Karl May — Comoara Din Lacul De Argint

KARL MAY 


KARL MAY 


COMOARA DIN LACUL DE 
ARGINI 


CAPITOLUL 1. 

PANTERA NEAGRA. 

Pe la amiaza unei foarte călduroase zile de iunie, Dogfish, 
unul din cele mai mari vapoare de călători şi transporturi 
de mărfuri de pe Arkansas, înainta biciuind valurile fluviului 
cu roţile lui mari, prevăzute cu palete. Părăsise în dimineaţa 
aceea Little Rock şi se apropia acum de Lewisburg, unde 
urma să acosteze. 

Zăpuşeala îi alungase pe călătorii mai înstăriți în cabinele 
lor, iar majoritatea pasagerilor de pe punte se culcaseră jos, 
în dosul butoaielor, lăzilor şi altor colete ce le ofereau 
puţină umbră. Căpitanul dăduse ordin să se instaleze 
pentru aceşti călători, sub un umbrar de pânză, o tejghea 
cu tot felul de pahare şi de sticle cu băuturi tari şi 
pişcătoare, preparate pentru gâtlejuri şi limbi nu prea 
răsfăţate. Îndărătul acestei tejghele moţăia cu ochii închişi 
un chelner toropit de caniculă. De câte ori îşi deschidea 
însă pleoapele, îi scăpa printre buze o înjurătură sau un 
cuvânt mai grosolan. Pricina supărării sale era o ceată de 
vreo douăzeci de bărbaţi aşezaţi în cerc pe podea, în faţa 
tejghelei, care-şi treceau din mână-n mână păhărelul,cu 
zaruri. Miza era aşa-numitul drink, adică, la sfârşit, cel care 
pierdea trebuia să plătească fiecărui partener câte un 
rachiu. Prin urmare, chelnerul nu putea să tragă un pui de 
somn, aşa cum ar fi dorit. Oamenii aceştia desigur că nu se 
întâlniseră pentru prima oară aici, pe bord, căci purtarea le 
era foarte familiară şi din vorbele lor reieşea că se 


cunoşteau foarte bine. Spre deosebire de această 
intimitate, manifestau o anumită consideraţie faţă de unul 
dintre ei, căruia îi spuneau cornelul”, adică, în felul lor de a 
vorbi, „colonelul”. 

Acesta era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu obrazul bine ras şi 
trăsături dure, unghiulare, încadrate de o barbă olandeză, 
roşie şi aspră. Aceeaşi culoare o avea şi părul tuns scurt, 
cum se putea vedea, căci pălăria de pâslă, veche şi 
ponosită, şi-o lăsase pe ceafă. Purta nişte ghete grele, 
ţintuite, pantaloni de nanchin şi o bluză scurtă din acelaşi 
material. Vestă nu avea. În locul ei se ivea o cămaşă boţită, 
murdară, cu gulerul larg desfăcut, prin care se zărea 
pieptul lui gol, ars de soare. Şoldurile îi erau înfăşurate într- 
un şal cu ciucuri roşii, lăsând să se vadă mânerul unui cuţit 
şi tocurile a două pistoale. În spatele lui zăceau o puşcă 
destul de nouă şi o traistă de pânză cu două benzi ca să 
poată fi purtată în spinare. 

Ceilalţi bărbaţi erau la fel de neîngrijiţi, şi de murdar 
îmbrăcaţi, însă de asemenea foarte bine înarmaţi. Nici 
unuia dintre ei nu i s-ar fi putut acorda de la prima vedere 
nici cea mai mică încredere. Jucau zaruri cu o adevărată 
pasiune şi-şi adresau tot timpul expresii atât de grosolane, 
încât un om cât de cât cumsecade desigur că n-ar fi stat nici 
un minut în preajma lor. Consumaseră în orice caz mai mult 
de un drink, căci obrajii le erau încinşi nu numai de bătaia 
soarelui, ci şi de pe urma rachiului. 

Căpitanul părăsise puntea de comandă şi se dusese pe 
dunetă să dea instrucţiunile necesare şefului de echipaj. 
Acesta întrebă: 

— Ce părere aveţi, „captam”, de indivizii ăia care dau 
acolo cu zarul? Mi se pare că sunt nişte boys pe care nu-ţi 
prea place să-i vezi pe bord. 

— Cred şi eu! încuviinţă cel întrebat. E adevărat că s-au 
dat drept haversters 3 care merg în vest să se toc- 

1 Karl May obişnuieşte să dea culoare locală întrebuinţând 
expresii din graiul popoarelor în mijlocul cărora îşi plasează 


aventurile, păstrând mai ales denumirile de grade şi titluri. 
În cazul cuvântului „cornel!”, dă indicaţia eronată că ar fi o 
pronunție stâlcită a cuvântului colonel. 

2 Băieți (în limba engleză în text). 

3 Muncitori agricoli (în limba engleză în text). 

mească la ferme în timpul recoltei, dar n-aş vrea să fiu eu 
acela căruia i-ar cere de lucru. 

— Weâl, Sir! Cât despre mine, îi socotesc nişte veritabili 
tramps 1. Să sperăm că cel puţin pe bord or să fie liniştii! 

— Nu i-aş sfătui să ne supere mai mult decât suntem 
obişnuiţi. Avem destui oameni în echipaj ca să-i putem 
azvilrli pe toţi în bătrânul, binecuvântatul Arkansas. De 
altfel, pregăteşte-te de acostare. În zece minute se va zări 
portul Lewisburg. 

Căpitanul se întoarse pe punte spre a da comenzile 
necesare acostării. 

Într-adevăr, peste puţin se iviră primele case ale oraşului 
pe care vaporul le salută cu un fluierat prelung de sirenă. 
De pe ponton se semnaliza că vasul urmează să mai 
primească încărcătură şi pasageri. 

Între timp, pasagerii din interiorul vaporului începură să 
urce pe punte ca să se bucure de scurta întrerupere a 
acestei plictisitoare călătorii. 

Nu li se oferea însă un spectacol prea distractiv. 

Pe atunci, localitatea nu era nici pe departe atât de 
însemnată ca acum. La debarcader aştepta doar puţină 
lume: câţiva cască-gură. Se zăreau numai câteva lăzi şi 
colete care urmau să fie încărcate, iar numărul noilor 
călători ce urcau pe bord nu trecea de trei. 

Unul dintre ei era un alb de statură înaltă, deosebit de 
puternic. Purta o barbă deasă şi neagră, dar atât de 
stufoasă încât nu i se vedeau decât ochii, nasul şi partea 
superioară a obrajilor. Pe cap purta o căciulă de biber 
veche, năpârlită de scurgerea anilor. Ar fi fost cu neputinţă 
să precizezi ce formă avusese iniţial. Pesemne că trecuse 
prin toate transformările posibile. Îmbrăcămintea 


bărbatului consta dintr-un pantalon şi un surtuc din pânză 
groasă de în cenuşiu. În chimirul lat, de piele, erau înfipte 
două revolvere, un cuţit şi mai multe lucruri mărunte, 
indispensabile unui adevărat westman. Mai poseda în plus o 
puşcă grea, cu două ţevi, de al cărei pat era agăţată o 
secure lungă. 

După ce-şi plăti biletul de drum, aruncă o privire 
cercetătoare în jur. Nu părea să-i pese de pasagerii bine 
îmbrăcaţi. Ochii i se opriră asupra jucătorilor care se 
ridicaseră spre a-i privi pe cei ce se urcau pe bord. Îl zări 
pe „cornel”. Privirea lui trecu peste el ca şi cum nici nu l-ar 
fi observat. Dar, în timp ce se apleca să-şi ridice deasupra 
coapsei lui masive tureatca cizmei impermeabile, mormăi 
ca pentru sine: „Behold. Dacă ăsta nu e roşcovanul de 
Brinkley, să fiu afumat şi mâncat cu coajă cu tot! Să sperăm 
că nu mă recunoaşte!” 

Cel la care se referea tresărise de asemenea la vederea lui 
şi se adresă în şoaptă însoţitorilor săi: 

— Ia uitaţi-vă la individul ăla negricios! îl cunoaşte careva 
dintre voi? 

Răspunsul fu negativ. 

— Mi se pare că l-am mai văzut cândva şi anume în nişte 
împrejurări nu prea îmbucurătoare pentru mine. S-ar zice 
că mă încearcă o vagă amintire. 

— Atunci te-ar cunoaşte şi el pe tine! îşi dădu cu părerea 
unul. Pe noi ne-a măsurat aşa, în treacăt, dar pe tine nici nu 
te-a luat în seamă. 

— Hm! Poate să-mi amintesc mai încolo. Sau, şi mai bine, îl 
întreb cum îl cheamă. Dacă aflu, ştiu imediat cum stau. Mă 
duc să ciocnesc un pahar cu el. 

— Dacă acceptă. 

— Cum o să mă refuze? Ar fi o jignire, cum ştiţi şi voi. Cel 
căruia i se respinge un drink are aici, în ţară, dreptul să 
răspundă cu pistolul sau cuțitul şi, dacă-l răpun pe 
neobrăzat, nici dracului nu-i pasă. 


— Dar nu arată de loc ca unul care se lasă silit să facă ce 
nu-i place. 

— Pshaw! Pui prinsoare? 

— Da, da, să punem prinsoare! se auzi de jur împrejur. 

— Cine pierde plăteşte un rând pentru toată lumea, câte 
trei pahare de cap. 

— S-a făcut! se învoi „colonelul”. Îmi convine. 

— Şi mie - răspunse celălalt. Dar trebuie să avem şi un 
prilej de revanşă. Facem trei prinsori pe câte trei pahare. 

— Da, dar cu cine să ciocnesc? 

— Ei, mai întâi cu bărbosul pe care zici că l-ai cunoscut, 
dar nu-ţi aminteşti cu ce prilej. Apoi cu gentlemenii care 
cască gura spre chei. Îl luăm pe ăla înaltul, care pare un 
uriaş între pitici. Şi, la urmă, cu indianul acela care a urcat 
pe bord cu băiatul lui. Sau te temi cumva de el? 

Un râs unanim fu răspunsul la această întrebare, în timp 
ce „colonelul” reluă cu dispreţ: 

— Să mă tem de pocitania aia roşie? Pshaw! Mai curând de 
uriaşul împotriva căruia mă aţâţaţi voi! All devils, puternic 
trebuie să mai fie omul ăsta! Dar tocmai mătăhăloşii sunt de 
obicei lipsiţi de curaj, iar dumnealui e atât de fercheş şi de 
bine îmbrăcat, încât n-are de unde să ştie cum să se poarte 
cu cei de teapa noastră; o fi bun de recepții în saloane. 
Primesc deci prinsoarea. Câte un drink cu fiecare din cei 
trei. Şi acum, la treabă! 

Pronunţase ultimele trei fraze atât de tare, încât trebuie 
să-l fi auzit toţi ceilalţi călători. Fiecare american şi orice 
om din vest cunoaşte sensul cuvântului drink, mai ales când 
e rostit cu un glas atât de puternic şi de ameninţător ca 
acum, de aceea toate privirile se îndreptară asupra 
„colonelului”. Se vedea că atât dânsul cât şi camarazii lui 
erau cam băuţi, aşa că cei din jur se aşteptau la o scenă 
captivantă. 

„Colonelul” ceru să se umple paharele; îl luă pe-al său, se 
apropie de bărbos şi-i zise: 


— Good day, Sir! Aş vrea să vă ofer acest pahar. Cred că 
sunteţi un gentleman, căci nu beau decât cu oameni într- 
adevăr distinşi, şi sper că-l veţi goli în sănătatea mea. 

Barba mare a celui interpelat se umflă şi mai mult, apoi îşi 
reveni, de unde se putea deduce că un zâmbet satisfăcut îi 
străbătuse faţa. 

— Well - răspunse dânsul. N-am nimic împotrivă. Dar 
pentru a vă putea fi pe plac, aş dori mai întâi să ştiu cine-mi 
face această neaşteptată onoare. 

— Foarte just, Sir! Omul trebuie să ştie cu cine bea. Mă 
numesc Brinkley, colonelul Brinkley, dacă-mi îngăduiţi. Şi 
dumneavoastră? 

— Numele meu e Grosser, Thomas Grosser, dacă n-aveţi 
nimic împotrivă. Aşadar, în sănătatea dumneavoastră, 
colonele! 

Goli paharul o dată cu ceilalţi, după care îl înapoie 
colonelului. Acesta se simţi învingător, îl măsură pe bărbos 
aproape cu dispreţ din cap până-n picioare şi întrebă: 

— Mi se pare că e un nume nemţesc. Sunteţi, deci, un 
păcătos de nemţoi, da? 

— Da, sunt german, Sir! replică prietenos celălalt, fără a 
se lăsa provocat de grosolănia lui Brinkley. Pe „păcătosul de 
nemţoi” trebuie să-l plasați în altă parte. La mine nu se 
prinde. Aşadar, mulţumesc pentru drink şi cu asta, pace 
bună! 

Grosser se întoarse brusc pe călcâie şi se depărtă repede, 
spunându-şi: „Prin urmare, e chiar acel Brinkley! Şi acum 
îşi mai zice şi colonel! Individul pune ceva la cale. Să fiu cu 
ochii în patru!” 

E drept că Brinkley câştigase prima parte a pariului, dar 
nu părea de loc bucuros de izbândă. Chipul lui exprima mai 
degrabă ciudă. Nădăjduise că Grosser va şovăi şi se va lăsa 
silit să bea numai prin ameninţări. Dar acesta se dovedise 
mai deştept; întâi băuse şi apoi se arătase pe faţă că e prea 
inteligent ca să se lase atras într-o gâlceavă. Asta îl rodea 


pe „cornel”, aşa că, umplându-şi din nou paharul, se 
îndreptă spre a doua lui victimă, indianul. 

O dată cu Grosser urcaseră pe bord doi indieni, unul mai 
în vârstă, celălalt aproape copil, un băiat de vreo 
cincisprezece ani. Asemănarea dintre ei era atât de 
izbitoare, încât nu încăpea nici o îndoială că sunt tată şi fiu. 
Îmbrăcămintea şi armele le erau absolut identice, astfel că 
băiatul arăta ca un portret întinerit al părintelui său. 

Purtau pantaloni de piele strânşi pe corp, tiviţi cu ciucuri, 
după moda indienilor, şi mocasini galbeni. Cămaşă sau 
surtuc nu se vedea, trupul fiindu-le înfăşurat de la umeri în 
jos într-un fel de cuvertură pestriță din-tr-un material 
folosit de tribul indian Zuni, care costă adeseori peste 
şaizeci de dolari bucata. Părul negru şi lins le era pieptănat 
peste cap şi cădea pe spinare, ceea ce le dădea o înfăţişare 
aproape femeiască. Faţa le era plină şi rotundă, cu o 
expresie blajină, mărită şi mai mult de faptul că pomeţii le 
erau vopsiți cu cinabru. Pugştile ce le ţineau în mâini păreau 
să nu valoreze împreună nici o jumătate de dolar. De altfel, 
amândoi arătau cât se poate de neprimejdioşi şi înfăţişarea 
lor era atât de ieşită din comun, încât, după cum am mai 
spus, stârniseră râsetele chefliilor. Aparent temători de 
oameni, se ţineau sfioşi deoparte, sprijinindu-se de o ladă 
de lemn masiv, înaltă cât un stat de om. Păreau să nu se 
intereseze de nimic şi chiar când „colonelul” se apropiase 
de ei, nu-şi ridicaseră privirea înainte ca acesta să se fi oprit 
în faţa lor şi să li se adreseze: 

— Ce căldură! Sau poate aveţi altă părere, voi, ăştia roşii? 
O duşcă face bine. Ia şi bea, bătrâne, dă-o pe gât! 

Indianul nici nu clipi şi răspunse într-o englezească 
stâlcită: 

— No to drink - la noi nu bem. 

— Cum, nu vrei? se burzului roşcovanul. E un drink, 
înţelegi, un drink! Să te refuze cineva este o jignire 
sângeroasă pentru orice gentleman adevărat cum sunt eu, 
şi se răscumpără cu cuțitul. Cum te cheamă? 


— Nintropan-hauey, răspunse indianul calm şi cu 
modestie. 

— Cărui trib aparţi? 

— Tonkawa. 

— Aşadar, eşti din roşii aceia nătăfleţi care se tem şi de-o 
pisică! înţelegi? De orice pisică, chiar de n-ar fi decât cea 
mai mică pisicuţă. Cu tine n-o să fac prea multe 
farafastâcuri. Deci: bei sau nu? 

— La mine nu bem apa de foc. 

În pofida amenințării proferate de „colonel”, indianul 
rostise aceste cuvinte la fel de liniştit. Roşcovanul ridică 
mâna şi-i trase o palmă răsunătoare. 

— lată-ţi răsplata, laş roşu ce eşti! strigă el. Nu vreau să 
mă răzbun şi în alt chip. O canalie ca tine nu merită mai 
mult! 

În clipa aceea, băiatul îşi repezi mâna sub cuvertură, să 
apuce vreo armă, dar aruncă în acelaşi timp o privire 
părintelui său, aşteptând să vadă ce va face sau va spune 
acesta. 

Înfăţişarea indianului se schimbase în aşa măsură, încât 
devenise aproape de nerecunoscut. Statura părea să i se fi 
înălţat, ochii îi scăpărară un licăr straniu şi trăsăturile feţei 
se crispară brusc. Dar la fel de repede îşi plecă din nou 
genele, corpul i se chirci şi fizionomia lui recăpătă expresia 
supusă de mai înainte. 

— Ei, ce zici de asta? îl întrebă batjocoritor „colonelul”. 

— Nintropan-hauey mulţumeşte. 

— "Ţi-a plăcut atât de mult palma încât îmi mai şi 
mulţumeşti? Atunci mai ţine una! 

Când să repeadă din nou mâna, indianul îşi feri iute capul, 
astfel că lovitura nimeri în lemnul lăzii de care stăteau 
rezemaţi indienii. Se auzi o pocnitură surdă, dar puternică. 
Atunci, ca un răspuns dinăuntru, răsună un mârâit scurt, 
ascuţit şi horcăitor, care se umflă repede într-un urlet 
sălbatic şi răguşit, al cărui ecou se răspândi sinistru, ca un 
bubuit de tunet, încât tot vaporul părea să se cutremure. 


Brinkley sări câţiva paşi înapoi, scăpă paharul din mână şi 
strigă speriat: 

— Heavens! 1 Asta ce-a mai fost? Ce bestie o fi închisă aici, 
în lada asta? Cum de e permis aşa ceva? Să mori de frică nu 
alta! 

Spaima îi cuprinsese şi pe ceilalţi călători. Numai patru 
dintre ei nu clipiseră măcar, şi anume: bărbosul, aflat acum 
în faţă, la prora, domnul cel uriaş pe care „colonelul” urma 
să-l invite la cel de-al treilea drink - şi cei doi indieni. 
Probabil că aceste patru persoane erau dotate cu o mai 
mare şi îndelung încercată stăpânire de sine. 

1 Cerule! (în limba engleză în text). 

Urletul fusese auzit şi în cabine. Mai multe doamne urcară 
ţipând în gura mare. 

— Nu e nimic, doamnelor! exclamă un bărbat foarte corect 
îmbrăcat, ieşind în acel moment din cabina lui. O mică 
panteră, un pui şi atât! O pisicuţă drăgălaşă din specia jelis 
pardus, una neagră, domnii mei! 

— Ce? O panteră neagră? răcni un omuleţ de-o şchioapă, 
cu ochelari, care de bună seamă că avusese de-a face cu 
fiarele sălbatice mai mult din cărţile de zoologie decât prin 
contact direct. Păi, pantera neagră e cel mai periculos 
animal! Mai de temut şi mai agil decât leul şi tigrul! Ucide 
câteodată din simplă sete de sânge, nu numai când e 
flămândă! Câţi ani are? 

— Doar trei anişori, Sir! 

— Doar? Asta numeşti dumneata „doar”?! O cogeamite 
panteră! Dumnezeule! Şi o asemenea bestie se află aici pe 
bord! Cine-şi ia răspunderea? 

— Eu, Sir, chiar eu - Îl asigură străinul cel elegant, 
înclinându-se în faţa doamnelor şi a domnilor. Îmi permiteţi, 
ladies şi gentlemen, să mă prezint: sunt vestitul proprietar 
de menajerii Jonathan Boyler, şi mă aflu de câtva timp cu 
trupa mea în Van Buren. Deoarece această panteră neagră 
a sosit pentru mine la New Orleans, m-am deplasat într- 
acolo împreună cu cel mai experimentat îmblânzitor al meu, 


să iau animalul în primire. Căpitanul acestui frumos vapor 
mi-a acordat în schimbul unei taxe respectabile 
permisiunea de a aduce animalul pe bord, cu condiţia ca, pe 
cât posibil, pasagerii să nu afle în ce societate călătoresc. 
De aceea îmi hrăneam pantera numai în timpul nopţii, şi, by 
god 1, i-am dat mereu câte un vițel întreg, să se sature, aşa 
încât să moţăie toată ziua şi abia să se poată mişca. Fireşte, 
dacă dai cu pumnii în ladă, se trezeşte şi-şi drege glasul. 
Sper că onoratele doamne şi distinşii domni nu-mi vor lua în 
nume de rău prezenţa micuţei mele pantere, care nu le 
pricinuieşte nici cel mai mic neajuns. 

— Cum? replică cel cu ochelari, ţipând atât de tare încât i 
se frângea vocea. Nu ne pricinuieşte nici un neajuns? Să nu 
v-o luăm în nume de rău? Nu, zău, e o pretenţie cum n-am 
mai pomenit! Să călătoresc pe acest vapor în societatea 
unei pantere negre? Să mă spânzurați dacă mă-nvoiesc! Ori 
pleacă ea, ori cobor eu! Aruncaţi bestia în apă! Sau 
debarcaţi lada pe mal! 

— Dar, Sir, vă asigur că nu e nici o primejdie - răspunse 
stăpânul menajeriei. Priviţi această ladă solidă şi... 

— Ah, ce mai ladă! îl întrerupse omuleţul. O pot sfărâma şi 
eu, darămite pantera! 

— Vă rog să ţineţi seama că în ladă se mai află o cuşcă de 
fier pe care nici zece lei sau pantere n-o pot sparge. 

— Adevărat? Atunci arată-ne cuşca! Vreau să mă conving. 

— Da, da, să ni se arate cuşca! Trebuie să ştim cum stăm! 
strigară zece, douăzeci, treizeci de voci. 

Proprietarul menajeriei era iancheu, aşa că se folosi de 
prilej ca să exploateze în avantajul său această dorinţă 
unanimă. 

— Cu plăcere! Cu plăcere! consimţi el. Dar, ladies şi 
gentlemen, veţi recunoaşte şi dumneavoastră că nu vă pot 
arăta cuşca fără să vedeţi şi pantera. Nu-mi pot îngădui 
acest lucru fără o anumită compensație. Pentru a mări 
atracţia acestui rar spectacol, voi dispune să se servească 
animalului hrana. Vom aranja trei şiruri de locuri: rândul 


întâi cu un dolar de cap, al doilea cu jumătate şi al treilea cu 
douăzeci şi cinci de cenți. Dar cum văd că am de-a face 
numai cu domni şi doamne, sunt convins că putem de la 
început renunţa la ultimele două rânduri. Sau poate că 
doreşte cineva să plătească numai o jumătate sau un sfert 
de dolar? 

Bineînţeles că nu se anunţă nimeni. 

— Perfect! Deci numai primele locuri. Vă rog, ladies şi 
gentlemen, câte un dolar de persoană! 

Îşi scoase pălăria şi strânse dolarii, în timp ce dresorul, pe 
care-l chemase în grabă, făcea pregătirile necesare 
începerii reprezentaţiei. 

Călătorii erau şi ei în majoritate ianchei şi, ca atare, se 
declarară întru totul de acord cu noua întorsătură a 
incidentului. Chiar dacă, mai înainte, unii dintre ei se 
arătaseră indignaţi de faptul că comandantul vaporului 
acceptase să transporte o fiară atât de periculoasă, acum se 
bucurau că li se oferea un divertisment binevenit în 
plicticoasa viaţă de pe vapor. Până şi micul savant îşi 
alungase teama şi aştepta cu nerăbdare să vadă 
spectacolul. 

— Ascultaţi, boys! se adresă Brinkley însoţitorilor săi. O 
prinsoare am câştigat-o, dar pe-a doua am pierdut-o fiindcă 
ticălosul acela roşu n-a vrut să bea. Suntem deci chit. 
Ultimul pariu nu-l mai facem pe trei rachiuri, ci pe dolarul 
acela pe care trebuie să-l plătim ca taxă de intrare. Sunteţi 
de acord? 

Bineînţeles că acceptară cu toţii propunerea, căci uriaşul 
nu prea părea să fie dintre cei ce se lasă intimidaţi. 

— Bine! reluă „colonelul”, pe care consumul exagerat de 
rachiu îl făcea sigur de izbândă. Băgaţi de seamă cu câtă 
plăcere şi grabă o să accepte acest Goliat să ciocnească un 
pahar cu mine! 

Porunci să i se umple paharul, apoi se apropie de cel 
despre care era vorba. Trupul acestui bărbat trăda o putere 
neobişnuită. Era mai înalt şi mai spătos chiar decât Grosser 


şi părea să tot aibă vreo patruzeci de ani. Obrazul, ras cu 
îngrijire, îi era ars de soare. Trăsăturile sale erau de-o 
frumuseţe virilă şi exprimau curaj, iar ochii lui albaştri 
aveau acea privire caracteristică oamenilor ce trăiesc pe 
întinderi vaste şi au un larg câmp vizual, deci marinari, 
locuitori ai stepelor şi preriilor. Purta un costum de voiaj 
elegant; arme, dacă avea, nu se vedeau. Lângă el stătea 
căpitanul, care coborâse de pe puntea de comandă ca să 
asiste şi el la reprezentaţia cu pantera. 

Acum se apropie Brinkley şi se proţăpi în faţa presupusei 
sale victime numărul trei şi zise: 

— Sir, vă propun să închinăm un pahar. Sper că nu vă 
împotriviţi şi că o să-mi spuneţi, dat fiind că sunt un 
adevărat gentleman, cine sunteţi dumneavoastră. 

Cel interpelat îi aruncă o privire surprinsă şi-i întoarse 
spatele, ca să-şi continue convorbirea cu căpitanul, 
întreruptă de impertinentul individ. 

— Hei! făcu Brinkley. Sunteţi surd? Sau vă prefaceţi că nu 
mă auziţi? Nu v-aş sfătui, fiindcă eu nu ştiu de glumă când 
mi se refuză un drink. Vă recomand să luaţi exemplu de la 
indianul acela! 

Plictisit, uriaşul ridică uşor din umeri şi-l întrebă pe 
căpitan: 

— Aţi auzit ce spune tipul ăsta? 

— Yes, Sir, fiecare cuvânt - răspunse cel întrebat. 

— Well, atunci sunteţi martor că nu eu l-am poftit încoace. 

— Ce? zbieră „colonelul”. M-ai făcut „tip”? Şi-mi refuzi 
drinc-ul? Stai c-ai s-o păţeşti, ca indianul pe care... 

Nu putu continua, căci în aceeaşi clipă uriaşul îi dădu o 
palmă atât de zdravănă, încât roşcovanul se prăbuşi, 
alunecă o bună porţiune pe punte, rostogolindu-se apoi de 
câteva ori. Rămase o clipă ca buimăcit, apoi se ridică iute, 
scoase cuțitul şi se repezi la uriaş. 

Acesta ţinea ambele mâini în buzunarele pantalonilor şi 
stătea atât de liniştit, de parcă nu l-ar fi ameninţat nici cea 


mai mică primejdie şi ca şi când Brinkley nici n-ar fi existat. 
Dar acesta urlă: 

— Câine, mie să-mi tragi o palmă? Asta o să te coste 
sânge! 

Căpitanul era gata să intervină, însă uriaşul îi făcu semn, 
dând iute din cap să rămână pe loc şi când Brinkley, care se 
apropia, ajunse la doi paşi de el, ridică piciorul drept şi-l 
întâmpină cu o asemenea lovitură în stomac, încât 
agresorul zbură din nou la pământ, dându-se de-a dura, în 
timp ce uriaşul exclamă ameninţător: 

— Acum, însă, ajunge, că de nu... 

Dar Brinkley sări din nou în picioare, băgă cuțitul în 
cingătoare şi, urlând de furie, scoase unul din pistoale, gata 
să-l îndrepte spre adversar. Între timp, însă, acesta scosese 
mâna dreaptă din buzunar, dar nu goală: ţinea un revolver. 

— Lasă pistolul! porunci el, în timp ce ţintea cu mica armă 
mâna dreaptă a adversarului său. 

Unu - doi - trei - pocnituri scurte, dar ascuţite - 
„colonelul” scoase un țipăt şi scăpă pistolul. 

— Aşa, băiete! rosti uriaşul. N-o să mai tragi atât de 
curând palme celui ce refuză să bea din paharul pe care l-ai 
mânjit cu botul tău grosolan! Şi dacă mai vrei să ştii cine 
sunt, atunci află că... 

— Fi-ţi-ar numele afurisit! spumegă Brinkley. Nu vreau să-l 
aud! Dar te vreau pe tine şi trebuie să-mi cazi în labă! Pe el, 
băieţi! Go on'. 

Se dovedi acum că indivizii formau într-adevăr o bandă 
gata să sară cu toţii în ajutorul unuia dintre ei. Îşi smulseră 
cuţitele din cingătoare şi se repeziră la uriaş. Acesta, însă, 
făcu un pas înainte, ridică braţele şi strigă: 

— Apropiaţi-vă, dacă aveţi curajul să-l înfruntaţi pe Old 
Firehand! 

Efectul produs de acest nume fu fulgerător. „Colonelul”, 
care pusese mâna stângă, nerănită, pe cuţit, tresări speriat: 
— Old Firehand? Ei, drăcie, cine să se fi gândit la una ca 

asta? De ce n-aţi spus de la început cine sunteţi? 


— Oare numai numele îl apără pe un gentleman de 
necuviinţele voastre? Acum luaţi-o din loc şi aşezaţi-vă 
liniştiţi într-un colţ. Să nu vă mai văd înaintea ochilor că, de 
nu, vă învăţ eu cum să vă purtaţi! 

— Well, mai vorbim noi! 

Brinkley se întoarse şi, cu mâna dreaptă sângerândă, se 
depărta. Ai săi îl urmară ca nişte câini bătuţi. Se aşezară 
deoparte, bandajară mâna şefului lor, sfătuindu-se agitaţi, 
dar în şoaptă, şi aruncând faimosului vânător priviri piezişe, 
de loc prietenoase, care trădau însă teama pe care le-o 
inspira. 

Dar nu numai asupra lor făcuse o astfel de impresie 
numele acela atât de răspândit. Printre pasageri nu se afla 
aproape niciunul care să nu fi auzit de acest bărbat 
cutezător, a cărui viaţă era alcătuită din periculoase 
aventuri şi isprăvi vitejeşti. Căpitanul îi întinse mâna şi-i 
zise, pe acel ton binevoitor la care un iancheu se pricepe 
uneori atât de bine: 

— Dar bine, Sir, de ce nu mi-aţi spus până acum cine 
sunteţi? V-aş fi cedat cabina mea! Ei, Doamne, e o onoare 
pentru Dogfish că picioarele dumneavoastră i-au călcat 
podelele! De ce v-aţi înscris sub un alt nume? 

— E cel adevărat. Old Firehand îmi spun westmenii* 
deoarece focul armei mele aduce pierzanie oricărui duşman 

— Am auzit şi că nimeriţi totdeauna fără greş. 

— Pshaw! Orice westman încercat e un trăgător la fel de 
bun. Dar vedeţi care-i avantajul unei porecle cunoscute. 
Dacă ea n-ar fi circulat din gură-n gură, fără îndoială că s-ar 
fi lăsat cu o luptă în toată legea. 

— Şi aţi fi fost covârşit de numărul lor. 

— Credeţi? întrebă Old Firehand, în timp ce un zâmbet îi 
lumina faţa. Câtă vreme am de-a face numai cu asemenea 
zurbagii, nu mă tem. Aş fi rezistat o bucată de vreme 
suficientă, ca apoi oamenii dumitale să-mi sară în ajutor. 

— Pe sprijinul nostru fireşte că puteţi conta. Dar ce să fac 
eu acum cu haimanalele astea? Pe vaporul meu sunt şi 


stăpân şi judecător. Să-i pun în lanţuri? 

— Nu. 

— Sau să-i debarce imediat? 

— Nici asta. Sper că nu aveţi intenţia să faceţi ultima 
dumneavoastră călătorie cu acest vas. 

— Nici nu mă gândesc! Sper să mai plutesc încă mulţi ani 
în susul şi în josul bătrânului Arkansas. 

— Ei, atunci feriţi-vă de răzbunarea acestor oameni. Ar fi 
în stare să vă pândească undeva, pe mal, şi să vă joace, la 
primul prilej, un renghi care să vă coste nu numai vaporul, 
Ci şi viaţa. 

Abia acum Old Firehand îl remarcă pe bărbos, care se 
apropiase de el şi se oprise locului, îndreptând asupra 
vânătorului o privire modestă de solicitare. 

Acesta îi ieşi înainte şi-l întrebă: 

— Vreţi să-mi vorbiţi, Sir? Pot să vă fiu de folos? 

— Da, şi încă cum! răspunse germanul. Permiteţi-mi să vă 
strâng mâna, Sir. Asta-i tot ce-mi doresc! Apoi voi pleca 
împăcat şi n-am să vă mai stingheresc; toată viaţa mă voi 
gândi însă cu bucurie la această clipă. 

După privirea sa deschisă şi după voce se cunoştea că 
aceste cuvinte porneau din inimă. Old Firehand îi întinse 
mâna şi-l întrebă: 

— Până unde călătoriţi cu acest vapor? 

— Numai până la Fort Gibson, după care vreau să-mi 
continui drumul cu barca. Mă tem ca dumneavoastră, cel 
neînfricat, să nu mă socotiți fricos fiindcă am acceptat 
adineauri drink-ul cu aşa-numitul „colonel”. 

— Nicidecum! Nu pot decât să vă laud că aţi procedat atât 
de cuminte. Bineînţeles, atunci când l-a lovit pe indian, mi- 
am pus în gând să-i dau o lecţie straşnică. 

— Să sperăm că i-a venit mintea la cap. De altfel, dacă i-aţi 
zdrelit bine degetele, s-a zis cu cariera lui de icestman. Dar 
de' indianul ăsta nu ştiu ce să cred. S-a purtat ca un laş, iar 
pe de altă parte, nu s-a speriat câtuşi de puţin de răgetul 
panterei. Mi se pare ciudat! 


— Ei, vă pot lămuri eu cu uşurinţă! îl cunoaşteţi pe acest 
indian? 

— l-am auzit numele când şi l-a pronunţat. Era un cuvânt 
de care ţi se frânge limba. Mi-a fost cu neputinţă să-l rețin, 
fiindcă e în limba lor. 

— L-a rostit în graiul lui matern, ca să nu afle „colonelul” 
cu cine are de-a face. Indianul se numeşte Nintropan hauey 
şi fiul său Nintropan-homoş; asta înseamnă Marele şi Micul 
Urs. 

— Să fie cu putinţă? Fireşte că am auzit de multe ori 
vorbindu-se de ei. Cei din tribul TIonkawa au degenerat. 
Numai aceşti doi „urşi” au moştenit spiritul războinic al 
strămoşilor lor şi hoinăresc prin munţi şi prerii. 

— Da, ăştia doi sunt formidabili! N-aţi văzut că fiul a băgat 
repede mâna sub pătură, să apuce cuțitul sau tomahawkul? 
Numai când s-a uitat la chipul împietrit al tatălui său, a 
renunţat să răzbune pe loc fapta roşcovanului. Aflaţi de la 
mine că la aceşti indieni, o singură privire spune mai mult 
decât o întreagă cuvântare la albi. Din clipa în care 
„colonelul” l-a pălmuit pe indian, şi-a semnat singur 
sentinţa de moarte. Amândoi „urşii” se vor lua după el şi nu- 
i vor pierde urma până nu-i vor veni de hac. Dar v-am auzit 
numele şi mi-am dat seama că e un nume german. Suntem, 
aşadar, compatrioți. 

— Cum, Sir? Sunteţi şi dumneavoastră german?! întrebă, 
surprins, Grosser. 

— Chiar aşa. Adevăratul meu nume e Winter. Mai am şi eu 
de mers o bună bucată de drum cu acest vapor, aşa că o să 
am prilejul să mai stăm amândoi de vorbă. Sunteţi de 
puţină vreme aici, în vest? 

— De fapt - făcu modest bărbosul - mă aflu mai de 
multişor prin părţile astea. Mă numesc Thomas Grosser. 
Aici se trece peste numele de familie, iar din Thomas devii 
Tom, şi fiindcă port o barbă neagră atât de stufoasă, mi se 
zice Tom-cel-Negru. 


— Cum? se miră Old Firehand. Dumneavoastră sunteţi 
Tom-cel-Negru, cunoscutul rafter 1? 

— Tom îmi zice, „rafter” sunt, dar nu cred să fiu atât de 
cunoscut. Da, Sir, „colonelul” să nu-mi audă numele, fiindcă 
m-ar recunoaşte imediat. 

— Va să zică, aţi mai avut de-a face cu el? 

— Oarecum. Vă povestesc eu mai târziu. Dumneavoastră 
nu-l cunoaşteţi? 

— L-am văzut astăzi pentru întâia oară, dar dacă mai 
călătorim mult timp împreună, îl supraveghez eu mai 
îndeaproape. Şi pe dumneavoastră o să trebuiască să vă 
cunosc mai bine. Sunteţi omul potrivit pe care îl caut de 
mult. Dacă nu v-aţi angajat cumva în altă parte, mi-aţi putea 
fi de folos. 

— Păi, de - răspunse Tom, aţintindu-şi gânditor privirile în 
pământ - cinstea de a fi împreună cu dumneavoastră e mai 
prețioasă ca multe alte lucruri. E drept că m-am asociat cu 
alţi rafteri; m-au numit chiar şeful lor, dar dacă-mi daţi timp 
să-i înştiinţez, lucrurile se pot aranja uşor. Ia uitaţi-vă! Mi se 
pare că reprezentaţia începe. 

Între timp, proprietarul menajeriei aranjase din lăzi şi 
colete mai multe şiruri de locuri, iar acum, cu fraze 
bombastice, invita spectatorii să se aşeze. Ceea ce şi făcură. 
Şi echipajul, în măsura în care nu era ocupat în acel 
moment, avea voie să privească. Brinkley şi ai săi nu se 
apropiară. Pierduseră orice chef. 

Cei doi indieni nu fuseseră întrebaţi dacă vor să participe. 
Două piei-roşii alături de nişte ladies şi gentlemen care 
plătiseră câte un dolar fiecare? Aşa ceva stăpânul fiarei nu 
admitea să i se reproşeze. Rămaseră deci deoparte şi 
păreau să nu acorde nici o atenţie nici cuştii, nici grupului 
de spectatori, deşi nimic nu scăpa privirilor lor furişe şi 
ascuţite. 

Publicul şedea acum în faţa lăzii încă închise. Cei mai mulţi 
ştiau prea exact ce e o panteră neagră. Dintre felinele de 
pradă ale Lumii Noi, puma sau leul de argint este cu mult 


mai mic şi mai neprimejdios decât leul din Lumea Veche şi 
fuge de oameni chiar dacă-l hărţuie foamea. Cât despre 
jaguar, supranumit şi tigrul american, un „aueho” îl poate 
prinde cu lasso-ul şi târî după el. Aşa ceva nu şi-ar putea 
permite cu tigrul bengalez. Astfel că cei mai mulţi dintre 
privitori se aşteptau să vadă o fiară înaltă de o jumătate de 
metru cel mult, şi nu chiar atât de înfricoşătoare. Cât de 
uluiţi rămaseră deci când partea din faţă a lăzii fu 
îndepărtată şi zăriră pantera! 

De la New Orleans încoace, fiara stătuse numai în 
întuneric. Lada nu fusese deschisă decât noaptea. Acum 
pantera revedea pentru prima oară lumina zilei, care o 
orbea. Închise deci ochii şi mai rămase o bună bucată de 
vreme întinsă. Apoi începu să clipească şi zări oamenii care 
stăteau în faţa ei. Dintr-un salt, fiara fu în picioare şi scoase 
un răget care avu drept efect ca cei mai mulţi dintre 
spectatori să sară în sus, gata s-o ia la fugă. 

Da, această panteră era un exemplar splendid, în plină 
maturitate, înalt de cel puţin un metru şi lung de vreo doi 
metri, fără să socotim coada. Cuprinse cu labele dinainte 
zăbrelele cuştii de fier şi le zgălţâi de se cutremură lada. 
Totodată, îşi arătă colții înfricoşători. 

— Ladies şi gentlemen! se porni să explice proprietarul 
menajeriei. Varietatea neagră a panterei este originară din 
insulele Sunda. Aceste animale sunt însă mici. Adevărata 
panteră neagră, care însă este foarte rară, se găseşte în 
Africa de nord, la graniţa Saharei. Ea este la fel de 
puternică, dar mult mai primejdioasă decât leul şi poate 
duce în bot un vițel. Ce sunt în stare colții ei veţi vedea 
acum, când începe hrănirea. 

Îmblânzitorul aduse o jumătate de oaie şi o puse jos, în 
faţa cuştii. De cum zărise carnea, pantera începu să se agite 
nebuneşte. Sărea în sus şi-n jos, mârâia şi urla, încât 
spectatorii mai fricoşi se traseră şi mai mult înapoi. 

Un negru care lucra la maşina vaporului nu-şi putu înfrâna 
curiozitatea şi se furişă în apropierea panterei. Căpitanul îl 


zări şi-i porunci să se înapoieze imediat la munca lui. Cum 
însă negrul nu se supuse pe loc, căpitanul apucă un capăt 
de funie şi-i trase câteva lovituri. 

Pedepsitul se dădu înapoi, se opri însă la o anumită 
distanţă, se strâmbă de furie şi ridică pumnul spre căpitan 
într-un gest de ameninţare. Pasagerii îş concentraseră 
atenţia asupra panterei, aşa că scena trecuse neobservată. 
Numai „colonelul” o urmări din ochi şi zise către ai săi: 

— Negrul ăsta mi se pare mie că nu-l prea înghite pe 
căpitan. Hai să ne ocupăm de el. Cu câţiva dolari, îi dai gata 
pe negri! 

Acum dresorul ciolănos băgă carnea printre gratii, în 
cuşcă, îi măsură pe spectatori cu o privire cercetătoare şi 
şopti apoi ceva patronului său. Acesta îşi clătină capul, 
arătându-se reticent. Celălalt continua să-i vorbească şi 
părea să-i fi risipit temerile, căci proprietarul încuviinţă 
până la urmă dând din cap şi declară cu voce tare: 

— Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să vă comunic că 
aveţi parte de un noroc neaşteptat. O panteră neagră 
îmblânzită nu s-a văzut încă, cel puţin aici, în Statele Unite. 
În timpul popasului de trei săptămâni în New Orleans, 
îmblânzitorul meu a dresat pantera şi se oferă acum să 
intre în cuşcă pentru prima oară în faţa unui public şi să se 
aşeze lângă animal, dacă-i acordaţi o recompensă 
corespunzătoare. 

Pantera se pusese pe mâncat, zdrobi şi oasele între colţi, 
parc-ar fi fost de carton. Părea să fie cu totul absorbită de 
acest prânz şi se putea deci presupune că nu e prea 
primejdios să intri tocmai acum în cuşcă. 

Ciudat că tocmai savantul fricos de adineauri se găsi acum 
să exclame entuziasmat: 

— Ar fi minunat, Sir! O performanţă pentru care merită să 
dai bani! Cât cere dumnealui? 

— O sută de dolari, Sir. Pericolul la care se expune nu e 
Mic, deoarece nu se poate încă bizui pe deplina domesticire 
a fiarei. 


— Nu sunt prea bogat, dar mă declar gata să contribui cu 
cinci dolari. Se mai oferă cineva, gentlemen? 

Răspunseră atât de mulţi, încât suma putea fi strânsă 
repede. Voiau să guste spectacolul din plin. Până şi 
căpitanul se agita şi propunea pariuri. 

— Sir - Îl preveni Old Firehand - fiţi prudent! Vă rog să nu 
îngăduiţi o experienţă atât de primejdioasă! De vreme ce 
omul nu este încă sigur că stăpâneşte fiara, aveţi datoria să 
vă opuneţi. 

— Să mă opun? râse căpitanul. Psbaw! Dar ce, sunt cumva 
tatăl sau mama îmblânzitorului? Aici, în această ţară 
binecuvântată, oricine are dreptul să-şi pună după plac 
pielea-n joc. Dacă pantera îl sfâşie, e treaba lui şi a 
panterei, nu însă şi-a mea! Aşadar, gentlemen, eu susţin că 
omul n-o să iasă din cuşcă la fel de teafăr cum a intrat, şi 
pun rămăşag pe o sută de dolari. Cine se prinde cu mine? 
Zece la sută din câştig să aparţină îmblânzitorului. 

Exemplul găsi imitatori. Se încheiaseră pariuri pe sume 
importante şi se făcu socoteala că dresorul, dacă-i reuşeşte 
încercarea, va avea de încasat cam trei sute de dolari. 

Nu se stabilise dacă dresorul trebuia să fie înarmat. Acesta 
îşi adusese între timp unealta ucigătoare: un bici care, la 
capătul codiriştii, conţinea un glonţ exploziv. Dacă animalul 
ar fi atacat, ajungea o singură lovitură pentru a ucide 
pantera pe loc. 

— Nici în biciul ăsta n-am încredere - se adresă Old 
Firehand lui Tom-cel-Negru. Un foc de artificii ar fi fost 
preferabil. Acesta ar fi speriat animalul şi l-ar fi mânat 
înapoi, fără să-l fi omorât. O să laud îndrăzneala dresorului 
numai după ce va reuşi. 

Îmblânzitorul ţinu acum o scurtă cuvântare destinată 
spectatorilor şi se îndreptă apoi spre cuşcă, trase zăvorul 
masiv şi dădu deoparte uşa îngustă, zăbrelită. Ca să poată 
intra, trebuia să se aplece şi să se folosească de ambele 
mâini spre a ţine portiţa, urmând s-o închidă după ce se va 
fi strecurat în cuşcă. De aceea, luă biciul între dinţi, aşa că 


măcar pentru o singură clipă rămânea fără apărare. E 
drept că intrase de mai multe ori în cuşca panterei, dar în 
împrejurări cu totul deosebite. Atunci animalul nu stătuse 
zile întregi în întuneric, nu se găseau atâţia oameni în 
preajma lui şi nici nu se auzea duduitul maşinii şi vuietul 
roţilor. 'Toate acestea nu fuseseră luate în seamă nici de 
patronul menajeriei, nici de îmblânzitor, şi consecinţele 
aveau să se arate abia acum. 

Când pantera auzi zdrăngănitul portiţei de zăbrele, se 
întoarse. Îmblânzitorul îşi băgă tocmai capul plecat în 
interiorul cuştii - fiara făcu o mişcare iute ca gândul, o 
tresărire fulgerătoare şi înhăţă în botul ei căscat capul care 
scăpă biciul dintre dinţi şi fu prefăcut, dintr-o singură 
muşcătură, în aşchii de os şi o masă informă. 

Ţipetele de spaimă pe care le scoaseră cei de faţă nu se 
pot descrie. Săriseră cu toţii în picioare şi fugeau zbierând 
care încotro. Nu rămaseră locului decât trei persoane: 
proprietarul menajeriei, Old Firehand şi 'Tom-cel-Negru. 
Primul încercă să împingă la loc portiţa zăbrelită, lucru 
imposibil, de vreme ce cadavrul se afla pe jumătate 
înăuntru şi pe jumătate afară. Apoi vru să apuce mortul de 
picioare şi să-l scoată de acolo. 

— Pentru Dumnezeu, lasă-l! strigă Old Firehand. Pantera 
ar ieşi după el. Mai bine împinge trupul cu totul înăuntru, şi 
aşa e mort. Atunci abia o să se poată închide portiţa! 

Pantera şedea în faţa cadavrului decapitat. Cu fărâme de 
oase în botul plin de sânge, îşi aţintea ochii scânteietori 
asupra stăpânului ei. Părea că-i ghicise intenţia, căci urlă 
înfuriată şi se târi peste cadavru, menţinându-l prin 
greutatea trupului ei. Capul fiarei se afla acum la numai 
câţiva centimetri de deschizătura portiţei. 

— La o parte! La o parte! lese afară! strigă Old Firehand. 
Tom, puşca dumitale! Puşca dumitale! Un revolver ar face 
doar mai mult rău! 

Nu trecuseră nici zece secunde din clipa în care 
îmblânzitorul intrase în cuşcă. Întreaga punte de jos a 


vaporului era o imensă învălmăşeală de oameni care voiau 
să fugă, cuprinşi de panică, şi care scoteau strigăte de 
spaimă. Se ghemuiau după butoaie şi lăzi, ca să sară apoi 
din nou în picioare, nesimţindu-se nici acolo în siguranţă 
deplină. 

Căpitanul alergase spre puntea de comandă, sărind câte 
trei-patru trepte deodată. Old Firehand îl urma. 
Proprietarul menajeriei se refugiase în spatele cuştii. Tom- 
cel-Negru se duse în grabă să-şi caute puşca, dar pe drum 
îşi aminti că-şi legase securea de ea, aşa că, pentru 
moment, nu se putea servi de armă. Smulse deci puşca din 
mâna indianului. 

— Eu trage, zise acesta, întinzând mâna după armă. 

— Lasă-mă pe mine! îl repezi bărbosul. Trag în orice caz 
mai bine decât tine! 

Se întoarse spre cuşcă. Pantera tocmai o părăsise şi răgea 
cu capul ridicat. Tom duse puşca la ochi, trase, dar nu 
nimeri. Apucă în grabă arma tânărului indian şi o descărcă 
şi pe asta asupra animalului - din păcate cu acelaşi 
insucces. 

— Tragem prost. Nu cunoaştem puşca - rosti Ursul-cel- 
Mare liniştit, de parcă s-ar fi aflat în siguranţă, în wigifam-ul 
lui, la o friptură. 

Germanul nu luă în seamă aceste cuvinte. Aruncă arma şi 
se repezi spre prora, unde se aflau puştile oamenilor lui 
Brinkley. Aceşti gentlemen nu avuseseră nici un chef să se 
măsoare cu fiara şi se pitiseră cam pe unde apucaseră. 

Deodată, se auzi un țipăt înspăimântător, în apropierea 
scării. O doamnă voia s-o urce să se pună la adăpost. 
Pantera o zări. Se ghemui, apoi se repezi în salturi lungi 
spre ea. Femeia nu apucase să se urce, iar Old Firehand 
stătea între treapta a cincea şi a şasea. Într-o clipă, o apucă 
de talie, o săltă spre el şi o ridică în braţele sale, trecând-o 
apoi căpitanului. Totul se petrecuse într-o fracțiune de 
secundă, şi acum pantera se afla în faţa scării. Proptindu-şi 
labele dinainte de prima treaptă, îşi ghemuia tocmai trupul 


pregătindu-se să sară asupra lui Old Firehand. Acesta îi 
dădu cu piciorul o lovitură puternică în bot şi-i descărcă în 
cap cele trei gloanţe ce-i mai rămăseseră în revolver. 

Era, de fapt, o apărare ridicolă. Cu o lovitură de picior şi 
cu câteva gloanţe de revolver nu respingi o panteră neagră. 
Dar Old Firehand nu avea alt mijloc de apărare mai eficace 
la îndemână. Era convins că fiara îl va înhăţa acum, dar 
aceasta totuşi nu se întâmplă, căci pantera, rămânând tot în 
poziţia de dinainte, pregătită de salt, îşi întoarse încet capul 
într-o parte, de parc-ar fi stat pe gânduri. S-o fi ameţit 
cumva gloanţele trase din apropiere, care, oricum, abia 
dacă putuseră pătrunde un milimetru în ţeasta ei groasă şi 
tare? Sau o duruse tare lovitura de picior trasă în botul ei 
sensibil? Fapt este că nu-şi mai aţintea ochii asupra lui Old 
Firehand, ci se uita înspre prora, unde stătea acum o fetiţă 
d vreo treisprezece ani, nemişcată, ca împietrită de spaimă, 
cu braţele întinse spre scară. Era fiica acelei doamne pe 
care Old Firehand tocmai o salvase. Copila, căutând ea 
însăşi să fugă, îşi zărise mama în primejdie şi încremenise 
de groază. Rochia ei de culoare deschisă, bătătoare la ochi, 
atrăsese atenţia panterei. Aceasta îşi luă labele de pe 
treaptă, se întoarse şi se aruncă în salturi lungi spre fată. 

— Copilul meu, copilul meu! se agită mama. 

Toţi care urmăreau scena ţipau şi urlau, dar nimeni nu 
putea să sară în ajutor. Nimeni? Era totuşi cineva, şi anume 
cel căruia nu i s-ar fi bănuit niciodată atâta îndrăzneală şi 
prezenţă de spirit: tânărul indian. 

Stătea lângă tatăl său, la vreo zece paşi de fetiţă. Când îşi 
dădu seama de primejdia îngrozitoare care o ameninţa, 
ochii îi scăpărară. Se uită în dreapta şi-n stânga, parcă în 
căutarea unei scăpări. Apoi îşi lepădă pătura de pe umeri şi- 
i strigă lui taică-său în graiul tribului Torikawa: 

— Ceauăl aina, şai şoyana - Rămâi aici! Voi înota! 

În două salturi, ajunse lângă fată, o înşfacă de centură, o 
trase repede spre parapetul vaporului şi, cu ea în braţe, se 
urcă pe balustradă. Acolo rămase o clipă locului şi se uită 


înapoi. Pantera era în spatele lui, încordată pentru un ultim 
salt. Dar labele fiarei nu părăsiseră bine puntea, că tânărul 
indian se aruncă de pe balustradă în fluviu, dar pieziş, 
pentru a nu cădea în apă chiar în dreptul panterei. Valurile 
îl acoperiră împreună cu povara lui. În acelaşi timp, 
pantera, al cărui avânt era atât de puternic încât nu se mai 
putea opri, ţâşni peste balustradă şi căzu în fluviu. 

— Stop! Stop imediat! ordonă căpitanul prin megafon, 
spre sala maşinilor, dând dovadă de prezenţă de spirit. 

Maşinistul dădu contrapresiune, vaporul se opri pe loc, în 
timp ce paletele se roteau doar atâta cât era necesar ca să 
împiedice vasul să fie dus la vale de curent. 

Acum, că pericolul trecuse peste pasageri, ieşiră cu toţii 
din ascunzătorile lor şi se repeziră la balustradă. 

Mama fetiţei leşinase, în timp ce tatăl striga din răsputeri: 

— O mie de dolari cui îmi salvează copila, două mii, trei 
mii, cinci mii de dolari! 

Nimeni nu-l asculta. Se plecau cu toţii peste balustradă, să 
vadă ce se întâmpla pe fluviu. Înotătoare iscusită, pantera 
plutea pe apă cu labele întinse, pândin-du-şi prada, dar 
zadarnic; nu se vedea nici indianul, nici fata. 

— S-au înecat! Au intrat sub roţi! se văicărea tatăl, 
smulgându-şi părul. 

Dar pe cealaltă parte a punţii se auzi vocea răsunătoare a 
indianului mai vârstnic: 

— Nintropan-homoş fost tare deştept. Înotat sub vapor, 
pantera să nu vadă pe ei. Este aici jos. 

Toată lumea alergă spre tribord şi căpitanul dădu ordin să 
fie coborâte funii. Şi, într-adevăr, acolo jos, chiar lângă 
peretele vasului, îl zăriră pe Ursul-cel-Mic care, pentru a nu 
fi atras de curent, înota încet pe spate, ţinând fetiţa leşinată 
întinsă de-a curmezişul pe pieptul lui. Funii erau destule la 
îndemână şi fură deîndată lăsate în jos. Băiatul legă una sub 
braţele copilei şi, pe o altă funie, se căţără sprinten pe bord. 

Fu salutat cu o bucurie zgomotoasă şi ovaţionat, dar se 
depărtă mândru, fără a spune un singur cuvânt. Când trecu 


însă prin faţa „colonelului”, care urmărise şi el scena, se 
opri şi, cu glas tare, ca fiecare să poată auzi, îi spuse: 

— Ei, se teme Tonkawa de pisicuţa aia râioasă? „Cornelul” 
a fugit cu cei douăzeci de viteji ai lui, dar Tonkawa a atras 
monstru mare la el, să salveze fata şi pasagerii. „Colonelul” 
să mai audă curând de Tonkawa! 

Fetiţa salvată fusese trasă de funie pe bord şi dusă în 
cabina ei. 

Deodată, pilotul întinse mâna spre babord şi strigă: 

— Uitaţi-vă la panteră, uitaţi-vă la plută! 

Acum se repeziră iar cu toţii în cealaltă parte a vaporului, 
unde li se oferea o nouă scenă palpitantă: o plută mică, 
împletită din ramuri şi stuf, care nu fusese observată, pe 
care se aflau două făpturi omeneşti. Se serveau de nişte 
vâsle rudimentare, improvizate din crengi. Unul dintre ei 
era un băiat, dar cealaltă persoană părea să fie o femeie 
ciudat îmbrăcată. Se zărea o pălărie, ceva ce semăna cu o 
scufie de postav şi, sub ea, se ivea un obraz plin, îmbujorat, 
şi doi ochi mici. Restul trupului se pierdea într-un sac larg, 
de o tăietură şi formă nedefinite, care nu se putea distinge 
acum, căci persoana şedea jos. Tom-cel-Negru stătea lângă 
Old Firehand şi-l întrebă: 

— Sir, o cunoşti pe femeia aceea? 

— Nu. E oare atât de renumită încât ar trebui s-o cunosc? 
— Bineînţeles! în realitate, nu-i femeie, ci bărbat, vânător 
de prerie şi puitor de capcane. Uite că vine şi pantera! O să 
vezi acum dumneata de ce e în stare o femeie care-i bărbat. 

Se plecă peste balustradă şi, cu mâinile pâlnie la gură, 
strigă: 

— Hei, mătuşă Drolll, bagă de seamă! Fiara aia vrea să te 
mănânce. 

Pluta se afla la vreo cincizeci de paşi de vapor. Pantera, 
mereu în căutarea prăzii ei, înotase tot timpul încoace şi- 
ncolo, pe lângă vas. Acum zări pluta şi se îndreptă spre ea. 

„Femeia” se uită spre punte, îl recunoscu pe cel ce 
strigase şi îi răspunse” cu un glas falset: 


— Good luck! 2 Dumneata erai, Tom? Mă bucur să te 
întâlnesc, dacă nu-i cu supărare. Despre ce fiară e vorba? 

— O panteră neagră care a sărit peste bord. Hai, ia-o din 
loc! Repede! Repede! 

— Oho! Mătugşa Droll n-o rupe la fugă în faţa nimănui, nici 
chiar a unei pantere, fie ea neagră, albastră sau verde. Am 
voie să trag în lighioană? 

— Bineînţeles! Dar nu cred că reuşeşti. Aparține unei 
menajerii şi e cea mai sălbatică fiară din lume. Fugi de 
cealaltă parte a vaporului! 

1 în limba germană, drollig înseamnă poznaş. 

Caraghioasa făptură părea să se distreze jucându-se de-a 
prinselea cu pantera. Mânuia fragila vâslă cu o adevărată 
măiestrie şi se pricepea să ochească fiara cu o îndemânare 
de necrezut. 

— Lasă, Tom, bătrâne prieten, c-o scot eu la capăt! strigă 
„ea”, cu voce subţirică. Ca să fie omorâtă, unde trebuie 
ţintită o asemenea creatură, dacă nu-i cu supărare? 

— În ochi - răspunse Old Firehand. 

— Bine, să-l lăsăm pe acest şobolan de apă să se mai 
apropie! 

Strânse vâsla în barcă şi puse mâna pe puşca de lângă el. 
Pluta şi pantera se apropiau acum rapid una de alta. Fiara 
îşi fixă duşmanul cu ochii mari deschişi, în timp ce acesta 
ridică arma, ţinti fără zăbavă şi apăsă de două ori la rând 
pe trăgaci. Să lase arma jos, să pună mâna pe vâslă şi să 
dea pluta înapoi, toate astea se făcură într-o singură clipită. 
Pantera dispăruse. Un vârtej de apă marca locul unde i se 
petrecuse agonia. Apoi reapăru la suprafaţă, nemişcată şi 
fără viaţă. Mai pluti câteva secunde, după care fu din nou 
trasă în adânc. 

— Magistrală împuşcătură! exclamă Tom voios de pe punte 
şi pasagerii entuziasmați îi dădură dreptate, afară de 
proprietarul menajeriei, care deplângea pierderea 
preţiosului animal şi a îmblânzitorului său. 


— Au fost două împuşcături - răspunse bizara arătare, de 
jos, de pe plută - câte o împuşcătură în fiecare ochi. Încotro 
merge vaporul ăsta, dacă nu-i cu supărare? 

— Până unde are apă destulă - răspunse căpitanul. 

— Vrem să ne urcăm pe bord, de aceea ne-am construit 
colo, pe mal, pluta asta. Ne luaţi şi pe noi? 

— Vă puteţi plăti călătoria, Madam sau Sir? Zău că nu ştiu 
cum să vă înregistrez pe vas; ca bărbat sau ca femeie? 

— Ca mătuşă, Sir. Vedeţi că eu sunt mătuşa Droll, dacă nu- 
i cu supărare. Cât despre biletul de drum, obişnuiesc să-l 
achit cu bani peşin sau chiar cu nuggeţil. 

— Atunci, poftim pe bord! E cazul să părăsim cât mai 
curând locul acesta fatal. 

1 Granule de aur (în limba engleză în text). 

Scara de frânghie fu coborâtă. Întâi urcă băiatul, înarmat 
şi el cu o puşcă, apoi Droll îşi aruncă arma pe umăr, se 
ridică, apucă scara, dădu cu piciorul în pluta improvizată şi 
sări sprinten ca o veveriţă pe bord, unde fu întâmpinat de 
privirile nespus de mirate ale călătorilor. 

CAPITOLUL II. 

VAGABONZII. 

Statele Unite ale Americii de Nord sunt, în pofida 
instituţiilor lor democratice, focarul unor flagele sociale cu 
totul caracteristice, de neconceput într-un stat european. 

Orice cunoscător al stărilor de lucruri de acolo va conveni 
că această afirmaţie, aparţinând unui geograf mai actual, 
este pe deplin îndreptăţită. Plăgile despre care vorbeşte 
acesta pot fi împărţite în cronice şi acute. Să ne gândim 
doar la acei cârcotaşi loafers şi roiadies 1 şi la aşa-zişii 
runners2 care-şi aruncă de preferinţă ochii asupra 
imigranţilor. Această speţă de bandiți îşi are sediul în 
America şi, pe cât se pare, va supravieţui încă multe 
decenii. Altfel se prezintă a doua plagă, care se dezvoltă 
mai repede şi este de durată mai scurtă. Acesta este vestul 
sălbatic, cu condiţiile sale de viaţă în afara legii, în urma 
cărora s-au constituit bande de tâlhari şi asasini, pe care 


maşter Lynch 3 le-a putut nimici numai prin metode 
necruțătoare. Mai trebuie menţionaţi şi kukluxii, care au 
bântuit în timpul războiului civil, şi chiar mai târziu. Aici se 
desfăşoară în voie isprăvile acelor 

1 Vagabonzi şi scandalagii porniţi pe harţă (în limba 
engleză în text). 

2 Trepăduşi, lepădături (în limba engleză în text). 

i Aluzie la Lynch, despre care se zice că ar fi fost un 
judecător din statele din sud, şi că ar fi judecat ordonând 
execuţii sumare, se trage verbul a linşa. 

tramps, oameni fără căpătâi şi bandiți de un soi deosebit 
de mârşav şi brutal. 

Prin anii '60 când în răsăritul Statelor Unite comerţul şi 
toată viaţa economică treceau printr-o mare criză, mii de 
fabrici şi-au închis porţile şi zeci de mii de muncitori au 
rămas fără de lucru; şomerii au pornit la drum, 
îndreptându-se mai ales spre vest. Statele de dincolo de 
Mississippi au fost literalmente invadate de dânşii. Iar aici s- 
a produs curând o diferenţiere precisă între ei, întrucât cei 
cinstiţi au acceptat să se angajeze la orice treabă, oriunde 
găseau de lucru, chiar dacă munca era obositoare şi prost 
plătită. Se tocmeau mai cu seamă la ferme, să ajute la 
strânsul recoltei, şi de aceea erau numiţi în mod curent 
barvesters, secerători. 

Cei trândavi, însă, se uneau în bande şi trăiau din jaf, omor 
şi pârjol. Decădeau astfel rapid până la treapta cea mai de 
jos a degradării morale şi conducătorii lor erau indivizi 
certaţi cu justiţia, urmăriţi de organele ei. 

Aceşti tramps apăreau de obicei în cete mai mari, 
numărând uneori până la trei sute de inşi şi chiar mai mult. 
Atacau nu numai ferme izolate, ci şi orăşele mai mici şi le 
prădau. Puneau câteodată stăpânire şi pe căi ferate, 
brutalizau impiegaţii şi se foloseau apoi de trenuri ca să 
ajungă mai repede în alte regiuni unde să-şi repete 
fărădelegile. Asemenea isprăvi deveniseră atât de 
frecvente, încât, în unele state, guvernatorii se vedeau 


nevoiţi să ceară ajutorul armatei şi se încingeau adevărate 
bătălii împotriva răufăcătorilor. 

Drept astfel de tramps îi considerau căpitanul şi şeful 
echipajului vaporului Dogfish pe „colonelul” Brinkley şi pe 
oamenii săi. Ceata se compunea din vreo douăzeci de 
indivizi numai, era deci prea slabă ca să se lege de ceilalţi 
pasageri sau de mateloţi. Totuşi, prevederea şi atenţia nu 
erau nicidecum de prisos. 

Brinkley, la fel cu ceilalţi călători, nu slăbise din ochi 
făptura ciudată care se apropiase de vapor pe o plută atât 
de şubredă şi răpusese cu atâta nepăsare puternica fiară. 
Izbucnise în râs când Tom pronunţase ciudatul nume de 
„mătuşa Droll”. Dar acum când îl văzu pe străin urcând pe 
puntea vasului, îşi încruntă sprâncenele şi se adresă în 
şoaptă oamenilor lui: 

— Tipul ăsta nu-i chiar atât de caraghios cum vrea să pară. 
Ascultaţi ce vă spun: trebuie să ne păzim de dânsul! 

— Atunci, la ce toată mascarada asta? întrebă unul. 

— Nu-i nici o mascaradă. Omul e într-adevăr un original, 
dar e şi unul dintre cei mai primejdioşi spioni ai poliţiei. 

— Aş! Mătuşa Droll şi agent de poliţie! Poate fi el tot ce 
pofteşti, sunt gata s-o cred, dar agent secret nu e! 

— Şi totuşi este. Am mai auzit eu de mătuşa Droll, se zice 
că ar fi un vânzător pe jumătate nebun care, fiind aşa 
hazliu, se are bine cu toate triburile de indieni. Acum însă, 
când îl văd în faţa mea, îmi dau seama mai bine. Grăsunul 
ăsta e un detectiv cum scrie la carte. L-am întâlnit prin 
regiunea Dakota, la fortul Suly de pe Missouri, unde a 
ridicat din mijlocul nostru pe un Camarad şi l-a predat 
pentru ştreang, el singur, iar noi eram peste patruzeci! 

— Cu neputinţă! Puteaţi să-i găuriţi pielea cu cel puţin 
patruzeci de gloanţe! 

— Nu, nu puteam. Droll lucrează mai mult cu vicleşugul 
decât cu forţa. Uitaţi-vă numai la ochişorii ăia şireţi de 
cârtiţă. Nu le scapă nici măcar o furnică ce trece prin iarbă. 


Se apropie irezistibil de prietenos de prada sa, şi închide 
capcana înainte să bănuieşti ceva. 

— Te cunoaşte cumva? 

— Nu-mi vine să cred. Atunci nici nu m-a luat în 
seamăUnde mai pui că a trecut o bună bucată de vreme, 
răstimp în care eu m-am schimbat foarte mult. Sunt totuşi 
de părere că e bine să nu-i atragem atenţia. Sper că o să 
putem da pe-aici o lovitură bună, şi n-aş vrea să ne stea în 
cale. 

Bineînţeles că Droll nu arăta de loc atât de primejdios cum 
îl descrisese „colonelul”; ba dimpotrivă, cei de faţă trebuiau 
să-şi dea toată osteneala ca să nu izbucnească într-un râs 
jignitor la apariţia sa. Ce purta el în cap nu era nici pălărie, 
nici căciulă şi nici scufie, şi totuşi aducea cu fiecare din ele. 
Tichia consta din cinci bucăţi de piele de forme diferite. Cea 
din mijloc, de pe creştet, semăna cu un blid răsturnat. 
Bucata din spate îi umbrea ceafa, iar cea din faţă fruntea, 
ca un fel de cozoroc sau ca un bor de pălărie. Celelalte două 
serveau de clape pentru urechi. 

Surtucul era foarte lung şi neobişnuit de larg, combinat 
numai din petice şi flecuri de piele, cusute de-a valma, 
unele peste altele. Niciuna din ele nu avea aceeaşi vechime. 
Se vedea cât de colo că fuseseră aplicate la diferite 
intervale de timp. În faţă, marginile surtucului erau 
prevăzute cu mici curele care, legate împreună, ţineau loc 
de nasturi. Cum lungimea şi lărgimea neobişnuite ale 
acestei piese vestimentare îngreuiau mersul, omul o tăiase 
în spate de la tivul de jos până la brâu şi-şi înfăşurase 
picioarele cu cele două jumătăţi, în aşa fel încât formau un 
fel de pantaloni bufanţi, ceea ce dădea umbletului şi 
mişcărilor tuşăi Droll o înfăţişare nespus de comică. Aceşti 
îndoielnici nădragi îi ajungeau până la glezne. O pereche de 
ghete de piele îi completau îmbrăcămintea. Mânecile 
surtucului erau şi ele neobişnuit de lungi şi de largi. Tuşa 
Droll le cususe la capete şi tâiase ceva mai sus două găuri 
prin care-şi trecea mâinile. În felul acesta, capetele 


mânecilor formau două pungi de piele ce atârnau de ele, şi 
puteau adăposti tot felul de lucruri. 

Datorită acestei îmbrăcăminţi, statura bărbatului apărea 
de-a dreptul diformă, pe lângă aceasta mai provoca un râs 
irezistibil şi faţa lui plină, rumenă şi nespus de prietenoasă, 
cu ochişorii în necontenită mişcare, ca nimic să nu le scape. 

Asemenea apariţii nu sunt rare în vest. Cine trăieşte ani 
de-a rândul în sălbăticie, nu are nici timp, nici prilej şi nici 
bani spre a-şi înnoi hainele uzate decât cârpindu-le cu ce-i 
cade în cursul drumeţiei. Poţi întâlni aici adeseori bărbaţi 
vestiți, ale căror veşminte sunt atât de ciudate încât, în alte 
locuri, copiii s-ar ţine după dânşii prăpădindu-se de râs. 

Omul ţinea în mână o puşcă cu două ţevi, de o vârstă 
foarte venerabilă. Dacă mai avea şi alte arme, asta se putea 
doar presupune, căci de văzut nu se vedeau, de vreme ce 
surtucul îi învelea toată făptura, ca un sac legat cu grijă, 
dar care putea ascunde multe obiecte. 

Băiatul care-l însoțea pe acest original să tot fi avut 
şaisprezece ani. Era blond, ciolănos şi avea o privire 
matură, chiar dârză, ca a unuia care ştie de pe-acum să-şi 
croiască singur drumul. Îmbrăcămintea i se compunea din 
pălărie, cămaşă de vânătoare, pantaloni, ciorapi şi ghete, 
toate confecţionate din piele. În afară de puşcă, mai era 
înarmat cu un cuţit şi un revolver. 

De cum urcase pe punte, tuşa Droll se îndreptă spre 'Tom- 
cel-Negru, îi întinse mâna şi, cu vocea lui subţirică, în falset, 
exclamă: 

— Welcome, bătrâne Tom! Ce surpriză! E o veşnicie de 
când nu ne-am mai văzut! De unde vii şi încotro ţi-e 
drumul? 

Îşi strânseră mâinile cu efuziune, în timp ce Tom răspunse: 

— Dinspre Mississippi încoace. Vreau să ajung în Kansas, 
unde îmi am tăietorii de lemne prin păduri. 

— Well, atunci totul e în regulă. Şi eu mă duc într-acolo, şi 
chiar mai departe. Aşa că rămânem câtva timp împreună; 


dar să achit întâi biletul, Sir! Cât avem de plătit, eu şi cu 
acest omuleţ, dacă nu-i cu supărare? 

Această întrebare era adresată căpitanului. 

— Depinde până unde vreţi să mergeţi şi ce locuri doriţi - 
răspunse acesta. 

— Locuri? Mătuşa Droll nu călătoreşte decât cu clasa întâi. 
Deci cabină, Sir. Şi până unde? Să zicem deocamdată până 
la Fort Gibson. Putem oricând să mai lungim lasso-ul. 
Primiţi nuggeţi? 

— Da, cu plăcere. 

— Dar cu cântarul aurului cum staţi? Sunteţi cinstiţi? 

Întrebarea ieşi atât de hazlie, în timp ce ochişorii lui 
clipeau atât de nostim, încât nu i se putea lua în nume de 
rău. Iotuşi, căpitanul se sili să pară jignit şi mormăi: 

— Nu mai puneţi astfel de întrebări, că pe loc vă azvârl 
peste bord! 

— Oho! Credeţi, cumva, că mătuşa Droll poate fi atât de 
uşor aruncată în apă? N-aveţi decât să încercaţi! 

— Ei - se apără căpitanul - cu doamnele trebuie să fii 
politicos şi, de vreme ce sunteţi o mătuşă, aparţineţi sexului 
frumos. Aşa că sunt dispus să trec peste întrebarea 
dumneavoastră. De altfel, cu plata nu-i nici o grabă. 

— Nu, nu-mi place să rămân dator nici un minut. E unul 
din principiile mele, dacă nu-i cu supărare. 

— Well! Atunci poftiţi în birou. 

Cei doi se depărtară, iar ceilalţi rămaseră să-şi 
împărtăşească părerile despre acest om bizar. 

Căpitanul se întoarse mai curând decât Droll. Părea uluit 
şi se adresă celor din jur: 

— Să fi văzut, domnilor, nuggeţii aceia! A băgat mâna în 
buzunar şi când şi-a scos-o, avea în palmă o mulţime de 
grăunţe de aur cât bobul de mazăre, cât aluna şi chiar mai 
mari. Omul ăsta se vede că a descoperit o bonanza şi a 
golit-o de aur. 

Între timp, Droll achitase la birou costul călătoriei şi, 
reîntors pe punte, începu să scruteze lumea. Îi zări mai 


întâi pe oamenii lui Brinkley. O luă agale spre prora, 
uitându-se atent la ei. Privirea i se opri câteva clipe asupra 
„colonelului”, după care întrebă: 

— Scuzaţi-mă, Sir, nu ne-am mai întâlnit noi undeva? 

— Habar n-am! răspunse cel întrebat. 

— lar mie mi se pare că ne-am mai văzut. Poate aţi fost 
cândva pe Missouri în sus? 

— Nu. 

— Şi nici la Fort Sully? 

— N-am fost în viaţa mea pe-acolo. 

— Hm! N-aţi vrea să-mi spuneţi cum vă numiţi? 

— Pentru ce? La ce? 

— Fiindcă îmi plăceţi, Sir! Şi, de îndată ce un om mă 
atrage, nu mai am linişte până nu aflu cum îl cheamă. 

— Cât despre asta, şi dumneavoastră îmi plăceţi mie - 
replică tăios „colonelul”. Totuşi, nu m-aş încumeta să fiu 
atât de nepoliticos şi să vă întreb cum vă numiţi. 

— De ce nu? Nu mi s-ar părea o necuviinţă şi v-aş 
răspunde imediat. N-am nici un motiv să-mi ţin numele 
secret. Numai cine are conştiinţa încărcată evită să şi-l 
spună. 

— Vreţi cumva să mă jigniţi, Sir? 

— Nicidecum! Nu jignesc niciodată o fiinţă omenească, 
dacă nu-i cu supărare. Rămâneţi cu bine, Sir, şi păstraţi-vă 
numele pentru dumneavoastră! N-am nevoie de el. 

Droll îi întoarse spatele şi se depărtă. 

— Mie să-mi spună una ca asta! scrâşni roşcovanul. 

Şi eu să trebuiască s-o înghit! 

— De ce te-ai lăsat? râse unul dintre oamenii săi. Acestui 
sac de piele eu i-aş fi răspuns cu pumnul. 

— Şi-ai fi păţit-o! 

— Pshaw! Broscoiul ăsta nu prea aduce cu un atlet. 

— O fi! Dar un om care aşteaptă până ce o panteră neagră 
se apropie la doi paşi de el şi apoi trage în ea cu atâta sânge 
rece de parc-ar avea în faţă un biet cocoş de prerie nu-i 
chiar de disprețuit. De altfel, nu e vorba numai de el! Ar fi 


stârnit şi pe alţii care ar fi fost numaidecât împotriva mea, şi 
trebuie să evităm să atragem atenţia. 

Droll se îndreptase acum din nou spre trepte şi, în drum, 
dădu cu ochii de cei doi indieni care şedeau pe un balot de 
tutun. Când îl zăriră, se ridicară. Droll se opri din mers, 
apoi zori spre ei şi exclamă: 

— Mira, el oso grande y el oso chico! 

Adică, în limba spaniolă: „la te uită, Ursul-cel-Mare şi 
Ursul-cel Mic!” 

Droll ştia deci că cele două piei-roşii nu vorbeau bine 
englezeşte, în schimb înțelegeau şi vorbeau mai bine 
spaniola. 

— Que sorpresa, la Tia Droll 1 Ce surpriză, mătuşa Droll! 
răspunse indianul mai vârstnic. 

— Ce căutaţi aici, în est, şi pe vaporul ăsta? întrebă Droll 
strângându-le mâna. 

— Am fost la New Orleans şi suntem în drum spre casă. S- 
au perindat multe luni pe cer de când nu am mai zărit pe 
tuşa Droll. 

— Da. Ursul-cel-Mic a crescut între timp şi s-a făcut de 
două ori mai mare decât era pe-atunci. Oare fraţii mei roşii 
trăiesc în bună înţelegere cu vecinii lor? 

— Şi-au îngropat securile de război şi nu doresc să fie siliţi 
să le dezgroape. 

— Când o s-ajungeţi la ai Voştri? 

— Nu ştim încă. Ursul-cel-Mare nu se poate întoarce acasă 
înainte de a-şi fi muiat cuțitul în sângele celui care l-a jignit. 

— Cine-i acela? 

— Câinele alb de colo, cel cu părul roşu. L-a lovit pe Ursul- 
cel-Mare cu palma în obraz. 

— Ei, nu mai spune! Oare individul era în toate minţile? 
Doar trebuie să ştie ce înseamnă să loveşti un indian, şi încă 
pe Ursul-cel-Mare! 

— Nu ştie cine sunt. Mi-am spus numele în graiul 
poporului nostru şi-l rog pe fratele meu alb să tacă. 


— Fii fără grijă! Dar acum trebuie să mă duc la ceilalţi, 
care vor să stea de vorbă cu mine; o să mai trec eu pe la 
voi. 

Îşi continuă drumul întrerupt. Urcă pe puntea superioară, 
unde tocmai ieşea din cabina sa tatăl fetiţei salvate, ca să 
dea de veste că fiica lui şi-a revenit din leşin, că se simte 
destul de bine şi că nu are nevoie decât de odihnă, ca să se 
întremeze pe deplin. Apoi zori spre indieni, să mulţumească 
viteazului băiat pentru cutezătoarea lui faptă. Droll îi auzise 
cuvintele şi se interesă de cele întâmplate. Tom îl lămuri: 

— Da - observă mătuşa Droll - Îl cred pe băiat capabil de 
aşa ceva. Nu mai e copil, ci bărbat în lege. 

— Îi cunoşti pe 'aceşti indieni? Am văzut că ai stat de 
vorbă cu ei. 

— l-am întâlnit de câteva ori. 

— I-ai întâlnit? Păi spuneau că-s din tribul Tonkawa şi, 
după câte ştiu, spiţa e pe cale de dispariţie; nu pornesc 
niciodată la drum şi locuiesc într-o rezervaţie mizerabilă în 
valea lui Rio Grande. 

— Ursul-cel-Mare nu s-a statornicit într-un loc, ci a rămas 
credincios obiceiurilor strămoşilor săi. Hoinăreşte de colo- 
colo, aidoma căpeteniei apaşilor, Winnetou. Are, desigur, un 
adăpost stabil, dar îl ţine secret. Vorbeşte uneori de „ai săi”, 
dar cine, ce şi unde sunt aceştia m-am aflat niciodată. Avea 
şi acum intenţia să se ducă acolo, dar îl ţine pe loc datoria 
de a se răzbuna pe „colonel”. 

— "Ţi-a vorbit de asta? 

— Da. Nu' se va lăsa până nu o va îndeplini. În ochii mei, 
acest „colonel” e un om pierdut. 

— Asta am spus şi eu - interveni Old Firehand. Aşa cum îi 
cunosc eu pe indieni, Ursul-cel-Mare nu din laşitate s-a 
abținut să reacționeze când a fost lovit. 

— Aşa? întrebă Droll, măsurându-l din ochi pe uriaş. 

Va să zică, i-aţi cunoscut şi dumneavoastră pe indieni, dacă 
nu-i cu supărare? Nu se prea vede, cu toate că-mi păreţi un 


adevărat gigant. Aş zice chiar că v-ar sta mai bine într-un 
salon decât în prerie. 

— Vai, tuşă Droll! râse Tom. De astă dată ai scrântit-o rău. 
Ia ghici cine-i dumnealui? 

— Nici nu mă gândesc! Poate eşti dumneata atât de bun să 
mi-o spui numaidecât. 

— Nu. Nu vreau să-ţi fac viaţa chiar atât de uşoară. Tuşico 
dragă, acest gentlemen este unul dintre cei mai vestiți 
bărbaţi din vest. 

— Aşa? Deci nu dintre cei vestiți, ci dintre cei mai vestiți? 

— Exact. 

— Din categoria asta nu fac parte, după părerea mea, 
decât doi. 

Droll făcu o pauză, închise un ochi, cu celălalt îl scrută pe 
Old Firehand, chicoti lăsând să se audă un „hi-hi-hi-hi” 
asemănător unui sunet de clarinet, şi urmă: 

— lar aceşti doi sunt: Old Shatterhand şi Old Firehand. 
Cum pe primul îl cunosc, dacă nu-i cu supărare, dumnealui 
nu poate fi decât Old Firehand. Am ghicit? 

— Da, chiar eu sunt - Încuviinţă acesta. 

— Nu, zău! făcu Droll, dându-se doi paşi înapoi şi 
măsurându-l încă o dată pe uriaş dintr-un singur ochi. Chiar 
dumneavoastră sunteţi? înfăţişarea e, nu-i vorbă, aşa cum a 
fost descrisă, dar zău, nu cumva glumiţi? 

— Ei, şi asta tot glumă e? răspunse Old Firehand, în timp 
ce-l apucă de gulerul surtucului, îl ridică în sus cu o singură 
mână, îl învârti de trei ori în aer şi-l aşeză apoi pe o ladă din 
apropiere. 

Obrazul lui Droll devenise purpuriu. Îşi trase cu greu 
răsuflarea şi exclamă în fraze scurte, întretăiate: 

— Zounds - fir-ar să fie - Sir, mă luaţi drept o pendulă sau 
o giruetă? Pentru asta am fost făcut, ca să dansez în cerc 
prin aer în jurul dumneavoastră? Noroc că sleeping-gown- 
ull e din piele solidă, altminteri se rupea şi aş fi fost 
proiectat în fluviu! Dar demonstraţia 

1 Halat de noapte (în limba engleză în text). 


fost bună, Sir. Acuma văd că sunteţi cu adevărat Old 
Firehand. O cred, sunt convins, căci altfel aţi fi în stare să 
mai demonstraţi o dată acestor gentlemeni, prin persoana 
mea, rotația lunii în jurul pământului. M-am gândit adesea, 
când era vorba de dumneavoastră, cât de mult m-aş bucura 
să vă cunosc. lată mâna mea şi dacă nu vreţi să mă necăjiţi, 
să n-o respingeți. 

— S-o resping? Dau mâna cu dragă inimă oricărui bărbat 
de treabă, cu atât mai mult unuia care s-a introdus la noi 
într-un mod atât de straşnic. 

— Introdus? Cum aşa? 

— Prin faptul că aţi împuşcat pantera. 

— A, da! Asta nu era o treabă cu care merită să-ţi pierzi 
vremea. Animalul nu prea se simţea în apele lui, aşa că l-am 
ajutat. 

— Ai procedat ca un înţelept. Pantera nu se teme de apă, 
căci înoată admirabil şi ar fi putut ajunge la mal fără nici o 
greutate. Ar fi fost o mare nenorocire dacă ar fi reuşit. Aţi 
salvat astfel viaţa multor oameni. Vă strâng mâna şi doresc 
să ne cunoaştem mai îndeaproape. 

— Aceasta este şi dorinţa mea, Sir. Şi acum propun să bem 
ceva în cinstea cunoştinţei noastre. N-am venit pe acest 
steamer 1 ca să mor de sete. Să mergem, aşadar, în sala de 
mâncare! 

Tot grupul dădu urmare invitaţiei. De cum dispărură, se ivi 
negrul care nu avusese voie să asiste la scena cu pantera. 
leşea din încăperea maşinilor, unde venise rândul unui alt 
fochist, şi-şi căuta un locşor tihnit, ca să-şi facă somnul de 
prânz. Călca rar şi posomorât şi se cunoştea că nu-i în toane 
bune. Brinkley observă acest lucru; îl strigă, şi-i făcu semn 
să se apropie. 

— Ce doriţi, Sir? întrebă negrul, când se apropie. Dacă 
aveţi ceva de cerut, adresaţi-vă steward-ului! Eu nu mă 
ocup de pasageri. 

— Îmi închipui şi eu - răspunse „colonelul”! Am vrut doar 
să te întreb dacă ţi-ar plăcea să bei cu noi un pahar de 


rachiu. 

Vapor (în limba engleză în text). 

— Păi, dacă-i aşa, sunt omul dumneavoastră. La cazan ţi se 
usucă gâtlejul şi ficatul. Dar nu văd nici o băutură pe-aici. 

— Ţine aici un dolar. a-ţi ce vrei acolo, la tejghea, şi 
aşează-te lângă noi. 

Expresia de supărare dispăru imediat de pe chipul 
negrului. Aduse în grabă două sticle pline şi câteva pahare 
şi le depuse apoi în faţa lui Brinkley, care-i făcu loc cu 
bunăvoință. Roşcovanul umplu un pahar şi-l întinse 
negrului. Acesta îl goli dintr-o dată, mai dădu încă unul pe 
gât cu aceeaşi lăcomie şi apoi zise: 

— Asta-i o plăcere, Sir, pe care alde noi nu ne-o putem 
îngădui prea des. Dar ia spuneţi, cum de v-a dat în gând să 
mă invitaţi? Voi, albii, nu prea vă purtaţi de obicei aşa. 

— Pentru mine şi prietenii mei un negru e şi el om. Am 
băgat de seamă că lucrezi la cazane. E o muncă grea şi face 
sete şi, cum îmi închipui că nu sunteţi plătiţi cu sute de 
dolari, mi-am zis că o duşcă bună ţi-ar prinde bine. 

— Aţi avut o idee minunată. Căpitanul, bineînţeles că 
plăteşte prost. Nu ajungi să ai parte de o băutură ca lumea, 
mai ales că nu dă avans, cel puţin mie nu, abia la sfârşitul 
călătoriei desface baierele pungii. 

— Va să zică, nu prea te ai bine cuel? 

— Nu. Cică sunt prea setos. Pe ceilalţi îi plăteşte zilnic, dar 
pe mine nu. Şi atunci mai e de mirare că mi-e tot mai sete? 

— Ei, astăzi o să depindă numai de dumneata dacă o 
potoleşti sau nu. Sunt gata să-ţi mai dau câţiva dolari dacă- 
mi faci un serviciu în schimb. 

— Câţiva dolari? Ura! Ar ajunge pentru câteva sticle pline! 
Spuneţi-mi repede ce doriţi, Sir! Când e vorba de câştigat 
un rachiu, oricând sunt tocmai omul potrivit. 

— Se poate. Dar trebuie s-o faci cu dibăcie. Să tragi doar 
niţel cu urechea, să asculţi ce se vorbeşte. 

— Unde? La cine? 

— În salon. 


Fir-ar blestemat să fie! (în limba engleză în text). 

— Aşa! Hm! făcu îngândurat negrul. Şi pentru ce, Sir? 

— Pentru că... ei bine, am să-ţi vorbesc deschis. 

Îi mai întinse negrului un pahar plin şi continuă, pe un ton 
confidenţial: 

— E acolo un bărbat înalt, un colos, căruia îi zice Old 
Firehand, apoi un tip cu o barbă neagră, pe nume Tom, şi 
apoi unul costumat ca de carnaval, cu o fustă lungă de 
piele, răspunzând la numele de mătuşa Droll. Acest Old 
Firehand e un fermier bogat, iar ceilalţi doi sunt invitaţii săi 
care-l însoțesc. Se nimereşte că şi noi vrem să ne ducem la 
ferma aia, ca să ne tocmim pentru muncă. Aşa că am vrea 
să aflăm ce fel de oameni sunt cei cu care o să avem de-a 
face. Vezi dar că nu-i nimic necinstit sau oprit în ce-ţi cerem 
dumitale. 

— E drept, Sir. Nimeni pe lume nu mi-a interzis să ascult 
ce spun alţii. Am şase ore libere. Sunt în pauză, şi pot să fac 
ce vreau. 

— Dar cum ai să te descurci? Ai voie să intri în sală? 

— Nu, nu este chiar interzis, numai că n-am ce căuta 
acolo. Pot să intru ca să aduc sau să iau ceva. Dar asta se 
face numaidecât şi atunci nu-mi pot atinge scopul. 

— Nu există şi vreo treabă de făcut acolo, cu care să te 
poţi ocupa mai multă vreme? 

— Nu... adică, totuşi? îmi vine ceva în minte. Ferestrele 
sunt cam murdare. Aş putea să mă duc să şterg geamurile. 

— N-o să bată la ochi? 

— Nu. Cum salonul e mereu ocupat, treaba asta nu se 
poate face decât în prezenţa pasagerilor. De fapt, asta e 
sarcina steward-ului. Îi fac cel mai mare serviciu dacă i-o 
preiau. 

— Dar te-ar putea bănui. 

— Nu. Ştie că nu prea am bani şi că-mi place un păhărel. îi 
spun că mi-e cam sete şi că, în schimbul unui rachiu, sunt 
gata să spăl geamurile în locul lui. Nu vă faceţi nici o grijă, 


Sir; o s-o scot eu la capăt, sunt sigur. Deci, câţi dolari îmi 
făgăduiţi? 

— Plătesc după valoarea informaţiilor pe care mi le-aduci, 
dar îţi dau cel puţin trei dolari. 

— All right! S-a făcut! Mai turnaţi-mi un pahar şi-o şterg! 

După ce negrul se depărtă, oamenii îl întrebară pe 
Brinkley ce urmăreşte cu asta. 

— Suntem nişte băieţi pârliţi - zise el - şi trebuie să 
încercăm mereu să ne descurcăm. Am plătit biletele de 
drum şi vreau să încerc într-un fel sau altul să ne 
recăpătăm cel puţin banii. Pentru drumul lung pe care vrem 
să-l străbatem, e nevoie de pregătiri, şi ştiţi bine că pungile 
ne sunt cam goale. 

— Păi, e vorba să le umplem din casa gării. 

— Sunteţi atât de siguri că ne reuşeşte lovitura? Dacă 
putem da de bani încă de pe-acum, ar fi cea mai mare 
prostie să lăsăm să ne scape ocazia. 

— Prin urmare, ca să vorbim pe şleau, furt aici, pe bord? 
Asta e primejdios. Dacă respectivul descoperă paguba, iese 
un tărăboi îngrozitor, urmat de percheziţio-narea tuturor 
persoanelor şi a fiecărui colţişor de pe vas. lar noi am fi 
primii pe care ar cădea bănuielile. 

— Eşti cel mai copilăros individ din câţi am întâlnit 
vreodată! O treabă ca asta e periculoasă sau nu, depinde de 
cum o apuci. Şi nu-s eu omul s-o apuc de unde nu trebuie. 
Dacă ascultați de mine întru totul, trebuie să izbutim şi 
acum şi pe urmă, când dăm lovitura cea mare şi ultima. 

— Acolo-n munţi, la Lacul de Argint? Hm! Numai să nu ţi 
se fi spus gogoşi! 

— Pshaw! Ştiu eu ce ştiu. Nici prin gând nu-mi trece să vă 
spun de pe-acum totul în amănunt. Când ajungem la faţa 
locului, vă informez eu. Până atunci, trebuie să aveţi 
încredere în mine şi să mă credeţi când vă spun că zac nişte 
bogății acolo de o să ne ajungă tuturor pe toată viaţa. Dar 
acum să lăsăm orice pălăvrăgeală inutilă şi să aşteptăm mai 
bine liniştiţi ce veşti aduce prostănacul ăla de negru. 


Brinkley se sprijini cu spatele de balustradă şi închise 
ochii, ca semn că nu mai vrea să audă nici o vorbă şi să nu 
mai spună nimic. Se întinseră şi ceilalţi, fiecare cât mai 
comod. Unii căutau să adoarmă fără să reuşească, alţii 
şuşoteau între ei, comentând planul cel mare pentru 
realizarea căruia se asociaseră pe viaţă şi pe moarte. 

„Prostănacul de negru” părea să fie totuşi la înălţimea 
misiunii sale. Dac-ar fi dat peste un obstacol de netrecut, cu 
siguranţă că s-ar fi întors să dea de veste. Pe când aşa, se 
duse mai întâi în cabina de serviciu, probabil ca să 
vorbească cu steward-ul, se întoarse, apoi dispăru prin uşa 
salonului. Trecu mai mult de o oră până să reapară pe bord. 
Avea în mână mai multe cârpe de şters, le puse la locul lor, 
se apropie de vagabonzii redeveniţi deodată vioi, şi se aşeză 
lângă ei, fără să ia seama că două perechi de ochi nu-i 
slăbeau nici pe el, nici pe oamenii lui Brinkley. Erau ochii 
celor doi indieni. 

— Ei? întrebă cu interes „colonelul”. Cum te-ai achitat de 
misiune? 

— Mi-am dat toată osteneala - răspunse morocănos negrul 
- dar nu cred că cele auzite să merite mai mult de cei trei 
dolari. Vedeţi că v-aţi înşelat, Sir. 

— Întrucât? 

— Pe uriaş îl cheamă într-adevăr Old Firehand, dar nu e 
fermier, aşa că n-avea cum să-i invite pe acel Tom şi pe 
mătuşa Droll la ferma lui. 

— Aşa să fie? sări Brinkley prefăcându-se că e dezamăgit. 

— Da, aşa este - stărui negrul. Uriaşul e un vânător vestit 
şi vrea să urce în munţi. 

— Unde anume? 

— Asta n-a spus-o. Am auzit totul şi nu mi-a scăpat un 
singur cuvânt din ce-au vorbit. Stăteau tustrei, izolaţi de 
ceilalţi, la o masă cu tatăl fetiţei pe care a vrut s-o mănânce 
pantera. Pe tatăl fetei îl cheamă Butler şi e inginer. Vrea şi 
el să-i însoţească. 

— Un inginer? Dar ce caută oamenii ăştia în munţi? 


— Poate că au dat de-o mină şi vor să-l pună pe Butler s-o 
cerceteze. 

— Nu, fiindcă la asta Old Firehand se pricepe mai bine 
decât cel mai deştept inginer. 

— Vor să treacă mai întâi pe la cumnatul lui Butler, care e 
proprietarul unei ferme grozave din Kansas. Cumnatul ăsta 
trebuie să fie un om foarte bogat. A expediat vite şi cereale 
la New Orleans, iar inginerul îi aduce acuma banii din 
vânzare. 

Ochii „colonelului” licăriră. Dar atât el cât şi oamenii lui se 
feriră să trădeze printr-o singură silabă cât de importantă 
era pentru ei această informaţie. 

— Da, în Kansas sunt mulţi fermieri putrezi de bogaţi - 
observă conducătorul bandei pe un ton indiferent. Dar 
inginerul ăsta e un om foarte neprevăzător. Suma e mare? 

— A spus în şoaptă că ar fi nouă mii de dolari în hârtii, dar 
l-am auzit totuşi. 

— Atâţia bani nu-i cari aşa cu tine. La ce mai există atunci 
bănci pe lume? Dacă pică în mâinile tramp-rior, s-a zis cu 
bănişorii lui! 

— Nu, că nu i-ar găsi. 

— Ei, tramp-ii sunt daţi dracului! 

— Dar acolo unde-i ţine, n-o să le dea în gând să-i caute. 

— Deci ştii unde e ascunzătoarea? 

— Ştiu. A arâtat-o celorlalţi. E drept că a făcut-o pe 
ascuns, că eram şi eu de faţă, dar am văzut-o. Eram cu 
spatele la dânşii, însă n-au băgat de seamă oglinda prin 
care-i urmăream. 

— Hm! Oglinda e înşelătoare. Se ştie doar că cine se uită 
în oglindă vede dreapta în stânga şi stânga în dreapta. 

— La asta nu m-am gândit şi nu mă pricep... Dar ce-am 
văzut am văzut. Inginerul are un cuţit vechi de vânătoare, 
cu mânerul scobit, în care ţine bancnotele. 

— Aşa! Ei, asta fireşte că nu ne interesează. Noi nu 
suntem vagabonzi, ci muncitori agricoli cinstiţi. Îmi pare 
numai rău că m-am înşelat cu privire la uriaş. Asemănarea 


cu cel pe care-l credeam eu e foarte mare şi poartă şi 
acelaşi nume. 

— O fi vreun frate de-al lui. De altfel, nu numai inginerul 
are atâţia bani la el. Acela cu barba neagră vorbea şi el de o 
sumă însemnată, pe care o primise şi pe care urmează s-o 
împartă între oamenii lui, nişte pădurari. 

— Unde-s ăia? 

— Doboară acum copaci la Black Bear-River, la râul 
Ursului Negru, unde-i asta, nu ştiu. 

— Dar ştiu eu. Se varsă în Arkansas, mai la vale de ulv. 
Sunt mulţi tăietori de lemne? 

— Ca la vreo douăzeci, dar nişte băieţi unu şi unu, zicea el. 
Şi ăla hazliul, în halatul de piele, are la el o grămadă de 
nuggeţi. Dânsul tot spre vest vrea să meargă. Mă întreb la 
ce duce cu sine atâta bănet. Cu aşa ceva nu te cari prin 
locuri neumblate. 

— Adică de ce nu? Şi în vest are omul fel de fel de nevoi. 
Există şi acolo forturi, magazine de sezon şi negustori 
ambulanți care vând marfă pe nuggeţi. Dar, cum am mai 
spus, de oamenii ăştia nu-mi pasă de loc. Numai un lucru nu 
înţeleg: ce caută inginerul ăsta în Munţii Stâncoşi, şi mai 
cară şi o fetiţă cu el? 

— N-o are decât pe ea. Copila ţine mult la tatăl ei şi nu 
vrea să se despartă de dânsul. Are de gând să rămâie mai 
multă vreme în munţi şi cum e nevoie să se clădească nişte 
case din bârne, s-a hotărât să ia şi fetiţa şi soţia cu el. 

— Case? A spus el asta? 

— Da. 

— Păi, pentru dânsul şi fiica lui ar ajunge şi o singură 
cabană. E deci de presupus că n-or să fie singuri. Tare aş 
vrea să ştiu ce scop urmăresc! 

— Asta ar fi vrut să ştie şi bărbosul, dar Old Firehand i-a 
spus c-o să afle mai încolo. 

— Deci, vrea să păstreze secretul. Se vede treaba că tote 
vorba de vreo bonanza, de-o vână bogată de metal pe care 


vor s-o cerceteze în taină şi s-o exploateze, dacă e cazul. 
Tare-aş vrea să cunosc locul cu pricina! 

— Din păcate, nu s-a spus unde e. După câte am înţeles, 
vor să-i ia şi pe bărbos şi pe mătuşa Droll. S-au plăcut şi şi- 
au luat chiar cabine alăturate pe punte, deasupra noastră. 
La numărul unu doarme inginerul, la doi Old Firehand, la 
trei Iom, la patru Droll şi la cinci micul Fred. 

— Dar ăsta cine mai e? 

— Băiatul care-l însoţeşte pe Droll. 

— E fiul mătuşii Droll? 

— Nu, după câte am ghicit. 

— Care îi e numele de familie şi pentru ce călătoreşte cu 
Droll? 

— Despre asta nu s-a suflat o vorbă. 

— Cabinele astea de la numărul unu până la cinci se află în 
dreapta, sau în stânga? 

— La tribord, deci, dacă te uiţi de-aici, la stânga. Fiica 
inginerului doarme bineînţeles cu mama ei, într-o cabină 
rezervată doamnelor. 

— De vreme ce m-am înşelat cu privire la oamenii ăştia, 
mi-e perfect egal unde dorm. De altfel, nu-i invidiez de loc 
pentru cabinele lor strimte, unde se sufocă, în timp ce noi, 
aici jos, avem aer cât ne pofteşte inima. 

— Well, dar şi cei din cabine au aer destul, fiindcă 
geamurile se scot şi în locul lor se pun pătrate de tifon. Cel 
mai prost o ducem, bineînţeles noi. Când nu lucrăm 
noaptea, trebuie să dormim în magazia de cărbuni şi, dacă 
maşinistul ne dă voie, ni se face un hatâr îngăduindu-ni-se 
să ne culcăm aici, pe punte, lângă pasageri. Prin geamlâcul 
îngust nu pătrunde aerul, iar de jos vine miros de putregai. 
Când e zăpuşeală, te sufoci de-a binelea. 

— Dormitorul vostru e legat de cala vaporului? 

— Da. O scară duce până jos. 

— Şi cala poate fi încuiată? 

— Nu, ar fi prea anevoie. 


— Sunteţi, fără îndoială, de plâns. Dar hai să lăsăm 
poveştile astea! Mai avem ceva rachiu în sticlă. 

— Că bine ziceţi, Sir! Şi de atâta vorbă ţi se usucă gâtlejul. 
Încă o duşcă, şi mă duc şi eu într-un colţ, să-i trag un pui de 
somn. După ce trec cele şase ore libere, trebuie să mă 
întorc la cazan. Dar cu dolarii mei cum rămâne? 

— Mă ţin de cuvânt, deşi dau banii pe degeaba. Dar pentru 
că greşeala e a mea, nu vreau să fii tu păgubit. Uite cei trei 
dolari. Mai mult nu-mi poţi cere, fiindcă serviciul ce ni l-ai 
făcut nu ne e de nici un folos. 

— Sunt mulţumit şi aşa, Sir. Cu ăştia trei dolari cumpăr 
atâta rachiu cât să mă satur. Sunteţi un gentleman. Dacă 
mai aveţi vreo dorinţă, chemaţi-mă tot pe mine, nu cumva 
pe altul. Vă puteţi bizui pe mine. 

Negrul mai goli un pahar plin şi se duse apoi să se culce la 
umbra unui balot mare. 

Bandiţii se uitau curioşi la şeful lor. În esenţă, ştiau cam ce 
urmăreşte, dar nu vedeau prea bine ce legătură avea asta 
cu unele din întrebările pe care le pusese negrului şi cu 
informaţiile cerute. 

— Vă uitaţi la mine să vă lămuresc - Începu Brinkley, în 
timp ce pe chipul lui se ivi un zâmbet de satisfacţie şi de 
superioritate. Nouă mii de dolari în bancnote, deci bani 
peşin şi nu cecuri sau scrisori de credit cu care rişti să fii 
prins! E o sumă binevenită pentru noi. 

— Când o s-o avem! sări acela care obişnuia să vorbească 
şi în numele celorlalţi. 

— O s-o avem! 

— Dar cum punem mâna pe ea? Cum facem ca să luăm 
cuțitul acela? 

— Îl scot eu din cabină. 

— Tu, personal? 

— Fireşte. O treabă atât de serioasă ca asta n-o las pe 
seama altuia. 

— Şi dacă te prinde? 


— Cu neputinţă! Mi-am făcut planul şi trebuie să 
izbutească. 

— De-o fi aşa, o să-mi pară bine. Dar când s-o trezi 
inginerul, o să vadă că-i lipseşte cuțitul, şi atunci o să fie 
mare tărăboi. 

— Da, bineînţeles, o să fie mare tărăboi, dar atunci noi 
vom fi şters-o de mult. 

— Încotro? 

— Ce întrebare! La mal, fireşte! 

— Să înotăm cumva până la mal? 

— Nu. Nu pretind că suntem în stare de aşa ceva, nici eu şi 
nici voi. E drept că nu sunt un prost înotător, dar nu m-aş 
încumeta să mă măsor cu fluviul ăsta mare, noaptea, când 
nici nu se vede malul. 

— Te gândeşti deci să luăm una din cele două bărci? 

— Nici asta. 

— Atunci nu prea văd cum ajungem pe uscat înainte ca 
furtul să se descopere. 

— Ceea ce dovedeşte că ai un creier de copil. De ce crezi 
oare că m-am informat atât de amănunţit despre cala 
vaporului? 

— N-am cum să ştiu. 

— De ştiut, desigur că nu, dar de ghicit ai putea să 
ghiceşti. Uită-te în jur! Ce vezi acolo, lângă odgonul 
ancorei? 

— Pare să fie o ladă cu unelte. 

— Ai ghicit! Am văzut ce conţine: ciocane, pile, cleşti, şi 
mai multe sfredele, printre care unul cu un diametru de 
patru centimetri. 

— Acum fă legătura între cală şi sfredel! 

— Thunder-storm! 1 Nu cumva vrei să găuregşti vaporul? 
sări celălalt. 

— Chiar asta vreau. Când vaporul ia apă, înseamnă că s-a 
ivit o spărtură şi, pentru a se evita primejdia scufundării, se 
trage la mal, ca vaporul să poată fi cercetat în tihnă. 

— Dar dacă spărtura se observă prea târziu? 


— Nu mai fi atât de fricos! Când vaporul dă să se 
scufunde, şi asta se întâmplă foarte încet, nivelul apei urcă. 
Asta nu poate scăpa ofițerului de bord sau timonierului, 
dacă nu sunt orbi. O să se dezlănţuie atunci o zarvă şi o 
panică, că inginerul n-o să se mai gândească la cuțitul lui. 
lar când o să descopere paguba, noi o să fim de mult plecaţi 
departe! 

— Dar dacă totuşi se gândeşte careva la cuţit şi, în clipa 
acostării, nu se permite nimănui să coboare? Trebuie să ne 
gândim la orice eventualitate. 

— Tot n-o să găsească nimic. Legăm cuțitul de o sfoară, îl 
lăsăm să atârne în apă şi legăm un capăt al sforii de vapor, 
în exterior. Când ar da de el acolo, ar trebui să fie de-a 
dreptul atotştiutor. 

— Ideea nu e rea. Dar ce facem după ce părăsim vaporul? 

— Cred c-o să dăm curând de-o fermă sau de o tabără de 
indieni, unde ne putem procura cai fără să-i plătim. 

— Aşa da! Şi apoi încotro o luăm? 

— Mai întâi, spre râul Black Bear, la pădurarii de care 
vorbea negrul. O să ne vină uşor să dăm de urma taberei 
lor. Bineînţeles că nu ne arătăm, ci-l pândirn pe bărbos, ca 
să-i luăm şi lui banii. Odată treaba făcută, 

1 Mii de tunete! (în limba engleză în text). 

o să avem destul bănet ca să ne echipăm pentru expediţia 
noastră cea mare. 

— Renunţăm deci la casa de bani a gării? 

— Nicidecum! O fi conţinând o mulţime de miare care or 
să ne prindă bine. Dar am fi nişte nerozi dacă n-am lua şi ce 
ni se iveşte în cale mai înainte. Ei, acum ştiţi cum stăm. 
Deseară avem de lucru, iar de dormit nici nu poate fi vorba. 
Aşa că trageţi-i acuma un pui de somn! 

Ascultară cu toţii de acest îndemn. De altfel, din pricina 
căldurii insuportabile, pe vapor domnea o linişte 
neobişnuită. Peisajele din stânga şi dreapta fluviului nu 
ofereau nimic care să atragă atenţia pasagerilor, aşa că-şi 


petreceau timpul dormind sau picotind obosiţi, o stare care 
nu aduce adevărată odihnă nici trupului, nici sufletului. 

Abia către seară, când soarele se apropie de asfinţit, 
puntea se mai animă. Căldura cedase şi se stârnise o adiere 
ceva mai răcoroasă. Pasagerii ieşiră din cabinele lor, să se 
bucure de aerul proaspăt. Inginerul se afla şi el printre 
dânşii, cu soţia şi cu fiica sa. Aceasta îşi revenise pe deplin 
după spaima prin care trecuse şi după involuntara baie în 
apele fluviului. Toţi trei porniră în căutarea indienilor, căci 
doamna şi fetiţa nu le mulţumiseră încă. 

Ursul-cel-Mare şi cel-Mic petrecuseră toată după-amiaza 
într-o linişte şi nemişcare tipic indiene, şezând pe aceeaşi 
ladă unde fuseseră salutaţi de mătuşa Droll. 

— He-elbakh şoi-bakh Ko-ta neşenkh omeon - acum o să 
ne dea bani! rosti tatăl în graiul Tonkawa către fiul său, în 
clipa când îl zări pe inginer apropiindu-se împreună cu soţia 
şi fiica lui. 

Se întunecă la chip, deoarece acest fel de a-şi arăta 
recunoştinţa constituie o jignire pentru un indian. Fiul îşi 
ridică mâna dreaptă cu podul palmei în sus şi o cobori 
brusc, ca semn că e de altă părere. Privirea lui se opri cu 
plăcere asupra fetei pe care o salvase. Ea se îndreptă cu 
paşi grăbiţi spre tânărul indian, îi strânse mâna cu căldură 
şi-i zise: 

— Eşti un băiat bun şi curajos. Păcat că nu locuim aproape 
de voi; mi-ai fi devenit foarte drag. 

Adolescentul, uitându-se cu seriozitate la fetiţa cu obrajii 
trandafirii, îi răspunse: 

— Viaţa mea ar fi a ta. Marele Spirit aude aceste vorbe; el 
ştie că adevărate. 

— Atunci vreau să-ţi dau măcar o amintire, ca să nu mă 
uiţi. Îmi dai voie? EI încuviinţă. Atunci ea scoase din deget 
un inel subţire de aur şi-l trecu pe degetul mic al mâinii lui 
stângi, unde tocmai se potrivea. El se uită la inel, apoi la 
fată, pe urmă băgă mâna sub pătura Zuni, deznodă ceva de 
la gât şi-i întinse fetei o bucăţică de piele tare, pătrată, 


argăsită alb şi netezită cu grijă. Pe faţa albă erau imprimate 
câteva semne. 

— Şi eu dau ţie amintire - zise el. Este totemul lui Nintro- 
pan-homoş, piele numai, nu aur. Dar dacă tu în primejdie la 
indieni şi arătam asta, primejdie gata. Toţi indienii ştim 
Nintro-pan-homoş şi respectăm totem al lui. 

Fata nu ştia ce e un totem şi nu bănuia ce importanţă mare 
poate avea în anumite împrejurări. Ştia doar că, în schimbul 
inelului, primise şi ea un dar de la el, o bucăţică de piele, 
dar nu se arătă dezamăgită. Era prea blândă şi bună, aşa că 
n-ar fi avut inima să-l jignească, refuzându-i darul, în 
aparenţă atât de sărăcăcios. Îşi atârnă deci totemul de gât, 
în timp ce ochii tânărului indian scânteiau de bucurie, şi 
răspunse: 

— Îţi mulţumesc! Acum am un dar de la tine şi tu unul de 
la mine. Asta ne bucură pe amândoi, deşi nu ne-am uita nici 
fără aceste daruri. 

Acum îi mulţumi şi mama fetei, printr-o strângere simplă 
de mână. 

Apoi interveni şi inginerul: 

— Cum aş putea răsplăti fapta vitejească a Micului-Urs? 
Nu sunt sărac, dar tot ce posed ar fi prea puţin faţă de 
ceea ce a făcut el pentru noi. Nu-mi rămâne decât să fiu 
datornicul său pe veci. Pot să-i dau numai o amintire cu 
care să se poată apăra de duşmani, aşa cum a apărat-o pe 
fata mea de panteră. Va primi el oare aceste arme? îl rog 
din suflet! 

Scoase din buzunar două revolvere nou-nouţe, bine 
lucrate, cu plăci de sidef pe mânere, şi i le întinse. Tânărul 
indian nu cumpăni nici o singură clipă. Făcu un pas înapoi 
şi, stând drept, cu capul sus, zise: 

— Bărbat alb dă mie arme. Asta mare onoare, numai 
bărbaţi capătă arme. Primesc şi folosesc doar atunci când 
apărăm oameni buni şi împuşcăm la oameni răi. Howgh! 1 

Apoi vâri revolverele în cingătoare, sub pătură. Dar acum 
nici tatăl său nu se mai putu reţine. Se vedea pe chipul lui 


că lupta cu emoția. Îi spuse lui Butler: 

— Şi eu mulţumim la bărbat alb, că nu dat bani ca la sclavi 
sau oameni fără onoare. Aşa că mare răsplată, niciodată nu 
uităm. Noi totdeauna prieten cu om alb, cu squaiv 2 alb. Ea 
păstra bine totem de la Ursul-Mic; este şi al meu. Marele 
Spirit dea la voi numai soare şi bucurie...! 

Vizita de mulţumire se terminase. Îşi strânseră încă o dată 
mâinile şi se despărţiră. Cei doi indieni se aşezară din nou 
pe lada lor. 

— Tua encokli - buni oameni! rosti tatăl. 

m - Tua-tuă encokh - foarte buni oameni! întări fiul. 

Erau singurele efuziuni sentimentale ce le îngăduia 
rezerva lor indiană. 

Faptul că mulţumirile inginerului fuseseră, după concepţia 
indiană, delicate, nu se datora numai lui. Era prea puţin 
iniţiat în vederile şi obiceiurile pieilor-roşii ca să fi ştiut cum 
trebuie să se poarte, de aceea ceruse sfatul lui Old 
Firehand, care-l învățase ce are de făcut. Acum se întoarse 
la acesta, la 'Tom şi la Droll, sus, pe puntea principală, şi le 
relată felul în care îi fuseseră primite darurile. Când pomeni 
de totem, se simţea după tonul lui, că nu-i preţuia îndeajuns 
însemnătatea. Aşa că Old Firehand îl întrebă: 

— Ştiţi ce e un totem, Sir? 

