Stan Nicholls — Orcii vol 1 — Paznicul fulgerului

STAN NICHOLLS$S 


Paznicul fulgerului 


Seria ORCII 


Volumul 1 


Boduguară af Lghininig, 1939 


SIAN NICHOLLS 


Paznicul fulgerului 


Seria ORCII 


Volumul 1 


Bodyguard of Lightning, 1999 


STAN NICHOLLS, jurnalist şi autor britanic de mare 
succes. A fost coproprietar şi manager al librăriei Bookends 
din West London, precum şi manager al librăriei 
specializate în literatură SF Dark They Were and Golden 
Eyed. A fost de asemenea primul manager al lanţului de 
distribuţie de carte Forbidden Planet, ajutând la înfiinţarea 
ramurii newyorkeze a companiei. Ca jurnalist, a semnat 
articole în cele mai importante cotidiane şi reviste britanice, 
precum şi în gazetele de specialitate, printre care The 
Guardian, The Independent, The Daily Mirror, lime Out, 
Sight and Sound, Rolling Stone, SFX sau Locus. În 1981 s-a 
dedicat în totalitate scrisului, publicând până în prezent 
peste douăzeci şi cinci de lucrări fantasy şi science fiction, 
traduse în mai mult de douăzeci de limbi, dintre care cele 
mai cunoscute sunt Strange Invaders (1995), Fade to Black 
(1997), trilogia The Nightshade Chronicles (1996-1998) şi 
trilogia Quicksilver (2003-2006). Trilogia Orcii (în pregătire 
la Editura Nemira), tipărită pentru prima oară în Marea 
Britanie de Gollancz, a devenit bestseller internaţional, cu 
peste 1.000.000 de exemplare vândute şi tradusă în 
doisprezece limbi. În 2007 i-a fost decernat Premiul pentru 
întreaga carieră Le Fantastigue pentru contribuţii 
deosebite în domeniul literaturii, în cadrul Festivalului 
Trolls & Legendes din Mons, Belgia. Trăieşte în regiunea 
engleză West Midlands împreună cu soţia sa, Anne Gay. În 
prezent lucrează la o nouă trilogie dedicată orcilor, 
intitulată Orcs: Bad Blood. 


Seria de aventuri ale orcilor este dedicată Mariannei Gay 
şi lui Nick Fifer, pentru fericirea lor şi pentru că sunt o 
sursă de inspiraţie plină de afecţiune. 


MULŢUMIRI 


Fără sprijinul semenilor, scriitorii ar duce un trai 
intolerabil de izolat. 

Aşadar, îi datorez mulţumiri lui Steve Jackson şi Heather 
Matuozzo, pentru prietenia şi râsul lor încurajator; lui 
Harry şi Helen Knibb, pentru cunoştinţele lor inegalabile 
despre internet şi pentru bunătatea lor; lui Sandy Auden, 
pentru dulcea lui înţelepciune şi pentru că a mers mai 
departe; lui Simon Spanton, braţul ferm de la cârma 
editorială, şi lui Nicola Sinclair, pentru abilitatea lui în 
domeniul publicitar, mai mult decât profesională. 


Pa 0 * MARAS - DANTIA * 
CENTRASIA 













E JAR: 
IE FE: vi, 


XXXX XX XX 
x HOJANDER. - a 
x PR, x Pi 


xXx 


SR ERBV Ton 


Pg ooene Se 


Mea pp 


e BEVIȘS 










7 GPĂDUREA 





Si DROGAN 
[] să) 
7 Umane, 
„3 CAAMPIE 
a Roc 4 ara 
PD 
„o 2 RĂI) Sa. EAI 
ip E PĂDUREA 2 
A o / OCRÂNGUL Es 
Dre 3 seama dia: A 
-, 20 Lă 
£ STÂNCA* 
& “PĂŞUREA  WEAGRĂ Ape 
UFFETT:S/E EȘĂȚORULUI QUAIT 
pa „me "AA E 
99 A 
li sa si 
cafea nl at 








Pot Let Ea ” 
”PEXȚON “organ mai e 
VER MILULOK iti mată aici Zi Pa 
CUPSTOKE dc de i 
+ ENDURANCE FERRYe/ 4] pi ei seac: 
0 : DEŞERTUL 
A[MORENHOUSE Je e  SCUANIIUR 
Ss, i y : MMUNŢEILE == dă sa atasa 
pa BIRO ae 








Cartea aceasta o dedic, 


desigur, Annei şi Mariannei 


O, vom cânta, şi vom striga, aprigi războinici, 
Da, vom cânta şi vom striga, orice va fi să fie, 
Din depărtări vin iarăşi, învingători şi vrednici, 
Orci încărcaţi de pradă, ce mare veselie! 


Rămas-bun şi-adio, frumoase doamne orce! 
Rămas-bun şi-adio, dragi, scumpe soții! 

Ca duşmanii să moară, cu săbii i-om străpunge 
Adânc în măruntaie - şi iar le-om ascuți. 


Vom pârjoli vrăjmaşul, de cap îl vom scurta 

Și aurul degrabă din punga-i lL-om fura. 

Ne vom ciocni în luptă şi-n timp ce-o blestema 
Avântul lăncii noastre, noi berea i-o vom bea. 


Semeţ, un turn potrivnic ni s-a ivit în cale 
Și-a luminat, văpaie, adânca nopții beznă 
Desaga ne-am umplut-o cu-argint şi cu pocale, 
Căci sufletul ne fierbe de-a duşmanului pizmă. 


Ciupit la beregată de lamă de cuțit, 
Fermierul cât o bute în aur ne-a-mbrăcat. 

De groază, mândra-i fată pe dată a fugit, 

Dar ne-a rămas nevasta, s-o punem la proțap. 


Și-acum goliţi, toți orcii, degrab” stacana plină, 
Nu pregetați, toți jderii, sorbiţi şi-ultimul strop! 
Din carnea cea vrăjmaşă să facem azi frigare, 
Mai graşi şi mai puternici, stăpâni iar peste tot! 


Cântec tradiţional de marş al războinicilor 


1 


Stryke nu putea vedea pământul din cauza cadavrelor. 

Îl asurzeau urletele şi zdrăngănitul de oţel. În ciuda 
frigului, ochii îl usturau din pricina transpiraţiei. Îi ardeau 
muşchii şi-l durea tot corpul. Vesta îi era plină de sânge, 
noroi şi bucăţi de creier. lar acum alte două creaturi oribile, 
roz şi moi, se apropiau de el cu priviri în care se citea 
dorinţa de a ucide. 

Îşi savură o clipă încântarea. 

Nesigur pe picioare, se împiedică, mai-mai să cadă. 
Numai instinctul îl făcu să ridice sabia împotriva lamei 
rotite deasupra lui. Armele zornăiră la impact, dar reuşi să 
pareze lovitura. Făcu repede un pas înapoi, se lăsă puţin pe 
vine şi se aruncă din nou în faţă, sub garda adversarului. 
Sabia lui străpunse stomacul duşmanului. 

O împinse imediat în sus, adânc şi cu putere, până când 
tăie o coastă, slobozind măruntaiele. Creatura se prăbuşi cu 
o expresie de stupefacţie pe chip. 

Stryke nu avu timp să se bucure de victorie. Al doilea 
atacator se aruncă asupra lui cu paloşul al cărui vârf 
scânteia la un braţ de Stryke. Văzând ce soartă avusese 
tovarăşul său, se arătă mai prudent. Stryke trecu în 
ofensivă, atacând sabia agresorului cu o ploaie de lovituri 
feroce. Se atacau şi parau într-un dans lent, anevoios, 
sprijinindu-şi bocancii de cadavrele prietenilor şi ale 
duşmanilor. 

Arma lui Stryke era mai potrivită pentru scrimă. În lupta 
de aproape, paloşul adversarului se dovedi prea mare şi 
prea greu. Menit să spintece, trebuia răsucit cu boltă. După 
câteva fandări, creatura transpiră din cauza efortului, 
suflând norişori de aer rece. Stryke continuă s-o hărţuiască 
de la distanţă, aşteptând un moment prielnic. 

Disperată, creatura se năpusti asupra lui şi încercă să-i 
cresteze obrazul. Rată, dar se apropie destul de mult 
pentru ca el să simtă curentul de aer retezat de paloş. În 


elanul ei, creatura se aruncă într-un nou atac, dar ridică 
braţele şi rămase cu pieptul neprotejat. Sabia lui Stryke îi 
străpunse inima din care se scurse un şuvoi roşu aprins. 
Creatura căzu grea printre celelalte trupuri măcelărite. 
Privind în jos, Stryke îi văzu pe Jderi prinşi în bătălia mai 
aprigă de pe câmpia de la poalele dealului. 
Se întoarse la masacrul de lângă el. 


Coilla ridică ochii şi văzu că sus, pe deal, nu departe de 
zidurile aşezării, Stryke făcea prăpăd într-un grup de 
apărători. 

Nerăbdător afurisit, blestemă ea. 

Deocamdată însă, conducătorul lor trebuia să-şi poarte 
singur de grijă. Grupul lui de războinici avea de înfrânt o 
rezistenţă puternică înainte de a ajunge la el. 

Aici, în cazanul de fierbere de pe principalul câmp de 
bătălie, erau ciocniri sângeroase în toate părţile. O mulţime 
nimicitoare de soldaţi care se luptau şi cai speriaţi călcau în 
picioare ceea ce, cu câteva ore în urmă, fuseseră nişte 
lanuri de cereale. Larma cacofonică, de-a dreptul 
înnebunitoare nu mai contenea, iar mirosul înţepător al 
morţii zgâria gâtul Coillei. 

Aşezaţi în dispozitivul de luptă de formă triunghiulară, 
treizeci de Jderi duri ca oţelul luptau în formaţie strânsă, 
spintecând masa de luptători ca o insectă uriaşă, cu mai 
multe ace. Aproape de vârful triunghiului, Coilla lovea în 
stânga şi în dreapta cu sabia în carnea duşmanului, 
deschizând drum pentru ai săi. 

O succesiune de tablouri vivante infernale se derulară pe 
lângă ea mult prea repede ca să le observe amănuntele. Un 
apărător cu o secure înfiptă în umăr; un camarad de-al ei, 
cu mâinile pline de sânge închegat duse la ochi; altul, cu un 
ciot înroşit în loc de braţ, îşi înăbuşea strigătele de durere; 
un alt apărător se holba la gaura cât pumnul din pieptul lui; 
un trup fără cap care se clătina şi din care ţâşnea un jet 
stacojiu; un chip ciopârţit de propria ei sabie. 


După o vreme, cât o eternitate parcă, Jderii ajunseră la 
poalele dealului şi începură să-l urce în timp ce se luptau cu 
duşmanul. 

Stryke profită de o scurtă pauză intervenită în măcel ca 
să urmărească progresul trupei sale. Spintecau grupurile 
de apărători de la jumătatea dealului. 

Se întoarse şi scrută fortăreaţa masivă, cu ziduri din 
lemn, din vârful înălţimii. Mai aveau mult de mers şi zeci de 
duşmani de răpus până să ajungă la porţile ei. Dar lui 
Stryke i se păru că rândurile adversarilor se subţiau. 

Umplându-şi plămânii cu aer rece, îl cuprinse din nou 
senzaţia că trăieşte intens, ca de fiecare dată când moartea 
era atât de aproape. 

Atunci îşi făcu apariţia Coilla, gâfâind, urmată 
îndeaproape de restul trupei. 

— Da' ştiu că nu v-aţi grăbit, comentă el sec. Am crezut c- 
o să trebuiască să trec singur locul prin foc şi sabie. 

Coilla arătă cu degetul mare spre dezastrul de la baza 
dealului. 

— Nu s-au arătat prea dornici să ne lase să trecem. 

Îşi zâmbiră unul altuia ca doi nebuni. 

O stăpâneşte şi pe ea setea de sânge, îşi zise el. Nu-i rău. 

Alfray, paznicul flamurii Jderilor, veni lângă ei şi înfipse 
băţul steagului în pământul pe jumătate îngheţat. Cei 
douăzeci şi patru de soldaţi ai trupei formară un cerc 
defensiv în jurul ofiţerilor. Văzând că unul dintre răcani 
căpătase o rană urâtă la cap, Alfray scoase un bandaj din 
geanta de la şold şi se duse să-i oprească sângerarea. 

Sergenţii Haskeer şi Jup îşi făcură loc printre soldaţi. Ca 
de obicei, primul era posac, al doilea, impasibil. 

— V-a plăcut plimbarea? îi tachină Stryke, sarcastic. 

Jup îl ignoră. 

— Şi acum ce facem, căpitane? îl întrebă el îmbufnat. 

— Tu ce crezi, piticotule? Ne oprim să culegem flori? Se 
uită la secundul său mic de statură. Urcăm acolo sus şi ne 
ducem treaba la capăt. 


— Cum? 

Coilla scrută cerul plumburiu cu mâna streaşină la ochi. 

— Atac frontal, răspunse Stryke. Ai tu un plan mai bun? 
Era o provocare. 

— Nu. Dar sus pe deal suntem pe teren deschis. Vom 
înregistra pierderi. 

— Nu aşa se întâmplă de fiecare dată? Scuipă gros, 
ratând la mustață picioarele sergentului. Dar hai să-l 
întrebăm pe strategul nostru, dacă asta te face să te simţi 
mai bine. Coilla, ce părere ai? 

— Hm? Coilla nu-şi mută privirea de la norii apăsători. 

— Trezeşte-te, caporal! Te-am întrebat... 

— Vezi obiectul ăla? Arătă spre cer. 

Un punct negru cobora printre norii cenuşii. De la 
distanţă nu se vedeau toate detaliile, dar ghiciră cu toţii ce 
era. 

— Ne-ar putea fi de folos, spuse Stryke. 

Coilla părea să se îndoiască. 

_ Poate. Ştii cât sunt de încăpăţânaţi. Mai bine să ne 
adăpostim. 

— Unde? vru să afle Haskeer, cercetând terenul 
descoperit. 

Punctul creştea în dimensiuni. 

— Se mişcă mai repede decât lava iadului, remarcă Jup. 

— Şi coboară în picaj prea strâns, adăugă Haskeer. 

Trupul masiv şi aripile mari, zimţate, erau deja vizibile. 
Nu mai încăpea nici o îndoială. Uriaş şi hidos, animalul 
trecu în viteză pe deasupra câmpului pe care lupta se 
dădea fără întrerupere. Combatanţii îngheţară şi ridicară 
privirea în sus. Câţiva fugiră de umbra lui. El îi ignoră şi 
cobori tot mai abrupt, îndreptându-se exact spre dealul 
unde se adunaseră Jderii lui Stryke. 

Căpitanul îl scrută cu ochi mijiţi. 

— Vede cineva pilotul? 

Jderii scuturară din cap. 


Proiectilul viu se îndrepta direct spre ei. Îşi căscă fălcile 
enorme şi băloase şi-şi arătă şirurile de dinţi galbeni, cât un 
coif de războinic. Ochii întredeschişi fulgerară, verzui. Pe 
spatele proiectilului stătea ţeapăn pilotul, mic în comparaţie 
cu aparatul său de luptă. 

Stryke estima că se afla la numai trei lungimi de aripă de 
ei. 

— Prea jos, şopti Coilla. 

— Culcat! urlă Haskeer. 

Războinicii se trântiră la pământ. 

Răsucindu-se pe spate, Stryke apucă să vadă pielea 
cenuşie şi picioarele cu gheare imense care-i trecură pe 
deasupra capului. Dacă ar fi întins mâna, probabil că le-ar fi 
atins. 

Atunci dragonul scuipă o flacără portocalie orbitoare. 

Preţ de-o clipă, Stryke fu orbit de lumina puternică. 
Clipind ca să-şi limpezească ochii, se aşteptă ca dragonul să 
se zdrobească de pământ. În loc de asta, îl zări ridicându-se 
spre înalturi într-un unghi ascuţit, aproape imposibil. 

Mai sus, pe deal, peisajul se schimbase. Râgâitul de foc îi 
transformase pe apărători şi pe câţiva agresori în mingi de 
foc urlătoare sau în grămezi de cadavre fumegânde. Pe ici, 
pe colo, pământul ardea şi bulbucea. 

Aerul se umplu de miros de carne arsă. Stryke începu să 
saliveze. 

— Cineva ar trebui să le amintească stăpânilor dragonilor 
de partea cui sunt, mormăi Haskeer. 

— Dar ăsta ne-a uşurat sarcina. Stryke făcu semn din cap 
către porţi. Ardeau. Ridicându-se anevoie în picioare, 
strigă: După mine! 

Jderii scoaseră un strigăt de luptă asurzitor şi porniră la 
atac în spatele lui. Nu întâmpinară decât o uşoară 
rezistenţă din partea puţinilor duşmani rămaşi în viaţă, pe 
care îi uciseră. 

Când Stryke ajunse la porţile fumegânde, văzu că erau 
destul de afectate ca să poată fi însă doborâte cu uşurinţă. 


Una nu se mai ţinea decât într-o balama, gata să cadă. 

În apropiere, pe un stâlp, cineva scrisese stângaci cu 
vopsea Homefield pe o scândură acum pârjolită. 

Haskeer se apropie în fugă de Stryke. Observă scândura 
şi-i trase o lovitură zdravănă cu sabia, despicând-o de sus în 
jos. Lemnul căzu şi se rupse în două. 

— Până şi limba ne-au furat-o, mârâi el. 

Jup, Coilla şi restul trupei îi ajunseră din urmă. Împreună 
cu câţiva soldaţi, Stryke lovi cu bocancii poarta slăbită până 
o dărâmară. 

Jderii se năpustiră prin deschizătură şi se pomeniră într-o 
împrejmuire largă. La dreapta lor, un ţarc cu animale. La 
stânga, un şir de pomi cu roade pârguite. În faţă, la distanţă 
destul de mare, o fermă din lemn de dimensiuni mari. 

În faţa ei stăteau aliniaţi apărătorii, cel puţin de două ori 
mai numeroşi decât Jderii. 

Războinicii trecură la atac şi tăbărâră asupra lor. În 
apriga confruntare directă care urmă, disciplina Jderilor se 
dovedi superioară. Neavând unde să fugă, duşmanii se 
apărară disperaţi şi luptară cu sălbăticie, dar în câteva 
minute numărul lor scăzu drastic. Jderii înregistrară mult 
mai puţine pierderi, doar câţiva dintre ei fiind uşor răniţi. 
Dar asta nu le încetini înaintarea şi nici nu le scăzu elanul 
cu care străpungeau carnea lăptoasă a inamicului. 

În cele din urmă, puţinii apărători rămaşi fură înghesuiți 
în faţa intrării în fermă. Stryke conduse masacrul împotriva 
lor, umăr la umăr cu Coilla, Haskeer şi Jup. 

Smulgându-şi sabia din măruntaiele ultimului apărător, 
Stryke se răsuci rapid şi cercetă împrejmuirea. Văzu ceea 
ce căuta lângă gard. 

— Haskeer! Adu una dintre ulucile alea pe post de 
berbec! 

Sergentul se supuse imediat şi începu să urle ordine. 
Şapte sau opt soldaţi se desprinseră din formaţie şi o luară 
la fugă după el, scoţându-şi securile de la cingătoare. 


Stryke făcu semn cu mâna unui pedestraş. Soldatul făcu 
doi paşi şi căzu. Din gât îi ieşea o săgeată subţire. 

— Arcaşi! răcni Jup, fluturând sabia către ultimul etaj al 
fermei. 

Trupa de războinici se risipi în toate părţile când săgețile 
începură să cadă asupra ei ca ploaia de la o fereastră 
deschisă, de sus. Un Jder se prăbuşi, străpuns în cap. Altul, 
rănit la umăr, fu adăpostit de camarazi. 

Coilla şi Stryke, aflaţi cel mai aproape de clădirea fermei, 
fugiră sub streaşină, lipindu-se de perete de o parte şi de 
alta a uşii. 

— Noi câţi arcaşi avem? întrebă ea. 

— Tocmai am pierdut unul, deci trei. Stryke cercetă 
curtea cu privirea. Grupul lui Haskeer ducea greul sub tirul 
arcaşilor. În vreme ce săgețile şuierau pe lângă ei, ostaşii 
ciopârţeau vitejeşte stâlpii verticali care susțineau una 
dintre grinzile imense ale ţarcului pentru vite. 

Jup şi ceilalţi războinici erau trântiţi la pământ nu 
departe. Înfruntând grindina de săgeți, caporalul Alfray 
îngenunche şi improviză un bandaj pentru soldatul rănit la 
umăr. Stryke se pregătea să-i cheme lângă el când observă 
că arcaşii lui îşi încordau arcurile scurte. 

E greu să tragi cu arcul când stai culcat la pământ. Cei 
trei arcaşi fură însă nevoiţi să-şi întoarcă arcurile într-o 
parte şi să ţintească în sus, cu pieptul ridicat. Cu toate 
acestea, începură să tragă şi ei într-un ritm care deveni 
curând regulat. 

Din adăpostul lor nesigur, Stryke şi Coilla nu puteau 
decât să urmărească schimbul dintre săgețile care urcau 
spre ultimul etaj al clădirii şi cele care coborau. După 
câteva minute, din mijlocul războinicilor lui răsună un 
strigăt de bucurie răguşit, răspuns evident la o săgeată 
care-şi lovise ţinta. Însă şuvoiul de săgeți trase din ambele 
părţi nu se opri, ci confirmă că în clădire mai era cel puţin 
un arcaş. 


— De ce nu punem şomoioage în vârful săgeţilor? 
propuse Coilla. 

— Nu vrem să dăm foc fermei până nu obţinem lucrul 
pentru care am venit. 

Dinspre ţarc se auzi o bubuitură. Grupul lui Haskeer 
scosese uluca din gard. Soldaţii începură s-o ridice cu 
precauţie din cauza tirului inamic, deşi acesta nu mai era 
atât de susţinut. 

Al doilea strigăt de triumf din mijlocul soldaţilor trântiţi la 
pământ fu urmat de agitaţie sus, în clădire. Unul dintre 
arcaşii apărători căzu şi se zdrobi de pământ în faţa lui 
Stryke şi a Coillei. Săgeata care-i ieşea din piept se rupse în 
două la impact. 

Lângă ţarc, în picioare, Jup făcea semne ca la etaj nu mai 
era nimeni. 

Soldaţii lui Haskeer fugeau cu muşchii încordaţi şi cu 
feţele crispate din cauza greutăţii pe care o cărau. Apucând 
cu toţii berbecul improvizat, începură să lovească uşa 
solidă, din care săreau aşchii de lemn. După aproximativ 
zece lovituri, ea cedă cu o bubuitură şi explodă spre 
interior. 

În spatele ei îi aşteptau trei apărători. Unul sări în faţă, 
ucigându-l dintr-o lovitură pe primul soldat care ducea 
berbecul. Stryke îl dobori, trecu peste grămada de lemne 
rupte şi îl atacă imediat pe al doilea. Îl trimise la podea 
după un schimb scurt de lovituri sălbatice. Însă rămase 
expus celui de-al treilea adversar, care se apropia de el 
mişcând sabia în sus şi înapoi, gata să-l decapiteze dintr-o 
lovitură. 

Un cuţit îi străpunse adânc pieptul. Adversarul scoase un 
sunet răguşit, din gât, scăpă sabia şi căzu cu capul înainte. 
Drept mulţumire, Coilla primi un mormăit de la Stryke. 

Îşi smulse cuțitul din victimă, apoi luă încă unul, 
preferând să aibă câte o armă în fiecare mână, în caz că 
trebuia să lupte corp la corp. Jderii năvăliră în casă în urma 
ei. 


În faţa lor văzură o scară în spirală. 

— Haskeer! la jumătate din trupă şi fă curăţenie la etajul 
ăsta, ordonă Stryke. Restul, veniţi cu mine! 

Soldaţii lui Stryke se răspândiră la dreapta şi la stânga. 
Stryke îi conduse pe ceilalţi pe scări. 

Mai aveau puţin până în capătul lor, când îşi făcură 
apariţia două creaturi duşmane. Le făcură bucăţi, cuprinşi 
de furie. Coilla ajunse prima la etaj şi dădu peste un alt 
apărător, care o tăie la braţ cu o lamă ca dinţii de ferăstrău. 
Ea nu slăbi ritmul, ci îi azvârli arma din mână şi-i despică 
pieptul. Creatura scoase un urlet, se prăbuşi printre spaţiile 
balustradei şi alunecă în uitare. 

Stryke se uită la rana sângerândă a Coillei. Ea nu se 
plânse, aşa că el cercetă etajul din priviri. Se aflau pe un 
palier lung, cu mai multe uşi. Majoritatea erau deschise, 
lăsând la vedere încăperi goale. Stryke trimise câţiva 
soldaţi în recunoaştere. Aceştia se întoarseră destul de 
repede, scuturând din cap. 

În capătul îndepărtat al palierului se afla singura uşă 
închisă. Se apropiară de ea tiptil şi se plasară în faţa ei. 

Jos, la parter, larma se mai domolise. Şi în scurt timp, nu 
se mai auzi decât zgomotul surd al luptei de pe câmp şi 
gâfâielile înăbuşite ale Jderilor care se adunau pe palier. 

Stryke se uită la Coilla, apoi la Jup, făcând din cap celor 
mai solizi trei soldaţi să treacă la acţiune. Aceştia loviră uşa 
cu umărul o dată, de două ori, de trei ori, deschizând-o în 
forţă, apoi intrară cu armele pregătite, urmaţi îndeaproape 
de căpitan şi ofiţeri. 

Se pomeniră atacați de o creatură cu un topor greu, cu 
două tăişuri. Căzu la podea imediat, sub o ploaie de lovituri, 
înainte de a apuca să rănească pe cineva. 

Încăperea era mare. La capătul opus, alte două siluete 
apărau ceva. Una era din rasa creaturilor. Cealaltă era 
asemenea lui Jup, trupul ei scurt şi îndesat scoțând în 
evidenţă statura deşirată a tovarăşei ei. 


Veni în faţă, înarmată cu sabie şi pumnal. Jderii îi ţinură 
calea, gata s-o atace. 

— Nu! strigă Jup. E-a mea! 

Stryke îl înţelese. 

— Lăsaţi-i! se răsti el. 

Soldaţii lăsară armele jos. 

Cei doi adversari bondoci luară poziţia de luptă. Preţ de 
câteva bătăi de inimă, rămaseră tăcuţi, aruncându-şi priviri 
pline de ură. 

Apoi încăperea răsună de zdrăngănitul săbiilor. 

Jup începu lupta primul, parând fiecare lovitură dată de 
adversar şi evitându-i ambele arme cu uşurinţa dată de o 
experienţă îndelungată. În câteva secunde, jungherul 
adversarului zbură prin aer şi se înfipse într-o scândură din 
pardoseală, fiind urmat foarte curând şi de sabie. 

Jderul sergent îşi ucise duşmanul străpungându-i 
plămânii. Acesta căzu în genunchi, se prăbuşi în faţă, se 
cutremură, apoi muri. 

Odată vraja luptei spulberată, ultimul apărător ridică 
sabia şi se pregăti de încleştarea finală. Ceilalţi văzură 
atunci că era o femelă. Chircită, cu şuviţe cenuşii, ca blana 
de şoarece, lipite de frunte, ţinea la piept un copil. Pruncul, 
durduliu, cu pielea deschisă la culoare, precum lumina 
zorilor, era născut nu de mult. 

Din pieptul femelei ieşea o săgeată. Pe podea zăcea un 
arc mare, cu săgețile împrăştiate lângă el. Fusese unul 
dintre arcaşii apărătorilor. 

Stryke le făcu semn Jderilor să rămână pe loc, apoi 
străbătu camera în lungime. Nu văzu nici un motiv de 
teamă, aşa că nu se grăbi. Ocoli balta tot mai mare de 
sânge care se scurgea din cadavrul adversarului lui Jup, 
ajunse în dreptul celui din urmă apărător şi-l privi drept în 
ochi. 

O clipă, i se păru că creatura vrea să vorbească. 

În schimb, ea se lansă dintr-odată la atac, agitând sabia 
nebuneşte, fără precizie. 


Cât se poate de calm, Stryke devie lama şi puse capăt 
atacului dându-i creaturii o lovitură la gât, aproape 
retezându-i capul. 

Femela, plină de sânge, scoase un sunet ascuţit, jumătate 
chiţăit, jumătate geamăt. Stryke îl mai auzise o dată sau de 
două ori până atunci. Se uită fix în ochii ei şi ghici o undă de 
dispreţ în ei. Dar ura, groaza şi agonia se dovediră mai 
puternice. Femela nu mai avea culoare în obraji şi abia 
respira. Strânse pruncul la piept, încercând să-l protejeze 
pentru ultima oară. Apoi viaţa se scurse din ea. Se lăsă 
încet pe-o parte şi se prăbuşi lată pe podea. Sugarul îi căzu 
din braţe şi începu să plângă. 

Odată problema rezolvată, Stryke păşi nepăsător peste 
cadavru. 

În faţa lui se afla un altar Uni. La fel ca toate celelalte pe 
care le văzuse, era foarte simplu: o masă înaltă, acoperită 
cu o pânză albă tivită cu aur, câte un sfeşnic de plumb la 
fiecare capăt. În mijlocul mesei, spre partea din spate, se 
afla un obiect lucrat în fier, despre care ştia că e simbolul 
cultului apărătorilor. Era format din două vergele de metal 
negru, montate pe un suport şi unite în formă de X. 

Dar pe Stryke îl interesa obiectul din partea din faţă a 
mesei: un cilindru lung cât braţul lui şi gros cât pumnul, de 
culoarea aramei, gravat cu simboluri runice, aproape 
şterse. La un capăt, capacul era sigilat frumos cu ceară 
roşie. 

Coilla şi Jup veniră lângă el. Ea îşi tampona rana de la 
braţ cu un bandaj. Jup îşi ştergea cuțitul de sânge cu o 
cârpă murdară. Se uitau toţi trei la cilindru. 

— Asta căutam, Stryke? 

— Da. Se potriveşte cu descrierea ei. 

— Nu mi se pare că merită atâtea vieţi irosite, comentă 
Jup. 

Stryke se întinse după cilindru. Îl luă şi-l studie repede 
înainte de a-l vâri la centură. 


— Nu sunt decât un simplu căpitan. Normal că stăpâna 
noastră n-a dat amănunte cuiva atât de neînsemnat ca 
mine, spuse el sarcastic. 

Coilla se încruntă. 

— Nu înţeleg de ce creatura aia, ultimul apărător, şi-a dat 
viaţa ca să-şi apere femela şi odrasla. 

— Găseşti un rost în orice lucru pe care-l fac oamenii? 
răspunse Stryke. Nu ştiu să gândească raţional ca noi, orcii. 

Bebeluşul ţipa tot mai tare. 

Stryke se întoarse să-l privească. Îşi umezi buzele cu 
limba lui verde, de viperă. 

— Şi vouă vă e la fel de foame? întrebă el. 

Gluma lui destinse atmosfera. Râseră cu toţii. 

— O să facem exact ceea ce s-au aşteptat ei de la noi, 
spuse Coilla. Se aplecă şi ridică sugarul de ceafă. Ţinându-l 
cu o mână la nivelul feţei, se uită la ochii albaştri înlăcrimaţi 
şi la obrăjorii rotunzi, cu gropiţe. Vai de mine, chiar sunt 
urâte creaturile astea! 

— De asta poţi să fii convinsă, o aprobă Stryke. 

2 


Stryke îşi conduse semenii orci şi pe Jup afară din 
încăpere. Coilla ducea bebeluşul cu o expresie de dezgust. 

Haskeer îi aştepta la baza scărilor. 

— L-aţi găsit? întrebă el. 

Stryke îi răspunse cu un semn din cap şi bătu cu palma 
cilindrul de la cingătoare. 

— Dă foc clădirii, îi ordonă lui Haskeer. Apoi se îndreptă 
spre ieşire. 

Haskeer arătă cu degetul spre doi soldaţi. 

— Tu şi tu. Veniţi cu mine. Restul, afară! 

Coilla blocă drumul unui răcan uluit şi-i trânti bebeluşul 
în braţe. 

— Du-te cu el pe câmp şi lasă-l undeva unde să-l găsească 
oamenii. Şi încearcă să fii... blând cu creatura. 


Se îndepărtă uşurată. Soldatul plecă dezorientat, ţinând 
copilul în braţe de parcă ducea un coş cu ouă. 

Urmă un adevărat exod. Incendiatorii găsiră câteva lămpi 
şi începură să împrăştie uleiul. Când terminară, Haskeer le 
ordonă să plece, apoi scoase o bucată de cremene din 
bocanc. Rupse o bucată din cămaşa unuia dintre apărătorii 
morţi şi o înmuie în ulei. O aprinse cu o scânteie, o aruncă şi 
o luă la fugă. 

Flacăra gălbuie izbucni cu zgomot. Focul cuprinse toată 
podeaua. 

Jup nu se osteni să privească în urmă, ci străbătu 
împrejmuirea în fugă, ca să-i ajungă din urmă pe ceilalţi. 

Îi găsi adunaţi în jurul lui Alfray. Ca de obicei, caporalul 
făcea pe doctorul trupei şi, la sosirea lui Haskeer, lega 
ultima fâşie de bandaj pe atela improvizată pentru un 
soldat. 

Stryke ceru situaţia pierderilor. 

Alfray arătă spre cadavrele celor doi camarazi ucişi. 

— Slettal şi Wrelbyd. În afară de ei, trei răniţi. Nu foarte 
grav, o să se vindece. Vreo şase s-au ales cu răni uşoare. 

— Deci cinci scoşi din luptă, adică am rămas cu un efectiv 
de douăzeci şi cinci, inclusiv ofiţerii. 

— Ce înseamnă pierderi acceptabile într-o asemenea 
misiune? întrebă Coilla. 

— Douăzeci şi nouă. 

Până şi soldatul cu atelă râse împreună cu ceilalţi. Deşi 
ştiau că, atunci când era de făcut treabă, căpitanul nu 
glumea. 

Numai Coilla păstră o expresie serioasă, cu nările 
fremătânde, neştiind dacă ajunsese iarăşi ţinta glumelor lor 
doar pentru că era cel mai nou recrut. 

Mai are multe de învăţat, reflectă Stryke. Și ar face bine 
să înveţe repede. 

— Lucrurile s-au mai potolit acolo jos, raportă Alfray, 
referindu-se la bătălia de pe câmpie. A mers cum am vrut 
NOI. 


— Aşa cum era de aşteptat, replică Stryke. Nu părea 
prea încântat. 

Alfray observă rana Coillei. 

— Vrei să mă uit puţin la ea? 

— E-o nimica toată, răspunse ea. Poate mai târziu. N-ar 
trebui să plecăm de aici? îl întrebă ea pe Stryke. 

— Mda. Alfray, găseşte o căruţă pentru răniţi. Pe morţi, 
lasă-i prădătorilor de cadavre. Se întoarse spre cei nouă 
sau zece soldaţi din jurul lui, care-l ascultau. Pregătiţi-vă de 
marş forţat înapoi la Cairnbarrow. 

Li se lungiră feţele. 

— Se înserează, comentă Jup. 

— Şi ce dacă? Mai putem merge, nu? Dacă nu cumva vă 
temeţi toţi de întuneric! 

— Vai de pedestraşi... mormăi un soldat care trecu pe 
lângă el. 

Stryke îi trase un şut zdravăn în fund. 

— Să ţii bine minte asta, javră nenorocită! 

Soldatul schelălăi şi o şterse în grabă, şchiopătând. 

De data asta, Coilla râse alături de ceilalţi. 

Lângă ţarc se iscă agitaţie, un cor de mugete şi strigăte 
ascuţite. Stryke porni într-acolo, urmat de Haskeer şi Jup. 
Coilla rămase cu Alfray. 

Doi soldaţi se propteau de gardul ţarcului, urmărind 
animalele care se învârteau în cerc. 

— Ce se întâmplă? întrebă Stryke. 

— Sunt speriate, îi răspunse unul dintre soldaţi. N-ar 
trebui îngrădite aşa. E împotriva firii. 

Stryke se duse la gard să vadă cu ochii lui ce se petrece. 

Animalul cel mai apropiat era la o lungime de sabie de el. 
De două ori mai înalt decât un orc, se ridicase în două 
picioare şi se lăsa cu toată greutatea pe ele, labele cu 
gheare fiind pe jumătate îngropate în pământ. Pe trupul 
felin, pieptul se umfla, iar firele de blană galbenă, scurtă şi 
prăfuită, se zbârleau. Capul de vultur tresărea, ciocul 
coroiat clămpănea nervos. Ochii enormi, două sfere negre 


ca smoala pe un fond de o albeaţă surprinzătoare, fugeau în 
toate părţile. Urechile ciulite tremurau din cauza panicii. 

În ciuda agitaţiei vădite, animalul stătea drept, afişând o 
nobleţe ciudată. 

În spatele lui, celelalte animale, cam o sută de capete, 
stăteau pe toate cele patru picioare, cu spinările arcuite. Pe 
ici, pe colo, câteva se grupaseră în perechi în poziţie 
verticală şi se pocneau cu braţele lungi şi subţiri, scoțând 
gheare ascuţite, viclene. Cozile lungi şi încârligate şuierau 
ritmic, ca bicele. 

O pală de vânt aduse cu ea duhoarea de bălegar de 
grifon. 

— Gant are dreptate, remarcă Haskeer, arătând spre 
soldatul care vorbise, ţarcul lor ar trebui să fie toată Maras- 
Dantia. 

— Foarte poetic, sergeni. 

Aşa cum era de aşteptat, ironia lui Stryke submină 
mândria lui Haskeer. Se arătă stânjenit, cât de stânjenit 
putea fi un orc. 

— Am vrut doar să spun că e tipic pentru oameni să 
îngrădească animale obişnuite să hoinărească libere, 
replică el imediat, aşa cum ne-ar îngrădi şi pe noi, dacă i-am 
lăsa. 

— Eu nu ştiu decât că grifonii ăia de acolo put înfiorător, 
dar au un gust tare bun, ripostă Jup. 

— Da” cine te-a-ntrebat pe tine, măi, chicheriţă? sări 
Haskeer cu gura. 

Jup se înfurie, gata să-i plătească cu aceeaşi monedă. 

— Gura, amândoi! se răsti Stryke. Apoi, către soldaţi: 
Tăiaţi doi pentru provizii şi la restul daţi-le drumul înainte 
de a pleca. 

Apoi se îndepărtă. Jup şi Haskeer porniră după el, 
schimbând priviri sângeroase. 

În spatele lor, focul cuprinsese toată clădirea. Se vedeau 
flăcări la ferestrele de sus, iar pe uşa de la intrare ieşeau 
vălătuci de fum. 


Ajunseră la porţile distruse. La vederea căpitanului, 
soldaţii puşi de gardă luară poziţia de drepţi, prefăcându-se 
că sunt în alertă. Stryke nu-i apostrofă. Îl preocupa mai 
mult ce se petrecea jos, pe câmp. Lupta se încheiase, 
apărătorii fie muriseră, fie dăduseră bir cu fugiţii. 

— Ţinând cont că n-a fost decât o diversiune, bătălia 
câştigată e un punct în plus pentru noi, remarcă Haskeer. 

— Am fost mai mulţi ca ei. Meritam să învingem. Nici o 
vorbă despre diversiune, nu în afara trupei noastre. Nu se 
face să le lăsăm pe ţintele săgeţilor noastre să afle că lupta 
n-a fost decât un pretext, ca să ne putem îndeplini sarcina. 
Duse mâna automat la cilindru. 

Jos, pe câmp, jefuitorii de cadavre mişunau printre morţi, 
luându-le armele, bocancii şi orice alt obiect folositor. Câţiva 
Jderi primiseră însărcinarea să-i ucidă pe duşmanii răniţi şi 
pe cei care, deşi de-ai lor, nu mai puteau fi salvaţi. Fuseseră 
deja aprinse ruguri funerare. 

Se lăsa amurgul şi, odată cu el, frigul. Stryke simţi o pală 
usturătoare pe obraji. Se uită dincolo de câmpul de bătălie, 
la câmpiile îndepărtate şi la dealurile unduitoare, acoperite 
de copaci, şi mai îndepărtate. Îmblânzit de umbrele 
prelungite, peisajul fusese probabil familiar strămoşilor săi. 
Cu excepţia orizontului vag, unde se conturau discret 
vârfurile ghețarilor care avansau sub forma unei dâre albe, 
luminoase. 

Ca de atâtea ori până atunci, Stryke îi blestemă în gând 
pe oameni pentru că distruseseră farmecul Maras-Dantiei. 
Dar îşi alungă repede gândul şi trecu la lucruri practice. 
Voise să-l întrebe ceva pe Jup de mai multă vreme: 

— Cum te-ai simţit atunci, în casă, când ţi-ai omorât 
semenul pitic? 

— Cum m-am simţit? Sergentul bondoc se arătă uimit. 
Exact ca atunci când am omorât pe oricine altcineva. N-a 
fost primul pitic căruia i-am venit de hac. Şi, oricum, nu era 
un „semen” al meu. Nici măcar nu făcea parte dintr-un trib 
pe care să-l cunosc. 


Haskeer, care nu asistase la incident, îşi exprimă 
nedumerirea: 

— L-ai ucis pe unul de-ai tăi? Măi, dar trebuie să fie 
foarte puternică dorinţa asta a ta de a-ţi dovedi loialitatea. 
— A luat partea oamenilor, aşa că a devenit duşmanul 

meu. Nu trebuie să dovedesc nimic! 

— Serios? Chiar dacă atâtea clanuri din neamul tău au 
trecut de partea oamenilor şi tu eşti singurul pitic printre 
Jderi? Eu zic că ai foarte multe de dovedit. 

Venele din gâtul lui Jup stăteau să plesnească. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă întreb doar de ce avem nevoie de unul ca tine în 
rândurile noastre. 

Ar trebui să-i opresc, îşi spuse Stryke, dar veninul fierbe 
în ei de prea multă vreme. Poate c-a venit vremea să-l 
scuipe amândoi. 

— Mi-am câştigat tresele de sergent în trupa asta! Jup 
arătă cu degetul spre tatuajele în formă de semilună de pe 
obrajii înroşiţi de furie. Am fost suficient de bun pentru 
asta! 

— Ai fost? îl zeflemisi Haskeer. 

Coilla, Alfray şi câţiva soldaţi se apropiară, atraşi de 
scandal. Aproape toţi păreau încântați de perspectiva unei 
bătăi între ofiţeri. Sau la gândul că Jup va fi înfrânt. 

Cei doi trecuseră la schimburi de jigniri pe faţă, 
majoritatea referitoare la neamurile din care se trăgeau. Ca 
să dovedească netemeinicia unei acuzaţii, Haskeer îl prinse 
pe Jup de barbă şi-l trase zdravăn de ea. 

— la repetă ce-ai zis, măi, nătăfleaţă păroasă! 

Jup îşi eliberă barba. 

— Măcar mie îmi creşte păr! Voi, orcii, aveţi capul ca 
fundul oamenilor! 

Nu mai era mult şi ar fi trecut de la jigniri la bătaie. Se 
apropiaseră unul de altul cu pumnii încleştaţi. 

Un soldat îşi făcu drum cu coatele prin mulţimea care se 
îmbulzea. 


— Căpitane! Căpitane! 

Privitorii nu fură deloc încântați de întrerupere. Se 
auziră mormăieli de nemulţumire. 

Stryke oftă. 

— Ce este? 

— Am găsit ceva ce-ar trebui să vedeţi, domnule. 

— Şi nu mai poate aştepta? 

— Nu cred, căpitane. Pare important. 

— Bine. Voi doi, încetaţi. Haskeer şi Jup nu făcură nici o 
mişcare. Am zis să încetați, mârâi el ameninţător. 

Cei doi, tot înverşunaţi, lăsară pumnii şi se dădură înapoi 
cu paşi şovăielnici. 

Stryke le ordonă gărzilor să nu dea voie nimănui să 
treacă de porţi, iar pe ceilalţi îi trimise înapoi la treabă. 
Mânaţi de curiozitate, Coilla, Jup, Alfray şi Haskeer porniră 
după el. 

Flăcările care au cuprins casa ajunseseră deja la 
acoperiş. Căldura se simţea până în livada pe care o 
străbăteau. La un moment dat, soldatul coti brusc la stânga. 
Crengile mai înalte ale pomilor ardeau, fiecare pală de vânt 
făcându-le să explodeze în torente de scântei. 

Odată ieşiţi din livadă, ajunseră la un hambar sărăcăcios, 
din lemn, cu uşile duble larg deschise. Înăuntru, doi răcani 
cu torţele aprinse. Unul se uita într-un sac de pânză. Al 
doilea îngenunchease şi se holba printr-o trapă deschisă. 

Stryke se lăsă pe vine ca să se uite şi el în sac. Ceilalţi se 
adunară în jurul lui. Sacul era plin de bucățele de sticlă 
străvezii, de culoare roz spre violet. 

— Cristal, spuse Coilla repede. 

Alfray îşi linse un deget şi pipăi cristalele, apoi îl duse la 
gură. 

— De cea mai bună calitate. 

— Uitaţi-vă şi aici, domnule. Soldatul arătă spre trapă. 

Stryke smulse torţa de la răcanul îngenuncheat. La 
lumina ei jucăuşă, văzu o pivniţă mică, înaltă cât să încapă 


în ea un orc fără să se aplece. Pe podeaua de pământ se 
aflau încă doi saci. Jup scoase un fluierat uşor, de încântare. 

— N-am văzut atâta bogăţie în toată viaţa mea. 

Haskeer, uitând pe moment de conflictul cu piticul, dădu 
din cap aprobator. 

— Ia gândeşte-te ce valoare trebuie să aibă! 

— Ce-ai zice să luăm şi noi o mostră? sugeră Jup, plin de 
speranţă. 

Haskeer îl susţinu: 

— N-am face nici un rău, căpitane. Nu merităm şi noi 
atâta după ce am dus misiunea asta la bun sfârşit? 

— Ştiu şi eu... 

Coilla, căzută pe gânduri, nu scoase o vorbă. 

Alfray se uită la cilindrul de la cingătoarea lui Stryke şi 
veni cu un sfat prudent: 

— N-ar fi prea înţelept din partea noastră s-o lăsăm pe 
regină să aştepte prea mult. 

Stryke păru că nu-l aude. Luă un pumn de cristale şi le 
dădu drumul printre degete. 

— Rezerva asta face cât o mică avere în bani şi influenţă. 
Gândiţi-vă cum s-ar umple cuferele stăpânei noastre. 

— Întocmai, îl aprobă Jup, dornic. Gândeşte-te din 
punctul ei de vedere. Misiunea noastră s-a încheiat cu 
succes, am câştigat bătălia şi pe deasupra îi aducem şi o 
pradă de cristale lucioase. Probabil că o să te promoveze! 

— Gândeşte-te bine, căpitane, vorbi Haskeer. Odată 
ajunsă în mâinile reginei, crezi c-o să mai pupăm ceva din 
ea? Are destule trăsături omeneşti în ea ca să ştiu deja 
dinainte răspunsul la întrebare. 

Asta rezolvă dilema. 

Stryke dădu drumul ultimelor cristale din căuşul palmei. 

— Ceea ce nu ştie n-are cum să-i strice, hotări el, şi o oră 
sau două de întârziere n-o să fie mare lucru. lar când o să 
vadă ce i-am adus, o să fie foarte mulţumită. 

3 


Unii îndură frustrarea propriei voințe cu îngăduinţă şi 
răbdare. Alţii văd în obstacolele din calea răsplăţii lor nişte 
poveri intolerabile. Primii sunt întruchiparea admirabilă a 
stoicismului. Ceilalţi sunt periculoşi. 

Regina Jennesta aparţinea, fără îndoială, celei de-a doua 
categorii. Şi devenea tot mai nerăbdătoare. 

Trupa de războinici căreia îi încredinţase misiunea 
sfântă, Jderii, nu se întorsese încă. Ştia că bătălia se sfârşise 
şi că ei câştigaseră, dar nu-i aduseseră reginei lor lucrul 
după care jinduia. 

Când o să vină, o să pună să fie jupuiţi de vii. Dacă nu şi- 
au îndeplinit misiunea, soarta lor o să fie şi mai cumplită. 

Ca să-i uşureze aşteptarea, îi fusese pregătit un soi de 
distracţie. Era un lucru necesar şi practic şi promitea să-i 
aducă şi plăcere. Ca de obicei, se va petrece în sanctum 
sanctorum, în odaia cea mai tainică a ei. 

Încăperea, aflată la mare adâncime sub palatul ei din 
Cairnbarrow, era construită din piatră. Douăsprezece 
coloane susțineau tavanul boltit, foarte înalt. Câteva 
candelabre şi făclii aproape stinse dădeau exact atâta 
lumină câtă trebuia, căci Jennestei îi plăceau mai mult 
umbrele. 

Tablourile de pe pereţi reprezentau simboluri cabalistice 
complexe. Blocurile de granit din podea, roase de vreme, 
erau acoperite de covoraşe ţesute, cu desene la fel de 
misterioase. Un scaun din lemn, cu spătar înalt, 
ornamentat, deşi nu arăta chiar ca un tron, stătea lângă un 
vas pentru jăratic. 

Două obiecte dominau încăperea: o lespede de marmură 
neagră, care servea ca altar, şi una albă, aşezată în faţa 
primei şi sub ea, având forma unei mese sau canapele lungi 
şi joase. 

Pe altar se afla un pocal de argint. Lângă el, un pumnal 
curbat, cu mânerul încrustat în aur şi simboluri runice 
gravate pe lamă. Alături, un ciocănel cu cap rotund şi greu, 
decorat şi inscripţionat în acelaşi fel. 


La fiecare capăt al lespezii albe se găsea o pereche de 
cătuşe. Jennesta îşi trecu buricele degetelor pe suprafaţa 
lui, încet şi uşor. Marmura rece şi fină parcă tresări la 
atingerea ei. 

O bătaie în uşa de stejar decorată cu ţinte cu floare mare 
o trezi din visare. 

— Intră. 

Două gărzi imperiale împinseră înăuntru cu vârfurile 
lăncilor un om prizonier. Legat cu lanţuri la mâini şi la 
picioare, nu avea pe el decât o pânză care să-i acopere 
mijlocul. Avea cam treizeci de anotimpuri şi era un 
exemplar tipic pentru rasa lui, după cum arăta trupul său, 
mult mai înalt decât al orcilor. Era plin de vânătăi pe faţă, 
iar părul şi barba blondă i se închegaseră în şuviţe sângerii. 
Mergea ţeapăn, şi din cauza fiarelor, dar mai ales din 
pricina bătăii cu biciul primite după ce fusese luat prizonier 
în timpul luptei. Urme proaspete şi rubinii i se încrucişau pe 
spate. 

— A, iată şi musafirul meu. Bine ai venit! rosti regina pe 
ton mieros, vădit batjocoritor. 

Prizonierul nu spuse nimic. 

Când Jennesta se apropie de el cu mişcări languroase, 
una dintre gărzi smuci lanţul care atârna de încheieturile 
bărbatului. Prizonierul gemu. Regina îi studie constituţia 
robustă, musculoasă, şi hotări că se potrivea foarte bine 
scopului ei. 

Bărbatul o cercetă, la rândul său. După expresia de pe 
chipul lui, era clar că ceea ce vedea îl lăsa perplex. 

Ceva nu era în regulă cu faţa reginei. Prea turtită, puţin 
prea lată între tâmple, prea conică şi terminată cu o bărbie 
prea ascuţită. Părul de abanos îi cădea până la talie şi îi 
strălucea atât de tare, încât părea ud. Genele 
nemaipomenit de lungi accentuau ochii negri, de 
nepătruns, neobişnuit de oblici. Nasul era uşor acvilin, iar 
gura dădea impresia că e prea lată. 


Cu toate acestea, nu era o privelişte dezagreabilă. Mai 
degrabă, trăsăturile ei se abătuseră de la legile naturii, 
urmându-şi propria cale, unică, de evoluţie. Rezultatul era 
uimitor. 

Nici pielea ei nu era aşa cum trebuie. În lumina slabă şi 
tremurată a făcliilor, acum aveai impresia că are o nuanţă 
de smarald, acum că luceşte ca argintul, de parcă ar fi fost 
acoperită cu solzi minusculi, de peşte. Avea o haină lungă, 
purpurie, care-i dezvelea umerii şi se mula pe formele ei 
voluptuoase. Nu purta nimic în picioare. 

Era atrăgătoare, fără îndoială. Dar avea o frumuseţe care 
te făcea să intri în alertă. Prizonierul simţi că sângele 
începe să-i circule mai repede prin vene, dar simţi şi un vag 
sentiment de scârbă. Într-o lume care gemea de 
diversitatea rasială, regina era, pentru el, o experienţă cu 
totul nouă. 

— Nu te porţi destul de politicos, îi spuse Jennesta. 

Îl hipnotiza cu ochii ei nemaipomeniţi, dându-i senzaţia 
că nu putea ascunde nimic de ei. 

Prizonierul se smulse cu greu privirii devoratoare a 
reginei. În ciuda suferinţei, zâmbi cinic. Se uită în jos, la 
lanţurile care-l încătuşau, şi deschise gura pentru prima 
oară: 

— Şi dacă aş vrea, tot n-aş putea. 

Jennesta zâmbi şi ea - dar era un zâmbet absolut 
neliniştitor. 

— Gărzile mele te vor ajuta cu plăcere, veni replica ei 
inteligentă. 

Soldaţii îl forţară să îngenuncheze. 

— E mult mai bine aşa. 

Vocea reginei picura stropi de dulceaţă prefăcută. 

De-abia respirând din cauza noului val de durere, 
bărbatul îi examină mâinile. Degetele subţiri şi lungi, 
prelungite cu unghii ascuţite, şi ele foarte lungi, păreau de 
asemenea nenaturale. Regina se apropie de el şi-l atinse pe 
urmele de pe spate. O atingere uşoară, dar el tot tresări. Cu 


vârful unghiilor, urmări apoi dungile roşii, făcând să curgă 
sânge proaspăt. Prizonierul icni. Ea nu se strădui să-şi 
ascundă plăcerea. 

— Afurisită să fii, căţea păgână, şuieră el slab. 

Jennesta râse. 

— Un Uni tipic. Oricine respinge legea voastră e păgân. 
Cu toate astea, voi sunteţi parveniţii, cu fanteziile voastre 
despre o singură zeitate. 

— lar voi vă rugaţi la nişte zei vechi, morţi demult, la care 
se închinau semenii ăstora, ripostă bărbatul, fixându-i cu 
privirea pe orci. 

— Nu ştii mai nimic. Credinţa Mani venerează zei şi mai 
vechi. Zei care trăiesc, nu năluca pe care o adoraţi voi. 

Prizonierul tuşi, zguduit de chinuri. 

— 'Te consideri o Mani? 

— Ce vrei să spui? 

— Mani merg pe un drum greşit, dar măcar sunt oameni. 

— Pe când eu, nu, adică nu le pot îmbrăţişa cauza? O să 
umplu şanţul din jurul acestui loc cu sângele ignoranței 
tale, ţărane. Calea urmată de Mani e deschisă pentru toată 
lumea. Chiar şi aşa, să ştii că am în mine şi o parte 
omenească. 

Bărbatul ridică din sprâncene. 

— N-ai mai văzut un hibrid până acum? Nu aşteptă să 
primească răspuns. Evident că nu. Sunt de obârşie mixtă, 
nyaddă şi umană, şi port în mine cele mai reuşite trăsături 
ale ambelor rase. 

— Cele mai reuşite? O asemenea combinaţie... e 
abominabilă! 

Cuvântul i se păru reginei şi mai amuzant. Dădu capul pe 
spate şi râse din nou. 

— Ajunge. Nu eşti aici ca să te angajezi într-o dezbatere. 
Făcu semn din cap către soldaţi. Pregătiţi-l. 

Gărzile îl smuciră în poziţie verticală, apoi îl mânară cu 
vârful lăncilor spre lespedea albă, unde îl ridicară de mâini 
şi de picioare. Bărbatul scoase un urlet de durere când fu 


trântit pe suprafaţa albă. Rămase acolo de-abia respirând, 
cu ochii umezi. Gărzile îi scoaseră lanţurile şi-i prinseră 
încheieturile şi gleznele cu cătuşele. 

Jennesta le făcu semn să dispară repede. Soldaţii se 
înclinară şi ieşiră. 

Regina merse la vasul cu jăratic şi presără praf de tămâie 
pe tăciuni. Aerul se umplu de un parfum ameţitor. În drum 
spre altar, luă pumnalul şi pocalul ceremonial. 

Bărbatul făcu un efort şi întoarse privirea de la ea. 

— Măcar îndură-te şi omoară-mă repede, o rugă el. 

Jennesta se ridică ameninţător deasupra lui, cu pumnalul 
în mână. El trase aer adânc în piept şi începu să recite o 
rugăciune sau o incantaţie. Din cauza panicii, cuvintele se 
transformară într-o bâlbâială. 

— Scoţi pe gură nişte aiureli, îl mustră ea. Ţine-ţi gura 
închisă. Se aplecă, ţinând pumnalul ridicat. 

Şi tăie pânza care-i acoperea mijlocul prizonierului. 

O făcu bucăţi şi-o azvârli deoparte. Puse cuțitul la 
marginea lespezii şi contemplă goliciunea bărbatului. 

Cu gura căscată de uimire, acesta îngăimă „Ce...?” Se 
aprinse la faţă de ruşine. Simţi un nod în gât şi începu să se 
zbată. 

— Voi, Uni, aveţi o atitudine foarte nenaturală faţă de 
propriul trup, îi spuse ea pe un ton sec şi rece. Vă cuprinde 
ruşinea fără nici un motiv. 

Îi înălţă capul cu o mână, iar cu cealaltă îi duse pocalul la 
gură. 

— Bea, îi ordonă, înclinând brusc vasul. 

Licoarea îi alunecă pe gât în cantitate suficientă până 
când închise gura şi prinse cu dinţii marginea pocalului. 
Jennesta trase vasul la o parte, lăsându-l să tuşească şi să 
scuipe. Lichidul de culoarea urinei i se scurse bărbatului pe 
la colţurile gurii. 

Acţiona rapid, dar pe durată scurtă, aşa că nu mai pierdu 
vremea. Îşi desfăcu şireturile rochiei şi-o lăsă să alunece pe 
podea. 


Prizonierul se holbă la ea cu ochii mari, uluiţi. Privirea îi 
căzu pe sânii ei generoşi, bombaţi. Alunecă pe diafragma 
încordată, apoi pe rotunjimea apetisantă a şoldurilor, pe 
pulpele lungi, arcuite, şi pe umflătura ascunsă de puful des 
dintre picioare. 

Jennesta avea un trup desăvârşit, care îmbina farmecul 
deplin al femeii din rasa umană cu moştenirea originii ei 
hibride. Nu mai văzuse nimic asemănător. 

La rândul ei, regina recunoscu în el bătălia dintre 
educaţia pudică a neamului Uni şi poftele înnăscute din 
orice bărbat. Licoarea afrodiziacă o să încline balanţa în 
direcţia care trebuie, făcându-l să uite de tratamentul dur 
pe care-l îndurase. La nevoie, o să mai adauge puterile 
convingătoare ale vrăjilor ei. Dar ştia că ispita cea mai mare 
nu are nevoie de vrajă. 

Se lăsă pe marginea lespezii şi-şi apropie faţa de a lui. 
Simţindu-i respiraţia stranie, de mosc, i se ridică părul de 
pe ceafă. Ea îi suflă uşor în ureche, îi şopti vorbe de iubire 
vădite, şocante. 

El roşi din nou, de data asta nu doar din cauza 
stânjenelii. În cele din urmă, îi reveni vocea: 

— De ce mă torturezi aşa? 

— 'Te torturezi singur, îi răspunse ea imediat, cu glas 
răguşit, căci îţi refuzi plăcerile trupeşti. 

— Târfo! 

Chicotind, Jennesta se apropie şi mai mult de el, 
plimbându-şi sânii pe pieptul lui şi gâdilându-l cu sfârcurile. 
Se aplecă să-l sărute, dar se trase înapoi în ultima clipă. Îşi 
umezi degetele şi le plimbă în jurul sfârcurilor lui, până le 
simţi tari. El începu să gâfâie. Licoarea îşi făcea efectul. 

Bărbatul înghiţi în sec şi-şi adună toate puterile ca să 
vorbească: 

— Gândul împreunării cu tine îmi face greață. 

— Serios? Ea se urcă pe el, călărindu-l, frecându-l pe 
abdomen cu părul pubian. El trase de cătuşe, dar fără 
vlagă. 


Jennesta îi savura umilinţa, voinţa îngenuncheată. O 
excita şi mai mult. Desfăcu buzele şi scoase limba care 
părea prea lungă ca să-i încapă în gură. Prizonierul îi simţi 
asprimea când începu să-l lingă pe gât şi pe umeri. 

În ciuda eforturilor, simţi că intră în erecţie. Ea strânse şi 
mai tare coapsele în jurul trupului său transpirat şi-l 
mângâie mai pătimaş. Citi pe faţa lui o succesiune de 
senzaţii: aşteptare, repulsie, fascinaţie, dorinţă. leamă. 

— Nu! se auzi bărbatul pe el însuşi, jumătate strigând, 
jumătate suspinând. 

— Dar vrei, îl alină ea. Altfel de ce te-ai pregătit pentru 
mine? 

Se ridică încet. Duse mâna jos, îi cuprinse bărbăţia şi-o 
călăuzi înăuntrul ei. 

Începu să se mişte treptat deasupra lui, silueta ei suplă 
ridicându-se şi coborând voit într-un ritm domol. El clătină 
din cap la stânga şi la dreapta, cu ochii aprinşi, cu gura 
deschisă. Ea grăbi ritmul. El se zvârcoli şi începu să geamă. 

Mişcările se accelerară. Începu să-i răspundă, mai întâi 
timid, apoi tot mai adânc, tot mai tare. Jennesta îşi azvârli 
părul pe spate. Şuviţele negre ca pana corbului prinseră să 
scânteieze, învăluind-o într-un nimb de foc. 

Conştient că era gata să-şi elibereze sămânţa, ea îl călări 
fără milă, aducându-l în pragul extazului desfrânării. El se 
răsuci, se zbătu, apoi se lăsă cuprins de tremur până în 
momentul culminant. 

Brusc, ea luă pumnalul în ambele mâini şi-l ridică. 

Orgasmul şi groaza îl învăluiră în acelaşi timp. 

Lama îi străpunse pieptul din nou şi din nou. Elurlă 
înfiorător, smulgându-şi pielea de la încheieturi în efortul de 
a scăpa din cătuşe. Impasibilă, Jennesta lovea şi spinteca, 
despicându-i carnea. 

Urletele făcură loc unui gâlgâit. Bărbatul lăsă capul 
moale pe spate şi rămase nemişcat. 

Jennesta azvârli pumnalul şi începu să zgârie cu unghiile, 
scormonind găurile însângerate din carne. Odată ce-i 


dezveli coastele, luă ciocanul şi începu să le bată. Din oasele 
zdrobite săriră aşchii albe. După ce le îndepărtă pe toate, 
aruncă ciocanul şi scormoni măruntaiele cu unghiile, plină 
de sânge până la coate, ca să apuce inima care încă 
tresărea. O scoase cu o smucitură. 

Deschise gura larg şi-şi înfipse dinţii în organul moale din 
care curgeau picături de sânge. 

Satisfacţia sexuală, deşi deplină, nici nu se compara cu 
împlinirea pe care o trăia acum. Cu fiecare muşcătură, forţa 
vieţii victimei o dinamiza pe a ei. Simţi cum sângele scurs în 
ea îi întăreşte trupul şi-i alimentează izvorul din care îşi 
trăgea energia magică, vitală. 

Cu picioarele de-o parte şi de alta a cadavrului care nu se 
răcise încă, mânjită de sânge pe faţă, pe sâni şi pe mâini, 
Jennesta se ospătă încântată. 

În cele din urmă, se sătură. Deocamdată. 

În timp ce sugea ultimele rămăşiţe de pe degete, o pisică 
tânără, alb cu negru, ţâşni dintr-un colţ întunecat al 
încăperii. Începu să miaune. 

— Hai, Sapphire, o chemă Jennesta cu un gângurit, 
mângâind-o pe labă. 

Pisica, femelă, sări cu uşurinţă lângă stăpâna ei, ca să fie 
alintată. Apoi amuşină cadavrul mutilat şi începu să lingă 
rănile deschise. 

Zâmbind îngăduitoare, regina cobori de pe lespede şi 
trase de sfoara de catifea a unui clopoțel. 

Soldaţii orci răspunseră de îndată la chemarea ei. Orice 
ar fi simţit la vederea scenei însângerate sau a halului în 
care arăta regina, rămaseră impasibili. 

— Luaţi carcasa asta de aici, le ordonă ea. 

La apropierea gărzilor, pisica ţâşni ca o săgeată în 
ungherele ei întunecate. Orcii desfăcură cătuşele. 

— Vreo ştire de la Jderi? întrebă Jennesta. 

— Nici una, Maiestate, răspunse unul dintre ei, evitându-i 
privirea. 


Nu asta voise ea să audă. Bucuriile festinului începeau să 
se stingă şi să facă din nou loc nemulțumirii. 

Îşi jură în gând că Jderii vor avea parte de un sfârşit la 
care nici în cele mai negre coşmaruri nu se aşteaptă. 


Doi pedestraşi Jderi şedeau cu spatele lipit de un copac, 
ameţiţi de roiul de zânişoare care fâlfâiau din aripi şi se 
zbenguiau deasupra capului lor. Aripile lor sclipeau cu 
luminiţe multicolore, iar glasurile lor gingaşe se auzeau ca 
nişte clopoței în aerul amurgului. 

Unul dintre orci întinse brusc mâna şi prinse în pumn 
câteva dintre ele. Bietele zâne chiţăiră speriate. El vâri în 
gură trupuşoarele care se zvârcoleau şi le mestecă 
zgomotos. 

— Creaturi mici şi enervante, mormăi tovarăşul lui. 

— Da, dar bune la gust, răspunse el şi dădu din cap cu 
înţelepciune. 

— Şi proaste, adăugă celălalt, când deasupra lui se formă 
un alt roi de zâne. Se uită la ele o vreme, apoi se hotări să 
înfulece şi el câteva. 

Stând aşa şi mestecând, se uitau amândoi prosteşte la 
cenuşa fumegândă a fermei din partea cealaltă a 
îngrăditurii. În cele din urmă, zânele înţeleseră ce se 
întâmplă şi se făcură nevăzute. 

După o clipă, orcul care se hrănise cel dintâi cu zâne 
întrebă: 

— Oare am văzut bine? 

— Ce? 

— Zânele alea. 

— Zâne spui? Nişte creaturi mici şi enervante. 

— Mda... Dar bune de... 

Se întrerupse când simţi o lovitură uşoară de bocanc în 
fluierul piciorului. 

Nu-l observaseră pe camaradul care stătea în picioare 
lângă ei. Acesta se aplecă, mormăi „[ine” şi le aruncă o pipă 
de lut. Se clătină uşor şi plecă împiedicat. 


Primul soldat ridică pipa şi inhală adânc. Tovarăşul lui 
plesni din buze şi se strâmbă. Se scobi cu unghia jegoasă 
între dinţii din faţă şi scoase ceva ce semăna cu o aripioară 
lucioasă. Scutură din umeri şi-o aruncă în iarbă. Celălalt orc 
îi dădu bucata de cristal. 

Mai aproape de ruinele fermei, Stryke, Coilla, Jup şi 
Alfray stăteau aşezaţi în jurul unui foc mic, fumând propria 
lor pipă. Cu un băţ, Haskeer amesteca într-o oală neagră 
care atârna deasupra lemnelor care trosneau. 

— Vă zic pentru ultima oară, li se adresă Stryke, 
exasperat. Arătă spre cilindrul din poala lui. Obiectul ăsta a 
fost furat dintr-o caravană bine înarmată de nişte Uni care 
au omorât paznicii. Aşa s-a întâmplat. Vorbea tot mai 
nedesluşit. Jennesta îl vrea înapoi. 

— Dar de ce? se întrebă Jup, trăgând din pipă. La urma 
urmei, nu-i decât murtător de pesaje... vreau să zic un 
purtător de mesaje. Clipind, îi trecu pipa Coillei. 

— Asta ştim şi noi, replică Stryke. Mişcă din mână leneş, 
a lehamite. Tre' să fie un mesaj important. Nu-i treaba 
noastră. 

Se auzi comentariul lui Haskeer, care scotea zeama albă, 
lăptoasă şi fierbinte şi o turna în vase mici: 

— Pun rămăşag că şi cristalul tot din încărcătura 
caravanei l-au luat. 

Alfray, care ţinea la precizie şi în starea în care era acum, 
încercă să-i amintească din nou lui Stryke de 
responsabilităţile sale. 

— Nu trebuie să mai pierdem mult vremea pe-aici, 
căpitane. Dacă regina... 

— Altceva nu mai ştii să spui? i-o reteză Stryke iritat. 
Ascultă ce-ţi zic eu: stăpâna noastră o să ne primească cu 
braţele deschise. Te îngrijorezi prea mult, măi, drege-oase. 

Alfray se bosumflă şi tăcu. Haskeer îi oferi căpitanului o 
cupă de fiertură. Stryke o primi şi dădu pe gât o duşcă 
zdravănă. 


Amorţită de cristal, Coilla privise până atunci în gol şi 
picotise. Acum rosti: 

— Alfray are dreptate. Nu-i bine să-ţi atragi mânia 
Jennestei. 

— Trebuie neapărat să mă cicăleşti şi tu? ripostă Stryke, 
ridicând iar cupa. Plecăm la drum în curând, nici o grijă. 
Sau nu vrei să-i laşi să se odihnească puţin? 

Se uită în direcţia livezii, unde se împrăştiaseră 
majoritatea Jderilor. Soldaţii zăceau în jurul unui foc mai 
mare. Se auzeau râsete grosolane, glume deşucheate şi 
glasuri cântând răguşit. Doi se luptau corp la corp. Unii se 
prăbuşiseră în poziţii nefireşti. 

Stryke se întoarse spre Coilla. Între timp, scena din faţa 
lui se schimbase complet. 

Coilla se ghemuise la pământ, cu ochii închişi. Ceilalţi 
stăteau şi ei aplecaţi în faţă. Unul sau doi sforăiau. Focul se 
stinsese de mult. Se uită din nou la trupa de războinici. 
Dormeau şi ei, căci şi focul lor se făcuse deja cenuşă. 

Era miezul nopţii. Cerul devenise o panoplie de stele. 

Ceea ce lui i se păruse o clipă se dovedea o iluzie. 

Ar trebui să-i trezească pe toţi, să-i organizeze, să le 
ordone să pornească în marş spre Cairnbarrow. Aşa va face. 
Sigur. Dar mai întâi să-şi odihnească puţin membrele ca de 
plumb şi să-şi limpezească mintea. Numai un minut sau 
două. Atât. Un minut. 

Dădu din cap, până când îşi atinse pieptul cu bărbia. 

O letargie fierbinte îi cuprinse fiecare celulă din corp. 
Era atât de greu să-ţi ţină ochii deschişi... 

Se lăsă în braţele întunericului. 

4 


Deschise ochii. 

Soarele îl bătea în cap. Înălţă braţul ca să se apere de 
lumină şi, clipind, se ridică încet în picioare. Covorul de 
vegetaţie abundentă i se mişca sub tălpi. 


În faţa lui se întindea un şir de dealuri line, unduioase. 
Deasupra lor, nori de un alb imaculat alunecau paşnic pe un 
cer de un albastru pur. Peisajul era virgin, neprihănit. 

În dreapta lui, priveliştea era dominată de liziera unei 
păduri imense. În stânga, un pârâu puţin adânc curgea pe o 
pantă şi cotea lin, apoi dispărea. 

Ciudat, dar Stryke se întrebă ce se întâmplase cu 
noaptea. Habar n-avea unde erau ceilalţi Jderi. Dar exilă 
toate întrebările într-un ungher îndepărtat al minţii. 

Pe urmă i se păru că aude alte sunete, în afară de 
clipocitul apei. Sunete care păreau voci, râsete şi bătaia 
îndepărtată, dar ritmică, a unei tobe. Dar ori erau doar în 
capul lui, ori pe malul celălalt al pârâului. 

Urmă cursul apei, intră în el, scrâşnind cu bocancii pe 
prundişul neted, spălat mereu de apă. Paşii lui care coborau 
creară agitaţie în lumea vegetală de pe malurile pârâului, 
căci din calea lui fugeau mici creaturi furişe. 

O adiere plăcută şi caldă îi mângâie obrazul. Aerul era 
proaspăt şi curat, care îi dădea o stare de ameţeală. 

Ajunse la locul în care cotea pârâul. În timp ce urma 
meandrul, vocile deveniră mai puternice, mai distincte. 

În faţa lui se deschidea o vale îngustă. Curentul nu se 
oprea, ci şerpuia mai departe, printre câteva cabane 
circulare din lemn, cu acoperiş din paie. Lângă ele se înălța 
o locuinţă comună, decorată cu scuturile împodobite ale 
unui clan pe care Stryke nu-l recunoscu. Pe pereţi atârnau 
şi trofee de război: săbii late, lânci, cranii albite de lupi cu 
colți-spadă. Aerul mirosea frumos, a vreascuri aprinse şi 
vânat pus la prăjit. 

Văzu cai priponiți, animale hoinărind libere şi păsări de 
casă plimbându-se ţanțoşe. 

Și OrCI. 

Bărbaţi, femei, copii de orci. Îşi vedeau de treburi, 
păzeau focurile să nu se stingă, tâiau lemne sau pur şi 
simplu stăteau liniştii, se uitau, vorbeau, se lăudau. În 
luminişul de lângă locuinţa comună, câțiva ucenici învățau 


să lupte cu sabia şi ciomegele, mişcările fiindu-le ritmate de 
bătăi de tobă. 

Nimeni nu-i acordă atenţie când intră în aşezare. Toţi 
orcii purtau arme, aşa cum se cuvenea în neamul lor. Deşi 
nu cunoştea acest clan, Stryke nu se simţea ameninţat. Era 
doar curios. 

O siluetă se îndrepta spre el. Păşea încrezătoare şi nu 
duse mâna la sabia ce-i atârna în teaca de la cingătoare. 
Stryke socoti că e cu un cap mai scundă decât el, deşi 
pălăria roşie ca focul, împodobită cu panglici aurii, o făcea 
să pară mai înaltă. Ținea spatele drept şi avea o constituție 
musculoasă, dar atrăgătoare. 

Nu se arătă deloc mirată de prezenţa lui. Într-adevăr, 
avea o expresie mai degrabă pasivă, cât de pasiv poate fi un 
chip cu trăsături ferme şi dinamice. Apropiindu-se de el, îi 
surâse sincer şi cu căldură. El simţi un fior pe şira spinării. 

— Bun găsit, îi spuse ea. 

Cu gândul la frumusețea ei, nu-i răspunse imediat, iar 
când o făcu, avu o ezitare: 

— Bun... găsit. 

— Nu te cunosc. 

— Nici eu pe tine. 

— Din ce clan te tragi? îl întrebă ea. 

Îi spuse. 

— Nu-mi spune nimic. Dar sunt atât de multe. 

Stryke se uită la scuturile neobişnuite de pe locuinţa 
comună. 

— Nici eu nu cunosc clanul tău. Se opri, captivat de ochii 
ei fermecători, înainte de a adăuga: Nu te temi să saluți un 
străin? 

Ea păru nedumerită. 

— Ar trebui să-mi fie? Există vreun conflict între clanurile 
noastre? 

— Eu nu ştiu să fie vreunul. 

Fata îşi dezveli din nou dinţii galbeni şi ascuțiți. 


— Atunci nu-i nevoie să fiu precaută. Dacă nu cumva vii 
cu intenţii rele. 

— Nu, vin cu gânduri paşnice. Dar m-ai întâmpina cu 
aceeaşi amabilitate dacă aş fi un trol? Sau un elf? Sau un 
pitic de credinţă necunoscută? 

Fata se arătă din nou nedumerită. 

— Trol? EIf? Pitic? Ce sunt aceştia? 

— N-ai auzit de pitici? 

Ea scutură din cap. 

— De vârcolaci, troli, drăcuşori? De nici una din rasele 
străvechi? 

— Rase străvechi? Nu. 

— Nici de... oameni? 

— Nu ştiu ce sunt, dar sunt sigură că nu există aşa ceva. 

— Vrei să spui că prin părțile astea nu trăiesc oameni? 

— Vreau să spun că vorbele tale mă surprind. Eşti ciudat. 

Rostise vorbele fără nici un fel de răutate. 

— Iar tu vorbeşti în ghicitori, îi spuse el. În ce loc din 
Maras-Dantia ne aflăm, de n-ai auzit de rasele străvechi şi 
de oameni? 

— Probabil că vii de foarte departe, străine, dacă țara ta 
poartă un nume de care n-am auzit niciodată. 

Îl luă prin surprindere. 

— Vrei să spui că nu ştii nici măcar cum se numeşte 
lumea? 

— Nu. Îţi spun că nu se numeşte Maras-Dantia. Cel puţin, 
nu prin părțile astea. Şi nu mai cunosc nici un orc care să fi 
spus că trăieşte în acelaşi loc cu aceste... rase străvechi şi... 
oameni. 

— Orcii îşi hotărăsc singuri soarta pe-aici? Pornesc 
războaie când vor? Nu există oameni, nici... 

Fa râse. 

— Dar când a fost altfel 

Stryke se încruntă. 

— Dinainte de a se naşte tata lui tata, mormăi el. Cel 
puţin aşa am avut eu impresia. 


— Poate c-ai mers prea mult pe căldură, remarcă ea 
prietenoasă. 

FI ridică ochii spre soare. Atunci işi dădu seama. 

— Căldura... Nu bate vântul rece. 

— De ce să bată? Nu suntem în anotimpul rece. 

— Și gheaţa, continuă Stryke, ignorându-i răspunsul. N- 
am văzut cum avansează gheaţa. 

— Unde? 

— Păi, dinspre nord, bineînţeles. 

Pe neaşteptate, ea întinse braţul şi-l luă de mână. 

— Vino. 

Aşa confuz cum era, tot îi plăcu atingerea mâinii ei reci şi 
umede. Se lăsă condus de ea. 

Urmară cursul descendent al unui pârâu până lăsară 
satul în urmă. În cele din urmă, ajunseră într-un loc în care 
pământul se termina, oprindu-se la marginea unei stânci de 
granit. Aici, pârâul se făcea lac, alunecând de pe buza 
stâncii ca o cascadă, o cădere de apă înspumată care se 
năpustea asupra pietrelor de dedesubt, dintr-o vale mai 
întinsă. 

La baza stâncii, panglica argintie a unui râu apărea ca 
din senin şi se strecura printre livezi de măslini care se 
întindeau, nemărginite, în toate direcţiile. Numai pădurea 
vastă din dreapta punea hotar oceanului de păşune. Cirezi 
mari de animale care păşteau, prea multe ca să le numeri, 
erau răspândite cât vedeai cu ochii şi mai departe. Un orc 
ar putea vâna aici viaţa întreagă fără teamă că s-ar termina 
vânatul. 

Fata arătă cu degetul drept înainte. 

— Nordul, îi spuse ea. 

Nu se vedea nici urmă de ghețari răpitori de teritorii, nici 
cer de culoarea ardeziei. În direcţia aceea nu se zărea decât 
un singur lucru, acelaşi peste tot: o abundență de 
frunzişuri, o infinitate verde, o viaţă înfloritoare şi 
îmbelşugată. 


Pe Stryke îl cuprinse o emoție ciudată. Nu putea explica 
de ce, dar nu-i dădea pace gândul că ceea ce se petrecea 
era un lucru cunoscut, de parcă mai văzuse şi altă dată 
peisajele acestea minunate şi mai respirase aerul acesta 
proaspăt. 

— Asta €... Vartania? Mai mult şoptise decăt rostise 
cuvântul sacru. 

— Paradisuh Fa zâmbi enigmatic. Poate. Dacă asta ţi-e 
dorința. 

Alchimia luminii solare şi scânteierile aerului născură un 
curcubeu. Contemplară amândoi splendoarea lui 
multicoloră. 

Clipocitul liniştitor al apei mângâie ca un balsam sufletul 
tulburat al lui Stryke. 

Deschise ochii. 

Un Jder răcan urina în cenuşă. Stryke se trezi dintr- 
odată: 

— Ce dracu' crezi că faci, soldat? urlă el. Răcanul o şterse 
rapid, ca un pui care tocmai încasase o mustrare zdravănă, 
cu capul plecat, încercând să-şi lege nădragii. 

Încă ameţit de la vis, sau de la viziunea avută, sau de la 
ce-o fi fost, lui Stryke îi trebui un minut să-şi dea seama că 
soarele răsărise deja. Zorii trecuseră. 

— Pe toţi zeii! afurisi el şi se ridică anevoie. Duse mâna la 
cingătoare ca să verifice dacă mai are cilindrul, apoi aruncă 
iute o privire în jur. Doi-trei Jderi se gândeau dacă să se 
trezească ori să mai doarmă, dar ceilalţi, inclusiv 
santinelele postate de el, dormeau buştean risipiţi prin 
îngrăditură. 

Se repezi la grămada cea mai apropiată de trupuri 
adormite şi se puse pe ele cu bocancii. 

— Scularea, puturoşilor! răcni el. Sus! Mişcaţți-vă! Unii se 
rostogoliră în urma loviturilor. 

Câţiva se ridicară cu săbiile în mâini, gata de luptă, dar, 
când îl recunoscură pe torţionarul matinal, se făcură mici 
de frică. Printre ei se afla şi Haskeer, care nu se lăsă 


cuprins de panică în faţa superiorului turbat de furie. Îi 
aruncă o privire crucişă şi-şi puse cuțitul în teacă cu gesturi 
voit leneşe, obraznic. 

— Ce te-a apucat, Stryke? bodogăni el pus pe harţă. 

— Ce m-a apucat? Dimineaţa, asta m-a apucat, 
lepădătură! Arătă furios cu degetul spre cer. Soarele-i pe 
cer şi noi suntem tot aici! 

— Şi a cui vină e? 

Stryke miji ochii ameninţător. Se apropie de Haskeer 
destul de mult ca să-i simtă respiraţia puturoasă în nări. 

— Ce-ai zis? şuieră el. 

— Dai vina pe noi. Dar tu eşti şeful. 

— Şi-ai vrea să schimbi asta? 

Ceilalţi Jderi se adunară în jurul lor. La mare distanţă. 

Haskeer îi susţinu privirea lui Stryke. Duse mâna la 
teacă. 

— Stryke! 

Coilla îşi făcea loc printre răcani, înghiontindu-i cu 
coatele, urmată de Alfray şi Jup. 

— N-avem timp de aşa ceva, spuse ea categorică. 

Căpitanul şi sergentul nu-i dădură atenţie. 

— Regina, Stryke, interveni şi Alfray. Trebuie să ne 
întoarcem la Cairnbarrow. Jennesta... 

Numele ei spulberă vraja. 

— Ştiu, Alfray, se răsti Stryke. 

Îi aruncă lui Haskeer o privire dispreţuitoare şi-i întoarse 
spatele. 

Sergentul se dădu înapoi ţâfnos, aruncându-i în schimb o 
privire plină de venin lui Jup. 

Stryke se adresă trupei de războinici: 

— Astăzi nu mărşăluim. Mergem călare. Darig, Liffin, 
Reafdaw, Kestix, vedeţi să aibă toată lumea cai. Seafe şi 
Noskaa, găsiţi doi măgari. Finje, Bhose, strângeţi nişte 
provizii. Nu prea mult, atâta cât să nu tragă prea greu la 
drum. Gant, ia pe cine ai nevoie şi eliberează grifonii. 
Restul, strângeţi-vă echipamentul. Acum! 


Răcanii se risipiră să îndeplinească ordinele primite. 

Privindu-şi ofiţerii, Stryke văzu că Alfray, Jup, Haskeer şi 
Coilla aveau ochii înceţoşaţi, aşa cum probabil erau şi ai lui. 

— Haskeer, vezi să nu se piardă vremea cu caii şi măgarii. 
Şi tu, Jup. Şi să nu-mi mai faceţi probleme, nici unul din voi. 

Îi concedie pe amândoi cu un semn scurt din cap. Ei 
plecară în grabă, având grijă să se ţină la distanţă unul de 
altul. 

— Noi ce vrei să facem? întrebă Alfray. 

— Luaţi doi sau trei soldaţi şi împărţiţi cristalele în mod 
egal, la toată trupa. Aşa o să fie mai uşor de transportat. 
Dar să le spui clar tuturor că nu fac decât să le transporte, 
nu le-au primit de tot. Dacă vezi că le vin idei, spune-le că n- 
o să se aleagă doar cu vânătăi pe fund. 

Alfray făcu semn din cap c-a înţeles şi plecă. Coilla 
rămase pe loc. 

— Arăţi... ciudat, îi spuse ea lui Stryke. E totul în regulă? 

— Nu, caporal. Nimic nu e în regulă. Stryke îşi scuipa 
veninul în cuvinte. În caz că nu ştiai, află că trebuia să ne 
prezentăm în faţa Jennestei cu câteva ceasuri bune în urmă. 
Asta s-ar putea să ne coste capetele. Acum du-te şi fă ce ţi- 
am ordonat! 

Ea se depărtă în grabă. 

În mintea lui Stryke poposiră frânturi din viziunea avută. 
Blestemă soarele care răsărise. 


Lăsară în urmă ruinele aşezării omeneşti şi câmpul de 
luptă pustiu şi călcat în picioare de dedesubt şi porniră spre 
nord-est. 

Cărarea pe care mergeau îi duse deasupra câmpiilor 
întinse. Grifonii eliberaţi se răspândeau pe pajişte. 

Călărind alături de Stryke, în fruntea coloanei, Coilla îi 
arătă animalele şi-l întrebă: 

— Nu-i invidiezi? 

— Ce să invidiez, animalele alea? 

— Au mai multă libertate decât noi. 


Remarca îl luă prin surprindere. Era prima oară când o 
auzea făcând observaţii, chiar indirecte, despre situaţia 
jalnică în care fusese adusă rasa lor. Dar rezistă tentaţiei 
de-a o aproba. În zilele acelea, nu era bine ca orcii să-şi dea 
drumul la gură. Cine ştie ce urechi duşmane i-ar putea auzi. 

Aşa că se rezumă să-i răspundă cu un simplu fornăit. 

Coilla se uită la el curioasă şi abandonă subiectul. 
Călăriră mai departe într-o linişte sinistră, încercând să 
avanseze cât de repede le permitea terenul denivelat. 

Pe la mijlocul dimineţii, ajunseră pe un drum ce ducea la 
o trecătoare îngustă. Era adâncă, în formă de ic, cu pereţi 
înalţi şi ierboşi, în pantă domoală. Din cauza drumului 
îngust, războinicii nu puteau călări decât doi, unul lângă 
altul. Majoritatea înaintau în şir indian. Plină de pietre şi 
înghesuită, trecătoarea le încetinea avansarea la trap. 

Enervat din cauza întârzierii, Stryke înjură. 

— Trebuie neapărat să mergem mai repede! 

— Dar prin trecătoarea asta câştigăm o jumătate de zi, îi 
aminti Coilla, şi recuperăm timpul pierdut când ajungem pe 
partea cealaltă. 

— Furia Jennestei sporeşte cu fiecare minut. 

— Avem ce-i trebuie, plus o încărcătură suplimentară de 
cristale. Oare asta nu înseamnă nimic? 

— Pentru stăpâna noastră? Cred că ştii deja răspunsul, 
Coilla. 

— l-am putea spune că am dat piept cu un duşman 
puternic sau că ne-a luat mult timp să găsim cilindrul. 

— Nu contează ce poveste o să-i îndrugăm: nu suntem 
acolo. Asta contează pentru ea. Aruncă o privire peste 
umăr. Restul trupei era suficient de departe ca să nu-i audă. 
N-aş vrea să recunosc asta în faţa tuturor, admise el pe un 
ton confidenţial, dar Haskeer are dreptate, afurisitul. Eu 
sunt de vină. 

— Nu fi prea aspru cu tine. loţiam... 

— Stai! Uită-te în faţă! 

Ceva se îndrepta spre ei din capătul celălalt al trecătorii. 


Stryke ridică braţul ca să oprească convoiul. Miji ochii, 
încercând să identifice silueta scundă şi lată care se 
îndrepta spre ei. Era, fără îndoială, un călăreț pe un animal 
de povară. În vreme ce-l privea, alte animale îşi făcură 
apariţia în spatele lui. 

În coloană, Jup dădu frâiele calului unui soldat şi 
descălecă, apoi fugi până la Stryke. 

— Ce s-a întâmplat, căpitane? 

— Nu sunt sigur... Apoi recunoscu animalele. La dracu'! 
Vipere kirgizil! 

Deşi toată lumea le spunea aşa, nu erau, de fapt, vipere, 
ci şopârle de deşert, mult mai mici decât caii, având însă 
aproximativ aceeaşi greutate, cu spinări late şi picioare 
scurte, musculoase. Albicioase şi cu ochi roz, aveau limba 
despicată, lungă cât un braţ de orc. În colții ascuţiţi ca 
tăişul jungherului aveau un venin mortal, iar cozile lor 
ţepoase erau destul de puternice ca să sfâşie spinarea unui 
biped. Erau animale de pradă, capabile să alerge foarte 
repede. 

O singură rasă le călărea în luptă. 

Şopârlele se apropiaseră suficient de mult ca Jderii să nu 
mai aibă nici o îndoială. Pe fiecare din ele călărea un cobold. 
Mai mici decât orcii, de fapt mai mici decât majoritatea 
piticilor, gnomii erau slabi de se vedea prin ei, fără nici un 
fir de păr pe corp şi cu pielea cenuşie. Dar aparențele 
înşală. În ciuda membrelor deşirate şi a chipurilor ovale, 
delicate, erau luptători încăpăţânaţi şi rapace. 

Urechile lor ascuţite, date pe spate, erau mult prea mari 
în comparaţie cu trupul. Gura era o simplă despicătură fără 
buze, plină cu dinţişori ascuţiţi. Nasul semăna cu celal 
pisicii sălbatice. Ochii, globuri aurii, străluceau a răutate şi 
zgârcenie. 

Gulere din piele cu pene le acopereau ceafa mult prea 
groasă. Pe încheieturile subţiri şi flexibile aveau brățări cu 
ţepi ascuţiţi ca lama. 

Fluturau lănci şi iatagane mici, înfricoşătoare. 


În Maras-Dantia, puţini erau cei care-i întreceau pe 
cobolzi printre hoţi şi prădători, dar şi mai puţini erau cei 
mai răi la suflet decât ei. 

— Ambuscadă! răcni Jup. 

Alte voci se făcură auzite în coloană. Orcii arătau cu 
degetele în sus. Şi mai mulţi cobolzi călare pe şopârle 
năvăleau asupra lor din ambele capete ale trecătorii. Din 
şa, Stryke îi văzu cum le blochează ieşirea. 

— O capcană clasică, mârâi el. 

Coilla scoase la iveală două cuțite. 

— Iar noi am căzut drept în ea. 

Alfray desfăşură flamura de luptă. Caii se ridicară pe 
picioarele din spate, azvârlind pietrele. Orcii îşi scoaseră 
armele şi se întoarseră astfel încât să stea cu faţa la duşman 
din toate părţile. 

Pe jumătate ameţiţi de cristale, vinul furat de la oameni şi 
alcoolul tare băut cu o noapte înainte, Jderii erau mai puţini 
la număr decât adversarii şi nu aveau loc să se mişte. 

Cu săbiile lucind în soare, cobolzii răcneau, gata de atac. 

Stryke scoase strigătul de luptă, iar războinicii lui se 
pregătiră de atac. 

Primul val de duşmani se năpusti asupra lor. 

5 


Stryke nu aşteptă să fie atacat. 

Dădu pinteni calului care se îndreptă spre agresorul aflat 
în frunte şi apoi îl trase spre stânga, ca şi cum ar fi vrut să 
evite şopârla călărită de cobold. Calul se sperie, dar Stryke 
îl ţinu în loc, strângând frâiele cu o mână. Cu cealaltă, mişcă 
sabia în sus şi înapoi. 

Surprins de rapiditatea mişcării, călăreţul încercă să se 
ferească. Prea târziu. 

Stryke spintecă aerul cu sabia. Capul coboldului sări de 
pe umeri, zbură într-o parte şi săltă de câteva ori pe cărare. 
În poziţie verticală, trupul din care ţâşnea sângele fu dus 


mai departe de şopârla scăpată de sub control, prin măcelul 
din spatele lui Stryke. 

Căpitanul se năpusti asupra următorului agresor. 

Coilla aruncă un cuţit în duşmanul cel mai apropiat. 
Acesta se înfipse în obrazul coboldului, care căzu urlând din 
şa. 
Localiză altă ţintă şi aruncă alt cuţit, de data asta pe sub 
braţ, cât de tare putu. [inta ei trase instinctiv de hăţuri 
înapoi, făcând şopârla să ridice capul. Cuţitul Coillei o 
nimeri exact în ochi. Răcnind de durere, animalul se 
prăbuşi pe o parte, zdrobindu-şi călăreţul. Amândoi se 
zvârcoliră în agonie. 

Coilla îşi linişti calul şi scoase alte cuțite. 

În picioare în momentul atacului, Jup se înarmase cu un 
topor pe care-l răsucea cu ambele mâini. Un cobold doborât 
din şa de lovitura năucitoare a unei săbii de Jder se năpusti 
asupra lui. Jup îi despică craniul. Apoi piticul fu izbit în 
coaste de un adversar călare. Se răsuci şi înfipse toporul 
adânc în piciorul acestuia, subţire cât o creangă, tăindu-l cu 
totul. 

Peste tot în jur, orcii erau prinşi în schimburi de lovituri 
sângeroase. Cam o treime din ei rămăseseră fără cai. Câţiva 
arcaşi reuşiseră să pună săgeți în arcuri şi să tragă în 
atacanţi. Dar lupta se dădea deja corp la corp şi nu mai 
puteau continua aşa multă vreme. 

Haskeer se pomeni prins în capcană. Un adversar îl ataca 
de pe cărare. Altul îl izbea de sus, de pe peretele trecătorii, 
şopârla lui abilă reuşind să se menţină în picioare pe pantă. 
Speriat de şopârle, calul sergentului se ridică în două 
picioare şi necheză. Haskeer împărţi lovituri la dreapta, la 
stânga, apoi iar la dreapta. 

Un orc trimise o săgeată în pieptul coboldului de pe 
pantă, doborându-l de pe şopârlă. Haskeer îşi îndreptă 
toată atenţia spre adversarul din partea cealaltă. Săbiile lor 
se ciocniră, se depărtară, apoi se încrucişară încă o dată. 


Coboldul făcu o fandare şi îl tăie la bărbie. Nu era o rană 
gravă, deşi lama era ascuţită, dar îl prinse pe sergent pe 
picior greşit şi-l dobori de pe cal. Îşi pierdu sabia. În timp ce 
se rostogolea ca să se ferească de copitele zdrobitoare şi 
cozile şfichiuitoare ale reptilelor, cineva aruncă spre el o 
lance. De-abia reuşi să se ferească. Se ridică anevoie în 
picioare şi o smulse din pământ. 

Coboldul care-l doborâse din şa veni spre el să-l omoare. 
Haskeer nu mai avu vreme să îndrepte lancea. O ridică să 
pareze sabia arcuită a duşmanului, care-o tăie în două, 
împrăştiind aşchii de lemn. Sergentul aruncă bucata mai 
scurtă şi o răsuci pe cealaltă ca pe-un ciomag, lovindu-şi 
adversarul direct în faţă. Impactul îl trânti pe acesta la 
pământ. 

Haskeer se năpusti asupra lui şi-i dădu în cap cu bocancii. 
Ca să fie sigur, i se urcă pe piept şi sări pe el cu toată 
greutatea, cu genunchii îndoiţi şi pumnii încleştaţi. Auzi 
cum pocnesc coastele zdrobite şi văzu sângele şiroind pe 
gură şi pe nas. 

Alfray se lupta să păstreze flamura Jderilor. Din scara 
şeii, un cobold apucase băţul. Furios, Alfray ţinea de el cu 
braţe de fier. 1 se albiseră încheieturile, căci băţul era 
smucit înainte şi înapoi, în lupta lor neobişnuită pentru a-şi 
dovedi supremaţia. Pentru o creatură atât de fragilă la 
înfăţişare, coboldul era destul de tenace. Mijea ochii, îşi 
dezvelea dinţii şi scotea un şuierat oribil. 

Aproape că reuşi să smulgă trofeul, când Alfray îi dădu 
sărutul orcilor. Se năpusti cu capul înainte şi-l lovi în 
fruntea osoasă. Creatura se lăsă pe spate şi dădu drumul 
flamurii, de parcă ar fi fost un vătrai încins. Alfray îndreptă 
repede băţul şi înfipse capătul ascuţit în burta coboldului. 

Se răsuci, gata să-i vină de hac în acelaşi fel celui mai 
apropiat duşman. Văzu un răcan Jder luptându-se cu un 
atacator, încasând majoritatea loviturilor. Coboldul profită 
de un moment prielnic şi-l crestă pe piept în formă de X. 
Soldatul se prăbuşi. 


Îndemnându-şi calul, Alfray porni în mare viteză spre 
cobold, cu băţul flamurii pe post de lance. Lemnul îi 
străpunse diafragma şi ieşi prin spate, odată cu un şuvoi de 
sânge. 

Avansând pe cărare, Stryke se îndreptă spre al patrulea 
sau al cincilea duşman, nu mai ştia sigur al câtelea, căci 
rareori îşi număra victimele. După a doua sau a treia, 
renunţase la hăţuri, ca să aibă ambele mâini libere în luptă. 
Acum se ţinea bine în şa şi-şi mâna calul numai din coapse. 
Un vechi truc de-al orcilor pe care-i plăcea să-l aplice. 

Coboldul de care se apropia cu repeziciune avea un scut 
mare şi împodobit, primul pe care Stryke îl vedea. Probabil 
că era un fel de căpetenie. Dar pe el îl preocupa mai mult în 
ce fel l-ar putea împiedica scutul să-l omoare pe adversar. 
Se hotări asupra unei alte strategii. 

Înainte de a cobori la acelaşi nivel cu reptila care avansa, 
prinse cu mâna coama calului său şi-l trase de ea, 
încetinindu-i galopul. Ajuns acum în dreptul şopârlei, se 
întinse în jos şi apucă hamul care-i ţinea botul fornăitor. 
Atent să nu-l atingă cu limba despicată, ridică jugul, 
încordându-şi muşchii. Pe jumătate strangulată, şopârla se 
zbătea şi lovea cu ghearele în pământ. Îşi răsuci capul, 
încercând să respire. 

Stryke îşi îndemnă calul să pornească înfigându-i 
călcâiele în coaste. Armăsarul avansa anevoie, căci îl trăgea 
nu numai pe Stryke, ci şi şopârla masivă. Incapabil s-o mai 
controleze, coboldul se aplecă în şa şi începu să lovească 
neputincios cu sabia în direcţia lui Stryke. 

În cele din urmă, cu gâtul răsucit într-un unghi imposibil, 
şopârla se înclină pe o parte. Coboldul scoase un strigăt 
disperat şi alunecă de pe spinarea ei, scăpând scutul. 
Stryke dădu drumul hamului. Ignoră animalul care se lupta 
să se îndrepte şi îşi roti armăsarul ca să se întoarcă cu faţa 
la adversarul doborât. Apoi trase calul brusc de coamă şi-l 
ridică pe picioarele din spate. 


Coboldul era în genunchi când armăsarul îi zdrobi capul 
cu copitele. 

Stryke se uită înapoi. O zări cu coada ochiului pe Coilla. 
Îşi pierduse calul şi acum era în mijlocul unei încăierări 
aprige. Mai mulţi agresori, şi ei pe jos, o încercuiseră. 

Nu mai avea cum să-şi arunce cuţitele; trebuia să lupte 
corp la corp. Se folosea de arme pe post de pumnale şi 
lovea cu ele, răsucindu-se şi ferindu-se de lănci şi săbii. 

Un cobold cu căutătură piezişă încasă o lovitură de 
pumnal în gât şi căzu învârtindu-se. Altul sări imediat să-i ia 
locul. Când ridică sabia, Coilla îl străpunse rapid de două 
ori în inimă. Duşmanul se prăbuşi. Al treilea apăru în faţa ei 
cu o lance. 

Era prea departe de ea ca să-l atace cu pumnalul şi prea 
aproape ca să-l arunce. Se dădu înapoi, înspăimântată de 
vârful ameninţător al lăncii. 

Din spate, un topor izbi zdravăn creatura în umăr. Braţul 
se desprinse de trup, plin de sânge şi tendoane rupte. 
Creatura gemu îngrozitor şi căzu la pământ. 

Jup îşi ridică toporul însângerat şi fugi înainte, lângă 
Coilla. 

— Nu mai putem rezista mult aşa! ţipă el. 

— Ucide în continuare. 

Luptau spate în spate. 

Alfray lovea un adversar fără cal şi, în acelaşi timp, 
încrucişa sabia cu altul de lângă el, călare pe o şopârlă. 
Reptila ataca animalul speriat al lui Alfray. Numai aşa îl mai 
putea ţine sub control. Nu departe de el, doi răcani orci 
făceau felii trupul unui duşman. 

Nici nu-şi recuperase bine sabia Haskeer, că o şi aruncă 
într-un cobold călare. Apăru imediat încă unul, rânjind 
maliţios la Jderul rămas cu mâinile goale. Ilataganul fulgeră 
prin faţa lui. Sergentul se feri. Apoi lama şuieră deasupra 
capului său. Se lansă asupra adversarului şi-l pocni cu 
pumnul în figură. Cu mâna cealaltă, prinse încheietura 


mâinii care ţinea sabia şi-o răsuci până când auzi oasele 
trosnind. Coboldul urlă. 

Haskeer îl pocni iar peste faţă până când acesta dădu 
drumul la sabie. Jderul se aplecă după ea şi-l străpunse fără 
întârziere. 

Mânat de setea de sânge, se răsuci spre un alt duşman 
călare aflat în apropiere. Coboldul stătea cu spatele la el, 
prins într-un conflict din faţă. Haskeer îl trase jos de pe 
şopârlă şi-l făcu fărâme. Braţele şi picioarele slăbănoage 
pocniră precum vreascurile sub loviturile lui. 

Un soldat căzu lângă el, clătinându-se şi gemând, doborât 
de coada unei şopârle. Haskeer se ciocni de o masă 
zgomotoasă de luptători. Orci şi cobolzi la un loc se 
prăbuşiră într-o grămadă de membre care izbeau în toate 
părţile. 

Ultimul atacator care-i bloca drumul lui Stryke se dovedi 
pe cât de încăpățânat, pe atât de priceput. În loc de izbituri 
şi tăieturi, Stryke se pomeni antrenat într-o partidă de 
scrimă. 

Şopârla duşmanului fiind mai mică decât armăsarul lui, 
căpitanul Jder trebuia să se aplece ca să lovească. Acest 
dezavantaj, pe lângă măiestria adversarului în lupta cu 
sabia, îl împiedica să-l prindă cu garda jos. Fiecare lovitură 
a sa era parată, fiecare izbitură, blocată. 

După un minut de impas, sabia coboldului fu cea care se 
dovedi mai rapidă. Din antebraţul lui Stryke ţâşni sângele. 

Înfuriat, căpitanul Jder reluă atacul plin de energie. Îl 
asalta pe duşman cu loviturile sale, căutând să-i învingă 
dibăcia cu forţă brută. Asaltul neîntrerupt nu avea precizie, 
iar loviturile nu-şi nimereau ţinta, dar în scurtă vreme îşi 
atinse scopul. În faţa ploii de lovituri, coboldul slăbi 
apărarea şi-şi încetini reacţiile. 

Lama lui Stryke spintecă urechea dată pe spate. Coboldul 
ţipă. A doua oară, îi tăie umărul, făcându-l să urle îngrozit. 

A treia lovitură, fatală, nimeri duşmanul în tâmplă. 


Gâfâind, cu braţele vlăguite de efort, Stryke se lăsă greu 
în şa. Nu mai era nici un cobold în faţa lui. 

Calul fu împins de la spate şi sări într-o parte. Stryke nu 
apucă să se întoarcă pentru că simţi o izbitură în spate. O 
mână se înfăşură în jurul lui şi-i înfipse dureros ghearele în 
piept. Căpitanul simţi respiraţia fierbinte în ceafă. Cealaltă 
mână, strângând un pumnal curbat, vru să-i taie gâtul. O 
prinse de încheietură şi o răsuci în sus. 

Armăsarul lui fugea turbat. Cu coada ochiului, Stryke 
văzu o şopârlă fără călăreț trecând pe lângă el; probabil că 
de pe ea sărise agresorul lui. 

Răsuci încă o dată încheietura pe care o prinsese, 
încercând s-o rupă. În acelaşi timp, lovi de câteva ori cu 
cotul în plexul solar al coboldului. Auzi un sunet gutural. 
Duşmanul scăpă din mână pumnalul. 

În coaste îi apăru un alt cobold călare. Învârtea un 
iatagan. 

Stryke îi trase un picior cu bocancul în umărul ţepos. 
Pierdu pentru o clipă controlul asupra agresorului din 
spate. Mâinile acestuia se retraseră brusc. Stryke îl pocni 
din nou cu cotul, cât de tare putu. Încercă încă o lovitură de 
picior la duşmanul călare. De data asta, rată. 

Calul său gonea ca turbat. Coboldul îşi mâna şopârla în 
acelaşi ritm şi o luă puţin înaintea lui Stryke. 

Acum mâinile mici şi scârboase umblau agitate la 
cingătoarea lui Stryke. Reuşi să se întoarcă pe jumătate şi 
să-i tragă una călătorului neinvitat. Îl nimeri cu 
încheieturile degetelor peste faţă, dar nu destul de tare. 

Mâinile avide îl cuprinseră din nou de mijloc, pipăind, 
cercetând. Atunci înţelese ce anume căutau. 

Cilindrul. 

Nici nu-şi dădu bine seama ce se petrecea, că duşmanul 
îşi atinse scopul. Cu un şuierat triumfător, apucă artefactul 
şi-l smulse. 

Simţind că i se fură trofeul, Stryke avu senzaţia că timpul 
încetineşte, se pliază, iar clipa următoare devine eternitate. 


Agale, ca într-un vis, mai multe lucruri se petrecură 
dintr-odată. 

Prinse frâiele libere ale calului şi trase de ele cu toată 
puterea. Armăsarul îşi dădu brusc capul pe spate şi se 
cutremură din tot corpul. 

Coboldul călare se ridică uşor în şa, cu braţele întinse şi 
cu ghearele răsfirate. 

Un obiect zbură peste umărul lui Stryke. Se răsuci de 
câteva ori, suprafaţa lui lucioasă reflectând lumina soarelui 
la asfinţit. 

Timpul începu să curgă iar în ritm frenetic. 

Călărețul prinse cilindrul din aer. 

Calul lui Stryke se prăbuşi. 

Jderul atinse primul pământul, rostogolindu-se pe lăţimea 
cărării. Coboldul din spatele lui se opri la câţiva paşi de el. 
Cu privirea înceţoşată, de-abia respirând, Stryke îşi văzu 
calul cum se ridică şi porneşte la galop. Se îndrepta spre 
capătul celălalt al trecătorii, în aceeaşi direcţie ca şi 
coboldul care avea acum cilindrul. 

Agresorul care se prăbuşise odată cu el scoase un 
geamăt. Cuprins de o frenezie nestăvilită, Stryke se aplecă 
deasupra creaturii şi-şi eliberă furia. Îngenunche pe pieptul 
ei şi-i făcu faţa chiseliţă cu pumnii săi tari ca nişte ciocane. 

Un sunet asurzitor, foarte înalt, spintecă aerul. 

Ridică privirea. Acum vedea clar că duşmanul care 
scăpase sufla dintr-un corn subţire, de culoarea aramei. 

Când sunetul ajunse la urechile celor care-i atacau pe 
Coilla şi pe Jup, aceştia se retraseră şi începură să fugă. 

Jup făcu un semn larg spre adversarul său care alerga şi 
strigă: 

— Priviţi! 

Toţi cobolzii se retrăgeau. Cei mai mulţi o făceau pe jos; 
unii se urcau pe şopârlele rămase fără stăpân. Goneau cu 
toţii spre intrarea în trecătoare sau pe porțiunile ei mai 
abrupte. O mână de orci hărţuiau creaturile care fugeau, 
dar majoritatea îşi lingeau rănile. 


Coilla îl văzu pe Stryke venind spre ei în salturi. 

— Haideţi! strigă ea. 

Se grăbiră toţi să-i iasă în întâmpinare căpitanului. 

— Cilindrul! răcni el, ca un dement. 

Nu mai era nevoie de nici o explicaţie. Era clar ce se 
petrecuse. 

Jup alergă mai departe pe cărare, mişcând anevoie din 
picioare, cu mâna streaşină la ochi, ca să vadă bine la 
distanţă. Văzu că şopârla şi călăreţul ei urcă peretele 
trecătorii în capătul îndepărtat. Tocmai ajunseseră în vârful 
ei. Înainte de a-i pierde din vedere, le văzu o clipă siluetele 
conturate pe cer. 

Se întoarse la Stryke şi Coilla. 

— S-a dus, raportă el sec. 

Stryke era negru la faţă de furie. Fără să scoată o vorbă, 
se răsuci şi porni spre restul trupei. Caporalul şi sergentul 
avură un schimb de priviri şi plecară după el. 

Acolo unde bătălia fusese mai aprigă, pământul era 
acoperit de cobolzi morţi şi cai şi şopârle rănite şi 
prăbuşite. Cel puţin şase orci aveau răni destul de grave, 
dar se ţineau pe picioare. Unul zăcea întins la pământ, 
câţiva camarazi îngrijindu-l. 

La vederea căpitanului, Jderii se îndreptară spre el. 

Cu ochii lucind de mânie, Stryke se duse la Alfray. 

— Pagube? se răsti el. 

— Mai dă-mi puţin timp, n-am terminat de verificat. 

— Atunci, aproximativ, ceru el pe ton ameninţător. Eşti 
înlocuitorul doctorului: raportează. 

Alfray se încruntă. Dar nu avea de gând să-l provoace pe 
căpitan în starea în care se afla acum. 

— N-a murit nimeni. Meklun, cel de colo, n-o duce prea 
bine. Făcu semn cu capul către soldatul care zăcea la 
pământ. Alţii au fost răniţi grav, dar rezistă. 

Ştergându-şi sângele de pe bărbie, Haskeer rosti: 

— Am avut un noroc chior. 

Stryke se holbă la el. 


— Noroc? 'Licăloşii ăia ne-au luat cilindrul. 

Un fior străbătu întreaga trupă de războinici. 

— Stârpiturile! reacţionă Haskeer, indignat. Să mergem 
după ele! 

Jderii îl aprobară în cor. 

— Gândiţi-vă! răcni Stryke. Până îndepărtăm urmele 
măcelului, până adunăm caii, până ne îngrijim răniții... 

— De ce să nu trimitem un grup mai mic după ei acum, 
iar restul să-i urmeze mai târziu? propuse Coilla. 

— Ar fi mult prea puţini şi şopârlele alea pot să meargă 
pe unde noi nu putem. Urmele s-au răcit deja! 

— Dar ce câştigăm dacă aşteptăm să ne revenim? se 
băgă şi Alfray în vorbă. Cine ştie unde s-au dus? 

— E plin de răniţi de-ai lor în jur, le reaminti Haskeer. Eu 
zic să-i obligăm să ne spună. 

Scoase un cuţit şi trecu cu degetul peste lama lui, ca să-şi 
sublinieze ideea. 

— Vorbeşti tu limba aia infernală a lor? îl întrebă Stryke. 
O vorbeşte vreunul dintre voi? Războinicii scuturară din 
cap. M-am gândit eu că nu. Deci tortura nu e o soluţie, nu-i 
aşa? 

— N-ar fi trebuit să pătrundem în valea asta fără s-o fi 
cercetat înainte, mormăi Haskeer. 

— Acum chiar am chefsă mă iau de tine, replică Stryke, 
cu privirea de oţel. Dacă ai ceva împotriva felului în care 
conduc trupa, spune acum. 

Haskeer ridică mâinile împăciuitor. 

— Nu, căpitane. Îi oferi un zâmbet sec. Gândeam şi eu cu 
glas tare. 

— Nu la gândit eşti tu cel mai tare, sergent. Lasă-l în 
seama mea. Şi asta e valabil pentru toți! 

Se lăsă o linişte apăsătoare. 

— Ce vrei să facem, căpitane? spuse Alfray. 

— Pentru început, găsiţi cât mai mulţi cai. Dacă Meklun 
nu poate călări, făceţi-i o targă. Mişcă din cap spre scena 


măcelului. Nu lăsaţi nici un cobold în viaţă. Tăiaţi-le gâtul. 
Daţi-i drumul. 

Jderii se topiră. 

Rămase doar Coilla, cu ochii la Stryke. 

— Nu-mi spune nimic, îi zise el. Ştiu şi singur. Dacă nu-i 
ducem afurisitul ăla de cilindru Jennestei, suntem ca şi 
morţi. 

6 


Jennesta stătea în balconul cel mai de sus din cel mai 
înalt turn al palatului său. 

În spatele ei se întindea oceanul răsăritean. Se uită spre 
nord-vest, unde vălătucii galbeni de ceaţă se înălţau 
deasupra Mării Interioare, Takla-kam. Dincolo de ea, ghicea 
turnurile oraşului Urrarbython, la hotarul pământurilor 
necultivate Hojanger. La rândul lor, acestea făceau loc 
tărâmurilor de gheaţă de la orizont, scăldate de un soare 
purpuriu. 

Jennestei i se păreau un val de gheaţă însângerat. 

O briză rece, tăioasă ca lama, se furişa printre draperiile 
roz-albe de la uşa balconului. Strânse mai tare pe lângă ea 
mantia în nuanţe lăptoase, din piele de lup. 'loamna urâţea 
vremea şi în fiecare an era tot mai aspră. 

Gheţarii care avansau şi vânturile reci erau mesagerii 
rasei uzurpatoare a oamenilor: îşi extindeau întruna 
posesiunile, smulgeau sufletul pământului, îi stricau 
echilibrul. 

Distrugeau magia din Maras-Dantia. 

Auzise că în sud, unde trăia cea mai mare concentraţie 
de oameni şi vrăjile nu aveau efect decât rar, probabil 
niciodată, oamenii nici nu mai foloseau numele sfânt al 
locului, ci-i ziceau Centrasia. Cel puţin aşa făceau Uni, mult 
mai mulţi la număr decât Mani. 

Se întrebă, nu pentru prima oară, ce părere ar fi avut 
mama ei, Vermegram, despre schismă. Fără îndoială că i-ar 
fi sprijinit pe Adepții Cauzei Mani. La urma urmei, aderau la 


principii panteiste foarte asemănătoare cu ale raselor 
străvechi. Acesta era şi motivul pentru care le susţinea şi 
Jennesta cauza şi o va susţine cât îi va conveni. Dar era 
discutabil că mama ei, o nyaddă, ar fi fost de acord ca fiica 
ei să ţină partea nou-veniţilor. În ciuda faptului că luase de 
bărbat un om. 

Şi tatăl ei? Oare ar fi aprobat principiile Unităţii şi crezul 
ei monoteist lipsit de sens? 

Ori de câte ori medita la asemenea probleme, se 
împotrivea întotdeauna ambiguităţii originii ei mixte. 
Inevitabil, ajungea să se gândească la Adpar şi Sanara şi să 
se enerveze. 

Îşi îndreptă din nou gândurile spre artefact. Era cheia 
împlinirii ambițiilor ei, a victoriei ei, şi acum îi scăpa printre 
degete. 

Se întoarse şi intră în cameră. 

Un slujitor îi ieşi înainte şi-i luă mantia. De constituţie 
fragilă, delicată, avea pielea albă şi trăsături gingaşe. Părul 
castaniu, ochii albastru-deschis, cu gene aurii lungi, nasul 
rotund şi buzele senzuale erau tipic androgine. 

Nou fiind, Jennesta nu ştia sigur dacă era mai mult 
bărbat sau mai mult femeie. Dar toţi aveau probleme cu 
elfii. 

— A venit generalul Kysthan, Maiestate, o anunţă elful cu 
glas cântat, piţigăiat. Vă... ăăă... aşteaptă de ceva vreme. 

— Foarte bine. O să-l primesc acum. 

Slujitorul pofti musafirul înăuntru, făcu o plecăciune 
uşoară şi se retrase. 

Kysthan trecuse deja de jumătatea vieţii, din câte îşi dădu 
seama Jennesta, şi, după standardele orcilor, avea o alură 
distinsă şi un aspect băţos, de militar. Numărul mare de 
tatuaje de pe obrajii săi arătau poziţia înaltă pe care o 
ocupa în armată. Pe faţa lui se citea nelinişte şi, nu în mică 
măsură, teamă. 

Nu schimbară însă nici un fel de replici ceremonioase. 


— Citesc pe chipul tău că nu s-au întors încă, îi spuse 
Jennesta, de-abia reţinându-şi nemulţumirea regală. 

— Nu, Maiestate. Evită s-o privească în ochi. Poate că au 
avut de întâmpinat o opoziţie mai puternică decât se 
aşteptau. 

— Nu asta rezultă din rapoartele bătăliei. 

Generalul nu spuse nimic. 

— Ce măsuri propui să se ia? 

— Va fi trimis urgent un detaşament să afle ce s-a 
întâmplat cu ei, Maiestate. 

— E vorba de trădare? 

Generalul se arătă jignit. 

— Nu am avut niciodată motive să punem la îndoială 
loialitatea unui Jder, replică el grav. Dosarele lor sunt 
excelente şi... 

— Știu asta. Crezi că i-aş fi trimis într-o misiune atât de 
delicată dacă n-ar fi fost aşa? Chiar atât de proastă mă 
crezi? 

Kysthan cobori ochii în pământ. 

— Nu, Maiestate. 

— „Nu, Maiestate”, îl imită Jennesta, sarcastică. După o 
pauză tensionată, adăugă: Vorbeşte-mi despre conducătorul 
lor, Stryke ăla. 

Generalul scoase câteva foi de pergament din vestă. 
Regina observă că mâinile îi tremurau uşor. 

— Personal, nu am avut de-a face cu el decât de câteva 
ori, Maiestate. Dar ştiu că face parte dintr-un clan de 
nădejde. E în serviciul militar de când a ieşit din găoace, ca 
să zic aşa. Şi este inteligent. 

— Pentru un orc. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, şopti Kysthan. Stânjenit, 
îşi drese glasul şi-şi consultă pergamentele. Se pare că de la 
bun început s-a hotărât să-şi crească şansele de promovare 
dedicându-se trup şi suflet fiecărei sarcini care i s-a 
încredinţat. Superiorii lui raportează că a executat 


întotdeauna ordinele fără să clipească şi a încasat bătăi fără 
să se plângă. 

— Inteligent şi ambițios. 

— Da, Maiestate. Generalul răsfoi foile de pergament, 
lucru pe care mâinile de soldat erau prea stângace pentru 
a-l face cu graţie. De fapt, chiar de la prima sa misiune 
specială a... 

— Care anume? 

— Poftim? 

— Prima lui misiune. Care a fost aceea? 

— A fost dat drept slugă stăpânilor de dragoni şi a lucrat 
în arcurile animalelor. Kysthan cercetă pergamentul. 
Scotea bălegarul dragonilor cu lopata. 

Regina îi făcu un semn discret să continue. 

— Pe când îndeplinea această sarcină, a atras atenţia 
unui ofiţer care a recomandat să fie promovat de la slujitor 
la soldat infanterist. S-a descurcat bine şi a fost făcut 
caporal, apoi sergent. A fost promovat la gradul actual la 
scurtă vreme. Totul în numai patru anotimpuri. 

— Impresionani. 

— Da, Maiestate. Desigur, până atunci a servit exclusiv în 
Corpul Expediţionar al Clanurilor Unite ale Orcilor... 

— Deşi, în realitate, Corpul nu reprezintă toate clanurile 
orce care sunt departe de a fi unite. Jennesta îi oferi 
generalului un zâmbet de viperă. Nu-i aşa, generale? 

— Ba da, Maiestate. 

Regina îi savură umilinţa. 

— Aşa cum ştiţi, continuă Kysthan, Consiliul Suprem de 
Război al Orcilor, neavând suficiente fonduri pentru hrana 
şi efectele soldaţilor, a fost obligat să facă economii. Una 
dintre metodele adoptate a impus ca mii de soldaţi să fie... 

— Vânduţi este cuvântul, generale. Mie. Ai făcut şi tu 
parte din achiziţie, din câte îmi amintesc. 

— Da, Maiestate, ca şi Stryke. Am avut amândoi onoarea 
de a intra în serviciul dumneavoastră în acelaşi timp. 

— Termină cu flatatul. Dispreţuiesc total lingugşitorii. 


Ruşinea coloră obrajii generalului într-o nuanţă azurie. 

— Cât durează până se întoarce detaşamentul pe care-l 
trimiţi după Jderi? întrebă Jennesta. 

— În jur de cinci zile, dacă nu vor fi nici un fel de 
probleme. 

— Atunci trebuie să fie prudenţi şi să le evite. Foarte 
bine. Vreau ca acest... curăţător de bălegar să fie adus aici 
în cel mult cinci zile. Dar să-ţi fie clar, generale: obiectul în 
posesia căruia se află e al meu şi îl voi avea. Cilindrul mă 
interesează mai presus de orice. Aducerea Jderilor înapoi 
pentru a fi pedepsiţi e pe planul al doilea. Totul trece în 
planul secund când e vorba de cilindru. Inclusiv vieţile lui 
Stryke şi ale războinicilor lui. 

— Am înţeles, Maiestate. 

— Nu contează nici vieţile celor trimişi după ei. 

— Da, Maiestate, răspunse generalul, după o scurtă 
ezitare. 

— la măsuri să fie aşa. Jennesta făcu o succesiune de 
mişcări iuți, misterioase. Şi, ca nu cumva să uiţi... 

Generalul cobori privirea. Din uniforma lui ieşea fum. 
Luase foc. Flama îi cuprinse vesta, apoi, într-o clipă, mâinile 
şi picioarele. O căldură de nesuportat îi ardea membrele. 
Fumul ieşea din el în valuri. 

Simţind în nări mirosul de ars, bătu flăcările cu mâinile. 
Palmele îl usturară, pline de băşici. Focul îi ajunse la umeri, 
pe gât, pe faţă. Îl înghiţi complet. 1 se înnegri carnea. O 
durere cumplită îi ardea tot corpul. 

Scoase un țipăt de groază. 

Jennesta mişcă iar mâinile - gesturi superficiale, frizând 
desconsiderarea. 

Focul dispăru. Pe hainele generalului nu se vedea nici 
urmă de arsuri. Dispăru şi mirosul de părlit, odată cu 
băşicile din palmă. Nu simţea nici o durere. 

Kysthan se holbă la ea prosteşte. 

— Dacă tu sau subordonații tăi o să daţi greş, îi spuse ea 
pe ton calm, ăsta e doar începutul suferinţei voastre... 


Pe chipul generalului se puteau citi stânjeneală, ruşine şi, 
mai presus de toate, teamă. 

— Am înţeles, Maiestate, şopti el. 

Reacţia lui o încântă. Îi plăcea să vadă cum tremură în 
faţa ei un orc adult. 

— Ştii ce ai de făcut, rosti ea. 

EI se înclină ţeapăn şi porni către uşă. 

Odată plecat generalul, Jennesta oftă. Se aşeză pe o 
canapea, afundându-se în pernele pufoase. 

Era extenuată. Sursele de energie naturale fiind 
epuizate, şi o simplă vrajă presupunea un efort 
considerabil. Dar merita, dacă voia să-şi ţină subalternii în 
frâu. Dar acum trebuia să-şi refacă forţele. În celălalt fel. 

Îşi aduse aminte de servitoarea elf. 

Şi se hotări că-i putea oferi un mod mai plăcut de a-şi 
recupera puterile. 


Afară, pe coridor, Kysthan nu mai reuşi să-şi controleze 
ţinuta. Îl lăsară nervii. Se propti brusc de perete, cu ochii 
închişi, scoțând uşor aerul pe care-l ţinuse în plămâni. 

Nu se făcea să fie văzut în halul ăla. Se strădui să se 
adune. Apoi îşi îndreptă umerii şi-şi şterse transpiraţia de 
pe sprâncene cu dosul palmei. Cu multă prudenţă, îşi 
continuă scurta călătorie. 

Coridorul şerpuitor îl conduse într-o anticameră. Când 
intră, un tânăr ofiţer luă imediat poziţia de drepţi. 

— Pe loc repaus! îi ordonă generalul. 

Ofiţerul încercă să se relaxeze. 

— Pleci imediat, îi spuse Kysthan. 

— Cât timp avem la dispoziţie, domnule general? 

— Cinci zile, cel mult. 

— E cam puţin, domnule general. 

— Numai atât ne-a acordat regina. Delorran, uite cum 
stau lucrurile. Trebuie să aduci aici artefactul. Dacă îi aduci 


şi pe Jderi, foarte bine. Dar dacă se dovedesc... 
necooperanţi, o să le taie capetele. Ţinând cont de relaţia ta 
cu Stryke din trecut, îmi închipui că n-o să fie nici o 
problemă. 

— Nici una, domnule general. Dar... 

— Dar ce? O să fiţi cel puţin de trei ori mai mulţi ca ei. Eu 
zic că e un mare avantaj. Sau am ales orcul care nu trebuia 
pentru însărcinarea asta? 

— Nu, domnule general, răspunse prompt Delorran. 
Numai că Jderii au trecut pe răbojul lor mai mulţi morţi 
decât orice altă trupă de războinici din oştire. 

— Ştiu lucrul ăsta, căpitane. De-asta am ales cei mai buni 
soldaţi ai noştri pentru misiune. 

— Nu zic că va fi imposibil, domnule general. Doar foarte 
dificil. 

— Nimeni nu ţi-a spus c-o să fie o joacă de copil. Kysthan 
se uită la chipul cinstit al ofițerului şi adăugă: Maiestatea Sa 
a hotărât că, în lupta cu Jderii, pagubele din rândul 
soldaţilor aflaţi sub comanda ta pot fi... nelimitate. 

— Domnule general? 

— Trebuie să-ţi explic ca la grădiniţă? Vei sacrifica atâtea 
vieţi câte vor fi necesare în această misiune. 

— Am înţeles, rosti căpitanul pe un ton îndoielnic, 
tulburat. 

— Priveşte problema în felul ăsta, Delorran. Dacă te 
întorci fără trofeul ei, oricum o să vă omoare pe toţi. Într-un 
mod groaznic, din câte o cunosc eu. Cântăreşte lucrul ăsta 
în comparaţie cu moartea câtorva din soldaţii tăi şi cu 
promovarea ta sigură. Ca să nu mai spun că-ţi poţi lua 
revanşa, provocându-i lui Stryke atâta suferinţă. Desigur, 
dacă vrei să găsesc pe altcineva în locul tău... 

— Nu, domnule general. Nu e necesar. 

— Oricum, discuţia noastră s-ar putea să nu-şi mai aibă 
rostul. Cei pe care trebuie să-i vânaţi ar putea fi deja morţi. 
— Jderii? Mă îndoiesc, domnule general. Nu cred că se 

lasă ucişi atât de uşor. 


— Atunci de ce nu dau nici un semn? Dacă e imposibil să 
fie morţi, atunci e la fel de imposibil să fi fost luaţi 
prizonieri. Poate c-au căzut pradă vreunei boli răspândite 
de oameni, dar cred că sunt prea prevăzători. Nu rămâne 
decât varianta trădării. Şi nu exista nici un motiv să se 
creadă că vreunul din ei s-ar putea dovedi trădător. 

— Eu nu sunt atât de convins. După cum ştiţi, nu toţi orcii 
sunt mulţumiţi de situaţia lor actuală, domnule general. 

— Ai motive să crezi că Stryke şi trupa lui au asemenea 
gânduri? 

— Nu ştiu nimic din ceea ce gândesc ei, domnule general. 

— Atunci păstrează fanteziile astea pentru tine, 
asemenea vorbe sunt periculoase. Nu te gândi decât la 
cilindru. E singura ta prioritate. Contez pe tine, Delorran. 
Dacă dai greş, mânia Jennestei va cădea asupra noastră, a 
amândurora. 

Căpitanul dădu din cap înverşunat. 

— Moartea lui Stryke va împiedica o asemenea soartă 
crudă. N-o să vă dezamăgesc, domnule. 


Erau gata de plecare. Numai destinaţia deveni subiect de 
gâlceavă. 

— Eu zic să ne întoarcem la Cairnbarrow şi să-i spunem 
Jennestei adevărul, susţinea Haskeer. O mână de susţinători 
de-ai lui din trupă murmurară aprobator. Avem cristalul, el 
ar trebui să însemne ceva pentru ea. Haideţi să ne 
întoarcem şi să apelăm la îndurarea ei. 

— Ne-am pune soarta la grea încercare, camarade, rosti 
Alfray. Ea nu după cristale ne-a trimis. 

— Alfray are dreptate, spuse Stryke. Singura noastră 
şansă e să recuperăm cilindrul. 

— Dacă tot e să plecăm în căutarea lui, de ce să nu se 
întoarcă unul sau doi dintre noi la Jennesta, să-i explice ce 
fac ceilalţi? propuse Alfray. 

Stryke îl refuză scuturând din cap. 


— Şi să-i trimitem în braţele morţii? Nu. Toţi împreună cu 
cilindrul, sau nici unul. 

— Dar de unde să începem să-l căutăm? vru să afle Coilla. 

— Trebuie să se afle pe tărâmul cobolzilor, spuse Jup. 

— Să străbatem tot drumul înapoi până la Stânca 
Neagră? protestă Haskeer, batjocoritor. E cale lungă de 
mers, măi, ţurloaie scurte. 

— Ai tu o idee mai bună? 

Haskeer tăcu, semn că nu avea o altă soluţie în minte. 

— Ar fi putut să plece în orice loc, i se adresă Coilla 
piticului. 

— E-adevărat. Dar noi nu ştim unde se află „orice loc”. În 
schimb, ştim drumul până la Stânca Neagră. 

Stryke îşi lăţi gura într-un surâs discret. 

— Jup are dreptate. Nu ne-ar ajunge toată viaţa dacă ne 
apucăm să răscolim regiunea după ticăloşii ăia. Stânca 
Neagră e destinaţia logică, iar dacă trupa care ne-a jefuit 
nu e acolo acum, s-ar putea să apară mai târziu. 

Haskeer scuipă. 

— S-ar putea. 

— Dacă vrei să porneşti spre Cairnbarrow, sergent, n-ai 
decât. Stryke cercetă chipurile Jderilor. E valabil pentru 
toată lumea. Puteţi să-i spuneţi Jennestei unde ne-am dus 
înainte de a vă jupui de vii. 

Nimeni nu se înghesui să-i accepte oferta. 

— Atunci rămâne stabilit: înapoi spre Stânca Neagră. 
Alfray, cât crezi c-o să ne trebuiască, o săptămână? 

— Cam aşa. Poate mai mult, pentru că am pierdut o parte 
din cai. Cinci sau şase dintre noi o să călărească împreună 
cu altcineva. Şi nu uita de Meklun. Am avut ghinion că n-am 
găsit o căruţă la Homefield. Va trebui să-l târâm după noi, şi 
asta o să ne încetinească. 

Toate capetele se întoarseră spre soldatul rănit, legat de 
targa improvizată. Era palid ca moartea. 

— O să mai căutăm câţiva cai pe drum, spuse Stryke. 
Poate găsim şi o căruţă. 


— Am putea să-l lăsăm aici, interveni Haskeer. 

— O să ţin minte ce-ai spus, în caz că te alegi şi tu cu vreo 
rană gravă. 

Haskeer se încruntă, dar îşi ţinu gura. 

— Dar dacă ne-am despărţi în două grupuri? sugeră 
Coilla. Unul format din cei teferi, care să meargă în faţă 
spre Stânca Neagră, celălalt, din Meklun, răniții care se pot 
deplasa singuri şi câţiva întregi la trup, în spate. 

— Nu. Am cădea mai uşor pradă într-o ambuscadă. Am 
pierdut cilindrul, nu vreau să pierd şi jumătate din trupă. 
Rămânem împreună. Acum haideţi s-o luăm din loc. 

Jderii fură nevoiţi să lase în urmă o parte din 
echipamentul lor mai puţin valoros. Reîmpărţiră cristalele, 
ca să compenseze caii mai puţini la număr. Se auziră câteva 
proteste minore din partea celor care trebuiau să-şi 
împartă caii cu alţi camarazi, dar le potoliră de îndată 
ofiţerii, cu câteva lovituri de picioare. Se distribuiră şi 
porţiile de mâncare şi apa. Targa lui Meklun fu înhămată. 

După-amiaza se apropia de sfârşit când porniră pe o 
cărare ce ducea spre sud. De data asta, Stryke nu mai uită 
să trimită soldaţi în recunoaştere înaintea grosului trupei. 

Călărea în faţa convoiului, alături de Coilla. 

— Ce facem când ajungem la Stânca Neagră? îl întrebă 
ea. Intenţionezi să ne pui să atacăm tot neamul cobolzilor? 

— Numai zeii ştiu, Coilla. Pun la cale lucrurile din mers, 
în caz că n-ai observat. Se uită în spatele lui şi adăugă, pe 
ton conspirativ: Dar să nu spui nimănui. 

— Ăsta-i singurul lucru pe care-l putem face, nu-i aşa, 
Stryke? Adică să ne întoarcem la Stânca Neagră. 

— Singurul care-mi vine mie în minte. Pentru că, aşa cum 
văd eu lucrurile, dacă nu recuperăm cilindrul, măcar o să 
ne umplem de glorie încercând. 

— Şi eu tot aşa gândesc. Deşi e mare păcat că o facem 
pentru Jennesta şi pentru o cauză de-a oamenilor. 

Iar începe, îşi zise el. Ce-ar vrea să-i spun? 

Fu ispitit să vorbească deschis, dar nu avu ocazia. 


— Ai idee ce se ascunde în cilindru? îl întrebă ea. Nu ţi s- 
a spus de ce e atât de important? 

— Cum am mai spus, Jennesta nu mi-a făcut confesiuni, 
răspunse el ironic. 

— Totuşi, cobolzii au considerat că merită să înfrunte o 
trupă de războinici ca să pună mâna pe el. 

— Ştii cum sunt cobolzii, o turmă de porci puşi pe hoţii. 
Ar fura orice lucru dacă ştiu că scapă nepedepsiţi. 

— Deci crezi că ne-au atacat pur şi simplu la întâmplare? 

— Da. 

— Deci dintre toţi călătorii care străbat regiunea asta, 
inclusiv caravanele de negustori, care nu le-ar fi dat nici 
jumătate din bătaia de cap pe care le-am dat-o noi, ne-au 
ales tocmai pe noi, o trupă înarmată până în dinţi, de 
războinici dintr-o rasă care trăieşte pentru luptă. Şi numai 
în speranţa că am avea ceva ce merită să fie furat. Nu ţi se 
pare cam tras de păr? 

— Vrei să zici că urmăreau să ne ia cilindrul? Dar de 
unde să ştie că e la noi? Doar eram într-o misiune secretă. 

— Poate că nu a fost chiar atât de secretă, Stryke. 

7 


— „.„că-ţi trag un şut şi ţi le vâr în fund! încheie Stryke. 

Odată ce căpitanul îşi exprimă intenţia cu lux de 
amănunte, Haskeer îi aruncă o privire fioroasă şi trase calul 
de hăţuri. Se întoarse la locul lui din convoi cu armăsarul la 
galop mic. 

— Să nu-mi tai şi mie capul, dar nu crezi c-a avut 
dreptate când a propus să ne odihnim? 

— Ba da, mormăi Stryke, şi o să ne odihnim. Dar dacă 
dau ordinul acum, o să pară că a venit de la el. Făcu semn 
din cap spre o ridicătură de pământ aflată ceva mai 
departe. Aştept până trecem de partea cealaltă. 

Nu făcuseră nici un popas de la plecare. Călătoriseră 
toată noaptea şi dimineaţa tot pe drum îi prinsese. Soarele 


se înălţase sus de tot, căldura lui sărăcăcioasă alungând de- 
abia acum frigul prelungit. 

Odată ce trecură de ridicătură de pământ, Stryke ordonă 
popasul. Doi soldaţi fură trimişi să-i anunţe pe cei plecaţi în 
recunoaştere. Targa lui Meklun fu separată de calul care o 
trăgea şi aşternutul pus drept pe pământ. Alfray spuse că 
starea lui se îmbunătăţise foarte puţin. 

După ce fură aprinse focurile şi caii adăpaţi, Stryke îşi 
adună ofiţerii. 

— Am înaintat destul de bine, în ciuda piedicilor. Dar e 
timpul să stabilim traseul. Îşi scoase pumnalul şi 
îngenunche. Aşezarea aceea de oameni... cum se numea? 

— Homefield, îi răspunse Jup. 

Stryke desenă o cruce în noroiul întărit. 

— Aici este Homefield, în capătul nordic al Marii Câmpii, 
aşezarea omenească ostilă cea mai apropiată de 
Cairnbarrow. 

— A fost, dar nu mai e, remarcă Haskeer foarte bucuros, 
pe un ton sinistru. 

Ignorându-l, Stryke trase o linie în jos. 

— Ne-am îndreptat spre sud. Mai desenă o cruce la 
capătul liniei. Până aici. Trebuie să mergem spre sud-est ca 
să ajungem la Stânca Neagră. Dar avem o problemă. Făcu 
un cerc în dreapta celei de-a doua cruci, puţin mai jos de 
ea. 

— Scratch, rosti Coilla. 

— Întocmai. Tărâmul trolilor. Drumul cel mai direct spre 
Stânca Neagră trece exact prin el. 

Haskeer scutură din umeri. 

— Şi? 

— Ştiind cât de războinici sunt trolii, îl lămuri Jup, ar 
trebui să-l evităm. 

— Tu poate că vrei să fugi de bătălie; eu, nu. 

— N-avem nevoie de-o bătălie acum, Haskeer, interveni 
Stryke dur. De ce să ne sporim necazurile? 

— Pentru că, dacă ocolim Scratch-ul, pierdem timp. 


— O să pierdem şi mai mult dacă iscăm o bătălie acolo, 
iar o trupă de războinici înarmaţi până în dinţi, care 
călătoreşte pe teritoriul trolilor, e cel mai bun motiv pentru 
a începe una. Nu, o să facem un ocol. Întrebarea este pe 
unde să o luăm. 

Coilla arătă cu degetul pe harta improvizată. 

— Un alt drum, dar puţin mai lung, ar fi cel spre est, spre 
Hecklowe şi spre coastă. Pe urmă am putea porni spre sud, 
prin sau pe lângă Pădurea Stâncii Negre, chiar spre Stânca 
Neagră. 

— Nu mă încântă nici ideea de a ne apropia de Hecklowe, 
comentă Stryke. E un port liber, nu uitaţi. Asta înseamnă că 
e plin de rase străvechi. Ar trebui să ne ciocnim cu cel puţin 
una care are un dinte împotriva orcilor. lar pădurea geme 
de tâlhari. 

— Ca să nu mai spun că, dacă o cotim de aici spre est, ne 
apropiem prea mult de Cairnbarrow ca să nu stăm cu frica- 
n sân, adăugă Alfray. 

— Avantajul de a ne apropia de Stânca Neagră dinspre 
pădure e că ne-ar feri copacii, interveni Jup. 

— N-ar fi mare lucru pe lângă riscurile pe care ar trebui 
să ni le asumăm. Stryke se folosi din nou de cuţit ca să 
tragă o linie în jos, dincolo de cercul desenat înainte. Cred 
că trebuie să mergem mai departe spre sud, pe lângă 
Scratch, apoi să cotim spre est. 

Coilla se încruntă. 

— În cazul ăsta, nu uitaţi. Se aplecă în faţă şi trasă cu 
degetul o cruce mică mai jos de Scratch. Păşunea 
Ţesătorului. Colonie Uni, la fel ca Homefield, dar mult mai 
întinsă. Se zice că oamenii de acolo sunt cei mai fanatici. 

— Se poate aşa ceva? întrebă Jup sec, fără a se adresa 
cuiva anume. 

— Vom fi nevoiţi să trecem printre Scratch şi Păşunea 
Ţesătorului, recunoscu Stryke. Dar e o zonă de câmpie, aşa 
că măcar vom vedea dacă se apropie cineva de noi. 

Alfray studie semnele din noroi. 


— E drumul cel mai lung, Stryke. 

— Ştiu, dar e şi cel mai sigur. Oricum, cel mai puţin 
periculos. 

— Indiferent pe care drum afurisit o apucăm, bodogăni 
Haskeer, nimeni n-a zis că Stânca Neagră e la o aruncătură 
de băț de aici. 

Azvârli propriul cuţit în pământ, în dreapta crucii 
stângace a Coillei. 

Jup îi aruncă o privire feroce. 

— Ai vrut să spui Quatt, nu-i aşa? 

— Da, locul ăla din care te tragi tu. Te-ai simţi mai acasă 
dacă te-ai apropia de el. 

— Când ai de gând să nu mă mai condamni pe mine 
pentru toate relele făcute de pitici? 

— Când rasa ta n-o să mai facă treburile murdare în locul 
oamenilor. 

— Eu nu dau socoteală decât pentru mine, nu pentru 
toată rasa mea. Alţii fac ceea ce sunt obligaţi să facă. 

Haskeer se făcu foc şi pară. 

— Nimeni nu e obligat la nimic când e vorba de ajutat 
nişte venetici! 

— Da” noi ce naiba crezi că facem? Sau eşti prea prost ca 
să vezi cu cine e aliată Jennesta? 

Ca toate certurile dintre sergenţi, şi cea de acum luă 
rapid proporții. 

— Nu-mi ţine tu mie lecţii de loialitate, măi, puţulică de 
şobolan! 

— Du-te şi bagă-ţi capul în curul calului! 

Cu feţele deformate de răutate, cei doi se pregătiră de 
bătaie. 