— Da. E emblema unui indian; cum ar fi la noi pecetea sau 
parafa şi se poate compune din cele mai felurite obiecte sau 
materiale. 

— Definiţia e justă, dar nu completă. Nu orice indian poate 
poseda un totem, ci numai căpeteniile. Faptul că băiatul are 
de pe acum unul dovedeşte că numără la 

1 Exclamaţie prin care pieile-roşii îşi întăresc spusele: „Am 
zis!” 

2 Femeie, soţie. 

activul său isprăvi socotite extraordinare chiar de către 
pieile-roşii. Afară de asta, totemurile variază după 
destinaţia lor. O anumită categorie se face, ce-i drept, 
numai ca să servească de adeverinţă sau acreditare, deci ca 


la noi sigiliul sau parafa. Dar totemurile de cea mai mare 
importanţă pentru noi, feţele-palide, au valoarea unei 
recomandaţii a celui care a primit unul. Recomandaţi a 
variază şi ea după gradul ei de căldură. Arătaţi-mi bucata 
de piele! 

Fata i-o dădu şi Old Firehand o examină cu atenţie. 

— Puteţi oare să ne descifraţi aceste semne, Sir? întrebă 
Butler. 

— Da - dădu din cap Old Firehand. Am fost de atâtea ori şi 
atât de multă vreme pe la diferitele triburi, încât ştiu nu 
numai să le vorbesc dialectele, dar le înţeleg şi scrierile. 
Acest totem este atât de preţios, cum numai rar am văzut 
dăruindu-se câte unul. E scris în limba Tonkawa, şi 
inscripţia sună aşa: „Sake-i Kanvan ehlatan henson-Şakin 
henson-Şakin şake-i Kanvan-ehlatan ne-el ni-ya.” în 
traducere exactă, înseamnă: „Umbra lui e umbra mea şi 
sângele lui e sângele meu; e fratele meu mai mare”. Şi 
dedesubt, e semnătura Ursului-Mic. Denumirea de „fratele 
mai mare” e un titlu de onoare mai mult încă decât numai 
„fratele”. Totemul conţine o recomandare cum nu se poate 
mai călduroasă. Cine face vreun rău posesorului acestui 
totem, trebuie să se aştepte la răzbunarea cruntă a Ursului- 
Mare, a Ursului-Mic şi a tuturor prietenilor lui. Păstraţi 
totemul şi înveliţi-l bine, să nu se şteargă culoarea roşie a 
inscripţiei. Nu se ştie de ce folos vă poate fi, cu atât mai 
mult cu cât pornim spre regiunea unde locuiesc aliaţii 
tribului Tonkawa. De acest mic petic de piele poate depinde 
viaţa multor oameni. 

Vaporul trecuse în timpul după-amiezii de Ozark, Fort 
Smith şi Van Buren, şi ajunse acum în cotitura unde cursul 
lui Arkansas face o întorsătură netă spre nord. Căpitanul 
anunţase că -aproximativ cu două ore după miezul-nopţii 
vasul, va ajunge la Fort Gibson. Ca să fie odihniţi la sosire, 
cei mai mulţi dintre pasageri se duseră devreme la culcare, 
căci era de aşteptat ca la Fort Gibson să rămână treji până 
dimineaţa. Călătorii cu locuri în cabine părăsiseră punţile şi 


chiar în salon rămăseseră doar câteva persoane care jucau 
şah sau cărţi. În fumoarul alăturat se aflau numai trei 
persoane, şi anume Old Firehand, Tom şi Droll, care îşi 
povesteau din aventurile trăite de fiecare. Uriaşul vânător 
nu reuşise până atunci să afle mare lucru despre condiţiile 
de viaţă şi intenţiile mătuşii Droll. Acum îl întrebă cum de 
ajunsese să capete ciudata poreclă de mătuşă. 

— Cunoaşteţi bine obiceiul ivestmenilor - răspunse Droll - 
de a da fiecăruia câte o poreclă sau un nume de campanie. 
În halatul ăsta al meu semăn a femeie şi acest aspect se 
potriveşte şi cu vocea mea subţirică. Înainte vreme aveam o 
voce de bas, dar o răceală cumplită mi-a răpit sunetele 
joase. Cum, afară de asta, obişnuiesc să mă port cu fiecare 
băiat de treabă ca o adevărată mătuşă, mi-au spus „tuşa 
Droll”. 

— Droll e numele dumitale de familie? 

— Da, dar nu numai numele meu, ci şi eu sunt tare vesel, 
poate chiar puţin caraghios. De aceea numele mi se 
potriveşte bine. 

— Pare un nume german. Nu cumva sunteţi de obârşie 
germană, ca Iom şi ca mine? 

— Ba da! 

— Şi v-aţi născut în Statele Unite? 

Aici Droll (aşa îi vom spune de-acum înainte) făcu mutra 
lui şireată şi hazlie şi răspunse în germană: ! - Da' de unde! 
Aşa ceva nici nu mi-a trecut prin cap pe atunci: mi-am 
căutat nişte părinţi nemți sadea. 

— Cum? Aşadar, un german băştinaş, un compatriot! 
exclamă Old Firehand. Cine-ar fi crezut aşa ceva! 

— N-aţi fi crezut! Şi eu care-mi închipuiam că se vede 
imediat că m-am născut ca un strănepot al vechilor 
germani! Puteţi cumva ghici unde mi-am încălţat şi tocit 
primii mei pantofiori? 

— Fireşte! Dialectul dumitale mi-o spune. 

— Nu zău, tot se mai cunoaşte? Asta mă bucură al naibii, 
fiindcă mi-a plăcut la nebunie de când mă ştiu, cu toate că 


mai târziu mi-a stricat, din păcate, întreaga carieră. Ei, să 
vedem, ştiţi să-mi spuneţi unde m-am născut? 

— În frumosul ducat Altenburg, unde se fabrică cea mai 
bună brânză frământată. 

— Exact, prin Altenburg. Aţi ghicit-o numaidecât. Şi 
chestia cu brânza e foarte adevărată. Se fac rotocoale zise 
„brânzari” şi nu găseşti în toată Germania alţii mai buni. 
Ştiţi, am vrut să vă fac o surpriză şi de-aia nu v-am spus de 
la început că vă sunt compatriot. Acum însă, că stăm atât de 
tihniţi la sfat, m-a luat aşa gura pe dinainte; şi acu', hai să 
vorbim de frumoasa noastră patrie, la care mă tot gândesc 
cu dor, deşi mă aflu de atâta vreme aici. 

Pesemne urma să se desfăşoare o conversaţie însufleţită, 
dar, din păcate, nu se întâmplă aşa, căci câţiva domni, care 
se săturaseră de joc, veniră să fumeze aici o ţigară şi 
intrară în vorbă cu cei prezenţi, încât cei trei fură siliţi să 
renunţe la taifasul lor. 

Mai târziu, când se despărţiră ca să se culce, Droll îi ură 
lui Old Firehand noapte-bună, spunându-i: 

— Mare păcat că n-am mai putut sta de vorbă! Dar e şi 
mâine o zi, şi o putem lua de la capăt. Somn uşor, domnule 
compatriot! Somn uşor, şi să căutăm să adormim cât mai 
repede, că după miezul-nopţii trebuie să ne sculăm iar. 

Acum toate cabinele erau ocupate şi în fiecare încăpere se 
stinseseră luminile. Pe bord nu mai ardeau decât cele două 
lanterne reglementare - una la prora, alta la pupa. Cea din 
faţă lumina fluviul atât de bine şi la o asemenea distanţă, 
încât marinarul de serviciu putea zări orice obstacol ce s-ar 
fi ivit pe apă şi putea da de veste din timp. Acest marinar, 
cârmaciul şi şeful de echipaj care se plimba pe punte în sus 
şi-n jos, păreau să fie singurii oameni treji, afară de cei de la 
maşini. 

Şi bandiții se prefăceau că dorm. Şiretul de „colonel” îi 
aşezase în jurul boeaportului prin care se cobora în josul 
vasului, aşa că nimeni nu putea intra fără să fie observat de 
ei. 


— Urâtă treabă! şopti el omului de lângă dânsul. Nu m-am 
gândit că noaptea stă un om de veghe la prora şi scrutează 
apa. Tipul ne stă în cale. 

— Nu chiar aşa cum crezi. În întunecimea asta nu poate 
vedea până aici, la bocaport. E beznă. Nici o singură stea 
pe cer. Afară de asta, trebuie să stea tot timpul cu ochii 
aţintiţi spre cercul de lumină al lanternei şi e orbit când se 
întoarce spre noi. Când îi dăm drumul? 

— Imediat. Nu avem timp de pierdut, trebuie să fim gata 
înainte de-a ajunge la Fort Gibson. Burghiul e la mine. 
Acum cobor. Dacă se întâmplă ceva, tuşeşte tare, cu 
siguranţă că am să te aud. 

Favorizat de întuneric, Brinkley se strecură spre 
tambuchiul încăperii de lest şi-şi puse picioarele pe treapta 
îngustă. Cobori apoi repede cele zece trepte. Examină 
podeaua, pipăind-o. Găsi bocaportul, care ducea în cală, şi 
cobori o a doua scară, care avea mai multe trepte decât cea 
de sus. Ajuns jos, scăpără un chibrit şi se uită n jur. 
Încăperea în care se afla era mai înaltă de un stat de om şi 
se întindea aproape până la mijlocul vaporului. Nefiind 
fragmentată de nici un perete despărțitor, avea în faţă 
aceeaşi lărgime ca întregul vas dintr-o parte până în 
cealaltă. Câteva colete mărunte zăceau pe ici, pe colo. 

Colonelul se apropie acum de peretele dinspre babord şi 
înfipse vârful sfredelului, potrivindu-l bineînţeles, sub linia 
de plutire. Apăsă cu putere şi unealta se înfipse în lemn, 
pătrunzând tot mai adânc. Simţi apoi o rezistenţă tare - 
tabla ce ocrotea partea vaporului aflată în apă. Trebuia 
neapărat s-o străpungă. Dar pentru ca apa să poată năvăli 
cât mai repede, era nevoie de cel puţin două găuri. Brinkley 
sfredeli deci mai întâi, cât se putea mai spre pupa, o a doua 
gaură, până dădu şi aici de tablă. Apoi ridică o piatră din 
grămada de lest şi lovi cu ea în mânerul burghiului până ce 
vârful străpunse tabla. Un fir de apă ţâşni înăuntru şi-i udă 
mâna. Dar când scoase burghiul, nu fără un oarecare efort, 
îl izbi un şuvoi de apă atât de puternic, încât trebui să se 


dea iute la o parte. Zgomotul maşinilor înăbuşise ciocănitul 
cu piatra. Acum străpunse şi tabla primei găuri, care era 
mai aproape de scară, şi se reîntoarse pe punte. Mai ţinea 
încă sfredelul în mână şi-l azvârli de-abia când se afla pe 
scara de sus. De ce să-l mai fi luat cu el? 

Îndată ce ajunse la ai săi, îl întrebară cu voce înceată dacă 
izbutise. Le răspunse afirmativ şi le spuse că vrea să se 
furişeze imediat în cabina numărul unu. 

Salonul şi fumoarul alăturat se aflau pe dunetă, iar 
cabinele alături, de ambele părţi. Fiecare cabină avea o uşă 
ce ducea spre salon. Pereţii exteriori, din placaj subţire, 
erau prevăzuţi cu ferestre destul de mari, închise acum 
numai cu plase subţiri. Între pereţii exteriori ai cabinelor şi 
marginea vaporului exista, de o parte şi de alta un culoar 
îngust. Pe acest culoar, şi anume pe partea stângă, aşadar 
la tribord, trebuia acum să înainteze colonelul”. 

Cabina numărul unu era prima, deci în colţ. 

Se culcă pe podea şi se târi încet înainte, lipit de 
balustradă, deci la marginea vasului, spre a nu fi observat 
de şeful de echipaj care se plimba încoace şi încolo. Ajunse 
cu bine la ţel. Prin vălul de la fereastră se cernea puţină 
lumină. În cabină ardea o lampă. Oare Butler mai era 
treaz? Poate că citea? 

Dar Brinkley se convinse că şi în celelalte cabine ardea 
lumina, ceea ce îl linişti. Era posibil ca tocmai aceasta să-i 
uşureze executarea planului. Îşi scoase cuțitul şi tăie fără 
zgomot vălul transparent, de sus până jos. Perdeaua îl 
împiedica să se uite prin fereastră în cabină. O dădu binişor 
la o parte - şi-i veni să chiuie de bucurie văzând cum se 
prezentau lucrurile. Pe peretele din stânga, deasupra 
patului, atârna o lampă aprinsă, învelită în partea de jos, ca 
lumina să nu-l superepe cel ce dormea în pat. Inginerul 
aţipise cu faţa la perete. Îmbrăcămintea şi-o aşezase pe un 
scaun, la peretele din dreapta, pe o măsuţă pliantă, se aflau 
pormoneul, ceasul şi cuțitul cu pricina, uşor de apucat. 
Brinkley întinse mâna şi luă cuțitul, fără să se atimgă însă 


de ceas şi de portofel. Îl scoase din teacă şi studie mânerul. 
Acesta se deschidea ca o cutiuţă de ace sau de peniţe. Atâta 
era de ajuns. 

Ei, drace, ce uşor a mers! răsuflă hoţul. Altfel, ar fi trebuit 
să intru şi, la nevoie, să-l sugrum! 

Nimeni nu văzuse cele petrecute, fereastra dădea spre 
aPă. „Colonelul” vâri cuțitul în cingătoare, se culcă şi se 
întoarse târâş la oamenii lui. Reuşi să se ferească de şeful 
de echipaj. Câţiva metri mai încolo, se uită în stânga. 1 se 
păru că zăreşte două puncte fosforescente licărind uşor şi 
dispărând îndată. Erau o pereche de ochi, ştia bine. Cu o 
mişcare bruscă, dar neauzită, se aruncă înainte şi se 
rostogoli tot atât de repede într-o parte. Într-adevăr, din 
locul unde zărise ochii, se auzi un zgomot, ca şi cum cineva 
da să se repeadă asupra altuia. Şeful de echipaj îl auzise şi 
el şi se duse să vadă ce se întâmplă. 

— Cine e? întrebă el. 

— Eu, Nintropan-hauey - sună răspunsul. 

— Aha, indianul! De ce nu dormi? 

— Un om furişat. Ceva rău făcut. Eu văzut pe el, darel 
repede fugit. 

— Încotro? 

— În faţă, unde stă „colonel”. Poate fost chiar dânsul. 

— Pshaw! La ce să se furişeze pe-aici el sau altul? Du-te şi 
te culcă şi nu-i mai tulbura şi pe ceilalţi! 

— Eu doarme, dar atunci nu vinovat dacă ceva râu se 
întâmplă. 

Şeful de echipaj mai trase totuşi cu urechea spre prora şi, 
cum nu se auzea nimic, se linişti. Era convins că indianul se 
înşelase. 

Trecu un răstimp mai îndelungat. Deodată, omul de pază 
de la prora îl strigă: 

— Sir, nu ştiu de ce, dar apa urcă repede. Vaporul se 
scufundă! 

— Prostii! râse şeful de echipaj. 

— Veniţi să vedeţi! 


Şeful de echipaj se uită în jos, nu zise nimic şi se duse în 
grabă la cabina căpitanului. Peste două minute se 
întoarseră împreună. Aduseseră o lanternă cu care 
luminară şi peste bord. Apoi mai aduseră o lanternă. Şeful 
de echipaj cobori prin bocaportul din spate, căpitanul prin 
cel din faţă, ca să cerceteze santina. Tvamp-ii se 
depărtaseră între timp. Peste puţin, căpitanul se ivi din nou 
pe punte şi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre timonier. 

— Nu vor să alarmeze lumea - şopti Brinkley oamenilor 
săi. Dar, fiţi atenţi, vaporul o să tragă la mal! 

Avea dreptate. Matrozii şi lucrătorii fură treziţi în taină şi 
vasul îşi schimbă cursul. 'Totuşi, lucrul nu se putea face fără 
oarecare agitaţie. Pasagerii se treziră şi câţiva ieşiră din 
cabinele lor. 

— Nu e nimic, domnilor, nu e nici o primejdie! le strigă 
căpitanul. A pătruns puţină apă în santină şi trebuie s-o 
scoatem cu pompa. De aceea acostăm şi cui îi e frică poate 
cobori şi să stea până una-alta la mal. 

Voia să-i calmeze, dar efectul obţinut era exact contrariul. 
Se auzeau ţipete, unii cereau colaci de salvare, cabinele se 
goliră şi se iscă o învălmăşeală. Deodată, razele lanternei 
din faţă căzură asupra malului înalt. Vaporul coti, aşezându- 
se paralel cu ţărmul, şi se aruncă ancora. Ambele pasarele 
de debarcare se dovediră îndeajuns de lungi, şi fricoşii se 
repeziră pe mal. Cei dintâi fugiră răufăcătorii şi dispărură 
numaidecât în bezna nopții. 

Pe bord rămaseră, în afară de echipaj, Old Firehand, Tom, 
Droll şi Ursul-Mare. Vânătorul coborâse în cală, ca să 
examineze nivelul apei. Se întoarse pe punte cu lanterna în 
mâna dreaptă şi cu burghiul în cea stângă, şi-l întrebă pe 
căpitan, în timp ce acesta supraveghea instalarea 
pompelor: 

— Sir, unde îşi are locul sfredelul acesta? 

— În lada de unelte - răspunse un marinar. Azi după-masă 
se mai afla acolo. 


— L-am găsit lângă scară. Vârful e îndoit. Pariez că vaporul 
a fost găurit! 

Impresia provocată de aceste cuvinte fu întărită de încă o 
descoperire. Inginerul îşi dusese mai întâi soţia şi fiica pe 
mal. Apoi se înapoiase pe vapor, ca să se îmbrace complet. 
Acum ieşea din cabina lui, strigând atât de tare, încât toată 
lumea îl auzi: 

— M-au furat! Nouă mii de dolari! Vălul de la fereastră a 
fost tăiat şi banii mi-au fost luaţi de pe măsuţă. 

Îndată după aceea se auzi glasul şi mai puternic al 
Ursului-cel-Mare: 

— Eu ştie. Cornel furat şi găurit vapor. Nintropan-hauey a 
văzut. Dar şef de echipaj nu crezut. Întrebaţi fochist negru! 
El băut cu „cornel”. El dus la salon şi spălat ferestre, apoi 
întors şi iar băut. El trebuie spune tot. 

Într-o clipă, căpitanul, şeful de echipaj, pilotul şi cei trei 
germani îi înconjurară pe indian şi pe inginer, ca să afle 
amănunte. Deodată, se auzi un strigăt de jos, de pe mal, din 
dreptul vaporului. 

— Asta Ursul-Mic - Îi lămuri indianul. NintropanJiauey 
trimis pe el după „colonel” care repede fugit la țărm. El 
spune unde acum „cornel”. 

Şi iată că Ursul-cel-Mic venea în fuga mare peste puntea 
de debarcare şi striga arătând spre fluviul luminat între 
timp, până departe, de lanternele vaporului: 

— Acolo vâsleşte. „Cornel” tăiat jos barca mare şi plecat la 
altul mal. 

Se zărea barca depărtându-se. Bandiţii jubilau şi strigau 
spre cei de pe vapor cuvinte de batjocură. Echipajul şi o 
parte din pasageri le răspundeau furioşi. În agitația 
generală, nimeni nu-i mai lua în seamă pe indieni, care 
dispăruseră brusc. În sfârşit, vocea puternică a lui Old 
Firehand reuşi să restabilească liniştea şi, deodată, se auzi 
de pe apă o altă voce. 

— Ursul-Mare împrumutat barca mică. El merge după 
„cornel” pentru răzbunare. Lăsăm barca mică la mal şi 


legăm. Căpitanul o găsim. Căpetenia Tonkawa nu lăsăm 
scape „cornel”. Ursul-Mare şi Ursul-Mic trebuie căpătăm 
sângele lui. Howgh! 

Căpitanul înjura şi blestema de mama-focului. În timp ce 
oamenii echipajului începură să pompeze apa şi să astupe 
găurile, se procedă la interogarea fochistului negru. Old 
Firehand îl descusu în aşa fel, încât, strâns cu uşa, mărturisi 
tot, repetând fiecare vorbă schimbată cu vagabonzii. Acum 
era limpede. Hoţul fusese Brinkley; sfredelise peretele 
vasului ca să poată fugi, coborând cu oamenii lui la mal 
înainte ca furtul să fie descoperit. Trădarea negrului nu 
putea rămâne nepedepsită, legal, însă, nu-i putea fi 
dovedită vinovăția. 

Se vădi curând că pomparea apei se putea face uşor şi nu 
numai că vasul nu se afla în primejdie, dar că îşi va putea 
relua peste puţin cursa. Aşa că pasagerii se putură 
reîntoarce de pe malul neospitalier în cabinele lor de la 
bord, unde se instalară în tihnă. Nu le păsa de pierderea de 
timp, ba unii se bucurau chiar de această palpitantă 
întrerupere a plicticoasei călătorii. 

Bineînţeles că inginerul nu putea resimţi nici o bucurie, 
dat fiind că incidentul îi pricinuise pierderea unei sume atât 
de importante, pe care trebuia s-o restituie Old Firehand îl 
consolă spunându-i: 

— Încă nu-i pierdută speranţa să recăpătaţi banii. 
Continuaţi-vă liniştit călătoria împreună cu soţia şi fiica. O 
să vă regăsesc la fratele dumneavoastră. 

— Cum? Plecaţi? 

— Da, vreau să-l urmăresc pe acest „colonel” şi să-i răpesc 
prada. 

— Dar e un lucru periculos! 

— Pshaiv! Old Firehand nu e omul care să se teamă de 
asemenea haimanale. 

— Totuşi, eu vă rog să renunţaţi. Mai bine pierd banii. 

— Sir, nu e vorba numai de cei nouă mii de dolari ai 
dumneavoastră, ci de mult mai mult. Bandiţii au aflat de la 


negru că şi Iom are bani la el şi că e aşteptat de oamenii lui 
la râul Black-Bear. Desigur că nu mă-nşel gândindu-mă că 
se vor îndrepta într-acolo ca să pună la cale o nouă lovitură, 
care ar putea costa vieţi omeneşti. Cei doi Tonkawa sunt ca 
nişte copoi pe urmele lor şi, o dată cu revărsatul zorilor, ne 
luăm după dânşii şi noi, adică Tom, Droll, tânărul Fred şi cu 
mine. Nu-i aşa, domnilor? 

— Da! confirmă simplu şi serios Tom. 

— Da, da! încuviinţă şi Droll. Trebuie să-l prindem pe 
roşcovan şi de dragul altor oameni. Când o încăpea pe 
mâna noastră, o să fie vai şi amar de dânsul, dacă nu-i cu 
supărare. 

CAPITOLUL III. 

LUPTE NOCTURNE. 

Pe malul înalt al lui Black-Bear-River ardea un foc mare. E 
drept că luna strălucea pe cer, dar lumina ei nu putea 
pătrunde prin coroana deasă a copacilor. Fără acest foc, ar 
fi domnit bezna cea mai adâncă. Flacăra ilumina un fel de 
cabană alcătuită nu din grinzi puse orizontal unele peste 
altele, ci cu totul altfel. Pe patru trunchiuri de copaci care 
formau un pătrat şi cărora li se tăiaseră vârfurile cu 
ferăstrăul, fuseseră aşezate bârne care susțineau 
acoperişul. Acesta, precum şi cei patru pereţi, constau din 
aşa-numitele clap-boards, nişte scânduri desprinse în stare 
brută din trunchiuri de chiparoşi sau goruni. Peretele din 
faţă avea trei deschizături, una ceva mai mare drept uşă, şi 
celelalte două, mai mici, drept ferestre de o parte şi de alta. 
În faţa acestei case ardea focul de care am vorbit, iar în 
jurul lui şedeau vreo douăzeci de făpturi cu o înfăţişare de 
sălbatici; se vedea că nu mai veniseră de multă vreme în 
contact cu civilizaţia. Veşmintele le erau zdrenţuite şi feţele 
arse de soare, muncite de vânt şi intemperii. Afară de 
cuțite, nu aveau nici un fel de arme la ei: probabil că le 
ţineau în interiorul cabanei. 

Deasupra focului, prins de o cracă groasă, atârna un 
Cazan în care fierbeau bucăţi mari de carne. În apropiere, 


se aflau doi dovleci uriaşi, goliţi de miez, conţinând miere 
lichidă dospită, deci hidromel. Cine poftea îşi turna din 
această băutură sau îşi umplea o ceaşcă cu fiertura din 
cazan. 

Toţi luau parte la conversaţie, care era foarte animată. 
Societatea părea să se simtă în absolută siguranţă, căci 
niciunul nu-şi dădea osteneala să vorbească mai încet. Dac- 
ar fi bănuit apropierea vreunui duşman, ar fi întreţinut 
focul în felul indienilor, adică în aşa chip încât să ardă cu 
flacăra mică, invizibilă de departe. De peretele cabanei 
erau sprijinite topoare, securi, ferăstraie mari şi alte unelte, 
din care se putea ghici că grupul era format din rafters, 
adică tăietori de lemne şi plutaşi. 

Aceşti rafters sunt o specie aparte de colonişti din pădurile 
seculare. Situaţia lor e la mijloc de drum, între cea de 
fermier şi cea de trapper. Pe când fermierul e în mai 
strânsă legătură cu civilizaţia şi aparţine populaţiei stabile, 
trapper-ul sau puitorul de capcane duce aproape o viaţă de 
sălbatic, asemănătoare cu modul de existenţă 

1 Vânător din stepele Americii de Nord, care întinde 
capcane. 

al indienilor. Nici rafter-ul nu este legat de un singur loc, ci 
duce o viaţă liberă, aproape independentă. El hoinăreşte 
dintr-un sat într-altul şi dintr-o regiune într-alta. Nu se 
apropie de bună voie de oameni şi de aşezări omeneşti, 
meseria lor fiind de fapt ilicită. Pădurea de unde taie lemne 
nu e proprietatea lui. Nici nu i-ar trece prin minte să 
întrebe a cui e. Dacă dă de codri potriviţi şi, în apropiere de 
o apă pe care buştenii să poată fi transportaţi uşor, prin 
plutire, se pune pe lucru fără să-i pese dacă locul pe care-l 
exploatează este pe teritoriul Statelor Unite sau aparţine 
unui proprietar particular. Îşi alege cei mai buni copaci, 
doboară, taie şi prelucrează trunchiurile, îi leagă în plute şi- 
i mână în josul apei ca să vândă apoi undeva lemnul 
Bustras. 


De aceea un rafter nu-i un oaspete bine văzut. E adevărat 
că multor colonişti nou veniţi pădurile dese pe care le 
găsesc le dau bătaie de cap şi că s-ar bucura deci ca 
pământul să le fie despădurit. Dar rafter-ul nu lăzuieşte, el 
îşi alege, aşa cum am mai spus, numai trunchiurile cele mai 
bune, doboară copacii, le taie coroanele şi le lasă acolo. 
Printre aceste ramuri şi din butucii cu rădăcinile rămase 
răsar apoi noi mlădiţe care, împreună cu viţa sălbatică şi 
alte plante agăţătoare, formează un desiş încâlcit şi de 
nepătruns, cu care securea şi uneori nici chiar focul nu se 
pot măsura. 

Totuşi rafter-ul este de cele mai multe ori lăsat în pace, 
fiind de obicei un flăcău voinic şi cutezător de care nu prea 
îndrăzneşte să se lege oricine în această pustietate, departe 
de orice ajutor. Fireşte că nu poate lucra singur; se 
asociază mai mulţi, de obicei patru, opt sau zece oameni. Se 
întâmplă câteodată ca societatea lor să se compună din şi 
mai mulţi inşi. Atunci rafter-ul se simte şi mai în siguranţă, 
căci nici un fermier nu s-ar încumeta să intre în conflict cu o 
asemenea ceată, gata să-şi pună viaţa-n joc pentru 
posesiunea unui singur copac. 

E drept că aceşti oameni duc o viaţă foarte aspră, 
istovitoare şi plină de privaţiuni, dar, până la urmă, truda 
lor nu e prost răsplătită. Dimpotrivă, dat fiind că lemnul nu-l 
costă nimic, rafter-ul se alege cu o sumă frumuşică, în timp 
ce ceilalţi lucrează, unul sau doi dintre ei şi chiar mai mulţi, 
după cât sunt de numeroşi, se ocupă cu aprovizionarea. 
Aceştia sunt vânătorii; ei hoinăresc peste zi şi adeseori şi în 
timpul nopţii, pentru „a face rost de carne”, lucru uşor în 
regiuni bogate în vânat. Dar dacă vânatul e rar, vânătoarea 
e anevoioasă. Cum nu prea le mai rămâne timp să caute 
miere şi alte bunătăţi, rafter-ii sunt nevoiţi să mănânce şi 
bucăţile de carne pe care coloniştii din pădurile seculare le 
dispreţuiesc în general, ba chiar şi măruntaiele. 

Societatea instalată aici, la râul Black-Bear, nu părea - aşa 
cum o dovedea cazanul plin - să ducă lipsă de hrană. De 


aceea erau toţi în toane bune şi, după o zi de trudă grea, se 
ţineau de glume. Îşi povesteau întâmplări hazlii sau 
captivante. 

— Ei, să fi cunoscut voi unul pe care l-am întâlnit eu mai de 
mult, tocmai pe la Fort Niobrara! începu unul mai bătrân, 
cu barbă căruntă. Era bărbat şi totuşi i se zicea „mătuşă”. 

— Nu cumva vorbeşti de mătuşa Droll? întrebă un altul. 

— Da, chiar de el. L-ai întâlnit oare şi tu? 

— Da, o singură dată. Asta s-a petrecut la Desmoines, la 
han, unde apariţia lui a făcutmare senzaţie şi toţi l-au luat 
în băşcălie. Era mai ales unul care nu-i dădea pace, până ce 
Droll l-a apucat de turul pantalonilor şi l-a azvârlit pe 
fereastră. Omul n-a mai intrat pe uşă. 

— Nu mă miră deloc din partea mătuşii Droll. Îi place 
gluma şi n-are nimic împotrivă ca lumea să râdă de el. Dar 
nu trebuie să depăşeşti o anumită limită, altminteri îşi arată 
colții; de altfel, şi eu aş fi în stare să dobor un individ care s- 
ar încumeta să-l jignească serios. 

— Tu, Blenter?! Şi de ce? 

— Fiindcă-i datorez viaţa. Eram amândoi prizonieri la 
siucşi şi pot să vă spun că, fără ajutorul lui, pieile-roşii m-ar 
fi expediat pe „plaiurile veşnice ale vânătoa-rei”, cum spun 
ei. Nu sunt eu omul care să se teamă de câţiva indieni. Nici 
nu obişnuiesc să mă văicăresc dacă treburile mi-au ieşit 
vreodată pe dos. Atunci însă nu mai era nici o nădejde şi 
zău că nu ştiam pe unde să scot cămaşa. Dar acest Droll e 
un şmecher şi jumătate. Le-a aruncat roşilor atâta praf în 
ochi, că i-a orbit de tot. Şi am scăpat. 

— Ei, cum aşa? Hai, spune cum s-a petrecut! Povesteşte! 
Povesteşte! 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să-mi ţin mai bine gura. 
Nu e o plăcere să istoriseşti o întâmplare dacă n-ai jucat un 
rol cu care să te poţi făli. E destul să vă spun că dacă mai 
pot savura astăzi carnea asta de cerb, e numai mulţumită 
mătuşii Droll. 


— Atunci se vede că intraseşi la apă până-n gât. Bătrânul 
Blenter de pe Missouri e doar un westman încercat şi 
găseşte el o portiţă de scăpare, dacă se află una pe undeva. 

— Dar atunci n-am găsit-o. Era cât pe-aci să fiu legat la 
stâlpul de tortură. 

— Ei, da, urâtă treabă! O născocire drăcească stâlpul ăsta 
al torturii. Când mă gândesc numai la expresia asta, ura 
mea pentru pieile-roşii e de două ori mai mare. 

— Habar n-ai ce faci şi spui! Cine-i urăşte pe indieni îi 
judecă greşit şi uită câte au avut ei de îndurat. Dac-ar veni 
acum cineva să ne izgonească de-aici, ce-ai face? 

— M-aş apăra, chiar cu preţul vieţii, a lui sau a mea. 

— Şi oare locul ăsta e altău? 

— N-am idee al cui o fi. În orice caz, e sigur că nu l-am 
plătit. 

— Ei bine, tot ţinutul de jur împrejur aparţinea pieilor- 
roşii. Le-a fost răpit de noi şi, când se împotrivesc, deşi sunt 
mai îndreptăţiţi ca tine, tu-i judeci şi-i găseşti vinovaţi? 

— Hm! E drept ce spui tu. Dar roşul trebuie să cedeze, e 
sortit pieirii, fără putinţă de scăpare. 

— Da, piere fiindcă îl ucidem. Cică nu-i capabil de cultură 
şi de aceea trebuie să dispară. Dar cultura nu ţâşneşte ca 
un glonţ din ţeava puştii. Pentru asta e nevoie de timp, de 
mult timp. Nu prea mă pricep eu în de-alde astea, dar 
socotesc că o cultură are nevoie chiar de veacuri întregi. Li 
se lasă cumva acest răgaz? Trimiţi oare un băieţaş de şase 
ani la şcoală şi-i dai în cap dacă n-a ajuns încă profesor 
după un sfert de ceas? Cam în felul ăsta se procedează cu 
indienii. Nu încerc să-i apăr, că n-am nici un interes. Dar am 
întâlnit la ei cel puţin tot atâţia oameni buni ca printre albi, 
ba chiar mai mulţi. Şi de la cine mi se trage mie că nu mai 
am căminul meu frumos şi familia mea şi că trebuie să 
rătăcesc, eu, om bătrân şi cărunt, de colo-colo, prin vestul 
sălbatic? De la roşii sau de la albi? 

— De unde vrei să ştiu? Despre asta n-ai vorbit niciodată. 


— Fiindcă un bărbat adevărat preferă să îngroape în 
sufletul lui asemenea lucruri decât să vorbească despre ele. 
Mai îmi trebuie doar încă unul, ultimul care mi-a scăpat şi a 
supravieţuit bandei, şeful ei, cel mai afurisit dintre toţi! 

Bătrânul rostise aceste vorbe încet, cu dinţii strânşi, de 
parc-ar fi vrut să dea greutate fiecărui cuvânt. Trezi astfel 
şi mai mult interesul celorlalţi. Se strânseră mai aproape de 
el, îndemnându-l din ochi, însă fără a mai pune întrebări. El 
îşi aţinti un răstimp privirea la flăcări, dădu cu piciorul în 
jeratic şi urmă, ca şi când ar fi vorbit cu sine însuşi: 

— Nu i-am împuşcat şi nici nu i-am înjunghiat, ci i-am 
biciuit pe rând până la moarte. Trebuie să-i prind de vii, ca 
să moară în chinuri, aşa cum mi-a murit familia, soţia şi cei 
doi fii ai mei. Erau şase. Pe cinci din ei i-am lichidat curând 
după aceea. Al şaselea a scăpat... L-am urmărit prin toate 
statele până ce a izbutit să mă facă să-i pierd urma. De- 
atunci n-am mai dat de el. Dar mai trăieşte, că era mai 
tânăr, mult mai tânăr decât mine, şi aşa, mă gândesc că le 
va mai fi dat ochilor mei bătrâni să-l mai vadă încă o dată, 
până nu-i închid pe veci. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Simţeau cu toţii că e vorba de 
ceva cu totul neobişnuit. Abia după o pauză îndelungată se 
încumetă unul să întrebe: 

— la spune, Blenter, cine era omul? 

Bătrânul tresări din gândurile în care se cufundase: 

— Cine era? Nu un indian, ci un alb, un ticălos cum nu se 
găseşte printre roşii. Da, oameni buni, vreau chiar să vă 
spun că era exact ce sunteţi şi voi şi ce sunt şi eu acum, şi 
anume un rafter. 

— Cum? Nişte rafter-i ţi-au ucis familia?! 

— Da, nişte rafter-i! Nu aveţi nici un motiv să fiţi mândri 
de meseria voastră şi să vă socotiți mai buni decât roşii. Aşa 
cum ne vedeţi, şezând aici, laolaltă, suntem cu toţii nişte 
hoţi şi nişte netrebnici! 

Bineînţeles că această afirmaţie stârni o furtună de 
proteste. Dar Blenter continuă netulburat: 


— Râul lângă care ne aflăm, pădurea din care tăiem 
copacii şi-i vindem nu sunt proprietatea noastră. Ne însuşim 
ceea ce nu ne aparţine nouă, ci statului sau unor persoane 
particulare. Dac-ar veni cineva să ne gonească de-aici, chiar 
de-ar fi el proprietarul legal, l-am dobori cu un glonţ. Asta 
nu se cheamă jaf? 

Bătrânul îşi roti privirea peste cei din jur şi, neprimind 
imediat răspuns, reluă: 

— Ei, cu astfel de tâlhari am avut de-a face atunci. Venisem 
încoace de pe Missouri, cu act de cumpărare în regulă. 
Soţia şi fiii mei erau cu mine. Aveam vite, câţiva cai, porci şi 
o căruţă mare, plină cu ce-ţi trebuie într-o casă, fiindcă 
eram destul de înstărit, pot să vă spun. Nu se afla prin 
apropiere nici un colonist, dar nici nu aveam nevoie de 
nimeni, doar număram opt braţe vânjoase şi vrednice. Casa 
noastră de bârne a fost curând gata. Aleseserăm din pădure 
şi desţeleniserăm o bucată de pământ arabil şi ne-am pus 
pe semănat. Într-o bună zi mi-a dispărut o vacă şi m-am dus 
în pădure s-o caut. Am auzit deodată lovituri de secure şi m- 
am dus într-acolo. Am dat peste şase rafter-i care doborau 
din copacii mei. Vaca zăcea la ei. O împuşcaseră ca s-o 
mănânce. Ei, domnilor, ce-aţi fi făcut în locul meu? 

— I-aş fi împuşcat pe loc! exclamă unul. 

— Şi pe drept cuvânt. După legea vestului, furtul de cai 
sau de vite se pedepseşte cu moartea. 

— E adevărat. Totuşi, n-am făcut-o. Le-am vorbit calm şi le- 
am cerut doar să plece de pe pământul meu şi să-mi 
plătească vaca. Au râs de mine. lar în ziua următoare mi-a 
dispărut şi a doua vacă. Tot ei mi-au luat-o. Când m-am dus 
din nou la ei, vita fusese tăiată în bucăţi atârnate la uscat, 
ca să facă din ele pemmikan 1. l-am ameninţat că voi face 
uz de dreptul meu şi le-am cerut carne uscată, pisată şi 
amestecată, ca o pastă, cu grăsime. 

despăgubiri. Cel care vorbea în numele lor, şeful, şi-a 
îndreptat arma spre mine. I-am sfărâmat-o cu un glonţ. N- 
am vrut să-l rănesc pe dânsul şi am ţintit în puşcă. Am dat 


apoi fuga acasă, să-mi aduc feciorii. Nu ne temeam noi trei 
de cei şase. Dar când am ajuns la faţa locului, indivizii 
dispăruseră. Acum se impunea să fim prudenţi şi, timp de 
câteva zile, nu ne-am îndepărtat prea mult, ci am rămas în 
vecinătatea casei noastre. În dimineaţa a patra proviziile 
noastre se isprăviseră, aşa că m-am dus cu băiatul meu cel 
mare să facem rost de ceva carne. Fireşte că am umblat cu 
băgare de seamă, dar nu se mai zărea nici urmă de rafter-i. 
Dar pe când ne furişam tiptil prin pădure, l-am zărit 
deodată, la nici douăzeci de paşi depărtare, pe şeful lor, 
tupilat după un copac. El nu mă văzuse, îl zărise numai pe 
fiul meu, John, şi ridică puşca, ţintind în direcţia lui. N-a fost 
niciodată felul meu să ucid un om fără să fie nevoie, aşa că 
am sărit asupra lui, i-am smuls arma din mână, cuțitul şi 
pistolul de la cingătoare, şi i-am dat un pumn în obraz, încât 
S-a prăbuşit la pământ. Dar nu şi-a pierdut nici o clipă 
prezenţa de spirit, ba a fost chiar mai rapid decât mine. 
Într-o clipită a sărit în picioare şi a dispărut înainte să pot 
întinde măcar braţul după el. 

— Ei, drace! Prostia asta a trebuit s-o ispăşeşti pe urmă! 
strigă unul. E clar că omul s-a răzbunat mai târziu pentru 
pumnul acesta. 

— Da, s-a răzbunat - Încuviinţă bătrânul, ridicându-se de 
jos şi făcând câţiva paşi încoace şi încolo. 

Amintirea îl răscolea. După un răstimp, se aşeză la loc şi 
urmă: 

— Am avut noroc şi ne-am întors cu mult vânat. Ajunşi 
acasă, m-am dus în spatele cabanei să depun vânatul acolo. 
Mi s-a părut că aud un strigăt speriat al lui John, dar, din 
păcate, nu i-am dat atenţie. Intrând în locuinţă, i-am găsit 
pe-ai mei legaţi şi cu căluş în gură, zăcând lângă vatră şi, în 
aceeaşi clipă, m-am pomenit apucat pe la spate şi doborât la 
pământ. Rafter-ii veniseră în absenţa noastră la fermă, se 
năpustiseră asupra soţiei şi a fiului meu cel mic şi 
aşteptaseră sosirea noastră. Cum John intrase înaintea 
mea, puseseră mâna pe el atât de repede, că nu-i mai 


rămăsese timp decât să scoată acel strigăt scurt. În ce mă 
priveşte, nu mi-a mers nici mai bine nici mai rău decât 
celorlalţi. 'Totul s-a întâmplat atât de neaşteptat şi s-a 
desfăşurat cu atâta repeziciune, încât m-am pomenit legat 
înainte de a mă gândi măcar să mă apăr. Apoi mi-au vârât şi 
mie o cârpă în gură, ca să nu pot striga. Ce-a urmat nu se 
poate descrie în cuvinte. Au format un tribunal. Faptul că 
am tras a fost considerat ca o crimă pasibilă de pedeapsa cu 
moartea. De altfel, ticăloşii beau de zor din rachiul meu şi 
erau beţi în aşa hal, încât nu mai aveau nimic omenesc într- 
înşii. Au hotărât să ne omoare. Ca pedeapsă suplimentară 
pentru pumnul ce-l dădusem conducătorului lor, acesta a 
cerut să fim bătuţi la rândul nostru, adică să fim biciuiţi 
până la „moarte. Doi au fost de acord, trei împotrivă. Dar 
şeful izbuti să-şi impună voinţa. Am fost scoşi în curte lângă 
gard. Mai întâi i-a venit rândul soţiei mele. Au legat-o strâns 
şi au tăbărât cu reteveiele asupra ei. Unul dintr-înşii a 
simţit parcă un pic de milă şi i-a tras un glonţ în cap. 
Băieţilor le-a mers mai rău decât ei. Au fost pur şi simplu 
ucişi în bătăi. Eram de faţă şi silit să asist la toate astea, căci 
rândul meu venea la urmă. Vă spun, oameni buni, fiecare 
sfert de oră mi se părea o veşnicie. Eram ca scos din minţi 
şi nu mă puteam nici mişca, nici împotrivi. În sfârşit, a venit 
şi rândul meu. Am fost ridicat în picioare şi legat de un 
stâlp. Loviturile pe care le-am primit nu le-am simţit. 
Sufletul meu se afla într-o stare care mă făcea nesimţitor 
faţă de durerile trupeşti. Ştiu doar atât că pe neaşteptate, 
s-a auzit un strigăt dinspre câmpul de porumb, şi cum nu 
fusese imediat luat în seamă de tâlhari, a urmat o 
împuşcătură. Eu am leşinat. 

— Au venit oameni care te-au salvat? 

— Oameni? Nu, numai unul singur. Din felul cum îmi 
ţineam capul, şi-a dat seama încă de departe că viaţa mea 
nu mai valora o para chioară dacă nu intervenea pe loc. De 
aci strigătul şi focul de armă. Fusese doar un avertisment, 
trăsese în aer, neştiind că are de-a face cu nişte ucigaşi. Dar 


în timp ce se apropia în grabă, unul dintre indivizi l-a 
recunoscut şi i-a strigat speriat numele. Ştiuseră să ucidă în 
chip laş, dar n-aveau toţi şase la un loc curajul să se 
măsoare cu acest om singur. Au luat-o deci la fugă 
adăpostindu-se în dosul casei şi au dispărut în pădure. 

— Atunci străinul trebuie să fi fost un westman renumit şi 
temut? 

— Westman? Phsaw! Era un indian. Da, oameni buni, aflaţi 
că o piele-roşie m-a salvat! 

— O piele-roşie?! Atât de temută încât şase inşi s-o 'ia la 
goană?! Cu neputinţă! 

— Era Winnetou. 

— Winnetou, apaşul? Good luck! Ei da, atunci e de crezut. 
Dar era încă de pe-atunci atât de cunoscut? 

— E drept că era de-abia pe la începutul faimei sale. Dar 
banditul care-i rostise numele şi fugise îl cunoscuse, de 
bună seamă, într-o împrejurare de aşa natură, încât să nu 
mai dorească o a doua întâlnire cu el. În plus, cine l-a văzut 
pe Winnetou o singură dată ştie ce impresie face chiar şi 
simpla lui apariţie. 

— Şi i-a lăsat pe indivizi să-i scape? 

— Pentru moment, da. Sau poate că tu ai fi făcut altfel? 
Din dispariţia lor grabnică putea deduce, nu-i vorbă, că au 
ceva pe conştiinţă, dar nu ştia bine ce se întâmplase. Abia 
după aceea a descoperit cadavrele zăcând în ţărână şi şi-a 
dat seama de crimele comise. Dar nu mai putea să se ia 
după fugari, fiindcă înainte de toate trebuia să se ocupe de 
mine. Când m-am trezit din leşin, stătea în genunchi în faţa 
mea. Mă dezlegase şi-mi scosese căluşul. Sincer vă spun, nu 
simţeam nici o durere şi vroiam să pornesc numaidecât ca 
să mă răzbun. El însă nu m-a lăsat. A dus morţii în casă, 
apoi şi pe mine la fel, că de-acolo puteam să mă apăr uşor în 
cazul că le-ar fi trecut tâlharilor prin minte să se-ntoarcă; 
apoi a plecat călare până la cel mai apropiat vecin, ca să-mi 
aducă pe cineva să mă îngrijească şi să mă ajute. Aflaţi că 
acest vecin locuia la peste treizeci de mile depărtare şi că 


Winnetou nu mai fusese niciodată în regiunea aceea. L-a 
găsit totuşi, deşi a ajuns abia către seară şi, în dimineaţa 
următoare, s-a întors împreună cu vecinul şi cu un servitor 
al lui. După aceea m-a părăsit, ca s-o ia pe urmele 
ucigaşilor. A lipsit mai bine de o săptămână. Între timp, mi- 
am îngropat morţii şi l-am rugat pe vecin să se ocupe de 
vânzarea proprietăţii mele. Mădularele zdrobite nu mi se 
vindecaseră încă, şi zăceam bolnav, aşteptând reîntoarcerea 
apaşului. Îi urmărise pe rafter-i, îi pândise pe întuneric şi 
aflase că vor să meargă la Fort Smoky-Hill. Bineînţeles că 
nu li se arătase şi nici nu le-a făcut nimic, lăsând 
răzbunarea în seama mea. După ce şi-a luat rămas bun, mi- 
am luat şi eu puşca, am încălecat şi am pornit. Restul îl ştiţi 
sau vi-l puteţi închipui. 

— Nu ştim nimic! Povesteşte mai departe! 

— Înţelegeţi şi voi că nu-mi face nici o plăcere. Cinci dintre 
ei s-au curăţat, unul după altul. Al şaselea, şi cel mai rău 
dintre ei, mi-a scăpat. Cum v-am mai spus, era rafter şi 
probabil că mai e şi acum. De aceea m-am făcut şi eu rafter, 
gândindu-mă că în felul acesta o să mai dau o dată de el. Şi 
acum, behold! Cine sunt ăştia? 

Sări în picioare şi ceilalţi îi urmară exemplul, căci din 
întunericul pădurii două făpturi înfăşurate în pături pestriţe 
păşiseră în cercul de lumină al focului. Erau indieni, unul 
mai în vârstă, şi celălalt abia un adolescent. Primul ridică 
liniştitor mâna şi zise: 

— Fără teamă, noi nu duşmani! Sunt aici rafters care 
cunoaşte Tom-cel-Negru? 

— Da, îl cunoaştem - confirmă bătrânul Blenter. 

— E plecat, aduce bani la voi? 

— Da, urma să-i încaseze şi s-ar putea să se întoarcă peste 
o săptămână. 

— "Tom mai devreme vine. Atunci voi rafters care noi 
căutăm. Foc facem mai mic, altfel văzut departe. Şi vorbim 
încet, nu trebuie auzit departe. 


Indianul lepădă pătura, îndepărtă vreascurile aprinse, le 
stinse şi lăsă numai câteva, să mocnească. Indianul cel 
tânăr îl ajută, după care primul aruncă o privire spre cazan, 
se aşeză şi zise: 

— Daţi la noi bucată carne, noi mult călărit şi nimic nu 
mâncat. 

Purtarea lui autoritară îi uimi, fireşte, pe rafter-i. Omul de 
pe Missouri întrebă indignat: 

— Dar bine, omule, ce-ţi trece prin minte? Te instalezi aici 
de parc-ai fi la tine acasă! 

— Noi nu îndrăzneşte - sună răspunsul. Omul roşu, Efle ce 
om rău? Omul roşu om bun. Faţa palidă va afla că aşa e. 

— Dar cine eşti tu? Nu pari să aparţii unui trib de pe lângă 
fluviu sau din prerie. După înfăţişare, bănuiesc mai degrabă 
că vii din New Mexico şi că eşti un pueblo. 

— Din New Mexico venim, dar nu pueblo suntem, ci 
căpetenie 'Tlonkawa, Ursul-cel-Mare nume al meu şi aici fiul 
meu. 

— Cum, Ursul-cel-Mare? exclamară surprinşi mai mulţi 
rafter-i. 

Şi missourianul adăugă: 

— Atunci băiatul ăsta e Ursul-cel-Mic? 

— Aşa adevărat! încuviinţă indianul. 

— Ei, atunci se schimbă povestea. Cei doi urşi lonkawa 
sunt pretutindeni bineveniţi. Luaţi carne şi hidromel după 
pofta inimii şi rămâneţi la noi cât vă place. Dar ce vă aduce 
prin aceste locuri? 

— Noi venit spunem la rafters băgăm bine seama. 

— De ce? Ne ameninţă vreo primejdie? 

— Primejdie mare! 

— Cum aşa? Spune-ne! 

— Tonkawa întâi mâncăm, aducem cai, apoi vorbim. Ursul- 
cel-Mare făcu un semn fiului său, la care acesta se depărtă, 
iar dânsul îşi luă o bucată de carne din cazan şi începu să o 
mănânce cu atâta linişte, de parcă s-ar fi aflat acasă la el în 
wigwam-ul lui sigur şi tihnit. 


— Aţi venit călare? întrebă bătrânul Blenter. Noaptea, prin 
pădurea întunecoasă? Şi aţi umblat să ne căutaţi pe noi şi 
ne-aţi şi găsit? Asta zic şi eu ispravă! 

— 'Tonkawa are ochi şi urechi. El ştie, rafters la apă stă 
mereu. Voi vorbit tare şi făcut foc mare, aşa noi vedem de 
departe şi mirosim şi mai de departe. Rafters nu prudent, 
pentru duşman uşor de găsit. 

— Aici nu există duşmani. Suntem absolut singuri în tot 
ţinutul şi ne simţim oricum destul de tari ca să ne putem 
apăra împotriva oricui. 

— Missouri-Blenter se înşală. 

— Cum? îmi ştii şi numele? 

— Tonkawa stat mult după copac şi auzit ce vorbit feţe 
palide. Auzit şi numele tău. Dacă duşman nu este acum, 
vine pe urmă. Şi dacă rafters nu bagă seama, atunci şi 
puţini duşmani învinge pe ei. 

Se auzea acum un tropăit de copite pe pământul moale. 
Venea Ursul-cel-Mic cu cei doi cai. Îi legă de trunchiul unui 
arbore, luă şi el o bucată de carne din ceaun şi se aşeză să 
mănânce lângă tatăl său. Acesta terminase de cinat, vâri 
cuțitul la loc în teacă şi reluă: 

— Acum lonkawa vorbeşte, apoi rafters fumat desigur cu 
el pipa păcii. lom-Negru are bani mulţi. Tramps vine, vor să 
pândească la el şi ia banii. 

— Tramp-i? Aici, la râu'l Black-Bear? Fără îndoială că te 
înşeli! 

— Tonkawa nu greşeşte, ştie sigur şi povesteşte vouă. În 
englezeasca lui stâlcită, indianul relată întâmplarea de pe 
vapor, fiind totuşi prea mândru ca să pomenească de fapta 
eroică a fiului său. Îl ascultau, bineînţeles, cu încordare. Le 
povesti, de asemenea, ce se întâmplase după fuga 
bandiţilor. Puţin timp de la dispariţia lor, el şi fiul lui 
ajunseseră cu luntrea cea mică la malul fluviului Arkansas, 
poposiseră acolo până la revărsatul zorilor, noaptea 
neputându-li-se descoperi urmele. Dar la lumina zilei ele 
erau perfect vizibile şi duceau, ocolind fortul Gibson spre 


vest, trecând printre Red Fork şi North Fork, afluenții 
Canadianului, pentru a coti din nou spre nord. Într-una din 
nopţile următoare, vagabonzii atacaseră un sat de indieni 
din tribul Creek, ca să-şi procure caii. Către amiaza zilei a 
doua, cei doi Tlonkawa dăduseră de nişte războinici indieni 
din spiţa Cioctaw, de la care cumpărară doi cai. Dar din 
pricina formalităţilor uzuale la un astfel de târg pierdură 
atâta vreme, încât tâlharii câştigară un avans de o zi 
întreagă. Trecură apoi prin vadul lui Red Fork şi mai 
departe, călare, prin preria deschisă, înspre râul Black- 
Bear. Acum poposeau într-un luminiş la malul apei, dar 
hotărâseră să-i caute mai întâi pe rafter-i ca să-i prevină de 
primejdia 'ce-i pândeşte. 

Efectul celor povestite de Ursul-cel-Mare nu întârzie să se 
arate. Nu mai vorbeau decât în şoaptă şi lăsară focul să se 
stingă. 

— Cât de departe de aici e tabăra acestor bandiți? întrebă 
bătrânul missourian. 

— Cam cât numesc feţele-palide jumătate ceas. 

— La naiba! E drept că de-acolo n-au putut vedea focul 
nostru, dar trebuie să fi simţit mirosul fumului, prea ne-am 
crezut în siguranţă! Şi de când se află acolo? 

— De un ceas până nu făcut seara. 

— Atunci fără îndoială că ne-au căutat. Nu ştii nimic 
despre asta? 

— Tonkawa nu permis iscodit tramps când lumină, lecat 
îndată, prevenit rafters, fiindcă... 

Se întrerupse şi trase cu urechea. Apoi, după un răstimp, 
continuă, şoptind şi mai încet: 

— Ursul-cel-Mare văzut ceva, mişcare în colţ de la casă. 
Stăm tăcut şi nu vorbim! Tonkawa pleacă târâş şi cercetat. 

Se şi întinsese la pământ şi, lăsând puşca jos, începu să se 
târască în direcţia cabanei. Rafter-n ciuliră urechile. Să tot 
fi trecut vreo zece minute, când răsună un țipăt scurt, 
strident, un țipăt pe care orice westman îl cunoaşte - 


strigătul de moarte al unui om. După puţin, căpetenia se 
înapoie. 

— Iscoadă de la tramps - Îi lămuri indianul. Tonkawa băgat 
cuţit în el. Dar poate mai este altul. Acela sigur fugit şi spus 
la tramps. De aceea facem repede, dacă oameni albi vrem 
pândit tramps. 

— E adevărat - se învoi pe şoptite missourianul. Merg cu 
tine şi ai să mă călăuzeşti, de vreme ce -stai locul unde 
poposesc ei. Deocamdată n-au habar că am aflat de 
prezenţa lor. Se simt deci în siguranţă şi vor vorbi despre 
planurile lor. Dacă o pornim imediat, poate că aflăm ce au 
de gând. 

— Da, dar uşor şi pe furiş; dacă altă iscoadă aici, să nu 
vadă că plecăm. Şi puşcă nu luăm, numai cuţit. Puşcă 
împiedică la noi. 

Sfatul fu urmat. Rafter-ii se duseră în cabană, unde nu 
puteau fi zăriţi. Missourianul însă se depărta pe furiş, 
împreună cu indianul. 

Râul Black-Bear poate fi socotit drept graniţa acelui 
teritoriu deluros, atât de caracteristic, căruia i s-a dat 
numele de Rolling prairie, preria cu valuri rostogolite. Aici 
se-înalţă colină lângă colină, toate aproape la fel de înalte şi 
de late, despărțite prin văi tot atât de asemănătoare între 
ele. Aceste coline străbat întregul est al Kansasului. „Preria 
vălurită” e bogată în ape şi păduri. Văzute de sus, dealurile 
şi văile ce se înşiră la nesfârşit pot fi asemuite cu talazurile 
agitate ale unei mări verzi. De aci şi denumirea din care se 
vede că prin prerie nu se înţelege totdeauna un şes neted, 
acoperit de iarbă şi de pajişti. În acest ţinut deluros, cu 
pământ moale, bogat în humus, apele râului Black-Bear s- 
au infiltrat adânc, astfel că malurile lui, până la locul unde 
se termină „Preria vălurită”, sunt mai mult abrupte şi 
totodată acoperite cu păduri chiar până la cursul apei. 
Această regiune este, sau mai degrabă a fost, foarte bogată 
în vânat, căci în vremurile noastre, Rolling Prairie este 


relativ bine populată, iar mulţimea vânătorilor amatori i-a 
cam pustiit fauna ei de sălbăticiuni. 

Acolo unde rafter-ii îşi aveau locul de muncă, nu departe 
de cabană, malul înalt era şi abrupt, lucru deosebit de 
avantajos, deoarece făcea posibilă amplasarea aşa- 
numitelor rampe. Acestea sunt nişte lunecuşuri cu ajutorul 
cărora trunchiurile copacilor pot fi coborâte pe apă fără 
prea mari eforturi. Apoi malul mai era şi golaş, fără tufişuri. 
Cu toate acestea, nu era uşor să te orientezi pe întuneric. 
Missourianul era un westman încercat. Nu se putea totuşi 
mira îndeajuns de felul în care căpetenia Tonkawa, care-l 
luase de mână, se strecura fără zgomot printre copaci şi se 
pricepea să-i ocolească de parc-ar fi fost ziua-n amiaza 
mare. De jos, răzbătea vâjâitul râului, acoperind uşorul 
zgomot făcut de cei doi. 

După ce merseseră cam un sfert de oră, coborâră într-o 
vale aşezată de-a curmezişul faţă de cursul apei. Şi această 
vale era plină de arbori deşi şi udată de un pârâiaş cu 
murmur lin. În apropierea locului unde acesta se vărsa în 
râu, se afla un luminiş în care creşteau doar câteva tufişuri. 
Acolo poposiseră tramp-ii şi aprinseseră un foc, zărit de cei 
doi încă de sub acoperişul de frunze al pădurii. 

— Tramps tot aşa imprudenţi cum rafters - şopti căpetenia 
Tonkawa însoţitorului său. Ard mult foc, parcă vrea frige 
bizon întreg. Noi foarte uşor ajungem acolo fără ei să vadă. 

— Da, de ajuns ajungem noi - replică bătrânul. Dar putem 
oare să ne apropiem atât încât să auzim ce vorbesc? Asta 
rămâne de văzut. 

— Noi foarte aproape, noi auzim. Dar ne dăm ajutor unul 
la altul dacă tramps descoperă pe noi. Dacă atacă şi e 
nevoie băgăm cuţit şi repede fugim în pădure. 

Se duseră până la ultimii copaci şi vedeau acum mai bine 
focul şi pe cei strânşi în jurul lui. Aici erau mai mulţi țânțari, 
această calamitate a cursurilor de ape din aceste ţinuturi, 
decât sus, în tabăra rafter-ilor. Probabil că din acest motiv 
făcuseră focul aşa ca să scoată un fum cât mai gros. Caii 


stăteau deoparte. Nu se vedeau, dar li se auzea tropăitul. Îi 
chinuiau şi pe ei ţânţarii şi se agitau mereu, încercând să-i 
alunge. Missourianul îi auzi dând din copite. 

Se culcară acum la pământ şi se apropiară de foc, târându- 
se şi adăpostindu-se pe după tufele din marginea 
luminişului. Bandiţii şedeau aproape de pârâul al cărui mal 
era năpădit de stuf, un desiş care se întindea până la tabăra 
lor şi oferea celor doi un excelent paravan. Indianul, care se 
târa înaintea albului, desfăşură cu acest prilej o adevărată 
măiestrie. Trebuia să te strecori printre tuleiele înalte şi 
uscate, fără să faci cel mai mic zgomot. Nici măcar vârfurile 
stufului nu trebuiau să se mişte, fiindcă asta ar fi putut duce 
la descoperirea lor. Ursul-cel-Mare ocolea această 
primejdie croindu-şi pur şi simplu drum cu cuțitul. Reteza 
stuful din faţa sa şi mai era şi atent la Blenter, având grijă 
să-i uşureze înaintarea. Tăiatul tulpinelor tari ale stufului se 
petrecea într-o linişte desăvârşită, aşa că nici chiar bătrânul 
missourian nu auzea cum cădeau tijele la pământ. 

Se apropiară astfel de foc şi se opriră abia când ajunseră 
într-un loc de unde se putea desluşi ce vorbeau între ei. 
Blenter îi măsură pe rând, apoi îl întrebă pe indian: 

— Care dintre ei e „colonelul” de care vorbeai? 

— Cornel nu este, el plecat - răspunse în şoaptă indianul. 

— Probabil ca să ne caute. 

— Ursul-cel-Mare aşa crede. 

— N-o fi cumva cel pe care l-ai înjunghiat? 

— Nu, nu el acela. 

— Dar nu aveai cum să-l vezi! 

— Faţa-palidă numai cu ochi vede, dar indian şi cu mâini 
vede. Cu degetele sigur recunoşteam dacă era cornel. 

— Atunci era însoţit de un altul şi pe acela l-ai doborât tu. 

— Asta adevărat. Acum aici aşteptăm până vine cornel 
înapoi. 

Tramp-ii se întreţineau cu multă vioiciune. Sporovăiau 
despre tot felul de lucruri, numai nu despre ce i-ar fi putut 


interesa pe cei doi la pândă, până când unul dintre ei spuse 
totuşi: 

— Aş vrea să ştiu dacă bănuiala colonelului se adevereşte. 
Ar fi supărător ca rafter-ii să nu se mai afle aici 

— Ba sunt încă aici, şi chiar aproape de tot - răspunde un 
altul. Aşchiile de lemne aduse de apă sunt încă proaspete. 
Sunt de ieri, cel mult de alaltăieri. 

— Dacă-i aşa, trebuie să ne mai retragem, fiindcă aici 
suntem atât de aproape de indivizii ăştia, încât ne-ar putea 
zări, şi doar nu vrem să fim văzuţi. De fapt, cu ei n-avem 
nimic. Nu vrem decât să punem mâna pe Iom-cel-Negru şi 
să-i luăm banii. 

— Dar n-o să reuşim - interveni un al treilea. Credeţi 
cumva că rafter-ii n-or să ne remarce dacă ne retragem 
puţin? Lăsăm doar urme ce nu pot fi şterse. Şi dacă ne 
trădăm prezenţa, s-a zis cu planul nostru! 

— Ba deloc! îi împuşcăm până la unul! 

— Ei nu, c-or să se aşeze unul lângă altul şi or să se lase 
împuşcaţi! I-am dat colonelului sfatul cel mai bun cu 
putinţă, dar n-a vrut să mă asculte. În est, în marile oraşe, 
păgubaşul se duce la poliţie şi-i lasă ei sarcina să-l 
descopere pe hoţ. Aici, în vest, însă, fiecare îşi face singur 
dreptate. Sunt convins că am fost urmăriţi măcar o bucată 
de drum. Şi cine credeţi că s-o fi luat după noi? în orice caz, 
numai acei dintre pasagerii vaporului care se pricep la aşa 
ceva, adică Old Firehand, Tom-cel-Negru şi poate cel mult 
această ciudată mătuşă Droll. 

Trebuia să-i aşteptăm şi nu ne-ar fi venit greu să luăm 
banii lui Tom. Dar în loc să fi făcut aşa, am tot călărit 
nebuneşte şi acuma stăm aici, la Râul Black-Bear, fără să 
ştim dacă punem mâna pe bani. Şi că acum colonelul umblă 
în toiul nopţii prin pădure în căutarea rafter-ilor, e pur şi 
simplu stupid. Putea aştepta până mâine şi... 

Se întrerupse brusc, căci omul de care vorbea ieşea în 
clipa aceea dintre copaci şi păşea spre focul de tabără. 


Văzu că se uită toţi plini de curiozitate la el, îşi scoase 
pălăria, dădu cu ea de pământ şi zise: 

— Nu aduc veşti bune, camarazi. Am avut ghinion. 

— Ghinion? Cum aşa? se auzi în jur. Unde-i Bruns? El de 
ce n-a venit? 

— Bruns? răspunse „colonelul” aşezându-se pe jos. Nu mai 
vine deloc. A murit. 

— A murit? Aiurezi? A fost accidentat? 

— Da, a fost accidentat, nenorocitul, dar printr-un cuţit 
înfipt în inimă. 

Această ştire provocă o agitaţie de nedescris. Fiecare voia 
să ştie cum şi unde şi, copleşit de întrebări „colonelul” nu 
mai ajungea la cuvânt. Ceru deci să se facă linişte, după 
care urmă: 

— Bruns şi cu mine bănuiam că rafter-ii sunt în susul apei 
şi ne-am dus în direcţia aceea. Era nevoie de multă 
precauţie, altminteri puteam fi văzuţi. De aceea înaintam 
foarte încet şi ne-a prins noaptea. Eu ziceam să ne 
întoarcem, dar Bruns s-a împotrivit. Descoperisem mai 
multe urme din care mi-am dat seama că ne aflăm la locul 
de pornire al plutelor. Dânsul susţinea că o să-i mirosim pe 
rafter-i, fiindcă şi ei trebuie să fi aprins un foc, de n-ar fi 
decât ca să se apere de țânțari. Lucrul s-a şi adeverit, am 
simţit după puţin timp un miros de fum, şi pe malul înalt al 
râului se zărea o uşoară lumină, ca de la un foc a cărui 
strălucire răzbate printre tufe şi copaci. Am urcat malul şi 
ne-am pomenit cu focul în faţa noastră. Ardea înaintea unei 
cabane şi, în jurul flăcărilor, şedeau rafter-ii, douăzeci la 
număr, exact cât noi. Ne-am furişat mai aproape. Eu am 
rămas culcat sub un copac, iar Bruns s-a târât până-n 
spatele cabanei. Nici' n-am mai apucat să auzim ce 
vorbeau, când au sosit doi străini, nu rafter-i, ci străini. Şi 
pe toţi dracii, erau cei doi indieni de pe Dogfish! 

Cei din bandă se arătară uluiţi de această veste. Dar fură 
de-a dreptul consternaţi când aflară ce le povestise 


căpetenia 'Tonkawa oamenilor din pădure. După care, 
Brinkley continuă: 

— L-am văzut pe indian stingând focul, apoi au vorbit atât 
de încet, că n-am mai putut pricepe nimic. Atunci am vrut,s- 
o iau din loc, dar trebuia, bineînţeles, să-l aştept pe Bruns. 
Deodată, am auzit un țipăt atât de groaznic şi de înfiorător, 
că m-a străpuns până-n măduva oaselor. Venea dinspre 
partea cabanei, după care se ascunsese Bruns. M-a apucat 
frica pentru el şi m-am furişat deci în jurul taberei, până la 
cabană. Era o beznă că nu puteam înainta decât pe pipăite. 
Pe neaşteptate, mâna mea a dat de un trup omenesc zăcând 
într-un lac de sânge. După îmbrăcăminte, mi-am dat seama 
că era Bruns şi m-am speriat groaznic. Fusese înjunghiat în 
spate şi cuțitul trebuie să-i fi pătruns până-n inimă. Ce 
puteam să fac? l-am golit buzunarele, i-am luat cuțitul şi 
revolverul, iar pe el l-am lăsat să zacă acolo. Când am ieşit 
iar de după casă, am văzut că rafter-ii se retrăseseră 
înăuntru, aşa că am şters-o în grabă. Şi acum nu mai avem 
timp de pierdut, trebuie s-o luăm din loc numaidecât! 

— De ce? fu întrebat: 

— Cum de ce? N-aţi auzit că roşii ăştia ştiu unde ne e 
tabăra? Fără îndoială că vor să ne atace. Cum însă trebuie 
să-şi zică şi ei că vom remarca absenţa celui mort şi că deci 
vom intra la bănuială, e posibil să vină foarte curând. Dacă 
ne lăsăm surprinşi, suntem pierduţi. Aşa că trebuie să 
pornim deîndată şi să renunţăm la banii rafter-ilor. Este cel 
mai cuminte lucru şi... 

Se întrerupse şi făcu un gest de surpriză. 

— Ce ai? îl întrebă unul. Hai, continuă! „Colonelul” se 
ridică fără să răspundă. Şezuse aproape de locul unde erau 
ascunşi cei doi. Când privirea missou-rianului se oprise 
asupra „colonelului”, o agitaţie neobişnuită pusese 
stăpânire pe el şi luase şi mai mari proporţii la auzul vocii 
sale. Nu mai putu sta liniştit locului şi înaintă tot mai mult 
prin stuf. Ochii îi scânteiau şi stăteau parcă să-i iasă din 
orbite. În surescitarea lui, uită de orice precauţie şi nici nu 


băgă de seamă că-şi scosese capul aproape cu totul din 
stufăriş. 

— Nu te arăta! îi şopti căpetenia şi-l trase înapoi. Dar era 
prea târziu, căci „colonelul” zărise capul. De aceea îşi 
întrerupse vorba şi se ridică repede, să-l facă inofensiv pe 
cel ce pândea. Procedă însă cu multă şiretenie, spunând: 

— Mi-am adus tocmai aminte că acolo, la cai mai a... hai, 
veniţi cu mine, voi doi! 

Făcu semn celor doi bărbaţi din dreapta şi din stânga lui. 
Când se ridicară în picioare, dânsul le şopti: 

— Mă prefac numai, fiindcă aici, în spatele nostru, e pitit 
cineva, un rafter, de bună seamă, care ne pândeşte din stuf. 
Dacă observă că l-am zărit, fuge. De cum mă arunc asupra 
lui, puneţi şi voi imediat mâna pe el! în felul ăsta îl prindem 
înainte să se poată apăra sau să dea în mine. Aşadar, 
înainte! 

Se întoarse cu iuţeala fulgerului şi făcu un salt în direcţia 
capului pe care-l zărise. 

Căpetenia Tonkawa era însă un bărbat prevăzător, 
încercat şi ager. Îl văzuse pe „colonel!” ridicându-se şi 
discutând în şoaptă cu ceilalţi doi şi observase că unul 
dintre ei făcuse fără să vrea o mişcare îndărăt. Oricât de 
neînsemnat şi de stăpânit fusese gestul, pentru Ursul-cel- 
Mare era suficient. Îl atinse cu mâna pe bătrânul rafter şi-i 
şopti: 

— Repede plecăm! Cornel văzut pe tine şi vrea prinde. 
Hai! 

În aceeaşi clipă se întoarse şi, fără să se ridice de la 
pământ, se repezi după tufa alăturată. Totul se petrecuse în 
cel mult două secunde. Dar atunci auzi în spatele său acel 
„înainte!” al lui Brinkley şi, când se uită îndărăt, îl văzu cum 
se aruncă asupra missourianului, pildă ce fu urmată imediat 
de cei doi tramp-i. 

Bătrânul Blenter, cu toată vestita lui prezenţă de spirit, 
fusese totuşi luat prin surprindere. Cei trei, trântiţi 
deasupra lui sau cu genunchii pe el, îi imobilizau braţele şi 


picioarele, iar ceilalţi părăsiră focul şi se apropiară în 
grabă. Indianul îşi scosese cuțitul şi se pregătea să sară în 
ajutorul bătrânului, dar îşi dădu seama că nu le-ar putea 
ţine piept, dată fiind covârşitoarea lor superioritate 
numerică. Se văzu deci silit să se mulţumească doar să 
observe ce se întâmplă cu missourianul şi apoi să-i 
înştiinţeze pe rafter-i. Dar, ca să nu fie descoperit el însuşi, 
părăsi poteca croită prin stuf, se dădu tot târându-se mult 
mai la o parte şi se ascunse după un tufiş. 

Când îl zăriră pe cel prins, tramp-ii începură să vocifereze, 
dar „colonelul” le porunci să tacă: 

— Linişte! Nu putem şti dacă nu mai sunt şi alţii prin 
apropiere. Ţineţi-l bine! Mă duc să văd. 

Făcu ocolul taberei şi, spre liniştea lui, nu zări pe nimeni. 
În timp ce patru oameni îl ţineau strâns pe bătrân, Brinkley 
se plecă asupra lui, să-i vadă faţa. O cercetă îndelung, cu 
privirea ascuţită şi îngândurată. Apoi zise: 

— Măi, parcă te-aş cunoaşte! Unde naiba te-am mai văzut? 

Bătrânul se feri să i-o spună. Ura clocotea în pieptul lui, 
dar se silea să pară cât mai indiferent. 

— Da, cred că te-am mai văzut - repetă „colonelul”. Cine 
eşti? Faci parte dintre rafter-ii care lucrează acolo sus? 

— Da, - răspunse prizonierul. 

— Ce tot pândeai pe-aici? De ce ne spionezi? 

— Ciudată întrebare! Nu cumva e oprit aici, în vest, să te 
uiţi la oamenii de care dai? Mai degrabă cred că eo 
poruncă a necesităţii s-o faci. Sunt pe-aici destui oameni de 
care trebuie să te fereşti. 

— Ai auzit ce-am vorbit între noi, aşa că ai aflat cine şi ce 
suntem. 

— N-am auzit nimic. Eram jos, la râu, şi voiam să mă întorc 
în tabără. Atunci am zărit focul vostru şi bineînţeles că m- 
am apropiat să văd cine poposeşte aici. Nici n-am mai avut 
vreme să aud ce se vorbea, căci am fost neprevăzător şi m- 
aţi prins. 


Spera ca Brinkley să nu-l fi observat sus, la cabană. Dar se 
înşela, căci roşcovanul îi răspunse batjocoritor: 

— Astea-s fleacuri! Te-am văzut adineauri nu numai stând 
cu rafter-ii laolaltă, dar te-am şi auzit vorbind, aşa că te ştiu 
acum. Recunoşti că eşti cu ei? 

— Nici prin gând nu-mi trece! Am spus adevărul! 

— Ai fost deci singur aici? 

— Da. 

— Şi susţii că n-ai auzit nimic din ce vorbeam noi? 

— Nici un cuvânt! 

— Cum te cheamă? 

— Adams - minţi missourianul, gândindu-se că are toate 
motivele să-şi ascundă adevăratul nume. 

— Adams - repetă îngândurat „colonelul”. Adams'l N-am 
cunoscut nici un Adams cu o mutră ca ata. Şi, totuşi, parcă 
ne-am mai întâlnit noi undeva. 

— Nu - stărui bătrânul. Şi acum daţi-mi drumul! Nu v-am 
făcut nimic şi nădăjduiesc că sunteţi nişte west-meni cinstiţi 
şi că lăsaţi în pace pe alţi oameni cinstiţi. 

— Da, suntem într-adevăr cinstiţi, nişte bărbaţi care nu 
calcă legile - râse roşcatul. Dar mai adineauri aţi înjunghiat 
pe unul de-ai noştri şi, după legile vestului, asta cere 
răzbunare, sânge pentru sânge, viaţă pentru viaţă. Şi fii tu 
cine-i fi, dar s-a zis cu tine! 

— Cum? Vreţi să mă ucideţi? 

— Exact, aşa cum l-aţi ucis şi voi pe camaradul nostru. Mai 
rămâne de discutat dacă mori de cuţit, ca şi dânsul, sau 
dacă te înecăm în râu. Multe mofturi n-o să facem cu tine. 
N-avem timp de pierdut! Să punem repede la vot! Astupaţi-i 
pura. să nu poată striga. Cine e pentru aruncatul în apă să 
ridice mâna! 

Acest îndemn fusese adresat bandiţilor şi majoritatea votă 
pe loc pentru. 

— Aşadar. Îl înecăm! hotărt „colonelul”. Legaţi-i bine 
braţele şi picioarele, să nu poată înota! Apoi repede în apă 
cu el, pe urmă, plecarea, până nu vin oamenii lui! 


În timpul acestei „proceduri”, bătrânul missourian fusese 
ţinut strâns de câţiva tramp-i. Acum urma să i se lege mai 
întâi gura. Ştia că indianul nu avusese timp să ajungă până 
la rafter-i, deci nu se putea aştepta la ajutor. De aceea făcu 
ceea ce oricare altul ar fi făcut în locul lui. Se zbătea din 
răsputeri şi începu să strige după ajutor. Chemarea 
străbătu liniştea nopţii până-n depărtări. 

— AU ligihnings! blestemă roşcatul mânios. Nu-l lăsaţi să 
strige! Dacă nu sunteţi în stare să-l stăpâniţi, îl fac eu să 
tacă! Fiţi atenţi! 

Puse mâna pe armă şi o ridică, să dea cu patul puştii în 
capul bătrânului. În clipa aceasta, însă, se desprinse din 
desiş o umbră uriaşă. O izbitură puternică îl nimeri din plin 
pe Brinkley şi-l întinse pe spate, la pământ... 

Puţin înainte de a se fi înserat, patru călăreţi veneau pe 
urmele tramp-ilor, şi anume: Old Firehand, Tom-cel-Negru, 
mătuşa Droll şi tânărul Fred. Urmele îi duceau printre 
copaci. Ele se desluşeau cu destulă uşurinţă, dar nu li se 
putea stabili vechimea. Abia când dădură de un luminiş 
acoperit de iarbă, Old Firehand descălecă şi le examină, 
fiindcă firele de iarbă erau mai grăitoare decât muşchiul 
mărunt din pădure. După ce privise cu atenţie amprentele, 
zise: 

— Haimanalele se află cam la o milă şi ceva înaintea 
noastră, fiindcă urma a fost lăsată abia acum o jumătate de 
oră. Trebuie deci să dăm pinteni cailor. 

— Pentru ce? întrebă Tom. 

— Ca să ajungem în apropierea bandiţilor până nu s-a 
înnoptat încă şi să aflăm unde-şi aşază tabăra. 

— Dar asta nu-i primejdios pentru noi? O să poposească 
desigur înainte de a se lăsa întunericul şi putem să ne 
aşteptăm să le cădem în braţe. 

— De asta nu mă tem, chiar dacă presupunerea dumitale 
ar fi îndreptăţită, fiindcă nu-i putem ajunge din urmă 
înaintea apusului soarelui. Din anumite semne trag 
concluzia că nu sunt departe de rafter-ii pe care vrem să-i 


avertizăm. E deci preferabil să ştim întâi unde poposesc 
tramp-ii. Şi de aceea e necesar să ne grăbim. Altminteri ne 
apucă noaptea, iar până dimineaţa câte nu se pot întâmpla! 
Dumneata, Droll, ce părere ai? 

Discuţia se desfăşurase pe nemţeşte, aşa că Droll răspunse 
în dialectul său: 

— Ai exprimat în totul părerea mea. Dacă înaintăm 
repede, îi prindem mai degrabă. Dacă înaintăm mai încet, îi 
prindem mai târziu. Deci, domnii mei, hai la trap să se 
zguduie copacii! 

Cum pădurea nu era prea deasă, putură da frâu liber 
cailor. Dar şi vagabonzii se folosiseră de lumina zilei şi se 
opriseră abia când îi silise întunericul. Dacă Old Firehand 
nu s-ar fi luat după urmele lor şi s-ar fi ţinut de cursul 
râului, ar fi dat de semnele trecerii celor doi indieni 
Tonkawa care aveau un avans însemnat faţă de ei. 

Când se întunecase de-a binelea şi urmele de copite 
aproape că nu se mai vedeau, Old Firehand descălecă din 
nou, ca să le cerceteze. Rezultatul fu: 

— Am scos o jumătate de milă. Dar, din păcate, şi tâlharii 
au călărit repede. Să încercăm totuşi să-i ajungem. 
Descălecaţi! Trebuie să ne urmăm drumul pe jos şi să ne 
ducem caii de dârlogi. 

Întunericul se lăsa însă foarte repede şi urmele nu se mai 
vedeau deloc. Cei patru se opriră. 

— Şi acum? întrebă Tom. Suntem nevoiţi să rămânem aici. 

— Ba deloc! se împotrivi Droll. Dăm frumuşel tot înainte, 
până-i nimerim! 

— Dar o să ne audă venind. 

— Nu, că mergem uşurel. Pe mine nu m-aud şi nici nu mă 
prind ei. Nu eşti de aceeaşi părere, domnule Firehand? 

— Pe de-a-ntregul - confirmă vânătorul. Prudenţa însă ne 
opreşte să mergem în direcţia urmelor. S-o luăm mai spre 
dreapta, depărtându-ne de râu. Atunci îi avem pe indivizi 
între noi şi apă şi le zărim focul înainte ca ei să ne observe. 

— Dar dacă n-au aprins nici un foc? se interesă Iom. 


— Atunci simţim mirosul cailor lor - răspunse Droll. În 
pădure îi adulmecăm mai uşor decât pe-afară, în câmp 
deschis. Pe mine nasul nu mă-nşală niciodată. Hai, deci, s-o 
luăm la picior mai departe, şi mai spre dreapta. 

Old Firehand porni înainte cu calul după el, şi ceilalţi îl 
urmară unul după altul. Râul făcea în acel loc o cotitură 
destul de largă spre stânga. Prin urmare, se depărtară prea 
mult de mal, lucru de care Old Firehand îşi dădu imediat 
seama, pământul fiind aici mai puţin umed, aşa că se 
îndreptă din nou mai spre stânga. Deodată, simţi miros de 
fum şi se opri. În spatele lui, Droll adulmecă şi el, trăgând 
pe nas, şi apoi zise: 

— Ăsta-i fum. Vine de-acolo-ncoace. Deci trebuie s-o luăm 
dincoace-ncolo. Dar să băgăm de seamă! Mi se pare că e un 
loc mai luminos în faţa noastră. Asta nu poate proveni decât 
de la foc. 

Dădu să pornească, dar se opri, căci auzul său ascuţit 
prinse nişte paşi apropiindu-se. Îi auzise şi Old Firehand 
odată cu răsuflarea precipitată a celui ce venea. Dădu 
drumul dărlogilor şi înaintă niţel. Auzul îi spunea că omul 
trebuia să treacă prin faţa lui. În bezna nopţii şi a pădurii, 
abia vizibil chiar şi pentru ochii experimentați ai 
vânătorului, se ivi o siluetă care voia să se furişeze mai 
departe. 

— Stai! porunci el cu voce înăbuşită. Cine eşti? 

— Şai nek-enoch, şai kopeia - nu ştiu nici eu, nimeni! 
răspunse cel întrebat, încercând să scape din strânsoare. 

Până şi cel mai neînfricat bărbat se sperie dacă se 
pomeneşte, noaptea în pădure, apucat pe neaşteptate de 
două mâini puternice. În asemenea clipe de spaimă, oricine 
se foloseşte fără să vrea de limba lui maternă. Aşa şi cel pe 
care Firehand îl ţinea strâns. Vânătorul înţelese însă 
cuvintele şi spuse uimit: 

— Păi ăsta e Tonkawa! Ursul-cel-Mare şi fiul său sunt 
înaintea noastră. Nu cumva... ei, spune, cine eşti? 


Acum omul renunţă să se împotrivească. Recunoscuse 
vocea marelui vânător şi, în englezeasca lui stâlcită, 
răspunse precipitat: 

— Eu Nintropan-hauey, tu Old Firehand. Asta foarte bine! 
Mulţi oameni cu tine? 

— Aşadar, totuşi Ursul-cel-Mare! Fericită întâlnire! Da, 
sunt Old Firehand. Mai am trei inşi cu mine şi ne-am adus şi 
caii. Ce tot faci pe-aici? Bandiţii sunt pe-aproape. Bagă de 
seamă! 

— Văzut pe ei. Tramps prins bătrân Missouri-Blenter. Vrea 
ucide pe el. Eu fuge la rafters, aduce ajutor. Atunci Old 
Firehand prins pe mine. 

— Vor să ucidă un rafter? Atunci trebuie să-i oprim. Dar 
unde sunt? 

— Acolo, în spate al meu, unde lumină prin copaci. 

— E şi roşcovanul de „cornel” cu ei? 

— Da, acolo este. 

— Unde-şi ţin caii? 

— Dacă Old Firehand spre ei, atuncii caii stau la dreapta, 
înainte de ajungem la foc. 

— Dar rafter-ii unde se găsesc? 

— Sus, pe deal. Ursul-cel-Mare fost la ei şi vorbit cu dânşii. 

Indianul le povesti în fugă cele întâmplate, la care Old 
Firehand observă: 

— Dacă a fost ucis un tramps, fără îndoială că o să vrea să- 
l ucidă în schimb pe missourian. Noi patru o să legăm caii 
aici şi o să ne grăbim să zădărnicim omorul. Tu, însă, dă 
fuga la rafter-i şi adu-i repede încoace! 

Indianul se depărtă în goană. Cei patru îşi legară caii de 
copaci şi porniră pe cât puteau de repede spre tabăra 
bandiţilor. Peste puţin, se făcu mai lumină printre arbori şi 
apoi zăriră para focului. La dreapta, într-o rarişte, văzură 
caii tramp-ilor. Acum cei patru se întinseră la pământ şi se 
apropiară târâş de foc. Old Firehand se întorsese tocmai 
spre băiatul Fred, să-i spună să se ducă la cai şi să tragă în 
fiecare bandit care ar încerca să încalece şi să dispară. Dar 


nu rostise încă primele cuvinte, că răsună un țipăt puternic, 
pătrunzător. Era ţipătul mai sus-amintit al bătrânului 
missourian. 

— Îl omoară! strigă Old Firehand. Pe ei! Nici o milă pentru 
cine se opune! 

Se ridică şi se avântă spre foc. Azvârili în lături doi-trei 
bandiți ce-i stăteau în cale şi se repezi la roşcovan, care 
tocmai se pregătea să lovească. Sosise exact la timp şi-l 
dobori pe „cornel” cu patul puştii. Alţi doi-trei tramp-i, 
ocupați să-l lege pe missourian şi să-i pună căluş, căzură 
sub următoarele lui lovituri. Apoi, zvârlind puşca încă 
încărcată, scoase revolverul şi trase asupra celorlalţi 
duşmani. Între timp, uriaşul nu pronunţase un singur 
cuvânt şi nu scosese nici un sunet. 

Cu atât mai multă gălăgie făceau ceilalţi trei. Tom-cel- 
Negru se repezi ca o furtună în rândurile tramp-ilor şi 
începu să-i lovească cu patul puştii, ocărându-i, 
batjocorindu-i şi ameninţându-i de mama-focului. Fred, 
adolescentul de şaisprezece ani, îşi descărcase mai întâi 
puşca în ei, o aruncă apoi şi scoase revolverul. Trăgea glonţ 
după glonţ, în timp ce ţipa din răsputeri, spre a mări spaima 
celor atacați. 

Dar cel mai tare se auzea glasul strident şi piţigăiat al 
mătuşii Droll. Fenomenalul vânător tuna şi fulgera cât o 
duzină de oameni dezlănţuiţi. Mişcările îi erau atât de 
repezi, încât nici un duşman nu l-ar fi putut ţinti cu precizie. 
E drept că nici nu încerca vreunul. Tramp-ii erau aşa de 
uluiţi de acest atac neaşteptat, că nici nu se gândiseră la 
început să opună rezistenţă, şi, când îşi reveniră, cei scăpaţi 
neatinşi, văzând atâţia morţi, răniţi sau zăcând leşinaţi pe 
jos, socotiră că cel mai cuminte lucru era să dea bir cu 
fugiţii. O luară la goană fără să-şi dea seama că ei sunt în 
număr mai mare decât atacanţii, derutaţi fiind de ţipetele 
mătuşii Droll. Din clipa în care Old Firehand dăduse prima 
lovitură şi până la fuga răufăcătorilor care scăpaseră teferi, 
nu trecuse nici măcar un minut. 


— După ei! strigă Old Firehand. Eu rămân pe loc. Nu-i 
lăsaţi să ajungă la cai! 

Tom, Droll şi Fred, scoțând mereu urlete sălbatice, porniră 
în fuga mare înspre locul unde văzuseră caii. Bandiţii care 
fugiseră cu gândul să încalece nu apucaseră să ajungă până 
acolo, aşa că se năpustiră în adâncul pădurii. 

În răstimpul acesta, rafter-ii aşteptau sus, în cabana lor, 
reîntoarcerea missourianului şi a căpeteniei Tonkawa. Când 
auziră împuşcăturile jos, în valea râului, se gândiră că cei 
doi sunt în primejdie. Puseră mâna pe arme, părăsiră 
cabana şi, în măsura în care întunericul o permitea, 
alergară înspre partea de unde porniseră împuşcăturile, 
strigând cât îi ţinea gura, ca să-i sperie pe tâlhari. În 
fruntea rafter-ilor alerga Ursul-cel-Mic, a cărui voce 
răsunătoare se auzea din când în când, îndrumându-i astfel 
pe ceilalţi, să nu piardă direcţia. Nu parcurseseră nici 
jumătatea drumului, când se auzi în faţa lor o altă voce şi 
anume cea a Ursului-cel-Mare. 

— Repede veniţi! strigă el. Old Firehand aici şi trage în 
tramps. Numai trei oameni la dânsul. Ajutăm pe el! 

CAPITOLUL, IV. 

SCĂPAT DE PEDEAPSĂ. 

Când rafter-ii apărură jos, la râu, Old Firehand, Tom, Droll, 
Blenter şi Fred şedeau liniştiţi la focul tramp-ilor, de parc-ar 
fi fost aprins special pentru dânşii şi nu s-ar fi întâmplat 
absolut nimic neobişnuit. De o parte zăceau morţii, iar de o 
alta tâlharii răniţi sau prinşi, printre ei şi roşcovanul 
„colonel”. 

— Ei, drăcie! exclamă primul dintre noii sosiți, adresându- 
se bătrânului missourian. Te credeam în primejdie, şi tu şezi 
aici sănătos şi vesel! 

— Da - răspunse bătrânul zâmbind. Urma, fireşte, să fiu 
expediat pe lumea cealaltă. „Colonelul” era gata să mă 
miruie în cap cu patul puştii, când au venit aceşti patru 
gentlemeni şi m-au scos din încurcătură. Treabă făcută la 
repezeală şi bine! Aţi putea învăţa ceva de la ei, boys! 


— Şi... Old Firehand e într-adevăr de faţă? 

— Da, uite-l aici! Priviţi-l şi strângeţi-i mâna! O merită. 
Închipuiţi-vă, trei bărbaţi şi un băiat se aruncă asupra a alţi 
douăzeci şi, fără să se aleagă nici măcar cu o zgârietură, 
ucid nouă dintre ei şi prind şase! 

La aceste cuvinte, Blenter se ridicase de la foc. Ceilalţi 
făcură la fel. Rafter-ii rămaseră respectuoşi la o oarecare 
distanţă privind spre statura uriaşă a lui Old Firehand. 
Acesta îi îndemnă să se apropie şi le întinse mâna pe rând. 
Pe cei doi Tonwaka îi întâmpină cu deosebită atenţie, 
spunându-le: 

— Fraţii mei roşii au dovedit mare iscusinţă în urmărirea 
tramp-ilor, ceea ce mi-a uşurat mult sarcina. 

— Lauda fratelui meu alb mai multă cinste decât merită 
noi - răspunse cu modestie Ursul-cel-Mare. Tramps lăsat 
urmă cât cireada bizoni. Cine nu vede orb este. Dar 
„cornel” unde? Şi la el mort? 

— Nu, trăieşte. Lovitura puştii mele l-a buimăcit doar. Apoi 
şi-a revenit şi l-am legat. Uite-l acolo. 

Arătă cu mâna înspre locul unde zăcea Brinkley. Indianul 
se duse într-acolo, scoase cuțitul şi zise: 

— Dacă faţa-palidă nu murit de la lovitură, moare acum de 
cuţit! El lovit mine, luăm tot sânge de la el! 

— Stai! strigă bătrânul missourian, apucând braţul ridicat 
al căpeteniei. Omul ăsta e al meu! 

Ursul-cel-Mare se întoarse, îl privi grav şi-l întrebă: 

— Şi tu vrei răzbunare pe el? 

— Da, şi încă ce răzbunare! 

— Sânge? 

— Sânge şi viaţă! 

— De când? 

— De mulţi, mulţi ani. Mi-a biciuit nevasta şi ambii mei 
feciori până i-a omorât. 

— Tu nu înşeli pe mine? întrebă indianul, căruia îi venea 
greu să renunţe la răzbunarea impusă de legile preriei, 


care-i impuneau însă şi renunţarea în favoarea celui ce avea 
întâietate. 

— Nu, e cu neputinţă să mă-nşel! L-am recunoscut 
imediat! O mutră ca a lui nu se uită atât de uşor. 

— Deci tu omori pe el? 

— Da, fără milă şi fără îndurare. 

— Atunci Nintropan-hauey retrage, dar nu de tot. Cornel 
dai la el sânge şi la tine viaţa. Ionkawa nu are voie lăsăm 
nepedepsit. Elia aşadar urechile. Tu de acord? 

— Hm! Dar dacă nu accept? 

— Atunci Tonkawa omoară imediat pe el. 

— Bine, atunci i-ai urechile. N-o fi creştinesc să admit asta, 
dar durerile pe care mi le-a pricinuit te fac să aplici legea 
preriei, nu a milei, care cruţă şi un asemenea răufăcător. 

— Deci, urechi mie şi iau la mine imediat. 

Căpetenia îngenunche lângă „colonel”, spre a-şi îndeplini 
intenţia. Când criminalul văzu că-i lucru serios începu să 
țipe. 

— Ce vă trece prin cap, domnii mei! Asta-i treabă de 
creştin? Ce v-am făcut ca să îngăduiţi acestui păgân cu 
piele roşie să-mi mutileze capul? 

— Despre ce mi-ai făcut mie vorbim noi pe urmă. 

Îi răspunse rece şi grav missourianul. 

— lar ceea ce avem noi, ceilalţi, să-ţi reproşăm, o să-ţi arăt 
chiar acum - adăugă Old Firehand. Nu ţi-am cercetat încă 
buzunarele. la să vedem ce se găseşte acolo! 

Făcu un semn lui Droll şi acesta goli buzunarele 
prizonierului. Printre alte multe obiecte, dădu de portvizitul 
tramp-ului. Când îl deschise, se constată că mai conţinea 
încă întreaga sumă, în bancnote, furată inginerului. 

— Aha, încă n-ai împărţit banii cu oamenii tăi! zâmbi Old 
Firehand. Asta-i o dovadă că ei aveau mai multă încredere 
în tine decât am avut noi. Eşti un hoţ, şi poate chiar mai 
mult. Nu meriţi îndurare. Ursul-cel-Mare să facă cu tine ce 
doreşte. 


Brinkley scoase un țipăt de groază, dar căpetenia nu se 
sinchisi de asta, îl apucă de păr şi din două tăieturi repezi şi 
sigure, îi reteză ambele urechi şi le aruncă în râu. 

— Aşa! făcu indianul. Acum 'Tonkawa răzbunat, poate pleca 
mai departe pe cal. 

— Acum? întrebă Old Firehand. Nu vrei să mai mergi cu 
mine, sau să rămâi măcar peste noapte la noi? 

— Tonkawa nepăsător dacă zi sau noapte. Ochii lui buni, 
dar timpul său scurt. El pierdut multe zile urmăreşte 
cornel. Acum el călăreşte zi şi noapte, spre wigwarn al său. 
EI prieten bărbaţi albi. El mare prieten şi frate cu Old 
Firehand. Marele Spirit dea mereu mult praf de puşcă şi 
multă carne la feţe-palide care fost prietenos cu Tonkawa. 
Howgh! 

Îşi atârnă puşca de umăr şi se depărtă. Fiul lui făcu la fel, 
şi-l urmă. Amândoi se topiră în beznă. 

— Dar unde-şi au caii? se interesă Old Firehand. 

— Sus, la cabana noastră - răspunse missourianul. Se duc 
bineînţeles să-i ia. Dar mă întreb dacă vor nimeri prin 
pădurea seculară, acum, noaptea... 

— Fii fără grijă! interveni vânătorul. Cunosc ei drumul, 
altfel ar fi rămas. Să-i lăsăm deci să plece, şi să ne vedem de 
treburile noastre... 

— Ce facem cu morţii şi cu prizonierii? 

— Pe morţi îi aruncăm în apă, iar pe ceilalţi îi judecăm 
după vechea datină a vestului. Dar mai întâi să ne 
convingem că nu ne ameninţă nici o primejdie din partea 
celor fugiţi. 

— O, sunt atât de puţini, că n-avem a ne teme deei! 
Probabil c-au fugit cât de departe au putut. De altfel, putem 
face de gardă. 

Colonelul” zăcea lângă camarazii săi prinşi şi se văita de 
durere. Dar deocamdată nimeni nu se ocupa de el. Dinspre 
râu nu ameninţa nici o primejdie, iar în partea cealaltă 
postară, spre mai multă siguranţă, câteva străji. Old 


Firehand trimise după caii rămaşi în urmă, apoi se putea 
institui tribunalul preriei. 

Deliberară mai întâi cu privire la complicii „colonelului”. 
Nu exista nici un indiciu că ar fi făcut un rău vreunuia 
dintre cei de faţă. Pentru ceea ce puseseră la cale, rănile 
primite şi pierderea cailor şi armelor puteau fi considerate 
ca suficientă pedeapsă. Urma să fie paziţi cu străşnicie 
peste noapte şi dimineaţa să li se dea drumul. Li se dădu 
voie să-şi îngrijească reciproc rănile. 

Apoi veni rândul făptaşului principal, „colonelul”. Zăcuse 
până atunci în întuneric şi acum fu adus în apropierea 
focului. Nu-l luminase încă bine raza flăcării, că băiatul 
Fred scoase un țipăt ascuţit, sări şi se repezi înspre 
Brinkley şi, aplecându-se asupra lui, îl scrută de parc-ar fi 
vrut să-l fulgere din ochi şi apoi strigă, întorcându-şi capul 
spre mătuşa Droll: 

— Ele! Ucigaşul! Îl recunosc! Am pus mâna pe el! 

Droll se apropie şi el repede şi întrebă: 

— Nu cumva te-nşeli? Nu poate să fie el! Mi se pare cu 
neputinţă! 

— Ele, absolut sigur! stărui băiatul. Uite ce ochi face! Nu 
citeşti în ei groaza de moarte? Se vede descoperit şi 
presimte ce-l aşteaptă. 

— Păi, dac-ar fi el, l-ai fi recunoscut încă pe vapor. 

— Acolo nici nu l-am zărit. Pe tramp-i i-am văzut, dar pe el 
nu. Se vede că şedea aşa încât să-l ascundă ceilalţi. 

— Probabil că aşa a fost. Dar mai e ceva: mi l-ai descris pe 
făptaş cu plete negre, iar ăsta are părul roşu, scurt şi aspru. 
Băiatul nu răspunse pe loc. Duse mâna la frunte, clătină 
din cap, se dădu cu un pas înapoi şi, în cele din urmă, reluă 

mai puţin sigur: 

— Ce-i drept, aşa e! La faţă e neschimbat, dar părul îi e cu 
totul altfel. 

— Trebuie să fie o confuzie, Fred. Oamenii se aseamănă 
între ei. Dar un păr negru nu se poate preface în roşu. 


— Asta, bineînţeles că nu - interveni bătrânul missourian. 
Dar părul negru îl poţi rade şi purta în locul lui o perucă 
roşie. 

— Oare să fie o perucă? întrebă ezitând Droll. 

— Bineînţeles! Eu nu m-am lăsat păcălit de părul roşu. 
Omul pe care-l caut de atâta amar de vreme, ucigaşul soţiei 
şi copiilor mei, avea şi el o chică neagră şi cârlionţată. 
Individul ăsta de aici are părul roşu şi totuşi susţin sus şi 
tare că el e cel căutat. Poartă o perucă. 

— Cu neputinţă! rosti Droll. N-aţi văzut cum l-a apucat 
adineauri indianul de păr când i-a tăiat urechile? Dacă 
individul ar purta păr fals, i l-ar fi scos de pe cap! 

— Pshaw! E o perucă bine lucrată şi perfect prinsă. O să vă 
dovedesc imediat. 

„Colonelul” zăcea la pământ, cu braţele şi picioarele strâns 
legate. Din urechile lui ciuntite mai curgea încă sânge. 
Trebuie să-l fi durut tare de tot, dar el n-o lua En seamă. 
Toată atenţia îi era îndreptată asupra spuselor celor doi. 
Dacă chipul lui exprimase până atunci deznădejde, acum se 
înfăţişa cu totul altfel. Panica făcuse loc speranţei, frica se 
transformase în batjocură, descurajarea se risipi în faţa 
certitudinii izbânzii. 

Bătrânul missourian era ferm convins că banditul poartă o 
perucă, ll aşeză deci în capul oaselor, îl apucă de păr şi 
trase cu putere, să-i smulgă presupusa perucă. Spre 
surprinderea sa, nu izbuti. Părul se ţinea bine; era un păr 
natural. 

— AU devils! 'Ticălosul are păr adevărat pe chelie! exclamă 
el mirat, făcând o mină atât de consternată, încât ceilalţi ar 
fi izbucnit în râs dacă împrejurarea n-ar fi fost atât de 
dramatică. 

Chipul „colonelului” se strâmbă într-un rânjet batjocoritor. 

— Ei - făcu el plin de ură - mincinos şi defăimător ce eşti, 
unde e peruca? E uşor să învinuieşti un om numai pe 
temeiul unei asemănări cu un altul! Dovedeşte că eu sunt 
acela drept care vrei să mă iei! 


Bătrânul missourian se uita când la el, când la Old 
Firehand şi, în cele din urmă, îl rugă pe acesta, 
descumpănit: 

— Spuneţi-mi, Sir, ce să mai cred? Cel la care mă refer era 
într-adevăr brun şi cârlionţat, iar ăsta e roşcovan şi are 
părul ţepos! Şi totuşi aş putea jura de o mie de oricăele 
ucigaşul acela. E cu neputinţă ca ochii să mă-nşele! 

— Şi totuşi poţi greşi - răspunse vânătorul. După cum s-ar 
părea, este o asemănare la mijloc care te înşeală. 

— Atunci nu mă mai pot încrede în bătrânii mei ochi! 

— Deschide-i mai bine! îl luă în râs „colonelul”. Să mă ia 
dracu' dacă ştiu ceva despre o mamă cu doi feciori de care 
susţii că au fost biciuiţi până la moarte! 

Dar tu mă cunoşti! Ai spus-o chiar tu adineauri! 

— Ei, şi dacă te-am văzut undeva, trebuie neapărat să fiu 
cel de care vorbeşti? Şi băiatul se înşală. În' orice caz, omul 
de care spune el e unul şi acelaşi cu altău. Dar eu nici nu-l 
cunosc pe băiat, şi... 

Se opri brusc, ca şi cum s-ar fi speriat sau mirat de ceva, 
îşi reveni însă în clipa următoare şi continuă pe acelaşi ton: 

—.şi nici nu l-am întâlnit vreodată. Din-partea mea, n-aveţi 
decât să mă învinuiți, dar aduceţi dovezi. Dacă vreţi să mă 
osândiţi pe temeiul unei asemănări întâmplătoare şi să mă 
linşaţi, sunteţi nişte criminali de rând, lucru ce nu-l pot 
crede despre vestitul Old Firehand, sub ocrotirea căruia mă 
pun. 

Faptul că se între rupsese în mijlocul frazei nu fusese lipsit 
de motiv. Şedea acum cu spatele la cadavre, dar la început 
zăcuse chiar cu capul sprijinit de un trup neînsufleţit. Când 
missourianul îl ridicase, punându-l să şadă, corpul rigid al 
celui mort se rostogolise uşor, mişcare neluată în seamă de 
nimeni, căci părea provocată de faptul că-şi pierduse 
punctul de sprijin în clipa când roşcovanul îşi ridicase capul. 
Acum, trupul se afla în spatele lui, în afara bătăii focului. 
Dar omul acela nu era mort şi nici măcar rănit. Făcea parte 
dintre cei pe care Old Firehand îi doborâse cu patul puştii. 


Sângele camarazilor săi morţi îl stropise şi pe dânsul, 
făcându-l să pară rănit. Când îşi revenise din buimăceală, se 
pomenise între morţii cărora li se goliseră buzunarele şi li 
se luaseră tocmai armele. Ar fi vrut să sară în picioare şi să 
fugă, căci nu vedea decât patru duşmani, dar înspre râu nu 
se putea îndrepta, iar din partea cealaltă se auzeau 
strigătele rafter-ilor care se apropiau. Se hotărâse deci să 
aştepte un moment mai prielnic. Îşi scosese pe ascuns 
cuțitul şi-l vârâse în mânecă. Missourianul se apropiase apoi 
de el, îl întorsese pe o parte şi pe alta, îl luase drept mort, îi 
luase tot ce avea în buzunare şi la cingătoare, şi-l trăsese 
alături de celelalte cadavre. 

De aci încolo tramp-ul observase cu ochii întredeschişi tot 
ce se petrecuse. Fiind crezut mort, nu fusese legat, putea 
deci în orice clipă să sară în picioare şi s-o ia la fugă. Apoi, 
când „colonelul” fusese aşezat peste trupul lui, îi venise pe 
loc ideea să-şi elibereze şeful. După ce roşcovanul fusese 
ridicat în capul oaselor, presupusul mort se rostogolise 
după el, astfel că zăcea acum în spatele lui Brinkley, care 
avea mâinile legate la spate. În timp ce „colonelul” vorbea şi 
atenţia tuturor era îndreptată asupra lui, tramp-ul îşi 
scosese cuțitul din mânecă şi, cu o mişcare prudentă, îi 
tăiase legăturile, după care îi strecură mânerul cuţitului în 
mâna dreaptă, ca să-şi poată tăia repede şi frânghiile de la 
picioare, spre a se ridica şi a fugi pe neaşteptate. 
Roşcovanul simţise tainica salvare, precum şi mânerul 
cuţitului, îl apucase repede, fiind însă atât de uluit, încât 
pierduse pentru o clipă stăpânirea de sine şi se oprise în 
mijlocul frazei. Dar numai pentru o fracțiune de secundă. 
Apoi îşi continuă spusele şi nimeni nu observă ce se 
petrecuse în spatele acuzatului. 

Deoarece invocase lealitatea lui Old Firehand, acesta îi 
răspunse: 

— În măsura în care am un cuvânt de spus, nu va avea loc 
o crimă, te poţi bizui pe asta. Dar tot atât de sigur este că 


nu mă las indus în eroare de roşeaţa părului tău. Poate că e 
vopsit! 

— Oho! Părul de pe cap se poate vopsi? 

— Fără îndoială - confirmă cu seriozitate vânătorul. 

— Nu cumva cu ruddle 1? întrebă „colonelul” cu un râs 
forţat. Ce s-ar mai spălăci! 

— Răzi tu cât vrei! N-o să-ţi mai baţi tu multă vreme joc! 
răspunse liniştit Old Firehand. Pe alţii îi poţi duce, dar pe 
mine nu! 

Se duse apoi spre locul unde zăceau armele şi obiectele 
celelalte luate de la morţi şi de la cei prinşi, se plecă, ridică 
punga de piele care fusese agăţată de cingătoarea 
„colonelului”, şi, în timp ce o deschidea, zise: 

— Am mai cercetat eu şi adineauri punga asta şi am găsit 
în ea câteva lucruri al căror rost şi întrebuințare nu-mi erau 
prea limpezi. Acum însă parcă bănuiesc ceva. 

Vânătorul scoase la iveală un flaconaş astupat, o pilă mică 
şi o aşchie de lemn lungă de un deget, de care mai era 
prinsă coaja, puse toate trei obiectele sub nasul 
roşcovanului şi-l întrebă: 

— La ce duci lucrurile astea cu tine? 

Obrazul celui prins păli, totuşi replică pe loc cu aceeaşi 
siguranţă: 

— E cam ciudat că marele Old Firehand se ocupă de 
asemenea mărunţişuri! Cine-ar fi crezut aşa ceva! Sticluţa 
conţine un medicament, pila este o unealtă indispensabilă 
oricărui westman, iar bucăţica de lemn a ajuns din 
întâmplare în pungă. Sunteţi mulţumit acum, Sir? 

Şi se uită în ochii vânătorului cu o privire ironică şi totuşi 
temătoare. Old Firehand răspunse în felul său serios şi 
precis: 

— Da, sunt mulţumit, fireşte, nu de vorbele tale, ci de 
concluziile mele. Un tramp nu are nevoie de pile, cel puţin 
nu de una atât de mică. Una mare i-ar fi de mult mai mult 
folos. Sticluţa conţine pilitură păstrată în spirt, iar bucăţica 
asta de lemn, cum se vede după scoarţa ei, este o frântură 


de creangă a arborelui numit în botanică Celtis occidentalis. 
Apoi mai ştiu perfect că pilitura din acest lemn, conservată 
în alcool, poate vopsi în roşu cel mai întunecat păr. Aşa că... 
ce mai zici acum? 

— Că nu-nţeleg nici un cuvânt din această savantă 
cuvântare - replică mânios „colonelul”. Tare-aş vrea să văd 
şi eu pe omul căruia îi poate trece prin minte să-şi Cretă 
roşie, (na.) vopsească frumosul păr în roşu ca la o vulpe. 
Individul ar avea un gust cu totul aparte! 

— Gustul n-are ce căuta aici. Scopul contează. Un ins 
urmărit pentru crime grave îşi vopseşte bucuros părul în 
roşu dacă prin asta îşi poate salva viaţa. Sunt convins că tu 
eşti cel căutat şi mâine dimineaţă, după ce se luminează, o 
să-ţi cercetez mai îndeaproape capul şi părul. 

— Nu-i nevoie să aşteptăm atâta - Întrerupse Fred. Există 
un semn după care-l putem recunoaşte. Când m-a doborât 
ucigaşul şi m-a călcat în picioare, i-am înfipt cuțitul în pulpa 
dreaptă, adânc, încât a intrat într-o parte şi a ieşit vârful pe 
cealaltă, de a rămas cuțitul înfipt. Să-şi dezvelească pulpa 
dreaptă. Dacă e acelaşi individ, trebuie să se mai cunoască 
cele două cicatrice. 

Nimic nu-i putea fi mai binevenit roşcovanului decât 
această propunere. Dacă o accepta, nu mai trebuia să-şi 
taie singur frânghiile ce-i încătuşau picioarele. De aceea se 
grăbi să primească: 

— Well, tinere deştept! în cazul ăsta o să vă convingeţi cu 
toţii că vă înşelaţi. Dar pentru că vădeşti atâta inteligenţă, 
dă-mi voie să mă mir că ceri unui om legat fedeleş să-şi 
scoată pantalonii. 

Zelul îl făcu pe Fred să se apropie în grabă de prizonier, 
îngenunche lângă el şi se apucă să umble la cureaua 
petrecută în jurul picioarelor „colonelului”, la înălţimea 
pulpelor. După ce desfăcuse nodul, voia să suflece cracul 
drept al pantalonului de nanchin. dar roşcovanul îl izbi cu 
picioarele cu atâta putere, încât zbură cât colo. În clipa 
următoare, Brinkley sări în picioare. 


— Good bye, domnilor! Ne mai vedem noi şi altă dată! 
strigă croindu-şi drum la iuţeală, cu cuțitul ridicat 
ameninţător, printre doi dintre rafter-i, şi alergând peste 
luminiş, înspre copaci. 

Fuga prizonierului pe care-l crezuseră legat bine fu atât 
de neaşteptată, pentru cei de faţă, încât toţi rămaseră 
împietriţi. Numai Old Firehand şi mătuşa Droll aveau o 
prezenţă de spirit care nu-i părăsea nici în situaţiile cele 
mai neobişnuite. 

În clipa în care omul cu păr roşu se ridică în picioare şi 
scoase cuțitul, Old Firehand îşi luase avânt ca să se repeadă 
asupra lui, şi să-l prindă. Dar dădu peste o piedică 
neprevăzută. Tramp-ul pe care-l crezuseră mort găsise că 
venise momentul să intervină. Cum atenţia tuturor era 
îndreptată asupra colonelului, se gândea că ar putea fugi 
uşor acum. Sări deci şi el în picioare şi, trecând pe lângă 
foc, se repezi să străpungă cercul format de rafter-i. În 
aceeaşi clipă, Old Firehand, care sărise peste foc, venea în 
zbor şi se ciocni cu vagabondul. Nu-i trebuiră nici două 
secunde ca să-l prindă, să-l ridice în aer şi să-l trântească cu 
toată puterea de pământ. 

— Legaţi-l pe individul ăsta, care s-a prefăcut că-i mort! 
strigă, şi se întoarse spre „colonel”, care, datorită 
carambolului, avusese timp să iasă din cercul taberei. Old 
Firehand îşi ridică arma, ochi, gata să-l doboare cu un 
glonţ, dar îşi dădu seama că era imposibil să execute acest 
proiect, căci Droll alerga în urma evadatului şi-l proteja cu 
corpul său într-un mod atât de perfect, încât glonţul l-ar fi 
nimerit pe Droll. 

Roşcatul alerga ca să-şi salveze viaţa. Droll fugea după el 
cât putea de repede. L-ar fi ajuns cu siguranţă din urmă 
dacă n-ar fi purtat faimoasa „cămaşă de noapte” de piele. 
Această îmbrăcăminte era mult prea grea şi incomodă 
pentru o asemenea urmărire. Aşa că Old Firehand lăsă 
arma din mâini şi se repezi cu adevărate salturi de panteră 
în urma celor doi. 


— Opreşte-te, Droll! îi strigă în acelaşi timp primului 
urmăritor. 