— Ajunge! răcni Stryke. Din partea mea, dacă aveţi chef 
să vă faceţi bucățele unul pe altul, n-aveţi decât. Dar mai 
întâi hai să-ncercăm să ajungem acasă în viaţă, nu vreţi? 

Se uitară amândoi la el, îşi cântăriră rapid şansele, apoi 
se dădură bătuţi. 


— Aveţi fiecare ceva de făcut, le reaminti căpitanul. Daţi-i 
drumul! 

Haskeer nu se putu abţine să arunce o ultimă săgeată 
usturătoare. 

— Dacă ne apropiem cumva de Quatt, mârâi el, fiţi cu 
ochii în patru. Îi azvârli piticului o privire veninoasă. E plin 
de trădători prin părţile alea. 

Apoi plecă să-şi vadă de treabă împreună cu ceilalţi 
ofiţeri. Stryke îi făcu semn lui Jup să rămână pe loc. 

— Ştiu că-ţi vine tare greu, dar trebuie să te stăpâneşti 
când eşti provocat. 

— Spune-i asta lui Haskeer, căpitane. 

— Crezi că n-am făcut-o? l-am zis clar că-l aşteaptă o 
mamă de bătaie şi nu-i prima dată când calcă-n străchini de 
când conduc trupa asta. 

— Pot să suport jignirile la adresa rasei mele. Zeii îmi 
sunt martori că sunt obişnuit cu ele. Dar el nu se mai 
opreşte. 

— Are motivele lui să fie atât de înverşunat, Jup. Tu nu 
eşti decât ţapul ispăşitor din preajma lui. 

— Numai atunci când îmi pune la îndoială devotamentul 
îmi fierbe sângele în vene. 

— Păi, trebuie să recunoşti că cei din rasa ta sunt 
renumiţi că se vând cui plăteşte mai bine. 

— Unii, da, dar nu toţi. Devotamentul meu nu e de 
vânzare. 

Stryke încuviinţă cu un semn din cap. 

— Şi mai sunt printre pitici şi din aceia care spun aceleaşi 
lucruri despre orci, adăugă Jup. 

— Orcii luptă numai ca să susţină cauza Uni şi, indirect, 
împotriva ei. Nu prea avem de ales. Cel puţin rasa ta are 
libertatea de a hotări singură. Noi ne-am născut soldaţi şi 
nu cunoaştem alt mod de viaţă. 

— Ştiu asta, Stryke. Dar aveți de ales. V-aţi putea hotări 
singuri soarta, cum am făcut şi eu când am ales de partea 
cui să trec. 


Lui Stryke nu-i plăcea deloc cum decurgea discuţia. Îl 
făcea să se simtă prost. Evită să-i dea o replică directă şi 
aduse vorba de lucrul pe care voise să-l discute de la bun 
început. 

— Poate că noi, orcii, avem de ales, poate că nu. Ceea ce 
nu avem e puterea de a presimţi cele ce vor veni. O au 
piticii, iar acum ne-ar prinde şi nouă tare bine. [i s-a mai 
îmbunătăţit talentul? 

— Nu, Stryke, deşi am tot încercat, crede-mă. 

— N-ai nici o presimţire? 

— Numai câteva... urme e cuvântul cel mai apropiat, 
cred. Îmi pare rău, căpitane, nu-i uşor să explic cuiva care 
face parte dintr-o rasă fără puteri magice. 

— Dar miroşi nişte urme. Ce fel de urme? De şopârle? 
Sau... 

— Cum ţi-am spus, „urme” nu e cuvântul potrivit. Limba 
nu-i suficientă ca să descriu puterea asta. Ideea e că ceea 
ce simt eu nu ne ajută. Sunt semne vagi, neclare. 

— Fir-ar să fie! 

— Poate pentru că suntem încă prea aproape de 
Homefield. Am observat de multe ori că puterea îmi scade 
în locuri unde se adună mai mulţi oameni. 

— Vrei să zici că îţi creşte pe măsură ce ne îndepărtăm 
de ei? 

— Posibil. Ca să fiu sincer, harul ghicitului n-a fost 
niciodată punctul tare al piticilor şi nimeni nu ştie cum de 
avem puterea asta noi sau celelalte rase străvechi. Ştim 
doar că se trage din pământ. Dacă oamenii se apucă să-l 
sape şi să-l răscolească într-un loc, pot să taie o linie de 
energie care începe să sângereze şi până la urmă moare, 
oriunde s-ar duce. Aşa că în unele părţi magia funcţionează, 
iar în altele, nu. 

— Ştii ce n-am înţeles eu niciodată? Dacă tot ne fură 
puterile magice, de ce nu le folosesc împotriva noastră? 

Jup scutură din umeri. 

— Cine ştie... 


După vreo două ore de somn iepuresc, Jderii îşi reluară 
călătoria. 

La dreapta, în depărtare, se întindea Golful Calyparr, 
mărginit de copaci. La stânga lor, Marea Câmpie curgea 
parcă în valuri necontenite. Dar peisajul era mutilat. 
Cândva mănos, pământul era acum lipsit de vitalitate şi 
parcă toată culoarea se scursese din decorul natural, în 
multe locuri, peticele de iarbă se îngălbeneau sau se 
ofileau. Tufişurile joase erau pipernicite şi uscate. 
Ciupercile îmbolnăveau scoarţa copacilor. Cădea o perdea 
de ploaie maronie, cu iz nesănătos, de sulf. 

Amurgul îi surprinse într-o zonă paralelă cu Scratch. 
Dacă ţineau ritmul, îşi spuse Stryke, în zori puteau coti spre 
vest. 

Călărind de unul singur în faţa coloanei, alte gânduri îl 
apăsau mai mult decât direcţia de mers. Cugetă la misterul 
viselor care-l copleşeau, iar sentimentul său de zădărnicie 
în faţa obstacolelor ridicate în faţa lor creştea. Dar încercă 
să nu se gândească la ce s-ar întâmpla dacă nu i-ar găsi pe 
tâlharii de cobolzi care-i furaseră cilindrul. 

Îl cuprinse melancolia, la fel de rece ca aerul nopţii. 
Atunci îşi făcu apariţia unul dintre cercetaşi. Soldatul se 
apropia în mare grabă. Calul său scotea aburi calzi pe nări. 

Ajungând în dreptul convoiului, cercetaşul smuci de 
hăţuri şi roti armăsarul. Stryke întinse mâna să-i prindă 
hăţurile, oprindu-l în loc. 

— Ce s-a întâmplat, Orbon? 

— Am văzut o tabără în faţă, căpitane. 

— Au cai? 

— Da. 

— Bine. Hai să vedem dacă putem negocia cu ei să ne dea 
şi nouă câţiva. 

— Dar, căpitane, e o tabără de orci şi arată părăsită. 

— Eşti sigur? 

— Zoda şi cu mine am urmărit locul. N-am văzut nici o 
mişcare, în afară de cai. 


— În regulă. Du-te înapoi la el şi aşteptaţi-ne. Nu faceţi 
nimic până nu ajungem şi noi. 

— Am înţeles! 

Cercetaşul îmboldi armăsarul şi plecă în galop. 

Stryke îşi chemă ofiţerii şi le explică situaţia. 

— E normal să dăm peste o tabără de orci prin părţile 
astea? întrebă Jup. 

— E-adevărat că-i întâlneşti mai des prin regiunile 
noastre nordice, îl lămuri Stryke, dar sunt şi câteva clanuri 
nomade. S-ar putea să fie unul dintre ele. Sau o unitate 
militară în misiune, ca noi. 

— Dacă cercetaşii n-au raportat nici un fel de activitate, 
ar trebui să ne apropiem de ea cu prudenţă, propuse Coilla. 
— Aşa zic şi eu, fu de acord Stryke. Poate fi o tabără de 

orci, dar asta nu înseamnă că o să dăm peste orci în ea. 
Până nu aflăm despre ce e vorba, o considerăm duşmană. 
Să mergem. 

Peste zece minute, îl găsiră pe Orbon aşteptându-i lângă 
o pădurice întinsă. Copacii îşi scuturau frunzele maronii, iar 
tufele prindeau culori de toamnă, deşi vara ajungea la 
mijloc numai când luna trecea în faza următoare. 

Stryke descălecă încercând să facă cât mai puţin zgomot. 
Într-o parte se afla tabăra unde Meklun primea îngrijiri şi 
unde lăsaseră restul cailor, în cealaltă, Orbon în faţă, iar 
restul intrând, furişându-se, în pădurice. 

După zece paşi, începea să coboare o râpă. Fără îndoială 
că păduricea adăpostea o adâncitură mare, ca o tranşee. Se 
lăsară pe un covor moale de frunze până la un copac 
doborât unde Zoda, culcat pe spate, stătea la pândă. 

Printre coroanele mişcătoare ale copacilor, soarele, gata 
să apună, trimitea suficientă lumină pestriță ca să se vadă 
ce se întindea mai jos. 

Două cocioabe cu acoperiş de stuf. Încă una, mai mică, cu 
numai jumătate de acoperiş. Cinci sau şase şoproane 
construite din puieţi legaţi între ei, acoperite cu resturi de 
haine aspre. Apă de izvor murdară picurând zgârcită prin 


noroiul înspumat. Două cioturi de copaci şi o creangă peste 
ele, pe post de balustradă de protecţie. Şapte sau opt cai 
speriaţi, ciudaţi de liniştiţi, priponiţi de ea. 

În timp ce cuprindea locul cu privirea, Stryke îşi aminti 
de visul sau de viziunea avută, total diferită de ceea ce 
vedea acum. Colonia de orci din visul său îţi dădea un 
sentiment de statornicie. Cea de aici era nomadă şi 
dărăpănată. În vis, văzuse multă lumină şi respirase aer 
curat. Aici, atmosfera era întunecată şi înăbuşitoare. Visul 
întruchipa viaţa. Locul din faţa lui prevestea moartea. 

O auzi pe Coilla şoptind: 

— Crezi că-i părăsită? 

— Nu m-ar mira, răspunse Alfray în şoaptă, dacă mă 
gândesc că e aproape de Scratch şi nu foarte departe de o 
colonie Uni. 

— Dar de ce să lase caii? 

Stryke îşi adună gândurile. 

— Hai să vedem de ce. Haskeer, ia o treime din soldaţi şi 
mergeţi pe partea cealaltă. Jup, Alfray, luaţi încă o treime şi 
mergeţi pe flancul drept. Coilla şi ceilalţi, rămâneţi cu mine. 
Intrăm la semnalul meu. 

Trecură câteva minute până se aliniară soldaţii pe 
poziţie. Când se asigură că sunt toţi la locul lor, Stryke se 
ridică şi tăie aerul cu un gest scurt. Jderii îşi scoaseră 
armele şi porniră spre tabără din două părţi, ca s-o 
cuprindă ca într-un cleşte. 

Ajunseră la ea fără nici un incident, cu excepţia câtorva 
cai care nechezară. 

În jurul locuinţelor primitive zăceau împrăştiate diferite 
obiecte. Un cazan de gătit cu fundul în sus, oale sparte, o 
desagă de şa jerpelită, oase de păsări, un arc vechi. 
Grămezi de cenuşă - urma lăsată a unor focuri stinse de 
multă vreme. 

Stryke îşi conduse trupa lângă cel mai apropiat bordei. 

Duse degetul la buze şi făcu semn soldaţilor cu sabia să 
înconjoare bordeiul. Odată ajunşi pe poziţie, el şi Coilla se 


furişară spre intrare. O pânză de sac zdrenţuită servea 
drept uşă. Se pregătiră de atac, cu săbiile ridicate. 

Stryke făcu un semn afirmativ din cap. Coilla smuci pânza 
la o parte. 

Duhoarea insuportabilă îi plesni peste nări ca o lovitură. 
Era stătută, dulceagă, greţoasă şi inconfundabilă. 

Cadavre în putrefacție. 

Acoperindu-şi gura cu mâna liberă, Stryke pătrunse 
înăuntru. Nu era destulă lumină, dar ochii i se adaptară 
imediat. 

Bordeiul era plin de orci morţi. Zăceau câte trei-patru pe 
paturi improvizate. Podeaua era înţesată de cadavre. În aer 
domnea mirosul greu de descompunere. Numai ronţăitul 
gângăniilor care ciuguleau din stârvuri spărgea liniştea 
adâncă. 

Coilla stătea lângă Stryke, acoperindu-şi gura cu palma. 
Îl trase de braţ şi se dădură înapoi amândoi. leşiră pe uşă şi 
inspirară adânc, în vreme ce ceilalţi îşi lungeau gâturile ca 
să vadă ce era înăuntru. 

Stryke se duse la bordeiul mai mare, urmat de Coilla, 
când apăru Jup, palid ca o stafie. Duhoarea era la fel de 
pătrunzătoare. În interior, alte grămezi de cadavre. 

Piticul trase aer adânc în piept. 

— Numai femei şi copii. Morți de ceva vreme. 

— La fel şi aici, îl anunţă Stryke. 

— Nici un bărbat? 

— Nu, din câte am văzut eu. 

— De ce nu? Unde sunt? 

— N-am de unde să ştiu, Jup. Cred că e o tabără de 
exilați. 

— Nu uita, eu încă nu m-am obişnuit cu tradiţiile voastre. 
Ce înseamnă asta? 

— Când un bărbat orc e ucis în luptă şi comandantul lui 
zice că a dat dovadă de laşitate, văduva şi orfanii lui sunt 
alungaţi. Unii dintre cei astfel exilați se adună la un loc. 


— Regula se aplică foarte strict de când ne conduce 
Jennesta, adăugă Coilla. 

— Sunt lăsaţi să-şi poarte singuri de grijă? se miră Jup. 

Stryke făcu un semn afirmativ din cap. 

— Asta e soarta orcilor. 

— La ce te aşteptai? întrebă Coilla, văzând expresia de pe 
faţa piticului. Să li se dea leafă şi-o fermă gratis? 

Trecând peste sarcasm, Jup întrebă. 

— Ai idee de unde li s-a tras moartea, căpitane? 

— Încă nu. Nu e imposibil să se fi sinucis în masă. S-a mai 
întâmplat. Sau poate că au... 

— Stryke! 

Haskeer îi făcea semne cu mâna de lângă bordeiul cel 
mai mic. Căpitanul se duse la el, urmat de Coilla, Jup şi 
restul grupului. 

— Aici e unul în viaţă. Sergentul gesticulă cu arătătorul 
spre interiorul cocioabei. 

Stryke miji ochii în semiîntuneric. 

— Cheamă.-l pe Alfray. Şi adu o făclie! 

Căpitanul intră în bordei. 

Văzu o singură siluetă, culcată pe un pat de paie 
murdare. Se apropie de ea şi îi auzi respiraţia greoaie. Se 
aplecă deasupra ei. În lumina slabă, reuşi să distingă 
trăsăturile unei bătrâne. Femeia ţinea ochii închişi, iar 
obrazul îi lucea sub un strat de transpiraţie. 

Murmurul din spatele lui Stryke anunţă sosirea lui Alfray. 

— E rănită? 

— Nu-mi dau seama. Unde-i făclia? 

— O aduce Haskeer. 

Bătrâna deschise ochii. Buzele îi tremurau, ca şi cum 
încerca să spună ceva. Alfray se aplecă s-o asculte. Îi auzi 
cea din urmă respiraţie, ca un oftat, apoi horcăitul final al 
morţii. 

Haskeer intră cu făclia aprinsă. 

— Adu-o aici, îi spuse Alfray, apoi luă torţa şi o ridică 
deasupra capului moartei. Pe toți zeii! 


Se trase repede la o parte, mai-mai să se ciocnească de 
Stryke. 

— Ce este? 

— Priveşte. Alfray întinse braţul, scăldând moarta în 
lumină. 

Stryke îl înţelese imediat. 

— leşiţi de aici, ordonă el. Amândoi. Acum! 

Haskeer şi Alfray se îmbulziră spre ieşire, urmaţi de 
căpitan. 

Restul trupei se adunase afară. 

— Ai atins-o? îl întrebă Stryke pe Haskeer. 

— Eu? Nu... n-am atins-o. 

— Nici alte cadavre? 

— Nu. 

Stryke se întoarse spre Jderi. 

— A atins vreunul din voi cadavrele? 

Negară toţi, scuturând din cap. 

— Ce se întâmplă, Stryke? se interesă Coilla. 

— Ciumă. 

Câţiva soldaţi se dădură înapoi din reflex. Se auziră 
exclamaţii şi blesteme printre răcanii care începură să-şi 
acopere gura şi nasul cu batistele. 

— Nemernicii de oameni! şuieră Jup. 

— Caii nu se pot îmbolnăvi, rosti Stryke. Îi luăm cu noi. 
Vreau să plecăm de aici repede. Şi daţi foc la tot! 

Smulse făclia din mâna lui Alfray şi o azvârli în bordei. 
Paiele se aprinseră imediat. În câteva clipe, cocioaba ardea 
cu flăcările iadului. 

Trupa se risipi să împrăştie focul. 


Delorran simţi că zdrobeşte ceva cu talpa bocancului. Se 
uită în jos şi văzu că era o bucată ruptă dintr-o placă de 
lemn, pe care se vedea o parte dintr-un cuvânt scris cu 
vopsea: Homef... 


Îi trase un picior şi-şi îndreptă din nou atenţia spre 
rămăşiţele aşezării omeneşti. Soldaţii lui treceau ruinele ca 
prin sită, cotrobăiau printre resturi, se uitau pe sub 
scânduri arse şi ridicau nori de cenuşă. 

Începuseră căutarea înainte de a se crăpa de ziuă. Acum 
era deja după-amiază şi ei nu găsiseră nimic important. De 
cilindru, nici vorbă, aşa cum nu dăduseră peste nici un 
indiciu legat de ce se petrecuse cu Jderii. Atâta lucru 
observaseră şi ei la scurtă vreme după sosire, iar Delorran 
trimise mai multe grupuri să răscolească împrejurimile 
după indicii. Încă nu se întorsese nici unul. 

Patrula prin îngrăditură. Un vânt nepoftit bătea dinspre 
nord, aducând cu el gerul care se furişa pe deasupra 
ghețarilor albicioşi din depărtare. Căpitanul îşi suflă în 
pumni. 

Întors din cercetare, unul dintre sergenţi venea spre el în 
grabă. Când se apropie de el, scutură din cap. 

— Nimic? 

— Nu, domnule căpitan. Nici urmă de cilindru sau de 
oase de orci prin cenuşă. Numai resturi de oameni. 

— Şi ştim de la jefuitorii de cadavre că nici unul dintre ei 
nu a adunat leşuri de Jderi pentru rugurile lor după bătălie, 
poate doar vreo doi răcani. Stryke şi ofiţerii lui sunt destul 
de renumiţi ca să fie recunoscuţi, aşa că putem lua drept 
bune spusele lor. 

— Atunci credeţi că sunt în viaţă? 

— Nu m-am îndoit niciodată. Nu-mi puteam închipui că o 
trupă atât de bine antrenată ar putea pierde în faţa unei 
rezistenţe aşa de slabe. Adevăratul mister e ce s-a 
întâmplat cu ei. 

Sergentul, un veteran cam neghiob, cu tatuajele rangului 
aproape şterse de vreme, se pricepea mai bine să lupte 
decât să dezlege ghicitori. Nu reuşi decât să-i amintească 
lui Delorran de altă enigmă. 

— Dar pivniţa goală din şopron, domnule căpitan? 
Credeţi că are vreo legătură cu ei? 


— Nu ştiu. Dar un siloz golit, fără urmă de grăunţă în el, 
chiar la vremea când te aştepţi să fie plin de porumb, mi se 
pare ciudat. Aş pune rămăşag că oamenii îl foloseau ca să 
depoziteze ceva în el. 

— Pradă de război? 

— Posibil. Dar de aici reiese că Jderii nu sunt morţi, au 
plecat; şi se pare că au luat cu ei cel puţin un obiect de 
valoare. 

Rivalitatea dintre Delorran şi căpetenia Jderilor şi 
convingerea celui dintâi că lui, şi nu lui Stryke, ar fi trebuit 
să i se dea comanda trupei erau de notorietate. La fel şi 
duşmănia veche dintre clanurile lor. Conştient că Delorran 
putea avea motivele lui să pună la îndoială cinstea lui 
Stryke şi că politica dintre clanuri gemea de urzeli, 
sergentul nu făcu nici un comentariu. Se mulţumi doar să 
ceară permisiunea de a se întoarce la datorie. 

Căpitanul îl concedie fluturând din mână. 

De mult trecut de punctul amiezii, soarele îşi continua 
nestingherit călătoria pe cărarea sa cerească arcuită. Se 
scurseseră deja jumătate din zilele acordate pentru misiune 
şi teama începea să-l copleşească. Ar trebui să pornească 
înapoi spre Cairnbarrow în următoarele două ore ca să 
respecte termenul. Şi, posibil, să-şi îmbrăţişeze moartea. 

Trebuia să ia imediat o hotărâre. 

Avea trei variante la dispoziţie. Cu fiecare minut care 
trecea, scădea şi posibilitatea de a găsi cilindrul şi de a 
reveni acasă triumfător. Asta însemna că fie se întorcea fără 
el şi cădea victimă mâniei Jennestei, fie nu se supunea 
ordinelor şi continua să-i caute pe Jderi. 

Blestemând nerăbdarea reginei, îşi frământă mintea 
după o soluţie salvatoare. 

Doi cercetaşi trimişi mai devreme în recunoaştere se 
întoarseră şi-i întrerupseră gândurile. 'Țineau în frâu scurt 
caii cu spume la gură. Unul era soldat de rând, celălalt, 
caporal. Cel din urmă descălecă. 

— Grupul al patrulea prezent la raport, domnule căpitan! 


Delorran îi făcu un semn scurt din cap să raporteze. 

— Cred că grupul nostru a găsit ceva, domnule căpitan. 
Am dat peste urme de bătălie puţin mai spre sud, într-o vale 
mică. 

În sufletul căpitanului încolţi speranţa. 

— Continuă. 

— Locul geme de cobolzi, şopârle şi cai morţi. 

— Cobolzi? 

— Urmele de şopârle de pe pantele văii arată că au prins 
pe cineva într-o ambuscadă. 

— Nu neapărat pe Jderi. Asta dacă n-aţi găsit vreun 
cadavru de-al lor. 

— Nu, domnule căpitan. Dar am găsit raţii de orc 
abandonate. Şi asta. 

Caporalul scotoci în desaga de la cingătoare şi scoase 
obiectul găsit. Îl puse în palma întinsă a lui Delorran. 

Era un colier, o jurubiţă ruptă, de care atârnau trei colţi 
de pisică sălbatică. 

Delorran se uită lung la el, pipăind absent cele cinci 
trofee identice care atârnau de gâtul său. Orcii erau 
singura rasă care purta asemenea embleme caracteristice 
firii lor, însemne ale clasei ofiţerilor. 

În sfârşit, luă o hotărâre. 

— Ai făcut treabă bună. 

— Mulţumesc, domnule căpitan. 

— Grupul tău ne va conduce în valea de care spui. Între 
timp, vreau să-ţi găseşti un cal odihnit şi să pleci într-o 
misiune specială. 

— Am înţeles, domnule căpitan. 

— Felicitări, caporale. O să ajungi acasă mai devreme 
decât noi, ceilalţi. Vreau să te duci la Cairnbarrow ca vântul 
şi să duci un mesaj. Pentru regină. 

— Domnule căpitan... 

De data asta, caporalul răspunse cu oarecare reţinere. 

— Vei transmite mesajul generalului Kysthan personal. 
Nimănui altcuiva. Ai înţeles? 


— Da, domnule căpitan. 

— Generalul urmează să-i comunice Jennestei că am dat 
peste o pistă pentru aflarea Jderilor şi că am pornit deja în 
urmărirea lor. Sunt sigur că îi pot prinde şi că voi aduce 
obiectul dorit de regină. Îi rog să-mi dea mai mult timp şi 
voi continua să trimit mesaje. Repetă. 

Caporalul se făcu palid în timp ce repeta spusele 
căpitanului. Nu avea nici o îndoială că nu asta voia Jennesta 
să audă. Dar era destul de disciplinat sau de înspăimântat 
ca să execute ordinele fără comentarii. 

— Foarte bine, spuse Delorran. Îi dădu înapoi colierul. 
Du-l generalului şi explică-i cum l-ai găsit. Cel mai bine, ia 
cu tine doi-trei soldaţi şi goniţi la Cairnbarrow cu viteza 
vântului. Acum poţi să pleci. 

Întunecat la faţă, caporalul încălecă şi plecă urmat de 
răcanul său tăcut. 

Delorran nu-i dădea Jennestei de ales. Era o 
întreprindere periculoasă, şi singura lui şansă de 
supravieţuire era să recupereze cilindrul. Altă soluţie nu 
vedea. 

Se consolă cu gândul că regina trebuia să fie şi ea 
raţională, în ciuda reputației de care se bucura. 


Jennesta termină de eviscerat sacrificiul şi puse uneltele 
deoparte. 

Făcuse o deschizătură mare în pieptul cadavrului, iar 
măruntaiele atârnau, umede, din abdomenul scobit. Dar era 
atât de îndemânatică, încât pe cămaşa ei diafană nu se 
vedeau decât două-trei pete sângerii. 

Se duse la altar şi aprinse un mănunchi de beţişoare cu 
miros de tămâie de la o lumânare neagră. Atmosfera 
ameţitoare din încăpere deveni de-a dreptul apăsătoare. 

Doi orci din garda ei de corp se deplasau înainte şi înapoi 
cărând nişte găleți grele. Unul din ei scăpă câteva picături 
pe jos, lăsând o dâră subţire pe dale. 


— Nu faceţi risipă! se răsti Jennesta nervoasă. Poate vreţi 
să înlocuiţi chiar de la voi picăturile alea! 

Gărzile schimbară priviri fugare, dar se străduiră să care 
găleţile cu mai multă grijă până la cada rotundă imensă în 
care le goleau. Cada avea forma unui butoi, cu reazeme de 
lemn uscat, prinse la îmbinări şi îmbrăcate în metal. Nu era 
chiar un butoi, pentru că era mai joasă şi destul de mare ca 
să se bălăcească în ea un cal de povară tolănit pe-o parte, în 
caz că Jennesta ar fi vrut s-o folosească într-un asemenea 
scop. Lucru care, dacă-i întrebai pe servitorii ei orci, se 
putea foarte bine întâmpla. 

Regina se duse la cadă şi-i examină conţinutul. Orcii 
veniră şi ei, cu muşchii încordaţi din cauza celor patru 
găleți pe care le târau. Jennesta se uită la ei cum varsă 
încărcătura. 

— Ajunge, spuse ea. Acum plecaţi. 

Slugile se închinară, dovedind o lipsă de graţie 
caracteristică orcilor. Uşa masivă bubui, semn că părăsiseră 
încăperea. 

Jennesta se răsuci spre cada plină de sânge. 

Îngenunche şi inhală mirosul fără egal. Apoi atinse uşor 
cu vârful degetelor lichidul vâscos. Era călduţ, aproape la 
temperatura corpului, un mediu numai bun. Făcând parte 
din ritual, îi va spori puterea care altădată creştea de la 
sine, dar care astăzi trebuia stimulată. 

Pisica îşi făcu apariţia cu paşi uşori, mieunând. 

Jennesta o mângâie între urechi, masându-i creştetul 
blănos cu degete delicate. 

— Nu acum, dragostea mea, trebuie să mă concentrez. 

Sapphire toarse puţin, apoi dispăru hoţeşte. 

Jennesta se concentră asupra meditaţiei. Cu sprâncene 
încruntate, începu să recite o incantaţie în limba veche. 
Sunetele guturale şi piţigăiate se înlănţuiră mai întâi şoptit, 
apoi se prefăcură într-un țipăt. Scăzură în intensitate, 
numai ca să crească încă o dată. 


Flăcările lumânărilor şi ale torţelor răspândite prin 
încăpere se ridicară ca umflate de o pală nevăzută. Aerul 
însuşi parcă se comprima, se aduna şi năvălea asupra căzii 
cu lichid purpuriu. Sângele se unduia şi făcea spume. 
Picăturile scârboase săreau în toate părţile. Lichidul se 
prefăcea în bulbuci care explodau şi împroşcau peste tot, 
eliberând fuioare de aburi ruginii, puturoase. 

Apoi sângele se potoli şi se coagulă rapid. Se formă o 
crustă care-şi schimbă aspectul, un efect de curcubeu, ca 
uleiul pe apă. 

Pe fruntea Jennestei curgeau broboane de transpiraţie, 
iar şuviţele linse i se lipeau de ea. Sub ochii ei, sângele 
închegat pâlpâi ca luminat din interior. Pe suprafaţa 
lucioasă începu să prindă contur o imagine. 

Un chip. 

Ochii erau trăsătura cea mai şocantă. Negri, scăpărători, 
cruzi. Asemănători cu ai Jennestei. Privită în ansamblu însă, 
faţa era aproape lipsită de trăsături umane. 

Cu o voce care părea să vină dintr-un ocean fără fund, 
chipul vorbi: 

— Ce doreşti, Jennesta? 

Un ton impunător, dispreţuitor, deloc surprins. 

— Mi-am zis că e vremea să discutăm. 

— A, marea susținătoare a cauzei veneticilor catadicseşte 
să-mi vorbească. 

— Nu-i susţin pe oameni, Adpar. Pur şi simplu sprijin 
anumite lucruri în propriul meu avantaj. Şi al altora. 

Se auzi un râs batjocoritor. 

— Te păcăleşti singură, ca de obicei. Cel puţin ai putea 
să-ți recunoşti motivele cu sinceritate. 

— Şi să urmez exemplul tău? ripostă Jennesta. Nu-ţi mai 
ascunde capul în nisip şi alătură-te mie. Poate că aşa am 
avea mai multe şanse de a păstra vechile tradiţii. 

— Noi trăim aici în spiritul vechilor tradiţii, fără să ne 
înjosim prin tovărăşia cu oamenii sau fără să le cer 
permisiunea. Vei ajunge să regreți că te-ai aliat cu ei. 


— Cred că mama ar fi fost de altă părere. 

— Binecuvântata Vermegram a fost o personalitate în mai 
multe feluri, dar judecata ei nu era perfectă în toate 
privinţele, replică, apariţia cu voce de gheaţă. Darasta eo 
problemă veche. Nu cred că ai avut de gând să stăm la 
taifas. De ce m-ai deranjat? 

— Vreau să te întreb despre un lucru pe care l-am 
pierdut. 

— Şi care-o fi acela? Un cufăr cu giuvaieruri poate? O 
carte de magie nepreţuită? Fecioria ta? 

Jennesta îşi încleştă pumnii şi-şi înăbuşi furia. 

— E un artefact. 

— Foarte misterios, Jennesta. Și de ce imi spui mie asta? 

— M-am gândit că poate tu ai... auzit pe unde s-ar afla. 

— Încă nu mi-ai spus despre ce obiect e vorba. 

— Unul valoros numai pentru mine. 

— Nu prea mă ajută răspunsul tău. 

— Uite ce e, Adpar, ştii sau nu despre ce obiect vorbesc? 

— Te înţeleg, eşti în încurcătură. Dacă nu ştiu nimic 
despre acest artefact, nu vrei să-ţi asumi riscul de a-mi da 
amănunte, ca să nu-mi trezeşti interesul. Dar, dacă ştiu 
ceva despre el, înseamnă că a fost mâna mea la mijloc când 
ți s-a furat. De asta mă acuzi? 

— Nu te acuz de nimic. 

— Păi, e acelaşi lucru, pentru că habar n-am despre ce 
vorbeşti. 

Jennesta nu ştia sigur dacă Adpar spunea adevărul sau 
juca un joc ca de obicei. O enerva că nu reuşea să-şi dea 
seama nici după atâţia ani. 

— Bine, spuse ea. Aşa să fie. 

— Desigur, dacă tu îţi doreşti atât de mult acest obiect... 
oricare ar fi el, poate că ar trebui să mă intereseze şi pe 
mine... 

— Ai face bine să nu te vâri în treburile mele, Adpar. Şi 
dacă aflu că ai vreo legătură cu ceea ce am pierdut... 


— Ştii, draga mea, arăţi cam ofilită. Suferi cumva de o 
boală? 

— Nu sufăr de nimic! 

— Probabil că e din cauza scurgerilor de energie din 
partea aceea de ţară. Aici nu avem nici pe departe 
asemenea necazuri. Mă întreb, oare n-o fi cumva vreo 
legătură? Între lucrul pe care l-ai pierdut şi nevoia ta de a 
compensa lipsa de energie, vreau să spun. Să fie un totem 
magic? Sau... 

— Nu face pe nevinovata, Adpar, e foarte enervant! 

— Nu mai enervant decât să fii acuzat de furt! 

— Of, în numele zeilor, du-te şi... 

Un văluşor tulbură chipul invocat. Din epicentrul 
minuscul, alte valuri mici se plimbară indolente pe 
suprafaţă, deformând chipul şi lovindu-se de pereţii căzii. 

— Uite ce-ai făcut! se plânse Adpar. 

— Eu? Mai degrabă tu! 

Se formă un vârtej scânteietor în miniatură, răsucindu-se 
leneş. Când se calmă, îşi făcu apariţia o siluetă din ce în ce 
mai clară. 

Pe suprafaţa sângerie, ca o supă groasă, se ivi un chip 
nou. 

Şi el avea ochi uluitori, dar din cu totul alte motive decât 
Jennesta şi Adpar. Dintre cele trei, acesta aducea cel mai 
mult cu al unui om. 

Jennesta adoptă o mină dezgustată. 

— Tu, spuse ea, de parcă însuşi cuvântul rostit de ea era 
o profanare. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, oftă Adpar. 

— Tulburaţi eterul cu ciorovăiala voastră ieftină, le spuse 
nou-venita. 

— Şi tu ne tulburi pe noi cu prezenţa ta, ripostă Jennesta. 

— De ce nu putem să stăm de vorbă niciodată fără să-ţi 
bagi tu nasul, Sanara? întrebă Adpar. 

— Ştii de ce; e prea puternică legătura. N-am cum să evit 
să fiu atrasă în conversaţia voastră. Ne leagă moştenirea 


noastră. 

— Una dintre farsele cele mai crude ale zeilor, mormăi 
Jennesta. 

— De ce n-o întrebi pe Sanara despre preţioasa ta 
jucărie? ciripi Adpar. 

— Foarte amuzant. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Jennesta caută cu disperare un lucru pe care l-a 
pierdut. 

— Las-o baltă, Adpar. 

— Dar dintre noi, Sanara se află într-un loc în care magia 
are mare nevoie de imbolduri. 

— Nu mai încerca să provoci necazuri! se răsti Jennesta. 
N-am spus niciodată că artefactul are de-a face cu magia. 

— Nu cred că doresc să am vreo legătură cu ceva ce ai 
pierdut tu, Jennesta, comentă Sanara. Precis e aducător de 
necazuri sau periculos. 

— Mai taci din gură, ipocrită şi înfumurată ce eşti! 

— Nu eşti deloc amabilă, remarcă Adpar, cu o falsă 
simpatie. Sanara are de luptat cu probleme foarte mari 
acum. 

— Foarte bine! 

Încântată de exasperarea Jennestei, Adpar izbucni într- 
un hohot de râs batjocoritor. Iar Sanara profită de ocazie ca 
să dea glas unor sfaturi cât se poate de sănătoase, pe care 
Jennesta le găsi dezgustătoare. 

— Puteţi să vă duceţi dracului amândouă! răcni ea, lovind 
cu toată forţa pumnilor chipurile lor înfumurate. 

Imaginile se disipară, apoi dispărură. Din cauza loviturii, 
crusta sângerie crăpă. Jennesta îşi continuă ploaia de 
lovituri înverşunate împroşcându-se pe faţă şi pe haine cu 
sângele acum rece. 

Odată furia potolită, căzu gâfâind pe marginea căzii. 

Se mustră singură. Când o să înveţe că nu-i făcea deloc 
bine să ia legătura cu Adpar şi, inevitabil, cu Sanara? Se 


apropia cu repeziciune ziua în care legătura dintre ele va 
trebui să se rupă. Pentru totdeauna. 

Presimţind un ospăț, în stilul pisicesc, Sapphire îşi făcu 
apariţia şi se frecă de piciorul stăpânei. O fărâmă de crustă 
sleită se lipise de antebraţul Jennestei. O dezlipi şi-o clătină 
în faţa felinei. Pisica o mirosi, mişcându-şi mustăţile, apoi 
prinse cu dinţii rămăşiţa delicioasă. O mestecă cu 
plescăituri. 

Jennesta se gândi la cilindru şi la trupa de războinici 
nenorociţi pe care, ca o proastă ce era, o trimisese după el. 
Trecuse mai mult de jumătate din timpul acordat de ea 
pentru recuperarea cilindrului. Va trebui să facă planuri de 
rezervă, în caz că emisarul lui Kysthan nu reuşea să-i aducă 
trofeul înapoi. Nici zeii nu-l mai puteau ajuta dacă venea 
fără el. 

Dar va pune ea mâna pe ce-i aparţinea... Războinicii vor fi 
vânaţi ca nişte animale şi aduşi în faţa ei, să facă ea 
dreptate, orice s-ar întâmpla. 

Îşi linse încet sângele de pe mâini şi se gândi la ce chinuri 
îi va supune pe Jderi. 

9 


— Probabil că eşti tare amărât, spuse Stryke. 

Alfray duse mâna la gât şi mişcă din cap. 

— Am câştigat primul colţ când am împlinit treisprezece 
anotimpuri. De atunci, nu m-am mai despărţit de colier. 
Până acum. 

— L-ai pierdut în ambuscadă? 

— Probabil. Obişnuit cum eram cu el, nici n-am observat. 
Coilla m-a întrebat azi ce-am făcut cu colierul. 

— Dar ai câştigat trofeele, Alfray. Pe ele nu ţi le poate lua 
nimeni. Cu timpul, o să înlocuieşti colții pierduţi. 

— Nu mai am timp. Oricum, nu destul ca să câştig încă 
trei. Sunt cel mai bătrân din trupă, Stryke. Să prinzi pisici 
sălbatice neînarmat e o distracţie pentru orci tineri. 


Alfray căzu pe gânduri. Stryke îl lăsă în pace. Ştia ce 
lovitură primise în mândria lui când îşi pierduse emblemele 
curajului, simbolurile bărbăţiei printre orci. 

Călăriră mai departe în faţa convoiului. 

Nimeni nu spunea nimic, dar cele văzute în tabăra orcilor 
precum şi situaţia periculoasă în care se aflau apăsau greu 
pe umerii războinicilor. Inima lui Alfray era tot atât de tristă 
ca inimile Jderilor. 

Acum că aveau toţi cai, înaintau mai repede, deşi Meklun, 
incapabil să călărească şi dus încă pe targă, îi încetinea în 
continuare. Cu câteva ceasuri în urmă cotiseră spre sud- 
vest, traversând Marea Câmpie spre Stânca Neagră. Până 
la sfârşitul zilei trebuiau să ajungă la jumătatea drumului 
dintre Scratch şi Păşunea Ţesătorului. 

Stryke spera să traverseze culoarul fără ca trolii certăreţi 
din nord sau oamenii prea zeloşi din sud să-i pricinuiască 
necazuri. 

Terenul începea să se schimbe. Câmpiile făceau loc 
dealurilor cu văi puţin adânci şi cărări şerpuitoare. Tufele 
se îndeseau. Păşunile se ofileau pe pământuri înţesate de 
tufişuri. Se apropiau de o regiune cu aşezări omeneşti 
răzlețe. Stryke se hotări că era mai bine să le considere 
ostile, indiferent dacă erau Uni sau Mani. 

Agitaţia din convoi îi întrerupse şirul gândurilor. Se uită 
înapoi. Haskeer şi Jup se ciorovăiau zgomotos. 

Stryke oftă. 

— Mergi tot înainte, îi spuse lui Alfray şi întoarse calul. 

În scurtul timp cât îi trebui să ajungă la ei, sergenţii mai 
aveau puţin şi săreau la bătaie. 

— Voi sunteţi secunzii mei sau nişte mucoşi răsfăţaţi? 

— Ele de vină, se plânse Haskeer. A... 

— Eu sunt de vină? se răsti Jup. Ticălosule! Ar trebui să- 

n PE 

— Încetaţi! le ordonă Stryke. Jup, eşti cercetaşul nostru 

principal; du-te şi munceşte ca să-ţi meriţi pâinea; Proog şi 


Gleadeg au nevoie de ajutor. Ia-l pe Calthmon şi lăsaţi-vă 
cristalele la Alfray. 

Jup îi aruncă adversarului său o căutătură urâtă în loc de 
râămas-bun şi o luă repede din loc. 

Stryke îşi îndreptă atenţia spre Haskeer. 

— O cauţi cu lumânarea, îi spuse el. Încă o dată şi-ţi iau 
pielea de pe spate. 

— N-ar fi trebuit să avem unul din rasa lui în trupă, 
mormăi Haskeer. 

— Nu suntem la o discuţie, sergent. Lucrezi cu el sau te 
întorci singur acasă. Alegerea îţi aparţine. 

Căpitanul se întoarse în capul coloanei. 

Haskeer observă că răcanii aflaţi suficient de aproape ca 
să fi auzit perdaful primit de la Stryke se holbau la el. 

— N-am fi intrat în beleaua asta dacă am fi fost conduşi 
cum trebuie, bodogăni el supărat. 

Soldaţii se uitară în altă parte. 

Când Stryke ajunse lângă Alfray, veni şi Coilla în faţă ca 
să li se alăture. 

— Pe drumul ăsta o să trecem mai aproape de Păşunea 
Ţesătorului decât de Scratch. Ce plan avem dacă dăm de 
belea? întrebă ea. 

— Păşunea |esătorului e una dintre cele mai vechi şi mai 
fanatice colonii Uni, rosti Stryke. Asta-i face pe locuitorii ei 
imprevizibili. Să nu uitaţi lucrul ăsta. 

— Uni, Mani, cui îi pasă? interveni Alfray. Sunt toţi 
oameni, nu-i aşa? 

— Noi ar trebui să-i ajutăm pe Mani, îi aminti Coilla. 

— Numai pentru că nu avem altă şansă. Am avut noi 
vreodată vreo şansă? 

— 'Toate şansele din lume, cândva, îi răspunse Stryke. 
Oricum, e logic să-i sprijinim pe Mani. Sunt cel mai puţin 
duşmănoşi faţă de rasele străvechi. Mai important, dacă 
oamenii sunt împărţiţi, tot în avantajul nostru e. Gândiţi-vă 
ce rău ar fi dacă ar fi uniţi. 

— Sau dacă ar câştiga o parte din ei, adăugă Coilla. 


În faţa coloanei, prea departe ca să fie văzuţi, Jup şi 
Calthmon îşi făceau datoria şi cercetau drumul. Jup se uită 
cum cei doi soldaţi pe care-i înlocuiseră, Proog şi Gleadeg, 
călăreau înapoi spre grosul trupei. 

De-abia acum începea să se liniştească după ultimul 
conflict cu Haskeer. Îşi îmboldi armăsarul, poate puţin prea 
brutal, şi se concentră să caute urme proaspete pe cărare. 

Peisajul se aglomera. Colinele şi pâlcurile de copaci se 
îndeseau, iarba mai înaltă ascundea cărarea. 

— Cunoaşteţi locurile, domnule sergent? întrebă 
Calthmon. 

Vorbea cu glas scăzut, de parcă tonul mai ridicat le-ar fi 
dat de gol prezenţa, în ciuda naturii sălbatice care-i 
înconjura. 

— Puțin. De aici înainte ne putem aştepta să se schimbe 
terenul. 

Ca la comandă, cărarea pe care mergeau se înfundă şi 
coti. Vegetaţia pipernicită se făcea tot mai deasă. Începură 
să ocolească pe un drum care abia se vedea. 

— Dar dacă trupa noastră o ţine tot pe acelaşi drum, 
continuă Jup, n-ar trebui să avem... 

În faţă le apăru o baricadă. 

— ..„.motive de îngrijorare. 

Baricada era o căruţă culcată şi un zid din trunchiuri de 
copaci solizi. Era păzită de oameni îmbrăcaţi în negru. Erau 
cel puţin douăzeci, înarmaţi până în dinţi. 

Jup şi Calthmon traseră caii de hăţuri exact în clipa în 
care îi zăriră oamenii. 

— Rahat! mormăi Jup. 

Un strigăt puternic se auzi de lângă baricadă. Scuturând 
săbiile, topoarele şi ciomegele, oamenii, cu excepţia 
câtorva, se urcară grabnic pe cai. Piticul şi orcul încercară 
să-şi întoarcă armăsarii. 


— Azi în Corpul Expediţionar Unit, mâine vândut şi intrat 
în serviciul Jennestei, îşi reaminti Stryke. Ştii cum e. 

— Ştiu, răspunse Coilla, şi cred că te-ai simţit la fel ca 
mine. 

— Cum aşa? 

— Nu te-ai enervat că n-ai avut nici un cuvânt de spus? 

Încă o dată fu luat prin surprindere de sinceritatea ei. Şi 
de acurateţea cu care ghicea ce simte. 

— Poate, recunoscu el. 

— Eşti în război cu propria ta educaţie, Stryke. Nu te poţi 
convinge să recunoşti c-a fost o nedreptate. 

Îl descumpănea felul în care-i măsura gândurile cele mai 
intime. Îi dădu un răspuns pe ocolite. 

— Cel mai greu a fost pentru cei ca Alfray. Arătă cu 
degetul spre doctorul trupei, care călărea lângă targa lui 
Meklun. La vârsta lui, nu-i uşor să faci schimbări. 

— Noi despre tine vorbeam. 

Nu mai apucă să-i răspundă. Pe cărarea din faţa lor 
apărură Proog şi Gleadeg. Veneau spre el în galop. 

— Cercetaşii la raport, domnule căpitan, recită Proog 
băţos. Sergentul Jup ne-a înlocuit. 

— Vreo urmă de pericol? 

— Nu, domnule. Drumul în faţă pare liber. 

— În regulă. Treci în coloană. 

Soldaţii plecară. 

— Deci, reluă Coilla, vorbeam despre schimbare. 

Eşti sinceră prin felul tău de a fi, se întrebă Stryke, sau 
urmăreşti ceva cu întrebările tale? 

— Păi, pentru mine, situaţia nu s-a schimbat prea mult 
sub noua stăpână. Nu de la început. Mi-am păstrat gradul 
şi-am luptat în continuare cu duşmani adevăraţi. Chiar dacă 
numai cu o parte din ei. 

— Şi ţi s-a dat comanda Jderilor. 

— În cele din urmă. Deşi n-a fost pe placul tuturor. 

— Cum te-ai simţit să serveşti un conducător pe jumătate 
om? 


— Era... neobişnuit, răspunse el prudent. 

— Adică îţi făcea scârbă. Ca şi nouă, celorlalţi. 

— Nu m-am bucurat, recunoscu Stryke. Cum ai spus şi tu, 
suntem într-o situaţie delicată. Indiferent cine va câştiga, 
Mani sau Uni, victoria nu va face decât să întărească poziţia 
oamenilor. Scutură din umeri. Dar soarta unui orc e să se 
supună ordinelor. 

Ea îl privi lung, cu ochi pătrunzători. 

— Da. Aici am ajuns. 

Amărăciunea Coillei nu lăsa loc de îndoială. 

Simţind acelaşi lucru, Stryke vru să continue discuţia. 

Un răcan din apropiere strigă ceva. Nu-l înţelese. Restul 
trupei începu să urle. 

Jup şi Calthmon se întorceau într-un galop turbat. 

Stryke se ridică în şa. 

— Ce nai... 

Apoi zări ceata de oameni care-i urmărea. Purtau 
veşminte negre, sutane şi pantaloni de pânză aspră şi 
bocanci din piele. Aprecie că erau la fel de mulţi ca Jderii. 
Nu era timp să atace. 

— Strângeţi rândurile! răcni el. La mine! Adunarea! 

Trupa năvăli în faţă, strângându-se lângă comandant. 
Caii fură iute aşezaţi într-un semicerc de apărare, cu faţa la 
duşman, iar targa lui Meklun în spatele lor. Soldaţii 
scoaseră armele. 

La vederea trupei, urmăritorii lui Jup şi Calthmon 
încetiniră, lăsându-i pe cei doi să ia avans. Dar nu se opriră 
şi se răsfirară din ceată în linie. 

— 'Ţineţi-vă bine! Loviţi fără milă şi nu vă retrageţi! 

— De parcă am fi avut de gând altceva, comentă Coilla, 
făcând haz de necaz. Spintecă aerul cu sabia, gata de luptă. 

Încurajaţi de camarazi, Jup şi Calthmon ajunseră la trupă 
pe armăsarii cu spume la gură. 

În câteva clipe, oamenii atacară furibund. 

Mulţi dintre caii celor două tabere se întoarseră în ultima 
clipă, trântindu-şi călăreţi. 


Stryke se trezi în faţă cu un adversar cu barbă lungă, ars 
de soare, cu privirea însetată de sânge. Agita toporul şi-l 
învârtea frenetic, dar îl folosea mai mult cu forţa decât cu 
mintea. 

Parând o lovitură, Stryke atacă la rândul lui. Calul 
adversarului se ridică în două picioare, iar sabia lui atinse 
umărul omului fără să-l rănească. Stryke trase repede sabia 
înapoi şi pară încă un atac. Îşi mai încrucişară armele de 
câteva ori. 

La un moment dat, omul se întinse prea mult. Stryke îi 
tăie de la încheietură mâna care căzu strângând toporul. 

Cu sângele ţâşnind din rană şi urlând de durere, omul 
încasă o împunsătură ucigătoare în piept şi se prăbușşi. 

Stryke trecu la al doilea adversar chiar când Coilla se 
descotorosi de primul. Ea răsuci sabia la timp ca să se 
ferească de lama agresorului. Blocă atacul unui individ 
bondoc şi musculos, înarmat cu un paloş. După ce pară 
câteva atacuri, sabia ei şuieră spre capul duşmanului. 
Acesta se feri şi evită lovitura. 

Fără să se oprească, Coilla îl asaltă din nou, împungând 
cu sabia în poziţie joasă. Neaşteptat de abil, omul se răsuci 
în şa, iar lama Coillei străpunse aerul. Omul trecu din nou la 
ofensivă. Ţinându-l la distanţă cu sabia, Coilla scoase un 
cuţit de la cingătoare. Îl aruncă pe sub braţ, direct în inima 
adversarului. 

Ceva mai departe, la stânga ei, Haskeer lăsase hăţurile 
libere şi făcea prăpăd printre duşmani ţinând sabia cu 
ambele mâini. Crăpa capete, despica piepturi, ciopârţea 
membre. Carnea roz era crestată, oasele trosneau, sângele 
şiroia peste tot. Cuprins de frenezie, nu mai ţinea cont şi 
spinteca oameni şi cai deopotrivă. 

În haosul asurzitor al zbieretelor şi tropotelor de copite, 
câţiva atacatori ocoliră bariera defensivă ca să lovească 
Jderii în partea din spate, mai vulnerabilă. Alfray şi doi 
soldaţi se întoarseră să facă faţă acelei ameninţări. Bătălia 


se dădea în jurul tărgii lui Meklun, copitele zdrobitoare şi 
cadavrele nereuşind să trezească însă trupul amorţit. 

Gata să cadă de pe cal din cauza unei lovituri de ciomag, 
în timp ce se îndrepta, Alfray tăie curelele de la şaua 
adversarului. Omul alunecă pe o parte şi căzu. Când să se 
ridice, un cal fără stăpân îl nimici cu copitele. 

Alăturându-se celor din spatele apărării, Jup trase o 
lovitură laterală cu sabia unuia din cei doi agresori care-l 
înghesuiau pe Alfray. Piticul şi omul îşi încrucişară săbiile. 
Jup îl crestă la braţ, apoi îi înfipse lama în coaste. 

Sabia unui om se ciocni de a lui Stryke şi ricoşă. 
Răspunsul lui Stryke fu o lovitură la gât, tăind în carne până 
la os. Următoarea victimă îşi găsi moartea la fel de repede. 
Reuşi să-şi încrucişeze sabia cu a lui Stryke de două ori 
înainte ca Jderul căpitan să-i cresteze figura, făcând-o să 
urle de durere. 

Luptând şi cu sabia, şi cu pumnalul, Coilla ţinea la 
distanţă doi atacatori care încercau s-o prindă ca în cleşte. 
Unuia îi tăie gâtul cu tăişul săbiei, iar în clipa următoare, 
pumnalul se opri în pieptul celuilalt. 

Rămasă fără adversar, Coilla se uită după Stryke. Văzu că 
se lupta cu un agresor uscăţiv, cu braţe lungi, păr castaniu 
şi piele pătată. Ghici că e un om tânăr, mişcările lui 
imprecise trădându-i lipsa de experienţă în luptă. Era 
evident înfricoşat. 

Stryke îi puse capăt fricii cu o împunsătură în piept, apoi, 
cu o lovitură dibace, îi zbură capul. Sângele o stropi pe 
Coilla pe obraji. 

Ea se şterse la ochi cu dosul palmei şi scuipă ca să-şi 
clătească gura. O făcu din reflex, fără să se arate scârbită, 
de parcă n-ar fi fost sânge, ci apă de ploaie. 

— Sunt terminaţi, Stryke, îi spuse căpitanului pe un ton 
sec. 

Căpitanul nu avea nevoie de confirmarea ei. Pământul 
era acoperit de cadavrele duşmanilor. Numai doi sau trei 
mai erau în viaţă şi atacau în continuare, încasând cele mai 


grele lovituri. Haskeer îl pocnea pe unul în cap cu ceva ce 
semăna cu un ciomag. Uitându-se mai bine, Stryke văzu că 
era un braţ de om din al cărui capăt lipicios ieşea un os. 

O mână de oameni îşi căutară scăparea călare. Câţiva 
răcani Jderi, scoțând strigăte triumfătoare, porniră după ei. 
Stryke răcni şi ei se întoarseră, şovăind. Supraviețuitorii se 
făcură nevăzuţi. 

Alfray îngenunche lângă targa lui Meklun. Soldaţii 
începură să adune armele abandonate şi să-şi panseze 
rănile. Haskeer şi Jup veniră lângă Stryke şi Coilla din 
direcţii diferite. 

— Se pare că n-am fost răniţi prea grav, raportă Jup. 

— Nici nu mă mir, rânji Haskeer. S-au luptat ca spiriduşii. 

— Erau fermieri, nu războinici. Fanatici Uni, după cum 
arătau, probabil din Păşunea Ţesătorului. Nici un luptător 
mai de doamne-ajută printre ei. 

— Dar tu nu ştiai asta, mormăi Haskeer acuzator. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jup. 

— l-ai adus exact la noi. Numai un idiot poate face aşa 
ceva. Ai pus toată trupa în pericol. 

— Şi ce voiai să fac, cap sec? 

— Ar fi trebuit să-i îndrepţi în altă parte. 

— Şi pe urmă? Ai fi vrut ca eu şi Calthmon să ne pierdem 
pe undeva? Făcu un gest larg către peisajul sălbatic din jur. 
Sau să ne lăsăm prinşi, ca să vă apărăm pe voi? 

Haskeer îl ţintui cu privirea. 

— N-ar fi fost o pierdere prea mare. 

— Ştii ce, ia mai du-te tu dracului, împuţitule! Asta-i o 
trupă de războinici, sau ai uitat? Nu ne despărţim! 

— Pe tine o să trebuiască să te adune de pe jos după ce 
termin cu tine, piticanie! 

— Hei! se răţoi Coilla. Ce-ar fi să vă ţineţi gura, măcar 
până plecăm din locul ăsta? 

— Are dreptate, încuviinţă Stryke. Nu ştim câţi oameni se 
îndreaptă spre noi. Fermieri sau nu, dacă sunt mulţi, am 
încurcat-o. Unde ai dat peste ei, Jup? 


— O baricadă, răspunse sergentul ursuz. Mai sus, pe 
cărare. 

— Deci trebuie să înaintăm pe alt drum. 

— lar pierdem timpul, bodogăni Haskeer. Umbrele se 
lungeau. 

Încă două ore şi vor merge pe întuneric, o perspectivă 
care nu-l încânta deloc pe Stryke, în caz că dădeau peste 
mulţimi de oameni violenţi circulând liber. 

— O să dublez numărul cercetaşilor, hotări el, iar patru 
dintre noi o să ne acopere spatele. Haskeer, tu răspunzi. Pe 
cercetaşi îi organizez eu. Du-te şi ia-ţi oamenii. 

Sergentul se depărtă încruntat. 

— Mă duc să văd ce face Meklun, le spuse Stryke Coillei 
şi lui Jup. Voi doi porniţi convoiul, dar mergeţi încet până la 
plecarea cercetaşilor. 

Se întoarse şi-şi îndemnă armăsarul la trap. 

Piticul se uită mâhnit la Coilla. 

— Zi ce-ai de zis, îi spuse ea. 

— Când am plecat, totul părea atât de simplu; acum 
lucrurile s-au complicat, se plânse Jup. Şi au devenit mai 
periculoase decât m-am aşteptat. 

— Ce s-a mai întâmplat? Vrei să pleci pentru totdeauna? 

Jup stătu puţin pe gânduri. 

— Da, răspunse el. 

10 


Jennesta curmă viaţa femeii mai repede ca de obicei. Nu 
din milă, ci dintr-un amestec de plictiseală şi din nevoia de a 
se ocupa de probleme mai urgente. 

Cobori de pe altar şi desfăcu cornul însângerat de 
unicorn pe care-l folosea ca vibrator. Cu dexteritatea 
obţinută prin experienţă, scoase repede măruntaiele din 
cadavrul de om, atât de repede, că inima încă mai bătea 
când o duse la gură. 


Ospăţul nu fu însă pe măsura aşteptărilor. Gusturile ei fie 
deveniseră mai rafinate, fie se aplatizaseră. 

Odată trupul şi puterile magice înviorate, deşi starea de 
spirit nu i se îmbunătăţise, supse zeama de pe degete şi 
începu să se gândească la cilindru. Cei porniţi pe urmele 
Jderilor trebuiau să se întoarcă în scurtă vreme. Fie că 
reuşiseră, fie că nu, venise timpul să se asigure că nu va 
pierde nimic şi să facă presiuni mai mari pentru găsirea 
Jderilor. 

Îi era frig. Răcoarea pătrundea până şi aici, în sanctuarul 
ei intim. Cineva pregătise focul în cămin, dar nu-l aprinsese. 
Jennesta întinse mâna. Un fulger spintecă aerul în linişte, 
drept ca lumânarea. Focul vui şi se aprinse. Bucurându-se 
de căldura lui, se mustră că-şi irosea puterile de-abia 
împrospătate. Dar, ca întotdeauna, plăcerea de a se juca cu 
lumea materială se dovedea mult mai puternică. 

Întinse mâna şi trase de şnurul unui clopoțel. Intrară 
gărzile, doi orci. Unul avea sub braţ un sul de pânză de sac. 

— Ştiţi ce-aveţi de făcut, le spuse ea imediat. Nici nu 
catadicsi să se uite la ei. 

Gărzile începură să curețe mizeria. Desfăcură pânza şi-o 
întinseră pe podea. Prinseră cadavrul de încheieturi şi 
glezne, îl coborâră de pe altar şi-l acoperiră. 

Impasibilă, Jennesta trase iar de şnur, de data asta de 
două ori. 

La plecare, orcii se încrucişară cu alt slujitor, în prima 
clipă, elful căscă ochii de uimire la vederea sulului 
însângerat, dar reuşi repede să mimeze indiferența. 

Slujitorul era nou şi Jennesta nu reuşi să-i ghicească 
sexul, cum nu reuşise nici în cazul celuilalt. Până la urmă o 
să-l afle, bineînţeles. Îşi notă din nou în minte s-o lase mai 
moale cu devorarea servitorilor. Nici unul nu trăia suficient 
de mult ca să-şi înveţe meseria cum trebuie. 

La porunca ei scurtă, elful o ajută să se îmbrace. Jennesta 
alese veşminte negre, cum făcea întotdeauna când ieşea din 
castel, corset de piele mulat şi pantaloni de călărie tot din 


piele, vârâţi în cizmele până la coapse, cu tocuri înalte. 
Deasupra îmbrăcă o mantie neagră şi lungă până la glezne, 
croită din piele de urs de pădure. Părul şi-l ridică sub o 
căciulă de blană asortată. 

Concedie rapid servitorul. Elful se retrase, nu înainte de 
a face o plecăciune ignorată cu desăvârşire. 

Jennesta se duse la masa de lângă altar şi inspecta 
colecţia de bice încolăcite. Alese unul din preferatele ei 
pentru a-şi completa ţinuta. Introduse mâna fină în cureaua 
cu care-l prinse de încheietură, apoi, îndreptându-se spre 
uşă, se opri să se mai uite o dată în oglinda de lângă uşă. 

Când ieşi, gărzile luară poziţia de drepţi, apoi porniră 
după ea. Ea îi concedie cu un gest nepăsător, iar ei îşi 
reluară poziţia. Jennesta traversă coridorul şi ajunse la 
nişte scări luminate de făclii în suporturi din fier la fiecare 
zece sau douăsprezece trepte. În timp ce le urca, ridică 
delicat tivul mantiei, ca să nu se murdărească. 

Ajunse în dreptul unei uşi. I-o deschise un orc-santinelă. 
Păşi într-o curte largă, înconjurată de ziduri foarte mari. 
Turnurile castelului se înălţau în depărtare. Era la amurg şi 
în aer se simţea răcoarea. 


În mijlocul curţii se afla priponit un dragon, cu unul din 
picioarele din faţă legat de o cătuşă din fier cât un butoi, 
prinsă, la rândul ei, de un lanţ la fel de mare, înfăşurat în 
jurul unui ciot de stejar bătrân. 

Dragonul îşi vârâse complet botul într-o grămadă de 
alimente amestecate: fân, pucioasă, carcase întregi de oi şi 
alte bucate alese, greu de deosebit. În spatele animalului se 
ridicau deja grămezi de excremente aburinde, aşchii de 
oase albe şi bulgări lucioşi. 

Jennesta îşi duse cu delicateţe la nas o batistă de dantelă. 

Călăreaţa dragonului se îndreptă spre ea. Purta o sutană 
cafenie, în mai multe nuanţe. Vesta şi pantalonii ecosez erau 
din material maro şi moale ca pielea de capră neagră, 
cizmele, înalte până la genunchi, maronii-roşcate, din piele 
de căprioară. Singurele pete de culoare erau pana alb cu 
gri de la pălăria cu boruri mici şi şnururile aurii discrete de 
la gât şi de la încheieturi. Înaltă chiar şi pentru rasa ei, avea 
o expresie mândră, aproape înfumurată. 

Rasa stăpânei dragonului o intrigase pe Jennesta 
dintotdeauna. Nu avusese niciodată un spiriduş. Dar simţea 
pentru ei un soi de respect amestecat cu invidie. Mă rog, 
cât respect era ea capabilă să simtă pentru altcineva în 
afară de ea. Poate pentru că, la fel ca ea, spiriduşii erau 
hibrizi, odrasle născute din unirea elfilor cu gnomii. 

— Glozellan, rosti Jennesta. 

— Maiestate. 

Stăpâna dragonilor înclină scurt din cap. 

— Ai fost informată? 

— Da. 

— Şi mi-ai înţeles ordinele? 

— Doriţi să fie trimise patrule de dragoni în căutarea 
unei trupe de războinici. Avea o voce piţigăiată, stridentă. 

— Da, trupa Jderilor. Am trimis după tine personal ca să 
subliniez importanţa misiunii tale. 

Chiar dacă lui Glozellan i s-ar fi părut ciudat că regina 
voia ca propriii susţinători să fie vânaţi, nu-şi trădă 


sentimentele. 

— Ce doriţi să facem cu ei dacă-i găsim, Maiestate? 

Jennestei nu-i plăcu acel „dacă”, dar îl ignoră. 

— Atunci tu şi ceilalţi călăreţi de dragoni veţi prelua 
iniţiativa. Îşi alese cuvintele cu grijă. În cazul în care 
localizaţi trupa într-un loc în care poate fi capturată, 
alertaţi forţele terestre. Dar dacă există cea mai mică 
posibilitate ca Jderii să scape, omorâţi-i. 

Glozellan ridică din sprâncenele subţiri ca dunga trasă de 
peniță. Ştia că nu e cazul să comenteze sau, cu atât mai 
mult, să protesteze. 

— Dacă va trebui să-i omorâţi, trimiteţi vorbă imediat, 
continuă Jennesta, şi păziţi-le leşurile cu preţul vieţii, la 
nevoie, până sosesc întăriri. 

Era convinsă că cilindrul va putea suporta respiraţia 
fierbinte a dragonului. Destul de convinsă. Dar exista şi 
riscul deteriorării lui. 

Dragonul molfăia zgomotos o spinare de oaie. 

Cugetând la cele rostite de regină, Glozellan rosti: 

— O să căutăm o trupă mică. Nu ştim exact unde se află. 
Nu va fi uşor, dacă nu zburăm jos. Asta ne face vulnerabili. 

Jennesta se crispă. 

— De ce vin toţi la mine cu probleme? se răsti ea. Vreau 
soluţii! Fă cum îţi spun! 

— Maiestate. 

— Ce stai proţăpită locului? Dă-i drumul! 

Stăpâna dragonului dădu aprobator din cap, se răsuci şi 
porni în salturi spre dragon. După ce se căţără în şa, îi făcu 
semn unui orc care aştepta departe, lângă un zid. Acesta se 
apropie cu un baros. Din câteva lovituri, tăie lanţul cu care 
era legată cătuşa. Apoi se retrase la o distanţă sigură. 

Glozellan se aplecă în faţă şi-şi aşeză mâinile subţiri de o 
parte şi de alta a gâtului dragonului. Animalul răsuci capul, 
ridicând spre ea o ureche cavernoasă. Glozellan îi şopti 
ceva. Aripile solide din piele se desfăcură şi se umflară cu 
un pârâit. Dragonul scoase un răget asurzitor. 


Muşchii uriaşi de la picioare şi coaste se umflară ca nişte 
bolovani cu solzi netezi. Aripile fâlfâiră, la început greoi, 
apoi tot mai repede, biciuind aerul din curte cu forţa unui 
pui de furtună. 

Jennesta îşi ţinu cu mâna căciula. Dragonul se ridică de la 
pământ, umflându-i poalele mantiei. Isprava ar fi părut 
imposibilă pentru o asemenea matahală, dar miracolul se 
petrecu, îmbinând greutatea imensă cu o graţie 
surprinzătoare. 

Câteva secunde, animalul rămase în aer, mişcând amplu 
doar din aripile sale puternice, la jumătatea înălţimii 
castelului. Luna şi stelele nu de mult răsărite fură acoperite 
în parte de silueta lui masivă, cu contur neregulat. Apoi 
animalul îşi continuă ridicarea, se îndreptă spre 
Taklakameer şi pluti spre orizont. 

Uşa prin care ieşise Jennesta se deschise. Apăru 
generalul Kysthan, însoţit de o parte din garda ei personală. 
Era palid. 

— Ai veşti despre urmăriţii noştri? îl întrebă regina. 

— Da şi... nu, Maiestate. 

— N-am chef de ghicitori, generale. Vorbeşte răspicat. 
Bătu nerăbdătoare cu biciul încolăcit în picior. 

— Am un mesaj de la căpitanul Delorran. 

Jennesta miji ochii. 

— Continuă. 

Generalul scotoci în buzunarul tunicii după o foaie de 
pergament împăturită. În ciuda frigului, transpira. 

— Cele spuse de căpitanul Delorran poate că nu vi se vor 
părea noutăţile pe care doriţi să le auziţi, Maiestate. 

Cu o manevră agilă, Jennesta desfăcu biciul. 


Luna împărăţea pe cerul înstelat. O briză fină răcorea 
aerul. 

Stătea la uşa unui conac. Din spatele ei se auzeau 
zgomote. 


Aruncă o privire în jur. Nimic nu tulbura pacea ținutului 
şi nu se simţea nici o ameninţare în aer. In sine, lucrul 
acesta îi depăşea puterea de imaginaţie. Ceea ce era 
normal i se părea nelalocul lui. 

Cu gesturi şovăielnice, încercă să deschidă uşa. 

Aceasta se deschise înainte de a apăsa el clanța. 

Explozie de lumină şi de sunete. Pe un fundal strălucitor 
prindea formă o siluetă. Nu-i vedea trăsăturile, doar 
conturul de culoarea cernelii. Se îndrepta spre el. El duse 
mâna la sabie. 

Silueta era fata de orc pe care o întâlnise şi prima oară. 
Sau pe care îşi imaginase c-o întâlnise. Era la fel de 
frumoasă şi de mândră şi-şi păstrase privirea tandră, dar 
pătrunzătoare. 

Stryke fu luat prin surprindere. Şi ea, dar parcă în mai 
mică măsură. 

— Te-ai întors, rosti ea. 

FI reuşi să bâlbâie un răspuns. 

Fata zâmbi. 

— Hai, serbarea a început de mult. 

Se lăsă condus de ea în sala imensă. 

Era plină de orci, numai de orci. Orei care se ospătau la 
mese încărcate de bucate şi băuturi. Orci prinşi în 
conversații amabile. Orci râzând, cântând, făcând glume 
grosolane şi jucând jocuri deşucheate. 

Femeile treceau printre meseni cu câni de bere şi coarne 
Cu vin rubiniu, coşuri cu fructe şi blide cu cărnuri moi. In 
mijlocul podelei, pe blocuri de ardezie, ardea un foc, iar 
deasupra lui erau puse la frigare ciozvârte din carne de 
vânat şi de pasăre. Fumul învăluit în scântei jucăuşe se 
ridica printr-o gaură din tavan. Mireasma de lemn parfumat 
se îmbina cu nenumărate alte mirosuri din aer. Printre ele, 
lui Stryke i se păru că-l simte şi pe cel de cristal. 

Într-un capăt al sălii, bărbaţii stăteau tolăniţi pe blânuri, 
bând şi hohotind la glume neruşinate. In celălalt capăt, 


tineri zgomotoşi se jucau de-a lupta cu săbii de lemn şi bețe 
învelite la capete. 

Tobele băteau în ritm vesel. Copiii ţipau şi se fugăreau 
prin mulţime. 

Mulţi petrecăreţi îl salutară pe Stryke cu căldură, deşi 
era un străin. 

— Săârbătoreşti? 

Fata luă o cană de pe tava purtată de un servitor care 
trecea pe lângă ei, bău din ea, apoi i-o întinse lui. 

Stryke trase o duşcă zdravână. Fra bere caldă, dreasă cu 
miere şi alte condimente, şi avea un gust nemaipomenit. 
Goli cana până la fund. 

Fata veni mai aproape de el. 

— Unde ai fost? îl întrebă. 

— Asta nu-i o întrebare uşoară, răspunse el, aşezând 
cana pe o masă. Nici eu n-aş putea să-ţi dau un răspuns 
clar. 

— Te învălui din nou în mister. 

— Pentru mine, tu şi acest loc sunteţi un mister. 

— Nici ei, nici acest loc nu avem nimic misterios. 

— Mie nu mi Se pare. 

Fata scutură din cap, mascându-şi supărarea cu 
blândeţțe. 

— Totuşi, eşti aici. 

— Asta nu înseamnă nimic. Unde e aici? 

— Văd că eşti la fel de straniu ca prima oară. Vino cu 
mine. 

Traversară împreună sala şi ajunseră la o uşiţă. Ducea în 
spatele conacului. Aerul de afară avu un efect înviorător 
iar când uşa se închise nu se mai auzi nici hărmălaia 
dinăuntru. 

— Vezi? Fata arătă cu degetul peisajul nocturn paşnic. 
Totul e aşa cum te-ai aştepta să fie. 

— Poate aşa cum m-am aşteptat cândva, replică Stryke. 
Cu mult timp în urmă. Dar acum... 

— Iar vorbeşti aiurea, îi atrase ea atenţia. 


— Ce vreau eu să întreb... aşa e peste tot? 

— Sigur că da! În clipa următoare, fata luă o hotărâre. 
Hai să-i arăt. 

Merseră până la capătul conacului. După ce dădură 
colţul, ajunseră la un grajd cu cai. Cei mai mulţi erau 
animale de luptă, splendide, foarte bine îngrijite cu unelte 
complicate, lucind de curăţenie. Fata alese două dintre cele 
mai reuşite exemplare, un armăsar complet alb şi unul 
negru. 

Îl invită să încalece. EI şovăi. Ea se urcă pe armăsarul alb 
cu mişcări elegante, abile, de parcă s-ar fi născut în şa. Lui 
îi rămase calul negru. 

Porniră amândoi. La început, fata merse înainte, apoi o 
ajunse şi el din urmă şi galopară împreună prin decorul de 
catifea. 

Razele lunii argintau crengile copacilor şi închipuiau 
cristale de promoroacă pe pajişte. 

Scăldate în lumina astrului nocturn, vârfurile dealurilor 
unduioase păreau ninse, în ciuda vremii blânde. 

Râuri poleite şi lacuri pâlpâind le treceau repede prin 
faţa ochilor. Păsări ce îşi luau zborul în stoluri la auzul 
tropotelor de copite. Roiuri de licurici sclipeau pe ici, pe 
colo, în inima pădurii protectoare. Natura era proaspătă, 
vibrantă, abundentă. 

Stelele, candele cristaline, împodobeau cerul neprihănit 
al nopții. 

— Nu înţelegi? Nu înţelegi că totul e aşa cum trebuie să 
fie? 

Îmbătat de prospeţimea aerului, copleşit de senzația că 
aşa trebuie să fie, Stryke nu reuşi să răspundă. 

— Hai! strigă fata, apoi îşi îmboldi armăsarul să alerge 
mai repede. 

Animalul porni la galop, înaintea lui Stryke. La rândul lui, 
dădu pinteni calului ca să ţină ritmul. 

Goneau amândoi, învioraţi de vântul care le bătea în 
obraji. Ea râse, savurând clipa. Râse şi el. De mult nu se 


mai Simţise atât deplin de viaţă. 

— Ţinutul vostru e minunat! exclamă el. 

— Ţinutul nostru, îl corectă ea. 

Stryke îşi îndreptă privirea spre cărarea din faţă. 

Cărarea din faţă era pustie. 

Se lăsa frigul. Drumul era plin de bolovani. Natura 
încremenise. Luna şi stelele erau mai degrabă nişte pete pe 
cerul înnorat. Stryke călărea singur în fruntea convoiului. 

Simţi cum i se înfige în spate gheara rece a groazei. 

În numele zeilor ce se petrece cu mine? se întrebă. Îmi 
pierd oare minţile? 

Încercă să gândească raţional. Era extenuat şi încordat. 
Ca toată lumea. Pur şi simplu adormise în şa. Numai 
oboseala era de vină pentru fanteziile lui. Erau vii şi 
realiste, dar simple închipuiri. O poveste depănată de 
maeştri ai cuvântului în jurul focului, pe timp de iarnă. 

Ce bine ar fi să creadă că e aşa... 

Desfăcu plosca şi bău o înghiţitură de apă. Când o astupă 
la loc, vântul îi aduse în nări un miros familiar. Iz de cristal. 
Scutură din cap, pe jumătate convins că nu era decât o 
amintire parfumată din vis. Pe urmă îl simţi din nou. Aruncă 
o privire în jur. 

Coilla şi Alfray călăreau în spatele lui, cu chipuri obosite 
şi indiferente. Trecu cu privirea dincolo de ei, printre 
rândurile de soldaţi somnoroşi. Îl văzu pe Jup, doborât de 
oboseală. La doi-trei metri de ei, aproape de capătul 
convoiului, singur, călărea Haskeer. Părea că ascunde ceva, 
căci întoarse capul pentru ca faţa să nu-i fie cercetată prea 
atent. 

Stryke îşi întoarse armăsarul. 

— Treceţi la comandă! strigă el către Alfray şi Coilla. 
Unul dintre ei spuse ceva, dar nu-l auzi. L-ar fi ignorat 
oricum. Îşi concentră atenţia pe Haskeer şi porni spre el în 

galop. 

Când ajunse la el, îl izbi mirosul pătrunzător de cristal 
ars. Sergentul se străduia cu stângăcie să ascundă ceva în 


pumn. 

— Renunţă, îi spuse Stryke cu un glas ameninţător, de 
gheaţă. 

Cu gesturi leneşe şi insolente, Haskeer deschise pumnul 
şi scoase la iveală mica pipă de lut. Stryke i-o smulse din 
palmă. 

— Ai luat-o fără să ceri voie, tună el. 

— N-ai zis că n-avem voie. 

— Dar nici că aveţi. Asta-i ultimul avertisment, Haskeer. 
Şi uite ceva la care să meditezi. 

Iute ca fulgerul, Stryke se aplecă spre el, izbindu-l cu un 
pumn în cap. Îl nimeri în tâmpla moale. Lovitura îl dobori pe 
sergent de pe cal şi-l trânti la pământ cu o bufnitură. 

Convoiul se opri. Toată lumea era cu ochii pe ei. 

Haskeer icni şi se ridică, nesigur pe picioare. O clipă, 
păru că vrea să dea şi el în căpitan, dar se gândi mai bine. 

— Până când vei învăţa să fii disciplinat, mergi pe jos, îi 
spuse Stryke, ordonând unui soldat să ia hăţurile calului din 
mâna lui Haskeer. 

— N-am dormit, se plânse sergentul. 

— Întotdeauna găseşti ceva de care să te plângi, nu-i aşa, 
sergent? Nici unul din noi n-a dormit, Jderule, şi nici n-o să 
doarmă până când nu spun eu. Pricepi? 

Stryke se întoarse spre restul trupei. 

— Mai vrea cineva să mă înfrunte? 

Liniştea răspunse în locul soldaţilor. 

— Nimeni nu se atinge de cristal până când nu spun eu şi 
numai dacă spun eu! Nu mă interesează cât de multe sunt, 
nu asta contează. S-ar putea să fie singura noastră şansă ca 
să negociem cu ea ca să ne lase în viaţă. Cu Jennesta. Mai 
ales dacă nu recuperăm cilindrul ăla afurisit, lucru care 
acum pare de-a dreptul imposibil. Aţi înţeles? 

Alte momente de linişte grăitoare. 

În cele din urmă, Coilla vorbi. 

— Se pare că o să aflăm veşti despre cilindru dintr-o clipă 
într-alta, spuse ea, arătând spre obiectul apărut la cotitura 


drumului. 

La marginea cărării, ieşea din pământ un bloc de granit, 
gros şi contorsionat, ca topit de arşiţă. Un reper pe care 
oricine l-ar fi recunoscut imediat, chiar dacă nu l-ar mai fi 
văzut până atunci. Soarta sau zeii îl făceau să semene 
foarte bine cu originalul, de parcă l-ar fi lucrat un sculptor 
uriaş. 

— Gheara Demonului, anunţă Stryke, deşi nu mai era 
nevoie. Ajungem la Stânca Neagră în mai puţin de-un ceas. 


11 


Stryke ştia că, dacă voia ca Jderii să acţioneze cum 
trebuie, dacă voia ca ei să supravieţuiască, trebuia să-şi 
alunge din minte visurile tulburătoare. Din fericire, 
perspectiva unui raid pe teritoriul duşmanului îi ocupa 
suficient gândurile. 

Ordonă aşezarea unei tabere provizorii în timp ce 
pregăteau asaltul asupra Stâncii Negre. Câţiva soldaţi fură 
trimişi să se întâlnească cu cercetaşii care studiau ţinutul. 
Ceilalţi Jderi începură să-şi pună ordine în lucruri şi să-şi 
ascută armele. 

Stryke hotărî să nu se aprindă focuri, ca să nu-şi trădeze 
poziţia. Alfray îl rugă să se gândească mai bine. 

— De ce? îl întrebă căpitanul. 

— Avem o problemă cu Darig. A fost rănit la picior când 
ne-am bătut cu Uni. Ca să fiu sincer, rana e mai gravă decât 
am crezut. Cangrenă. Am nevoie de foc ca să-mi încălzesc 
cuţitele. 

— Trebuie neapărat să-l tai? 

Alfray făcu un semn afirmativ din cap. 

— Îşi pierde piciorul sau îşi pierde viaţa. 

— Rabat! Încă un rănit de cărat. Asta ne mai lipsea, 
Alfray. Dădu din cap spre Meklun. El cum o mai duce? 

— Nici o îmbunătăţire, ba chiar a făcut febră. 


— În stilul ăsta, nu mai trebuie să ne facem griji din 
partea Jennestei. Bine, un singur foc. Dar mic şi ferit. l-ai 
spus lui Darig? 

— Cred că şi-a dat seama singur, dar mă pregătesc să-i 
spun şi eu. Mare păcat. E unul dintre cei mai tineri soldaţi 
din trupă, Stryke. 

— Ştiu. Mai ai nevoie de ceva? 

— Am nişte ierburi care mai potolesc durerea şi puţin 
spirt. Probabil nu suficient. Pot să încerc cu nişte cristal? 

— Da. Dar să ştii că n-o să alunge durerea de tot. 

— Măcar o să-i ia gândul de la ea. Mă duc să prepar o 
infuzie. 

Alfray se întoarse la pacientul lui. 

În locul lui, apăru Coilla. 

— Ai o clipă liberă? 

Stryke mormăi un răspuns afirmativ. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea. 

— De ce întrebi? 

— Pentru că n-ai fost în apele tale în ultima vreme. Eşti 
cam distant. Şi pe urmă, felul în care te-ai repezit la 
Haskeer... 

— Şi-a căutat-o cu lumânarea. 

— Asta-i foarte clar. Dar eu despre tine vorbesc. 

— Suntem în rahat până-n gât. Ie-aştepţi să cânt sau să 
dansez? 

— M-am gândit că dacă eşti... 

— De ce te îngrijorează atâta sănătatea mea, caporal? 

— Eşti comandantul nostru, e în interesul meu. Al tuturor. 

— N-o să dau colţul, dacă asta crezi. O să fac eu cumva să 
scăpăm şi de beleaua asta. 

Coilla nu mai spuse nimic. 

Stryke schimbă subiectul. 

— Ai auzit de Darig? 

— Da. Nasol. Ce facem cu cobolzii? 

Căpitanul se bucură că voia să discute probleme de 
tactică. Îi alunga stânjeneala. 


— Să-i lovim când se aşteaptă mai puţin, bineînţeles. În 
noaptea asta, cât a mai rămas din ea, sau în zori. 

— Atunci vreau să mă duc chiar eu acolo cu cercetaşii şi 
să verific terenul. 

— În regulă. Mergem împreună. 

— Ţinutul Stâncii Negre este întins, Stryke. Dacă cobolzii 
pe care-i urmărim sunt chiar în centrul lui? 

— Din câte am auzit, trupele năvălitoare îşi ridică tabăra 
lângă aşezarea principală. Ţin femeile şi copiii la mijloc. În 
felul ăsta, atacatorii vin şi pleacă mai uşor şi păzesc şi locul 
în acelaşi timp. 

— Mi se pare un mod de organizare periculos. Dacă dăm 
peste un cerc de apărare... 

— Trebuie doar să fim atenţi cum procedăm. 

Coilla îl privi pe Stryke cu ochi neliniştiţi. 

— Ştii că-i un plan nebunesc, nu? 

— Ai tu altă soluţie? 

Preţ de-o clipă, căpitanul speră din tot sufletul să 
primească un răspuns afirmativ. 


Timp de o oră Jderii se ocupară de nenumăratele sarcini 
pe care le presupunea pregătirea unei unităţi de luptă. 

După ce toate fură puse la punct, Stryke merse la 
adăpostul improvizat care slujea drept infirmerie. Îl găsi pe 
Alfray îngrijind un Meklun leşinat, culcat la capătul 
îndepărtat al cortului, cu o cârpă umedă pe frunte. Cea mai 
mare parte a spaţiului rămas o ocupa Darig, şi el întins, dar 
mai vioi. Cu un zâmbet tâmp pe faţă, ochi lucioşi, clătina din 
cap şi bolborosea întruna. La flacăra tremurătoare a 
candelei, Stryke văzu că pătura de pe el era răsucită şi 
pătată de transpiraţie. 

— Ai venit la ţanc, spuse Alfray. Am nevoie de ajutor. 

— E pregătit? 

Alfray se uită la Darig. Bolnavul chicotea. 

— I-am dat cristal cât să doboare un regiment. Dacă nu e 
pregătit acum, nu va fi niciodată. 


— Mahon coate baniţe ciripit de păsărele legate cu 
sfoară, bolborosi Darig. 

— Am înţeles perfect, Alfray. Ce vrei să fac? 

— Mai adu pe cineva. E nevoie de două persoane care să- 
l ţină. 

— Sfoară drăguță, adăugă Darig. Drăguţă... crimăvară... 
meselă... 

Alfray se lăsă pe vine lângă pacient. 

— Linişteşte-te, îl alină el. 

Stryke aruncă o privire afară şi-l văzu pe Jup în 
apropiere. Îi făcu semn. Piticul veni în fugă şi se aplecă să 
intre în cort. 

— Tu eşti norocos, îi spuse Stryke sec. O să ţii de bucata 
pe care-o taie. Făcu din cap spre picioarele răcanului. 

În cort n-ar mai fi încăput încă o persoană. Jup se duse cu 
grijă la capătul patului. 

— Nu-i frumos să calc pe el, explică el. 

— Nu cred că şi-ar da seama, rosti Alfray. 

— A intrat o nevăstuică în râu, anunţă Darig, cât se poate 
de convins că ştie ce spune. 

— A primit puţin cristal în loc de calmant, explică Stryke. 

Jup ridică din sprânceană. 

— Puțin? Ca să folosesc o expresie veche de-a piticilor, aş 
zice că-i dus cu mintea la arat. 

— Şi n-o să stea mult acolo, le aminti Alfray, cam nervos. 
Hai să-i dăm drumul odată. 

— Râul, râul, cântă Darig, cu ochii cât cepele. 

— Prinde-l de gleznă, Jup, îl instrui Alfray. Tu, Stryke, 
ţine-l de braţe. Nu vreau să se mişte când încep. 

Făcură amândoi ce li se spuse. Alfray trase pătura la o 
parte, dezvelind piciorul infectat. Rana era înecată în puroi. 

— Pe toţi zeii... murmură Jup. 

Alfray o tamponă uşor cu o cârpă. 

— Nu-i o privelişte prea frumoasă, nu-i aşa? 

Stryke strâmbă din nas. 

— Nici prea frumos mirositoare. De unde-l tai? 


— De-aici, de-a latul coapsei, mult deasupra 
genunchiului. Totul e s-o fac repede. Termină de curăţat 
toată zona infectată şi stoarse cârpa într-un vas de lemn. 
Voi ţineţi-l bine până merg eu să iau ce-mi trebuie. 

Se aplecă şi ieşi din cort. Un foc mic ardea într-o groapă 
la câţiva metri distanţă. 

— Tu! strigă el la un soldat care trecea pe-acolo. Stai aici 
şi dă-mi ce vreau când îţi zic. 

Soldatul înclină din cap şi veni lângă foc fără să facă nici 
un zgomot. 

Alfray rupse cârpa umedă în două şi-i dădu o bucată. Cu 
cealaltă, apucă mânerul unui cuţit cu lamă lungă, care ieşea 
din foc. Lama sclipea incandescentă. Un topor se încălzea 
încă la flacără. Alfray împinse cu piciorul o lopată lângă el. 

Întors în cort, îngenunche din nou, scoțând din buzunarul 
vestei o bucată de funie groasă, rezistentă, lată cât palma. 

Darig zâmbea fericit. 

— Porcul călăreşte armăsarul, porcul călăreşte mmm... 

— Muşcă! îi comandă Alfray, vârându-i funia în gura 
deschisă. 

— Acum? întrebă Stryke. 

— Acum. Ţineţi-l zdravăân! 

Aduse cuțitul fierbinte. Darig făcu ochii mari şi începu să 
se zbată. Jup şi Stryke îi ţintuiră membrele care se mişcau 
necontrolat. 

Din câteva mişcări rapide şi pricepute, Alfray săpă în 
rană. Dădu la o parte pielea şi începu să taie în carnea de 
dedesubt. Darig se zbătu şi mai tare şi scuipă funia. La 
urletul lui de durere, Meklun se foi, dar leşină din nou 
imediat; Alfray vâri căluşul înapoi în gura bolnavului. Îl ţinu 
acolo cu palma şi lucră mai departe cu o singură mână. În 
scurt timp, reuşi să dezvelească osul. 

Darig gemu şi leşină. 

Aruncând cuțitul, Alfray strigă: 

— 'Toporul! 


Îl primi pe deasupra capului lui Stryke, cu mânerul 
înfăşurat până aproape de tăişul alb din cauza căldurii. 

Îl prinse cu amândouă mâinile şi-l ridică mult de tot. Ochi, 
inspiră adânc şi lovi cu toată puterea. Lama căzu pocnind 
exact pe locul fixat. Stryke şi Jup simţiră trupul soldatului 
tresărind. Dar piciorul nu era decât pe jumătate tăiat. 

Darig se trezi din leşin şi începu iar să se agite, cu o 
expresie de groază pe chip. Scuipă iar căluşul şi începu să 
ţipe. Nici unul nu mai avea o mână liberă ca să-i astupe 
gura. 

— Grăbeşte-te! îl îmboldi Stryke pe Alfray. 

— 'Ţine-l nemişcat! Scoase toporul şi se pregăti să 
lovească încă o dată. 

A doua lovitură, mai puternică decât prima, nimeri şi ea 
ţinta. Treaba era aproape gata, mai rămăseseră câteva 
tendoane şi resturi de piele. Fură tăiate cu a treia lovitură, 
care despică şi pătura de cai pe care stătea Darig. Lama 
toporului se înfipse în pământ. 

Urletele continuau. Stryke le puse capăt trăgându-i un 
pumn în tâmplă şi lăsându-l fără cunoştinţă. 

— Trebuie să oprim sângerarea, le spuse Alfray, în timp 
ce dădea la o parte piciorul retezat. Dă-mi lopata aia. 

Soldatul i-o aduse cu multă grijă. Era netedă, purpurie şi 
când Alfray suflă în ea, o bucată străluci preţ de-o clipă, alb- 
gălbuie. 

— E destul de fierbinte, hotări el. Ţineţi-l mai departe. O 
să se trezească iar din cauza durerii. 

Lipi lopata de ciot. Fierul incandescent îşi făcu datoria şi 
cauteriză rana, umplând aerul cu un miros pătrunzător de 
carne arsă. Smuls din starea de inconştienţă, Darig răcni 
cât îl ţinură plămânii, dar şocul şi sângele pierdut îl biruiră. 
Ţipetele nu se mai auziră la fel de tare ca prima oară. 

Jup şi Stryke îi apăsară membrele cu toată puterea în 
timp ce Alfray turnă spirt pe ciot şi-l înveli într-un bandaj 
muiat în balsamuri vindecătoare. 


Darig bolborosea întruna. Începu să respire regulat, dar 
slab. 

— Respiră mai uşor, anunţă Alfray. E bine. 

— O să reziste? se întrebă Jup. 

— Poate să reziste, poate să se şi ducă. Se aplecă şi 
înfăşură piciorul retezat într-o bucată de pânză. Acum, zise 
el, ridicându-l, are nevoie de odihnă şi de hrană consistentă, 
ca să capete puteri. Luă pachetul însângerat sub braţ. 

— Asta este o comandă zdravănă, îi spuse Stryke. Nu 
uita, avem porţii limitate şi nu-mi permit să trimit pe cineva 
la vânătoare. 

— Lasă asta în seama mea, rosti Alfray, am eu grijă. Acum 
plecaţi de aici, amândoi. Îmi deranjaţi bolnavii. 

Stryke şi Jup se pomeniră în faţa cortului, cu ochii la 
pânza care acoperea deschizătura. 


Noaptea începea să facă loc zorilor. 

Stryke adunase douăzeci de soldaţi pentru raid, inclusiv 
cercetaşii aflaţi deja pe poziţii, la marginea Stâncii Negre. 
Un grup mic avea să rămână să păzească tabăra şi răniții. 
Vrând să stea de vorbă cu Alfray despre asta, se îndreptă 
spre cort. 

Meklun era tot inconştient. Darig stătea în capul oaselor. 
Avea privirea înceţoşată şi era palid, dar se simţea destul de 
bine la un timp atât de scurt de la amputarea piciorului. 
Efectul cristalului trecuse de mult. Alfray îi dădea să 
mănânce tocană fiartă într-un cazan de fier negru. 

— Trebuie să te întăreşti, îi spuse el categoric şi-i dădu 
vasul fierbinte. 

Darig luă o lingură de încercare. Expresia de nesiguranţă 
îi dispăru imediat şi începu să mănânce cu poftă. 

— Mmm, carne. Gustoasă! Ce este? 

— Ăăă... lasă asta acum. Mănâncă-ţi porţia. 

Stryke îi surprinse căutătura. 

— Nevoile se cer satisfăcute, spuse el, apoi întoarse 
privirea, neobişnuit de sfioasă. 


Aşteptară într-o linişte stânjenitoare ca bolnavul să 
termine de mâncat. 

Haskeer vâri capul în cort şi le distrase atenţia. 

— Miroase bine, zise el, aruncând o privire plină de 
speranţă spre cazan. 

— E pentru Darig, zise Alfray repede. Ceva... special. 

Haskeer se arătă dezamăgit. 

— Păcat. 

— Ce vrei? îl întrebă Stryke scurt. 

— Aşteptăm ordinul de deplasare, căpitane. 

— Atunci mai aşteptaţi puţin. Vin imediat. 

Sergentul scutură din umeri, se mai uită o dată cu jind la 
cazan şi plecă. 

— Dacă tocana asta e atât de specială cum cred eu, 
remarcă Stryke, ar trebui să-i dai şi lui. 

Alfray zâmbi. 

Darig îşi mută privirea perplexă de la unul la celălalt. 

— Acum odihneşte-te, îi spuse blând Alfray, luându-l de 
umeri şi culcându-l. 

— Poate c-ar fi mai bine să rămâi să-l îngrijeşti pe el şi pe 
Meklun, sugeră Stryke. 

— Asta pot să facă şi soldaţii. Vobe sau Jad, de exemplu. 
Sau Hystykk. Sunt în stare. 

— Mi-am zis că poate preferi să stai cu ei. 

— Prefer să fiu în mijlocul acţiunii. Alfray îşi scoase bărbia 
în afară, încăpățânat. Asta dacă nu cumva consideri că sunt 
prea bătrân pentru asemenea... 

— Stai domol! Vârsta n-are nici o legătură cu asta. Am 
vrut numai să-ţi dau de ales. Hai. Mă bucur să fii printre 
noi. 

— În regulă. Vin. 

Stryke îşi zise că trebuie să aibă grijă ce-i spune lui Alfray 
când se pune problema vârstei. Se supăra imediat când 
venea vorba de bătrâneţe. 

— Termin treaba aici şi vin, adăugă Alfray. 

După ce ieşi căpitanul, Darig începu să se foiască. 


— Domnule, îndrăzni el, mai e tocană? 

Trupa se adunase la cincizeci de paşi de cort. 

Când Stryke ajunse la ea, îl prinse şi Alfray din urmă. 

— Raportează, Coilla, ordonă scurt căpitanul. 

— După spusele cercetaşilor noştri, se pare că grupul pe 
care îl urmărim se află la hotarul de vest al Stâncii Negre. 
Cu alte cuvinte, drept în faţa noastră. 

— De unde ştim că sunt ei? 

— Nu ştim. Dar aşa se pare. Am fost acolo, sus, şi am 
văzut o ceată de cobolzi care băgau şopârlele în ţarc. Am 
avut impresia că tocmai se întorseseră dintr-un raid. 

Stryke se încruntă. 

— Nu-i o dovadă că-i acelaşi grup. 

— Nu, îl aprobă Coilla. Dar dacă nu vii tu cu o soluţie mai 
bună ca să aflăm sigur, asta-i tot ce ştim acum. 

— Şi dacă nu-s ei, eu tot zic să mergem peste ei să-i 
facem arşice, propuse Haskeer. 

Printre soldaţi se auziră şoapte aprobatoare. 

— Dacă ăsta e într-adevăr grupul pe care-l vânăm noi, 
atunci cred că avem noroc să dăm peste tabăra lor chiar în 
afara Stâncii Negre. 

— Deşi s-ar putea să năvălească peste noi toată populaţia 
dacă facem o mişcare greşită, avertiză Alfray. Se întoarse 
spre comandant. Ei? Ce facem, atacăm? 

— Atacăm, hotări Stryke. 

12 


Lăsară caii pe loc şi porniră spre primul post de 
observaţie pe jos. 

Îşi înnegriseră tăişul săbiilor cu cărbune umed, ca să nu 
lucească în lumina palidă a lunii. Cu urechile ciulite la 
zgomote şi cu ochii în patru, trupa înainta, furişându-se. 

Terenul se modifica. Devenea tot mai moale sub tălpi pe 
măsură ce câmpia făcea loc mlaştinii. 


Se crăpa de ziuă când ajunseră la postul de observaţie. 
Soarele răsărea, mesager însângerat al unei noi zile 
înnorate şi ploioase. 

Întâlnirea tăcută cu cercetaşii se petrecu în vârful unui 
deluşor acoperit de un mic crâng, de unde puteau vedea 
fără a fi văzuţi. Pe măsură ce soarele se înălța, zăriră 
conturul Stâncii Negre prin ceața lipicioasă. 

O îngrămădeală de clădiri cu un singur etaj, cocioabe din 
lemn de forme şi mărimi diferite, se conturau în ceaţă. 
Cercetaşii atraseră atenţia că mai sunt încă două cocioabe 
exact dedesubtul punctului lor de observaţie, dar ceva mai 
departe de tabăra propriu-zisă. Una era mică, cealaltă mult 
mai mare, o locuinţă lungă, comună, asemănătoare ca 
dimensiuni şi decoraţiuni cu o clădire de-a orcilor. Între ele 
şi în spatele lor se întindea un ţarc unde fuseseră închise 
şopârlele care stăteau culcate şi nemişcate, aşa cum le era 
felul. Păreau vlăguite, suferind fără îndoială din cauza 
temperaturii foarte scăzute care afecta întregul ţinut. 
Stryke se întrebă cât vor mai putea cobolzii să se folosească 
de ele. 

Se aplecă spre unul dintre cercetaşi şi-l întrebă: 

— Ce s-a mai întâmplat, Orbon? 

— Am văzut mişunând câţiva bandiți până acum un ceas. 
Aproape toţi s-au dus în clădirea mare, unul a intrat în cea 
mică. De atunci, nici o mişcare. 

Stryke îi chemă pe Coilla şi pe Haskeer. 

— Luaţi repede patru soldaţi şi coborâţi acolo. Orbon, tu 
vei fi unul dintre ei. Vreau să ştiu cum este terenul şi cum 
sunt dispuşi cobolzii. Dacă întâlniți gărzi, eliminaţi-le. 

— Şi dacă suntem văzuţi? întrebă Coilla. 

— Să nu fiţi văzuţi! Altfel, fiecare orc trebuie să se 
descurce pe cont propriu. 

Coilla făcu semn din cap că a priceput, preocupată să-şi 
aleagă două cuțite din teaca de la braţ. 

— Şi să fii cuminte, îl avertiză Stryke pe Haskeer cu 
asprime în glas. 


Sergentul îşi luă o expresie de orc jignit în nevinovăția 
lui. 

Coilla alese repede ceilalţi soldaţi care trebuiau să 
meargă cu ei şi porniră cu toţii în jos, pe deal. 

Înaintau de la un copac la altul. Când nu mai avură după 
ce să se ascundă, porniră spre un rând de tufişuri, ultimul 
adăpost înainte ca terenul să devină deschis. Lăsându-se pe 
vine, cât mai jos, scrutară drumul din faţă. 

Din unghiul respectiv, reuşiră să zărească patru cobolzi- 
gărzi. Hainele de blană îi fereau de frigul nopţii. Două din 
creaturile vânoase stăteau lângă cocioaba mare, două lângă 
cea mică. Nu se mişca nici una. 

Coilla puse rapid la punct o strategie pe care le-o 
comunică celorlalţi prin semne. Ea urma să meargă cu doi 
soldaţi la dreapta, spre cocioaba mică, iar Haskeer şi ceilalţi 
spre cea mare, din stânga. La sfârşit, reteză aerul în 
dreptul gâtului. 

Aşteptară momentul prielnic plini de încordare. Să 
traverseze terenul deschis însemna să se mişte repede. Se 
scurseră câteva minute. La un moment dat, ambele perechi 
de gărzi deveniră vulnerabile. Doi începură să vorbească 
între ei, cu spatele pe jumătate întors la deal. Ceilalţi 
începură să patruleze cu spatele la orci. 

Haskeer şi Coilla ieşiră din ascunzătoare şi-o luară la 
fugă. Răcanii ţâşniră după ei. 

Cu un cuţit în dinţi şi unul în mână, Coilla se deplasa cu 
toată uşurinţa şi viteza de care era în stare. Ajunse foarte 
aproape de jumătatea drumului, când gărzile terminară de 
vorbit şi se despărţiră. 

Se opri şi le făcu semn celorlalţi să-i urmeze exemplul. 

Fără a se uita în direcţia lor, una dintre gărzi se duse la 
un capăt al cocioabei şi dădu colţul. Cealaltă era tot cu 
spatele la Coilla, dar începu să se întoarcă treptat, pe 
măsură ce studia peticul de iarbă. 

Coilla aruncă o privire spre cocioaba mare. Gărzile habar 
n-aveau ce se petrece. Probabil că Haskeer şi soldaţii lui se 


aflau în spatele ei, pentru că nu-i vedea. 

Nu lăsă să treacă decât o fracțiune de secundă. Erau 
poate treizeci de paşi între ea şi garda care se întorcea. 
Acum ori niciodată. Duse braţul în spate şi aruncă cuțitul cu 
toată puterea. Elanul o făcu să se încline din talie şi să dea 
drumul aerului ţinut în plămâni. 

Cuţitul, perfect aruncat, nimeri ţinta exact între omoplaţi 
cu un zgomot înfundat. Coboldul se prăbuşi fără să scoată 
vreun sunet. 

Coilla ţâşni înainte, încadrată de soldaţii care ajunseseră 
lângă ea chiar când a doua gardă apăru de după colţ. Se 
năpustiră asupra ei, fără să-i dea timp să-şi scoată arma. 
Avu o moarte rapidă şi violentă. 

Traseră cadavrele din drum, apoi se ascunseră cât 
putură de bine şi, privind înspre cocioaba mare, zăriră 
grupul lui Haskeer avansând după pradă. 

În jurul clădirilor mai înalte, pământul fusese răscolit de 
şopârle şi noroiul le îngreuna deplasarea. Haskeer, care nu 
era cel mai agil dintre orci, chiar dacă cel mai plin de sine, 
reuşi să-şi smulgă bocancul prins în mocirlă. Când îl trase, 
acesta ieşi cu un plescăit. Haskeer îşi pierdu echilibrul şi 
căzu cu capul înainte, aruncând sabia în aer. 

Coboldul pe care-l pândea se întoarse spre el. Îi căzu 
falca de uimire. Haskeer îşi căută sabia. Nu avea cum să 
ajungă la ea, aşa că puse mâna pe o piatră şi-o azvârili. 
Proiectilul nimeri coboldul exact în gură. Îi sparse dinţii şi-l 
umplu de sânge. Apoi soldaţii lui năvăliră asupra lui şi-l 
terminară cu pumnalele. 

Haskeer îşi recuperă sabia, dar se împiedică, gata să 
cadă iar în faţă. Se năpusti asupra santinelei rămase mai 
mult alunecând. Coboldul avea şi el sabia scoasă şi pară 
primul atac. Blocând iataganul cu a doua lovitură, Haskeer 
înfipse lama în pieptul creaturii. 

Încă două cadavre târâte şi ascunse. 

Gâfâind, Haskeer se uită spre Coilla şi ridicară amândoi 
degetele mari, în semn de reuşită. Din câteva semne, 


stabiliră că următoarea mişcare era să verifice cocioabele. 

Cea la care ajunse sergentul cu grupul lui nu avea 
ferestre. Nici uşă, ci mai degrabă o deschizătură acoperită 
de formă cu o zdreanţă. Haskeer ajunse primul la ea, apoi 
ceilalţi, pregătindu-se să facă faţă unui atac. Prudent, 
sergentul trase puţin zdreanţa la o parte, atent la orice 
sunet. Reuşi să distingă interiorul colibei în lumina palidă a 
zorilor. 

Cobolzii dormeau grămadă pe podea şi pe paturile 
aliniate pe peretele opus. Peste tot erau împrăştiate arme. 

Haskeer nici nu respiră, de teamă să nu trezească 
mulţimea copleşitoare de duşmani. Unul dintre ei, întins 
lângă intrare, tresări în somn. 

Sergentul îngheţă şi rămase aşa până când fu absolut 
sigur că se putea mişca din nou în siguranţă. Pe urmă lăsă 
zdreanţa la loc şi respiră uşurat. 

Se dădu trei paşi înapoi. Zdreanţa tremură. Haskeer şi 
soldaţii lui se lipiră de pereţi, de o parte şi de alta a 
deschizăturii. 

Din cocioabă ieşi un cobold cu ţinuta dezordonată, prea 
somnoros ca să fie atent la ce se petrece în jur. Făcu doi-trei 
paşi clătinându-se, apoi umblă pe la haine în dreptul 
vintrelor. Cu o expresie de uşurare pe chip, legănându-se 
de pe un picior pe altul, creatura dădu drumul unui jet de 
urină. Haskeer sări la atac şi-l prinse rapid cu mâna de gât. 
Urmă o luptă scurtă. Coboldul urina necontrolat. Braţul lui 
Haskeer smuci şi rupse gâtul banditului. 

Sergentul rămase nemişcat, susţinând corpul moale şi 
ciulind urechile. Satisfăcut că nu auzi nimic, târî cadavrul în 
locul unde le aruncase şi pe celelalte, blestemând în gând 
urina care-i udase bocancii. Îl trânti peste hoituri şi 
bolborosi mai departe în timp ce-şi ştergea încălţările de 
pantaloni. 

În afară de mărime, cocioaba pe care o cerceta grupul 
Coillei se deosebea de cealaltă prin două lucruri: avea uşă 
şi, pe lateral, un geam. 


Coilla le ordonă soldaţilor să stea cu ochii în patru, apoi 
intră pe vârfuri. Aplecată sub geamul care nu avea nici 
obloane, nici perdea, încercă să capteze sunetele 
dinăuntru. După ce-şi obişnui urechea cu ele, auzi un 
şuierat ritmic, pe care, după un minut, îl identifică drept 
sforăit. 

Ridică încet capul şi se uită înăuntru. 

Văzu o singură încăpere, cu trei creaturi. Doi cobolzi 
aşezaţi pe podea, cu spatele proptit de perete şi cu 
picioarele crăcănate pe podea. Amândoi păreau să doarmă 
adânc, unul dintre ei fiind cel care sforăia. 

Al treilea ocupant îi atrase atenţia. 

Fusese legat de singurul scaun din încăpere şi era la fel 
de scund ca şi cobolzii, dar mult mai solid. Pielea aspră avea 
nuanţe verzui. Capul, de forma unui dovleac, era mult mai 
mare decât corpul, iar urechile clăpăuge ieşeau în evidenţă 
şi ele. Gâtul aducea cu al unui vultur. Ochii alungiţi aveau 
sprâncene extrem de cărnoase, iar globii ovali şi negri 
contrastau cu albeaţa din jurul lor, străbătută de vinişoare 
gălbui. Nu avea păr pe cap şi pe faţă, doar perciuni, şi ele 
nişte smocuri de blană maro-roşcată, pe cale să 
îngălbenească. 

Purta o haină gri simplă, nespălată de cine ştie când. 
Bocancii până la glezne erau din piele de căprioară, cu 
catarame fără luciu, care avuseseră şi ei zile mai bune. 
Pielea de pe faţa şi de pe mâinile asemănătoare cu ale 
orcilor se încreţea ca a unui şarpe, semn că fiinţa era foarte 
bătrână. 

Tocmai când se gândea la vârsta lui, gremlinul ridică 
privirea şi-o zări. 

Făcu nişte ochi mari, dar nu scoase nici un sunet, aşa 
cum se temuse Coilla. Se uitară lung unul la altul câteva 
secunde, apoi Coilla se retrase.. 

În şoaptă, dar mai mult prin semne, le povesti soldaţilor 
despre descoperirea făcută şi le ordonă s-o aştepte cât 
merge ea să dea raportul. În timp ce se ascundeau, îi făcu 


semn lui Haskeer. Sergentul îşi lăsă şi el soldaţii, apoi 
alergară amândoi sus pe deal. 

Când ajunseră la restul trupei, îl găsiră pe Stryke la 
limita răbdaării. 

— Am omorât gărzile pe care le-am întâlnit, se grăbi 
Haskeer să-l înştiinţeze. Iar cocioaba aia mare de acolo e 
plină de nemernicii de cobolzi, din câte se pare, fir-ar să fie 
de bestii pitice. 

— Vreo urmă de cilindru? 

Haskeer scutură din cap. 

— Nu, spuse şi Coilla. Dar am văzut ceva foarte 
interesant în cocioaba mică. Au un prizonier, Stryke. Un 
gremlin. Pare foarte bătrân. 

— Un gremlin? Ce naiba vrea să însemne asta? 

Coilla ridică din umeri. 

Haskeer nu mai avea răbdare. 

— Ce mai aşteptăm? Hai să-i le luăm gâturile cât mai 
dorm! 

— Imediat, îi spuse Stryke. Dar trebuie s-o facem cu cap. 
Nu uitaţi că am venit aici pentru cilindru. Asta e singura 
noastră şansă de a-l găsi. Şi nu vreau să fie rănit 
prizonierul. 

— De ce? 

— Pentru că duşmanul duşmanului nostru e prietenul 
nostru. 

Haskeer avea probleme cu ideea de prieteni. 

— Noi nu avem prieteni. 

— Atunci, aliaţi. Dar îl vreau viu, pe cât se poate. Dacă 
cilindrul nu e aici, poate ne spune el unde să-l căutăm. Asta 
în cazul în care e cineva printre voi care a reuşit să 
înţeleagă bolboroseala cobolzilor. 

— Ar trebui să trecem la treabă, susţinu şi Jup, înainte să 
fie descoperite cadavrele. 

— Aşa este, îl aprobă Stryke. Iată cum facem. Două 
grupe. Eu cu Coilla şi cu Alfray ne alăturăm soldaţilor care 
sunt deja la cocioaba mică. Vreau să văd prizonierul cu 


ochii mei. Haskeer şi Jup, voi îi luaţi pe ceilalţi şi înconjurați 
cocioaba mare. Dar să nu faceţi nimic până nu ajung şi eu 
acolo. Aţi înţeles? 

Sergenţii dădură amândoi din cap, dar nu se uitară unul 
la altul. 

— În regulă. Să mergem. 

Jderii se împărţiră în grupurile stabilite şi se scurseră 
spre tabără. Nu întâmpinară nici un fel de rezistenţă şi nu 
văzură nici o mişcare. 

Odată ce soldaţii lui Stryke se alăturară celor lăsaţi de 
pază, se plasară în faţa cocioabei mici. Trupa lui Haskeer şi 
Jup făcu la fel. 

— Fiţi gata să-mi auziţi ordinul, îi instrui Stryke în şoaptă. 
Coilla, hai să ne uităm pe fereastra aia. 

Coilla o luă înainte, uşor aplecată, urmată de căpitan. 
Aruncă o privire pe geam, apoi îl lăsă şi pe el. Înăuntru nu 
se schimbase nimic: cobolzii zăceau crăcănaţi în continuare, 
lângă prizonierul legat. De data asta, gremlinul nu-şi dădu 
seama că e privit şi nu ridică ochii. Cei doi reveniră lângă 
restul trupei. 

— E timpul să ne încercăm norocul, şopti Stryke. Hai s-o 
facem repede, în linişte. 

Ciocăni la uşă şi se retrase repede într-o parte. Trecu o 
jumătate de minut de aşteptare încordată. Stryke se întrebă 
dacă nu cumva situaţia se înrăutăţise şi nu se vor trezi cu 
tot neamul cobolzilor pe cap. Cercetă zona din priviri, dar 
nu văzu nimic nelalocul lui. Apoi bătu iar la uşă, de data 
asta mai tare. Se scurseră câteva secunde până auziră 
scârţâitul zăvorului. 

Un cobold deschise uşa şi scoase capul afară fără prea 
multă precauţie, semn că nu se aştepta la nimic rău. Stryke 
îl apucă de gât şi-l trase sălbatic la o parte. Jderii năvăliră 
înăuntru. 

Căpitanul îi veni de hac coboldului cu o lovitură de 
pumnal în inimă. Apoi intră şi el repede, târând cadavrul 
după el. A doua santinelă era deja moartă şi ea. Nici măcar 


nu apucase să se ridice, pe faţă fiindu-i întipărită masca 
unei morţi violente. Stryke aruncă hoitul lângă ea. 

Cu o mână, Coilla îi ţinea astupată gura prizonierului 
care începuse să tremure. Cu cealaltă îi ţinea cuțitul la gât. 

— Nici un sunet, altfel te duci şi tu după ei, îi promise ea. 
Nu ţipi dacă iau mâna? 

Gremlinul îi făcu semn din cap că nu. Deschisese ochii 
mari, îngroziţi. Coilla îşi retrase mâna, dar ţinu cuțitul 
aproape de el, ca să-şi sublinieze ameninţarea. 

— N-avem timp de stat la taifas, se adresă Stryke 
prizonierului. Ce ştii despre artefact? 

Gremlinul îl privi nedumerit. 

— Cilindrul? 

Mutându-şi privirea de la un orc la altul, apoi în jos, la 
cobolzii măcelăriți, gremlinul întoarse ochii spre Stryke şi 
dădu iar din cap. 

— Unde e? 

Prizonierul înghiţi. Când vorbi, o făcu cu glas grav, de 
bas, subţiat de notele piţigăiate scoase de coardele lungite 
de bătrâneţe. 

— În cocioaba mare, unde dorm ceilalţi. 

Coilla îi aruncă o privire aspră. 

— Sper că nu ne minţi, bătrâne. 

Stryke arătă cu degetul spre unul dintre soldaţi. 

— Rămâi cu el. Restul, după mine. 

Îi conduse la cocioaba mare. 

Trupa se înarmase cu armele preferate în lupta corp la 
corp. Majoritatea aleseseră cuţitele. Stryke optase pentru o 
combinaţie de sabie şi cuţit. Haskeer se hotărâse asupra 
unui topor. 

Aşa cum ştiau deja, nu exista decât o intrare. Se adunară 
în jurul ei, cu Stryke, Coilla, Haskeer, Jup şi Alfray în faţă. 

Deşi se aflau în apropierea unei aşezări în care trăiau, cu 
siguranţă, sute de membri ai unei rase duşmane, Stryke 
sesiză liniştea stranie care aducea cu ea un fel de pace. O 
puse pe seama calmului care-l cuprindea întotdeauna 


înainte de luptă, senzaţia unică de a fi centrul lumii, o fiinţă 
nevătămată, ameninţată numai de răsuflarea apropiată a 
morţii. Aerul, în ciuda diferitelor miasme, nu avusese 
niciodată un miros mai dulce. 

— Să-i dăm drumul, mârâi el. 

Haskeer smuci zdreanţa de la intrare. 

Jderii dădură năvală în cocioabă. Loveau feroce în stânga 
şi în dreapta, cu ură nestăvilită, ciopârţeau, spintecau, 
străpungeau tot ce le stătea în cale. Îi zdrobeau pe cobolzi 
în picioare, îi loveau cu bocancii, îi împungeau cu sabia, le 
tăiau gâturile, le hăcuiau trupurile cu securea. Victimele 
scoteau urlete asurzitoare, ţipau şi blestemau pe limba lor 
încâlcită, sporind hărmălaia. 

Mulţi cobolzi mureau fără a mai avea timp să se ridice. 
Alţii reuşeau să o facă, dar erau căsăpiţi imediat. Alţii însă, 
cei mai din spate, se sculară în picioare şi opuseră 
rezistenţă. Măcelul se transformă într-o luptă corp la corp 
înverşunată. 

În faţa unui iatagan rotit cu sălbăticie, Stryke îl străpunse 
pe adversarul său cu atâta forţă, că-i intră sabia în perete. 
Trebui să se proptească cu bocancul de pieptul coboldului 
ca s-o scoată. Nu se opri, ci-şi căută următoarea victimă. 

Înfruntându-şi bătrâneţea, Alfray îşi lovi abil oponentul în 
partea dreaptă, apoi schimbă tactica şi-i ciopârţi stânga. 

Coilla se feri de un agresor înarmat cu o lance, îi reteză 
încheieturile degetelor şi-i înfipse ambele pumnale în piept. 

Haskeer îl pocni pe un cobold în cap cu pumnul său greu, 
zdrobindu-i craniul, apoi se răsuci şi aruncă securea în 
burta duşmanului de lângă el. 

Parând atacul unui bandit înarmat cu o floretă, Jup îi 
smulse arma din mâini şi-l împunse cu sabia prin ochi direct 
în creier. 

Armele ucideau frenetic, fără oprire. Apoi, carnajul încetă 
la fel de brusc cum începuse. Nu mai rămăsese în picioare 
nici un duşman. 


Stryke îşi şterse cu mâna transpiraţia şi sângele de pe 
faţă. 

— Grăbiţi-vă! Dacă nici acum nu vin alţii după noi, n-o să 
mai vină niciodată. Găsiţi cilindrul! 

Soldaţii lui începură să răscolească frenetic locul 
transformat în abator. Căutau în hainele cadavrelor, 
scotoceau în paiele din podea, răsuceau toate bunurile 
victimelor. 

Apropiindu-se de un cobold mort, Stryke constată că nu 
era mort, cum crezuse el, căci îl atacă cu o armă 
mişelească, un topor cu tăişul zimţat. Jderul îi puse sabia în 
piept şi se lăsă pe ea cu toată greutatea. Coboldul avu un 
spasm, scoase un gâlgâit şi muri. Stryke îşi reluă căutarea 
nebunească. 

Începu să creadă că totul fusese în zadar, când îi auzi pe 
Alfray strigând. 

Se opriră toţi şi se uitară la el. Stryke îşi croi drum 
printre ei. Alfray arăta spre un cobold mutilat. Cilindrul era 
prins la cingătoarea lui. 

Stryke îngenunche şi-l scoase plin de nerăbdare. Îl ridică 
în lumină. Părea intact. Nedeschis. 

Haskeer rânji, triumfător, jubilând: 

— Nimeni nu fură de la orci! 

— Haideţi! şuieră Stryke. 

Părăsiră locul în mare viteză şi fugiră la cealaltă 
cocioabă. 

Gremlinul părea şi mai agitat. Dar nu-şi putea lua ochii 
de la cilindru. 

— Trebuie să plecăm de aici! îi grăbi Jup. 

— Cu el ce facem? întrebă Haskeer, întinzând sabia către 
gremlinul care se pierdu cu firea. 

— Da, Stryke, întrebă şi Coilla, cu el cum rămâne? 

Sergentul veni cu o idee tipică pentru el. 

— Eu zic să-l omorâm şi să terminăm povestea. 

Gremlinul se făcu mic de spaimă. 

Pe moment, Stryke nu ştiu ce hotărâre să ia. 


— Cilindrul ăsta are o mare importanţă! exclamă 
gremlinul dintr-odată. Pentru orci! Vă pot explica, am 
destule cunoştinţe! 

— Merge la cacealma! presupuse Haskeer, agitând sabia 
ameninţător. Luaţi-i gâtul! 

— La urma urmei, de asta m-au răpit cobolzii, adăugă 
timid gremlinul. 

— Ce-ai zis? sări Stryke. 

— Să le explic ce e cu el. De-asta m-au adus aici. 

Stryke scrută chipul prizonierului, încercând să-şi dea 
seama dacă spune adevărul. Şi dacă adevărul lui avea vreo 
importanţă pentru ei. 

— Ce facem, căpitane? insistă Coilla, cu nerăbdare. 

— Îl luăm cu noi, decise Stryke, într-un sfârşit. Acum hai 
s-o ştergem dracului de-aici. 

13 


Jderii părăsiră tabăra de la Stânca Neagră în mare 
grabă. Îl târâră pe gremlin după ei, legat de funie. La 
sfârşitul marşului, bătrânul gâfâia din cauza efortului. 

Stryke dădu ordin soldaţilor să strângă tabăra şi să se 
pregătească pentru o plecare rapidă. 

Haskeer jubila. 

— Înapoi la Cairnbarrow, în sfârşit. Îţi spun eu, Stryke, n- 
am crezut c-o să reuşim. 

— Mulţumesc pentru încredere, replică distant 
comandantul. 

Haskeer nu sesiză ironia. 

— O să fim nişte eroi când ne întoarcem cu obiectul ăla. 
Făcu semn cu capul spre cilindrul de la cingătoarea lui 
Stryke. 

— Încă nu s-a terminat, îl avertiză Alfray. Mai întâi 
trebuie să ajungem acolo, şi asta înseamnă să traversăm 
multe teritorii duşmane. 

— Şi nici nu avem de unde şti cum o să reacționeze 
Jennesta la întârzierea noastră, adăugă Jup. Cilindrul şi 


cristalul nu ne garantează c-o să ne lase capul pe umeri. 

— La tratative cu groaza, rânji Haskeer. 

Stryke îşi zise că nu se aştepta la o asemenea idee de la 
Haskeer, dar se hotări s-o lase baltă. La urma urmei, ăsta 
trebuia să fie un prilej de bucurie. Oare de ce nu se bucura? 

— Dar n-ar trebui să-l ascultăm şi pe el? întrebă Coilla, 
făcând semn spre gremlinul aşezat pe o buturugă, vlăguit şi 
înfricoşat. 

— Ba da, fu de acord Haskeer. Hai să-l auzim odată, altfel 
mai avem de cărat un neputincios după noi. 

— Asta crezi tu despre camarazii noştri răniţi? se enervă 
Alfray. 

Stryke ridică mâna să-i potolească. 

— Destul! Nu vreau să stăm aici şi să ne certăm, când 
poate că sute de cobolzi vin după noi să se răzbune. Cum te 
cheamă? se adresă el musafirului lor nedorit. 

— Mmm... Mmm... Gremlinul cel bătrân tuşi agitat şi 
încercă să vorbească din nou: Mobbs. 

— Bine, Mobbs, ia zi, de ce spuneai că te-au răpit 
cobolzii? Şi de unde ştii despre ăsta? 

— Fii atent, viaţa ta atârnă de vorbele tale. Alege-le cu 
grijă. 

— Nu sunt decât un savant umil, spuse Mobbs. Vorbea de 
parcă îşi cerea iertare. Mă îndreptam spre treburile mele 
de la nord de aici, în Hecklowe, când m-au răpit bandiții ăia, 
adăugă el cu o undă de indignare în glas. 

— De ce? îl întrebă Coilla. Ce voiau de la tine? 

— Mi-am dedicat viaţa studiului limbilor, mai ales al celor 
moarte. Aveau nevoie de priceperea mea pentru a descifra 
conţinutul artefactului. Vedeţi, după părerea mea, e 
purtătorul unui mesaj şi... 

— Ştim asta, îl întrerupse Stryke. 

— Aşadar, nu cilindrul e important, ci cunoştinţele din el. 

— Cobolzii sunt proşti, declară Alfray fără ocol. La ce le- 
ar fi folosit cunoştinţele? 

— Poate că lucrau pentru altcineva. Nu ştiu. 


Haskeer îl luă în derâdere. 

Dar Stryke deveni destul de curios ca să vrea să afle mai 
multe. 

— Am impresia că povestea ta se cere spusă pe îndelete, 
Mobbs. O să mergem în pădure şi-o s-o ascultăm acolo. Şi 
sper să fie una interesantă. 

— Hai, Stryke, fii serios! protestă Haskeer. De ce să mai 
pierdem timpul, când putem porni imediat spre casă? 

— A ne ascunde de un alt atac din partea cobolzilor nu e 
o pierdere de timp. Fă ce ţi se spune. 

Haskeer se îndepărtă îmbufnat. 

Tabăra fu strânsă, răniții pregătiţi de călătorie, iar Mobbs 
aşezat pe calul care trăgea targa lui Meklun. După ce şi-au 
şters toate urmele, Jderii se grăbiră să se adăpostească în 
Pădurea Stâncii Negre. 


Ajunseră la destinaţie peste trei ore. 

Nu era o pădure tânără. Copacii ei alcătuiau un tavan de 
frunze destul de înalt, prin care lumina soarelui vlăguit de- 
abia trecea, căci solul era umbros şi umed. Călcând pe un 
covor fragil de frunze maronii, Jderii ridicară o tabără 
provizorie. Răcanii primiră ordin să stea cu ochii în patru, în 
caz că-i pândea vreun necaz. 

Din motive de siguranţă, nu aprinseră nici un foc. Aşadar, 
prima masă din ziua aceea fu foarte sărăcăcioasă: coji de 
pâine neagră, resturi de carne conservată şi apă. 

Stryke, Coilla, Jup şi Haskeer se aşezară lângă Mobbs. 
Ceilalţi se apropiară, ca să-l poată auzi. Alfray se întoarse 
de la bolnavii lui, croindu-şi drum printre soldaţii tolăniţi. 

— Lui Darig îi merge destul de bine, dar lui Meklun i-a 
crescut fierbinţeala. 

— Fă ce poţi pentru el, îi spuse Stryke. Apoi îşi îndreptă 
atenţia spre Mobbs, la fel ca toţi ceilalţi. 

Gremlinul refuzase mâncarea, dar luase câteva 
înghiţituri de apă. Stryke presupuse că frica îi tăiase pofta 


de mâncare. lar acum, privit de atâtea perechi de ochi, era 
şi mai agitat. 

— N-are de ce să-ţi fie frică de noi, îl asigură Stryke, câtă 
vreme eşti cinstit. Aşa că renunţă la enigme. Ridică 
cilindrul. Vreau să aud tot ce ştii despre obiectul ăsta şi de 
ce merită să-ţi dai viaţa pentru el. 

— S-ar putea să vă daţi voi viaţa pentru el, replică 
Mobbs. 

Coilla se încruntă. 

— Cum aşa? 

— Depinde cât de mult ţineţi la moştenirea voastră şi câte 
v-a furat destinul. 

— Astea-s vorbe goale, menite doar să-i amâne moartea, 
tună Haskeer. Ia-i piuitul. 

— Dă-i şi lui o şansă, spuse Jup. 

Haskeer îl sfredeli pe pitic cu privirea. 

— Văd că-i ţii partea. 

— Eu sunt cel care va hotări dacă vorbele lui au vreo 
însemnătate, declară Stryke. Exprimă-te limpede, Mobbs. 

— Pentru asta trebuie să cunoaşteţi o frântură din istoria 
tărâmului vostru, iar eu mă tem că tocmai istoria o pierdem 
NO0i, cu toții. 

— Aşa, spune-ne o poveste, tună Haskeer pe ton amar. La 
urma urmei, avem tot timpul din lume. 

— Ţine-ţi gura, rosti Stryke ameninţător. 

— Din partea mea, eu ştiu câte ceva din trecutul Maras- 
Dantiei, se băgă Alfray în vorbă. Ce vrei să spui, 
gremlinule? 

— Cu tot respectul, majoritatea lucrurilor pe care credeţi 
că le ştiţi, pe care de altfel mulţi dintre noi credem că le 
ştim, sunt doar un amestec de legende şi mituri. Eu m-am 
dedicat înţelegerii adevăratului curs al evenimentelor care 
ne-au adus în situaţia noastră jalnică de astăzi. 

— Oamenii ne-au adus în situaţia asta, declară Stryke. 

— Da. Dar ei nu au determinat decât evenimente destul 
de recente în istorie. Înaintea lor, viaţa în Maras-Dantia 


curgea neschimbată de când lumea. Fireşte, a existat 
întotdeauna o rivalitate între rasele native, iar alianțele, 
mereu altele, au generat conflicte. Dar teritoriul era destul 
de întins ca să trăiască toate în armonie, mă rog, în măsura 
în care se putea. 

— Pe urmă au apărut oamenii, rosti Coilla. 

— Da. Dar câţi dintre voi ştiu că rasa asta mizerabilă a 
venit în două valuri? Şi că, la început, relaţiile dintre 
oameni şi rasele străvechi erau de prietenie? 

Jup se arătă sceptic. 

— Glumeşti. 

— Este un adevăr. Primii imigranţi care au străbătut 
Deşertul Scilantium au făcut-o separat sau chiar în grupuri. 
Fie erau pionieri în căutarea unor noi frontiere, fie fugeau 
de persecuții, fie pur şi simplu voiau să ia viaţa de la 
început. 

— Ei erau persecutați? exclamă Haskeer. Greu de crezut 
povestea ta, piele-creaţă. 

— Nu vă spun decât adevărul, aşa cum l-am descoperit şi 
eu, aşa cum a fost, rosti gremlinul, rănit în mândria lui. 

— Continuă, îl îndemnă Stryke. 

— Deşi localnicii considerau că oamenii au nişte tradiţii 
ciudate, aşa cum mulţi mai credem şi acum, primii imigranţi 
au fost lăsaţi în pace. Câţiva s-au dovedit demni de respect. 
Greu de crezut, nu-i aşa? 

— Poţi să fii convins, îl asigură Coilla. 

— Câţiva imigranţi, puţini la număr, s-au căsătorit cu 
membre ale raselor străvechi, dând naştere la copii ciudaţi, 
hibrizi. Dar asta o ştiţi, căci cred că sunteţi urmaşii roadelor 
unor asemenea uniuni. 

Coilla dădu afirmativ din cap. 

— Jennesta e. Urmaşi nu e tocmai cuvântul potrivit. 

Stryke remarcă acreala din vocea ei. 

— Asta vine puţin mai târziu în povestea mea, reluă 
Mobbs, dacă-mi daţi voie să mă întorc la ea. O expresie de 
nedumerire îi străbătu chipul. Oare unde am rămas...? 


— La primii imigranţi, îl ajută repede Alfray. 

— A, da. Cum v-am spus, oamenii din primul val s-au 
înţeles foarte bine cu rasele străvechi. Cel puţin le dădeau 
acestora motive să fie mai degrabă curioase decât 
îngrijorate din cauza lor. Cu al doilea val lucrurile au stat 
altfel. Am putea spune că a fost mai degrabă un potop. 
Hohoti scurt la propria remarcă amuzantă. Orcii îşi 
păstrară expresia severă. Ăăă, da. Acest al doilea val de 
oameni, mai mare, a fost diferit. Acaparau terenuri şi 
jefuiau. În cel mai bun caz, îi călcam pe nervi. N-a trecut 
mult până când au început să se teamă de noi şi să ne 
urască. 

— Ne dispreţuiau, şopti Coilla. 

— Da, mai ales că au dat alt nume pământului nostru. 

— Centrasia, spuse Haskeer cu năduf. Rosti cuvântul ca 
pe-o obscenitate. 

— Ne-au tratat ca pe nişte animale de povară şi au 
început să exploateze resursele din Maras-Dantia. Ştiţi şi 
asta, pentru că la fel fac şi azi, tot mai înverşunaţi. Închid 
animalele libere pentru carnea şi pielea lor, distrug solul cu 
păşunatul excesiv... 

— Murdăresc râurile, adăugă Coilla, taie pădurile. 

— Dau foc la sate, sări şi Jup. 

— Împrăştie bolile lor îngrozitoare, spuse răcnind Alfray. 

Haskeer se arătă cel mai îndurerat de ultima remarcă. 

— Ba mai rău, continuă Mobbs, au distrus magia. 

Un freamăt se făcu auzit printre războinici, un murmur 
de dezaprobare a sacrilegiului. 

— Pentru noi, rasele străvechi, cărora ne-au scăzut 
puterile, asta a fost cea mai cumplită jignire. A semănat 
seminţele războiului pe care îl îndurăm de atunci încoace. 

— Întotdeauna m-am întrebat de ce nu utilizează oamenii 
farmecele furate de la noi împotriva noastră, comentă Jup. 
Sunt prea proşti, nu ştiu să le folosească? 

— Cred că e posibil să fie pur şi simplu ignoranţi. Poate 
că nu ne fură magia pentru ei, ci ca s-o risipească. 


— Asta cred şi eu. 

— Pământul pierde tot mai mult din magie, spuse Stryke, 
dar mai grav e că dau peste cap ordinea naturală. 

— Fără îndoială, îl aprobă Mobbs. Când au răscolit inima 
pământului, rupând-o în bucăţi, oamenii au distrus fluxul 
energetic care sprijină echilibrul natural. Acum gheaţa 
avansează de la nord, la fel de sigur cum dau ei năvală 
peste noi dinspre sud. Şi toate astea se întâmplă de pe 
vremea tatălui tatălui tău, Stryke. 

— Nu l-am cunoscut niciodată pe tata. 

— Nu. Ştiu că voi, orcii, creşteţi la un loc. Nu la asta m- 
am referit. Am vrut să spun că toate astea sunt întâmplări 
destul de recente. Gheaţa a apărut numai la începutul vieţii 
mele, de exemplu, şi, în ciuda a ceea ce crezi, nu sunt chiar 
atât de bătrân. 

Fără să vrea, Stryke observă privirea compătimitoare pe 
care Alfray o îndreptă spre Mobbs. 

— Pe vremea mea, am văzut cum e distrusă puritatea 
pământului, îşi aminti gremlinul. Am văzut înțelegerile 
semnate între rase distruse şi refăcute de Mani şi Uni. 

— Şi pe cei ca noi siliţi să lupte pentru una din aceste 
facţiuni, comentă Coilla, cu vădite resentimente. 

Mobbs scoase un oftat trist. 

— Da, multe rase nobile, inclusiv cea a orcilor, au fost 
reduse la starea de iobagi de către venetici. 

Coilla avea foc în priviri. 

— Şi le-au îndurat intoleranţa. 

— Într-adevăr, cele două facţiuni nu ne îngăduie. Dar 
poate că nu se tolerează nici între ele. Mi s-a spus că cei 
mai zeloşi dintre ei, mai ales din rândul Uni, îşi ard pe rug 
propriii semeni din motive pe care le numesc erezie. Mobbs 
observă expresiile uimite ale orcilor. Cred că e ceva în 
legătură cu nerespectarea legilor care spun cum trebuie 
servit zeul sau zeii lor, explică el. Nu uitaţi, şi rasele 
străvechi procedează în acelaşi fel. Istoria clanurilor 
spiriduşilor nu e lipsită de persecuții şi vărsare de sânge. 


— Şi există o rasă care nu-şi permite să piardă pe nimeni, 
declară Haskeer, când vede cât de bandiți şi ticăloşi sunt 
oamenii. 

— Şi asta, şi zelul cu care aprind ruguri, interveni Jup, 
mă fac să mă întreb cum de au supravieţuit atâta vreme. 
Toate fricţiunile alea... 

Războinicii se scuturară de râs. Până şi Haskeer îşi 
permise un zâmbet scurt. 

Pielea verzuie a lui Mobbs căpătă nuanţe roz din cauza 
stânjenelii. Îşi drese glasul, încercând să fie diplomat: 

— Ăăă... cam aşa. 

Coilla se arătă mai puţin amuzată şi mai nerăbdătoare. 

— Bine, am ascultat şi o lecţie de istorie. Cum rămâne cu 
cilindrul? 

— Exact, treci la subiect, Mobbs, spuse Stryke. 

— După părerea mea, comandante, acest artefact există 
de mult, dinaintea evenimentelor despre care am vorbit. De 
fapt, de la începutul Maras-Dantiei. 

— Explică-ne mai bine. 

— Am pomenit de simbioţi, acei hibrizi rari născuţi din 
unirea raselor străvechi cu oamenii. 

— Ca Jennesta. 

— Într-adevăr. Şi surorile ei, Adpar şi Sanara. 

— Sunt creaturi imaginare, nu? întrebă Jup. 

— Se crede că există cu adevărat. Dar nu mă întrebaţi 
unde se află. Se spune că, dacă Jennesta e un echilibru 
între cele două rase, Adpar e mai mult nyaddă. Despre 
Sanara nu se ştiu foarte multe. 

— Chiar dacă există sau nu, ce legătură au cu cilindrul, în 
afară de Jennesta, care-l vrea pentru ea? întrebă Stryke. 

— În mod direct, nici una. Dar eu la mama lor, 
Vermegram, mă gândesc. Aţi auzit cu siguranţă poveştile 
despre puterile ei vrăjitoreşti. 

— Nici una mai mare decât puterea celui despre care se 
spune că i-a adus sfârşitul, comentă Stryke. 


— Legendarul Tentarr Arngrim, da. Deşi nici despre el nu 
se ştiu prea multe. Până şi existenţa rasei lui e pusă sub 
semnul întrebării. 

Haskeer scoase un oftat teatral. 

— Spui poveşti menite să sperie puii din găoace, 
gremlinule. 

— Poate. Eu nu sunt de acord. Ceea ce vreau să vă zice 
că, după mine, acest artefact există din vremuri străvechi, 
din vârsta de aur în care Vermegram şi Ientarr Arngrim 
aveau cele mai mari puteri. 

Jup era nedumerit. 

— N-am înţeles niciodată cum de Vermegram, dacă a 
existat, a fost mama Jennestei şi a surorilor ei. Adică, dacă a 
trăit cu atât de multă vreme în urmă... 

— Se spune că a fost longevivă. 

— A fost ce? întrebă Haskeer. 

— A trăit mult, prostovanule, îl lămuri Coilla. Aşa că 
Jennesta şi surorile ei sunt foarte bătrâne. Nu-i aşa, Mobbs? 

— Nu neapărat. De fapt, cred că Jennesta nu e cu nici o zi 
mai vârstnică decât arată. Nu uitaţi, moartea lui 
Vermegram şi soarta lui Arngrim, care-o fi fost ea, nu s-au 
petrecut cu prea mult timp în urmă. 

— Atunci, înseamnă că Vermegram a fost o baborniţă în 
toată legea când şi-a născut odraslele. Vrei să zici că a 
rămas fertilă până când a dat în mintea copiilor? Asta-i 
nebunie curată! 

— Nu ştiu. Aș zice doar că savanții sunt de acord că avea 
puteri magice incredibile. Dacă ne gândim la asta, orice e 
posibil. 

Stryke scoase cilindrul de la cingătoare şi-l aşeză la 
picioare. 

— Ce legătură are Vermegram cu cilindrul? 

— Primele anale care pomenesc de Tentarr Arngrim şi de 
Vermegram fac aluzie la ceea ce cred eu că e acest cilindru. 
Sau mai degrabă la conţinutul lui: cunoştinţe. lar 


cunoştinţele înseamnă putere. Putere pentru care mulţi şi- 
ar da viaţa. 

— Ce fel de putere? 

— Nu se ştie prea bine. Din câte am reuşit să-mi dau 
seama, €... hai să-i zicem o cheie. O cheie a înţelegerii. Dacă 
am dreptate, va arunca lumină asupra multor lucruri, nu în 
ultimul rând asupra originii raselor străvechi, inclusiv a 
orcilor. A noastră, a tuturor. 

Jup fixă cilindrul cu privirea. 

— Adică ceea ce e în obiectul ăsta micuţ o să ne 
lămurească asupra originii noastre? 

— Nu. Doar o să înceapă să vă povestească. Dacă 
raţionamentul meu e corect, o să vă îndrume pe un anumit 
drum. Cunoştinţele nu se obţin atât de uşor. 

— Rahat, se plânse Haskeer. De ce nu vorbeşte pe 
înţelesul tuturor? 

— În regulă, interveni Stryke. Ceea ce ne spui tu, Mobbs, 
e că cilindrul conţine ceva important. Având în vedere cât 
de mult şi-l doreşte Jennesta, nu-i de mirare. Unde vrei să 
ajungi? 

— Cunoştinţele sunt neutre. Nici bune, nici rele. Devin o 
forţă de iluminare sau una a răului, în funcţie de cine le 
controlează. 

— Şi? 

— Dacă le controlează Jennesta, n-o să iasă nimic bun din 
ele, dacă vreţi să ştiţi. Ar putea fi folosite mai cu rost. 

— Vrei să spui că n-ar trebui să-i dăm cilindrul? întrebă 
Coilla. 

Mobbs nu-i răspunse. 

— Asta zici, nu-i aşa? 

— Am trăit multe anotimpuri şi am văzut multe. Aş muri 
liniştit dacă mi s-ar îndeplini cea mai mare dorinţă. 

— Care? 

— Nu ştii, nici măcar în adâncul sufletului? Cea mai mare 
dorinţă a mea e să primim pământul nostru înapoi. 
Lucrurile să revină aşa cum au fost cândva. Puterea acestui 


artefact e cea mai mare şansă a noastră. Dar e doaro 
şansă. Primul pas dintr-o călătorie lungă. 

Patima cu care vorbise gremlinul aduse o clipă de linişte 
desăvârşită. 

— Hai să-l deschidem, zise Coilla. 

— Ce? strigă Haskeer, sărind în picioare. 

— Nu eşti curios să ştii ce-i înăuntru? Nu-ţi doreşti şi tu 
să găseşti o forţă care să ne elibereze pământul? 

— Îmi doresc pe naiba, căţea idioată! Vrei să murim toţi? 

— Recunoaşte, Haskeer, oricum suntem ca şi morţi. Dacă 
ne întoarcem la Cairnbarrow, cilindrul şi cristalul n-o să ne 
ridice cu nimic în ochii Jennestei. Oricine crede altfel se 
amăgeşte singur. 

Haskeer se întoarse spre ceilalţi ofiţeri. 

— Voi aveţi mai multă minte decât ea. Spune-ţi-i că se 
înşală. 

— Eu nu sunt sigur că se înşală, replică Alfray. Cred că în 
clipa în care ne-am ratat misiunea ne-am semnat 
condamnarea la moarte. 

— Ce-avem de pierdut? adăugă Jup. Acum tot nu mai 
avem casă. 

— De la tine mă aşteptam la asta, îl zeflemisi Haskeer pe 
pitic. Locul tău n-a fost niciodată printre orci. Ce-ţi pasă ţie 
dacă trăim sau murim? Se uită la Stryke. Am dreptate, nu-i 
aşa, căpitane? Avem mai multă minte decât o muiere, un 
boşorog şi-un pitic, nu-i aşa? Spune-le. 

Toţi ochii se îndreptară spre Stryke. El nu zise nimic. 

— Spune-le, repetă Haskeer. 