Droll însă nu-i luă în seamă apelul şi continuă să alerge. 
Acum „colonelul” trecuse marginea cercului de lumină şi 
dispăru în bezna dintre copaci. 

— Opreşte-te, Droll! mai strigă o dată Old Firehand, furios. 
Se afla acum doar cu trei sau patru paşi în urma acestuia. 

— Trebuie să-l prind, trebuie să-l prind! strigă mătuşa 
Droll agitat, cu vocea-i de falset şi se repezi de asemenea 
printre copaci. 

Atunci Old Firehand se opri din plină fugă, ca un cal de 
curse bine dresat care ascultă de frâu în plin galop, se 
întoarse şi se înapoie încet, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. În jurul focului, ceilalţi stăteau laolaltă în grupuri şi 
priveau agitaţi înspre pădure, ca să vadă cum iese 
urmărirea. 

— Ei, văd că vă întoarceţi singur - Îl întâmpină de la 
distanţă bătrânul din Missouri pe Old Firehand. 

— După cum vedeţi - răspunse acesta dând din umeri, cu 
calm. 

— N-a fost chip să-l prindeţi? 

— Ba, ar fi fost chiar uşor, dacă rramp-ul ăsta afurisit nu s- 
ar fi amestecat şi nu s-ar fi ciocnit cu mine. 

— Ce poveste stupidă că ne-a scăpat tocmai banditul 
principal! 

— Dumneata, dragă Blenter, ai mai puţine motive decât 
oricine să te plângi! 

— De ce tocmai eu? 

— Pentru că numai dumneata eşti de vină. 

— Eu? făcu bătrânul, mirat. Nu pricep. Cu tot respectul 
pentru dumneavoastră, Sir, dar vă rog să-mi explicaţi cum 
vine asta. 

— E foarte simplu. Cine l-a examinat pe mortul care a 
înviat aşa de subit? 

— Fireşte, eu. 


— Şi l-ai luat drept mort. Cum i se poate întâmpla aşa ceva 
unui rafter şi vânător cu atâta experienţă? Şi cine i-a golit 
buzunarele şi i-a luat armele? 

— Tot eu. 

— Dar cuțitul i l-ai lăsat! 

— N-avea cuţit. 

— Îl ascunsese doar. După aceea a stat culcat în spatele 
„colonelului” şi nu numai că a tăiat curelele cu care era 
legat, dar i-a şi dat cuțitul. 

— Să fie într-adevăr aşa, Sir? întrebă, jenat, bătrânul. 

— Întreabă-l chiar dumneata, că doar e aici! Blenter îi 
dădu un picior banditului legat şi-l sili cu ameninţări, să 
răspundă. Află că totul se petrecuse aşa cum presupusese 
Old Firehand. Atunci se luă cu mâinile de cap, îşi răvăşi 
supărat părul lung şi cărunt şi zise furios: 

— Îmi vine să-mi trag palme! O asemenea prostie nu s-a 
mai făcut în toată America! Eu sunt de vină, numai eu! Şi 
mi-aş pune capul rămăşag că tipul e cel drept care l-am 
luat. 

— Bineînţeles că el era, altfel ar fi aşteptat liniştit să-i 
examinăm piciorul. Dacă n-avea cele două cicatrice, nu i se 
putea întâmpla nimic, fiindcă noi nu-l puteam pedepsi 
pentru furtul banilor, căci, după legile preriei, păgubaşul 
trebuia să fie de faţă. 

Acum se întoarse şi Droll, trecând ruşinat şi cu paşi 
şovăitori prin poiană. Urmărise fugarul, după părerea sa, o 
bună bucată de drum prin pădure, se lovise de copaci, apoi 
se oprise să asculte, şi neputând desluşi nici o urmă de 
zgomot, se hotărâse să se întoarcă. 

Old Firehand îl îndrăgise pe acest om năstruşnic şi nu voia 
să-l facă de ruşine de faţă cu rafter-ii. De aceea îl întrebă în 
limba germană: 

— Dar bine, Droll, dumneata n-ai auzit ce ţi-am strigat de 
câteva ori? 

— Ba am auzit eu ce mi-ai strigat! răspunse grăsunul. 

— Atunci de ce n-ai făcut aşa cum ţi-am spus? 


— Pentru că voiam să-l prind pe individ. 

— Pentru asta alergi în urma lui prin pădure? 

— Păi cum era să fac altfel? Să fi alergat poate dânsul 
după mine? 

— Fireşte că nu! râse Old Firehand. Dar ca să prinzi un om 
în pădure trebuie să-l vezi, sau cel puţin să-l auzi. Dacă 
alergi şi dumneata, nu mai poţi auzi zgomotul făcut de paşii 
lui, mă-nţelegi? 

— Asta, ce-i drept, nu e prea greu de priceput. Deci, 
trebuia să mă opresc? 

— Da. 

— Sfinte Sisoie! Cine să vă mai priceapă? Dacă mă opresc, 
el fuge, iar eu pot să stau în acelaşi loc până-n ziua de apoi! 
Sau credeţi poate că s-ar fi întors de bunăvoie ca să se 
arunce în braţele mele? 

— Nu chiar aşa, şi totuşi cam aşa. Pariez că a fost destul de 
deştept ca să nu se îndepărteze prea mult. S-a înfundat 
doar puţin în pădure şi s-a ascuns după un copac ca să te 
lase să treci în goană prin dreptul lui. 

— Ce? Cum? Să trec prin dreptul lui? Dacă e aşa, apoi n-aş 
putea păţi ruşine mai mare! 

— Cu siguranţă s-a petrecut aşa. De aceea ţi-am strigat să 
te opreşti. Îndată ce ne aflam în întuneric prin pădure, ne- 
am fi culcat pe jos să ascultăm. Cu urechile lipite de 
pământ, i-am fi auzit paşii şi ne-am fi dat seama în ce 
direcţie merge. Dacă s-ar fi oprit, am fi putut să ne 
apropiem tiptil. În privinţa târâtului fără zgomot, ştiu că faci 
o treabă bună. 

— Cred şi eu - răspunse Droll, măgulit de aceste cuvinte 
de laudă. Dacă stau şi mă gândesc, parcă-mi vine să cred că 
ai perfectă dreptate. Am fost prost, niţeluş cam tare prost. 
Dar poate că o dregem totuşi. Trebuie să aşteptăm până 
mâine dimineaţă şi să-i căutăm urmele. Dacă o luăm apoi pe 
dâra lăsată, probabil că-l ajungem din urmă. 

Părerea asta le-o împărtăşi rafter-ilor, după care bătrânul 
din Missouri declară: 


— Sir, merg şi eu cu dumneavoastră. Cai am capturat 
destui, aşa că puteţi să-mi daţi şi mie unul. Acest colonel” 
roşcovan e omul pe care-l caut de atâţia ani de zile. Acum 
iau parte la urmărirea lui, iar tovarăşii mei n-or să mi-o ia în 
nume de rău că-i părăsesc. Şi nici nu suferă vreo pierdere 
fiindcă ne-am apucat de treabă doar de curând. 

— Îmi pare bine - zise Old Firehand. De altfel, vreau să vă 
fac tuturor o propunere. 

— Ce anume? 

— Să lăsăm asta pentru mai târziu. Acum avem ceva mai 
urgent de făcut. Trebuie să urcăm până la cabana 
dumneavoastră. 

— De ce să nu stăm aici până dimineaţă, Sir? 

— Pentru că bunurile dumneavoastră sunt în pericol. De la 
„colonel” ne putem aştepta la orice. Se prea poate să-i vină 
ideea să dea pe la cabană. 

— Drace! Asta mai lipseşte! Acolo ne ţinem uneltele şi 
armele de rezervă, apoi praful de puşcă şi cartuşele. 
Trebuie să ne grăbim! 

— Foarte bine! Ia-o înainte, Blenter, cu încă doi. Noi 
ceilalţi, vă urmăm cu caii şi prizonierii. O să ne luminăm 
calea cu făclii pe care le luăm de aici, din focul ăsta. 

Vânătorul cel ager la minte îl judecase prea bine pe 
„colonel”. Acesta se pitise, într-adevăr, pe după un copac de 
îndată ce ajunsese în adâncul pădurii. Îl auzise pe Droll 
trecând în fugă pe lângă el şi-l văzuse şi pe Old Firehand 
întorcându-se la focul de tabără. Cum Droll pleca în altă 
direcţie decât înspre cabană, îi dădu, fireşte, în gând să se 
îndepărteze tiptil de direcţia ei. Bâjbâind în întuneric, cu 
mâinile întinse înainte spre a nu se lovi de copaci, o luă pe 
pantă în sus. 

Pe drum se gândi ce avantaje îi oferea casa de bârne. Mai 
fusese pe acolo, aşa că nu se putea să n-o nimerească. 
Desigur că tot avutul rafter-ilor se afla în casă; se putea 
răzbuna pe ei. De aceea grăbi pasul, în măsura în care i-o 
permitea întunericul. 


Ajuns sus, se opri să asculte. Se prea putea ca unul dintre 
rafter-i să fi rămas acolo. Cum nu se auzea nimic, se apropie 
de casă, mai trase cu urechea şi nimeri uşa bâjbâind. 
Începuse tocmai să examineze în ce fel era încuiată uşa, 
când se simţi apucat de beregată şi trântit la pământ. Mai 
mulţi bărbaţi îl ţineau pe jos, cu genunchii pe el. 

— Bine că am prins barem unul, ăsta o să ne-o plătească! 
zise careva. Omul roşcovan recunoscu vocea cu mirare şi 
bucurie. Făcu o sforţare ca să-şi slobozească beregata şi 
reuşi să scoată cuvintele: 

— Woodward, ai înnebunit? Dă-mi drumul! Woodward era 
subşeful tramp-ilor. Şi el recunoscu vocea „colonelului”, îi 
dădu drumul, îndepărtându-i şi pe ceilalţi, şi strigă: 

— Colonelul! De unde ai răsărit! Ie credeam prizonier! 

— Am fost - răspunse acesta gâfâind şi ridicându-se de pe 
jos - dar am evadat. Nu puteaţi să fiţi mai prudenţi? Era cât 
pe-aci să mă omorâţi cu pumnii voştri! Dar ce faceţi pe-aici? 

— Ne-am întâlnit din întâmplare, colo, prin vale, dar numai 
trei dintre noi; nu ştim unde sunt ceilalţi. Am văzut că 
rafter-ii rămân pe lângă focul de tabără, şi atunci ne-am 
gândit să venim aici, ca să le jucăm o festă. 

— Bravo! Acelaşi gând m-a adus şi pe mine încoace. Aş 
vrea să pun foc la toată casa asta a lor. 

— Aşa ne-am gândit şi noi, dar nu fără să vedem întâi ce 
conţine. Poate că găsim câte ceva folositor. 

— Pentru asta avem nevoie de lumină. Afurisiţii, mi-au golit 
buzunarele, iar în casă putem să căutăm mult şi bine până 
găsim o brichetă. 

— Uiţi că noi le avem pe-ale noastre, că pe noi nu ne-au 
jecmănit! 

— Adevărat. Dar v-aţi convins că nu ne-au întins vreo 
cursă? 

— Nu-i nici ţipenie de om pe-aici; zăvorul se poate desface 
uşor, eram tocmai pe cale să intrăm, când ai sosit. 

— Ei, atunci hai să ne apucăm repede de treabă, până nu 
le dă în gând să se urce până aici! 


Woodward trase zăvorul şi intrară. După ce închise uşa, 
făcu lumină şi cercetară încăperea. Deasupra paturilor se 
aflau rafturi prinse în perete, şi pe ele erau lumânări de seu 
de cerb din acelea pe care westmenii au obiceiul să le 
toarne singuri. Fiecare dintre cei patru bărbaţi aprinse câte 
o lumânare, apoi se apucară să caute în grabă prin toate 
colţurile obiecte ce le-ar putea fi de folos. 

Se aflau acolo câteva puşti, cornuri pentru praf de puşcă 
umplute, securi, topoare, ferăstraie, cuțite, rezerve de praf 
de puşcă, cutii cu cartuşe, carne şi alte provizii. Fiecare 
tramp îşi luă ce-i era trebuincios şi ce-i plăcea, apoi băgară 
lumânările aprinse în frunzele de papură din aşternuturi. 
Acestea luară foc îndată, iar incendiatorii se grăbiră să iasă. 
Lăsară uşa deschisă, ca să fie curent suficient, şi rămaseră 
afară, ca să tragă cu urechea. Nu se auzea nimic afară de 
pârâitul paielor şi lemnelor ce ardeau şi de foşnetul 
copacilor. 

— Nu vin încă - zise Woodward. Ce facem acum? 

— Plecăm, bineînţeles - răspunse „colonelul”. 

— Dar încotro? Nu cunoaştem regiunea. 

— Mâine or să ne caute urmele şi or să se ia după noi. Deci 
nu trebuie să lăsăm urme. 

— Imposibil, decât numai prin apă. 

— Atunci plecăm pe apă. 

— Cu ce, sau în ce? 

— Cu barca, fireşte. Nu ştii că orice asociaţie de rafter-i îşi 
face o barcă sau mai multe, de care au neapărată nevoie 
pentru treburile lor? Pun pariu că le găsim, jos, în locul din 
care pornesc plutele. 

— Nu cunoaştem locul. 

— O să-l găsim. Ia uitaţi-vă, pe-aici coboară pârtia pe care 
alunecă lemnele la vale. Să vedem dacă putem cobori pe ea. 

Acum flăcările pătrunseră prin acoperiş, luminând totul de 
jur împrejur. La marginea pădurii, înspre râu, se vedea un 
loc gol printre copaci. Bandiţii se îndreptară spre el. Găsiră 
o pârtie îngustă, dreaptă şi abruptă, care ducea până acolo, 


iar alături era întinsă o frânghie de care te puteai ţine. Cei 
patru se lăsară în jos. 

Sosiţi pe malul râului, auziră din depărtare strigăte şi 
zgomot de voci care se apropiau de cabană. 

— Vin! zise colonelul. Hai repede, să găsim o barcă! 

Nu fu nevoie să caute mult, căci tocmai acolo unde 
ajunseseră se aflau trei canoe legate de țărm. Erau 
construite în maniera indiană, din coajă de copac şi 
etanşate cu răşină, fiecare putând transporta patru 
persoane. 

— Agăţaţi-le pe celelalte două de prima - comandă 
„colonelul”. Trebuie să le luăm cu noi şi să le distrugem mai 
încolo, ca să nu ne poată urmări. 

Ordinul fu executat. Apoi cei patru se urcară în prima 
barcă, puseră mâna pe vâsle şi se îndepărtară de mal. 
Colonelul şedea la pupa şi cârmea. Unul dintre oamenii săi 
dădu din vâsle în aşa fel încât se vedea că vrea s-o ia în 
susul apei. 

— Greşit! zise conducătorul. O luăm la vale. 

— Bine, dar voiam să ajungem în inima statului Kansas, la 
marele miting al tramp-ilor! obiectă omul. 

— E adevărat. Dar asta o să afle probabil şi Old Firehand, 
o să-i silească pe prizonieri să i-o spună. Deci, o să ne caute 
mâine în susul apei, aşa că trebuie s-o luăm la vale, ca să-l 
inducem în eroare. 

— Ce ocol uriaş! 

— Deloc. Mergem până la preria următoare, la care 
ajungem dimineaţa. Acolo scufundăm bărcile şi furăm nişte 
cai de la pieile-roşii de prin acele părţi. Apoi ne îndreptăm 
în grabă spre nord şi recuperăm această mică întârziere 
într-o singură zi, în timp ce rafter-ii sunt nevoiţi să ne caute 
urmele încet, cu osteneală şi în zadar. 

Vâsliră în aşa fel încât bărcile să rămână în umbra malului, 
ca să nu fie în bătaia luminii incendiului de sus, apoi, când 
ajunseră la marginea cercului de lumină, „colonelul” cârmi 


spre mijlocul fluviului, tocmai în momentul în care rafter-ii 
ajunseră cu caii şi prizonierii în faţa casei incendiate. 

Aceştia se apucară să se lamenteze cu voce tare, când îşi 
văzură avutul pe cale de a fi consumat de flăcări. Izbucniră 
în sute de înjurături şi blesteme la adresa incendiatorilor. 
Old Firehand însă îi linişti, spunând: 

— Mi-am închipuit eu că „colonelul” o să pună la cale aşa 
ceva. Din păcate, am ajuns prea târziu. Dar nu 'vă necăjiţi 
prea tare. Dacă primiţi propunerea pe care vreau să v-o fac, 
o să obţineţi în curând mai mult decât deplină despăgubire 
pentru ce aţi pierdut. Acum trebuie să ne convingem 
înainte de toate că nu se mai află niciunul dintre bandiți în 
apropiere. 

Cercetară împrejurimile cu cea mai mare atenţie, dar nu 
descoperiră nimic suspect. Apoi se strânseră lângă Old 
Firehand, în jurul focului. Prizonierii fuseseră duşi mai la o 
parte, ca să nu poată auzi ce se vorbea. 

— În primul rând, domnilor - Începu vânătorul - daţi-mi 
cuvântul dumneavoastră de onoare că nu veţi divulga cele 
ce vă voi spune, chiar dacă nu-mi acceptaţi propunerea! 
Ştiu că sunteţi cu toţii nişte gentlemeni pe al căror cuvânt 
mă pot bizui. 

I se dădu promisiunea cerută şi continuă: 

— E cineva printre voi care cunoaşte apa mare din mijlocul 
stâncilor, în inima muntelui, aceea care se numeşte Lacul de 
Argint? 

— Eu - răspunse unul singur, şi anume mătuşa Droll. 
Fiecare dintre noi cunoaşte acest nume, dar afară de mine 
cred că niciunul n-a umblat prin acele părţi, după cât pot 
să-mi dau seama din tăcerea acestor gentlemeni. 

— Well! Ştiu că există pe acolo mine bogate, foarte bogate, 
mine vechi, filoane şi zăcăminte de pe vremea înaintaşilor 
pieilor-roşii, care nici nu exploatau bogăţiile subsolului. 
Cunosc mai multe dintre aceste vine şi zăcăminte şi am de 
gând să mă urc acolo cu un bun inginer de mine, ca să 
vedem cum stau lucrurile, dacă se poate face o exploatare 


în stil mare şi dacă apa lacului ne poate furniza forţa 
necesară. Întreprinderea nu e, fireşte, lipsită de pericol, de 
aceea am nevoie de un grup de westmeni cu experienţă, 
care să ne însoţească. Lăsaţi-vă deci deocamdată munca de 
aici şi veniţi cu mine la Lacul de Argint, domnilor! Am să vă 
plătesc bine! 

— Asta zic şi eu propunere, o frumoasă propunere! strigă 
bătrânul din Missouri entuziasmat. Din partea mea, aş 
accepta numaidecât, dar nu pot, n-am dreptul, pentru că 
trebuie să-l prind pe acest „colonel”. 

— Şi eu la fel, şi eu la fel! încuviinţă Droll. Ce mult mi-ar 
plăcea să iau parte la expediţie, ce mult mi-ar plăcea, nu de 
dragul răsplăţii, de dragul aventurilor, şi pentru că consider 
ca o mare onoare să pornesc călare în tovărăşia lui Sir 
Firehand. Dar nu se poate, fiindcă nici eu nu pot să 
abandonez urma „colonelului” roşcovan! 

Un zâmbet uşor trecu peste faţa lui Old Firehand, în timp 
ce răspundea: 

— Amândoi aveţi o dorinţă care vi se va împlini poate 
tocmai cu mai multă certitudine dacă rămâneţi cu mine. 
Când am părăsit focul de tabără de jos ca să ne urcăm aici, 
a trebuit să conducem, fireşte, pe vagabonzii legaţi. Am luat 
şi eu pe unul, pe cel mai tânăr, în seama mea. Acesta a 
îndrăznit să intre în vorbă cu mine şi am aflat că, de fapt, nu 
se potriveşte cu societatea lor, că regretă întovărăşirea 
asta, în care a intrat doar de dragul fratelui său, care acum 
e printre cei căzuţi. Mi-a promis să-mi divulge intenţiile 
„colonelului”, şi n-aş vrea să-l resping, în parte din omenie, 
în parte din cuminţenie. Sunteţi de acord să-l aduc încoace? 

Ceilalţi fură cu toţii de acord, şi Old Firehand se ridică să 
aducă prizonierul. Era un tânăr de vreo douăzeci şi ceva de 
ani, cu o figură inteligentă şi o statură puternică. Old 
Firehand îl dezlegase şi-l invită să şadă lângă el. 

— Ei - i se adresă apoi - după cum vezi, sunt dispus să-ţi 
îndeplinesc dorinţa. Ai fost împins pe un drum greşit de 
către fratele tău. Dacă promiţi solemn că de acum înainte ai 


să fii un om cumsecade, poţi să devii, în compania mea, un 
bun westman. Cum te cheamă? 

— Mă cheamă Nolley, Sir - răspunse prizonierul, 
strângându-i mâna cu lacrimi în ochi. Am să vă fiu 
recunoscător toată viaţa dacă-mi îndepliniţi două dorinţe! 

— Ce dorinţe? 

— Să mă iertaţi cu adevărat, nu numai aparent, pentru că 
m-aţi găsit într-o societate atât de proastă, şi îngăduiţi-mi 
să-l îngrop mâine dimineaţă pe fratele meu mort. Să nu 
putrezească în apă şi să nu fie sfâşiat de peşti. 

— Aceste dorinţe îmi dovedesc că nu m-am înşelat în 
privinţa ta; sunt ca şi împlinite. De acum înainte eşti de-ai 
noştri şi n-ai să te arăţi foştilor tăi tovarăşi, căci nu trebuie 
să ştie că ţii cu noi. Ai vorbit de intenţiile „colonelului”. Le 
cunoşti? 

— Da. Întâi le-a tăinuit multă vreme, dar ieri ni le-a spus. 
Vrea să se ducă întâi la marele miting al tramp-ilor, care va 
avea loc în curând. 

— High-day! strigă atunci Droll. Va să zică n-am fost fals 
informat când am auzit că aceşti vagabonzi vor să se adune 
cu sutele pe undeva, dincolo de Harper, ca să pună la cale o 
serie de lovituri! Ştii unde e locul întâlnirii? 

— Da - răspunse Nolley. E într-adevăr situat dincolo de 
Harper, dacă privim de aici, şi se cheamă Osaga-nook. 

— N-am auzit niciodată de acest Nook. Curios! Aveam 
intenţia să mă duc la acest miting, cu speranţa că-l voi găsi 
poate acolo pe omul pe care-l caut, şi habar n-aveam că am 
călătorit cu el pe acelaşi vapor. Puteam să-l prind acolo, pe 
bord. Va să zică, „colonelul” se îndreaptă spre Osaga-nook; 
ei, atunci ne luăm şi noi după el, nu-i aşa, nene Blenter? 

— Da - făcu bătrânul, dând din cap. Bineînţeles că atunci 
trebuie să renunţăm la societatea lui Old Firehand. 

— Ba deloc - răspunse vânătorul. Primul ţel al călătoriei 
mele e prin apropiere, şi anume ferma lui Butler, unde mă 
aşteaptă acel inginer care e frate cu proprietarul fermei. 


Rămânem deci împreună cel puţin până acolo. „Colonelul” 
mai are şi alte intenţii? 

— Desigur - răspunse vagabondul pocăit. După miting, 
vrea să se ducă la Eagle-tail, ca să atace pe funcţionarii şi 
muncitorii căilor ferate şi să le ia banii. 

— Bine că am aflat! Deci, dacă nu-l prindem la miting, îl 
găsim cu atât mai sigur la Eagle-tail. 

— Şi dacă vă scapă şi acolo - continuă Nolley - atunci îl 
puteţi prinde mai târziu la Lacul de Argint. 

Aceste cuvinte stârniră mirarea tuturor; chiar şi pe Old 
Firehand îl impresionară într-atât, încât întrebă în grabă: 

— La Lacul de Argint? Ce ştie „colonelul” despre acel loc şi 
ce vrea să facă acolo? 

— Vrea să dea de o comoară. 

— De o comoară? 

— Da, se pare că s-au îngropat sau scufundat acolo comori 
extraordinare, care aparţineau popoarelor străvechi, de 
odinioară. Are un plan exact al locului unde trebuie căutat. 

— Ai văzut planul? 

— Nu. Nu-l arată nimănui. 

— Bine, dar noi l-am percheziţionat şi i-am luat tot ce avea, 
fără să găsim planul! 


— Se vede că l-a ascuns bine. Cred chiar că nu-l are 
asupra sa. Din spusele lui se putea înţelege că l-a îngropat 
undeva. 

Atenţia ascultătorilor era îndreptată asupra vorbitorului, 
aşa că nimeni nu se uită la Droll şi la Fred, pe care cele 
auzite îi aduseră într-o stare de agitaţie extraordinară. 
Droll îşi holba ochii la Nolley, iar Fred strigă îndată ce 
acesta tăcu: 

— Ele, „colonelul”, el este! Planul acela i-a aparţinut 
tatălui meu! 

Acum privirea tuturor se aţinti asupra tânărului. Urmă un 
noian de întrebări, dar Droll interveni energic, spunând: 

— Să lăsăm asta acum, domnilor! O să aflaţi mai încolo 
cum stau lucrurile. Principalul e că acum pot să vă declar că 
eu şi cu Fred stăm în orice caz la dispoziţia lui Old 
Firehand. 

— Şi eu! strigă bătrânul din Missouri, pe un ton voios. Am 
dat peste o mulţime de secrete, aşa că mă în treb cum o să 
le descurcăm. Mergeţi cu toţii cu noi, nu-i aşa, tovarăşi? 

— Da, fireşte, da, da! strigară toţi rafter-ii din jur. 

— Well !. zise Old Firehand. Deci pornim mâine dimineaţă. 
Nici nu mai trebuie să ne sinchisim de urma „colonelului”, 
de vreme ce ştim în ce loc poate fi găsit. Îl urmărim acum 
prin păduri şi peste prerii, peste dealuri şi văi, şi, la nevoie, 
chiar şi până-n creierul munţilor, la Lacul de Argint. Ne 
aşteaptă o viaţă plină de peripeții! Să fim buni camarazi, 
domnilor! 

CAPITOLUL V. 

O MAGISTRALĂ ISPRAVĂ DE INDIAN. 

Soarele de amiază strălucea peste Preria Vălurită. Cu 
mulţimea ei de coline acoperite de iarbă deasă, ce unduia în 
boarea blândă, semăna cu un lac de smarald ale cărui valuri 
ar fi încremenit deodată. Fiecare din aceste valuri era 
aidoma celuilalt ca lungime, formă şi înălţime, aşa că, 
ajungând dintr-o vale într-alta, puteai să le confunzi, 
crezând că eşti în aceeaşi vale. De jur împrejur, cât vedeai 


cu ochii, numai coline vălurite, până la orizont. Cine nu se 
orienta aici după compas sau după soare, trebuia să se 
rătăcească, aşa cum se rătăceşte în largul mării un novice 
într-o barcă. 

În această pustietate verde nu părea să existe vreo 
vieţuitoare; numai sus, în văzduh, se roteau doi ulii negri, 
fără să mişte aparent din aripi. Să fi fost într-adevăr 
singurele vietăţi de pe aici? Nu, căci se auzi fornăitul 
puternic al unui cal, apoi, pe după o colină se ivi un călăreț, 
şi anume un călăreț echipat într-un fel tare ciudat. 

Bărbatul avea o statură obişnuită, nici prea mare, nici 
prea mică, nu era nici prea gras, nici prea slab, dar părea 
puternic. Purta pantaloni lungi, o vestă şi un veston scurt, 
îmbrăcăminte confecţionată dintr-un material cauciucat, 
impermeabil. Pe cap avea o pălărie de plută cu o bucată de 
pânză la ceafă, cum poartă de obicei ofiţerii englezi din 
India şi în alte ţări calde. În picioare avea mocasini, ca 
pieile-roşii. 

Acest bărbat avea ţinuta unui călăreț exersat; faţa îi era... 
ei, da, faţa era de fapt cât se poate de neobişnuită. Avea o 
expresie de-a dreptul prostănacă, şi asta nu numai din 
pricina nasului, care era făcut din două părţi total diferite. 
În partea stângă era alb şi avea forma uşor coroiată a unui 
nas acvilin obişnuit; în partea dreaptă era gros, ca umflat, şi 
de o culoare care nu se putea numi nici roşie, nici vânătă. În 
jurul obrajilor avea o barbă olandeză, ale cărei fire lungi şi 
subţiri erau îndreptate înainte în dreptul gâtului, până în 
faţa bărbiei. Această barbă se sprijinea pe un guler tare şi 
înalt, cu cele două vârfuri răsfrânte, iar luciul albăstriu al 
acestui guler trăda că omul purta rufărie de cauciuc. 

De curelele scăriilor de şa era legată, în dreapta şi în 
stânga, câte o puşcă, iar patul puştilor prins de piciorul 
călăreţului, se proptea de scara de şa în formă de pantof. 
De-a curmezişul, în faţa şeii, se afla un sul lung de tinichea 
sau o capsulă, despre care era greu de ghicit la ce servea. 
În spate, omul purta un rucsac de piele de mărime mijlocie, 


iar pe acesta câteva vase de tinichea şi sârme de o formă 
ciudată. Cingătoarea era lată, de asemenea din piele, şi 
aducea a chimir. De aceea erau prinse mai multe săculeţe; 
în faţă, ieşeau din chimir plăselele unui cuţit şi a mai multor 
revolvere, iar în spate erau fixate de el două pungi care, în 
mod normal, trebuia să le iei drept cartuşiere. 

Calul era o mârţoagă obişnuită, nici prea bun, dar nici 
prea prost pentru ostenelile din vestul îndepărtat. Nu se 
putea remarca la el nimic deosebit, afară de faptul că avea 
pe spate, drept cioltar, o pătură care trebuie să fi costat 
desigur multe parale. 

Călărețul părea să presupună că mârţoaga lui posedă mai 
multă inteligenţă a preriei decât el; în orice caz, nu se 
vedea că l-ar fi condus într-o anumită direcţie; îl lăsa să 
meargă aşa cum şi încotro voia. Calul păşi prin câteva văi, 
se urcă pe o colină, cobori încetişor panta cealaltă, o dată o 
porni de la sine în trap, apoi merse iar la pas, într-un 
cuvânt, omul cu coiful de plută şi cu mutra prostănacă nu 
părea să aibă vreun ţel precis, în schimb, mult timp şi 
răgaz. 

Deodată, calul se opri, ciuli urechile, iar călăreţul tresări, 
căci în faţa lui răsună o voce ascuţită, poruncitoare: 

— Stop! Nici un pas mai departe, sau trag! Cine sunteţi, 
maşterI? 

Călărețul ridică ochii, apoi se uită în jos, în urmă, la 
dreapta, la stânga; nu zări nici o fiinţă omenească. Dar fără 
a clipi măcar, scoase capacul de pe capsula lungă de 
tinichea în formă de sul, aşezată de-a curmezişul, în faţa 
şeii, o scutură până ieşi o lunetă, trase segmentele ei aşa 
încât se făcu lungă de vreo cinci picioare, închise ochiul 
stâng încreţind pleoapele, aşeză luneta în faţa ochiului 
drept şi o îndreptă spre cer, examinându-l câtva timp cu 
toată seriozitatea şi atenţia, până ce aceeaşi voce se făcu 
auzită din nou, de astă dată râzând: 

— Ia mai strângeţi-vă luneta astronomică la loc! Nu şed în 
lună, ci aici, jos, pe bătrâna noastră mamă ţărână! Şi acum, 


spuneţi-mi, de unde veniţi? 

Ascultând comanda, călăreţul strânse luneta, o băgă în 
capsulă, pe care o închise cu grijă şi încetineală, ca şi cum 
n-ar fi avut nici o grabă, apoi arătă cu mâna în urma lui şi 
răspunse: 

— De acolo. 

— Asta văd şi eu, amice! Şi încotro vreţi să vă duceţi? 

— Încolo! zice cel întrebat, arătând cu mâna înainte. 

— Sunteţi un băiat delicios, pe onoarea mea! râse cel ce 
întreba, tot invizibil. De vreme ce vă aflaţi însă pe această 
binecuvântată prerie, presupun că-i cunoaşteţi obiceiurile. 
Se învârtesc pe aici atâtea scursori suspecte, încât un om 
cumsecade se vede silit să fie precaut la orice întâlnire. 
Înapoi puteţi s-o luaţi; duceţi-vă cu Domnul, dacă doriţi; dar 
dacă vreţi să mergeţi înainte, aşa cum pare, atunci trebuie 
să ne daţi socoteală, spunându-ne adevărul. Deci, daţi-i 
drumul! De unde veniţi? 

— De la Castelul Castlepool - răspunse cel întrebat, pe 
tonul unui şcolar care se teme de învățătorul său sever. 

— Nu cunosc aşa ceva. Unde se află acest loc? 

1 întrebuințat în loc de „domnule”, „maşter” e un fel dea 
se adresa familiar şi ar putea fi redat prin: meştere, jupâne, 
nene. 

— Pe harta Scoției - declară călăreţul, în timp ce mutra lui 
luă o expresie şi mai prostească decât înainte. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze mintea, Sir! Ce mă 
priveşte pe mine Scoţia? Şi unde vă duceţi? 

— La Calcutta. 

— Nu cunosc nici asta. Şi unde se află acest loc frumos? 

— În India de est. 

— Lack-a day! 1 Va să zică în această după-amiază însorită 
vreţi să călăriţi din Scoţia, peste Statele Unite, până-n India 
de est? 

— Nu fac tot voiajul chiar astăzi. 

— Aşa! Nici n-ar fi prea uşor! Sunteţi, prin urmare, 
englez? 


— Yes. 

— Ce profesiune aveţi? 

— Lord. 

— Ei, drăcie! Un lord englez cu o cutie rotundă de pălării 
în cap! Trebuie să vă privesc mai de aproape. Hai, unchiule, 
până la el, că doar n-o să ne muşte! Parcă-mi vine să-i dau 
crezare. Ori e sărit, ori e într-adevăr un lord englez cu cinci 
hectolitri de spleen 2! 

Acum se iviră în vârful colinei din faţă două personaje care 
stătuseră culcate în iarbă; unul lung şi altul foarte mărunt. 
Amândoi erau îmbrăcaţi la fel, în haine făcute numai din 
piele, ca nişte adevăraţi westmeni; chiar şi pălăriile lor cu 
boruri largi erau din piele. Cel lung stătea drept ca un par 
în vârful colinei; cel mic era cocoşat şi avea un nas coroiat şi 
îngust ca o muchie de cuţit. Puştile lor erau nişte carabine 
vechi, foarte lungi. Cel mic şi cocoşat şi-o puse pe jos, cu 
patul puştii pe pământ, şi totuşi gura ţevii îi depăşea pălăria 
cu câţiva țoli. Părea să fie el cel care vorbea mereu în 
numele ambilor, căci în timp ce lunganul nu scosese încă o 
vorbă, continuă: 

— Mai staţi puţin aşa, maşter, că de nu, tragem 1 încă n- 
am isprăvit cu dumneavoastră. 

— Vreţi să punem pariu? întrebă englezul din vale. 

1 Exclamaţie de mirare (la te uită!). 

2 Plictis, urât; prin expresie, ţicneală. 

— Cât? 

— Zece dolari, sau cincizeci, sau o sută de dolari, cât 
doriţi! 

— Pe ce? 

— Că vă împuşc eu pe voi mai repede decât voi pe mine. 

— Aţi pierde pariul! 

— Credeţi? Well, hai să punem rămăşag o sută de dolari. 

Duse mâna la spate, trase una din cartuşiere în faţă. o 
deschise şi scoase din ea câteva bancnote. Cei doi din deal 
schimbau priviri mirate. 


— Maşter - strigă cel mic - am impresia că duci cu 
dumneata, prin prerie, o pungă plină de bancnote! 

— Cum aş putea paria dacă n-aş avea bani la mine? Deci, o 
sută de dolari aţi spus? Sau vreţi să puneţi mai mult? 

— Noi n-avem bani. 

— Nu-i nimic. Vi-i avansez eu, deocamdată, până mi-i 
puteţi restitui. 

Spuse acestea cu atâta seriozitate, încât lunganul inspiră 
adânc de mirare, iar cocoşatul strigă uimit: 

— Să ne împrumutaţi bani până putem plăti?! Sunteţi deci 
sigur că veţi câştiga? 

— Absolut! 

— Bine, maşter, dar ca să câştigaţi, ar trebui să ne împuşti 
mai repede decât noi pe dumneata; fiind însă morţi, nu te- 
am putea plăti! 

— Nu face nimic! Barem aş fi câştigat pariul, şi am atâţia 
bani, că n-am nevoie de-ai voştri! 

— Unchiule - zise mititelul către lungan, dând din cap a 
nedumerire - n-am văzut de când sunt un tip de felul ăsta, 
şi nici n-am mai auzit de unul la fel! Trebuie să coborâm 
până la el, să-l vedem mai de aproape. 

Cobori panta, cu paşi repezi, iar lunganul îl urmă ţeapăn şi 
drept ca o lumânare, de parc-ar fi înghiţit un arac. Ajunşi în 
vale, cocoşatul zise: 

— Băgaţi banii la loc în pungă; pariul nu poate avea loc. Şi 
primiţi un sfat de la mine: nu mai lăsaţi pe nimeni să vadă 
punga asta cu bancnote; s-ar putea s-o regretaţi, sau s-o 
plătiţi cu viaţa. Nu ştiu, zău, ce să cred despre 
dumneavoastră şi cum să vă pricep! Mi se pare că nu 
sunteţi chiar zdravăn la cap! Hai să vă descoasem niţel. 
Veniţi deci cu noi, numai câţiva paşi! 

Întinse mâna ca să apuce calul de căpăstru; în clipa aceea, 
două revolvere sclipiră în mâinile englezului, care strigă 
scurt şi poruncitor: 

— Ia mâna ori trag! 

Mititelul sări înapoi speriat şi voi să ridice puşca. 


— Las-o jos! Nici o mişcare, că trag! 

Figura şi toată ţinuta englezului se schimbaseră deodată 
cu totul. Nu mai avea trăsăturile de prostănac de adineauri, 
şi din ochi îi scăpăra o inteligenţă şi o energie care-i lăsă 
muţi pe cei doi. 

— Credeţi, într-adevăr, că sunt nebun? continuă englezul. 
Şi mă luaţi, într-adevăr, drept un om faţă de care vă puteţi 
purta ca şi cum preria ar fi a voastră? Ei bine, vă înşelaţi! 
Până acum m-aţi tot întrebat, iar eu v-am răspuns. Acum 
însă vreau şi eu să ştiu cu cine am de-a face. Cum vă 
cheamă şi ce sunteţi? 

Aceste întrebări erau adresate celui mic; acesta se uită în 
ochii scrutători ai străinului, care îl impresionau într-un fel 
cu totul deosebit, şi răspunse, pe jumătate furios, pe 
jumătate încurcat: 

— Dumneata eşti străin pe-aici, de aceea nu ştii. Dar 
suntem cunoscuţi de la Mississippi până la Frisco (San 
Francisco) ca nişte vânători cinstiţi şi maeştri în pusul 
curselor. Acum suntem în drum spre munţi, unde vrem să 
căutăm un grup de vânători de castori cu care să ne putem 
asocia. 

— Well! Şi numele dumneavoastră? 

— Numele noastre adevărate nu vă pot fi de nici un folos. 
Mie îmi zice Humply-Billl fiindcă, din păcate, sunt cocoşat, 
fără să mor însă de supărare din pricina asta, iar tovarăşul 
meu e cunoscut numai sub denumirea de Gunstick-Uncle2, 
pentru că umblă prin lume mereu aşa de ţeapăn, de parc-ar 
fi înghiţit o vergea de puşcă. Aşa, acum ne cunoaşteţi, şi o 
să ne spuneţi şi nouă adevărul despre dumneavoastră, fără 
să faceţi glume proaste! 

1 Bill-Cocoşatul. 

2 Nenea Vergea-de-puşcă. 

Englezul îi privi cu ochi pătrunzători, ca şi cum ar fi vrut 
să-i scruteze până-n rărunchi, apoi trăsăturile-i luară o 
expresie prietenoasă; scoase o hârtie din geanta cu 
bancnote, o desfăşură şi le-o întinse, spunând: 


— N-am glumit! Dat fiind că vă consider nişte oameni 
cumsecade şi de treabă, puteţi să vă uitaţi la acest 
paşaport. 

Cei doi îl luară şi-l citiră. Schimbară priviri, apoi lunganul 
căscă ochii şi gura cât putu de tare, iar cel mic vorbi, de 
astă dată pe un ton foarte politicos: 

— Într-adevăr, un lord, lord Castlepool! Bine, my lord, dar 
ce căutaţi dumneavoastră în prerie? Viaţa vă oferă... 

— Pshaw! îl întrerupse lordul. Ce caut aici? Vreau să 
cunosc preria şi Munţii Stâncoşi, apoi vreau să mă duc la 
Frisco. Am umblat peste tot prin lume, numai în Statele 
Unite n-am fost încă. Dar hai să mergem la caii 
dumneavoastră! Fiindcă, presupun că aveţi cai, deşi nu i-am 
văzut încă. 

— Bineînţeles că avem; au rămas acolo, pe după colină, 
unde ne-am oprit ca să ne odihnim. 

— Atunci urmaţi-mă! 

Judecând după tonul său, el era acum cel care avea să le 
dicteze ce să facă. Descălecă şi o luă înainte, prin vale; pe 
după colină, păşteau doi cai de felul celor cărora, în mod 
vulgar, li se spune gloabe sau mârţoage. Între timp, calul 
lordului îl urmă ca un căţel. Cei doi încercară să se apropie 
de el; dar calul necheză furios şi dădu din copite spre ei, ca 
să-i alunge. 

— Ce viperă! zise Humply-Bill. Pare să fie nesociabil. 

— Ba nu - răspunse lordul. Dar ştie că nu sunt încă în 
relaţii de rudenie cu voi, aşa că nu vrea să se 
împrietenească deocamdată nici el cu caii voştri. 

— Să fie, într-adevăr, atât de deştept? Ce-i drept, nu se 
prea cunoaşte. Pare să fi fost un cal de plug. 

— Ho-ho! E un veritabil Husahnl1 din Kurdistan, dacă-mi 
daţi voie! 

Armăsar. 

— Aşa! Şi unde se află ţara asta? 

— Între Persia şi Turcia. Am cumpărat animalul eu însumi 
acolo şi l-am dus acasă. 


Spuse acesta cu atâta indiferenţă, de parc-ar fi la fel de 
uşor să duci un cal din Kurdistan în Anglia şi de acolo, peste 
ocean, în Statele Unite, ca şi să iei un canar din munţii Harz 
şi să-l duci în pădurea din Turingia. Cei doi vânători 
schimbară din nou priviri, pe furiş. Englezul însă se aşeză 
comod în iarbă, pe locul unde stătuseră ei adineauri. Acolo 
se afla o pulpă de căprioară, începută, friptă cu o zi înainte. 
Scoase cuțitul, îşi tăie o bucată zdravănă şi începu să 
mănânce, ca şi cum carnea n-ar fi fost a lor, ci a lui. 

— Aşa e bine! observă cocoşatul. În prerie nu se fac 
fasoane. 

— Nici nu fac - răspunse englezul. Dacă ieri aţi vânat voi 
pentru voi şi pentru mine, azi sau mâine vânez eu pentru 
toţi. 

— Zău? Sunteţi deci de părere, my lord, că mâine vom mai 
fi împreună? 

— Mâine, şi încă multă vreme. Pariem? Pun zece dolari şi 
chiar mai mult, dacă vreţi. 

Puse mâna pe punga cu bani. 

— Lăsaţi bancnotele la locul lor - răspunse Humply. Noi nu 
pariem. 

— Atunci staţi jos, aici, lângă mine! Am să vă explic. Se 
aşezară pe jos în faţa lui. Englezul îi mai examină o dată cu 
privirea sa scrutătoare, apoi zise: 

— Am venit pe apă, pe Arkansas în sus, şi m-am dat jos la 
Mulvane. Acolo aveam de gând să angajez un ghid sau doi, 
dar nu am găsit niciunul care să-mi placă. Nu erau decât 
nişte haimanale, nenorociţii! Am luat-o deci călare singur, 
spunându-mi că adevărații oameni de prerie se găsesc, 
probabil, numai în prerie. Acum v-am întâlnit pe voi şi-mi 
place de voi. Vreţi să mergeţi până la Frisco? 

— Ne-o spuneţi cu atâta calm, de parc-ar fi vorba de o cale 
de o zi! 

— E o cale de făcut călare. Că ţine ozisau unan,e 
indiferent. 


— Ei, da! Dar aveţi o vagă idee despre ce ni se poate 
întâmpla pe drum? 

— Sper s-o aflu. 

— Nu vă doriţi prea multe! De altfel, nu putem veni. Noi 
nu suntem aşa de bogaţi cum păreţi să fiţi dumneavoastră; 
trăim din vânătoare şi nu putem, prin urmare, să 
întreprindem o escapadă de luni de zile până la Frisco. 

— Vă plătesc. 

— Aşa? Ei, atunci s-ar putea discuta. 

— Ştiţi să trageţi cu puşca? 

Cocoşatul îi aruncă lordului o privire aproape 
compătimitoare, spunând: 

— Un vânător din prerie să nu ştie să tragă! E mai rău 
decât să întrebaţi dacă un urs ştie să devoreze. Ambele se 
înţeleg de la sine şi sunt la fel de fireşti ca şi cocoaşa mea. 

— Totuşi, aş vrea să facem o încercare. Puteţi să-i doborâţi 
pe ulii de colo, sus? 

Humply măsură din ochi înălţimea în care se legănau cele 
două păsări şi răspunse: 

— De ce nu! Cu puştile astea de duminică, ale 
dumneavoastră, sigur că n-aţi putea s-o faceţi ca noi. Arătă 
spre calul lordului. Cele două puşti erau atârnate şi acum 
de curelele scărilor; erau lustruite, aşa încât păreau noi, 
lucru nesuferit pentru un westman. 

Acesta se sculă, ridică puşca, ochi scurt şi trase. Se văzu 
că unul din ulii primise o lovitură.; bătu din aripi, încercând 
să se menţină sus, dar în zadar; fu nevoit să coboare, întâi 
încet, apoi mai repede; în cele din urmă, strânse aripile şi 
căzu la pământ vertical, ca un bulgăre greu. 

— Ei, my lord, ce mai ziceţi? întrebă ţintaşul. 

— Nu e rău - fu răspunsul, destul de rece. 

— Cum? Nu e rău? Atât? Gândiţi-vă la ce înălţime era, şi că 
glonţul a nimerit pasărea din plin, căci a murit încă în aer! 
Orice cunoscător ar fi zis că e o lovitură de maestru. 

— Well, acum al doilea! zise lordul, dând din cap spre 
vânătorul înalt, fără să ia în seamă reproşul celui mic. 


Gunstick-Uncle se ridică de pe jos ţeapăn, se sprijini cu 
stânga pe puşca sa lungă, ridică mâna ca cineva care recită 
o poezie, îndreptă privirea spre cer şi uitându-se la celălalt 
uliu, declamă pe un ton patetic: 

— Când acvila rotind străbate văzduhul / spre văi şi spre 
râpe adânci, cu gând după hoituri parfumate privind / eu 
trag un glonţ şi ea îşi dă duhul. 

Recitind aceste versuri, stătea drept şi ţeapăn ca un 
ţăndărică. Până acum nu scosese o vorbă, cu atât mai 
puternică impresie urma să facă acest poem sublim; cel 
puţin aşa credea el, de aceea lăsă braţul jos şi întorcându- 
se spre lord, se uită la el plin de mândrie şi aşteptare. 
Englezul îşi reluase de mult mutra de prostănac; acum 
trăsăturile i se schimonosiră, de parcă râsul ar fi avut de 
luptat cu plânsul. 

— Aţi auzit, my lord? întrebă cocoşatul. Ei da, Gunstick- 
Uncle e un tip remarcabil. A fost cândva actor şi mai e şi 
acum poet. E scump la vorbă, dar când deschide gura o 
dată, vorbeşte ca îngerii, adică în versuri. 

— We'll! făcu englezul, dând din cap. Că vorbeşte în 
versuri sau în salată de castraveți, nu e treaba mea, cia lui; 
dar oare ştie să tragă? 

Poetul lungan se strâmbă trăgând colţul gurii până 
aproape de urechea dreaptă, şi-şi zvârli mâna departe, în 
aer, ceea ce voia să fie un semn de dispreţ. Apoi îşi ridică 
arma ca să ochească, dar o lăsă iar jos. Scăpase momentul 
potrivit, căci în timpul efuziunii sale poetice, uliul-femelă, 
speriată de moartea bărbătuşului, se hotărâse s-o şteargă. 
Pasărea se depărtase mult. 

— E imposibil de nimerit! zise Humply. Nu crezi şi tu, 
Uncle? 

Cel întrebat ridică ambele mâini spre cer, înspre punctul 
unde se zărea uliul, şi răspunse pe un ton de parc-ar fi vrut 
să trezească morţii din groapă: 

— Îl poartă aripile / peste munţi şi văi, / îşi savurează 
clipele / că a scăpat de călăi! Şi cine vrea să-l prindă / în 


zbor după el s-o întindă! 

— Prostii! strigă lordul. Credeţi, într-adevăr, că nu mai 
poate fi nimerit? 

— Da, Sir - răspunse Humply. Nici un westman n-ar mai fi 
în stare să-l dea jos acum. 

— Aşa! în timp ce scoase această vorbă, pe faţa lordului se 
ivi o tresărire ca o străfulgerare. Se duse repede la calul 
său, desfăcu una din puşti din cureaua scări de şa, scoase 
piedica, duse arma la ochi, apăsă trăgaciul, totul într-o 
clipită, lăsă arma jos, se aşeză la loc, puse mâna pe pulpa de 
căprioară ca să-şi mai taie o bucată, şi zise: 

— Ei, s-a putut nimeri, sau ba? 

Feţele celor doi vânători exprimau cea mai adâncă mirare 
şi chiar admiraţie. Pasărea fusese nimerită, şi chiar din plin, 
căci se prăbuşea Cu o viteză crescândă, într-o spirală ce se 
tot îngusta pe măsură ce se apropia de pământ. 

— Wonderful! strigă Humply, absolut entuziasmat. My 
lord, dacă asta n-a fost pură întâmplare... 

Se întrerupse. Se întoarse spre englez şi văzu că acesta 
şedea pe jos, mestecând, cu spatele în direcţia spre care 
trăsese atât de magistral. Era de necrezut! 

— Bine, my lord - continuă apoi - dar întorceţi-vă! Nu 
numai că aţi nimerit uliul, dar chiar l-aţi lovit în plin! 

— Ştiu - replică englezul, băgând în gură o bucată de 
carne, fără să se întoarcă. 

— Dar nici n-aţi stat să vedeţi! 

— Nu era nevoie; tot ştiam. Glonţul meu nu dă greş 
niciodată. 

— Dar atunci sunteţi un om care, cel puţin în ce priveşte 
trasul cu puşca, poate să se măsoare cu west-menii noştri 
cei mai renumiţi, cu un Winnetou, cu un Old Firehand sau 
cu Old Shatterhand! Nu-i aşa, Uncle? 

Faimosul Nenea Vergea-de-puşcă se aşeză din nou în 
postură de recitant şi răspunse, gesticulând cu amândouă 
mâinile: 


— Uliul se prăvale, / ţintaşul colosal e! / Gloria toată i-o 
cedez. 

— Şi să mai fabric versuri încetez! îl întrerupse englezul. 
La ce aceste rime şi toată zarva? Am vrut să ştiu ce fel de 
trăgători sunteţi. Acum aşezaţi-vă la loc şi 

1 Minunat! (în limba engleză în text). 

hai să ne continuăm tratativele. Va să zică, veniţi cu mine, 
iar eu vă plătesc călătoria. De acord? 

Cei doi se uitară unul la altul, dădură din cap şi acceptară 
cu hotărâre. 

— Well! Şi cât cereţi? 

— Păi, my lord, cu întrebarea asta ne-aţi încurcat. N-am 
fost niciodată în serviciul cuiva, şi în cazul unor scoutsl ce 
urmează să fim, nu se prea poate vorbi de o aşa-zisă plată. 

— AU right! Nu sunteţi lipsiţi de mândrie, şi asta-mi place. 
Nu poate fi vorba aici decât de un onorariu, la care aş 
adăuga, dacă sunt mulţumit de serviciile voastre, o 
gratificaţie. Am venit aici ca să trăiesc aventuri, ca să văd 
vânători vestiți, prin urmare vă fac următoarea ofertă: vă 
plătesc cincizeci de dolari pentru fiecare aventură pe care o 
trăim împreună. 

— Sir - zise Humply râzând - atunci o să ne îmbogăţim, 
fiindcă nu ducem lipsă de aventuri pe-aici; de trăit, le 
trăieşte fiecare, dar dacă le supravieţuieşte, asta-i 
întrebarea. În privinţa asta, n-o să vă deziluzionăm; dar 
pentru un străin e mai nimerit să se ferească de aventuri în 
loc să le caute. 

— Dar eu le vreau! Aţi înţeles? Şi vreau să întâlnesc 
vânători celebri. Aţi pomenit adineauri trei nume pe care le- 
am auzit de multe ori. Pentru fiecare dintre aceşti trei 
vânători vă plătesc, dacă-i întâlnim, o sută de dolari. 

— Mii de draci! Aveţi chiar atâta bănet în buzunar, my 
lord? 

— Am cât îmi trebuie la drum. Banii îi primiţi abia la 
Frisco, la bancherul meu. Vă convine aşa? 

— Da, cu plăcere! Poftim, batem palma! 


Amândoi strânseră mâna englezului. Apoi acesta trase în 
faţa sa o a doua pungă, pe care o avea la spate, o deschise 
şi scoase din ea un fel de carte. 

— Am aici un caiet de însemnări în care notez tot - le 
explică. Acum am să deschid un cont pentru fiecare dintre 
voi şi am să pun deasupra capului şi numele lui. 

— Capul? întrebă cocoşatul, uimit. 

1 Ghizi, cercetaşi (în limba engleză în text). 

— Da, capul! Ia staţi puţin nemişcaţi, aşa cum şedeţi acum! 

Deschise caietul legat şi luă un creion. Văzură că ba se 
uită la ei, ba se uită în jos, la hârtie, mişcând între timp 
creionul. După câteva minute le arătă ce desenase; se 
recunoscură în schiţele reuşite şi-şi văzură numele puse 
dedesubt. 

— Pe foile astea se va nota încetul cu încetul cât vă voi 
datora - le explică. Dacă mă prăpădesc, luaţi însemnările cu 
voi la Frisco şi le arătaţi bancherului, al cărui nume îl scriu 
aici; el o să vă înmâneze imediat şi fără dificultăţi suma 
respectivă. 

— Ăsta-i un aranjament minunat, my lord! zise Humply. 
Dar nu dorim deloc ca. behdld1 / Uncle, ia uită-te la caii 
noştri! Dau din urechi şi-şi umflă nările. Trebuie să fie ceva 
străin prin apropiere. Preria Vălurită e periculoasă. Dacă te 
urci pe coline, poţi fi văzut, iar dacă rămâi în vale, nu poţi să 
observi venirea vreunui duşman. Am să mă urc să văd. 

— Vin şi eu - declară lordul. 

— Rămâneţi mai bine aici, Sir! Aţi putea să-mi încurcaţi 
socotelile. 

— Pshaw! N-am să încurc nimic! 

Cei doi se urcară din vale în vârful colinei. Când ajunseră 
aproape de culme, se culcară şi continuară urcuşul în patru 
labe, cu prudenţă, până sus. Iarba le ascundea trupurile, iar 
capul îl ţineau ridicat numai cât era strict necesar ca să se 
poată uita în jur. 

— Hm, pentru un începător, Sir, nu vă apucaţi prea prost 
de treabă! zise Humply. Zău că nici eu n-aş prea putea s-o 


fac mai bine! Dar îl vedeţi pe omul acela, pe a doua colină, 
drept înainte? 

— Yes! Pare să fie un indian, nu? 

— Da, e o piele-roşie. De-aş avea... ah, Sir, duceţi-vă până 
jos să aduceţi luneta, ca să disting trăsăturile acestui om! 

Lordul făcu ce i se ceruse. 

Indianul zăcea în iarbă, pe colina în chestiune, şi se uita cu 
atenţie spre răsărit, unde nu se vedea însă nimic. 

1 Atenţie! (în limba engleză ]n text). 

Din când în când, îşi îndrepta bustul, înălțându-se, ca să-şi 
lărgească orizontul, lăsându-l să recadă de fiecare dată, în 
grabă. Dacă aştepta pe cineva, acesta nu putea fi decât o 
fiinţă duşmănoasă. 

Acum sosi lordul cu luneta, o potrivi şi o dădu cocoşatului. 
Tocmai în clipa în care acesta puse luneta la ochi şi prinse 
imaginea în lentilă, indianul privi o clipă înapoi, în aşa fel 
încât i se putea vedea faţa. Humply puse îndată luneta la o 
parte, sări în picioare aşa încât să i se poată vedea toată 
statura din punctul unde era indianul, făcu mâinile pâlnie în 
faţa gurii şi strigă cât putu: 

— Menaka şeha, Menaka şeha! Fratele meu să vină la 
prietenul său alb! 

Indianul se întoarse brusc, îl recunoscu pe cocoşatul care-l 
strigase şi se dădu jos îndată din vârful colinei, dispărând în 
vale. 

— Acum, my lord, o să aveţi în curând de plătit primii 
cincizeci de dolari - zise Humply către englez, lăsându-se 
iar pe vine. 

— O să avem o aventură? 

— Foarte probabil, fiindcă nu e nici o îndoială că şeful de 
trib pândea nişte duşmani. 

— E o căpetenie? 

— Da, e un tip straşnic, acest şef Osaga. Uncle şi cu mine 
am fumat cu el pipa păcii şi a frăţiei şi suntem deci obligaţi 
să-l ajutăm. 


— Well! Atunci doresc să se aştepte la sosirea nu numai a 
unui, ci a mai multor adversari! 

— Nu vorbiţi de dracu', că ne pomenim cu el! Asemenea 
dorinţe sunt primejdioase, fiind din acelea care se împlinesc 
prea uşor. Hai să coborâm! Uncle o să fie bucuros, dar şi 
mirat că această căpetenie se află prin regiunea asta. 

— Cum ziceai că-l cheamă? 

— În limba osaga, Nenaka-şeha; asta înseamnă Soare-bun 
sau Soare-mare. E un războinic foarte viteaz şi încercat, şi 
în fond nu e un duşman al albilor, deşi osagii fac parte 
dintre triburile siuxilor încă neîmblânziţi. 

Ajunşi la vale, îl găsiră pe Uncle într-o poză ţeapănă, 
teatrală. Auzise totul şi luase această poză pentru a-l saluta 
pe prietenul său roşu cu cât mai multă demnitate. După 
câtva timp, caii începură să fornăie, şi îndată după aceea îl 
văzură venind pe indian. Era în plină maturitate şi purta 
îmbrăcămintea obişnuită, de piele, a indienilor, ruptă însă 
pe alocurea, şi pe ici, pe colo, mânjită cu sânge proaspăt. N- 
avea arme. Pe fiecare obraz avea un tatuaj care reprezenta 
un soare. La încheieturile mâinilor, pielea era julită; se 
vedea că fusese legat şi că rupsese curelele. Era limpede că 
evadase şi că era urmărit. 

În pofida primejdiei care-l păştea şi care putea fi foarte 
aproape, indianul se apropie încet, dădu mâna cu cei doi 
vânători fără a-l lua în seamă, pentru moment, pe englez, şi 
exprimându-se într-o engleză cursivă, vorbi pe tonul cel mai 
calm: 

— Am recunoscut îndată vocea şi silueta prietenului şi 
fratelui meu şi mă bucur să vă pot saluta. 

— Şi noi ne bucurăm la fel; cred că eşti convins - răspunse 
Humply. 

Lunganul de Uncle întinse amândouă mâinile peste capul 
indianului, ca şi cum ar fi vrut să-l binecuvânteze, şi strigă: 

— Bun venit şi bună cale / îţi urăm în astă vale, / mare şef 
şi om stimat! / Printre prieteni şezi la sfat / şi consumă făr' 
de zăbavă / acest rest de căprioară. 


Arătă spre locul din iarbă unde zăcea ce mai lăsase lordul 
din pulpa de vânat, şi anume osul cu câteva fibre de carne 
care nu se putuseră îndepărta cu cuțitul. 

— Taci, Uncle - Îi porunci Humply - acum chiar că nu e 
momentul să faci poezii! Nu vezi în ce stare se află 
căpetenia? 

— Legat, dar evadat, / spre fidelii săi şi-a luat / el zborul 
neînfricat - răspunse fostul actor, declamând în continuare. 

Cocoşatul îi întoarse spatele şi, făcând un gest spre lord, îi 
spuse indianului: 

— Această faţă-palidă e un maestru al tirului şi un nou 
prieten al nostru. Ţi-l recomand ţie şi tribului tău. 

Atunci indianul dădu mâna şi cu englezul, răspunzând: 

— Sunt prietenul oricărui alb bun şi cinstit. Dar hoţii 
ucigaşii şi profanatorii de morminte să fie mâncaţi de 
tomahawk! 

— Ai întâlnit oameni atât de răi? se interesă Humply. 

— Da. Rog pe fraţii mei să-şi ţină puştile pregătite pentru 
cei care mă urmăresc şi care ar putea sosi dintr-o clipă într- 
alta, deşi nu i-am zărit. Ei vor fi călare, iar eu trebuie să 
umblu pe jos; dar picioarele Bunului-Soare sunt iuți şi 
neobosite ca ale cerbului pe care nici un cal nu-l ajunge din 
urmă. Am ocolit mult şi am umblat şi în cerc, de multe ori 
am mers de-a-ndăratelea. Mi-au pus gând rău. 

— Sunt mulţi la număr? 

— Sunt mulţi de tot; mai multe sute de oameni răi, din 
aceia pe care feţele-palide le numesc „tramps”. 

— Tramps? Cum au ajuns aici şi ce caută în aceste ţinuturi 
îndepărtate? Şi unde se află? 

— Într-un colţ de pădure care se cheamă Osaga-nook, dar 
căruia noi îi zicem „colţul crimei”, pentru că cel mai vestit 
şef al nostru a fost omorât acolo de războinicii săi cei mai 
viteji, prin vicleşug. În fiecare an, când luna e plină a 
treisprezecea oară, câţiva trimişi ai tribului nostru vizitează 
acest loc, pentru a executa în jurul mormintelor eroilor 
noştri căzuţi dansul morţii. Aşa am părăsit şi eu anul acesta, 


împreună cu doisprezece războinici, păşunile noastre, ca să 
ne ducem la Osaga-nook. Am sosit acolo alaltăieri şi ne-am 
aşezat tabăra în apropierea mormintelor. Azi am ţinut 
festivitatea. Pusesem doi paznici, cu toate acestea câţiva 
oameni albi au reuşit să se apropie de noi neobservaţi. 
Pesemne că au văzut urmele lăsate de paşii noştri şi ai 
cailor, şi în timpul dansului au tăbărât atât de brusc asupra 
noastră, încât nu ne-am putut opune decât câteva clipe. 
Erau câteva sute la număr; noi am ucis pe câţiva dintre ei; 
ei au împuşcat opt dintre-ai noştri; eu şi ceilalţi patru am 
fost prinşi şi legaţi. Am aflat că în seara asta urma să fim 
schingiuiţi la focul de tabără şi apoi arşi. S-au aşezat pe 
lângă morminte şi m-au izolat de războinicii mei, ca să nu 
pot vorbi cu ei. M-au legat de un copac şi au pus pe un alb 
să mă păzească; dar cureaua cu care eram legat era prea 
slabă; am rupt-o. E drept că mi-am tăiat carnea adânc, dar 
am scăpat şi am profitat de o clipă în care paznicul s-a 
îndepărtat puţin, ca să mă strecor nevăzut. 

— Şi cei patru tovarăşi ai tăi? 

— Sunt încă acolo. Sau crezi că ar fi trebuit să-i caut? Nu 
aş fi putut să-i salvez, ci aş fi pierit o dată cu ei. Am hotărât 
să mă duc în grabă la ferma lui Butler, proprietarul ei fiind 
prieten cu mine, ca să aduc ajutor de acolo. 

— Aproape exclus - fu de părere Humply-Bill, clătinând din 
cap. De la Osaga-nook până la ferma lui Butler sunt vreo 
şase ore de drum călare; cu un cal prost faci chiar mult mai 
mult. Cum poţi atunci să te şi înapoiezi până seara, când 
tovarăşii tăi urmează să moară? 

— Picioarele Bunului-Soare sunt la fel de iuți ca ale unui 
cal - răspunse căpetenia, sigur de sine. Evadarea mea o să 
aibă ca urmare amânarea execuţiei, spre a face tot posibilul 
ca să fiu prins din nou. Aşa că ajutorul ar sosi probabil 
totuşi la timp. 

— Concluziile pe care le tragi pot fi juste sau nu. Bine că 
ne-ai întâlnit, aşa nu mai e nevoie să alergi până la ferma lui 


Butler; o să mergem cu tine ca să-i eliberăm pe tovarăşii 
tăi. 

— Fratele meu alb e într-adevăr gata să facă acest lucru? 
întrebă indianul, cu vocea vibrând de bucurie. 

— Fireşte! Ce alta am putea face? Osagii sunt doar 
prietenii noştri, pe când vagabonzii sunt duşmanii oricărui 
om cumsecade! 

— Dar sunt foarte mulţi, sunt atâţia, iar noi n-avem cu toţii, 
laolaltă, decât opt braţe! 

— Pshaw! Patru capete şirete pot să îndrăznească să se 
apropie tiptil de o hoardă întreagă de vagabonzi, ca să 
scoată din ghearele lor câţiva prizonieri. Tu ce zici de asta, 
Uncle? 

Tot ţeapăn de parc-ar fi înghiţit un par, acesta întinse 
braţele în lături, închise ochii şi strigă: 

— Plec cu plăcere şi muniții / acolo unde stau bandiții / şi 
fără frică şi ezitare / le scot pe-ai noştri fraţi din gheare. 

— Bun! Dar dumneavoastră, my lord? 

Englezul îşi scoase carnetul mare pentru a nota numele 
căpeteniei; îl puse acum la loc, în buzunar, şi zise: 

— Fireşte că vin şi eu! Doar e o aventură! 

— Dar una foarte periculoasă, Sir! 

— Cu atât mai bine! Atunci dau zece dolari în plus, va să 
zică şaizeci. Dar dacă vrem să pornim călare, trebuie să 
procurăm un cal pentru Bunul-Soare. 

— Aşa e - zise cocoşatul, privindu-l scrutător. Şi de unde, 
mă rog, aţi scoate unul? 

— Fireşte că de la urmăritorii lui, care, ţinându-se strâns 
după el, sunt probabil destul de aproape. 

— Foarte just, foarte just! Nu sunteţi un tip de lepădat, Sir, 
şi mă gândesc că o să ne învăţăm unul cu altul destul de 
uşor. Ar mai fi de dorit ca prietenul nostru roşu să aibă şi o 
armă. 

— Îi cedez eu una din puştile mele. Iat-o, poftim! Am să-i 
explic cum funcţionează. Şi acum', nu mai avem vreme de 


pierdut, trebuie să ne aşezăm în aşa fel încât urmăritorii, o 
dată sosiți aici, să fie încercuiți din toate părţile. 

Expresia de uimire de pe faţa mititelului deveni tot mai 
pronunţată. Îl măsură pe englez cu o privire întrebătoare şi 
zise: 

— Vorbiţi exact ca un vânător vechi şi plin de experienţă, 
Sir! Şi cum vă gândiţi să ne apucăm de treaba asta? 

— Foarte simplu. Unul dintre noi rămâne aici, pe dealul pe 
care am fost noi doi adineauri. Acesta îi primeşte pe tipi 
exact aşa cum m-aţi primit voi doi pe mine. Ceilalţi trei se 
duc, formând un arc, şi se urcă pe cele trei coline 
învecinate. Când tipii sosesc, ei se vor afla între cele patru 
coline ocupate, şi noi îi avem în mână, putem să-i curăţăm, 
căci sus suntem adăpostiţi, pe când ei nu văd din noi decât 
fumul împuşcăturilor noastre. 

— Vorbiţi într-adevăr ca din carte, my lord. Spuneţi drept, 
vă aflaţi într-adevăr pentru prima oară în prerie? 

— E chiar aşa. Dar am mai fost şi eu în alte locuri, unde nu 
e necesară tot atâta precauţie. Doar am mai vorbit despre 
asta! 

— Well. Văd că n-o să ne prea daţi de furcă, ceea ce mă 
bucură. Mărturisesc că aveam de gând să fac exact aceeaşi 
propunere. Eşti de acord, bătrâne Uncle? 

Ţeapănul făcu un gest teatral şi răspunse: 

— Da, da, vor fi încercuiți / Şi toţi laolaltă omorâţi. 

— Bun, ei, atunci eu stau pe-aici, ca să le adresez cuvântul 
de îndată ce se vor ivi. My lord se duce spre dreapta; tu te 
duci spre stânga, iar căpetenia se postează pe colina cea 
mai din faţă. În felul acesta o să-i avem în mijlocul nostru, 
iar dacă-i omorâm sau nu, asta va depinde întru totul de 
felul în care se vor comporta. O să vorbesc cu ei destul de 
tare ca să puteţi auzi cu toţii fiecare cuvânt; în felul acesta 
veţi şti ce avem de făcut. Dacă împuşc pe vreunul din ei, 
acesta să fie semnul sigur că aveţi de tras asupra celorlalţi. 
Nu trebuie să ne scape niciunul. Gândiţi-vă că au omorât 
opt osagi, fără să fi fost trataţi de ei cu duşmănie înainte! 


Dar cruţaţi caii; avem nevoie de ei. Şi acum, înainte, 
domnilor! Cred că nu trebuie să mai zăbovim! 

Se urcă pe dealul cel mai apropiat şi se culcă în iarbă, 
acolo unde fusese înainte cu englezul şi-l observase pe 
indian. Ceilalţi trei dispăruseră într-o parte şi-ntr-alta, prin 
văi. Caii rămaseră ascunşi unde fuseseră. Lordul luase 
luneta cu el. 

Trecu poate un sfert de oră fără să se poată observa că s- 
ar apropia vreo fiinţă omenească. Apoi se auzi de pe colina 
ocupată de englez un strigăt puternic: 

— Atenţie, vin! 

— Linişte! răspunse cocoşatul mai încet. 

— Pshaw! Nu ne pot auzi, sunt cam la o milă depărtare. 

— Unde? 

— Drept spre răsărit. Am văzut prin lunetă doi tipi stând 
pe o colină şi privind încoace, ca să încerce să-l zărească pe 
şeful de trib. Se vede că au lăsat caii în vale. 

lar mai trecu o bucată de vreme; apoi se auziră copitele 
cailor care se apropiau. În valea din faţa cocoşatului se 
zăriră doi călăreţi; erau foarte bine înarmaţi, aveau cai buni 
şi ţineau ochii aplecaţi spre urmele căpeteniei. După ei se 
mai iviră alţi doi şi apoi încă unul; erau deci cinci 
urmăritori. Când ajunseră în mijlocul văii, aflându-se deci 
între cei patru oameni ascungşi, Bill strigă înspre ei: 

— Stop, domnilor! Nici un pas înainte, sau o să-mi auziţi 
puşca vorbind! 

Se opriră surprinşi şi se uitară în sus, fără însă a zări pe 
cineva, deoarece cocoşatul stătea culcat în iarba înaltă. Dar 
ascultară de comandă, iar cel care era mai în faţă răspunse: 

— Ce dracu'! Ce fel de tâlhari de drumul mare se află pe- 
aici? Arătaţi-vă, să vă vedem, şi spuneţi-ne ce drept aveţi să 
ne opriţi? 

— Dreptul oricărui vânător care se întâlneşte cu străini. 

— Şi noi suntem vânători! Dacă eşti un tip cinstit, arată-te! 

Cei cinci tramp-i luaseră armele în mână; nu aveau deloc 
aerul paşnic; totuşi, mărunţelul răspunse: 


— Sunt un om cinstit şi pot să mă arăt! lată-mă! Sări în 
picioare, aşa încât i se văzu toată statura, ţinând însă ochii 
îndreptaţi cu atenţie şi vigilenţă asupra lor. 

— Zounds! făcu unul dintre ei. Dacă nu mă-nşel, e Humply- 
Bill! 

— Aşa mi se spune, e adevărat. 

— Atunci e şi Gunstick-Uncle prin apropiere; ăştia doi sunt 
nedespărţiţi. 

— Va să zică, ne cunoaşteţi? 

— Cred şi eu! Am o vorbuliţă cu dumneata din vremuri mai 
vechi. 

— Dar eu nu te cunosc! 

— Se poate, fiindcă nu m-ai văzut decât de la distanţă. 
Băieți, tipul ăsta ne stă în cale; ba, îmi vine să cred că s-a 
aliat cu indianul. Ia să-l doborâm de-acolo! 

Îl ochi pe cocoşat şi trase. Bill căzu iute ca fulgerul în 
iarbă, ca şi cum ar fi fost lovit de glonţ. 

— High-day, straşnic am ţintit! strigă omul. Acum mai 
avem de isprăvit cu Gunstick... 

Nu apucă să-şi termine fraza. Bill se aruncase pe jos-de 
bună voie, ca să nu-l nimerească; acum ieşiră două fulgere, 
unul după altul, din cele două ţevi ale puştii sale, şi câteva 
clipe mai târziu răsunară şi împuşcăturile celorlalţi trei. Cei 
cinci vagabonzi căzură de pe caii lor, iar cei patru 
învingători coborâră de pe coline în vale, pentru a 
împiedica pe cei cinci cai s-o ia la goană. Îi examinară pe 
bandiți. 

— E o treabă făcută cum trebuie. Nici un glonţnu a 
nimerit alături! Moartea a fost instantanee! 

Căpetenia osagilor îi cercetă pe cei doi bărbaţi pe care-i 
împuşcase el, ţintindu-le fruntea. Văzu găurile pe unde 
pătrunseseră gloanţele, aproape de rădăcina nasului, şi se 
adresă lordului: 

— Puşca fratelui meu e de calibru foarte mic, dar e un gun 
excelent, pe care te poţi bizui. 


— Te cred - răspunse englezul, dând din cap. Am 
comandat ambele puşti special pentru prerie. 

— Fratele meu, dacă vrea, să mi-o vândă pe asta! îi dau o 
sută de blăni de castor pentru ea. 

— Nu e de vânzare. 

— Atunci îi dau o sută cincizeci. 

— Nici atunci. 

— Nici pentru două sute? 

— Nu, nici chiar dacă blănurile de castor ar fi cât o piele 
de elefant, fiecare. 

— Atunci îi ofer preţul cel mai mare din câte există; îi dau 
în schimb cel mai bun cal de călărie al osagilor! 

Se putea vedea, după expresia feţei sale, că e încredinţat 
de a fi făcut o ofertă nemaipomenită, dar lordul clătină din 
cap, în semn că nu vrea, şi zise: 

— Lord Castlepool nu face schimb şi nu vinde niciodată. Ce 
să fac cu calul acela, de vreme ce al meu e cel puţin la fel de 
grozav ca şi cel despre care vorbeaţi? 

— Nici un cal al preriei nu-l întrece pe al meu. Dar cum 
nu-l pot sili pe fratele meu alb să-mi vândă puşca sa, i-o 
înapoiez. Aceşti morţi au mai multe arme decât am eu 
nevoie. 

Restitui arma, făcând însă o mină care exprima cel mai 
intens regret. Toate lucrurile folositoare din posesia 
morţilor fură luate. În timp ce le scotoceau prin buzunare, 
în căutarea unor asemenea obiecte, Bill remarcă: 

— Tipul ăsta mă cunoştea. Eu, însă, nu-mi amintesc că l-aş 
fi văzut vreodată. O fi cum zice el. Cine ştie câte mârşăvii 
am împiedicat prin faptul că i-am omorât! Acum şi 
căpetenia poate umbla călare, şi mai rămân patru cai fără 
călăreţi, tocmai cât ne trebuie pentru cei patru osagi pe 
care vrem să-i eliberăm. 

— Acum 0 pornim călare înspre tramp-i? întrebă englezul. 

— Bineînţeles! Cunosc regiunea asta şi ştiu că nu putem 
ajunge la Osaga-nook înainte de înserat, de vreme ce nu 


putem s-o luăm direct într-acolo, ci trebuie să facem un 
înconjur, ca să ne apropiem de ei dinspre pădure. 

— Dar cadavrele astea? 

— Le lăsăm pur şi simplu să zacă. Sau poate aveţi chefsă 
construiți pentru nemernicii ăştia un monument funerar, 
poate un mauzoleu? Las' să le fie mormântul în stomacul 
vulturilor şi al coioţilor; mai mult nu li se cuvine! 

Cuvintele acestea erau poate dure şi necreştineşti, dar 
vestul sălbatic îşi are felul său propriu de a fi sensibil; într-o 
regiune unde moartea şi pieirea te pândesc din toate 
părţile, omul e adesea silit să aibă consideraţie întâi şi întâi 
faţă de sine însuşi, evitând tot ce i-ar putea periclita 
siguranţa personală. 

Legară caii liberi unii de alţii, urcară în şa şi o porniră întâi 
drept spre nord, pentru a coti mai încolo, spre est. 
Căpetenia îi conducea. Toată după-amiaza trecură mereu 
prin Preria Vălurită, deschisă. Când soarele era spre 
scăpătat, zăriră în depărtare o geană întunecată de pădure, 
şi osagaul explică: 

— Acolo e fundul pădurii. Partea din faţă e scobită şi 
formează un unghi sau un colţ, acela pe care-l numim colţul 
crimei, şi unde se află mormintele războinicilor noştri 
răpuşi. După ce intrăm în pădure, mai avem de mers vreun 
sfert de oră ca să ajungem la tabăra tramp-ilor. 

Auzind acestea, Bill îşi opri calul, descălecă şi se aşeză în 
iarbă, fără a scoate un cuvânt. Uncle şi cu indianul îi 
urmară exemplul, ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru de 
la sine înţeles. Atunci, englezul descălecă şi el, dar ceru 
lămuriri. 

— Mă gândesc că nu e bine să pierdem din timp. Cum 
putem să-i scăpăm pe osagi, dacă ne aşezăm aici şi stăm cu 
mâinile în sân? 

— E o întrebare cu totul greşit pusă, Sir! răspunse 
cocoşatul. Credeţi că bandiții stau liniştiţi în tabăra lor? 

— Nu prea. 


— Ba chiar sigur că nu! Trebuie să mănânce şi ei, deci 
trebuie să umble după vânat. Se răzleţesc prin pădure. 
Acolo, pe unde intrăm noi, pădurea nu e mai lată decât cale 
de un sfert de oră, şi e de presupus că tocmai acolo se află 
oameni de-ai lor, care ar putea să ne vadă venind. Prin 
urmare, suntem nevoiţi să aşteptăm aici până se-ntunecă; 
atunci indivizii se vor fi retras în tabăra lor, iar noi putem 
ajunge în pădure neobservaţi. Vă daţi seama că-i aşa? 

— Well! făcu lordul aşezându-se acum şi el. N-aş fi crezut 
că pot fi atât de prost! 

— De, eraţi în stare să mergeţi înainte, drept în ghearele 
drăguţilor de ei, iar noi, Uncle şi cu mine, puteam să vă 
ducem jurnalul de călătorie la Frisco fără să căpătăm măcar 
un dolar. 

— Fără să căpătaţi nimic?! Dar de ce? 

— Pentru că aventura noastră nu e încă trăită complet. 

— Ba am trăit-o! A şi avut loc şi e înregistrată, întâlnirea 
cu căpetenia osagilor şi împuşcarea celor cinci bandiți a fost 
o aventură completă care face cincizeci de dolari. 
Figurează de pe acum în caiet. Eliberarea osagilor e o altă 
aventură. 

— Tot pentru cincizeci de dolari? 

— Yes. 

— Ei, atunci notaţi, Sir, notaţi mereu! zise Bill râzând. 
Dacă descompuneţi fiecare păţanie în atâtea şi atâtea 
subaventuri, o să aveţi să ne daţi la Frisco atâta bănet că n- 
o să ştiţi de unde să-l luaţi! 

— O să ajungă cât am - zise lordul zâmbind. Pot să vă 
plătesc fără să fiu nevoit să vând castelul Castlepool. 

Soarele dispăru, iar umbrele amurgului se furişară peste 
văile unduioase, urcând tot mai sus pe flancul colinelor, 
inundându-le şi pe acestea şi învăluind în cele din urmă tot 
pământul cu o mantie sumbră. Şi cerul era întunecos, fără 
stele. 

Acum porniră; dar nu înaintară călare chiar până în 
pădure. Prudenţa cerea să lase caii pe câmp. Orice 


westman are asupra lui ţăruşi cu ajutorul cărora poate ţine 
pe loc caii, legându-i cu frâul de ţăruşul înfipt în pământ. 

Legară deci caii în felul acesta, apoi se îndreptară în şir 
indian spre pădure. 

Indianul umbla în frunte. Picioarele sale abia atingeau 
pământul, aşa încât nici o ureche nu-i putea auzi paşii. 
Lordul, care venea după el, îşi dădea silinţa să umble la fel 
de uşor. Nu se auzea în jur nimic, decât foşnetul vârfurilor 
de copac, mişcate de o boare. Deodată”, osaga îl apucă pe 
englez de mâna dreaptă şi-i şopti: 

— Fratele meu alb să dea mâna cealaltă următorului, ca 
feţele-palide să alcătuiască un lanţ pe care să-l conduc. 

În timp ce el mergea pipăind cu o mână întinsă înainte, îi 
trăgea cu cealaltă pe cei trei albi după el. Lordului i se păru 
lung timpul scurs, căci în asemenea situaţii minutele se 
lungesc de par ceasuri. În cele din urmă, căpetenia se opri 
şi zise în şoaptă: 

— Fraţii mei albi să asculte. Am auzit vocile tramp-ilor. 

Traseră cu urechea. Se auzeau voci în depărtare mare, 
aşa că nu se putea înţelege ce se vorbea. După câţiva paşi, 
zăriră o vagă lumină, încât ochii lor putură distinge 
trunchiurile copacilor. 

— Fraţii mei albi să aştepte aici până mă întorc - zise 
căpetenia osagilor, şi în clipa următoare dispăru. Trecuse 
cam o jumătate de oră până când se întoarse. Nu-l văzuseră 
şi nici nu-l auziseră venind. Deodată se ivi în faţa lor, ca ieşit 
din pământ. 

— Ei? întrebă Bill. Ce ai de raportat? 

— Că au mai venit mulţi tramp-i, încă mult mai mulţi. 

— Drace! Oare bandiții ăştia au de gând să ţină un miting 
aici? Atunci vai de fermierii care stau în apropiere! Ai auzit 
ce vorbeau? 

— Au aprins mai multe focuri şi toată poiana era luminată. 
Bandiţii formaseră un cerc în jurul unei feţe-palide cu părul 
roşu, care ţinea o cuvântare lungă, cu voce foarte tare. 
Atenţia mea era încordată să descopăr locul unde stau fraţii 


mei roşii, aşa că n-am reţinut decât foarte puţin din câte 
spunea. 

— Totuşi, ce-a spus? 

— Zicea că bogăţia e rezultatul jafului şi că, deci, trebuie 
să se ia bogaţilor tot ce au. Susţinea că statul n-are dreptul 
să ia impozite de la cetăţeni, deci trebuie să i se ia toţi banii 
pe care-i are în casierii. Mai spunea că toţi tramp-ii sunt 
fraţi şi că pot deveni bogaţi foarte repede, dacă acceptă 
propunerile lui. 

— Mai departe? Ce mai spunea? 

— N-am mai dat atenţie vorbelor sale. A mai vorbit de casa 
mare de bani a căilor ferate, care trebuie golită. După 
aceea, n-am mai ascultat ce spunea, căci am văzut locul în 
care se află fraţii mei roşii. 

— Unde e acel loc? 

— În apropierea unui foc de tabără mic, în jurul căruia nu 
şedea nimeni. Stăteau acolo, legaţi de copaci, şi în faţa 
fiecăruia şedea un tramp şi-i păzea. 

— Aşa că nu ne putem apropia tiptil? 

— Ba se poate. Aş fi putut să tai chiar eu curelele cu care 
sunt legaţi, dar am vrut întâi să-i chem pe fraţii mei albi. M- 
am apropiat totuşi târâş de unul dintre războinicii mei şi i- 
am spus în şoaptă că o să-i salvăm. 

— Tramp-ii ăştia nu sunt westmeni. E o prostie 
nemaipomenită să pui prizonierii la mijloc. Condu-ne la 
locul unde se află! 

Cei patru se strecurară, cu căpetenia în frunte, printre 
copaci, dându-şi osteneala să rămână mereu în umbra 
trunchiurilor. În felul acesta se apropiară iute de tabără, 
unde văzură acum arzând opt focuri. Cel mai mic ardea în 
partea dinspre pădure a luminişului, foarte aproape de 
copaci, şi într-acolo îşi îndreptă căpetenia paşii. O dată se 
opri pentru câteva clipe şi le şopti celor trei albi: 

— Acum stau mai multe feţe-palide la acest foc. Adineauri 
nu era niciunul. Omul cu părul roşu e şi el acolo. Aceştia par 


să fie conducătorii. Îi vedeţi pe osagii mei, la câţiva paşi de 
dânşii, în dreptul câte unui copac? 

— Da - răspunse cocoşatul. Cuvântarea ţinută de omul cu 
păr roşu s-a isprăvit, şi acum tipii stau izolaţi de ceilalţi, 
probabil ca să se sfătuiască. Ar putea fi foarte important să 
aflăm ce au de gând. Aşa de mulţi tramp-i nu s-au adunat 
aici de florile mărului. Noroc că sunt câteva tufişuri pe la 
rădăcinile copacilor. „Mă târăsc până acolo să aud despre 
ce vorbesc. 

— Fratele meu să nu facă aşa, nu e bine! îl preveni 
căpetenia. 

— De ce? Crezi că o să mă las prins? 

— Nu. Ştiu că fratele meu se pricepe la târâtul în 
recunoaştere; dar ar putea fi totuşi văzut. 

— Văzut, poate, dar nu prins. 

— Bine, fratele meu are picioare iuți şi ar fugi la iuţeală, 
dar atunci nu ne-ar mai fi posibil să-i eliberăm pe războinicii 
osaga. 

— Ba da. Am da gata paznicii în câteva clipe şi le-am tăia 
legăturile; după aceea ne-am face nevăzuţi prin pădure şi 
am alerga până la cai. Aş vrea să-l văd pe tramp-ul care să 
ne împiedice! Deci, mă furişez până la ei. Dacă mă observă, 
săriţi să dezlegaţi prizonierii. Nu ni se poate întâmpla 
nimic. Ţine-mi puşca, Uncle! 

Îşi dădu arma tovarăşului său, se culcă la pământ şi începu 
să se târască spre foc. Misiunea lui se arătă mai uşor de 
îndeplinit decât crezuse. Bandiţii vorbeau atât de tare, încât 
înţelese fiecare cuvânt. 

Căpetenia osagilor nu se înşelase crezând că cei patru, 
bandiți aşezaţi la acest foc erau conducătorii bandei. Unul 
dintre ei, cel cu părul roşu, era „colonelul” Brinkley, care 
sosise aici în seara aceasta, împreună cu cei câţiva tovarăşi 
ai săi, scăpaţi din mâinile rafter-ilor. Vorbea tocmai, aşa că 
Humply-Bill îl auzi spunând: 

— Pot să vă promit, prin urmare, un mare succes, căci 
acolo se află casa de bani principală. Sunteţi deci de acord? 


— Da, da, da! răspunseră ceilalţi trei. 

— Şi cum stau lucrurile cu ferma lui Butler? Vreţi s-o luăm 
împreună? Sau să fac eu asta pe cont propriu, angajând 
vreo treizeci de băieţi de-ai voştri? 

— Luăm şi noi parte, fireşte - declară unul. Nu văd de ce 
să lăsăm să-ţi umpli numai tu buzunarele! întrebarea e 
numai dacă banii au şi sosit. 

— Încă nu. Rafter-ii n-au avut cai imediat, pe când eu am 
găsit chiar a doua zi de dimineaţă un cal bun. Deci, nu se 
poate să fi sosit de pe acum la fermă. Dar Butler e destul de 
bogat şi aşa. Atacăm ferma, o prădăm, apoi aşteptăm 
liniştiţi sosirea rafter-ilor şi a nemernicilor care-i comandă. 

— Dar ştii precis că or să vină? 

— Absolut precis. Acest Old Firehand trebuie să se ducă 
acolo din pricina unui inginer care se află probabil de pe 
acum la fermă. 

— Ce fel de inginer? Ce-i cu el? 

— Nimic. E o poveste care nu prezintă nici un interes 
pentru voi. Poate v-o spun altă dată. Poate vă mai angajez 
pentru o altă lovitură la care se pot câştiga bani cu 
grămada. 

— Vorbeşti în enigme. Ca să fiu sincer, aş prefera să nu am 
de-a face cu acest Old Firehand. 

— Prostii! Ce crezi că ne poate face? Gândeşte-te că am 
adunat patru sute de indivizi care s-ar măsura şi cu dracu'! 

— Hm, asta aşa e. Şi când pornim? 

— Mâine după-masă, aşa ca să ajungem la fermă seara. E 
mare şi o să ardă splendid, va fi un foc la care vom putea 
frige multă carne! 

Humply-Bill auzise destul; se întoarse târâş la tovarăşii săi 
şi-i invită să treacă acum la eliberarea osagilor. Planul lui 
era ca fiecare să se posteze în spatele câte unui prizonier, 
dar căpetenia îl întrerupse: 

— Ce trebuie să se întâmple de acum înainte nu maie 
treaba oamenilor albi, ci a celor roşii. Mă duc singur, iar 


fraţii mei să-mi sară în ajutor numai dacă se va observa ce 
voi face. 

Plecă târându-se ca un şarpe pe jos. 

— Ce are de gând? întrebă englezul în şoaptă. 

— O ispravă de maestru - răspunse Bill. Uitaţi-vă bine într- 
acolo, spre prizonieri. Dacă iese prost, trebuie să ne grăbim 
să-i sărim în ajutor. N-avem decât să le tăiem legăturile şi 
apoi să alergăm la cai. 

Lordul făcu ce i se spusese. Focul la care şedeau 
conducătorii bandiţilor era la o depărtare de vreo zece paşi 
la marginea pădurii. Acolo se aflau copacii de care erau 
legate mâinile şi picioarele prizonierilor, ei stând în poziţie 
verticală. Lângă fiecare prizonier şedea sau stătea culcat 
câte un paznic înarmat. Englezul îşi forţă ochii ca să vadă 
căpetenia, dar în zadar. Văzu doar că unul din paznici, care 
şezuse, se culcă acum atât de brusc, de parc-ar fi căzut. Şi 
ceilalţi trei paznici se mişcară unul după altul, şi anume în 
mod ciudat, în aşa fel încât capetele lor ajunseră în umbra 
copacului respectiv. Între timp nu se auzise nici un sunet, 
nici cel mai mic zgomot. 

Mai trecu o bucată de vreme şi lordul îl zări deodată pe 
osaga pe jos, între el şi Bill. 

Ei, gata? întrebă acesta din urmă. 

— Da - răspunse indianul. 

— Dar osagii tăi mai sunt legaţi! îi şuşoti lordul. 

— Nu, dar au rămas aşa pe loc, până vorbesc cu voi. 
Cuţitul meu i-a nimerit pe paznici drept în inimă, apoi le-am 
luat scalpul. Acum mă târăsc iar până acolo ca să-i conduc 
pe fraţii mei roşii la cai, printre care se mai găsesc şi ai 
noştri. De vreme ce totul a mers aşa de bine, n-o să plecăm 
fără să ne luăm caii. 

— De ce să vă mai expuneţi acestei primejdii? îl preveni 
Bill. 

— Fratele meu alb se înşală. Acum nu mai e nici o 
primejdie. Îndată ce îi vedeţi pe osagi dispărând din faţa 
copacilor lor, puteţi să vă îndepărtați şi voi. În curând veţi 


auzi tropot de cai şi ţipetele tramp-ilor care îi păzesc. Apoi 
vom sosi la locul unde am descălecat mai înainte. Howgh! 

Prin această exclamaţie de întărire a celor spuse voia să 
semnifice că orice obiecţiune ar fi inutilă; apoi dispăru 
brusc. Lordul îi observă pe prizonieri; se rezemau drepţi şi 
ţepeni de copacii lor, şi-apoi dintr-o dată se făcură nevăzuţi, 
de parc-ar fi intrat în pământ. 

— Wonderful! şuşoti lordul entuziasmat către Humply. 
Absolut ca în romane! 

— Hm! făcu mititelul. O să mai trăiţi cu noi nişte aventuri 
de roman. Dar fireşte că cititul e mai uşor decât trăitul. 

— Plecăm acum? 

— Încă nu. Aş vrea, să văd mutrele tipilor când se 
declanşează zarva. Mai aşteptăm câteva minute. 

Nu trecu mult şi din partea opusă a taberei răsună un 
strigăt puternic de groază; îi răspunse un al doilea; apoi 
urmară câteva ţipete stridente, despre care se putea spune 
cu certitudine că sunt scoase de beregăţi de indieni, şi apoi 
un fornăit şi un tropăit, un nechezat şi un bubuit, de parc-ar 
fi fost un cutremur de pământ. 

Tramp-ii săriseră în picioare. Fiecare ţipa, striga şi întreba 
ce se întâmplase. Atunci se auzi vocea „colonelului” roşcat: 

— Osagii au dispărut! Mii de draci, cine i-a... 

Se întrerupse în mijlocul frazei, îngrozit. În timp ce 
vorbea, se repezise spre paznici şi-l apucase pe unul ca să-l 
scuture şi să-l ridice de pe jos. Atunci văzu ochii sticloşi şi 
ţeasta fără păr, însângerată. Îl trase pe al doilea, pe al 
treilea, apoi pe al patrulea în cercul de lumină a focului şi 
strigă înspăimântat: 

— Sunt morţi! Au fost scalpaţi toţi patru! Iar pieile-roşii au 
dispărut! Unde? 

— Indienii! Indienii! se auzi acum din partea unde 
fuseseră caii. 

— La arme! La cai! urlă „colonelul”. Am fost atacați! Vor să 
ne fure caii! 


Fu o scenă de cea mai cumplită învălmăşeală. Toţi alergau 
în dezordine de colo până colo, dar nici un duşman nu se 
arăta, şi abia când se mai liniştiră întrucâtva, se constată că 
nu lipseau decât caii luaţi pradă de la osagi. Acum se 
apucară să cerceteze împrejurimile taberei, dar fără nici un 
rezultat. Traseră concluzia că mai sunt şi alţi osagi prin 
pădure care s-au apropiat tiptil ca să-şi elibereze tovarăşii. 
Aşa se face că i-au înjunghiat pe paznici pe la spate, i-au 
scalpat şi apoi au pus mâna pe caii indienilor. Nu puteau 
însă pricepe cum de omorârea paznicilor decursese în cea 
mai perfectă linişte. Ce s-ar mai fi mirat însă dac-ar fi ştiut 
că un singur om săvârşise această lovitură magistrală de 
indian. 

Când conducătorii se aşezară din nou în jurul focului, 
„colonelul” zise: 

— Această întâmplare nu e o mare nenorocire pentru noi, 
ce-i drept, dar ne sileşte să ne modificăm planurile de 
mâine. Trebuie să plecăm de-aici foarte devreme. 

— De ce? întrebară ceilalţi. 

— Pentru că osagii au auzit tot ce am vorbit. E un adevărat 
noroc că nu au aflat nimic despre intenţiile pe care le avem 
la Eagle-tail, căci despre asta n-am vorbit aici, ci dincolo, la 
focul celălalt. Dar ce avem de gând să facem cu ferma lui 
Butler au aflat. 

— Şi crezi că or să ne trădeze? 

— Bineînţeles! 

— Crezi că nemernicii ăştia de indieni sunt prieteni cu 
Butler? 

— Prieteni sau nu, or să-l prevină ca să se răzbune asupra 
noastră, pregătindu-ne o primire călduroasă. 

— E drept că e foarte verosimil, şi atunci e într-adevăr 
nevoie să ne grăbim cât putem. Aş vrea numai să ştiu unde 
întârzie cei cinci care au pornit în urmărirea căpeteniei. 

— Nici eu nu pricep. Dacă s-ar fi adăpostit în pădure, nu 
putea fi găsit decât cu multă greutate sau deloc; dar urmele 


lui duceau spre preria deschisă şi n-avea cal. Aşa că trebuie 
să-l fi prins totuşi. 

— Desigur. Dar probabil că la înapoiere i-a surprins 
noaptea pe drum şi s-au rătăcit. Sau au preferat să rămână 
peste noapte într-un loc, ca să nu se rătăcească, şi se întorc 
la noi mâine dimineaţă. În orice caz, o să le întâlnim urmele, 
fiindcă au luat-o exact în direcţia în care trebuie s-o luăm şi 
noi. 

Bineînţeles că vorbitorul se înşela în această privinţă. 
Cerul, sau mai bine zis norii avură grijă să şteargă urmele 
făcute, căci se porni, ceva mai târziu, o ploaie care continuă 
să cadă câteva ore în şir, ştergând toate amprentele de 
copite şi de paşi. 

CAPITOLUL VI. 

O CAVALCADĂ ÎN ÎNTUNERIC. 

Bill, Uncle şi englezul se grăbiră, pe cât le permitea 
întunericul, să ajungă prin pădure până unde-şi lăsaseră 
caii. Faptul că îi nimeriră se datoră flerului celor doi 
vânători. Lordul probabil că s-ar fi rătăcit, pentru că 
noaptea colinele şi văile Preriei Vălurite semănau între ele 
încă şi mai mult decât ziua. Dezlegară caii, încălecară şi-i 
luară pe cei liberi de frâie. 

Abia isprăviseră cu aceste pregătiri, că îi auziră venind pe 
cei cinci indieni. 

— Tramp-ii ăştia sunt orbi şi surzi - zise Marele-Soare. 
Mulţi dintre ei or să călătorească spre veşnicele plaiuri ale 
vânătoarei ca să slujească acolo duhurile osagilor. 

— Vrei să te răzbuni? întrebă Bill. 

— N-au căzut azi în luptă opt osagi a căror moarte trebuie 
răzbunată? Şi nu urma ca noi, cei rămaşi, să fim schingiuiţi 
şi omorâţi? Vom pleca spre wigwamurile osagilor ca să 
aducem mulţi războinici. Apoi o vom lua pe urmele feţelor- 
palide şi vom ucide atâţia dintre ei câţi o să vrea Marele 
Manitu să dea pe mâna noastră. 

— În ce parte pasc acum turmele osagilor? 

— Spre apus. 


— Atunci trebuie să treceţi pe la ferma lui Butler? 

— Da. 

— Şi de acolo, cât mai faci călare ca să ajungi la ai tăi? 

— De primele turme poţi da după o cale de jumătate de zi, 
dacă ai un cal bun şi te grăbeşti. 

— Asta-i foarte bine. Va trebui să ne grăbim, ca să salvăm 
ferma lui Butler. 

— Ce zice fratele meu? Butler e prietenul şi apărătorul 
osagilor. Îl ameninţă vreo nenorocire? 

— Da, dar să nu vorbim despre asta aici şi acum. Întâi de 
toate, trebuie să plecăm, ca să ne depărtăm de bandiți. Ei 
vor să atace mâine ferma, aşa că trebuie să ne grăbim să-l 
prevenim pe Butler. 

— Uf! Fraţii mei roşii să conducă caii liberi, pentru ca fraţii 
albi să mă poată urma mai uşor. 

Oamenii lui îl ascultară, luară caii capturați de frâu, apoi 
porniră toţi în galop printre colinele joase, şi anume pe 
urmele lăsate de căpetenie şi de urmăritorii lui în după- 
amiaza aceleiaşi zile. Aceste urme duceau în linie dreaptă 
spre regiunea unde se afla ferma lui Butler, spre care voia 
să se îndrepte căpetenia osagilor. 

În galop! Şi pe o asemenea beznă! Chiar şi ziua în amiaza 
mare numai un cunoscător se putea orienta fără greş în 
Preria Vălurită; dar să nu te rătăceşti noaptea, asta părea 
aproape un miracol! Când englezul făcu o remarcă în acest 
sens către micul Bill, alături de care călărea, acesta îi 
răspunse: 

— Da, Sir; am avut eu prilejul să observ că nu sunteţi 
tocmai tare de cap, dar aici o să mai vedeţi, o să mai auziţi 
şi o să mai păţiţi şi singur multe lucruri pe care înainte nu 
le-aţi fi crezut posibile. 

— Va să zică, dumneata nici singur nu te-ai rătăci pe-aici? 

— Eu! Ei, ca să spun drept, trebuie să vă mărturisesc că 
nici nu m-aş gândi să trec aşa, valvârtej, printre valurile 
astea de coline. Eu aş călări încetişor şi aş examina cu 
atenţie cotitura fiecărei văi prin care urmează s-o iau. Cu 


toate acestea, nu m-aş afla a doua zi dimineaţă în locul în 
care am vrut să ajung. 

— Atunci şi căpeteniei i se poate întâmpla acelaşi lucru. 

— Nu. O piele-roşie din asta adulmecă de-a dreptul 
direcţia şi drumul pe care trebuie să le ia. Şi mai ales că şi-a 
regăsit acum propriul său cal. Animalul ăsta nu se 
îndepărtează nici cu un pas de urma lăsată chiar azi de 
stăpânul lui. Cerul e întunecat ca un sac plin de funingine, 
iar din pământ nu văd nici cât negru sub unghie, totuşi 
galopăm ca în plină zi şi ca pe drum drept, şi pun rămăşag 
că în mai puţin de şase ore caii noştrii se vor opri drept în 
poarta fermei lui Butler. 

— Cum? Ce? strigă englezul plin de bucurie. Vrei să pui 
rămăşag? E splendid! Dumneata susţii deci că va fi aşa? 
Atunci eu susţin contrariul şi pariez cinci dolari, sau chiar 
zece, sau vrei să pariem mai mult? 

— Mulţumesc, my lord! Cu rămăşagul a fost doar un fel de 
a vorbi. Repet că nu pariez niciodată. Păstra-ţi-vă banii! O 
să mai aveţi nevoie. Gândiţi-vă numai cât aveţi să ne daţi, 
mie şi lui Uncle, doar pentru ziua de azi! 

— O sută de dolari. Cincizeci pentru cei patru bandiți 
împuşcaţi, şi cincizeci pentru osagii eliberaţi. Iar atacul 
asupra fermei, pe care-l vom respinge, e o altă aventură 
care o să coste cincizeci de dolari. 

— Nu e chiar atât de sigur, cum credeţi, că o să reuşim să 
respingem atacul asupra fermei. Dar cum a fost de fapt 
chestiunea aceea cu Old Shatterhand, Old Firehand, şi 
Winnetou? Cât vreţi să daţi dacă ne întâlnim cu unul dintre 
aceşti trei bărbaţi? 

— O sută de dolari! 

— E probabil că-l vom întâlni mâine sau poimâine pe Old 
Firehand; se ştie că şi el are intenţia să se ducă la ferma lui 
Butler. 

Căpetenia, care călărea în frunte, auzise aceste cuvinte, 
întoarse capul, fără a încetini fuga calului său, şi întrebă: 


— Old Firehand, această faţă-palidă faimoasă, are de gând 
să vină acolo? 

— Da. Aşa a spus „colonelul” roşcat. 

— Omul acela cu părul roşu care a ţinut cuvântarea? Dar 
de unde ştie? L-a văzut pe marele vânător alb, sau poate a 
şi vorbit cu el? 

Bill îi povesti în plină goană a calului tot ce auzise. 

— Uff! strigă căpetenia. Atunci ferma e salvată, căci 
mintea acestui alb face mai mult decât armele a o mie de 
bandiți! Ce mult mă bucur că am să-l văd! 

— L-ai mai văzut? 

— Am fumat cu el pipa păcii. Simţi că s-a pornit ploaia? 
Asta-i bine, fiindcă ploaia îi dă ierbii călcate în picioare 
puterea de a se ridica din nou. Deci vagabonzii nu vor mai 
distinge mâine dimineaţă urmele noastre. 

Terenul în sine nu oferea dificultăţi; nici o piatră, nici o 
groapă sau altă piedică nu stăvileau paşii cailor, iar văile 
erau destul de largi pentru ca mai mulţi cai să poată merge 
mereu comod alături. Solul era făcut exclusiv din pământ 
moale, acoperit cu iarbă. Numai întunericul punea stavile. 
Uneori călăreţii îşi ţineau caii la pas, pentru a nu-i obosi 
prea tare; majoritatea timpului însă înaintau în trap sau în 
galop. După ce trecuseră câteva ore, încrederea, adineauri 
nestrămutată, a lui Bill, părea să cedeze, căci îl întrebă pe 
Marele-Soare: 

— Fratele meu roşu e convins că ne aflăm în direcţia cea 
bună? 

— Fratele meu alb să nu-şi facă griji - răspunse acesta. Am 
venit în mare grabă şi vom ajunge foarte curând la locul în 
care te-am întâlnit azi, împreună cu Uncle. 

Oare experienţa sau instinctul îl făcea pe indianul acesta 
să-şi exprime cu atâta siguranţă convingerea? Lui Bill nici 
nu-i venea să creadă că parcurseseră într-adevăr o distanţă 
atât de importantă. Dar o dată cu ploaia se pornise un vânt 
vioi, care venea din spatele călăreţilor şi le uşura simţitor 
înaintarea. 


Puțin timp după aceea, calul căpeteniei trecu din galop în 
pas măsurat, apoi se opri chiar, fără să-l fi înfrânat 
călăreţul, şi scoase un fornăit uşor. 

— Uff! făcu indianul cu voce scăzută. Se vede că sunt 
oameni în faţa noastră. Fraţii mei să asculte, să nu se mişte 
şi să tragă puternic aerul prin nări. 

Mica ceată se opri şi se auzi cum examina căpetenia 
mirosul aerului, trăgându-l prin nas. 

— E un foc! şuşoti. 

— Nu se vede nici o urmă de lumină - răspunse Bill. 

— Dar simt mirosul fumului; pare să vină de după colina 
următoare. Fratele meu să descalece şi să urce cu mine pe 
vârful dealului! 

Cei doi îşi părăsiră caii şi se strecurară cot la cot spre 
colină. Dar nu făcuseră nici zece paşi, când două mâini îl 
apucară pe indian de gât, strângându-l puternic şi 
culcându-l la pământ, aşa încât în zadar se zbătu dând din 
mâini şi din picioare şi încercă să scoată un sunet, în acelaşi 
timp, alte două mâini îl apucară de beregată pe cocoşat şi-l 
doborâră la pământ în acelaşi fel. 

— L-ai prins? întrebă cel care-l prinsese pe indian, vorbind 
încet de tot şi anume în limba germană. 

— Da, l-am apucat aşa de bine, că nu poate vorbi - se auzi 
răspunsul dat la fel de încet. 

— Atunci s-o ştergem repede pe după colină! Trebuie să 
ştim cu cine avem de-a face. Sau ţi-e prea greu? 

— Nici pomeneală! Tipul e mai uşor decât o muscă care n- 
a mai mâncat şi nici n-a mai băut nimic de trei săptămâni. la 
te uită, pare să aibă o cocoaşă în spinare, ceva ce se 
cheamă o coloană vertebrală strâmbă! Nu cumva o fi... 

— Ce să fie? 

— Nu cumva o fi bunul meu prieten, Humply-Bill? 

— O să ne dăm seama la lumina focului. Pentru moment, 
suntem siguri că nu ne va urmări nimeni. Ceilalţi nu se vor 
mişca din loc, pentru că aşteaptă până se întorc ăştia doi. 


Toate acestea se petrecuseră repede ca fulgerul şi fără 
nici un zgomot, aşa încât însoțitorii celor doi capturați 
habar nu aveau de cele întâmplate, deşi erau atât de 
aproape. Old Firehand - căci el era - Îşi luă prizonierul în 
braţe, iar Droll îl târî pe al său după el, prin iarbă. Dincolo 
de colină se odihneau nişte cai obosiţi; ardea un foc mic, la 
lumina căruia se puteau distinge peste douăzeci de figuri, 
cu puştile în mâini, gata să primească un eventual duşman 
cu tot atâtea focuri de armă. 

— Ce surpriză! zise Old Firehand, când îşi dusese 
prizonierul în cercul de lumină al focului. Ilată-l pe Nenka 
şeha, căpetenia osagilor! Din partea lui nu poate fi nici o 
primejdie! 

— Ei, drăcie! exclamă apoi şi Droll. E într-adevăr Bill, 
Humply-Bill! Bine, mă prietene, omuleţule iubit, n-ai putut 
să-mi spui şi mie cine eşti când te-am strâns de beregată? 
Şi acum zaci aici şi nu poţi nici să respiri, nici să vorbeşti! 
Scoală-te, frăţioare, şi îmbrăţişează-mă! A, stai, păi ăsta nici 
măcar nu ştie nemţeşte! Vai, nu cumva se apucă şi-mi 
moare! Hai, sări în picioare odată, scumpule! Zău că n-am 
vrut să te sugrum! 

Omul strâns de gât zăcea cu ochii închişi şi inspira din 
răsputeri, înghițind aerul cu lăcomie. În cele din urmă 
deschise ochii, aruncă o privire, din ce în ce mai conştientă, 
asupra lui Droll, care stătea aplecat peste el, şi întrebă cu 
voce răguşită: 

— E posibil? Mătuşa Droll! 

— Eu sunt, fireşte! strigă acesta, acum în limba engleză, 
chiuind de bucurie. 

— Am fost luat aşa de repede, încât... Doamne, Old 
Firehand! 

Îl recunoscu pe vânătorul care stătea în picioare lângă el, 
şi această nouă surpriză îl făcu să-şi recapete putinţa de a 
se mişca. Strânsoarea mâinilor lui Old Firehand fusese însă 
mult mai puternică decât a lui Droll, aşa că indianul mai 
zăcea şi acum nemişcat, cu ochii închişi. 


— A murit? întrebă Bill. 

— Nu - răspunse gigantul, dând mâna cu mititelul. E doar 
ameţit şi o să-şi revină în curând. Bine-ai venit, Bill! Cine 
mai e cu voi? Probabil că indieni din tribul căpeteniei? 

— Da, patru oameni. 

— Atât? Atunci mai aveţi cai fără călăreţi? 

— Aşa e. Afară de asta mai sunt cu noi Gunstick-Uncle şi 
un lord englez. 

Un lord? Ce societate distinsă! Aduceţi-i încoace! 

Bill plecă fuga; dar nu se duse decât până la jumătatea 
drumului, strigând de acolo cu bucurie: 

— Uncle, hai, porniţi drept înainte! Am ajuns la nişte 
prieteni! Old Firehand şi cu mătuşa Droll sunt pe-aici! 

Cel strigat făcu ce i se spusese. Rafter-ii întinşi în iarbă, 
gata de atac, se ridicară ca să spună bun venit noilor sosiți. 
Ce surprinşi fură aceştia văzându-l pe indianul lor zăcând în 
nesimţire şi aflând ce se întâmplase. Osagii se ţineau la 
distanţă, o dată ce descălecaseră, examinându-l pe 
vânătorul renumit cu priviri pline de respect. Lordul căscă 
ochii şi se apropie agale; totodată, făcu o mutră atât de 
prostească, încât oricui i-ar fi venit să râdă de el cât şi de 
nasul lui umflat într-o parte. Old Firehand îi întinse mâna, 
spunând: 

— Bine aţi venit, my lord! Aţi fost prin Turcia, prin India, 
poate şi în Africa? 

— De unde ştiţi, Sir? replică englezul. 

— Presupuneam, fiindcă mai purtaţi şi acum pe nas 
resturile abcesului zis „buboi de Alep”. Cine a făcut 
asemenea călătorii ştie să se orienteze şi să se adapteze 
desigur şi pe aici, deşi... 

Se întrerupse şi examină zâmbind echipamentul 
englezului, mai ales lampa de gătit, cu grătar, legată de 
rucsacul lui. În această clipă căpetenia osagilor îşi reveni. 
Deschise ochii, inspiră adânc şi în aceeaşi clipă sări în sus şi 
puse mâna pe cuţit. Atunci privirea i se opri asupra 
vânătorului; lăsă jos mâna cu cuțitul şi strigă: 


— Old Firehand! Tu ai fost cel care m-a atacat? 

— Da! Era prea întuneric ca să recunosc pe fratele meu 
TOŞu. 

— Atunci îmi pare bine. Să fii învins de Old Firehand nu eo 
ruşine. Fratele meu alb vrea să meargă la ferma lui Butler? 

— Da. Dar de unde ştii? 

— Nişte feţe-palide spuneau aşa. 

— De fapt, la fermă vreau să mă duc mai târziu. Primul 
punct pe care vreau să-l ating e Osaga-nook. 

— Pe cine caută vestitul meu frate acolo? 

— Pe un alb care a luat numele de colonel Brinkley şi pe 
tovarăşii săi, nişte tramp-i. 

— Atunci fratele meu poate să vină fără grijă cu noi la 
fermă, fiindcă omul cu păr roşu vine şi el acolo mâine, ca s-o 
atace. 

— De unde ştii? 

— A spus-o el însuşi; l-a auzit Bill. Tramp-ii ne-au atacat azi 
pe noi, pe osagii mei şi pe mine, au ucis opt, iar pe mine şi 
pe ceilalţi ne-au făcut prizonieri. Eu am reuşit să scap şi l- 
am adus pe Bill şi pe Uncle, care, împreună cu englezul 
acesta, m-au ajutat să-i eliberez pe fraţii mei roşii. 

— Ai fost urmărit de cinci vagabonzi până în acest loc? 

— Da. 

— Bill şi cu Uncle au poposit aici? 

— Exact. 

— Iar englezul se întâlnise cu puţin înainte cu cei doi? 

— Întocmai; dar de unde le ştii pe toate astea? 

— Veneam călare în susul apei, de-a lungul râului Black- 
Bear, şi am părăsit malul azi-dimineaţă, ca să cotim spre 
Osaga-nook; am găsit aici cadavrele celor cinci tramp-i şi... 

— Sir - Îl întrerupse Humply-Bill - de unde ştiţi că aceşti 
oameni erau tramp-i? 

— Mi-a spus-o această bucată de hârtie - răspunse Old 
Firehand. l-aţi cercetat pe cei împuşcaţi, dar aţi lăsat-o în 
buzunarul unuia dintre ei. 