— Sunt întru totul de acord cu Coilla, răspunse căpitanul. 

— Nu... doar nu vorbeşti serios! 

Stryke îl ignoră. O văzu pe Coilla zâmbind şi câteva figuri 
dezaprobatoare în rândul soldaţilor. 

— Aţi înnebunit cu toţii? Dintre toţi orcii, de la tine, 
Stryke, nu mă aşteptam la aşa ceva. Ne ceri să renunţăm la 
tot! 


— Nu cer decât să deschidem cilindrul. Deja am renunţat 
la tot. 

— Stryke nu spune decât să aruncăm o privire, vorbi Jup. 
Pe urmă putem să-l închidem la loc, nu? 

— Şi dacă regina îşi dă seama că noi am umblat la el? Îţi 
dai seama ce furioasă o să fie? 

— Nu-i nevoie să mă gândesc la asta. Tocmai ăsta-i 
motivul pentru care ar trebui să profităm de orice ocazie ca 
să schimbăm lucrurile. Sau tu eşti mulţumit cu starea lor de 
acum? 

— Accept starea de acum pentru că ştiu că nu putem 
schimba nimic. Măcar suntem în viaţă. lar tu vrei să ne 
omori. 

— Vrem să ne regăsim adevărata viaţă, preciză Coilla. 

Stryke se adresă întregii trupe. 

— Pentru ceva atât de important, care ne afectează pe 
toţi, o să facem ceva ce n-am făcut niciodată. O să supunem 
la vot. În regulă? 

Nu se auzi nici o obiecţie. 

Stryke ridică cilindrul. 

— Cei care cred că nu trebuie să ne atingem de el şi să 
ne întoarcem la Cairnbarrow să ridice mâna. 

Haskeer ridică mâna, urmat de trei soldaţi. 

— Acum cei care vor să-l deschidem. 

Se ridicară restul mâinilor. 

— Suntem mai mulţi, declară Stryke. 

— Faci o mare greşeală, mormăi Haskeer ursuz. 

— Faci ceea ce trebuie, Stryke, îl asigură Coilla. 

Că era bine, că era rău, căpitanul simţi o uşurare de-a 
dreptul fizică, de parcă făcea un lucru cinstit pentru prima 
oară de nu mai ştia când. 

Cu toate acestea, tot simţi un fior de gheaţă pe şira 
spinării când se uită la cilindru. 

14 


Sub privirile soldaţilor săi, într-o linişte desăvârşită, 
Stryke luă cuțitul şi tăie sigiliul. Apoi desprinse capacul. 
Simţi un miros vag, stătut. 

Vâri degetele înăuntru. După o clipă stânjenitoare, timp 
în care scotoci neîndemânatic în cilindru, scoase un sul de 
pergament. Era fragil şi îngălbenit de vreme. I-l înmână lui 
Mobbs. 

Gremlinul îl primi cu un amestec de nerăbdare şi respect. 

Stryke scutură cilindrul. Se auzi un zgomot, îl ridică mai 
mult şi se uită în el. 

— Mai e ceva aici, spuse el, mai mult pentru sine. 

Lovi capătul deschis al tubului de palmă. leşi la iveală un 
obiect. 

O sferă micuță, cu şapte spiţe radiante, de diferite 
lungimi. Avea o culoare maronie, ca o vergea de lemn 
lustruită. Era mai grea decât părea. 

Stryke o ridică şi o examină. 

— Seamănă cu o stea, constată Coilla. Sau cu o jucărie de 
copil. 

Căpitanul îi dădu dreptate în gând. Obiectul aducea într- 
adevăr cu o stea. 

Mobbs desfăşurase pergamentul în poală, dar nu se uita 
la el, ci se holba perplex la sferă. 

— Din ce-o fi făcută? se întrebă Alfray. 

Stryke i-o dădu lui. 

— Dintr-un material necunoscut mie, admise doctorul. 
Nu-i nici lemn, nici os. 

Sfera trecu la Jup. 

— Să fie din piatră? presupuse piticul. 

— Una prețioasă? se aventură şi Haskeer, curiozitatea 
înfrânându-i resentimentele. O sferă gravată într-o 
nestemată? 

Stryke întinse mâna după ea. 

— Nu cred. O strânse în pumn, mai întâi uşor, apoi cu 
toată puterea. Indiferent din ce e făcută, e tare. 

— Cât de tare poate fi? mormăi Haskeer. Dă-o-ncoa. 


Sergentul duse sfera la gură şi-o muşcă. Se auzi un 
trosnet. Faţa i se crispă de durere şi scuipă un dinte. 

— La naiba! înjură el. 

Stryke îi smulse sfera şi-o şterse de pantaloni. Apoi o 
studie. Nu văzu nici o urmă de dinţi. 

— E foarte tare, dacă nici colții tăi n-au lăsat urme. 

Câţiva răcani râseră înfundat. Haskeer le aruncă o 
privire mânioasă. 

Mobbs nu ştia la ce să se uite mai întâi, la sferă sau la 
pergament. Avea o privire intensă, nerăbdătoare, pe care o 
muta de la un obiect la altul. 

— Ce părere ai, savantule? îl întrebă Stryke. 

— Cred că... cred că e... ce căutam. Îi tremurau mâinile. 
Ce speram să găsesc... 

— Nu ne lăsa în ignoranță, îi ceru Coilla nerăbdătoare. 
Spune-ne şi nouă! 

Mobbs arătă spre pergament. 

— E scris într-o limbă atât de veche, de... bizară, că până 
şi eu o înţeleg cu greu. 

— Şi ce anume înţelegi din ea? insistă Coilla. 

— Acum, doar fragmente. Dar cred că îmi confirmă 
bănuielile. Jubila, aşa cum ştia el să jubileze. Obiectul 
acela..., arătă spre steaua din mâna lui Stryke, slujeşte ca 
intermediar. 

— Ce-i aia? întrebă Haskeer, ştergându-se la gură cu 
mâneca jegoasă. 

Stryke îi dădu sfera lui Mobbs. Gremlinul o luă cu 
delicateţe. 

— Un instrument, pe limba veche. Dovada concretă a 
unei poveşti antice, până acum considerată un mit. Dacă 
legendele spun adevărul, atunci a fost manevrată de însăşi 
Vermegram. Poate a fost chiar creată de ea. 

— În ce scop? vru să afle Jup. 

— Ca totem cu puteri magice uriaşe, cu puterea 
adevărului, căci trimite la un mister referitor la rasele 
străvechi. 


— Cum vine asta? întrebă Stryke. 

— Nu ştiu decât că fiecare instrument face parte dintr-un 
întreg. A cincea parte. Atunci când această sferă e unită cu 
celelalte patru, asemănătoare, adevărul va ieşi la lumină. 
Ca să fiu sincer, nu ştiu ce înseamnă asta. Dar bag mâna în 
foc că acesta e cel mai important obiect pe care l-a văzut 
vreodată oricare dintre noi. 

Vorbea cu atâta convingere, că toţi îi sorbeau cuvintele. 

Jup încercă să împungă sfera cu degetul. 

— Cum se poate uni cu celelalte? Ce se întâmplă dacă se 
unesc? Unde sunt? 

— Misterele dinăuntrul misterelor sunt întrebări fără 
răspuns. Oricine învaţă astfel de taine ştie acest lucru. 
Mobbs trase aer pe nas. Nu-ţi pot răspunde la primele două 
întrebări, dar am auzit de la cei care m-au capturat un 
lucru care ar putea fi cheia spre locul unde se află un alt 
instrument. Ar putea fi, am zis. 

— Ce-ai auzit? întrebă Stryke. 

— Cobolzii nu ştiau că înţeleg câte ceva din limba lor. Mi- 
am zis că e mai bine să nu le spun. Aşa că vorbeau fără 
reţineri în prezenţa mea şi de câteva ori au pomenit de o 
cetate Uni, numită Trinity. Erau convinşi că secta care 
stăpâneşte acolo a introdus legenda instrumentalităţii în 
religia ei. 

— Trinity? Aceasta-i reduta lui Kimball Hobrow, nu? 
remarcă atunci Coilla. 

— Ba da, confirmă Alfray, e un fanatic notoriu. Îşi 
conduce adepţii cu o rangă de fier. Urăşte rasele străvechi, 
din câte se spune. 

— Crezi că cei din Trinity ar putea avea una din aceste... 
stele, Mobbs? întrebă Stryke. 

— Nu ştiu. Dar e posibil. Altfel de ce i-ar interesa cetatea 
pe cobolzi? Ar avea sens, dacă urmăresc să adune toate 
instrumentele, fie pentru ei, fie pentru altcineva. 

— Stai puţin, îl întrerupse Jup. Dacă instrumentele astea 
sunt atât de puternice... 


— Se presupune că sunt puternice, îl corectă Mobbs. 

— Bine, să zicem că promit putere. În cazul ăsta, de ce nu 
le caută Hobrow? De ce nu le caută şi alţii? 

— Pentru că, probabil, nu au auzit despre puterea lor 
legendară. Sau ştiu destule legende ca să-şi dea seama că 
un instrument e un obiect venerat, dar nu ştiu că trebuie să 
le unească pe toate. Pe urmă, cine zice că Hobrow sau alţii 
nu le caută? Un asemenea scop e urmărit în secret. 

— Dar Jennesta? întrebă Coilla. E posibil să cunoască 
legenda celor cinci stele, Mobbs? 

— N-aş putea spune. Dar dacă vrea atât de mult să pună 
mâna pe aceasta, probabil că da. 

— Deci le caută şi pe celelalte? 

— În locul ei, eu aşa aş proceda. Dar, nu uitaţi ce v-am 
spus, orcilor. Puterea instrumentelor nu se obţine atât de 
uşor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţaţi. 

— Să renunţăm? explodă Haskeer. La ce să renunţăm? 
Doar n-ai de gând să porneşti în aventura asta nebunească, 
Stryke, nu-i aşa? 

— Mă gândesc cum am putea face. 

— Ştii ce înseamnă să cauţi încă una din stelele astea, 
nu? Dezertare! 

— Probabil că deja suntem consideraţi dezertori, 
Haskeer. A trecut mai mult de o săptămână de când trebuia 
să ne întoarcem la Cairnbarrow. 

— Şi din vina cul? 

Preţ de două bătăi de inimă, cei de faţă nu ştiură cum va 
reacţiona Stryke la acuzaţie. Răspunsul lui îi luă prin 
surprindere. 

— Nu-i nimic, dă vina pe mine. Nu te pot contrazice. 

Haskeer întinse şi mai mult coarda. 

— Mă întreb cât de mult ai vrut tu să ne aduci în situaţia 
asta. Mai ales că acum încerci să ne împingi s-o facem şi 
mai grea. 

— N-am pornit cu gândul să fac viaţa grea nimănui. Dar 
dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat. Trebuie să profităm cât de 


mult putem. 

— Înghiţind basmele din mituri şi legende? Astea-s 
poveşti pentru ţânci, Stryke. Doar nu crezi în asemenea 
rahaturi. 

— Nu contează ce cred eu, ci că Jennesta crede în ele. E 
marea noastră şansă de a contraataca. Pentru noi, steaua 
asta înseamnă diferenţa dintre a rămâne în viaţă sau a fi 
omorâţi. Nu sunt sigur c-o va mulţumi pe Jennesta, din câte 
o cunosc. Dar dacă am avea încă una, poate chiar pe toate 
Cincl... 

— Deci crezi că e mai bine să pornim în aventura asta 
nechibzuită decât să ne întoarcem şi să cădem la picioarele 
reginei, implorându-i mila? 

— Jennesta nu ştie ce-i mila, Haskeer. Nu eşti capabil să 
pricepi? Sau trebuie să te ajute pumnii mei? 

— Dar vrei să acţionezi bazându-te pe cuvântul unui 
gremlin bătrân. Arătă cu degetul spre Mobbs, care tresări. 
De unde ştii că spune adevărul? Sau că nu-i dus cu pluta? 

— Îl cred. Chiar dacă nu l-aş crede, oricum nu ne mai 
putem întoarce. Uite ce e, dacă tu şi cei care au votat cu 
tine, Jad, Finje şi Breggin, vreţi să plecaţi, plecaţi. Dar nu 
uitaţi că siguranţa mai mare o au cei mai numeroşi. 

— Vrei să spargi trupa? 

— Nu. 

— Ne-ai pus să votăm pentru sau împotriva deschiderii 
cilindrului, Stryke, nu dacă vrem sau nu să devenim nişte 
renegaţi. 

— Ai dreptate. Deşi bănuiesc că suntem deja consideraţi 
nişte renegaţi. Numai că nu ţi-ai dat seama. 

Căpitanul se întoarse spre Jderii adunaţi în jur. 

— Aţi auzit ce-am spus. Vreau să pornesc în căutarea 
unei alte stele, iar Trinity e locul cel mai probabil în care se 
află. Nu spun c-o să fie o treabă uşoară. Dar suntem orci, şi 
la treburi grele ne pricepem cel mai bine. Dacă e printre voi 
vreunul care nu vrea să vină, dacă preferă să se întoarcă la 


Cairnbarrow sau să meargă oriunde altundeva, o să 
primească un cal şi provizii. Spuneţi acum ce vreţi să faceţi. 

Nimeni nu ieşi în faţă, nici măcar cei care votaseră ca 
Haskeer. 

— Aşadar, vii sau nu? îl întrebă Stryke pe sergent. 

După o pauză, acesta răspunse supărat: 

— Nu prea am de ales, nu? 

-— Ba ai. 

— Vin. Dar dacă nu-mi place cum merg lucrurile, plec. 

— În regulă. Dar ţine minte. Poate că trupa noastră nu 
mai face parte din oastea Jennestei, dar asta nu înseamnă 
că renunţăm la disciplină. Disciplina face lucrurile să 
meargă. Dacă nu-ţi convine, mai votăm o dată, de data asta 
cine să conducă. 

— Păstrează-ţi poziţia, Stryke. Eu nu vreau decât să scap 
teafăr din beleaua asta. 

— Aţi făcut primul pas într-o călătorie lungă şi plină de 
pericole, se adresă Mobbs tuturor războinicilor. Nu mai 
există cale de întoarcere. De-acum sunteţi proscrişi. 

Stryke sparse liniştea sumbră care se lăsă peste ei. 

— Hai să ne pregătim de plecare. 

— Spre Trinity? întrebă Coilla. 

— Spre Trinity. 

Ea zâmbi şi se depărtă. 

Alfray plecă să-şi viziteze bolnavii. Ceilalţi soldaţi îşi 
văzură şi ei de treburile lor. 

Mobbs se uită la Stryke şi-l întrebă cu glas şovăielnic: 

— Cu mine... cum rămâne? 

Căpitanul îl privi câteva clipe cu o expresie greu de 
descifrat. 

— Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi mulţumim pentru că ne-ai 
ajutat să rupem lanţurile sau să te omorâm pentru că ne-ai 
întors viaţa pe dos. 

— Cred că v-aţi întors-o singuri înainte de a mă întâlni pe 
mine, Stryke. 

— Poate că da. 


— Totuşi, cu mine ce-ai de gând? 

— 'Te las să pleci. 

Gremlinul se înclină uşor, exprimându-şi recunoştinţa. 

— Unde-o să te duci? 

— La Hecklowe. Am nişte treburi neterminate acolo. îi 
sclipiră ochii. S-a găsit într-o pivniţă de-acolo un cufăr plin 
cu tăblițe scrise. Registre de taxe, se pare... Dar pe tine 
astfel de lucruri nu te fascinează ca pe mine, nu, Stryke? 

— Fiecare cu ale lui, Mobbs. Vrei să te însoţim o parte din 
drum? 

— Eu merg la Hecklowe, voi, la Trinity. Sunt în direcţii 
opuse. 

— O să-ţi dăm un cal şi provizii, să ai pe drum. 

— Eşti foarte generos. 

— Poate că ne-ai redat libertatea, măcar atât putem face 
pentru tine. Oricum, avem rezerve, cel puţin pe ale lui 
Darig. El n-o să aibă nevoie de ele o vreme de acum înainte. 
A, şi poţi să păstrezi şi ăla. 

Făcu semn din cap spre sulul de pergament din mâna lui 
Mobbs. 

— Vorbeşti serios? 

— De ce nu? Noi n-avem nevoie de el. Sau avem? 

— Ăăă.... nu, chiar nu aveţi. Nu spune nimic în el despre 
cum funcţionează instrumentele. Îţi mulţumesc, Stryke. Şi 
pentru că m-ai salvat din ghearele cobolzilor. Oftă. Mi-ar 
plăcea să vă însoțesc, să ştii. Dar la vârsta mea... 

— Înţeleg. 

— Vă doresc, ţie şi Jderilor tăi, mult noroc. Şi, dacă vrei 
să asculţi sfatul unui gremlin bătrân... fii prudent. Nu numai 
pentru că ţi-ai făcut duşmani în toate părţile din cauza 
faptelor tale din ultima vreme, dar şi pentru că, odată 
pornit în căutarea instrumentelor, vei intra în conflict cu 
alţii, care au o misiune similară. Cu o asemenea miză, rivalii 
tăi nu se vor da în lături de la nimic ca să pună mâna pe 
trofeu. 


— Ştim să ne purtăm singuri de grijă. Mobbs se uită la 
pieptul masiv al orcului, la umerii laţi, braţele musculoase şi 
bărbia ieşită în afară. Îi citi hotărârea pe chipul cu trăsături 
aspre şi-i văzu ochii care scăpărau. N-am nici o îndoială. 

Haskeer se întoarse, ducându-şi şaua într-o singură 
mână. O aruncă deoparte şi începu să-şi facă ordine printre 
lucruri. 

— Pe unde o s-o iei ca să ajungi la Hecklowe? 

Mobbs zâmbi uşor. 

— Nu prin pădure, asta-i sigur. O iau spre vest, ca să ies 
din ea cât de repede, apoi spre nord, ca s-o ocolesc. E un 
drum mai lung... 

— Dar mult mai sigur. Înţeleg. O să te însoţim până la 
lizieră. 

— Mulţumesc. Mă pregătesc de plecare. 

Mobbs plecă, strângând pergamentul în mâini. 

— Poate că şi asta e o greşeală, comentă Haskeer. Ştie 
prea multe. Dacă vorbeşte? 

— N-o să vorbească. 

Sergentul nu apucă să mai ofere şi alte sfaturi necerute, 
că sosi Alfray, cuprins de îngrijorare. 

— Meklun a murit, anunţă el fără nici un preambul. Din 
cauza febrei. 

— Fir-ar să fie, zise Stryke. Dar nu-i însă de mirare. 

— Nu. Măcar nu mai suferă. Nu suport să-i pierd, Stryke. 
Am făcut tot ce-am putut. 

— Ştiu. 

— Acum, problema e ce facem cu el. Ţinând cont de 
încurcătura în care am intrat. 

— Un rug funerar ar fi un indiciu sigur pentru cobolzi sau 
pentru orice altă rasă care caută necazul cu lumânarea. Nu 
putem risca să-l aprindem. De data asta, treci peste 
tradiţie. Îngroapă-l. 

— Mă apuc de treabă. 

Alfray dădu să plece, dar se uită la Haskeer şi se opri. 

— 'Te simţi bine? se interesă el. Eşti cam tras la faţă. 


— Sunt bine, replică sergentul, iritat. Mi-e scârbă de ce 
se întâmplă cu trupa asta! Acum lasă-mă-n pace! 
Le întoarse spatele şi plecă vijelios. 


Jennesta privea colierul alcătuit din colţi de pisică 
sălbatică. 

Sosise împreună cu un mesaj obraznic de la căpitanul 
trimis de Kysthan după Jderi. În ciuda ordinelor primite, 
Delorran hotărâse de capul lui să prelungească termenul 
stabilit de ea. Colierul îi aminti încă o dată că slugile şi-o iau 
în cap când le scapi din ochi. Şi că le va pedepsi crunt 
pentru neascultare. 

Puse colierul în buzunarul mantiei şi ridică ochii la cer. 
Dragonii nu mai erau decât nişte puncte negre îndepărtate. 
Încă o patrulă trimisă în căutarea prăzii ei. 

Vântul îşi schimbă direcţia şi aduse cu el o miasmă nouă. 
Jennesta se uită la spânzurătoarea ridicată în mijlocul 
curţii. 

Trupul generalului Kysthan se clătina, atârnat de ea. 

Începea să se descompună. În curând, păsările de pradă 
şi dragonii o să dea târcoale castelului. Hoitul o să rămână 
acolo o vreme. Să servească drept exemplu celor care dau 
greş în faţa ei. Mai ales celui pe care urma să-l primească. 

Se uită cum dispar dragonii în gurile flămânde ale norilor 
îngrămădiţi. 

Apoi se apropiară de ea câteva gărzi, escortând un orc, 
semen de-ai lor. Era tânăr, sau cel puţin aşa arăta. Nu 
împlinise mai mult de treizeci de anotimpuri. Fizicul, mai 
degrabă decât uniforma neobişnuit de curată şi ordonată, 
trăda războinicul din el. 

Fireşte, nu rezistă nici el şi aruncă o privire piezişă 
cadavrului spânzurat. 

Pocni hotărât din călcâie şi înclină scurt din cap. 

— Maiestate. 

Jennesta concedie gărzile cu o fluturare din mână. 

— Pe loc repaus, Mersadion. 


Orcul nu dădu nici un semn vizibil de relaxare. 

— Mi s-a spus că eşti ambițios, dinamic şi un adept mai 
chibzuit decât Kysthan, i se adresă regina. Ai şi avansat 
frumos în grad. Faptul că ai fost soldat pe câmp până nu de 
mult poate fi un avantaj pentru amândoi. Faptul că nu mai 
eşti acolo mi se datorează numai mie. Fii sigur că, aşa cum 
te-am ajutat, pot să te şi distrug. 

— Doamnă. 

— Ce părere aveai despre Kysthan? 

— Aparţinea... unei generaţii mai vârstnice, Maiestate. 
Una faţă de care nu am prea multă simpatie. 

— Sper din tot sufletul că n-o să începi relaţia noastră de 
lucru cu linguşeli, generale, pentru că astfel n-o să dureze. 
Acum încearcă să spui adevărul. 

— A fost un prost, Maiestate. 

Jennesta zâmbi. Un zâmbet care, dacă Mersadion s-ar fi 
dovedit mai înţelept, nu i-ar fi adus nici dramul de linişte pe 
care i-l aduse acum. 

— Te-am ales pentru promovare pentru că am înţeles că 
prostia nu este unul dintre cusururile tale. Ştii care e 
situaţia Jderilor? 

— Trupa de războinici? Tot ceea ce ştiu e că au dispărut, 
fiind consideraţi morţi sau luaţi prizonieri. 

— Nu sunt consideraţi în nici un fel. Lipsesc fără 
permisiune şi au asupra lor un obiect de mare valoare, care 
îmi aparţine. 

— Nu a plecat deja căpitanul Delorran după ei? 

— Ba da, şi întârzie. Îl cunoşti pe Delorran ăsta? 

— Puțin, Maiestate. 

— Ce crezi despre el? 

— Tânăr, încăpățânat, se lasă condus de ura lui împotriva 
comandantului Jderilor, Stryke. Are un dinte împotriva lui 
de multă vreme. Dar e orc, iar orcii trebuie să se supună 
ordinelor. 

— A depăşit timpul pe care l-am stabilit pentru 
întoarcerea lui. Asta mă nemulţumeşte foarte tare. 


— Dacă Delorran întârzie, înseamnă că are un motiv 
foarte serios, Maiestate. O urmă proaspătă lăsată de Jderi, 
de exemplu. 

— A trimis un mesaj în sensul ăsta. Foarte bine. 
Deocamdată, nu-l adaug pe el şi trupa lui pe lista de 
proscrişi. Dar cu cât trec mai multe zile, cu atât mai mult se 
pare că Jderii au ales condiţia de renegaţi. Prima ta 
însărcinare, de departe cea mai importantă, e să preiei 
comanda şi să-i cauţi. E vital să-mi aduci artefactul pe care 
l-au furat. 

— Despre ce artefact e vorba, Maiestate? 

— Asta nu te priveşte. Trebuie să ştii doar cum arată. Mai 
am şi alte sarcini pentru tine, legate tot de recuperarea 
acestui obiect, dar vei primi ordinele la timpul potrivit. 

— Am înţeles, Maiestate. 

— Slujeşte-mă cum se cuvine, Mersadion, şi te voi 
răsplăti. Vei mai fi avansat. Acum însă uită-te bine la 
predecesorul tău. Jennesta îşi strecură în glas o undă de 
ameninţare. Să-ţi fie clar că, dacă mă dezamăgeşti, vei avea 
aceeaşi soartă. Ai înţeles? 

— Am înţeles, Maiestate. 

Reacționează destul de bine, îşi zise regina. 

A primit ameninţarea respectuos, dar nu s-a îngrozit de 
ea. Poate că el se va ţine de cuvânt şi nu va fi nevoită să-i 
pregătească moartea pe care i-o rezervase lui Stryke. Şi lui 
Delorran când se va întoarce, în cele din urmă. 


Delorran cercetă rămăşiţele arse ale sătucului 
improvizat. 

Frunzişul sub care se ascundea depresiunea în care a 
fost ridicată aşezarea fusese aproape complet distrus de 
foc. Rămăseseră doar crengi uscate şi tufe pârjolite. 

Căpitanul călărea alături de sergentul lui, în timp ce 
soldaţii scotoceau ruinele. 

— Se pare că Jderii fac prăpăd oriunde ajung, comentă 
Delorran. 


— Asta-i treaba lor, nu, domnule căpitan? replică 
sergentul. 

Delorran îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Asta nu era o ţintă militară. Arată mai degrabă a 
aşezare civilă. 

— Dar de unde ştim că e mâna Jderilor, domnule căpitan? 

— Ar fi o coincidenţă prea mare să nu fie, ţinând cont că 
drumul lor ducea exact aici. 

Un soldat veni în fugă spre ei. Sergentul se aplecă să-i 
asculte raportul, apoi îl concedie. 

— Cadavrele din bordeiele arse, domnule căpitan. Sunt 
orci. Numai femei şi copii, după câte se pare. 

— Se ştie de ce au murit? 

— Sunt prea distruse ca să ne dăm seama, domnule 
căpitan. 

— Aşadar Stryke şi ceata lui au coborât atât de mult, 
încât îşi ucid semenii, şi încă pe cei lipsiţi de apărare. 

— Cu tot respectul cuvenit, domnule căpitan... îndrăzni 
sergentul, cu prudenţă. 

— Da, sergent? 

— Moartea ar fi putut avea nenumărate cauze. Focul, de 
exemplu. Nu avem nici o dovadă că Jderii... 

— Dovada se află în faţa ochilor mei. Şi, ştiind de ce e în 
stare Stryke, nu mă miră deloc. Sunt toţi nişte renegaţi 
acum. Poate că au trecut de partea Uni. 

— Am înţeles, domnule căpitan, veni greu răspunsul, mai 
mult şoptit, fără entuziasm. 

— Adună oamenii, sergent, nu avem timp de pierdut. Ce- 
am văzut aici e un motiv în plus să-i prindem pe bandiții 
ăştia şi să punem capăt fărădelegilor. Mergem înainte. 

Nu mai aveau ce face pentru Meklun, decât să-i trimită 
spiritul la zeii războiului şi să-l îngroape adânc, ca să nu 
ajungă la el animalele mâncătoare de stârvuri. 

După ce-l însoţiră pe Mobbs până la ieşirea din Pădurea 
Stâncii Negre, Jderii porniră spre sud-vest în prima etapă a 
călătoriei lor către Trinity. De data asta, drumul îi va duce în 


regiunea dintre Păşunea '[esătorului şi Quatt, tărâmul 
piticilor. Calea cea mai directă îi scotea exact în Păşunea 
Ţesătorului, dar, cu gândul la năpasta căzută asupra lor în 
apropiere de baricadă ceva mai devreme, Stryke era 
hotărât să se apropie de aşezarea oamenilor cu prudenţă. 
Plănuia s-o ocolească şi să se îndrepte spre dealurile de la 
poalele Munţilor Carascrag. Pe urmă vor coti spre vest, 
spre Trinity. O să fie o călătorie mult mai lungă, dar era un 
preţ care merita plătit. 

Când ziua se apropia de sfârşit, Jderii zăriră o turmă 
imensă de grifoni. Animalele se îndreptau grăbite spre 
nord, în salturi, cu mişcări sacadate, caracteristice speciei. 
Peste un ceas, două, îşi făcu apariţia un grup de dragoni, 
plutind sus de tot, la vest. Animalele se bucurau de o 
libertate ameninţată de haosul care cuprindea pământul, şi 
asta o făcea mai dulce. Lui Stryke nu-i scăpă asemănarea cu 
eliberarea lor. 

Ca de obicei, Haskeer nu vedea nici o asemănare şi se 
plângea întruna în timp ce călăreau. 

— Nici măcar nu ştim ce e steaua aia sau ce face, se 
smiorcăi el, repetând un lucru pe care-l spusese deja de 
nenumărate ori. 

Ajuns la capătul răbdării, Stryke încercă, totuşi, să-i mai 
explice o dată. 

— Ştim că o vrea Jennesta, că e importantă pentru ea, de 
asta e puternică steaua. Nu trebuie să te intereseze altceva. 

Haskeer îl ignoră cu desăvârşire şi-i dădu înainte cu 
întrebările. 

— Ce facem dacă găsim a doua stea? Dar celelalte trei, cu 
ele cum rămâne? Dacă nu le găsim niciodată? Unde o să ne 
ducem? Cu cine-o să ne aliem, când toţi s-au întors 
împotriva noastră? Cum putem... 

— Pe toţi zeii! explodă Stryke. Nu-mi mai spune ce nu 
putem face! Concentrează-te pe ce e posibil. 

— Posibil e să ne pierdem viaţa! 


Haskeer smuci frâiele calului şi se întoarse înapoi în 
coloană. 

— Nu înţeleg de ce ai vrut să rămână, spuse Coilla. 

— Nu ştiu nici eu, oftă Stryke. Dar nu vreau să sparg 
trupa şi, orice-ai spune despre nemernicul ăsta, este un 
luptător priceput. 

— Şi s-ar putea să avem nevoie de priceperea lui, 
interveni Jup. Priviţi! 

Dinspre Păşunea '[esătorului se ridicau nori de fum 
negru şi des. 

15 


Mobbs era fericit. 

Fusese eliberat din mâinile cobolzilor. Orcii care-l 
salvaseră îi cruţaseră viaţa, în ciuda reputației lor 
înfricoşătoare. Având de ales, îşi zise că instrumentul ar fi 
putut avea nişte paznici mai pricepuţi, dar cel puţin orcii n- 
o să-l ducă Jennestei. Pentru Mobbs, ăsta era răul cel mai 
mic. Spera că reuşise să-i convingă pe orci că faptele lor 
viitoare vor ajuta toate rasele străvechi. Avea chiar un 
document istoric fascinant ca amintire din aventura lui. 
Poate că din toate cele care i se întâmplaseră va ieşi ceva 
bun până la urmă. 

Dar în ultimele două zile avusese parte de mai multă 
aventură decât putea duce un savant umil, mai ales unul de 
vârsta lui, şi era bucuros că se încheiase. 

Trecuseră peste şase ore de când orcii îl conduseseră la 
marginea Pădurii Stâncii Negre şi-l îndreptaseră spre nord. 
Nu mai avea altceva de făcut decât să meargă cu pădurea 
în dreapta şi, la capătul ei, să cotească spre est, spre 
coastă, apoi tot înainte, spre Hecklowe. La un singur lucru 
nu se gândise, acela că pădurea era atât de întinsă şi 
călătoria atât de lungă. Sau poate că era doar impresia unui 
savant bătrân, neobişnuit cu drumul. Prima oară când 
pornise în călătorie, pe partea cealaltă, fusese luat 


prizonier de cobolzi şi dus într-o căruţă acoperită, legat la 
ochi. 

Era puţin îngrijorat că va da din nou peste ei sau peste 
altă ceată de tâlhari, mai ales că nu ştia să călărească prea 
bine şi n-ar fi avut cum să-i lase în urmă. De fapt, 
aparţinând unei rase aşa de scunde, nici nu ajungea cu 
picioarele la scara şeii. Îi rămânea doar să-şi pună 
încrederea în zei şi să înainteze cât de repede putea. 

Dar lumea avea felul ei de a-i aduce necazul pe cap. Cu 
un ceas sau două înainte, văzuse cum se ridică în spatele 
lui, în sud, o coloană de fum negru. Dacă se orienta bine, 
fumul venea din Păşunea '[esătorului. Din când în când, se 
uita peste umăr. Fumul nu se depărta de el, dar se ridica tot 
mai mult. 

Se gândea oare ce foc îl provocase, când sesiză o mişcare 
în stânga. 

În partea aceea, se înălţau dealuri şi pâlcuri de copaci 
crescuţi din seminţe aduse din pădurea întinsă de păsări şi 
de vânt. Aşa că nu reuşi să vadă ce se apropia de el, dar 
ghici că era un grup de călăreţi. Nu cobolzi, aceia nu aveau 
cai, ci şopârle. Cum nu mai zări altceva din cauza văzului 
său slab, începu să se teamă. Nu avea de ales, trebuia să 
urmeze cărarea şi să spere că vor trece pe lângă el fără să-l 
observe. 

O speranţă zadarnică. 

Călăreţii părăsiră poteca paralelă, îşi îmboldiră armăsarii 
şi porniră spre cărarea pe care mergea el. Încă mai spera 
să nu fi fost observat, când îi văzu urcând pe mica 
ridicătură de pământ care-i conduse pe urmele lui. Îşi 
făcură apariţia şi în faţa, şi în spatele lui. 

Pe urmă văzu că erau orci. Se simţi uşurat. Probabil era 
trupa care-l eliberase. Războinicii lui Stryke, întorşi să-l mai 
întrebe ceva despre instrument. Sau să-l însoţească prin 
ţinutul acela periculos. 

Mobbs trase frâiele şi opri armăsarul. Orcii veniră spre el 
cu caii la trap. 


— Salutări, le strigă el. De ce v-aţi întors? 

— Întors? se miră unul dintre ei. Avea tatuaje de sergent. 

Mobbs clipi. Nu-l recunoştea. Nici ceilalţi nu i se păreau 
cunoscuți. 

— Unde-i Stryke? întrebă el cu dezinvoltură. Nu-l văd. 
Ghici pe chipurile lor că nu pusese întrebarea potrivită. 
Era nedumerit. Un orc cu tatuaje de căpitan îşi făcea loc cu 
calul printre soldaţi. Nici pe el nu-l mai văzuse până atunci. 

— Ne-a confundat cu Jderii, raportă sergentul, dând din 
cap spre Mobbs. A întrebat de Stryke. 

Delorran se aplecă spre gremlin şi-l examină cu priviri 
sfredelitoare. 

— Poate că, în ochii lui, toţi orcii arată la fel. Tonul nu 
fusese vesel, iar călduros, nici pe departe. 

— Te asigur, căpitane, că... 

— Dacă-l cunoşti pe Stryke, i-o reteză scurt căpitanul, 
probabil te-ai întâlnit cu Jderii. 

Mobbs simţi pericolul. Ştia că, dacă recunoştea adevărul, 
dădea de belea. Dar nu vedea cum l-ar putea ascunde. 

Văzându-l însă cum tremura nehotărât, căpitanul îşi 
pierdu răbdarea: 

— Ai luat legătura cu ei, da? 

— E adevărat că m-am întâlnit cu o trupă de războinici 
orci, răspunse Mobbs într-un sfârşit, alegându-şi vorbele cu 
mare grijă. 

— Şi ce s-a întâmplat? îl presă Delorran. Aţi petrecut ziua 
împreună? Aţi povestit despre faptele lor eroice? I-ai ajutat 
în vreun fel, poate? 

— Nu văd ce ajutor ar putea oferi un gremlin bătrân ca 
mine, şi un savant neînsemnat în acelaşi timp, unora ca voi. 

— Nu sunt ca noi, se răţoi căpitanul. Sunt renegaţi. 

— Serios? Mobbs se strădui să afişeze o figură cât mai 
uluită. Habar n-am avut de... statutul lor. 

— Poate că ai avut mai mult noroc şi-ai aflat unde merg? 

— Unde merg? Păi, nu ştii, căpitane? 


Delorran îşi scoase sabia şi propti vârful ei ameninţător 
de pieptul lui Mobbs. 

— N-am timp de pierdut, iar tu eşti un mincinos 
nepriceput. Unde sunt? 

— Nu... Nu... 

Lama tăie haina spălăcită a gremlinului. 

— Vorbeşte acum sau taci pentru totdeauna. 

— Au... au zis că s-ar putea să meargă... să meargă la... 
Trinity, rosti Mobbs adevărul, şovăind. 

— La Trinity? Focarul ăla de Uni? Știam eu! Ce ţi-am 
spus, sergent? Nu numai că au dezertat, dar au şi trădat, 
nemernicii! 

Sergentul îl privi pe Mobbs. 

— Şi dacă minte, domnule căpitan? 

— Spune adevărul. Uită-te la el. Mai are puţin şi face pe 
el. 

Mobbs se îndreptă de spate în şa, scund cum era, dar 
mândru, gata să dea o replică demnă insultei. 

Fără să stea pe gânduri, Delorran îi străpunse pieptul cu 
sabia. 

Mobbs căscă gura şi cobori ochii la tăiş. Delorran o trase 
afară. Sângele curgea nestăvilit. Gremlinul se uită la 
ofiţerul orc cu nedumerirea întipărită pe chip. Apoi se 
prăbuşi din şa. 

Calul, speriat, se ridică în două picioare. Sergentul îl 
prinse de hăţuri şi-l potoli. 

Delorran văzu desaga de la şa, până atunci ascunsă de 
haina gremlinului. Ridică clapa şi începu să cotrobăie prin 
ea. Nu conţinea decât puţine obiecte pe lângă sulul de 
pergament. Căpitanul îşi dădu seama că era foarte vechi, 
dar nu înţelese nimic din el. 

— Poate scrie ceva în el despre obiectul pe care-l căutăm, 
rosti el cu jumătate de gură. Poate c-ar fi trebuit să-l fi luat 
la întrebări mai serios. 

Sergentul avu senzaţia că superiorul său era uşor 
stânjenit. Evident, nu-şi dezvălui impresia. În schimb, 


întoarse ochii spre cadavrul gremlinului şi se rezumă să 
spună doar atât. 

— E tardiv acum, domnule căpitan. 

Delorran nu sesiză ironia. Se uita fix la coloana de fum. 


La lăsarea serii, Jderii se apropiaseră mult de stâlpul de 
fum, acum alb pe fundalul întunecat. Nu mai aveau mult 
nici până la Păşunea Ţesătorului. Vorbeau în şoaptă în timp 
ce călăreau. 

— Aici se petrece o grozăvie, Stryke, spuse Jup. N-ar 
trebui să încercăm să evităm Păşunea Ţesătorului? 

— N-avem cum să ajungem la Trinity fără să ne apropiem 
de ea. 

— Am putea face cale întoarsă şi să nu mai mergem la 
Trinity, sugeră Alfray. Să ne regrupăm şi să ne mai gândim. 

— Ne-am luat un angajament, protestă Stryke, şi oriunde 
mergem trebuie să ne aşteptăm la necazuri. 

Schimbul de cuvinte fu întrerupt de sosirea unui 
cercetaş. 

— Aşezarea e tocmai de cealaltă parte a unui deal, cam la 
un kilometru de aici, domnule căpitan, raportă el. E mare 
agitaţie pe-acolo. E mai bine să descălecaţi când ajungeţi în 
dreptul dealului şi să vă apropiaţi de ea pe jos. 

Stryke înclină din cap şi-l trimise înapoi. 

— Numai zeii ştiu în ce ne băgăm, bolborosi Haskeer. 

Dar nu mai folosi tonul înverşunat de până atunci, iar 
Stryke îl ignoră. Ordonă soldaţilor să facă linişte, apoi îşi 
reluară călătoria. 

Ajunseră la deal fără să dea peste nici o piedică, 
descălecară şi urcară pe jos, ca să se alăture cercetaşilor 
care-i aşteptau. 

Păşunea '[esătorului se întindea dedesubtul lor. Era o 
comunitate de oameni întinsă, alcătuită, cum era de 
aşteptat, din colibe, majoritatea construite din lemn şi 
piatră. Erau şi nişte clădiri mai mari: şoproane, depozite de 


grâne, săli de adunare şi cel puţin un loc de rugăciune cu 
un turn. 

Dar lucrul cel mai şocant era că oraşul ardea. 

Se vedeau câteva siluete printre flăcări, agitându-se 
încoace şi încolo, încercând să stingă flăcările, dar 
eforturile lor păreau zadarnice. 

— Ar trebui să fie mult mai mulţi oameni, spuse Coilla. 
Unde sunt? 

Cercetaşii ridicară din umeri. 

— N-are rost să pierdem vremea pe-aici, aşteptând să fim 
descoperiţi, hotări Stryke. Ocolim oraşul şi ne vedem de 
drum. 

Peste o oră, ajunşi deasupra unui şir de dealuri mai 
înalte, Jderii aflară ce se întâmplase cu oamenii. 

În valea de dedesubt stăteau două oşti, faţă în faţă. 

Bătălia era iminentă, probabil întârziată de lăsarea 
nopţii. Făcliile şi vasele cu jăratic scânteind ca un roi de 
stele de o parte şi de alta arătau că se pregătea o luptă 
aprigă. 

— O bătălie între Uni şi Mani, oftă Jup. Asta ne mai lipsea. 

— Câţi socoteşti că sunt? întrebă Coilla. Cinci-şase sute 
de fiecare parte? 

Stryke miji ochii. 

— Greu de spus pe întuneric. Cel puţin atâţia, după mine. 

— Acum ştim de ce ardea Păşunea '[esătorului, 
concluzionă Alfray. Probabil că a fost primul atac. 

— Şi ce facem, Stryke? vru să ştie Coilla. 

— Nu vreau să ne întoarcem şi să riscăm încă o 
confruntare cu cobolzii, iar să ocolim un câmp de luptă pe 
întuneric e prea riscant, dacă nu vrem să dăm peste trupe 
de năvălitori. Stăm nemişcaţi aici peste noapte şi analizăm 
situaţia mâine. 

Neputând merge mai departe, nedorind să se întoarcă, 
Jderii rămaseră să privească scena care li se înfăţişa în faţa 
ochilor. 


Când se crăpă de ziuă, aproape toţi războinicii dormeau. 
Îi trezi un răcnet de pe câmpul de luptă. 

În lumina rece a dimineţii, văzură cât de mari erau cele 
două oştiri. Cel puţin atât cât socotise Coilla. 

— Nu mai e mult până când se vor înfrunta, aprecie 
Stryke. 

Jup îşi frecă ochii somnoroşi. 

— Oameni împotriva oamenilor. Pentru noi, nu-i rău 
deloc. 

— Poate că nu. Dar aş vrea să nu se bată aici şi acum. 
Avem şi aşa destule pe cap. 

Cineva arătă spre cer. Se apropia un stol de dragoni. 

— Deci Mani primesc ajutoare, spuse Alfray. De la 
Jennesta, nu crezi, Stryke? 

— Posibil. Deşi nu e singura care le comandă. 

— Măi, măi, ia te uită, se vâri şi Haskeer în discuţie. 
Ambele oştiri au pitici printre soldaţi. 

— Şi? ripostă Jup. 

— Asta spune tot, nu? Neamul tău se luptă cu oricine 
pentru bani. 

— 'Ţi-am mai zis: nu sunt răspunzător pentru fiecare pitic 
din acest ţinut. 

— Mă face să mă întreb cât valorează devotamentul lor în 
ochii celui care dă mai mult. Din câte ştim, voi... 

Tusea îi opri ocara în gât. Roşu la faţă, se îneca încercând 
să-şi recapete vocea. 

— Te simţi bine, Haskeer? îl întrebă Alfray. Nu-mi place 
cum tuşeşti. 

Haskeer reuşi să-şi tragă sufletul şi răspunse iritat: 

— Cară-te de lângă mine, drege-oase! N-am nimic! 

Îl cuprinse un nou acces de tuse, de data asta nu atât de 
violent. 

Stryke tocmai voia să spună ceva, când îi atrase atenţia 
urletul unui răcan. 

Trupa se întoarse şi privi în jos. Un grup mare de orci 
venea spre poalele dealului. Erau cam de trei ori mai mulţi 


decât Jderii. 

— Ne caută pe noi? se întrebă Coilla. 

— Pe noi? Se prea poate, răspunse Stryke. 

— Poate c-au fost trimişi să-i sprijine pe Mani în bătălie, 
sugeră Jup. 

Nou-veniţii înaintau. Stryke duse palmele la ochi să-i 
vadă mai bine. 

— Rahat! 

Coilla se uită la el şi-l întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ofiţerul care-i conduce. Îl cunosc. Nu-i dintre prieteni. 

— Dar e un orc, nu? La urma urmei, suntem de aceeaşi 
parte a baricadei, deduse Alfray. 

— Nu şi când e vorba de Delorran. 

— Delorran? exclamă Alfray. 

— Îl cunoşti şi tu? rosti Coilla. 

— Da. El şi Stryke se cunosc... de foarte multă vreme. 

— Se poate spune şi aşa, admise comandantul. Dar ce 
naiba caută aici? 

Pentru Alfray, nu era nici un mister. 

— Păi, e clar, nu? Cine să te vâneze mai abitir decât cel 
care te urăşte atât de mult încât nu se va da bătut 
niciodată? 

Trupa venită în căutarea lor se opri. Delorran călări puţin 
mai în faţă, împreună cu alt orc, apoi se opri şi el. Orcul 
ridică flamura de război şi se plimbă cu ea dintr-o parte 
într-alta. 

Toţi înţeleseră semnalul. Coilla îl explică cu voce tare: 

— Vor tratative. 

Stryke înclină din cap. 

— Aşa-i. Tu vii cu mine. Adu-ne caii. 

Coilla fugi să execute ordinul. 

Stryke se aplecă spre Alfray şi-i strecură steaua. 

— Păzeşte-o bine. Alfray o ascunse în vestă. Acum fă-le 
semn că mergem să stăm de vorbă. 


Stindardul Jderilor zăcea pe iarbă, în apropiere. Alfray îl 
desfăcu şi trimise mesajul. 

— Urcă-l pe Darig pe cal, adăugă Stryke. 

— Ce? 

— Vreau să fie pregătit, vreau să fiţi toți pregătiţi, în caz 
că va trebui să ne mişcăm repede. 

— Nu cred că-i în stare să călărească. 

— Ori călăreşte, ori îl lăsăm aici, Alfray. 

— Să-l lăsăm? 

— Fă ce-ţi spun. 

— Îl iau pe calul meu. 

— Bine. Dar dacă te încetineşte, fă-i vânt. 

— O să mă fac că n-am auzit ce-ai spus. 

— Ba să ţii minte. Îl pierdem pe el sau pierdem două vieţi. 

Alfray nu se arătă deloc încântat, dar făcu semn din cap 
că e de acord. Nu că Stryke l-ar fi crezut. 

— Dacă Delorran ăsta ţi-e duşman înverşunat, rosti Jup, 
eşti sigur că-i prudent să mergi tu? 

— Trebuie să merg eu, Jup, doar ştii. Şi e armistițiu. Fiţi 
pregătiţi, toată lumea. 

Se duse la Coilla. Încălecară amândoi şi începură să 
coboare dealul. 

— Să mă laşi pe mine să vorbesc, îi spuse el. Dacă trebuie 
s-o ştergem repede, nu sta pe gânduri, fugi. 

Coilla dădu uşor din cap. 

Ajunseră la Delorran şi la cel pe care acum îl recunoscură 
ca sergentul lui. 

Stryke vorbi primul, pe ton rece, distant. 

— Bun găsit, Delorran. 

— Stryke, răspunse Delorran printre dinţi. Îi venea greu 
să respecte până şi regulile de bază ale politeţii. 

— Eşti foarte departe de casă. 

— Hai să terminăm odată cu politeţurile, vrei, Stryke? 
Ştim amândoi de ce sunt aici. 

— Chiar ştim? 


— Dacă vrei să duci până la capăt farsa asta amară, n-ai 
decât. Tu şi trupa ta lipsiţi fără învoire. 

— Sper că mă vei lăsa să-ţi explic de ce. 

— Motivul e clar. Aţi dezertat. 

— Oare? 

— Şi aveţi un obiect ce-i aparţine reginei. Am fost trimis 
să-l recuperez. Orice s-ar întâmpla. 

— Orice? Ai ridica armele împotriva semenilor tăi orci? 
Ştiu că ne-am certat, Delorran, dar aş fi crezut că tu... 

— N-am scrupule când vine vorba despre trădători. 

Stryke îşi înăbuşi mânia. 

— Deci am ajuns, din dezertori, trădători, nu? Am 
avansat mult. 

— Nu face pe nevinovatul cu mine. Ce altceva să fii, când 
nu te întorci din misiune, furi bunul Jennestei şi te aliezi cu 
Uni? 

— Astea-s acuzaţii grave, Delorran. Dar în nici un caz n- 
am trecut de partea Uni. N-am trecut de partea nimănui. 
Gândeşte-te. Nu ne-am putea apropia de ei fără să fim 
doborâţi nici dacă am vrea. 

— Eu zic că aşteaptă o trupă de orci luptători cu braţele 
deschise. Probabil i-ar ajuta să recruteze şi alţi trădători, 
aşa ca tine. Dar n-am venit să stăm la discuţii. Te judec după 
faptele tale, iar măcelărirea unei tabere de femei şi copii 
orci îmi spune tot ce trebuie să ştiu. 

— Ce? Delorran, dacă te gândeşti la ce mă gândesc şi eu, 
să ştii că orcii din tabăra aia au murit de boală. l-am dat foc 
ca să... 

— Nu mă jigni cu minciunile tale! Am ordine clare. Îmi 
predai artefactul, iar trupa ta va depune armele şi se va 
preda. 

— O să ne predăm pe naiba! interveni Coilla. 

Delorran îi aruncă o privire veninoasă. 

— Nu ţi-ai învăţat subordonații cu disciplina, Stryke. Nu 
că m-ar mira. 


— Dacă nu o spunea ea, o spuneam eu. Dacă vrei ceva de 
la noi, vino şi ia-ţi singur. 

Delorran duse mâna la sabie. 

— Şi dacă vrei să încâlci armistițiul, dă-i drumul, adăugă 
Stryke, întinzând şi el mâna spre armă. 

Se fixară amândoi din priviri. 

Delorran nu scoase sabia. 

— Ai două minute să te gândeşti. Apoi renunţi sau lupţi. 

Stryke întoarse calul fără un cuvânt. Coilla i se alătură, 
după ce-i aruncă lui Delorran o privire săgetătoare. Se 
întoarseră la trupă cu caii la galop. 

Răsucindu-se în şa, Stryke le repetă discuţia soldaţilor. 

— Ne-au trecut deja în rândul trădătorilor şi cred că noi 
i-am masacrat pe orcii din tabăra pe care am ars-o. 

Alfray se arătă şocat: 

— Cum pot să creadă că am face aşa ceva? 

— Delorran e gata să creadă orice despre mine, câtă 
vreme e de rău, iar peste un minut şi jumătate o să vină 
aici, sus, să ne ia cu el. Morți sau vii. Se uită la Jderii 
adunaţi în jur. A venit clipa să ne hotărâm: dacă ne predăm, 
murim sigur, fie de mâna lui Delorran, fie la Cairnbarrow. 
Dacă e să mor, mai bine mor aici şi acum, cu sabia în mână. 
Scrută chipurile războinicilor. Ce spuneţi? Sunteţi alături 
de mine? 

Trupa îl arătă că-l sprijină fără excepţie. Până şi Haskeer 
şi cei trei care-l votaseră voiau să lupte, deşi acceptară cu 
mai puţin entuziasm decât ceilalţi. 

— În regulă, suntem gata să opunem rezistenţă, anunţă 
Jup. Dar gândeşte-te în ce situaţie ne aflăm: în spatele 
nostru stă să înceapă o bătălie, în faţă avem o trupă de 
luptători încercaţi. Ce naiba facem? 

Se auziră şi alte voci, care întrebau acelaşi lucru. 

— Ne întărim poziţia dacă le respingem primul atac, 
răspunse Stryke. Care trebuie să înceapă din clipă în clipă. 

La poalele dealului, soldaţii lui Delorran se adunau 
pentru asalt. 


— Încălecaţi! strigă Stryke. Arătă cu sabia către doi 
răcani. Urcaţi-l pe Darig pe calul lui Alfray. Alfray, tu ne 
aperi din spate. Daţi-i drumul! Toată lumea! 

Jderii se urcară grabnic pe cai şi-şi scoaseră armele. 
Stryke luă steaua de la Alfray şi sări şi el în şa. 

Trupa lui Delorran venea spre ei în galop; o treime din ea 
rămăsese pe loc, ca rezervă. 

Stryke dădu glas unui gând final: 

— E împotriva firii să ne luptăm cu semenii noştri. Dar nu 
uitaţi că ne consideră renegaţi şi că ne vor omori dacă li se 
iveşte ocazia. 

Nu mai era timp de vorbit. Stryke ridică braţul, îl cobori 
brusc şi răcni: 

— Acum... la atac! 

Jderii întoarseră caii şi se năpustiră împotriva primului 
val al atacatorilor. 

Poate că erau mai puţini ca număr, în ciuda celor rămaşi 
pe loc, dar aveau avantajul că se apărau pe un teren mai 
înalt. 

Săbiile răsunară, caii se învârtiră speriaţi, loviturile 
veneau din toate părţile. Aerul se umplu de zdrăngănitul 
oţelului pe oţel când săbiile se ciocniră cu scuturile. 

Pentru Stryke şi ai lui, a lupta cu cei din propria rasă era 
o experienţă unică şi tulburătoare. Spera să nu le scadă 
hotărârea. Soldaţii lui Delorran sigur nu erau afectaţi de ea. 

Dar după cinci minute de luptă înverşunată, adversarii 
începură să dea înapoi. Nici una din părţi nu suferise 
pierderi importante. 

În vreme ce potrivnicii lor se retrăgeau, Stryke strigă: 

— Nu au luptat cu convingere! Din câte îl cunosc pe 
Delorran, o să-i mustre zdravăn pentru că n-au fost mai 
aprigi. Când se vor întoarce, n-o să ne mai fie atât de uşor. 

Se uitară cum Delorran îşi muştruluia soldaţii. Sigur nu le 
ţinea o lecţie blândă. 

— N-o să-i putem respinge la nesfârşit, spuse Coilla, 
posacă. 


Jup se uită la câmpul de luptă de sub ei. Oştirile înaintau 
încet una spre cealaltă. 

— Şi nici nu avem pe unde să fugim. 

Trupa lui Delorran se pregăti de atac, de data asta cu toţi 
soldaţii. 

Stryke luă o hotărâre. Părea de-a dreptul nebunească, 
dar nu vedea altă soluţie. 

— Ascultaţi-mă! urlă el către Jderi. Îndepliniţi cu 
încredere ordinul pe care vi-l dau şi urmaţi-mă! 

— Îi atacăm din nou? întrebă Coilla. 

Agresorii urcau dealul tunând şi fulgerând. 

— Aveţi încredere în mine! repetă Stryke. Faceţi ce fac 
eu! 

Duşmanii se apropiau cu mare viteză. Nu încăpea 
îndoială că de data asta erau mai hotărâți. Înaintară până la 
o aruncătură de suliță de Jderi. 

Stryke aruncă o privire scurtă spre câmpul de luptă. 

— Acum! răcni el. 

Apoi îşi răsuci calul şi-l mână spre vârful dealului. 

În câteva secunde ajunse sus şi dispăru pe panta opusă. 

— O, nu... gemu Jup. 

Haskeer rămase cu gura căscată, incapabil să priceapă 
ce se întâmplă. Nu era singurul. Nici un soldat nu se 
mişcase din loc. 

Delorran mai avea foarte puţin până la ei. 

Coilla fu cea care luă iniţiativa: 

— Haideţi! urlă ea. E singura noastră şansă! 

Roti armăsarul şi-l urmă pe Stryke. 

— Rahat! înjură Haskeer. Dar porni şi el după căpitan, 
urmat de ceilalţi Jderi. 

Alfray, deşi cu Darig în spate, tot reuşi să ridice flamura. 

Când ajunseră în vârful dealului, Stryke era deja departe. 

Jos, în vale, cele două oşti se îndreptau cu viteză tot mai 
mare una spre cealaltă. Oamenii aveau sulițe şi ţepuşe. 
Cavaleria trecu la asalt. 


Distanţa dintre ele se micşora cu repeziciune. Jderii 
porniră în viteză spre ea. 

Delorran şi soldaţii lui ajunseră în vârful dealului. 

Bătălia din vale fu pentru ei un adevărat şoc. Luptătorii 
smuciră caii de frâie înainte ca Delorran să ridice braţul ca 
să-i oprească. 

Uluiţi, se uitau în jos, la orcii care goneau ca gândul spre 
linia unde aveau să se ciocnească cele două oştiri. 

— Ce facem acum, domnule căpitan? întrebă sergentul. 

— Dacă n-ai tu o idee mai bună, răspunse Delorran, ne 
uităm cum se sinucid. 

16 


Panta pe care coborau Jderii era atât de înclinată, că mai 
mult alunecau decât călăreau. 

Coilla se răsuci în şa şi se uită pe deal. Văzu că se apropie 
şi restul Jderilor. Urmăritorii lor se opriseră să-i privească. 
Dădu pinteni calului şi-l ajunse pe Stryke. 

— Ce naiba facem? strigă ea. 

— Trecem printre cele două oşti! răspunse el, prin vântul 
care le biciuia obrajii. Nu se aşteaptă la aşa ceva! 

— Nu sunt singurii! 

Oştirile se apropiau tot mai mult una de alta cu fiecare 
clipă. 

Stryke arătă cu degetul în jos. 

— Dar trebuie să mergem înainte! Şi nu ne oprim nici 
când ajungem pe partea cealaltă! 

— Dacă ajungem pe partea cealaltă! îi strigă Coilla. 
Copitele cailor bufniră surd când cei doi Jderi aterizară 
pe întinderea netedă, urmaţi îndeaproape de camarazii lor. 
Stryke se uită peste umăr. Nu lipsea nimeni. Alfray, strâns 

în braţe de Darig, era ultimul, dar se ţinea bine. 

Acum, că alergau pe teren neted, înaintau mai repede. 
Dezavantajul era că nu mai vedeau lucrurile de sus. Din 
unghiul respectiv, oştirile păreau mult mai apropiate, iar 
distanţa dintre ele, tot mai mică, greu de apreciat. Stryke 


dădu pinteni calului său care deja făcea spume şi-i îndemnă 
pe ceilalţi să nu slăbească ritmul. 

Înainte, înainte, spre valea morţii călăreau... 

Goneau ca vântul către câmpul ucigaş, asurziţi de 
hărmălaia combatanţilor înnebuniţi să înceapă lupta. 

Ajunseră între cele două linii spre care avansau oştirile. 
Duşmani la stânga, duşmani la dreapta. 

Stryke zări ca prin ceaţă o mare de trupuri şi feţe. Ghici 
mai mult decât văzu că spre ei se întorc capete, se aruncă 
sulițe, se strigă vorbe de neînțeles. Se rugă ca elementul- 
surpriză şi confuzia bătăliei iminente să fie, cât de cât, în 
avantajul lor. Şi spera ca Jderii să profite de faptul că nici 
una din oşti nu ştia de partea cui erau intruşii aceştia. Deşi, 
odată identificaţi drept orci, Unii vor presupune clar că-i 
sprijină pe Mani. 

Mai aveau de străbătut un sfert din câmpul de bătălie 
când săgețile şi suliţele începură să le vâjâie pe la urechi. 
Din fericire, oştile erau destul de departe una de alta şi 
armele nu aveau cum să-i nimerească. Dar se apropiau cu 
repeziciune. Şi o clipă dacă se opreau, Jderii ar fi fost 
zdrobiţi de cele două mase ucigătoare de combatanți. În 
unele locuri, grupuri de soldaţi iuți de picior sau călărind pe 
drum fără obstacole încercau să le blocheze calea. 

Un grup de infanterişti înarmaţi cu sulițe şi iatagane 
alergau chiar în faţa lui Stryke. Trecu printre ei, 
doborându-i din şa. Coilla şi trupa îi nimiciră pe ceilalţi sub 
copitele cailor. Orcii aveau noroc. Dacă trupele terestre n- 
ar fi fost luate prin surprindere şi s-ar fi organizat mai bine, 
i-ar fi putut opri pe Jderi într-o clipită. 

În jurul Jderilor aterizau săgeți. O lance spintecă aerul 
printre şezutul calului lui Stryke şi botul celui din spate. 
Soldaţii loveau la stânga şi la dreapta, hărţuindu-i pe orcii 
care galopau printre ei. Orcii răspundeau la fel, spintecând 
şi Uni, şi Mani, fără deosebire. 

Un om în veşminte negre fugi şi sări la calul Coillei, 
prinzându-l de hăţuri. Se ţinu strâns de el, trăgându-l cu 


toată greutatea. Armăsarul se cabră şi se roti, 
îngrămădindu-i pe Jderii din spate. Mai mulţi oameni 
năvăliră din toate direcţiile ca să nu rateze încăierarea. 

Coilla scoase un cuţit şi despică obrazul celui care-o 
încetinea. Acesta ţipă şi căzu. Orcii care o urmau trecură cu 
caii peste el. Coilla dădu pinteni armăsarului. Trupa ţâşni şi- 
i depăşi pe soldaţii care fugeau după ei. 

În flancul coloanei, mai vulnerabil, Haskeer învârtea 
toporul când la stânga, când la dreapta, crăpând capetele 
suliţaşilor care încercau să-l doboare. Îşi făcu loc printre ei 
răcnind. 

Jderii călăreau fără oprire. De o parte şi de alta, vedeau 
două mări de oameni gata să se ciocnească în luptă. 

Stryke văzu că trupa pierde din elan. Se temea să nu se 
lase copleşiţi. 

De sus, din vârful dealului, Jderii care călăreau 
nebuneşte în vale semănau cu un pumn de mărgele 
rostogolite de un gigant. Delorran şi ai lui se uitau cum 
oştile se strângeau în jurul lor ca o menghină, gata să-i 
zdrobească. 

— Nebunii, exclamă el. Preferă să-şi dea viaţa decât să 
îngenuncheze în faţa dreptăţii mele. 

— O să-şi găsească imediat sfârşitul, îl aprobă sergentul. 

— Nu mai putem zăbovi aici. Riscăm să fim văzuţi. 
Pregătiţi-vă de plecare. 

— Şi artefactul, domnule căpitan? 

— Vrei tu să mergi şi să-l recuperezi? 

Încă puţin şi drumul Jderilor prin câmpul de luptă avea să 
fie blocat. Sute de oameni, Uni şi Mani, veneau să-i 
împresoare de la stânga şi de la dreapta. 

— Haideţi! urlă Delorran. 

Îşi roti calul şi-şi conduse soldaţii în jos, pe panta lor de 
deal. 

În vale, Stryke îi văzu pe oameni cum aleargă să 
împiedice înaintarea Jderilor. Goni mai departe cu calul, 
punându-i pe fugă şi spintecându-i cu sabia. După câteva 


clipe, Jderii izbiră zidul de oameni şi începură să-l 
ciopârţească. Un haos şi mai mare se produse când cele 
două părţi începură să se lupte între ele. 

Nu mai era doar o scenă de bătălie confuză, ci o babilonie 
sângeroasă. 

O ceată de Uni înarmaţi cu lănci fu aproape să-ltragă pe 
Jup de pe cal. Îi ţinu la distanţă cu loviturile lui ample, dar 
ar fi fost doborât dacă n-ar fi apărut câţiva Jderi ca să-i 
gonească pe agresori. Jup îşi reluă goana împreună cu 
tovarăşii lui. 

Alfray se străduia să ţină ritmul cu ceilalţi, dar rămânea 
mereu în urmă din cauza camaradului cu care împărțea 
calul. Şi ei deveniră ţinta unui atac, de data asta din partea 
unor Mani, care renunţaseră la ideea că orcii veniseră acolo 
ca să-i ajute. Făcu tot posibilul să arate de ce e în stare. Dar 
îl trăgea înapoi camaradul rănit, ca şi flamura Jderilor, care 
se dovedi o armă mai puţin eficientă decât ar fi fost un 
iatagan în condiţiile acelea. Şi nu era nici un Jder în 
apropiere ca să-i sară în ajutor. 

Mai avea puţin şi scăpa din ghearele mulţimii de 
atacatori, când Darig fu nimerit de o suliță aruncată cu 
toată puterea. [ipă. 

Alfray îl lovi cu securea pe suliţaş, smulgându-i o bucată 
din umăr. Însă Darig nu mai era în viaţă. Se clătina în şa, iar 
capul îi aluneca dintr-o parte într-alta. 

Alfray era prea ocupat cu alţi duşmani ca să-i mai poarte 
de grijă. Se pomeni atacat de încă un călăreț. Armăsarul lui 
se ridică pe picioarele din spate. Darig căzu. Nici nu atinse 
bine pământul, că se şi năpusti asupra lui o masă de oameni 
cu săbii, topoare, lănci şi cuțite. 

Alfray scoase un urlet de furie şi disperare. Dintr-o 
singură lovitură, îl elimină pe călăreţul care-i stătea în cale. 
Se uită repede înapoi, la mulţimea din jurul lui Darig, şi 
înţelese că nu mai putea face nimic pentru el. Îmboldindu-şi 
armăsarul, reuşi să scape de un alt agresor ca prin urechile 
acului. Îi ajunse din urmă pe Jderii care-şi croiau drum cu 


sabia prin trecerea îngustă de la marginea câmpului de 
luptă. De-acum era deja convins că n-o să reuşească. 

În spatele lor, cele două oştiri se ciocniră cu sălbăticie. 

Începutul luptei se dovedi un avantaj. Prea ocupate să se 
omoare între ele şi să-şi apere viaţa, Jderii nu mai erau o 
prioritate. 

După încă două minute de măcel, care parcă duraseră o 
infinitate, trupa lui Stryke părăsea câmpul de luptă. Porniră 
cu caii la galop de-a curmezişul pajiştii, apoi suiră pe 
ridicătură de pământ din partea opusă. 

În timp ce urcau, Coilla se uită înapoi. Îi urmărea un grup 
de douăzeci-treizeci de oameni. Din câte reuşi să-şi dea 
seama, erau Uni. 

— Avem o coadă după noi! 

Stryke ştia deja ce are de făcut. 

— Daţi-i drumul înainte! 

Ajunşi în vârf, descoperiră în spatele ridicăturii o pantă 
largă, care se termina cu o întindere de iarbă, presărată cu 
păduri. O străbătură în viteză. Capetele urmăritorilor 
apărură sus pe deal. Duşmanii călăreau la fel de repede ca 
ei. 

Drumul era mai bun pe partea asta a văii. Bulgării de 
pământ zburau în aer, zvârliţi şi de caii urmăritorilor, dar şi 
de cei ai urmăriţilor. 

Un răcan scoase un urlet. Toată lumea privi spre cer. 

Trei dragoni veneau în zbor planat din direcţia câmpului 
de bătălie. 

Stryke fu nevoit să presupună că-l urmăreau pe el şi 
trupa lui. Îşi conduse camarazii în direcţia copacilor, 
sperând că-i vor putea adăposti. 

— Capul jos! urlă Jup. 

Un dragon se lăsă în picaj. Simţiră un val de căldură la 
ceafă. Animalul pluti jos deasupra capetelor lor, apoi se 
înălţă la tovarășii lui. 

Jderii se uitară în spate şi văzură că oamenii porniţi pe 
urmele lor erau decimaţi. Pământul gemea de cadavre 


pârjolite de oameni şi cai. Unele încă ardeau. Câţiva 
oameni, făclii ambulante, se clătinară şi căzură. Unii, puţini, 
scăpaseră cu viaţă, dar nu le mai ardea să-i vâneze pe Jderi. 
Călare pe caii opriţi în loc, pur şi simplu se holbau la cei 
căzuţi sau îi urmăreau din priviri pe orcii care le scăpau 
printre degete. 

Stryke se întrebă dacă masacrul fusese intenţionat. Nu 
ştii niciodată la ce să te aştepţi de la dragoni. Când ai mai 
mare nevoie de ei, sunt cele mai imprecise unelte de luptă. 

Ca şi cum voiau să-i răspundă la întrebare, încă un stol se 
pregătea de atac. Jderii îşi forţară armăsarii să-i ducă la 
lizieră. 

Îi acoperi o umbră uriaşă, cu contur inegal. Respirația 
fierbinte a dragonului pârjoli o fâşie lată de iarbă la câţiva 
metri în dreapta lor. Înfipseră şi mai înverşunat călcâiele în 
coastele armăsarilor. 

Încă un dragon se lăsă în picaj, fâlfâind din aripile 
gigantice. Împinşi de o pală grea de aer, Jderii goniră spre 
pădure. 

Ajunseră la ea cu toţii, inclusiv cei rămaşi în urmă. Alfray 
sosi în ultima clipă. Dragonul scuipă iar. Vârfurile copacilor 
se aprinseră cu un vuiet. Peste Jderi căzu o ploaie de crengi 
înflăcărate, frunze pârjolite şi scântei. 

În acelaşi ritm nebunesc, Stryke şi trupa lui se adânciră 
în pădure. Prin micile deschizături din frunzişul de 
deasupra capului îi întrezăreau pe duşmanii zburători aflaţi 
pe urmele lor. 

În cele din urmă, îi văzură tot mai rar. Se pare că-i 
păcăliseră. Trupa încetini, dar îşi continuă înaintarea. Se 
opri numai la marginea cealaltă a pădurii. 

Adăpostiţi de şirul de copaci, Jderii îi văzură din nou pe 
dragonii care acum pluteau în cerc, în zbor de 
recunoaştere. Neîndrăznind să-şi trădeze ascunzătoarea, 
trupa descălecă şi postă santinele pentru a-i surprinde pe 
oamenii care puteau fi pe urmele lor. Pe moment, nu se 


vedea nici o mişcare. Jderii se aşezară pe poziţie, cu arma 
în mână, aşteptând să iasă din adăpost. 

Haskeer bău o înghiţitură zdravănă de apă din ploscă, o 
astupă la loc, apoi începu să se lamenteze: 

— Am riscat al naibii acolo, pe câmp. 

— Ce altceva am fi putut face? îl întrebă Coilla. Oricum, 
ne-a mers, nu-i aşa? 

Haskeer nu putu s-o contrazică, aşa că se mulţumi să se 
încrunte. 

În trupă însă domnea altă stare de spirit. Mai ales răcanii 
jubilau, încântați de felul în care scăpaseră, până când 
Stryke fu nevoit să ţipe la ei ca să potolească hărmălaia. 

Alfray nu era chiar atât de vesel. Se gândea la Darig. 

— Dacă l-aş fi ţinut mai bine, poate ar fi şi el cu noi acum. 

— N-ai avut ce face, îi spuse Stryke. Nu te gândi la ce-ar 
fi putut să se întâmple. 

— Stryke are dreptate, zise şi Coilla. E o minune că nu 
am pierdut mai multe vieţi. 

— Chiar şi aşa, şopti Stryke, mai mult pentru sine, dacă e 
să aruncaţi vina pe cineva pentru vieţile irosite, atunci 
poate pe mine ar trebui s-o aruncaţi. 

— Nu începe să te văicăreşti ca prostul. Noi avem nevoie 
de un cap limpede, nu de unul copleşit de vină. 

Stryke pricepu ce vrea să spună Coilla şi schimbă 
subiectul. Duse mâna la buzunar şi scoase steaua. 

— Lucrul ăla straniu ne-a băgat în belea, rosti Alfray. Ne- 
a dat viaţa peste cap. Sper să merite, Stryke. 

— Ar putea fi garanţia eliberării noastre din robie. 

— Poate da, poate nu. Cred că de multă vreme căutai un 
pretext să rupi lanţurile. 

— Sincer vorbind, oare nu toţi am făcut aşa? 

— Probabil. Dar eu, la vârsta mea, sunt mai prudent când 
vine vorba de schimbare. 

— A acum venit vremea schimbării. Totul se schimbă. Noi 
de ce nu? 


— Ha, schimbarea... spuse Haskeer batjocoritor. Se 
vorbeşte prea mult despre... 

I se tăie respiraţia şi-şi pierdu echilibrul. Se prăbuşi ca o 
vită pocnită în moalele capului. 

— Ce naiba! strigă Coilla. 

Se adunară în jurul lui. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Stryke. E rănit? 

După ce-l examină rapid, Alfray răspunse: 

— Nu. 

Îi puse mana pe frunte şi-i luă pulsul. 

— Păi, atunci ce-a păţit? 

— Are temperatură. Ştii ce cred, Stryke? Că are aceeaşi 
boală ca Meklun. 

Câţiva răcani se traseră înapoi. 

— Tâmpitul, s-a ascuns de noi, adăugă Alfray. 

— În ultimele două zile n-a fost în apele lui, nu-i aşa? 
remarcă atunci Coilla. 

— Nu. Avea toate simptomele. Şi mai e un lucru, care nu 
e deloc plăcut. 

— Vorbeşte, îl îndemnă Stryke. 

— M-am tot gândit de ce a murit Meklun, recunoscu 
Alfray. Pentru că, deşi avea răni grave, s-ar fi putut vindeca. 
Cred că a luat ceva din tabăra pe care am ars-o. 

— Dar nu s-a apropiat de locul ăla, îi aminti Jup. N-avea 
cum! 

— EI, nu, dar Haskeer s-a apropiat. 

— O, zei, şopti Stryke. A zis că nu s-a atins de nici un 
cadavru. Probabil c-a minţit. 

— Dacă Haskeer a luat boala din tabără şi i-a dat-o lui 
Meklun, oare nu ne-a dat-o şi nouă? întrebă Coilla. 

Un murmur de nelinişte străbătu trupa Jderilor. 

— Nu neapărat, răspunse Alfray. Meklun era deja slăbit 
din cauza rănilor şi predispus la infecţie. Noi, ceilalţi, dacă 
am fi fost infectați, s-ar fi văzut deja semnele. E cineva care 
nu se simte bine? 

Unii strigară că nu, alţii scuturară din cap. 


— Din puţinele cunoştinţe pe care le am despre bolile 
oamenilor, riscul cel mai mare de infecţie e în primele două 
zile. 

— Să sperăm că ai dreptate, spuse Stryke. Se uită la 
Haskeer. 

— Crezi c-o să-şi revină? 

— E tânăr şi puternic. Asta o să-l ajute. 

— Ce putem face pentru el? 

— Mai nimic, decât să încercăm să nu-i mai crească febra 
şi să aşteptăm criza. 

— Încă o problemă, oftă Coilla. 

— Da, o aprobă Stryke. Nu ne mai trebuia şi asta pe cap. 

— Are noroc că nu procedăm cu răniții aşa cum ne-a 
sugerat el. Mai ţii minte ce-a spus despre Meklun? 

— Da. S-a-ntors roata, nu-i aşa? 

— Şi acum, ce facem, şefule? întrebă Jup. 

— Ne urmăm iar planul. Arătă spre dragonii care se 
învârteau în cerc deasupra lor. Imediat ce pleacă, dacă 
pleacă, pornim spre Trinity. 


Trecură câteva ceasuri bune până ce se liniştiră lucrurile. 

După ce au zburat de nenumărate ori deasupra pădurii, 
în cele din urmă, dragonii au plecat spre nord. Stryke 
ordonă ca Haskeer să fie aşezat pe un cal şi legat de el. Un 
răcan fu pus să-l conducă. Trupa porni cu mare grijă spre 
Trinity. Stryke socoti că drumul avea să ţină cam o zi şi 
jumătate, dacă nu le ieşeau obstacole în cale. 

Acum, că lăsau în urmă Păşunea Ţesătorului, puteau 
alege o cale mai scurtă. Însă pentru că se aflau în sud, în 
acea regiune din Maras-Dantia unde se stabiliseră cei mai 
mulţi oameni, trebuia să fie şi mai prudenţi. Ori de câte ori 
puteau, căutau adăpostul zonelor împădurite, al văilor bine 
ascunse sau alte ascunzişuri naturale. Dar, cu cât se 
îndreptau mai mult spre sud, cu atât se înmulţeau semnele 
aşezărilor omeneşti şi ale jafurilor. 


În dimineaţa celei de-a doua zile, ajunseră pe locul unei 
foste păduri, acum complet tăiată. Lemnul fusese luat 
aproape în întregime, dar erau şi câteva buturugi mari 
lăsate pur şi simplu să putrezească. Pe cioturile retezate 
crescuseră nestingheriţi muşchi şi ciuperci maronii. 
Însemna că pădurea fusese tăiată cu luni de zile în urmă. 

Jderii se îngroziră în faţa naturii mutilate, uimiţi de cât 
efort fusese necesar ca s-o distrugă. Şi deveniră şi mai 
prevăzători, ştiind că asemenea devastare presupunea 
multe perechi de mâini. 

Peste câteva ore descoperiră ce se întâmplase cu lemnul 
tăiat. 

Ajunseră la un râu care curgea spre sud-vest, spre lanţul 
Munţilor Carascrag. Cum râurile erau cele mai sigure 
călăuze într-o călătorie, îi urmară cursul. În curând văzură 
că apa se adâncea şi nu mai curgea. 

Cotiră şi văzură de ce. 

Râul se transformase într-un lac imens, cu valuri mici, 
întins pe acri întregi de teren cândva deschis. Fusese creat 
de un imens baraj de lemn construit, desigur, cu copacii din 
pădurea distrusă. Barajul îi îngrozi şi-i impresionă în acelaşi 
timp. Mai înalt decât cel mai înalt pin, era format dintr-o 
barieră adâncă din şase trunchiuri, întinsă pe o distanţă pe 
care săgeata trimisă de un arcaş musculos de abia ar fi 
străbătut-o. Lemnele fuseseră aşezate cu mare precizie, 
apoi legate cu kilometri de funie groasă. Încheieturile erau 
lipite cu mortar. Pe fiecare mal, dar şi în apă, se ridicau 
stâlpi care sprijineau barajul. 

În ciuda construcţiei impunătoare, cercetaşii nu 
descoperiră nici o urmă a oamenilor. Cum nu făcuseră 
popas din ziua anterioară, Stryke le ordonă să se oprească 
şi postă santinele. 

După ce Alfray îi luă temperatura lui Haskeer - din 
păcate, mai mare -, veni lângă ceilalţi ofiţeri ca să discute 
mişcarea următoare. 


— Apa împrejmuită înseamnă că ne aflăm în apropiere de 
Trinity, deduse Stryke. Au nevoie de ea ca să ajungă pentru 
o populaţie mai numeroasă. 

— Dar e şi un semn al puterii, sugeră Alfray. Cea pe care 
ţi-o dă controlul asupra rezervei de apă. 

— Ca să nu mai pomenesc de puterea pe care o 
reprezintă numărul perechilor de mâini care au fost 
necesare pentru construirea barajului, adăugă Stryke. 
Oamenii din Trinity trebuie să fie pe cât de numeroşi, pe 
atât de bine organizaţi. 

— Dar trec cu vederea puterea magică pe care au 
nimicit-o când au oprit cursul râului, le aminti Jup. Până şi 
eu simt energie negativă în zona asta. 

— lar eu presimt o mare problemă, spuse Coilla, revenind 
la lucruri mai urgente. Trinity e o fortăreață de fanatici Uni. 
Se zvoneşte că nu prea se dau în vânt după rasele 
străvechi. Cum naiba o să pătrundem în ea ca să căutăm 
steaua? Sau pui la cale o misiune sinucigaşă, Stryke? 

— Nu ştiu cum o să facem. Dar vom aplica strategia 
militară de bază: ne apropiem cât de mult se poate, ne 
căutăm o ascunzătoare şi vedem cum stau lucrurile. 
Trebuie să existe o cale, chiar dacă încă nu ştiu care. 

— Şi dacă nu există? întrebă Alfray. Dacă nu ne putem 
apropia de fortăreață? 

— Atunci va trebui să refacem tot planul. Poate vom 
negocia cu Jennesta să-i dăm steaua pe care o avem în 
schimbul graţierii noastre. 

— Da, sigur, comentă Coilla cu cinism. 

— Sau ăsta e începutul unei alte vieţi pentru noi, cea de 
proscrişi. Căci, hai să nu ne mai ascundem după deget 
oricum suntem proscrişi. 

Jup îşi exprimă neliniştea. 

— Nu-i o perspectivă prea încântătoare, căpitane. 

— Atunci va trebui să facem tot ce ne stă în puteri ca s-o 
evităm, nu-i aşa? Acum, toată lumea la odihnă. Vreau să 
pornim spre Trinity în cel mult un ceas. 


17 


Zăriră fortăreaţa spre sfârşitul după-amiezii. 

Apăraţi de vegetaţie, cu ochii în patru după patrule, 
Jderii o cercetară de la distanţă. Era un oraş enclavă, 
complet înconjurat de un zid din lemn înalt, cu turnuri de 
supraveghere. 

Munţii Carascrag se ridicau deasupra şi dincolo de el, cu 
nuanţe albastru-oţel şi creste zimţate. Aerul tremura 
deasupra lor, încălzit de izvoarele de apă caldă din Deşertul 
Kirgizil, de partea cealaltă a lanţului muntos. 

Un drum bătătorit ducea la o poartă dublă - intrarea 
principală în Trinity. Era închisă. Oraşul era înconjurat de 
lanuri de cereale atât de întinse, că ajungeau până aproape 
de locul în care se ascundea trupa. Dar recolta părea cam 
sărăcăcioasă. 

— Acum ştim de ce le trebuie atâta apă, constată Coilla. 

— Bine le prinde numai lor, îi replică Jup. Uite ce firavă e 
recolta. Oamenii sunt nişte proşti. Nu-şi dau seama că 
distrugând magia pământului, îşi fac rău şi lor, şi nouă. 

— Cum naiba o să ne apropiem de locul ăla, Stryke? vru 
să ştie Alfray. Că de intrat în el, nici nu te mai întreb. 

— S-ar putea ca norocul să fie de partea noastră. Încă n- 
am văzut nici un om. Probabil că majoritatea s-au dus să se 
lupte pe Păşunea Ţesătorului. 

— Dar n-ar fi lăsat fortăreaţa neapărată, nu? îi aminti 
Coilla. Şi dacă s-au dus acolo aproape toţi locuitorii, tot 
trebuie să se întoarcă la un moment dat. 

— Am zis că poate avem noroc, nu că am rezolvat 
problema. 

— Aşadar, ce-i de făcut? se întrebă Jup. 

— 'Trimitem cercetaşi să caute un loc unde să ne 
ascundem şi să ridicăm tabăra. Coilla, ia trei soldaţi şi dă o 
raită în jurul oraşului de la stânga la dreapta. Jup, ia şi tu 
trei şi fă acelaşi lucru, dar din partea cealaltă. Luaţi aminte 
la orice loc care ne-ar putea servi drept adăpost şi nu uitaţi 


că trebuie să fie potrivit şi pentru cai, şi pentru noi. Aţi 
înţeles? 

Cei doi dădură din cap şi plecară să execute ordinul 
primit. 

Stryke se uită la Alfray. 

— Care e starea lui Haskeer? 

— Aceeaşi. 

— 'Ticălosul ne face viaţa amară şi când zace inconştient. 
Fă tot ce poţi pentru el. Se întoarse apoi spre restul trupei. 
Fiţi cu ochii în patru şi gata de luptă. 

Se aşezară să privească şi să aştepte. 


— Am un sentiment de nesiguranţă, şopti Jup. 

Ascunşi de tufişuri, se uitau la gura largă a tunelului tăiat 
în râpă. 

— Ceea ce mă îngrijorează pe mine e că nu-i decât o 
singură intrare, spuse Alfray, şi nu ştiu cât de speriaţi vor fi 
caii acolo înăuntru. 

— Nu avem altă soluţie, repetă Coilla, exasperată. 

— Coilla are dreptate, hotări Stryke. Va trebui să 
profităm de ceea ce avem. Eşti sigură că-i părăsit? 

Ea înclină din cap. 

— Doi răcani au intrat destul de mult în el. A fost 
abandonat. 

— Dacă află oamenii că ne-am ascuns acolo, o să ne 
prindă în cursă ca pe nişte şobolani, vorbi Jup. 

— E un risc pe care trebuie să ni-l asumăm, îi spuse 
Stryke. Verifică să fie liber drumul. În regulă, intraţi 
repede. Mai întâi caii. 

Trupa se furişă spre gaura de mină. Nu toţi caii intrară 
de bunăvoie în puț, aşa că fură târâţi pe ultimii metri. 

Înăuntru era umed şi mult mai frig decât sub cerul liber. 

Lumina zilei nu pătrundea decât pe o distanţă de treizeci 
de paşi, apoi tunelul se micşora şi se îngusta. Mai departe, 
întuneric beznă. 


— Stăm cât mai departe de gura puţului, decretă Stryke. 
Nici o lumină, dacă nu e absolut necesar. 

Coilla se cutremură. 

— Eu n-o să merg atât de departe ca să am nevoie de ea. 
Oricând prefer cerul liber. 

Jup atinse tavanul rugos. 

— De ce crezi c-au săpat puţul ăsta? 

Aplecat deasupra lui Haskeer ca să-i pună o compresă 
rece pe frunte, Alfray se aventură să dea un răspuns: 

— Ca să dea de aur, poate. Sau să prade pământul de alte 
resurse pe care le consideră preţioase. 

— Am mai văzut aşa ceva, spuse Jup, atingând pietrele cu 
vârful bocancului. Cred că săpau după rocile negre cu care 
fac focul. Mă întreb cât le-a trebuit să epuizeze filonul. 

— Nu prea mult, din câte îi cunoaştem, sugeră Coilla. Şi 
cred că ai dreptate, Jup. Am auzit că oraşul Trinity a fost 
construit aici pentru că se găseşte multă piatră neagră în 
regiune. 

— Iarăşi e prădat pământul, mormăi piticul. Ar fi trebuit 
să spargem barajul ăla şi să le dăm un subiect la care să 
cugete. 

— Am fi avut de lucru, nu glumă, rosti Stryke. Nici o 
armată n-ar fi reuşit să-l doboare. Dar nu asta ne 
interesează pe noi deocamdată. Trebuie să găsim punctul 
slab al fortăreței. 

— Dacă are unul. 

— N-o să-l găsim stând aici, Jup. 

— Deci care-i planul? întrebă Coilla. 

— Un lucru pe care trebuie să-l evităm e să ieşim într-un 
grup prea mare, mai ales în timpul zilei. Vreau să arunc o 
privire în jur numai eu, cu tine şi cu Jup. 

Coilla încuviinţă. 

— Din partea mea, foarte bine. Nu mă încântă ideea să 
trăiesc ca un pustnic. 

— Ceilalţi rămân aici, ascunşi vederii, ordonă Stryke. 
Puneţi două santinele, Alfray, şi încă două printre tufişuri, 


ca să anunţe dacă vine cineva. Şi încearcă să linişteşti caii 
dacă încep să necheze. Voi doi, haideţi să mergem. 

Coilla şi Jup părăsiră puţul după el. 

Ţâşniră spre primul ascunziş aflat la îndemână şi porniră 
în direcţia oraşului. Prevăzători, mai mult aplecaţi, 
parcurseseră aproximativ jumătate de kilometru printr-unul 
din lanurile de cereale când Coilla îl prinse pe Stryke de 
braţ. 

— Culcat! şuieră ea, trăgându-l la pământ. 

Cei trei se pitiră în porumb. La douăzeci de metri în faţa 
lor stăteau primii oameni pe care-i vedeau în Trinity. Un mic 
grup de femei, îmbrăcate simplu, mai mult în negru. Lucrau 
pe ogorul vecin. Culegeau un fel de roade şi le încărcau în 
coşuri trase de măgari. Doi bărbaţi înarmaţi, bărboşi şi tot 
în haine negre, le păzeau. 

Cu degetul la buze, Stryke le făcu semn Coillei şi lui Jup 
să-l urmeze. Ocoliră muncitoarele într-o linişte perfectă. 
Fură nevoiţi să mai facă nişte ocoluri ca să evite alte capete 
care se clătinau deasupra cerealelor. 

Târându-se în patru labe, ajunseră pe neaşteptate la un 
drum din pământ dens, acoperit cu pietriş. Traseră cu 
ochiul din porumb şi-şi dădură seama că era cel care ducea 
la porţile oraşului. Nu se vedea nici un om în apropiere, aşa 
că se pregătiră să străbată distanţa până la ele. Coilla vru 
să plece prima, când se auzi hurducăit de căruţe. Se 
retraseră şi urmăriră ce se întâmpla. 

Apăru un şir de vehicule. Prima era o trăsură deschisă, 
trasă de două iepe albe, nişte animale splendide. În faţă 
stăteau vizitiul şi încă un om, amândoi înarmaţi până în 
dinţi şi în haine negre. În spate, încă doi oameni, tot în 
negru. Unul era clar o gardă, căci avea un arc. Dar bărbatul 
de lângă el, aşezat pe un scaun mai înalt, avea înfăţişarea 
cea mai şocantă. 

Era singurul cu pălărie, un acoperământ înalt pentru cap, 
din material negru, despre care Stryke credea că se 
numeşte joben. Şi aşezat, bărbatul tot înalt arăta, slab, dar 


vânos. Avea obrazul îmbătrânit şi un chip care se termina 
cu o bărbie ascuţită, acoperită de smocuri cărunte. Gura, o 
linie subţire, abia vizibilă. Ochii, negri şi pătrunzători. Un 
chip cu trăsături ferme, neobişnuit cu zâmbetul. 

Trăsura trecu mai departe. 

După ea veniră trei căruţe trase de perechi de boi. 
Fiecare era mânată de un om în haine negre, însoţit de o 
gardă. În ele se îngrămădeau atât de mulţi călători, că nu 
mai era loc decât în picioare. 'Ioţi erau pitici. 

Stryke observă reacţia preocupată a lui Jup când căruțele 
hurducăiră înainte, spre porţile oraşului. 

Jup dădu drumul aerului din plămâni. 

— Închipuiţi-vă ce mi-ar fi făcut Haskeer... 

— Nu erau prizonieri, nu-i aşa? întrebă Coilla. 

Stryke scutură din cap. 

— Aş zice că erau muncitori. Pe mine mă interesează mai 
mult bărbatul aşezat în spatele trăsurii. 

— Hobrow? 

— Avea cu siguranţă înfăţişare de conducător. 

— Şi ochi de peşte mort, adăugă Jup. 

Se uitară la convoiul de căruţe care se îndrepta spre 
porţi. În vârful zidului oraşului îşi făcură apariţia gărzile. 
Porţile alunecară uşor la o parte, lăsând ochiului prilejul 
scurt de a vedea ce e în spatele lor cât intrară căruțele. 
Apoi se trântiră la loc. Se auzi scârţâitul zăvorului greu în 
spatele lor. 

— Asta-i soluţia, nu? zise Jup. Calea noastră de a 
pătrunde în oraş. 

Stryke nu-l înţelese. 

— Ce vrei să spui? 

— Trebuie să-ţi dau totul mură-n gură? Oamenii 
dinăuntru folosesc pitici. Eu sunt pitic. 

— E un plan riscant, Jup, reacţionă Coilla. 

— Ai tu unul mai bun? 

— Chiar dacă am reuşi să te introducem înăuntru, ce 
crezi c-ai reuşi să faci? îl întrebă Stryke. 


— Aş culege informaţii. Aş verifica aşezarea şi apărarea. 
Poate chiar mi-aş face o idee pe unde-o fi steaua. 

— Asta dacă Mobbs nu s-a înşelat când a presupus că au 
una, îi aminti Coilla. 

— N-o să aflăm niciodată dacă nu intră unul din noi acolo. 

— Nu ştim cum stau cu paza, sublinie Stryke. Dacă-i 
cunosc pe toţi piticii muncitori? 

— Sau dacă se cunosc piticii între ei? Cum ar reacţiona în 
faţa unui străin în rândurile lor? 

— Eu nu cred că-i periculos, declară Jup. Dar cred că 
putem presupune liniştiţi că oamenii nu-i cunosc pe pitici 
după nume. Din ce am auzit despre acest loc şi din tot ce 
ştim despre oameni, mi-e clar că nu au decât dispreţ faţă de 
rasele străvechi. Nu-i văd obosindu-se să le înveţe numele. 

Coilla se încruntă. 

— E o presupunere curajoasă. 

— E o şansă de exploatat. Referitor la cealaltă chestiune, 
ca piticii să observe un străin printre ei, nici asta nu eo 
problemă. Vedeţi, piticii ăia provin din cel puţin patru 
triburi diferite. 

— De unde ştii? vru să afle Stryke. 

— Cel mai adesea, după cum se îmbracă. Eşarfe de 
anumite culori, croiul vestei şi aşa mai departe. Toate 
trădează tribul din care te tragi. 

— La tine ce semne arată cărui trib aparţii? îl întrebă 
Coilla. 

— Nici unul. Trebuie să renunţi la ele când intri în 
serviciul Jennestei. Ca să nu fie probleme când ţi se 
stabilesc îndatoririle. Dar asta se poate remedia foarte uşor. 

Stryke tot mai avea îndoieli. 

— Prea mulţi „dacă” şi „poate”, Jup. 

— Bineînţeles, şi încă n-am ajuns la cea mai dificilă 
problemă. Oamenii precis ţin cumva evidenţa piticilor care 
intră şi ies din oraş. Probabil îi numără. 

— Ceea ce înseamnă că nu te poţi strecura pur şi simplu 
printre ei. Asta dacă găsim o cale să intri acolo. 


— Exact. Trebuie să-l inlocuiesc pe unul dintre ei. 

Coilla îl privi nedumerită. 

— Şi cum naiba o să reuşim? 

— Deocamdată, habar n-am. Dar dacă reuşim, obţinem 
mai multe avantaje. Mai întâi, nu cred că un chip nou o să 
ridice prea multe suspiciuni printre pitici, pentru că sunt 
aleşi din triburi diferite. Pe urmă, oamenii nu ne pot 
deosebi. Nu sunt în stare să deosebească între ei membrii 
raselor străvechi, ştiţi asta. 

— Şi? insistă Coilla. 

— Oamenii nu se vor aştepta să vrea să intre acolo un 
pitic care-i duşmăneşte. 

Stryke scutură încet din cap. 

— Nu te supăra, Jup, dar rasa ta are reputaţia că... se 
clatină după cum bate vântul, ca să zic aşa. Oamenii ştiu că 
piticii luptă de orice parte. 

— Nu mă supăr, Stryke. Tu ştii că nu-mi mai cer de mult 
iertare pentru apucăturile rasei mele. Dar să zicem că 
oamenii nu se aşteaptă ca un singur pitic să fie atât de 
nebun încât să se infiltreze printre ceilalţi. Şi nu uita că, în 
anumite privinţe, sunt şi ei ca rasele străvechi: văd ceea ce 
se aşteaptă să vadă. Se folosesc de pitici. Eu sunt pitic. Să 
sperăm că n-o să meargă cu presupunerile mai departe. 

— Să sperăm, repetă Coilla, pe ton uşor zeflemitor. 
Oamenii sunt nişte nemernici, dar asta nu înseamnă că sunt 
şi bătuţi în cap, să ştii. 

— Ştiu. 

— Ce ai de gând să faci cu însemnele gradului tău? Arătă 
spre tatuajele de pe obrazul lui Jup. 

— Rădăcină de garva. O macini, o amesteci cu apă şi pui 
puţin lut ca să-i dea culoare. E numai bună să le acopere şi 
e şi aproape de culoarea pielii mele. 

— Dacă nu se uită cineva mai îndeaproape, comentă 
Stryke. Rişti foarte mult. 

— Ştiu. Dar, în general, eşti de acord cu planul meu? 

Stryke stătu pe gânduri. 


— Nu văd cum am putea proceda altfel. Aşa că... da. 

Jup zâmbi. 

Instinctele de războinici îi făcură să-şi lungească gâturile 
ca să verifice împrejurimile. Nu se vedea nici un om. 

Coilla dădu glas unui îndemn la prudenţă: 

— Nu vă bucuraţi prea tare. Mai avem de pus la punct 
detaliile practice. De exemplu, cum o să faci schimbul cu 
unul dintre muncitori? 

— Ai vreo idee? întrebă Stryke. 

— Păi, dacă piticii sunt aduşi în oraş şi scoşi din el în 
fiecare zi - şi asta e doar o presupunere - poate atacăm o 
căruţă. Punem mâna pe unul dintre pasageri şi Jup se 
amestecă printre muncitori în confuzia creată de noi. 

— Nu. Se pot întâmpla prea multe şi le-am da de bănuit 
oamenilor că e ceva necurat la mijloc. 

— Ai dreptate, recunoscu Coilla, nu merge. Jup, tu ce 
zici? 

— Nu-mi vine altceva în minte decât să mergem acolo 
unde se aleg muncitorii. Trebuie să-i aducă de undeva şi 
pun rămăşag că de undeva din apropiere. N-ar avea nimic 
de câştigat dacă i-ar lua de la distanţă mare. Precis există 
pe-aici vreun sat sau vreun loc de adunare. 

— Mi se pare logic, încuviinţă Stryke. Ca să-l găsim, nu 
trebuie decât să mergem pe urmele căruţelor când pleacă 
din oraş. 

— Întocmai. Va trebui să le urmărim pe jos, bineînţeles, 
dar se mişcă al naibii de încet. 

— Atunci să sperăm că, aşa cum zici tu, locul de adunare 
e undeva în apropiere. Răsuci ideea în minte câteva 
secunde. Aşa facem. Coilla, du-te înapoi la ceilalţi şi spune- 
le cum stau lucrurile. Pe urmă te întorci aici cu doi soldaţi şi 
aşteptăm să iasă căruțele. 

— Îţi dai seama că e-o nebunie toată aventura asta, nu? 
întrebă ea. 

— Începem să ne pricepem foarte bine la asemenea 
aventuri. Acum du-te. 


Coilla zâmbi discret şi se strecură hoţeşte prin lan. 


Căruţele cu pitici părăsiră oraşul la lăsarea amurgului. 
Trăsura nu se vedea printre ele. 

Stryke, Coilla, Jup şi doi soldaţi aşteptară să treacă de ei 
şi s-o ia înainte, apoi se luară după ele, mergând aplecaţi şi 
cât mai feriţi. Când ajunseră la capătul lanurilor de cereale, 
trebuiră să-şi pună la contribuţie inventivitatea ca să nu fie 
văzuţi, dar aveau suficientă experienţă ca să se descurce. 
Din fericire, cele trei căruţe pline înaintau foarte încet, aşa 
că le urmăriră fără dificultate. 

În cele din urmă, căruțele ieşiră de pe cărare şi porniră 
de-a curmezişul pe un drum de ţară, deschis. Orcii se ţinură 
după micul convoi cam trei kilometri, în direcţia Golfului 
Calyparr. Tocmai când Stryke începea să se îngrijoreze că 
mai aveau puţin şi ajungeau la golf, vehiculele intrară într-o 
poiană şi se opriră. 

Orcii văzură cum se lasă în jos partea din spate a 
căruţelor ca să coboare piticii care se depărtară în direcţii 
diferite, fie în grupuri, fie câte unul. 

— Deci e un loc de întâlnire, nu un sat, observă Stryke. 

— Probabil că strâng forţă de muncă din toată regiunea. 
E în avantajul nostru. Dacă dispare unul, nu se va observa. 

Căruţele se rotiră şi porniră înapoi spre Trinity. Orcii îşi 
ascunseră capetele când trecură pe lângă ei, de data asta 
mai repede, căci scăpaseră de povară. Nu-i văzură nici cei 
trei pitici care trecură aproape de ei. 

— Până acum, toate bune, aprecie Stryke. Acum 
aşteptăm până dimineaţă şi să sperăm că se întorc după 
altă încărcătură. 

Hotări cine stă de pază şi cât şi se puseră pe aşteptat. 

Noaptea se scurse fără nici un incident. 

Imediat ce se crăpă de ziuă, piticii începură să vină la 
locul de întâlnire. Jup îşi legă la gât un batic roşu-cărămiziu, 
însemnul unui trib obscur şi îndepărtat. Pe urmă se mânji 
pe obraji cu rădăcină de garva ca să-şi ascundă tatuajele. 


Stryke se temuse că nu va arăta convingător, dar până la 
urmă se dovedi o mască nemaipomenită. 

— Acum avem nevoie de un muncitor izolat, spuse el, pe 
care să-l găsim la distanţă de luminiş. 

Aşteptară toţi să apară candidatul potrivit. Un soldat îl 
prinse de braţ pe Stryke şi arătă cu degetul. În dreapta lor, 
un pitic îşi croia drum cu greu prin iarba înaltă. 

Jup începu să se agite. 

— Lăsaţi-mă pe mine. 

Stryke îl apucă de mână. 

— Dar... 

— Trebuie s-o fac eu, Stryke. Îţi dai seama, nu? 

— Bine. la-o pe Coilla cu tine, să-ţi acopere spatele. 

Jup şi Coilla porniră aplecaţi, feriţi privirii de adăpostul 
natural. 

Ceilalţi urmăreau din priviri ţinta care se îndrepta spre 
luminiş. În acelaşi timp, supravegheau şi restul muncitorilor 
care mergeau spre locul de întâlnire. 

Dintr-odată, piticul singuratic căzu la pământ. Auziră 
iarba foşnind. În câteva clipe, Jup apăru în locul victimei şi 
porni spre căruțele care aşteptau. 

Orcii îl urmăreau concentrați, gata să iasă din adăpost şi 
să-i sară în ajutor la nevoie. Jup mergea degajat, fără nici o 
grabă. 

— Dar ştiu că se preface foarte bine, remarcă Stryke. 

Iarba se mişcă lângă ei. Apăru Coilla. 

— A ajuns? întrebă ea. 

— Mai are puţin, răspunse Stryke. 

Jup ajunse în poiana în care mişunau deja câteva zeci de 
pitici. Urmă o clipă de încordare, prima dintr-un şir lung. 
Dar nici semenii lui, nici vizitiii nu-i acordară o atenţie 
specială. Peste câteva minute, se urcau în căruţe. Jup, care 
până atunci se ţinuse deoparte, trebui acum să se apropie 
de ei. Venise momentul în care masca lui ori îşi făcea 
datoria, ori îl băga în bucluc. 

Orcii urmăreau scena ţinându-şi respiraţia. 


Amestecându-se în mulţime, Jup se urcă într-o căruţă. Nu 
se stârni agitaţie şi nu se auziră ţipete. Partea din spate a 
căruţelor fu prinsă bine să nu cadă. Bicele şfichiuiră pe 
spatele boilor şi convoiul se urni din loc. 

În linişte perfectă, orcii îl urmăriră cum trece pe lângă ei. 
În clipa următoare, când nu-i văzu nimeni, se luară după el. 
Mergea spre Trinity pe acelaşi drum ca în ziua anterioară. 

În vreme ce căruțele hurducăiau spre drumul care ducea 
la porţile oraşului, orcii văzură mai mulţi oameni ieşiţi să 
lucreze pe ogoare decât data trecută. Şi acum erau în 
majoritate femei, păzite de mai multe gărzi. 

Ca să nu fie observați, Jderii fură nevoiţi să fie şi mai 
atenţi. Nu se puteau apropia prea mult de zidul oraşului. 
Dar găsiră un loc bun într-un lan de grâu, de unde, 
ghemuiţi la pământ, puteau urmări cum înaintau căruțele. 

Ca şi data trecută, gărzile apărură deasupra zidului şi-i 
cercetară din priviri pe nou-veniţi. Peste un minut, uşile 
începură să se dea la o parte, scârţâind. Din nou, tentaţia 
de a arunca un ochi în spatele lor. Căruţele se urniră din loc 
şi intrară. Oameni în negru se grăbiră să închidă porţile. 

Orcii le auziră bubuind. 

Stryke se rugă ca bubuitura să nu fie semnul prevestitor 
al morţii lui Jup. 

18 


În spatele lui Jup, uşile se trântiră, parcă prevestind 
sfârşitul lumii. 

Fără să se agite prea mult, piticul cercetă împrejurimile. 
Primul lucru pe care îi căzură ochii fură câteva zeci de gărzi 
înarmate, îmbrăcate în uniforme negre. 

Trinity era un oraş convenţional, la limita austerităţii, 
organizat astfel încât l-ar fi mulţumit pe cel mai exigent 
comandant militar. Clădirile se aliniau frumos, pe rânduri. 
Unele erau case din piatră cu acoperiş de stuf, mari cât să 
adăpostească o familie. Altele, mai mari, ca nişte cazărmi, 
erau construite din lemn. Toate arătau foarte curate din 


exterior. Mai jos de ele, turnurile, la fel de rigide, domneau 
peste acoperişuri. Drumuri şi alei drepte ca săgeata 
străbăteau peisajul zgârcit. Până şi copacii, câţiva, fuseseră 
aliniaţi soldăţeşte. 

Oamenii - bărbaţi, femei şi copii - îşi vedeau de treburi 
foarte disciplinaţi. Ca şi gărzile, bărbaţii nu purtau decât 
veşminte negre. Iar femeile şi copiii, care nu se îmbrăcau în 
negru, purtau haine foarte simple. 

Jup nu apucă să se lămurească prea bine în legătură cu 
decorul din jur, că el şi semenii lui, care nu-i adresaseră nici 
un cuvânt, nici măcar nu vorbiseră între ei, fură daţi jos din 
căruţe. 

Încă un moment riscant. Dacă afla că oamenii au liste cu 
numele muncitorilor împrumutaţi? Dacă aşa era, îl aşteptau 
momente grele, mai mult ca sigur ultimele din viaţa lui. 

Aşa cum se cuveneau într-un loc dominat de simetrie, 
piticii fură aliniaţi în coloane lângă căruțele care-i 
aduseseră în oraş. Spre uşurarea lui Jup, oamenii începură 
să-i numere, împungându-i cu degetul. Cel care număra 
coloana lui Jup mişca din buze, dar trecu pe lângă el fără 
să-i acorde atenţie. Jup se întrebă ce-ar putea urma, când 
văzu activitate la uşa uneia dintre clădirile care aduceau cu 
o cazarmă. Îşi făcu apariţia bărbatul pe care-l văzuse 
împreună cu Coilla şi Stryke cu o zi în urmă în trăsură şi 
despre care bănuiau că era Kimball Hobrow. 

Avea aceeaşi privire glacială şi aceeaşi expresie severă. 
Jup se întrebă, ca şi ieri, câţi ani avea. Nici acum, când îl 
vedea mai de aproape, nu se lămuri mai bine decât prima 
oară, când îl zărise de la distanţă, dar bănui că ajunsese la 
mijlocul vieţii, judecând după standardele oamenilor, deşi 
era greu de apreciat vârsta la rasa lor. Se spunea că exista 
un mijloc de a stabili vârsta, ca la câini şi pisici, dar al naibii 
să fie el dacă şi-l amintea. 

Un lucru care nu putea fi pus la îndoială era charisma lui 
Kimball. Emana autoritate, putere şi, desigur, ameninţare. 


Oamenii făcură linişte şi se dădură la o parte ca să-i facă 
loc să treacă printre ei. El se îndreptă spre o căruţă şi se 
urcă în ea. Acum părea şi mai înalt, o figură impunătoare. 
Scrută piticii din priviri. În ciuda voinţei sale, Jup se înfioră 
sub ochii lui pătrunzători. 

Hobrow ridică braţele ca să se facă linişte, un gest inutil, 
pentru că nimeni nu scosese un sunet de la apariţia lui. 

— Eu sunt Kimball Hobrow! tună el. 

Vorbele lui sunară mai mult ca o declaraţie profundă 
decât ca o simplă prezentare. Avea un glas grav, plăcut, 
care dădea forţă trupului său fragil. 

— Unii dintre voi sunt aici pentru prima oară, continuă el. 

Auzindu-i vorbele, Jup se bucură. Înseamnă că situaţia lui 
nu era chiar precară. 

— Cei care aţi mai venit aici aţi auzit deja lucrurile pe 
care mă pregătesc să le spun, dar nu strică să le auziţi încă 
o dată. Veţi face numai ce vi se spune şi nu veţi uita nici o 
clipă că sunteţi musafiri în acest loc, unde vi s-a dat voie să 
intraţi pentru ca oamenii mei să se ocupe de îndatoriri mai 
importante. 

O să curăţăm rahatul după ei, îşi zise Jup. Ce surpriză... 

Hobrow scrută audiența cu ochii lui amăgitori. Pauza era 
menită să-i accentueze spusele. 

— În acest loc, unele lucruri sunt permise, altele, nu. 
Aveţi voie să îndepliniţi sarcinile pentru care veţi fi răsplătiți 
din plin. Aveţi voie să vă purtaţi reverenţios cu cei superiori 
vouă. Aveţi voie să vă exprimaţi respectul faţă de credinţa 
noastră în Creatorul Suprem. 

Şi cu asta s-a terminat momeala, reflectă Jup. Care-o fi 
ameninţarea? 

— Nu permitem trândăveala, obrăznicia, neascultarea, 
destrăbălarea şi înjurăturile. 

Aha, deci asta era ameninţarea... 

— Nu permitem alcoolul, cristalele sau alte substanţe 
ameţitoare. Nu vorbiţi cu nici un cetăţean dacă nu vi se 
adresează el înainte şi executaţi fără să cârtiţi orice ordin 


primit de la custozi sau cetăţeni. Vă veţi supune tot timpul 
legilor acestui loc, care sunt legile Domnului nostru. 
Încălcaţi-le, şi veţi fi pedepsiţi. La fel ca Fiinţa Supremă, pot 
să iau înapoi oricând ceea ce am dat. 

Hobrow îi străpunse pe pitici încă o dată cu privirea lui 
sfredelitoare. Jup observă că doar câţiva dintre semenii lui 
se uitau în ochii lui. Încercă şi el să-i evite, mai mult ca să 
nu atragă atenţia. 

Hobrow îşi scoase pălăria, arătându-şi ciuful de păr ca 
abanosul, cu nuanţe cenuşii. 

— Acum 0 să spunem o rugăciune pentru străduinţele 
noastre, anunţă el. 

Jup se uită în jur. Piticii care aveau şi pălărie se 
descoperiră. Le urmă exemplul - şi pe cel al lui Hobrow - şi 
lăsă capul jos, simțindu-se ca un idiot care atrage atenţia 
asupra lui. De ce trebuia să facă aşa, nu înţelegea. Când 
stătea de vorbă cu zeii nu era necesară atâta ceremonie. 
Că-l ascultau sau nu, tot nu conta dacă avea sau nu pălărie 
pe cap. 

— O, Doamne, care ai creat toate lucrurile, începu 
Hobrow, te rugăm cu umilinţă să ne asculţi rugăciunea. 
Binecuvântează truda acestor creaturi neînsemnate, 
Doamne, şi ajută-ne să le scoatem din ignoranță şi 
sălbăticie. Binecuvântează şi eforturile noastre, ale aleşilor 
Tăi, ca să Te slujim şi să te cinstim cum se cuvine. Întăreşte- 
ne braţul cu care ne îndeplinim misiunea ca mijlocitor al 
mâniei Tale, Doamne. Fă-ne sabia Ta, iar Tu fii scutul care 
ne apără de cei nedrepţi şi blasfematori. Păstrează rasa 
noastră pură şi nimiceşte-i fără milă pe duşmanii noştri şi ai 
Tăi. Învaţă-ne să fim cu adevărat recunoscători pentru 
răsplata nemărginită pe care ne-o dai, Doamne. 

Fără alte cuvinte, Hobrow îşi puse pălăria pe cap, cobori 
din căruţă şi se îndreptă spre clădirea din care ieşise. Îl 
urmară câţiva adepţi plini de respect. 

— E cam aspru, nu crezi? îi spuse Jup celui de lângă el. 


Piticul, sobru, îl ignoră. Îl cercetă din cap până-n 
picioare, dar nu cu prea multă curiozitate. 

O să-mi placă la nebunie aici, îşi zise Jup. 

O gardă, sau un custode, cum bănui că trebuie să i se 
adreseze, luă locul lui Hobrow pe scaunul din căruţă. Câţiva 
oameni rămaseră în spatele vehiculului. 

— Nou-veniţii să rămână pe loc, ca să primească 
însărcinări, vorbi el. Ceilalţi, care ştiţi ce aveţi de făcut, 
mergeţi la locurile voastre de muncă. 

Majoritatea piticilor se scurseră în direcţii diferite. 

— Să vă întoarceţi aici la lăsarea serii, ca să fiţi duşi 
înapoi! strigă omul după ei. 

Rămase numai Jup, cu alţi patru pitici. Acum, că nu mai 
era înconjurat de mulţime, se simţea mai vulnerabil. Ceilalţi 
patru se apropiară de custode. Nevrând să iasă în evidenţă, 
făcu la fel. 

— Aţi auzit ce-a spus stăpânul nostru, le vorbi custodele. 
Respectaţi întru totul cuvintele lui. Ştim cum să-i pedepsim 
pe cei ce nu le ascultă, adăugă el ameninţător. Se uită pe un 
pergament. Avem nevoie de trei dintre voi la refacerea 
Pieței Centrale. Tu, tu şi tu, arătă el spre trei pitici. Mergeţi 
după el. 

Unul dintre custozi le făcu semn şi plecară cu el. 

Bărbatul trecu la următorul punct de pe listă. 

— Un pitic să ajute la săparea noii haznale din partea de 
sud. 

M-a lovit norocul dacă primesc eu sarcina asta, se ironiză 
Jup. 

— Tu. 

Custodele îl indică pe celălalt pitic. Acesta nu se arătă 
deosebit de încântat când plecă după custodele lui. 

Rămas ultimul, Jup începu să se neliniştească. Îi trecu 
prin minte că oamenii îi descoperiseră adevăratele intenţii 
şi că îi întindeau o capcană numai pentru a-l prinde singur. 
Custodele se holbă la el. 

— Pari destul de solid, îi spuse el. 


— Păi... ăăă... cred că sunt. 

— Poţi să mi te adresezi cu domnule, îl informă custodele 
tăios. Toţi oamenii sunt domnule pentru cei din neamul tău. 
— Da... domnule, se corectă Jup, înăbuşindu-şi cu greu 
senzaţia de scârbă că trebuia să se închine în faţa unui 

venetic. 

Custodele consultă iar pergamentul. 

— E nevoie de două braţe la cuptoarele din arboret. 

— Din ce? Domnule, adăugă repede Jup. 

— Din seră. Cultivăm plante care au nevoie de căldură. 
Treaba ta e să întreţii focul care încălzeşte... Îl concedie cu 
un gest neglijent. Lasă c-o să ţi se explice. 

Jup îl urmă pe custodele în grija căruia fusese dat. 
Bărbatul tăcea, aşa că nici el nu încercă să-i vorbească. 

Jup spera la o însărcinare care să-i dea ocazia s-o şteargă 
şi să cerceteze locul. Nu ştia dacă primise aşa ceva. Dar, 
judecând după cât de strictă era paza, se îndoia. Astăzi n-o 
să se aleagă decât cu mâinile bătătorite. 

La câţiva paşi în spatele bărbatului, străbătură aleile 
drepte, trecând pe lângă clădiri identice ca aspect general. 
La capătul unui drum, cotiră pe altul, care semăna cu 
primul. Atâta asemănare începea să-l tulbure. 

Cotiră încă o dată. De data asta, apăru un element diferit: 
cea mai mare clădire pe care o văzuse până atunci în 
Trinity. Era de patru sau cinci ori mai înaltă decât casele din 
jur şi era construită din plăci de granit. 

Ceea ce o scotea în evidenţă, în afară de dimensiuni, era 
un oval uriaş aflat deasupra uşilor duble, de stejar. Ovalul, o 
fereastră, era înalt cât doi sau trei oameni cocoţaţi unul pe 
umărul celuilalt. Mai impresionant, era din sticlă. Jup mai 
văzuse sticlă o singură dată, în palatul Jennestei, şi ştia că e 
un material rar, scump şi greu de obţinut. Cea de aici avea 
nuanţe albăstrui, iar în mijlocul ei era trasat, dar nu colorat, 
un X, simbolul Uni. Clădirea era, probabil, o casă de 
rugăciune. Custodele văzu că se uită la ea, aşa că lăsă ochii 
în jos şi se prefăcu indiferent. 


Jup îşi zise că trebuia neapărat să-şi îndeplinească 
îndatoririle în ziua respectivă. Pentru că, deşi cadavrul 
piticului căruia îi luase locul fusese bine ascuns de 
camarazii lui, exista riscul ca acesta să fie dat dispărut şi 
lumea să înceapă să pună întrebări. 

Trecură de templu, cotiră a treia oară şi ajunseră la o altă 
construcţie măreaţă. Mai mică decât prima, dar cu aspect 
mult mai neobişnuit. Pereţii exteriori, din plăci de piatră cât 
o cărămidă, nu depăşeau statura lui Jup. Cel puţin nu 
partea din cărămidă, căci deasupra lor, până sub acoperişul 
neted, se înălţă o perdea din pătrate de sticlă încadrate în 
lemn. Clădirea avea forma unei cutii. Cel puţin două treimi 
din ea erau din sticlă, acum aburită. Jup nu reuşi să vadă 
prin ea decât o îngrămădeală de forme inegale şi câteva 
nuanţe verzui. 

La un capăt al construcţiei se afla o anexă din lemn şi 
piatră, fără sticlă. Spre ea îl conducea custodele. 

Când intrară, îi lovi un val de căldură. 

Jup observă că nu exista un perete despărțitor între 
anexă şi casa de sticlă, probabil arboretul, cu care se 
învecina. Înăuntru domnea o atmosferă umedă. Sera era 
plină de plante şi mai mari, şi mai mici, aşezate în vase pe 
podea sau aranjate pe rafturi. Cele mai multe nu înfloriseră 
încă. Unele aveau tulpini înalte şi subţiri, altele nu creşteau 
mai mari ca tufele, iar altele păreau să fie varietăţi 
agăţătoare. Nu recunoscu nici una dintre ele. 


În clădirea văruită în care intrase Jup se aflau trei 
cuptoare mari, ca nişte grătare deschise uriaşe, aliniate pe 
peretele îndepărtat. În toate era aprins focul. Stivele de 
lemne şi grămada uriaşă de roci negre se foloseau pentru a 
întreţine focul. Jup avu ocazia să vadă cum erau 
întrebuințate roadele minelor şi copacii tăiaţi din pădure. 

Deasupra cuptoarelor trecea o scurgere neacoperită din 
care ieşeau aburi. Scurgerea, un jgheab, intra în clădire 
printr-o gaură din perete. Apa încălzită de cuptoare trecea 
prin el şi ajungea în conductele închise care şerpuiau prin 
toată sera. 

O schemă inteligentă. Jup îi admise ingeniozitatea, dar nu 
descoperi la ce era bună. 

Doi pitici lucrau în încăpere. Unul arunca rocile negre în 
cuptoare cu lopata, celălalt băga lemne. Erau transpiraţi şi 
murdari. Un om stătea aşezat pe un scaun lângă uşă, cât 
mai departe de căldura cuptoarelor. Când intrară Jup şi 
custodele lui, se ridică. 

— Sterling, îi spuse el custodelui, în loc de salut. 

— Istuan, răspunse custodele. 'Ţi-am adus forţe noi, 
adăugă el. 

Arătă cu degetul spre Jup, dar nu catadicsi să se uite la 
el. Nici Istuan nu-l învrednici cu privirea. 

— Era şi cazul, bolborosi el. Ne e tot mai greu să 
menţinem temperatura numai cu doi. 

„Ne e greu”... ha, ha, se distră Jup. 

Sterling îşi luă la revedere şi plecă. 

— În spate sunt rezervoare de apă, îi explică Istuan fără 
altă introducere. De acolo vine apa din jgheabul de 
deasupra cuptoarelor. Îi arătă cu degetul. Apa trebuie să fie 
fierbinte tot timpul, pentru ca plantele să fie fericite. 

Îi explică organizarea mecanic, de parcă se adresa unui 
animal prost. 

— Ce fel de plante sunt acestea, domnule? îl întrebă Jup. 

Istuan se holbă la el mirat. Animalul ştia să vorbească. 
Dar suspiciunea luă imediat locul mirării. 


— Nu-i treaba ta. Tu nu trebuie să ştii decât că 
temperatura n-are voie să scadă. Dacă scade, vei fi biciuit. 

— Am înţeles, domnule, răspunse Jup, prefăcându-se 
intimidat. 

— Trebuie să ai grijă să nu se micşoreze grămada de 
lemne, să verifici nivelul apei din rezervoare şi să bagi 
combustibil în cuptoare când ceilalţi trebuie să se uşureze. 
S-a înţeles? 

Jup înclină din cap. 

— Acum pune mâna pe o lopată şi adu combustibil de 
acolo, îi ordonă custodele, arătând o uşă laterală. 

Uşa dădea într-o curte îngrădită, plină cu munţi de lemne 
şi rocă neagră. Lângă ele, două rezervoare de apă rotunde, 
ca nişte butoaie imense, pe picioare, umplute cu apă. Jup se 
apucă să refacă grămada de combustibil. 

Era o treabă care-ţi dădea dureri de spate şi, cum nici 
semenii lui, nici custodele nu se dădeau în vânt după 
conversaţie, îşi văzu de lucru în linişte. 

După ce trecu un ceas, custodele se ridică şi se întinse. 

— Am de făcut un raport, îi anunţă el. Nu leneviţi, vedeţi 
de focurile alea, să duduie. 

Odată şeful plecat, Jup încercă să închege un dialog cu 
ceilalţi pitici. 

— Ciudate plante, începu el. 

Unul dintre ei ridică nepăsător din umeri. Celălalt nu 
făcu nici măcar atât. Nici unul nu scoase o vorbă. 

— N-am mai văzut asemenea soiuri, insistă Jup. Sigur nu- 
s legume. 

— Sunt nişte ierburi, rosti unul dintre ei, în cele din 
urmă. Pentru medicamente... 

— Zău? Jup se apropie de plante să le vadă mai bine. 

— N-ai voie să intri acolo, sări ca ars celălalt. E interzis. 

Jup desfăcu braţele a resemnare. 

— În regulă. Eram doar curios. 

— Nu mai fi. Fă-ţi treaba şi câştigă-ţi banul. 


Jup se întoarse la munca lui. Nimeni nu mai spuse nimic 
până când se întoarse custodele. Îl trimise pe Jup să 
măsoare nivelul apei cu o riglă. 

Din întâmplare, era destul de scăzut, deci trebuiau 
umplute rezervoarele. Un adevărat noroc, însemna că piticii 
şi custodele trebuiau să meargă după rezerve. Avertizându- 
Il pe Jup să înteţească focul, bărbatul şi slugile plecară cu o 
căruţă. 

Când rămase singur, Jup începu să cerceteze plantele. 
Nu reuşi să identifice nici una, dar nu era de mirare, pentru 
că nu ştia aproape nimic despre plante în general, dar îşi 
zise că n-ar fi rău să ia cu el nişte mostre şi să le arate 
Jderilor. Alese trei la întâmplare şi rupse cu grijă câteva 
frunze. Îi trecu prin minte că s-ar putea să fie 
percheziţionat la plecare, aşa că-şi scoase un bocanc şi 
băgă frunzele înăuntru, pe talpă. 

Conştient că era posibil să nu mai aibă o asemenea şansă, 
se hotări să rişte mai mult. Băgă o cantitate mare de 
combustibil în cuptoare, sperând să ajungă pe perioada cât 
avea să fie plecat. Pe urmă se duse la uşă, o deschise cu 
grijă şi se uită pe stradă. Nu văzu pe nimeni. Se furişă 
afară. 

Când fusese adus în locul respectiv, zărise şi alţi pitici pe 
stradă, ducând poate mesaje sau trimişi cu diverse 
comisioane. Aşa că merse ca şi cum avea o ţintă, sperând că 
oamenii cu care s-ar întâlni să creadă că îndeplineşte un 
ordin. 

Se hotărâse deja unde să se ducă, deşi avea de străbătut 
o distanţă cam mare. În mintea lui, dacă steaua fusese 
inclusă în practicile religioase Uni, locul în care ar fi trebuit 
să fie păstrată era templul. Porni spre el. 

Ştia şi singur că piticii nu erau bine primiţi în locaşul 
sfânt al oamenilor. 'Tot la fel de bine ştia ce pedeapsă cruntă 
îl aştepta dacă era prins acolo. Dar ce rost ar fi avut să-şi 
rişte viaţa ca să se furişeze în Trinity şi să nu ducă la capăt 
misiunea cu care venise? 


Ca şi la venire, uşile templului erau închise. Poate că era 
cineva înăuntru. N-avea de unde să ştie dacă nu era plin de 
oameni. 

Trase aer adânc în piept, merse până la intrare şi răsuci 
mânerul. Uşa se deschise. Se uită în spatele ei. Nimeni. Se 
strecură repede înăuntru. 

Interiorul era simplist, dar elegant în austeritatea lui. 
Efectul îl dădeau diferitele soiuri de lemn, nu cele câteva 
ornamente. În faţa altarului modest se aflau rânduri de 
bănci. Tavanul era înalt şi boltit. 

Cel mai şocant era ovalul de deasupra uşilor. Acum, că se 
afla dinăuntru, Jup zări unul similar deasupra altarului. 
Acesta avea nuanţe rubinii şi acelaşi însemn emblematic al 
Uni în mijloc. Lumina de afară bătea exact în el, reflectând 
un X lunguieţ pe podeaua lustruită, din lemn de pin. 

Se furişă pe intervalul dintre bănci până la altar, şi el 
modest: o faţă de masă din pânză albă, un simbol Uni de 
metal, două sfeşnice de lemn şi un pocal de argint. Şi un 
cub din sticlă albă, prețioasă. 

În el se afla steaua. 

Jup crezuse că, dacă vor găsi vreodată altă stea, va arăta 
la fel ca aceea pe care o aveau deja. Nu era adevărat decât 
în parte. Obiectul la care se uita acum cu ochi mari avea 
aceeaşi mărime şi aceleaşi spiţe radiante. Dar, dacă steaua 
lor era maronie, cea din faţa lui era verde, iar spiţele, cinci 
la număr, nu şapte, erau altfel aranjate. 

Deveni şovăitor. Instinctul îi spunea să spargă sticla şi să 
fure steaua, în speranţa că putea s-o scoată din oraş. Dar 
raţiunea îi spuse că era o idee proastă, probabil sinucigaşă. 

Nu apucă să ia o hotărâre, pentru că auzi voci afară. Cel 
puţin doi oameni se apropiau de uşă. Nu văzu altă ieşire. 
Speriat, căută o ascunzătoare. Singurul loc bun era altarul. 
Reugşi să se trântească în spatele lui exact când se deschise 
uşa. 

Lipit de podea, îndrăzni să se uite pe după altar. 


Intră Kimball Hobrow, scoţându-şi pălăria. După el îşi 
făcură apariţia doi oameni la fel de sobri la înfăţişare. Se 
îndreptară spre altar. Lui Jup i se făcu inima cât un purice, 
convins că ştiau că e acolo şi veneau după el. Încleştă 
pumnii, hotărât să le opună rezistenţă. 

Dar cei trei se opriră şi se aşezară în primul rând de 
bănci. Următorul gând al lui Jup fu că intenționau să facă 
un act de adoraţie. Se înşelă şi de data asta. 

— Cum stăm cu aprovizionarea cu apă, Thaddeus? 
întrebă Hobrow. 

— Am terminat. Putem începe să folosim propriile 
rezerve protejate chiar de astăzi, la nevoie. 

— Şi esenţele? Vor porni spre ape fără să-şi trădeze 
prezenţa? 

— Odată introduse în apă, nu se mai văd. Până când se va 
vedea efectul lor, bineînţeles. Peste două zile facem ultimul 
test. 

— Ai grijă să fie aşa. Nu mai accept nici o amânare. 

— Da, stăpâne. 

— Fruntea sus, Ihaddeus. Planul Domnului merge bine 
şi, odată ce am triumfat aici, vom răspândi nenorocirea 
mult mai departe. Ziua mântuirii rasei noastre nu e 
departe, fraţii mei. Nici cea în care vom scăpa de plaga 
Mani. 

Jup habar n-avea despre ce vorbeau, dar nu-i suna a 
bine. 

Hobrow se ridică dintr-odată şi se îndreptă spre altar. Jup 
se încordă. Nu-l vedea bine, dar avu impresia că se uită la 
stea ori că luase cubul în mână. Respiră uşurat când 
fanaticul conducător al oamenilor se întoarse cu faţa la 
tovarăşii lui. 

— Nu trebuie să pierdem din vedere cruciada spre 
Scratch, la fel de importantă. Avem o poziţie puternică pe 
frontul acela, Calvert? 

Auzind că se vorbeşte despre ţinutul trolilor, Jup ciuli 
urechile. 


— Bătălia de la Păşunea '[esătorului nu s-a dat la 
momentul potrivit, răspunse al doilea bărbat, puţin cam 
agitat, după părerea lui Jup. I-a distras pe prea mulţi de la 
plan. O să mai treacă două săptămâni până strângem destui 
oameni. 

Hobrow se arătă nemulţumit. 

— Nu e bine. Necredincioşii au ceea ce ne aparţine nouă. 
Domnul nu trebuie frustrat. 

— Nu putem începe ostilitățile acolo fără efectivul 
complet, stăpâne. Ar fi un dezastru. 

— Atunci mai adu membri din alte rase, pentru ca ai 
noştri să se poată ocupa de plan. Nimic nu trebuie să stea 
în calea planului, fraţii mei. Mai stăm de vorbă mâine. Acum 
mergeţi la datoriile voastre şi încredeţi-vă în Domnul. Noi 
facem lucrarea lui şi vom învinge. 

Subordonaţii lui Hobrow plecară. El rămase pe loc. Se 
aşeză iar pe bancă, îşi împreună mâinile şi lăsă capul în jos. 
— Dă-mi puterea de care am nevoie, Doamne, recită el. 
Suntem nerăbdători să-Ţi îndeplinim planul, dar trebuie să 
ne dai cele necesare pentru asta. Binecuvântează strădania 
noastră de a purifica acest ţinut, pentru ca aleşii tăi să-l 

lucreze nepângărit. 

Pe Jup îl îngrijora trecerea timpului. Dacă Hobrow mai 
zăbovea mult, o să dea de necaz. 

— Trimite razele binecuvântării Tale divine şi asupra 
misiunii noastre din cuibul păgânilor de la Scratch. Ajută-ne 
să luăm de la ei ceea ce au şi ne trebuie nouă, ca să facem 
lucrarea Ta. Ajută-mă să-mi păstrez fermitatea, Doamne, şi 
nu mă lăsa să şovăi în slujba ta. 

Hobrow se ridică, se întoarse spre uşă şi ieşi din templu. 
Jup se obligă să mai stea un minut înainte de a-şi părăsi 
ascunzătoarea. Deschise tremurând uşa templului. Nu văzu 
pe nimeni în apropiere, aşa că ieşi din clădire. Porni spre 

seră cât de repede putu, dar nu fugi ca să nu atragă 
atenţia. Pe drum răsuci întruna în minte cele auzite. 


Când ajunse, trecu printr-un moment de panică, 
deoarece nu ştia dacă ceilalţi se întoarseră sau nu, nici dacă 
custodele trecuse pe acolo cât lipsise el. 

În orice caz, clădirea era goală. Focurile însă ardeau cu 
flacără foarte mică. Începu să bage combustibil în cuptoare 
ca turbat. Nu termină bine, că şi auzi hurducăit de căruţă. 

Istuan intră şi cercetă încăperea cu un ochi critic. Jup îşi 
făcu însă curaj să reziste acuzaţiei la care se aştepta. 

— Ai făcut căldură bună aici, îi spuse custodele. 

Era cel mai mare compliment pe care i-l putea face. 
Zâmbi uşor şi înclină din cap, incapabil să vorbească. 

Primi o nouă însărcinare obositoare, aceea de a căra apa 
din căruţă în rezervoare. Pe urmă i se dădură alte munci 
istovitoare. Nu-l deranjă. Avea timp să gândească. Una 
dintre concluziile la care ajunse era că lucrul care trebuia 
făcut nu putea fi dus la capăt în ziua aceea. Dar cel puţin 
ştia unde e steaua şi mai auzise şi alte informaţii, deşi nu le 
înţelegea. 

Munci în tăcere până la amurg. Atunci Istuan le spuse să 
se îndrepte spre porţi, ca să fie duşi înapoi cu căruţa. Li se 
dădu voie să se întoarcă neînsoţiţi. 

Pe drum, tovarăşii lui de cazne rămaseră la fel de tăcuţi. 
Pe strada principală care ducea la porţi, Hobrow trecu pe 
lângă ei în trăsura lui. Lângă el stătea o femeie. De fapt, nu 
era nici femeie, dar nici copilă şi purta haine mai colorate 
decât orice altă fiinţă umană din Trinity. Era durdulie, 
aproape obeză, cu părul de culoarea mierii şi ochi albaştri. 
Chipul ei trăda însă lăcomie şi răutate. Avea o gură tare 
urâtă. 

După ce arogantul Hobrow şi înfumurata femeie-copil se 
depărtară, Jup îi întrebă pe tovarăşii lui cine era. 

— Fata lui Hobrow, îi răspunse cel mai volubil, apoi zâmbi 
pentru prima oară. Dar nu că s-ar fi amuzat de ceva. 

— De ce râzi? îl întrebă Jup. 

— De numele ei. O cheamă Mercy! 7b1'7d. 


Ajunseră la porţi. Ceilalţi pitici se adunaseră deja şi 
căruțele aşteptau. Fură numărați şi, aşa cum se temuse Jup, 
percheziţionaţi. Dar cercetarea se rezumă la pipăitul 
hainelor şi scotocitul rapid al buzunarelor. Mulţumi zeilor 
că nu-l căută nimeni în bocanci. Cel puţin i se confirmă 
bănuiala că n-ar fi fost o idee bună să fure steaua. 

Cineva îi aruncă nişte monede în palmă. Pe urmă, Jup se 
urcă în căruţă. 

Porţile deschise fură cea mai liniştitoare privelişte din 
ziua aceea. 

19 


La adăpostul puţului, Jup le povesti Jderilor întâmplările 
zilei. Alfray era preocupat cu examinatul plantelor. 

— Te-ai descurcat bine, Jup, îl lăudă Stryke, dar nu mă 
încântă deloc ideea să te întorci acolo. Pe lângă alte riscuri, 
e foarte posibil ca piticul pe care l-ai omorât să fie dat 
dispărut. 

— Ştiu. Crede-mă, nici pe mine nu mă încântă. Dar, dacă 
vrem steaua aia, nu avem cum s-o obţinem altfel. 

— Una e s-o găseşti, şi cu totul alta s-o iei, spuse Coilla. 
Care-i planul? 

— M-am întrebat dacă n-ar fi posibil să v-o arunc cumva 
peste zid, propuse Jup. 

Stryke nu se arătă impresionat. 

— Nu merge. 

— Dar dacă mai facem încă una şi o înlocuim pe cea 
adevărată? veni şi Coilla cu o propunere. 

— Bună idee. Dar nici ea nu e realizabilă. Nu suntem atât 
de pricepuţi să facem una cât de cât convingătoare. Şi nu 
avem materialul care ne trebuie, nici măcar unul 
asemănător. 

— Steaua pe care am văzut-o în Trinity e altfel decât a 
noastră, le aminti Jup. Ar trebui s-o imităm din amintirile 
mele. Chiar dacă reuşim, tot nu ştiu cum putem scoate 
originalul din oraş. 


— Nu, nu ştim, fu de acord Stryke. Singura cale e una 
mai directă. La care ne pricepem cel mai bine. 

— Doar nu vrei să atacăm fortăreaţa! exclamă Coilla. O 
mână de orci împotriva unui întreg oraş? 

— Nu chiar. Dar ideea mea îţi pune pe umeri o povară 
foarte grea. E mai periculoasă decât tot ce ai făcut până 
acum. 

— Unde vrei să ajungi, Stryke? 

— Mă gândeam să furi tu steaua şi pe urmă să te furăm 
noi pe tine. 

— Poftim? 

— Este foarte simplu. Dacă toate merg bine, mâine tu o 
să fii cu tot cu stea în spatele zidurilor oraşului, iar noi de 
partea cealaltă a lor. Nu există nici o altă cale să intrăm în 
Trinity? 

— Of, Stryke, nu ştiu, la naiba... 

— Ai mai văzut vreo ieşire în afară de porţile principale? 
Ceva care ne-a scăpat nouă la recunoaştere? 

— Nu. 

— Atunci trebuie să intrăm pe ele. 

— Cum? 

— Stabilim momentul exact. Tu fugi din seră, înşfaci 
steaua... 

— Şi fug la porţi ca să vi le deschid vouă. Asta-i foarte 
greu, Stryke. Porţile sunt masive şi păzite. 

— Nici n-am zis c-o să fie uşor. Va trebui să scapi de gărzi 
şi să tragi zăvorul. Noi aşteptăm în apropiere, ca să te 
ajutăm să le deschizi. Pe urmă, o ştergem repede. Dacă 
crezi că e prea riscant, o să încercăm să ne gândim la 
altceva. 

— Păi, nu erau decât două gărzi la poartă aseară când 
am plecat, deci n-ar fi imposibil să le iau gâtul. În regulă, 
hai să facem aşa. 

Alfray veni lângă ei încruntat, cu plantele în mână. 

— Ei, bine, Jup, ceea ce ne-ai adus dă lucrurilor o cu totul 
altă întorsătură. 


— De ce? Ce sunt alea? 

— Cunosc două din cele trei specii, deşi sunt foarte rare. 
Apucă o frunză. Asta-i wentyx, care se găseşte în câteva 
locuri din sud. Ridică altă frunză. Asta, crinul văii, creşte 
mai mult în vest, deşi ai putea s-o cauţi ani de zile şi să nu 
dai peste ea. Luă a treia frunză. Pe asta n-o cunosc, şi cred 
că au adus-o oamenii cu ei în Maras-Dantia. Dar cred că 
face ce fac şi celelalte două. 

— Adică? ceru Stryke lămuriri. 

— Omoară. Primele două sunt dintre cele mai otrăvitoare 
plante din câte există. Crinul văii face nişte fructe care sunt 
întotdeauna mortale şi în cantităţi mici. Tulpina de wentyx 
se fierbe ca să obţii o otravă şi mai puternică. Numai zeii 
ştiu cât de periculoasă e cea pe care nu o pot identifica. Iar 
primele două mai au ceva în comun. Sunt atât de puternice, 
că nu le poţi dilua nici cu cantităţi mari de apă. E clar acum 
ce urmăreşte Hobrow? 

Jup era uluit. 

— Pe naiba, da. Cultivă plantele astea ca să omoare cu ele 
rasele străvechi. 

Alfray înclină din cap. 

— Un masacru, după părerea mea. Aşa se explică barajul. 
Hobrow protejează rezerva de apă din Trinity ca să fie în 
siguranţă când otrăvesc celelalte surse de apă. 

— Am văzut puțuri în Trinity. 

— Atunci rezervorul e o garanţie suplimentară pentru ei. 

— Sau cel pe care-l vor otrăvi, rosti Stryke. Când 
controlezi cea mai mare rezervă de apă din ţinut, atunci dai 
de ştire că o pot folosi oricare dintre rase... 

— Sau o laşi nepăzită, adăugă Coilla, ştiind că vor veni să 
ia din ea. Mai ales dacă e secetă, ceea ce nu-i imposibil, 
dacă ne gândim că vremea a fost imprevizibilă în ultimele 
anotimpuri. 

— În oricare din cazuri, omori toate rasele din aceste 
părţi, cu excepţia oamenilor, concluzionă Alfray. 

Jup îşi aminti ceva. 


— Hobrow zicea că dacă merge aici, o să răspândească 
nenorocirea în mai multe părţi. În Trinity se vorbeşte mult 
despre puritatea rasei, lăsând la o parte felul în care îi 
tratează pe pitici. Cât de pur poţi fi dacă nu există şi alte 
rase? 

— E un plan nebunesc, declară Alfray. Gândiţi-vă puţin. 
Primii care beau apa mor, dar moartea lor trage semnalul 
de alarmă pentru ceilalţi. Cum îşi imaginează Uni că va 
funcţiona? 

— Poate că sunt prea orbiţi de ură ca să judece cum 
trebuie, răspunse Stryke. Sau cred că vor fi destule victime 
ca să merite. 

— Ticăloşii! Coilla clocotea de furie. Nu-i putem lăsa să-şi 
facă de cap, Stryke. 

— Dar ce putem face? Lui Jup o să-i fie şi aşa foarte greu 
mâine, fără încă o sarcină aproape imposibil de îndeplinit. 

— Şi plecăm pur şi simplu, lăsând lucrurile aşa? 

— Din câte spune Jup, sera e destul de departe în Trinity. 
N-avem cum să ajungem la ea, mai ales dacă se dă alarma 
că s-a furat steaua. Noi nu putem să facem altceva decât să 
le spunem asta raselor străvechi din ţinut şi să sperăm că 
iau ele măsuri. 

Coilla nu era deloc mulţumită. 

— Dar dacă reuşesc eu să fac ceva cât sunt în oraş, 
Stryke? întrebă Jup. Fără să pun, normal, steaua în pericol? 
— Atunci mult noroc. Dar steaua e prioritatea noastră. 

Puterea promisă de ea ar aduce mai mult bine Maras- 
Dantiei decât dacă ne sacrificăm vieţile ca să zădărnicim 
planul oamenilor. 

— S-a întrebat vreunul din voi de unde are Hobrow 
steaua? vru să ştie Alfray. 

— Da, eu, răspunse Stryke. Dar îmi aduc aminte ce ne-a 
spus Mobbs. E posibil să fi dat peste ea din întâmplare, 
numai zeii ştiu cum, şi să nu aibă habar care-i rostul ei. 

— Cum nici noi nu ştim, preciză Coilla. 


— Hobrow e destul de autoritar să caute celelalte stele 
dacă le-ar cunoaşte puterea, pe care nu s-ar da în lături s-o 
folosească, îi informă Jup. 

— Aşa cum arată planul lui de a nimici rase întregi, 
sublinie Coilla cu cinism în glas. 

— În regulă. Nu prea avem ce face în seara asta, decise 
Stryke. 

Jup se întoarse spre Alfray: 

— Cum se simte Haskeer? 