Scoase un petic de ziar, îl ţinu în dreptul focului şi citi: „O 
omisiune sau o eroare despre care s-ar crede cănu e 
posibilă a fost semnalată de comisarul Oficiului teritorial al 
Statelor Unite. Acest funcţionar a atras atenţia guvernului 
asupra faptului uimitor că există în interiorul Statelor Unite 
o regiune mai mare decât unele dintre state şi care se 
bucură de privilegiul de a nu fi administrată şi guvernată în 
nici un fel. Această curioasă bucată de pământ e un 
patrulater imens, lat de 40 de mile, lung de 150 de mile, 
având aproape 4 milioane de acri. E situată între teritoriul 
indian şi New Mexico, la nord de Texas şi la sud de Kansas 
şi Colorado. Cum s-a constatat acum, acest teritoriu a fost 
trecut cu vederea pe vremea măsurătorilor cadastrale şi-şi 
datorează regimul privilegiat unei greşeli în determinarea 
hotarelor regiunilor învecinate. În consecinţă, el nu ţine de 
niciunul dintre state şi de nici un teritoriu, şi nu e supus nici 
unei autorităţi sub nici o formă, şi nici unei jurisdicții. 
Legea, dreptul şi impozitele sunt nişte noţiuni necunoscute 
acolo. În raportul comisarului, această bucată de pământ e 
descrisă ca una din cele mai frumoase şi mai mâănoase 
regiuni ale întregului vest, potrivită mai ales pentru 
agricultură şi creşterea vitelor. Cele câteva mii de 
„americani liberi” care o locuiesc nu sunt însă agricultori 
sau crescători de vite paşnici, ci formează, împreună cu 
adunături venite de peste tot, cu vagabonzii, hoţii de cai, 
„desperados”, criminalii evadați şi scursorile din toate 
direcţiile rozei vânturilor, nişte bande care sunt spaima 
teritoriilor învecinate. Acolo, în special, crescătorii de vite 
au de suferit de pe urma jafurilor acestor delincvenţi, 
vecinii ce suferă din pricina lor cer să se pună de urgenţă 
capăt acestui stat liber al pungaşilor prin introducerea 
suveranităţii guvernamentale”. 

Indienii care auziseră acest text rămaseră indiferenți, în 
schimb albii se uitau miraţi unii la alţii. 

— Să fie adevărat? E cu putinţă? întrebă lordul. 


— Eu cred că e adevărat - răspunse Old Firehand. De 
altfel, nouă acum ne e indiferent dacă acest raport e veridic 
sau nu. Principalul este că numai un tramp poate căra cu el 
atâta vreme şi atât de departe o foaie ca asta. Hârtia asta 
m-a făcut de altfel să-i consider pe aceşti cinci oameni drept 
tramp-i. Sosind aici şi văzând nişte cadavre, am ştiut fireşte 
că'a avut loc o luptă. Am examinat cadavrele şi toate urmele 
rămase şi am reconstituit, ca rezultat al cercetării, 
următoarele fapte: Aici au poposit doi albi, unul lung, altul 
mic. Apoi a sosit un al treilea alb, care Li s-a alăturat şi a 
mâncat restul proviziilor lor. S-a procedat la un tir de 
probă, cu prilejul căruia am fost împuşcaţi doi ulii. Al treilea 
alb a dovedit că e un bun trăgător şi a fost acceptat în 
societatea celorlalţi doi. Apoi se apropie de ei în grabă un 
indian, venind pe jos. Acesta se refugia dinspre Osaga-nook, 
şi era urmărit de cinci bandiți. Albii l-au ajutat, au împuşcat 
pe cei cinci urmăritori şi au pornit călare, împreună cu 
indianul, ca să se apropie nevăzuţi de Osaga-nook, pe un 
drum ocolit, probabil ca să-i atace pe tramp-i. Eu m-am 
hotărât să le vin în ajutor. Dar cum între timp se făcuse 
noapte, trebuia să aştept până-n zori, neputând vedea 
urmele lor în timpul nopţii. 

— De ce ne-a atacat fratele meu alb prin surprindere? 
întrebă căpetenia. 

— Pentru că în mod logic trebuia să cred că sunteţi tramp- 
i. Ştiam că sunt mulţi la Osaga-nook. Cinci dintre ei 
porniseră să urmărească un indian şi au fost împuşcaţi, deci 
nu s-au întors. Faptul trebuia să-i neliniştească pe ceilalţi, şi 
era cu totul verosimil că au trimis ajutoare după ei. De 
aceea am pus pe unii dintre ai noştri să stea de pază, şi 
aceştia mi-au raportat adineauri că se apropie o ceată de 
călăreţi. Cum vântul bătea dinspre Osaga-nook, am putut să 
observăm din vreme venirea voastră. l-am pus pe oamenii 
mei să stea gata de atac, iar eu cu Droll ne-am apropiat 
tiptil. Doi dintre voi au descălecat ca să se furişeze până la 
noi. Restul îl ştiţi. 


— Şi ce are de gând fratele meu acum? Tramp-ii aceştia 
sunt duşmanii lui personali? 

— Da. Eu îl urmăresc pe omul cu păr roşu, ca să-l prind. 
Dar nu ştiu ce voi face acum, până nu aflu cum stau 
lucrurile la Osaga-nook şi ce s-a întâmplat acolo. Vrei să-mi 
povesteşti, Bill? 

Humply-Bill îi făcu o dare de seamă amănunţită, pe care o 
încheie cu următoarele cuvinte: 

— Vedeţi deci, Sir, că trebuie să acţionăm rapid. Presupun 
că veniţi numaidecât cu noi spre fermă? 

— Nici nu mă gândesc! Rămân aici, deşi ştiu că primejdia e 
încă mult mai mare decât credeţi. Sunteţi de părere că tipii 
or să pornească abia după-masă? 

— Da. 

— Iar eu vă spun că vor porni încă din zori! 

— Bine, dar aşa a spus „colonelul”! 

— Între timp s-a răzgândit, însă, Bill. Unde se aflau osagii 
prizonieri? 

— În apropierea focului la care stătea şi omul cu păr roşu. 

— Aşa că au auzit şi ei de planul de a ataca ferma lui 
Butler? 

— Da. 

— Şi apoi au scăpat. Nu e firesc ca şeful de bandă să se 
gândească şi el că osagii se vor grăbi spre Butler, să-l 
înştiinţeze? 

— Drace, aşa e! Se înţelege de la sine! 

— Întocmai. Spre a reduce inconvenientele ce decurg de 
aici pentru ei, vor porni la drum cât mai devreme. Pun pariu 
că s-au decis încă de pe acum să pornească de cu zori. 

— Pariu? strigă lordul. Well, sunteţi omul meu, Sir! Puneţi 
pariu că pornesc devreme? Bun, atunci, eu susţin că nu vor 
pleca decât mâine seară de la Osaga-nook. Pun zece dolari, 
chiar douăzeci sau treizeci. Sau preferaţi să fie cincizeci? 

Trase punga în faţă şi o deschise pentru a scoate bani. Un 
mic gest al lui Humply-Bill, neobservat de englez, fu 


suficient pentru a indica lui Old Firehand că are de-a face 
cu un fel de maniac, de aceea răspunse: 

— Puteţi să închideţi punga liniştit, nici nu mă gândesc să 
iau în serios vorba despre pariu, care mi-a scăpat aşa! 

— Bine, dar mie-mi place mult de tot să pariez! zise lordul. 

— Mie, însă, nu! 

— Ce păcat! Mare păcat! Am auzit atâtea lucruri bune şi 
frumoase despre dumneavoastră! Un adevărat gentleman 
cum sunteţi ar trebui neapărat să parieze! 

— Sunt în joc proprietatea şi viaţa multor oameni, şi 
datoria noastră e să împiedicăm această nenorocire. Asta 
nu se face prin pariuri. 

— E foarte adevărat, Sir. De altfel, şi eu pariez doar aşa, 
printre altele. Când va fi vorba de fapte, o să mă vedeţi la 
postul meu, poate la fel de ferm şi de liniştit cum o să staţi 
dumneavoastră la postul dumneavoastră. Forţa fizică nu e 
totul. 

Se mâniase şi măsură cu o privire aproape ofensantă 
statura herculeană a vânătorului. Acesta părea să ezite un 
moment, neştiind ce să creadă despre englez; faţa i se 
întunecă, dar apoi se lumină repede din nou, în timp ce 
răspunse: 

— Domol,'domol, Sir! Până nu ne-am cunoscut cum 
trebuie, să nu ne adresăm vorbe neplăcute. Sunteţi nou 
venit şi fără experienţă în această ţară. 

Aceste cuvinte avură efectul dorit, căci lordul strigă şi mai 
mânios decât adineauri: 

— Cine v-a spus asta? Poate că aşa arăt? Sunt cel puţin pe 
atât de echipat pe cât e necesar în prerie: dumneavoastră, 
însă, aveţi aerul de a fi ieşit abia acum din-tr-un club sau 
dintr-o societate de cucoane. 

Ei, aici era secretul! Fiindcă, într-adevăr, Old Firehand 
purta şi acum acelaşi costum de voiaj elegant pe care-l 
avusese pe vapor. Nu şi-l putuse schimba, echipamentul său 
de vânător aflându-se la ferma lui Butler. Costumul suferise 
întrucâtva de pe urma drumului parcurs călare până la 


rafter-i şi apoi până aici, dar la lumina focului scăzut, 
aproape stins de ploaie, părea încă nou. Vestitul bărbat nu 
avea în ochii englezului un prestigiu corespunzător cu 
renumele său. Dar el încuviinţă din cap zâmbind şi zise: 

— Nu pot să nu fiu oarecum de acord, Sir! Dar poate că 
mai reuşesc să mă adaptez şi eu vestului; în orice caz, hai 
să rămânem prieteni! 

— Dacă presupuneţi asta cu toată seriozitatea, să nu mai 
spuneţi nimic rău despre pariuri, căci adevăratul, 
veritabilul gentleman se cunoaşte după miză. Pe de altă 
parte, nu pricep de ce vreţi să rămâneţi aici, în loc să 
plecăm numaidecât spre fermă. Acesta e primul lucru care 
mi-a inspirat îndoieli în legătură cu persoana 
dumneavoastră. 

— Am eu motivele mele. 

— Oare fratele meu alb e dispus să-mi spună mie care e 
motivul? întrebă osagul. 

— Da. Ajunge dacă pleci tu la fermă ca să-l înştiinţezi pe 
Butler. El nu e omul care să nu ştie ce pregătiri să facă. lar 
eu cu rafter-ii mei rămânem aici şi-i hărţuim pe bandiți în 
aşa fel încât să nu poată înainta decât încet şi să nu ajungă 
la fermă înainte ca cei de acolo să fie gata de a-i primi aşa 
cum trebuie. 

— Fratele meu are întotdeauna gândurile cele mai 
potrivite. Dar Butler nu se află în wigwamul lui. 

— Nu? întrebă Old Firehand mirat. 

— Nu. În drumul spre Osaga-nook, am trecut pe la ferma 
lui şi am intrat ca să fumez un calumet cu fratele meu alb. 
Dar nu l-am găsit acasă. Veniseră la eln în vizită fratele său 
care stă departe şi cu fiica acestuia, apoi Butler, plecase cu 
ei la Fort Dodge ca să cumpere îmbrăcăminte pentru fata 
albă. 

— Va să zică, fratele lui a şi sosit! Ştii cât timp are de gând 
Butler să stea la Fort Dodge? 

— Numai câteva zile. 

— Şi când ai fost pe la fermă? 


— Alaltăieri dimineaţa. 

— În cazul acesta trebuie să vin şi eu neapărat! strigă Old 
Firehand sărind în picioare. Cât timp e necesar ca să poţi 
aduce războinici osagi de-ai tăi într-ajutor? 

— Dacă plecăm îndată, putem sosi la fermă mâine la 
miezul nopţii. 

— E mult prea târziu! Osagii sunt acum în relaţii bune cu 
şeienii şi cu arapahoeşii? 

— Da. Am îngropat în pământ securile războiului. 

— Aceste două triburi locuiesc pe malul celălalt al fluviului 
şi pot fi atinse de aici în patru ore. Fratele meu roşu e 
dispus să plece îndată ca să le ducă un mesaj din partea 
mea? 

Căpetenia se îndreptă fără a scoate o vorbă spre calul său 
şi încălecă. 

— Du-te la ei - continuă Old Firehand - şi roagă cele două 
căpetenii din partea mea să vină cât mai repede, cu câte o 
sută de oameni, la ferma lui Butler. 

Indianul plesni din limbă, îşi înfipse călcâiele în flancurile 
calului şi dispăru în clipa următoare în bezna nopţii. Lordul 
privi scena cu mirare. Era cu putinţă ca un asemenea 
războinic să asculte astfel, necondiţionat şi fără să mai 
întrebe ceva, de omul îmbrăcat într-un costum de salon? 
Dar şi acesta se afla de acum în şa! 

— Domnilor, să nu pierdem nici o clipă! zise. Caii noştri 
sunt obosiţi, ce-i drept, dar trebuie să reziste până la fermă. 
Înainte! 

Se formă îndată un convoi. Focul fu stins şi călăreţii se 
puseră în mişcare. 

Întâi înaintară încet, apoi la trap şi, când ochii lor se 
obişnuiseră cu întunericul, pe măsură ce se îndepărtaseră 
de focul de tabără, în galop. Lordul se apropie de Bill şi 
întrebă: 

— N-o să se rătăcească cumva Old Firehand? 

— Tot atât de puţin ca şi căpetenia osagilor. Se pretinde 
chiar că vede noaptea ca pisicile. 


— Şi poartă un costum de societate! Ciudat individ! 

— Staţi puţin, să-l vedeţi în costumul lui din piele de bivol! 
Atunci pare să aibă o cu totul altă statură. 

— Mă rog, ca statură ajunge şi atât. Dar cine e oare femeia 
care v-a atacat? 

— Ce femeie? Această doamnă e un domn. 

— Dar i se spune mătuşă! 

— Numai în glumă, pentru că are o voce atât de subţire şi 
se îmbracă aşa de ciudat. Îi zice Droll şi e un vânător 
straşnic, se bucură chiar de un mare renume. Dar hai, să nu 
mai stăm de vorbă! Aşa cum galopăm acum, e nevoie să ne 
concentrăm puţintica minte ce-o avem. 

Avea dreptate. Old Firehand călărea în frunte ca un drac, 
iar ceilalţi goneau cum puteau în urma lui. Lordul era un 
călăreț pasionat de goană nebună, şi-şi riscase de multe ori 
capul, dar nu mai văzuse asemenea galopadă. Era întuneric 
beznă, întocmai ca într-un tunel neluminat; caii se mişcau 
parcă înăuntrul unei galerii întunecate şi nesfârşite, şi 
totuşi niciunul nu se poticni şi nu se împiedică. Alergau în 
şir, unul după celălalt, şi totul depindea numai de Old 
Firehand. Calul său nu mai fusese niciodată în această 
regiune şi era, în plus, o mârţoagă ordinară, pe care fusese 
nevoit s-o ia, negăsind alt cal mai bun. Lordul începu din 
nou să simtă mare stimă pentru acest om. 

Merseră aşa o jumătate de oră, apoi o oră întreagă, şi încă 
una, cu scurte întreruperi ca să răsufle caii. Tot mai ploua, 
dar era o ploaie subţire şi uşoară, aşa încât nu putea 
incomoda nişte oameni atât de căliţi. Apoi îl auziră pe Old 
Firehand strigând: 

— Atenţie, domnilor! Aici drumul coboară şi trecem prin 
vad. Dar apa nu ajunge decât până la burta cailor. 

Înaintară mai încet. Se auzi vuietul apei şi, în pofida 
obscurităţii, zăriră suprafaţa apei cu lumina ei 
fosforescentă. Picioarele călăreţilor pluteau în valuri; apoi 
ajunseră pe ţărmul celălalt. Mai urmă o cavalcadă scurtă de 
un minut, pe urmă se opriră şi lordul auzi sunetul strident 


al unui clopoțel. Dar în faţa ochilor săi era aceeaşi beznă ca 
până atunci. 

— Ce-i asta? Cine sună şi unde suntem? îl întrebă pe 
Humply-Bill. 

— La poarta fermei lui Butler - răspunse acesta. Mai faceţi 
câţiva paşi călare şi o să daţi de zid. 

Câinii începură să latre. Vocile lor groase şi aspre lăsau să 
se ghicească ce mari erau. Apoi cineva dinăuntru întrebă: 

— Cine sună? Cine vrea să intre? 

— Maşter Butler s-a întors? întrebă Old Firehand. 

— Nu. 

Atunci cereţi doamnei cheia şi spuneţi-i că a venit Old 
Firehand. 

— Old Firehand? Well, Sir, numaidecât. Cucoana nu 
doarme şi nimeni n-a închis ochii. Căpetenia osagilor a 
trecut pe aici şi ne-a anunţat că veniţi. 

„Ce oameni straşnici trăiesc pe-aici! îşi zise lordul. 
Indianul a călărit deci încă mult mai repede decât noi.” 

După câtva timp se auziră porunci care goniră câinii, apoi 
cheia scrâşni în broască, zăvorul de lemn scârţăi, la fel şi 
ţâţânile porţii şi, în sfârşit, lordul zări mai multe lanterne, a 
căror lumină nu reuşi însă să risipească întunericul din 
ograda ce părea imensă, făcându-l dimpotrivă şi mai 
impenetrabil. Argaţii adunaţi în grabă luară în primire caii, 
apoi oaspeţii fură conduşi în casa înaltă, ce părea 
întunecată. O slujnică îi propuse lui Old Firehand să-l 
conducă la etaj, la stăpâna casei. Pentru ceilalţi, se descuie 
la parter o odaie mare, înnegrită de fum, unde atârna din 
tavan o lampă mare cu petrol. Găsiră mai multe mese lungi 
cu bănci şi scaune, şi se aşezară. Pe mese se aflau tot felul 
de mâncăruri, sticle şi pahare, ca urmare a faptului că 
sosirea lor fusese anunţată de căpetenia osagilor. 

Rafter-ii şi indienii se aşezară în jurul a două mese lungi şi 
nu aşteptară să fie mult îmbiaţi ca să se servească. 
Westmanului nu-i place să pronunţe fără necesitate formule 
de politeţe, şi nici să le audă adresate lui. Şi lordul luase loc, 


făcând semn lui Humply-Bill şi lui Gunstick-Uncle să se 
aşeze lângă el; apoi veniră alături de dânşii mătuşa Droll cu 
Fred Engel şi Tom-cel-Negru, şi în cele din urmă se apropie 
şi Blenter, bătrânul din Missouri. Acum se apucară să 
benchetuiască de-a binelea. Lordul părea să împărtăşească 
opinia că dacă te' afli printre lupi, trebuie să urli cu ei, căci 
renunţase la orice demnitate de clasă privilegiată şi se 
comporta nici mai bine nici mai prost decât vecinii lui de 
masă. 

După câtva timp, intră şi Old Firehand împreună cu 
stăpâna casei, care-şi salută oaspeţii urându-le bunvenit în 
modul cel mai amabil. Apoi Old Firehand îşi îndemnă 
tovarăşii să se odihnească bine până dimineaţa, pentru a fi 
proaspeţi a doua zi; deocamdată, fiind destule slugi şi 
văcari, ajutorul acestora îi ajungea ca să poată face 
pregătirile necesare. 

Lordul nu-şi putea lua ochii de la el, căci vânătorul vestit 
îşi îmbrăcase între timp costumul de vânătoare. Purta 
legginşil cu franjuri la cusături, împodobiţi într-o parte şi 
alta cu broderii bogate, scurţi numai până la genunchi, 
unde intrau în tureatca cizmelor înalte; o vestă albă din 
piele de căprioară, scurtă şi moale, iar peste ea un veston 
tot din piele, dar mai groasă, din pântece de pantaloni 
strimţi de piele cum poartă pieile-roşii. 

bivol. În jurul taliei de om vânjos, era încins cu o 
cingătoare de piele lată în care băgase armele scurte, iar 
pe -cap avea o pălărie de castor cu boruri foarte late şi cu 
coada de castor atârnând la spate. De gât îi atârna un colier 
lung, făcut din dinţi de urs cenuşiu, şi de acest colier era 
fixată pipa păcii din lut sfânt, decorată cu crestături făcute 
de o mână de maestru. Toate cusăturile vestonului erau 
împodobite cu gheare de grizzly şi cum un om ca Old 
Firehand desigur că nu se împodobea cu prăzi făcute de 
altul, din aceste ornamente şi din lanţul purtat de gât se 
putea trage concluzia că multe din aceste fiare 
înfricoşătoare deveniseră victimele gloanţelor sale sigure şi 


pumnilor săi puternici. După ce se depărtase împreună cu 
doamna Butler, englezul zise către ceilalţi: 

— Acum îmi vine şi mie să cred tot ce se povesteşte despre 
el. Omul ăsta e un adevărat gigant! 

— Pshaw! răspunse Droll. Nu trebuie să judeci un 
westman numai după statură. Mintea are valoare şi mai 
mare. E destul de rar ca asemenea uriaşi să fie şi curajoşi. 
La el există, fireşte, ambele calităţi. Dar Old Shatterhand nu 
e atât de mare şi de lat în spate, iar Winnetou, apaşul, e 
mult mai subţire încă; şi totuşi amândoi sunt egalii lui în 
toate privinţele. 

— Şi în privinţa forţei muşchilor? 

— Da. Muşchii westmanului devin cu timpul ca de fier şi 
tendoanele ca de oţel, chiar dacă nu are statura unui uriaş. 

— Atunci probabil că şi dumneata eşti din fier şi oţel, 
maşter Droll? 

Tonul lui avea ceva ironic, dar westmanul mărunt îi 
răspunse zâmbind prietenos. 

— Vreţi s-o constataţi, mi se pare? 

— Yes, mi-ar face multă plăcere. 

— Mi se pare că vă cam îndoiţi? 

— Aşa e. O mătuşă cu muşchi şi tendoane de oţel! Să 
punem rămăşag? 

— Pe ce şi cum? 

— Cine e mai puternic, dumneata sau eu? 

— De ce nu? 

În sfârşit, englezul găsise pe cineva care să nu-l refuze. 
Sări în picioare de bucurie şi strigă: 

— Bine, dar, mătuşă Droll, eu am doborât pe unii care ar fi 
trebuit să se aplece numai ca să vă zărească! 

Vreţi într-adevăr să facem încercarea? 

— Se înţelege! 

— Punem pariu pe cinci dolari? 

— Well! 

— Vi-i împrumut eu! 

— Mulţumesc! Droll nu se împrumută niciodată. 


— Aveţi deci bani? 

— Pentru cât o să câştigaţi, o să ajungă cu siguranţă, Sir! 

— Şi zece dolari? 

— Şi zece. 

— Sau douăzeci. 

— De cenu! 

— Poate chiar cincizeci? strigă lordul în culmea bucuriei. 

— De acord. Dar mai mult nu, fiindcă nu vreau să vă iau 
toţi banii! 

— Cum? Ce? Să iei toţi banii lordului Castlepool! Eşti 
nebun, mătuşă? Scoate banii! Poftim cincizeci de dolari! 

Trase în faţă una din pungile agăţate de centură, scoase 
din ea cincizeci de dolari şi-i puse pe masă. Droll scotoci 
prin mâneca halatului ce-i atârna peste mână, şi scoase din 
ea o pungă. Când o deschise, se văzu că e plină de nuggeţi 
mari ca alunele. Puse cinci pe masă, vâri punga la loc în 
mânecă şi zise: 

— Aveţi bani-hârtie, my lord? Fie! Mătuşa Droll nu umblă 
decât cu aur adevărat! Aceşti nuggeţi fac mai mult de 
cincizeci de dolari. Ei, acum putem începe, dar cum? 

— Fă ceva şi eu am să urmez pilda; apoi e rândul meu. 

— Nu! Eu sunt doar o „mătuşă”. Dumneavoastră, însă, 
sunteţi un lord. Deci, aveţi, întâietate. 

— Bun! Ţineţi-vă bine atunci, şi apăraţi-vă! Am să vă ridic 
şi am să vă pun pe masa asta! 

— Încercaţi! 

Droll se postă cu picioarele depărtate, iar lordul îl apucă 
de talie ca să-l ridice; dar picioarele mătuşii Droll nu 
părăsiră podeaua nici măcar cu un ţol, ca şi cum Droll ar fi 
fost de plumb. Englezul se opinti în zadar şi fu nevoit să 
recunoască, în cele din urmă, că nu e în stare să-şi pună 
planul în aplicare, dar se consolă cu cuvintele: 

— Dacă eu n-am putut să vă ridic, apoi nici dumneavoastră 
n-o să mă puteţi ridica! 

— Vom vedea - zise Droll râzând şi ridicând privirea spre 
tavan, deasupra mesei, unde se afla un cârlig de fier, 


servind, la nevoie, pentru o a doua lampă. Ceilalţi, văzând 
această privire şi cunoscându-l pe poznaşul de Droll, 
precum şi neobişnuita sa putere fizică, îşi dădură coate pe 
ascuns. 

— Ei, hai! îl îndemnă lordul. 

— Va să zică numai pe masă? întrebă Droll. 

— Vreţi, poate, să mă ridicaţi şi mai sus? 

— Cât de sus e cu putinţă pe-aici. Atenţie, Sir! 

În pofida hainelor sale incomode, Droll se urcă cu un salt 
pe masă şi-l apucă pe lord de umeri. Acesta zbură în sus la 
iuţeală, mult mai sus decât masa, şi în clipa următoare era 
agăţat de cârlig, cu ajutorul curelei de piele ce-i servea de 
cingătoare. Droll însă sări de pe masă şi întrebă râzând: 

— Ei, Sir, sunteţi sus? 

Englezul dădu din mâini şi din picioare strigând: 

— Dumnezeule, unde mă aflu! Woe to me 1, agăţat de 
tavan! Daţi-mă jos! Daţi-mă jos! Dacă cedează cârligul, îmi 
frâng gâtul! 

— Spuneţi întâi cine a câştigat? 

— Dumneata, fireşte, dumneata! 

— Şi a doua parte a pariului, în care urmează să am eu 
iniţiativa? 

— Renunţ la ea! Dar scoate-mă de-aici! Repede! Repede! 

Droll se urcă din nou pe masă, îl apucă pe englez cu 
amândouă mâinile de şolduri, îl ridică mai sus ca să scoată 
cureaua din cârlig, apoi îl aşeză întâi lângă el, pe masă, şi 
pe urmă jos, pe podea. După ce sări jos şi el, îi puse mâna 
pe umăr şi-l întrebă: 

Vai mie! (în limba engleză în text). 

— Ei, Sir, cum vă place mătuşa? 

— Much, how much, too much - mult, ce mult, prea mult! 
răspunse englezul abătut. 

— Atunci să băgăm hârtiile astea în buzunar! Vâri 
bancnotele împreună cu nuggeţii în pungă şi continuă, 
zâmbind: Şi vă rog, my lord, dacă aveţi din nou poftă să 


pariaţi, adresaţi-vă mie, vă stau la dispoziţie bucuros, 
oricând! 

Lordul se aşeză pe locul lui, îşi pipăi braţele, picioarele şi 
şoldurile, de nu cumva s-a slăbit vreun şurub pe undeva, şi 
după ce se convinse că totul e în ordine, dădu mâna cu 
mătuşa şi zise, zâmbind cu voie bună: 

— Splendid pariu! Nu-i aşa? Sunt nişte tipi grozavi; 
westmenii ăştia! Numai să ştii cum să umbli cu ei! 

— Mă rog, eu sunt de părere că am ştiut să umblu cu 
dumneavoastră! 

— Şi asta-i drept! Sunteţi un tip straşnic, mătuşă! Mă 
interesaţi. Am auzit că sunteţi german. Ce-a fost tatăl 
dumneavoastră, şi de ce aţi venit în Statele Unite? 

— Tatăl meu n-a fost un lord, dar a fost infinit mai mult. 

— Pshaw! Nu e cu putinţă! 

— Ba da! Dumneavoastră sânteţi' doar un lord, probabil că 
nimic afară de asta. Tatăl meu însă era multe. 

— Ei, şi ce anume? insistă lordul. 

— Era vornicel la nunţi, botezuri şi înmormântări, era 
clopotar, paracliser, chelner, gropar, tocilar de coase, paznic 
de livezi şi în acelaşi timp plutonier de gardă civilă. Nu e 
destul? 

— Da, mai mult decât destul! 

— Foarte adevărat, căci dacă vreau să mă exprim mai 
concis, era un om cumsecade. 

— A murit? 

— De mult. Nu mai am rude. 

— Şi atunci aţi plecat de supărare peste ocean? 

— Nu de supărare. Din poftă de a călători, Sir! Da, pofta 
de a călători! Dar de multe ori mi-e dor de brava, bătrâna 
Germanie. 

Acum se înapoie Old Firehand ca să-i avertizeze că ar fi 
indicat să se culce cu toţii, de vreme ce urmează să se 
scoale foarte devreme. Ascultară de îndemnul său cu o 
docilitate lăudabilă şi se retraseră într-o încăpere în care se 
aflau nişte piei întinse pe rame de lemn, putând servi la fel 


de bine drept hamace, ca şi drept culcuşuri. Comoditatea o 
asigurau nişte pături moi, întinse dedesubt, în aceste 
culcuşuri, cu adevărat din vest, toţi dormiră excelent. 

CAPITOLUL VII. 

LUPIA PENTRU FERMA LUI BUTLER. 

Apărătorii fermei, fură treziţi la o oră foarte matinală. 
Părea să se facă o zi caldă, chiar fierbinte şi însorită, iar 
clădirea care arătase atât de sumbră ieri era cu totul 
schimbată în lumina prietenoasă a dimineţii. Era concepută 
pentru mulţi locuitori, construită din cărămizi foarte lungi şi 
cu „fundament adânc şi se compunea dintr-un parter şi un 
etaj cu acoperiş plat. Ferestrele erau foarte înalte, dar atât 
de înguste, încât un om nu s-ar fi putut strecura prin ele. 
Aceasta era o măsură de precauţie foarte indicată într-o 
regiune bântuită adesea de bande de indieni porniţi pe jaf. 
Pe acolo se întâmplă des, sau cel puţin se întâmplă des, ca o 
fermă izolată să trebuiască să fie apărată zile de-a rândul 
împotriva unor asemenea scursori. 

Cu tot atâta prudenţă fusese construită ograda largă, 
înconjurată de ziduri înalte, prevăzute cu creneluri. În 
dreptul crenelurilor se aflau bănci late de zidărie, unde te 
puteai urca când trebuia să tragi peste ziduri. 

Nu departe de casă trecea vuind pârâul peste al cărui vad 
veniseră cu o seară înainte călăreţii. De pe zid se putea 
trage comod până-n vadul situat în bătaia puştilor şi 
baricadat în timpul nopţii trecute, în urma dispoziţiilor lui 
Old Firehand, cu pari, ca să nu se poată trece. Ca o a doua 
măsură de precauţie foarte necesară, tot Old Firehand 
ordonase ca turmele lui Butler să fie mânate pe păşunile 
vecinului celui mai apropiat, încă de cu noapte. 

Apoi mai fusese trimis un sol în regiunea fortului Dodge 
spre a-i preveni pe fraţii Butler de prezenţa vagabonzilor, 
pentru cazul că cei doi fraţi s-ar fi aflat deja pe drumul 
întoarcerii. 

Old Firehand îşi conduse tovarăşii pe acoperişul casei de 
unde se oferea o privelişte foarte largă, spre est şi nord, 


asupra Preriei Vălurite, acoperită cu iarbă, iar spre sud şi 
vest asupra unor vaste holde îngrijite bine, semănate cu 
porumb şi alte cereale. 

— Când or să sosească indienii pe care-i aşteptăm? întrebă 
Droll. 

— După socotelile făcute ieri de căpetenie, ar putea sosi în 
curând - răspunse Firehand. 

— N-aş conta pe asta. Aceşti indieni urmează să fie 
adunaţi întâi, poate din depărtări, şi ei nu se apucă 
niciodată de vreo campanie fără să-şi practice mai întâi 
vechile obiceiuri. Putem să ne felicităm dacă sosesc înspre 
prânz. Atunci însă şi tramp-ii s-ar putea afla în apropiere. 
Nu prea mă bizui eu pe aceşti seieni şi arapahoşi. 

— Nici eu - Încuviinţă Bill. Amândouă triburile sunt foarte 
mici şi n-au mai dezgropat de foarte multă vreme securea 
războiului. Nu ne putem bizui pe ei. Nici vecini puternici nu 
există pe aici, aşa că trebuie să ne aşteptăm la un asediu de 
lungă durată. 

— Asta nu are de ce să ne sperie, fiindcă pivnițele sunt 
pline de provizii - îi informă Old Firehand. 

— Dar apa, care este lucrul principal? obiectă Droll. Dacă 
tramp-ii ne asediază, nu putem cobori la râu după apă! 

— Nici nu e nevoie! în pivniţă există un ochi de fântână, iar 
pentru animale s-a prevăzut un canal. 

— Există într-adevăr un canal? 

— Da. Aici totul a fost construit şi amenajat în 
eventualitatea unui caz de război. În spatele casei veţi 
observa un chepeng de lemn. Dacă-l deschizi, dai de nişte 
trepte care duc spre canalul acoperit cu o boltă şi alimentat 
din râu. 

— E adânc? 

— De un stat de om. Apa îţi ajunge cam până la piept. 

— Dar deschiderea canalului înspre râu e descoperită? 

— Ba nu. Duşmanul nu trebuie s-o remarce. De aceea locul 
din jurul gurii de canal de pe malul râului a fost plantat cu 
tufişuri dese şi cu plante agăţătoare. 


Nu era, de fapt, o intenţie precisă care-l îndemna pe Droll 
să se intereseze atât de exact de canal, dar aceste 
cunoştinţe aveau să-i fie de mare folos mai târziu. 

Mesele, băncile şi scaunele care serviseră seara ca să se ia 
masa fură transportate în curte, pentru ca micul dejun să 
poată fi luat în aer liber. Apoi se aduseră toate armele şi 
muniţiile ce se găseau în casă. 

Ceva mai târziu, Old Firehand şedea cu doamna Butler şi 
cumnata ei pe acoperişul plat al casei, privind spre sud, în 
direcţia din care urmau să sosească indienii aşteptaţi. 
Trecuse de amiază, când, în sfârşit, se apropie un lung şir 
de oameni roşii, umblând unul după altul; erau cei 
aşteptaţi, iar Marele-Soare venea călare în fruntea lor. 

În timp ce intrau pe poartă, Old Firehand îi numără: erau 
peste două sute de războinici. Din păcate, numai puţini 
dintre ei erau într-adevăr bine înarmaţi. Cei mai mulţi nu 
posedau nici măcar cai, iar cei care aveau refuzaseră să-i 
aducă: preferau să fie răniţi sau chiar împuşcaţi, mai 
degrabă ei decât caii. 

Old Firehand îi împărţi pe aceşti indieni, odinioară atât de 
mândri, şi acum atât de decăzuţi, în două grupe: cea mai 
mică avea să rămână la fermă, iar ceilalţi, sub conducerea 
căpeteniei osagilor, aveau să se posteze pe hotarul dinspre 
pământul vecin, pe păşunile căruia fuseseră duse turmele. 
Această trupă avea misiunea să zădărnicească o eventuală 
încercare a tramp-ilor de a năvăli în proprietatea vecinului. 
Pentru a-i îndemna spre vigilenţă şi vitejie, li se fixă o primă 
pentru fiecare tramp ucis, apoi căpetenia plecă cu trupa sa. 

În interiorul zidurilor fermei se aflau acum peste cincizeci 
de indieni, douăzeci de rafter-i şi cei patru west-mani. Faţă 
de numărul mare al bandiţilor nu erau, desigur, mulţi; dar 
un singur vânător sau rafter făcea fără îndoială mai mult 
decât un număr de tramp-i, iar adăpostul pe care-l ofereau 
zidurile şi casa nu era de desconsiderat. Mare noroc era că 
doamna Butler întâmpina primejdia cu destul calm. Nici nu 
se gândea să-şi zăpăcească slugile prin lamentări; 


dimpotrivă, îi chemă la ea şi le promise o recompensă 
corespunzătoare comportării unor oameni fideli şi viteji. 
Erau vreo douăzeci de argaţi care ştiau să-şi mânuiască 
armele şi pe care Old Firehand putea conta cu siguranţă. 

Când toate pregătirile erau gata, vestmanul îşi reluă locul 
de pe platformă împreună cu doamnele şi cu englezul. Se 
folosea de luneta uriaşă a acestuia, scrutând de zor acea 
parte a orizontului în care urmau să apară tramp-ii. După o 
lungă atenţie zadarnică, descoperi în cele din urmă trei inşi 
care se mişcau în direcţia fermei, dar nu călare, ci pe jos. 

— Poate că sunt „iscoade trimise înainte, ca să ceară să fie 
primite - zise Old Firehand. 

— Ar fi o îndrăzneală de care nu-i cred capabili pe oamenii 
ăştia - observă lordul. 

— De ce nu? Se trimit trei indivizi pe care aici nu-i 
cunoaşte nimeni; vin şi intră sub un pretext oarecare; cine 
ar putea obiecta ceva? Hai să coborâm la etaj, ca să nu ne 
zărească aici, pe acoperiş. Dar putem să-i observăm cu 
luneta din fereastră. 

Caii aduşi se aflau în spatele casei, aşa că nu puteau fi 
văzuţi. Apărătorii urmau să se ascundă şi ei cu toţii, în cazul 
că intrau în curte, cei trei tramp-i trebuiau să aibă impresia 
că ferma nu e suficient păzită. 

Trecuseră cu multă osteneală şi vizibil miraţi prin vadul 
stricat de baricade, iar acum se apropiau încet, şi Old 
Firehand văzu că unul dintre ei îl ridică pe celălalt ca să 
poată privi printr-un crenel în curte. Vânătorul cobori 
repede şi când ajunse în curte, răsună clopoţelul; se duse la 
poartă şi întrebă ce doresc. 

— Fermierul e acasă? întrebă o voce. 

— Nu, e plecat - răspunse Old Firehand. 

— Am vrea să ne angajăm ca lucrători. Nu e nevoie de un 
văcar sau argat? 

— Nu. 

— Atunci am vrea să cerem barem o îmbucătură. Venim de 
departe şi ne e foame. Vă rog, lăsaţi-ne să intrăm! 


Aceste cuvinte fură spuse pe un ton foarte jalnic. Nu există 
în tot vestul vreun fermier care ar refuza să primească un 
om flămând. La toate popoarele primitive şi în toate 
regiunile unde nu există hoteluri, şi restaurante frumosul 
obicei al ospitalităţii e în vigoare; aşa şi în vestul îndepărtat. 
Oamenii fură deci primiţi şi, când poarta se zăvori din nou, 
fură poftiţi să ia loc la mesele aşezate într-o parte a casei. 
Dar acest lucru nu părea să le fie pe plac. E drept că se 
sileau să-şi dea aere nepăsătoare, dar nu scăpă nimănui că 
examinau casa şi împrejurimile ei cu priviri scrutătoare, 
uitându-se apoi unul la altul în mod semnificativ. Unul dintre 
ei zise: 

— Suntem oameni săraci şi umili, care nu vor să vă 
stingherească. Îngăduiţi-ne să rămânem aici, pe lângă 
poartă, unde suntem de altfel mai la umbră decât în partea 
aceea. Ne luăm noi o masă de acolo. 

Li se împlini dorinţa, deşi era, fireşte, cu tâlc: voiau să stea 
în apropierea porţii ca s-o deschidă la sosirea tovarăşilor 
lor. Îşi luară o masă şi scaune, apoi o slujnică le aduse o 
gustare îmbelşugată. Acum nu se mai afla nimeni în acea 
parte a curţii, căci şi slujnica se îndepărtase. Pretinşii 
lucrători erau foarte încântați de această împrejurare, 
lucru pe careold Firehand cu ochiul lui ager îl citi din 
expresia lor şi din gesturile ce însoțeau conversaţia dusă cu 
voce scăzută. După câtva timp, unul dintre ei se sculă şi se 
duse, cu aerul de a o face fără nici un rost precis, la cea mai 
apropiată ferestruie în zid, pentru a privi afară. Asta 
repetându-se în răstimpuri de mai multe ori, era un semn 
sigur că vagabonzii aşteptau venirea tovarăşilor lor pe 
curând. 

Old Firehand se postase din nou la fereastra de la etaj şi 
observa prin lunetă regiunea din care urmau să sosească. 
Într-adevăr, se ivi în depărtare o ceată foarte mare de 
călăreţi care se apropiau de fermă în galop. Se vedea că 
erau printre ei oameni care cunoşteau împrejurimile, căci 
se îndreptau spre vad în linie dreaptă. Ajunşi acolo şi 


găsindu-l camuflat, se opriră să examineze locul. Acum 
sosise momentul acţiunii pentru Old Firehand. Cobori până 
la poartă. Unul dintre cei trei bandiți stătea tocmai în faţa 
crenelului şi căuta să-şi vadă tovarăşii. Când se trezi 
observat, se sperie vizibil şi se dădu repede înapoi. 

— Ce faci aici? Ce cauţi la ferestruie? îl întrebă Old 
Firehand aspru. 

— Voiam să... voiam să văd încotro o luăm de aici încolo - 
răspunse omul încurcat, uitându-se de jos în sus la bărbatul 
uriaş. 

— Nu minţi! Vă cunoaşteţi drumul prea bine! Duce jos, la 
râu, spre oamenii care se află acolo. 

— Despre ce oameni vorbiţi, Sir? întrebă omul cu 
prefăcută mirare... 

— Nu-ţi da osteneala să te prefaci, că e în zadar! Faceţi 
parte dintre tramp-ii de la Osaga-nook care vor să ne atace 
şi aţi fost trimişi înainte ca să deschideţi poarta dinăuntru 
când vor veni ceilalţi. Din cauza asta v-aţi aşezat aici, aşa de 
aproape de poartă. 

— Sir! strigă omul furios, ducând mâna la buzunar. Dar 
Old Firehand scosese revolverul mai repede şi-i ameninţă: 

— Lăsaţi-vă armele ascunse acolo unde sunt! Cum văd 
una, trag! A fost o mare îndrăzneală din partea voastră că 
aţi venit, fiindcă aş putea să vă fac prizonieri şi să vă trag la 
răspundere; dar îmi păreţi prea puţin periculoşi, aşa că am 
să vă dau drumul. Duceţi-vă la ceilalţi din această pleavă şi 
spuneţi-le că tragem în fiecare îndată ce trece prin vad. Am 
terminat cu voi, hai, că-raţi-vă! 

Deschise poarta. Bandiţii tăceau, văzând revolverul 
îndreptat asupra lor. Dar când se văzură afară şi zăvorul 
fusese pus din nou, râseră batjocoritor. 

— Prostule! strigă unul. De ce ne dai drumul dacă suntem 
tramp-i? Apucă-te şi numără câţi suntem! O să isprăvim 
repede cu cei câţiva oameni ai tăi! Peste un sfert de oră o să 
fiţi cu toţii spânzurați! 


Acum Old Firehand dădu semnalul convenit, la care 
apărătorii din spatele casei, până acum invizibili, ieşiră în 
faţă, pentru a-şi ocupa posturile la ferestrui şi creneluri şi a 
observa ca şi Old Firehand, mişcările dușmanului. 

Iscoadele trimise ajunseră la malul râului, de unde strigau 
peste apă, către cei de pe malul celălalt, cuvinte ce nu se 
puteau înţelege dincoace de ziduri. După aceea, tramp-ii 
mai înaintară călare o bucată de drum de-a lungul apei, 
pentru a o traversa înot mai încolo. Îşi mânară caii în apă. 

— Luaţi pe seama voastră iscoadele, ca să nu scape de 
pedeapsă - zise Old Firehand către Tom-cel-Negru, 
Blenterşi Humply-Bill, care stăteau lângă el - eu îi ochesc 
pe primii doi care ajung la mal. După mine trag Uncle, 
Droll, lordul şi ceilalţi, în ordinea în care stau la rând. În 
felul acesta fiecare are o ţintă precisă, nu se va întâmpla ca 
doi dintre noi să tragă asupra aceluiaşi tramp. şi evităm să 
prăpădim muniţia. 

— E foarte bine aşa! răspunse Humply-Bill. Pe-al meu îl am 
de pe-acum în dreptul cătării. 

Iar prietenul său intim, Gunstick-Uncle, încuviinţă: 

— Îndată ce pe mal sosesc, / ale noastre gloanţe-i 
nimeresc. / Rând pe rând vor fi vizaţi / şi în iad expediaţi. 

Acum primul călăreț urca malul de dincoace; al doilea îl 
urmă. Pe locul în care atinseseră ţărmul aşteptau pretinşii 
lucrători. Old Firehand dădu semnalul. Cinci puşti pocniră 
aproape simultan; cei doi călăreţi fură azvârliţi de pe cai, 
iar cele trei iscoade zăceau la pământ. Tramp-ii izbucniră în 
urlete, de furie şi se năpustiră înainte ca să ajungă mai 
repede la mal. Fiecare îl împingea pe cel dinaintea sa spre 
pierzanie, căci îndată ce un cal se urca pe mal, călăreţul său 
era Scos din şa cu un glonţ tras dinspre fermă. Într-un 
răstimp de cel mult două minute, se putură număra între 
douăzeci şi treizeci de cai fără călăreţi, alergând speriaţi de 
colo până colo. 

Tramp-ii nu se aşteptaseră la o asemenea primire. 
Probabil că vorbele strigate peste apă de iscoadele lor 


conţineau informaţia că ferma e rizibil de săracă în 
apărători. Şi acum iată o împuşcătură după alta din 
creneluri; şi nici un glonţ nu nimerea alături! Urletele de 
furie se transformară în strigăte de groază; se auzi 
răsunând o voce pe un ton de comandă, după care toţi 
călăreţii ce se aflau încă în apă îşi întoarseră caii ca să 
ajungă din nou pe celălalt mal. 

— Atacul a fost respins! zise Blenter din Missouri. Sunt 
curios să văd ce-o să facă acum. 

— Or să traverseze apa înot, într-Un loc care nu e în bătaia 
puştilor noastre - răspunse Old Firehand. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă? Asta-i greu de spus deocamdată. Dacă atacă 
într-un mod inteligent, n-o să ne fie prea uşor. 

— Şi ce consideraţi drept un atac inteligent? 

— Trebuie să se apropie răzleţiţi, nu în masă. Dacă-şi lasă 
caii undeva şi aleargă din toate patru părţile deodată-până 
la zid, ca să fie în adăpostul lui, atunci suntem prea slabi ca 
să-i respingem. Am fi siliţi să ne apărăm pe patru fronturi. 
Dacă apoi tramp-ii se adună subit într-un punct, ar putea să 
escaladeze zidul. 

— E adevărat, dar mulţi dintre ei s-ar curăța. Bineînţeles 
că şi noi ne-am afla atunci cam fără acoperiş faţă-n faţă cu 
ei. 

— Pshav! Nu mi-e teamă de asta! Să vedem ce au de gând! 
Între timp, tramp-ii se sfătuiseră pesemne; toată trupa o 
luă la vale, deci spre nord, până ce ajunse dincolo de bătaia 

puştilor de la fermă. Acolo trecură peste apă şi formară o 
ceată deasă, cu faţa îndreptată spre latura zidului unde era 
poarta. Până acum, apărătorii fuseseră postați pe latura 
dinspre răsărit; de aceea Old Firehand strigă cu voce 
puternică: 

— Hai repede pe latura dinspre nord! Vor să ia poarta cu 
asalt! 

— Tot nu pot s-o dărâme! obiectă Blenter. 


— Nu; dar dacă ajung până la poartă, pot să escaladeze 
poarta şi zidul repede, urcându-se cu picioarele pe şa, aşa 
că ar putea să ne strivească aici, în curte. 

— Până atunci, însă, vor mai cădea mulţi! 

— Dar vor rămâne în viaţă şi mai mulţi! Nu trageţi până nu 
dau comanda, dar atunci cu toţii, deodată, din plin, în 
mijlocul cetei! 

Latura dinspre nord fu repede ocupată. O parte dintre 
apărători se postară în faţa crenelurilor, de unde se putea 
trage peste zid. Cei din urmă stăteau ghemuiţi, pentru a nu 
fi văzuţi prea devreme de asediatori. 

Ceata se puse în mişcare, la galop, drept spre poartă. Abia 
când se aflau doar la vreo optzeci de paşi de ea, Old 
Firehand dădu ordinul de a trage; puştile pocniră... 

Toată ceata tramp-ilor fusese parcă oprită în plină goană 
de o funie întinsă de-a curmezişul drumului. Se iscă o 
învălmăşeală cumplită, din care nu se putură descurca 
destul de repede. Astfel, apărătorii fermei avură timp să-şi 
încarce armele, şi apoi nu mai traseră în salve, ci fără 
comenzi, în continuu, în mijlocul învălmăşelii. Tramp-ii nu 
erau în stare să îndure aşa ceva; se răspândiră, lăsându-şi 
morţii şi răniții să zacă. Caii fără călăreţi alergară din 
instinct spre fermă, iar cei dinăuntru deschiseră poarta ca 
să-i lase să intre. Ceva mai târziu, când bandiții încercară să 
se ocupe de răniții lor, nimeni nu-i împiedică, de vreme ce 
era un act de omenie. Se văzu că-şi duc răniții la umbra 
unui pâlc de copaci, ca să le panseze rănile, de bine de rău, 
pe cât o permiteau împrejurările. 

Între timp, se făcuse amiază, şi vajnicii apărători primiră 
alimente şi băutură. Apoi observară că vagabonzii se 
îndepărtează, lăsând pe cei răniţi sub copaci; se îndreptau 
spre apus. 

— Oare pleacă? întrebă Humply-Bill. Au primit o lecţie 
straşnică, şi ar fi tare înţelepţi dacă s-ar învăţa minte. 

— Nici nu se gândesc! fu de părere mătuşa Droll. Dac-ar 
renunţa cu adevărat la intenţiile lor, şi-ar lua răniții cu ei. 


Cred că acum au pus gând rău turmelor care ţin de fermă. 
Ia uitaţi-vă la acoperiş! îl vedeţi pe Old Firehand cu luneta 
în mână! îi observă pe tipi şi mă gândesc că în curând vom 
primi ordinul să pornim în ajutorul văcarilor şi Indienilor. 

Presupunerea mătuşii Droll se dovedi justă. Deodată 
Firehand strigă către cei din curte: 

— Înşăuaţi caii repede! Indivizii se îndreaptă spre sud şi or 
să dea acum de Marele-Soare şi de oamenii lui! 

În mai puţin de cinci minute caii erau pregătiţi şi toţi 
încălecară, afară de câţiva argaţi, care rămaseră la fermă 
cu misiunea de a deschide repede poarta la nevoie. Cu Old 
Firehand în frunte, ieşiră pe poartă, o luară pe după colţul 
zidului spre a se îndrepta apoi spre sud. În partea asta se 
aflau câteva ogoare, apoi începea preria, o imensă păşune 
verde, pe care se zărea pe alocuri câte un tufiş. 

Nici acum tranp-ii nu erau - încă vizibili cu ochiul liber; 
dar Old Firehand luase luneta cu el şi-i observa. 

Datorită acestui fapt, era posibil să se ţină mereu paralel 
cu cei urmăriţi, fără să fie văzut. După un sfert de oră, Old 
Firehand se opri, căci şi bandiții opriseră. Ajunseseră la 
hotarul vecinului şi zăriră nu numai vitele care păşteau 
acolo, dar şi pe apărătorii lor înarmaţi. 

Old Firehand examină diferitele grupe de tufişuri de pe 
păşune, alegând pe acelea care le puteau oferi un ascunziş. 
La adăpostul lor, se apropie cu oamenii lui de locul în care 
în mod previzibil urma să aibă loc ciocnirea. Apoi lăsară caii 
şi înaintară furişându-se aplecaţi, până ajunseră la un grup 
mai mare de tufişuri, după care şi bandiții, după toate 
previziunile, aveau să caute adăpost în timpul luptei. Din 
acest loc se puteau zări cu ochiul liber atât cei care aveau 
să atace, cât şi cei care urmau să fie atacați. 

Tramp-ii păreau surprinşi să găsească un număr atât de 
mare de indieni puşi să păzească vitele. Cum se făcea că 
fuseseră angajaţi nişte piei-roşii, şi încă atât de numeroşi? 
Şovăiră. În curând, însă, băgară de seamă că indienii erau 
slab înarmaţi, fără arme de foc, şi asta îi linişti. Conducătorii 


ţinură o scurtă consfătuire, după care urmă ordinul de atac. 
După felul în care porniră, se vedea că nu aveau de gând să 
zăbovească mult într-o luptă de la distanţă, ci se gândeau 
să-i doboare pur şi simplu pe indieni trecând în galop peste 
ei. Călăreţii înaintau în goană mare, şi în rânduri dese, 
drept spre indieni, scoțând strigăte de ameninţare. 

Acum se arătă că Marele-Soare era la înălţimea misiunii 
sale. Dădu cu voce tare un ordin, în urma căruia oamenii 
săi, care stătuseră laolaltă, se răzleţiră, aşa că nu mai putea 
fi vorba de strivirea lor sub copitele cailor. Şi tramp-ii îşi 
dădură seama de asta; cotiră într-o parte, pentru a-i lua pe 
indieni din flancul drept şi a-i replia spre cel stâng. 
Căpetenia osagilor pătrunsese această intenţie; din nou 
răsună vocea sa puternică. Oamenii săi se adunară în 
grabă, formând pentru moment un fel de ghemotoc 
încurcat, şi apoi se răzleţiră din nou. Îşi schimbară complet 
poziţia; până atunci aceasta fusese o linie de la vest spre 
est, acum avea direcţia nord-sud. Căpetenia osagilor 
dăduse această dispoziţie nu fiindcă ar fi ştiut de prezenţa 
aliaţilor săi, ci doar pentru a-şi primi duşmanii, ca un bizon 
atacat, nu în flanc, ci a-i înfrunta cu coarnele-i puternice. 
Manevra, un act de bravură în sine, mai avu şi efectul, ce-i 
drept nebănuit de el, că bandiții se aflau acum dintr-o dată 
între indieni şi albii ascunşi pe după tufişuri. Îşi văzură 
planul zădărnicit şi se opriră, o imprudenţă pe care o 
plătiră îndată. Păreau să se înșele asupra distanţei la care 
băteau armele indienilor, simțindu-se astfel în siguranţă. 
Unul dintre conducătorii lor începu să le vorbească, 
probabil ca să le propună un alt plan de bătaie. De această 
pauză profită căpetenia osagilor. Scoase un strigăt, după 
care oamenii săi se precipitară înainte, se opriră apoi subit, 
îşi repeziră săgețile şi se retraseră la fel de rapid. 
Proiectilele îşi ajunseră ţinta; rezultatul fu câţiva morţi şi 
mulţi răniţi, nu numai printre călăreţi, dar şi printre cai. 
Aceştia se ridicau în două picioare, voiau s-o ia razna şi abia 


putură fi domoliţi. De încurcătura asta trebuia să se 
folosească Old Firehand. 

— Acum începem! comandă. Dar trageţi numai în oameni, 
nu în cai! 

Oamenii lui se aflau în spatele dușmanului; armele lor 
pocniră şi gloanţele loviră ceata din plin, aşa încât tramp-ii, 
speriaţi, izbucniră în urlete. 

— Fugiţi! strigă o voce. Suntem încercuiți! Spargeţi o 
breşă în linia indienilor! 

Ascultară fără întârziere de acest ordin. Lăsându-şi morţii 
şi pe cei grav răniţi în plata Domnului, tramp-ii o luară la 
goană, drept spre linia indienilor, care se dădură bucuroşi 
la o parte pentru a-i lăsa să treacă şi pentru a izbucni în 
urma lor în urlete de triumf. 

— Ia te uită cum dau bir cu fugiţii! râse bătrânul Blenter. 
Ăştia nu se mai întorc! Ştiţi cine era cel care i-a îndemnat să 
fugă? 

— Bineînţeles - răspunse Tom-cel-Negru. Cunoaştem bine 
vocea. Era „colonelul” cu părul roşu; se vede că pe ăsta îl 
apără Satana de gloanţele noastre. Nu ne luăm după 
ticăloşi, Sir? 

Întrebarea se adresa lui Old Firehand, care răspunse: 

— Nu. Suntem prea slabi ca să ne măsurăm cu ei într-o 
luptă corp la corp. De altfel, poate că au ghicit că nu ne-am 
aflat aici din întâmplare, ci suntem cei de la fermă şi am 
venit de acolo în ajutorul indienilor. În cazul acesta, e foarte 
probabil că se întorc acolo ca să pătrundă în lipsa noastră. 
Trebuie deci să ne întoarcem în grabă. 

— Şi ce se întâmplă cu tramp-ii răniţi şi cu caii care 
rătăcesc fără stăpân? 

— Trebuie să-i lăsăm în seama indienilor. Dar să nu mai 
pierdem vremea, hai repede la caii noştri! 

Bărbaţii îşi fluturară pălăriile strigând un „ura” răsunător 
spre indieni, la care aceştia răspunseră cu strigăte 
stridente de victorie; apoi se duseră să-şi ia caii şi se 


întoarseră la fermă. Old Firehand se sui numaidecât pe 
acoperişul plat, ca să stea de pază cu luneta. 

Acolo dădu de doamna Butler, care fusese foarte 
îngrijorată şi află cu bucurie că atacul fusese respins în chip 
strălucit. 

— Asta înseamnă că suntem salvaţi? întrebă ea respirând 
uşurată. Dat fiind că tramp-ii au suferit pierderi grele, nu se 
poate oare presupune că le-a pierit curajul de a mai 
continua ostilitățile? 

— Poate - răspunse vânătorul pe gânduri. 

— Numai poate? 

— Din păcate! De turme n-or să mai îndrăznească să se 
atingă, pentru că vor presupune că acestea sunt apărate nu 
numai de indieni, ci şi de un număr însemnat de albi. 
Lucrurile stau însă altfel în privinţa casei. Nemernicii îşi vor 
fi dat seama că ziua nu pot întreprinde mare lucru, dar s-ar 
putea să creadă că e posibil să năvălească în cursul nopţii. 
În orice caz, trebuie să fim pregătiţi pentru un atac 
nocturn. E posibil ca... 

Se întrerupse. Privind mereu prin lunetă, o întorsese spre 
nord. 

— Ce e? întrebă doamna. De ce nu mai continuaţi, Sir? De 
ce aveţi deodată o expresie atât de îngrijorată? 

Old Firehand mai privi câtva timp prin lunetă, apoi o lăsă 
jos şi răspunse cu un aer nepăsător: 

— Nu e nimic care ar putea să ne înfricoşeze în mod 
deosebit, my lady. Puteţi să coborâţi fără grijă, ca să daţi 
ordin să se ofere de băut oamenilor. 

Ea ascultă de această invitaţie, calmată de vorbele lui; dar 
îndată ce dispăru, vânătorul spuse către lordul care tocmai 
îşi făcu apariţia pe platformă cu telescopul lui uriaş: 

— Am avut motive bine întemeiate s-o îndepărtez acum pe 
doamna. Luaţi-vă luneta, my lord, şi priviţi spre vest. Pe cine 
zăriţi acolo? 

Englezul făcu ce i se spusese şi răspunse apoi: 

— Pe tramp-i. Li văd clar. Se întorc. 


— Vin, într-adevăr? 

— Fireşte! Ce alta ar putea face? 

— Atunci se vede că binoclul meu e mai bun decât al 
dumneavoastră. Îi vedeţi în mişcare? 

— Nu, stau pe loc. 

— Cu faţa în ce direcţie? 

— Spre nord. 

— Atunci duceţi luneta mai departe în această direcţie! 
Poate veţi vedea atunci de ce s-au oprit bandiții. 

— Well, Sir, am să mă uit!... De acolo se apropie trei 
călăreţi, fără să-i zărească pe tramp-i. 

— Călăreţi? Adevărat? 

— Yes. Ba nu. Pare să fie o lady cu ei. Într-adevăr, este o 
doamnă. Zăresc rochia lungă de călărie şi vălul fâlfâind. 

— Şi ştiţi cine sunt aceşti călăreţi? 

— Nu, de unde să ştiu... heigh ho! Nu cumva sunt... 

— Ba tocmai - zise Old Firehand, îngrijorat. Ei sunt: 
fermierul cu frate-său şi cu fata acestuia. Solul pe care l-am 
trimis înaintea lor ca să-i avertizeze nu i-a întâlnit... 

— Atunci trebuie să încălecăm repede şi să plecăm zise 
lordul, strângându-şi luneta. Altfel or să cadă în mâna 
tramp-ilor. 

Voia să pornească. Vânătorul îl prinse de braţ spunând: 

— Staţi, Sir, şi nu daţi alarma! Femeile nu trebuie să afle 
nimic deocamdată. Nu putem nici să-i avertizăm, nici să-i 
ajutăm, e prea târziu! Priviţi, priviţi! 

Lordul îşi duse luneta iarăşi la ochi şi văzu că bandiții se 
pun în mişcare, pornind la galop în întâmpinarea celor trei. 

— ALI devils! strigă. Or să-i omoare! 

— Nici nu se gândesc! Oamenii de teapa asta îşi cunosc 
avantajele şi caută să profite de ele. Ce câştigă dacă 
omoară aceste trei persoane? Nimic. Dacă, în schimb, le 
lasă în viaţă, ca să se folosească de ele ca de ostatici, pot să 
ne şantajeze. la uitaţi-vă! Acum s-a zis! Cei trei sunt 
încercuiți. Nu mai putem face nimic. 


— Well! Aveţi dreptate, Sir! zise lordul. Dar o să ne lăsăm 
într-adevăr şantajaţi? În fond, ar fi o ruşine să intri în 
tratative cu asemenea oameni! 

Old Firehand dădu din umeri într-un fel caracteristic, şi un 
zâmbet îi juca pe buze în timp ce răspunse: 

— Lăsaţi-mă pe mine, Sir! Nu mi s-a întâmplat încă să fac 
ceva de care să-mi fie ruşine. Dacă vă spun că cele trei 
persoane care acum au devenit prizoniere nu sunt în nici un 
fel de pericol, puteţi să mă credeţi. Totuşi, vă rog să nu 
înştiinţaţi femeile de cele întâmplate. 

— Să nu afle nici ceilalţi? 

— Hai să le spunem celor care ne sunt mai apropiaţi, ca să 
ştie măcar ei cum stăm. Dacă vreţi să vă ocupați de asta, 
duceţi-vă jos acum, dar ei să nu dea ştirea mai departe. Eu 
rămân să-i mai observ pe bandiți ca să pot lua măsuri 
potrivite cu comportarea lor. 

Lordul cobori în curte. Old Firehand îşi concentra atenţia 
din nou asupra tramp-ilor care luaseră pe cei trei prizonieri 
la mijloc şi se duseră călare până la pâlcul de arbori amintit, 
unde se opriră, descălecară şi se aşezară pe jos. Vânătorul 
văzu că duceau o convorbire animată, că se sfătuiau. Era 
convins că-şi dă seama de rezultatul acestei consfătuiri. Fu 
întrerupt în gândurile sale de Droll, care urcă în grabă şi-l 
întrebă în limba germană: 

— E adevărat ce ne-a spus lordul? Cei doi domni Butler au 
fost prinşi, şi cu domnişoara pe deasupra? 

— Aşa e - zise Old Firehand dând din cap. 

— Să vezi şi să nu crezi că e posibil aşa ceva! Acum 
bandiții or să creadă că l-au prins pe Dumnezeu de un 
picior; or să vină cu mari pretenţii! lar noi? Ce-o să le 
răspundem? 

— Păi dumneata ce mă sfătuieşti? întrebă Old Firehand, 
aruncând o privire înveselită şi scrutătoare asupra 
mărunţelului. 

— Mai întrebi! răspunse acesta. Nimic, absolut nimic nu 
acceptăm! Nemernicii ăştia nu pot să ne facă nimic. Sau 


aveţi cumva de gând să le dăm bani de răscumpărare? 

— Păi nu suntem siliţi? 

— Nu, nu şi iarăşi nu! Ce să facă? Să omoare cumva 
prizonierii? La asta nu se pot gândi, căci atunci ar avea să 
se teamă de răzbunarea noastră. Sigur că o să ne amenințe 
cu asta, dar noi n-o să-i credem şi o să râdem doar de ei. 

— Dar chiar dacă presupunerea dumitale e justă, trebuie 
să luăm în consideraţie situaţia prizonierilor, care e destul 
de neplăcută. Chiar dacă nu se ating de ei şi le cruţă viaţa, 
or să le facă fel de fel de mizerii şi or să-i chinuiască cu 
amenințările. 

— Asta nu le poate face mare rău; şi n-au încotro, trebuie 
să rabde. De ce s-au băgat cu atâta imprudenţă în capcană? 
O să le fie învăţătură de minte pentru altă dată, şi de altfel 
mizeria asta n-o să ţină mult. Noi ce păzim? Ar trebui să-şi 
bage dracul coada ca să nu găsim moduri şi mijloace ca să-i 
scoatem din belea. 

— Cum să ne apucăm de treaba asta? Ai cumva un plan? 

— Ei nu, nu încă; şi nici nu-i nevoie. Pentru moment, 
trebuie să aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă; abia 
după aceea putem trece la acţiune. Nu mi-e frică deloc, cel 
puţin în ce mă priveşte, că mă cunosc. La momentul potrivit 
o să-mi vină şi minţile potrivite la cap. Dumneata şi cu mine 
am mai văzut noi altele -şi mai şi. N-am căzut în cap 
niciunul dintre noi. Mă gândesc că... stai! se întrerupse 
singur. la vezi! Uite că vin! Doi tipi, drept spre casă! Flutură 
batistele în mână, ca să Vedem că sunt parlamentari şi 
trebuie respectaţi ca atare. O să vorbeşti dumneata cu ei? 

— Bineînţeles! Trebuie să aflu ce pretenţii au, de n-ar fi 
decât de dragul prizonierilor! Hai să mergem! 

Amândoi se duseră în curte, unde toată compania stătea la 
creneluri, ca să-i observe pe cei doi soli. Aceştia se opriră în 
afara bătăii puştilor şi făcură semn cu batistele. Old 
Firehand deschise poarta, ieşi şi le făcu semn să se apropie. 
Când ajunseră în faţa lui, îl salutară politicos, dându-şi însă 
osteneala să pară cât mai plini de încredere. 


— Sir, venim ca emisari - zise unul dintre ei - să vă 
comunicăm pretenţiile noastre. 

— Aşa? răspunse vânătorul pe un ton ironic. De când 
îndrăznesc iepurii preriei să se ducă la ursul cenuşiu să -i 
dea porunci? 

Comparaţia făcută nu era deloc proastă. Stătea în faţa lor, 
atât de înalt, de lat şi de puternic, şi îi străfulgera cu o 
privire atât de amenințătoare, încât cei doi, fără să vrea, se 
dădură înapoi cu un pas. 

— Noi nu suntem iepuri, Sir! declară vorbitorul. 

— Nu? Atunci poate nişte lupi de prerie laşi care se 
mulţumesc cu hoituri? Vă pretindeţi emisari. Nu sunteţi 
decât nişte bandiți, hoţi şi ucigaşi, care stau în afara legii şi 
asupra cărora orice om cinstit are dreptul să tragă. 

— Sir! se opuse cu violenţă tramp-ul. Asemenea ofense nu 
pot să... 

— Taci, nemernicule! tună Old Firehand. V-am lăsat să vă 
apropiaţi numai ca să văd şi eu cât de departe pot merge cu 
obrăznicia nişte lepădături ca voi. Acum vorbesc eu, iar voi 
trebuie să mă ascultați fără să crâcniţi. Dacă mai suflaţi o 
vorbă care nu-mi place, vă dobor imediat cu pumnii. Ştiţi 
cine sunt? 

— Nu - răspunse omul, intimidat şi încurcat. 

— Îmi zice Old Firehand. Să spuneţi asta celor care v-au 
trimis; poate că ei or să ştie că nu sunt omul care permite 
să fie tras pe sfoară. De altfel, au simţit-o şi şi-au dat seama 
încă de azi-dimineaţă. Şi acum, pe scurt, cu ce însărcinare 
aţi venit? 

— Aveam să vă aducem la cunoştinţă că fermierul cu 
fratele şi nepoata lui sunt în mâinile noastre. 

— Asta ştim. 

— Aceste trei persoane trebuie să moară... 

— Pshaw! îl întrerupse vânătorul. 

—.dacă nu acceptaţi condiţiile noastre - continuă trimisul - 
şi nu daţi ferma pe mâna noastră. Dacă nu ne daţi 


ascultare, prizonierii vor fi spânzurați sub ochii voştri, 
acolo, de copacii aceia. 

— N-aveţi decât! Avem şi aici, la fermă, destule frânghii 
pentru voi toţi. 

La asta nu se aşteptase banditul. Ştia bine, desigur, că ei 
înşişi nu vor avea curajul să traducă în faptă ameninţarea. 
Se uită încurcat în pământ, apoi zise: 

— Gândiţi-vă, trei vieţi omeneşti! 

— Mă gândesc foarte bine! Şi acum plecaţi, că de nu, vai 
de voi! 

Scoase revolverul. Cei doi se retraseră repede, unul dintre 
ei îndrăzni totuşi să se oprească la o anumită distanţă şi să 
întrebe: 

— Putem să revenim dacă primim o altă însărcinare? 

— Nu. N-am să stau de vorbă decât cu „colonelul” vostru 
cu păr roşu, dar şi cu el numai un minut! 

— Promiteţi că se va întoarce teafăr la noi? 

— Da, dacă nu mă insultă. 

— O să-i spunem aşa. 

O luară la fugă, atât de repede, încât se văzu cât de 
bucuroşi erau să scape de prezenţa renumitului westman. 
Acesta nu se mai întoarse în curte, ci păşi în direcţia tramp- 
ilor până ce ajunse cam la jumătatea drumului. Acolo se 
aşeză pe o piatră, ca să aştepte venirea lui Brinkley, căci era 
convins că acesta va veni. 

În curând se adeveri că nu se înşelase în presupuneri. 
Cercul tramp-ilor se deschise, „colonelul” ieşi la iveală şi se 
apropie agale. Făcu o plecăciune destul de ţeapănă, deşi îşi 
dădea ifose, şi zise: 

— Good day, Sir! Aţi dorit să vorbiţi cu mine? 

— Nu ştiu de aşa ceva - răspunse westmanul. Am spus 
doar că nu accept să stau de vorbă cu altul; aş fi preferat să 
nu te arăţi nici dumneata. 

— Maşter, folosiţi un ton foarte mândru! 

— Am toate motivele. Dar nu te-aş sfătui să adopţi acelaşi 
ton. 


Îşi înfipseră privirile unul în ochii celuilalt. „Colonelul” lăsă 
primul ochii în jos şi răspunse, stăpânindu-şi cu greu furia: 

— Cred că stăm faţă-n faţă ca egali în drepturi. 

— Un tramp în faţa unui westman cinstit, învinsul în faţa 
învingătorului... asta se cheamă egalitate în drepturi? 

— Nu sunt încă învins. Stă în puterea noastră să schimbăm 
situaţia. 

— Încercaţi! zise Old Firehand, râzând dispreţuitor. Asta-l 
supără pe tramp, încât izbucni vehement: 

— N-avem decât să profităm de imprudenţa dumitale! 

— Zău? Cum aşa? Ce imprudenţă am comis? 

— Aceea că te-ai îndepărtat de fermă până aici. Dacă 
voiam, puteai să cazi în mâinile noastre. Chiar de neînvins, 
aşa cum se spune, nu eşti nici pe departe. Te aflai tocmai la 
mijloc de drum între noi şi fermă. Era destul ca un grup 
dintr-ai noştri să încalece şi să-ţi taie retragerea, atunci erai 
în puterea noastră. 

— Crezi, într-adevăr? 

— Da. Chiar dac-ai fi cel mai bun alergător, un cal e şi mai 
rapid; cred că recunoşti şi dumneata. Deci, erai încercuit 
înainte de a putea ajunge la poartă! 

— Socoteala dumitale se potriveşte până la un punct. Ai 
omis însă faptul că cei care ar fi încercat să mă prindă ar fi 
ajuns în bătaia puştilor oamenilor mei; ar fi fost pur şi 
simplu măturaţi; dar nu despre asta avem de vorbit. 

— Nu, Sir, nu despre asta. Am venit ca să vă ofer ocazia de 
a salva viaţa celor trei prizonieri ai noştri. 

— Atunci te-ai deranjat degeaba, căci viaţa acestor oameni 
nu e primejduită. 

— Nu? făcu „colonelul” cu un rânjet răutăcios. Aici te înşeli 
grozav, Sir. Dacă nu acceptaţi propunerile noastre, vor fi 
spânzurați. 

— V-am mai trimis vorbă că în cazul acesta şi voi toţi veţi fi 
spânzurați. 

— E ridicol! Aţi numărat câţi suntem? 


— Foarte bine; dar ştiţi cumva de câţi oameni dispun 
împotriva voastră? 

— Foarte exact. 

— Pshaw! N-aţi putut să ne numărați. 

— Nici nu e nevoie. Ştim precis câţi argaţi are Butler de 
obicei la fermă; n-or să fie nici acum mai mulţi. La asta se 
adaugă cel mult rafter-ii pe care i-aţi adus de pe malul 
râului Black-Bear. 

Se uita pieziş, plin de aşteptare, la Old Firehand, fiindcă, 
într-adevăr, nu era lămurit asupra numărului de oameni pe 
care acesta îi avea la dispoziţie. Old Firehand făcu un gest 
de dispreţ şi zise: 

— Număraţi-vă morţii şi răniții şi vedeţi şi voi dacă cei 
câţiva rafter-i ar fi fost în stare de asta. În plus, i-aţi văzut 
pe indienii mei şi pe ceilalţi albi care v-au atacat pe la spate. 

— Ceilalţi albi? râse banditul. N-au fost alţii decât rafter-ii. 
Recunosc că aţi fost mai şireţi decât noi. V-aţi repezit în 
ajutorul indienilor părăsind ferma; la asta nu m-am gândit 
din păcate decât prea târziu. Ar fi trebuit să ne întoarcem 
numaidecât la fermă; atunci puteam să punem mâna pe ea. 
Nu, Sir, nu ne poţi speria cu superioritatea numerică. Dacă 
omorâm prizonierii, vă este cu totul imposibil să-i răzbunaţi. 

Privirea pe care „colonelul” o aruncă asupra lui Old 
Firehand era din nou ascunsă, pânditoare. Acesta dădu din 
umeri cu dispreţ şi zise: 

— Hai să nu ne certăm! Chiar dac-am fi aşa de puţini la 
număr cum pari să crezi în mod greşit, tot v-am fi cu mult 
superiori. Tramp-i, doar tramp-i, ce fel de oameni sunt 
aceştia? Lucrători leneşi, vagabonzi, oameni fără căpătâi. 
Acolo însă, pe după ziduri, aşteaptă unii dintre cei mai 
renumiţi vânători şi cercetaşi ai vestului sălbatic. Unul 
singur dintre ei isprăveşte cel puţin cu zece tramp-i. Dacă 
n-am fi cu toţii laolaltă decât douăzeci de westmeni şi aţi 
îndrăzni să ucideţi prizonierii, ne-am ţine după voi 
săptămâni şi luni de-a rândul ca să vă exterminăm până la 


ultimul om. O ştiţi prea bine, şi de aceea o să vă feriţi să 
clintiţi măcar un fir de păr celor trei persoane. 

Vorbise atât de ameninţător şi de sigur de el, încât 
„colonelul” lăsă privirea în jos. Ştia că vânătorul e omul 
care ar fi în stare să-şi transforme cuvintele în fapte. Se mai 
întâmplase de multe ori ca un singur bărbat îndrăzneţ să 
urmărească o bandă întreagă pentru ca să se răzbune, şi ca 
toţi din bandă să devină pe rând victimele glonţului său fără 
greş. Şi dacă exista un om pe care-l crezi în stare de o 
asemenea performanţă, apoi Old Firehand era acela. Dar 
tramp-ul se feri să admită acest lucru; ridică privirea, o 
înfipse în ochii vânătorului şi spuse batjocoritor: 

— Să vedem ce se mai întâmplă. Dac-ai fi atât de sigur că-i 
aşa, n-ai sta acum aici. Numai îngrijorarea te-a putut 
împinge să vii aici, să stai de vorbă cu mine. 

— Nu mai vorbi prostii! M-am arătat dispus să vorbesc cu 
dumneata, tocmai cu dumneata, dar nu de frică, Ci ca să 
imprim memoriei mele încă o dată cu precizie trăsăturile şi 
vocea dumitale. Iată motivul. Acum te-am încorporat 
aducerii aminte atât de bine, încât putem să ne despărţim. 
Am terminat! 

— Încă nu, Sir! Mai am de făcut o propunere. Şi anume, să 
ştiţi că vrem să renunţăm la asediul fermei. 

— Ah, câtă mărinimie! Şi în afară de asta? 

— Ne daţi înapoi caii pe care i-aţi capturat; în plus ne 
cedaţi un număr de vite necesare ca să ne facem provizii şi, 
în sfârşit, ne plătiţi douăzeci de mii de dolari; o sumă care 
se află desigur la fermă. 

— Numai atât? încolo nimic? Foarte frumos! Şi ce ne oferi 
în schimb? 

— Vă restituim prizonierii şi plecăm, după ce ne-aţi dat 
cuvântul de onoare că vă veţi abţine de acum înainte de la 
orice ostilitate faţă de noi. Acuma ştii ce vreau şi te rog să 
hotărăşti. Am pălăvrăgit îndeajuns şi fără nici un rost! 

Vorbise cu tonul unui om care avea o deplină îndreptăţire 
morală să ridice aceste pretenţii. Old Firehand scoase 


revolverul şi răspunse, nu mânios, ci foarte calm şi cu un 
zâmbet nespus de dispreţuitor: 

— Da, de pălăvrăgit ai pălăvrăgit destul, de aceea cară-te 
imediat de aici, altfel te trezeşti cu un glonţ în cap! 

— Cum? Asta e... 

— Marş! în clipa asta! îl întrerupse vânătorul, ridicând 
vocea şi îndreptând arma spre el. Una... două. 

Banditul preferă să nu aştepte până la „trei”; se întoarse, 
scoțând o înjurătură, şi grăbi pasul spre ai săi. Pentru ca să 
nu fie cumva împuşcat pe la spate, vânătorul îl urmări cu 
privirea până ce se asigură că se îndepărtează, apoi se 
întoarse la fermă, de unde întrevederea fusese urmărită cu 
cea mai mare atenţie. Acolo le făcu celorlalţi un scurt raport 
despre ciudata convorbire. 

— Aţi făcut foarte bine, Sir! declară lordul. Nu trebuie să 
faci nici un fel de concesii unor asemenea ticăloşi. Le va fi 
frică şi nu se vor atinge de prizonieri. Ce credeţi că or să 
facă acum? 

— Hm! făcu cel întrebat. Soarele apune. Presupun că or să 
aştepte până se face întuneric şi apoi or să mai încerce 
totuşi să escaladeze zidul. Dacă nu reuşesc, atunci tot le 
mai rămâne să încerce noi şantaje cu prizonierii. 

— Să mai îndrăznească oare încă un atac? 

— Probabil. Ei ştiu că au şi acum o mare superioritate 
numerică asupra noastră. Trebuie să ne pregătim de 
apărare. Prudenţa ne comandă să-i observăm bine. Îndată 
ce se lasă întunericul, câţiva dintre noi trebuie să iasă şi să 
se apropie de ei tiptil, ca să mă înştiinţeze de fiecare 
mişcare a lor. 

Acum soarele ajunsese la orizont şi razele lui, răspândite 
ca un aur lichid peste toată întinderea câmpiei imense, 
luminau ceata bandiţilor în aşa fel, încât de pe fermă fiecare 
ins se putea distinge cu precizie. Nu făceau nici un fel de 
pregătiri, nici de plecare, nici de aşezare a unei tabere 
pentru înnoptat. Din acest fapt se putea trage concluzia că 


n-au de gând să părăsească regiunea, dar că nici nu au 
intenţia să rămână acolo. 

Old Firehand porunci să se aşeze lemne în cele patru 
colţuri, precum şi cărbuni - care în Kansas se găsesc în 
masă şi sunt deci foarte ieftini - şi în plus câteva butoaie cu 
petrol. După ce se întunecă de-a binelea, mătuşa Droll, 
Humply-Bill şi Gunstick-Uncle fură! trimişi în recunoaştere. 
Ca să nu trebuiască să aştepte până li se deschide poarta în 
cazul în care ar fi fost nevoiţi să se întoarcă în grabă, fixară 
în câteva locuri ale zidului lasso-uri puternice, atârnate 
afară, de care se puteau agăța ca să se urce şi să se salte 
repede în curte. Apoi îmbibară câteva bucăţi de lemne cu 
petrol, le aprinseră şi le aruncară afară, prin creneluri. 
Peste ele mai aruncară lemne şi cărbuni, aşa că în cele 
patru colţuri ardeau focuri mari care luminau atât de bine 
zidurile şi terenul dinaintea lor, încât nimeni nu ar fi putut 
rămâne neobservat, chiar dacăl s-ar fi apropiat unul singur. 
Flăcările erau alimentate neîncetat după trebuinţă, prin 
creneluri, fără ca cineva să se expună astfel gloanţelor 
inamice. 

Apoi trecu mai bine de o oră, dar pe afară nimic nu părea 
să se mişte. lată însă că sosi Gunstick-Uncle, escaladând 
zidul. Îl căută pe Old Firehand şi-i raportă în modul său 
original: 

— De lângă pomi tramp-ii au plecat / şi-n alt loc ei s-au 
aşezat. 

— Mi-am închipuit eu. Dar unde? întrebă vânătorul 
zâmbind de aceste rime. Cel întrebat arătă spre colţul din 
dreapta porţii şi răspunse cu o seriozitate imperturbabilă: 

— Colo pe mal printre tufişuri / sunt de găsit prin 
ascunzişuri. 

— Au îndrăznit să se apropie într-atât! Dar cum de n-am 
auzit tropotul cailor? 

— Caii au fost mânaţi pe câmp / să pască iarbă între timp, / 
dar nu ştiu bine în ce loc / căci ne lipsea al lămpii foc. 

— Şi unde sunt Bill şi cu Droll? 


— Eii-au urmat tiptil, pitiţi, / ca să-i păzească pe bandiți. 

— Bravo! Trebuie să ştiu locul exact în care stau tramp-ii. 
Fii bun, te rog, deci, şi du-te după cei doi tovarăşi ai noştri. 
Îndată ce tipii şi-au instalat tabăra, vă rog să mă înştiinţaţi; 
ei cred, probabil, că au procedat în mod înţelept, dar în 
fond au căzut într-o cursă pe care n-avem decât s-o 
închidem. 

Lunganul plecă, iar lordul, care ascultase convorbirea, îl 
întrebă pe Old Firehand la ce cursă făcuse aluzie. Acesta 
răspunse: 

— Inamicul se află pe malul apei. Are deci râul în spate şi 
zidurile în faţă. Dacă închidem cele două părţi laterale, i-am 
prins în capcană. 

— Foarte just! Dar cum să procedăm ca să închidem 
capcana? 

— lată cum: trimit după indieni, ca să se apropie tiptil din 
sud, iar noi, cei de aici, atacăm din nord. 

— Atunci, vreţi să lăsaţi zidurile fără apărare? 

— Nu; aici rămân argaţii; sunt destui la număr. Ar ieşi 
prost, ce-i drept, dacă tramp-ilor le-ar da prin minte să se 
arunce asupra zidurilor; dar nu-i cred capabili de atâta 
şiretenie încât să presupună că avem îndrăzneala de a lăsa 
fără acoperire tocmai acest punct principal al apărării 
noastre. Apoi am să mai pun iscoade care să afle unde le 
sunt caii. Când o s-o ştim, n-o să fie greu să isprăvim măcar 
cu cei câţiva paznici ai cailor. lar dacă suntem în posesia lor, 
bandiții sunt pierduţi, căci pe cei care ne scapă în seara 
asta, putem să-i urmărim mâine, să-i ajungem din urmă şi 
să-i nimicim până la ultimul. 

Acum fu rândul lui Tom-cel-Negru şi, al bătrânului, 
iscusitului Blenter, să iasă ca să caute caii. Apoi doi argaţi, 
care cunoşteau bine împrejurimile, fură trimişi la căpetenia 
osagilor, ca să-i ducă instrucţiuni amănunțite. Nu se putea 
întreprinde nimic înainte ca aceşti trimişi să se fi întors. 

Trecu multă vreme până să se arate unii dintre ei. Într-un 
târziu se întoarseră întâi argaţii. Îi găsiseră pe indieni şi-i 


aduseseră cu ei; acum indienii stăteau pe malul râului, la 
numai câteva sute de paşi de tramp-i, şi erau gata să 
pornească la atac la primul foc de armă pe care aveau să-l 
audă. Apoi se întoarseră şi Bill, Droll şi Gunstick-Uncle. 

— Toţi trei? întrebă Old Firehand pe un ton de mustrare. 
Cel puţin unul ar fi trebuit să rămână afară! 

— Nu văd de ce, dacă nu-i cu supărare. - răspunse Droll, 
iarăşi cu ticul lui verbal cunoscut. 

— Ca să continue să-i observe pe bandiți, fireşte! 

— Ar fi absolut de prisos! Ştiu exact care e situaţia, m-am 
furişat destul de aproape de ei ca să aud tot. Sunt furioşi 
din pricina focurilor noastre, care fac imposibil asaltul 
plănuit, şi vor să aştepte ca să vadă până când ne ajung 
proviziile de lemne şi cărbune. Sunt de părere că peste 
câteva ore s-a isprăvit cu ele, dat fiind că fermierul nu poate 
fi pregătit să întreţină asemenea incendii. În momentul 
acela vor să pornească la atac. 

— Asta-i foarte avantajos pentru noi, fiindcă astfel avem 
răgaz să închidem capcana. 

— Ce fel de capcană? 

Old Firehand îi explică ce avea de gând să facă. 

— E splendid, hi-hi-hi-hi! chicoti Droll, manifestându-şi 
buna dispoziţie fără râsete zgomotoase, cum obişnuia când 
un lucru îl înveselea. O să reuşim, trebuie să reuşim! Mai 
ales că tipii sunt convinşi că noi credem că sunt tot acolo, 
sub copaci. Dar mai e ceva, Sir, de care trebuie să ţinem 
seama, ceva de mare importanţă. 

— Ce anume? 

— Situaţia prizonierilor. Mi-e teamă că or să-i omoare în 
clipa în care începem ostilitățile. 

— Crezi că nu m-am gândit şi eu mult la chestiunea asta? 
O să ne târâm până-n imediata apropiere şi trei dintre noi 
vor avea misiunea să vegheze asupra celor doi Butler şi a 
domnişoarei. Sunt legaţi? 

— Da, dar nu prea tare. 

— Atunci trebuie să-i dezlegăm repede şi pe urmă... 


— Şi pe urmă îi băgăm în apă - Îl întrerupse Droll repede. 

— În apă? făcu Old Firehand mirat. 

— Da, în apă cu ei, hi-hi-hi-hi-hi, e cea mai bună festă pe 
care le-o putem juca. Ce mutre or să facă tramp-ii! Şi ce-o 
să-şi mai bată capul! O să le răpim prizonierii încă înainte 
de atac. 

— Crezi că-i posibil? 

— Nu numai posibil, dar chiar foarte necesar. În timpul 
luptei e greu să avem grijă de siguranţa prizonierilor; 
trebuie deci să-i punem în afara oricărui pericol mai 
dinainte. Şi nici măcar nu e greu! 

— Nu? Ei, şi cum îţi imaginezi că o să facem? Ştiu că eşti o 
vulpe şireată. 

— Nu e nevoie de prea multă şiretenie pentru asta. Mă mir 
că nu te-ai gândit şi dumneata cum să procedăm. Ia 
gândeşte-te la canalul care duce prin curte pe după casă 
până la fluviu! E subteran şi bandiții habar n-au de 
existenţa lui. M-am furişat pe lângă ei până la mal şi am 
găsit, deşi era întuneric, locul în care se varsă în râu, 
dându-mi seama, după pietrele mari aruncate în apă pe 
acolo, pentru a forma un mic dig, datorită căruia apele 
râului sunt dirijate spre canal. Şi imaginaţi-vă, domnilor, 
tocmai în dreptul gurii canalului şi-au aşezat tramp-ii 
tabăra. Au format un semicerc pe mal şi în mijlocul 
semicercului se află prizonierii. Sunt convinşi că în felul 
acesta s-au asigurat împotriva oricărei tentative de 
evadare, dar tocmai această împrejurare ne dă posibilitatea 
să-i răpim. 

— A, încep să înţeleg - zise Old Firehand. Vrei să cobori 
din curte în canal şi să mergi de-a lungul lui până la fluviu? 

— Exact. Bineînţeles nu eu singur. Mai e nevoie de încă 
doi, aşa încât să fie unul pentru fiecare prizonier. 

— Hm! Ideea e într-adevăr excelentă. Hai să ne interesăm 
dacă se poate trece prin canal. 

Old Firehand vorbi cu câţiva argaţi şi află, spre bucuria lui, 
că în canal nu se adună nămol şi că nu are un aer 


irespirabil, că se poate umbla prin el destul de bine şi că -o 
împrejurare deosebit de fericită - la gura lui se află ascunsă 
o barcă mică în care încăpeau trei oameni. Barca se ţinea 
mereu ascunsă, ca să n-o fure indienii sau alţi străini. 

Se discută apoi în amănunt planul şiretului Droll şi se 
hotări de comun acord ca el însuşi, împreună cu Humply- 
Bill şi Gunstick-Uncle să-l pună în execuţie. Când acestea 
fuseseră stabilite, se întoarseră şi Blenter cu 'Tom. 
Cercetaseră o arie destul de întinsă, din păcate însă nu 
găsiserăcaii; bandiții fuseseră atât de deştepţi, să-i ducă cât 
mai departe de fermă. 

Droll, Bill şi lunganul îşi scoaseră costumele şi coborâră în 
canal, ducând o lanternă. Constatară că apa le ajunge doar 
până la piept. Îşi luară puştile pe umeri, şi-şi legară cuţitele, 
revolverele şi muniţiile de gât. Lunganul de Gunstick-Uncle 
păşea în frunte, cu lanterna. Îndată ce dispărură în 
deschizătura canalului, porni şi Old Firehand cu oamenii 
săi. 

Deschiseră poarta fără zgomot şi n-o închiseră complet în 
urma lor, ca să poată intra repede, la nevoie. Dar un argat 
rămase acolo de pază, ca s-o poată închide imediat dacă s- 
ar fi apropiat bandiții. Argaţii ceilalţi, precum şi slujnicele 
erau postați pe după latura dinspre râu a zidului, gata să 
respingă din răsputeri un eventual atac. 

Rafter-ii, sub conducerea lui Old Firehand, plecară 
descriind un arc de cerc spre nord, pentru a nu umbla în 
lumina focurilor; apoi, când ajunseră la râu, se întoarseră 
spre sud, târându-se de-a lungul malului, până ce puteau 
presupune că se aflau cam în dreptul tramp-ilor. Old 
Firehand mai înaintă singur, tot târâş, până când ochiul său 
ager zări, în pofida întunericului, semicercul bandiţilor 
întinşi spre odihnă. Acum ştia unde urmau să atace, şi se 
întoarse la oamenii săi, în aşteptarea semnalului asupra 
căruia conveniseră cu cei trei eliberatori ai prizonierilor. 

Aceştia trecuseră între timp prin canal, unde apa nu era 
atâta de rece încât să-i incomodeze. Nu departe de gura 


canalului, dar încă în interior, dădură peste mica barcă, 
fixată de un cârlig de fier. Găsiră în ea două vâsle. Lunganul 
stinse lanterna şi o agăţă de cârlig; apoi Droll îi puse pe 
ceilalţi doi să-l aştepte, căci voia să plece mai întâi în 
recunoaştere. Trecu mai bine de un sfert de oră până se 
întoarse. 

— Ei? întrebă Humply-Bill încordat. 

— N-a fost o treabă uşoară - răspunse Droll. Apa nu ne 
stânjeneşte, fiindcă nici pe afară nu-i mai adâncă decât aici; 
dar bezna dintre tufişuri şi copaci mi-a dat de furcă. Nu se 
vedea absolut nimic, şi am fost nevoit să înaintez numai 
pipăind cu mâinile. 

— Dar dacă priveşti în direcţia focurilor noastre, nu se 
poate să nu desluşeşti totul destul de bine. 

— Da, dar asta nu poţi decât de pe malul înalt, nu şi de la 
marginea apei care e situată mai adânc. Bandiţii stau deci 
într-un semicerc al cărui diametru îl formează râul, şi în 
centrul lor, nu departe de apă, se află prizonierii. Au ca 
paznic pe unul din tramp-i, care stă lângă ei şi-i observă. Pe 
acesta trebuie să-l curăţăm; n-o să fie mare pagubă. 

— Deci, ţi-ai făcut planul? 

— Da, nu-i nevoie ca prizonierii să intre în apă. Ducem 
barca acolo. 

— Asta o să se vadă, contururile ei se vor desena pe 
suprafaţa lucie a apei. 

— Ce lucie, da' de unde! Din cauza ploii de ieri apa e atât 
de tulbure, încât nu se deosebeşte de uscat, mai ales în 
umbra copacilor de pe mal. Ducem deci barca până acolo şi 
o legăm de mal; voi rămâneţi în apropierea ei, în apă, iar eu 
mă duc singur la țărm ca să înfig cuțitul în paznic şi să tai 
curelele cu care sunt legaţi prizonierii; pe urmă vi-i aduc 
aici; ei vâslesc până-n interiorul canalului, unde se vor afla 
în siguranţă, iar noi ne aşezăm frumuşel în locul unde au 
stat prizonierii. Pe urmă, când dăm semnalul, ţipătul de 
vultur, reprezentaţia va începe. De acord? 

— Well, mai bine nici că se poate! 


— Şi dumneata, Uncle? 

— Exact aşa cum te-ai gândit / Isprava-o ducem la bun 
sfârşit - răspunse cel întrebat în maniera sa versificată. 

— Bun, deci înainte! 

Dezlegară barca şi o împinseră din canal pe apa râului. 
Droll îi conducea. Ţinându-se mereu în apropierea imediată 
a malului, înaintară încet şi prudent, până ce Droll se opri; 
ceilalţi doi văzură că leagă barca de mal. 

— Am ajuns - le şopti. Acum aşteptaţi până mă întorc. 

Malul nu era prea înalt. Se căţără fără zgomot. Dincolo de 
tufişuri văzu cele două focuri din colţurile zidului, formând 
un fundal luminos pe care se desenau contururile destul de 
vizibile ale lucrurilor situate în faţa lui. La cel mult zece paşi 
de mal şedeau patru persoane; prizonierii şi paznicul lor. 
Mai încolo, Droll îi văzu pe bandiți odihnindu-se în diverse 
poziţii. Înainta târându-se fără a lăsa puşca din mână, până 
ajunse în spatele paznicului. Abia acum puse puşca jos şi 
scoase cuțitul. Banditul trebuia să moară fără a scoate un 
sunet. Droll se ghemui pe vine, apoi se repezi în sus, îl 
apucă de la spate cu mâna stângă de beregată şi-i înfipse 
cuțitul în spinare cu mare precizie, aşa încât îi străpunse 
inima. Lăsându-se apoi iarăşi repede la pământ, îl trase pe 
tramp lângă el, pe jos. Asta se petrecu atât de fulgerător, 
încât prizonierii nu observară nimic. Abia după câtva timp, 
fata spuse: 

— 'Tăticule, paznicul nostru a plecat! 

— Serios? A, da; asta mă miră; dar stai liniştită, probabil 
că vrea să ne pună la încercare. 

— Încet-încet! le şopti Droll. Să nu audă nimeni nici cel 
mai uşor zgomot. Paznicul zace înjunghiat aici, în iarbă. Am 
venit să vă salvez. 

— Să ne salvezi? Heavens! Imposibil! Sunteţi însuşi 
paznicul! 

— Nu, Sir, sunt prietenul dumneavoastră! Mă cunoaşteţi 
din Arkansas. Sunt Droll, căruia i se zice Mătugşa. 

— Doamne! Să fie adevărat? 


— Mai încet, mai încet, Sir! Şi Old Firehand e pe-aici, 
împreună cu 'Tom-cel-Negru şi cu alţii. Tramp-ii voiau să 
prade ferma, noi însă i-am respins. Am văzut cum v-au prins 
şi m-am târât până la voi cu doi băieţi straşnici, ca să vă 
scoatem de-aici, întâi de toate. Şi dacă totuşi n-aveţi încă 
încredere în mine, pentru că nu-mi puteţi vedea faţa, am să 
vă dovedesc că vă spun adevărul, dezlegându-vă. Ia daţi 
curelele încoace! 

Câteva tăieturi cu cuțitul, şi cei trei se văzură din nou cu 
membrele libere. 

— Acum încetişor până jos, la barcă - şopti Droll. Am venit 
prin canal, şi am adus barca cu noi. Dumneavoastră cu 
micuța miss vă aşezaţi în barcă şi vă refugiaţi în canalul pe 
care-l cunoaşteţi, unde aşteptaţi până se termină distracţia. 

— Distracţia? Ce distracţie? 

— Care urmează să înceapă numaidecât. Aici, în partea 
asta, e râul, dincolo zidul, între el sunt bandiții, deci sunt 
între două obstacole pe care nu le pot înlătura. La dreapta 
noastră stă Old Firehand cu o ceată de rafter-i şi de 
vânători, iar la stânga, căpetenia osagilor, Marele-Soare, cu 
o ceată de indieni; aşteaptă numai un semn din partea mea 
ca să treacă la atac. 

— Va să zică, aşa stau lucrurile! Şi noi să ne punem la 
adăpost în barcă? Credeţi, într-adevăr, că fratele meu şi cu 
mine suntem asemenea laşi încât să stăm cu braţele 
încrucişate în timp ce dumneavoastră toţi vă puneţi viaţa în 
joc pentru noi? Nu, Sir, vă înşelaţi! 

— Hm! Foarte frumos! îmi pare bine că aud astfel de 
vorbe! Asta face doi oameni în plus de partea noastră. Dar 
micuța miss nu trebuie să stea pe-aici, unde o să zboare 
gloanţele. 

— Asta-i adevărat. Fiţi aşa de bun s-o duceţi cu barca până 
la canal! Dar cum stăm cu armele? Nu cumva puteţi să ne 
cedaţi măcar un revolver, un cuţit? 

— Nu e necesar, Sir! Avem şi noi nevoie de arme, dar aici 
zace paznicul, armamentul lui ajunge măcar pentru unul 


dintre dumneavoastră. Pentru celălalt o să fac eu rost de 
cele necesare, apropiindu-mă tiptil de un alt tramp, ca să- 
|... sst! Linişte! Uite că vine unul! Probabil unul dintre 
conducători, care vrea să se asigure că sunteţi bine păziţi. 
Lăsaţi pe mine! 

Uitându-te în direcţia focului, puteai zări un om care se 
apropia inspectând posturile de pază, ca să vadă dacă totul 
e în ordine. Trecu agale, se opri în faţa prizonierilor şi 
întrebă: 

— Ei, Collins, s-a întâmplat ceva? 

— Nu - răspunse Droll, ca să fie luat în continuare drept 
paznic. 

— Well! Deschide ochii bine! Plăteşti cu capul dacă nu-i 
păzeşti cum trebuie! Ai înţeles? 

— Yes. Capul meu stă în orice caz mai solid pe umeri decât 
al tău. la seama! 

Se folosi intenţionat de vorbele acestea de ameninţare şi le 
spuse tot intenţionat cu voce neprefăcută; dorea ca omul să 
se aplece spre el. Scopul său fu atins. lramp-ul se apropie 
cu un pas, se aplecă şi zise: 

— Ce ţi-a venit? Ce vrei să spui? A cui voce e asta? Nu eşti 
tu Collins, pe care l-am pus... 

Nu putu continua, căci mâinile lui Droll i se aşezară ca 
nişte cleşti de fier în jurul gâtului şi-l traseră jos, 
strângându-i beregata. Se auzi cum i se zbat picioarele, 
apoi se făcu linişte. În cele din urmă, Droll spuse încet: 

— Aşa! Şi ăsta şi-a adus armele; foarte gentil din partea 
lui! 

— Va să zică, l-aţi prins? întrebă fermierul. 

— Ce întrebare! S-a zis cu el! Luaţi-i puşca şi tot ce are 
asupra lui, ca arme; între timp, eu o duc pe micuța miss la 
barcă. 

Droll se ridică pe jumătate, o luă pe Ellen Butler de mână 
şi o conduse la malul apei, unde-i informă pe tovarăşii care-l 
aşteptau de cele întâmplate. Bill şi cu Gun-stick-Uncle 
duseră fata până la canal, unde legară barca, apoi se 


întoarseră prin apă la Droll şi la cei doi Butler. Aceştia se 
înarmaseră între timp cu ce luaseră de la cei doi bandiți şi 
mătuşa Droll zise: 

— Acum spectacolul poate începe. Bandiţii or să vină, 
fireşte, imediat încoace, ca să se asigure de prizonieri, şi 
atunci am fi în primejdie. Hai să ne târâm, deci, o bucată de 
drum mai încolo, spre dreapta, în susul apei, ca s-o evităm. 

Cei cinci înaintară cu prudenţă de-a lungul malului, până 
ce dădură de un loc potrivit. Acolo se ridicară în picioare şi 
fiecare se ascunse după un copac, care le oferea o pavăază. 
Se aflau în deplin întuneric, pe când bandiții se zăreau 
destul de bine pentru a putea fi ochiţi cu precizie. Atunci 
Droll duse mâna la gură şi scoase un fel de croncănit scurt 
şi ostenit, ca o pasăre de pradă care se trezeşte o clipă din 
somn. Acest sunet atât de frecvent în prerie nu putea să 
dea de bănuit bandiţilor; şi, într-adevăr, nu-l luară în seamă, 
nici când el se mai repetă o dată şi încă o dată. Timp de 
câteva minute, mai domni liniştea, apoi răsună vocea 
puternică a lui Old Firehand, comandând: 

— Atenţie! Foc! 

În dreapta pocniră puştile rafter-ilor care veniseră tiptil, 
apropiindu-se suficient pentru ca fiecare să poată ţinti cu 
precizie câte un om. Apoi răsună în stânga urletul de 
război, strident şi înspăimântător, al indienilor, care 
trimiseră întâi o ploaie de săgeți asupra tramp-ilor, pentru a 
trece apoi la atac cu tomahawkurile. 

— Acum e rândul nostru! comandă Droll. Întâi gloanţele, 
pe urmă cu patul puştilor! 

Spectacolul ce se desfăşură atunci fu o veritabilă scenă din 
vestul îndepărtat şi sălbatic. Bandiţii se simţiseră în deplină 
siguranţă, aşa că atacul subit îi umplu de o spaimă adâncă. 
Ca nişte iepuri peste care trec în zbor Ghearele vulturului, 
se ghemuiră întâi îngroziţi, fără a opune rezistenţă; apoi, 
când atacanţii se aflau în mijlocul lor muncind din răsputeri 
cu paturile puştilor, tomahawkurile, revolverele şi cuţitele 
de vânătoare, amorţirea momentană cedă şi începură să se 


apere. N-aveau cum să-şi numere duşmanii; în întunericul 
nopţii, abia luminat de focuri, numărul acestora le apăru 
dublu şi triplu faţă de numărul lor real. Asta le spori teama 
şi singura cale de scăpare li se păru fuga. 

— Fugiţi, fugiţi spre cai! se auzi o voce strigând sau mai 
degrabă răcnind. 

— Ăsta e „colonelul”! strigă Droll. Pe el! Nu-l lăsaţi să ne 
scape! 

El însuşi alergă spre locul de unde se auzise vocea, şi alţii 
îl urmară, dar în zadar. „Colonelul” roşcat fusese destul de 
şiret să se ascundă numaidecât în crâng. Se strecură ca un 
şarpe de la un tufiş la altul, rămânând mereu în întuneric, 
aşa încât nu putea fi văzut. Învingătorii îşi dădură toată 
osteneala să nu lase să scape decât un număr minim, dar 
tramp-ii erau prea numeroşi ca să nu le reuşească o 
străpungere, mai ales că în sfârşit avură destulă minte să 
rămână strânşi laolaltă. Scăpară din strânsoare fugind spre 
nord. 

— După ei! comandă Old Firehand. Nu-i lăsaţi să răsufle! 

Avea de gând să sosească o dată cu bandiții la caii lor, dar 
în curând se vădi că nu era posibil. Pe măsură ce se 
îndepărtau de fermă, lumina focurilor devenea tot mai 
slabă, şi în cele din urmă se văzură în plină beznă, astfel că 
nu puteai distinge prietenii de duşmani. Se întâmplă chiar 
ca prietenii să se ciocnească unii de alţii, ceea ce întârzia 
urmărirea. Old Firehand se văzu silit să comande adunarea; 
trecură câteva minute până ce oamenii săi reuşiră să se 
adune, fapt care asigură fugarilor un avans ce nu mai putea 
fi redus. Deşi urmăritorii continuară să înainteze în aceeaşi 
direcţie, auziră în curând strigătele batjocoritoare ale 
tramp-ilor, şi-apoi tropăitul copitelor îi lămuri că orice 
osteneală în plus ar fi zadarnică. 

— Ne întoarcem! comandă Old Firehand. Nu ne mai 
rămâne altceva de făcut decât să-i împiedicăm pe răniţi să 
ne scape, ascunzându-se şi fugind mai târziu. 


Această grijă era de prisos. Indienii nu luaseră parte la 
urmărire. Râvnind la scalpurile albilor, rămăseseră în urmă 
şi cercetaseră cu de-amănuntul câmpul de luptă şi tufişurile 
din apropiere, pentru a ucide orice bandit rămas în viaţă şi 
a-i lua scalpul. 

Când se trecu apoi, în lumina unor focuri, la numărarea 
cadavrelor, se constată că dacă se adăugau şi cei căzuţi în 
timpul zilei, fiecare învingător avea la activul său doi învinşi, 
o cifră îngrozitoare. Cu toate acestea, numărul celor scăpaţi 
era încă destul de mare pentru ca învingătorii să se felicite 
că au fugit. 

Ellen Butler fusese scoasă, fireşte, numaidecât din 
ascunzişul ei. Fata nu se temuse, şi chiar din clipa în care 
căzuseră prizonieri, se arătase uimitor de calmă şi de 
rezonabilă. Aflând aceasta, Old Firehand zise către tatăl ei: 

— Până acum eram de părere că e prea riscant s-o ducem 
pe Ellen cu noi la Lacul de Argint, dar acum nu mai am 
nimic împotrivă, fiind convins că nu ne va da nici o bătaie de 
cap. 

Cum nu putea fi vorba de o eventuală întoarcere a tramp- 
ilor, restul nopţii fu dedicat, cel puţin întrucât îi privea pe 
indieni, bucuriilor victoriei. Aceştia primiră două vite pe 
care le tăiară şi le împărţiră. şi în curând se simţi dinspre 
focurile lor de tabără un miros îmbietor de friptură. Mai 
târziu se trecu la împărţirea prăzii. Armele celor căzuţi şi 
tot ce mai avuseseră asupra lor fură cedate indienilor, lucru 
care-i încântă nespus. Se ţinură lungi cuvântări, executară 
dansuri războinice şi alte dansuri; zarva se astâmpără abia 
când miji de ziuă; chiotele de bucurie amuţiră, indienii se 
înfăşurară în păturile lor ca să adoarmă, în sfârşit. 

Nu însă şi rafter-ii. Din fericire, niciunul dintre ei nu 
căzuse, numai câţiva fuseseră răniţi. Old Firehand avea 
intenţia să pornească de cu ziuă pe urmele bandiţilor, ca să 
afle încotro se îndreptau. De aceea albii se culcaseră 
numaidecât, ca să fie odihniţi şi vioi la timpul stabilit. 
Constatară apoi că urmele duceau înapoi, spre Osaga-nook, 


şi se luară după ele până acolo; dar când ajunseră, nu mai 
era nimeni. Old Firehand cercetă locul cu atenţie, între 
timp, mai sosiseră acolo noi cete de tramp-i; fugarii se 
uniseră cu aceştia şi plecaseră fără întârziere spre nord. Nu 
bănuiau că Old Firehand cunoştea exact planul pe care 
aveau de gând să-l urmeze de acum înainte. 

CAPITOLUL. VIII. 

O DRAMĂ ÎN PRERIE. 

Un om umbla încet şi obosit prin prerie; mergea pe jos, 
fapt rar acolo unde şi cel mai sărac dintre săraci posedă un 
cal. Era greu de ghicit cărui strat social îi aparţinea acest 
om. Purta un costum orăşenesc, dar foarte uzat, ceea ce-i 
dădea un aspect paşnic, cu care nu se prea potrivea însă 
puşca veche şi foarte lungă, agăţată de umăr. Faţa îi era 
palidă şi scofâlcită, pesemne din cauza privaţiunilor 
suferite, aduse cu sine de o lungă drumeţie. 

Din când în când se oprea ca să se odihnească, dar 
speranţa de a întâlni oameni îl mâna de fiecare dată din nou 
înainte, şi îl îndemna spre un nou efort al picioarelor sale 
ostenite. Scruta mereu orizontul, dar multă vreme în zadar, 
până ce, în sfârşit, faţa i se lumină de bucurie: zărise 
departe, la orizont, un om, de asemenea pieton, care venea 
din dreapta, aşa încât urmau să se întâlnească. Faptul îi 
învioră membrele cu un nou influx de energie, grăbi şi lungi 
pasul, şi în curând îşi dădu seama că şi celălalt îl observase, 
căci se opri să-l aştepte. 

Celălalt avea o îmbrăcăminte foarte ciudată. Purta un frac 
albastru, cu un guler înalt, roşu, şi cu nasturi galbeni, 
pantaloni până sub genunchi, din catifea roşie, şi cizme 
înalte cu răsfrângături de piele galbenă. Îşi înfăşurase gâtul 
cu un şal de mătase albastră, legat în faţă într-o fundă 
dublă, care-i acoperea tot pieptul. Pe cap purta o pălărie de 
pai, cu boruri late, umbroasă. De o cureluşă petrecută pe 
după găt îi atârna în faţă o lădiţă din lemn lustruit. Bărbatul 
era lung şi subţire, cu faţa osoasă, complet rasă, cu 
trăsături puternic cizelate. Uitându-te la aceste trăsături şi 


în ochii mici, cu privirea şireată, ştiai numaidecât că ai de-a 
face cu un adevărat iancheu, un iancheu din teapa celor 
unşi cu toate alifiile, însuşire devenită de-a dreptul 
proverbială. 

Când cei doi se apropiaseră atât cât să se poată auzi fără 
efort, cel cu lădiţa ridică puţin pălăria şi salută: 

— Good day, camarade! De unde vii? 

— Dinspre Kinsley colo - răspunse cel întrebat, arătând cu 
mâna în urma sa. Dar dumneata? 

— De peste tot. Ultimul loc e ferma care e colo, în urma 
mea. 

— Şi încotro mergi? 

— În toate părţile. Întâi la ferma care e colo, în faţa 
noastră. 

— Există o fermă pe acolo? 

— Da. N-o să avem de mers decât cel mult o jumătate de 
oră. 

— Har Domnului! Mai mult nici n-aş mai fi rezistat! 

Spuse acestea cu un oftat adânc. Ajunsese în faţa celuilalt 
şi se oprise, şi acum se vedea că se clatină. 

— N-ai fi rezistat? De ce? 

— De foame. 

— Ei, drăcie! De foame?! E cu putinţă?! Stai, că am cu ce 
te ajuta! Ia aşază-te aici, pe lădiţa mea. O să-ţi dau îndată 
ceva de înfulecat. 

Aşeză lădiţa pe jos, îl sili pe străin să se aşeze pe ea, apoi 
scoase din buzunarul de la piept al fracului două felii uriaşe 
de pâine cu unt, iar dintr-un buzunar lateral, o bucată mare 
de şuncă, dădu totul flămândului şi continuă: 

— Hai, mănâncă, prietene! Nu sunt nişte delicatese, dar 
când ţi-e foame sunt destul de bune. 

Celălalt nu se lăsă rugat. Îi era atât de foame, încât duse 
pâinea numaidecât la gură; dar se răzgândi şi, rămânând 
cu gestul neterminat, zise: 

— Eşti foarte bun, Sir! Dar alimentele astea erau pentru 
dumneata; dacă le mănânc, o să trebuiască să rabzi 


dumneata de foame. 

— Ba nu! Las' că la ferma următoare or să-mi dea de 
toate, câte o să poftesc! 

— Atunci te cunoaşte lumea de acolo? 

— Nu. N-am mai fost niciodată în regiunea asta. Dar nu 
mai vorbi acum, şi mănâncă! 

Flămândul ascultă de acest îndemn, iar iancheul se aşeză 
în iarbă, se uită la el şi se bucură văzând ce repede dispar 
îmbucăturile uriaşe pe după dinţii lui sănătoşi, Când nu mai 
rămăsese nimic, nici din pâine, nici din şuncă, îl întrebă: 

— Sătul cred că nu eşti încă, dar măcar mulţumit pentru 
moment? 

— Sunt ca renăscut, Sir! Gândeşte-te, umblu de trei zile 
fără să fi luat ceva în gură. 

— De necrezut! De la Kinsley şi până aici n-ai mâncat 
nimic? De ce? Nu puteai să-ţi iei ceva merinde? 

— Nu. Am fost nevoit să plec cât se poate de repede. 

— A, aşa? Dar văd că ai o puşcă, aşa că puteai să faci rost 
de ceva vânat! 

— Vai, Sir, nu prea ştiu să trag! Aş nimeri mai degrabă 
luna decât un câine care ar sta în faţa mea. 

— Atunci la ce-ţi serveşte puşca? 

— Ca să sperie pe vagabonzii roşii sau albi pe care i-aş 
putea întâlni. 

lancheul îl măsură cu o privire scrutătoare, apoi zise: 

— Ia ascultă, domnule! Cu dumneata e ceva în neregulă. 
Pesemne ai fugit de undeva, deşi pari a fi un individ cu totul 
inofensiv. În fond, unde vrei să te duci? 

— La Sheridan, la calea ferată! 

— Atât de departe, şi fără provizii! Nu mă cunoşti, dar 
când omul e la anaghie, e bine să se încreadă în celălalt. 
Spune-mi, deci, care ţi-e necazul? 

— Nu sunt multe de spus. Mă cheamă Haller; părinţii mei 
erau germani. Au emigrat din bătrâna ţară, ca să se 
procopsească aici, dar n-au izbutit. Nici eu n-am stat pe 
roze. Am lucrat şi am întreprins ba una, ba alta, până ce m- 


am angajat, acum doi ani, conţopist la căile ferate. Ultima 
dată am avut slujbă la Kinsley. Sir, sunt un om care nu e în 
stare să omoare o muscă, dar când te jigneşte cineva prea 
din cale-afară, până la urmă îţi sare muştarul. M-am certat 
cu redactorul de pe acolo, după aceea a urmat un duel. 
Închipuie-ţi dumneata, un duel cu puştile! Şi eu, care nu am 
mai avut de când sunt o asemenea unealtă a crimei în 
mână! Un duel cu puştile, la o distanţă de treizeci de paşi! 
Mi s-a făcut negru înaintea ochilor numai când am auzit de 
asta. Dar să nu lungesc vorba. A sosit ora stabilită şi iată că 
ne postăm la distanţa cuvenită. Sir, poţi să crezi despre 
mine ce vrei, dar sunt un om paşnic şi n-aş vrea să ajung un 
ucigaş. Numai la ideea că aş putea să-l omor pe adversar, 
mă treceau toţi fiorii, aveam pielea de gâscă. De aceea am 
ţintit cu bună ştiinţă alături, cu mai mulţi coţi. Am apăsat pe 
trăgaci, el la fel. Împuşcăturile au pocnit şi - închipuieşte-ţi 
ce s-a întâmplat! - eu n-am avut nimic, glonţul meu însă l-a 
nimerit drept în inimă! Strângând în mână puşca, de altfel 
nici nu era a mea, am luat-o la fugă îngrozit. Eu susţin că 
țeava e strâmbă; glonţul o ia cu trei coţi întregi mai la 
stânga. Faptul cel mai supărător era însă că acest redactor 
avea un cerc numeros de prieteni influenţi, lucru foarte 
important aici, în vest. Trebuia să fug, să fug numaidecât, şi 
am zăbovit doar atât cât a fost necesar ca să-mi iau rămas 
bun de la şeful meu. El mi-a dat sfatul să mă duc la 
Sheridan şi mi-a înmânat o scrisoare de recomandaţie 
deschisă către inginerul de acolo. Poţi s-o citeşti, ca să te 
convingi că spun adevărul. 

Scoase o scrisoare din buzunar, o desfăcu şi o întinse 
iancheului. Acesta citi următoarele: „Dragă Charoy, îţi trimit 
prezenta prin domnul Joseph Haller care a fost până acum 
copist la noi. E de origine germană şi un om cinstit, fidel şi 
harnic, dar a avut ghinionul să tragă alături de ţintă, 
doborând tocmai de aceea pe adversarul său. Din cauza 
aceasta trebuie să plece de aici pentru câtva timp, şi-mi faci 


un serviciu dacă-l angajezi în biroul tău până ce pe aici se 
va aşterne uitarea peste această afacere. 

Al tău, Ben Norton”. 

Iancheul împături scrisoarea la loc, o restitui posesorului 
ei şi zise, în timp ce în jurul buzelor îi flutura un zâmbet pe 
jumătate ironic, pe jumătate compătimitor: 

— Te credeam pe cuvânt, maşter Haller, chiar dacă nu mi- 
ai fi arătat scrisoarea. Cine te vede şi te aude vorbind îşi dă 
seama că are în faţa sa un om tare cumsecade, care n-ar 
face de bună voie nici cel mai mic rău. Cazul meu e cu totul 
asemănător. Nici eu nu sunt un mare vânător şi trăgător. 
Nu-i un cusur, căci omul nu trăieşte numai prin plumb şi 
praf de puşcă. Dar în locul dumitale, n-aş fi fost totuşi atât 
de înfricoşat. Cred că te-ai cam lăsat păcălit. 

— Ba nu, afacerea era într-adevăr periculoasă. 

— Deci eşti convins că ai fost urmărit? 

— Sigur! De aceea am evitat până acum toate fermele, ca 
să nu se afle încotro am luat-o. 

— Şi eşti convins că vei fi primit bine la Şheridan şi că ţi se 
va da un serviciu? 

— Da, fiindcă domnul Norton şi domnul Charoy, inginerul 
din Şheridan, sunt prieteni intimi. 

— Şi ce leafă crezi că ai să primeşti acolo? 

— Aveam până acum opt dolari pe săptămână şi cred că 
acolo or să-mi dea tot atâta. 

— Aşa? Ei bine, eu cunosc o situaţie cu un salariu dublu, 
deci şaisprezece dolari, unde ai pe deasupra casă şi masă 
gratuite. 

— Cum? Serios? strigă funcţionarul cu bucurie, sărind în 
picioare. Şaisprezece dolari? E destul ca să te-m-bogăţeşti! 
Unde se găseşte acest post? 

— La mine. 

— La... dumneata? zise cu un ton dezamăgit. 

— Da, da! Probabil că nu mă crezi în stare de aşa ceva? 

— Hm! Nu te cunosc. 


— Asta se poate remedia. Sunt magistru doctor Jefferson 
Hartley, physician şi jarrier de felul meu. 

— Adică medic şi veterinar? 

— Da, medic pentru oameni şi animale - zise iancheul 
dând din cap. Dacă ai poftă, poţi să devii elevul meu, şi-ţi 
plătesc salariul amintit. 

— Dar nu mă pricep deloc la meseria asta - zise Haller cu 
modestie. 

— Nici eu! mărturisi magistrul. 

— Nu? făcu celălalt mirat. Dar trebuie să fi studiat 
medicina! 

— Aş, de unde! 

— Dar dacă eşti „magistru” şi „doctor”...! 

— Sunt, e adevărat! Posed aceste titluri şi demnități. O ştiu 
mai bine decât oricine, fiindcă mi le-am acordat eu însumi. 

— Dumneata... Însuţi? 

— Sigur că da! Sunt sincer cu dumneata, pentru că mă 
gândesc că ai să accepţi propunerea mea. În fond sunt 
croitor, apoi m-am făcut frizer, după aceea profesor de 
dans; mai târziu, am întemeiat un institut pentru educaţia 
fetelor tinere; când s-a isprăvit şi cu asta, m-am apucat de 
armonică şi am devenit muzicant ambulant. pDe atunci am 
mai excelat în alte zece sau douăsprezece profesiuni. Am 
ajuns să cunosc viaţa şi oamenii, şi ' această experienţă de 
viaţă culminează într-o concluzie, şi anume că nu e permis 
ca un tip deştept să fie un prost. Oamenii ţin să fie păcăliţi, 
ba le faci chiar cel mai mare hatâr dacă-i duci de nas, şi-ţi 
sunt extrem de recunoscători. E recomandabil mai ales să-i 
măguleşti cu privire la cusururile lor intelectuale şi fizice, 
de aceea m-am dedicat acestora din urmă şi m-am făcut 
medic. Ia uită-te şi dumneata la farmacia mea! 

Deschise lădiţa cu o cheie şi săltă capacul. Interiorul avea 
un aspect extrem de elegant; era împărţit în cincizeci de 
compartimente căptuşite cu catifea, decorate cu dungi şi 
arabescuri aurite. Fiecare despărţitură conţinea câte o 


sticluţă cu un lichid frumos colorat. Erau de toate culorile 
curcubeului şi în toate nuanțele. 

— Vasăzică, asta e farmacia dumitale! zise Haller. Şi de 
unde iei medicamentele? 

— Le fabric singur. 

— Parcă spuneai că nu te pricepi în meserie! 

— O, la atâta lucru mă pricep! E uşor de tot! 'Tot ce vezi 
aici nu e nimic alta decât puţintel colorant şi niţel cam 
multă apă, zisă „aqua”. Toată latineasca mea constă din 
acest cuvinţel. În plus, mi-am născocit singur denumirile 
speciale; esenţialul e să sune cât mai frumos. Aşa se face că 
vezi aici inscripţii ca: Agua salamandra, Aqua pelopennesia, 
Aqua chimborassolaria, Aqua invocabula-toria şi altele. Nici 
n-ai crede ce vindecări am săvârşit cu aceste ape, iar eu nu 
ţi-o iau în nume de rău, fiindcă nu cred nici eu în ele. 
Principalul e să nu aştepţi efectul, ci să bagi onorariul în 
buzunar şi s-o ştergi. Statele Unite sunt mari; până să 
nimeresc iar în acelaşi loc, pot să treacă ani mulţi, şi între 
timp voi fi ajuns un om bogat, întreţinerea mea nu mă costă 
nimic, căci peste tot unde poposesc mi se oferă mai multă 
mâncare decât pot consuma, şi când plec, mi se umplu şi 
buzunarele cu de toate. De indieni n-am de ce mă teme, 
fiindcă în ochii lor sunt sfânt şi intangibil, ca un vraci. Hai, 
bate palma! Vrei să fii asistentul meu? 

— Hm! mormăi Haller, scărpinându-se pe după ureche. 
Afacerea mi se pare îndoielnică. Nu prea e cinstită. 

— Nu vorbi prostii! Totul e credinţa. Bolnavii mei cred în 
eficacitatea remediilor mele şi se vindecă. Găseşti, că-i o 
înşelăciune? încearcă şi dumneata măcar, până una alta! 
Acum ţi-ai revenit puţin, şi cum ferma la care vreau să mă 
duc se află în calea dumitale, nu vei fi păgubit cu nimic. 

— Ei, nu refuz să încerc, dacă n-ar fi decât din 
recunoştinţă; dar n-am îndemânarea necesară să vând 
oamenilor gogoşi. 

— Nici nu e nevoie, asta o fac eu. Rolul dumitale e să taci 
plin de respect, iar munca dumitale va consta în a scoate 


din lădiţă medicamentul pe care ţi-l indic. Bineînţeles, 
trebuie să accepţi ca între timp să te tutuiesc. Deci, hai să 
pornim! înainte! 

Îşi atârnă iarăşi lădiţa de gât, apoi merseră împreună 
înspre fermă. Peste mai puţin de o jumătate de oră, o zăriră 
în depărtare; nu părea prea mare. Acum Haller trebui să 
care lădiţa, dat fiind că asta nu cadra cu demnitatea şefului 
său, magistru şi doctor. 

Clădirea principală a fermei era făcută din lemn; alături, 
se întindea o grădină de zarzavat, iar în spatele casei, o 
livadă, ambele bine îngrijite. Acareturile se aflau la 
oarecare depărtare de casă. În faţa lor stăteau trei cai 
legaţi, semn sigur că veniseră nişte străini. Aceştia şedeau 
în camera de zi, la un pahar de bere făcută în casă, chiar de 
fermier, şi-i văzură venind pe vraci cu învăţăcelul său. 

— Thunderstorm'.l exclamă unul dintre ei. Oare nu mă 
înşeală ochii? Mi se pare că-l cunosc pe ăsta! Dacă n-am 
chiorât, e Hartley, muzicantul cu armonica! 

— Un cunoscut de-al tău? întrebă altul. Ai avut ceva cu el? 

1 Tunete şi fulgere! (în limba engleză în text). 

— 'Te cred! Individul făcuse afaceri bune şi avea 
buzunarele pline de dolari. Bineînţeles că am făcut şi eu 
afaceri bune, golindu-i-le în timpul nopţii. 

— Oare ştie că tu i-ai luat banii? 

— Probabil. Ce bine că ieri mi-am vopsit iar părul, din roşu 
în negru! Nu cumva să mă strigaţi Brinkley sau 
„colonelule”. Tipul ar putea să ne încurce socotelile. 

Noii veniţi ajunseră acum în curte. Nevasta fermierului 
ieşi din grajd, îi salută prietenos şi-i întrebă ce doresc. 
Auzind că e vorba de un medic şi de asistentul său, se arătă 
foarte bucuroasă şi-i rugă să intre în odaie. 

— Domnilor - strigă ea spre cei din casă - a venit un medic 
învăţat, cu farmacistul său. Sper că societatea acestor 
domni n-o să vă displacă. 

— Un medic învăţat? murmură „colonelul”. Ce 
neobrăzare! Mi-ar face plăcere să-i arăt ce cred despre el. 


Cei doi intrară dând bună ziua şi se aşezară fără fasoane 
la masă cu ceilalţi. „Colonelul” observă, spre satisfacția sa, 
că Hartley nu-l recunoaşte. Se dădu drept vânător şi spuse 
că el şi cu cei doi tovarăşi ai săi au intenţia să se ducă în 
munţi. Apoi începu o convorbire în timp ce gospodina se 
ocupă de bucătărie. Când prânzul fu gata, ieşi în faţa casei 
şi, după obiceiul din acea regiune, suflă din corn să-şi 
cheme familia. Se adunară toţi de pe ogoarele din 
apropiere, şi anume fermierul, un fiu, o fiică şi un argat. 
Strânseră mâna oaspeţilor în modul cel mai prietenos, cu 
sinceră amabilitate, mai ales faţă de medic, apoi se aşezară 
să prânzească, făcându-şi rugăciunea înainte şi după masă. 
Erau oameni simpli, sinceri, evlavioşi, care, fireşte, nu se 
puteau măsura în smartness 1 cu un adevărat iancheu. 

În timp ce mânca, fermierul era scump la vorbă; apoi îşi 
aprinse pipa, se sprijini cu coatele pe masă şi spuse către 
Hartley, într-un fel din care se vedea că aşteaptă multe de la 
el: 

— După aceea, doctore, trebuie să ne întoarcem pe ogor; 
dar acum mai avem puţin timp să stăm de vorbă. 

1 Vioiciunea minţii, dibăcie (în limba engleză în text). 

Poate că o să apelez la ştiinţa dumneavoastră. La ce boli vă 
pricepeţi îndeosebi? 

— Ce întrebare! răspunse vraciul. Sunt medic şi veterinar, 
deci vindec toate bolile oamenilor şi animalelor. 

— Well! Atunci sunteţi omul de care am nevoie. Sper că nu 
sunteţi unul din şarlatanii aceia care umblă prin ţară, 
dându-se drept medici, şi care au fost de toate şi promit tot, 
dar nu au făcut studii? 

— Arăt cumva ca un asemenea netrebnic? strigă Hartley, 
umflându-se în pene. Aş fi putut să-mi trec examenul de 
doctor şi de magistru, dacă nu mi-aş fi făcut studiile? Uitaţi- 
] aici pe asistentul meu. Întrebaţi-l şi o să vă spună că mii şi 
mii de oameni îmi datorează sănătatea şi viaţa, fără să mai 
vorbim de animale. 


— Vă cred, Sir, vă cred! Aţi venit tocmai la timpul potrivit. 
Am o vacă în grajd. Cred că ştiţi ce înseamnă asta. Pe aici, 
pe la noi, o vacă stă în grajd numai dacă e grav bolnavă. N-a 
mai mâncat de două zile şi stă cu capul lăsat până-n 
pământ. După mine, s-a zis cu ea! 

— Pshaw! După mine, un bolnav e pierdut numai după cea 
murit. Să vină argatul cu mine, să mi-o arate. Pe urmă vă 
spun cum stau lucrurile. 

Fu condus la grajd ca să examineze vaca. Când se înapoie, 
avea o mină foarte serioasă şi zise: 

— Era ceasul al doisprezecelea, căci până-n seara asta 
vaca se prăpădea. A mâncat măselariţă. Din fericire, am un 
antidot infailibil; mâine va fi la fel de sănătoasă ca înainte. 
Daţi-mi o găleată de apă, iar tu, asistentule, dă-mi nişte 
aqua sylvestropolia! 

Haller deschise lădiţa şi scoase sticluţa respectivă, din 
care Hartley vărsă câteva picături în găleata cu apă, 
recomandând să i se dea vacii din trei în trei ore câte o 
jumătate de galon. Apoi veni rândul pacienţilor umani. 
Femeia avea o guşă incipientă şi primi aqua sumatralia. 
Fermierul suferea de reumatism şi i se dădu aqua 
sensationia. Fiica era sănătoasă tun, dar nu fu greu s-o 
convingă să ia împotriva pistruilor nişte aqua furonia. 
Argatul şchiopăta niţeluş, de când era copil, dar profită de 
ocazie să scape de acest beteşug prin aqua ministerialia. 

1 Măsura egală cu patru litri şi jumătate. 

În cele din urmă, Hartley îi întrebă şi pe cei trei străini 
dacă vor să-i primească serviciile. „Colonelul” dădu din cap 
a negare, şi răspunse: 

— Mulţumesc, Sir! Suntem sănătoşi tun. Şi dacă mi se- 
ntâmplă să nu mă simt bine, mă ajut prin metoda suedeză. 

— Cum aşa? 

— Prin gimnastică medicală. Şi anume pun pe cineva să-mi 
cânte,din armonică un dans rapid şi joc până năduşesc. 
Metoda asta e încercată. M-aţi înţeles? 


Îşi însoţi vorbele de un semn din cap plin de tâlc. Vraciul 
păru tulburat şi îşi luă privirea de la el, întorcându-se spre 
gazdă, ca să-l întrebe unde se află ferma cea mai apropiată. 
Cea mai apropiată era la opt mile spre vest, alta la vreo 
cincisprezece mile spre nord. Când magistrul declară că 
are intenţia să pornească neîntârziat spre prima, fermierul 
îl întrebă cât îi datorează. Hartley ceru cinci dolari, pe care 
fermierul îi dădu bucuros. Apoi plecară amândoi, asistentul 
din nou cu lădiţa de gât. Când se depărtară îndeajuns ca să 
nu mai poată fi văzut de la fermă, Hartley spuse: 

— Au luat-o spre vest, dar acum cotim spre nord, căci nici 
nu mă gândesc să mă duc la prima fermă; o vizităm pe a 
doua. Vaca era atât de prăpădită, încât probabil că o să 
moară peste cel mult o oră. Dacă atunci fermierului îi dă în 
gând să încalece şi să vină după mine, s-ar putea s-o păţesc. 
Dar un prânz şi cinci dolari pentru zece picături de apă cu 
culori de anilină, nu găseşti că e frumuşel? Sper că-ţi dai 
seama de avantajele situaţiei pe care ţi-o ofer, şi intri în 
serviciul meu! 

— Speranţa asta te înşeală, Sir - răspunse Haller. Ceea ce- 
mi oferi dumneata e mult bănet, foarte mult bănet; dar ca 
să-l primesc, trebuie să spun şi mai multe minciuni. Nu mi-o 
lua în nume de rău! Sunt un om cinstit şi aşa vreau să şi 
rămân. Conştiinţa îmi interzice să-ţi accept propunerea. 

Spuse acestea cu atâta seriozitate şi hotărâre, încât 
vraciul îşi dădu seama că orice insistenţă în plus ar fi 
zadarnică. De aceea spuse, clătinând din cap cu 
compătimire: 

— Am vrut să-ţi fac un bine. Păcat că ai o conştiinţă atât de 
gingaşă! 

— Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a dat alta. 
Poftim, reia-ţi lădiţa. Aş vrea să mă arăt recunoscător 
pentru tot ce ai făcut pentru mine, dar nu pot, nu am cum. 

— Well! Fiecare e liber să facă ce vrea, de aceea nu vreau 
să mai insist. Cu toate astea, nu e nevoie să ne despărţim 


numaidecât. Putem rămâne împreună cel puţin până la 
ferma următoare. 

Îşi luă din nou lădiţa în primire. Tăcerea pe care o păstră 
de acum înainte lăsa să bănuieşti că cinstea funcţionarului 
nu rămăsese fără efect; îl impresionase. Merseră astfel 
alături în continuare, cu ochii îndreptaţi doar înainte, până 
ce auziră în urma lor un tropot de cai. Întorcând capul, 
zăriră pe cei trei bărbaţi cu care se întâlniseră la fermă. 

— Woe to me! exclamă Hartley. Mi se pare că mi-au pus 
gând rău. Ziceau că vor să se ducă la munte. Atunci de ce 
nu călăresc spre vest? N-am încredere în ei; par să fie mai 
degrabă vagabonzi decât vânători. 

Spre nefericirea sa, avea să afle în curând că această 
presupunere corespundea adevărului. Călăreţii opriră în 
dreptul celor doi drumeţi şi „colonelul” se adresă vraciului 
pe un ton batjocoritor: 

— Hei, maşter! De ce v-aţi schimbat direcţia? Acum 
fermierul n-o să vă poată găsi. 

— Să mă găsească pe mine? întrebă iancheul. 

— Da. După ce aţi plecat, i-am spus sincer cum stau 
lucrurile cu faimoasele dumitale titluri şi a pornit repede ca 
să vă ajungă din urmă şi să-şi ia banii înapoi. 

— Prostii, Sir! 

— Nu sunt prostii, ci adevărul. S-a dus la ferma pe care 
pretindeaţi că vreţi s-o fericiţi cu prezenţa voastră. Noi însă 
am fost mai deştepţi decât el. Noi ne pricepem să citim 
urmele şi le-am urmărit pe ale voastre, ca să vă facem o 
propunere. 

— Nu văd ce propunere. Nu vă cunosc şi n-am nimic de 
împărţit cu dumneavoastră. 

— Dar cu atât mai mult avem noi cu dumneavoastră. Te 
cunoaştem. Permiţând să-i înşeli pe aceşti bravi fermieri, 
ne-am făcut complicii dumitale, drept care nu e decât cinstit 
şi just să ne dai o parte din onorariu. Sunteţi doi, iar noi 
suntem trei; deci pretindem trei cincimi din sumă. Vedeţi că 
suntem echitabili şi procedăm cinstit. Dacă nu cumva nu 


sunteţi de acord, atunci... ei, n-aveţi decât să vă uitaţi la 
camarazii mei! 

Arătă spre ceilalţi doi, care-şi îndreptau acum puştile spre 
Hartley. Acesta înţelese că orice obiecţie ar fi de prisos. Era 
absolut convins că are de-a face cu hoţi de drumul mare, şi 
în secret se bucura să scape atât de ieftin. De aceea scoase 
trei dolari din buzunar, îi întinse „colonelului”, zicând: 

— Mi se pare că vă înşelaţi în privinţa persoanei mele şi că 
vă găsiţi într-o situaţie care face să aveţi trebuinţă de o 
parte din onorariul meu binemeritat. Aşa că iau pretenţia 
dumneavoastră drept o glumă şi o accept ca atare. Poftim 
cei trei dolari care, după socoteala dumneavoastră, vi se 
cuvin. 

— Trei dolari? Eşti nebun? râse „colonelul”. Crezi că ne- 
am luat după voi pentru un astfel de fleac? Nu, nu! Nu m- 
am gândit numai la banii de azi, noi ne cerem partea din tot 
ce-ai câştigat în general până acum. Presupun că porţi o 
sumă frumuşică cu dumneata. 

— Sir, nu e deloc cazul! strigă Hartley, speriat. 

— O să vedem! De vreme ce negi, trebuie să te examinez. 
Mă gândesc că o să te laşi cercetat liniştit, fiindcă tovarăşii 
mei nu glumesc cu puştile lor. Viaţa unui biet cântăreţ din 
armonică nu face pentru noi nici cât o ceapă degerată. 

Descălecă şi se apropie de iancheu. Acesta se apucă să 
înşire tot felul de argumente ca să evite nenorocirea ce-l 
ameninţa, dar în zadar; gurile ţevilor de puşcă se îndreptau 
spre el amenințătoare, aşa că se resemnă. Dar, în secret, 
spera că banditul nu va găsi nimic, fiind convins că-şi 
ascunsese foarte bine banii. 

Fostul roşcat, acum cu părul vopsit în negru, îi cercetă 
buzunarele, dar nu găsi decât câţiva dolari. Apoi pipăi tot 
costumul, bucăţică cu bucăţică, să vadă dacă nu era poate 
ceva cusut în căptuşeală, dar fără rezultat. Acum Hartley 
credea că a scăpat de primejdie, dar „colonelul” era şiret. Îl 
puse să deschidă lădiţa şi o privi cu luare-aminte. 


— Hm! făcu el. Această farmacie de catifea e atât de 
adâncă, încât despărţiturile nu ajung până-n fund. Ia să 
vedem dacă nu se pot scoate. 

Hartley păli, căci pungaşul ghicise bine. Acesta apucă 
pereţii despărțitori cu amândouă mâinile şi trase... Într- 
adevăr, toată farmacia se putea scoate din casetă, iar 
dedesubt se aflau mai multe plicuri alăturate şi unele peste 
altele. Când le deschise, văzu că sunt pline de bancnote de 
valori diferite. 

— Ha-ha! Aici se găseşte ascunsă comoara! zise râzând cu 
poftă. Mi-am închipuit eu! Un phisician şi farrier câştigă o 
groază de bani. Trebuia să fie deci undeva! 

Puse mâna, ca să bage bancnotele în buzunar. Văzând 
asta, iancheul fu apucat de o furie oarbă. Se aruncă asupra 
lui ca să-i smulgă banii. În clipa aceea se auzi pocnetul unei 
împuşcături. Glonţul l-ar fi nimerit, desigur, în plin, dacă nu 
s-ar fi aflat tocmai într-o mişcare rapidă; aşa îi pătrunse 
doar în braţ, rupând osul. Rănitul scoase un țipăt şi căzu în 
iarbă. 

— Bine ţi-a făcut, canalie! strigă „colonelul”. Vezi să te mai 
ridici sau să mai spui o vorbă nepotrivită, dacă vrei să te 
nimerească al doilea glonţ mai bine decât primul. Acum, hai 
să-l cercetăm şi pe domnul asistent. 

Băgă plicurile în buzunar şi se apropie de Haller. 

— Nu sunt asistentul lui; l-am întâlnit abia cu puţin înainte 
de a ajunge la fermă - zice acesta înfricoşat. 

— Aşa? Dar cine eşti dumneata, şi ce eşti? Haller răspunse 
conform adevărului. îi arătă chiar „colonelului” scrisoarea 
de recomandare, ca să dovedească adevărul spuselor sale. 
Acesta îi înapoie scrisoarea şi zise dispreţuitor: 

— Te cred. Cine te vede pe dumneata îşi dă seama dintr-o 
singură privire că eşti un tip profund onest, dar care n-a 
inventat praful de puşcă. Du-te fuga până la Şheridan; n-am 
nimic cu dumneata. Am vorbit despre partea noastră - 
continuă apoi, adresându-se din nou iancheului - dar 
pentru că ne-ai minţit, nu poţi să te plângi dacă-ţi luăm tot. 


Dă-ţi osteneala să faci şi de acum încolo afaceri bune. Dacă 
te mai întâlnim, o să împărţim mai exact. 

Hartley încercă să le vorbească frumos pentru a-şi 
recăpăta barem o parte din bani, dar rezultatul fu numai că 
râseră de el. Apoi „colonelul” încălecă şi plecă cu tovarăşii 
săi şi cu prada, luând-o spre nord, aducând astfel dovada că 
nu era vânător de piei şi că nici nu avusese intenţia să plece 
înspre vest, în munţi. 

În drum, bandiții discutară între ei despre aventura trăită, 
râzând de ce făcuseră şi se înţeleseră să-şi împartă banii, 
fără să pomenească de ei în faţa celorlalţi tovarăşi. După 
câtva timp, când ajunseră într-un loc potrivit, de unde 
aveau o privelişte asupra întregii regiuni şi deci nu se putea 
apropia nimeni să-i observe sau să-i audă fără ca ei să 
remarce, descălecară ca să numere banii jefuiţi. După ce 
fiecare îşi băgase în buzunar partea, unul dintre cei doi 
tramp-i zise câtre „colonel”: 

— Ar fi trebuit să-l cercetezi şi pe celălalt. Mă întreb dacă 
a spus adevărul şi e într-adevăr un conţopist. Ce scria în 
scrisoarea pe care ţi-a arătat-o? 

— Era o scrisoare de recomandare către inginerul Charoy 
de la Sheridan. 

— Ce? Zău? strigă individul. Şi tu i-ai dat-o înapoi? 

— Da, de ce nu? La ce ne-ar fi folosit hârtia aia? 

— La multe, la foarte multe! Mă mai întrebi? Doar e 
limpede ca bună ziua că scrisoarea ne-ar fi fost 
extraordinar de folositoare pentru reuşita planului nostru. 
I-am lăsat pe-ai noştri în urmă ca să cercetăm întâi 
regiunea pe ascuns. Trebuie să cunoaştem localitatea şi 
cum stau lucrurile cu casa de bani, lucru cu atât mai greu 
cu cât nu vrem să fim văzuţi. Dar dacă-i luam omului ăstuia 
scrisoarea, atunci unul dintre noi putea să se ducă la 
Sheridan şi să se dea drept funcţionar; i s-ar fi dat desigur 
un post la birou, ar fi avut registrele de contabilitate la 
îndemână şi ar fi putut să ne dea toate informaţiile 
necesare încă din prima zi sau din a doua. 


— Ei, drace! strigă „colonelul”. Ai dreptate. Cum e posibil 
să nu-mi fi venit şi mie ideea asta! Chiar tu te pricepi la 
scris şi puteai să preiei rolul ăsta. 

— Şi l-aş fi jucat, fără îndoială, bine. Ar fi fost înlăturate 
astfel o seamă de greutăţi. Nu cumva mai e timp să dregem 
ce am greşit? 

— Cum să nu! Fireşte că mai e timp. Doar ştim încotro se 
îndreptau cei doi. Drumul le-a fost indicat de fermier şi 
trece pe aici. N-avem deci decât să aşteptăm până vin. 

— Foarte just. Aşa vom face. Dar nu ajunge să-i luăm 
scrisoarea funcţionarului. S-ar duce la Şheridan şi ne-ar 
încurca socotelile. Prin urmare, trebuie să-l împiedicăm şi 
pe el, şi pe vraci să se ducă acolo. 

— Se înţelege de la sine. Tragem fiecăruia un glonţ în cap 
şi-i îngropăm. Tu te duci apoi cu scrisoarea la Şheridan, 
cauţi să afli tot ce e necesar şi ne dai de veste. 

— Dar unde şi cum? 

— Noi doi ne întoarcem la ceilalţi să-i luăm. O să ne găseşti 
pe urmă în regiunea unde calea ferată trece prin Eagle-tail. 
Nu putem să fixăm dinainte locul exact. 

Am să pun avanposturi în direcţia dinspre Şheridan, iar tu 
ai să dai negreşit de ele. 

— Bun. Dar dacă plecarea mea se remarcă şi trezeşte 
bănuieli? 

— Ei, la asta trebuie să ne aşteptăm, n-avem încotro. Dar 
şi asta se poate evita dacă nu te duci singur, ci cu Dugby. 
Pretinzi că l-ai întâlnit în drum, iar el spune că e în căutare 
de muncă la căile ferate. 

— Excelent! încuviinţă al doilea tramp. Muncă o să-mi dea 
imediat, iar dacă nu, cu atât mai bine, fiindcă atunci am 
timp să aduc un mesaj la Eagle-tail. 

Mai discutară câtva timp planul şi se hotărâră să-l pună în 
execuţie. Apoi cei trei aşteptară venirea vraciului şi a 
tovarăşului său. Trecură însă ore şi nu mai veneau. Era de 
presupus că-şi schimbaseră direcţia, ca nu cumva să se mai 


întâlnească cu cei trei tramp-i. Aceştia luară deci hotărârea 
de a se întoarce, ca să se ia după noile lor urme. 

Iar în ce priveşte pe cei doi bărbaţi ameninţaţi de această 
nouă primejdie, primul lucru fu că iancheul îl puse pe 
funcţionar să-i panseze rana cât de cât. Braţul era lezat 
grav, aşa că era absolut necesar ca rănitul să ajungă într-un 
loc unde putea fi îngrijit măcar primele zile. Un loc potrivit 
era ferma la care avuseseră intenţia să se ducă. Dar cum 
tramp-ii plecaseră în aceeaşi direcţie, iancheul zise: 

— Să nimerim iar în mâinile lor? E de aşteptat ca ei să 
regrete că nu ne-au lichidat şi, dacă ne mai întâlnim o dată 
cu ei, s-o dreagă, făcând ce-au omis atunci. Banii mi i-au 
luat; n-aş vrea să-mi ia şi viaţa, şi cu atât mai puţin să mă 
duc să le-o ofer singur. Să ne căutăm deci o altă fermă! 

— Cine ştie când o să găsim alta! Rezişti să faci un drum 
atât de lung? întrebă Haller. 

— Cred că da. Sunt un om destul de voinic şi mă gândesc 
că vom sosi înainte de a începe frigurile pricinuite de rană. 
În orice caz, sper că n-o să mă părăseşti înainte. 

— Sigur că nu. Dacă cumva vei fi nevoit să te întinzi şi să 
rămâi în drum, o să caut oameni care să te ia şi să te ducă 
la ei. Dar acum, să nu mai pierdem vremea. - încotro o 
luăm? 

— Spre nord, ca mai înainte, dar ceva mai spre dreapta. În 
partea aceea, orizontul e întunecat; pare să fie o pădure pe 
acolo, sau tufişuri, şi unde sunt copaci este şi apă, de care 
am neapărată nevoie să-mi răcoresc rana. 

Haller luă lădiţa şi părăsiră împreună locul acela nefericit. 
Presupunerea iancheului se adeveri. După câtva timp, 
ajunseră într-o regiune unde, printre tufişuri verzi şerpuia 
o apă, pe malul căreia Hartley îşi schimbă pansamentul. Pe 
urmă goli toate sticluţele cu picături colorate şi le umplu cu 
apă curată, ca să poată umezi pansamentul după trebuinţă, 
pe drum. Apoi porniră din nou. 

Trecură peste o prerie cu iarba măruntă de tot, în care nu 
se prea cunoşteau urmele paşilor. Numai ochiul unui 


westman foarte experimentat ar fi putut distinge dacă urma 
a fost făcută de un singur om sau de doi. După un răstimp 
mai lung, văzură că linia orizontului din faţa lor era din nou 
întunecată, semn sigur că se apropiau iarăşi de un loc 
împădurit. Întorcând o dată capul din întâmplare, iancheul 
zări în urma lor mai multe puncte care se mişcau. Erau trei 
puncte, deci fu numaidecât convins că tramp-ii se 
întorseseră; era, prin urmare, o chestiune de viaţă şi de 
moarte. Altul în locul lui l-ar fi avertizat pe tovarăşul său de 
pericolul în care se aflau; Hartley însă nu făcu aşa; îşi văzu 
de drum umblând însă mult mai repede ca până acum, şi 
când Haller se miră de această grabă, pretextă dureri în 
braţ. 

Călăreţii se văd, fireşte, de la o distanţă mai mare decât 
pietonii. Aceşti călăreţi erau destul de aproape pentru ca 
Hartley să poată presupune că el şi însoţitorul său nu 
fuseseră încă observați de ei. Pe acest fapt îşi întemeia 
planul născocit în vederea salvării sale. Îşi zise că orice 
împotrivire ar fi zadarnică; dacă bandiții îi ajungeau din 
urmă, ei doi erau pierduţi. Exista o posibilitate de a scăpa, 
cel mult pentru unul dintre ei, dar atunci celălalt trebuia 
sacrificat, şi „celălalt” avea să fie, fireşte, funcţionarul; de 
'aceea nu trebuia să afle în ce pericol se găseşte. Aşa că 
iancheul şiret tăcu. 

Merseră tot aşa de repede, înaintând mereu, până ce 
ajunseră la păduricea formată din tufişuri dese, deasupra 
cărora se ridicau vârfuri de arbori răzleţi: stejari, hicorii, 
nuci şi ulmi. Păduricea nu era adâncă, dar se întindea până 
departe spre dreapta. După ce o străbătură şi ajunseră la 
marginea cealaltă, iancheul se opri şi zise: 

— Maşter Haller, m-am gândit ce povară sunt pentru 
dumneata. Vrei să te duci la Şheridan şi din cauza mea ai 
fost nevoit să te abaţi din cale. Cine ştie dacă şi după cât 
timp vom da de o fermă, dacă mergem mereu în direcţia 
asta; aşa că s-ar putea să te osteneşti cu mine zile de-a 


rândul, deşi există un mijloc foarte simplu ca acest sacrificiu 
să devină de prisos. 

— Aşa? Ce mijloc? întrebă Haller nebănuind nimic. 

— Continuă liniştit drumul, iar eu mă-ntorc la ferma la 
care am fost înainte de a te întâlni. 

— Nu pot să admit asta; e mult prea departe! 

— Ba deloc. Am mers întâi spre apus, apoi, după ce ne-am 
întâlnit, spre nord, descriind deci un unghi drept. Dacă-l tai, 
nu am de mers de aici decât mai puţin de trei ore, şi atâta 
mai pot să rezist. 

— Crezi? Bine; dar atunci vin şi eu. Am promis să nu te 
părăsesc. 

— lar eu trebuie să te dezleg de această promisiune, 
pentru că nu am dreptul să te expun unei primejdii. 

lată de ce: soţia fermierului e sora şerifului din Kinsley, aşa 
mi-a spus. Dacă cei de acolo te urmăresc, poţi să pariezi o 
sută contra unu că şeriful vizitează această fermă. Ai cădea 
drept în mâinile lui. 

— Atunci, bineînţeles că mă feresc - răspunse Haller 
speriat. Şi într-adevăr vrei să te duci acolo? 

— Da; e lucrul cel mai potrivit pentru mine, dar şi pentru 
dumneata. 

Îi prezentă avantajele acestei hotărâri într-un mod atât de 
convingător şi de sincer în aparenţă, încât bietul conţopist 
se declară, în cele din urmă, de acord cu despărţirea. 
Hartley îşi reluă lădiţa. Îşi strânseră mâna, îşi exprimară 
reciproc cele mai bune urări şi apoi se despărţiră. Haller îşi 
continuă drumul, ieşind pe preria deschisă. Hartley se uită 
după el, zicându-şi: „Bietul om, mi-e milă de dânsul; dar nu 
se poate altfel. Dacă rămâneam împreună tot ar fi fost 
pierdut, iar eu ar fi trebuit să mor împreună cu el. Dar 
acum e momentul să dispar urgent. Când bandiții or să-l 
ajungă din urmă şi-or să-l întrebe unde sunt, o să le spună 
încotro m-am dus, adică spre dreapta. Deci o iau spre 
stânga şi caut un loc unde mă pot ascunde”. 


Nu era vânător şi nici vânător de blănuri cu capcana; dar 
ştia că trebuie să evite cu orice preţ să lase vreo urmă după 
el, şi auzise de mai multe ori cum se procedează ca să 
ştergi urmele. Pătrunzând în tufişuri, căută locuri unde 
pământul era tare. Pe alocuri, când piciorul se înfunda 
totuşi puţin, netezea locul cu mâna. Făcând aşa, fireşte că 
rana, precum şi lădiţa îl stinghereau. De aceea înainta 
foarte încet, dar în curând găsi un loc cu tufişuri dese, de 
nepătruns cu ochiul. Se adânci printre ramuri, puse lădiţa 
jos şi se aşeză pe ea. Abia se aşezase, că auzi vocile celor 
trei călăreţi şi paşii cailor lor. Trecură pe lângă el fără să 
observe că urmele după care se luau nu mai erau decât ale 
unui singur om. 

lancheul depărtă câteva ramuri în direcţia în care 
dispăruseră; vedea astfel până în prerie. Acolo mergea 
Haller. Tramp-ii îl zăriră şi o luară la galop. Acum îi auzi şi 
el, se întoarse şi se opri speriat. În curând îl ajunseră din 
urmă şi intrară în vorbă; el arătă spre răsărit; pesemne le 
spunea că iancheul a luat-o spre ferma la care mai fusese. 
Apoi se auzi pocnetul unui revolver şi Haller se prăbuşi la 
pământ. 

— S-a sfârşit! murmură Hartley. Staţi, nemernicilor! Dacă 
vă mai întâlnesc o dată, o să-mi plătiţi voi împuşcătura asta! 
Sunt curios să văd ce-or să mai facă acum. 

Văzu că descălecă şi se ocupă de omul împuşcat. Apoi se 
strânseră laolaltă, sfătuindu-se, până ce încălecară din nou, 
„colonelul” luând mortul pe calul său şi culcându-l de-a 
curmezişul, în timp ce tovarăşii săi îşi continuară drumul 
înainte. Când „colonelul” ajunse în pădurice, sili calul să 
pătrundă în desiş şi aruncă mortul pe jos; cadavrul se găsea 
acum destul de aproape de Hartley, în aşa fel încât nu putea 
fi văzut din afara tufişurilor. După aceea călăreţul îşi trase 
calul înapoi şi plecă; Hartley nu văzu încotro, auzi numai 
tropotul de copite depărtându-se, apoi se făcu linişte. 

lancheul fu cuprins de groază. Regreta acum că nu-l 
avertizase pe funcţionar. Fusese martorul acelei fapte 


îngrozitoare; iar acum cadavrul zăcea în apropierea sa; ar fi 
vrut să fugă de acolo, dar nu îndrăznea, fiindcă se putea 
presupune că bandiții îl vor căuta. Trecu un sfert de oră, 
apoi încă unul; atunci se hotări să părăsească acel loc 
înfiorător. Dar întâi mai aruncă o privire spre prerie; atunci 
zări ceva ce-l determină să mai stea în ascunzişul său. 

Un călăreț, care ducea de frâu un cal liber, venea peste 
prerie, dinspre dreapta. Dădu de urmele celor doi bandiți şi 
opri calul ca să descalece. După ce privise în jur cu atenţie, 
se aplecă să cerceteze urmele. Apoi păşi de-a lungul urmei, 
în sens invers, în timp ce caii îl urmau de bunăvoie, până la 
locul unde se petrecuse crima. Aici se opri din nou ca să 
examineze solul. Abia după un timp mai îndelungat se 
îndreptă din şale şi se apropie. Cu ochii la pământ, venea pe 
urmele „colonelului”. Cam la cincizeci de paşi de desiş se 
opri, scoase un sunet gutural curios, arătând cu braţul 
întins spre tufişuri. Gestul părea să fie făcut pentru calul lui 
de călărie, căci acesta se depărtă de el, descriind un mic 
arc de cerc înspre tufişuri şi, mergând tot pe marginea lor, 
continuă să se apropie, trăgând aerul prin nările larg 
deschise. Cum nu dădu nici un semn de nelinişte, stăpânul 
lui se arătă satisfăcut şi se apropie la rândul lui. 

Atunci iancheul văzu că are în faţa sa un indian. Acesta 
purta legginşi cu franjuri şi o tunică de vânătoare, de 
asemenea prevăzută cu franjuri şi broderii la cusături. 
Picioarele sale mici erau încălţate cu mocasini. Părul lung şi 
negru era strâns într-un fel de moţ în formă de coif, dar fără 
să fie împodobit cu vreo pană de vultur. De gât îi atârna un 
triplu lanţ din gheare de urs, pipa păcii şi punguţa cu 
totemul. În mână ţinea o puşcă cu două ţevi, patul puştii 
fiind bătut cu o mulţime de ţinte de argint. Faţa sa, de un 
cafeniu deschis şi mat, cu o uşoară nuanţă de bronz, avea 
trăsături aproape romane, şi numai pomeţii uşor ieşiţi 
aminteau de configuraţia caracteristică a pieilor-roşii. 

În fond, prezenţa unui om roşu era de natură să-l 
înfricoşeze pe iancheu, care nu se născuse cu calităţi tocmai 


eroice. Dar pe măsură ce privea figura acestui indian, i se 
întări tot mai mult impresia că n-are de ce să se teamă de 
el. Indianul se apropiase până la vreo douăzeci de paşi. 
Calul, trimis înainte, venise şi mai aproape, pe când celălalt 
se ţinea după stăpânul său. Acum - ridicase tocmai una din 
graţioasele sale copite din faţă ca să păşească mai departe - 
se ridică în două picioare şi se dădu înapoi cu un fornăit 
puternic, neobişnuit; simţise o adiere venind dinspre 
iancheu, sau dinspre cadavru. Indianul făcu în aceeaşi clipă 
un adevărat salt de panteră în lături şi dispăru, la fel şi al 
doilea cal. 

Hartley stătu o bună bucată de vreme nemişcat, ţinându-şi 
aproape răsuflarea, până ce urechea îi percepu un sunet 
reţinut. „Uf!” era silaba pe care o auzise, şi când întoarse 
capul în direcţia vocii, îl văzu pe indian în genunchi, aplecat 
peste cadavru şi examinându-l cu ochii şi mâinile. Apoi omul 
roşu se retrase, târându-se în patru labe, şi rămase vreun 
sfert de oră nevăzut, până ce iancheul tresări speriat, căci 
în imediata sa apropiere răsunară cuvintele: 

— De ce stă faţa-palidă aici, ascunsă? De ce nu iese afară 
ca să se arate războinicului roşu? Nu cumva pentru că nu 
vrea să spună unde au fugit cei trei ucigaşi ai celuilalt alb? 

Întorcând capul brusc, Hartley îl văzu pe indian în 
genunchi lângă el, cu cuțitul de vânătoare în mână. 
Cuvintele lui dovedeau că descifrase bine urmele şi că le 
judecase cu deosebită pătrundere. Nu considera că 
iancheul e ucigaşul, lucru care-l linişti pe acesta, aşa că 
răspunse: 

— M-am ascuns de ei. Doi au plecat în prerie; al treilea a 
aruncat cadavrul aici, iar eu am stat ascuns pentru că nu 
ştiu dacă a plecat sau nu. 

— A plecat. Urma lui trece prin tufiş şi apoi spre est. 

— Atunci s-a dus spre fermă ca să mă urmărească. Dar 
într-adevăr nu mai e pe-aici? 

— Nu! Fratele meu alb şi cu mine suntem singurii oameni 
în viaţă care se află aici. Să vină deci la lumină şi să 


povestească ce s-a întâmplat. 


Omul roşu vorbea foarte bine englezeşte. Ceea ce spunea 
şi felul în care o spunea trezi încrederea iancheului; ieşi din 
desiş şi când depăşi tufişurile, văzu că cei doi cai erau legaţi 
de ţăruşi, la o oarecare distanţă. Indianul îl privi pe alb cu 
ochi care păreau să-l pătrundă în întregime, apoi zise: 

— Dinspre sud au venit doi bărbaţi pe picioarele lor; unul 
s-a ascuns aici; acela eşti tu; celălalt şi-a continuat drumul, 
ieşind în prerie. Atunci au venit trei călăreţi care l-au 
urmărit, i-au tras un glonţ de revolver în cap. Doi au plecat 
călare. Al treilea a luat cadavrul pe calul său, a venit în 
tufiş, a aruncat cadavrul şi a plecat -apoi în galop înspre est. 
Aşa este? 

— Da, exact aşa - Încuviinţă Hartley dând din cap. 

— Atunci să-mi spui de ce l-au împuşcat pe fratele tău alb. 
Cine eşti şi de ce te afli în această regiune? Tot cei trei 
bărbaţi te-au rănit la braţ? 

Tonul prietenos cu care puse această întrebare îl convinse 
pe iancheu că indianul e binevoitor faţă de el şi nu-l 
bănuieşte cu nimic. Îi răspunse deci la întrebări. Între timp, 
indianul nu se uita la el; pe urmă însă, îl întrebă brusc, 
uitându-se la el, cu o privire pătrunzătoare: 

— Aşadar, tovarăşul tău a trebuit să plătească cu viaţa 
pentru viaţa ta? 

lancheul plecă ochii şi răspunse cam bolborosit: 

— Nu. L-am rugat să se ascundă o dată cu mine; dar n-a 
vrut. 

— Deci i-ai arătat ucigaşii care veneau după voi? 

— Da. 

— Şi i-ai spus că vrei să te ascunzi? 

— Da. 

— Atunci de ce, când a întrebat ucigaşul de tine, l-a trimis 
spre est, la fermă? 

— Ca să-l înşele. 

— Înseamnă că a vrut să te salveze şi că a fost un brav 
tovarăş. Ai fost demn de el? Numai Marele Manitu ştie tot; 
ochiul meu nu poate pătrunde în sufletul tău. Dac-ai putea, 


poate că ar trebui să te ruşinezi de mine; mai bine tac; 
Dumnezeul tău să-ţi fie judecătorul. Mă cunoşti? 

— Nu. răspunse Hartley abătut. 

— Sunt Winnetou, căpetenia apaşilor. Mâna mea se 
îndreaptă împotriva oamenilor răi, şi braţul meu apără pe 
oricine are conştiinţa curată. Am să mă uit la rana ta; dar 
întâi spune-mi de ce s-au întors ucigaşii ca să vă 
urmărească? O ştii? 

Hartley auzise multe despre Winnetou. Răspunse pe un 
ton de mare politeţe: 

— De fapt, ţi-am mai spus-o. Voiau să ne lichideze ca să nu 
putem divulga că m-au jefuit. 

— Nu. Dac-ar fi avut doar motivul ăsta, v-ar fi omorât pe 
loc. Trebuie să fi fost altceva, ce le-a dat în gând abia pe 
urmă. le-au căutat prin buzunare cu deamă-nuntul? 

— Da. 

— Şi ţi-au luat tot? Şi tovarăşului tău la fel? 

— Nu. Eu le-am spus că e un biet fugar, şi a dovedit-o 
arătându-le o scrisoare. 

— O scrisoare? Şi au păstrat-o? 

— Nu; i-au dat-o înapoi. 

— Unde a pus-o? 

— În buzunarul de la piept al vestonului. 

— Acolo nu mai e. Am cercetat toate buzunarele mortului 
şi n-am găsit nici o scrisoare. Deci această hârtie e motivul 
care i-a determinat să se întoarcă şi să vă ajungă din urmă. 

— N-aş crede - zise Hartley, clătinând din cap. Indianul 
tăcu. Trase cadavrul din tufiş şi mai cercetă o dată 
buzunarele. Mortul avea o înfăţişare înfiorătoare, nu din 
pricina rănii de la cap, ci fiindcă îi ciopârţiseră faţa cu 
cuțitul, ca să fie de nerecunoscut. Buzunarele erau goale. 
Fireşte că-i luaseră şi puşca. 

Indianul stătu pe gânduri cu privirea pierdută în zare. 
Apoi vorbi ferm şi convins: 

— 'Tovarăşul tău voia să se ducă la Şheridan; doi dintre 
ucigaşi au luat-o spre nord, în direcţia acestei localităţi; şi ei 


se îndreaptă spre ea. De ce i-au luat scrisoarea? Pentru că 
au nevoie de ea, pentru că vor s-o folosească. De ce au 
desfigurat faţa mortului? Ca să nu poată fi recunoscut. Ca 
să nu se ştie că Haller a murit: trebuie să se creadă că 
trăieşte, pentru că unul dintre ucigaşi vrea să se dea drept 
Haller. 

— Dar cu ce scop? 

— Asta nu ştiu, dar o să aflu. 

— Vasăzică, vrei să te duci şi tu acolo, după ei? 

— Da. Voiam să mă duc la râul Smoky-Hill, şi Şheridan e în 
apropiere; dacă trec întâi pe acolo, calea mea nu va fi cu 
mult mai lungă. Aceste feţe-palide au fără îndoială intenţii 
rele. Poate că voi fi în stare să le zădărnicesc planurile. 
Fratele meu alb vine cu mine? 

— Voiam să caut o fermă apropiată ca să-mi îngrijesc 
braţul. Bineînţeles că aş prefera să mă duc la Şheridan. 
Poate că acolo reuşesc să-mi recapăt banii furaţi. 

— Atunci ai să vii cu mine. 

— Dar rana mea? 

— Am s-o examinez. La fermă, fratele meu alb ar avea 
parte într-adevăr de îngrijire, dar nu de un medic. 
Winnetou se pricepe la îngrijirea rănilor. Ştie să refacă oase 
sfărâmate şi are un remediu excelent împotriva febrei din 
răni. Arată-mi braţul! 

Mâneca fracului fusese tăiată încă de Haller; nu-i veni deci 
greu lui Hartley să-şi dezvelească braţul. Winnetou examină 
rana şi declară că nu-i chiar aşa de gravă cum pare. Dat 
fiind că se trăsese din imediata apropiere, glonţul nu 
zdrobise osul, ci-l rupsese net. Omul roşu scoase o plantă 
uscată din cobur, o umezi şi o aşeză pe rană; apoi făcu două 
atele de lemn şi imobiliză cu ajutorul acestora fractura, 
pansând rana după toate regulile artei, aşa cum nici un 
chirurg nu ar fi putut face mai bine cu mijloacele date. Apoi 
spuse: 

— Fratele meu poate veni cu mine călare fără nici o grijă. 
N-o să facă febră deloc, sau abia când se va afla la 


Sheridan. 

— Dar nu încercăm să aflăm mai întâi ce face al treilea 
ucigaş? întrebă Hartley. 

— Nu. Elte caută, dar n-o să-ţi găsească urma şi se va 
duce după ceilalţi doi. Poate mai are şi alţi aliaţi pe care-i va 
căuta ca să meargă cu ei la Sheridan. Eu vin din ţinuturi 
locuite şi am aflat că la Kansas se adună multe din acele 
feţe-palide cărora le zice tramp-i. S-ar putea ca ucigaşii să 
facă parte dintre aceştia şi ca tramp-ii să aibă intenţia de a 
da o lovitură la Sheridan. Nu trebuie să ne pierdem 
vremea; mai bine să ne grăbim ca să-i avertizăm pe albii de 
acolo. Winnetou ştie unde vor să se ducă ucigaşii, deci n-are 
nevoie de urmele lor. O luăm pe altă cale. 

— Şi când vom sosi la Sheridan? 

— Nu ştiu cum călăreşte fratele meu. 

— Păi, nu sunt tocmai un artist în călărie. Am stat prea 
puţin în şa; dar mă ţin pe calatât cât să nu mă trântească. 

— Atunci nu trebuie să galopăm, în schimb vom câştiga 
timp înaintând încontinuu. Călărim toată noaptea, pornind 
numaidecât, şi dimineaţa vom sosi la ţintă. Cei pe care-i 
urmărim vor face o tabără de noapte, aşa că vor sosi mai 
târziu. 

— Şi ce se întâmplă cu cadavrul bietului Haller? 

— Îl îngropăm, apoi fratele meu să spună o rugăciune. 
Pământul era afânat, aşa că putură să sape o groapă destul 
de adâncă într-un timp destul de scurt, deşi nu aveau decât 
cuţitele la dispoziţie, aşezară mortul în groapă şi-l acoperiră 
cu pământ. Apoi iancheul îşi scoase pălăria şi împreună 
mâinile. Rămâne îndoielnic dacă se ruga într-adevăr. Apaşul 
stătea cu privirea gravă, adâncită în direcţia soarelui care 
apunea. Era ca şi cum ochii săi ar fi căutat dincolo de 
asfinţitul soarelui plaiurile veşnice ale vânătoarei. Era un 
păgân, dar se ruga fără îndoială. Apoi păşiră spre cai. 

— Fratele meu alb să ia calul meu - zise omul roşu. Are un 
pas lin şi egal, ca un canoe pe apă. Am să-l iau eu pe 
celălalt. 


Încălecară şi porniră, întâi câtăva vreme spre vest, apoi 
cotiră spre nord. Caii făcuseră desigur un drum lung, dar 
alergau vioi şi energic, de parcă abia veniseră de la păşune. 
Soarele era la scăpătat; cobora tot mai jos, până ce dispăru 
după orizont; amurgul nu dură mult, după aceea se făcu 
noapte adâncă. Asta-l nelinişti pe iancheu. 

— N-ai să te rătăceşti în bezna asta? îl întrebă pe 
Winnetou. 

— Winnetou nu se rătăceşte niciodată, nici ziua nici 
noaptea. E ca o stea care se găseşte mereu în locul cuvenit, 
şi cunoaşte toate regiunile ţării la fel de bine cum cunoaşte 
faţa-palidă odăile din casa lui. 

— Dar există atâtea piedici care nu se văd! 

— Ochii lui Winnetou văd şi pe întuneric. Şi ce nu observă 
el n-o să-i scape calului său. Fratele meu să nu călărească 
alături de mine, ci în urma mea, atunci calul său nu va face 
nici un pas greşit. 

Era într-adevăr aproape miraculos cu câtă siguranţă se 
mişcau calul şi călăreţul. Ba la pas, ba la trap, adesea chiar 
în galop; se înainta astfel ceasuri de-a rândul, evitând orice 
obstacol. Întâlniră locuri mlăştinoase care trebuiau ocolite, 
pâraie care trebuiau traversate; trecură pe lângă ferme; 
Winnetou ştia mereu unde se află, nici o clipă nu părea să 
aibă îndoieli în privinţa locului în care erau. Asta îl linişti 
nespus pe iancheu. Fusese îngrijorat mai cu seamă din 
pricina braţului, dar iarba de leac avea un efect 
extraordinar. Adesea nu simţea durerea deloc şi nu se 
putea plânge decât de incomoditatea acestei cavalcade 
neobişnuite. De câteva ori se opriră ca să adape caii şi ca să 
umezească pansamentul cu apă răcoritoare. După miezul- 
nopţii, Winnetou scoase din proviziile sale o bucată de 
carne şi îl îndemnă pe Hartley să mănânce. Alte întreruperi 
nu mai avură loc şi când frigul crescând anunţă venirea 
zorilor, Hartley îşi zise că ar mai fi în stare să se ţină destul 
de bine în şa. 


Acum cerul se făcu cenuşiu spre răsărit, dar contururile 
peisajului nu se cunoşteau încă, pentru că se lăsase o ceaţă 
deasă. 

— Astea sunt ceţurile râului Smoky-Hill - explică 
Winnetou. În curând ajungem acolo. 

Se simţea, după ton, că avusese intenţia să mai spună 
ceva, dar îşi opri calul şi trase cu urechea înspre stânga, de 
unde se apropia tropotul unui cal. După sunet, trebuie să fi 
fost un călăreț care venea în galop. Într-adevăr, îl auziră 
apropiindu-se şi trecând pe lângă ei cu iuţeala fulgerului, ca 
o fantomă. Cei doi nu-l văzuseră nici pe el, nici calul, nu 
zăriseră decât pentru o clipă o pălărie de culoare închisă, 
cu boruri late, care ieşea deasupra stratului de ceaţă deasă, 
întinsă în pale peste pământ. Câteva secunde mai târziu nu 
se mai auzea nici tropotul copitelor. 

— Uf! strigă Winnetou surprins. Aşa cum călărea omul 
ăsta nu ştiu să călărească decât foarte puţini albi! Aşa 
călăreşte Old Shatterhand şi Old Firehand; primul nu e pe- 
aici, de vreme ce am întâlnire cu el în munţi, la Lacul de 
Argint: dar Old Firehand se pare că se găseşte acum prin 
Kansas. Să fi fost el? 

— Old Firehand? întrebă iancheul. E un westman foarte 
renumit. 

— El şi cu Old Shatterhand sunt cei mai buni, mai viteji şi 
mai experimentați oameni albi din câţi cunoaşte Winnetou. 
E prieten numai cu ei. 

— Omul părea grăbit. Oare unde se ducea? 

— La Sheridan, căci mergea în aceeaşi direcţie cu noi. La 
stânga noastră se află Eagle-tail şi în faţa noastră e vadul 
prin care trecem. Ajungem acolo numaidecât. Iar la 
Sheridan o să aflăm cine a fost călăreţul. 

Ceaţa începea să se risipească; vântul de dimineaţă 
mătura palele şi în curând văzură râul Smoky-Hill în faţa 
lor. Şi aici apaşul îşi dovedi extraordinarul simţ al orientării. 
Ajunseră la malul apei exact în locul unde era vadul. 


Trecură cu uşurinţă şi fără pericol, apa ajun-gând doar 
până la burta cailor. 

Ajunşi pe malul celălalt, călăreţii avură de străbătut un şir 
de tufişuri ce se întindeau de-a lungul malului, apoi călăriră 
iarăşi pe o întindere deschisă, acoperită de iarbă, până celi 
se înfăţişă în faţa ochilor localitatea Şheridan, țelul 
călătoriei lor. 

CAPITOLUL IX. 

VICLEŞUG ŞI CONTRAVICLEŞUG. 

Pe vremea când s-au petrecut cele povestite, Şheridan nu 
era nici oraş, nici sat, ci doar o aşezare temporară a 
muncitorilor de la căile ferate. Se compunea dintr-o seamă 
de căsuțe de piatră, de lut şi de lemn, construcţii cu totul 
primitive, dar care arborau uneori deasupra uşii nişte 
inscripţii din cele mai pretenţioase. Citeai, de pildă, 
inscripţia „Hotel” sau „Saloon” pe clădiri în care, în 
Germania, nici cel mai umil meseriaş n-ar fi dorit să 
locuiască. Dar mai erau şi câteva case foarte drăguţe, 
construite din lemn, în aşa fel, încât se puteau demonta şi 
reconstrui cu uşurinţă în alt loc. Cea mai mare dintre 
acestea se afla pe o movilă şi purta inscripţia, vizibilă de 
departe: „Charles Charoy, inginer”. Într-acolo se îndreptară 
cei doi călăreţi; descălecară la uşă, lângă care era legat un 
cal înşăuat şi cu frâul pus în maniera indiană. 

— Uf! exclamă Winnetou, contemplând calul cu ochii 
scânteind de plăcere. Bidiviul ăsta merită să poarte un 
călăreț bun. Aparține, fără îndoială, feţei-palide care a 
trecut pe lângă noi. 

Descălecară şi-şi legară şi ei caii. Nu era nici ţipenie de om 
în apropiere; nici căutând cu ochii în jur nu văzură pe 
nimeni în toată aşezarea, ora fiind încă foarte matinală. Dar 
uşa era larg deschisă şi intrară. Le ieşi înainte un negru 
tânăr, întrebându-i ce doresc. Înainte de a putea răspunde, 
se deschise o uşă laterală şi apăru un alb încă tânăr, care se 
uită la indian cu ochi miraţi şi prietenoşi. Era inginerul. 
Numele său, precum şi tenul mai oacheş şi părul brun 


cârlionţat te făcea să presupui că se trăgea dintr-o familie 
de origine franceză, din statele din sud. 

— Pe cine căutaţi aici atât de devreme, domnilor? întrebă, 
făcând o plecăciune plină de respect în faţa indianului. 

— Îl căutăm pe domnul inginer Charoy - răspunse acesta, 
într-o engleză curgătoare, pronunţând şi numele franțuzesc 
corect. 

— Well, eu sunt! Vă rog să poftiţi! 

Se retrase în cameră, ca să-l poată urma cei doi oaspeţi, 
încăperea era mică şi mobilată cu simplitate. Rechizitele de 
scris care se aflau pe mobile arătau că aici era biroul 
inginerului. Acesta trase două scaune, poftindu-i să şadă, 
apoi aşteptă cu un interes vizibil să afle ce aveau să-i spună. 
lancheul se aşeză numaidecât; indianul mai rămase în 
picioare, politicos, înclină capul său frumos în semn de salut 
şi se prezentă: 

— Sunt Winnetou, căpetenia apaşilor... 

— Ştiu, ştiu! interveni repede inginerul. 

— Ştii? întrebă omul roşu. Adică m-ai văzut şi altă dată? 

— Nu; dar e cineva aici care te cunoaşte şi care v-a văzut 
venind prin fereastră. Sunt extrem de bucuros să fac 
cunoştinţă cu vestitul Winnetou. Ia loc şi spune-mi ce te 
aduce la mine; apoi am să te rog să fii oaspetele meu. 

Indianul luă loc pe scaun şi începu: 

— Cunoşti o faţă-palidă care locuieşte la Kinsley şi se 
cheamă Bent Norton? 

— Da, foarte bine. Omul acesta e unul dintre cei mai buni 
prieteni ai mei - răspunse inginerul. 

— Şi mai cunoşti şi o faţă-palidă cu numele de Haller, care 
e funcţionarul lui? 

— Nu. De când prietenul meu locuieşte la Kinsley, nu i-am 
făcut încă nici o vizită. 

— Acest conţopist va veni astăzi la tine, cu încă un alb, ca 
să-ţi aducă o scrisoare de recomandare de la Norton. E 
vorba să angajezi pe unul dintre ei în biroul tău şi să-i dai 
de lucru celuilalt. Amândoi sunt nişte ucigaşi! Dacă eşti un 


om înţelept, vom ghici, după ce ai stat de vorbă cu ei, ce 
scopuri urmăresc. 

— Nu cumva să mă omoare? întrebă Charoy zâmbind 
neîncrezător. 

— S-ar putea! zise Winnetou dând din cap cu gravitate. Şi 
nu numai pe tine, ci şi pe alţii. Eu îi consider tramp-i. 

— Tramp-i? întrebă inginerul în grabă. A, asta-i altceva. 
Tocmai adineauri am aflat că o ceată de tramp-i se 
îndreaptă spre Eagle-tail, apoi vor să vină şi încoace, ca să 
ne jefuiască. Indivizii ăştia sunt atraşi de casa noastră de 
bani. 

— De la cine ai aflat? 

— De la... ei, cred că e mai bine să nu numesc această 
persoană, ci să v-o arăt îndată. 

Faţa-i strălucea de bucurie la gândul că-i face lui Winnetou 
o surpriză plăcută. Deschise uşa spre camera alăturată, din 
care ieşi Old Firehand. Dacă inginerul credea că indianul va 
izbucni în cuvinte care să-i exprime încântarea, nu era 
familiarizat cu moravurile pieilor-roşii. Nici un războinic 
roşu nu-şi va exterioriza necontrolat bucuria sau durerea în 
prezenţa altora. E drept că ochii apaşului străluceau, 
încolo, însă, rămase liniştit, înaintă cu mâna întinsă spre 
vânător. Acesta îl trase la pieptul său lat, îl sărută pe 
amândoi obrajii şi spuse cu vocea vibrând de emoția 
bucuriei: 

— Prietene, scumpe frate! Ce surprins şi ce încântat am 
fost văzându-te venind şi descălecând aici! De când nu ne- 
am mai văzut! 

— Te-am văzut azi în zori - răspunse indianul - când ai 
trecut în goană pe lângă noi, în marea de ceaţă de peste 
râu. 

— Şi nu m-ai strigat! 

— Ceaţa te învăluia, aşa că nu te desluşeam bine, şi ai 
trecut ca vântul preriei. 

— Trebuia să călăresc repede ca să sosesc înaintea tramp- 
ilor. Şi a trebuit să întreprind eu însumi drumul acesta, 


fiindcă afacerea e prea importantă ca s-o fi încredinţat 
altuia. Sunt peste două sute de tramp-i care se apropie. 

— Atunci nu m-am înşelat. Ucigaşii sunt iscoadele lor 
trimise înainte. 

— Pot să aflu şi eu ce-i cu oamenii ăştia? 

— Căpetenia apaşilor nu e omul vorbei, ci al faptei. Dar 
iată aici o faţă-palidă care vă va povesti totul amănunţit. 

Arătă spre Hartley care se ridicase de pe scaun când 
intrase Old Firehand şi care contempla şi acum, cu mirare, 
pe puternicul bărbat. Ei, da, erau nişte voinici acest Old 
Firehand şi acest Winnetou! lancheului i se păru că e atât 
de mic şi de nenorocit pe lângă ei! Pesemne şi inginerul 
simţea vag acelaşi lucru, cel puţin aşa arăta expresia feţei 
sale şi atitudinea sa plină de respect. 

După ce toţi luaseră loc din nou, Hartley povesti aventurile 
sale din ziua precedentă. Apoi Old Firehand relată cât se 
poate de concis întâlnirea sa cu „colonelul” cu păr roşu pe 
vapor, la rafter-i şi în cele din urmă la ferma lui Butler. Apoi 
ceru să i se descrie şeful celor trei ucigaşi, pe acela care-l 
împuşcase pe funcţionar şi se despărţise apoi de ceilalţi doi. 
lancheul reuşi să dea o imagine destul de exactă a acestui 
om, aşa că Old Firehand se putu lămuri. 

— Pun rămăşag că era „colonelul” - zise. Şi-a vopsit părul 
în negru. Sper că, în sfârşit, o să-mi cadă în mâini! 

— Atunci o să-i treacă pofta de lovituri! zise inginerul 
mânios. Peste două sute de tramp-i! Ce s-ar mai fi dedat la 
omoruri, incendieri şi jafuri! Domnilor, sunteţi salvatorii 
noştri, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Acest „colonel” 
trebuie să fi aflat într-un fel oarecare că eu încasez banii 
pentru o linie importantă şi că urmează să-i distribui 
colegilor mei. Acum, că sunt avertizat, n-are decât să vină 
cu tramp-ii lui; or să ne găsească pregătiţi. 

— Să nu vă credeţi prea în siguranţă - Îl preveni Old 
Firehand. Două sute de indivizi disperaţi nu sunt de 
neglijat! 


— Se poate; eu însă pot să adun în câteva ore o mie de 
muncitori de la căile ferate. 

— Care sunt bine înarmaţi? 

— Fiecare are o armă oarecare. În cele din urmă se face 
treabă şi cu cuţitele, târnăcoapele, şi sapele. 

— Târnăcoape şi sape împotriva a două sute de puşti? Ar 
ieşi o vărsare de sânge de care n-aş vrea să fiu răspunzător. 

— Ei, atunci, cei de la Fort Wallace or să-mi trimită 
bucuroşi vreo sută de soldaţi. 

— Curajul dumneavoastră e demn de laudă, Sir. Dar în 
asemenea situaţii vicleşugul e mai bun decât forţa. Dacă pot 
să-l fac pe duşman inofensiv prin viclenie, atunci de ce să 
sacrific atâtea vieţi omeneşti? 

— La ce vicleşug vă gândiţi, Sir? Sunt gata să fac tot ce mă 
sfătuiţi. Sunteţi un om cu mult mai deosebit decât mine, şi 
dacă acceptaţi, sunt dispus să vă cedez imediat 
comandamentul pentru acest loc şi peste oamenii mei. 

— Nu aşa de repede, Sir! Trebuie să chibzuim. Întâi, 
tramp-ii nu trebuie să bănuiască nici măcar că sunteţi 
avertizat. Deci nu trebuie să ştie că noi ne aflăm aici. Nici 
caii noştri să nu-i vadă! Nu există pe aici vreun ascunziş 
pentru aceste animale? 

— Îi fac eu dispăruţi numaidecât! Noroc că aţi venit atât 
de devreme, aşa că nu v-au văzut muncitorii. Iscoadele ar fi 
putut afla de la ei. Negrul meu, care e credincios şi tăcut, o 
să vă ascundă caii şi o să aibă grijă de ei... 

— Bine, daţi-i ordin s-o facă! lar dumneavoastră ar trebui 
să vă ocupați de acest domn Hartley. Daţi-i un pat, ca să se 
poată culca. Dar să nu afle nici un suflet de om de prezenţa 
lui, afară de dumneavoastră, negrul şi medicul; fiindcă 
există pe aici un medic, presupun? 

— Sigur. Am să trimit numaidecât să-l cheme. 

Se depărtă cu iancheul care-l urmă foarte bucuros, 
simțindu-se tare obosit. După câtva timp, când inginerul se 
întoarse anunţându-i că atât rănitul cât şi caii sunt bine 
îngrijiţi, Old Firehand zise: 


— Voiam să evit ca orice consfătuire a noastră să aibă loc 
în faţa acestui şarlatan, căci nu mă-ncred în el. Există în 
povestirea sa un punct obscur. Sunt convins că l-a trimis la 
moarte intenţionat pe bietul conţopist, ca să-şi salveze 
pielea. Nu-mi place să am de-a face cu asemenea oameni. 

— Prin urmare, vreţi să ne împărtăşiţi un plan al 
dumneavoastră? întrebă inginerul, dornic de a-l afla. 

— Nu. Un plan putem elabora abia atunci când aflăm 
planul tramp-ilor, şi asta nu se va întâmpla decât după ce 
iscoadele vor fi sosit aici şi vor fi vorbit cu dumneavoastră. 

— E adevărat. Deci, până una alta, trebuie să avem 
răbdare. 

Atunci Winnetou ridică mâna în semn că vrea să exprime o 
părere diferită şi zise: 

— Orice războinic poate lupta în două feluri: el poate să 
atace sau să se apere. Winnetou, când nu ştie cum să se 
apere, sau dacă poate să se apere, preferă să atace. E mai 
rapid, mai sigur, şi e şi mai vitejesc. 

— Deci fratele meu roşu nici nu vrea să afle planul tramp- 
ilor? întrebă Old Firehand. 

— Îl va afla în orice caz; dar de ce să se lase silit căpetenia 
apaşilor să acţioneze după planul lor, când îi este uşor să-i 
silească el pe ei să se orienteze după al lui? 

— Ah, vasăzică ai un plan? 

— Da. Aceşti indivizi nu sunt nişte războinici cu care eo 
onoare să lupţi, ci nişte câini râioşi, care trebuiesc omorâţi 
cu bâta. De ce să aştept până mă muşcă un astfel de câine, 
dacă-l pot omori înainte cu o lovitură, sau dacă-l pot 
sugruma într-o capcană? 

— Ştii o capcană potrivită pentru tramp-i? 

— Cunosc una şi o să le-o pregătim. Aceşti coioţi vin ca să 
jefuiască, ei caută casa de bani. Dacă ea se află aici, vin şi ei 
aici, dacă e în altă parte, se duc acolo, iar dacă se află în 
trăsura de foc 1, se vor urca şi ei şi vor călători spre pieire, 
fără să dăuneze cu nimic celor care locuiesc aici. 


— A, încep să înţeleg! strigă Old Firehand. Ce plan 
formidabil! Te gândeşti să-i ademenim în tren? 

— Da. Winnetou nu se pricepe deloc la bidiviul de foc şi la 
felul cum trebuie condus. Ela dat ideea, iar fraţii săi albi să 
se gândească la punerea ei în practică. 

Trenul, în exprimarea plastică a pieilor-roşii. 

— Să-i ademenim într-un tren? întrebă inginerul. 

Dar la ce bun? Putem doar să-i aşteptăm aici şi să-i 
nimicim, întinzându-le o cursă. 

— Metodă prin care mulţi dintre noi ar urma însă să 
moară! replică Old Firehand. Pe când dacă se urcă într-un 
tren, îi putem duce într-un loc în care trebuie să se predea 
fără să ne poată face mult rău. 

— Nici prin gând n-o să le treacă să se urce în tren! 

— Se vor urca, dacă-i ademenim cu casa de bani. 

— Vasăzică, să pun casa în tren? 

Era o întrebare de care nu l-ai fi crezut capabil pe 
inginerul care părea totuşi un om inteligent. Winnetou făcu 
un gest de dispreţ, iar Old Firehand răspunse: 

— Cine vă cere aşa ceva? E suficient ca bandiții să fie 
convinşi că banii se găsesc în tren. Îl angajaţi ca , funcţionar 
pe cel care vine să iscodească şi vă prefaceţi că-i acordaţi 
cea mai mare încredere. Îi comunicaţi că staţionează un 
tren aici în care se găseşte o sumă mare de bani. Atunci or 
să vină cu siguranţă şi or să se înghesuie toţi în vagoane. O 
dată ce s-au urcat, trenul porneşte. N-aveţi la dispoziţie un 
tren pentru acest scop? 

— O, da, am câte vagoane vreţi! Şi aş lua şi răspunderea 
asupra mea cu plăcere, dac-aş fi cât de cât convins de 
reuşită. Dar mai sunt şi alte probleme. Cine să conducă 
locomotiva? E absolut sigur că maşinistul şi fochistul vor fi 
împuşcaţi de bandiți! 

— Pshaw! Cred că se va găsi un maşinist, iar fochist voi fi 
eu. Dar despre amănuntele astea o să mai vorbim noi. 
Presupun că tramp-ii vor sosi azi la Eagle-tail, căci acolo 
voiau să se ducă întâi. Deci putem să fixăm data loviturii 


pentru noaptea de mâine. Apoi trebuie să determinăm locul 
în care-i ducem pe bandiți. Acest loc îl vom căuta încă în 
cursul dimineţii de azi, pentru că iscoadele sosesc probabil 
după-amiază. Aveţi o drezină, Sir? 

— Fireşte. 

— Ei, atunci ieşim cu ea noi doi. Winnetou nu poate veni cu 
noi; trebuie să stea ascuns, pentru că prezenţa lui ne-ar 
trăda intenţiile. Nici pe mine nu trebuie să mă recunoască 
nimeni; am prevăzut asta, de aceea mi-am adus un costum 
vechi de pânză. 

Figura inginerului exprima o nedumerire crescândă. 

— Sir - zise - dumneavoastră vorbiţi despre chestiunea 
asta ca un peşte despre înot. Mie însă nu mi -se pare deloc 
aşa de uşoară şi de firească. Cum le dăm de veste 
bandiţilor? Cum îi facem să se comporte cum vrem noi? 

— Ce întrebare! Noul funcţionar vă va trage de limbă, şi 
tot ce-l veţi face să creadă, el o va comunica în taină 
tovarăşilor săi, ca fiind adevărul deplin. 

— Bine. Dar dacă le dă în gând să nu se urce în tren? Dacă 
preferă să distrugă şinele într-un loc anumit ca să provoace 
o deraiere? 

— Puteţi evita uşor asta, spunându-i pretinsului conţopist 
că fiecare din aceste trenuri care duc bani e precedat de o 
locomotivă de siguranţă. Atunci or să renunţe la 
distrugerea şinelor. Dacă sunteţi deştept, totul se va 
petrece fără complicaţii. Trebuie să aveţi grijă ca noul 
funcţionar să fie foarte ocupat şi să-l reţineţi şi prin 
amabilitate în aşa fel, încât până la ora culcării să nu iasă 
din casă şi să nu poată vorbi cu nimeni. Apoi îi daţi o 
cameră la etaj, care are o singură fereastră. Acoperişul plat 
se găseşte doar la un cot deasupra; eu mă urc pe acoperiş 
şi voi auzi fiecare cuvânt din ceea ce va vorbi. 

— Credeţi, deci, că va vorbi cu cineva pe fereastră? 

— Sigur că da. Cel care se dă drept Haller urmează să vă 
spioneze, iar celălalt care vine cu el are rolul de a transmite 
mesaje. Altfel nici nu e cu putinţă; o să vă daţi seama în 


curând. Acest al doilea va cere şi el de lucru ca să poată 
rămâne aici, dar nu-şi va începe slujba dintr-un motiv 
oarecare, ca să poată părăsi localitatea oricând. Va încerca 
să vorbească cu funcţionarul ca să afle noutăţi, dar nu se 
poate întâlni cu el înainte de ora culcării. Atunci se va furişa 
pe după casă; aşa-zisul funcţionar va deschide fereastra, iar 
eu voi auzi tot de pe acoperiş. Fireşte că acum totul vi se 
pare încă dificil şi foarte aventuros, pentru că nu sunteţi un 
westman; dar când veţi fi prins exact cum stau lucrurile, 
veţi vedea că totul e de la sine înţeles. 

— Howgh! întări indianul. Fraţii mei albi să caute acum un 
loc potrivit pentru ca să închidem capcana. Când se vor fi 
întors, o să plec eu pe furiş, ca să nu stau pe-aici fără rost. 

— Unde vrea să se ducă fratele meu până una alta? 

— Winnetou e acasă pretutindeni, în pădure şi în prerie. 

— Căpetenia apaşilor poate avea parte de companie, dacă 
vrea. Rafter-ii şi vânătorii mei au primit de la mine 
dispoziţia să vină într-un loc situat la o oră de drum călare, 
mai la vale de Eagle-tail. Au misiunea să-i observe pe 
bandiți de acolo. Mătuşa Droll se află printre ei. 

— Uf! strigă apaşul în timp ce figura sa atât de serioasă 
căpătă o expresie de veselie. Mătuşa Droll e o faţă-palidă 
cumsecade, curajoasă şi deşteaptă. Winnetou se va duce să- 
l vadă. 

— Bun! Fratele meu roşu va mai găsi acolo şi alţi bărbaţi 
de ispravă, pe Tom-cel-Negru, pe Humply-Bill şi pe 
Gunstick-Uncle, numai bărbaţi pe care-i cunoaşte măcar din 
auzite. Deocamdată însă, ar fi bine să vină cu mine în 
camera mea şi să aştepte acolo până ne întoarcem. 

Înainte de sosirea lui Winnetou, inginerul îl instalase pe 
Old Firehand într-o odăiţă; acum acesta se retrase acolo cu 
Winnetou, ca să se schimbe, dezbrăcând costumul de 
vânătoare bătător la ochi şi punând costumul în care putea 
fi luat de către muncitorii de la căile ferate drept un tovarăş 
nou. În curând, drezina fu gata de plecare. Old Firehand şi 
cu inginerul se aşezară pe locurile din faţă şi doi muncitori 


se urcară pe saşiul roţilor alergătoare ca să pună în mişcare 
tijele. Vehiculul trecu prin localitate, acum animată peste 
tot de muncitori cu braţe harnice, şi ieşi pe linia ferată de 
pe câmpie, terminată de pe atunci până la Kit Karson. 

Între timp, apaşul se instala comod şi nu scăpă ocazia să 
tragă în sfârşit un pui de somn. Când se întoarseră cei doi, îl 
treziră. Află că Old Firehand găsise un loc foarte potrivit, şi 
dădu din cap, satisfăcut: 

— Aşa e bine! Câinii or să urle de groază şi or să tremure 
de spaimă. Winnetou încălecă acum şi se duse la mătuşa 
Droll ca să-i spună lui şi rafter-ilor să fie pregătiţi. 

leşi din casă furişându-se până-n locul unde erau caii. 

Abia trecuse pauza de prânz a muncitorilor, când apărură 
dinspre râu doi călăreţi ce se apropiau încet. După 
descrierea dată de iancheu era neîndoielnic că sunt cei 
aşteptaţi. Îl treziră pe Hartley şi acesta-i recunoscu cu toată 
certitudinea. Atunci Old Firehand îşi ocupă postul din 
camera vecină cu biroul pentru ca, prin uşa întredeschisă, 
să devină martorul întrevederii. 

Inginerul se afla în biroul lui când intrară. Cei doi bărbaţi 
salutară politicos, apoi unul dintre ei îi înmână scrisoarea 
de recomandare, fără să spună deocamdată nimic despre 
scopul venirii lor. Inginerul citi scrisoarea, apoi zise pe un 
ton prietenos: 

— Aţi fost în slujbă la prietenul meu Norton? Ce mai face? 

Urmară câteva întrebări şi răspunsuri obişnuite în 
asemenea situaţii, apoi inginerul se interesă de motivul 
plecării funcţionarului de la Kinsley. Cel în cauză povesti o 
istorie jalnică conformă cu conţinutul scrisorii, dar 
inventată de el. Inginerul îl ascultă cu atenţie, apoi zise: 

— E foarte trist, şi în orice caz îmi trezeşte compătimirea, 
mai ales că văd din aceste rânduri că v-aţi bucurat de 
bunăvoința şi încrederea lui Norton. De aceea rugămintea 
lui către mine, de a vă da un post, nu va rămâne zadarnică. 
E adevărat că mai am pe cineva pentru lucrări de birou, dar 
de mai multă vreme am nevoie de un om căruia să-i pot 


încredința lucruri confidenţiale şi importante. Credeţi că aş 
putea să încerc cu dumneavoastră? 

— Sir - răspunse pretinsul Haller cu bucurie - puneţi-mă 
la încercare! Sunt convins că veţi fi mulţumit! 

— Well, hai să încercăm! Despre salariu să nu discutăm 
acum; întâi trebuie să vă cunosc mai bine, şi asta se poate 
face în câteva zile. Cu cât sunteţi mai priceput, cu atât veţi 
fi mai bine plătit. Acum sunt foarte ocupat. Deocamdată, 
plimbaţi-vă prin localitate şi reveniţi pe la ora cinci. Până 
atunci, aleg câţiva muncitori. O să staţi aici, în casa mea, o 
să mâncaţi la masa mea şi vă veţi conforma deci 
programului casei. Nu doresc să vă amestecați cu 
muncitorii de rând. La ora zece fix se închide uşa. 

— Asta-mi convine, Sir, căci şi până acum tot aşa am dus-o 
- Îl asigură omul, care simţea o vie satisfacţie în urma 
simplului fapt că fusese angajat. Apoi adăugă: Şi acum, încă 
o rugăminte cu privire la tovarăşul meu de drum. Nu cumva 
aveţi să-i daţi de lucru? 

— Ce fel de lucru? 

— Orice fel - răspunse celălalt cu modestie. Sunt bucuros 
dacă găsesc o ocupaţie. 

— Cum vă cheamă? 

— Dugby. M-am întâlnit cu domnul Haller pe drum şi l-am 
însoţit când am auzit că va lucra aici, la căile ferate. 

— Şi ce-aţi făcut până acum, maşter Dughby? 

— Am fost mai multă vreme cowboy la o fermă de pe Las 
Animas. Era o viaţă cam aspră, pe care nu mai puteam s-o 
îndur, aşa că am plecat. Colac peste pupăză, m-am certat în 
ultima zi cu un alt văcar, un tip violent, care a scos cuțitul şi 
m-a rănit la mână. Rana nu s-a vindecat încă bine; dar sper 
că peste două-trei zile o să mă pot folosi de ea, dacă Vreţi 
să-mi daţi de lucru. 

— Mă rog, de lucru putem să vă dăm oricând. Rămâneţi 
prin urmare aici, până una alta; îngrijiţi-vă mâna, şi când vă 
veţi face bine, prezentaţi-vă. Puteţi pleca acum. 


Indivizii părăsiră biroul. Inginerul intră în odaia alăturată 
şi spuse către Old Firehand: 

— Aţi avut perfectă dreptate, Sir! Acest Dugby a avut grijă 
să nu fie obligat să muncească, ca să aibă timp să se ducă la 
Eagle-tail. Avea mâna bandajată. 

— Fără îndoială că n-are nimic la mână. De ce l-aţi 
comandat pe funcţionar abia pentru ora cinci? 

— Pentru că era vorba să-l ţin ocupat până la ora culcării. 
Dacă începeam mai devreme, îl oboseam şi pe el şi pe mine, 
şi i s-ar fi părut curios că orele de birou durează atâta. 

— Foarte just. Mai rămân în orice caz cinci ore până la 
zece şi n-o să fie prea uşor să-l împiedicăm să ia legătura cu 
ceilalţi. 

Astfel, prima parte a preludiului era încheiată. Nu se 
putea trece la a doua decât după ce se asculta convorbirea 
dintre cele două iscoade. Până atunci mai era timp destul, 
un răgaz pe care Old Firehand îl folosi ca să doarmă. Când 
se trezi, se făcuse aproape întuneric, şi negrul intră 
aducându-i cina. Spre ora şase veni inginerul să-l anunţe că 
noul său funcţionar luase de mult masa şi se retrage acum 
în camera lui. 

Old Firehand urcă deci etajul, de unde, printr-un chepeng, 
puteai ajunge pe acoperiş. Acolo se întinse pe burtă şi se 
târi până la streaşină, în locul sub care, după cum se 
informase, se afla fereastra în cauză. 

După ce stătu câtva timp liniştit în aşteptare, auzi 
dedesubt zgomotul unei uşi, nişte paşi se apropiau de 
fereastră, prin care răzbi lumina unei lămpi croind o zonă 
luminată în întunericul de afară. Acoperişul consta dintr-un 
strat subţire de scânduri peste care era fixat în cuie un 
strat de tablă zincată. Aşa cum Old Firehand auzise fiecare 
mişcare de jos, tot aşa şi cel din cameră putea să-l audă, 
deci trebuia să fie foarte prudent. 

Acum, vânătorul se strădui să pătrundă întunericul cu 
ochii, şi nu în zadar. În apropierea pătratului de lumină 


venind din fereastră zări o figură. Apoi se auzi fereastra 
deschizându-se. 

— Tâmpitule! murmură o voce reţinută, dar furioasă. 
Stinge lampa! Lumina cade direct pe mine! 

— Tâmpit eşti tu! răspunse funcţionarul. De ce vii de pe 
acum! Lumea din casă e încă trează. Vino peste o oră! 

— Bine! Dar spune-mi, barem, dacă ai vreo veste? 

— Şi încă ce veste! 

— Bună? 

— Extraordinară! E cu mult, mult mai minunată decât 
puteam bănui! Dar du-te acum! Ar putea să te vadă! 

Fereastra se închise şi individul dispăru din apropierea 
casei. lată că Old Firehand se vedea silit să mai stea o oră şi 
mai bine în aşteptare, fără să se mişte. Timpul trecu foarte 
încet. Prin casele şi cocioabele din vale luminile mai ardeau. 
Dar aici sus, în jurul casei inginerului, totul era învăluit în 
beznă. Old Firehand auzi că fereastra se deschide din nou; 
lampa nu mai ardea. Aşa-zisul funcţionar îşi aştepta 
complicele. Nu mult după aceea se auzi scrâşnetul uşor al 
pietricelelor călcate de un picior de om. 

— Dugby! şuşoti funcţionarul din fereastră. 

— Da - răspunse cel strigat. 

— Unde eşti? Nu te văd! 

— Lipit de zid, sub fereastra ta. 

— Nu se mai vede lumină în casă? 

— E întuneric peste tot. M-am furişat de două ori de jur 
împrejurul casei. Toată lumea doarme. Ce ai să-mi spui? 

— Că nu facem nici o treabă cu casa de bani de aici. 
Salariile se plătesc cu chenzina, şi ieri a fost zi de plată. Ar 
trebui, deci, să aşteptăm două săptămâni întregi, ceea ce e 
imposibil. Nu sunt nici trei sute de dolari în casă; pentru 
atâta nu merită. 

— Despre asta ziceai adineauri că e o veste extraordinară, 
minunată? Prost mai eşti! 

— Taci! Sigur că nu-i nici o afacere cu casa de aici; dar 
mâine noapte va trece pe aici un tren cu patru sute de mii 


de dolari! 

— Aiurea! 

— Ba e adevărat! M-am convins cu ochii mei. Trenul vine 
de la Kansas City şi se duce la Kit Karssen, unde banii 
urmează să fie folosiţi pentru construirea liniei noi. Am citit 
scrisoarea şi telegrama. Inginerul ăsta prostănac are 
încredere în mine ca în el însuşi. 

— La ce ne foloseşte asta! Trenul doar trece! 

— Tâmpitule! Se opreşte aici şi stă cinci minute încheiate. 

— Ei, drăcie! 

— lar eu şi cu tine o să stăm pe locomotivă. 

— Ia te uită! Aiurezi! 

— Aş, de unde! Trenul va fi luat în primire de un 
funcţionar special la Carlyle. Omul acela rămâne pe 
locomotivă până aici, pe urmă însoţeşte trenul chiar până la 
Wallace, ca să predea acolo încărcătura. 

— Şi acel funcţionar special urmează să fii chiar tu? 

— Exact! lar tu ai să vii cu mine. Adică ţi se permite să vii. 
Inginerul mi-a dat voie să-mi aleg un om care să mă 
însoţească şi când l-am întrebat pe cine-mi propune, mi-a 
răspuns că în privinţa asta n-are să-mi prescrie nimic. 
Atunci se înţelege de la sine că te aleg pe tine. 

— Mă, dar o încredere atât de rapidă şi de necondiționată 
nu ţi se pare suspectă? 

— În fond, da. Dar din toate trag concluzia că are nevoie 
de un om de încredere şi că nu l-a avut până acum. 
Faimoasa scrisoare de recomandare şi-a făcut pesemne 
efectul. Şi afară de asta, marea încredere câştigată atât de 
rapid nu mă prea pune pe gânduri, pentru că afacerea e cu 
cântec: misiunea nu e lipsită de primejdie. 

— Ah! Asta mă linişteşte cu totul! O fi pesemne o linie 
prost construită? 

— Nu, deşi, de fapt, e doar o linie provizorie, după câte mi- 
am dat seama din registre şi planuri. Dar poţi să-ţi închipui 
că la o cale ferată atât de importantă şi nouă nu sunt destui 
funcţionari verificaţi. Au mecanici pe care nu-i cunosc încă, 


şi ca fochişti se prezintă oameni cu un trecut şi o purtare 
dubioasă. Acum gândeş-te-te că e vorba de un tren care 
duce aproape o jumătate milion de dolari şi e condus de un 
astfel de mecanic şi fochist. Dacă cei doi tipi sunt înţeleşi 
între ei, pot să oprească cu uşurinţă trenul undeva, pe linie, 
şi să se facă nevăzuţi cu banii. De aceea trebuie să-i 
însoţească un funcţionar, şi cum ei sunt doi, urmează să-şi 
ia şi el un ajutor. Să ne înţelegem, e vorba de un fel de 
misiune poliţienească. O să avem fiecare un revolver 
încărcat în buzunar, ca să-i putem împuşca pe loc dacă tipii 
manifestă vreo intenţie criminală. 

— Mă, ştii că asta are haz! Noi să păzim banii! O să silim 
tipii să oprească pe parcurs şi o să ne luăm dolarii. 

— Asta nu se poate, fiindcă, afară de mecanic şi de fochist, 
mai e un conducător şi un funcţionar al casieriei de la 
Kansas City, care duce banii într-o valiză. Amândoi sunt bine 
înarmaţi. Chiar dacă am reuşi să-i silim pe primii doi să 
oprească trenul, ceilalţi doi ar intra numaidecât la bănuieli 
şi şi-ar apăra vagonul. Nu, trebuie să procedăm cu totul 
altfel. Trebuie să-i atacăm cu forţe superioare, şi anume 
într-un loc unde nu se poate presupune ca aşa ceva să se 
întâmple, deci aici. 

— Şi crezi că reuşim? 

— Fireşte! Nu e nici o îndoială în privinţa asta, şi niciunul 
dintre noi nu va păţi nimic. Sunt atât de convins, că te trimit 
acum ca să-l înştiinţezi pe „colonel”. 

— Nu se poate călări pe întunericul ăsta, mai ales că nu 
cunosc regiunea. 

— Atunci poţi să aştepţi până dimineaţa; dar va fi ultimul 
moment, fiindcă până după-amiază trebuie să primesc 
răspunsul. Să dai pinteni calului, chiar dacă l-ai forţa până 
crapă. 

— Şi ce să spun? 

— 'Tot ce ţi-am spus eu acum. Trenul soseşte aici la ora trei 
fix noaptea. Noi doi suntem pe locomotivă şi în clipa în care 
opreşte, avem grijă de mecanic şi de fochist. La nevoie, îi 


împuşcăm. Între timp, „colonelul” trebuie să se fi postat cu 
ai noştri de-a lungul liniei şi să se urce în vagoane imediat. 
În faţa unei asemenea superiorităţi numerice, cei câţiva 
locuitori din Şheridan, treji la ora aceea, şi cei trei-patru 
funcţionari cu care vom avea de-a face vor fi atât de uluiţi 
că nici n-or să-şi revină la timp ca să se apere. 

— Hm, planul nu e prost! O sumă fantastică! Dacă 
împărţim în părţi egale, fiecare urmează să ia două mii de 
dolari. Sper că colonelul acceptă propunerea. Cum să-ţi 
aduc răspunsul lui? 

— Asta-i o chestiune delicată. Trebuie să evităm să ne 
întâlnim personal. Şi nu ştiu dacă o să avem timpul şi ocazia 
potrivite. Trebuie să mă înştiinţezi printr-o scrisoare. 

— N-o să fie şi mai bătător la ochi? Dacă-ţi trimit un 
curier... 

— Un curier? Cine a spus aşa ceva? îl întrerupse 
funcţionarul. Ar fi cea mai mare prostie pe care am putea s- 
o facem. Nu pot să-ţi spun încă dacă am să apuc să 
părăsesc casa; deci trebuie să-mi spui totul în scris şi să 
ascunzi hârtia pe undeva, prin apropiere. 

— Dar unde? 

— Hm! Trebuie să stabilim un loc la care pot ajunge fără 
să se observe şi fără să fie nevoie de timp mult. Ştiu de pe 
acum că în cursul dimineţii o să am mult de lucru; sunt de 
completat lungi state de salarii, aşa mi-a spus inginerul. Dar 
în orice caz, o să am o dată răgazul să mă duc până la 
poarta casei. Chiar lângă poartă e un butoi pentru apă de 
ploaie în dosul căruia poţi să ascunzi hârtia. Dacă aşezi o 
piatră peste ea, nici un nechemat n-o s-o găsească. 

— Cum afli însă că hârtia a fost aşezată în locul cuvenit? 
Că doar nu poţi să te duci mereu până la butoi aşa, 
degeaba! 

— Şi asta se poate rezolva. De fapt, urmează să-ţi spun sau 
să-ţi dau de veste că poţi să te urci cu mine în trenul cu 
bani. Am să întreb de tine puţin după ora prânzului. Atunci 


vii să vezi pentru ce te-am căutat, şi cu ocazia asta ascunzi 
hârtia, iar eu voi şti că se află la locul ei. Eşti de acord? 

— Da. 

— Şi grăbeşte-te la dus şi la întors. Şi acum, noapte bună! 

Celălalt îi dădu şi el noapte bună şi dispăru fără zgomot. 
Fereastra se închise încetişor. Old Firehand mai rămase 
nemişcat câtăva vreme, apoi se târi cu prudenţă până la 
chepeng ca să coboare. Se furişă pe trepte în jos, până-n 
camera inginerului, care-l aştepta treaz, şi-i povesti ce 
auzise, exprimându-şi convingerea că lucrurile vor decurge 
în felul plănuit. Apoi se despărţiră ca să se ducă la culcare. 

A doua zi, Old Firehand se trezi devreme. Fiind obişnuit cu 
activitatea şi mişcarea, nu-i venea uşor să stea liniştit şi 
ascuns în cameră, dar n-avea încotro. Să fi fost cam 
unsprezece când inginerul intră în camera lui, ca să-i spună 
că funcţionarul se ocupă cu zel de lucrarea ce-i fusese 
încredinţată şi că-şi dă toată osteneala să pară un om 
destoinic. În clipa aceea Old Firehand zări un om mărunt şi 
cocoşat, îmbrăcat într-un veston de vânătoare de piele, 
purtând în bandulieră o puşcă lungă şi urcând colina. 

— Humply-Bill! strigă uimit, şi adăugă explicaţia: Face 
parte dintre oamenii mei. Trebuie să se fi întâmplat ceva 
neaşteptat, altfel nu s-ar fi arătat pe-aici. Sper să nu fie 
ceva prea grav. Ştie că mă aflu aici incognito, ca să zic aşa, 
deci n-o să întrebe despre mine pe nimeni în afară de 
dumneavoastră. Vreţi să-l aduceţi aici, Sir? 

Inginerul ieşi chiar în clipa în care Bill intră pe poartă. 

— Sir - zise acesta - văd pe tăbliţa de pe uşă că aici stă un 
inginer. Pot să vorbesc cu domnul acela? 

— Eu sunt. Intraţi. Îl conduse în camera lui Old Firehand, 
care-l primi pe mărunţel întrebându-l ce-l determinase să 
vină în pofida celor stabilite înainte. 

— Nici o grijă, Sir; nu s-a întâmplat nimic rău - răspunse 
Bill. Poate că e chiar ceva bun, în orice caz e ceva ce trebuia 
să aflaţi. De aceea m-au ales pe mine să vă aduc vestea. Am 
călătorit în goană şi am urmat mereu calea ferată, ştiind că 


tramp-ii n-or să se arate în nici un caz în apropierea ei. Deci 
nu m-au observat. Calul l-am ascuns în pădure şi m-am 
apropiat în aşa fel încât nu cred că m-a văzut cineva de pe 
aici. 

— Bun - zise Old Firehand dând din cap. Ce s-a întâmplat 
deci? 

— Aseară, cum ştiţi, desigur, a venit Winnetou pe la noi. 
Asta i-a făcut o plăcere nespusă mătuşii Droll, dar şi ceilalţi 
erau foarte mândri să-l salute în mijlocul lor pe acest 
bărbat. Alesesem pentru tabără un loc pe care nu cred să-l 
poată găsi vreunul dintre bandiții ăştia. Dar ce să scape 
ochilor unui Winnetou! Cu puţin înainte iscodise tabăra 
tramp-ilor şi când se făcu întuneric complet, se duse acolo 
ca să-i observe şi eventual să asculte ce vorbesc. Văzând că 
nu mai vine până-n zori şi nici chiar după câteva ceasuri 
mai târziu, în toiul dimineţii, începuse să ne apuce 
îngrijorarea; dar era de prisos: nu păţise nimic; dimpotrivă, 
se apropiase în plină zi de tramp-i până la o distanţă de la 
care putea auzi ce vorbesc. Conversaţia asta de fapt nu 
erau vorbe, ci mai degrabă ţipete; sosise un trimis de-aici 
şi-i înnebunise pe toţi cu vestea pe care o aducea. 

— Aha, Dugby! 

— Da, Dugby, aşa-l chema pe tip. Povestea ceva despre o 
jumătate de milion de dolari şi că urmează să-i scoată dintr- 
un tren. 

— Aşa e. 

— Da? Şi apaşul ne-a spus aşa. Vasăzică, asta e capcana în 
care vreţi să-i ademeniţi! Dugby le-a spus tramp-ilor numai 
ce-aţi vrut dumneavoastră să le băgaţi în cap. Şi ştiţi, fără 
îndoială, că s-a dus la ei ca să le raporteze povestea? 

— Da, face parte din planul nostru să se ducă să le spună. 

— Dar trebuie să aflaţi şi dumneavoastră ce s-a hotărât 
apoi? 

— Desigur! Am pus noi la cale ceva ca s-o aflăm curând 
după întoarcerea lui Dugby. 


— Ei, nu mai aveţi nevoie de individul ăsta, fiindcă 
Winnetou a tras cu urechea şi a auzit tot. Pungaşii au ţipat 
atât de tare, de fericire, că se putea auzi cale de o poştă. 
Dugby are un cal prost, aşa că va sosi abia înspre prânz, 
deci Winnetou a fost foarte prevăzător trimiţându-mă aici. 
Fiindcă tramp-ii au adoptat numaidecât propunerile 
funcţionarului, urmând totuşi să schimbe un singur punct 
de program. 

— Pe care? 

— Cu privire la locul unde va avea loc atacul. Dat fiind că 
aici, la Sheridan, locuiesc o seamă de muncitori şi că un 
asemenea tren special trezeşte curiozitatea, bandiții se 
gândesc că mulţi muncitori îşi vor părăsi probabil casele ca 
să se uite la tren. Prin urmare, ar putea opune o rezistenţă 
neaşteptată; indivizii doresc banii, dar nu ţin să-şi dea 
sângele pentru ei. De aceea nu vor ca funcţionarul să 
împiedice plecarea trenului din Sheridan, ci să-i silească pe 
mecanic şi pe fochist să oprească la o oarecare distanţă, pe 
linie deschisă. 

— Au fixat un loc anume? 

— Nu; dar au intenţia să aprindă un foc pe lângă şine, ca 
locomotiva să oprească în dreptul lui. Dacă mecanicul şi 
fochistul n-or să vrea să dea ascultare, au de gând să-i 
împuşte. Poate că nu vă convine schimbarea asta, Sir? 

— Ba da, fiindcă astfel evităm în orice caz pericolul de care 
trebuie să ţinem seama şi anume că s-ar putea încinge o 
bătălie între muncitorii de aici şi tramp-i. Apoi e de prisos să 
mai mergem cu cele două iscoade până la Carlyle. Nici nu 
mai e nevoie să ne ferim de ei de acum încolo. V-a spus 
Winnetou unde să vă postați? 

— Da, în faţa tunelului care se deschide dincolo de pod. 

— Exact! Dar să staţi ascunşi până ce trenul a ajuns în 
dreptul vostru. Restul se va vedea pe loc. 

Acum se ştia cel puţin cum stăteau lucrurile şi se puteau 
trece la preparative. Telegraful se puse în funcţiune pentru 
a transmite la Carlyle directiva de a forma trenul şi pentru 


a cere trupe de la Fort Wallace. Până una alta, Humply-Bill 
mâncă şi bău, apoi se înapoie la fel de neobservat cum 
venise. 

Spre prânz sosi vestea de la cele două staţiuni anunţate că 
directivele se vor executa. Vreo două ore mai târziu îl 
văzură venind pe Dugby, chemat printr-un mesager de 
pretinsul Haller. Old Firehand stătea cu inginerul în camera 
sa. Amândoi îl odservau pe bandit fără a fi văzuţi; acesta 
umblă o clipă la butoiul cu apa de ploaie. 

— Primiţi-l în birou - zise Old Firehand - şi ţine-ţi-l de 
vorbă până vin şi eu. Mă duc să citesc biletul. 

Inginerul se duse în camera sa de lucru, şi îndată ce-l 
primi pe Dugby, Old Firehand ieşi pe poartă. Aruncând o 
privire spre butoi, zări o piatră alături şi, ridicând-o, văzu 
hârtia aşteptată; o despături şi citi rândurile scrise de 
„colonel”. Conţinutul corespundea exact cu raportul făcut 
de Humply-Bill. Old Firehand ascunse hârtia din nou sub 
piatră, apoi intră în birou, unde-l găsi pe Dugby stând într-o 
atitudine respectuoasă în faţa inginerului. Banditul nu-l 
recunoscu pe Old Firehand care purta acum un costum de 
pânză, aşa că se sperie cumplit când acesta îi puse mâna pe 
umăr şi-l întrebă pe un ton ameninţător: 

— Ştii cine sunt, maşter Dugby? 

— Nu - zise acesta perplex. 

— Înseamnă că n-ai deschis bine ochii la ferma lui Butler. 
Sunt Old Firehand. 

Scoase cuțitul din cingătoarea banditului şi un revolver 
dintr-un buzunar al pantalonului, fără ca acesta, îngrozit, să 
facă vreo mişcare ca să-l împiedice. Apoi zise către inginer: 

— Vă rog, Sir, duceţi-vă până sus, la conţopist, şi spuneţi-i 
că Dugby a trecut pe aici, dar atât. Apoi întorceţi-vă. 

Inginerul ieşi. Old Firehand îl apăsă pe bandit de umeri 
aşezându-l pe un scaun, apoi îl legă de spetează cu o sfoară 
groasă pe care o găsi pe birou. 

— Sir - spuse omul, revenindu-şi abia acum puţin din 
sperietură - de ce mă trataţi aşa? De ce m-aţi legat? Nu vă 


cunosc! 

— Taci! îi porunci vânătorul punând mâna pe revolver. 
Dacă scoţi un sunet fără voia mea, îţi trag un glonţ în cap! 

Ameninţat astfel, omul se făcu palid ca un mort şi nu mai 
îndrăzni nici să mişte din buze. Acum intră şi inginerul. Old 
Firehand îi făcu semn să stea lângă uşă; el însuşi se postă la 
fereastră, dar în aşa fel încât să nu poată fi văzut de afară. 
Era convins că în curând curiozitatea îl va mâna pe 
funcţionar încoace. Într-adevăr, abia trecuseră vreo două 
minute, când văzu un braţ întinzându-se înainte, pe după 
butoi; posesorul braţului nu se vedea, fiindcă stătea lipit de 
pervazul uşii. Firehand îi făcu semn inginerului, care 
deschise uşa brusc, tocmai când conţopistul voia să se 
furişeze la etaj, trecând în faţa ei. 

— Maşter Haller, n-ai vrea să intri puţin? îl invită inginerul. 

Cel apostrofat mai avea încă hârtia în mână. O băgă 
repede în buzunar şi ascultă de invitaţie, vizibil încurcat. 
Dar ce se mai schimbă la faţă văzându-l pe tovarăşul său 
legat de scaun! Totuşi, se stăpâni repede şi reuşi într- 
adevăr să pară degajat, firesc. 

— Ce hărtie-i aia, pe care ai băgat-o în buzunar? îl întrebă 
Old Firehand. 

— O pungă veche - răspunse tramp-ul. 

— Aşa? la arată-mi-o! 

Individul îi aruncă o privire mirată şi răspunse: 

— De unde şi până unde aveţi dreptul să-mi daţi un ordin 
atât de absurd? Cine sunteţi, în fond? Nu vă cunosc. 

— Ba îl cunoşti! interveni inginerul. E Old Firehand! 

— Old Fi!... strigă, sau mai bine zis ţipă banditul. De 
speriat ce era, ultima silabă îi rămase în gât. Ochii lui 
căscaţi erau aţintiţi asupra vânătorului. 

— Da, eu sunt - confirmă acesta. N-aţi prea bănuit că o să 
mă găsiţi aici. Iar în ce priveşte conţinutul buzunarelor 
dumitale, mi se pare că am mai multe drepturi asupra lui 
decât dumneata însuţi. la să vedem! 


Întâi, fără ca banditul să îndrăznească să se opună, Old 
Firehand îi luă cuțitul, apoi îi scoase un revolver încărcat 
din buzunar, pe urmă găsi şi scrisoarea. 

— Sir, cu ce drept faceţi asta? întrebă banditul cu mânie 
reţinută. 

— În primul rând, cu dreptul celui mai tare şi al omului 
cinstit, apoi domnul Charoy, care reprezintă autoritatea 
poliţienească în această localitate, m-a însărcinat să-i ţin eu 
locul în această chestiune. 

— În care chestiune? Ce am asupra mea e proprietatea 
mea. N-am făcut nimic ilegal şi am dreptul să aflu de ce mă 
trataţi ca pe un hoţ. 

— Ca pe un hoţ? Pshav! Ferice de dumneata dacă ar fi 
doar atât! Nu e vorba numai de un furt. ci în primul rând de 
un omor, şi în al doilea rând de ceva încă şi mai grav decât o 
simplă crimă şi anume de atacul asupra unui tren şi de 
jefuirea lui, cu care prilej n-ar muri numai un singur om. 
Dumneata faci parte dintre tramp-ii care i-au atacat pe 
osagi la Osaga-nook, au luat cu asalt ferma lui Butler şi care 
acum vor să scoată o jumătate de milion de dolari din trenul 
care-i transportă. 

Se vedea bine ce spaimă îi cuprinse pe amândoi, dar cel 
care se dădea drept Haller se stăpâni şi răspunse, dându-şi 
aerul unui om perfect nevinovat: 

— Nu ştiu nimic din câte spuneţi. 

— "Totuşi, ai venit aici numai cu scopul de a iscodi care ar fi 
cel mai bun prilej şi de a-ţi înştiinţa tovarăşii. 

— Eu? N-am ieşit din casă nici măcar o clipă! 

— Foarte adevărat; dar amicul dumitale a făcut pe 
mesagerul. Şi ce-aţi discutat aseară prin fereastra 
deschisă? Am stat pe acoperiş, deasupra ferestrei, şi am 
auzit fiecare cuvânt. Pe hârtia asta scrie răspunsul pe care 
vi-l trimite „colonelul” roşcat. Tramp-ii îşi au tabăra nu 
departe, la Eagle-tail. Vor să vină noaptea pe aici, să se 
posteze de-a lungul liniei ferate dincolo de Şheridan şi să 
aprindă un foc, care să vă arate vouă locul unde urmează 


să-l siliţi pe mecanic să oprească trenul; apoi vor să scoată 
banii din tren. 

— Sir! bâigui individul, neputând să-şi mai ascundă spaima 
- dacă există într-adevăr oameni care vor să întreprindă aşa 
ceva, e doar un concurs de împrejurări cu totul necunoscut 
de mine, care dă impresia că sunt asociat cu aceşti 
criminali. Sunt un om cinstit şi... 

— la mai taci! porunci Old Firehand. Un om cinstit nu 
ucide! 

— Vreţi să susţineţi cumva că am ucis? 

— Sigur! Amândoi sunteţi ucigaşi. Unde e medicul, unde e 
ajutorul lui, pe care i-aţi urmărit voi împreună cu 
„colonelul” roşcat? Nu l-aţi omorât pe funcţionar pentru că 
aveaţi nevoie de scrisoarea lui de recomandare, ca să te 
prezinţi aici în locul lui, dându-te drept Haller, şi ca să-ţi 
uşurezi astfel misiunea de spion? Şi nu i-aţi luat oare 
şarlatanului toţi banii pe care-i avea? 

— Sir, eu... nu ştiu nimic... din toate astea - se bllbâi 
banditul. 

— Nu? Atunci am să ţi-o dovedesc imediat. Dar ca să nu-ţi 
dea în gând să încerci să ne scapi, am să mă asigur de 
persoana dumitale. Domnule Charoy, fiţi atât de bun şi 
legaţi mâinile acestui individ la spate, îl ţin eu. 

Auzind aceste cuvinte, banditul se repezi spre uşă ca să 
fugă. Dar Old Firehand era mai rapid. Îl prinse, îl trase 
înapoi şi-l ţinu strâns, deşi omul se zbătea cu putere, aşa 
încât inginerul putu să-l lege fără greutate. Apoi îl 
dezlegară pe Dugby de scaun şi-i conduseră pe amândoi în 
camera în care stătea Hartley, rănitul. Acesta se ridică în 
capul oaselor văzându-i şi strigă: 

— Ia te uită! Indivizii care m-au jefuit şi l-au omorât pe 
bietul Haller! Şi unde-i al treilea? 

— Lipseşte pentru moment, dar o să ne cadă în mâini şi el 
- răspunse Old Firehand. Ei neagă că ar fi comis fapta. 

— Neagă? îi recunosc cu toată certitudinea şi pot să depun 
o mie de jurăminte că ei au fost! 


— Nici nu e nevoie de mărturia dumitale, maşter Hartley. 
Avem destule dovezi ca să ştim cu cine avem de-a face. 

— Bun! Dar cum stau lucrurile cu banii mei? 

— O să mai vedem. Pentru moment, le-am luat doar armele 
şi hârtia asta care-i demască. 

Bandiţii nu mai ziceau nimic; îşi dădeau seama că ar fi fost 
ridicol să mai nege. Acum li se goliră complet buzunarele. 
Se găsiră şi bancnotele care reprezentau partea lor din jaf 
şi care fură înapoiate lui Hartley. Mărturisiră acum că restul 
e în posesia „colonelului”. Apoi fură legaţi şi de picioare şi 
culcaţi pe jos. Casa nu avea pivniţă sau altă încăpere sigură 
unde ar fi putut fi închişi. Dar Hartley era atât de 
înverşunat împotriva lor, că nu s-ar fi putut găsi paznic mai 
vigilent. Primi un revolver cu indicaţia să-i împuşte pe loc 
dacă încearcă cumva să desfacă legăturile. 

Acum se putea trece la pregătirile celelalte în vederea 
executării planului. Nu mai era nevoie să-i instaleze pe cei 
doi tramp-i pe locomotivă, prin urmare nici să plece cu ei la 
Carlyle cu drezina, aşa că trimiseră doar o telegramă acolo, 
cu indicaţia ca trenul să pornească la o oră anumită şi să se 
oprească înainte de a intra în Şheridan, într-un loc anumit, 
unde urma să fie preluat de Old Firehand. 

Ceva mai târziu, în cursul după-amiezii, sosi vestea 
telegrafică de la Fort Wallace că îndată ce se va întuneca, 
va porni un grup de soldaţi şi se va afla pe la miezul nopţii 
la locul întâlnirii. 

CAPITOLUL X. 

LA EAGLE-TAIL. 

Muncitorii de la Şheridan erau în majoritate germani şi 
irlandezi. Deocamdată nu bănuiau nimic din cele petrecute 
până acum; nu fuseseră puşi la curent, fiindcă se 
presupunea că şeful bandiţilor va fi trimis iscoade să-i 
observe şi că aceste iscoade ar putea fi avertizate, 
observând comportarea oamenilor. Dar când se făcu ora 
încetării lucrului, inginerul împărtăşi lui overseer of the 
loorkmen (contramaistrului) tot ce era necesar şi-i dădu 


însărcinarea să-i înştiinţeze în mod discret pe muncitori de 
cele întâmplate. 