Chiar dacă îl surprinse faptul că Jup se interesa de 
sănătatea duşmanului său, nu o arătă. 

— Mai bine. Sper să-i scadă febra cât de curând. 

— Păcat că trebuie să stea deoparte. Te scoate din pepeni 
de ticălos ce e, dar ne-ar fi fost de folos mâine. 

Mai vorbiră puţin despre planul de a doua zi. Expediția la 
Scratch, pusă la cale de Hobrow, îi intriga cel mai mult. La 
sfârşit, se culcară să mai prindă puţin somn, deşi aveau mai 
multe întrebări decât răspunsuri. 

Jup intră în Trinity la fel de uşor ca în ziua anterioară. 

Se prezentă la locul de adunare, se urcă într-o căruţă şi 
fu dus în oraş. Numără în mod special gărzile care păzeau 
poarta. Erau cinci. Îi stătu inima în loc. Dar se consolă cu 
gândul că poate erau mai multe numai când se deschideau 
porţile. 

De data asta, Jup ascunse un cuţit în bocanc. Se gândise 
că, dacă nu l-au percheziţionat la intrare ieri, n-o s-o facă 
nici azi. Şi se dovedi că gândise corect. 

Hobrow nu le mai ţinu nici un discurs. Când piticilor li se 
spuse să meargă la locul lor de muncă, Jup se alătură celor 
cu care lucrase la seră. Istuan îi repetă ce are de făcut, iar 
el se apucă de lucru. 

Stabilise cu Jderii să fie la poartă la amiază, adică peste 
două ore. Asta însemna că trebuia să părăsească sera cu 
mult înainte. În timp ce muncea, gândul şi ochii îi fugeau la 
pădurea de plante din clădirea din sticlă alăturată. Nu voia 
să plece din Trinity fără să încerce să le distrugă. Aşa cum 


spusese Stryke, putea încerca orice, câtă vreme nu punea 
în pericol planul de a fura steaua. Se gândi că merita să-şi 
asume riscuri suplimentare. 

Planul lui de a ieşi din seră şi de a intra în templu era 
simplu, clar şi, la nevoie, violent. 

Îl cântări în minte în vreme ce căra lemne şi roci negre la 
grămezile din care se încărcau cuptoarele. Timpul trecea 
greu, ca de fiecare dată când aştepţi ceva, dar Jup ştia că, 
odată sosită clipa, lucrurile se vor desfăşura cu repeziciune. 
Continuă să care combustibilul cu lopata, transpirând şi 
aruncând priviri şirete către pepiniera ucigaşă. 

Când se apropie momentul, ieşi din camera cuptoarelor 
pe uşa din spate, pretinzând că se duce să verifice nivelul 
apei din rezervor. 

Nu voia să-i taie cu cuțitul pe semenii lui decât dacă era 
necesar, chiar dacă el îi considera trădători. Aşa că alese o 
creangă solidă, se ascunse după uşă şi se puse pe aşteptat. 

Trecură câteva minute bune până când se auzi o voce 
ridicată înăuntru. Nu înţelese cuvintele, dar era clar că-l 
striga cineva. Îl ignoră. 

Uşa se deschise şi ieşi unul dintre pitici. 

Jup aşteptă să se închidă, apoi făcu un pas în faţă şi-l 
pocni în ceafă cu ciomagul improvizat. Victima se prăbuşi. O 
trase ca s-o ascundă vederii. 

Se ascunse iar după uşă şi aşteptă din nou. A doua oară, 
uşa se deschise fără avertizare şi ieşiră pe ea nu una, ci 
două siluete. 

Jup se pomeni faţă în faţă cu Istuan şi cu celălalt pitic. Se 
năpusti asupra lor. Mai întâi îl dobori pe pitic. Fără prea 
mult efort, pentru că nu avea cu ce să se apere. 

Însă custodele îi opuse rezistenţă. 

— Monstru pipernicit ce eşti! răcni el, învârtind propriul 
ciomag care, spre deosebire de creanga lui Jup, era unul 
adevărat. 

Săreau în vârful picioarelor şi se loveau reciproc. Jup se 
temu ca omul să nu strige prea tare şi să primească întăriri. 


Trebuia să termine repede cu el. 

Dar custodele nu se dovedi uşor de înfrânt. Reugşi să-l 
lovească la braţ. O lovitură dureroasă, dar care nu-i rupse 
osul, ci îl întărâtă mai tare. Se năpusti asupra lui Istuan, 
atacându-l şi aşteptând să facă o greşeală. Când custodele 
ridică iar ciomagul, Jup se feri şi ridică creanga, pocnindu-l 
zdravăn în bărbie. 

Istuan se sufocă şi scăpă bâta printre degetele moi. Jup îi 
trase una în cap, lăsându-l lat. 

Aruncă deoparte creanga şi luă o secure lată cu care se 
tăiau lemnele. Dintr-o singură lovitură, sparse ţeava prin 
care venea apa din rezervoare în camera cuptoarelor. 

Intră repede în încăpere. Apa din jgheabul descoperit de 
deasupra cuptoarelor se evapora deja. Apucă o lopată şi-o 
încărcă cu tăciuni fierbinţi. Se întoarse, străbătu în fugă cei 
câţiva paşi până la seră şi azvârli tăciunii peste plante. 
Repetă mişcarea de câteva ori, aruncând şi tăciuni, şi lemne 
aprinse, până când plantele începură să ardă şi se 
aprinseră şi suporturile de lemn. 

Spera să împuşte doi iepuri dintr-o lovitură. Focul crea o 
diversiune, iar plantele distruse zădărniceau planul lui 
Hobrow sau măcar îl întârziau. 

Mulţumit că focul se întindea, se uită să nu fie nimeni pe 
stradă şi plecă, trântind zdravăn uşa după el. Când trecu pe 
lângă porţiunea de sticlă a clădirii, văzu fumul dinăuntru şi 
vârfurile galbene ale flăcărilor. Porni spre templu, 
străduindu-se să n-o ia la fugă, oricât de mult ar fi vrut. 

Oare cât mai dura până se dădea alarma? 

Se uită pe cer şi văzu că soarele nu mai avea mult până la 
punctul cel mai înalt. Jderii trebuiau să fie deja pe poziţie. 
Îşi dorea să nu-i dezamăgească. 

Mergând atât de repede cât putea, încercă să nu se 
gândească la sarcina foarte grea pe care şi-o asumase. 

Coti pe aleea care ducea la templu. Uşile se deschiseră 
aproape imediat, făcând loc unei mulţimi de oameni care 


probabil ieşeau de la rugăciune. Îngheţă, şocat de numărul 
lor. 

Conştient că atrage atenţia dacă stă şi se holbează la ei în 
mijlocul drumului, se scutură să-şi alunge spaima şi începu 
să meargă. Încet, cu capul plecat. Trecu pe lângă templu pe 
partea cealaltă a străzii, atent să nu se ciocnească de 
credincioşii care se împrăştiau în toate direcţiile. Foarte 
puţini îi acordară atenţie. Se bucură pentru prima oară de 
avantajul de a face parte dintr-o rasă umilă. 

La un moment dat, coti şi o luă într-o altă direcţie. După 
ce se rări mulţimea de adoratori, se întoarse. 

Pe stradă, numai câţiva oameni se îndepărtau cu spatele 
la el. Se hotări să acţioneze imediat fără să se gândească la 
consecinţe. Merse direct la uşile templului şi trase de ele. 

Spre marea lui uşurare, nu văzu pe nimeni înăuntru. 

Alergă la cubul de sticlă, îl apucă şi-l lovi de altar, 
spărgându-l. Luă steaua, o vâri în buzunar şi-o luă la fugă. 

Afară observă fumul care se ridica de pe strada vecină cu 
sera. Cineva strigă în spatele lui. Se uită peste umăr. 

Patru sau cinci custozi fugeau după el. 

O luă şi el la goană. Nu mai avea rost să încerce să nu 
atragă atenţia. 

Îl urmăriră pe străzi, urlând şi ameninţându-l cu pumnii. 
Li se alăturară şi alţii. Când coti pentru ultima oară şi văzu 
porţile, avea pe urmele lui o mulţime dezlănţuită. 

Dar văzu şi altceva: întâi şi întâi, mai multe gărzi decât 
anticipase. Le numără. Erau opt. Nu avea cum să le 
doboare de unul singur. Două n-ar fi fost nici o problemă; 
nici trei, putea să le elimine; patru, să zicem că ar fi reuşit 
cumva să scape de ele. Dar de două ori mai multe, în nici un 
caz. 

Pe urmă zări trăsura lui Hobrow. Fata lui, Mercy, stătea 
singură în ea. Puțin mai departe, tatăl ei stătea de vorbă cu 
un custode. 

Atunci îi veni ideea. Una disperată, da, dar altă soluţie nu 
avea. 


Alertaţi de urletele mulţimii de urmăritori, Hobrow şi 
gărzile lui se întoarseră şi dădură cu ochii de el. Câţiva 
custozi îşi scoaseră armele şi se îndreptară spre el. 

Jup începu să fugă cât îl ţineau picioarele. Se îndreptă 
glonţ spre trăsură. Gărzile alergară în faţa lui, să-i taie 
calea. Hobrow însuşi, ghicindu-i intenţia, o luă şi el la 
goană. 

Inima lui Jup bătea să-i spargă pieptul. Ajunse la căruţă 
cu câţiva paşi înaintea lui Hobrow şi a custozilor. Sări în ea. 
Mercy Hobrow ţipă. Jup o apucă, scoase cuțitul din bocanc 
şi-i puse tăişul la gât. 

Hobrow şi gărzile se pregăteau să urce şi ei. 

— Staţi pe loc! strigă Jup, apăsând cuțitul de carnea albă- 
roz care tremura ca o piftie. 

— Dă-i drumul! îi ceru Hobrow. 

— Încă un pas şi moare. 

Omul cel sfânt şi piticul se priviră în ochi. Jup se rugă în 
gând să nu se lase intimidat. Fata poate că nu era unul 
dintre cele mai reuşite exemplare, şi era şi odrasla unui 
dictator nemilos, dar nu era decât un copil. Dacă avea de 
ales, ar fi preferat să nu-i facă rău. 

— Tati o să te omoare pentru asta, îi promise Mercy. O 
ameninţare cu atât mai grea, cu cât venea de pe nişte buze 
atât de tinere. 

— Tacă-ţi fleanca! o repezi el. 

— Eşti un monstru! suspină ea. Căpcăun sfrijit! 
Spurcăciune! Hido... 

Îi apropie mai mult lama de gât. Fata înghiţi în sec şi 
tăcu. 

— Deschideţi porţile! strigă Jup. Mulțimea se oprise şi 
urmărea scena în linişte. 

Custozii stăteau cu armele pe jumătate ridicate şi cu 
privirile încremenite. Hobrow îl fixă pe Jup cu ochii lui 
sfredelitori. 

— Deschide-le! repetă Jup. 

— Nu trebuie să recurgi la aşa ceva. 


— Deschide porţile şi-o las să plece. 

— De unde să ştiu că n-o omori? 

— Va trebui să mă crezi pe cuvânt. Trăsăturile lui Hobrow 
se înăspriră, tonul lui deveni mai ameninţător. 

— Cât de departe crezi c-o s-ajungi, odată ieşit? 

— Asta-i treaba mea. Deschizi odată porţile alea sau îi 
împrăştii sângele pe jos? 

Furia predicatorului creştea. 

— Dacă te atingi de un singur fir de păr din capul 
copilului... 

— Atunci deschide porţile. 

Hobrow îşi consumă furia în tăcere. Jup se întrebă cât 
valora pentru el viaţa fetei. Apoi omul cel sfânt se întoarse 
şi dădu custozilor un ordin scurt. Aceştia fugiră şi traseră 
zăvorul. Alţii împinseră porţile la o pane. 

Pentru Jup urmă încă o clipă hotărâtoare. Dacă Jderii nu 
erau afară, nu mai avea nici o şansă de scăpare. 

Cu frâiele într-o mână, cu cuțitul la gâtul lui Mercy în 
cealaltă, mână căruţa printre porţi până afară, pe drum. 

Nici urmă de Jderi. Deocamdată nu se îngrijoră. Nu se 
aşteptase ca trupa să se arate imediat. 

Dar când merse puţin mai departe, camarazii lui ieşiră 
din iarba înaltă. 

— Şterge-o! îi spuse el fetei. 

Mercy se uită la el cu ochi mari. 

— Şterge-o! răcni el. 

Fata se strâmbă, sări din trăsură şi o luă la goană spre 
tatăl ei, care o aştepta cu braţele deschise. 

Acum că era liberă, oamenii nu mai aveau nici un motiv 
să stea cu braţele încrucişate. Trecură imediat la atac, 
urlând. Jup scutură frâiele şi porni trăsura. 

Nici nu ieşiră bine oamenii pe porţi, că dădură cu ochii de 
Jderi. Crezuseră că vor linşa un pitic, nu că vor da o bătălie. 
Apariţia bruscă a orcilor, atacul lor brutal îi dezorientară. 
Confuzia crescu când Coilla dobori gărzile cu arcul. Trei 
Jderi trăgeau săgeți în mulţime. 


Condusă de Stryke, restul trupei atacă mulţimea pe la 
spate. Oamenii se risipiră, fugind să se ascundă în enclavă. 
Hobrow urla ordine şi jura răzbunare. 

Stryke sări lângă Jup. 

— O să-şi ia caii! Dă-i drumul! 

Coilla şi câţiva soldaţi săriră şi ei în trăsură: ceilalţi Jderi 
alergară pe lângă ea, tot mai repede. 

— Ai luat-o? întrebă Stryke. 

Jup zâmbi. 

— Am luat-o! 

Victorioşi, Jderii se îndepărtară în goană de Trinity. 


În mijlocul haosului, Kimball Hobrow spumega. 

Unii custozi se grăbiră să-şi ia caii, alţii să se urce pe 
ziduri, în locul gărzilor omorâte. Cetăţenii se înarmară să 
pornească la vânătoarea de Jderi. Răniţii erau îngrijiţi, 
cadavrele, trase din zona porţilor. O echipă de pompieri 
stropea arboretul cu apă. 

Mercy Hobrow, înlăcrimată şi arţăgoasă, îl trăgea pe tatăl 
ei de haină şi se smiorcăia. 

— Omoară-i, tati! Omoară-i, omoară-i! 

Hobrow ridică braţele cu pumnii încleştaţi şi urlă să 
acopere hărmălaia. 

— Urmăriţi-i, fraţilor! Atotputernicul e călăuza şi sabia 
voastră, găsiţi-i şi nimiciţi-i! 

Călăreţi înarmaţi până în dinţi ieşiră prin porţi în galop. 
După ei, veniră imediat căruţe care gemeau de cetăţeni 
care aveau tot felul de arme. 

Un custode cu aspect neîngrijit, negru la faţă de 
supărare, alergă spre Hobrow. 

— Templul! strigă el. A fost pângărit! 

— Pângărit? Cum! 

— Au furat o relicvă! 

Furia fără mărgini încreţi pielea de pe chipul 
predicatorului. Întinse mâna şi-l prinse de haină pe custode, 


apropiindu-l de el cu puterea unui nebun. Ochii îi 
străluceau de mânie. 
— Ce au furat? 


Jderii îşi lăsaseră caii cu Alfray şi cu un soldat nu departe, 
într-un crâng. Haskeer, pe jumătate conştient şi ameţit de 
febră, rămăsese şi el pe loc, legat de armăsar. 

Abandonară trăsura şi se urcară grabnic pe cai, 
îndemnându-i să alerge iute ca gândul. În spatele lor, o 
masă de oameni se ivi pe drumul dinspre Trinity. 

Stryke hotărâse mai de mult că urmau să pornească spre 
apus, spre Golful Calyparr. În acest fel, aveau avantajul că 
puteau goni fără să întâlnească nici un obstacol, iar odată 
ajunşi la golf, relieful le oferea destule posibilităţi să se 
ascundă. 

Urmăritorii erau dezorganizaţi şi nu-şi reveniseră încă 
din şoc. Dar erau şi tenace. Îi urmăriră pe orci cu 
încăpățânare câteva ceasuri, foarte rar pierzându-i din 
vedere. Pe urmă, cei mai puţin capabili sau mai neputincioşi 
începură să dea înapoi. Căruţele încărcate de oameni se 
pierdură primele. 

Pe la sfârşitul zilei, de urmele Jderilor se ţinea doar o 
mână de oameni îndărătnici. În cele din urmă, ca să scape 
definitiv de ei, trupa îşi luă un ultim avânt; alergă iute ca 
fulgerul şi-o luă pe căi ocolite. 

Ajunşi în vecinătatea golfului, cai şi călăreţi deopotrivă 
storşi de vlagă, Stryke le dădu voie Jderilor să meargă la 
galop mic. 

Coilla fu prima care vorbi, spărgând tăcerea de la 
începutul cursei nebuneşti. 

— Ei, bine, ne-am mai făcut un duşman. 

— Şi încă unul puternic, sublinie Alfray. Eu n-aş merge pe 
ideea că Hobrow va renunţa la stea atât de uşor. 

— Bine că mi-aţi amintit de ea, spuse Stryke. Jup, ia 
arată-mi-o. 


Piticul scotoci după stea şi i-o dădu căpitanului. Acesta o 
compară cu cealaltă, apoi le puse pe amândouă în buzunar. 
— N-am crezut c-o să reuşim s-o luăm, recunoscu Alfray. 

— Păi, pe lângă toate, am avut şi noroc, observă Jup. 

Scoase o cârpă şi începu să se frece pe obraji. Nu 
avusese timp să se curețe până atunci. 

— Nu te subestima, îi spuse Stryke. Te-ai descurcat de 
minune. 

— Problema noastră cea mare acum e ce facem în 
continuare, reluă Alfray. 

— Cred că amândoi ne gândim la acelaşi lucru, spuse 
Stryke. 

Alfray oftă. 

— M-am temut eu c-o să spui asta. Scratch? 

— S-ar putea să mai fie o stea acolo. 

— S-ar putea. N-avem nici o dovadă. Nu ştim sigur decât 
că Hobrow are de gând să meargă acolo. În cazul ăsta, nu 
mi se pare destinaţia ideală pentru noi. 

— După lovitura pe care i-am dat-o, nu cred că va pleca 
foarte curând. 

— Şi dacă expediţia lui Hobrow la Scratch nu are nimic 
de-a face cu steaua? întrebă Jup. Dacă face parte din planul 
lui de a şterge rasele străvechi de pe faţa pământului? 

— Adică cum, să le dea trolilor otravă cu forţa? Nu prea 
cred. Trebuie să fie altceva la mijloc. 

— Cu asta se ocupă oamenii, omoară alte rase, nu? 

— Când poate să lase apa otrăvită s-o facă în locul lor? E 
prea mare riscul. Adică tu ai intra în labirintul ăla dacă nu 
eşti nevoit? 

— Păi, exact asta ne ceri tu nouă să facem! 

— Repet, Jup, dacă nu eşti nevoit. Hai să găsim un loc 
unde să ridicăm tabăra şi să ne gândim măcar la ideea asta. 


Puțin mai târziu, când Stryke şi Coilla călăreau singuri în 
fruntea convoiului, el o întrebă ce părere are despre ideea 
de a merge la Scratch. 


— Nu e mai nebunească decât altele pe care le-am pus în 
aplicare în ultima vreme, deşi cred că trolii ne sunt duşmani 
mult mai înverşunaţi decât fanaticii lui Hobrow. Nu-mi 
surâde perspectiva de a intra în puţurile iadului. 

— Deci nu eşti de acord? 

— N-am spus asta. E mult mai bine să avem o misiune de 
îndeplinit decât să rătăcim fără scop. Dar aş vrea să văd o 
strategie bine pusă la punct înainte de a ne apropia de locul 
acela. Încă un lucru pe care nu trebuie să-l uiţi, Stryke, e că 
am reuşit să supărăm pe toată lumea în ultimele două 
săptămâni. Va trebui să ne aşteptăm la duşmani din orice 
parte. 

— Şi asta nu-i un lucru bun. 

— Tu ce părere ai? 

— O să ne menţină simţurile treze, o să ne stimuleze. 

— Sigur că da... Spune-mi sincer, aventura asta la 
Scratch... Te-ai gândit bine ce faci sau te agăţi de un fir de 
pai? 

— Şi una, şi alta. 

Coilla zâmbi. 

— Măcar o recunoşti. 

— Păi, da, faţă de tine. Să nu crezi că aş vorbi deschis cu 
ei despre asta. 

Mişcă din cap spre trupa din spatele lor. 

— Au şi ei dreptul la o părere, nu crezi? Mai ales că acum 
suntem proscrişi, iar ideea de supunere faţă de conducere 
nu mai e la fel de bine înrădăcinată printre soldaţi. 

— Ba da, au dreptul, şi nu încerc să-i oblig să facă ceva 
dacă nu vor. În ce priveşte supunerea, aşa cum am spus şi 
altă dată, trebuie să fim disciplinaţi dacă vrem să avem 
şanse de reuşită. Aşa că, dacă nu se oferă altcineva să ia 
frâiele în mână, eu rămân la conducere. 

— Sunt de acord cu tine. Şi ceilalţi la fel, sunt convinsă. 
Dar este un lucru asupra căruia trebuie să iei o hotărâre 
cât de curând, pentru că ne afectează pe toţi. Cristalul. 


— Adică dacă să fie împărţit sau păstrat ca bun comun al 
trupei? M-am gândit la asta. Poate că şi asta ar trebui să 
supunem la vot. Nu că-mi surâde ideea să votez fiecare 
mişcare, ţine minte. 

— Nu, ţi-ar submina autoritatea. 

Călăriră în tăcere câteva minute, apoi Coilla vorbi: 

— Sigur, nu trebuie neapărat să mergem la Scratch. Mai 
e o posibilitate. 

— Care? 

— Să ne întoarcem la Cairnbarrow şi să ne negociem 
vieţile folosindu-ne de cele două stele. 

— Ne-a spus Delorran ce se crede acolo despre noi. 
Indiferent ce hotărâți voi, ceilalţi, eu nu mă întorc în locul 
ăla. 

— Sunt foarte bucuroasă că te aud vorbind aşa, Stryke. Îi 
zâmbi fericită. Prefer să înfrunt orice pericol decât să am 
parte de primirea pe care ne-o pregăteşte Jennesta. 


Sala mare din palatul Jennestei era gătită ca de banchet. 

Numai că nu era vorba de aşa ceva. Deşi pe masa lungă 
şi lustruită se aflau tacâmuri şi farfurii, nu se vedea nici 
urmă de mâncare. În afară de regină, erau prezenţi cinci 
musafiri, şi de două ori pe atâţia servitori, lachei şi gărzi. 
Dar nimeni nu dădea semne de veselie. 

Doi dintre musafiri erau orci: proaspătul general 
Mersadion şi căpitanul Delorran, întors nu de mult din 
misiunea nereuşită de prindere a Jderilor. Se vedea clar că 
erau agitaţi. Dar nu din cauza lor era atmosfera încordată, 
ci din a celorlalţi trei invitaţi. 

Erau oameni. 

Jennesta avea de-a face cu oamenii pentru că susţinea 
cauza Mani, aşa că prezenţa lor în palatul ei nu era ceva 
neobişnuit. Însă natura celor trei invitaţi stârnea tulburare. 

Observând că Mersadion şi Delorran sunt agitaţi, 
Jennesta vorbi: 


— Generale, căpitane, daţi-mi voie să vi-l prezint pe 
Micah Lekmann. Îl indică pe cel mai înalt dintre oameni. 

Dacă ar fi purtat barbă, Lekmann ar fi reuşit să ascundă 
cicatricea veche care se întindea din mijlocul obrazului 
ţepos până la colţul gurii. În schimb, preferase o mustață 
neagră şi neîngrijită. Avea o claie de păr unsuros şi pielea 
arsă de soare, plină de pete. Mugşchii şi croiul hainelor 
dovedeau că ducea viaţă de luptător. Arăta ca un om deloc 
interesat de rafinament. 

— Iar aceştia sunt... asociaţii lui, adăugă Jennesta. Îi 
lansă lui Lekmann invitaţia nerostită de a face prezentările. 

Lekmann scoase un zâmbet scurt şi arătă cu degetul 
mare şi slinos către cel din dreapta lui. 

— Greever Aulay, anunţă el. 

Dacă Lekmann era înalt, Aulay era cel mai scund dintre 
cei trei. Faţă de fizicul masiv al şefului său, el era slab şi 
uşor. Aducea la chip cu un şobolan. Avea păr blond-castaniu 
şi un ochi - căci numai unul îi rămăsese - căprui. Barba de 
ţap, un smoc subţire, atârna de bărbia distrofică, iar buzele 
subţiri dezveleau dinţii stricaţi. 

— Iar el e Jabez Blaan, scrâşni Lekmann printre dinţi. 
Bărbatul din stânga lui era cel mai mătăhălos din grup. 
Cântărea probabil cât ceilalţi doi la un loc, dar era solid, nu 

gras. Capul ras şi rotund se întâlnea direct cu trupul, fără 
să mai fie nevoie de gât. Nasul îi fusese spart cel puţin o 
dată şi acum arăta ca un mâner de uşă. Ochii, tulburători, 
parcă erau doi stropi de urină în zăpadă. Pumnii zdraveni în 
care se proptea de masă puteau dobori un stejar gros. 

Nu vorbi şi nu zâmbi nici unul, mulţumindu-se să încline 
din cap scurt şi nepăsător. 

Delorran şi Mersadion scrutară neliniştiţi grupul celor 
trei oameni. 

— Au talente speciale pe care le aplică în numele meu, 
explică Jennesta. Dar despre asta, mai târziu. 

În faţa reginei se afla pergamentul adus de Delorran. 
Bătu în el cu unghia incredibil de lungă. 


— Mulțumită căpitanului Delorran, continuă ea, care 
tocmai s-a întors dintr-o misiune de importanţă vitală, ştim 
că bunul meu a fost violat. Din păcate, căpitanul nu s-a 
străduit suficient pentru a-l recupera sau pentru a-i aduce 
pe hoţi în faţa justiţiei. 

Înfricoşat, Delorran tuşi încet ca să-şi dreagă vocea. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar Jderii au primit ce- 
au meritat. Au murit cu toţii, aşa cum am raportat. 

— I-ai văzut murind? 

— Nu... chiar, Maiestate. Dar când i-am zărit ultima oară, 
nu aveau nici o şansă de scăpare. Au căzut, sunt sigur, în 
braţele morţii. 

— Nu fi atât de sigur, căpitane. 

Delorran se holbă la Jennesta. 

— Doamnă? 

— Rapoartele morţii lui sunt cam exagerate, ca să zicem 
aşa. 

— Au supravieţuit bătăliei? 

— Da. 

— Dar... 

— De unde ştiu? Pentru că i-a urmărit o patrulă de 
dragoni după ce au traversat câmpul de luptă şi au scăpat 
şi de atacul lor. 

— Maiestate, eu... 

— Ai fi fost mai înţelept dacă ai fi rămas mai mult, să vezi 
cu ochii tăi cum sunt nimiciţi, în loc să le presupui moartea, 
nu-i aşa, căpitane? 

Îi vorbea pe un ton mustrător, mai degrabă decât nervos, 
de parcă s-ar fi adresat unui copil neascultător. 

— Da, Maiestate, răspunse el cu umilinţă. 

— Ai auzit de... decesul generalului Kysthan. Delorran se 
foi. A plătit preţul nereuşitei tale. 

Căpitanul nu avu timp să răspundă. Jennesta pocni din 
degete. Servitorii elfi începură să le servească vin în pocale 
de pe tăvi de argint. Unul fu adus reginei cu o plecăciune. 


— Un toast, spuse ea, ridicând pocalul. Pentru 
recuperarea bunului meu pierdut şi moartea duşmanilor 
mei. 

Bău. 'Toţi îi urmară exemplul. 

— Asta nu înseamnă că nu vei avea şi tu de plătit un preţ, 
căpitane, adăugă Jennesta. 

Delorran nu înţelese imediat ce voia să spună şi se holbă 
la ea nedumerit. Apoi începu să se lămurească. Se uită la 
pocalul din care băuse şi se albi la faţa. 

Pocalul îi scăpă din mână şi se sparse. Îi căzu falca şi-şi 
duse mâna la gât. 

— Căţea... bolborosi el. Se ridică anevoie, prăbuşindu-se 
peste scaun. 

Jennesta îl privea impasibilă. 

Delorran făcu doi paşi clătinaţi spre ea şi duse mâna 
tremurândă la sabie. 

Regina nu se mişcă din loc. 

Nu-şi putea controla mâinile ca să tragă sabia. Transpira 
abundent pe chipul contorsionat de durere. Scoase un 
zgomot răguşit şi începu să se sufoce. Apoi se prăbuşi. 
Începu să tresalte şi făcu spume la gură, cuprins de 
spasme. Din gură i se scurgea un firicel de sânge. Îşi arcui 
spatele şi dădu din picioare. Apoi rămase nemişcat. 

Pe faţa lui, moartea întipări o expresie de groază. 

— De ce să irosesc vrăji preţioase? îi întrebă Jennesta pe 
musafirii încremeniţi. Tot voiam să testez poţiunea aceea. 

Sapphire, pisica ei, apăru şi se furişă spre balta de vin de 
pe jos. L-ar fi lins dacă n-ar fi gonit-o cu piciorul. 

Regina ridică privirea. Cei trei oameni se uitau îngrijoraţi 
la vinul rămas în pocale. Îi reveni zâmbetul pe buze. 

— Nu vă speriaţi, îi asigură ea. Nu-i nevoie să chem 
lumea la mine numai ca s-o omor. Mersadion, nu te mai uita 
aşa la mine. Nu m-aş fi deranjat să te numesc general 
numai ca să te dau morţii. Nu atât de repede, în orice caz. 

Ar fi putut fi o glumă. 


Jennesta păşi peste cadavru şi se aşeză la masă lângă 
musafiri. 

— Destul cu distracţia. Să trecem la treabă. [i-am spus că 
Lekmann şi tovarăşii lui au calităţi speciale, generale. Se 
pricep să-i găsească pe proscrişi. 

— Adică vreţi să spuneţi că sunt vânători de recompense? 

— Aşa ne spun unii, răspunse Lekmann. Noi preferăm să 
ne considerăm voluntari care aplică legea. 

Jennesta râse din nou. 

— O descriere foarte potrivită. Dar nu fi modest, 
Lekmann. Spune-i generalului care-i specialitatea voastră. 

Lekmann îi făcu semn din cap lui Aulay. Acesta scoase un 
sac şi-l trânti pe masă. 

— Ne ocupăm cu vânarea orcilor, veni explicaţia şefului. 

Aulay ridică sacul cu fundul în sus. Cinci sau şase obiecte 
galben-maronii săriră pe masă. Mersadion se uită lung la 
ele, apoi, treptat, îşi dădu seama ce erau. Capete de orc 
micşorate. Groaza i se zugrăvi pe chip. 

Lekmann scoase unul dintre zâmbetele lui scârboase. 

— Noi nu ne ocupăm decât de renegaţi, ca să înţelegeţi. 

— Sper că nu vei permite ca prejudecățile să afecteze 
relaţia noastră cu aceşti agenţi, generale, rosti Jennesta. 
Mă aştept din partea ta să cooperezi cu ei în activitatea lor. 

Pe faţa lui Mersadion, ambiția se confrunta cu scârba. 
Reuşi să se adune. 

— Şi ce anume presupune această activitate a lor, 
Maiestate? 

— Vânarea Jderilor, bineînţeles, şi recuperarea obiectului 
ce-mi aparţine. Nu în locul eforturilor tale, ci pe lângă ele. 
Am considerat că acum e momentul potrivit să apelez la 
profesioniştii din domeniu. 

Mersadion se întoarse spre Lekmann. 

— Nu sunteţi decât trei? Sau aveţi... ajutoare? 

— Îi chemăm pe alţii numai la nevoie, dar de obicei 
acţionăm singuri. Considerăm că aşa e cel mai bine. 

— Ai cui supuşi sunteţi? 


— Ai noştri. Lekmann se uită la Jennesta. Şi ai cui ne 
plăteşte. 

— Nu sunt nici susţinători Uni, nici Mani, spuse regina. 
N-au nici o orientare religioasă, sunt oportunişti. Nu-i aşa, 
Lekmann? 

Vânătorul de recompense rânji şi răspunse cu o înclinare 
a capului. Deşi era îndoielnic că ştia ce înseamnă „orientare 
religioasă”, darmite „oportunişti”. 

— Adică servesc ideal scopului meu, continuă regina, 
oricât de improbabil ar fi să-i stimuleze altceva decât 
recompensa. Destul de substanţială ca să mă asigur de 
loialitatea lor. 

Mersadion lăsă scrupulele la o parte: 

— Cum urmează să procedăm, doamnă? 

— Ştim că Jderii au fost văzuţi ultima oară când se 
îndreptau spre Trinity. Cred că eşti de acord cu mine că eo 
destinaţie ciudată. Asta dacă nu au trădat şi au trecut de 
partea Uni, aşa cum a sugerat Delorran. Mie nu-mi vine să 
cred. Dar dacă chiar sunt în Trinity, indiferent de motiv, 
prietenii noştri de acolo sunt cei mai indicaţi să-i 
urmărească. 

— Care sunt ordinele dumneavoastră? întrebă Lekmann. 

— Cilindrul e prioritatea absolută. Dacă reuşiţi să ucideţi 
trupa care l-a furat, mai ales pe conducătorul ei, cu atât mai 
bine. Dar nu în detrimentul artefactului. Folosiţi orice 
metodă pe care o consideraţi potrivită. 

— Vă puteţi baza pe noi... ăăă... Maiestate, adăugă el, 
amintindu-şi de protocol. 

— Sper. Spre binele vostru. Glasul ei căpătă un ton 
neobişnuit de rece. Căci dacă vă trece prin cap să lucraţi pe 
două fronturi, să ştiţi că mânia mea nu cunoaşte limite. Se 
uitară cu toţii la cadavrul de pe podea. Mai aflaţi că nimeni 
nu vă va plăti o recompensă mai frumoasă dacă îmi aduceţi 
ceea ce caut. Îi reveni zâmbetul pe buze. Ar fi putut fi luat 
drept un zâmbet cald. Nu vreau să las nici o piatră 


nerăsturnată în căutarea acestei trupe de renegaţi, aşa că 
am de gând să urmez tradiţia. 

Făcu semn către două gărzi. Orcii veniră şi târâră 
cadavrul lui Delorran, scoţându-l pe o uşă laterală. 

Jennesta se întoarse spre un servitor. 

— Cheamă-i înăuntru, îi ordonă ea. 

Servitorul se duse la uşile duble largi ale sălii şi le 
deschise. Doi elfi bătrâni intrară şi se înclinară până la 
pământ. 

— Am pentru voi un anunţ, le spuse regina, împrăştiaţi 
vorbele mele prin ţinut şi trimiteţi curieri în toate colţurile 
în care această informaţie se va dovedi valoroasă. Făcu 
semn servitorului de lângă uşă. Dă-i drumul. 

Servitorul desfăcu un pergament şi începu să citească cu 
vocea săltăreaţă şi piţigăiată a elfilor: 

— Să se ştie că, din ordinul Maiestăţii Sale Imperiale, 
Regina Jennesta din Cairnbarrow, trupa de orci ataşată 
oastei Maiestăţii Sale şi cunoscută sub numele de Jderi e de 
acum trupă de renegaţi şi proscrişi şi nu se mai bucură de 
protecţia acestui ţinut. Să se mai ştie în continuare că o 
recompensă sub formă de monede preţioase, cristale sau 
pământ, după cum se cuvine, se va da celui ce va aduce 
capetele ofiţerilor trupei, şi anume: căpitanul Stryke, 
sergenţii Haskeer şi piticul Jup, caporalii Alfray şi Coilla. 
Mai mult, o răsplată potrivită rangului se va da celui ce-i va 
aduce, vii sau morţi, pe soldaţii de rând din trupă, ce 
răspund la numele Bhose, Breggin, Calthmon, Darig, Eldo, 
Finje, Gant, Gkleadeg, Hystykk, Jad, Kestix, Liffin, Meklun, 
Nep, Noskaa, Orbon, Proog, Reafdaw, Seafe, Slettal, Talag, 
Toche, Vobe, Wrelbyd şi Zoda. Să se ştie că orice ajutor dat 
numiţilor proscrişi va fi aspru pedepsit, după lege. Din 
ordinul Maiestăţii Sale, Regina Jennesta. Slavă reginei 
noastre de viţă nobilă. 

Servitorul înfăşură pergamentul şi-l dădu unuia din elfii 
bătrâni. 

— Acum plecaţi şi răspândiţi-l, ordonă Jennesta. 


Bătrânii se retraseră, închinându-se neîncetat. 

Regina se ridică, obligându-i şi pe ceilalţi să-i urmeze 
exemplul. Se uită cercetătoare la vânătorii de recompense. 
— Aţi face mai bine să vă vedeţi de drum, dacă vreţi s-o 
luaţi înaintea concurenţei, le spuse ea. Apoi, zâmbind, 

adăugă: Să vedem unde se mai ascund Jderii acum. 
Se întoarse cu spatele şi ieşi din sală. 
21 


Jup tampona uşor fruntea lui Haskeer cu o cârpă umedă. 

Stryke, Alfray şi câţiva soldaţi priveau scena amuzaţi din 
afara cortului. 

Neîncrezător, Alfray scutură încet din cap. 

— Am trăit s-o văd şi pe-asta. 

— E-o dovadă că pe pământ nu e nimic mai ciudat decât 
rasele, rosti Stryke. 

Îşi văzură de treabă, trimiţându-i şi pe răcani la ale lor. 

Haskeer începea să-şi revină. Clipind de parcă i-ar fi 
intrat soarele în ochi, scoase nişte sunete neinteligibile. 
Piticul nu ştia sigur dacă ştia cine-l îngrijeşte. 

— Ce... nai... mormăi Haskeer. 

— Aşa este, îl aprobă Jup vesel. O să fii în curând exact 
aşa cum ai fost. 

— Hăâ? 

Era posibil ca nedumerirea de pe chipul lui Haskeer să fi 
fost rezultatul faptului că era ameţit sau al descoperirii că 
piticul era aplecat deasupra lui. În orice caz, Jup se făcu că 
n-o observă. 

— S-au întâmplat o groază de lucruri de când ţi-ai 
pierdut cunoştinţa, îl anunţă el, aşa că mi-am zis să te pun 
la curent cu evenimentele. 

— Ce...? 

— Nu-mi pasă dacă tu mă înţelegi sau nu, ticălosule, 
oricum o să-ţi povestesc totul. 

Începu să-l informeze pe orcul pe jumătate leşinat despre 
cele petrecute, ignorând faptul că, aparent, bolnavul nu 


înţelegea nimic. După ce trecu bine de jumătatea poveştii, 
Haskeer închise ochii şi începu să sforăie zgomotos. 

Jup se ridică în picioare. 

— Să nu crezi că scapi atât de uşor, îi promise el. Mă 
întorc. 

Se strecură afară din cort. 

Soarele lumina palid. Zumzetul vesel al roiurilor de zâne 
se auzea în depărtare. Scrută zările cu privirea. Întinderile 
de pământ care se învecinau cu Golful Calyparr erau 
mlăştinoase şi neospitaliere. Ridicaseră tabăra pe cel mai 
uscat petic de pământ pe care-l găsiseră, dar terenul era 
mizerabil şi noroiul le plescăia sub tălpi. 

Jderii se răspândiră primprejur ca să adune vreascuri. 
Alţii căutau de mâncare sau îndeplineau sarcini 
plictisitoare, dar necesare. 

Alfray şi Coilla rătăceau prin apropiere. 

— Cum se simte? întrebă cel dintâi. 

— S-a trezit un minut sau două, zâmbi Jup. Cred că l-am 
adormit din nou cu poveştile despre păţaniile noastre. 
Părea cam zăpăcit. 

— E normal, când iei o boală de la om. O să-şi revină în 
scurtă vreme. Ce mă miră pe mine e că tu te porţi atât de 
frumos cu el. 

— N-am avut niciodată nimic împotriva lui, cum crede el 
că are ceva împotriva mea. La urma urmei, suntem 
camarazi. 

— Oricine arată jalnic când e atât de bolnav, îi aminti 
Coilla. Nu te lăsa impresionat de nemernicul ăla. 

— Din partea asta, nici un pericol. 

Alfray inspiră adânc. 

— Ştii, e mai frig decât ar trebui. Am mai fost în locuri 
atât de aride, aici nu-i chiar aşa de rău. Bucăţica asta de 
pământ, din frântura asta de timp, arată exact ca Maras- 
Dantia înainte de a începe necazurile. Dacă mijeşti ochii şi-ţi 
foloseşti imaginaţia, desigur. 


Coilla era gata să spună ce avea de spus, când fură 
întrerupţi de strigăte venind din poiana din apropiere. Erau 
mai mult răguşite decât alarmate, dar ofiţerii plecară 
imediat să vadă despre ce era vorba. Pe drum, li se alătură 
şi Stryke. 

Un răcan le ieşi în cale. 

— Ce se-ntâmplă, Proog? îl întrebă căpitanul. 

— O mică belea, domnule căpitan. 

— Ce fel de belea? 

— Păi... mai bine veniţi să vedeţi cu ochii dumneavoastră, 
domnule căpitan. 

Merseră puţin mai departe şi-i găsiră pe soldaţi la 
intrarea în poiană. În faţa lor, câteva siluete se dădeau în 
spectacol. 

— O, nu, oftă Alfray. Pacostea naibii! 

— Despre ce-i vorba? vru să ştie Jup. 

— Ilelele pădurii. 

— Şi una sau două diavoliţe, după cum arată, adăugă 
Stryke. 

Femeile voluptuoase erau îmbrăcate cu veşminte în culori 
rustice, cu decolteu provocator, ca să se vadă cât mai mult 
pe dedesubt, şi crăpate până la talie, dezvelindu-le 
picioarele frumoase. Ţopăiau, îşi legănau părul colorat în 
nuanțele toamnei şi adoptau poziţii exagerat de 
seducătoare. Se auzea un vaiet piţigăiat, pătrunzător, 
nemelodios. 

— Ce naiba e şuierul ăsta? întrebă Jup. 

— Un fel de cântec de sirenă, îi explică Alfray. E menit să 
te atragă şi să nu-i poţi rezista. 

— Mai mult lauda de ele, nu-i aşa? 

— Se zice că sunt maestrele amăgirilor. 

— Nu se amăgesc decât pe ele însele, interveni Coilla, 
morocănoasă. Mie mi se par nişte târfe obosite. 

Ilelele se mişcau în continuare, adoptând poziţii 
deşucheate, iar acum adăugau cuvinte vulgare ţipătului lor. 
Era clar că reuşiseră să-i atragă pe unii dintre soldaţi. 


— Uită-te la ei! se înfurie Coilla. Mă aşteptam la mai mult 
de la războinicii ăştia. Dar se pare că nu mai ştiu ce fac 
când li se umflă săculeţii cu seminţe! 

— Sunt tineri, probabil că n-au mai avut parte de 
asemenea experienţe, spuse Alfray. Nu ştiu că-i o iluzie şi că 
îi poate omori. 

— Vorbeşti serios? 

— Sug viaţa din prostul care se lasă amăgit de vraja lor, 
dacă le dă ocazia. 

Jup aruncă o privire pofticioasă la parada de trupuri. 

— Poţi să ai parte şi de-o moarte mai urâtă... 

— Jup! îl mustră Coilla. 

Piticul roşi. 

— Ce caută într-un loc ca ăsta? se întrebă Stryke. Nu-i 
deloc potrivit să-i atragi pe cei nesăbuiţi. 

— Ori au fost alungate din ţinuturi mai frumoase pentru 
că sunt aşa o pacoste, speculă Alfray, ori nu mai au pe cine 
să amăgească în locurile lor obişnuite. 

— După cum arată, mai degrabă nu mai pot să 
amăgească pe nimeni, spuse Coilla dispreţuitoare. 

— Nu sunt periculoase în sine, adăugă Alfray. Aşteaptă să 
vină victima singură la ele. N-am auzit să ştie să se bată. 

Răcanii le răspundeau ielelor cu cuvinte porcoase, iar 
câţiva se apropiau de ele. 

— Bine că nu-i aici Haskeer, remarcă Jup. 

Alfray se strâmbă. 

— Mugşcă-ţi limba! 

— N-avem timp de prostiile astea, hotări Stryke. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu, spuse Coilla şi trase 
sabia. Se îndreptă spre poiană. 

— Ţi-am spus, strigă Alfray după ea, n-are rost să te baţi 
cu ele! 

Ea îl ignoră şi merse mai departe. Nu ielele, ci răcanii 
erau ţinta ei. Se năpusti asupra lor cu latul săbiei şi le trase 
câteva la fund ca să le atragă atenţia. După câteva lovituri 


şi un cor de zbierete de durere, soldaţii o luară la picior 
spre tabără. 

Pretinsele frumuseți protestară în cuvinte deloc potrivite 
pentru nişte doamne şi se făcură nevăzute. 

Coilla se întoarse la ceilalţi. 

— Nimic nu astâmpără poftele mai bine decât o bătaie 
zdravănă la fund, decretă ea, punându-şi sabia la loc în 
teacă. Deşi mă scârbeşte gândul că s-au găsit printre noi 
unii care să se lase prinşi în mreje. 

— Am pierdut destul timp, se plânse Stryke. Nu putem să 
rămânem înţepeniţi aici toată viaţa. Vreau să luăm o 
hotărâre legată de Scratch şi vreau s-o luăm acum. 


Fiecare îşi spuse părerea pentru sau contra plecării spre 
Scratch. La sfârşit, deciseră că vor porni spre ţinutul 
trolilor. Odată ajunşi acolo, aveau să hotărască ce aveau de 
făcut. 

Ruta aleasă era un vechi drum de negustori, care trecea 
pe la nord de aşezarea Mani din Crângul Doamnei. Dar ei 
urmau să o ia către nord-est, spre Scratch, înainte de a 
ajunge la ea. Nu era o călătorie lipsită de riscuri, dar în 
sudul infestat de oameni erai ameninţat la fiecare pas. Nu 
le rămânea decât să pornească la drum prevăzători şi să fie 
atenţi la pericole. 

Lucru neobişnuit, Haskeer nu luase parte la discuţia 
despre călătoria la Scratch. Îi puseseră tăcerea pe seama 
bolii. Dar acum se simţea suficient de bine ca să călărească 
fără ajutor. Adică era la fel de încăpățânat ca înainte ca să 
insiste că se descurcă singur. 

Stryke hotărî categoric că va călări alături de el. După 
mai mult de un ceas de mers în tăcere, îl întrebă: 

— Cum te simţi? 

Haskeer îl privi lung, parcă mirat de întrebare. 

— Mai bine ca niciodată, răspunse el, într-un târziu. 

Stryke sesiză imediat tonul neobişnuit de calm din glasul 
lui şi vru să-l contrazică. O făcu doar în gând, rezumându-se 


la un simplu „Mă bucur”. 

După câteva clipe, Haskeer îl întrebă: 

— Pot să văd stelele? 

Căpitanul fu luat prin surprindere şi ezită. Pe urmă îşi 
zise: De ce să nu vrea să le vadă? Oare nu-i îndreptățit s-o 
facă? Doar ştia cum să se descurce dacă-i făcea probleme. 

Aşa că scotoci în sacul de la cingătoare, scoase stelele şi i 
le arătă. 

Citi pe faţa sergentului că era mult mai interesat de ele 
decât se arătase înainte. Haskeer întinse mâna şi aşteptă ca 
Stryke să i le aşeze în palmă. Căpitanul ezită încă o dată. 
Apoi se hotări să i le dea. 

Sergentul se uita la ele de-a dreptul fascinat. 

Se scurseră destule momente de linişte şi căpitanul 
începu să se neliniştească. Văzu în ochii lui Haskeer o 
privire stranie, ca de foc. 

— Sunt minunate, rosti sergentul, într-un sfârşit. 
Remarca lui sună atât de neobişnuit, că Stryke nu ştiu ce 
să-i răspundă. În final, nici nu mai fu nevoit, pentru că spre 
ei gonea un cercetaş călare. 

— Vin veşti de la cercetaşi, spuse el, întinzând palma. Dă- 
mi-le înapoi. 

Haskeer se holba în continuare la artefacte. 

— Haskeer! Stelele! 

— Hă? A, da. Uite, ia-le. 

Stryke le luă şi le ascunse în sac. Cercetaşul ajunse la ei. 

— Ce este, Talag? 

— Se apropie un grup de oameni, domnule căpitan. Sunt 
vreo douăzeci-treizeci, cam la un kilometru şi jumătate în 
faţa noastră. 

— Agresivi? 

— Nu cred că sunt un pericol, dacă nu-i vreo şmecherie 
la mijloc. Femei, copii şi sugari, cei mai mulţi, câţiva bătrâni, 
şi femei, şi bărbaţi. Arată a refugiaţi. 

— Te-au văzut? 


— Nu cred. Nu sunt o unitate de luptă, domnule căpitan. 
Majoritatea de-abia se târăsc. 

— Aşteaptă, vin şi eu cu tine. 

Stryke se uită la Haskeer. Se aştepta să vină cu remarci 
despre întâlnirea cu oamenii, dar sergentul era netulburat. 
Aşa că îl ignoră şi trecu la rândul următor. Coilla şi Jup 
călăreau alături. 

— Aţi auzit? 

— Da. 

— Mă duc înainte. Voi veniţi cu convoiul în urmă. Şi... 
ăaă... fiţi atenţi, bine? Dădu din cap spre Haskeer. 

Caporalii îi făcură semn c-au înţeles. 

— Alfray, strigă Stryke. După mine! 

Coilla şi Jup preluară conducerea după ce căpitanul plecă 
cu 'Talag şi Alfray. Dădură pinteni cailor şi o luară înaintea 
convoiului. Cotiră de două ori pe drum, apoi ajunseră la 
grupul de oameni. 

Arătau aşa cum îi descrisese Talag: majoritatea erau 
femei, unele cu bebeluşi în braţe, şi copii; pe lângă ei, o 
mână de bătrâni şchiopi. Sosirea orcilor generă un val de 
nelinişte în rândul nenorociţilor. Copiii se agăţară de poala 
mamelor, bătrânii se străduiră să ia o poziţie de apărare. 

Stryke nu văzu nici un pericol sau motiv de agitaţie. Opri 
calul şi, ca să pară mai puţin înspăimântător, descălecă. 
Alfray şi Talag făcură la fel. 

O femeie singură făcu un pas în faţă. Sub stratul de 
murdărie se ascundea un chip foarte tânăr. Părul blond, 
lung până la talie, era împletit la spate. Avea hainele 
umede. Se vedea că-i e frică, dar îl întâmpină pe Stryke 
mândră, cu spatele drept: 

— Nu suntem decât femei şi copii, spuse ea, cu glas 
tremurând de emoție, şi câţiva bătrâni. Nu avem gânduri 
rele, nici nu suntem în stare să vă atacăm. Vrem doar să 
mergem mai departe. 

Stryke îşi zise că-i vorbise cu mult curaj. 


— Nu ne războim cu femeile şi copiii, îi răspunse el. Nici 
cu cei care nu ne ameninţă. 

— Îmi dai cuvântul tău că nu ne faceţi rău? 

— Da. Stryke le cercetă chipurile obosite, îngrijorate. De 
unde veniţi? 

— Din Crângul Doamnei. 

— Deci sunteţi Mani? 

— Da. lar voi, orcii, luptaţi de partea noastră, nu-i aşa? 

Femeia pusese întrebarea mai mult ca să se liniştească. 

— Da. 

Stryke nu vru să-i spună că nu avuseseră de ales în 
privinţa asta. 

— Aşa trebuie să fie. Voi, rasele străvechi, ca şi noi, 
credeţi în mai mulţi zei. 

Căpitanul înclină din cap, dar nu vru să se complice cu 
alte amănunte. Între orci şi oameni erau mai multe 
deosebiri decât asemănări, pe care n-avea rost să le discute 
acum. În schimb, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat la Crângul Doamnei de a trebuit să 
plecaţi? 

— Ne-a măcelărit o armată Uni. Au murit aproape toţi 
bărbaţii noştri, iar noi am scăpat ca prin minune. 

— Aşezarea a căzut? 

— Nu până am plecat noi. Câţiva mai opuneau rezistenţă, 
dar, ca să fiu sinceră, n-au nici o şansă să evite dezastrul. 
Chipul femeii se lumină. Vă duceţi cumva să contribuiţi la 
apărarea ei? 

Stryke sperase să nu-i pună întrebarea asta. 

— Nu. Noi avem... o altă misiune. La Scratch. Îmi pare 
rău. 

Femeia se întristă. 

— Speram să fiţi răspunsul la rugăciunile noastre. Îi oferi 
un zâmbet îndrăzneţ, neconvingător. Nu-i nimic, o să ne 
ajute zeii cumva. 

— Încotro mergeţi acum? vru să ştie Alfray. 

— Păi... departe. Speram să găsim o altă aşezare Mani. 


— Ascultaţi-ne sfatul şi ocoliţi câmpiile. Regiunea din 
jurul Păşunii Ţesătorului e foarte periculoasă deocamdată. 

— Am auzit şi noi. 

— Nu vă depărtaţi de golf, adăugă Stryke. Şi nu trebuie 
să vă mai spun să vă ţineţi cât mai departe de Trinity. 

Se întrebă dacă să le spună şi despre potera lui Hobrow, 
dar în cele din urmă renunţă. 

— Noi voiam să ne îndreptăm spre aşezările de pe coasta 
de vest, îi explică femeia. Hexton, poate, sau Vermillion. 
Acolo ar trebui să fim bine primiţi. 

Stryke îşi dădu seama de situaţia lor jalnică. 

— E un drum lung. Unul ucigător de lung, dacă vreţi să 
ştiţi adevărul, adăugă în gând. 

— O să ajungem la capătul lui, cu voia zeilor. 

Nu avea motiv să-i trateze pe oameni cu bunăvoință, dar 
voia să creadă că femeia nu se înşală. 

În clipa aceea îşi făcu apariţia şi restul trupei de Jderi. 
Veneau în galop să li se alăture. Refugiații se panicară din 
nou. 

— Nu vă speriaţi, îi linişti Stryke. Trupa noastră nu vă va 
face nici un rău. 

Orcii descălecară şi cercetară grupul de amărâţi din faţa 
lor. 

Cei mai mulţi se apropiară, conduşi de Coilla şi Jup. 
Femela de orc şi piticul atraseră multe priviri curioase şi 
comentarii şoptite. Haskeer rămase în urmă, dar Stryke nu 
avu timp să-i ia în seamă ciudăţeniile. 

— Am plecat numai cu hainele de pe noi, rosti femeia. Nu 
ne puteţi da nişte apă? 

— Ba da, răspunse Stryke, şi ceva de mâncare. Nu prea 
multă, că nici nouă nu ne prisoseşte. 

— Sunteţi foarte buni. Mulţumim. 

Stryke puse câţiva soldaţi să le împartă provizii. 

Un copilaş, o fetiţă, făcu câţiva paşi şovăitori înainte. 
Căsca ochii de uimire şi ţinea degetul mare în gură. Se 


agăţă de fusta femeii şi se holbă la orci. Femeia se uită la ea 
şi zâmbi. 

— Nu vă supăraţi pe ea. Nu vă supăraţi pe noi. Foarte 
puţini am mai fost în tovărăşia orcilor, chiar dacă rasa 
voastră a luptat de partea noastră. 

Copiliţa, blondă ca femeia şi cu aceleaşi trăsături, lasă 
fusta mamei şi veni lângă orci. Se uită la Coilla, apoi la 
Stryke, la Alfray, la Jup şi iar la Coilla. Scoase degetul din 
gură şi întrebă: 

— Ce-i asta? 

Arătă spre obrazul Coillei. Ea nu înţelese ce voia. Era 
nedumerită. 

— Desenele alea, adăugă fetiţa. De pe faţa ta. 

— A, tatuajele. Însemnele rangului nostru. 

Fetiţa o privi neştiutoare. 

— Arată cine e la conducere. Coilla luă un băț de pe 
marginea drumului. Îl luă şi se lăsă pe vine lângă un petic 
de pământ. Hai să-ţi arăt. Şeful... nostru e Stryke. Arătă 
spre el cu băţul, apoi începu să deseneze. Vezi, are două 
dungi ca astea pe fiecare obraz: ( (. Asta înseamnă că e 
căpitan. Şeful, dacă vrei. Coilla arătă apoi spre Jup. Ele 
sergent, aşa că semnele de pe faţa lui arată aşa (--) 
Sergenţii sunt pe locul doi la comandă după căpitani. Acum 
urmez eu, sunt caporal, şi semnele mele sunt astea: (). Ai 
înţeles? 

Extaziată, fetiţa înclină din cap. Îi zâmbi Coillei şi-i luă 
băţul, apoi începu să mâzgălească şi ea. 

Soldaţii veniră cu apa şi mâncarea. 

— Nu-s multe, se scuză Stryke, dar vi le dăm bucuroşi. 

— E mai mult decât aveam când v-am întâlnit, rosti 
femeia. Zeii să vă binecuvânteze. 

Stryke avu un sentiment de stânjeneală. La urma urmei, 
de câte ori venise în contact cu oamenii nu încercase decât 
să omoare cât mai mulţi. La comanda lui, soldaţii se 
amestecară printre oameni şi le împărţiră proviziile. 


Stryke, Alfray şi Jup se uitară la oamenii care le 
mulţumeau soldaţilor din tot sufletul şi la Coilla, aşezată în 
patru labe lângă fetiţă. 

— Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la soartă, şopti 
Jup. 

Femeia îl auzi. 

— Vi se pare ciudat? Şi nouă. Însă adevărul e că nu 
suntem chiar atât de diferiţi de voi sau de orice altă rasă 
străveche. În adâncul sufletului, toţi iubim pacea şi urâm 
războiul. 

— Orcii se nasc ca să lupte, replică Stryke, oarecum 
indignat. Se înmuie când văzu cum îl priveşte femeia. Dar 
războiul trebuie să fie just. Noi nu distrugem numai de 
dragul distrugerii. 

— Rasa mea v-a făcut mult rău. 

Fu uimit să audă asemenea cuvinte de pe buzele unui om, 
dar nu mai spuse nimic. 

Pe lângă Coilla şi fetiţa îngenuncheată lângă ea trecu un 
soldat cu o ploscă cu apă. Copilul întinse mâna după ea. 
Soldatul scoase dopul şi i-o dădu. Fetiţa vru s-o ducă la 
gură, dar începu să se strâmbe, apoi scoase un sunet 
înspăimântător: 

— Hapciuuu! 

Coilla se ridică în picioare. Şi ea, şi soldatul se dădură 
repede înapoi. 

Spre groaza lui Stryke, femeia zâmbi. 

— Săraca de ea. A răcit. 

— A răcit? 

— Numai puţin. O să-i treacă într-o zi, două. Îşi mângâie 
copilul pe frunte. De parcă n-ar avea destul de tras. Cred că 
până la urmă o să răcim cu toţii. 

— Răceala asta... întrebă Coilla. E o boală? 

— O boală? Păi, da, cred că da. Dare... 

— Pe cai, toată lumea! urlă Stryke. 

Trupa se repezi degrabă la armăsari, abandonând sacii 
cu apă şi rațiile de mâncare. Femeia era uluită. Toţi oamenii 


erau. 

— Nu înţeleg. Ce s-a întâmplat? Copilul e numai puţin 
răcit. 

Stryke se temu că Jderii o să dea năvală peste oameni şi-o 
să-i omoare. N-avea de ce să mai zăbovească. 

— Trebuie să plecăm. Îmi pare rău. Vă doresc... numai 
bine. 

Se întoarse şi se îndreptă spre calul lui. 

— Stai! strigă femeia. Stai! Nu... 

O ignoră, mai strigă un ordin şi plecă urmat de trupă. 

Jderii galopau în mare viteză. Îi lăsară pe oameni în 
drum, cu gurile căscate. 

— Am scăpat în ultima clipă, spuse Jup. 

— Nu-i decât o dovadă în plus că nu poţi avea încredere 
în oameni, remarcă Alfray. Nici în Mani, nici în Uni. 


Pentru Jennesta, Uni nu serveau la nimic, decât dacă 
erau morţi. 

Cadavrele de Uni, pe jumătate scufundate în şanţul cu 
apă înroşită în care se uita, se dovediră cu siguranţă 
folositoare în a-i oferi ceea ce-i trebuia. Acum erau de două 
ori mai utili. 

Intenţionase să folosească lichidul însângerat ca mediu 
pentru a vedea în viitor. Era un instrument foarte bun, mai 
ales în perioada unui conflict. Să cunoşti dispunerea 
inamicului e un avantaj evident. Din păcate, nici nu se 
apucă bine de ghicit, că şi văzu chipul îngâmfat al lui Adpar 
în bazin. 

Bine că nu-l vedea şi pe-al înfumuratei de Sanara. 

Fu nevoită să înghită saluturile mincinoase şi goale pe 
care le întrerupse urgent: 

— Nu-i momentul să stăm la taifas, mârâi ea. 

— Vai de mine! exclamă chipul surorii ei. Și eu, care 
credeam că vrei să afli veşti despre proscrişii âia pentru 
care faci atâta tărăboi... 


În capul Jennestei, tobele începură să dea alarma. 
Încercă să pară indiferentă. 

— Proscrişi? Care proscrişi? 

— Poate că ştii să minţi în faţa servitorilor tăi, draga 
mea, dar pe mine nu mă poți păcăli. Aşa că nu mai face pe 
fetița nedumerită, că mi se face scârbă. Ştim amândouă 
despre ce vorbesc. 

— Să zicem că da. Ce-ai avea să-mi spui referitor la 
problema asta? 

— Păi, doar că cei pe care-i cauţi au mai pus mâna pe o 
relicvă. 

— Ce? 

— Sau poate că habar n-ai despre ce vorbesc. Din nou? 

— Cum ai aflat? 

— Am sursele mele. 

— Dacă ţi-ai vârât nasul în... 

— Eu? Ca să fac ce anume? 

— E tipic pentru tine să-mi zădărniceşti planurile, Adpar. 

— A, deci ai tu un plan, nu-i aşa? Poate că, până la urmă, 
o să mă intereseze şi pe mine. 

— Nu te băga, Adpar! Dacă îndrăzneşti numai să... 

— Doamnă! strigă o voce din apropiere. 

Jennesta ridică ochii. Generalul Mersadion se afla la 
câţiva paşi de ea. Arăta ca un copil care vine la mama să-i 
spună că s-a murdărit. 

— Ce vrei? se răsti regina. 

— Mi-aţi zis să vă anunţ când am ajuns la momentul... 

— Bine, bine. Vin imediat! 

Generalul se retrase plin de umilinţă. 

Jennesta se întoarse la chipul schimonosit al lui Adpar. 

— Lasă că mai auzi tu de mine! 

Apoi vâri mâna în lichidul sângeriu şi rece şi-i alungă 
imaginea. 

Se ridică în picioare şi merse la generalul ocupat cu 
plecăciunile. 


Se aflau pe un deal de pe care vedeau un câmp de luptă. 
Lupta pe cale să înceapă nu avea să fie una măreaţă, căci 
cele două oşti nu aveau decât o mie de războinici fiecare, 
dar se dădea pentru o chestiune de importanţă strategică. 

Oastea reginei era formată din Mani, pitici şi orci. Cei din 
urmă erau coloana vertebrală. Oastea potrivnică era 
alcătuită aproape exclusiv din Uni şi din foarte puţini pitici. 

— Sunt gata, îi spuse Jennesta lui Mersadion. Pregăteşte 
apărarea. 

Generalul spintecă aerul cu mâna. Un rând de orci 
gornişti, aflaţi ceva mai sus pe deal, se întoarseră cu spatele 
la câmpul de luptă şi suflară în goarne. Mersadion îşi 
acoperi ochii. 

Auzind semnalul, soldaţii Jennestei îşi acoperiră şi ei 
ochii, spre uluirea duşmanilor Uni. 

Regina ridică mâinile şi rosti un descântec. Apoi băgă 
mâna în mantie şi scoase un obiect care aducea cu un 
giuvaier foarte mare. Piatra cu mai multe feţe, cât un pumn, 
începu să scânteieze. În interiorul ei roiau miriade de 
culori. 

O aruncă în aer. 

Jennesta nu-şi folosi decât puterile obişnuite, dar 
giuvaierul bizar, de dimensiuni neobişnuite, se înălța tot mai 
mult, uşor ca o pană purtată de vânt. Îl văzură mulţi din 
armata duşmană cum pâlpâie în lumina slabă a soarelui şi îl 
urmăriră fascinaţi. Regina sesiză că printre războinicii 
potrivnici câţiva îşi feriră ochii, copiindu-i mişcarea, 
întotdeauna se găseau doi-trei mai răsăriţi decât turma. 
Dar prea puţini. 

Giuvaierul se ridica leneş, în linie dreaptă, un punct 
strălucitor care concentra lumină. 

Pe urmă explodă. Bubuitura răsună mai puternic decât o 
sută de tunete. 

Explozia intensă de lumină ţinu doar o clipă. Nici nu se 
stinse bine când începură urletele de pe câmp. Duşmanii se 


clătinau panicaţi, cu mâna la ochi, scăpau armele şi se 
ciocneau unii de alţii. 

Goarnele sunară a doua oară. Ostaşii Jennestei îşi 
descoperiră ochii şi se aruncară asupra duşmanilor. 

Mersadion stătea lângă regină. 

— O completare utilă la armele noastre, spuse ea, 
muniţia optică. 

Zbieretele celor orbi şi neputincioşi ajungeau până la 
urechile lor. 

— N-o putem folosi prea des, din păcate. O să înveţe să se 
ferească de ea. În plus, te seacă de puteri. Îşi şterse fruntea 
cu o batistă de mătase. Adu-mi calul. 

Generalul fugi să-i îndeplinească ordinul. 

Jos, pe câmp, măcelul ajunsese la momentul culminant. 
Era mulţumită, dar nu asta o preocupa pe ea acum. 

Gândul îi stătea numai la Jderi. 

22 


Zilele următoare se scurseră fără nici un incident. 

Numai starea lui Haskeer îi îngrijora. Trecea de la 
perioade de exaltare la depresie şi deseori spunea lucruri 
greu de înţeles. Alfray îi asigură pe Jderi că tovarăşul lor nu 
se însănătoşise complet după boala de care scăpau numai 
cei norocoşi din rasele străvechi şi că trebuia să-şi revină 
complet cât de curând. 

Dar uitară toţi de sergent când, în seara celei de-a treia 
Zi, ajunseră la Scratch. 

Ţinutul trolilor se afla în mijlocul Marii Câmpii, 
înspăimântător de aproape, dar terenul era foarte diferit de 
împrejurimile bogate în vegetaţie. Păşunile nemărginite 
făcură loc tufărişului, repede înlocuit de un peisaj dominat 
de roci, nu de pământ. 

Aşezarea propriu-zisă era anunţată de ridicături de 
pământ crestate. La o cercetare mai atentă, se dovedi că 
erau din piatră. Parcă munţii fuseseră acoperiţi de pământ 
aproape până la vârf şi numai piscurile rămăseseră vizibile. 


Ceea ce ştiau orcii, de fapt ceea ce ştia toată lumea, era 
că acţiunea apei, pe lângă mineritul trolilor, transformase 
solul poros de dedesubt într-un labirint de tuneluri şi 
caverne. Nimeni nu ştia ce se afla în ele. Dintre puţinii 
curajoşi care intraseră în ele, şi mai puţini se întorseseră să 
povestească şi altora cele văzute acolo. 

— Oare cât a trecut de când s-a dat ultimul atac armat 
asupra locului? se întrebă Stryke. 

— Nu ştiu, recunoscu Coilla. Deşi aş pune rămăşag că 
atacatorii erau mult mai puternici decât o trupă de 
războinici epuizați. 

— Kimball Hobrow crede că e capabil să întreprindă un 
asemenea atac. 

— În cazul lui, e imposibil să-l pornească fără cel puţin o 
mică armată. Noi nu suntem decât puţin peste douăzeci. 

— Ştiu, puţini la număr, dar cu experienţă, arme 
suficiente, ambiţie... 

— Nu pe mine trebuie să mă convingi, Stryke, zâmbi 
Coilla. Nu că mă dau în vânt după situaţiile când nu pot sta 
în aer liber. Se uită la terenul pietros pe care înaintau 
anevoie. Vorbele tale vor avea greutate numai dacă găsim o 
cale să intrăm în Scratch. 

— Se zvoneşte că ar exista intrări secrete. Şansele să 
dăm peste una dintre ele sunt mici. Dar se pare că există şi 
o intrare principală. Ar fi un început. 

— Oare n-ar ţine-o şi pe ea ascunsă? 

— Poate că nu e nevoie. O păzesc bine şi, mai important, 
reputaţia ținutului îi ţine pe mulţi la distanţă. 

— Aşa este! Priveşte! 

Coilla arătă spre un bloc de piatră. Faţada era toată 
neagră, mai întunecată decât plăcile ieşite în afară din jurul 
ei. Stryke îşi focaliză privirea şi văzu că era o deschizătură. 

Se apropiară de ea cu multă prudenţă. 

Semăna cu o gură de peşteră, nu foarte mare, poate cât o 
fermă modestă. Părea goală, dar nu puteau fi siguri, pentru 
că nu vedeau înăuntru din cauza beznei. 


— Stai puţin, spuse Coilla. Am o idee. 

Scoase de la cingătoare o piatră de amnar şi o cârpă de 
lustruit cuțite. Aprinse un foc şi, de la el, cârpa răsucită, 
care dădea suficientă lumină ca să vadă la câţiva paşi. 
Trecură prin deschizătură. 

— Cred că nu-i decât o gaură în stâncă, remarcă Stryke. 

Din întâmplare, Coilla se uită în jos. 

— Stai! şuieră ea, apucându-l de braţ. Îşi auzi ecoul. 
Priveşte. 

La doar trei paşi în faţă se deschidea o groapă în pământ. 
Se furişară până la ea şi se uitară înăuntru, dar nu văzură 
nimic. Coilla aruncă făclia improvizată. Alunecă până când 
deveni un punctuleţ luminos, apoi dispăru. 

— Poate-i fără fund, presupuse ea. 

— Mă îndoiesc. În orice caz, dacă ceilalţi cercetaşi nu vin 
cu soluţii mai bune, poate că asta e singura noastră cale de 
a intra. Hai să ne întoarcem. 


Greever Aulay îşi pipăi peticul de pe ochi. 

— Întotdeauna mă doare când sunt nemernicii ăştia prin 
preajmă, se plânse el. 

Lekmann râse batjocoritor. 

Aulay se încruntă. 

— N-ai decât să râzi. Dar m-a durut ca naiba în palatul 
Jennestei, cu orcii ăia mişunând peste tot. 

— Ce părere ai, Jabez? întrebă Lekmann. Oare băiatul 
are un detector de orci în loc de ochi? 

— Nuuu, răspunse Blaan. Aşa crede el, de cândi l-a scos 
un Orc. 

— Habar n-aveţi despre ce vorbiţi, nici unul dintre voi, 
bodogăni Aulay. Şi nu-mi mai spune „băiat“, Micah. 