Contramaistrul era originar din New-Hampshire şi avea în 
urma sa o viaţă agitată. Îşi făcuse ucenicia în branşa 
construcţiilor şi lucrase câţiva ani în această meserie, dar 
nu ajunsese să-i creeze o situaţie independentă, de aceea se 
apucase de altă profesiune, lucru de loc ruşinos pentru un 
iancheu. Însă nici în noua meserie nu-l favorizase norocul, 
aşa că-şi luase rămas bun de la ţinuturile răsăritene şi 
trecuse la apus de Mississippi, să şi-l caute acolo, din păcate 
cu acelaşi insucces. Acum, în sfârşit, găsise la Sheridan un 
post în care-şi putea valorifica cunoştinţele mai demult 
dobândite; nu se simţea însă deloc mulţumit. Cine a respirat 
o dată aerul preriei şi al codrilor seculari nu se adaptează 
decât cu greu, sau chiar deloc, unor condiţii de viaţă bine 
orânduite. 

Acest om, pe nume Watson, se bucură nespus auzind de 
cele ce urmau să se petreacă. 

— Har Domnului - zise - În sfârşit o schimbare în 
monotonia asta cotidiană! Bătrâna mea carabină a stat 
destul părăsită într-un colţ, aşteptând cu jind să mai 
glăsuiască o dată, spunând o vorbuliţă cu rost. Bănuiesc că 
astăzi va avea prilejul s-o facă. Dar e ceva curios. Numele 
pe care l-aţi pomenit nu mi-e necunoscut, Sir. „Colonelul” 
roşcat? Şi-l cheamă Brinkley? M-am întâlnit o dată cu un 
Brinkley, care avea părul vopsit în roşu, scalpul său natural 
fiind însă de culoare închisă. Era cât p-aci să plătesc 
întâlnirea asta cu viaţa. 

— Unde şi când s-a petrecut întâlnirea? întrebă Old 
Firehand. 

— Acum doi ani, şi anume tocmai pe la Grand River. 
Fusesem în munţi, pe la Lacul de Argint, cu un coleg, un 
neamţ cu numele de Engel; voiam să ne ducem la Pueblo şi 
apoi pe şoseaua din Arkansas spre est, ca să ne procurăm 
unelte pentru o treabă care ne-ar fi adus milioane. 

Old Firehand ascultă cu şi mai mare interes. 


— Îl chema Engel? întrebă. O treabă care urma să vă 
aducă milioane? Putem să aflăm mai multe amănunte? 

— De ce nu? Ne-am jurat, ce-i drept, unul altuia tăcerea 
cea mai deplină, dar milioanele s-au dus, fiindcă n-am 
apucat să ne executăm planul; socotesc, prin urmare, că nu 
mai sunt legat prin jurământ. Era vorba de găsirea unei 
comori uriaşe, scufundate în apele Lacului de Argint. 

Inginerul izbucni într-un hohot de râs neîncrezător, de 
aceea contramaistrul continuă, după cum urmează: 

— Pare ceva scos dintr-un roman de aventuri, dar e totuşi 
adevărat. Dumneavoastră, domnule Firehand, sunteţi unul 
dintre cei mai renumiţi westmeni, şi aţi păţit şi trăit desigur 
multe lucruri pe care, dacă v-aţi apuca să le povestiţi, 
nimeni nu le-ar crede posibile. Poate că cel puţin 
dumneavoastră nu râdeţi de vorbele mele. 

— Nici nu mă gândesc! răspunse vânătorul cu toată 
seriozitatea. Sunt gata să vă dau crezare, şi am motive bine 
întemeiate s-o fac. Şi eu am aflat cu toată certitudinea că ar 
exista o comoară scufundată în adincul lacului. 

— Într-adevăr? Ei bine, cred că aş putea jura cu conştiinţa 
curată că e adevărată povestea cu comoara. Cel care ne-a 
spus-o nu ne-a minţii, asta-i sigur. 

— Cine era? 

— Un indian bătrân. Nu mai văzusem niciodată un om atât 
de bătrân. Slăbise de tot de se făcuse ca un schelet şi ne-a 
spus el însuşi că a apucat cu mult peste o sută de veri. Zicea 
că-l cheamă Hauey-kolakakho, dar ne-a mărturisit 
confidenţial că în realitate numele Lui e Ikhatci-tatli. Ce 
înseamnă aceste nume indiene nu ştiu. 

— Ştiu eu - Îl întrerupse Old Firehand. Primul e în limba 
tonkawa, al doilea aparţine limbii aztece, dar ambele au 
acelaşi înţeles şi anume „Marele Părinte”. Continuă, 
domnule Watson! Sunt foarte dornic să aflu în ce fel aţi 
făcut cunoştinţă cu acel indian. 

— Ei bine, de fapt asta nu s-a petrecut într-un fel ieşit din 
comun sau oarecum aventuros. Greşisem socoteala timpului 


şi rămăsesem prea multă vreme în munţi, aşa că am fost 
surprins de primele zăpezi. Eram deci silit să rămân sus şi 
să caut un loc în care să aştept sfârşitul iernii fără să mor 
de foame. Singur-cuc, înzăpezit complet, nu era glumă! 
Spre norocul meu, m-am dus până la Lacul de Argint şi am 
zărit acolo o căsuţă de piatră din care ieşea fum; eram 
salvat. Proprietarul căsuţei era tocmai acel indian bătrân. 
Avea un nepot şi un strănepot care se chemau „Ursul-cel- 
Mare” şi „Ursul-cel-Mic” şi care... 

— Ah! Nintropan-hauey şi Nintropan-homoş? interveni Old 
Firehand din nou. 

— Da, aşa sunau cuvintele indiene. Îi cunoaşteţi cumva pe 
aceştia, Sir? 

— Da, dar continuă, continuă! 

— Cei doi „urşi” plecaseră în munţii Wahsatch, unde au 
fost nevoiţi să rămână până-n primăvară. larna venise prea 
de timpuriu şi era cu neputinţă să treci de acolo prin 
masele de zăpadă până la Lacul de Argint. Aşa că am dat 
numai peste bătrân, dar nu era singur, mai primise înainte 
pe altcineva în căsuţa sa, şi anume pe acest Engel, neamţul 
de care am pomenit, care se refugiase aici ca şi mine, de 
când cu primul viscol. O să vă povestesc totul pe scurt, aşa 
că vă spun doar că am petrecut toţi trei toată iarna 
împreună. N-am dus lipsă de mâncare: era vânat destul; 
frigul însă îi dăunase bătrânului, şi de cum începu să sufle o 
boare călduţă, a trebuit să-l îngropăm. Ne îndrăgise, şi ca 
să se arate recunoscător pentru ajutorul nostru, ne-a 
împărtăşit taina despre comoara din Lacul de Argint. Avea o 
bucată de piele foarte veche, pe care era desenat cu 
precizie locul cu pricina, şi ne-a îngăduit să facem o copie 
după acest desen. Din întâmplare, Engel avea hârtie asupra 
lui, fără de care n-am fi putut copia desenul, căci bătrânul 
nu voia să ne dea bucata de piele, ţinând s-o păstreze 
pentru cei doi „urşi”. A îngropat-o în ziua morţii sale, dar n- 
am aflat unde, căci i-am respectat dorinţa şi n-am încercat 


s-o căutăm. După ce i-am făcut mormântul am plecat. Engel 
cususe hârtia cu desenul în căptuşeala vestonului său. 

— N-aţi aşteptat întoarcerea celor doi „urşi”? întrebă Old 
Firehand. 

— Nu. 

— Asta a fost o mare greşeală. 

— Se poate; dar trăisem luni de zile înzăpeziţi şi ne era 
dor de oameni. Am şi ajuns în curând printre oameni, dar ce 
fel de oameni! Am fost atacați de o ceată de indieni din 
tribul Utah, care ne-au jefuit complet. Ne-ar fi omorât, cu 
siguranţă, dar îl cunoscuseră pe bătrânul indian, şi când au 
aflat că ne-am ocupat de el şi că după moartea sa l-am 
înmormântat, ne-au lăsat viaţa, ne-au restituit cel puţin 
hainele şi ne-au dat drumul. Au păstrat însă armele noastre, 
lucru pentru care au mai puteam să le fim recunoscători, 
dat fiind că fără arme eram expuşi tuturor primejdiilor, 
Chiar şi celei de a muri de foame. Spre norocul, sau mai 
degrabă spre nenorocul nostru, ne-am întâlnit a treia zi cu 
un vânător de la care am primit carne. Când a auzit că 
vrem să ne ducem la Pueblo, a pretins că are aceeaşi ţintă 
şi ne-a îngăduit să-l întovărăşim. 

— Acesta era roşcatul Brinkley? 

— Da. Îşi zicea altfel pe atunci, dar am aflat mai târziu că-l 
cheamă aşa. Ne-a tras de limbă în fel şi chip, iar noi i-am 
spus tot: numai despre comoara din lac şi despre desenul 
pe care Engel îl avea asupra sa nu i-am spus nimic, fiindcă 
înfăţişarea lui nu inspira încredere. N-am ce face, am avut 
dintotdeauna o antipatie pentru oamenii cu părul roşu, deşi 
socotesc că nici printre ei nu sunt mai mulţi nemernici 
decât printre cei care poartă pe cap un scalp de altă 
culoare. Bineînţeles că tăcerea noastră nu ne-a folosit la 
mare lucru. Cum numai el poseda arme, pleca adesea la 
vânătoare, şi atunci noi doi stăteam laolaltă şi vorbeam 
aproape numai despre comoară. Odată s-a întors pe furiş, s- 
a strecurat în spatele nostru şi ne-a ascultat convorbirea. 
Când a pornit din nou după vânat, m-a poftit să mă duc cu 


el, zicând că patru ochi văd mai mult decât doi. După ooră, 
când ne depărtasem îndeajuns de Engel, mi-a spus că a 
auzit tot şi că, drept pedeapsă pentru neîncrederea 
noastră, o să ne ia desenul. Totodată, a şi scos cuțitul şi s-a 
repezit la mine. M-am apărat din răsputeri, dar în zadar; 
mi-a înfipt cuțitul în piept. Din fericire, însă, nu m-a nimerit 
în inimă, crezând totuşi că m-a omorât. Când m-am trezit, 
m-am văzut în mijlocul unei cete de imigranţi care mă 
găsiseră şi mă pansaseră. Le-am povestit ce se întâmplase, 
dar aceşti oameni simpli nu se simțeau în stare să 
regăsească urma ucigaşului. Eu însumi am avut nevoie de 
vreme îndelungată până m-am refăcut suficient ca să mă 
pot despărţi de cei care-mi salvaseră viaţa. Cum nu am 
găsit nici mormântul, nici cadavrul lui Engel, îmi îngăduiam 
să presupun că scăpase din mâinile ucigaşului. 

— Da, a scăpat - zise Old Firehand. 

— Cum? întrebă contramaistrul. Dumneavoastră ştiţi, Sir? 

— Da. Dar am să vă spun mai încolo. Continuă povestirea! 

— Înainte de toate, m-am îndreptat spre cea mai apropiată 
aşezare, unde am avut parte de o primire bună şi de ajutor. 
Acolo am stat o jumătate de an făcând tot felul de munci ca 
să câştig îndeajuns pentru a pleca în ţinuturile din est. 

— Unde voiai să te duci? 

— La Engel. Ştiam că are un frate la Russelville, în 
Kentucky, şi hotărâsem împreună să mergem la el ca să 
facem acolo preparativele pentru expediţia noastră spre 
Lacul de Argint. Când am sosit acolo, am auzit că acest 
frate se mutase în Arkansas; dar unde exact n-a ştiut nimeni 
să-mi spună. Lăsase la un vecin o scrisoare câtre Engel, 
pentru cazul că acesta ar întreba de el. Într-adevăr, venise 
şi primise scrisoarea în care desigur că era indicată noua 
adresă; apoi plecase iar; cât despre vecin, murise între 
timp. Dar Engel povestise aventura noastră la Russelville, şi 
spusese că pe ucigaşul meu îl cheamă Brinkley. Cum şi în ce 
fel aflase acest nume, nu am cum să ştiu. Aşa, domnilor, asta 
e ce aveam de povestit. Dacă numele ăsta de Brinkley 


corespunde, mă bucur grozav că am să-l revăd pe 
nemernicul ăla, şi socot că am să mă răfuiesc cu el. 

— Mai sunt şi alţii care au aceeaşi intenţie - observă Old 
Firehand. Acum mi-a mai rămas un singur lucru nelămurit. 
Ai spus adineauri că părul roşu al lui Brinkley nu e natural. 
De unde ştii? 

— E foarte simplu. Pe când trăiam laolaltă, se vede că-şi 
isprăvise colorantul şi atunci culoarea mai închisă începuse 
să se arate la rădăcina părului. 

— Well. Atunci nu mai e nici o îndoială că aţi avut de-a face 
cu „colonelul” roşcat. Toată viaţa şi activitatea acestui om 
pare să se compună numai din crime. Sper că reuşim azi să 
punem capăt şirului lor. 

— Asta doresc şi eu din suflet. Dar nu mi-aţi spus încă ce 
trebuie să facem ca să ne apărăm de atacul aşteptat. 

— Nici nu e nevoie s-o ştii de pe acum. O s-o afli la 
momentul potrivit. Deocamdată, muncitorii trebuie să stea 
liniştiţi; să fie pregătiţi pentru o întreagă noapte de veghe. 
Apoi să-şi pună la punct armele. Încă înainte de miezul 
nopţii se vor urca într-un tren care-i va duce la locul cu 
pricina. 

— Well, mă mulţumesc cu aceste informaţii. Toată lumea o 
să se conformeze dispoziţiilor pe care le-aţi dat. 

După plecarea contramaistrului, Old Firehand se informă 
dacă inginerul nu are cumva doi muncitori care să semene 
la statură şi la faţă cu cei doi tramp-i făcuţi prizonieri; ar 
mai trebui să aibă şi curajul necesar pentru a lua locul 
prizonierilor pe locomotivă. Charoy se gândi câtva timp, 
apoi trimise un negru să aducă persoanele pe care le 
considera potrivite. Când veniră, Old Firehand îşi dădu 
seama că alegerea nu fusese proastă: staturile erau 
aproape la fel, iar în privinţa trăsăturilor feţei era de 
presupus că noaptea, pe întuneric, nu se vor remarca 
deosebirile. Mai urma să se asigure că vocile lor nu erau 
prea diferite. De aceea Old Firehand îi duse pe cei doi 
muncitori în camera lui Hartley, unde procedă la un scurt 


simulacru de interogatoriu, în aşa fel ca muncitorii să audă 
vocile tramp-ilor, pentru a le putea imita mai târziu, cât de 
cât. 

Când toate acestea fură gata, vânătorul ieşi din casă spre 
a mai cerceta o dată împrejurimile aşa cum obişnuiesc 
westmanii. 

În cazul că veniseră spioni, aceştia se aflau fără îndoială 
într-un loc din care colonia de muncitori putea fi observată 
în timpul nopţii cât se poate de exact, fără a se expune 
vreunui pericol. Exista un astfel de loc şi se afla nu prea 
departe de casa inginerului. Fusese necesar să se sape 
terenul, aşa că în imediata apropiere a şinelor se înălța un 
taluz în vârful căruia creşteau câţiva arbori. De acolo, de 
sus, avea cea mai bună perspectivă, iar arborii ofereau 
paravanul necesar. Dacă prezenţa spionilor era de căutat 
undeva, acela era locul unde se impunea să-i cauţi. 

Old Firehand se strădui să ajungă neobservat înspre 
partea opusă, la baza micii ridicături de pământ, apoi se 
urcă târându-se. Îndată ce ajunse, văzu că socoteala lui 
fusese exactă. Zări sub arbori două persoane care se 
întreţineau cu voce scăzută. Curajosul vânător se apropie 
tiptil până ce capul său atinse trunchiul copacului lângă 
care şedeau. Ar fi putut să-i atingă cu mâinile. Putea să-şi 
permită să se apropie de ei într-atât, fiindcă costumul său 
cenuşiu nu se distingea de sol nici dacă cineva avea ochii 
extrem de ageri. Din păcate, conversaţia lor încetase 
tocmai, şi trecu o bună bucată de vreme până ce unul din ei 
zise: 

— Dar ai aflat ce-o să urmeze mai târziu, după ce am 
isprăvit aici? 

— Nimic sigur - răspunse celălalt. 

— Circulă fel de fel de zvonuri, dar probabil că doar câţiva 
ştiu ceva sigur. 

— Da, „colonelul” e tăcut şi are numai puţini confidenţi. 
Planul lui real îl cunosc fără îndoială numai cei care au fost 
cu el înaintea noastră. 


— Te gândeşti la Woodward, care a scăpat cu el din 
mâinile rafter-ilor? Păi ăsta pare să fie foarte comunicativ 
tocmai faţă de tine. Nu ţi-a spus nimic? 

— Aluzii, nimic mai mult. Din cuvintele lui trag concluzia 
că „colonelul” n-are intenţia să ţină toată ceata noastră 
adunată în jurul lui. Un număr aşa de mare de oameni e 
doar o piedică pentru realizarea planurilor sale ulterioare. 
Şi nu pot decât să-i dau dreptate. Cu cât suntem mai mulţi, 
cu atât mai mic e câştigul ce-i revine fiecăruia. Mă gândesc 
că o să-i aleagă pe cei mai buni şi o să dispară cu ei subit. 

— Ei, drăcie! Atunci ar însemna ca ceilalţi să fie traşi pe 
sfoară? 

— Cum, traşi pe sfoară? 

— Ei, dacă, de exemplu” colonelul” dispare mâine cu cei 
pe care vrea să-i păstreze alături de el? 

— N-ar fi rău deloc. Eu m-aş bucura. Se înţelege de la sine 
că noi doi n-o să fim printre cei înşelaţi, care rămân mofluzi! 

— Poţi să mi-o dovedeşti? Dacă nu, o să stau cu ochii în 
patru şi-o să fac scandal. 

— Nu e greu să aduci dovada. Nu te-a trimis încoace cu 
mine? 

— Şi ce dacă? 

— O asemenea misiune nu se dă decât unor oameni dibaci 
şi de încredere. Încredinţându-ne supravegherea acestui 
loc, ne-a dat cel mai bun certificat. Ce reiese din asta? Dacă 
are într-adevăr intenţia să scape de mulţi dintre ai noştri, 
noi n-o să facem parte dintre aceştia, ci, în orice caz, dintre 
cei pe care-i ia cu sine. 

— Hm! E valabil. Raționamentul ăsta e bun şi mă linişteşte. 
Dar dacă crezi că şi eu am să fiu printre cei aleşi, de ce te 
ascunzi de mine şi nu-mi spui ce ţi-a împărtăşit Woodward 
despre planurile „colonelului”? 

— Pentru că nu sunt încă lămurit nici eu. Dacă vrei, îţi 
spun ce ştiu. E vorba de o expediţie în mnnţi. Pe undeva, 
sus, a trăit cândva, în timpuri străvechi, un popor al cărui 
nume îmi scapă acum. Acest popor ori a plecat spre nord, 


ori a fost exterminat, dar, înainte de asta, a scufundat 
comori enorme în lac. 

— Prostii! Cine posedă comori le ia cu el când pleacă. 

— 'Ţi-am spus doar că e posibil să fi fost exterminați! 

— În ce constă presupusa comoară? în bani de aur? 

— Asta nu ştiu. Nu sunt un învăţat, şi prin urmare nu pot 
să-ţi spun dacă aceste popoare vechi au bătut monede. 
Woodward zicea că era un popor păgân şi că avea temple 
uriaşe cu idoli din aur şi argint masiv şi cu nenumărate vase 
de acelaşi fel. Bogăţiile astea zac în Lacul de Argint, de 
aceea se şi numeşte aşa. Colonelul posedă, pare-se, un 
desen cu ajutorul căruia vom fi în stare să dibuim exact şi 
cu certitudine locul cu pricina. 

— Aşa! Şi unde se află acest Lac de Argint? 

— Asta nu ştiu. În nici un caz n-o să vorbească despre asta 
până n-a hotărât pe cine vrea să ia cu el. Se înţelege de la 
sine că nu-şi poate divulga dinainte secretul şi intenţiile. 

— Bineînţeles! Dar afacerea e periculoasă, în orice caz! 

— De ce? 

— Din pricina indienilor. 

— Pshaw. Acolo nu locuiesc decât doi roşii, nepotul şi 
strănepotul indianului de la care are desenul. lar pe ăştia 
doi i-ai curăța cu două împuşcături! 

— Dacă-i aşa, să zic şi eu că e bine. N-am mai fost sus, în 
Munţii Stâncoşi, deci trebuie să mă bizui pe cei care se 
pricep la chestiunea asta. Deocamdată, găsesc că ar trebui 
să ne concentrăm toată atenţia asupra loviturii noastre de 
azi. Crezi că o să reuşească? 

— Cu siguranţă. Uită-te şi tu ce linişte e în toată colonia! 
Nu e om care să bănuiască ceva despre prezenţa noastră 
sau ceva în legătură cu proiectul nostru. Iar doi dintre cei 
mai buni şi mai şireţi dintre ai noştri sunt de pe acum acolo, 
ca să pregătească terenul. Cine s-ar putea gândi aşadar la 
un eşec! Trenul soseşte aici, stă cinci minute şi porneşte 
mai departe. La o oră de drum de aici vor da de focul 
nostru. În dreptul lui, cei doi tovarăşi ai noştri care se află 


pe locomotivă pun mecanicului revolverul în piept şi-l silesc 
să oprească trenul. Noi îl înconjurăm, „colonelul” se urcă şi 
ia... 

— Ho-ho! îl întrerupse celălalt. Cine se urcă? Nu cumva 
„colonelul” singur? Sau numai cu câţiva, cu care apoi pune 
frumuşel în mişcare maşina cu aburi şi salutare? Mai încolo 
opreşte, coboară, ia jumătate de milion şi dispare? lar 
ceilalţi se trezesc mofluzi, şi se aleg numai cu propriile lor 
mutre uluite? Nu, aşa nu mă joc! 

— Ce-ţi închipui! făcu celălalt pe un ton supărat. Ţi-am mai 
spus: în cazul în care „colonelul” ar avea într-adevăr 
intenţia asta, noi doi ne-am găsi printre cei care se vor urca 
în tren. Dacă, pe de altă parte, Lacul de Argint ne oferă 
comori atât de uriaşe, nu-i nevoie să procedăm necinstit 
faţă de tovarăşii noştri de aici; fiecare îşi primeşte partea, 
după aceea „colonelul” poate să-şi aleagă pe cine vrea ca 
să-l însoţească în munţi. Gata! Să nu mai vorbim despre 
asta! Acum aş vrea să ştiu numai ce e cu locomotiva aceea 
de colo; focul arde sub cazan, deci e gata de plecare. 
Încotro? 

— Poate că e locomotiva de probă, care urmează să plece 
înaintea trenului cu bani? 

— Nu. Atunci n-ar aştepta încă de pe acum. Trenul nu vine 
decât după ora trei. Mie, locomotiva asta nu-mi place şi tare 
aş vrea să aflu ce se urmăreşte cu ea. 

Omul exprima o bănuială de care trebuia ţinut într-adevăr 
cont. Old Firehand îşi dădu seama că locomotiva nu poate 
rămâne acolo. Era una mică, obişnuită pentru trenurile 
utilizate în timpul construcţiei, de care se ataşează vagoane 
pentru transportul de pământ. În aceste vagoane urmau să 
fie transportaţi muncitorii. Pentru a risipi bănuielile 
iscoadei, nu se mai putea aştepta acum până la miezul 
nopţii, ci trebuia pornit numaidecât. Old Firehand se 
retrase deci târâş şi se furişă până la casa inginerului, ca 
să-i comunice ce auzise. 


— Wel, făcu acesta. Atunci trebuie să-i expediem pe 
oamenii noştri numaidecât. Dar spionii or să-i vadă când se 
urcă în tren! 

— Nu. Le dăm ordin muncitorilor să se furişeze nevăzuţi; 
să meargă cale de vreun sfert de oră de-a lungul liniei şi să 
aştepte acolo până soseşte trenul gol, ca să-i ia; cum 
zgomotele nu se aud la distanţa asta şi cum linia face 
înainte o cotitură, spionii n-or să vadă şi nici n-or să audă că 
trenul s-a oprit acolo. 

— Şi câţi oameni rețin aici? 

— Douăzeci sunt de-ajuns pentru apărarea casei 
dumneavoastră şi pentru paza celor doi prizonieri. Măsurile 
pe care le luaţi pot fi executate în răstimp de o jumătate de 
oră, apoi trenul porneşte. Mă furişez din nou pe la spioni ca 
să aud ce mai spun. 

În curând se afla iar în apropierea celor doi bandiți care 
tăceau acum. Avea aceeaşi perspectivă ca şi ei asupra 
întregului teren şi-şi dădu toată osteneala să remarce vreo 
mişcare a localnicilor, dar în zadar. Oamenii se depărtau pe 
ascuns, cu atâta prudenţă, încât spionii nu aveau habar de 
ce se-ntâmplă. De altfel, lămpile din clădiri şi căsuțe erau 
prea slabe ca să lumineze localitatea în aşa fel încât să poţi 
distinge bine nişte oameni umblând prin ea. Deodată, văzu 
o lanternă cu lumină vie purtată din casa inginerului înspre 
şine. Cel care o ducea strigă tare, ca să se audă până 
departe: 

— Trenul de marfă gol porneşte spre Wallace! Au nevoie 
de vagoane acolo! 

Cel care striga aşa era inginerul. Se înţelesese cu 
mecanicul, aşa că acesta îi răspunse la fel de tare: 

— Well, Sir! Bine că pornim în sfârşit şi nu mai ard 
cărbunii degeaba! Aveţi vreun comision de dat pentru cei 
din Wallace? 

— Nimic, doar să-i spui noapte bună inginerului pe care-l 
vei găsi probabil la o partidă de cărţi când o să ajungeţi. 
Good road! 1 


— Good nightSir! Câteva şuierături stridente, apoi trenul 
se puse în mişcare. Când huruitul roţilor se stinse în 
depărtare, unul dintre spioni zise: 

— Ei, acum ştii ce e cu locomotiva asta? 

— Da, m-am liniştit. Duce vagoane goale la Fort Wallace 
unde au nevoie de ele. Bănuiala mea era neîntemeiată. 

— Băânuiala n-are nici un rost aici. Planul e bine ticluit şi 
trebuie să reuşească fără doar şi poate. În fond, am putea 
pleca acum. 

— Ba nu. „Colonelul” ne-a poruncit să aşteptăm până la 
miezul nopţii, şi suntem datori să-i dăm ascultare. 

— Mă rog, dacă vrei! Dar dacă e să rezist până atunci, nu 
văd de ce să-mi obosesc ochii inutil. Mă culc şi dorm. 

— Şi eu; e lucrul cel mai cuminte. Mai târziu n-o să avem 
timp şi probabil nici chef de odihnă. 

Old Firehand se strecură la iuţeală mai încolo, căci cei doi 
bandiți se urniseră de la locurile lor ca să se instaleze cât 
mai comod. Se întoarse la casa inginerului, întâlnindu-se cu 
acesta în uşă. Intrară împreună şi se aşezară la un pahar de 
vin, cu nişte ţigări de foi, ca să aştepte ora plecării. Nu mai 
erau decât douăzeci de muncitori în localitate, un număr 
mai mult decât suficient. Ceilalţi plecaseră pe ascuns, 
conform ordinului primit, în afara localităţii, se aşteptară 
unii pe alţii, şi astfel adunaţi, merseră de-a lungul liniei 
până la distanţa stabilită. Rămaseră acolo până ce sosi 
trenul să-i ia, pentru a-i duce până la Eagle-tail unde se 
opri. Era cu neputinţă ca tramp-ii să mai observe ce avea să 
urmeze, căci fără îndoială porniseră şi ei. 

1 Drum bun (în limba engleză în text). 

2 Noapte bună (în limba engleză în text). 

Old Firehand alesese un loc extrem de favorabil. Trenul 
trecea acolo peste râul strâns între maluri înalte. Pe vremea 
aceea exista un pod provizoriu, pe care erau aşezate şinele, 
iar pe malul celălalt intra numaidecât într-un tunel lung de 
vreo şaptezeci de metri. La câţiva paşi înainte de a ajunge 
pe pod, trenul se opri, dar nu era gol, cum crezuseră 


spionii; ultimele două vagoane erau încărcate cu lemne de 
foc şi cărbuni. Îndată ce roţile încetară să se mai 
învârtească, din întunericul nopţii ieşi o fiinţă mică şi 
bondoacă, arătând ca o femeie, se apropie şi-l întrebă pe 
mecanic cu o voce subţire, de falset: 

— Sir, ce căutaţi aici de pe acum? Nu cumva aţi adus 
muncitorii? 

— Ba da - răspunse mecanicul, uitându-se mirat la făptura 
asta ciudată, care stătea tocmai în razele de lumină ale 
focului din locomotivă. Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

— Eu? zise grăsunul râzând. Eu sunt mătuşa Droll. Ei, nu 
vă speriaţi chiar aşa de rău! Să nu vă zdruncinaţi cumva 
nervii. Mătuşă nu sunt decât aşa, între altele; o să vi se 
explice mai încolo cum vine asta. Deci, de ce-aţi venit? 

— Aşa ne-a poruncit Old Firehand, fiindcă a ascultat ce 
vorbeau doi spioni trimişi de tramp-i, care ar fi intrat la 
bănuieli dacă porneam mai târziu. Îi găsim aici pe oamenii 
vestitului vânător? 

— Da, dar să n-o rupeţi la fugă de frică; sunt numai unchi, 
eu sunt singura mătuşă din companie. 

— Nici nu mă gândesc să mă tem de dumneavoastră, 
domnişoară sau doamnă. Şi unde sunt tramp-ii? 

— Au plecat; au şters-o acum vreo trei sferturi de oră. 

— Atunci putem începe cu descărcatul lemnelor şi al 
cărbunilor. 

— Da. Dar întâi luaţi-i pe oamenii dumneavoastră din nou 
pe bord, apoi mă urc şi eu, ca să vă dau indicaţiile necesare. 

— Dumneavoastră? Indicaţii? Nu cumva aţi fost numit 
general al acestui corp de armată? 

— Ba tocmai, cu voia dumneavoastră, fireşte. Aşa, iacătă- 
mă! Şi acum, puneţi-vă calul să alerge încetişor peste pod 
şi-l opriţi apoi în momentul când vagoanele cu cărbuni de la 
coadă au ajuns la intrarea tunelului. 

Droll se urcase pe locomotivă. Muncitorii săriseră din tren 
când oprise, şi acum trebuiseră să se urce iar în vagoane. 
Contramaistrul se uită din nou la făptura bondoacă 


măsurând-o cu o privire din care ghicea că nu-i vine uşor să 
dea ascultare comenzilor acestei mătuşi dubioase. 

— Ei, ce faci? întrebă Droll. 

— Sunteţi cu adevărat omul de care trebuie să ascult? 

— Da, da! Şi dacă n-o faci imediat, îţi vin numaidecât în 
ajutor. N-am nici un chef să stau până-n ziua de apoi pe 
acest pod, de parc-am prins rădăcini! 

După aceste vorbe, scoase cuțitul de vânătoare şi-i 
îndreptă vârful spre stomacul lui Watson. 

— Ei, drăcie - strigă acesta - ce mătuşă înţepătoare şi 
tăioasă! Dar tocmai pentru că aţi scos cuțitul, mă văd silit să 
vă iau mai degrabă drept un tramp decât drept aliat. Puteţi 
să vă legitimaţi? 

— Încetaţi cu prostiile! răspunse grăsunul pe tonul cel mai 
serios, băgând cuțitul la loc în cingătoare. Suntem staţionaţi 
dincolo de tunel. Prin faptul că v-am ieşit înainte până peste 
pod, v-am dovedit doar că ştiu de venirea dumneavoastră şi 
că, deci, nu pot face parte dintre tramp-i. 

— Ei, hai să trecem dincolo! 

Trenul trecu podul, intră apoi în tunel, şi opri când 
ultimele două vagoane ajunseră înaintea intrării. Acum 
muncitorii săriră iarăşi din tren şi goliră unul din vagoanele 
basculante, răsturnând încărcătura pe jos. Apoi trenul îşi 
continuă drumul până dincolo de tunel, oprind în aşa fel ca 
al doilea vagon încărcat să fie în dreptul ieşirii, unde fu 
descărcat la rândul lui. Aceste basculante sunt construite în 
aşa fel, ca saşiul cu roţile să stea pe loc, în timp ce 
platforma de pe ele se înclină într-o parte, se goleşte şi se 
readuce apoi în poziţia dinainte. Muncitorii coborâră ca să 
aşeze lemnele şi cărbunii descărcaţi în faţa tunelului şi 
dincolo de el, în două grămezi care să ardă cu uşurinţă. 
Contramaistrul mai porni o dată pentru a duce trenul ceva 
mai departe; îl opri acolo şi se întoarse pe jos. 

Neîncrederea lui se evaporase. Tot ce vedea cu ochii era 
făcut să-l convingă că se află printre oamenii căutaţi. 
Tunelul fusese practicat într-o stâncă înaltă, pe după care 


ardea un foc ce nu putea fi zărit din valea râului, unde 
tramp-ii îşi avuseseră tabăra. În jurul acestui foc se aşezară 
rafter-ii şi toţi ceilalţi care veniseră cu Old Firehand la 
Eagle-tail. De o parte şi de alta a focului bătuseră doi pari în 
pământ, care se bifurcau la vârf; peste aceste furci 
aşezaseră de-a curmezişul o stinghie în care înfipseseră 
hălci mari de carne de bizon, şi învârteau această frigare 
deasupra focului. 

Invitară muncitorii să mănânce „bizon î la prairie” cu ei, şi 
curând toţi se ospătară din carnea suculentă. Fireşte că în 
imediata apropiere a focului nu era loc decât pentru câţiva, 
aşa că se formară grupuri diverse, servite de rafter-ii care 
se considerau amfitrioni. Afară de bizon, aveau şi vânat mai 
mărunt, aşa că era mâncare destulă pentru toţi, deşi 
muncitorii de la căile ferate erau atât de numeroşi. Droll îşi 
luase o bucată mare de muşchi de bizon, tăia din ea 
îmbucături uriaşe, le băga în gură una după alta şi mesteca 
pierdut în gânduri, cu zel şi evlavie; atunci contramaistrul 
intră în vorbă cu el: 

— la ascultați, Sir, Old Firehand mi-a recomandat să mă 
adresez dumneavoastră ca să aflu ce a devenit 
concetăţeanul dumneavoastră, Engel. 

— Engel? La care Engel vă referiţi? 

— La acela care era vânător şi puitor de capcane sus, în 
munţi, pe la Lacul de Argint. 

— La el vă referiţi? strigă Droll surprins. Dar unde l-aţi 
cunoscut? 

— Păi, tocmai la Lacul de Argint. Am fost nevoiţi să stăm o 
iarnă întreagă acolo, pentru că am fost înzăpeziţi şi... 

— Atunci vă zice Watson? strigă Droll, întrerupându-l. 

— Da, Sir, aşa mă cheamă. 

— Watson, Watson, Heavens! Domnule, te cunosc cum îmi 
cunosc buzunarele, deşi nu te-am văzut niciodată. 

— Vasăzică, vi s-a povestit despre mine? Cine v-a vorbit de 
mine? 


— Fratele prietenului dumitale Engel. Ia uită-te aici! Pe 
băiatul ăsta îl cheamă Fred Engel; e nepotul tovarăşului 
dumitale de la Lacul de Argint şi a pornit cu mine ca să-l 
căutăm pe ucigaşul tatălui său. 

— Tatăl lui a fost ucis? întrebă Watson, strângând mâna 
tânărului şi înclinând capul spre el cu tristeţe. 

— Da, şi anume din cauza unui desen care... 

— Iarăşi desenul! întrerupse contramaistrul. Îl cunoaşteţi 
pe ucigaş? Probabil că e „colonelul” roşcat. 

— Da, el e, Sir! Dar... se zicea că te-a omorât şi pe 
dumneata. 

— M-a rănit doar, Sir, m-a rănit. Din fericire, cuțitul n-a 
pătruns în inimă. lar dumneata, maşter Droll, ştii să-mi 
spui, vasăzică, ce-a devenit prietenul meu? 

— Da, ştiu - răspunse grăsanul. Un om mort, asta a 
devenit. „Colonelul” l-a rănit, exact ca pe dumneata, şi 
bietul om a murit din cauza asta. 

— Povesteşte-mi, domnule, povesteşte-mi! 

— Se poate relata totul la iuţeală. După ce „colonelul” te-a 
ademenit departe de tabără, Engel a intrat la bănuieli. De 
ce individul luase cu el pe acela dintre dumneavoastră care 
nu era înarmat? Trebuia să fi urmărit un ţel anume, fără 
nici o legătură cu vânătoarea. Amândoi aţi fost 
neîncrezători faţă de „colonel” şi acum Engel era îngrijorat 
de soarta dumitale. Grija asta nu i-a dat pace, aşa căa 
pornit să vă caute, mergând pe urmele voastre. 
Îngrijorarea i-a grăbit paşii, aşa că peste vreo oră ajunsese 
destul de aproape ca să vă vadă pe amândoi. leşea tocmai 
de după tufiş, când te-a zărit; dar ce-a văzut l-a făcut să dea 
înapoi. Împietrit de groază, se uita printre ramuri. Roşcatul 
îşi înfipsese cuțitul în dumneata şi acum stătea în genunchi 
peste corpul dumitale ca să se convingă dacă rana e 
mortală. Apoi s-a ridicat şi a rămas aşa câtva timp, stând 
parcă pe gânduri. Ce era să facă Engel? Să-l atace pe 
ucigaşul bine înarmat ca să te răzbune, el care n-avea 
arme? Ar fi fost o nebunie. A întors deci spatele şi a fugit, 


făcând întâi calea întoarsă pe urmele lăsate, şi apoi, când a 
dat de un teren favorabil, a cotit spre est. Dar în curând 
avea să afle că ucigaşul îl urmăreşte de aproape. Engel 
urcase un deal şi privind în urmă, l-a zărit pe „colonel” 
venind, încă în vale, dar la o distanţă de cel mult zece 
minute. Dincolo de deal era o prerie întinsă. Engel a 
coborât panta în fugă şi a alergat mai departe, cât a putut 
de repede. Goana a durat peste o oră, până ce Engela 
văzut în faţa sa nişte tufişuri; se credea salvat; dar tufişurile 
erau depărtate unele de altele, şi între ele creştea iarbă 
deasă, care păstra bine urmele paşilor. Privaţiunile de peste 
iarnă îl slăbiseră pe fugar; urmăritorul se tot apropia. Mai 
uitându-se o dată în urmă, l-a văzut la cel mult o sută de 
paşi. Asta i-a sporit forţele pentru un ultim efort. A dat de o 
apă. Era Orfork, un afluent al lui Great River. A alergat într- 
acolo, dar n-a apucat să se arunce în apă, când a auzitun 
foc de armă. A simţit ca o lovitură de pumn în partea 
dreaptă a corpului, dar a sărit totuşi în apă ca să treacă înot 
pe malul celălalt. Atunci a zărit în stânga sa o gârlă care se 
vărsa în râu. S-a îndreptat spre gura acestei gârle şi a mai 
înotat puţin în susul apei până a dat peste arbuşti cu ramuri 
dese ce atârnau până-n apă, formând o perdea de 
nepătruns privirilor datorită firelor de iarbă aduse de apă şi 
agăţate de ramuri. Se vâri sub ele şi rămase locului, 
tremurând de agitaţie, de efort şi de frică. Dar cel puţin 
dăduse cu picioarele de fundul apei. „Colonelul” roşcat 
ajunsese şi el la malul râului; nevăzându-l pe Engel, şi dat 
fiind că râul era îngust, credea că-l trecuse înot şi a intrat şi 
el în apă. Dar nu putea trece decât cu mare prudenţă, 
pentru că nu voia să-şi ude armele de foc şi muniţiile. A 
trecut o bună bucată de vreme până ce, înaintând pe spate 
şi ţinând aceste obiecte deasupra apei, a ajuns pe malul 
celălalt şi a dispărut în tufiş. 

— Dar s-a întors, desigur - fu de părere Humply-Bill. Cum 
nu putea găsi nici o urmă dincolo, trebuia Să presupună că 
fugarul se mai afla pe malul de dincoace. 


— Fireşte - Încuviinţă Droll - Întâi a cercetat solul de-a 
lungul malului, pe urmă s-a întors ca să caute şi dincoace; 
dar nici aici nu era vreo urmă; asta l-a indus în eroare. De 
două ori a trecut pe lângă ascunziş fără să-l remarce pe cel 
ascuns acolo. Acesta a mai tras cu urechea multă vreme, 
dar fără să-l mai audă pe ucigaş şi fără să-l revadă. Totuşi, a 
mai rămas în apă până s-a făcut întuneric; apoi a trecut înot 
pe malul celălalt şi a alergat spre vest, umblând toată 
noaptea, ca să se îndepărteze cât mai mult. 

— Nu era rănit? 

— Ba da, avea o rană superficială lateral, sub braţ. De 
emoție şi din cauza apei reci, abia o remarcase sau n-o 
luase în seamă; dar în drum rana a început să-l usture. A 
astupat-o cât a putut de bine, până ce a găsit dimineaţa 
nişte frunze răcoritoare pe care le-a pus pe rană, 
schimbându-le din când în când. Era obosit de moarte şi-i 
era o foame chinuitoare pe care încerca să şi-o astâmpere 
cu rădăcini. În halul ăsta s-a forţat, a mers abia târându-se 
mai departe, până spre seară, când a dat de o aşezare 
omenească solitară, ai cărei locuitori l-au primit cu 
ospitalitate. Era aşa de slăbit, că nu era în stare nici măcar 
să le povestească prin ce trecuse; s-a prăbuşit într-un leşin. 
Când s-a trezit, era culcat într-un pat vechi, fără să ştie cum 
a ajuns acolo. Apoi a aflat că zăcuse aproape două 
săptămâni fără cunoştinţă, în friguri, aiurind tot timpul 
despre crimă, sânge, fugă şi apă. Abia acum şi-a povestit 
aventura şi a aflat că gazda, un cow-boy, a întâlnit între 
timp un om cu părul roşu care s-a interesat dacă nu cumva 
primiseră un străin în aşezarea lor. Cowboy-ul îl mai 
întâlnise cândva pe acest om la Colorado Springs şi ştia că-l 
cheamă Brinkley; nu-l considera demn de încredere şi 
răspunsese negativ. Aşa a aflat Engel numele ucigaşului; 
bineînţeles că n-aş pune rămăşag că tipul se numeşte într- 
adevăr aşa. Rana s-a vindecat, şi pe urmă, cu un prilej 
oarecare, gazdele l-au luat cu ei la Las Animas. 


— Deci nu s-a dus la Pueblo - zise contramaistrul. Altfel aş 
fi dat de urma lui mai târziu, când am trecut pe-acolo. Ce a 
făcut după aceea? 

— S-a angajat căruţaş la o caravană de comerţ care umbla 
ca pe vremuri, pe drumul din Arkansas spre Kan-sas City. 
Acolo, primindu-şi salariul, s-a văzut în posesia mijloacelor 
de a se duce la fratele său. Sosit la Russelville, a auzit că 
acesta plecase, dar a primit de la un vecin o scrisoare lăsată 
pentru el, în care-i scria că-l va găsi la Benton, în Arkansas. 

— A, deci acolo! Şi tocmai Benton e una din puţinele 
localităţi unde n-am fost! zise Watson. Şi cum a rămas cu 
desenul pe care-l avea asupra lui? 

— Se cam ştersese în apa râului Orfork şi Engel a trebuit 
să-l copieze. Fireşte că i-a povestit fratelui său totul, şi 
acesta era dispus să plece cu el călare ca să întreprindă 
expediţia. Din păcate, s-a constatat în curând că păţania 
aceea nu a rămas fără urmări, aşa cum crezuse la început. 
Engel a început să tuşească şi slăbea văzând cu ochii. 
Medicul i-a spus că are tuberculoză galopantă şi, la două 
luni după ce-şi regăsise fratele, a murit. Statul prelungit în 
apa rece de primăvară făcuse din el un candidat la moarte. 

— Prin urmare, tot „colonelul” ăsta îl are pe conştiinţă! 

— De l-ar avea numai pe el pe conştiinţă! Aici, printre noi, 
se află mai mulţi care au o răfuială cu acest multiplu ucigaş. 
Dar ascultă ce s-a mai întâmplat pe urmă! Engel, fratele, 
era un om avut, care-şi cultiva pământul şi mai făcea pe de 
lături şi ceva negoţ, realizând venituri frumuşele. Avea doi 
copii, un băiat şi o fată. Familia consta din părinţi, aceşti doi 
copii, şi un băiat la toate, care, la nevoie, făcea şi treaba 
unei fete în casă. Într-o zi, iată că vine un străin la Engel şi-i 
propune o afacere atât de rentabilă, încât Engel e încântat. 
Străinul s-a dat drept proprietarul unei întreprinderi de 
vase fluviale, spunând că făcuse avere datorită norocului pe 
care-l avusese când fusese căutător de aur. Cu această 
ocazie, aduse vorba despre faptul că pe vremea aceea 
cunoscuse un vânător numit Engel, şi el un german. Se 


referea, fireşte, la fratele mort, şi au avut să-şi povestească 
atâtea, încât a trecut după-amiaza şi seara fără ca străinul 
să se gândească la plecare. Bineînţeles, l-au invitat să 
rămână peste noapte, şi a primit, după oarecari insistenţe. 
În cele din urmă Engel a povestit moartea fratelui său şi 
cauza acestei morţi, apoi a scos desenul dintr-un dulăpior 
pe care-l avea în perete. Mai târziu, s-au dus toţi la culcare. 
Ai casei dormeau la etaj, familia într-o odăiţă situată spre 
spatele casei, iar feciorul tot sus, dar la o parte, într-o 
cămăruţă. Oaspetelui i-au pregătit camera cea mai bună, 
spre faţadă. La parter închiseseră uşile şi Engel luase cheile 
cu el, cum făcea de obicei. Nu de mult băiatul Fred îşi 
serbase aniversarea şi primise în dar un mânz de doi ani. Îşi 
aduse aminte că în seara asta, din pricina multelor aventuri 
interesante care s-au povestit, uitase -să dea de mâncare 
căluţului. Se sculă deci şi părăsi odaia tiptil, ca să nu 
trezească pe nimeni. La parter, trase zăvorul uşii din dos şi 
trecu prin curte la grajd. Nu găsise de trebuinţă să ia o 
lanternă; de altfel, bucătăria unde se găsea lanterna era 
încuiată. Fu deci nevoit să dea de mâncare calului pe 
întuneric, aşa că-i trebui mai mult timp ca de obicei. Încă nu 
isprăvise, când i se păru că aude un țipăt. leşi din grajd şi 
văzu din curte că în dormitor e lumină. Ea dispăru, spre a 
apărea îndată în camera argatului. Acolo se iscă o gălăgie 
mare. Argatul ţipa, mobilele trosneau; Fred auzi îngrozit că 
acolo sus are loc o luptă disperată. Apoi răsună două 
împuşcături. Fred ţipă înspăimântat. În aceeaşi clipă, 
străinul apăru la fereastră; azvârli pistolul fumegând încă şi 
sări în curte ca să se arunce asupra băiatului şi să-l calce în 
picioare, îi scăpă însă cuțitul din mâna ridicată ca să-l înfigă 
în Fred. În culmea primejdiei, Fred reuşi să pună mâna pe 
cuţit şi, cu puterea desperării, îl împlântă în pulpa 
adversarului. Acesta scoase un urlet de furie şi durere şi 
sări în lături. Ca fulgerul, Fred se avântă şi fugi. Rana îl 
împiedica pe ucigaş să se ia după el. Mânat de groaza 
morţii, băiatul alergă până la vecinul cel mai apropiat. 


Locuinţa acestuia era situată, întocmai ca şi casa lui Engel, 
mai în afara localităţii. Oamenii auziră strigătele de ajutor 
ale lui Fred, se treziră numaidecât şi ieşiră. Auzind ce se 
întâmplase, îşi luară armele şi se întoarseră cu băiatul la 
casa lui. Încă de departe văzură că arde la etaj. Străinul îi 
dăduse foc şi apoi se făcuse nevăzut. Flăcările se 
întinseseră atât de repede, încât nu se mai puteau urca; 
salvară cam tot ce se afla în încăperile de la parter; dar 
dulăpiorul din perete era larg deschis şi gol. Cadavrele, 
neputând fi scoase, au ars. 

— Groaznic, fioros! exclamară cei din jur când povestitorul 
făcu o pauză. Fred Engel stătea şi el printre cei din jurul 
focului, cu faţa îngropată în palme, şi plângea încetişor. 

— Da, îngrozitor! făcu Droll dând din cap. Cazul a stârnit 
destulă vâlvă. S-au făcut cercetări în toate direcţiile, dar în 
zadar. Fraţii Engel aveau o soră la Sf. Louis, soţia unui 
armator fluvial bogat. A oferit zece mii de dolari primă 
pentru prinderea ucigaşului şi incendiatorului; dar nici asta 
n-a folosit la nimic. Atunci i-a venit ideea să se adreseze 
biroului de detectivi particulari Harris şi Blother, şi asta a 
avut efect. 

— Efect? întrebă Watson. Văd că ucigaşul mai e în 
libertate! Presupun, fireşte, că e „colonelul”. 

— Da, mai e în libertate - răspunse Droll - dar e ca şi 
lichidat. M-am dus la Benton ca să încerc să deschid ochii 
mai bine decât au făcut-o alţii înainte... 

— Dumneata? De ce dumneata? 

— Ca să-mi câştig cei cinci mii de dolari. 

— Era vorba de zece mii? 

— Onorariul se împarte - explică Droll. Jumătate iau Haris 
şi Blother, jumătatea cealaltă detectivul. 

— Păi atunci dumneata, Sir, eşti poliţist? 

— Hm! Cred că am de-a face aici numai cu oameni 
cumsecade, printre care nu se află niciunul pe urmele 
căruia să fiu trimis vreodată, aşa că pot să vă spun ce am 
tăinuit până acum: sunt detectiv particular, şi anume pentru 


anumite districte din vestul îndepărtat. Am dat pe mâna 
călăului o seamă de răufăcători care se credeau în perfectă 
siguranţă, şi am de gând să mai exercit treaba asta în 
continuare. Aşa. acuma ştiţi, şi cunoaşteţi şi motivul pentru 
care nu obişnuiesc să vorbesc despre mine. Bătrânul Droll, 
de care au râs sute de oameni, nu e tocmai un tip atât de 
ridicol, dacă-l cunoşti mai bine. Dar asta nu-şi are locul aici; 
aveam să vă vorbesc despre crimă. 

Acum toţi se uitau la Droll cu alţi ochi. Mărturisirea lui că 
era detectiv arunca o cu totul altă lumină asupra întregii 
sale personalităţi, asupra tuturor curiozităţilor pe care le 
afişa. Îşi folosea felul de a fi comic drept paravan, pentru a- 
şi putea întinde gheara cu atât mai sigur după cei pe care 
voia să-i prindă. 

— Vasăzică - urmă - l-au căutat în primul rând pe Fred şi l- 
au descusut. Am aflat ce se povestise şi ce se vorbise. 
Dulăpiorul din perete îl deschisese ucigaşul. Nu-l spărsese, 
pentru că zgomotul i-ar fi alarmat pe-ai casei. Aşa că îi 
omorâse ca să ia desenul. Prin urmare, avea intenţia să se 
ducă la Lacul de Argint. Trebuia să-l urmăresc şi să-l iau pe 
Fred cu mine, fiindcă el îl văzuse şi avea să-l recunoască. 
Încă de pe vapor l-am bănuit pe individul acela; în tabăra 
rafter-ilor, Fred l-a recunoscut; iar azi sper să ajungă pe 
mâna mea. 

— A dumitale? întrebă bătrânul Blenter. Oho! Ce ai de 
gând să-i faci? 

— O să vedem. Nu e de loc necesar să-l car cu mine la 
Benton. Dacă aduc dovada morţii sale şi a faptului că am 
contribuit la ea, atunci premiul mi-e asigurat ca acest 
sleeping-gown. Pentru moment am vorbit destul şi am să 
dorm niţel. Treziţi-mă când o fi timpul. 

Se ridică să-şi caute un locşor mai izolat şi mai întunecat. 
Ceilalţi însă nu se gândeau la somn. Cele auzite îi 
preocupară încă multă vreme, apoi ciocnirea aşteptată cu 
tramp-ii alcătuia şi ea o temă care nu putea fi discutată 
îndeajuns de amănunţit. 


Winnetou nu luă parte la aceste conversații. Se rezemase 
de stâncă şi stătea cu ochii închişi; dar nu dormea, căci din 
când în când ridica pleoapele şi de fiecare dată ţâşnea de 
sub ele o privire vie, scrutătoare, ca un fulger. 

Era aproape de miezul nopţii, când Old Firehand se duse 
la inginer şi-i spuse că are de gând s-o pornească acum, ca 
să meargă în întâmpinarea trenului. Chemă pe cei doi 
muncitori care urmau să ocupe locurile iscoadelor pe 
locomotivă, şi se duse cu ei pe linie, furişându-se, ca să nu 
fie văzuţi de eventuali spioni. 

Era întuneric beznă. Ajunseră neobservaţi la locul asupra 
căruia se înţeleseseră telegrafic şi se aşezară în iarbă ca să 
aştepte sosirea trenului. Nu era încă ora trei când acesta 
sosi şi se opri în dreptul lor. Consta dintr-o locomotivă şi 
şase vagoane de călători. Old Firehand se urcă şi trecu prin 
vagoane. Erau goale. În primul găsi un cufăr mare, încuiat, 
plin de pietre. Lângă el găsi pe mecanic; acesta ceruse să 
conducă trenul, pe când fochistul urma să coboare la 
Sheridan, de vreme ce Old Firehand avea să preia locul 
fochistului. Îl salută prietenos pe mecanic, apoi se urcă în 
locomotivă, împreună cu doi muncitori, şi-şi înnegri faţa cu 
funingine. Acum arăta exact ca un fochist, în costumul lui de 
pânză. Trenul se puse în mişcare. 

Vagoanele erau construite după sistemul american. 
Trebuia să te urci la coadă, în ultimul, ca să ajungi la 
celelalte; erau, fireşte, luminate. În faţă era o aşa-numită 
locomotivă-tender, cu pereţii înalţi şi solizi, din tablă de fier 
rezistentă, spre apărare împotriva intemperiilor. Această 
împrejurare era foarte favorabilă, căci pereţii ascundeau 
aproape complet pe cei de la locomotivă şi rezistau la 
gloanţe de puşcă şi de revolver. 

În curând ajunseră la Şheridan, unde fochistul se dădu jos 
fără zgomot. Nu se afla acolo decât inginerul; schimbă cu 
mecanicul formulele obişnuite, apoi dădu semnalul de 
plecare. 


Între timp, cei doi spioni, a căror convorbire fusese 
ascultată de Old Firehand pe taluz, ajunseră la locul unde-şi 
întinseseră tabăra „colonelul” şi tramp-ii. Raportară că la 
Şheridan nimeni nu bănuieşte nimic din ce se pregăteşte, 
aşa că bucuria tramp-ilor fu mare. Apoi însă îl traseră pe 
colonel de o parte şi-i îmfăţişară temerile pe care şi le 
mărturisiră reciproc. Acesta îi ascultă liniştit şi spuse apoi: 

— Într-adevăr, nu mă gândesc să ţin pe lângă mine pe toţi 
tipii ăştia dintre care majoritatea sunt nişte ticăloşi inutili, şi 
sunt la fel de puţin dispus să dau măcar un singur dolar 
celor de care n-am nevoie! N-or să primească nimic. 

— Atunci o să-şi ia singuri. 

— Staţi şi aşteptaţi! Am eu planul meu! 

— Dar or să se urce în tren! 

— N-au decât! Ştiu că toţi or să se înghesuie. Eu rămân jos 
şi aştept până ce scoate casa de bani. După ce pleacă 
trenul, vom vedea ce se întâmplă. 

— Şi cum stau lucrurile cu noi doi? 

— Voi rămâneţi cu mine. Prin faptul că v-am trimis la 
Şheridan am dovedit că am încredere în voi. Duceţi-vă 
acum la Woodward. El îmi cunoaşte planul şi o să vă spună 
numele celor care vor rămâne cu mine. 

Făcură cum le spusese şi se întinseră lângă Woodward, 
care deţinea oarecum rangul unui locotenent sub 
comandamentul „colonelului”. Deocamdată stăteau în 
întuneric; mai târziu, când se apropie ora stabilită, 
aprinseră un foc pe lângă linie. 

Era trei şi un sfert când bandiții în aşteptare auziră 
huruitul îndepărtat al trenului şi curând după aceea văzură 
luminile puternice ale locomotivei. Old Firehand închise 
uşiţa focarului, pentru ca el şi ceilalţi trei să nu poată fi 
văzuţi prea bine. La mai puţin de vreo sută de paşi înainte 
de a ajunge în dreptul focului, mecanicul dădu 
contrapresiune, ca şi cum ar fi ascultat subit de un ordin. 
Urmă o şuierătură, roţile scrâşniră, trenul se opri. Tramp-ii 
scoaseră chiote de bucurie şi se înghesuiră la ultimul vagon. 


Fiecare voia să fie primul. Dar „colonelul” ştia bine ce e 
esenţial. Se apropie de locomotivă, aruncă o privire de după 
muchia unuia din pereţii laterali şi întrebă: 

— Totul în regulă, băieţi? 

— Well! făcu unul din muncitori, cel care ţinea revolverul 
în pieptul mecanicului. N-au avut încotro, s-au executat. 
Vezi şi tu „colonele”: la cea mai mică mişcare apăsam pe 
trăgaci. 

Old Firehand stătea lipit parcă de frică de rezervorul de 
apă; al doilea muncitor îl ameninţa pe el cu revolverul. 
„Colonelul” fu complet indus în eroare. 

— Bun - zise - v-aţi îndeplinit misiunea bine, o să primiţi o 
recompensă specială. Mai staţi acolo până am terminat, pe 
urmă, când dau semnalul, coborâţi, ca să nu moară de frică 
aceşti bravi cetăţeni şi să poată pleca mai departe. 

Se retrase de lângă locomotivă în întuneric. Îndată ce 
dispăru, Old Firehand se aplecă înainte ca să arunce o 
privire în jur. Nu văzu pe nimeni, în schimb vagoanele erau 
ticsite de bandiți. Îi auzi certându-se pentru cufăr. 

— Dă-i drumul, dă-i drumul! ordonă vânătorul 
mecanicului. Şi nu încet, ia-o repede dintr-o dată! Mi se 
pare că a urcat acum şi „colonelul”. Să nu zăbovim. 

Trenul se puse în mişcare fără ca mecanicul să fi acţionat 
şuierătoarea. 

— Staţi, staţi! strigă o voce. Împuşcaţi-i pe câini. Trageţi, 
trageţi! 

Bandiţii din vagoane erau cuprinşi de spaimă, văzând că 
vagoanele pleacă cu ei. Voiau să coboare, să sară din tren, 
dar nu se putea, dat fiind că mecanicul intrase numaidecât 
în viteză mare. Old Firehand scormoni şi înteţi focul. 
Flăcările aruncau o lumină vie asupra lui şi a tovarăşilor săi. 
Uşa din faţă a primului vagon se deschise brusc şi apăru 
Woodward. Văzu bine interiorul locomotivei, faţa lui Old 
Firehand în plină lumină şi pe pretinşii bandiți stând paşnici 
lângă el. 


— Old Firehand! urlă el atât de tare, încât se auzi cu tot 
gâfâitul locomotivei şi huruitul roţilor. Bestia asta! La dracu 
cu tine! 

Smulse pistolul din cingătoare şi trase. Firehand se aruncă 
pe jos şi scăpă neatins. În clipa următoare, însă, fulgeră 
revolverul lui, iar Woodward, lovit în inimă, recăzu în vagon. 
Apărură alţii în uşă, dar gloanţele lui îi atinseră 
instantaneu. Apoi cei doi muncitori izbutiră să mute unul 
din pereţii laterali în spate, separând astfel locomotiva de 
vagoane. Acum tramp-ii n-aveau decât să tragă... 

Între timp, trenul gonea prin noapte. Mecanicul stătea cu 
ochii aţintiţi asupra liniei luminate de faruri. Trecu un sfert 
de oră şi spre răsărit se anunţa mijitul zorilor. Atunci 
acţionă fluierul, nu în şuierături scurte, ci o dată, prelung, 
ca un țipăt nesfârşit. Se apropia de pod, şi voia să anunţe 
oamenilor care-l aşteptau acolo sosirea trenului. 

Aceştia stăteau de mult la posturile lor. Cu puţin înainte de 
miezul-nopţii, sosiseră dragonii de la Fort Wallace; soldaţii 
luaseră poziţie sub pod, pe ambele maluri, pentru a-i face 
prizonieri pe toţi tranp-ii care reuşeau să le scape celor de 
sus. Lia capul podului stătea Winnetou cu rafter-ii şi 
vânătorii, iar la ieşirea din tunel aşteptau muncitorii 
înarmaţi. Printre aceştia se afla şi contramaistrul, care 
luase asupra lui misiunea primejdioasă de a desface 
locomotiva de vagoane încă în interiorul tunelului. Când 
auzi şuieratul, comandă: „Aprindeţi focul!” Muncitorii 
aprinseră numaidecât grămada de lemne şi cărbuni de la 
gura tunelului, în timp ce el însuşi intră în tunel şi, lipit de 
perete, aşteptă trenul. 

Acesta trecu cu viteză redusă peste pod şi se apropia 
acum de tunel. Old Firehand îi zări pe cei postați acolo şi le 
strigă: 

— Aprindeţi focul în urma noastră! 

În clipa următoare trenul se opri. Locomotiva era exact în 
locul unde o aştepta contramaistrul. Aşa că se vâri repede 
între locomotivă şi primul vagon, desfăcu cupla şi fugi 


repede din tunel. Locomotiva îl urmă numaidecât; 
vagoanele rămaseră pe loc, iar focurile aprinse fură mutate 
de muncitori pe mijlocul liniei, după ce acoperiseră în grabă 
şinele cu pietre, pentru a le feri. 

Toate acestea s-au petrecut mai repede decât se poate 
povesti şi mult prea repede pentru ca tramp-ii să-şi fi dat 
seama exact de situaţia în care se aflau. Încă din timpul 
călătoriei în plină viteză nu se simţiseră prea bine în pielea 
lor. Aflaseră că Old Firehand se afla pe locomotivă şi ştiau 
deci că planul lor fusese zădărnicit. Dar erau convinşi că 
acolo unde trenul va opri, îşi vor recăpăta libertatea, chiar 
dacă acel loc urma să fie o staţie mai animată. Erau bine 
înarmaţi şi mulţi la număr, aşadar îşi închipuiau că nimeni 
nu va îndrăzni să-i reţină. 

Acum trenul era oprit; la asta se aşteptaseră. Dar privind 
prin ferestrele vagoanelor, nu văzură decât întuneric beznă, 
ca sub pământ. Cei ce se împinseseră ca să ajungă la uşa 
ultimului vagon aveau impresia că privesc printr-o ţeavă 
îngustă şi întunecoasă drept în para unui foc mare ce 
fumega. lar cei din primele vagoane văzură că locomotiva 
dispăruse şi că în locul ei apăruse o grămadă de cărbuni 
aprinşi. Atunci unul dintre ei îşi dădu seama unde se află: 

— Un tunel! Un tunel! strigă speriat. lar alţii repetau după 
el, ţipând: 

— Un tunel! Un tunel! 

— Ce să facem? Trebuie să ieşim de-aici! 

Se înghesuiră şi se împinseră, aşa că cei din dreptul uşii - 
căci acum se putea cobori şi prin uşa primului vagon - nu 
apucară să se dea jos, ci fură de-a dreptul azvârliţi afară. 
Următorul cădea peste cel de dinainte, al treilea peste al 
doilea şi aşa mai departe. Se făcu o învălmăşeală de trupuri, 
de braţe şi picioare, un haos de strigăte, ţipete şi înjurături, 
şi toate astea nu se puteau petrece fără o serie de 
accidente. Unii puseră chiar mâna pe arme ca să se apere 
de cei care se agăţau de ei sau zăceau peste ei. 


La întunericul abia pătruns de lămpile din vagoane şi de 
lumina flăcărilor de la cele două capete ale tunelului se 
adăugau acum palele groase de fum de cărbune mânate 
spre interiorul tunelului de vântul stârnit în zori. 

— Dumnezeii lor! Vor să ne sufoce! strigă o voce stridentă. 
Afară! Afară! 

Zece, douăzeci, cincizeci, o sută reluară strigătul, şi toţi se 
împingeau, se înghesuiau, se înghionteau spre cele două 
ieşiri, cuprinşi de spaima morţii. Dar acolo trosneau 
focurile, cu flăcări înalte şi întinse, fără cel mai mic spaţiu 
prin care să treci. Cine ar fi încercat să iasă ar fi fost nevoit 
să alerge printre flăcări şi hainele i-ar fi luat foc fără doar şi 
poate. Cei din faţă îşi dădură seama de asta; se întoarseră şi 
începură să se împingă înapoi. Cei din urma lor nu voiau să 
se dea în lături, se împingeau înainte, aşa că se iscă în 
apropierea focurilor o luptă fioroasă, corp la corp, între 
oameni care cu puţin înainte fuseseră prieteni şi aliaţi întru 
rele. Tunelul repercuta ţipetele şi urletele cu o intensitate 
înzecită, în aşa fel încât de afară se auzea un vuiet de parc- 
ar fi fost slobozite toate fiarele pământului. 

Old Firehand ocolise stânca pentru a ajunge la focul din 
faţa tunelului. 

— Nu trebuie să mai facem nimic - Îl întâmpină acolo unul 
dintre rafter-i. Bestiile se distrug unele pe altele. Auziţi, Sir! 

— Da, s-au încăierat rău de tot - răspunse west-manul. Dar 
sunt totuşi oameni, trebuie să-i cruţăm. Destupaţi intrarea! 

— Nu cumva vreţi să intraţi? 

— Ba da. 

— Pentru Dumnezeu, să nu faceţi asta! S-ar arunca asupra 
dumneavoastră şi v-ar sugruma, Sir! 

— Ba or să se bucure dacă le arăt calea spre salvare. 

Dădu şi el o mână de ajutor la împinsul lemnelor şi 
cărbunilor mai departe, aşa că între foc şi peretele tunelului 
se deschise o trecere îngustă prin care puteai sări. Ar fi fost 
cu neputinţă să intri încet. Făcu un salt şi se află acum în 
tunel, el singur în faţa mulţimii de oameni dezlănţuiţi. Poate 


niciodată în viaţă nu-şi arătase îndrăzneala în aceeaşi 
măsură ca acum; dar nici siguranţa şi conştiinţa de sine nu-i 
mai fuseseră atât de mari ca în această clipă. Făcuse de mai 
multe ori experienţa că îndrăzneala unui singur bărbat are 
o putere de-a dreptul fascinantă şi paralizantă asupra unei 
mulţimi întregi. 

— Hello, silence! 1 tună vocea sa puternică, făcându-se 
auzită peste strigătele a sute de guri, şi toţi tăcură. 
Ascultaţi ce am de spus! 

— Old Firehand! se auzi exclamându-se cu mirarea 
produsă de curajul său neasemuit. 

— Da, eu sunt - răspunse. Şi aţi simţit-o pe pielea voastră: 
unde sunt eu nu încape nici o rezistenţă. Dacă nu vreţi să vă 
sufocaţi, lăsaţi-vă armele aici ieşiţi, dar unul câte unul. O să 
stau la intrare, lângă foc, şi am să comand. Cine iese fără a 
fi aşteptat ordinul meu va fi împuşcat pe loc. Şi cine 
păstrează vreo armă va fi de asemenea împuşcat. Suntem 
mulţi muncitori, vânători, rafter-i şi soldaţi, destui ca să 
punem în practică ameninţarea mea. Gândiţi-vă bine! 
Aruncaţi-ne o pălărie sau o şapcă prin ieşire; ăsta să fie 
semnul că vreţi să vă supuneţi. Dacă n-o faceţi, o sută de 
ţevi de puşcă se vor îndrepta spre ieşire, ca să nu poată 
trece niciunul. 

Din cauza fumului nu mai putuse rosti ultimele cuvinte 
decât cu efort, şi, ca să nu devină ţintă bună pentru vreun 
glonţ, sări repede prin deschizătură. Prudenţa asta era 
recomandabilă, dar în fond inutilă. Apariţia lui făcuse o 
asemenea impresie asupra tramp-ilor, încât niciunul n-ar fi 
îndrăznit să ridice arma împotriva lui. 

Se putea desluşi că se sfătuiau. Vorbeau mulţi de-a valma. 
Împrejurările nu permiteau să piardă mult timp cu 
consfătuirea căci fumul care umplea tunelul devenea tot 
mai dens şi îngreuna respiraţia tot mai mult. În faţa unui 
om caOld Firehand, îşi pierduseră curajul; ştiau că nu 
ameninţa în vânt; nu vedeau altă cale de scăpare decât să 
se predea. O pălărie zbură în curând din tunel trecând pe 


lângă foc, şi în clipa următoare Old Firehand strigă, 
spunându-le că primul poate să iasă. Cum sări afară, îl siliră 
să treacă numaidecât podul, fiind luat în primire, la capul 
celălalt al podului, de rafter-i 

1 Linişte! (în limba engleză în text). 

şi vânători. Aceştia erau prevăzuţi cu funii, frânghii şi 
curele, şi individul fu legat de mâini şi de picioare îndată ce 
ajunse. Tot aşa păţiră şi camarazii săi care îi urmară. Li se 
dădea drumul din tunel la anumite intervale, ca să aibă 
rafter-ii timp să lege pe unul până sosea următorul. Totuşi, 
treaba se făcu repede, aşa că după un sfert de oră toţi 
tramp-ii erau prizonierii învingătorilor. Acum, însă, se 
constată, spre uimirea şi furia acestora din urmă, că 
lipseşte „colonelul” roşcat. Prizonierii interogaţi spuseră că 
el şi cu încă vreo douăzeci nu se urcaseră în tren. Se 
apucară să cerceteze temeinic tunelul şi vagoanele, dar nu-l 
găsiră; trebuiau să admită, prin urmare, că oamenii 
spuseseră adevărul. 

Să le scape tocmai conducătorul, cel pe care-l urmăreau 
cu atâta înverşunare? Nu! Lăsară prinzonierii în paza 
soldaţilor şi a muncitorilor, apoi Old Firehand şi Winnetou, 
cu rafter-ii şi vânătorii, se întoarseră călare până la locul 
unde oprise trenul, ca să caute urmele celui dispărut. Old 
Firehand trimise patru rafter-i mai departe, la Şheridan, ca 
să-i aducă costumul de vânătoare şi pe cei doi tramp-i 
rămaşi acolo. El nu voia să se mai întoarcă la Şheridan, ci să 
plece cu tovarăşii săi la Fort Wallace, unde urmau să fie 
predaţi prizonierii, fiind mai bine păziţi acolo decât oriunde, 
de către militari. 

Găsiră locul în care se întinseseră bandiții ca să aştepte 
trenul. După un examen mai îndelung şi o interpretare 
temeinică a numeroaselor urme de picioare şi copite, 
ajunseră la concluzia că într-adevăr scăpaseră vreo 
douăzeci de persoane. Acestea luaseră toţi caii şi, 
bineînţeles, îi aleseseră pe cei mai buni; pe ceilalţi îi 
goniseră în toate direcţiile. 


— Colonelul” a procedat cu multă şiretenie - zise Old 
Firehand. Dac-ar fi luat toţi caii, aceştia ar fi fost o povară 
pentru mica lui ceată, şi urmele lăsate ar fi atât de evidente, 
că şi un copil s-ar putea lua după ele. Gonind caii care 
încotro, ne-a îngreunat cercetarea şi a câştigat mult timp. 

— Fratele meu alb se înşală poate - răspunse Winnetou. 
Această faţă-palidă n-a părăsit fără îndoială regiunea, fără 
să fi căutat să afle ce s-a întâmplat cu tovarăşii lui. Dacă ne 
luăm acum după urmele lui, sunt sigur că ne conduc spre 
Eagle-tail. 

— Sunt convins că presupunerea fratelui meu roşu e justă. 
„Colonelul” a plecat de aici călare ca să se apropie de noi pe 
furiş şi să asculte ce vorbim. Aşa că va fi ştiind acum ce s-a 
întâmplat şi se va grăbi să fugă. 

— Dacă ne întoarcem repede, s-ar putea să-l mai ajungem 
din urmă. 

— Nu. Fratele meu trebuie să ia în consideraţie că nu 
putem porni imediat după el. Trebuie să mergem şi noi la 
Fort Wallace, ca să depunem mărturie. Asta o să ne ia toată 
ziua de azi, aşa că abia mâine vom putea porni în urmărirea 
celor douăzeci de tramp-i. 

— Atunci vor avea un avans de peste ozi! 

— Da, dar ştim încotro se îndreaptă, aşa că nu-i nevoie să 
mergem pe urmele lor. Ne ducem direct la Lacul de Argint. 

— Crede fratele meu că mai vor să se ducă acolo? 

— Fără îndoială. Voiau să pună mâna pe bani ca să facă 
unele cumpărături pe undeva. Dar aceste cumpărături nu 
sunt neapărat necesare, de trăit pot trăi din vânat, arme au, 
şi muniții, probabil, de asemenea. Şi chiar dac-ar duce lipsă 
de muniții, ei ştiu că pe drum or să găsească prilejul să-şi 
procure, pe cale cinstită sau necinstită. Sunt convins că se 
vor duce la Lacul de Argint. 

— Atunci să ne luăm totuşi, deocamdată, după urmele lor, 
ca să aflăm măcar unde s-au dus întâi. 

Într-adevăr, găsiră în curând urmele fugarului; ele duceau 
spre râu, şi apoi de-a lungul malului, în susul apei. 


Nu departe de podul de la Eagle-tail tramp-ii se opriseră. 
Unul dintre ei, probabil „colonelul”, se urcase pe taluz până 
la şine, şi ascuns sub arborii şi tufişurile de acolo, devenise, 
desigur, martorul ocular al prinderii întregii bande. După 
întoarcerea lui, plecaseră cu toţii luând-o spre Busgcreek, 
semn aproape sigur că aveau intenţia de a se îndrepta spre 
Colorado şi de acolo, probabil, spre Lacul de Argint. 

Între timp se întoarseră şi cei patru rafter-i trimişi la 
Sheridan. Aduseseră cu ei pe Hartley şi pe inginerul 
Charoy, care voiau să se ducă şi ei la Fort Wallace, căci 
mărturia lor era importantă. Muncitorii se întoarseră pe jos 
la Sheridan; ca recompensă, luaseră toate armele 
confiscate de la tramp-i. Pentru transportul acestora erau 
vagoane mai mult decât suficiente. Le stătea la dispoziţie 
„trenul pentru construcţii” şi „trenul de bani”. După ce 
urcară prinzonierii, se instalară şi ceilalţi în vagoane şi cele 
două trenuri se puseră în mişcare, iar dragonii se 
întoarseră călare la Fort Wallace. 

Acolo vestea se răspândise în zbor, şi la sosirea trenurilor 
toată lumea se adună; tramp-ii fură primiţi într-un fel care 
le oferi o imagine anticipată a ce-i aştepta mai târziu, după 
condamnare. 

De altfel, suferiseră pierderi însemnate, căci aproape un 
sfert dintre ei fuseseră găsiţi morţi în tunel. Şi azi se mai 
povesteşte în regiunea aceea cum au fost afumaţi tramp-ii 
în tunelul de la Eagle-tail şi se mai vorbeşte despre lovitura 
grandioasă imaginată de Winnetou şi dusă la bun sfârşit de 
Old Firehand. 

CAPITOLUL XI. 

LA STRÂMTOARE. 

Dincolo de Cumison River, pe unde se ridică munţii Elk, 
patru bărbaţi mergeau călare pe un platou înalt, acoperit 
de iarbă măruntă; cât vedeai cu ochii, nu se zărea nici un 
arbore, nici un tufiş. Deşi, în vestul îndepărtat toată lumea e 
obişnuită să vadă figuri ieşite din comun, aceşti patru 
călăreţi ar fi stârnit mirarea oricărui om care i-ar fi întâlnit. 


Unul dintre ei călărea pe un armăsar negru, superb, de 
felul celor crescuţi de anumite triburi apaşe. Statura lui nu 
era excesiv de mare, cu toate acestea dădea impresia unui 
om foarte puternic şi rezistent. Faţa sa arsă de soare era 
încadrată de o barbă de un blond închis. Purta legginşi de 
piele, o tunică de vânătoare tot de piele şi cizme înalte, 
trase până deasupra genunchilor. În cap purta o pălărie de 
fetru cu boruri late şi cu un şnur de care erau prinse, de jur 
împrejur, vârfuri de urechi de grizzly. Cingătoarea lată, 
făcută din curele împletite, părea să fie plină de cartuşe şi 
mai adăpostea, afară de acestea, două revolvere şi un cuţit 
de vânătoare. Mai erau agăţate de ea două perechi de 
potcoave de fixat cu şuruburi şi patru împletituri din papură 
sau paie în formă de disc, prevăzute cu cureluşe şi 
catarame; pesemne erau destinate să fie fixate peste 
copitele calului, spre a induce în eroare vreun urmăritor. De 
pe umărul stâng spre şoldul drept atârna în bandulieră un 
lassou încolăcit şi înnodat la capete, iar de un şnur de 
mătase petrecut pe după gât era agăţată pipa păcii, 
împodobită cu penaje de colibri. În mâna dreaptă ţinea o 
puşcă cu ţeava scurtă şi culasa de o construcţie cu totul 
specială, iar în spinare, atârnată de o curea lată, purta o 
puşcă foarte mare şi puternică, cu două ţevi, de felul celor 
numite pe vremuri „armă de urs”, azi foarte rar întâlnite, şi 
cu care se trăgeau doar gloanţe de calibru cel mai mare. 
Acest om era Old Shatterhand, vestitul vânător, supranumit 
astfel datorită faptului că-şi putea răpune duşmanul cu o 
singură lovitură de pumn. 

Lângă el călărea un omuleţ mic şi slab, fără barbă, 
îmbrăcat într-un frac albastru cu poalele lungi şi nasturi 
galbeni, bine lustruiţi. Pe cap purta o pălărie mare de damă, 
o aşa-zisă pălărie de amazoană, pe care se clătina o pană 
uriaşă. Pantalonii îi erau parcă scurţi, iar în picioarele fără 
ciorapi avea nişte ghete vechi şi grosolane, cu pinteni mari, 
mexicani. Acest călăreț avea un întreg arsenal asupra lui, 
arme agăţate de el în toate părţile, în totală nepotrivire cu 


figura lui blajină. Omuleţul acesta era Heliogabalus 
Morpheus Franke, supranumit de prietenii lui „Hobble- 
Frank”, pentru că şchiopăta din pricina unei răni căpătate 
cândva. 

În umbra acestor doi călăreţi venea un individ lung de 
peste şase picioare, şi extrem de slab, călare pe un catâr 
scund şi bătrân care abia părea să aibă destulă putere ca 
să-şi poarte călăreţul. Acesta avea pantaloni de piele croiţi 
pesemne pentru o persoană mult mai scundă, dar mai plină. 
Şi el era încălţat peste picioarele goale cu ghete din piele 
de atâtea ori pingelite şi peticite, încât păreau alcătuite 
numai din bucățele şi petice; una singură cântărea fără 
îndoială vreo două kilograme şi jumătate, sau trei. Trupul 
acestui bărbat era acoperit de o tunică de vânătoare din 
piele, deschisă la piept, fiindcă nu avea nici nasturi, nici 
copci; mânecile abia ajungeau până peste cot. Îşi înfăşurase 
gâtul lung într-un şal de bumbac a cărui culoare de origine 
nu se mai putea distinge, în vârful capului ţuguiat purta o 
pălărie care, cu mulţi ani în urmă, fusese un joben cenuşiu. 
Poate că pe vremea aceea împodobise capul vreunui 
milionar, pe urmă însă decăzuse tot mai mult, pentru a 
ajunge, în sfârşit, în prerie şi-n mâinile posesorului ei 
actual. Acesta considerase că borurile sunt de prisos, le 
smulsese deci, lăsând doar o bucăţică în faţă, ca să se 
servească de ea apucând-o când voia să-şi scoată această 
podoabă a capului, indescriptibil de turtită şi boţită. O funie 
groasă îi servea drept cingătoare, în care ţinea două 
revolvere şi un cuţit de scalpat, apoi mai erau agăţate de ea 
câteva punguţe conţinând toate mărunţişurile de care un 
west-man nu se prea poate lipsi. Mai purta o haină de 
cauciuc atârnată pe umeri, dar ce haină! De la prima ploaie 
acest exemplar de lux intrase la apă într-atât, încât nu mai 
putu îndeplini niciodată funcţia pentru care fusese creată, 
trebuind să fie purtată de atunci încoace doar ca o manta 
de husar. De-a curmezişul peste picioarele de o lungime 
nemaipomenită, se afla o carabină din acelea cu care un 


vânător exersat nu-şi ratează niciodată ţinta; cât era de 
bătrân, nu s-ar fi putut ghici, după cum nu se putea 
determina vârsta catârului său. Se putea cel mult 
presupune că amândoi se cunoşteau foarte bine şi că 
trecuseră împreună prin multe aventuri. 

Al patrulea călăreț şedea pe o mârţoagă foarte înaltă şi 
slabă. El însuşi era extrem de corpolent, dar scund de tot, 
aşa că picioarele-i scurte nu ajungeau să cuprindă coastele 
calului decât pe jumătate. Deşi soarele răspândea văpăi, 
purta o haină de blană care, ce-i drept, suferea în cel mai 
înalt grad de pierderea părului. Dac-ai fi încercat să strângi 
firele rămase, abia ai fi putut aduna destul ca să înzestrezi 
cu ele pielea unui şoarece. Pe cap purta o pălărie de 
panama mult prea mare, iar de sub blană se iveau două 
cizme uriaşe cu carâmbi răsfrânţi. 

Cum mânecile blănii erau mult prea lungi, în fond nu se 
zărea din tot omul decât faţa grasă, roşie şi cu o expresie de 
viclenie bonomă. Avea şi el o carabină lungă. Ce alte arme 
mai poseda nu se cunoştea deocamdată, deoarece blana 
acoperea tot. 

Aceşti doi bărbaţi erau David Kroners şi Jacob Pfeffer- 
korn, cunoscuţi peste tot numai sub denumirea de „Davy- 
lunganul” şi „Jemmy-grăsanul”. Erau nedespărţiţi, şi nimeni 
nu întâlnise pe unul dintre ei fără să fi fost şi celălalt 
prezent, sau cel puţin prin apropiere. Jemmy era german, 
iar Davy iancheu; în cursul numeroşilor ani petrecuţi 
împreună, acesta din urmă învățase de la celălalt destul de 
bine germana pentru a se putea exprima binişor în această 
limbă. La fel de nedespărţite ca şi stăpânii lor erau şi cele 
două animale; stăteau mereu unul lângă altul, păşteau 
laolaltă şi dacă, în vreo tabără de noapte, erau obligate să 
sufere societatea altor animale de călărie, se izolau, stând 
ceva mai la o parte şi se înghesuiau cu atât mai abitir unul 
în celălalt şi se mângăiau reciproc fornăind, adulmecându- 
se şi lingându-se. 


Deşi nu trecuse cu mult de amiază, cei patru călăreţi 
trebuie să fi avut în urma lor o distanţă considerabilă 
parcursă în acea zi, şi desigur că nu trecuseră numai peste 
pământ moale acoperit cu iarbă, căci toţi, precum şi 
animalele lor, erau acoperiţi de praf. Cu toate acestea nu 
păreau obosiţi nici caii, nici călăreţii. Cel mult tăcerea lor 
te-ar fi lăsat să presupui că erau osteniţi. Tăcerea fu 
întreruptă de Hobble-Frank, cel de lângă Old Shatterhand: 

— Vasăzică, rămânem peste noapte la Elk-fork? îl întrebă 
pe vecinul său în dialectul lui natural. Cât mai avem de fapt 
până acolo? 

— Vom ajunge la malul apei înspre seară - răspunse 
acesta. 

— Abia spre seară? Vai şi amar! Cum să mai rezistăm? Nu 
ne-am dat jos din şa de azi-dimineaţă. Odată şi odată tot 
trebuie să ne oprim, ca să răsufle barem caii. Nu eşti de 
părere? 

— Ba da. Să aşteptăm până trecem de prerie; urmează 
apoi o pădure pe unde găsim şi un pârâu. 

— Bun! Acolo o să adăpăm caii şi o să găsească şi iarbă. 
Dar noi ce găsim? leri am mâncat ultimele resturi de carne 
de bizon, iar azi-dimineaţă, oasele. De atunci nu s-a arătat 
nici măcar o vrabie, necum alt vânat în faţa puştilor 
noastre; mi-e foame şi trebuie să am ceva de ronţăit cât de 
curând, altfel mă prăpădesc. 

— Nu te îngrijora! Am să fac eu rost de o friptură! 

— Da, dar ce fel? Câmpia asta e atât de pustie! Cred că 
nici măcar o gâză nu se plimbă pe-aici. Atunci de unde să 
scoată un brav westman flămând o friptură? 

— Am şi văzut-o. Ţine calul meu de frâu şi ia-o înainte cu 
ceilalţi, dar mai încetişor. 

— Serios? făcu Frank, uitându-se în jur şi clătinând din cap 
nedumerit. Ai şi văzut friptura? Dar eu nu adulmec nici 
urmă de aşa ceva! 

Luă în mână frâul calului lui Old Shatterhand şi-şi văzu de 
drum cu Davy şi Jemmy. Old Shatterhand însă coti spre 


stânga, unde se zăreau o mulţime de muşuroaie în iarbă. 
Era o colonie de „câini de prerie”, cum se numeau 
marmotele americane din pricina sunetelor pe care le scot, 
asemănătoare cu lătratul. Animalele acestea sunt 
nevătămătoare, inofensive şi foarte curioase; în mod ciudat, 
le place să locuiască laolaltă cu şerpi cu clopoței şi cu 
bufniţe. Dacă se apropie cineva de ele, au obiceiul să se 
ridice în două picioare, să se uite la el, iar mişcările pe care 
le fac şi poziţiile pe care le iau cu acest prilej, sunt cu totul 
hazlii. Dacă li se pare ceva suspect, se vâră iute ca fulgerul 
în galeriile lor subterane şi nu se mai arată. Vânătorul care 
poate face rost de un aliment mai suculent dispreţuieşte 
carnea acestor animale, nu pentru că n-ar fi comestibilă, ci 
dintr-o prejudecată. Dacă însă vrea totuşi să împuşte un 
câine de prerie, nu trebuie să încerce să se apropie de el pe 
furiş, căci aceste vietăţi sunt mult prea vigilente ca să 
izbutească. Trebuie să le trezească curiozitatea şi să o 
menţină vie până ajunge destul de aproape ca să poată 
ochi. Asta nu-i va reuşi însă decât dacă ei însuşi face 
gesturile şi mişcările cele mai caraghioase şi comice. Atunci 
câinele de prerie nu mai ştie ce se petrece şi ce să creadă 
despre cel care se apropie. De cum îl văzură animalele 
acestea care şedeau pe muşuroaiele lor, Old Shatterhand 
începu deci să salte în dreapta şi-n stânga, să se lase pe 
vine pentru a sări iar în sus, să se învârtească, să rotească 
braţele ca o moară de vânt, cu scopul de a se apropia 
mereu. 

Hobble-Frank, care călărea acum alături de Jemmy şi 
Davy, văzu aceste scălâmbăieli şi zise îngrijorat: 

— Doamne, ia te uită ce i-a venit! Nu cumva a căpiat? Se 
agită de parcă ar fi băut zeamă de mătrăgună! Ascultaţi! 
Trage! 

Old Shatterhand trăsese acum două focuri de armă atât de 
repede unul după altul, încât se confundau aproape într-o 
singură pocnitură. Îl văzură alergând mai departe o bucată 
de drum şi aplecându-se de două ori ca să ridice ceva. Apoi 


se înapoie. Împuşcase doi câini de prerie; îi băgă în cobur şi 
încalecă. Hobble-Frank făcu o mutră cam sceptică şi zise în 
timp ce porniră mai departe: 

— Asta să fie friptura? Nu, mulţumesc frumos! Aşa ceva nu 
înghit câtu-i lumea! 

— Da ai gustat-o vreodată? 

— Nu. Nici în vis nu m-am gândit! 

— Atunci nu poţi să judeci dacă un câine de prerie e 
comestibil sau nu. Ai mâncat oare vreodată ied? 

— led? zise Hobble-Frank plescăind din limbă. Cred şi eu, 
fireşte! Auzi, domnule, păi iedul e ceva delicios! 

— Zău? făcu Old Shatterhand zâmbind. Dar mii de oameni 
nu mănâncă ied. 

— Sunt mii de proşti. Îţi spun eu, noi, saşii, suntem 
deştepţi şi ne pricepem la plăcerile mesei ca nici o altă 
naţiune europeană. Un ieduleţ la cuptor, cu un pic de 
usturoi şi câteva fire de maghiran, rumenit frumos, cu 
coajă, e un ospăț divin, făcut pentru domnii şi doamnele de 
pe Olimp. Pot să-ţi spun că mă pricep, fiindcă pe vremea 
Paştilor, când sunt iezi tineri la noi, la Moritzburg, se 
mănâncă în toate duminicile şi în zilele de sărbători numai 
friptură de ied. 

— Foarte bine. Dar spune-mi dacă ai mâncat vreodată 
lapin? 

— Lapin? Ce-o mai fi şi aia? 

— lepure de casă, cum se spune pe la noi. 

— lepure de casă 1 A la bonne heure !. Şi asta e ceva 
colosal! La Moritzburg şi-n împrejurimi se gătea 
întotdeauna iepure de casă de hramul bisericii. Carnea e 
fragedă ca untul de ţi se topeşte-n gură. 

— Dar sunt mulţi care ar râde de tine auzindu-te! 

— Înseamnă că sunt cam scrântiţi la cap. Un iepuraş din 
ăsta, care nu mănâncă decât vârfurile ierburilor fragede, 
are o carne delicioasă; asta se înţelege de la sine. Nu crezi 
şi dumneata? 


— Eu, da; dar cer în schimb să nu dispreţuieşti nici câinii 
mei de prerie. Ai să vezi că seamănă la gust cu iedul şi 
aproape şi cu iepurele de casă. Îţi spun că... stai, nu vezi 
nişte călăreţi acolo? 

Arătă spre sud-vest, unde se mişcau câteva puncte. Erau 
prea departe ca să poţi distinge dacă sunt animale, poate 
bizoni, sau călăreţi. Cei patru vânători înaintară mai încet, 
cu ochii îndreptaţi spre acel grup. După câtva timp văzură 
că poartă uniforme: erau soldaţi. 

Ostaşii călăreau înspre nord-vest. Dar îi observaseră şi ei 
pe cei patru şi schimbară direcţia, venind acum spre ei 
galop. Erau vreo doisprezece, conduşi de un locotenent. Se 
apropiară până la vreo treizeci de paşi şi se opriră; ofiţerul 
îi examină la început cu o privire scrutătoare şi sumbră; 
apoi dădu cu ochii de cele două puşti ale lui Old Shatterhad; 
faţa i se lumină şi, arătând spre puşca descrisă mai înainte, 
aceea cu culasa ciudată, sferică, exclamă: 

— Behold.' Nu cumva e un automat Henry, Sir? 

— Ba da - răspunse westmanul. Cunoaşteţi acest tip de 
armă? 

— Nu am mai văzut niciuna, dar mi-a fost descrisă în 
amănunţime. Inventatorul pare să fi fost un original, care n- 
a fabricat decât puţine exemplare, pentru că se temea de 
exterminarea rapidă a indienilor şi a bizonilor dacă această 
armă cu repetiţie s-ar răspândi. Se pare că acele câteva 
exemplare făcute de el s-au pierdut, afară de unul singur 
care se spune că aparţine lui Old Shatterhand. 

— Aşa e, Sir. Din cele unsprezece sau douăsprezece 
automate Henry care au existat vreodată, nu mai există 
decât a mea; celelalte au dispărut o dată cu posesorii lor, în 
vestul sălbatic. 

— Atunci sunteţi într-adevăr Old Shatterhand? Ce plăcere! 
Vreţi să aveţi bunătatea de a ne însoţi? Camarazii mei ar 
considera o onoare pentru ei dacă aţi accepta să fiţi 
oaspetele nostru. 

— Unde să vă însoțesc? 


— La Fort Mormon, acolo ne ducem. 

— Atunci, din păcate, nu pot accepta invitaţia 
dumneavoastră, căci trebuie s-o luăm în direcţie opusă, 
pentru a ne întâlni la o oră fixată cu nişte prieteni de-ai 
noştri. 

— Pot să aflu, Sir, unde vreţi să vă duceţi? 

— Întâi în munţii Elk, cum v-am spus; de acolo vrem să 
trecem în munţii Book. 

— În cazul acesta, trebuie să vă previn: feriţi-vă de utahi, 
care au dezgropat de curând securea războiului; din 
pricina asta trebuie să patrulăm încontinuu în jurul 
forturilor Mormon şi Indian. lată ce s-a întâmplat: o ceată 
de căutători de aur albi au pătruns într-o tabără a utahilor 
ca să fure cai; era noapte; dar utahii sau trezit şi s-au 
apărat, aşa că mulţi au pierit, răpuşi de albii mult mai bine 
înarmaţi. Aceştia au fugit cu caii şi cu alte lucruri luate cu 
ocazia asta. Dar indienii au pornit de cu ziuă să-i 
urmărească. I-au ajuns din urmă pe tâlhari, şi s-a încins o 
luptă care a costat iarăşi multe vieţi omeneşti. Se pare că 
vreo şaizeci de indieni au fost împuşcaţi, dar n-au scăpat 
nici albii decât şase la număr. Acum utahii cutreieră 
regiunea ca să-i găsească pe aceşti şase, şi în acelaşi timp 
au trimis o delegaţie la Fort Union spre a cere despăgubiri, 
un cal pentru fiecare cal furat, o sumă globală de o mie de 
dolari pentru obiectele luate şi pentru fiecare indian ucis, 
doi cai şi o puşcă. 

— Găsesc că nu sunt pretenţii exagerate. S-a promis să li 
se dea satisfacţie? 

— Nu. Albii nici nu se gândesc să admită că pieile-roşii au 
dreptul să pretindă ceva. Delegaţia s-a întors fără a fi 
obţinut nimic şi, drept urmare, indienii au pus mâna pe 
tomahawkuri. Utahii se ridică în masă şi cum pe teritoriul 
acesta nu avem, din păcate, trupe suficiente ca să-i putem 
zdrobi dintr-o dată, s-a ajuns la hotărârea să ne căutăm 
aliaţi. Câţiva ofiţeri au plecat la indienii navajos ca să-i 
câştige pentru o expediţie împotriva utahilor şi au reuşit. 


— Şi ce s-a promis navajoşilor pentru ajutorul acordat? 

— Toată prada pe care or s-o captureze. 

Faţa lui Old Shatterhand se întunecă auzind acestea. Zise, 
clătinând din cap: 

— Vasăzică, întâi utahii au fost atacați, jecmăniţi şi mulţi 
dintre ei ucişi; când au cerut pedepsirea răufăcătorilor şi o 
despăgubire, au fost respinşi, iar acum, când ei înşişi 
încearcă să-şi facă dreptate, sunt aţâţaţi navajoşii împotriva 
lor şi li se plăteşte acestora cu pradă luată de la cei 
nedreptăţiţi! Mai e de mirare dacă se simt aduşi la limita 
râbdării? Amărăciunea şi revolta lor trebuie să fie mari, şi 
fireşte că va fi vai de albul care cade acum în mâinile lor! 

— Eu trebuie să ascult de ordine şi n-am dreptul să judec. 
V-am comunicat acestea, Sir, ca să vă previn. Nu am voie să 
am aceleaşi păreri ca dumneavoastră. 

— Înţeleg, primiţi mulţumirile mele pentru avertisment şi, 
dacă povestiţi întâlnirea cu noi la Fort, spuneţi, vă rog, că 
Old Shatterhand nu e un duşman al pieilor-roşii şi regretă 
nespus că un neam de oameni atât de înzestrați trebuie să 
piară, pentru că nu i se lasă răgazul necesar de a se 
dezvolta în mod firesc, conform legilor civilizaţiei umane, ci 
i se pretinde să se transforme de la o zi la alta dintr-un 
popor de vânători într-o comunitate statală modernă. Cu tot 
atâta îndreptăţire ai putea omori un elev de şcoală pentru 
că nu are capacitatea şi cunoştinţele necesare pentru a fi 
general sau profesor de astronomie. Good bye, Sir! 

Întoarse calul şi, urmat de cei trei tovarăşi ai săi, plecă 
fără să mai arunce o privire asupra soldaţilor care priveau 
miraţi în urma lui şi apoi îşi văzură de drum. Numai mânia îl 
incitase să ţină această cuvântare cu totul fără rost, cum 
ştia prea bine; cu atât mai tăcut rămase apoi, în timp ce 
medita asupra încercării cu totul inutile de a-l convinge pe 
„fratele Jonathan” că n-are mai mult drept la viaţă decât 
indianul mânat din loc în loc, dintr-o regiune în alta, până 
ce-şi va încheia hărţuita sa existenţă, neplâns de nimeni. 


Trecu o jumătate de oră; abia atunci se trezi Old 
Shatterhand din trista sa meditaţie, spre a-şi îndrepta 
atenţia asupra orizontului, care acum se prezenta sub 
forma unei dungi întunecate, din ce în ce mai largi. 
Întinzând mâna înspre partea aceea, zise: 

— Acolo se întinde pădurea de care vorbeam. Daţi pinteni 
cailor; atunci ajungem în cinci minute. 

Porniră acum la galop şi în curând cei patru călăreţi 
ajunseră în faţa unei păduri dese de molifţi înalţi, care 
părea atât de deasă, încă de pe la margine, încât nu se 
putea pătrunde călare. Dar Old Shatterhand găsi soluţia. Se 
îndreptă fără ezitare spre un anumit loc, pătrunse cu calul 
prin desişul care nu era adânc, şi se află îndată pe o aşa- 
zisă cărare de indieni, un drum croit de pieile-roşii care 
circulau uneori pe acolo, lat abia de vreo trei picioare. 
Atunci descălecă spre a căuta urme recente. Negăsind 
niciuna, încălecă iar şi-i pofti pe tovarăşii săi să-l urmeze. 

Aici, în pădurea virgină, nu sufla nici cel mai uşor vânticel, 
şi afară de paşii cailor nu se auzea nici cel mai uşor zgomot. 
Old Shatterhand îşi ţinea automatul pregătit în mâna 
dreaptă şi era cu privirea ageră aţintită înainte, pentru ca, 
la o eventuală întâlnire cu o fiinţă duşmănoasă, să fie primul 
care ţine arma îndreptată asupra adversarului. Dar era 
convins că nu exista pentru moment un asemenea pericol. 
Dacă indienii străbăteau ţinutul călare, erau prea mulţi la 
număr pentru a umbla pe o asemenea potecă unde nu era 
nimic de descoperit şi unde pădurea deasă le îngreuna 
înaintarea. Erau prea puţine locuri pe această potecă în 
care un călăreț s-ar fi putut întoarce. 

După o bună bucată de vreme poteca se lărgi şi ieşiră într- 
un luminiş în mijlocul căruia se aflau mai multe blocuri mari 
de stâncă, aşezate unele peste altele. Erau acoperite de 
licheni şi câteva tufe găsiseră în crăpături hrană suficientă 
pentru rădăcinile lor. Un mic izvor curgea de sub stânci, 
şerpuind peste luminiş, pentru a se pierde apoi în pădure. 
În poiană, Old Shatterhand se opri şi zise: 


— Aici e locul unde putem să lăsăm caii să se odihnească şi 
să frigem între timp câinii de prerie. 

Descălecară toţi, scoaseră zăbalele cailor, ca să poată 
paşte, şi se apucară să caute ramuri uscate pentru foc. 
Jemmy luă asupra-şi să jupoaie animalele şi să le scoată 
măruntaiele, iar Old Shatterhand se depărtă să cerceteze 
dacă împrejurimile sunt sigure. Era o fâşie de pădure nu 
mai lată decât cale de trei sferturi de oră, poteca indiană o 
traversa de-a curmezişul, iar luminişul se afla cam la mijloc. 

Nu trecu mult şi carnea friptă peste flăcări începu să 
răspândească un miros îmbietor. Atunci Old Shatterhand se 
înapoie. Se dusese cu paşi repezi până la marginea cealaltă 
a pădurii, de unde puteai cuprinde cu privirea toată preria 
deschisă din faţă. Nu zărise nimic suspect, aşa că aduse 
celorlalţi vestea că n-au să se teamă de nici o surpriză. 

Peste o oră friptura fu gata. 

— Ei, drăcie! bombăni Hobble-Frank. Să mănânci friptură 
de câine! Dacă mi-ar fi prezis vreodată cineva-că o să 
consum pe cel mai bun prieten al omului, i-aş fi răspuns 
într-un chip de i s-ar fi făcut părul măciucă! Dar mi-e foame 
şi n-am încotro! 

— Dar nu e câine adevărat! observă Jemmy. Ai auzit doar 
că marmota asta a fost greşit denumită câine de prerie, 
numai din cauza sunetelor pe care le scoate! 

— Asta nu drege faptul; dimpotrivă, îl agravează! Friptură 
de marmotă! închipuie-ţi dumneata! Ei, ia să vedem! 

Îşi luă o bucată de piept şi o gustă cu reticenţă; dar faţa i 
se lumină îndată; băgă în gură o bucată mai mare şi declară 
mestecând: 

— Zău că nu e rea, pe onoarea mea! Seamănă într-adevăr 
cu iepurele de casă, chiar dacă nu-i aşa de gustoasă ca 
friptura de ied. Băieți, am impresia că n-o să rămână mare 
lucru din câinii ăştia! 

— Trebuie să ne păstrăm ceva pentru diseară - obiectă 
Davy. Nu ştim dacă mai vânăm ceva azi. 


— Nu-mi pasă de ce-o fi mai încolo. De câte ori sunt obosit 
şi pot să mă arunc în braţele lui Orfeu sunt perfect 
mulţumit. 

— Îi zice Morfeu - Îl corectă Jemmy. 

— Ia mai taci! Nu cumva ai să pui un M înaintea lui Orfeu 
al meu! Că pe ăsta îl cunosc bine; în satul Klotsche de lângă 
Moritzburg există o asociaţie corală care se cheamă „Orfeu 
pe pământ”; coriştii ăia cântau atât de dulce, încât pe 
ascultători îi fura întotdeauna un somn cât se poate de 
plăcut; de aceea vorba cu Orfeu căruia îi cazi în braţe vine 
de acolo, adică de la Klotsche. Aşa că nu te mai certa cu 
mine, ci mănâncă-ţi câinele de prerie în tăcere şi cu 
chibzuinţă: atunci o să-ţi priască mai bine decât dacă te iei 
la harţă cu un bărbat cu atâta experienţă ca mine! 

Crezându-se în deplină siguranţă, cei patru bărbaţi se 
înşelau amarnic. Se apropia de ei o primejdie sub chipul a 
două cete de călăreţi care se îndreptau spre pădure. 

Unul din aceste grupuri era mic: se compunea numai din 
doi călăreţi venind dinspre nord. Întâlnind urmele lui Old 
Shatterhand şi ale tovarăşilor săi, cei doi se opriră şi 
descălecară ca să examineze urmele. Felul în care o făceau 
te lăsa să presupui că nu erau westmeni neexperimentați. 
Erau bine înarmaţi, în schimb îmbrăcămintea lor era cam 
jerpelită. Anumite semne indicau că în ultima vreme nu 
avuseseră zile bune. În ce priveşte caii lor, erau bine hrăniţi 
şi vioi, dar fără şa şi fără frâie, numai cu un căpăstru făcut 
dintr-o curea. În felul acesta obişnuiesc indienii să-şi lase 
caii când pasc în apropierea unei tabere. 

— Ce părere ai despre urmele astea, Knox? întrebă unul 
dintre ei. Nu cumva avem piei-roşii în faţa noastră? 

— Nu - răspunse celălalt cu certitudine. Caii erau 
potcoviţi, şi oamenii călăreau alături, nu unul după altul, 
cum fac pieile-roşii. 

— Şi câţi erau? 

— Numai patru. N-avem deci de ce să ne temem, Hilton. 

— Afară de cazul că sunt soldaţi. 


— Pshaw! Nici atunci! Bineînţeles că nu ne putem arăta la 
un fort; acolo sunt atâţia ochi şi se pun atâtea întrebări, că 
ne-am trăda. Dar patru cavalerişti n-or să scoată nimic de la 
noi. Şi nu văd pe ce s-ar întemeia ca să tragă concluzia că 
facem parte dintre albii care au fost atacați de utahi! 

— Aşa mă gândesc şi eu, fireşte; dar adesea îşi vâră dracul 
coada când nici cu gândul nu gândeşti. Ne aflăm într-o 
situaţie mizerabilă. Hărţuiţi de indieni şi căutaţi de soldaţi, 
rătăcim încoace şi-ncolo pe teritoriul utahilor. A fost o 
prostie că ne-am încrezut în „colonelul” ăla roşcat care ne-a 
promis marea cu sarea. 

— O prostie? Ba, deloc. E un lucru tare frumos să te 
îmbogăţeşti repede şi n-am pierdut speranţa nici pe 
departe. În curând o să ne ajungă din urmă „colonelul” cu 
restul cetei, şi atunci nu mai avem de ce să ne facem griji. 
Trebuie să încercăm să ieşim din situaţia asta nefericită. 
Gândindu-mă bine, nu văd decât o singură cale, şi asta ni se 
deschide chiar acum. 

— Ce cale? 

— Să găsim nişte albi cărora să ne alăturăm. În societatea 
lor o să fim luaţi drept vânători, şi nimănui n-o să-i vină în 
minte să facă legătura între noi şi cei care i-au silit pe utahi 
să dezgroape securea războiului. 

— Şi crezi că avem acum în faţa noastră asemenea 
oameni? 

— Aşa cred. Mai sunt încă în pădure. Hai să ne luăm după 
ei. 

„Colonelul' roşcat căutase să-şi mărească ceata compusă, 
cum se ştie, din cei douăzeci de tramp-i care scăpaseră la 
Eagle-tail. Ajunsese la concluzia că, în munţi, s-ar putea ca 
ceata să fie simţitor împuţinată de indieni şi că, deci, 
douăzeci erau mult prea puţini. De aceea, pe parcurs, 
trecând călare prin Colorado, atrăsese pe fiecare om 
întâlnit care se arăta dispus să-l urmeze. Toţi erau, fireşte, 
oameni cu o existenţă precară, a căror moralitate nu 
trebuie cercetată. Dintre ei făceau parte şi Knox şi cu 


Hilton, cei doi care acum se îndreptau spre pădure. Noua 
ceată a colonelului crescuse în curând într-atât, că nu mai 
putea trece neobservată, dar şi aprovizionarea devenea tot 
mai anevoioasă pe zi ce trecea. De aceea „colonelul” luă 
decizia să-şi împartă ceata în două. Cu o jumătate din ea 
avea de gând să traverseze Munţii Stâncoşi prin regiunea 
La Veta, iar cealaltă urma să o ia spre Marrison şi 
Georgetown, ca să treacă acolo peste munţi. Cum Knox şi 
Hilton erau oameni cu experienţă, fuseseră puşi să conducă 
a doua grupă. Ajunseseră cu bine dincolo de munţi şi 
poposiseră în ţinutul de pe la Breckenridge. Acolo, printr-o 
întâmplare nefericită, herghelia scăpată de pe o hacienda 1 
trecu în goană pe lângă tabăra lor; atunci şi caii lor o luară 
razna, se smulseră şi fugiră cu herghelia. Ca să-şi procure 
alţi cai, atacaseră mai târziu tabăra utahilor, pentru a fi 
apoi urmăriţi de aceştia şi bătuţi. Scăpaseră numai şase. 
Dar indienii îi urmăriseră şi pe aceşti şase de aproape; 
patru dintre ei căzuseră cu o zi înainte, iar cei doi 
conducători, Knox şi Hilton, erau singurii care avuseseră 
norocul să scape de proiectilele răzbunătoare ale indienilor. 

Vorbeau despre aceste întâmplări în timp ce se apropiau 
de pădure. Sosiţi acolo, găsiră poteca şi o luară drept 
înainte pe ea. Ajunseră la luminiş tocmai în clipa în care 
micul duel de cuvinte dintre Jimmy şi Hobble-Frank luase 
sfârşit. 

— Deci suntem vânători, ai înţeles? şopti Knox către 
Hilton. Şi lasă-mă pe mine să vorbesc! 

Acum Old Shatterhand îi zări; puse mâna pe puşcă şi-i 
aşteptă cu o mină serioasă, examinându-i în timp ce se 
apropiau. 

— Good day, domnilor - salută Knox. Ne daţi voie poate să 
ne odihnim puţin pe-aici, lângă dumneavoastră? 

— Orice om cumsecade e binevenit - răspunse Old 
Shatterhand examinând cu ochi pătrunzători întâi călăreţii 
apoi caii. 


— Sper că n-aveţi impresia că nu suntem - zise Hilton, 
suportând, cu un calm aparent, privirea scrutătoare a 
vânătorului. 

— Nu-mi judec aproapele decât după ce l-am cunoscut. 

— Ei, atunci îngăduiţi-ne să vă dăm acest prilej! 

Cei doi descălecară şi se aşezară alături de ceilalţi, în jurul 
focului. Le era foame, pesemne, căci priveau cu jind spre 
friptură. Jemmy, bun la suflet, le oferi câteva bucăţi de 
carne, invitându-i să mănânce, iar ei nu se lăsară rugaţi. 
Acum politeţea interzicea să-i descoşi; aşa că până se 
săturară se păstră tăcere. 

1 Fermă în Mexic sau America de Sud. 

Cealaltă ceată care se apropia de pădure din partea opusă 
consta din vreo două sute de indieni. Old Shatterhand 
fusese, ce-i drept, şi în partea aceea, dar în momentul în 
care scrutase cu privirea preria de acolo, nu putuse să vadă 
pe indienii ce se apropiau, fiindcă atunci se aflau pe după o 
ieşitură a pădurii care forma un cot. Cunoşteau şi ei, 
pesemne foarte bine regiunea, fiindcă se îndreptau direct 
spre poteca îngustă, şi anume spre capătul ei opus celui 
prin care intraseră albii în pădure. 

Indienii se aflau „pe calea războiului”, cum arătau culorile 
țţipătoare cu care-şi vopsiseră obrajii. Majoritatea erau 
înarmaţi cu puşti, doar puţini aveau numai arcuri şi săgeți. 
În fruntea lor călărea un om uriaş, o căpetenie, căci purta o 
pană de vultur în păr. Vârsta nu i se putea determina, 
fiindcă şi el avea obrajii plini de dungi negre, galbene şi 
roşii. Sosind la capătul cărării, descălecă spre a cerceta 
solul. Primii războinici din şirul care-l urma se uitau cu 
atenţie la ce făcea. Unul dintre cai fornăi. Căpetenia ridică 
mâna în semn de avertisment, iar războinicul acoperi nările 
calului cu mâna. Dat fiind că şeful îi invitase prin gestul său 
să păstreze cea mai deplină linişte, era limpede că 
descoperise ceva suspect. Păşi încet de-a lungul urmelor, cu 
bustul adânc aplecat spre pământ, intrând astfel până la o 
oarecare distanţă în pădure. Când se întoarse, zise încet în 


limba utabhilor, care face parte din subgrupa sho shonă a 
grupei de limbi sonora: 

— A fost pe aici o faţă-palidă cu atâta timp înaintea 
noastră, cât îi trebuie soarelui să facă un drum de o palmă. 
Războinicii utahi să se ascundă cu caii sub copaci. Ovuts- 
avaht se duce să caute faţa-palidă. 

Căpetenia, un om poate chiar mai înalt şi mai puternic 
decât Old Firehand, se numea deci Ovuts-avaht, ceea ce 
înseamnă „Marele-Lup”. Se furişă iar în pădure; când se 
întoarse, cam după o jumătate de oră, nu se vedea niciunul 
dintre ai săi. Fluieră încetişor şi pieile-roşii ieşiră îndată din 
ascunzişuri, lăsându-şi caii acolo. La un semn al căpeteniei, 
vreo cinci sau şase subcomandanţi se apropiară de şeful lor. 

— Şase feţe-palide îşi au tabără pe lângă stânci. Aceştia 
sunt, probabil, cei şase care ne-au scăpat ieri. Ei mănâncă, 
iar caii lor pasc. Fraţii mei să mă urmeze la capătul cărării; 
acolo să se despartă; jumătate din ceată o ia spre dreapta, 
cealaltă jumătate spre stânga, până am încercuit luminişul. 
Atunci am să dau semnalul şi războinicii roşii vor năvăli. 
Câinii de albi se vor speria atât de rău că nici n-or să se mai 
apere. O să-i prindem şi o să-i ducem în sat, ca să-i legăm 
de stâlpul torturii. Cinci oameni rămân aici să păzească caii. 
Howgh '. 

Această exclamaţie e un cuvânt de întărire a celor spuse şi 
echivalează oarecum cu „amin” sau „basta” sau „s-a 
hotărât”. Când un indian îl pronunţă, consideră că subiectul 
e epuizat, că totul e stabilit şi că nu mai e nimic de adăugat. 

Cu căpetenia lor în frunte, pieile-roşii pătrunseră în 
pădure tiptil, atât de încet, încât nu se auzea nici cel mai 
uşor zgomot. Ajungând în locul unde cărarea intra în 
luminiş, se despărţiră înaintând pe cele două laturi ale 
luminişului, ca să-l încercuiască. Un călăreț n-ar fi putut 
pătrunde printre copaci; pe jos, însă, indienii, cu trupurile 
lor mlădioase, puteau trece. 

Albii tocmai îşi terminaseră masa. Hobble-Frank îşi băgă 
cuțitul de vânătoare în cingătoare şi zise, fireşte, în limba 


engleză, pentru a fi înţeles şi de cei doi noi sosiți. 

— Acum am mâncat, iar caii s-au odihnit; putem să pornim 
deci, ca să ajungem până la ţinta noastră de azi înainte de a 
se face noapte. 

— Da - încuviinţă Jemmy - dar întâi trebuie să facem 
cunoştinţă, şi să ştim încotro vrea să meargă fiecare. 

— Aşa e - făcu Knox, dând din cap. Pot să aflu, prin 
urmare, până unde vreţi să ajungeţi încă astăzi? 

— Ne îndreptăm spre munţii Elk. 

— Şi noi la fel. Se nimereşte de minune. Atunci putem 
călători împreună. 

Old Shatterhand nu zise nimic, le făcu un semn discret lui 
Jemmy să continue examinarea, căci el însuşi voia să 
vorbească abia când găsea că e momentul potrivit. 

— Eu sunt de acord - zise grăsanul. Dar unde vreţi să vă 
duceţi pe urmă? 

— Nu ne-am hotărât încă. Poate spre Green River, ca să 
căutăm castori. 

— Pe acolo n-o să prea găsiţi. Cine vrea să prindă castori 
trebuie să se ducă mai înspre nord. Aşadar, sunteţi puitori 
de capcane, vânători de castori? 

— Da. Numele meu e Knox, iar pe tovarăşul meu îl cheamă 
Hilton. 

— Dar unde vă sunt capcanele, maşter Knox, fără de care 
nu puteţi prinde nimic? 

— Ni le-au furat nişte hoţi, poate indieni, pe malul râului 
San Juan. Poate dăm peste o colonie unde se pot cumpăra. 
Sunteţi, deci, de părere că putem să vă întovărăşim 
deocamdată până la munţii Elk? 

— N-am nimic împotrivă, dacă tovarăşii mei n-au nimic de 
obiectat. 

— Bun, domnule! Atunci am putea să aflăm şi noi cum vă 
cheamă? 

— De ce nu? Mie-mi zice Jemmy-grăsanul; vecinul meu din 
dreaptae. 

— Probabil Davy-lunganul? 


— Aşa e. Se vede că aţi ghicit? 

— Bineînţeles! Că doar sunteţi cunoscuţi de-a lungul şi de- 
a latul ţării, şi unde se află Jemmy-grăsanul, nu-i nevoie să 
cauţi mult până dai de Davy-lunganul. Dar micul domn la 
stânga dumneavoastră? 

— Lui îi zicem Hobbe-Frank; un tip grozav, o să vedeţi 
când o să-l cunoaşteţi mai bine. 

Frank îi aruncă o privire călduroasă, plină de recunoştinţă 
lui Jemmy, care continuă: 

— Iar ultimul nume pe care am să vi-l comunic vă este în 
orice caz mult mai cunoscut decât al meu. Cred că aţi auzit 
de Old Shatterhand. 

— Old Shatterhand? strigă Knox surprins şi foarte 
bucuros. Zău? E adevărat, Sir, că sunteţi Old Shatterhand? 
Atunci daţi-mi voie să vă spun că mă bucur nespus să fac 
cunoştinţă cu dumneavoastră, Sir. 

Spunând aceste vorbe, întinse mâna spre vânător, 
aruncându-i totodată lui Hilton o privire prin care voia să-i 
dea de înţeles: „Mă, bucură-te, acum suntem în siguranţă!” 
Old Shatterhand se prefăcu însă că nu observă mâna 
întinsă spre el şi răspunse extrem de rece: 

— Vă bucuraţi într-adevăr? Atunci e păcat că nu vă pot 
împărtăşi bucuria. 

— De ce nu, Sir? 

— Pentru că sunteţi nişte oameni de prezenţa cărora 
nimeni nu se poate bucura. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Knox, uimit de atâta 
sinceritate. Vreau să cred că glumiţi, Sir? 

— Vorbesc serios. Sunteţi doi escroci sau poate chiar ceva 
şi mai rău. 

— Oho! Credeţi că ne lăsăm trataţi în felul acesta jignitor? 

— Cred, fireşte, căci nu vă rămâne altceva de făcut. 

— Ne cunoaşteţi, cumva? 

— Nu. N-ar fi spre onoarea mea. 

— Sir, deveniți din ce în ce mai lipsit de consideraţie! N- 
aveţi nici o dovadă că am fi escroci! 


— Cum să nu! răspunse Old Shatterhand cu nepăsare. 
Deci v-aţi întins capcanele pe la San Juan? Când a fost asta? 

— Acum patru zile. 

— Deci, veniţi direct de acolo? 

— Da. 

— Prin urmare, din sud, ceea ce e o minciună. Aţi sosit cu 
puţin timp în urma noastră şi ar fi trebuit să vă vedem pe 
preria deschisă. Spre nord, în schimb, pădurea se întinde 
mai largă, formând o ieşitură, şi pe după această limbă de 
pădure v-aţi aflat când am inspectat terenul pentru ultima 
oară, înainte ca să intraţi în pădure pe potecă. Aţi venit 
dinspre nord. 

— Dar, Sir, v-am spus adevărul. Nu ne-aţi văzut. 

— Eu? Să nu vă văd? Dacă aş avea vederea atât de slabă, 
aş fi pierit până acum de o mie de ori! Nu, pe minenu mă 
duceţi de nas! Dar să continuăm! Unde vă sunt şeile şi 
frâiele? 

— Ni s-au furat. 

— Omule, mă iei drept un băieţandru prost! râse Old 
Shatterhand dispreţuitor. Se vede că aţi băgat şeile şi 
frâiele în apă, o dată cu capcanele pentru castori, de vi s-au 
furat toate deodată? Care vânător scoate frâiele calului 
său? Şi de unde aţi scos căpestrele astea indiene? 

— Le-am cumpărat de la un indian. 

— Poate şi caii? 

— Nu - răspunse Knox, dându-şi seama că e cu neputinţă 
să mai spună şi minciuna asta sfruntată. 

— Va să zică, indienii utahi fac comerţ cu căpestre! Asta n- 
am ştiut. Dar de unde provin caii? 

— Caii i-am cumpărat la Fort Dodge. 

— Atât de departe de aici? Eu aş pune rămăşag că aceşti 
cai au stat în ultimul timp săptămâni de-a rândul la păşune. 
Un cal care a adus un călăreț de la Fort Dodge până aici 
arată cu totul altfel. Şi cum se face că nu sunt potcoviţi? 

— Asta trebuie să-l întrebaţi pe negustorul care ni i-a 
vândut. 


— Aiurea! Negustor! Sunt cai furaţi! 

Sir! strigă Knox punând mâna pe cuţit. Şi Hilton se grăbi 
să ducă mâna spre brâu. 

— Lăsaţi cuţitele la locul lor, altfel vă dobor! îi ameninţă 
Old Shatterhand. Credeţi cumva că nu-mi dau seama că 
sunt nişte cai dresați în maniera indiană? 

— Cum puteţi să ştiţi aşa ceva, de vreme ce nici nu ne-aţi 
văzut călărind! Nu ne-aţi văzut călare decât bucăţica asta 
de drum, de la potecă şi până la pietroaiele astea. 

— Dar observ că evită să se amestece cu caii noştri, şi 
rămân laolaltă. Aceşti cai au fost furaţi de la utahi, iar voi 
faceţi parte dintre oamenii care i-au atacat mişeleşte. 

Knox nu mai ştia ce să spună. Nu se putea măsura cu 
agerimea acestui om. Cum obişnuiesc în genere oamenii de 
teapa lui în asemenea cazuri, aşa făcu şi el: îşi căută ultimul 
argument în grosolănie: 

— Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi v-am 
considerat un om cu totul deosebit - zise el. Dar vorbiţi în 
dodii. Cine face asemenea afirmaţii trebuie să fie nebun de- 
a binelea. Caii noştri să aibă dresură indiană! Ar fi de râs, 
dacă n-ar fi supărător. Îmi dau seama că nu ne potrivim, şi 
am să plec ca să nu fiu silit să mai ascult fantasmagoriile 
dumneavoastră! Drace, dar asta ce mai e? 

Pomenind de cai, aruncase o privire spre ei şi observase 
astfel ceva ce-l făcu să-şi concentreze toată atenţia. Şi 
anume, stăteau cu nările în vânt, întorcându-se în toate 
direcţiile, inspirau aerul, apoi o porniră nechezând vioi spre 
marginea luminişului. 

— Da, ce-i asta? strigă şi Jemmy. Sunt piei-roşii în 
apropiere! 

Ochiul sigur al lui Old Shatterhand cuprinse dintr-o 
singură privire ageră toată primejdia. Spuse: 

— Suntem încercuiți probabil de utahi, a căror apropiere 
ne-a fost trădată de cai, aşa că se vor vedea siliţi acum să 
năvâălească. 

— Ce facem acum? întrebă Davy. Ne apărăm? 


— În primul rând să le arătăm că n-avem nimic comun cu 
aceşti hoţi şi ucigaşi. Asta-i principalul. Deci, jos cu ei! 
Repezi pumnul strâns în tâmpla lui Knox, aşa încât cel lovit 
se prăbuşi ca un butuc, apoi Hilton încasă o lovitură 
identică înainte de a putea schiţa un gest de apărare. 

— Acum, repede pe stâncile astea! comandă Old 
Shatterhand. Acolo avem acoperire, pe când aici n-avem. Pe 
urmă trebuie să aşteptăm şi să vedem. 

Nu era uşor să te caţări pe pietroaiele acelea enorme; dar 
în asemenea situaţii puterile omului se dublează; peste 
două, trei, patru secunde, cei patru vânători fură sus şi 
dispăruţi, pitiţi pe după colţuri, muchii şi tufe. De la 
nechezatul celor doi cai indieni, abia dacă trecuse un minut. 
Căpetenia avusese intenţia să dea numaidecât semnalul de 
atac, dar zăbovise, văzând că una dintre feţele-palide 
doboară cu pumnul alte două feţe-palide. Nu putea să-şi 
explice faptul, şi şovăia, astfel cei patru câştigaseră timpul 
necesar de a se refugia în stâncărie. Acum erau sus, ascunşi 
printre pietroaie şi de neatins cu gloanţele şi săgețile; 
dimpotrivă, dominau tot spaţiul liber şi puteau să-şi trimită 
ei gloanţele în toate direcţiile. 

„Ce-i de făcut? era întrebarea pe care şi-o puse acum 
Marele-Lup. Indianul e curajos, viteaz, ba chiar temerar la 
nevoie; dar dacă-şi poate atinge țelul prin vicleşug şi fără 
pericol, nici nu se gândeşte să-şi pună viaţa în joc. 
Căpetenia îşi chemă deci subşefii printr-un şuierat, ca să se 
sfătuiască cu ei. 

Rezultatul acestei consfătuiri se putu vedea în curând sau, 
mai degrabă, auzi, căci de la marginea luminişului răsună o 
voce puternică. Cum spaţiul liber nu avea un diametru mai 
lung de cincizeci de paşi cel mult, iar distanţa dintre stânci 
şi locul de unde pornea vocea fiind cam pe jumătate atâta, 
adică de vreo douăzeci şi cinci de paşi, se putea auzi 
desluşit fiecare cuvânt. Căpetenia însăşi, rezemată de un 
copac, strigă: 


— Feţele-palide sunt încercuite de mulţi războinici roşii. 
Să vină aici! 

Era atât de ridicolă această invitaţie, că nu urmă nici un 
răspuns. Indianul îşi repetă apelul încă de două ori şi, ne 
primind nici un răspuns, adăugă: 

— Dacă oamenii albi nu ne ascultă, o să-i omorâm! Acum 
Old Shatterhand răspunse: 

— Ce le-am făcut noi războinicilor roşii de ne-au încercuit 
şi vor să ne atace? 

— Sunteţi nişte câini care ne-aţi omorât oamenii şi ne-aţi 
furat caii! 

— Te înşeli! Aici nu sunt decât doi bandiți; au venit de 
curând la noi, şi când am bănuit că sunt duşmanii utahilor i- 
am doborât. N-au murit; se vor trezi în curând. Dacă vreţi 
să-i faceţi prizonieri, luaţi-i! 

— Vrei să ne ademeneşti acolo ca să ne împuşti! 

— Nu! Cine eşti? Cum te cheamă? 

— Sunt Ovuts-avaht, căpetenia utahilor. 

— 'Te ştiu. Marele-Lup e puternic la trup şi la minte. Ele 
comandantul suprem al utahilor-Yampa, care sunt viteji şi 
drepţi aşa că n-o să vrea ca nevinovaţii să plătească pentru 
păcatele vinovaţilor. 

— Vorbeşti ca o muiere! le milogeşti ca să-ţi aperi viaţa. 
De frica morţii zici că eşti nevinovat. Te dispreţuiesc! Cum 
sună numele tău? O fi numele vreunui câine bătrân şi orb. 

— Nu cumva Marele-Lup e orb el însuşi? Mi se pare că nu 
vede caii noştri. Oare au aparţinut utahilor? E şi un catâr 
printre ei. Şi acesta le-a fost furat? Cum poate Marele-Lup 
să ne ia drept hoţi de cai? Să se uite niţel la armăsarul meu 
negru! Oare au posedat utahii vreodată un asemenea cal? E 
din soiul pur-sânge crescut numai pentru Winnetou, marea 
căpetenie a apaşilor, şi pentru prietenii lui. Războinicii utahi 
să asculte dacă numele meu e al unui câine. Feţele-palide 
mă numesc Old Shatterhand; în limba utahilor însă mi se 
spune Pokai-mu, Mâna care ucide. 


Căpetenia nu răspunse îndată, iar tăcerea care se făcu 
dură câteva minute. Acest fapt era un semn sigur că numele 
vânătorului îi impresionase. Abia după ce se scurse un 
răstimp, Marele-Lup îşi ridică din nou vocea: 

— Faţa-palidă se dă drept Old Shatterhand; dar noi nu-l 
credem. Old Shatterhand nu cunoaşte frica; ţie însă frica ţi- 
a răpit îndrăzneala de a ni te arăta. 

— Dacă e aşa, atunci războinicilor utahi li-e şi mai frică 
decât mie; se ascund, împreună cu tine, de noi, care suntem 
numai patru oameni. Am să-ţi dovedesc că nu cunosc 
teama; o să mă vedeţi. 

leşi din ascunziş, se urcă pe vârful cel mai înalt al stâncii, 
privi încet în jur, stând atât de sigur şi de neîngrijorat acolo, 
de parcă n-ar fi existat nici o puşcă pe lume care să-l poată 
nimeni cu un glonţ. 

— Ing Pokai-mu, ing Pokai-mu, howgh! se auziră strigând 
mai multe voci; adică! «El e „Mâna care ucide”, el e „Mâna 
care ucide”, aşa e! 

Rămânând locului, neînfricat, westmanul strigă către 
căpetenie: 

— Ai auzit mărturia războinicilor tăi? Acuma crezi că sunt 
într-adevăr Old Shatterhand? 

— Cred. Îndrăzneala ta e mare. Puştile noastre bat mult, 
mult mai departe decât până la tine! Ce uşor ar putea scăpa 
un glonţ! 

— Asta nu se va întâmpla, căci războinicii utahi sunt viteji, 
nu ucigaşi. lar dacă m-aţi ucide, moartea mea ar fi crâncen 
răzbunată. 

— Noi nu ne temem de răzbunare! 

— Ea v-ar ajunge şi v-ar distruge fără să vă întrebe dacă 
vă temeţi de ea sau nu. Eu am îndeplinit dorinţa Marelui- 
Lup şi m-am arătat. El de ce mai stă ascuns? îi e teamă, sau 
mă ia drept un asasin care vrea să-l ucidă? 

— Căpetenia utahilor nu-şi face nici o grijă. Ştie că Old 
Shatterhand nu pune mâna pe armă decât când e atacat, 
aşa că i se va arăta. 


leşi de sub copaci, ca să poată fi văzut în întregime. 

— Old Shatterhand e mulţumit acum? întrebă apoi. 

— Nu. Aş vrea să vorbesc cu tine de aproape, ca să aflu 
dorinţele voastre mai uşor. Apropie-te, deci, până la 
jumătatea distanţei de acum; am să cobor de pe stâncă şi 
am să vin în întâmpinarea ta. Apoi ne aşezăm, aşa cum se 
cuvine între războinici şi căpetenii de vază şi vom sta la sfat. 

— Nu vrei mai bine să vii la noi? 

— Nu; fiecare să-l cinstească pe celălalt prin faptul că se 
apropie amândoi la aceeaşi distanţă. 

— Ar urma să stau cu tine în luminiş, fiind expus gloanţelor 
oamenilor tăi. 

— Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu ţi se va întâmpla 
nimic. Or să tragă numai dacă războinicii tăi m-ar împuşca. 
Atunci desigur că ai fi pierdut. 

— Dacă Old Shatterhand îşi dă cuvântul, se cuvine să am 
toată încrederea. Cuvântul lui e la fel de sfânt pentru el ca 
şi cel mai solemn jurământ. Deci, am să vin. Cum va fi 
înarmat marele vânător alb? 

— Îmi voi lăsa toate armele aici; tu, însă, eşti liber să faci 
cum vrei. 

— Marele-Lup nu se va face de ruşine arătând mai puţin 
curaj şi mai puţină încredere. Coboară deci! 

Căpetenia îşi puse armele jos, în iarbă, acolo unde stătea, 
apoi îl aşteptă pe Old Shatterhand. 

— Riscaţi prea mult - Îl avertiză Jemmy pe acesta. Sunteţi, 
într-adevăr, convins că nu iese prost? 

— Da. Dacă şeful indienilor s-ar fi retras întâi ca să se 
sfătuiască cu oamenii săi, sau ca să le dea un ordin, un 
semn, atunci aş fi intrat, fireşte, la bănuieli. Dar cum n-a 
făcut aşa, pot să am încredere în el. 

— Şi ce facem noi între timp? 

— Nimic. Puneţi însă arma la ochi, fără să se remarce de 
jos, şi-n cazul că m-ar ataca îl împuşcaţi imediat. 

Cobori, şi apoi cei doi păşiră încet unul spre altul. Când se 
văzură faţă-n faţă, Old Shatterhand îi zise căpeteniei, 


întinzându-i mâna: 

— Nu l-am mai văzut pe Marele-Lup, dar am auzit adesea 
că e cel mai înţelept la sfat şi cel mai viteaz la luptă. Mă 
bucur să-l văd la faţă şi să-l pot saluta ca prieten. 

Indianul nu luă în seamă mâna albului, îi examina faţa şi 
statura cu o privire tăioasă şi zise, arătând spre pământ 

— Să stăm jos! Războinicii utahi s-au văzut siliţi să 
dezgroape securea războiului împotriva feţelor-palide, deci 
nu există nici un om alb pe care să-l pot saluta ca pe un 
prieten. 

Se aşeză, iar Old Shatterhand se instală şi el pe jos, în faţa 
lui. Focul se stinsese; pe lângă cenuşă mai zăceau Cnox şi 
Hilton, care pesemne erau cuprinşi de un leşin profund, de 
nu se mişcau încă. Mustangul lui Old Shatterhand 
adulmecase pe indieni încă înainte de a fi răsunat vocea 
căpeteniei, şi se refugiase fornăind pe lângă stânci. Catârul 
bătrân al lui Davy avea un miros la fel de fin şi-i urmase 
exemplul. Caii lui Frank şi Jemmy se vede că trăseseră 
învăţătura necesară din comportarea lor, aşa că cele patru 
animale stăteau strâns lipite de stânci, şi atitudinea lor 
vădea că-şi dădeau foarte bine seama de pericolul în care 
se aflau ei şi stăpânii lor. 

Niciunul dintre cei doi bărbaţi aşezaţi faţă-n faţă nu era 
dispus să înceapă discuţia. Old Shatterhand stătea cu 
privirea-n pământ, aşteptând cu atâta indiferenţă de parcă 
nu i s-ar fi putut întâmpla nimic. Indianul însă nu-şi putea 
lua ochii de la omul alb, şi-l scruta fără încetare. Vopseaua 
aplicată pe faţă din belşug nu permitea să i se desluşească 
expresia, dar buzele strânse cu colţurile gurii uşor trase în 
sus indicau că-şi făcuse despre vânătorul renumit o imagine 
care nu era confirmată de aspectul acestuia. Dovada o 
aduse prima sa remarcă, făcută, în sfârşit, aproape cu 
ironie: 

— Renumele lui Old Shatterhand e mare; dar trupul său n- 
a crescut o dată cu el. 


Old Shatterhand era de o statură mai înaltă decât media, 
dar nu arăta de loc ca un uriaş. Probabil că indianul şi-l 
imaginase ca pe un adevărat Goliat. Vânătorul răspunse 
zâmbind: 

— Ce are de-a face statura cu renumele? Să-i răspund 
cumva căpeteniei utahilor: statura Marelui-Lup e mare, dar 
renumele său, vitejia sa, nu au crescut o dată cu ea? 

— Asta ar fi o jignire - declară indianul cu ochii scânteind - 
după care te-aş părăsi îndată, ca să dau ordinul de a începe 
lupta. 

— Atunci de ce-ţi permiţi o asemenea observaţie despre 
statura mea? Deşi cuvintele tale nu-l pot jigni pe Old 
Shatterhand, ele conţin o desconsiderare pe care nu Pot s-o 
tolerez. Sunt o căpetenie cel puţin la fel de mare ca tine; voi 
vorbi politicos cu tine şi pretind de la tine aceeaşi politeţe. 
Trebuie să-ţi spun asta până n-am început convorbirea 
noastră, căci altfel ea n-ar duce la un rezultat satisfăcător. 

Era dator faţă de sine şi de tovarăşii săi să-l mustre pe 
indian în felul acesta. Cu cât se comporta mai demn, cu atât 
făcea o impresie mai impunătoare, şi de impresia pe care o 
făcea depindea cum avea să se cristalizeze situaţia. 

— Nu există decât o singură ţintă: moartea voastră! 
declară Marele-Lup. 

— Ar fi o crimă, căci nu v-am făcut nimic. 

— 'Te afli în societatea ucigaşilor pe care-i urmărim. Ai 
făcut drumul cu ei. 

— Nu, nu-i adevărat! Trimite pe unul dintre oamenii tăi 
înapoi, să ne vadă urmele. Îşi va da seama numaidecât că 
aceşti doi oameni au venit după noi şi că au dat de urmele 
noastre. 

— Asta nu schimbă nimic. Feţele-palide ne-au atacat în 
plină pace, ne-au răpit caii şi au omorât o mulţime de 
războinici de-ai noştri. Mânia noastră a fost mare, dar 
cumpătarea noastră n-a fost mai mică. Am trimis o solie 
formată din bărbaţi înţelepţi, ca să ceară pedepsirea 
vinovaţilor şi despăgubiri pentru pierderile suferite. Au fost 


luaţi în derâdere şi respinşi. De aceea am dezgropat 
tomahaukurile şi am jurat că până ce ne vom fi răzbunat, 
fiecare alb care cade în mâinile noastre va trebui să moară. 
Acest jurământ îl vom ţine, iar tu eşti un alb. 

— Îmi pare rău de cele întâmplate. Marele-Lup va fi ştiind 
că sunt un prieten al oamenilor roşii. 

— Ştiu; şi totuşi va trebui să mori şi tu. Dacă feţele-palide 
nedrepte, care nu ţin seamă de cerinţele noastre, află că 
prin atitudinea lor au pricinuit moartea multor drepți, 
printre care şi Old Shatterhand, le va fi spre învăţătură de 
minte şi vor proceda în viitor cu mai multă înţelepciune şi 
înţelegere. 

Argumentul părea primejdios. Indianul vorbea cu toată 
seriozitatea şi concluzia pe care o trăgea nu era de loc 
lipsită de logică. Cu toate acestea, Old Shatterhand 
răspunse: 

— Marele-Lup se gândeşte numai la jurământul său, dar 
nu şi la consecinţele lui. Dacă ne omorâţi, va răsuna un 
strigăt de indignare peste munţi şi prerii, şi mii de feţe- 
palide se vor uni ca să se războiască cu voi şi să răzbune 
moartea noastră. Această răzbunare va fi nemiloasă, mai 
ales fiindcă noi am fost dintotdeauna prieteni ai indienilor. 

— Noi? Nu numai tu singur? Vorbeşti şi despre tovarăşii 
tăi? Cine sunt aceste feţe-palide? 

— Pe unul dintre ei îl cheamă Hobble-Frank, poate îl 
cunoşti; dar de ceilalţi doi ai auzit cu siguranţă adesea: sunt 
Jemmy-grăsanul şi Davy-lunganul. 

— Îi cunosc. Nu a fost văzut niciodată unul fără celălalt, şi 
n-am auzit niciodată să fi fost duşmănoşi faţă de indieni. 
Dar tocmai de aceea moartea lor îi va învăţa pe 
conducătorii nedrepţi ai albilor cât de lipsiţi de înţelepciune 
au fost respingând pe delegaţii noştri. Soarta voastră e 
pecetluită, dar va fi onorabilă. Sunteţi bărbaţi viteji şi 
vestiți, şi aveţi să muriţi în chinuri, de moartea cea mai 
cumplită din câte vă putem oferi. Veţi răbda schingiuirea 
fără să clipiţi măcar, şi vestea se va răspândi în toate ţările. 


Astfel numele vostru va dobândi o strălucire şi mai mare 
decât avea până acum, şi vă veţi bucura de mare vază pe 
veşnicile plaiuri ale vânătoarei. Nădăjduiesc că-ţi dai seama 
ce consideraţie înseamnă asta din partea noastră, şi că ne 
eşti recunoscător. 

Old Shatterhand nu era tocmai încântat de avantajele cei 
se ofereau. Dar nu arătă ce gândea, ci zise: 

— Intenţia ta e foarte bună şi trebuie să-ţi aduc laude; dar 
mulţimea celor care ne vor răzbuna nu-ţi va fi 
recunoscătoare! 

— Îmi bat joc de ei! N-au decât să vină! Ovuts-avaht nu are 
obiceiul să-şi numere duşmanii. Şi nu ştii ce numeroşi vom fi 
noi atunci! Se vor aduna războinicii din triburile Yamba, 
Uinta, Sampitici, Pah-vanti, Wiminut-ceşi, Elk, Capote, 
Weawer, Păiş, Tascheşi, Muatshegşi. şi Iabeguataheşi. Aceste 
popoare fac parte toate din familia utahilor; îi vor zdrobi pe 
războinicii albi! 

— la du-te în ţinuturile din est şi numără albii! Şi ce 
conducători vor avea! Se vor ivi răzbunători dintre care 
unul face cât mulţi, mulţi utahi! 

— Cine să fie aceştia? 

— Am să-ţi numesc doar unul: Old Firehand! 

— E un erou; el e printre feţele-palide ceea ce e ursul 
grizzly printre câinii de prerie - recunoscu căpetenia. Dar 
el ar fi şi singurul; nu poţi să-mi numeşti un al doilea 
răzbunător. 

— Ba aş putea să mai numesc o mulţime; dar vreau să mai 
pomenesc doar unul, pe Winnetou! 

— Să nu-mi vorbeşti de el! E căpetenia apaşilor! Albii se 
simt prea slabi singuri împotriva noastră; au trimis la 
navajoşi şi i-au aţâţat împotriva noastră. 

— Ai şi aflat? 

— Ochii Marelui-Lup sunt ageri, iar urechilor sale nu le 
scapă nici un sunet. Şi navajoşii nu fac parte şi ei din 
triburile apaşe? Nu trebuie să-l considerăm deci pe 


Winnetou ca pe duşmanul nostru? Vai de el dacă ne cade în 
mână! 

— Şi vai de voi! Te previn! Aţi avea împotriva voastră nu 
numai pe războinicii albi, dar şi miile de luptători 
mescaleros, llaneros, xicarillos, taracones, navajos, cirigua- 
mis, pilanenjos, lipans, coppers, gilas şi mimbrenjos, care 
toţi fac parte din neamul apaşilor. Aceştia ar porni 
împotriva voastră, iar albii n-ar avea nimic alta de făcut 
decât să privească liniştiţi cum se măcelăresc utahii şi 
apaşii între ei. Vrei într-adevăr să le oferi duşmanilor voştri 
albi această bucurie? 

Căpetenia se uită câtva timp în pământ, apoi răspunse: 

— Ai spus adevărul; dar feţele-palide năvălesc din toate 
părţile asupra noastră, ne înăbuşe şi omul roşu e 
condamnat să moară de o moarte lentă, chinuitoare, prin 
sufocare. Nu e atunci mai bine pentru el să ducă lupta în 
aşa fel încât să moară mai repede, să fie distrus mai 
curând? Perspectiva de viitor pe care mi-o deschizi nu mă 
poate reţine, ba dimpotrivă, îmi măreşte hotărârea de a 
folosi securea războiului fără milă şi fără considerente. Nu- 
ţi mai da, prin urmare, osteneala de a mă convinge; rămâne 
aşa cum am spus. Sau crezi că ne vei scăpa? 

— Bineînţeles! 

— E cu neputinţă! Ştii câţi războinici am cu mine? Sunt 
două sute! 

— Numai? Poate că ţi s-a povestit că au fost cete şi mai 
mari care s-au ostenit în zadar să mă prindă şi să mă ţină 
prizonier. N-ai aflat încă ce arme posed? 

— Se pare că'ai o puşcă cu care se poate trage mereu fără 
să trebuiască s-o încarci; dar asta nu se poate, nu cred. 

— Să ţi-o arât? 

— Da, arată-mi-o! strigă căpetenia, cu totul entuziasmat 
de ideea că va vedea arma misterioasă de care se legau 
atâtea legende. 

— Am s-o aduc. Old Shatterhand se ridică şi se duse spre 
stâncă să aducă arma. Aşa cum stăteau lucrurile, trebuia, 


înainte de toate, să caute să-i intimideze pe indieni, cu toată 
superioritatea lor numerică, şi să-i uimească; cel mai indicat 
lucru pentru acest scop era să manevreze cu această armă. 
Ştia câte legende circulau printre indieni pe seama ei. O 
credeau o puşcă vrăjită, dăruită vânătorului de Marele 
Manitu, spre a-l face de neînvins. Jemmy i-o întinse de pe 
stâncă; Old Shatterhand se întoarse cu ea la Marele-Lup şi 
i-o dădu, zicând: 

— lată puşca; ia-o şi uită-te la ea! 

Indianul întinsese mâna, dar o retrase repede şi întrebă: 

— Oare are voie s-o ia în mână altul decât tine? Dacă e 
într-adevăr puşca vrăjită, cred că primejduieşte pe oricine 
care o atinge, afară de proprietarul ei. 

— N-am dreptul să-ţi destăinui secretele ei. Dar ia-o şi 
încearc-o. 

Cu automatul în mâna dreaptă, apăsă cu degetul mare pe 
bila cu cartuşele, ca să-i imprime o mişcare foarte uşoară, 
imperceptibilă, învârtind-o niţel înainte, în aşa fel încât la 
cea mai uşoară atingere, arma trebuia să se descarce. 
Ochiul său ager zărise câţiva indieni care, de curiozitate, îşi 
părăsiseră adăposturile şi stăteau acum laolaltă pe 
marginea luminişului. Acest grup forma o ţintă atât de 
bună, încât şi un glonţ îndreptat vag în direcţia lui trebuia 
să nimerească pe careva. 

Dar oare căpetenia se va hotări să pună mâna pe armă? 
Acum totul depindea de asta. Pesemne, era mai puţin 
superstiţios decât ceilalţi indieni, totuşi nu se prea 
încredea. „S-o iau, să n-o iau?” Aceste întrebări se puteau 
citi în ochii săi aţintiţi cu jind asupra puştii. Atunci Old 
Shatterhand o apucă cu amândouă mâinile, apropiind-o de 
el în aşa fel ca ţeava să fie îndreptată exact spre grupa de 
războinici amintită. Curiozitatea căpeteniei era totuşi mai 
puternică decât teama; o apucă. Old Shatterhand îi 
strecură arma în mână în aşa fel încât aceasta să atingă 
culasa. În aceeaşi clipă se auzi un pocnet - iar de dincolo, 


unde stăteau indienii, un țipăt. Marele-Lup scăpă puşca, 
speriat. Unul dintre indieni strigă că e rănit. 

— Oare eu l-am rănit? întrebă căpetenia, uimită. 

— Cine altul? răspunse Old Shatterhand. Asta s-a 
întâmplat doar aşa. ca avertisment. La a doua atingere, 
însă, treaba va deveni serioasă. Îţi dau voie s-o iei din nou în 
mână, dar te previn: gloanţele ar... 

— Nu, nu! strigă indianul ridicând amândouă mâinile, într- 
un gest de apărare. E într-adevăr o puşcă vrăjită şi făcută 
numai pentru tine! 

— Procedezi foarte cuminte - zise Old Shatterhand cu 
toată seriozitatea. Ai primit o mică lecţie; data viitoare ar fi 
însă mai grav. la uită-te la arțarul acela subţirel de lângă 
pârâu. Trunchiul nu e mai lat de două degete, dar am să-i 
fac zece găuri în el, exact la un lat de deget una de alta. 

Ridică arma cu repetiţie, o puse la ochi, ţinti trunchiul 
arţarului şi apăsă pe trăgaci o dată, de două, de şapte, de 
zece ori. Apoi zise: 

— Du-te şi vezi! Aşa trage flinta vrăjită! Căpetenia se duse 
până la copăcel. Old Shatterhand văzu că măsoară distanţa 
dintre găuri cu degetul mare. Veniră mai mulţi indieni, 
mânaţi de curiozitate, ieşind din ascunzişuri ca să se 
apropie şi ei de căpetenia lor. Vânătorul profită de acest 
răgaz ca să bage repede alte cartuşe în încărcătorul 
automat, în formă de bilă. 

— Uf, uf, uf! îi auzi exclamând. 

Fusese un adevărat miracol pentru pieile-roşii că putuse 
trage de atâtea ori fără să încarce, dar acum erau şi mai 
miraţi văzând că nimeriseră cu toate gloanţele şi, ceea ce 
era chiar mai uimitor, că fiecare pătrunsese în trunchiul 
subţire exact cu un lat de policar deasupra celeilalte. 
Căpetenia se întoarse, se aşeză iar şi-l invită pe vânător, cu 
un gest, să facă la fel. Rămase o bucată de vreme cu 
privirea lăsată în jos, apoi zise: 

— Văd că eşti un favorit al Marelui Duh. Am auzit de 
această armă, dar n-am vrut să cred că e aşa. Acuma ştiu că 


mi s-a spus adevărul. 

— Fii, deci, prudent şi cumpănegşte bine ce faci. Vrei să ne 
iei prizonieri şi să ne omori. Încearcă, n-am nimic împotrivă. 
Când veţi număra apoi războinicii, loviți de gloanţele mele, 
în satele voastre se vor ridica bocetele femeilor şi copiilor 
celor căzuţi, spre a-i jeli; iar pe mine nu mă vei putea 
învinovăţi de nimic. 

— Dar ce crezi, o să stăm să ne împuşti cu gloanţele tale? 
Trebuie să vă predaţi fără să fie nevoie de un singur foc de 
armă. Sunteţi încercuiți şi n-aveţi ce mânca. Vă asediem 
până ce foamea şi setea vă vor sili să vă predaţi. 

— Atunci poţi să aştepţi mult şi bine. Avem apă de băut şi 
carne destulă de mâncat. Uite acolo şi caii noştri, patru la 
număr, din carnea lor putem să ne hrănim, la nevoie, 
săptămâni de-a rândul. Dar n-o să ajungem până acolo, 
fiindcă vom străpunge încercuirea. Pornesc eu în frunte cu 
flinta vrăjită în mână, trăgând glonţ după glonţ, şi ce bine 
nimeresc ţinta ai văzut cu ochii tăi. 

— Vom rămâne după copaci. 

— Crezi că asta vă apără de flinta vrăjită? Bagă de seamă! 
Tu ai fi primul asupra căruia aş trage. Sunt un prieten al 
oamenilor roşii, aşa că mi-ar părea foarte rău să omor pe 
atâţia dintre voi. Aţi suferit şi aşa pierderi ferele, şi dacă 
începe lupta cu soldaţii albi şi cu navajoşii, vor mai cădea 
mulţi, mulţi dintre bărbaţii voştri. De aceea ar trebui să ne 
siliţi pe deasupra şi pe noi, prietenii voştri, să semănăm 
moartea printre rândurile voastre. 

Aceste cuvinte grave îşi avură efectul dorit. Căpetenia 
rămase multă vreme pe gânduri, cu ochii ficşi, imobil ca o 
statuie. Apoi izbucni pe un ton în care se simţea părerea de 
rău: 

— Dacă n-am fi jurat să omorâm toate feţele-palide, v-am 
lăsa poate să plecaţi; dar un jurământ nu trebuie călcat. 

— Nu. Dar un jurământ poate fi retras. 

— Numai dacă te dezleagă marele sfat. Sunt singura 
căpetenie aici. Cu cine să mă sfătuiesc? 


Acum Old Shatterhand îl adusese pe indian la punctul la 
care voise să-l aducă. Faptul că vorbea acum de consfătuire, 
însemna că pericolul cel mai mare trecuse. Vânătorul 
cunoştea bine felul de a fi al pieilor-roşii. De aceea tăcea şi 
aştepta să vadă ce va mai spune Marele-Lup. 

Acesta îşi plimba privirea scrutătoare în jur, peste luminiş. 
Pesemne se gândea dacă nu cumva ar fi totuşi posibil să 
pună stăpânire pe cei patru albi, în pofida puştii fermecate. 
Oftând adânc, fiindcă se vedea silit să se arate conciliant, 
deşi erau două sute de oameni împotriva doar a patru, 
spuse în cele din urmă: 

— Eu singur nu pot să mă dezleg de jurărnânt; trebuie s-o 
facă adunarea bătrânilor. De aceea veţi veni cu noi, ca 
prizonierii noştri, ca să aflaţi ce hotărăşte Marele Sfat. 

— Prizonier nu poate fi decât acela care a fost prins. Vom 
pleca cu voi, dar nu ca prizonieri. 

— Dar ca ce? 

— Ca însoțitori. 

— Atunci nu vreţi să predaţi armele şi să ne lăsaţi să vă 
legăm? 

— Nu, în nici un caz! 

— uf! Acum îţi spun ultimul meu cuvânt. Dacă nu accepţi 
nici asta, vă asediem cu toate că ai flinta vrâăjită. Porniţi 
acum cu noi spre satul nostru; vă păstraţi armele şi caii şi 
nu veţi fi legaţi. Vom face întocmai ca şi cum am trăi în bună 
pace cu voi; în schimb, juraţi că vă veţi supune fără 
rezistenţă hotărârii sfatului. Am zis. Howgh '. 

Ultimul cuvânt dovedea că nu va mai ceda de acum înainte 
în nici un caz, dar Old Shatterhand era pe deplin mulţumit 
de rezultatul întrevederii. Dacă indienii i-ar fi atacat acum 
într-adevăr, ar fi fost cu totul imposibil să le scape 
nevătămaţi. De aceea răspunse: 

— Marele-Lup să-şi dea seama că sunt prietenul lui. Ne 
vom supune fără rezistenţă hotărârii. 

— Atunci ia-ţi calumetul şi jură că ai să faci aşa. Old 
Shatterhand desfăcu pipa de pe sfoara legată de gât, o 


umplu cu tutun şi o aprinse cu un „punk” (o brichetă de 
prerie). Apoi suflă fumul spre cer, spre pământ, spre cele 
patru puncte cardinale şi zise: 

— Făgăduiesc că nu vom încerca să ne apărăm. 

— Howgh! făcu căpetenia, dând din cap. Acum e bine. 

— Ba nu, fiindcă şi tu trebuie să făgăduieşti şi să-ţi 
întăreşti promisiunea cu pipa - zise Old Shatterhand 
întinzându-i-o. 

Căpetenia sperase în secret că va scăpa de partea asta a 
ceremoniei. În acest caz nu s-ar fi simţit legat prin 
promisiune şi ar fi procedat după bunul său plac în 
momentul în care albii coborau de pe stâncă. Dar acceptă 
fără discuţii, luând pipa, suflând fumul la fel în toate 
direcţiile şi spunând: 

— Nu le vom face nici un rău celor patru albi până ce 
sfatul bătrânilor va fi hotărât soarta lor. Howgh! 

Apoi restitui calumetul lui Old Shatterhand şi se duse la 
Knox şi Hilton, care zăceau în aceeaşi poziţie ca în clipa 
când fuseseră doborâţi. 

— Promisiunea mea nu-i include pe aceştia - zise. Ei fac 
parte dintre ucigaşi, căci am recunoscut caii pe care-i au; 
sunt ai noştri. Ferice de ei dacă mâna ta le-a luat sufletul! 
Au murit? 

— Nu - răspunse Old Shatterhand. Ochiului său ager nu-i 
scăpase că în cursul convorbirii cei doi ridicaseră o dată 
capul uşor, ca să privească în jur. Nu sunt morţi; ba nici 
chiar leşinaţi nu sunt; se prefac însă că au murit, fiindcă 
cred că-i vom lăsa aici. 

— Atunci să se ridice, câinii, altfel îi zdrobesc cu 
picioarele! strigă căpetenia, dând fiecăruia un picior cu 
atâta putere, încât cei doi renunţară să mai facă pe leşinaţii 
şi se ridicară. 

— Azi-dimineaţă aţi scăpat războinicilor mei - zise 
căpetenia cu mânie. Acum, însă, Marele Manitu v-a dat pe 
mâna mea; pentru crimele pe care le-aţi comis veţi fi legaţi 


de stâlpul schingiuirii şi veţi urla de vă vor auzi toate feţele- 
palide din munţi. 

Cei doi înţeleseră fiecare cuvânt spus de indian, căci 
vorbea destul de bine englezeşte. 

— Crime? întrebă Knox. Nu ştim de nici o crimă. Pe cine 
ziceţi c-am omorât? 

— Taci, câine! Vă cunoaştem şi aceste feţe-palide, care au 
căzut pe mâna noastră din cauza voastră, ştiu şi ele ce-aţi 
făcut. 

Knox era un individ şiret. Îl vedea pe Old Shatterhand 
stând nevătămat alături de indian. Pieile-roşii nu 
îndrăzniseră să-i facă vreun rău vestitului vânător. Îşi zise 
că cine se află sub protecţia lui era la fel de ferit de orice 
primejdie din partea lor ca şi el însuşi. Aşadar, individul avu 
o idee pe care o considera salvatoare. Old Shatterhand era 
un om alb; trebuia deci să ia partea albilor împotriva celor 
roşii. Cel puţin aşa credea Knox, de aceea răspunse: 

— Fireşte că trebuie să ştie ce am făcut, că doar am 
umblat împreună şi suntem cu ei de săptămâni în şir. 
Întreabă-l pe Old Shatterhand, o să-ţi explice, şi o să-ţi 
dovedească chiar că noi nu putem fi acei drept care ne 
luaţi. 

— Nu vă faceţi iluzii! declară Old Shatterhand. N-am să 
spun nimănui ca să vă scap de pedeapsa binemeritată. Ştiţi 
bine ce gândesc despre voi; v-am spus-o şi nu mi-am 
schimbat părerea între timp. 

Le întoarse spatele. 

— Ei, drăcie! Dacă ne laşi aşa, apoi ştiu şi eu ce am de 
făcut! Dacă nu ne salvaţi, ei, atunci să pieriţi o dată cu noi! 

Întorcându-se apoi către căpetenia indienilor, continuă: 

— De ce nu-i faci prizonieri şi pe ăştia patru? Au luat şi ei 
parte la furtul cailor şi au tras şi ei în utahi; tocmai de 
gloanţele lor au căzut cei mai mulţi dintre ai voştri! 

Era o neruşinare fără pereche. Dar pedeapsa urmă îndată, 
şi ce pedeapsă! Ochii căpeteniei scânteiau, aruncau 


adevărate fulgere, în timp ce striga către Knox cu voce 
tunătoare: 

— Laşule! N-ai curajul să iei vina asupra ta şi o dai pe alţii 
faţă de care eşti o broască râioasă! De aceea pedepsirea ta 
nu va începe abia la stâlpul torturii, ci acum, îndată. Am să- 
ţi iau scalpul, iar tu să trăieşti să-l vezi agăţat de brâul meu. 
Nani witch! Nani witch! 

Aceste două cuvinte din limba utah înseamnă: „Cuţitul 
meu! Cuţitul meu!” Ele se adresau indienilor de pe 
marginea luminişului. 

— Pentru Dumnezeu! strigă cel ameninţat. Să mă scalpezi 
de viu? Nu! Nu! 

Făcu un salt, încercând să fugă; dar căpetenia era cel 
puţin la fel de iute, se repezi după el şi-l apucă de gât; o 
strânsoare a mâinii sale puternice, şi Knox deveni moale ca 
o cârpă. Un indian veni fuga să aducă cuțitul cerut de 
căpetenie. Marele-Lup îl luă, aruncă omul pe jumătate 
sugrumat pe jos, se aşeză cu genunchii pe el - trei tăieturi 
repezi, după care smulse părul, un țipăt groaznic al celui 
trântit, apoi căpetenia se ridică cu scalpul sângerând în 
mâna stângă. Knox nu se mai mişca, leşinase din nou; 
craniul său avea un aspect înfiorător. 

— Aşa trebuie să păţească un câine care sfâşie oameni 
roşii şi vrea apoi să nimicească nişte nevinovaţi! strigă 
Marele-Lup, legându-şi de brâu scalpul. 

Hilton asistase cu groază la cele pătimite de tovarăşul său. 
Spaima îl împietrise; se prăbuşi încet alături de cel scalpat, 
şi rămase şezând acolo, fără a scoate un cuvânt. Căpetenia 
făcu un semn, la care indienii se apropiară; în curând 
luminişul mişuna de ei. Hilton şi Knox fură legaţi cu curele. 

În momentul în care Marele-Lup pomenise de scalpare, 
Old Shatterhand, ca să nu fie martorul scenei groaznice, se 
urcase pe stâncă; acolo comunică tovarăşilor săi rezultatul 
întrevederii. 

— Stăm prost - fu de părere Jemmy. N-aţi izbutit să-l 
convingeţi să ne lase libertatea întreagă? Poate ar fi mai 


bine dac-aţi fi acceptat, să angajăm lupta! 

— Desigur că nu! Ne-ar fi costat viaţa! 

— Ba ne apăram noi! Dat fiind că le e aşa de frică de puşca 
automată, n-avem motiv de desperare. Cu siguranţă că n-ar 
fi îndrăznit să se apropie. 

— E probabil; dar ne-ar fi silit să capitulăm prin foame. Le- 
am spus, ce-i drept, că o să ne mâncăm caii, dar aş fi 
preferat să mor de foame decât să-mi omor armăsarul 
negru. 

— Indienii, n-or să stea, desigur, strânşi laolaltă. Când se 
făcea întuneric, ne strecuram de pe stânci, toţi patru spre 
acelaşi punct; două împușşcături sau două lovituri cu cuțitul, 
şi străpungeam încercuirea. 

— Dar pe urmă? Indienii ar fi aprins focuri prin toate 
părţile şi ar fi remarcat imediat intenţia noastră de a fugi. 
Şi chiar dacă izbuteam să spargem o breşă în rândurile lor, 
tot nu ajungeam departe până să se ia după noi. Atunci 
eram siliţi să omorâm câţiva dintre ei şi nu mai puteam 
conta pe nici un fel de cruţare. 

— Aşa e - Încuviinţă Hobble-Frank. Nu înţeleg de loc cum 
se încumetă un Jemmy oarecare, gras cum e, să se pretindă 
mai deştept decât Old Shatterhand al nostru. Tu eşti mereu 
puiul care vrea să înveţe găina. Old Shatterhand a făcut tot 
posibilul, eu din partea mea îi dau calificativul cel mai bun, 
nota zece cu un plus, şi sunt convins că Davy e exact de 
părerea mea. 

— Se înţelege de la sine - răspunse acesta. Lupta ar fi dus 
la pieirea noastră sigură. 

— Şi la ce duce faptul că plecăm cu ei? întrebă Jemmy. E 
de presupus că adunarea bătrânilor ne va trata ca pe nişte 
duşmani. 

— Nu i-aş sfătui să facă aşa - zise Frank pe un ton de 
ameninţare. Mai am şi eu un cuvinţel de spus în povestea 
asta. Pe mine nu mă pune nimeni aşa, cu una cu două, la 
stâlpul schingiuirii. Mă apăr cu ghearele şi cu dinţii. 


— Păi tocmai asta nu se poate! S-a depus jurământ. 
Trebuie deci să râbdăm liniştiţi, orice ne-ar face. 

— Cine zice aşa? Tu chiar nu-ţi dai seama, prostănac 
lamentabil ce eşti, că jurământul ăsta îşi are chichiţe şi 
tertipuri? Uite că vestitul nostru Old Shatterhand a lăsat 
deschisă o portiţă de scăpare de toată minunea. Nu scrie la 
carte nici în profeţiile lui Obadia că urmează să răbdăm 
orice ne-ar face. Se cheamă că n-o să ne gândim să ne 
opunem, ai auzit şi tu. Bun, asta o respectăm. Să hotărască 
ce-or vrea, n-o să intervenim cu macarale de fier de mii de 
tone; dar vicleşugul, vicleşugul, iată doftoria; asta nu e 
rezistenţă cu armele. Dacă sufletul ne şopteşte că trebuie 
să murim, dispărem de pe scenă prin vreo trapă şi 
reapărem pe după teatrul de gală cu brio şi grandiflorie. 

— Poate vrei să spui: cu grandeţe - Îl corectă Jemmy. 

— De, nu mai vorbi atâta! Oi fi ştiind şi eu cum trebuie să 
mă exprim după lexicon! „Gran” e o greutate cu care 
cântăresc farmaciştii, de vreo şase chile, iar „deţă”, ce-i aia 
„deţă”, nici nu există aşa ceva. Dar „grand” înseamnă mare, 
iar „floria” arată că eşti în floare, că-ţi merge înfloritor. 
Dacă spun deci că reapărem în grandiflorie, orice om cât de 
cât normal va şti ce am înţeles prin asta şi la ce m-am 
referit. Dar cu tine n-are rost să vorbească omul într-un 
limbaj înflorat; tu nu pricepi întorsăturile elegante, şi tot ce 
ţine de sfere mai înalte ţi-e perfect indiferent. Să te mai 
îndrepţi, Jemmy,cât mai e timp, să te îndrepţi! Îmi otrăveşti 
zilele! Odată, când o să închid ochii pe veci, dispărând din 
existenţa aceasta şi renunțând la o viaţă mai bună din cauza 
lipsei tale de consideraţie, ai să-ţi muşti degetele până la 
sânge de supărare şi mâhnire că aici, pe pământ, în 
formatul de existenţă terestră, m-ai contrazis atât de des şi 
de cronologic. 

Jemmy voia să dea o replică ironică la tirada caraghioasă a 
omuleţului ciudat, dar Old Shatterhand îi făcu semn să-l 
lase în apele lui şi zise: 


— Frank m-a înţeles. Am renunţat la orice apărare cu 
armele, dar nu la vicleşug. Desigur că mi-ar părea bine să 
nu fiu nevoit să recurg la o interpretare subtilă a 
promisiunii mele. Sper că vom avea la dispoziţie şi alte 
mijloace mai cinstite. Deocamdată, însă, trebuie să ne 
descurcăm în situaţia prezentă. 

— Şi întrebarea care se pune înainte de toate - interveni 
Davy - e dacă ne putem încrede în indieni. Oare Marele-Lup 
se va ţine de cuvânt? 

— N-am nici o îndoială în privinţa asta. Încă nu s-a văzut 
ca o căpetenie să-şi calce jurământul dat după ce a avut loc 
ceremonialul calumetului. Până se va ţine consfătuirea, 
putem să ne încredem în utahi cu ochii închişi. Hai să 
coborâm şi să ne ducem la cai. Indienii se pregătesc de 
plecare. 

Pe Knox şi pe Hilton indienii îi legaseră de caii lor. Cel 
dintâi, cuprins încă de un leşin adânc, era culcat de-a lungul 
pe spatele calului, cu mâinile petrecute pe după gâtul 
acestuia. Indienii dispărură unul după altul pe poteca 
îngustă. Căpetenia rămăsese să plece ultimul, ca să-i 
aştepte pe albi şi să călărească în societatea lor. Acesta era 
un semn bun. Vânătorii crezuseră că-i vor lua la mijloc şi-i 
vor păzi bine. 

Străbătură cu căpetenia poteca îngustă şi când ajunseră la 
marginea pădurii, indienii de acolo îşi scoaseră caii din 
desiş; acum încălecară şi ceata se puse în mişcare. Cei 
patru albi şi căpetenia călăreau în urmă, în timp ce Krox şi 
Hilton erau înconjurați de câţiva indieni care se aflau în 
frunte. Lui Old Shatterhand îi păru bine că se aflau acolo, 
căci indienii călăreau în şir, unul după altul, formând un lanţ 
foarte lung. aşa că la coada lui nu se auzeau vaietele celui 
scalpat care-şi revenise din leşin. 

De pe preria largă se deschidea o perspectivă vastă până 
la munţii Elk, căci câmpia se întindea până la poalele 
acestui masiv. Old Shatterhand nu-l întrebă pe Marele-Lup 
unde se află ţinta spre care se îndreptau, dar îşi spuse 


singur că aceasta trebuie să fie în munţi. În general nu se 
prea vorbea. Şi albii păstrau între ei o tăcere adâncă, orice 
vorbă fiind de prisos. Nu le rămânea decât să aştepte până 
vor fi sosit în tabăra utahilof; abia atunci se putea lua o 
hotărâre, se putea născoci un plan de salvare. 

CAPITOLUL XII. 

PE VIAŢĂ ŞI PE MOARTE. 

Pieile-roşii păreau foarte grăbite; călăreau aproape tot 
timpul la trap, fără urmă de milă pentru cei doi prizonieri 
legaţi, dintre care unul avea o rană gravă ce putea fi 
mortală. Jupuirea pielii capului e o leziune serioasă, 
întâlneşti, ce-i drept, uneori câte un alb care a fost scalpat 
şi a scăpat, dar acestea sunt excepţii extrem de rare, 
fiindcă, abstracţie făcând de alte condiţii, e necesar să ai o 
constituţie deosebit de robustă pentru a supravieţui unei 
asemenea răni. 

Munţii păreau să se apropie din ce în ce; pe înserate 
ajunseră la primul şir de coline. Indienii cotiră într-o vale 
lungă şi strimtă, cu povârnişuri împădurite de o parte şi de 
alta. Mai târziu, o luară prin alte văi laterale, urcând mereu, 
orientându-se, cu toate că se întunecase complet, la fel de 
bine ca şi ziua-n amiaza mare. Apoi răsări luna luminând 
coastele stâncoase şi totuşi acoperite cu arbori din belşug, 
între care călăreţii înaintau încet dar continuu. Abia spre 
miezul nopţii păreau să se apropie de țelul lor, căci 
căpetenia dădu ordin câtorva dintre oamenii săi s-o ia 
înainte ca să anunţe sosirea războinicilor. Trimişii porniră în 
tăcere să execute ordinul. 

Ajunseră apoi la o apă curgătoare destul de mare, cu 
maluri înalte, care, pe măsură ce călăreau de-a lungul lor, 
se lărgiră tot mai mult, până ce nu se mai distingeau, cu 
toate că luna lumina peisajul. Pădurea, care la început 
cobora până la maluri, se retrăgea şi ea în ambele părţi, 
spre a face loc unei savane largi, unde în depărtare se 
zăreau câteva focuri de tabără. 


— Uf! exclamă căpetenia, glăsuind pentru prima dată de 
când porniseră. lată corturile tribului meu, acolo se va 
hotări soarta voastră. 

— Încă azi? se informă Old Shatterhand... 

— Nu. Războinicii mei au nevoie de odihnă, iar agonia 
voastră va dura mai mult şi ne va bucura mai tare dacă şi 
voi v-aţi întremat întâi prin somn. 

— Ştii că-mi place! observă Jemmy în limba germană, 
pentru a nu fi înţeles de indieni. Agonia noastră! Vorbeşte 
de parcă nici nu s-ar pune întrebarea dacă scăpăm de 
stâlpul schingiuirii. Ce zici de asta, bătrâne prieten Frank? 

— Deocamdată nu zic nimic - răspunse micul saxon. De 
vorbit am să vorbesc mai târziu abia, când va fi venit 
vremea potrivită. Vreau să observ doar atât, că n-am nici un 
chef să mor. Să stăm deci şi să aşteptăm. Dar dacă ar fi 
cumva să fiu trimis cu de-a sila la strămoşi, atunci o să-mi 
apăr pielea, şi ştiu bine că pe urmă, la piatra mea funerară, 
or să bocească multe văduve şi mulţi orfani ai celor pe care 
i-am expediat întâi în Eliza. 

— Vrei să spui Elizeu? întrebă grăsunul. 

— Nu mai vorbi prostii! Doar vorbim nemţeşte acum, şi 
Eliza e un cuvânt curat german. Eu sunt un bun creştin, 
prin urmare nu vreau să am de-a face cu Elizeul romanilor 
antici. De ce fac mereu pe deştepţii tocmai cei care au 
mintea mai scurtă? 

Sosise momentul primirii. Locuitorii satului porniseră în 
întâmpinarea războinicilor întorşi acasă. Venea o mulţime 
mare, bărbaţi şi băieţandri în frunte, în urma lor femeile şi 
fetele, toţi urlând şi zbierând din răsputeri, de parc-ar fi 
fost o haită de nare. 

Old Shatterhand se aşteptase să găsească o aşezare 
obişnuită de corturi, fu însă silit, spre decepţia sa, să-şi 
recunoască eroarea. Numărul mare al focurilor de tabără 
dovedeau că se aflau prezenţi mult mai mulţi războinici 
decât puteau cuprinde corturile. Se adunaseră aici 
locuitorii multor alte sate de utahi pentru a lua parte la 


consfătuirea cu privire la expediţia de răzbunare împotriva 
albilor... Solii trimişi înainte povestiseră că sosea căpetenia, 
aducând şase feţe-palide, şi indienii îşi exprimau acum 
încântarea resimţită la această veste, şi anume într-un fel în 
care numai triburile sălbatice sunt în stare s-o exprime. Îşi 
agitau armele şi strigau din răsputeri, proferând cele mai 
îngrozitoare ameninţări. 

Când ajunseră în tabără, Old Shatterhand văzu că e 
compusă din corturi făcute din piele de bizon şi din colibe 
construite în pripă, din crengi, toate formând un cerc mare, 
în mijlocul căruia convoiul se opri. Pe cei doi prizonieri îi 
dezlegară acum de cai şi-i aruncară pe jos. Gemetele 
îngrozitoare ale grav rănitului Knox erau complet acoperite 
de urletele pieilor-roşii. Apoi îi conduseră pe ceilalţi albi 
alături de cei doi. Războinicii formară un cerc larg în jurul 
lor, iar femeile şi fetele veniră în faţă, ca să-i înconjoare, 
jucând o horă şi scoțând ţipete stridente. 

Asta conta ca cea mai cumplită jignire din câte se puteau 
imagina. Echivalează cu a declara că prizonierii sunt lipsiţi 
de curaj şi de onoare, dacă se permite ca femeile să joace în 
jurul lor. Cine primea să fie tratat aşa, fără să se 
împotrivească, era disprețuit. Old Shatterhand strigă 
câteva cuvinte către tovarăşii săi, în urma cărora aceştia 
puseră armele la ochi, sprijinindu-se cu un genunchi în 
pământ. El însuşi slobozi un foc de armă din vestita sa 
„doborâtoare de urşi”, al cărei pocnet puternic se ridică 
peste vuietul de voci, apoi puse la ochi arma automată. 
Îndată se făcu o tăcere adâncă. 

— Ce înseamnă asta? strigă atât de tare încât să-l poată 
auzi toţi. Am fumat cu Marele-Lup pipa înţelegerii şi am fost 
de acord ca războinicii utahi să discute între ei spre a hotărî 
dacă vom fi trataţi ca prieteni sau ca duşmani. Dar chiar 
dacă am fi prizonieri, n-am îngădui ca femeile şi fetele să 
joace în jurul nostru de parc-am fi nişte coioţi fricoşi. Noi 
suntem numai patru războinici, iar bărbaţii utahi se numără 
cu sutele; cu toate acestea vă întreb, cine dintre voi are 


curajul să-l jignească pe Old Shatterhand? Să iasă din 
rânduri şi să lupte cu mine! Băgaţi de seamă! Aţi văzut 
puşca mea şi ştiţi cum trage. Dacă femeilor le mai dă în 
gând să-şi reiînceapă jocul, armele noastre îşi vor spune 
cuvântul, şi locul acesta se va roşi de sângele acelor atât de 
lipsiţi de credinţă încât să nesocotească sfânta pipă a 
sfatului! 

Cuvintele acestea făcură o impresie puternică. Indienilor 
le impunea că vestitul vânător avea îndrăzneala să le 
arunce în faţă ameninţări în pofida superiorității lor 
numerice atât de covârşitoare. Fără a mai aştepta vreun 
ordin, femeile şi fetele se retraseră. Bărbaţi îşi comunicau 
câte o părere în şoaptă, dar se distingeau cuvintele „Old 
Shatterhand” şi „puşca morţii” venind din toate părţile. 
Câţiva războinici purtând pene în păr se apropiară de 
Marele-Lup şi intrară în vorbă cu el; apoi acesta se apropie 
de cei patru vânători şi zise în limba utahilor, în care se 
exprimase şi Old Shatterhand: 

— Căpetenia utahilor-Yamba respectă pipa înţelegerii şi 
ştie ce a făgăduit. Mâine, de cu ziuă, se va hotărî soarta 
celor patru feţe-palide; până atunci să stea în cortul pe care 
am să-l pun la dispoziţia lor. Ceilalţi doi însă sunt nişte 
ucigaşi şi promisiunea mea nu are nici o legătură cu ei; vor 
muri aşa cum au trăit: înotând în sânge. Howgh! E de acord 
Old Shatterhand cu cele ce am spus? 

— Da - răspunse cel întrebat. Dar cer să se lase caii noştri 
în apropierea cortului în care vom sta. 

— Voi îngădui şi acest lucru, deşi nu văd din ce pricină 
exprimă Old Shatterhand această dorinţă. Se gândeşte oare 
să fugă? îi aduc la cunoştinţă că mai multe cercuri de 
războinici îi vor înconjura cortul, aşa încât e cu neputinţă să 
scape. 

— Am promis să aştept rezultatul consfătuirii voastre; deci 
nu e nevoie să pui paznici. Dacă însă vrei totuşi s-o faci, n- 
am nimic împotrivă. 

— Atunci, hai să mergem! 


Când cei patru albi se îndepărtară urmând căpetenia, 
indienii se dădură la o parte formând un culoar de trecere 
printre rândurile lor şi examinându-i cu priviri sfioase, pline 
de respect. Cortul rezervat albilor era unul dintre cele mai 
mari. La intrare, de ambele părţi, erau câteva lănci înfipte 
în pământ, iar cele trei pene de vultur care le împodobeau 
la vârf lăsau să presupui că era însuşi cortul Marelui-Lup. 

Drept uşă aveau o rogojină, acum ridicată într-o parte. La 
mai puţin de cinci paşi de intrare ardea un foc care lumina 
interiorul. Vânătorii intrară, îşi lăsară puştile jos şi se 
aşezară. Căpetenia plecă, iar în curând veniră câţiva indieni 
care se aşezară la o oarecare distanţă de cort, în aşa fel 
încât nici o latură a acestuia să nu rămână neobservată. 

După câteva minute intră o femeie tânără, cu două vase pe 
care le puse jos, în faţa albilor, apoi ieşi fără a spune un 
cuvânt. Vasele erau o oală veche cu apă şi o tigaie mare de 
fier cu câteva bucăţi mari de carne. 

— Aha! zise Hobble-Frank zâmbind. Iată deci supeul 
nostru. O oală cu apă, asta e ceva distins! Tipii fac pe durii. 
Urmează să ne crucim de mirare că au asemenea vase de 
bucătărie. Şi carne de bizon, cel puţin patru kilograme! Nu 
cumva le-au sărat cu şoricioaică? 

— Şoricioaică?! exclamă grăsunul râzând. De unde să-şi 
procure utahii aşa ceva? De altfel, e carne de elan, nu de 
bizon. 

— Iar le ştii pe toate mai bine decât mine? Orice fac şi 
orice spun, tu te împotriveşti! Nu te mai cuminţeşti de loc! 
Dar astăzi nu vreau să mă cert cu tine, îţi arunc doar o 
privyre nimicitoare, din care poţi să-ţi dai seama la ce nivel 
superior se situează personalitatea mea faţă de făptura ta 
de pigment. 

— Făptura de pigmeu - Îl corectă Jemmy. 

— N-ai vrea să taci măcar cât ţine o măsură de şase 
optimi?! se răsti mititelul. Nu mă face să-mi vărs fierea, ci 
acordă-mi mai degrabă consideraţia la care mă 
îndreptăţeşte biografia mea extraordinară! Fiindcă numai 


cu condiţia asta pot sâni aplic acestei fripturi 
binecuvântarea artei mele culinare de o măiestrie 
netăgăduită. 

— Da, da, apucă-te de gătit - zise Old Shatterhand, spre a- 
| împăca pe micul vânător. 

— E uşor de spus. Dar de unde scot ceapa şi foile de dafin? 
De altfel, nu ştiu încă dacă am voie să mă duc cu tigaia până 
la foc. 

— Încearcă şi vezi. 


— Da, să încerc! Dar dacă indivizii nu vor să mă lase şi-mi 
trimit un glonţ în regiunea stomacului, îmi e perfect 
indiferent dacă această carne s-a aflat cumva sub pielea 
unui bizon sau a unuielan... Ei, hai, mă duc. 

Duse tigaia cu carne la foc şi-şi văzu de treabă în chip de 
bucătar, fără ca paznicii să-l stingherească. Ceilalţi 
rămaseră în cort, observând prin rogojina ridicată viaţa 
animată a taberei. 

Luna răspândea acum o lumină aproape ca de zi. Razele ei 
luminau un masiv muntos apropiat, împădurit cu copaci 
sumbri, pe povârnişul căruia şerpuia un fir de apă, un 
pârâu mai mare sau un râuleţ, ca o panglică lată, argintie, 
şi se vărsa în vale într-un bazin destul de mare, aproape cât 
un lac. Acesta se scurgea prin cursul de apă pe malul căruia 
veniseră până-n tabără. Nu păreau să existe în apropiere 
tufişuri sau arbori; împrejurimile bălții erau plate şi netede. 

La fiecare foc şedeau indieni care se uitau cum se 
îndeletniceau femeile cu friptul cărnii. Din când în când se 
scula câte unul pentru a trece încet în faţa cortului şi a 
arunca o privire asupra albilor. Knox şi Hilton nu se vedeau 
nicăieri, nici nu li se auzeau vocile, dar era de presupus că 
situaţia lor nu era tocmai roză. 

Trecu aproape o oră când, în sfârşit, se întoarse Hobble- 
Frank aducând tigaia aburindă; o puse în faţa tovarăşilor 
săi şi spuse, plin de sine, ca de obicei: 

— lacătă minunăţia! Sunt curios să văd cum o să vă lingeţi 
pe bot. E drept că n-am avut condimentele necesare, dar 
talentul meu înnăscut a găsit o soluţie. 

— Şi cum ai făcut? întrebă Jemmy, aplecându-se cu 
năsucul lui peste tigaie; carnea nu numai că mai sfârâia, 
dar fumega de-a binelea; în cele câteva clipe, cortul se 
umpluse de un miros iute, usturător. 

— Într-un fel atât de simplu, încât succesul e un adevărat 
miracol - răspunse mititelul. Am citit odată că se poate 
înlocui sarea care ne lipseşte aici cu cărbune de lemn, mai 
mult chiar, că scoate din carnea care posedă un înalt grad 


de parfumare, orice urmă de miros fezandat. Friptura 
noastră era înzestrată cu o anumită doză de miros stătut, 
aşa că am recurs la mijlocul amintit şi am fript-o în cenuşă 
de lemn, ceea ce nu era greu, di vreme ce aveam un foc de 
lemne. E adevărat că flacăra mi-a cam dat niţel în tigaie, 
dar tocmai asta va avea efectul s-o facă mai prăjită, mai 
bună de ronţăit, îmi zice mie geniala mea inteligenţă 
culinară. 

— Vai şi amar! Friptura de elan în cenuşă de lemne! Oare 
eşti întreg la minte? 

— Ia nu mai vorbi verzi şi uscate! Sunt foarte întreg la 
minte! Ar trebui să ştii! Cenugşa e antidotul chimic al 
oricărei impurități alchimice. Savurează deci acest elan cu 
inteligenţa omenească cuvenită, atunci o să-ţi priască foarte 
bine şi o să-ţi dea puterile fizice şi spirituale necesare ca să 
rămâi şi mai departe încăpățânat. 

— Bine. dar spui tu singur că au dat flăcările în tigaie! zise 
Jemmy clătinând din cap. Carnea e arsă, nu mai e bună de 
Nimic. 

— Mestecă în loc să mai vorbeşti! se repezi la el Frank. E 
absolut nesănătos să cânţi sau să vorbeşti la masă, pentru 
că în felul acesta se deschide beregata unde nu trebuie, şi 
mâncarea ajunge în splină în loc să ajungă în stomac! 

— Să mestec? Dar cine poate mesteca aşa ceva? la uită-te 
şi tu! Asta mai e carne? 

Îşi înfipse cuțitul într-o bucată de carne, o ridică şi o vâri 
sub nasul mărunţelului. Carnea era complet arsă şi învelită 
într-un strat de cenuşă negricioasă şi grasă. 

— Fireşte că e carne! Ce alta să fie? răspunse Frank. 

— E neagră ca tuşul! 

— Dar muşcă o dată din ea! Ai să vezi îndată că eo 
minune! 

— Curată minune! Şi câtă cenuşă! 

— Aia se curăţă şi se scoate. 

— Ia arată-mi tu întâi cum se face! 


— Cu o uşurinţă regească! îşi scoase o bucată şi o frecă de 
peretele de piele al cortului până ce toată cenuşa rămase 
lipită de el. Aşa trebuie făcut - zise apoi. Ţie însă-ţi lipseşte 
îndemânarea şi prezenţa de spirit necesare. Şi acum să vezi 
ce gust delicios o să aibă bucăţica asta pe care o muşc aşa, 
de la un căpeţel, ţi se topeşte-n gură! Ia... 

Se întrerupse deodată. Muşcase în carne, apoi deschise 
larg fălcile, rămânând aşa, cu gura căscată şi privindu-şi 
tovarăşii rând pe rând, consternat. 

— Ei, hai, - Îl îndemnă Jemmy - hai, muşcă! 

— Ce să muşc? Mă, nu ştiu cum dracu', dar scârţâie şi 
scrâşneşte ca... exact ca... ei, ce să zic, ca o perie de frecat 
prăjită. Cine-ar fi crezut că aşa ceva e omeneşte posibil? 

— Era de prevăzut. Cred că tigaia asta veche e mai moale 
decât carnea. Acuma poţi să consumi singur creaţia minţii 
tale! 

— Ei, poate că mai e o bucăţică pe-aici care n-a progresat 
până la o anumită tărie de caracter. Stai s-o caut! 

Din fericire, mai erau câteva bucăţi oarecum comestibile, 
îndeajuns pentru patru persoane; dar lui Frank i se luase 
piuitul. 

A doua zi Knox şi Hilton urmau să moară la stâlpul 
schingiuirii, iar pe albii ceilalţi îi aştepta poate aceeaşi 
soartă. Pentru indieni era un prilej de mare festivitate, care 
cerea pregătiri. De aceea se culcară îndată după cină. şi aşa 
întârziată; focurile se stinseră, afară de două, şi anume cel 
de la intrarea cortului în care se aflau Old Shatterhand cu 
tovarăşii săi, şi cel alături de care zăceau Knox şi Hilton cu 
paznicii lor. În jurul celui dintâi se adunaseră o mulţime de 
indieni, într-un cerc triplu, iar la intrarea satului de corturi 
erau postate numeroase santinele. O încercare de evadare 
ar fi fost, dacă nu cu totul imposibilă, în orice caz foarte 
grea şi periculoasă. 

Ca să nu simtă toată noaptea privirile indienilor aţintite 
asupra sa, Old Shatterhand lăsase în jos rogojina de la 


intrare. Acum albii se odihneau în întuneric, dar îşi dădeau 
în zadar silinţa să adoarmă. 

— Oare ce se va fi ales de noi mâine, la ora asta? întrebă 
Davy. Poate că până atunci indienii ne vor fi expediat în 
veşnicile plaiuri ale vânătoarei. 

— Cel puţin pe unul, sau pe doi, sau pe trei dintre noi - 
răspunse Jemmy. Ce credeţi, domnule Shatterhand? 

— Deşi nu cred că ne vor dărui viaţa şi libertatea aşa, cu 
una cu două, sunt convins că ne vor permite să luptăm 
pentru ele. 

— Ei, drăcie! Asta ar fi minunat! Ar fi exact la fel de 
minunat ca şi când ne-ar omori fără fasoane, fiindcă ar 
pune asemenea condiţii, încât să mergem la pieire sigurii. 

— Fireşte că da. Totuşi, nu trebuie să ne pierdem curajul. 
Omul alb a învăţat de la cel roşu; e la fel de viclean şi de 
îndemânatic ca acesta, iar în privinţa rezistenţei îi e 
superior. Mândria de războinici o să-i oprească însă pe 
indieni să ne pună în faţa unor adversari superiori la număr. 
Dac-ar proceda totuşi aşa, i-am sili, prin batjocură, să-şi 
modifice condiţiile. 

— Oricum - zise Frank, care până acum tăcuse - 
perspectiva pe care ne-o deschideţi nu e făcută să ne 
fericească. Indivizii ăştia or să aibă grijă să facă treaba cât 
se poate de fistichie pentru noi. Da, dumneavoastră, cu 
forţa fizică şi puterea de elefant ce o aveţi, vă convine; daţi 
pumni, lovituri, ghionturi până scăpaţi; dar noi ăştia, trei 
ciupercuţe nenorocite, cred că am savurat azi ultimele 
plăceri ale vieţii. 

— Sub forma fripturii tale de elan, probabil? întrebă 
Jemmy. 

— Iar începi să-l necăjeşti de moarte pe cel mai bun 
prieten şi tovarăş de arme altău, chiar acum, cu puţin 
înainte de ultima lui urcare la cer? Nu-mi toca puterea de 
reflecţie! Trebuie să-mi concentrez toate gândurile asupra 
posibilităţii noastre de scăpare. 


Se culcă şi închise ochii. Dinspre Jemmy se auzea ceva ce 
semăna cu o chicoteală reţinută; dar n-o luă în seamă. Nici 
ceilalţi nu continuară conversaţia; se făcu o linişte adâncă, 
întreruptă doar din când în când de pârâitul focului. În cele 
din urmă, somnul se lăsă pe pleoapele lor obosite, care se 
deschiseră abia când afară răsunară strigăte puternice, şi 
rogojina se ridică. Un indian aruncă o privire în cort şi zise: 

— Feţele-palide să se scoale şi să vină cu mine! 

Se ridicară, îşi luară armele şi-l urmară. Focurile se 
stinseseră. Soarele se ridica la orizont şi-şi arunca razele 
matinale asupra masivului muntos amintit, aşa încât şuvoiul 
de apă ce cobora de acolo la vale sclipea ca un aur lichid, 
iar suprafaţa lacului avea strălucirea unui disc de metal 
lustruit. Acum cuprindeai cu privirea un spaţiu mai larg 
decât în ajun. Câmpia, în a cărei parte vestică se afla lacul, 
era lungă de vreo două mile engleze şi lată cam pe jumătate 
cât lungimea; de jur împrejur era înconjurată de păduri. 
Înspre sud se afla tabăra alcătuită din vreo sută de corturi 
şi colibe. Pe malul lacului păşteau caii; numai cei patru 
aparţinând albilor erau în apropierea cortului lor. 

În faţa corturilor şi printre ele stăteau sau se mişcau 
indieni care-şi puseseră toate podoabele de război, fireşte, 
cu prilejul execuţiei celor doi ucigaşi prinşi. Când albii 
trecură pe lângă ei, se dădură la o parte politicoşi, privindu- 
i cu o expresie care s-ar fi putut numi mai degrabă 
cercetătoare şi scrutătoare decât duşmănoasă. 

— Ce au tipii ăştia? întrebă Frank. Se holbează la noi cum 
te uiţi la un cal când vrei să-l cumperi! 

— Ne examinează constituţia fizică - răspunse Old 
Shatterhand. E un semn că presupunerea mea a fost 
exactă. Ştiu, probabil, de pe acum ce soartă ne aşteaptă. Va 
trebui să luptăm pentru viaţa noastră. 

— Bun! Pe a mea n-or s-o aibă ieftin. Jemmy, ţi-e frică? 

Toată furia împotriva grăsanului i se evaporase; se 
cunoştea, după tonul lui, că se gândeşte mai mult la acesta 
decât la sine însuşi. 


— Frică, nu tocmai, dar sunt îngrijorat, asta se înţelege de 
la sine. Frica ne-ar fi doar dăunătoare. Acum e vorba să fim 
cât mai fermi şi calmi cu putinţă. 

La marginea taberei se aflau doi pari înfipţi în pământ; 
prin apropiere stăteau cinci războinici împodobiţi cu pene, 
printre ei şi Marele-Lup. Făcu câţiva paşi în întâmpinarea 
albilor şi declară: 

— Am trimis după feţele-palide ca să fie martori cum îşi 
pedepsesc bărbaţii roşii duşmanii. Ucigaşii vor fi aduşi 
îndată, ca să moară la stâlpul schingiuirii. 

— Noi nu dorim să vedem asta - zise Old Shatterhand. 

— Sunteţi nişte fricoşi, de vă îngroziţi la vederea sângelui? 
Atunci trebuie să vă tratăm ca atare şi nu mai suntem 
obligaţi să ţinem promisiunea pe care am dat-o. 

— Suntem creştini. Ne ucidem duşmanii, când suntem siliţi 
s-o facem, rapid, dar nu-i schingiuim. 

— Acum sunteţi la noi şi aveţi să vă conformaţi obiceiurilor 
noastre. Dacă nu vreţi, ne aduceţi o jignire şi asta se 
pedepseşte cu moartea. 

Old Shatterhand ştia că indianul nu glumeşte şi că se 
expune, împreună cu tovarăşii săi, celei mai mari primejdii 
dacă refuză să asiste la execuţie; de aceea, declară: 

— Vom rămâne aici. 

— Atunci aşezaţi-vă lângă noi. Dacă faceţi cum zicem, vi se 
sorteşte o moarte onorabilă. 

Se aşeză în iarbă, cu faţa spre pari. Căpeteniile celelalte 
făcură la fel, iar albii n-aveau încotro, trebuiau să se 
supună. Apoi Marele-Lup scoase un strigăt răsunător, la 
care i se răspunse cu un urlet general de triumf. Era 
semnul că groaznicul spectacol putea începe. 

Războinicii se apropiară, formând un semicerc în jurul 
parilor, şi în mijlocul arcului de cerc şedeau căpeteniile şi 
albii. Apoi veniră şi femeile cu copiii şi se aşezară într-un 
arc în faţa bărbaţilor, închizând astfel cercul. 

Acum îi aduseră pe Knox şi pe Hilton, legaţi atât de strâns, 
încât abia puteau umbla, trebuind deci să fie purtaţi din 


când în când. Curelele le intrau în carne, şi Hilton gemea. 
Knox tăcea; era cuprins de friguri din pricina rănii şi abia 
încetase să aiureze. Avea o înfăţişare groaznică. Amândoi 
fură legaţi de pari, în picioare, şi încă cu curele ude care, 
uscându-se, aveau să se strângă, pricinuind victimelor 
acestei justiţii fioroase dureri îngrozitoare. 

Knox ţinea ochii închişi, capul îi atârna greu pe piept; era 
leşinat, aşa că nu ştia ce se petrece cu el. Hilton arunca 
priviri înfricoşate în jur. Zărindu-i pe cei patru vânători, le 
strigă: 

— Salvaţi-mă, salvaţi-mădomnilor! Doar nu sunteţi păgâni! 
Aţi venit cumva ca să vedeţi cum murim de o moarte atât de 
înfiorătoare şi ca să vă bucuraţi de spectacolul chinurilor 
noastre? 

— Nu - răspunse Old Shatterhand. Ne aflăm aici siliţi fiind, 
şi nu putem face nimic pentru voi. 

— Ba puteţi, puteţi, numai să vreţi! Indienii or să asculte 
de dumneavoastră! 

— Nu. Sunteţi singurii vinovaţi de soarta voastră. Cine are 
curajul să păcătuiască trebuie să aibă curajul să ispăşească. 
— Sunt nevinovat. Eu n-am împuşcat nici un indian! Knox 

a făcut-o! 

— Nu mai minţi! E o obrăznicie şi o laşitate să pui vina 
numai pe el. Mai bine căieşte-te de ce ai făcut, ca să găseşti 
iertare în lumea cealaltă! 

— Dar nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Ajutor! Ajutor! 
Ajutor! 

Urla atât de tare, de-i răsunau strigătele peste toată 
câmpia şi în acelaşi timp încerca să-şi smulgă mâinile, 
trăgând de curele, care-i intrară în carne, încât sângele 
ţâşni. Atunci Marele-Lup se ridică şi făcu un semn cu mâna 
că vrea să vorbească. Toate privirile se îndreptară asupra 
lui. Povesti în felul concis, plastic şi avântat al oratorilor 
indieni tot ce se întâmplase, zugrăvi purtarea mişelească a 
feţelor-palide cu care trăiseră în pace; cuvintele sale îi 
impresionară pe indieni; îşi exprimau agitația începând să 


zăngăne din arme. Apoi Marele-Lup declară că cei doi 
ucigaşi sunt condamnaţi la moartea prin schingiuire şi că 
execuţia urmează să înceapă. Când isprăvi, Hilton mai 
ridică o dată glasul ca să ceară lui Old Shatterhand să 
intervină pentru el. 

— Ei bine, am să încerc - răspunse acesta. Dacă nu pot să 
te scap de moarte, voi obţine poate totuşi să fie rapidă şi nu 
aşa de fioroasă. 

Se întoarse spre căpetenie, dar nici nu deschisese bine 
gura, când Marele-Lup se răsti la el furios: 

— Ştii bine că vorbesc limba feţelor-palide şi că am înţeles 
deci ce i-ai promis acestui câine. N-am făcut destul 
oferindu-ţi condiţii atât de favorabile? Vrei să te declari 
împotriva sentinţei noastre şi astfel să-mi superi războinicii, 
aşa încât să nu-ţi mai pot lua apărarea faţă de ei? Taci, prin 
urmare, nu mai spune o vorbă! 

— Religia mea îmi ordonă să cer îndurare pentru ei. 
Aceasta era singura scuză pe care o putea invoca omul alb. 

— De ce lege trebuie să ascultăm noi, de a ta, sau dea 
noastră? Oare religia voastră le-a prescris acestor câini să 
ne atace în plină pace, să ne ia caii şi să ne ucidă 
războinicii? Nu! Deci religia voastră să nu aibă nici o 
influenţă nici asupra pedepsirii făptaşilor! 

Se întoarse cu spatele şi făcu un semn din mână, la care 
ieşiră din rânduri vreo doisprezece războinici. Apoi se 
adresă din nou lui OldShatterhand, explicându-i: 

— lată rudele celor care au fost ucişi. E dreptul lor să 
înceapă cu pedeapsa. Întâi se vor arunca cuțite asupra lor. 

Când indienii îşi omoară un duşman la stâlpul schingiuirii, 
ei caută să prelungească pe cât posibil chinurile. Primele 
râni care i se fac condamnatului sunt uşoare, pentru a 
deveni apoi din ce în ce mai grele; De obicei, se începe cu 
aruncarea cuţitelor, şi anume în felul următor: se indică 
diferite membre şi părţi ale corpului care urmează să fie 
nimerite, sau în care cuţitele să rămână înfipte. Ţintele se 
aleg astfel ca pierderea de sânge să nu fie prea mare dintr- 


o dată, şi ca torturatul să nu moară prea repede prin 
hemoragie. 

— Degetul mare de la mâna dreaptă! comandă Marele- 
Lup. 

Braţele prizonierilor erau legate în aşa fel încât mâinile 
atârnau neacoperite de curele. Indienii ieşiţi din rânduri se 
împărţiră în două grupuri, unul pentru Knox, celălalt pentru 
Hilton. Măsurară o distanţă de doisprezece paşi de la 
condamnaţi şi se postară în şir unul în spatele celuilalt. 
Primul din faţă ridică mâna ţinând cuțitul cu trei degete, 
ochi, aruncă şi nimeri degetul mare. Hilton scoase un țipăt 
de durere. Şi Knox fu nimerit, dar leşinul lui era atât de 
profund, încât nu se trezi. 

— Arătătorul! comandă căpetenia. 

În felul acesta indică pe rând degetele care urmau să fie 
nimerite şi, într-adevăr, indienii aruncau cuţitele cu o 
precizie uimitoare. Hilton, care scosese întâi câte un țipăt, 
urla acum neîncetat. Knox se trezi abia când începură să-l 
nimerească în mâna stângă. Se holbă, încă pe jumătate 
inconştient, apoi închise iar ochii injectaţi de sânge şi 
scoase un urlet cu totul neomenesc. Văzuse ce se întâmplă 
cu el; fu apucat din nou de febră, şi ambele, delirul şi frica 
de moarte, îi smulgeau nişte sunete de care n-ai fi crezut în 
stare nici o voce omenească. 

Execuţia fu continuată în mijlocul urletelor neîntrerupte 
ale celor doi. Cuţitele se înfipseră în podul palmelor, în 
încheieturile mâinilor, în muşchii antebraţului şi braţului, şi 
în aceeaşi ordine se procedă şi cu membrele inferioare. 
Toate acestea ţinură cam un sfert de oră, fiind doar 
începutul blând al schingiuirii care urma să dureze ore 
întregi. Old Shatterhand şi tovarăşii săi întorseseră ochii în 
altă parte. Le era cu neputinţă să urmărească scena, dar n- 
aveau cum să-şi ferească urechile de urlete. 

Un indian e învăţat de mic copil să se exerseze în 
suportarea durerilor fizice. Astfel ajunge să rabde cele mai 
cumplite chinuri fără să clipească măcar. Poate că şi nervii 


pieilor roşii sunt mai puţin sensibili decât ai oamenilor albi. 
Dacă un indian cade prizonier şi moare la stâlpul 
schingiuirii, rabdă durerile cu zâmbetul pe buze, îşi cântă 
cu voce puternică cântul de moarte, întrerupându-se doar 
din când în când pentru a arunca schingiuitorilor săi 
invective şi cuvinte de batjocură. Un om care se vaită la 
stâlpul schingiuirii, e ceva de neconceput la indieni. Cine se 
plânge de dureri e disprețuit, şi cu cât se lamentează mai 
tare, cu atât şi disprețul e mai mare. S-a întâmplat ca nişte 
albi să-şi recâştige libertatea pentru că-şi arătaseră 
nevrednicia prin văicărerile lor nebărbăteşti, dovedind că 
sunt nişte laşi de care nu te poţi teme Şi a căror ucidere eo 
ruşine pentru orice războinic. 

Ne putem închipui deci ce impresie făceau lamentările lui 
Knox şi Hilton. Pieile-roşii le întoarseră spatele şi scoaseră 
exclamaţii de indignare şi de dispreţ. Când rudele celor 
căzuţi îşi obţinuseră satisfacția şi când alţii fură poftiţi să 
iasă din rânduri pentru a continua tortura prin alte 
mijloace, nici un războinic nu se arătă dispus s-o facă. 
Nimeni nu voia să se atingă de asemenea „câini, coioţi şi 
broaşte râioase”. Atunci se ridică una dintre căpetenii şi 
zise: 

— Aceşti oameni nu sunt demni de atenţia unui războinic 
viteaz; să-i dăm pe mâna muierilor. Cine moare de mâna 
unei femei trăieşte în veşnicele plaiuri ale vânătoarei în chip 
de femeie, şi trebuie să muncească.în vecii vecilor! Am zis! 

Propunerea fu acceptată după o scurtă deliberare. Soţiile 
şi mamele celor ucişi fură chemate şi li se dădură cuțite ca 
să aplice condamnaților la moarte uşoare tăieturi, tot în 
ordinea indicată de Marele-Lup. 

Unui european civilizat îi vine greu să creadă că o femeie 
se poate deda la asemenea acte de cruzime. Dar pieile-roşii 
mu sunt popoare civilizate şi, apoi, în acest caz răzbunarea 
pentru multipla crimă excludea orice sentiment mai blând. 
Femeile, în majoritate bătrâne, se apucară de această 
treabă, şi din nou răsunară urletele şi vaietele celor doi albi, 


şi încă într-un mod insuportabil chiar şi pentru urechile 
indienilor. Marele-Lup ordonă să se înceteze, zicând: 

— Aceşti laşi nu merită să fie nici măcar femei după 
moarte. Trebuie să moară, dar trebuie să intre pe veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei în chip de coioţi, mereu goniţi şi 
hăituiţi. Să fie daţi pe seama câinilor. Am zis! 

Începu o nouă deliberare, cu un rezultat pe care Old 
Shatterhand îl prevedea şi-l aştepta cu groază. Câţiva 
indieni plecară după câini. Căpetenia se adresă albilor: 

— Câinii utahilor sunt dresați să se dea la albi. Dar se 
năpustesc asupra lor numai dacă sunt asmuţiţi; atunci, însă, 
sfâşie orice om alb care se află în apropiere. Am să vă 
îndepărtez deci de aici şi am să trimit să vă conducă într-un 
cort unde să fiţi păziţi până ce câinii vor fi din nou legaţi. 

Aşa se făcu. Timp de vreo zece minute domni liniştea 
întreruptă doar din când în când de vaietele lui Hilton. Apoi 
se auzi un lătrat scurt, grăbit, care se transformă într-un 
urlet de fiară aţâţată, însetată de sânge; două voci omeneşti 
izbucniră în ţipete stridente de groază, apoi se făcu din nou 
linişte. 

— Ascultaţi! Aud oase ce se sfarmă; cred că-i lasă pe câini 
să-i mănânce! 

— Se poate, dar nu cred - răspunse Old Shatterhand. 
Zgomotul de oase sfărâmate există doar în închipuirea ta. Şi 
a mea e cu totul surescitată. Bine de noi că n-am fost 
obligaţi să privim această scenă. 

Acum veniră câţiva indieni să-i scoată din cort şi să-i 
conducă din nou la locul judecății. Mai încolo, spre mijlocul 
taberei, văzură vreo patru-cinci indieni care duceau câinii 
la locul lor, ţinându-i de curele groase. Oare animalele 
adulmecaseră urma albilor? Unul dintre câini abia putea fi 
urnit din loc; se uita în urmă şi-i zări pe cei patru vânători; 
se smulse cu o mişcare violentă şi se năpusti. Izbucni un 
strigăt general de spaimă; câinele era atât de mare şi de 
puternic, încât părea imposibil ca un singur om să se 


măsoare cu el. Cu toate acestea nici un indian nu voia să 
tragă asupra animalului de preţ. Davy duse puşca la ochi. 

— Stai. nu trage! ordonă Old Shatterhand. Indienii ar 
putea să ne ia în nume de rău uciderea acestui câine 
superb, şi vreau să le arăt totodată de ce e în stare pumnul 
unui vânător alb. 

Aruncase vorbele acestea precipitat. În general, totul se 
petrecu mult mai repede decât se poate povesti şi descrie, 
căci câinele parcursese aproape toată distanţa, în 
adevărate salturi de panteră. Old Shatterhand făcu o 
mişcare rapidă în întâmpinarea lui fără să ridice mâinile. 

— Eşti pierdut! strigă Marele-Lup. 

— Aşteaptă să vezi! răspunse vânătorul. 

Acum câinele ajunse în faţa lui. Botul cu dinţii de oţel îi era 
larg deschis şi se aruncă asupra duşmanului cu un mârâit 
de fiară. Old Shatterhand se uita drept în ochii animalului; 
când acesta se săltase şi se afla în aer, se aruncă cu braţele 
deschise înaintea lui - o ciocnire violentă între om şi câine, 
apoi Old Shatterhand strânse în braţe animalul care luase 
drept ţintă beregata sa, apăsându-i ceafa cu putere pe 
pieptul său, aşa încât nu mai putea să muşte. Apăsând şi 
mai tare, îl sufocă; picioarele care se agitau zgâriind, se 
întinseră moi. Cu o mişcare rapidă vânătorul îndepărtă fiara 
de corpul său cu mâna stângă - o lovitură cu dreapta pe 
bot, apoi o aruncă cât colo. 

— Iacătă! strigă întorcându-se spre căpetenie. Pune să-l 
lege, ca să nu facă vreo pacoste când se trezeşte. 

— Uf! Uf! Uf! Ut! făcură toţi indienii uimiţi. Niciunul dintre 
ei n-ar fi îndrăznit să facă una ca asta; nici n-ar fi crezut că 
aşa ceva e cu putinţă. Marele-Lup dădu ordin să ia animalul 
de acolo, se apropie de Old Shatterhand şi-i spuse cu tonul 
celei mai sincere admiraţii: 

— Fratele meu alb e un erou. Picioarele nici unui indian n- 
ar fi rămas pe loc atât de ferm, şi pieptul nici unui alt om n- 
ar fi rezistat la o asemenea ciocnire. De ce n-a permis Old 
Shatterhand să se tragă? 


— Pentru că nu voiam să vă lipsesc de acest animal 
superb. 

Căpetenia îl privi cu o expresie plină de mirare şi de 
admiraţie, şi-l conduse mai la o parte, unde cei patru albi 
urmau să aştepte, în afara cercului format de indieni, ca să 
nu audă consfătuirea. Apoi se întoarse la locul său. 

Ochii vânătorilor se îndreptară, fireşte, spre cei doi pari. 
Trupurile şi membrele sfâşiate ale ucigaşilor atârnau acolo 
de curelele rupte în numeroase locuri de dinţii câinilor; o 
privelişte cu adevărat fioroasă. 

Acum începu şedinţa decisivă, condusă în maniera 
indienilor, întâi vorbi Marele-Lup multă vreme; apoi urmară 
căpeteniile celelalte, pe rând; apoi Lupul reîncepu; la fel şi 
ceilalţi; războinicii de rând n-aveau cuvântul; stăteau în jur, 
ascultând respectuos. Indianul e scump la vorbă, dar la sfat 
îi place să vorbească mult. Există indieni care au câştigat o 
mare reputaţie ca oratori. 

Sfatul ţinu poate vreo două ore, un timp tare îndelungat 
pentru cei a căror soartă depindea de ea. În cele din urmă, 
un howg strigat de toţi cu voce puternică anunţă sfârşitul 
deliberării. Albii fură chemaţi şi puşi să intre în mijlocul 
cercului format de indieni, ca să ia cunoştinţă de soarta ce-i 
aştepta. Marele-Lup se ridică spre a le anunţa hotărârea: 

— Cele patru feţe-palide ştiu de ce am dezgropat securea 
războiului. Am jurat să omorâm orice alb care ne va cădea 
în mână. Voi sunteţi prieteni ai oamenilor roşii, de aceea nu 
veţi împărtăşi soarta celorlalte feţe-palide pe care le 
prindem. Ceilalţi ajung numaidecât la stâlpul schingiuirii; 
vouă însă vi se îngăduie să luptaţi pentru viaţa voastră... 

Făcu o pauză pe care Old Shatterhand o folosi spre a pune 
o întrebare: 

— Cu cine? Noi, patru persoane, împotriva voastră a 
tuturor? Bine, sunt de acord. Puşca morţii va trimite mm 
mulţi dintre voi pe veşnicile plaiuri ale vânătoarei. 

Ridică arma. Căpetenia nu-şi putu ascunde spaima în 
întregime; făcu o mişcare rapidă de refuz şi răspunse: 


— Old Shatterhand se înşală; fiecare dintre voi va avea un 
adversar cu care să lupte, iar învingătorul va avea dreptul 
de a omori pe cel învins. 

— Şi cu asta sunt de acord. Dar cine are dreptul să-şi 
aleagă adversarul? Noi sau voi? 

mNoi. Am să lansez un apel la care se vor prezenta 
voluntari. 

— Şi cum, sau cu ce arme să ne luptăm? 

— Asta cum hotărăşte acela dintre noi care se prezintă. 

— Asta nu e drept. 

— Ba e drept. V-am arătat atâta îngăduinţă până acun, că 
nu mai puteţi cere încă o favoare. 

— Bine; dar pretind condiţii cinstite. Spui că învingătorul 
va avea dreptul să-şi ucidă adversarul învins. Ce se 
întâmplă dacă, de pildă, înving şi omor un războinic de-al 
tău? Pot să părăsesc apoi acest loc în deplină libertate şi 
siguranţă? 

— Da, dar nu vei învinge. Niciunul dintre voi nu va învinge! 

— 'Te înţeleg. Veţi proceda în aşa fel la alegerea 
războinicilor cu care să luptăm şi la stabilirea felului de 
luptă, încât să fim învinşi? Nu-ţi face iluzii! Se prea poate ca 
lucrurile să se petreacă altfel decât crezi. Cer să vă daţi 
cuvântul că acela dintre noi care iese învingător în luptă să 
fie privit de voi ca un prieten. 

— Îţi promit. 

— Atunci, fie! Întreabă-ţi războinicii, cine vrea să se 
prezinte. 

Se produse acum o oarecare frământare printre indieni; 
umblau, întrebând şi strigând prin mulţimea care se unduia 
ca o mare agitată. Old Shatterhand zise către tovarăşii săi: 

— Din păcate, n-am putut să întind coarda mai tare, altfel 
plesnea. Nu sunt de loc mulţumit de condiţiile pe care le-am 
obţinut. 

— Trebuie să ne mulţumim cu ele, de vreme ce nu putem 
obţine altele mai bune - zise Davy-lunganul. 


— Mă tem pentru voi. În ce mă priveşte, nu-mi fac griji. 
Sunt curios dacă se va găsi un adversar pentru mine. 

— Cu siguranţă, însuşi Marele-Lup! De vreme ce nu se va 
prezenta altul, e obligat să salveze onoarea tribului. E un 
uriaş, un adevărat elefant. 

— Ah! Nu mi-e frică de el. Dar voi! O să aleagă pentru voi 
pe adversarii cei mai periculoşi şi vor hotări pentru fiecare 
din noi un fel de luptă la care respectivul se presupune că 
nu se pricepe. De pildă, adversarul meu nu se va măsura cu 
mine Cu pumnii... Dar pentru moment toate temerile şi 
grijile sunt de prisos. Să ne ţinem muşchii încordaţi şi ochii 
bine deschişi! 

— Şi mintea trează şi limpede! adăugă Hobble-Frank, în ce 
mă priveşte, sunt liniştit ca o bornă kilometrică în şanţ. 
Utahii ăştia or să facă cunoştinţă cu un saxon din 
Moritzburg! Am să lupt de o să le meargă fulgii până-n 
Groenlanda! 

Acum ordinea se restabili printre indieni. Cercul se formă 
din nou, iar Marele-Lup aduse trei războinici, prezentându-i 
ca pe cei care se anunţaseră de bună voie. 

— Atunci, hotărăşte acum perechile - Îl invită Old 
Shatterhand. 

Căpetenia îl împinse pe primul spre Davy-lunganul, zicând: 

— Acesta e Pagu-angare (Peştele-Roşu), care vrea să lupte 
pe viaţă şi pe moarte cu această faţă-palidă, înotând. 

Fireşte că alegerea era favorabilă pentru indieni. Se 
cunoştea după statura lunganului de Davy, slab de i se 
puteau număra coastele, că nu prea îl purta apa. Indianul, 
în schimb, era un individ cu şolduri rotunde, cu un piept lat 
şi cărnos, cu muşchi puternici la braţe şi picioare. Desigur 
că era cel mai bun înotător al tribului. Dacă cumva nu ţi-o 
sugera însuşi numele pe care-l purta, ţi-ai fi putut da seama 
numai după privirea dispreţuitoare pe care o aruncă asupra 
lui Davy. 

Apoi căpetenia aduse în faţa micului şi grasului Jemmy un 
om foarte mare şi lat în spate, cu muşchii ieşiţi în relief ca 


nişte umflături, şi zise: 

— Acesta e Namboh-avahg (Picior-Mare) care se va 
măsura în luptă dreaptă cu faţa palidă grasă. Vor fi legaţi 
unul de altul spate în spate, fiecare primind un cuţit în 
mână, şi cel care pune jos cel dintâi pe celălalt are dreptul 
să-l înjunghie. 

Picior-Mare îşi purta numele cu multă îndreptăţire. Avea 
picioare enorme, pe care se sprijinea pesemne atât de 
sigur, că micului şi grăsuţului Jemmy îi venea s-o rupă la 
fugă de frică. 

Acum era rândul celui de-al treilea, un tip osos, lung de 
aproape patru coţi, subţire, dar cu pieptul bombat şi cu 
picioare şi braţe lungi cât toate zilele. Căpetenia îl conduse 
în faţa lui Hobble-Frank, zicând: 

— Şi iată-l pe To-ok-tey (Cerbul-Săltăreţ) care e gata să se 
măsoare pe viaţă şi pe moarte cu faţa-palidă la alergat. 

Bietul Hobble-Frank! În timp ce acest „cerb-săltăreţ” cu 
picioarele lui de şapte leghe făcea doi paşi, el ar fi trebuit, 
cu ale lui, scurte, să facă vreo zece! Evident că indienii 
țţinuseră bine seama de avantajele lor. 

— Şi cine va lupta cu mine? întrebă Old Shatterhand. 

— Eu - răspunse Marele-Lup cu mândrie, îndreptându-se 
din şale pentru a pune în valoare statura sa de uriaş. 
Credeai că ne e frică; vreau să-ţi arăt că te-ai înşelat. 

— Îmi pare bine - răspunse Old Shatterhand pe un ton 
prietenos. Întotdeauna mi-am căutat adversarii numai 
printre căpetenii. 

— Vei fi învins! Cine s-ar putea lăuda că l-a învins Pe Outs- 
avaht! 

— Să nu luptăm cu fraze, ci cu puşca! zise Old 
Shatterhand puţin ironic; ştia bine că Marele-Lup nu va 
accepta ideea. Şi, într-adevăr, acesta replică repede: 

— Nu vreau să am de-a face cu puşca morţii! Între noi doi 
să hotărască cuțitul şi tomahawkul. 

— Fie şi aşa! 


— În curând vei fi deci un cadavru, iar eu voi fi în posesia 
bunurilor tale şi a calului tău! 

— Cred că ai poftă să posezi calul meu, dar flinta 
fermecată e şi mai prețioasă. Ce-ai să te faci cu ea? 

— Nu-mi trebuie, şi nici un alt războinic n-o doreşte. E 
prea periculoasă, căci cine se atinge de ea îşi nimereşte 
prietenii cei mai buni. O s-o îngropăm adânc în pământ, 
unde n-are decât să ruginească şi să putrezească. 

— Atunci cel care o va mânui între timp să fie foarte 
prudent, altfel va aduce o nenorocire mare peste tribul 
utahilor-Yamba. Şi acum, spune-ne când şi în ce ordine o să 
aibă loc luptele? 

— Întâi vine înotul. Dar ştiu că creştinii au obiceiul să 
îndeplinească înainte de moarte nişte ritualuri misterioase. 
Vă acord pentru asta timpul pe care feţele-palide îl numesc 
o oră. 

Indienii închiseseră cercul pe care-l formau în jurul albilor, 
probabil mai mult ca să vadă cât mai bine ce speriaţi se vor 
arăta la vederea adversarilor desemnaţi. Dar nu 
remarcaseră nimic de felul acesta, şi acum se răzleţeau din 
nou. Păreau să nu se sinchisească de loc de vânătorii albi; 
dar aceştia ştiau prea bine că sunt observați cu atenţie. 
Şezând laolaltă, începură să vorbească despre posibilităţile 
de salvare. Primejdia îl privea mai îndeaproape pe Davy- 
lunganul - dat fiind că era primul care urma să lupte. Faţa 
sa nu arăta disperare, deşi avea o expresie foarte serioasă. 

— Peştele-Roşu! bombăni. Bineînţeles că pramatia asta şi- 
primit numele numai şi numai pentru motivul că e un 
înotător excelent. 

— Dar tu? întrebă Old Shatterhand. Eu te-am văzut 
înotând, ce-i drept, dar numai făcând baie de plăcere, şi la 
trecerea râurilor. Cum stai cu îndemânarea la înot? 

— Nu prea bine. 

— Vai şi amar! 

— Da, vai şi amar! Nu sunt eu de vină dacă corpul meu se 
compune doar din oase grele. Cred chiar că oasele mele au 


(ab) 


o greutate mult mai mare decât ale altor fiinţe omeneşti. 
— Deci, cu iuţeala nu faci nimic. Dar rezişti multă vreme? 
— De rezistat? Ha! Cât vreţi! Am putere destulă; doar cu 

înaintarea nu prea stau bine. Probabil că va trebui să-mi 

cedez scalpul. 

— Asta nu s-ar putea afirma cu atâta siguranţă. Încă n-am 
pierdut nădejdea. Ştii să înoţi pe spate? 

— Da, şi mi se pare chiar mai uşor. 

— Experienţa arată că adesea oamenii slabi şi neexersaţi 
înoată mai bine pe spate decât pe burtă. Culcă-te pe spate; 
lasă capul cât mai jos şi ridică picioarele cât mai sus; fă 
mişcări cât mai regulate şi puternice cu picioarele şi respiră 
de fiecare dată numai în timp ce dai cu braţele la spate. 

— Well! Dar asta nu prea foloseşte la mare lucru, fiindcă 
acest „Peşte-Roşu” tot o să mi-o ia înainte. 

— Poate că totuşi nu, dacă vicleşugul meu reuşeşte. 

— Cum adică? 

— Trebuie să facem în aşa fel ca tu să înoţi ajutat de 
curentul apei, iar el împotriva curentului. 

— Zău, crezi că s-ar putea? Dar oare există un curent? 

— Presupun. Dacă nu e, chiar că eşti pierdut! 

— Nici măcar nu ştim încă unde se va înota. 

— Fireşte că acolo, în lac; de fapt, nu e decâto baltă. E 
ovală, lungă de vreo cinci sute de paşi şi lată de vreo trei 
sute, pe cât se poate aprecia de aici. Pârâul de munte se 
varsă în ea cu mare repeziciune, povârnişul fiind tare 
înclinat, şi anume, pe cât mi se pare, pe partea stângă. Prin 
urmare, rezultă un curent de-a lungul malului din partea 
aceea, înconjurând lacul cam pe trei sferturi, până unde 
lacul are o scurgere. Lasă-mă pe mine! Dacă e omeneşte 
posibil, am să fac în aşa fel ca să-ţi învingi adversarul cu 
ajutorul acestui curent. 

— Ar fi o plăcere, Sir! Şi punând cazul că izbutesc, ce 
ziceţi să-l omor pe individ? 

— Ai poftă de aşa ceva? 


— EI desigur că nu m-ar cruța, dacă n-ar fi decât pentru 
puţinele mele bunuri! 

— Ai dreptate. Dar lăsând la o parte faptul că suntem 
creştini, e spre folosul nostru, să ne arătăm îndurători. 

— Bun! Dar ce-o să faceţi dacă mă învinge el pe mine şi se 
repede cu cuțitul asupra mea? Că eu n-am dreptul să mă 
apăr! 

— În acest caz, o să obţin într-un fel să aştepte cu 
execuțiile până s-au dat toate luptele individuale. 

— Well! E o mângâiere, chiar pentru cazul cel mai rău, 
aşa' că m-am mai liniştit. Dar tu, Jemmy, cum stai? 

— De loc mai bine decât tine - răspunse grăsanul. 
Adversarul meu se cheamă Picior-Mare. Ştii ce înseamnă 
asta? 

— Ei, ce? 

— Că stă atât de solid pe picioarele sale, încât nimeni nu-l 
poate urni din loc. Dar eu, care abia îi ajung până la piept, 
cum să-l dobor atunci? Şi are nişte muşchi, individul, cât un 
hipopotam! Ce e grăsimea mea, în comparaţie! 

— Nu te descuraja, dragă Jemmy - Îl consolă Old 
Shatterhand. Sunt şi eu exact în aceeaşi situaţie. Căpetenia 
e un om mult mai înalt şi mai voinic decât mine, dar s-ar 
putea să fie mai puţin sprinten şi aş îndrăzni să susţin că am 
o mai mare putere a muşchilor decât el. 

— Păi, forţa dumitale e un fenomen, o excepţie! Dar eu, 
faţă de acest Picior-Mare! O să mă apăr cât o să pot, dar 
până la urmă tot o să mă învingă. Ei, dac-ar exista şi în 
treaba asta vreun curent de folosit, vreo şmecherie! 

— Tocmai că există! se amestecă acum Hobble-Frank. Dac- 
ar fi să mă măsor eu cu nenicul, să ştiţi că nu mi-ar fi frică! 

— Tu? Păi tu eşti şi mai slab decât mine! 

— La trup, da, dar nu la minte. Omul trebuie să învingă cu 
mintea. Mă-nţelegi? 

— Ce fac eu cu mintea împotriva unui colos de muşchi? 

— Vezi. aşa eşti tu! Toate şi întotdeauna, mereu, mereu, le 
ştii mai bine decât mine! Dar când e vorba de viaţă şi de 


scalp, eşti tocmai ca o muscă în lapte. Dai din mâini şi din 
picioare şi tot nu poţi să ieşi. 

— Ei hai, dă-i drumul, dacă ţi-a venit o idee bună! 

— Dacă mi-a venit o idee! Ce vorbe mai întrebuinţezi iar! 
N-am nevoie să-mi vină o idee! Sunt spiritual mereu şi fără 
să-mi vină vreo idee. Ia închipuieşte-ţi acuma situaţia bine, 
bine. Vă puneţi amândoi spate la spate şi vă leagă unul de 
altul peste burtă, întocmai cum sunt fraţii siamezi din 
frumoasa constelație a Gemenilor din Calea lactee. Fiecare 
capătă un cuţit şi apoi duelul de cavalerie începe. Care-l 
trânteşte pe adversar şi-l menţine jos a ieşit învingător. Dar 
cum poţi să pui jos adversarul într-o asemenea poziţie? 
Numai şi numai dacă-l faci să nu mai stea înfipt pe picioare, 
iar asta se poate obţine dacă-l loveşti zdravăn din spate în 
pulpe, sau dacă-ţi încolăceşti piciorul pe după piciorul lui şi 
cauţi să i-l smulgi din pământ. Am dreptate sau ba? 

— Da. Zi mai departe! 

— Uşurel! Toate astea trebuiesc făcute cu chibzuinţă şi 
fără grabă. Dacă experienţa reuşeşte, adversarul cade în 
nas şi ajungi să stai pe el, dar din păcate doar cu spatele pe 
spatele lui, lucru prin care tu însuţi poţi pierde uşor 
echilibrul european. În fond, ar trebui să vă lege stând faţă- 
n faţă. Oare indienii au de gând să umble cu nişte tertipuri 
care depind de inversarea asta a relaţiilor politice dintre 
voi? Asta nu pot să ştiu de pe acum; dar atâta ştiu sigur: că 
vicleşugul lor îţi va fi de folos fără doar şi poate. 

— Dar în ce fel? Ei hai, vorbeşte odată! insistă Jemmy. 

— Sfinte Sisoe! Doar vorbesc de vreun sfert de oră 
neîncetat! Ei, ascultă deci! Indianul te va călca din spate ca 
să-ţi ridice piciorul şi să te facă să pierzi echilibrul. Asta nu- 
ţi face nici un rău, fiindcă, având în vedere tăria neruşinată 
a muşchilor tăi, ai să-i simţi călcăturile abia după vreo 
paisprezece luni. După aceea, aştepţi un moment, până 
când îţi dă iar un picior în pulpă Şi, prin urmare, stă doar 
într-un picior. Atunci te apleci înainte cu toată puterea, 
ridicându-l în spinare, tai repede cureaua sau funia cu care 


v-au legat şi-l repezi ca o basculantă peste capul tău, jos, la 
pământ. Dar apoi şo pe elinstantaneu, ca să-l prinzi de 
beregată şi să-i pui cuțitul în piept. M-ai înţeles, bătrâne 
tăietor de frunze la câini? 

Old Shatterhand strânse mâna mititelului, spunându-i: 

— Frank, să ştii că eşti băiat isteţ! Ideea asta e minunată şi 
are să-l ducă la victorie. 

Faţa cinstită a lui Frank strălucea de încântare strângând 
mâna lui Old Shatterhand. 

— Ei lasă, lasă, dragă prim-maestre! Pentru un lucru ca 
ăsta, care se înţelege de la sine, n-am de ce să mă umflu în 
pene. Dar e totuşi o dovadă în plus că diamantul e luat 
adesea drept o simplă cărămidă de oameni fără minte. De 
aceea mă gândesc... 

— Drept o pietricică, nu o cărămidă - Îl întrerupse Jemmy. 
Doamne, ce diamant ar fi ăla care ar fi cât o cărămidă! 

— Nu mai taci odată, cârcotaş bătrân şi fără leac ce eşti! 
Eu cu superioritatea mea spirituală îţi salvez viaţa, iar tu, în 
chip de mulţumire, îmi dai cu o cărămidă neşlefuită în cap! 
Dacă nu încetezi să te legi aşa de mine, mereu, lucrurile ar 
putea ajunge atât de departe încât să desfac contractul 
nostru de prietenie, şi atunci să vedem cum te mai descurci 
în lume fără mine! Cred că a sosit timpul să devii, în sfârşit, 
om cu scaun la cap! 

— Ai perfectă dreptate - zise Jemmy împăciuitor. Şi ce-ai 
să te faci tu atunci, dragă Frank? 

— Dragă Frank! îl îngână mititelul. Ce ton frumos, cu efect 
acustic. Ce-am să mă fac? Păi, am s-alerg, ce-mi rămâne 
alta de făcut? 

— Ştiu, ştiu, dar ai să rămâi în urmă! Trebuie să faci trei 
paşi până face el unul. 

— Da, din păcate! 

— Întrebarea este ce distanţă trebuie să parcurgeţi, şi 
dacă rezişti până la capăt. Cum stai cu respiraţia? 

— Minunat. Am un plămân ca un bondar; zumzăie şi 
bâzâie toată ziua, fără să-mi pierd suflul. De alergat, ştiu să 


alerg. Asta am învăţat ca Ucenic forestier în pădurile regale 
saxone. 

— Dar nu poţi să te măsori cu un indian cu picioare atât de 
lungi! 

— Hm! Om vedea! 

— Îi zice „Cerbul-Săltăreţ”. Deci iuţeala e însuşirea lui 
principală! 

— Cum îi zice, zău că nu-mi pasă, totul e să ajung eu întâi 
la ţintă. 

— Păi tocmai asta n-ai să poţi. la compară tu picioarele 
tale cu ale lui! 

— A, aşa? Picioarele? Va să zică, tu crezi că depinde de 
picioare? 

— Bineînţeles! De ce vrei să depindă o alergare în care e 
vorba de viaţă şi de moarte? 

— De picioare, da, şi de ele, între altele, dar nu ele sunt 
lucrul esenţial. Mai mult capul decide. 

— Mi se pare că nu alergi cu capul! 

— Ba bine că nu! Sau eşti cumva de părere să-mi las 
picioarele să alerge singure şi să aştept cu restul corpului 
până se întorc? Ar fi o treabă cam primejdioasă. Dacă 
picioarele nu mai dau de mine, trebuie să aştept să-mi 
crească altele noi, şi asta se pare că se întâmplă numai la 
raci. Nu, nu, capul trebuie să vină şi el, că el are de făcut 
partea principală din toată treaba. 

— Nu te înţeleg - interveni Old Shatterhand, foarte mirat 
de calmul mititelului. 

— Nici eu, cel puţin deocamdată. În această clipă ştiu doar 
atât, că o singură idee bună e mai bună decât o sută de paşi 
sau de salturi care nu duc la ţintă. 

— Atunci ai o idee? 