Lăsaseră Trinity mult în urmă. Nu intraseră în aşezarea 
Uni. Nu erau atât de nechibzuiţi. Dar aflaseră de la femeile 
care lucrau pe ogoare şi cărora le spuseseră că sunt domni 
Uni că Jderii trecuseră pe acolo. 


Se pare că se produsese un incident. Dar când Lekmann 
încercase să afle exact ce se întâmplase, femeile îşi 
puseseră lacăt la gură. Nu aflaseră decât că orcii făcuseră 
ceva destul de rău ca să pornească după ei jumătate din 
locuitorii oraşului şi să-i urmărească până la Golful 
Calyparr. Asta însemna că Jderii nu erau aliaţi cu Uni. 
Vânătorilor de recompense însă nu le păsa. Pe ei îi interesa 
doar să pună mâna pe relicvă şi pe atâtea căpăţâni de 
renegaţi câte puteau duce în spate, ca să-şi primească 
răsplata. 

Aşa că porniră şi ei spre Calyparr, în speranţa că vor lua 
urma Jderilor. Dar rătăceau deja de o zi întreagă pe malul 
apei şi nu văzuseră nici urmă de proscrişi. 

— Mă gândesc c-o să-i găsim prin părţile astea, spuse 
Blaan. 

— Lasă-mă pe mine să gândesc, îl sfătui Lekmann. 
Gânditul n-a fost niciodată punctul tău forte. 

— Poate are dreptate, Micah, rosti Aulay. Şi dacă au fost 
aici, au plecat de mult. 

— Aha, deci până la urmă ochiul ăla al tău nu-i atât de 
sigur, îl zeflemisi Lekmann. 

Discuţia se încheie rapid când ajunseră la un pâlc de 
copaci. 

Lekmann căscă ochii. 

— Ce avem noi aici? 

La marginea drumului se ridica o tabără improvizată, 
demnă de milă, populată de un grup pestriţ de femei, copii 
şi bătrâni. Arătau toţi cu un picior în groapă. 

— Nu văd nici un bărbat, observă Aulay. Nici unul care să 
ne dea bătaie de cap, în orice caz. 

La vederea călăreţilor oamenii începură să se agite. 

O femeie se depărtă de grup şi ieşi în faţă. Avea haina 
murdară şi-şi ţinea părul blond strâns în coadă, pe spate. 
Lui Lekmann i se păru puţin cam obraznică. 

Femeia se uită la cei trei bărbaţi cu înfăţişare stranie. 
Unul înalt, sfrijit, cu cicatrice. Unul scund, cu trăsături 


aspre, cu un petic pe ochi. Şi unul chel, solid cât o 
umblătoare din cărămidă. Lekmann o întâmpină cu un 
zâmbet viclean. 

— Bună ziua. 

— Cine sunteţi? întrebă femeia, suspicioasă. Ce vreţi? 
— N-aveţi de ce să vă temeţi, doamnă. Noi vrem să ne 
vedem de drum. Se uită la grupul de oameni din spate. De 

fapt, avem foarte multe în comun. 

— Şi voi sunteţi Mani? 

Asta voia Lekmann să audă. 

— Da, doamnă. Oameni buni, care trăiesc cu frica zeilor, 
ca voi. 

Femeia păru uşurată, dar nu foarte convinsă. Lekmann 
scoase piciorul din scara şeii. 

— Vă supăraţi dacă descălecăm? 

— Nu vă pot opri. 

Cobori de pe cal cu mişcări lente, ca să nu-i sperie pe 
oameni. Aulay şi Blaan îi urmară exemplul. Lekmann îşi 
întinse oasele. 

— Călărim de ceva vreme. Ne prinde bine o pauză. 

— Să nu ne consideraţi neospitalieri, îi spuse femeia, dar 
nu avem nici mâncare, nici apă de dat. 

— Nu-i nimic. Se vede că v-a părăsit norocul. Aţi plecat de 
mult la drum? 

— Parcă de-o viaţă. 

— De unde veniţi? 

— Din Crângul Doamnei. E agitaţie mare acolo. 

— Peste tot e agitaţie, doamnă. Trăim vremuri tulburi, 
ăsta-i adevărul. 

Femeia se uită la Blaan şi Aulay. 

— Prietenii tăi nu sunt prea vorbăreţi. 

— Aşa-s ei, taciturni. Multe fac, puţine vorbesc, am putea 
spune. Dar să nu ne lungim şi noi cu vorba. Ne-am oprit 
pentru că speram să ne puteţi ajuta. 

— Aşa cum am spus, nu avem... 


— Nu, nu în felul ăsta. Ştiţi... noi căutăm... anumite trupe 
şi, cum tot sunteţi pe drum de atâta timp, ne-am gândit că 
v-aţi întâlnit cu ele. 

— Am văzut foarte mulţi oameni în călătoria noastră. 

— Nu mă refer la oameni. La o trupă de rase străvechi. 

Pe chipul femeii trecu o nouă undă de suspiciune. 

— Ce fel de rasă? 

— Orci. 

Lekmann avu impresia că nimerise exact la ţintă. Femeia 
parcă-şi trase o perdea peste ochi. 

— Păi, nu-mi aduc... 

— Ba da, mami! 

Vânătorii de recompense se întoarseră şi văzură o fetiţă 
apropiindu-se cu paşi repezi. 

— Oamenii ăia caraghioşi cu desene pe faţă, spuse ea. 
Vorbea pe nas, ca şi când era răcită. Îţi aminteşti? 

Lekmann ştiu că dăduseră lovitura. 

— A, da. Femeia se forţă să vorbească pe un ton normal. 
Am întâlnit un grup de orci, acum vreo două zile. Au trecut 
repede pe lângă noi. Cred că se grăbeau. 

Lekmann se pregătea să mai pună o întrebare, dar fetiţa 
veni lângă el. 

— Eşti prietenul lor? îl întrebă, trăgându-şi nasul. 

— Nu acum! se răsti el, enervat de întrerupere. 

Fetiţa se dădu înapoi, îngrozită, şi fugi la mama ei, s-o 
apere. Reacţia lui Lekmann o făcu pe femeie şi mai 
prudentă. Pe chip îi apăru o expresie sfidătoare. Încordarea 
îi cuprinse şi pe ceilalţi Mani, dar vânătorul de recompense 
nu-i consideră un motiv de îngrijorare, aşa că nu le dădu 
atenţie. 

Renunţă la tonul prietenos: 

— Ştii unde s-au dus orcii ăştia? 

— De unde să ştiu? 

Acum li se punea de-a curmezişul. Păcat. 

— Dar de ce vreţi să daţi de ei? 

— Sunt la mijloc treburi neterminate. 


— Sigur nu sunteţi Uni? 

Lekmann scoase un rânjet care-l făcu să semene cu un 
şobolan. 

— Nu suntem Uni, poţi fi sigură. 

Aulay şi Blaan începură să râdă cu hohote respingătoare. 

Femeia se alarmă. 

— Cine sunteţi? 

— Nişte călători care vor să plece la drum imediat ce au 
aflat o informaţie. Se uită în jur cu ochi vicleni. Poate că 
bărbaţii voştri ştiu unde s-au dus orcii. 

— Sunt... sunt plecaţi la vânătoare. 

— Nu prea cred, doamnă. Nu cred că-i nici un bărbat 
printre voi. Se uită la tovarăşii ei. Cel puţin nici unul tânăr 
şi în putere. Ar fi rămas unul sau doi aici dacă ar fi fost. 

— Sunt în apropiere şi trebuie să se întoarcă dintr-o clipă 
într-alta. În glasul femeii se simţi o undă de disperare. Dacă 
nu vreţi să daţi de necaz... 

— Nu te pricepi să minţi, doamnă. Se uită fix la copil. Hai 
să stăm de vorbă prieteneşte, nu vrei? Unde s-au dus orcii 
ăia? 

Femeia îi citi intenţiile în ochi şi cedă. 

— Bine. Au spus ceva despre Scratch. 

— "Ţinutul trolilor? De ce să se ducă acolo? 

— De unde să ştiu? 

— Nu se potriveşte. Eşti sigură că nu ţi-au spus şi 
altceva? 

— Da. Copilul trase de fusta mamei şi începu să plângă. 
Nu te speria, draga mamei. Nu-i nimic. 

— Nu cred că-mi spui tot ce ştii, spuse Lekmann, 
ameninţător. Poate că nici măcar nu s-au dus la Scratch, la 
urma urmei. 

— 'Ţi-am spus tot ce ştiu. Altceva nu ştiu. 

— Păi, doamnă, cred că-ţi dai seama că trebuie să mă 
conving că nu minţi. 

Făcu semn din cap către Blaan şi Aulay. Cei trei bărbaţi 
se apropiară de ea, înconjurând-o. 


La plecare, Lekmann ştia sigur că femeia spusese 
adevărul. 


Aşa cum vedea Stryke lucrurile, aveau nevoie de un plan 
cât se poate de simplu. 

— Nu avem decât o singură şansă, cea a atacului direct. 
Intrăm, ne facem treaba şi plecăm. 

— Sună bine, spuse Coilla. Dar gândeşte-te la dificultăţi. 
Mai întâi, cum intrăm. N-am găsit decât o singură cale, 
puţul din peşteră. Poate că nici nu duce în labirintul trolilor. 
Sau, dacă duce, poate că e foarte adânc. 

— Avem funie destulă. Dacă ne mai trebuie, împletim 
nişte plante agăţătoare. 

— În regulă. Ai spus că după ce intrăm, ne facem treaba. 
Uşor de zis, foarte greu de făcut, Stryke. Nu ştim câţi 
kilometri are tunelul. Dacă au o stea - şi asta nu e decâto 
presupunere -, trebuie s-o găsim. Nu uitaţi, că, din câte 
ştim, acolo jos e-o beznă să-ţi bagi degetele în ochi. Trolii 
văd pe întuneric. Noi, nu. 

— O să ne facem torţe. 

— Ca să atragem atenţia asupra noastră. Pe terenul lor, e 
un dezavantaj. 

— Nu câtă vreme ştim să mânuim sabia. 

— În sfârşit, cum ieşim? îşi duse Coilla întrebările până la 
capăt. Păi, e de la sine înţeles, nu? Presupui că ieşim noi 
cumva. 

— Am mai riscat şi altă dată, Coilla, şi n-am de gând să 
mă împiedic acum de asta. 

Coilla scoase un oftat de resemnare. 

— Ştiu că n-ai de gând. Eşti hotărât să mergi până la 
capăt. 

— Ştii că sunt. Dar n-o să-i iau cu mine pe cei care nu vor 
să vină. 

— Nu despre asta-i vorba. Pe mine mă îngrijorează cum o 
să procedăm. Atacul nu e întotdeauna o soluţie, să ştii. 

— Dar uneori este. Dacă n-ai tu o soluţie mai bună. 


— Tocmai asta e, fir-ai să fii! N-am. 

— Ştiu că eşti îngrijorată pentru că putem da greş în 
multe situaţii. Şi eu sunt. Aşa că o să ne luăm mai mult timp 
ca să punem lucrurile la punct. 

— Nu prea mult, interveni Alfray. Cum rămâne cu 
Hobrow? 

— L-am făcut arşice. Nu cred c-o să vină prea curând aici, 
asta dacă o să vină. 

— Nu e numai Hobrow. Din câte ştim, toată lumea e pe 
urmele noastre. Iar ţintele în mişcare sunt cel mai greu de 
nimerit. 

— Garantat. Dar ţintele care ripostează sunt lăsate în 
pace. 

— Nu şi când toată ţara le vrea capetele. 

— Ce-ai vrut să spui când ai zis că o să ne luăm mai mult 
timp, Stryke? întrebă Coilla. Cât anume? 

Stryke ridică ochii şi văzu că soarele era la asfinţit. 

— Mai e puţin şi se întunecă. Am putea petrece ziua de 
mâine încercând să descoperim o altă cale de intrare. 
Numai că trebuie să căutăm bine, pe porţiuni. Dacă găsim 
una potrivită, ne folosim de ea. Dacă nu, ne rămâne 
intrarea din peşteră. 

— Ceea ce credem noi că e o intrare, îl corectă Coilla. 

— Stryke, nu vreau să pun paie pe foc, vorbi Jup, dar 
dacă e o stea acolo înăuntru şi dacă reuşim să punem mâna 
pe ea... ce facem după aceea? 

— Speram să nu-mi pună nimeni întrebarea asta. 

Alfray îl susţinu pe Jup. 

— Ba trebuie să ţi-o pună cineva. Altfel de ce să mergem 
mai departe? 

— Mergem mai departe pentru că... ei, bine, pentru că ce 
altceva avem de făcut? Suntem orci. Avem nevoie de un 
scop. Ştiţi asta. 

— Dacă o ducem ca până acum, dacă judecăm logic şi 
presupunem că scăpăm întregi din Scratch, ne trebuie un 
plan ca să găsim şi celelalte stele, opină Coilla. 


— Până acum am avut noroc, spuse Jup. N-o să fie aşa o 
veşnicie. 

— Norocul ni-l facem singuri, declară Stryke. 

Coillei îi veni o idee. 

— Mă gândeam că, dacă iese din discuţie ideea de a duce 
tratative cu Jennesta... 

— În ce mă priveşte, o întrerupse Stryke, iese clar din 
discuţie. 

— Atunci poate ajungem la o înţelegere cu altcineva. 

— Cu cine? 

— Nu ştiu! Mă agăţ de un fir de pai, Stryke, ca voi toţi. 
Mă gândesc că, dacă nu vom putea găsi toate cinci stelele, 
atunci restul nu ne sunt de nici un folos. Pe când un purcoi 
de bani ne-ar face viaţa mai uşoară. 

— Stelele înseamnă putere. O putere care s-ar putea să 
facă mult bine orcilor şi tuturor raselor străvechi. Nu vreau 
s-o scap din mână aşa uşor. În ce priveşte banii, ai uitat de 
cristale. Putem lua bani frumoşi şi pe o cantitate foarte 
mică. 

— Apropo, cum rămâne cu cristalul? întrebă Alfray. Te-ai 
gândit cum ar trebui împărţit? 

— Mi-am zis că deocamdată e bine să rămână 
proprietatea tuturor, spre binele general al trupei. Are 
cineva vreo obiecţie? 

Nimeni nu obiectă. 

Haskeer, care se ţinuse la distanţă şi nu luase parte la 
discuţie, se apropie de ei. Avea aceeaşi expresie impasibilă 
cu care îi obişnuise. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

— Discutăm cum să intrăm în Scratch, îi răspunse Coilla. 

Haskeer se lumină la faţă, străfulgerat de o idee. 

— De ce nu stăm de vorbă cu trolii? 

Se auzi un cor de râsete. Apoi îşi dădură seama că vorbea 
serios. 

— Cum adică, să stăm de vorbă? îl întrebă Alfray. 


— Gândiţi-vă ce bine ne-ar merge dacă trolii ar fi 
prietenii noştri. 

Alfray rămase cu gura căscată. 

— Poftim? 

— Păi, de ce nu? Duşmanii noştri ne-ar putea deveni 
prieteni, în loc să ne batem cu ei tot timpul. 

— Nu-mi vine să cred că spui asta, Haskeer, mărturisi 
Coilla. 

— 'Ţi se pare ceva greşit? 

— Ăăă... parcă nu eşti... tu. 

Haskeer stătu puţin să se gândească. 

— Bine, atunci hai să-i omorâm. 

— Păi, noi asta ne-am şi gândit să facem, dacă suntem 
obligaţi. 

Haskeer râse fericit. 

— În regulă. Anunţaţi-mă când aveţi nevoie de mine. Mă 
duc să-mi hrănesc calul. 

Se întoarse şi plecă. 

— Ce naiba! exclamă Jup. 

Coilla scutură din cap. 

— E dus cu pluta rău în ultima vreme. 

— Tot mai zici c-o să-şi revină, Alfray? întrebă Stryke. 

— Nu se grăbeşte deloc, recunosc. Dar am mai văzut 
asemenea comportamente la soldaţii care au avut febră 
mare. Sau când fac pneumonie; ştiţi ce-i asta, apă la 
plămâni. Foarte mulţi trăiesc ca în transă câteva zile şi se 
poartă ciudat. 

— Ciudat! exclamă Coilla. Mai ciudat de-atât n-o să se 
poarte niciodată! 

— Nu ştiu dacă să mă îngrijorez sau să mulţumesc zeilor 
pentru starea lui de acum, mărturisi Jup. 

— Măcar nu te mai hărţuieşte pe tine, iar noi nu mai 
avem parte de mormăielile lui necontenite. 

— Tu zici că se poartă aşa din pricina bolii, Alfray, spuse 
Stryke. E posibil să fie şi alte cauze? Crezi că a primit o 
lovitură la cap de care noi nu ştim? 


— Nu se vede nici o urmă de aşa ceva. E posibil să fi 
încasat vreuna, dar ar trebui să se vadă ceva. Nu sunt 
specialist în răni la cap, Stryke, dar, ca şi tine, ştiu că, în 
urma lor, orcii fac şi spun numai ciudăţenii. 

— Pare inofensiv, dar staţi cu ochii pe el, toată lumea. 

— Nu-i dai voie să ia parte la misiune, nu? vru să afle 
Coilla. 

— Nu, ar fi o povară. O să rămână pe loc, împreună cu 
unul sau doi soldaţi, ca să păzească tabăra. Ca să nu mai 
pomenesc de cristal. Cred că ar fi bine să stai şi tu cu ei, 
Coilla. 

— Vrei să spui că şi eu aş fi o povară? 

— Sigur că nu. Dar nu-ţi plac spaţiile închise, ai zis-o de 
mai multe ori, şi trebuie să las de pază pe cineva de 
încredere. Pentru că nu voi lua stelele cu mine. E un risc 
prea mare. Ai tu grijă de ele până ne întoarcem. Îi văzu 
expresia de pe chip. Bine, bine, m-am gândit şi eu că dacă 
nu ne întoarcem, vei duce tu misiunea noastră până la 
capăt, ca să zic aşa. 

— Singură? 

— Cu Haskeer, rânji Jup. 

— Ha, ha, făcu ea, ţintuindu-l cu privirea. 

Se uitară toţi la Haskeer. Sergentul îşi mângâia calul şi-l 
hrănea din palmă. 

23 


Domnul îşi vărsase mânia pe pământ. Kimball Hobrow nu 
mai avea nici o îndoială. 

Pornit în căutarea necredincioşilor, neoamenii aceia 
bandiți care furaseră ce-i aparţinea lui, ajunsese şi pe 
malurile Golfului Calyparr, urmat de peste douăzeci de 
adepţi. Acum, la lăsarea nopţii, în faţa ochilor li se desfăşura 
scena unui masacru: douăsprezece cadavre de oameni, 
majoritatea femei şi copii, zăceau pe o bucată de pământ la 
marginea drumului negustorilor. 


Hobrow îi recunoscu după îmbrăcăminte. Deloc modestă, 
viu colorată, îndemna la plăceri şi la desfrânare. Le ştia 
felul: blasfematori, cei ce se abăteau de la calea cea 
dreaptă. Adepţi nefericiţi ai prădătorilor Mani. 

Se plimba printre cadavre urmat de un grup de custozi. 
Nu lăsa să se vadă dacă urmele măcelului, membrele 
încâlcite şi carnea sfâşiată aveau vreun efect asupra lui. 

— Luaţi seama, recită el. Aceste suflete s-au abătut de la 
singura cale adevărată. Au îmbrăţişat păgânismul vulgar al 
raselor impure şi Domnul i-a pedepsit. Ironia, fraţilor, e că 
S-a folosit de ne-oameni ca mijloace ale răzbunării Sale. S- 
au culcat cu şarpele, iar şarpele i-a mâncat. Aşa le trebuie. 

Îşi continuă inspecția, studiind feţele morţilor şi 
gravitatea rănilor. 

— Braţul Atotputernicului e lung, iar mânia Lui nu 
cunoaşte limite, tună el. Îi loveşte pe necredincioşi, după 
cum îi răsplăteşte pe aleşii Lui. 

Un custode îl strigă din partea cealaltă a scenei 
măcelului. Se duse la el. 

— Ce este, Calvert? 

— Asta mai trăieşte, stăpâne. Arătă spre o femeie. 

Victima avea păr blond şi lung, împletit. Era plină de 
sânge pe piept şi de-abia mai răsufla. Nu mai avea mult de 
trăit. 

Hobrow îngenunche lângă ea. Femeia îl văzu ca prin 
ceaţă şi încercă să spună ceva, dar de pe buzele ei 
tremurătoare nu ieşi nici un cuvânt. 

Se aplecă mai aproape de ea. 

— Vorbeşte, copila mea. Mărturiseşte-ţi păcatele şi 
uşurează-ţi sufletul. 

— Ei... el... 

— Cine? 

— Au venit... şi... 

— Ei? Vrei să spui, orcii? 

— Orcii. Ochii i se luminară o clipă. Da... orcii. 

— Ei v-au făcut asta? 


— Orcii... au venii... 

Custozii se adunaseră în jurul ei. 

— Vedeţi? li se adresă Hobrow. Nici un om nu e în 
siguranţă din cauza blestematelor de rase ne-omeneşti, nici 
măcar cei destul de naivi ca să le ia partea. Se întoarse spre 
muribundă. Unde s-au dus? 

— Orcii... 

— Da orcii. Vorbea încet şi răspicat. Ştii unde s-au dus? 

Femeia nu răspunse. Hobrow o prinse de mână şi o 
strânse. 

— Unde s-au dus? repetă el. 

— Scr... Scratch... 

— Doamne! 

Îi dădu drumul la mână şi se ridică. Femeia o întinse din 
nou, dar el o ignoră şi-o lăsă să cadă, moale. 

— Pe cai! tună el. Patimi mesianice îi ardeau în priviri. 
Viermii pe care îi căutăm sunt aliaţi cu alţii de teapa lor. 
Pornim într-o cruciadă, fraţilor! 

Ţâşniră spre cai, molipsiţi de febra lui. 

— Ne vom răzbuna! jură Hobrow. Domnul ne va călăuzi şi 
ne va apăra! 


Jderii petrecură toată ziua căutând o altă cale de a 
pătrunde în Scratch. Dacă exista, era prea bine ascunsă ca 
s-o găsească. Dar nu se întâlniră cu trolii, aşa cum se 
temuseră. Măcar de asta avură noroc. 

Stryke hotări că vor pătrunde în labirint prin intrarea 
principală, cum îi ziceau ei, la prima geană de lumină. Acum 
că se lăsase noaptea, nu mai aveau ce face decât să aştepte 
zorii. Unii susțineau că trolii ies la suprafaţă la adăpostul 
întunericului, aşa că dublară gărzile şi-şi ţinură armele la 
îndemână. 

Alfray sugeră să li se împartă puţin cristal. Stryke nu se 
opuse, cu condiţia să nu ia prea mult, iar gărzile să nu 
primească deloc. Nici el nu luă, ci întinse o pătură la 


marginea taberei şi se culcă pe ea ca să gândească şi să-şi 
pună la punct planurile. 


Prin mantia străvezie a amurgului se zăreau stelele, mai 
clare şi mai luminoase decât le văzuse el vreodată. 

Stătea în picioare, la marginea unei stânci. 

De partea cealaltă, la o aruncătură zdravână de lance, se 
înălța un alt zid abrupt de stâncă. Zări copaci înalţi şi 
drepți. Il despărțea de ei un canion fără fund. Jos de tot, 
gâlgâia un râu înspumat, lovindu-se în calea lui de bolovani 
şi ridicând vapori de ceaţă transparentă. Canalul de piatră 
se întindea la stânga şi la dreapta, cât vedea cu ochii. 

Cele două stânci erau unite de un pod care se clătina 
uşor, construit din funie solidă şi frânghie împletită, cu 
scânduri de lemn pe care să calci. 

Pentru că îl vedea în faţa lui, şi nu din alt motiv, păşi pe 
el şi începu să-l traverseze. 

Departe de adăpostul stâncii, un vânt aspru gonea 
căldura plăcută a sfârşitului de seară. Aducea cu el o 
perdea delicată de stropi din torentul de dedesubt. 1 se făcu 
frig. Mergea încet, bucurându-se de peisajul superb şi 
inspirând adânc aerul proaspăt. 

Străbătuse, poate, o treime din drum, când văzu că din 
partea opusă se apropia cineva. Nu-i distinse chipul, dar îi 
observă pasul hotărât şi încrezător. Continuă şi el să 
meargă, fără să slăbească ritmul. 

În curând, celălalt călător se apropie destul ca să-l 
recunoască. 

Fra fata cu care se mai întâlnise aici, oriunde ar fi fost 
acel aici. 

Purta aceeaşi pălărie cu pană roşie, iar sabia o ţinea pe 
spate. Vârful mânerului se vedea pe după umeri. Puse încet 
mâna pe funia din partea ei. 

Se recunoscură în acelaşi timp. Ea zâmbi şi primi 
zâmbetul lui ca răspuns. 

Se întâlniră la mijlocul podului. 


— Drumurile noastre se încrucişează din nou, spuse ea. 
Bun găsit. 

EI simţi acelaşi fior care-l străbătuse şi la primele 
întâlniri. 

— Bun găsit, salută la rândul lui. 

— Eşti o apariţie ciudată pentru un Orc. 

— Cum aşa? 

— Vii şi pleci învăluit în mister. 

— Pot spune acelaşi lucru despre tine. 

— Nu-i adevărat. Eu sunt întotdeauna aici. Tu eşti cel 
care apare şi dispare ca fuioarele de ceaţă de pe râu. Unde 
te duci? 

— Nicăieri. Adică... explorez, cred. Tu? 

— Eu mă duc unde-mi cere viaţa. 

— Dar ţii sabia în aşa fel încât s-o scoţi cât mai repede. 

Fata se uită la arma lui, care-i atârna la cingătoare. 

— Tu, nu. E mai bine cum fac eu. 

— În ținutul meu, sabia se ţinea aşa cum o ţii tu, cel 
puțin când călătoreai în locuri sigure. Dar asta a fost 
demult. 

— Nu ameninţ pe nimeni şi călătoresc cum imi place, 
fără să fiu în pericol. Acolo de unde vii tu nu e la fel? 

— Nu. 

— Atunci tărâmul tău trebuie să fie într-adevăr trist. Să 
nu te superi că am zis asta. 

— Nu mă Supăr. Ai spus adevărul. 

— Poate că ar trebui să vii aici şi să-ţi aşezi tabăra. 

Nu era sigur dacă vorbele ei erau o invitaţie. 

— Ar fi frumos, îi răspunse. Aş vrea să pot veni. 

— Te împiedică ceva? 

— Nu ştiu cum Să ajung aici. 

Fata râse. 

— De la tine oricând mă pot aştepta la ghicitori. Cum nu 
ştii unde e, când eşti aici? 

— Nici eu nu înţeleg mai multe decât tine. Îşi întoarse 
privirea de la ea şi se uită la râul vijelios. Nu ştiu cum am 


ajuns aici, aşa cum nici râul nu ştie unde se varsă. Ba ştiu 
Chiar mai puţin decăt el, pentru că el intotdeauna s-a vărsat 
în ocean şi e veşnic. 

Fata veni mai aproape de el. 

— Şi noi suntem veşnici. Curgem odată cu râul vieţii. 
Băgă apoi mâna în buzunar şi scoase două pietricele 
rotunde şi netede. Le-am luat de pe malul râului. Le lăsă 
din palmă şi se uită cum alunecă. Acum sunt iarăşi una cu 
apa, aşa cum tu şi cu mine suntem una cu râul timpului. 
Nu-ţi dai seama ce potrivită e întâlnirea noastră de pe pod? 

— Nu cred că înțeleg ce vrei să spui. 

— Nu? 

— Adică ştiu că vorbele tale sunt adevărate, dar înţelesul 
lor îmi scapă. 

— Atunci caută mai departe şi le vei înțelege. 

— Cum să fac asta? 

— Renunţând să mai încerci. 

— Acum cine vorbeşte în ghicitori? 

— Adevărul e simplu. Noi suntem cei care alegem să-l 
vedem ca pe-o ghicitoare. Vei ajunge şi tu să înţelegi. 

— Când? 

— Când îţi vei pune întrebarea. Fii răbdător străine. Fata 
zâmbi. Tot străin îţi spun. Nu ştiu cum te cheamă. 

— Nici eu pe tine. 

— Dar cum te cheamă? 

— Stryke. 

— Stryke. Un nume puternic. |i se potriveşte. Da... 
Stryke, repetă ea, savurându-i dulceața. 


— Stryke. Stryke! Stryke! 

Îl scutura cineva. 

— Hăâ? Hm? Cum... cum te cheamă pe tine? 

— Sunt eu, Coilla. Cine-ai crezut că e? Revino-ţi, Stryke! 

Clipi şi cercetă împrejurimile. Începea să se trezească. Se 
crăpa de ziuă. Erau la Scratch. 

— Arăţi ciudat, Stryke. Te simţi bine? 


— Da... da. A fost... un vis. 

— Mi se pare că visezi cam mult în ultima vreme. Ai avut 
un coşmar, nu? 

— Nu. Nici pe departe. A fost un vis, pur şi simplu. 


Jennesta visa sânge şi foc, moarte şi distrugere, suferinţă 
şi disperare. Visa din ce e făcută pofta trupească şi ce 
învăţăminte tragi în urma ei. 

Aşa cum îi stătea în obicei. 

Se trezi în sanctuarul ei intim. Cadavrul mutilat al unui 
om de-abia devenit bărbat zăcea pe altarul purpuriu, 
printre rămăşiţele ritualului din noaptea anterioară. Îl 
ignoră, se ridică şi-şi înveli trupul gol într-o mantie de 
blană. Apoi încălţă o pereche de cizme înalte din piele. 

Se lumina de ziuă şi avea treabă. 

Când ieşi din cameră, gărzile luară poziţia de drepţi. 

— Haideţi, le ordonă ea scurt. 

Orcii o urmară. Îi conduse printr-un labirint de coridoare, 
pe şiruri de trepte din piatră până când ajunseră, în sfârşit, 
în aer liber, în zona de paradă din faţa castelului. 

Acolo se aflau câteva sute de soldaţi orci din armata ei, 
aliniaţi regulamentar. Publicul, câtă frunză şi iarbă, era 
format din reprezentanţi ai fiecărui regiment. Era o metodă 
sigură de a răspândi ceea ce aveau să urmărească în toată 
oastea Jennestei. 

Soldaţii stăteau cu faţa la un rug solid de lemn, înalt cât 
un copac mai mic. De el era legat un soldat orc. Vreascuri şi 
surcele i se ridicau până la talie. 

Generalul Mersadion o întâmpină pe Jennesta cu o 
plecăciune. 

— Suntem gata să începem, Maiestate. 

— Să se citească verdictul. 

Mersadion făcu un semn din cap unui căpitan orc. Acesta 
păşi în faţă şi ridică un pergament. Cu voce de stentor, 
calitate din cauza căreia trebuia acum să îndeplinească o 
sarcină de care se fereau toţi, începu: 


— Din ordinul Maiestăţii Sale Imperiale, Regina Jennesta, 
se anunţă tuturor sentinţa dată de tribunalul militar în 
cazul lui Krekner, sergent din Oastea Imperială. 

Toţi ochii se îndreptară spre cel legat de rug. 

— Acuzaţiile aduse împotriva numitului Krekner sunt: 
prima, a încălcat voit un ordin dat de un ofiţer superior şi, a 
doua, încălcându-l, s-a dovedit laş în faţa duşmanului. 
Tribunalul a hotărât că se face vinovat de ambele crime şi îl 
condamnă să suporte pedeapsa care se dă în cazul lor. 

Căpitanul înclină pergamentul. În piaţă nu se auzea nici 
musca. 

Mersadion se adresă prizonierului: 

— Ai dreptul la un ultim apel către regină. Vrei să ţi-l 
exerciţi? 

— Da, răspunse Krekner. 

Avea o voce categorică şi răsunătoare. Suporta suferinţa 
cu demnitate. 

— Începe, îi spuse Mersadion. 

Sergentul întoarse capul spre Jennesta. 

— Nu am vrut să fiu lipsit de respect faţă de ordinele 
primite, doamnă. Numai că ni s-a spus să reluăm lupta când 
pe jos zăceau camarazii noştri răniţi, pe care i-am fi putut 
ajuta. N-am zăbovit decât atât cât a trebuit să opresc 
sângerarea unui semen de-al meu orc şi cred că i-am salvat 
viaţa. Apoi m-am supus ordinul de înaintare. L-am executat 
cu întârziere, nu l-am ignorat, şi cer să fiu iertat. Cred că 
sentinţa este nedreaptă în această privinţă. 

A fost, probabil, cel mai lung şi, cu siguranţă, cel mai 
important discurs pe care îl ţinuse vreodată. Acum se uita 
nerăbdător la regină. 

Ea îl ţinu încordat, pe el şi pe toată lumea, câteva 
secunde bune înainte de a vorbi. Îi făcea plăcere să se 
creadă că se gândea la iertare. 

— Ordinele se dau pentru a fi executate, anunţă ea. Nu 
există excepţii, şi în nici un caz provocate de... milă. Rosti 
cuvântul de parcă îi era scârbă de el. Apelul este respins. 


Sentința va fi dusă la îndeplinire. Fie ca soarta ta să rămână 
un exemplu pentru toţi. 

Ridică mâna şi începu să recite o incantaţie. Orcul 
condamnat îşi făcu curaj. 

Din vârful degetelor ei alunecă o rază de lumină 
orbitoare, se arcui în aer şi încălzi surcelele de la picioarele 
condamnatului. Lemnul se aprinse imediat. Flăcările 
galben-portocalii ţâşniră tot mai sus, flămânde. 

Sergentul orc întâmpină moartea cu demnitate, dar la 
sfârşit nu-şi mai putu reţine ţipetele. Jennesta se uita 
impasibilă cum se zbătea în foc. 

În mintea ei, victima era Stryke, comandantul Jderilor. 


Jderii erau gata de plecare. 

Stryke crezu că Haskeer va obiecta pentru că nu urma să 
ia parte la misiune. Se înşela. Sergentul primi vestea fără 
lamentări. Într-un fel, asta era mai îngrijorător decât 
scandalul cu care îi obişnuise. 

Stryke îi trase deoparte pe Coilla, Alfray şi Jup şi le 
explică planul. 

— Aşa cum ne-am înţeles, Coilla, tu rămâi la bază, cu 
Haskeer. I-am ordonat şi lui Reafdaw să rămână. 

— Şi cristalul? 

— Decât să fie împărţit în sacii legaţi la şa, am ordonat să 
fie strâns la un loc. Arătă spre grămada de saci de lângă 
armăsarii priponiţi. Poate îl urci tu pe doi cai. În felul ăsta, 
dacă trebuie să pleci în grabă, fără noi, economiseşti timp. 

— Am înţeles. Stelele? 

Stryke le scoase din buzunar. 

— Uite-le aici. Ce faci cu ele dacă nu mai ieşim e treaba 
ta. 

Coilla studie repede obiectele bizare, apoi le ascunse în 
sacul de la cingătoare. 

— Dacă e să se întâmple aşa, sper să fii mulţumit de 
hotărârea mea. Zâmbiră amândoi. Dar care e planul de 
rezervă dacă nu vă întoarceţi? 


— Nici unul care presupune să vii după noi. Ai înţeles? 

— Da... veni răspunsul, ezitant. 

— E un ordin. Eu zic că, dacă nu vom ieşi de acolo până 
mâine pe vremea asta, nici n-o să mai ieşim. Dacă se 
întâmplă asta, trebuie să plecaţi de-aici. Puteţi să vă gândiţi 
unde vreţi să mergeţi cât timp ne aşteptaţi. 

— Numai zeii ştiu unde ne-am putea duce. Găsim noi un 
loc, la nevoie. Dar să nu ne daţi neapărat un motiv să-l 
căutăm, bine? 

— O să ne străduim. E de la sine înţeles că, dacă vedeţi 
vreun trol înainte de limita stabilită de noi, nu înseamnă 
decât un singur lucru. O ştergeţi de-aici şi în cazul ăsta. 

Coilla înclină din cap. 

— Ce facem când ajungem acolo jos, Stryke? întrebă 
Alfray. 

— Depinde. Altfel nu se poate. Nu ştim peste ce-o să dăm, 
nici dacă locul prin care-o să ne strecurăm e într-adevăr 
intrarea. 

— O misiune oarbă. Nu-i bine. 

— Nu, dar am mai dat piept cu trolii şi altă dată. 

— Pe mine mă sperie gândul că, dacă se întâmplă ceva 
acolo jos, noi n-o să vedem absolut nimic, mărturisi Jup. 

— Ai dreptate, trolii au avantajul întunericului. Dar o să 
luăm cu noi multe făclii. Câtă vreme le avem, putem să le 
facem faţă. Şi nu uitaţi de elementul-surpriză. 

— E un risc al naibii de mare. 

— Pentru asta ne-am antrenat, să ne asumăm riscuri. 
Sunt în stare să pun rămăşag că avem mai multă experienţă 
decât locuitorii de sub pământ. 

— Să sperăm. N-ar trebui să plecăm? 

— Ba da. Adunați degrabă soldaţii. Strângeţi frânghiile şi 
făcliile. 

Jup şi Alfray plecară să execute ordinul. 

— Vreau să vin cu voi până la intrare, spuse Coilla. Se 
poate? 


— Vino. Dar nu zăbovi acolo. Vreau să te întorci aici ca să 
păzeşti tabăra şi cristalul. 

Trupa îi lăsă în urmă pe Reafdaw şi pe Haskeer şi porni 
spre puţul din peşteră. 

La lumina zilei, caverna părea şi mai întunecată, aşa că 
intrară cu multă atenţie. Aprinseră făcliile la marginea 
puţului. 

— Luminaţi tunelul, ordonă imediat Stryke. 

Doi soldaţi aruncară fiecare câte două torţe. 

Se uitară cum alunecă. Spre deosebire de cârpa aruncată 
de Coilla prima oară, nu dispărură, ci aterizară pe ceva 
solid, deşi foarte departe. 

— Măcar nu e atât de adânc să nu ne ajungă frânghia, 
observă Alfray. 

Făcliile din puţ dădeau lumină, dar nu destulă ca să se 
vadă bine ce era acolo jos. Însă nu părea să fie nimic viu. 

Câţiva soldaţi primiră sarcina să lege zdravăn capetele a 
trei funii de bolovanii şi de copacii din faţa peşterii. 

— Coborâm repede şi în forţă, pentru cazul în care jos ne 
aşteaptă o capcană săltăreaţă. 

Trupa se alinie pe trei rânduri, fiecare cu o funie. 
Aprinseră mai multe făclii şi le împărţiră. Unii soldaţi îşi 
strângeau cuţitele în dinţi. Coilla le ură noroc şi se retrase. 
Stryke făcu un semn din cap. 

— Să mergem, spuse el, apucând o funie. 

Păşi primul peste marginea puţului. Jderii coborâră 
repede după el în groapă. 

24 


Stryke dădu drumul funiei şi sări ultimii trei metri. 

Scoase repede sabia. Jup ateriză lângă el şi-şi trase şi el 
sabia imediat. Ceilalţi soldaţi ajunseră şi ei de îndată şi 
cercetară locul din priviri. 

Se aflau într-o încăpere rotundă, de trei ori mai largă 
decât puţul prin care tocmai coborâseră. Din ea plecau 


două tuneluri, unul mai lat, drept înainte, altul, mai îngust, 
la stânga. 

Era tăcută ca o criptă şi nu se zărea nici urmă de 
locuitori subterani. Se simţea un miros jilav. 

— Şi acum? şopti Jup. 

— Mai întâi ne asigurăm capul de pod, răspunse Stryke, 
apoi făcu semn către doi soldaţi. Liffin, Bhose, staţi aici şi 
păziţi ieşirea. Nu vă mişcaţi din loc până nu ne întoarcem 
sau până nu expiră termenul de aşteptare. 

Cei doi răcani înclinară din cap şi trecură pe poziţie. 

— Acum să vedem pe unde mergem, spuse Alfray, cu ochii 
la tuneluri. 

— Crezi c-ar trebui să ne despărţim în două grupuri, 
căpitane? întrebă Jup. 

— Nu, vreau să evităm cu orice preţ să ne separăm. Şi 
aşa suntem puţini. 

— Atunci, cum facem, căpitane? Dăm cu banul? 

— Eu cred că un tunel mai lat te conduce într-un loc mai 
important. Zic s-o luăm pe-acolo. Dar mai întâi să-l verificăm 
şi pe celălalt, ca să nu ne trezim cu surprize neplăcute. 

Stryke îi trimise pe Kestix şi pe Jad să stea de pază la 
gura tunelului mai mare. Apoi îi chemă la el pe Hystykk, 
Noskaa, Calthmon şi Breggin. Ridică un colac de funie şi i-o 
puse ultimului în mână. 

— Voi patru intraţi în tunel şi mergeţi cât se întinde 
frânghia. Dacă vi se pare că duce într-un loc interesant, 
unul dintre voi se întoarce şi ne anunţă. Dar nu riscaţi. La 
primul semn de pericol, vă întoarceţi aici. 

Jup prinse funia de un capăt. Breggin şi-l prinse pe 
celălalt cu o buclă de încheietură, ridică făclia şi-i conduse 
pe ceilalţi trei în tunel. 

Trupa aşteptă încordată să se desfăşoare fuma. Se 
încordă după câteva minute. 

— Dar dacă au dat de belea şi nu se descurcă? se întrebă 
Alfray. Să mergem după ei? 


— Nu, ne scutim de-o bătaie de cap, spuse Stryke. Hai să 
vedem ce se întâmplă. 

Nu trebuiră să aştepte prea mult. Soldaţii se întoarseră 
destul de repede. 

— Ei? 

— Mai nimic, domnule căpitan, raportă Breggin. Tunelul 
e mult mai lung decât funia. N-am văzut nici un pasaj 
lateral. 

— În regulă, atunci ne concentrăm pe celălalt tunel. Şi-o 
să lăsăm în urmă o funie, deşi n-o să fie de ajuns. 

— Dar n-o să ne trădeze dacă dau trolii peste ea? se 
îngrijoră Jup. 

— O trupă de soldaţi care se plimbă cu torţe se trădează 
oricum, nu crezi? Stryke se adresă apoi tuturor. Dacă dăm 
peste apărători, mai întâi loviți şi apoi puneţi întrebări. Nu 
ne permitem să fim îndurători. Ţineţi aproape şi faceţi cât 
mai puţin zgomot. 

După ce le atrase din nou atenţia lui Liffin şi Bhose să fie 
cu ochii în patru, intră în tunelul lat urmat de restul 
soldaţilor. Alfray mergea lângă el cu o făclie în mână. 

Tunelul mergea drept, fără cotituri, deşi se înclina uşor. 
Pe măsură ce înaintau, Stryke simţi că scade temperatura. 
Un miros dezagreabil, de stătut, îi lovi nările. Merseră în 
acelaşi ritm cinci minute, dar bănui că-şi pierdea noţiunea 
timpului în lumea aceea tăcută, a beznei. Apoi ajunseră la 
un tunel lateral. 

Era îngust, cât o uşă normală, iar intrarea lui, joasă. 
Pereţii erau igrasioşi şi murdari. Când îl luminară, văzură 
că podeaua se înclina aproape vertical. Cu o funie legată de 
mijloc şi cu o făclie în mână, un Jder cobori să vadă unde 
ducea. 

Când îl traseră înapoi, soldatul le spuse: 

— Se termină cu un puț îngust, ca o fântână. 

— Cred că e un canal pentru apa de ploaie, speculă 
Alfray. Prin el curge apa în caz de inundație. 

— Deşteaptă idee, se arătă Stryke impresionat. 


— Le-a trebuit multă vreme să-l sape într-un loc ca ăsta. 
Or fi trolii nişte sălbatici, dar nu sunt proşti. Să nu uităm 
lucrul ăsta. 

Îşi reluară explorarea prin tunelul principal, care acum 
se înclina mai mult. După ce făcură douăzeci-treizeci de 
paşi, funia călăuzitoare se termină. O lăsară jos şi-şi văzură 
de drum. Mai trecură cinci minute, după socoteala strâmbă 
a lui Stryke, şi tunelul începu să se lărgească. Puțin mai 
departe, ajunseră la o încăpere şi se opriră. 

Nu văzură şi nu auziră pe nimeni, aşa că intrară. 

Nici nu păşiră bine înăuntru, că mai multe siluete se 
năpustiră asupra lor din umbră. 

Jderii trecură şi ei la atac, deşi agresorii lor erau numai 
pe jumătate vizibili la lumina făcliilor. Lupta se dădea peste 
tot. Se auzeau doar zdrăngănit de săbii, icnete la ridicarea 
armelor şi, din când în când, ţipete. 

O siluetă cu mişcări iuți, care abia se vedea, veni spre 
Stryke. O atacă. Silueta pară. Lovi şi rată a doua oară. 
Norocul fu de partea lui şi văzu cum sclipeşte lama 
îndreptată spre gâtul lui. Se feri. Oţelul îi şuieră deasupra 
capului. 

Stryke plonjă în faţă cu sabia înainte. Străpunse carnea 
moale şi duşmanul se prăbuşi. Se întoarse ca să atace altă 
umbră agresivă. 

Lângă el, Alfray şi Jup se luptau aprig cu propriii 
adversari. Piticul sfărâmă un craniu. Alfray înfipse făclia 
aprinsă în figura unui trol, făcându-l să scoată un țipăt 
înfiorător. Îl opri scurt, împungând trolul cu sabia. 

Nu mai era nici un duşman de înfrânt. Lupta fusese 
scurtă şi violentă. Jderii învinseseră, deşi trolii vedeau pe 
întuneric. 

Stryke aruncă o privire în jur. Mai era un pasaj în 
peretele opus al încăperii. 

— Păziţi pasajul ăla! strigă el. 

Câţiva soldaţi fugiră şi se uitară în el, cu săbiile gata de 
atac. 


— E cineva mort? întrebă căpitanul. Vreun rănit? 

Nimeni nu avea răni grave. 

— Am avut noroc, gâfâi Alfray. 

— Da, dar numai pentru că am fost mai mulţi ca ei, cred. 
Lucrurile se puteau termina şi invers. Hai să vedem ce 
avem aici. 

Stryke luă făclia lui Alfray şi lumină cadavrele de pe 
podea. 

Trolul era scund, musculos şi cu trupul acoperit de blană 
cenuşie. Cum era de aşteptat, avea constituţia şi pielea 
tipice pentru rasele subterane. Pieptul umflat era 
consecinţa traiului în condiţii de aer rarefiat, la mare 
adâncime. Braţele şi picioarele crescuseră prea lungi faţă 
de corp. Mâinile, puternice, aveau degete groase şi gheare 
lungi, din cauza scormonitului în pământ. 

Deşi mort, rămăsese cu ochii deschişi. Se adaptaseră la 
întuneric şi crescuseră mult mai mari decât celelalte rase. 
Orbitele negre, ca de porc, erau imense. Nasul, umflat şi 
moale, ca la câine. 

În contrast cu aspectul spălăcit al blănii şi bărbii, pe cap 
crescuse o claie de păr în nuanțele unei culori primare. Din 
câte se vedea în semiintuneric, era portocaliu-închis spre 
ruginiu. 

— N-ai vrea să te ciocneşti de creatura asta pe întuneric, 
nu-i aşa? întrebă Jup pe ton ironic. 

— Hai să ne vedem de drum, spuse Stryke. 

Intrară în tunel cu mai multă precauţie. 

Pasajul cotea brusc la dreapta, apoi mergea iarăşi drept. 
Trecură pe lângă două odăi laterale, mici şi goale. Apoi 
tunelul se îngustă atât de tare că fură nevoiţi să meargă în 
şir indian. După vreo zece metri ajunseră într-o zonă cu 
pereţi şi tavan protejaţi de trunchiuri de copaci şi fixaţi cu 
grinzi de lemn. 

Stryke şi Alfray mergeau puţin înaintea celorlalţi. 
Ajunseră la o scândură groasă, ieşită în afară. Medicul fu 


primul care trecu pe lângă ea, strecurându-se cu torţa 
ridicată. 

Până să-şi dea seama că scândura masca un tunel, o 
depăşise deja. 

Era prea târziu. 

Un trol sări pe el din umbră. Trupul lui păros şi scârbos îl 
aruncă în sus. Alfray scăpă făclia din mână. 

Stryke acţionă imediat, năpustindu-se asupra trolului 
care săltă doi paşi ca să se ferească de sabia lui. Apoi ţâşni 
în faţă şi se lansă într-o ploaie de lovituri pe care Stryke, la 
strâmtoare, cu greu reuşi să le pareze. 

Spaţiul era atât de îngust că Jderii nu se puteau apropia 
suficient ca să-l ajute. Priviră neputincioşi la schimbul de 
lovituri grele dintre orc şi trol. 

Stryke încercă un atac la pieptul creaturii. Cu o 
repeziciune uimitoare trolul sări într-o parte. Sabia Jderului 
se înfipse într-o proptea de lemn, generând un nor de praf. 

Secunda de care avu nevoie ca să smulgă sabia din 
proptea era să-l coste viaţa. Răcnind din adâncul 
plămânilor, trolul se năpusti asupra lui, spintecând aerul ca 
un descreierat. 

Însă creatura uitase de Alfray. În patru labe, revenindu-şi 
din ameţeala impactului iniţial, stegarul Jder se întinse şi-o 
apucă de picioare. N-o trase destul de tare ca s-o culce la 
pământ, dar îi distrase atenţia suficient cât s-o lovească 
Stryke. Sabia îi pătrunse trolului în coaste. Creatura gemu 
şi căzu pe spate, izbindu-se cu toată puterea de propteaua 
deja slăbită de Stryke. 

Lemnul crăpă cu zgomot. 

De deasupra, într-o hărmălaie înfricoşătoare, începură să 
cadă pietre şi bucăţi de pământ. Trolul scoase un urlet 
oribil, disperat. 

Stryke îl prinse pe Alfray de vestă şi-l trase la o parte. Îi 
văzu cu colţul ochiului pe Jup şi pe ceilalţi Jderi în spatele 
lor, de partea cealaltă a reazemului. 


Urmă o bubuitură. Tavanul se prăbuşi peste trolul care 
urla. Creatura fu zdrobită instantaneu sub ploaia de 
bolovani şi moloz. O undă de şoc de intensitatea unui 
cutremur minor îi trânti pe Stryke şi Alfray la podea. 
Deasupra lor pluteau nori de praf înecăcios. 

Rămaseră culcaţi, cu mâinile pe cap, neîndrăznind să se 
mişte, până se potoliră zguduiturile. Parcă trecuse o 
veşnicie. 

În cele din urmă hărmălaia încetă, pietrele căzuseră 
toate, iar praful se aşeză. Se ridicară şi, rămaşi fără aer în 
plămâni, începură să tuşească. 

În capătul lor, tunelul era blocat de la podea la tavan. Din 
moloz ieşeau la iveală bolovani. Alfray smulse torţa care 
ardea încă - singura lor sursă de lumină - şi călcară 
amândoi peste ei ca să cerceteze dezastrul. 

Pricepură imediat că nu aveau cum să dea la o parte 
mormanul de moloz. 

— Nici o şansă, spuse Alfray, împingând zadarnic bariera 
de neclintit. Cântăreşte, probabil, câteva tone. 

— Ai dreptate, nu putem să trecem. 

— N-a prins nici un Jder sub ea, nu? 

— Nu, sunt sigur că s-au ferit. Dar nu-i văd în stare s-o 
mişte nici din partea cealaltă. La naiba! 

Alfray scoase un oftat prelung. 

— Dacă vreunul din noi nu era sigur că trolii şi-au dat 
seama de prezenţa noastră, acum i s-a risipit orice îndoială. 
Dacă nu cumva creaturile astea sunt surde. 

— Nu putem merge înapoi, dar nici nu putem rămâne 
aici. Dacă mai cade ceva peste noi? Nu avem decât o 
singură opţiune. 

— Să sperăm că trupa găseşte o soluţie să iasă din belea. 

— Sau că găsim noi o cale să ajungem la ei. Dar nu m-aş 
baza prea mult pe asta, Alfray. 

— Doi împotriva trolilor! Nu avem prea multe şanse, nu 
crezi? 

— Să sperăm că nu vom fi nevoiţi să aflăm. 


Se uitară pentru ultima oară la tunelul blocat, apoi 
porniră în necunoscut. 


Haskeer nu fusese niciodată o tovărăşie încântătoare, îşi 
zise Coilla, dar înainte, când fusese el însuşi, măcar te 
înviora. 

Faţă în faţă cu el, îl privi prelung. Se aşezase pe o şa, cu 
braţele atârnate pe lângă corp, şi se holba în gol. 

Reafdaw îi îndeplinea ordinele şi încărca sacii cu cristal 
pe doi cai mai zdraveni. Aşa, ca să fie sigur că nu cad. Acum 
nu le rămăsese decât să aştepte. O conversaţie cu Haskeer 
era o perspectivă sumbră. Îl întrebase deja de vreo zece ori 
dacă se simte bine şi primise aceleaşi răspunsuri afirmative 
neconvingătoare. Alte subiecte de discuţie nu aveau, iar 
liniştea era apăsătoare. 

Aşa că simţi deopotrivă uşurare şi teamă când Haskeer 
ridică privirea spre ea. Îi dădu impresia că de-abia acum o 
vedea cu adevărat. 

— Ai stelele la tine? o întrebă. 

— Da. 

— Pot să mă uit la ele? 

„Nevinovăţie” era cuvântul cel mai nepotrivit cu care să-l 
descrii pe Haskeer în zilele lui bune, dar felul în care-i puse 
întrebarea o făcu să creadă că poate avea şi această virtute. 

— De ce nu? 

Îl văzu că o priveşte cu mare atenţie cum scotoceşte în 
desaga de la cingătoare. Când scoase stelele, întinse mâna 
după ele. Atunci îşi zise că era momentul să fie categorică: 

— Cred că-i mai bine să te uiţi la ele fără să le atingi. Nu 
te supăra, adăugă ea repede, dar căpitanul mi-a ordonat să 
nu le dau nimănui. Nimănui, nici măcar ţie. 

Minţea, dar ştia că Stryke ar fi aprobat-o. Se aşteptă la 
proteste zgomotoase, dar nu avu parte de aşa ceva. 
Haskeer cel nou era exasperant de rezonabil. Oare cât o să 
rămână în starea asta? 


Stăteau faţă în faţă, ea cu palma întinsă, el, holbându-se 
la stele. Părea transfigurat de relicvele bizare aşa cum un 
copil e încântat de noua lui jucărie strălucitoare. 

După câteva minute în care Haskeer nu-şi dezlipi ochii de 
la trofeele lor, Coilla începu să se îngrijoreze din nou. Putea 
s-o ţină aşa ore întregi, iar ea avea lucruri mai bune de 
făcut. De fapt, nu avea. Dar să fie a naibii dacă avea de 
gând să stea acolo toată ziua, pe post de piedestal. 

— Cred că ţi-ajunge deocamdată, îl anunţă ea. Strânse 
stelele în pumn şi le puse înapoi în desagă. 

Ea simţi din nou că-i urmăreşte fiecare mişcare cu un 
amestec de fascinaţie şi dezamăgire pe chip. 

Încă un val de linişte se lăsă peste ei. Era mult prea 
apăsătoare pentru ea. 

— Mă duc până la punctul de observaţie. S-ar putea să se 
întoarcă. 

Nu credea nici ea ce spune, era prea devreme ca Jderii 
să se întoarcă. Dar măcar avea ceva de făcut. 

Haskeer nu spuse nimic, ci se uită după ea cum se 
depărtează. 

Coilla trecu pe lângă Reafdaw şi-l strigă să-i spună unde 
merge. Soldatul îi răspunse cu un semn din cap şi-şi văzu de 
lucru mai departe. 

Punctul de observaţie nu se afla prea departe. Era o 
bucată de stâncă mai înaltă, în raza taberei, de unde se 
vedea intrarea în Scratch. Porni spre ea alene, mai mult ca 
să-i treacă timpul; nu spera să-şi vadă camarazii 
întorcându-se atât de repede. 

După ce urcă pe platoul stâncii, se uită înapoi. Reafdaw 
nu se vedea nicăieri. Se gândi că-şi terminase treaba şi 
stătea cu Haskeer. Foarte bine. Să se mai plictisească şi el. 

Întoarse capul şi se concentra pe intrarea-peşteră în 
lumea subterană a trolilor. Nu era o zi senină, cum nu 
fuseseră nici celelalte de până atunci, dar tot trebui să-şi 
ducă mâna la ochi ca să vadă detaliile. 


Nici o mişcare. Deloc surprinzător. Oricum nu se aştepta 
la nimic atât de devreme. 

Orice era mai bine decât să se întoarcă acolo jos, pe 
tărâmul plictiselii, aşa că se hotări să mai stea câteva 
minute. Se întrebă dacă Stryke nu se apucase de o treabă 
prea grea. Îşi aminti înfiorată de groapa întunecată în care 
coborâseră camarazii ei de luptă. 

Atunci primi o lovitură în moalele capului şi alunecă şi ea 
într-o groapă la fel de întunecată. 


Se trezi din leşin din cauza durerii. 

O săgeta cumplit, din vârful capului până în ceafă. Atinse 
uşor locul dureros şi se murdări de sânge pe degete. 

Înţelese dintr-odată ce se întâmplase. Se ridică repede în 
capul oaselor. Prea repede. I se tăie respiraţia. Ceafa îi 
pulsa, capul îi vâjâia. 

Probabil că fusese atacată. Trolii! Se ridică anevoie în 
picioare şi cercetă împrejurimile. Nu se vedea nimeni, iar 
tabăra lor părea pustie. 

Gemând din cauza efortului, cobori de pe stâncă şi porni 
spre tabără cât de repede putu. 

Oare cât zăcuse acolo? Poate ore întregi, dar poziţia 
soarelui pe cer îi arătă altceva. Duse iar mâna la ceafă. 
Sângera în continuare, dar nu abundent. Avusese noroc. 

Atunci îi trecu prin minte că, dacă ar fi atacat-o un trol, 
acum n-ar mai fi fost în viaţă. Aşa că o copleşi un alt gând, 
înspăimântător. Duse mâna la desaga de la cingătoare. 

Era deschisă. Nu mai avea stelele. 

Înjură cu glas tare şi începu să fugă, în ciuda durerii. 

Când ajunse în tabără, nu-i văzu nici pe Haskeer, nici pe 
Reafdaw. Îi strigă. Nimic. 

Mai strigă o dată. De data asta auzi gemete din locul 
unde lăsaseră caii. Fugi într-acolo. 

Reafdaw zăcea trântit la pământ, periculos de aproape 
de copitele cailor priponiţi. De-asta nu-l văzuse mai 


devreme. Îngenunche lângă el. Şi lui îi curgea sânge din 
cap şi era palid ca moartea. 

— Reafdaw! îl strigă ea, scuturându-l zdravăn. 

Soldatul gemu din nou. 

— Reafdaw! îl scutură şi mai violent. Ce s-a întâmplat! 

— Eu... el... 

— Unde-i Haskeer? Ce se întâmplă? 

Soldatul părea că-şi revine. 

— Haskeer. Nemernicul... 

— Ce vrei să spui? Se temu de răspunsul pe care-l ghici. 

— Imediat... după ce-ai plecat... a venit... la mine. N-a 
vorbit... prea mult. Pe urmă... a luat-o razna. Mai că... nu mi- 
a... crăpat capul... 

— Şi cu mine a făcut la fel, bestia. Se uită la rana 
soldatului. Ar putea fi mult mai rău, îi zise. Reafdaw, ştiu că 
te simţi ca naiba, dar ascultă-mă, e foarte important. Ce s-a 
întâmplat după aceea? Unde s-a dus? 

Reafdaw înghiţi. | se citea durerea în ochi. 

— A... plecat. Am leşinat... o vreme.... M-am trezit. A venit 
înapoi. Am crezut... am crezut... că vrea... să mă termine. 
Dar nu. A luat... un cal. 

— Fir-arl A luat stelele. 

— Nu, pe toţi zeii, spuse Reafdaw cu glasul lui slăbit. 

— În ce parte a luat-o? Ai văzut unde s-a dus? 

— Nord. Cred că... spre nord. Trebuia să ia o hotărâre. 
Imediat. 

— Trebuie să plec după el. O să ai singur grijă de tine 
până se întorc ceilalţi. Eşti în stare? 

— Da... Du-te. 

— O să te descurci. Se ridică. Îi plesnea capul. Smulse o 
ploscă de pe cel mai apropiat cal. I-o puse în mană. Ţine. 
Îmi pare rău, Reafdaw, trebuie neapărat să plec. 

Merse clătinat până la calul care părea cel mai rapid şi-l 
dezlegă. Încălecă şi-i dădu pinteni. 

Şi plecă spre nord. 

25 


Jup şi restul trupei nu reuşiseră să treacă dincolo, la 
Stryke şi Alfray. Nici măcar nu erau siguri că scăpaseră 
teferi după ce se prăbuşise tavanul. 

Nu le rămânea decât să se întoarcă de unde veniseră. 

Întâlnirea cu Liffin şi Bhose, rămaşi de pază la baza 
puţului, le aduse prima dezamăgire. Muri şi speranţa firavă 
că Stryke şi Alfray reuşiseră să ocolească tunelul blocat şi 
ieşiseră. 

Următorul gând al lui Jup fu să ajungă la ei prin altă 
parte. Singura posibilitate era tunelul îngust. Intră în el, 
urmat de restul trupei. Dar după un drum lung şi zadarnic, 
în care dădură numai peste camere goale şi fundături, 
ajunseră la capătul lui. 

Cu inima grea, se întoarseră. 

N-avea nici un rost să mai aştepte. Le rămânea speranţa 
că Stryke şi Alfray găsiseră o altă ieşire din labirint şi 
ajunseseră la suprafaţă. Jup ordonă retragerea. leşiră din 
puț şi porniră spre tabără cu cea mai mare viteză. 

La sosire, dezamăgirea îi copleşi a doua oară: nu numai 
că nu-şi găsiră camarazii întorşi, dar dădură peste un 
dezastru. 

Reafdaw reuşise cumva să se ridice în capul oaselor şi-şi 
îngrijea rana de la cap în timp ce le povestea Jderilor 
adunaţi în jurul lui cele întâmplate. 

— Aşa a fost, încheie el povestea. Haskeer m-a atacat pe 
mine şi pe Coilla ca un descreierat şi a furat stelele. Ea s-a 
dus glonţ după el. Altceva nu am ce să vă spun. 

Jup ceru să-i fie bandajată rana. 

În trupă se iscă zarvă. Ce trebuiau să facă în continuare? 

— Gura! strigă Jup. Soldaţii se potoliră. Prioritatea 
noastră e să-i scoatem pe Stryke şi pe Alfray din labirint. 
Ştim că n-au mult timp la dispoziţie acolo jos. Pe de altă 
parte, nu-l putem lăsa pe Haskeer să fugă cu stelele şi se 
pare că Coilla nu e în cea mai bună formă ca să-l oprească. 


— De ce să nu ne împărţim şi să încercăm să le facem pe 
amândouă? se auzi o voce. 

— Ne-am subţia forţele. Ca să-i scoatem pe cei doi din 
labirint, suntem destui, chiar prea mulţi. Dar ca să răscolim 
ţinutul după Haskeer, suntem prea puţini. 

— Deci, ce facem? se făcu auzit încă un soldat. Apoi 
adăugă „domnule sergent” pe un ton nici pe departe 
politicos. 

Ostilitatea din glasul lui nu putea fi pusă la îndoială. Nici 
cea de pe chipurile care-l înconjurau. Ura mocnită pe care o 
simțeau unii la adresa rasei şi rangului său nu mai avea 
mult şi izbucnea. 

Dar Jup nu ştia ce să spună. Trebuia să ia o hotărâre, şi 
asta foarte repede. Putea să greşească atât de uşor. 

Îi fixă pe soldaţi cu privirea. În ochii unora citi 
nerăbdarea, în ai altora, ameninţarea. 

Vrusese dintotdeauna să ajungă comandant. Dar nu în 
felul ăsta. 


După jumătate de oră de goană, Coilla avu noroc. 

Începu să creadă că n-o să-l găsească niciodată şi că se 
va întoarce copleşită de ruşine, când văzu la orizont un 
călăreț galopând spre nord de-a lungul unui şir de dealuri. 

Nu era sigură, dar semăna cu Haskeer. Îşi îmboldi 
armăsarul să gonească mai repede. Calul avea spume la 
gură când ajunse la dealuri, dar nu-i lăsă nici o clipă de 
odihnă şi începu să urce. În vârf, se opri şi se ridică în şa, ca 
să scruteze orizontul spre Taklakameer. Călărețul nu se 
vedea nicăieri. Dar terenul avea un relief combinat şi se 
putea ascunde însă în nenumărate locuri. Cum nu avea altă 
posibilitate, galopă în continuare. 

Alese un drum care o duse într-o vale îngustă, plină de 
verdeață, cu pâlcuri de copaci de-o parte şi de alta şi 
răspândiţi pe cărare. Nu slăbi ritmul din cauza lor, deşi 
începu să se teamă că armăsarul n-o să mai reziste mult. 


Apoi îl văzu pe călăreț departe, în capătul văii. Îşi adună 
puterile şi mână calul ca vântul. 

Dintr-odată realiză că nu e singură pe drum. 

Doi călăreţi veneau spre ea din dreapta, dintre copaci, şi 
încă unul apăru din stânga. Păreau să fie oameni. 

Fu atât de surprinsă, încât atunci când cel din stânga se 
apropie repede şi-i lovi armăsarul în coaste cu un bici din 
piele, pierdu controlul. Frâiele îi zburară din mâini. Calul se 
împiedică şi căzu. Pământul se înclină într-un unghi 
periculos. 

Coilla se prăbuşi cu o bufnitură, se rostogoli de câteva ori 
şi se opri. 

1 se învârtea capul. Încercă să se ridice, dar nu reuşi 
decât să se proptească în genunchi. 

Cei trei oameni opriseră caii şi descălecaseră. Parcă 
începea să-i vadă mai bine. 

Primul era înalt, cu ochi vicleni. O cicatrice îi brăzda 
chipul răutăcios, ciupit de vărsat. Al doilea, scund şi 
mlădios, duse mâna la peticul de pe ochi şi se strâmbă la ea, 
arătându-i dinţii stricaţi. Al treilea era cât un urs, numai 
muşchi. Nu avea fir de păr pe cap şi nasul îi fusese spart de 
mai multe ori. 

Cel înalt scoase un rânjet. Nu părea deloc prietenos. 

— la să vedem, ce-avem noi aici? rosti el cu glas unsuros, 
ameninţător. 

Coilla scutură din cap ca să-şi alunge durerea. Vru să se 
ridice, dar nu reuşi. 

Ducând mâna la arme, oamenii se îndreptară spre ea. 


Un ceas şi mai bine, Stryke şi Alfray merseră prin tunelul 
pe care erau obligaţi să-l străbată. Nu avea ieşiri laterale, 
nici nu ducea în alte încăperi. Singura schimbare era panta 
tot mai abruptă. 

În cele din urmă, ajunseră într-o cameră, cea mai mare 
de până atunci. Văzură că nu era nimeni în ea, pentru că, 
spre deosebire de celelalte, era luminată de zeci de făclii. 


Tavanul inegal era mult deasupra capului, înţesat de 
stalactite. Cel puţin şase tuneluri duceau în direcţii diferite. 

În cameră nu se afla decât un singur obiect: un bloc uriaş 
din piatră şlefuită, asemănător cu capacul unui sarcofag. 
Deasupra şi pe lateral erau gravate simboluri misterioase. 

Se îndreptară spre el. În spaţiul gol, îşi auziră ecoul 
paşilor. 

— Ce crezi că este? întrebă Alfray. 

— Cine ştie? răspunse Stryke. Se spune că locuitorii lumii 
subterane se roagă la zei întunecaţi şi înfricoşători. Pe 
mine, piatra asta mă duce cu gândul la un ritual. Pipăi 
suprafaţa netezită de vreme. Probabil că n-o să aflăm 
niciodată. 

— Te înşeli! 

Se întoarseră să vadă cine le vorbea. 

Un trol în mantie ţesută din fire de aur, cu coroană de 
argint pe cap, intrase în cameră nevăzut, prin spatele lor. 
Era mai puternic decât cei pe care îi omorâseră şi purta un 
toiag cât el de înalt. 

Stryke şi Alfray scoaseră săbiile, gata să se înfrunte cu 
apariţia neaşteptată. Dar în cameră năvăliră o mulţime de 
troli din toate tunelurile. Erau cu zecile, înarmaţi până în 
dinţi, mulţi cu sulițe cu ţepi în vârf. 

Orcii se uitară unul la celălalt. 

— Eu zic să doborâm câţi putem, şuieră Stryke. 

— Excelent, îl aprobă Alfray. 

— Ar fi o mare prostie, tună trolul, făcând semn trupelor 
să înainteze. 

O mare de sulițe se ridicară. În rândurile din spate 
văzură arcaşi care-i ţinteau cu săgețile. Nu aveau cum să 
ajungă la duşmani, darmite să-i doboare. 

— Lăsaţi armele jos, le ordonă trolul. 

— Orcii nu sunt obişnuiţi să facă asta, ripostă Stryke 
dispreţuitor. 

— Voi alegeţi. Vă predaţi sau muriţi. 


Marea de sulițe veni mai aproape. Arcaşii încordară mai 
tare arcurile. 

Alfray şi Stryke se priviră. Se înţeleseră fără să 
vorbească. 

Apoi aruncară săbiile la podea. 

Trolii se năpustiră asupra lor. Dar cei doi orci se înşelau 
amarnic dacă se aşteptau să moară imediat. 

— Eu sunt Tannar, li se adresă căpetenia, regele 
tărâmului interior. Rege şi mare preot, slujitor al zeilor care 
ne apără domeniul de cei ca voi. 

Nici Stryke, nici Alfray nu rostiră un cuvânt, dar ripostară 
printr-o ţinută demnă. 

— Veţi plăti pentru că ne-aţi încălcat teritoriul, continuă 
Tannar, dar într-un fel cât mai plăcut zeilor noştri. 

Soldaţii troli îi împinseră pe orci spre blocul de piatră. 
Atunci nu mai avură nici o îndoială despre rostul lui. 

Era un altar pentru sacrificii. 

Fură legaţi cu brutalitate. Armata de troli se dădu la o 
parte ca să-i facă loc regelui. 

În timp ce mergea cu paşi lenți, scoase un obiect din 
faldurile mantiei. Tăişul viclean al oţelului curbat scânteia. 
Cu glasuri groase şi lugubre, adunarea de troli începu o 
incantaţie într-o limbă străveche. 

Apropiindu-se de orci în ritm de înmormântare, Tannar 
ridică pumnalul pentru sacrificiu. 

— Cuţitul, şopti Alfray. Stryke, cuțitul! 

Stryke se uită la pumnal şi înţelese. 

Să guşti libertatea numai ca să ţi se fure după era o farsă 
crudă, pe care numai zeii cei mai întunecaţi puteau să le-o 
joace. Să-ţi vezi eforturile zădărnicite era şi mai rău. Dar să 
vezi ceea ce văzu Stryke însemna să primeşti lovitura de 
graţie. 

Pumnalul plin de ornamente pe care-l ţinea ridicat regele 
trolilor avea şi o bijuterie: de mânerul lui atârna un obiect 
pe care-l recunoscu imediat. 

Găsiseră steaua pe care o căutau.