— Încă nu în întregime. Dar mă gândesc că dacă am ştiut 
să-i dau lui Jemmy un sfat bun, atunci n-o să mă las baltă 
pemine însumi. Deocamdată nici nu ştiu măcar unde avem 
să alergăm. Când se va fi hotărât asta, oi vedea eu probabil 
unde şi cum vine băgat clenciul. Să nu vă faceţi sânge rău 


pentru mine! O voce interioară de tenor îmi spune să nu 
întorc încă spatele acestei lumi. Sunt menit să mai fac fapte 
măreţe, şi personalităţile istorice nu mor niciodată înainte 
de a-şi fi împlinit misiunea, şi nici în locuri atât de izolate de 
dulcile plăceri ale civilizaţiei. 

Acum Marele-Lup se întoarse cu celelalte căpetenii, 
pentru a invita albii să meargă cu ei până la lac. Malul 
mişuna de pe acum de oameni de toate vârstele şi de 
ambele sexe, căci acolo urma să se decidă întrecerea de 
înot. 

Când ajunseră la mal, Old Shatterhand văzu că nu se 
înşelase: exista un curent puternic. Lacul avea o formă 
aproape perfect eliptică. În sus, la unul din capetele 
înguste, se vărsa în el râul de munte, curgând apoi de-a 
lungul malului stâng şi de-a lungul capătului îngust de jos, 
până la ieşirea care se afla pe malul drept, nu prea departe 
de vărsarea în lac. Curentul mergea deci pe lângă mal, 
făcând pe trei sferturi înconjurul. Dacă Davy reuşea să se 
folosească de el, era poate salvat. 

Femeile, fetele şi băieţii tineri se răspândiră până departe 
pe mal. Războinicii se aşezară pe la capătul de jos al lacului, 
căci acolo urma să înceapă lupta. Ochii tuturor erau aţintiţi 
asupra celor doi adversari. Peştele-Roşu îşi plimba privirea 
peste apă cu mândrie şi încredere, ca un om sigur de el. Şi 
Davy părea calm, dar înghiţea în sec cam des; mărul lui 
Adam i se mişca încontinuu. Cine-l cunoştea ştia că era un 
semn de agitaţie interioară. 

Marele-Lup se adresă lui Old Shatterhand: 

— Da, dar nu cunoaştem încă mai îndeaproape condiţiile - 
răspunse acesta. 

— Le vei auzi îndată. Cei doi vor intra în apă aici, chiar în 
faţa noastră. Când dau semnalul bătând din palme, se 
avântă. Înotătorii vor face o dată înconjurul lacului, 
rămânând mereu la o distanţă de mal de un stat de om. 
Cine coteşte spre mijloc ca să scurteze distanţa e învins. Cel 
care soseşte până aici îl înjunghie pe celălalt. 


— Bine, dar în ce direcţie pornesc? înspre dreapta sau 
înspre stânga? 

— Înspre stânga. Pe urmă se întorc de-a lungul malului 
drept. 

— Să înoate unul lângă altul? 

— Fireşte! 

— Deci tovarăşul meu în dreapta şi Peştele-Roşu în 
stânga? 

— Ba invers. 

— De ce? 

— Fiindcă cel care înoată la stânga celuilalt e mai aproape 
de mal şi are de parcurs” o distanţă mai mare. 

— Atunci e greşit şi nedrept să înoate amândoi în aceeaşi 
direcţie. Ţie nu-ţi place înşelăciunea şi ai să recunoşti că e 
mai just să pornească în direcţii deosebite. Unul înoată de 
aici de-a lungul malului drept, iar celălalt de-a lungul 
malului stâng; la capăt se întâlnesc, apoi se întorc, fiecare 
de-a lungul celuilalt mal. 

— Ai dreptate - zise căpetenia. Dar care să pornească spre 
stânga, şi care spre dreapta? 

— Ca să procedăm şi de astă dată după dreptate, să 
hotărască soarta. lată, rup două fire de iarbă, şi cei doi 
înotători să aleagă. Cel care alege firul mai lung, înoată 
spre stânga, cel care trage pe cel scurt, o ia spre dreapta. 

— Bine, aşa să fie! Howgh! 

Ultimul cuvânt fu pronunţat spre norocul lui Davy, căci se 
vădi că hotărârea avea să rămână neclintită. Old 
Shatterhand rupsese două fire de iarbă, dar în aşa fel cât să 
fie de lungime perfect egală. Se apropie întâi de Peştele- 
Roşu şi-l lăsă să aleagă; apoi îi dădu şi lui Davy un fir de 
iarbă, dar în ultima clipă rupsese o bucăţică din el. Se trecu 
la compararea firelor; Davy îl avea pe cel mai scurt, urma 
deci s-o ia spre dreapta. Adversarul lui nu se arătă de loc 
supărat, nu părea să-şi dea de loc seama de dezavantajul 
care rezulta din asta pentru el. Cu atât mai tare se lumină 


faţa lui Davy. Examină suprafaţa apei şi murmură către Old 
Shatterhand: 

— Nu ştiu cărui fapt îi datorez firul mai scurt; dar mă 
salvează, fiindcă sper să ajung mai repede. Curentul e 
puternic şi o să-i dea de furcă. 

Îşi scoase hainele şi intră în apa mică de la mal. La fel făcu 
şi Peştele-Roşu. Acum căpetenia bătu din palme - un salt şi 
amândoi se aflau în apa adâncă, vâslind din braţe în direcţii 
opuse, indianul spre stânga şi albul spre dreapta, de-a 
lungul malului. 

— Davy, ţine-te bine! strigă Hobble-Frank după prietenul 
său. 

La început nu se cunoştea vreo diferenţă între cei doi. 
Indianul înainta cu mişcări lente, dar largi şi puternice, ca 
un om care se simte în elementul lui. Nu se uita decât drept 
înainte ferindu-se să se uite după adversar, fiindcă, 
întorcând capul, ar fi pierdut timp, fie şi numai o clipă. Davy 
înota mai neliniştit, mai inegal. Nu era un înotător exersat şi 
se străduia să obţină întâi de toate un ritm potrivit şi 
continuu. Cum nu reuşea cu una cu două, se culcă pe spate; 
acum mergea mai bine. Aici, spre capătul de jos, curentul 
nu mai era puternic, dar îl ajuta totuşi să înainteze atât cât 
să nu rămână în urmă faţă de indian. Se aflau acum 
amândoi pe lângă marginile laterale, lungi, ale lacului. 

Acum însă, indianul începu să-şi dea seama că nimerise în 
partea anevoioasă. Avea de parcurs toată distanţa până la 
vărsarea pârâului, adică toată lungimea lacului; simțind în 
fiecare mişcare că are de luptat cu un curent tot mai 
puternic. Câtva timp îşi economisi forţele, apoi însă începu 
să facă eforturi vizibile. Înainta dând cu atâta putere din 
mâini şi din picioare, încât după fiecare mişcare se ridica 
din apă până la jumătatea Pieptului. 

Dincolo, în partea lui Davy, curentul devenea din ce în ce 
mai slab, dar avea o direcţie favorabilă pentru el. Se mai 
adăuga la asta faptul că Davy se obişnuise treptat cu 
mişcarea în ritm egal. Lucra mai cu regularitate şi pondere. 


Observă rezultatul fiecărei mişcări şi-şi dădu în curând 
seama care sunt cele nepotrivite. De aceea viteza lui se 
dublă în curând, şi puţin după aceea îl depăşi pe indian, 
lucru care-l determină pe acesta să forţeze cât putu, în loc 
să se cruţe pentru a învinge greutăţile mai mari care 
urmaâu. 

Acum Davy se apropia de locul de scurgere. Curentul 
deveni mai puternic şi era cât pe-aci să-l smulgă din calea 
de urmat, aruncându-l afară din lac. Se zbătea din greu şi 
rămase iar în urma indianului. De aceste momente 
depindea totul. 

Tovarăşii săi stăteau la mal, urmărindu-i mişcările cu 
înfrigurare. 

— Indianul l-a ajuns iar din urmă - zise Jemmy cu glas 
temător. O să piardă! 

— Dacă se munceşte să ajungă numai cu vreo trei coţi mai 
încolo - zise Old Shatterhand - a ieşit din locul periculos şi e 
salvat. 

— Da, da - Încuviinţă Frank. Mi se pare că-şi dă seama. 
Uite cum dă din mâini şi din picioare! Ah, bravo, înaintează! 
A trecut dincolo! Slavă ţie, Doamne, vivat, trăiască! 

Lunganul reuşise într-adevăr să învingă forţa şuvoiului şi 
intră în ape calme. În curând, ajunse la capătul malului 
drept al lacului, şi în timp ce indianul mai avea o bucată de 
înotat până acolo, coti pe latura îngustă, înspre vărsarea 
pârâului. 

Indianul îl văzu şi începu să se zbată nebuneşte, ca să-şi 
salveze viaţa, dar fiecare mişcare, chiar şi cea mai 
puternică, îl făcea să înainteze de-abia cu un cot, în timp ce 
Davy obținea un rezultat dublu. Acum acesta ajunse la 
vărsare. Apele pârâului îl luară şi-l repeziră înainte. Mai 
avea de parcurs o treime din distanţa totală, pe când 
indianul nu ajunsese nici la jumătate. Trecură unul lângă 
celălalt într-o clipită. 

Davy nu se putu abţine să nu strige „ura!” Indianul 
răspunse cu un urlet furios, ce se auzi până departe. 


Acum înotul nu mai reprezenta un efort pentru Davy, ci 
doar o plăcere. N-avea decât să vâslească din braţe domol, 
ca să rămână în direcţia prescrisă. După câtva timp, pe 
măsură ce curentul scădea, fu nevoit să depună din nou mai 
mult efort, dar nu-i veni greu, dimpotrivă, avea impresia că 
toată viaţa nu făcuse altceva decât să înoate. Ajunse în 
dreptul punctului stabilit şi ieşi la mal. Întorcându-se, văzu 
că indianul ajunsese tocmai la ieşirea apelor din lac şi avea 
din nou de luptat împotriva curentului. 

Indienii izbucniră într-un urlet scurt, dar înspăimântător, 
care exprima că Peştele-Roşu pierduse şi că e sortit pieirii. 
Davy însă se îmbrăcă repede, apoi alergă spre tovarăşii săi, 
spre a-i saluta ca un om redat vieţii. 

— Cine-ar fi crezut! zise, strângând cu putere mâna lui Old 
Shatterhand. L-am învins pe cel mai bun înotător al 
utahilor! 

— Datorită unui fir de iarbă! răspunse vânătorul zâmbind. 

— Cum ai meşterit treaba asta? 

— Să lăsăm explicaţiile pentru mai târziu. A fost o mică 
şmecherie, care însă nu se poate numi înşelăciune, de 
vreme ce de ea depindea salvarea ta, fără ca indienii să 
păţească ceva. 

— Aşa e! încuviinţă Frank, nespus de fericit de victoria 
prietenului său. Viaţa ta stătea nu într-un fir de aţă, ci într- 
un fir de iarbă! Aşa e şi cu alergarea mea. Numai picioarele 
singure nu fac nici o treabă. Cine ştie ce fir de pai îmi aduce 
salvarea! Ei, da, trebuie să ai şi nişte picioare, dar unde nu 
e cap... vai de toate! Ia uitaţi-vă că vine nefericitul Peşte! 

Într-adevăr, sosea acum indianul dinspre partea dreaptă, 
cu peste cinci minute mai târziu decât albul. leşi la mal şi se 
aşeză pe jos, cu faţa spre lac. Niciunul dintre pieile-roşii nu 
se uita la el; aşteptau ca Davy să-i dea învinsului lovitura de 
moarte. 

Atunci se apropie o squaw, ţinând de mână doi copii. Se 
duse până la el. Indianul strânse copiii la piept, unul de-o 
parte, altul de alta, apoi îi împinse încetişor mai încolo, 


dădu mâna soţiei sale şi-i făcu semn să se îndepărteze. Apoi 
îl căută din ochi pe Davy şi-i strigă: 

— Nani witch, ne pokai - ia-ţi cuțitul, omoară-mă! Bravului 
lungan aproape că-i dădură lacrimile. Se duse la nevasta 
indianului, o împinse împreună cu copiii spre el şi zise, într- 
o amestecătură de limbă utahă şi engleză: 

— No witch, not pokai! 

Apoi le întoarse spatele şi reveni lângă tovarăşii săi. Utahii 
fuseseră martorii scenei. Căpetenia întrebă: 

— De ce nu-l omori? 

— Pentru că sunt un creştin. Îi cruţ viaţa. 

— Dar dacă ar fi învins el, te-ar fi omorât! 

— Ei, uite, n-a învins şi n-a putut să mă omoare! Las' să 
trăiască! 

— Dar bunurile i le iei? Armele, caii, nevasta, copiii? 

— Nici nu mă gândesc! Doar nu sunt hoţ de drumul mare! 
Să păstreze ce are! 

— Uf! Nu te înţeleg! El ar fi fost mai deştept! 

Nici indienii ceilalţi nu păreau să-l înţeleagă. Privirile 
îndreptate asupra lui arătau limpede cât de uimiţi sunt de 
purtarea sa. Niciunul dintre ei n-ar fi renunţat la drepturile 
câştigate. Peştele-Roşu plecă furişându-se, nici el nu 
pricepea de ce nu-l înjunghie şi nu-l scalpează acest alb. Îi 
era ruşine că fusese învins şi găsea cel mai nimerit să se 
facă nevăzut. 

Cineva totuşi se arătă recunoscător. Femeia se apropie de 
lungan şi-i întinse mâna; ridică şi mâinile copiilor spre el şi 
spuse cu jumătate de voce câteva cuvinte, al căror sens 
Davy îl ghici uşor, deşi nu le înţelegea. 

Acum Namboh-avaht, Picior-Mare, se apropie de căpetenie 
şi întrebă dacă poate începe lupta cu a doua faţă-palidă. 
Marele-Lup dădu din cap şi porunci să se pornească spre 
locul desemnat. Acesta se afla în apropierea stâlpilor 
schingiuirii. Acolo se formă, ca de obicei, un cerc mare, şi 
căpetenia îl conduse pe Picior-Mare în mijlocul lui. Old 
Shatterhand, la rândul lui, îl însoţi pe Jemmy. O făcea 


pentru a veghea să nu se umble cu vicleşuguri în cazul 
rotofeiului. 

Cei doi luptători îşi dezveliră busturile şi se aşezară spate 
la spate. Capul lui Jemmy nu ajungea nici măcar până la 
umărul indianului. Căpetenia ţinea în mână un lassou cu 
care îi legă unul de altul. Cureaua era petrecută peste 
şoldurile indianului, iar lui Jemmy îi trecea peste piept. Din 
întâmplare, şi spre avantajul lui Jemmy, capetele lassoului 
se nimeriră în aşa fel, încât căpetenia le înnodă pe pieptul 
grăsanului! 

— Acum nu mai trebuie să tai cureaua, n-ai decât să tragi 
de buclă - zise Old Shatterhand în limba germană. 

Fiecare primi un cuţit şi lupta putea începe. Căpetenia se 
dădu înapoi, la fel şi Old Shatterhand. 

— 'Ţine-te bine, Jemmy, să nu te laşi urnit din loc! îi strigă 
Frank. Ştii bine că dacă te înjunghie, rămân văduv şi orfan 
pe veci, şi sper că nu vrei să-mi faci mie una ca asta! Lasă-l 
numai să-ţi tragă lovituri şi-apoi răstoarnă-l zdravăn! 

Şi indianului i se adresau din toate părţile îndemnuri şi 
încurajări. 

— Eu nu sunt Peştele-Roşu, ca să mă dau bătut - răspunse 
acesta. Am să-l strivesc şi am să-l zdrobesc în câteva minute 
pe broscoiul ăsta mic şi gras, agăţat de spatele meu. 

Jemmy nu zise nimic. Privea în jur tăcut şi serios, dar în 
fond era tare caraghios să-l vezi aşa, în spatele indianului 
vânjos. Stătea cu capul întors într-o parte, din prudenţă, 
spre a observa numaidecât mişcările făcute de indian cu 
picioarele. Nu intenţiona şi nici nu era spre avantajul său să 
înceapă lupta; lăsa asta în seama indianului. 

Acesta rămase o bună bucată de vreme liniştit şi nemişcat; 
voia să-l surprindă pe adversar printr-un atac brusc; dar nu 
reuşi. În momentul în care îşi întinse piciorul înapoi - pe 
neaşteptate, credea el - ca să-i pună piedică lui Jemmy, 
acesta îl izbi aşa de zdravăn în pulpa cealaltă, a piciorului 
pe care se rezema, încât era cât pe-aci să-şi piardă 
echilibrul. 


Acum însă urmă atac după atac. Indianul era mai tare, 
albul însă prudent şi mai chibzuit. Cel dintâi se înfurie pe 
măsură ce ostenelile sale rămâneau zadarnice; dar cu cât 
se dezlănţuia mai tare, dând cu picioarele lovituri la spate, 
cu atât celălalt rămânea mai calm. Lupta părea să se 
tărăgăneze; nu se putea înregistra vreun avantaj nici al 
unuia, nici al celuilalt. Dar sfârşitul urma să se producă 
rapid, şi anume printr-un vicleşug al indianului. 

Comportarea lui de până acum avusese drept scop să-l 
întărească pe adversar în credinţa că merge la sigur; voia 
să-l facă să creadă că nu poate urma şi nu va urma nici o 
altă formă de atac. Acum, însă, indianul puse mâna pe 
lassou şi-l trase cu putere înainte, făcându-şi astfel loc în 
faţă pentru a se putea mişca, şi se întoarse - dar nu 
complet. 

Dac-ar fi reuşit să se întoarcă de-a binelea, ar fi ajuns cu 
faţa spre adversar şi l-ar fi turtit pur şi simplu la pământ; 
dar Jemmy era un şmecher şi se păzea bine. Şi Hoble-Frank 
observase îndată intenţia vicleană a indianului şi strigă 
repede către Jemmy: 

— Dă-l jos! Se întoarce! 

— Ştiu - răspunse Jemmy. 

Şi în aceeaşi clipă în care scosese acest cuvânt şi când 
indianul se întorsese abia pe jumătate, nestând deci ferm 
pe picioare, Jemmy se aplecă brusc înainte, ridi-cându-l 
astfel pe adversar în aer, şi trase capătul de curea cu bucla. 
Lassoul se desfăcu, indianul încercă să se prindă de ceva, 
nimerind în gol, apoi se dădu de-a berbeleacul peste capul 
lui Jemmy, scăpând cuțitul din mână. Ca fulgerul, rotofeiul 
se repezi asupra lui şi, apăsându-l cu genunchii, îl apucă de 
beregată şi-i puse vârful cuţitului în dreptul inimii. 

Poate că Picior-Mare avusese intenţia să nu se predea cu 
nici un preţ, ci să continue lupta, dar tumba prin aer îl 
zăpăcise cu totul şi ochii rotofeiului scânteiau atât de 
aproape de faţa sa, încât găsi mai nimerit să rămână 
nemişcat. Atunci Jemmy se uită spre căpetenie şi întrebă: 


— Recunoşti că e pierdut? 

— Nu - răspunse căpetenia apropiindu-se de luptători. 

— De ce nu? se amestecă îndată Old Shatterhand, 
apropiindu-se şi el. 

— Nu e învins! 

— Ba susţin contrariul: e învins! 

— Nu-i adevărat, fiindcă lassoul s-a desfăcut. 

— Asta-i vina lui Picior-Mare, el s-a întors şi atunci nodul a 
cedat. 

— Nimeni n-a văzut cum s-a petrecut asta. Dă-i drumul! 
Nu e învins, şi lupta trebuie reluată. 

— Nu, Jemmy, nu-i da drumul! porunci vânătorul. În 
momentul în care dau eu comanda, sau în momentul în care 
îndrăzneşte să se mişte, îl înjunghii! 

Atunci căpetenia întrebă, ridicând capul cu mândrie: 

— Cine are de poruncit aici, eu sau tu? 

— Tu şi eu, amândoi. 

— Cine pretinde aşa? 

— Eu pretind. Tu eşti căpetenia alor tăi, iar eu sunt 
conducătorul tovarăşilor mei. Tu şi cu mine, amândoi, am 
încheiat o înţelegere asupra condiţiilor de luptă. Cine nu 
respectă aceste condiţii acela a călcat înţelegerea şi e un 
mincinos şi un sperjur. 

— Îndrăzneşti să vorbeşti cu mine astfel, în faţa atâtor 
războinici roşii? 

— Nu e nici o îndrăzneală. Spun doar adevărul şi cer 
bunăcredinţă şi cinste. Dacă nu mai am voie să vorbesc, ei 
bine, atunci să vorbească puşca morţii. Rezemase patul 
puştii pe jos; acum ridică arma ameninţător. 

— Atunci spune ce doreşti - zise căpetenia mai domol. 

— Recunoşti că cei doi urmau să lupte stând spate la 
spate? 

— Da. 

— Picior-Mare a tras însă de lassou şi s-a întors. E 
adevărat? Trebuie să fi văzut şi tu! 

— Da - recunoscu căpetenia cu oarecare ezitare. 


— Apoi, urma să moară cel pe care celălalt l-a pus jos. ii 
minte că aşa ne-am înţeles? 

— Ştiu. 

— Ei, cine e pus jos? 

— Picior-Mare. 

— Cine a fost deci învins? 

— E]... - răspunse căpetenia văzându-se silit, căci Old 
Shatterhand ţinea puşca în aşa fel încât gura ţevii îi atingea 
aproape pieptul. 

— Ai ceva de obiectat? Punând această întrebare, privirea 
vestitului vânător străfulgera căpetenia cu o putere 
covârşitoare, aşa că indianul, cu toată statura sa de uriaş, 
se simţea mic şi dădu răspunsul aşteptat: 

— Nu; viaţa învinsului îi aparţine învingătorului; spune-i că 
poate să-l înjunghie. 

— Nu-i nevoie să i-o mai spun, că o ştie, dar n-are s-o facă. 

— Oare vrea şi el să-l lase în viaţă? 

— Asta vom hotări mai târziu. Deocamdată, Picior-Mare să 
fie legat cu acelaşi lassou de care a vrut să se desfacă. 

— De ce să-l legăm? N-o să fugă de voi. 

— Îmi eşti chezaş? 

— Da. 

— Asta ajunge. Să se ducă unde vrea, dar după terminarea 
celor două lupte care se vor mai da, să se întoarcă la 
învingătorul său. 

Atunci Jemmy se ridică şi-şi puse hainele. Şi Picior-Mare 
sări în picioare şi-şi croi drum printre indienii care nu ştiau 
dacă e cazul să-i arate dispreţ sau ba. 

Aceşti utahi desigur că nu mai pomeniseră ca un alb să-i 
trateze aşa cum îi trata Old Shatterhand pe ei şi pe 
căpetenia lor, şi totuşi nu îndrăzneau să-i refuze ceea ce le 
cerea. Aceasta se datora personalităţii sale puternice şi 
nimbului cu care-l înconjurase faima faptelor sale şi 
legenda. 

Căpetenia era fără îndoială întărâtată că doi dintre 
războinicii săi cei mai buni fuseseră învinşi, şi încă de nişte 


adversari care păruseră mult, mult inferiori. Acum privirea 
îi căzu pe Hobble-Frank, şi îşi mai recâştigă încrederea. Era 
cu neputinţă ca acest om mărunţel să-l întreacă în fugă pe 
Cerbul-Săltăreţ. Cel puţin de astă dată victoria indienilor 
era asigurată. 

Îi făcu semn Cerbului-Săltăreţ să se apropie, îl conduse în 
faţa lui Old Shatterhand şi zise: 

— Acest războinic are iuţeala vântului şi n-a fost întrecut 
până acum de nici un alergător. Nu vrei să-l sfătuieşti pe 
tovarăşul tău să se predea mai bine fără luptă? 

— Nu. 

— Ar muri mai repede, fără să se fi făcut de ruşine. 

— Nu e oare cea mai mare ruşine să te predai fără luptă? 
Nu l-ai crezut de neînvins şi pe Peştele-Roşu şi n-a spus 
Picior-Mare că o să-şi turtească şi zdrobească adversarul, 
broasca râioasă, în câteva clipe? Crezi că Cerbul-Săltăreţ va 
fi mai norocos decât ei, care au pornit la luptă cu atâta 
îngâmfare şi au ieşit din ea atât de tăcuţi şi de modeşti, spre 
a se face nevăzuţi? 

— Uf! strigă Cerbul-Săltăreţ. Mă întrec cu căprioarele. 
Acum Old Shatterhand îl privi mai atent. Da, într-adevăr, 
avea constituţia unui bun alergător, picioarele îi erau făcute 

să parcurgă distanţe mari, fără să obosească. Numai 
cantitatea sa de creier nu părea în proporţie cu lungimea 
pulpelor. Avea o adevărată figură de maimuţă, fără să 
vădească însă un semn din inteligenţa pe care o posedă 
aceste animale. 

Se apropie şi Hobble-Frank să-l privească pe Cerb. 

— Ce zici de el? îl întrebă Old Shatterhand. 

— E întruchiparea prostănacului de la Meissen, stând, cum 
se povesteşte, cu nasul în ochiurile de grăsime, şi neputând 
găsi supa - răspunse mititelul. În privinţa picioarelor, face 
de trei ori cât mine, dar în ce priveşte capul, sper să nu fiu 
mai prejos decât el. Să încercăm să aflăm întâi pe ce 
distanţă o să alergăm. Poate că alerg eu cu capul mai bine 
şi mai repede decât el cu picioarele. 


Old Shatterhand se întoarse deci din nou spre căpetenie: 

— S-a hotărât unde să aibă loc cursa pe viaţă şi pe 
moarte? 

— Da. Vino să-ţi arăt. 

Old Shatterhand şi Hobble-Frank îl urmară, ieşind din 
cercul indienilor. Cerbul-Săltăreţ rămase pe loc. Luii se 
spusese dinainte care va fi ţinta. Căpetenia arătă spre sud 
Şi zise: 

— Vezi copacul acela, la jumătatea drumului de aici la 
pădure? 

— Da. 

— Până acolo trebuie să alerge. Cine-l înconjoară de trei 
ori şi se întoarce primul aici, acela va fi învingătorul. 

Hobble-Frank măsură distanţa din ochi, cercetând cu 
privirea toată regiunea situată dincolo de ţintă, mai înspre 
sud, şi observă apoi în limba engleză, pe care de altfel, cum 
se ştie, o vorbea mult mai corect decât germana sa 
dialectală: 

— Dar sper că va domni cinstea între noi! 

— Vrei să spui că ne crezi în stare de necinste? întrebă 
căpetenia pe un ton înţepat. 

— Da. 

— Vrei să te dobor cu un pumn? 

— Încearcă! Glonţul revolverului meu ar fi mai rapid decât 
mâna ta. Oare Picior-Mare nu s-a întors adineauri, deşi era 
interzis? Asta numeşte purtare cinstită? 

— N-a fost ceva necinstit, ci doar o şiretenie. 

— A, aşa? Şi astfel de şiretenii să fie permise? 

Căpetenia rămase pe gânduri. Dacă spunea da, justifica 
purtarea lui Picior-Mare, şi poate că şi Cerbul-Săltăreţ va 
avea vreun motiv să recurgă la un şiretlic. Albii ăştia făceau 
lucruri de care nu i-ai fi crezut în stare. Poate că acest om 
mărunt şi gras era şi el un bun alergător; în cazul acesta 
părea indicat să rezerve pentru indian o portiţă de scăpare. 
De aceea răspunse: 

— Şiretlicul nu e înşelăciune? De ce ar fi interzis? 


— Mă declar de acord şi sunt gata să încep alergarea. Din 
ce punct pornim? 

— Am să înfig o lance în pământ, de acolo se va porni şi 
acolo va fi punctul de sosire al alergării. 

Se îndepărtă pentru câteva minute, aşa că albii rămaseră 
între ei. 

— Mi se pare că ţi-a venit o idee - zise Old Shatterhand. 

— Da. Se cunoaşte după mutra mea? 

— Bineînţeles, doar văd că râzi aşa, în tăcere. 

— Păi, chiar că e de râs. Căpetenia asta a vrut să-mi 
dăuneze cu şiretlicul lui şi, dimpotrivă, mi-a făcut cel mai 
mare serviciu. 

— Cum aşa? 

— Ai să afli îndată. Ce fel de arbore o fi ăla în jurul căruia 
trebuie să jucăm hora de trei ori? 

— Pare să fie un fag. 

— Ia priveşte şi niţel mai la stânga; şi acolo e un copac, dar 
aproape de două ori mai departe. Ce fel de copac e ăla? 

— Un molift. 

— Bun. Până la care urmează deci să fugim? 

— Până la fag. 

— Eu însă o să alerg până la molift. 

— Eşti nebun? 

— Nu. Uite ce e, eu alerg cu capul până la fag, dar cu 
picioarele până la molift, deşi până acolo distanţa e aproape 
dublă. 

— Dar cu ce scop oare? 

— Asta ai să vezi atunci, şi ai să te bucuri. Cred câ nu mă 
înşel în aşteptările mele. Când mă uit la garnitura de pe 
faţada acestui Cerb-Săltăreţ, nici o eroare nu mi se pare 
posibilă. 

— Fii prudent, Frank! E vorba de viaţă. 

— Ei, dac-ar fi vorba numai de viaţă, nici n-ar mai fi nevoie 
să-mi dau silinţa. Chiar dacă m-ar învinge, tot aş scăpa. 
Picior-Mare are de plătit cu viaţa, iar pe căpetenie o s-o 
trânteşti dumneata cu siguranţă; tot aş putea să fiu 


răscumpărat în schimbul ăstora. Deci nu mă tem de loc 
pentru viaţa mea; dar e vorba de onoare. Să se citească 
cândva în istoria celui de-al patrulea sfert al secolului al 
nouăsprezecelea că eu, Hobble-Frank din Moritzburg, am 
fost întrecut de o mutră ca asta de merinos indian? Nu voi 
îngădui să se povestească aşa ceva despre mine! 

— Dar explică-mi cel puţin ce ai de gând să faci. Poate că 
sunt în măsură să-ţi dau un sfat bun! 

— Mulţumesc din suflet! Sfatul mi l-am dat eu singur şi 
vreau să-mi exploatez singur invențiile. Numai un lucru să- 
mi spui: cum se zice molift în limba utahă? 

— Ovomb. 

— Ovomb 1 Curios cuvânt! Şi cum ar suna scurta 
propoziţie: „spre acel molift”? 

— Inci ovomb. 

— Aşa e şi mai scurtă, doar două cuvinte. N-am să le uit. 

— Şi ce legătură e între acest inci ovomb şi planul tău? 

— E o stea călăuzitoare pentru cursa mea de fond. Dar să 
tăcem acum: vine căpetenia. 

Marele-Lup se întoarse. Înfipse o lance în solul moale, 
acoperit cu iarbă, şi declară că alergarea morţii poate 
începe. Frank îşi scoase hainele afară din pantaloni; Cerbul- 
Săltăreţ n-avea pe el decât o fâşie de piele care-i înfăşura 
şoldurile. Se uita la adversarul său cu o mână care voia să 
exprime dispreţ, dar care era însăşi imaginea celei mai 
totale stupidităţi. 

— Frank, dă-ţi toată osteneala! îl îndemnă Jemmy. 
Gândeşte-te că Davy şi cu mine am învins! 

— Nu mai plânge! îl consolă mititelul. Dacă cumva nu ştii 
încă, dacă am picioare sau nu, ai să le vezi acum fluturând. 
Atunci căpetenia bătu din palme. Cerbul-Săltăreţ scoase 
un strigăt strident şi se avântă înainte, micul Frank după el. 

Locuitorii întregii tabere se adunaseră din nou ca să 
privească alergarea. După părerea lor, era neîndoios încă 
de pe acum, după trei-patru secunde, cine avea să iasă 
învingător. Cerbul era de pe acum cu mult înaintea 


adversarului său, şi distanţa dintre ei creştea cu fiecare 
pas. Indienii scoaseră chiote de bucurie. Ar fi fost o nebunie 
să susţii că albul l-ar fi putut ajunge din urmă sau chiar 
întrece pe indian. 

Era însă de-a dreptul minunat cum îşi zvârlea mititelul 
picioarele. Aproape că nu le vedeai, atât de repede se 
mişcau, şi totuşi nu dădea impresia, cel puţin pentru 
observatorul atent, că se desfăşoară cât e în stare, ci 
dimpotrivă, că ar putea alerga şi mai repede dac-ar vrea. 

Indienii dădeau semne de nelinişte, se auzeau exclamaţii 
de batjocură, de bucurie răutăcioasă; râdeau crezând că au 
într-adevăr toate motivele s-o facă. Iată explicaţia: fagul 
stătea în mijlocul câmpului din faţă, drept înainte, la vreo 
trei mii de picioare de tabără. La stânga fagului, dar la o 
depărtare cu cel puţin două mii de picioare mai mare, se 
afla moliftul amintit; acum, când cei doi alergători 
ajunseseră la o distanţă îndeajuns de mare, se vedea 
limpede că mititelul se îndrepta nu spre fag, ci spre molift. 
Fugea cât îl ţineau picioruşele în direcţia lui. Faptul era, 
fireşte, atât de caraghios, încât veselia indienilor era 
îndreptăţită. 

— Tovarăşul tău m-a înţeles greşit - zise căpetenia către 
Old Shatterhand. 

— Banu. 

— Păi cum nu, văd că aleargă spre molift! 

— Sigur! 

— Atunci Cerbul-Săltăreţ îl va învinge de două ori mai 
repede! 

— Banu. 

— Nu? întrebă mirat Marele-Lup. 

— E un şiretlic, şi tu însuţi i-ai permis să se folosească de 
vicleşuguri. 

— Uf! Uf! Aşa e! 

„Uf! Uf! strigară şi indienii ceilalţi, când căpetenia lor le 
explică vorbele lui Old Shatterhand. Râsetele amuţiră, în 


schimb tensiunea crescu, se dublă, ba deveni de zece ori 
mai mare. 

Cerbul-Săltăreţ ajunse curând după aceea la fag. Urma să- 
| înconjoare de trei ori. De prima dată, privind înapoi, văzu 
că adversarul său se află într-o cu totul altă direcţie, deşi 
doar la vreo trei sute de paşi de el. Se opri uimit şi rămase 
cu ochii holbaţi la micul neamţ de la Moritzburg. 

Atunci cei din tabără văzură că acesta întinde braţul spre 
moliftul îndepărtat; dar nu se auzea ce spunea 

— Inci ovomb! Inci ovomb! acestea erau cuvintele pe care 
le striga către alergătorul roşu. 

Acesta rămase pe gânduri, meditând dacă înţelesese bine. 
Mintea lui nu era în stare să-i servească o altă explicaţie 
decât pe aceea că înţelesese greşit indicaţiile căpeteniei, şi 
că prin urmare nu fagul, ci moliftul era ţinta alergării. Între 
timp, mititelul ajunsese departe, mult mai departe; nu era 
momentul să stai pe gânduri şi să şovăi; era vorba de viaţă 
şi de moarte! Indianul părăsi fagul şi fugi mai departe, 
înspre molift. Peste câteva clipe trecu ca o săgeată pe lângă 
adversar şi zbură, fără să se mai uite în urmă, spre a doua 
ţintă. 

Aceasta stârni o tulburare enormă în rândurile indienilor. 
Urlau şi făceau scandal, de parc-ar fi fost în joc viaţa 
tuturor. Cu atât mai mult se bucurau feţele-palide, şi mai 
ales rotofeiul Jemmy, văzând lovitura de geniu a tovarăşului 
lor. 

În clipa când Cerbul-Săltăreţ îl întrecuse, Frank se 
întoarse şi se repezi spre fag. Sosit acolo, ocoli trunchiul de 
trei ori, de patru ori, de cinci ori, apoi se grăbi s-o ia înapoi 
spre tabără. Vreo patru cincimi ale drumului le făcu în fuga 
mare, apoi se opri ca să se uite înapoi, spre molift. Cerbul- 
Săltăreţ se afla acolo, stând nemişcat. Fireşte că nu se 
distingeau nici braţele, nici picioarele, şi cu atât mai puţin 
expresia feţei, dar se vedea clar că stătea înlemnit ca o 
columnă. Era complet nedumerit, şi mintea lui nu era destul 
de ascuţită ca să ghicească ce superb fusese dus de nas. 


Hobble-Frank era adânc satisfăcut, şi străbătu distanţa 
rămasă mergând agale. Indienii îl primiră cu priviri sumbre. 
EI, însă, se arătă nepăsător, se apropie de căpetenie, îl bătu 
pe umăr şi întrebă: 

— Ei, dragă prietene, cine a învins? 

— Cel care a îndeplinit condiţiile - răspunse indianul 
furios. 

— Acela sunt eu! 

— Tu? 

— Păi n-am fost pe la fag? 

— Da, te-am văzut. 

— Şi n-am fost primul întors? 

— Ba da. 

— N-am ocolit trunchiul de cinci ori în loc de trei? 

— De ce de mai multe ori decât trebuia? 

— Din pură dragoste faţă de Cerbul-Săltăreţ. El, după 
primul ocol, a fugit, am făcut eu în locul lui ce mai rămăsese 
să facă, pentru ca fagul să nu se plângă de el. 

— De ce a părăsit fagul şi s-a îndreptat spre molift? 

— Am vrut să-l întreb şi eu, dar a trecut atât de repede pe 
lângă mine, că n-am avut timpul necesar. Când o să vină, o 
să ţi-o spună, poate. 

— Dar tu de ce ai alergat întâi spre molift? 

— Pentru că credeam că e un brad. Old Shatterhand 
spusese că e un molift, aşa că am vrut să văd cine are 
dreptate. 

— Atunci de ce nu te-ai dus până acolo, de ce te-ai întors 
din drum? 

— Pentru că se ducea Cerbul-Săltăreţ până acolo. De la el 
pot să aflu ulterior la fel de bine cine s-a înşelat, eu sau Old 
Shatterhand. 

Dădu toate explicaţiile acestea cu tonul cel mai calm şi 
firesc cu putinţă. Căpetenia clocotea. Vorbele îi ieşiră din 
gură aproape şuierate când întrebă: 

— Nu cumva l-ai înşelat pe Cerbul-Săltăreţ? 


— Să-l înşel? Vrei să te dobor cu un pumn? se răsti 
mititelul cu furie prefăcută, folosindu-se de exact aceleaşi 
cuvinte ca şi căpetenia adineauri. 

— Sau te-ai folosit de un şiretlic? 

— Un şiretlic? La ce mi-ar fi servit? 

— Ca să-l trimiţi pe Cerbul-Săltăreţ până la molift. 

— Ar fi fost un prost şiretlic, de care ar trebui să-mi fie 
ruşine. Un om care aleargă pe viaţă şi pe moarte nu se lasă 
expediat dincolo de ţintă, cu mult mai departe. Dacă s-ar 
lăsa, ar însemna că n-are minte, iar ai lui ar trebui să se 
ruşineze că nu l-au educat mai bine. Numai un prost ar 
permite ca un asemenea om să lupte cu un alb pe viaţă şi pe 
moarte. Nu pot să te pricep, şi nu-ţi înţeleg bănuielile, 
fiindcă prin ele aduci o ocară onoarei tale. 

Mâna căpeteniei zvâcni spre brâu şi se încleştă pe 
mânerul cuţitului. Îi venea să-l înjunghie pe omuleţul pe cât 
de şiret pe atât de curajos; dar se văzu silit să înghită 
găluşca. 

Hobble-Frank se duse la prietenii săi, care-l primiră cu o 
bucurie calmă, dar cu atât mai sinceră. 

— Ei, am învins şi eu, eşti mulţumit de mine? îl întrebă 
Jemmy. 

— Bineînţeles! Ai ticluit treaba asta într-adevăr cu mare 
iscusinţă. E de-a dreptul o capodoperă! 

— Zău? Atunci fii bun şi bagă-ţi-o în memorie, la pagina o 
sută treizeci şi şase, şi deschide cartea mereu la pagina 
asta când te apucă iar nu ştiu ce şi te îndoieşti de 
superioritatea mea. lată-l pe Cerbul-Săltăreţ care se 
apropie, dar nu în salturi, ci cam târâş. Pare să aibă 
conştiinţa încărcată şi se fereşte în lături de parc-ar urma 
să încaseze o bătaie. Ia uitaţi-vă ce mutră face! Şi cu acest 
Confuzius am fost pus să mă măsor eu! Ei da, nu picioarele 
contează, nici măcar la alergare, ci mai mult capul! 

Cerbul părea să dorească să se facă nevăzut, dar 
căpetenia îl chemă şi se răsti la el: 

— Cine-a învins? 


— Faţa-palidă - fu răspunsul timid. 

— De ce ai alergat până la molift? 

— Faţa-palidă m-a minţit. A spus că moliftul e ţinta. 

— Şi tu ai crezut? Doar îţi spusesem care e ţinta! 

Old Shatterhand îi traducea lui Hobble-Frank conversaţia, 
spunându-i că l-au făcut mincinos. Micul şmecher se adresă 
căpeteniei: 

— Zice că eu am minţit? Adică eu i-am spus Cerbului că 
ţinta lui e moliftul? Nu-i adevărat! L-am văzut stând lângă 
fag; se uita la mine mirat şi părea să se topească de frica şi 
grija mea, neştiind ce am de gând să fac. Atunci mi-a fost 
milă de el, săracul, şi i-am strigat: Inci ovomb I-am spus 
deci că mă duc spre molift. De ce s-a repezit pe urmă el 
acolo, în locul meu, nu pot să ghicesc. Poate că nu ştie nici 
el. Am zis. Howgh. 

Old Shatterhand simţea că-l pufneşte râsul auzind cum se 
foloseşte cu ironie drăcuşorul de om de felul de a se 
exprima al indienilor. Pe căpetenie, însă, lucrul acesta îl 
înfurie şi mai tare. 

— Da, ai zis şi ai terminat! strigă. Dar eu n-am terminat 
încă cu tine şi am să-ţi mai zic şi eu câte ceva când o veni 
vremea. Dar trebuie să mă ţin de cuvânt. Viaţa, scalpul şi 
avutul Cerbului-Săltăreţ sunt ale tale. 

— Nu, nu! se apără omuleţul. N-am nevoie de ele! Păstraţi- 
l bine; o să mai aveţi nevoie de el, mai ales când o fi vorba 
iar de o alergare pe viaţă şi pe moarte. 

Printre indieni se auziră murmure furioase, iar căpetenia 
spuse, scrâşnind din dinţi: 

— Acum poţi să mai verşi cuvinte otrăvite; mai târziu o să 
implori îndurare de o să se audă până la cer. Fiecare 
bucăţică din trupul tău o să moară separat, iar sufletul o să- 
ţi iasă din trup încetul cu încetul, aşa încât moartea ta să 
ţină luni de zile. 

— Ce puteţi să-mi faceţi? Am învins şi sunt prin urmare 
liber. 


— Mai e unul care n-a învins, şi acela e Old Shatterhand. 
Aşteaptă câteva minute şi o să zacă în faţa mea la pământ, 
rugându-se să-i cruţ viaţa. O să-i las viaţa în schimbul vieţii 
tale, atunci vei fi al meu. Veniţi cu mine, toţi; începem 
ultima luptă, cea mai mare şi decisivă! 

Indienii se luară după el, toată ceata de-a valma, albi: îi 
urmară păşind mai încet. 

— Am mers oare prea departe? întrebă Hobble-Frank, 
îngrijorat. 

— Nu - răspunse Old Shatterhand. Nu strică de loc dacă 
îngâmfarea lor de războinici e înfrântă o dată. Dar se vede 
cât colo că nu ne putem încrede în indienii ăştia. Sunt 
convins că n-or să ne lase în nici un caz să plecăm în pace. 
S-au hotărât pentru luptele individuale, pentru că erau 
încredinţaţi că o să cădem cu toţii. Văzând că socoteala n-a 
fost bună, or să inventeze altceva. Mi se pare că vor să ne 
ţină aici ca ostatici, o intenţie pe care-trebuie s-o 
zădărnicim, fiindcă nici o clipă viaţa noastră n-ar fi în 
siguranţă. 

Ajunseseră în interiorul cercului format din corturi şi 
colibe. În centrul lui se făceau pregătiri pentru lupta în doi, 
care urma acum. Dintr-un morman de pietroaie adunate, 
cântărind tone, se înălța un par gros, de care erau legate 
două lassouri. În jurul acestui loc se adunaseră toţi 
locuitorii taberei, bărbaţi şi femei, spre a fi martorii oculari 
ai spectacolului. Old Shatterhand păşi în mijlocul cercului, 
unde se afla şi căpetenia. Acesta avea o ţinută mândră, 
sigur de victorie. Arătând cele două lassouri, zise: 

— Vezi curelele astea? Un capăt al lassoului e legat de par. 
Celălalt ni se leagă de mijloc. 

— Pentru ce? 

— Ca să ne mişcăm numai în acest cerc restrâns şi să nu 
putem fugi unul de altul. 

— Ghicesc motivul. Presupui că am mai multă repeziciune 
şi îndemânare decât forţă, şi vrei să mă împiedici prin acest 


mijloc să mă folosesc de superioritatea mea. Fie şi aşa. Mi-e 
indiferent! Cu ce arme luptăm? 

— Fiecare va avea un cuţit în mâna stângă şi un tomahawk 
în mâna dreaptă. Cu astea luptăm până moare unul dintre 
noi. 

Era limpede că indianul alesese acest mod de luptă pentru 
că era încredinţat de superioritatea sa în mânuirea acestor 
arme. Dar omul alb declară calm: 

— Sunt de acord. 

— Vezi întâi ce puternic sunt! Se duse la mormanul de 
pietre, ridică una şi o aruncă. Avea o putere fizică enormă şi 
credea că albul n-ar fi în stare să facă şi el aşa. Se auzi în 
jur un „uf!” de satisfacţie. 

— Eşti un bărbat puternic - zise Old Shatterhand - şi sper 
că în această luptă te vei bizui numai pe tine însuţi. 

— Sigur că da. Cine să mă ajute? 

— Războinicii tăi. După cât mi se pare, ei nu exclud totuşi 
posibilitatea să fii învins de mine. De ce s-au înarmat de 
parc-ar pleca la bătălie? 

— Oare tovarăşii tăi sunt neînarmaţi? 

— Nu. Dar o să ne ducem toate armele în cortul nostru. 
Vrei să cred că eşti un om curajos? 

— Vrei să mă jigneşti! strigă căpetenia cu furie. N-am 
nevoie de ajutorul altora. Războinicii mei să-şi ducă armele 
în corturi, dacă şi oamenii tăi fac la fel. 

— Bine! Aşa vom face. Îmi păstrez numai cuțitul, îşi 
înmână armele lui Hobble-Frank, iar Davy şi Jemmy îi 
urmară exemplul. Între timp îi zise omuleţului pe nemţeşte: 

— Te faci că le duci pe toate în cort, dar când nu te vede 
nimeni, le scoţi afară, trecându-le pe sub peretele din spate 
al cortului. Şi nu te întorci aici. Atenţia tuturor va fi 
concentrată asupra luptei şi n-o să ia nimeni în seamă că nu 
te întorci. Te strecori pe dedesubt, în spatele cortului, şi ne 
pregăteşti caii de plecare; sunt pe-acolo. 

Hobble-Frank se îndepărtă. La porunca căpeteniei lor, toţi 
indienii depuseră armele şi le încredinţară femeilor lor să le 


ducă în corturi. Căpetenia îşi dezveli bustul, spre a avea 
mişcările mai libere. Old Shatterhand însă nu-i urmă 
exemplul. Îmbrăcatul ar fi răpit un timp preţios, o pierdere 
care ar fi putut deveni fatală. Femeile se întoarseră în mare 
grabă, ca să nu scape nimic din spectacol. Ochii tuturor 
erau îndreptaţi spre interiorul cercului şi nimeni nu băgă 
de seamă că lipseşte micul saxon. 

— Acum s-a făcut cum ai vrut - zise căpetenia. Să 
începem? 

— Întâi încă o întrebare. Ce se va întâmpla cu tovarăşii mei 
dacă mă omori? 

— Vor fi prizonierii noştri. 

— Bine, dar ei au luptat pentru libertatea lor şi se pot duce 
unde vor! 

— Aşa e. Dar înainte vor mai rămâne câtva timp ca ostatici. 

— Asta e în nepotrivire cu înţelegerea noastră. Găsesc însă 
că e inutil să mai pierd un cuvânt în legătură cu această 
chestiune. Ce se întâmplă, în schimb, dacă eu te omor pe 
tine? 

— Asta nu se va întâmpla! strigă indianul cu mândrie. 

— Trebuie, totuşi, să luăm în consideraţie şi această 
posibilitate. 

— Ei bine, dacă mă învingi, sunteţi liberi! 

— Şi n-o să ne reţineţi? 

— Nimeni nu vă va reţine! 

— Atunci sunt de acord; putem începe. 

— Da, hai să începem. Vino să ne lege. Uite aici un 
tomahawk. 

Lăsaseră acolo numai două tomahawkuri. Marele-Lup, 
care avea, fireşte, şi el un cuţit, luă una dintre securi şi i-o 
întinse lui Old Shatterhand. Acesta o privi, apoi o aruncă 
departe, într-o traiectorie care trecea peste cape tele celor 
adunaţi. 

— Ce faci? întrebă căpetenia mirată. 

— Arunc tomahawkul, fiindcă nu e bun de nimic. Al tău, 
după câte văd, e foarte bine lucrat; celălalt mi s-ar fi rupt în 


mână de la prima lovitură. 

În pofida vopselelor aplicate gros pe faţa indianului, se 
văzu că se strâmbă batjocoritor, în timp ce spuse: 

— Erai liber să arunci tomahawkul, dar nu vei primi altul 
în loc. 

— Nici nu e nevoie; am să lupt numai cu cuțitul meu, 
despre care ştiu că mă pot bizui pe el. 

— Uf! Eşti nebun? Prima lovitură pe care o dau cu 
tomahawkul are să te omoare. Eu am şi tomahawk şi cuţit, 
şi tu nu eşti la fel de puternic ca mine. 

Atunci Old Shatterhand se aplecă spre piatra pe care o 
ridicase adineauri Marele-Lup, o ridică întâi până-n dreptul 
centurii, o înălţă apoi deasupra capului, o ţinu acolo câtva 
timp şi o azvârli apoi cu putere, aşa încât piatra se opri la 
vreo nouă-zece paşi de el. 

— Fă şi tu aşa! strigă către căpetenie. 

— Uf! Uf! Uf! se auzi din toate părţile. Căpetenia nu 
răspunse îndată. Se uita de la vânător la piatră, apoi de la 
piatră la vânător; era surprins şi nu vorbi decât după un 
răstimp: 

— Crezi că mă faci să-mi fie frică? zise. Să nu-ţi închipui! 
Am să te omor şi am să-ţi iau scalpul, de-ar fi să ne luptăm 
până seara. Hai, legaţi-ne! 

Porunca se adresa celor doi indieni care stăteau ală turi în 
aşteptare; legară lassourile de mijlocul lui Old Shatterhand 
şi al căpeteniei, apoi se dădură înapoi. Prinşi astfel de par, 
luptătorii se puteau mişca doar în interiorul unui cerc, a 
cărui rază era cât partea de lasso rămasă. Stăteau în aşa fel 
încât cele două lassouri formau o linie dreaptă, adică 
diametrul cercului; fiecare era cu faţa spre spatele celuilalt. 
Indianul ţinea tomahawkul în mâna dreaptă şi cuțitul în 
mâna stângă. lar Old Shatterhand numai cuțitul în pumnul 
drept. 

Pesemne că Marele-Lup imaginase lupta aşa, ca amândoi 
să se ia la goană în cerc, căutând să se apropie unul de 
celălalt, pentru a putea da o lovitură sigură. 


Fusese silit să-şi dea seama că nu e mai puternic decât 
adversarul său; dar armele erau inegale şi era absolut 
convins că va învinge, mai ales că, după părerea sa, albul 
apucase cuțitul cu totul greşit. Old Shatterhand ţinea 
cuțitul în aşa fel încât tăişul era îndreptat nu în jos, ci în sus; 
deşi n-ar fi putut să-l înfigă izbind cu el de sus în jos. 
Indianul râdea de el în sinea lui şi-l observă cu multă 
atenţie ca să nu-i scape nici o mişcare a adversarului. 

Şi albul avea privirea aţintită asupra lui. Nu voia să atace, 
ci să aştepte atacul, şi voia ca prima ciocnire să fie decisivă, 
totul depindea de cum avea să mânuiască Marele-Lup 
tomahawkul. Dacă-l ţinea strâns, nu avea de ce se teme; 
dacă însă îl azvârlea asupra lui, era necesară -o atenţie 
încordată şi o prudenţă foarte mare. Nu erau la o distanţă 
suficientă unul de altul ca să se poată da uşor în lături în 
faţa unui asemenea proiectil. 

Rămaseră aşa timp de cinci minute, zece minute, şi 
niciunul nu făcea prima mişcare. Indienii începuseră să 
strige îndemnuri şi scoaseră chiar exclamaţii de 
dezaprobare. Marele-Lup îşi invită adversarul cu vorbe 
dispreţuitoare să înceapă; îi strigă şi injurii. Old 
Shatterhand rămase impasibil; răspunsul său consta în 
aceea că se aşeză jos, luând o atitudine atât de firească şi 
calmă, de parcă s-ar fi aflat în cea mai paşnică societate. 
Dar muşchii şi tendoanele îi erau gata să intre în activitatea 
cea mai intensă de la o clipă la alta. 

Căpetenia luă această purtare ca semn de desconsiderare, 
când, de fapt, nu era altceva decât o stratagemă menită să-l 
provoace pe adversar la o acţiune necugetată. De altfel, îşi 
ajunse scopul perfect. Indianul crezu că isprăveşte mai uşor 
cu un duşman aşezat pe jos, şi că trebuie să profite cât mai 
repede de această împrejurare. Scoţând un strigăt de 
război, răsunător, se repezi spre Old Shatterhand cu 
tomahawkul ridicat pentru lovitura mortală. Indienilor li se 
păru că au şi văzut tomahawkul nimerindu-şi ţinta; buzele 
multora se şi întredeschiseră pentru izbucniri zgomotoase 


de bucurie, când albul sări în sus şi în lături - cuțitul ţinut 
cu tăişul în sus îşi făcu datoria; lovitura nimeri alături, 
pumnul repezit în jos intră în lama ridicată iute ca fulgerul 
şi se deschise scăpând securea; o izbitură rapidă a lui Old 
Shatterhand în braţul stâng al indianului făcu să-i zboare şi 
cuțitul din mână, apoi, cu o mişcare atât de iute că abia se 
văzu, vânătorul îl lovi pe adversar cu capătul mânerului în 
regiunea inimii, atât de tare, încât indianul căzu ca o 
buturugă şi rămase nemişcat. Old Shatterhand ridică 
cuțitul în aer şi strigă: 

— Cine e învingătorul? 

Nu-i răspunse nimeni. Chiar şi acei care crezuseră că e cu 
putinţă să fie învinsă căpetenia lor nu-şi închipuiseră că 
asta s-ar putea petrece atât de repede şi în modul acesta. 
Oamenii erau înmărmuriţi. 

— EI însuşi a spus că scalpul învinsului să-i revină 
învingătorului - continuă Old Shatterhand. Scalpul lui e 
deci al meu; dar nu vreau să-l iau. Sunt creştin şi prieten al 
oamenilor roşii, şi-i dăruiesc viaţa. Poate că i-am rupt o 
coastă; dar nu e mort. Fraţii mei roşii să-l examineze; eu, 
însă, mă duc în cortul meu. 

Desfăcu lassoul cu care era legat şi plecă. Nimeni nu-l 
împiedică şi nimeni nu-i reţinu nici pe Davy şi Jemmy când îl 
urmară. Fiecare voia să se convingă întâi cum stau lucrurile 
cu Marele-Lup, aşa că toţi se înghesuiră în jurul lui. 
Vânătorii ajunseră aşadar la cort nebăgaţi în seamă. În 
spatele cortului se aflau armele lor, şi acolo îi aştepta şi 
Frank cu caii. Încălecară în grabă şi porniră, întâi încet, pe 
după corturi şi colibe, căutând să se ascundă după ele. Apoi 
însă îi observară santinelele postate în jurul taberei. 
Acestea scoaseră urletul lor de război şi traseră după ei. 
Atunci albii dădură pinteni cailor, ca să treacă în galop. 
Uitându-se în urmă, văzură că strigătele şi împuşcăturile 
paznicilor atrăseseră atenţia celorlalţi. Indienii ieşiră buluc 
pe după corturi, trimițând în urma fugarilor urlete satanice, 
repetate de ecoul multiplu produs de munţii din faţă. 


Vânătorii galopau drept înainte peste câmpie, înspre locul 
în care pârâul se vărsa în lac. Old Shatterhand cunoştea 
ţinutul îndeajuns pentru a şti că albia acestei ape de munte 
oferea cea mai rapidă cale de scăpare. Era convins că utahii 
vor porni îndată în urmărire, trebuia deci să se îndrepte 
spre o regiune în care indienilor să le fie cât se poate de 
greu să se ţină pe urmele lor. 

CAPITOLUL XIII. 

HOBBLE-FRANK ŞI MĂTUŞA DROLL. 

În aceeaşi dimineaţă, pe calea urmată cu o seară înainte 
de utahi cu prizonierii lor, adică de-a lungul pârâului, urca 
la deal o ceată de călăreţi. În frunte se aflau Old Firehand şi 
mătuşa Droll. După ei veneau Humply-Bill şi Gunstick-Uncle 
cu lordul; pe scurt, erau toţi albii care trăiseră aventura de 
la Eagle-tail povestită mai înainte şi care porniseră spre 
munţi ca să ajungă la Lacul de Argint. La Denver se 
întâlniseră cu inginerul Butler şi cu Ellen, fiica lui. Se 
dusese acolo direct de la ferma fratelui său. Soţia sa 
rămăsese la fermă, fiind puţin suferindă de când cu păţania 
cu pantera. Fata, care nu voise cu nici un chip să se 
despartă de tatăl ei, gata să străbată, de dragul lui, ţinuturi 
sălbatice, şedea într-un fel de lectică purtată de doi căluţi 
indieni, mici dar foarte rezistenți. 

Winnetou nu era cu ei pentru moment, fiindcă o luase 
înainte spre a cerceta ţinutul. Din întâmplare, Old Firehand 
îl condusese luând-o pe poteca din pădure şi peste luminişul 
unde Old Shatterhand şi tovarăşii săi se întâlniseră cu 
utahii. Vânătorii descifraseră urmele, dându-şi seama că 
nişte albi fuseseră făcuţi prizonieri de indieni, Şi se 
arătaseră numaidecât gata să urmărească pârtia făcută, 
pentru a le aduce ajutor la nevoie. 

Nu bănuiau că utahii dezgropaseră securea războiului. 
Atât Winnetou cât şi Old Firehand se ştiau în cea mai 
deplină pace cu acest trib, amândoi erau deci convinşi că 
vor avea parte de o primire prietenoasă şi că vor putea 
pune o vorbă bună pentru prizonierii albi. 


Nu ştiau exact unde-şi instalaseră utahii tabăra; dar 
cunoşteau lacul, şi cum împrejurimile lui erau foarte 
potrivite pentru a poposi, îşi închipuiau că o să-i găsească 
pe utahi acolo. În pofida atitudinii prietenoase la care se 
aşteptau, ar fi fost cu totul în dezacord cu obişnuinţele 
vestului îndepărtat dacă li s-ar fi arătat fără să-i observe 
întâi. De aceea Winnetou o luase înainte spre a iscodi. 
Tocmai când ceata ajunse în locul unde malurile înalte ale 
râului se lărgeau, apaşul se întorcea. Venea în galop, 
făcându-i să înţeleagă, încă de departe, să oprească. Nu era 
semn bun, aşa că Old Firehand îi strigă: 

— Fratele meu vrea să ne prevină. I-a văzut pe utahi? 

— l-am văzut şi am văzut şi tabăra lor. 

— Şi Winnetou a găsit că nu e bine să li se arate?- Nu, 
fiindcă au dezgropat securea războiului 

— După ce ţi-ai dat seama? 

— După culorile cu care s-au vopsit, şi din faptul că s-au 
adunat atâţia. Războinicii roşii se reunesc în număr atât de 
mare numai în caz de război şi pe vremea marilor vânători. 
Cum nu e anotimpul migraţiilor de bizoni, când se vânează 
în stil mare, numai în jurul securii războiului s-au putut 
aduna atâţia. 

— Cât de mare e numărul lor? 

— Winnetou n-a putut să vadă exact. Erau poate vreo trei 
sute pe malurile lacului, şi în corturi probabil că mai erau 
alţii. 

— Pe malurile lacului? Atât de numeroşi? Dar ce s-o fi 
întâmplat acolo? Poate o expediţie mare de pescuit prin 
gonirea peştilor spre năvod? 

— Nu. Când se hăituiesc peştii, oamenii înaintează; însă 
stăteau pe loc şi se uitau spre apă. Winnetou crede că era 
vorba de o întrecere la înot pe viaţă şi pe moarte. 

— Ai vreun motiv să presupui asta? 

— Da. Utabhii poartă culorile războiului şi-i consideră, prin 
urmare, pe albii care sunt la ei ca duşmani. Urmează să fie 
omorâţi. Dar oamenii roşii nu-şi ucid duşmanii repede; 


adesea îi lasă să lupte pe viaţă şi pe moarte cu un adversar 
superior. Vor fi pus pe unul dintre prizonieri să înoate, ca 
să-i prelungească agonia şi frica de moarte. 

— Sunt cu totul de părerea ta. Am numărat întâi urmele a 
patru albi, apoi a încă doi; asta face şase. Nu-i vor fi pus pe 
toţi să înoate; probabil că vor pune pe fiecare să lupte în alt 
mod pentru viaţa sa. Trebuie să ne grăbim să-i scăpăm, 
altfel sunt pierduţi. 

Apaşul răspunse vesel, cu o expresie de viclenie pe chip: 

— Se află printre feţele-palide un bărbat care nu se lasă 
omorât cu una cu două şi nici pe ai săi nu-i lasă. 

— Cine? 

— Old Shatterhand. 

— Ce zici? sări Old Firehand. Old Shatterhand? Dar nu era 
vorba să-l întâlneşti abia la Lacul de Argint? Să fi sosit aici 
de pe acum? 

— Old Shatterhand e punctual ca soarele de pe cer. 

— L-ai văzut? 

— Nu. 

— Cum poţi să susţii atunci că e aici? 

— O ştiu încă de ieri. 

— Şi nu i-ai spus nimic? 

— Tăcerea e adesea mai bună decât vorba. Dacă spuneam 
ieri a cui e puşca ce şi-a zis cuvântul în luminişul acela, n-aţi 
fi stat liniştiţi, ci v-aţi fi grăbit să înaintați mai repede. 

— Puşca lui şi-a spus cuvântul? De unde ştii? 

— Când am cercetat ieri marginea luminişului şi iarba de 
pe el, am găsit un copăcel cu găuri făcute de gloanţe. 
Gloanţele proveneau din puşca-minune a lui Old 
Shatterhand; o ştiu precis. A vrut să-i sperie pe oamenii 
roşii, şi acum se tem de puşca lui. 

— Vai, de ce nu mi-ai arătat copăcelul! Hm! Dacă Old 
Shatterhand se află printre albii aceia, atunci e drept că nu 
trebuie să ne mai temem atâta pentru ei. Ce să facem? 

— Prietenii mei mă vor urma acum călărind în şir, unul 
după altul, pentru ca utahii, dacă dau de urmele noastre, să 


nu poată număra câte persoane suntem. Hoivgh! 

Îşi întoarse calul spre dreapta şi porni, fără să se mai uite 
dacă ceilalţi îl urmează. 

Malurile înalte ale pârâului se lărgiseră, după cum am 
spus, şi încadrau şesul din jurul lacului, la început în chip de 
coline joase, apoi sub forma unui lanţ muntos tot mai înalt. 
În şes nu erau arbori, în schimb culmile erau împădurite 
până în vale, unde pădurea era tivită de un şir de tufişuri. 
Căutând să rămână la adăpostul privirilor străine pe după 
aceste tufişuri şi pe sub copaci, Winnetou înainta de-a 
lungul culmilor din dreapta, care mărgineau partea de nord 
a şesului şi se întâlneau apoi la apus cu acel masiv muntos 
din care cobora pârâul ce alimenta lacul. 

În felul acesta ceata ocoli şesul de la est la vest, până ce 
ajunse la acel pârâu de munte, la vreo sută de paşi de la lac, 
de unde, rămânând tot pe sub copaci, se putea zări tabăra. 
Acolo descălecară şi se culcară în muşchiul moale. Locul era 
parcă făcut dinadins ca să observe tabăra pe ascuns şi 
totuşi în voie. 

Îi văzură pe utahi, stând adunaţi mai la sud de tabără. 
Apoi zăriră doi oameni ieşind din mulţime şi alergând din 
răsputeri spre sud. Old Firehand îşi puse binoclul la ochi, se 
uită prin el şi strigă: 

— E o întrecere între un om roşu şi unul alb. Roşul e de pe 
acum cu mult înaintea albului, şi va ieşi învingător! Albul e 
un om scund. 

Trecu binoclul apaşului. Abia îl pusese acesta la punct 
prinzându-l pe albul scund în lentile, că exclamă: 

— Uf! E Hobble-Frank! Acest mic erou e pus să alerge 
pentru a-şi salva viaţa, şi e imposibil să-l întreacă pe omul 
TOŞu. 

— E Hobble-Frank? întrebă Old Firehand. Nu putem sta 
cu braţele încrucişate; trebuie să luăm o hotărâre! 

— Încă nu! fu de părere apaşul. Încă nu e primejdie. Old 
Shatterhand e cu el! 


Copacii îi împiedicau să vadă alergarea pe tot parcursul ei. 
Ambii alergători dispăruseră spre dreapta; aşteptau 
întoarcerea lor, fiind convinşi, fireşte, că omul roşu va 
apărea primul. Şi mare le fu însă mirarea văzând că în locul 
lui apare mititelul, umblând agale, ca şi cum ar face o 
plimbare. 

— Frank vine primul! strigă Old Firehand. Cum e cu 
putinţă? 

— Prin vreun vicleşug - răspunse Winnetou. A ieşit 
învingător, şi vom afla şi noi cum a făcut. Auziţi cu ce furie 
urlă utahii? Se îndepărtează; se întorc în tabără, şi uitaţi- 
vă! Acolo stau patru feţe-palide. Le cunosc. 

— Şi eu! strigă Droll. Old Shatterhand, Davy-lunganul, 
Jemmy-grăsanul şi micul Hobble-Frank... 

Aceste nume produseră o vâlvă nemaipomenită. Unii 
dintre ei cunoşteau personal pe unul sau pe mai mulţi 
dintre cei pomeniţi, ceilalţi auziseră de ei destul pentru a le 
acorda cea mai mare atenţie. Reflecţiile multiple zburau de 
la unul la altul, până ce Winnetou zise către Old Firehand: 

— Prietenii noştri şi-au păstrat încă armele; deci situaţia 
lor nu poate fi prea primejdioasă. Staţi aici, am să încerc să 
aflu ce se petrece. 

Dispăru printre copaci, luând binoclul cu el. Trecu o 
jumătate de oră care li se păru foarte lungă; atunci se 
întoarse şi raportă: 

— În mijlocul taberei se dă o luptă în doi. Utahii stau 
adunaţi grămadă, aşa că nu i-am putut distinge pe cei doi 
luptători; dar pe Hobble-Frank l-am văzut, a condus caii cu 
băgare de seamă, pe ascuns, după un cort, şi le-a pus 
păturile. Albii se pregătesc de plecare. 

— Pe ascuns? Deci vor să fugă? întrebă Old Firehand. 
Atunci noi ne postăm aici în calea lor şi-i luăm cu noi, sau le 
ieşim în întâmpinare. 

— Niciuna, nici alta - zise apaşul clătinând din cap. Old 
Firehand să se gândească: ce vor face indienii dacă albii 
fug? 


— Îi vor urmări. 

— Şi de câţi războinici ai nevoie dacă urmăreşti patru sau 
şase oameni? 

— Hai să zicem de douăzeci, cel mult de treizeci. 

— Bun! Pe aceştia îi vom învinge cu uşurinţă. Dacă însă ne 
arătăm utabhilor, tot tribul se va pune în mişcare ca să se ia 
după noi, şi atunci ar fi multă vărsare de sânge. 

— Ai dreptate, Winnetou. Dar războinicii roşii vor Şti câţi 
suntem, după urme. 

Ei se vor uita la urmele care sunt în faţa lor, dar nu la cele 
care vor fi în spatele lor. 

— A, te gândeşti să mergem în urma lor?... Ascultă, ce-i 
asta? 

Din tabără se ridică un urlet îngrozitor şi îndată după 
aceea văzură patru călăreţi plecând în galop. Erau albii. O 
luară spre capătul de sus al lacului, aveau deci intenţia să 
ajungă la pârâu şi să înainteze călare în albia lui. 

— Old Firehand să vină după mine - zise Winnetou. Fraţii 
mei albi ceilalţi trebuie însă să pătrundă mai adânc în 
pădure cu caii şi să aştepte acolo până ne întoarcem. Să ia 
şi caii noştri. 

Îl apucă pe Old Firehand de mână şi-l trase după el, 
mergând tot de-a lungul pârâului, pe malul râpos, sub 
copaci, până într-un loc din care se putea vedea tabăra, 
fără a fi văzuţi. Acolo se opriră. 

Old Shatterhand se apropia cu repeziciune. Înainta 
împreună cu tovarăşii săi, în imediata apropiere a pârâului, 
deci în vale, pe când apaşul şi cu Old Firehand stăteau sus, 
pe malul înalt. Sosind în dreptul lor, călăreţii auziră deodată 
o voce de sus: 

— Uf! Fraţii mei albi să oprească aici! 

Cei patru îşi opriră caii şi se uitară în sus. 

— Winnetou! Winnetou! strigară toţi odată. 

— Da, e Winnetou, căpetenia apaşilor! răspunse acesta. Şi 
aici mai e cineva care e prieten al fraţilor mei albi. Îl 
împinse în faţă pe vânătorul uriaş. 


— Old Firehand! strigă Old Shatterhand. Tu, aici, tu? Ce 
bucurie! Sunteţi singuri? 

— Nu. Suntem vreo patruzeci de vânători şi rafter-i. Ai să 
mai întâlneşti buni cunoscuţi printre noi. Acum nu e timp de 
povestit. Încotro voiai să te duci? 

— Spre Lacul de Argint... 

— Şi noi. Acum vedeţi-vă de drum. Îndată ce au trecut 
urmăritorii voştri, venim şi noi şi-i luăm, între două focuri! 

— Minunat! strigă Old Shatterhand. Ce noroc să vă 
întâlnim aici! De acolo, de sus, se poate vedea tabăra? 

— Da. 

— Atunci fiţi atenţi, să nu ne ia prin surprindere. Am să vă 
relatez pe scurt. 

Le povesti cât se poate de concis ce se întâmplase, după 
care luă cuvântul Winnetou: 

— Fratele meu alb cunoaşte râpa adâncă pe care feţele- 
palide o numesc Defileul Nopţii. De aici se poate ajunge 
acolo în cinci ore. La mijloc, defileul se lărgeşte formând ca 
o încăpere rotundă, ai cărei pereţi se înalţă parcă până la 
cer. Îşi aduce aminte Old Shatterhand de locul acela? 

— Sigur că da. 

— Până acolo să călărească fratele meu alb. După ce 
trecut de acel loc rotund, să se oprească dincolo, râpa atât 
de îngustă, că dacă se întâlnesc doi călăreţi, abia o trece. 
Acolo chiar singur fiind, fratele meu poate să ţină pe loc 
câteva sute de utahi cu flinta sa vrăjită. Dacă duc până 
acolo, nu mai pot nici înainta, nici da înapoi, fiindcă noi vom 
ajunge repede în spatele lor. 

— Bine, vom urma acest sfat. Dar spuneţi-mi înainte toate 
încă un singur lucru: de ce vă duceţi împreună atâţia la 
Lacul de Argint? 

— Îţi spun îndată - răspunse Old Firehand. Există acolo o 
mină de argint extrem de bogată, dar într-o regiune 
secetoasă, aşa încât exploatarea ei e imposibilă,dacă nu 
reuşim să facem rost de apă. Atunci mi-a venit ideea să trag 
o conductă de apă din Lacul de Argint. Dacă izbutim, putem 


scoate milioane din mână. Am cu mine un inginer care-şi va 
da părerea în privinţa posibilităţilor tehnice, şi în cazul că 
va socoti planul realizabil, executa lucrările. 

Un zâmbet fugar trecu peste faţa lui Old Shatterhand, în 
timp ce întrebă: 

— O mină? Cine a descoperit-o? 

— Am fost şi eu de faţă când s-a descoperit. 

— Hm! Dacă drenezi apele lacului spre mină, faci o 
afacere dublă. Pe fundul lui zac bogății faţă de care mina ta 
de argint e o sărăcie. 

— A, te gândeşti la comoara din Lacul de Argint? Ce ştii tu 
despre ea? 

— Mai mult decât îţi închipui. Ai să afli mai încolo. De la 
cine ai aflat de ea? 

— De la. Ei, desPre asta vom vorbi mai încolo, văd indieni 
ieşind călare din tabără. 

— Câţi? 

— Cinci. 

— Pshaw! Nu sunt de temut. Asta-i avangarda, care are 
misiunea să nu ne scape din ochi; grosul cetei vine în 
curând. Deci, înainte! La revedere, în defileul nopţii! 

Îşi îmboldi calul cu călcâiele şi plecă în grabă cu tovarăşii 
săi. Old Firehand şi Winnetou se lăsară pe vine ca să 
observe pe cei cinci utahi. Se apropiară călări, cu privirile 
scrutătoare îndreptate înainte, spre pământ, şi trecură. 

Atunci cei doi se întoarseră la tovarăşii lor. Aceştia se 
trăseseră sub copaci, până aproape de vărsarea pârâului în 
lac. Old Firehand voia să le comunice ce vorbise cu Old 
Shatterhand; tocmai atunci, însă, privirea i se opri asupra 
unor femei indiene care se apropiau pe malul lacului; 
aduceau undiţe şi tot ce e necesar pentru pescuit. Atrase 
atenţia lui Winnetou asupra lor zicând: 

— Dacă am asculta ce vorbesc aceste squaws, am afla câte 
ceva despre ce au de gând războinicii tribului. 

— Winnetou va încerca, dacă se apropie suficient - 
răspunse apaşul. 


Da, femeile veniră până-n apropiere. Voiau să pescuiască 
nu în lac, ci la gura pârâului. Se aşezară acolo, pe sub 
tufişurile de pe mal, una lângă alta, zvârliră undiţele şi se 
apucară de pălăvrăgit. Nu păreau să ţină seama de regula 
că un pescar nu trebuie să vorbească. Winnetou se strecură 
ca un şarpe până-n spatele lor şi rămase culcat pe după 
tufişuri. Era nostim să le observi şi în acelaşi timp să-l 
observi şi pe el. Rămase acolo vreun sfert de oră, apoi se 
înapoie ca să le relateze: 

— Dacă aceste squaws nu învaţă să tacă, n-or să prindă 
niciodată măcar un singur păstrăv. Mi-au spus tot ce voiam 
să ştiu. Cei cinci războinici care au trecut pe lângă noi au 
misiunea să facă mai vizibilă urma lăsată de Old 
Shatterhand, şi în curând vor veni după ei alţi cincizeci, 
conduşi de Marele-Lup. 

— Va să zică, nu e rănit? întrebă Old Firehand. 

— Loviturile lui Old Shatterhand i-au paralizat mâna 
dreaptă şi i-au tăiat respiraţia. Suflul şi l-a regăsit, iar mâna 
nu îl împiedică să conducă el însuşi expediţia de urmărire. 
Utahii se răzleţesc azi prin tot ţinutul ca să vâneze şi să facă 
provizii de carne, căci mâine urmează să ridice tabăra. 

— Unde vor s-o mute? 

— Femeile şi copiii pleacă în munţi, unde au rămas 
bătrânii şi unde sunt în siguranţă; iar războinicii pornesc în 
frunte cu Marele-Lup spre a se duce la locul de adunare al 
tuturor triburilor utah. 

— Unde se află acest loc? 

— Femeile nu păreau să ştie. N-am putut afla mai mult; 
dar pentru scopurile noastre e destul. 

— Atunci nu avem alta de făcut decât să aşteptăm până ce 
trece Marele-Lup cu trupa lui. 

Se aşezară la pândă până ce, cam peste o oră, Marele-Lup 
şi oamenii săi îşi făcură apariţia. Trecură călare fără să 
arunce o privire printre copaci. Aspectul lor era foarte 
belicos. Erau înarmaţi toţi, fără excepţie, cu arme de foc. 
Căpetenia îşi purta mâna dreaptă într-o eşarfă. Faţa îi era 


acoperită cu un strat şi mai gros de vopsea decât dimineaţa. 
Pe umeri purta mantia de război împodobită cu pene, care 
atârna până pe spatele calului; dar pe cap nu mai purta 
coroana de pene de vultur. Fusese învins şi făgăduise să nu 
poarte această distincţie până ce nu-şi va fi potolit setea de 
răzbunare. 

Peste zece minute, Winnetou plecă pe urma utahilor, iar 
peste alte zece minute porniră şi ceilalţi. 

Nu putea fi vorba, fireşte, de un drum în adevăratul înţeles 
al cuvântului. Călăreau mereu pe firul apei, la deal. Pe 
vremea puhoaielor, primăvara, apele roseseră malurile. 
Peste tot zăceau pietre desprinse şi trunchiuri smulse, aşa 
încât nu se putea înainta decât foarte încet, mai ales că 
lectica tinerei Ellen Butler era greu de trecut peste 
asemenea obstacole. După ce suiră prima pantă, înaintară 
mai uşor. Povârnişul nu mai era abrupt, şi cu cât pârâul 
curgea mai domol pe un teren mai puţin înclinat, cu atât 
prăvălise pe jos mai puţine frânturi desprinse din maluri. 

Mergând în direcţia Defileului Nopţii, calea de urmat era 
de-a curmezişul munţilor Elk, în locul unde lanţul muntos e 
mai îngust. Odată ajunşi sus, părăsiră albia pârâului; 
trecură prin păduri virgine fără vlăstăriş. Trunchiurile se 
înălţau la distanţe destul de mari unele de altele, iar 
coroanele lor se uneau formând o boltă deasă de frunziş, 
aşa că numai în unele locuri pătrundea câte o rază de 
soare. Solul era moale şi putred; urmele se imprimaseră 
deci adânc. 

Uneori se apropiau de apaşul din faţa lor şi vedeau că nu 
avea o atitudine de om îngrijorat. Ştia că utabhii îşi 
îndreptau atenţia înainte. 

La plecarea lui Old Firehand şi a oamenilor săi de pe malul 
lacului, fusese ora zece. Până la ora unu drumul lor trecea 
aproape mereu prin pădure, apoi peste o întindere cu 
tufişuri, lucru binevenit pentru albi. Dac-ar fi fost o prerie 
deschisă, ar fi fost nevoiţi să păstreze distanţe mai mari faţă 
de indieni. Terenul acoperit cu iarbă se înclina adesea la 


vale, pentru a se ridica apoi din nou; pe urmă trecură iar 
printr-o pădure, dar nu multă vreme, căci după vreo câteva 
minute ajunseră la marginea ei. Acolo-i găsiră pe apaşi 
aşteptându-şi tovarăşii. 

O privelişte unică se desfăşura în faţa lor. Lăsaseră în 
urmă masivul munţilor Elk, iar înaintea lor se aflau munţii 
lui Grand River, cu defileurile sale. Din dreapta, stânga şi 
din partea în care stăteau călăreţii coborau una spre alta 
trei suprafeţe stâncoase, negre şi înclinate, ca trei uriaşe 
table de ardezie ce se întâlneau jos. Pantele erau atât de 
abrupte şi suprafeţele atât de netede, încât era cu 
neputinţă să rămâi în şa. Le apuca groaza, privind în jos. 
Din două părţi, acolo unde pereţii de ardezie se întâlneau la 
muchii, curgea la vale câte o apă, fără a hrăni însă vreun 
arbore, vreo tufă, fie măcar şi un singur fir de iarbă. 
Pâraiele se împreunau în vale, spre a dispărea într-o 
crăpătură de stâncă ce părea să aibă lăţimea unei rigle. 

— Iată Defileul Nopţii - zise Old Firehand, arătând spre 
acea crăpătură. 1 s-a dat acest nume pentru că e atât de 
adânc şi de strimt, încât lumina soarelui nu pătrunde în el, 
aşa că şi ziua în amiaza-mare e întuneric pe fundul lui. Şi, ia 
uitaţi-vă acolo! 

Arătă în jos, spre locul în care apa dispărea în crăpătură. 
Se mişcau acolo câteva figuri; erau călăreţi, atât de mici, 
încât observatorul de sus ar fi zis că nu-i ajung nici până la 
genunchi. Erau utahii care tocmai intrau în defileu. 

Acesta era o spărtură verticală făcută într-un masiv de 
stâncă uriaş, pe care se întindea un podiş imens, închis 
între culmi gigantice pierdute în negurile depărtărilor; 
aceştia erau munţii Book. Droll se uită în adâncuri, apoi zise 
către Iom-cel-Negru: 

— Aici să coborâm? Numai un meşter specializat în 
acoperişuri de ardezie ar fi în stare s-o facă! Curat risc al 
vieţii, dacă nu-i cu supărare! Dacă te aşezi aici, pe margine, 
şi-ţi dau un ghiont, ajungi jos ca la săniuş! 


— Şi totuşi trebuie să coborâm! zise Old Firehand. 
Descălecaţi şi luaţi-vă caii de frâie, dar de aproape. N-avem 
încotro. Trebuie să facem ca la săniuş la o astfel de 
coborâre. Cum nu avem nici săniuţe, nici frâne, nu putem 
frâna decât lunecând în jos în zigzag. Uite aşa, ba la stânga, 
ba la dreapta. 

Urmară acest sfat. Drept înainte, cu greu ar fi ajuns la vale 
fără diferite naufragii; coborâşul dură peste o jumătate de 
oră. În cele din urmă ajunseră în vale şi se orânduiră în 
vederea intrării în defileu, atât de îngust aici, încât, pe 
lângă apă, mai încăpeau abia doi călăreţi. În frunte călărea, 
fireşte, Winnetou, urmat de Old Firehand, lângă care se 
ţinea acum lordul. Apoi veneau vânătorii şi la urmă rafter-ii, 
care luaseră în mijlocul lor pe inginer şi pe fiica sa. Ceata se 
mărise de la Eagle-tail încoace, căci i se alăturaseră 
Watson, contramaistrul, şi câţiva muncitori. 

N-aveau voie să vorbească, fiindcă fiecare sunet răsuna 
puternic în despicătura din stâncă, putând fi auzit de 
departe. Tropotul de copite i-ar fi putut trăda de asemenea, 
de aceea Winnetou descălecă şi, încredinţându-şi calul unui 
rafter, o luă înainte pe mocasinii lui moi. 

Era o călătorie prin lumea umbrelor. În faţă şi în spate 
crăpătura strimtă în stâncărie, pe jos solul stâncos, semănat 
cu pietre, şi apele sumbre, iar în dreapta şi-n stânga pereţii 
abrupți, înalţi de nu lăsau să se vadă cerul, părând să se 
atingă sus. Pe măsură ce pătrundeau mai adânc, aerul 
devenea tot mai rece şi mai umed, iar lumina de zi se 
transformă în amurg. 

Şi ce lung era defileul, nesfârşit! Din loc în loc se lărgea 
puţin, permiţând să treacă cinci-şase călăreţi unul ungă 
altul; apoi pereţii se apropiau iar, strângându-se laolaltă, 
încât aveai impresia că te strivea. Nici caii nu se simțeau la 
largul lor; fornăiau înfricoşaţi şi încercau să înainteze mai 
repede, ca să scape din strâmtoare. 

Trecu un sfert de oră, apoi încă unul; atunci - fără să vrea, 
opriră toţi - se auzi o detunătură, de parcă s-ar fi tras din 


zece tunuri deodată. 

— Pentru Dumnezeu, ce-a fost asta? întrebă Butler, 
inginerul. Oare se prăvale stânca? 

— Un foc de armă - răspunse Old Firehand. A venit 
momentul. Rămâne în urmă câte un om pentru câte trei cai; 
ceilalţi, înainte! Descălecarea! 

Într-o clipită, peste treizeci de bărbaţi erau gata să-l 
urmeze, cu puşca în mâini. După câţiva paşi, îl văzură pe 
Winnetou stând cu spatele spre ei, ţinând puşca de argint 
ridicată la ochi, gata să tragă. 

— Jos armele, altfel vorbeşte flinta mea vrăjită! răsună o 
vocetunătoare, nu se ştia de unde venea, de sus, de pe 
stâncă, sau de jos, din pământ. 

— Armele jos! tună vocea din nou, acum în limba utabhilor, 
şi între pereţii uriaşi ai defileului cele câteva silabe răsunau 
şi se amplificau ca un bubuit năprasnic de furtună 
dezlănţuită. 

Apoi urmară trei focuri de armă. Se auzea că proveneau 
din aceeaşi puşcă. Trebuie să fi fost automatul lui Old 
Shatterhand, care răsuna aici cu tăria unui tun. Îndată 
după aceea fulgeră şi puşca de argint a lui Winnetou. Cei 
nimeriţi ţipară, apoi urmă un urlet de parcă s-ar fi slobozit 
toate cetele infernului. 

Old Firehand ajunsese în dreptul apaşului şi văzu acum ce 
e în faţa lui, şi cine. Aici defileul se lărgea pe o distanţă, 
formând un spaţiu ca o încăpere în stâncă. Era rotundă ca 
formă, iar ca mărime putea cuprinde vreo sută de călăreţi. 
Apa se prelingea pe latura din stânga. Şi aici domnea 
semiintunericul, dar se putea zări ceata utahilor. 

Cei cinci războinici trimişi înainte făcuseră o mare 
greşeală. Se opriseră aici ca să-şi aştepte tovarăşii. Dacă n- 
ar fi procedat aşa, cei patru albi, care se opriseră la ieşire, 
ar fi fost nevoiţi să intre în vorbă cu ei, aşa că avangarda ar 
fi putut să fugă înapoi ca să-i avertizeze pe ceilalţi. Cum 
însă aşteptaseră până ce aceştia îi ajunseseră din urmă, 
erau acum cu toţii încercuiți. La ieşire stătea Old 


Shatterhand cu puşca sa automată ridicată, iar lângă el 
Hobble-Frank, în genunchi, pentru ca Davy şi Jemmy să 
poată trage peste capul lui. Indienii nu depuseseră armele 
îndată după primul apel, de aceea se trăseseră focurile. La 
pământ zăceau cinci utahi morţi. Ceilalţi nu prea puteau să 
se gândească la rezistenţă: erau ocupați să-şi stăpânească 
caii, speriaţi de ecoul înfricoşat al pocnetelor de armă. 

— Aruncaţi armele, altfel trag din nou! răsună iarăşi vocea 
lui Old Shatterhand. 

— Aici e Old Firehand şi cu Winnetou, căpetenia apaşilor - 
se auzi acum şi din partea cealaltă. Predaţi-vă, dacă vreţi să 
vă salvaţi viaţa! 

Nici un singur utah nu îndrăzni să mai ridice arma. Se 
uitau ca împietriţi înainte şi în urmă, şi nu ştiau ce Să facă. 
Atunci Droll se strecură pe lângă Winnetou, alergă tiptil 
până-n faţa căpeteniei, îi puse puşca-n piept şi-i strigă: 

— Aruncă puşca, altfel trag! 

Marele-Lup se uita fix la omul scund şi ciudat, de parc-ar fi 
văzut o stafie; degetele i se desfăcură şi scăpă arma din 
mână. 

— Şi tomahawkul, şi cuțitul! 

Căpetenia scoase ambele arme amintite din centură şi le 
aruncă. 

— Desfă-ţi lassoul! 

Marele-Lup ascultă şi de această poruncă. Droll luă lassoul 
şi legă cu el picioarele căpeteniei pe sub burta calului. Apoi 
apucă frâul şi conduse calul mai la o parte, spre Gunstick- 
Uncle care stătea în spatele lui Old Firehand: 

— Vino-ncoace, nene, şi leagă-i mâinile! 

Nenea Vergea-de-puşcă se apropie ţeapăn şi demn, 
răspunzând: 

— Mâinile-i vor fi legate / de centură, pe la spate. 

Sări pe cal în spatele Marelui-Lup. făcu aşa cum anunţase, 
apoi se dădu jos. Căpetenia avea aerul de a nu prea Şti ce 
se petrece; parcă visa. Dar exemplul lui avu efect. 
Războinicii săi îşi acceptară soarta; fură dezarmaţi şi legaţi 


la fel ca şi el. Totul se petrecu extrem de repede. Era 
important să iasă cât mai degrabă din defileu. De aceea 
porniră înainte îndată ce ultimul indian fusese legat şi toate 
armele luate ca pradă fuseseră strânse. În frunte călăreau 
vânătorii; apoi veneau indienii prizonieri, iar ariergarda o 
făceau rafter-ii. 

Winnetou şi Old Firehand călăreau, împreună cu Old 
Shatterhand, în frunte. Dăduseră mâna cu el în tăcere, 
singura formă de salut potrivită pentru moment. Chiar în 
faţa prizonierilor călăreau doi oameni care aveau mai multe 
în comun decât s-ar fi crezut, şi anume Droll şi cu Hobble- 
Frank. Niciunul nu scoase nici un cuvânt. După câtva timp, 
Droll îşi trase picioarele din scăriţe, încălecă din mers pe 
spinarea calului, apoi se aşeză de-a-ndoase-lea în şa. 

— Heavens! Ce vrea să zică asta? întrebă Frank. Vreţi să 
jucaţi o comedie, Sir? Poate aţi fost angajat într-un circ în 
chip de clovn? 

— Nu, stimabile - răspunse rotofeiul. Mă aşez invers, 
fiindcă altfel treburile noastre ar putea ieşi pe dos. Gândiţi- 
vă că după noi vin cincizeci de indieni; ce uşor se poate 
întâmpla ceva la care nu ne-am gândit! în poziţia asta, îi am 
la ochi şi am şi revolverul în mână, ca să le administrez o 
pilulă, dacă e nevoie! 

— Hm! E foarte just ce spuneţi. Am să mă întorc şi eu. 
Sper că n-o să mi-o ia în nume de rău calul! 

După câteva secunde stătea şi el întors în şa pentru a-i 
supraveghea pe indieni. Acum era firesc ca aceşti doi 
călăreţi comici să se privească reciproc mai des; cu timpul, 
privirile lor deveniră tot mai prietenoase. Se vede că se 
plăceau unul pe altul. Aşa merseră o vreme, fără să scoată 
un cuvânt, până ce Hobble-Frank nu mai putu să tacă; şi 
începu: 

— Nu vă supăraţi dacă vă întreb cum vă cheamă. Aşa cum 
staţi acum aici, lângă mine, v-am mai văzut. 

— Cum aşa? Şi unde? 

— În închipuirea mea. 


— Ei, drăcie! Cine-ar fi putut bănui că eu sălăşluiesc în 
imaginaţia dumneavoastră! Câtă chirie am de plătit acolo, şi 
cum stăm cu condiţiile de reziliere a contractului? 

— Cu totul după plac; dar azi s-a isprăvit cu imaginaţia, 
din moment ce vă văd în carne şi oase. Dacă sunteţi cine 
cred eu că sunteţi, să ştiţi că am auzit multe lucruri 
amuzante despre dumneavoastră. 

— Şi cine credeţi că sunt? 

— Mătugşa Droll. 

— Şi unde aţi auzit de această mătuşa? 

— În diverse locuri, în care am fost cu Old Shatterhand şi 
cu Winnetou: prin nord, pe la Parcul Naţional, apoi şi în 
Llano Estacado. 

— Aşa? Hm! Şi eu, la rândul meu, am auzit multe despre 
dumneavoastră, domnule Hobble-Frank. Winnetou a vorbit 
despre dumneavoastră, şi chiar azi, când stăteam în 
apropierea taberei utahilor, a spus că sunteţi un mic erou. 

— Un... Mic... erou? repetă Frank, în timp ce faţa i se 
lumină într-un zâmbet de fericire. Un... mic... erou! Trebuie 
să mi-o notez. Aţi ghicit bine cine sunt: dar oare şi eu am 
ghicit bine? 

— Fireşte. Dar cum aţi ajuns la presupunerea că sunt 
mătuşa Droll? 

— După îmbrăcăminte, şi-apoi şi după comportare. Am 
auzit povestindu-se adesea că mătuşa Droll e o persoană de 
un curaj extraordinar, şi adineauri, când am văzut cum l-aţi 
tratat pe şeful utahilor, mi-am zis: ăsta, şi nimeni altul, e 
mătuşa Droll! 

— E foarte măgulitor pentru mine! Am auzit că sunteţi 
german? 

— Da. Chiar din mijlocul ţării. Sunt saxon. 

— Ei, drăcie! Din ce parte? Din fostul regat? Din 
Altenburg? Din Coburg-Gotha? Din Meinigen-Hildburg- 
hausen? 

— Din regatul Saxoniei. Dar ce bine cunoaşteţi aceste 
denumiri! Nu cumva sunteţi tot german? 


— Ba, cum să nu! Chiar din Saxonia, şi anume din 
Sachsen-Altenburg. 

— Sfinte Dumnezeule! Iote-te! începu atunci mititelul în 
dialectul său natal. Tot un saxon, şi încă din Altenburg? Să 
fie cu putinţă? Din oraşul Altenburg, sau de la ţară, hai? 

— Nu din reşedinţă, ci din Langenleube. 

— Langen... leube?... întrebă Frank, rămânând cu gura 
deschisă. Langenleube-Niederhain? 

— Chiar aşa! Cunoşti localitatea? 

— Cum să n-o cunosc! Am chiar rude acolo, la care mă 
duceam când eram mic, de hramul bisericii. la ascultă, pe 
acolo, prin părţile Altenburgului, se ţin nişte chermese pe 
cinste; se coc cozonaci pentru două săptămâni! Şi când s-a 
isprăvit cu serbarea, începe alta în satul vecin. De aceea se 
vorbeşte pe acolo aşa, în general, despre ospăţul din 
regiunea Altenburg. 

— Exact! făcu Droll. De ce să nu-l facem, dacă ne dă 
mâna? Dar dumneata ai rude pe la noi? Cum se cheamă şi 
de unde se trag? 

— Le zice Droll, întocmai cum îţi spune dumitale. Şi sunt 
rude chiar foarte apropiate. Uite cum vine asta. Iatăl meu a 
avut un naş, a cărui noră răposată s-a măritat la 
Langenleube. A murit pe urmă, dar feciorul ei vitreg are un 
cumnat, şi asta e persoana la care mă refer. Era unul 
mititel, care făcea de toate. Ba era chelner, ba plutonier în 
garda civilă, ba vornicel la nunţi, ba... 

— Stai! îl întrerupse Droll apucându-l de braţ, peste 
spaţiul dintre cai. Avea copii? 

— O liotă. 

— Mai ştii cum îi chema? 

— Nu, asta nu mai ştiu. Dar îmi aduc aminte de cel mai 
mare, că-mi plăcea de el. Îi zicea Bastel, de la Sebastian, că 
pe acolo numele ăsta se pronunţă aşa. Cred că-i mai zicea şi 
Melchior, un nume destul de frecvent prin Altenburg. 

— Exact, cu totul exact! E tocmai, e tocmai cum spui. 
Sebastian Melchior Droll! Ştii ce s-a ales de el? 


— Nu, din păcate, nu ştiu. 

— Atunci uită-te niţel încoace, hai, uită-te la mine! Eu sunt 
ăla care s-a ales din el! 

— Dumneata? Dumneata? făcu mititelul. 

— Da, eu! Eu eram Bastel, şi mai ţin minte foarte bine cine 
venea la noi la chermesă. Era vărul Frank din Moritzburg, 
care a devenit pe urmă ucenic forestier. 

— Acela sunt eu, eu personal! Vere, care va să zică aici ne- 
a fost dat să ne regăsim, în mijlocul vestului sălbatic, noi, 
rude apropiate! Vino, frăţiorule, trebuie să te strâng la 
piept! 

— Şi eu la fel! lacătă-mă! Se prinseră aşa, de pe un cal pe 
altul. Stând amândoi pe dos în şa, îmbrăţişarea era legată 
de oarecari dificultăţi, pe care le învinseră însă, de bine, de 
rău. Nu se sinchisiră de indienii cu feţele vopsite şi cu 
privirile sumbre; îşi văzură de drum ţinându-se de mână, 
tot cu spatele în direcţia de mers, vorbind despre vremurile 
fericite ale tinereţii. Probabil că ar mai fi continuat încă 
mult timp, dacă nu s-ar fi produs o stagnare a convoiului: 
ajunseseră la capătul cheilor strimte, de unde se intra într- 
un defileu mult mai larg. 

Deşi soarele era spre scăpătat şi razele lui nu mai 
pătrundeau până la sol, era lumină pe aici şi un aer curat, 
primenit. Când ieşiră mai în larg, călăreţii respirară uşuraţi. 
Aici, defileul avea o lăţime de vreo două sute de paşi, şi pe 
fundul văii curgea un pârâiaş uşor de trecut cu piciorul. Pe 
lângă apă creşteau iarbă şi tufe, chiar şi câţiva arbuşti. 

Dezlegară prizonierii de pe cai, apoi îi aşezară pe jos, cu 
picioarele legate din nou. Abia acum venise momentul ca 
prietenii să-şi exprime bucuria revederii, şi profitară din 
plin de acest răgaz. 

Ceata lui Old Firehand avea merinde destule; aşa că în 
primul rând se apucară de mâncat. Apoi urma să se decidă 
soarta indienilor. Winnetou, Old Firehand şi Old 
Shatterhand se arătau dispuşi să le dea drumul; ceilalţi însă 
cereau să fie aspru pedepsiţi. Lordul zise: 


— Până-n clipa în care s-au dat luptele individuale, nu 
găsesc că s-au făcut vinovaţi de ceva; dar după aceea 
trebuia să vă redea libertatea. Ei, în schimb, v-au urmărit 
ca să vă ucidă. Această intenţie merită o pedeapsă. 

— Cum vreţi să pedepsiţi o intenţie? Doar nu cu moartea? 

— Nu! 

— Atunci cu arestare, închisoare, puşcărie? 

— Pshaw! Trageţi-le o sfântă de bătaie! 

— Asta ar mai lipsi! Nu există o jignire mai mare pentru un 
indian decât bătaia. Ne-ar urmări peste întregul continent. 

— Atunci puneţi-i la amendă! Luaţi-le caii şi armele! 

— Ar fi prea crunt. Fără cai şi arme ar muri de foame, sau 
ar cădea în mâinile duşmanilor lor. 

— Nu vă înţeleg, Sir! Tocmai dumneavoastră n-ar trebui să 
fiţi dispus să-i iertaţi, de vreme ce tocmai faţă de 
dumneavoastră s-au făcut vinovaţi. 

— Păi tocmai pentru că şi-au făcut păcate cu noi, cu Frank, 
Davy, Jemmy şi cu mine, ar trebui ca noi patru să decidem 
de soarta lor. 

— Faceţi cum vreţi! zise lordul, întorcându-se cu spatele, 
supărat. Dar în clipa următoare se întoarse iarăşi spre ei şi 
întrebă: Vreţi să punem pariu? 

— În ce chestiune? 

— Pun pariu că indivizii ăştia or să vă răsplătească urât 
dacă-i trataţi frumos. 

— Nu pariez. 

Din ce în ce, Old Shatterhand câştigă mai mulţi de partea 
sa, adică în favoarea propunerii sale de a încheia o 
înţelegere cu indienii. Pentru asta nu era de ajuns să se 
ducă tratative cu căpetenia; şi supuşii lui trebuiau să audă 
ce spunea şi ce promitea. Atunci poate avea să se ţină de 
cuvânt, din consideraţie pentru bunul lui renume. 

Se aşezară deci într-un cerc mare, format din toţi albii şi 
indienii deopotrivă. Doi rafter-i fură trimişi de pază la 
intrările defileului, cu misiunea de a anunţa imediat venirea 
vreunui duşman. Căpetenia şedea în faţa lui Winnetou şi 


Old Shatterhand. Nu se uita la ei, poate de ruşine, poate 
fiindcă era înrăit. 

— Cum îşi închipuie Marele-Lup întorsătura pe care o va 
lua soarta sa? întrebă Old Shatterhand în limba utahilor. 

Cel întrebat nu răspunse. 

— Căpetenia utahilor se teme; de aceea nu răspunde. 
Atunci ridică privirea, uitându-se cu o expresie cruntă în 
ochii vânătorului, şi răspunse: 

— Faţa-palidă e un mincinos dacă pretinde că mi-e frică. 

— Atunci răspunde! De altfel, n-ai voie să-i faci pe alţii 
mincinoşi, fiindcă tu ai minţit. 

— Nu-i adevărat! 

— Ba e adevărat. Când mai eram în tabăra voastră, te-am 
întrebat dacă vom fi liberi după ce voi fi ieşit învingător. Ce 
ai răspuns? 

— Că veţi putea pleca. 

— Nu era o minciună? 

— Nu, fiindcă aţi plecat. 

— Dar ne-aţi urmărit! Vrei să negi? 

— Sigur c-o neg. N-am vrut să vă urmărim, ci să ne ducem 
la locul de adunare al utahilor. 

— Atunci de ce ai trimis cinci călăreţi pe urmele noastre? 

— Nu i-am trimis pe urmele voastre. Am dezgropat 
securea războiului, şi când lucrurile stau aşa, oricine 
trebuie să fie prudent. Voiam să vă lăsăm să plecaţi şi ne-am 
ţinut de cuvânt. Voi, însă ne-aţi atacat prin surprindere, ne- 
aţi luat tot şi aţi omorât cinci războinici de-ai noştri. 

— De ce au tras paznicii asupra noastră când am pornit? 

— Ei nu ştiau ce-ţi promisesem. 

— Şi de ce au izbucnit toţi în urletul de război? Ceilalţi 
ştiau bine ce ai promis. 

— Strigătele nu erau pentru voi, ci pentru paznici, ca să 
nu mai tragă. Ilocmai ce-am făcut cu bună-credinţă, tu o 
interpretezi într-un sens prost pentru noi. 

— Te pricepi să te aperi cu multă agerime; dar am o 
dovadă de nezdruncinat a vinovăţiei tale. Ne-am furişat pe 


după tabăra ta şi am ascultat ce vorbeau oamenii tăi. Ştiam 
că voiaţi să ne omorâţi. Ce pedeapsă o să vă dăm pentru 
asta? 

Indianul nu răspunse. 

— Noi nu v-am făcut nimic, iar voi doreaţi să ne omorâţi. 
Meritaţi moartea. Dar noi suntem creştini, vrem să vă 
iertăm. Vrem să vă redăm armele şi libertatea, pentru asta 
trebuie să ne făgăduiţi însă că niciodată n-o să vă mai 
atingeţi de niciunul dintre cei de faţă. 

— Aşa vorbeşte limba ta sau inima ta? întrebă căpetenia, 
aruncând o privire neîncrezătoare, tăioasă şi scrutătoare 
asupra lui Old Shatterhand. 

— Limba mea nu vorbeşte niciodată cu alte vorbe decât 
inima mea. Eşti dispus să ne dai această promisiune? 

— Sunt dispus. 

— Şi eşti gata să depui jurământ, pecetluit cu pipa păcii? 

— Sunt gata s-o fac. 

Răspunse îndată şi fără ezitare; dinasta se putea deduce 
că-şi lua promisiunea în serios. Expresia feţei sale nu se 
putea distinge bine din pricina stratului gros de vopsea. 

— Atunci pipa să facă ocolul cercului nostru - continuă Old 
Shatterhand. Am să-ţi spun cuvintele pe care urmează, să le 
repeţi. 

— Spune-le, am să le repet! 

Această promptitudine, în acceptare părea să fie un semn 
bun, şi vânătorul bine intenţionat se bucura din inimă, dar 
nu se putu abţine de a mai exprima un avertisment: 

— Sper că de astă dată eşti sincer. Am fost întotdeauna 
prietenul oamenilor roşii; ţin socoteală de faptul că utahii 
au fost atacați. Dacă lucrurile n-ar sta aşa, n-aţi scăpa aşa 
de ieftin. 

Căpetenia se uita în pământ, fără să ridice ochii asupra 
vorbitorului. Acesta îşi luă calumetul de la gât, îl umplu şi-l 
aprinse. După aceea dezlegă căpetenia. Acesta trebuia să 
se ridice în picioare, să sufle fumul în cele şase direcţii 
ştiute şi să spună: 


— Sunt MarelerLup, căpetenia utahilor-Yamba. Vorbesc în 
numele meu şi al războinicilor mei. Vorbesc către feţele- 
palide pe care le am în faţa mea, către Old Firehand, Old 
Shatterhand şi toţi ceilalţi şi către Winnetou, vestita 
căpetenie a apaşilor. Toţi aceşti războinici şi bărbaţi albi 
sunt prietenii şi fraţii noştri. N-are să li se tragă niciodată 
vreun rău din vina noastră, vom muri mai degrabă decât să 
le dăm prilej să ne considere ca duşmanii lor. Acesta mi-e 
jurământul. Am zis. Howgh! 

Se aşeză după acestea. Acum li se dezlegară şi celorlalţi 
mâinile şi picioarele, şi pipa trecu din gură în gură, până ce 
fumară cu toţii. Chiar şi tânăra EUen Butler trebui să tragă 
cele şase fumuri. Tocmai în interesul ei nu era bine să se 
facă o excepţie. Apoi indienii îşi primiră armele înapoi, ceea 
ce nu era o faptă nesocotită, dacă se putea pune temei pe 
jurământul lor. Cu toate acestea, albii rămaseră prudenţi, 
pregătiţi să pună mâna pe revolvere. Căpetenia îşi luă calul 
şi spuse apoi către Old Shatterhand: 

— Ne întoarcem în tabără. 

— A? Parcă voiaţi să vă duceţi în locul de adunare al 
utahilor? Recunoşti acum totuşi că aţi pornit după noi? 

— Nu. Dar ne-aţi răpit din timp, aşa că am sosit prea 
târziu. Ne întoarcem. 

— Prin defileu? 

— Da. Rămâi cu bine! 

Îi dădu mâna şi încălecă. Apoi intră în defileul îngust, fără 
a mai întoarce capul după cineva. Oamenii săi îl urmară, 
după ce fiecare salutase prietenos. 

— Şi totuşi, individul e o pramatie - zise bătrânul blenter. 
Dacă n-ar avea faţa acoperită cu vopsele, i s-ar vedea 
ipocrizia înscrisă pe ea. Un glonţ în cap ar fi fost cel mai 
bun lucru. 

Winnetou auzi aceste cuvinte şi răspunse: 

— S-ar putea ca fratele meu să aibă dreptate; dar e mai 
înţelept să faci un bine decât un rău. Rămânem aici peste 
noapte, iar eu mă iau acum după utahi ca să-i iscodesc. 


Dispăru în crăpătura din stâncă. 

În fond, toţi se simțeau acum mai mulţumiţi, cu inima mai 
împăcată decât înainte. Ce trebuia să le fi făcut utahilor? 
Să-i fi omorât? Cu neputinţă! Să-i fi târât după ei ca 
prizonieri? Nici asta nu se putea. Aşa îi obligaseră să 
încheie pace şi prietenie, şi scăpaseră de ei. Era soluţia cea 
mai bună. 

Ziua se apropia de sfârşit, mai ales că aici, în defileu, se 
lăsa întunericul mai devreme. Câţiva dintre ei se duseră să 
caute lemne pentru focul de tabără. Old Firehand şi Old 
Shatterhand plecară călare, unul spre sud, la vale, altul 
urcând spre nord, ca să cerceteze împrejurimile. Prudenţa 
era indicată. Amândoi străbătură o distanţă bună, apoi se 
întoarseră fără să fi observat ceva deosebit, pentru a 
consuma, împreună cu ceilalţi, cina cam frugală din seara 
aceea. 

Mai târziu apăru şi Winnetou. Se orientase perfect, deşi în 
strunga îngustă se făcuse între timp beznă. Povesti că utahii 
au ridicat cele cinci leşuri rămase în defileu şi şi-au văzut de 
drum. Se ţinuse după ei până după ieşirea dintre stânci, şi-i 
văzuse bine urcând călare panta abruptă şi dispărând apoi 
sus, în pădure. 

Cu toate acestea se trimise un paznic într-un post destul 
de Înaintat, în strungă, spre a nu fi expuşi unui atac 
neaşteptat. Alţi doi paznici aveau să stea de veghe în 
defileul principal, în susul şi în josul taberei, fiecare la o 
depărtare de o sută de paşi. În felul acesta se puteau socoti 
în deplină siguranţă. 

Fireşte că aveau să-şi povestească multe, şi se făcu târziu, 
după miezul-nopţii, când, însfârşit, se culcară. Old Firehand 
dădu întâi o raită pe la posturile de pază, ca să se convingă 
că santinelele sunt vigilente, şi stabili ordinea în care să fie 
schimbate. Apoi stinseră focurile şi se făcu linişte şi 
întuneric în defileu. 

Winnetou văzuse bine: utahii dispăruseră sus, în pădure; 
dar... n-o străbătură, ci se opriră. N-aveau greutăţi cu 


transportul morţilor, dat fiind că primiseră înapoi şi caii 
celor ucişi. Acum, căpetenia îşi puse oamenii să dea jos 
leşurile. Se duse la marginea pădurii, privi jos, spre defileu, 
Şi zise: 

— Desigur că ne-au iscodit. Acolo jos se află cu siguranţă 
unul dintre câinii ăştia albi care vor să vadă dacă ne 
întoarcem într-adevăr în tabăra noastră. 

— Şi nu ne întoarcem? întrebă un subcomandant. 

— Ai doar atâta minte cât un şacal de prerie? se răsti la el 
Marele-Lup. Ne vom răzbuna pe broscoii albi! 

— Dar acum sunt prietenii şi fraţii noştri! Am fumat doar 
pipa păcii cu ei! 

— A cui era pipa? 

— A lui Old Shatterhand. 

— Ei, atunci jurământul îl leagă numai pe el, nu şi pe noi. 
De ce a fost aşa de prost să nu se folosească de pipa mea? 
Nu-ţi dai seama şi tu? 

— Marele-Lup are întotdeauna dreptate - zise omul, de 
acord cu sofisticăria căpeteniei sale. 

— Mâine dimineaţă, sufletele feţelor-palide vor fi pe 
veşnicele plaiuri ale vânătoarei, spre a ne sluji mai târziu - 
continuă căpetenia. 

— Vrei să-i ataci? Pentru asta nu suntem destul de 
numeroşi, şi nici nu ne putem întoarce prin strungă, fiindcă 
va fi păzită. 

— O luăm deci pe altă cale, şi aducem atâţia războinici câţi 
avem nevoie. Nu sunt destui dincolo, în tabăra din Pa-mow 
(Pădurea apei)? Şi nu trece de-a curmezişul defileului; 
cărare pe care feţele-palide nu par s-oştie? Morţii şi caii lor 
rămân aici, cu doi oameni de pază. Noi ceilalţi o luăn spre 
miazănoapte. 

Aşa făcură. Pădurea era îngustă dar lungă, formând o fâşie 
de-a lungul căreia utahii trecură în galop ore întregi, până- 
n locul unde povârnişul se înclina treptat înspre o 
transversală. Prin această râpă, Marele-Lup şi ai săi 
ajunseră în defileul în care se aflau albii. E drept că râpa 


dădea în defileu la vreo trei mile engleze mai sus de tabăra 
albilor. Pe partea opusă, râpa se continua printr-o strungă 
strimtă, ce dădea de asemenea în defileu, dar nu chiar atât 
de îngustă ca cea în care se petrecuse în ajun întâlnirea 
dintre cele două cete. Într-acolo se îndrepta Marele-Lup cu 
războinicii săi. Părea să cunoască foarte bine drumul, căci 
în pofida întunericului, nu şovăi nici măcar o dată. 

Această strungă, în care nu curgea nici o apă, ducea la 
deal. În curând indienii ajunseră pe coama cea mai înaltă a 
podişului larg, brăzdat până-n adânc de reţeaua foarte 
ramificată a defileului. Acolo era lumină; luna strălucea pe 
cer. Trecură în galop peste întinderea plată şi peste O 
jumătate de oră coborâră pe firul unei văi largi şi domoale. 
În dreapta şi în stânga, pereţii stâncoşi se înălţau ca nişte 
ziduri de apărare, tot mai sus, pe măsură ce valea se 
adâncea, apoi, se iviră în faţă copaci cu frunzişul lbogat, sub 
care ardeau mai multe focuri. Era o pădure, O adevărată 
pădure. În mijlocul şesului măturat de furtuni şi pustiit de 
văpaia soarelui. Această pădure îşi datora existenţa numai 
unei adânciri a terenului. Vijeliile treceau peste ea fără s-o 
atingă, iar precipitaţiile atmosferice aveau unde să se 
adune, formând un fel de baltă, care scălda solul şi-l făcea 
fertil pentru rădăcinile copacilor. Acesta era Pa-mow, 
„Pădurea apei”, unde voise să ajungă Marele-Lup., Acum s- 
ar fi putut orienta şi fără lună, fiindcă ardeau numeroase 
focuri. Se ducea aici o viaţă de tabără, animată, şi anume de 
tabără de război. Nu se zăreau nicăieri corturi sau colibe. 
Mulțimea de războinici indieni stăteau pe lângă focuri, 
întinşi pe pături sau pe pământul gol; printre ei păşteau 
caii. Acesta era locul stabilit pentru adunarea tuturor 
triburilor de utahi în vederea expediției războinice. 

Ajungând în dreptul primului foc, Marele-Lup opri, 
descălecă, făcu semn oamenilor săi să-l aştepte acolo şi 
strigă spre cei de lângă foc: Nanap-neav. Aceste cuvinte 
înseamnă „Bătrâna-Căpetenie”. Se vede că aşa-i zicea 
căpeteniei supreme a tuturor triburilor de utahi. Unul 


dintre cei de lângă-foc se ridică şi-l conduse pe Marele-Lup 
la malul bălții, unde ardea un foc mare, mai izolat decât 
celelalte. Acolo şedeau patru indieni, toţi purtând pe cap 
pene de vultur. Unul dintre aceştia era făcut să atragă 
îndeosebi atenţia. Faţa sa nu era vopsită, în schimb era 
brăzdată de nenumărate cute adânci. Părul lung, alb-coliliu, 
îi atârna pe spate. Omul acesta avea, desigur, cel puţin 
optzeci de ani, şi totuşi şedea drept, mândru şi viguros de 
parc-ar fi avut cu vreo cincizeci de ani mai puţin, îşi aţinti 
ochii pătrunzători asupra noului sosit, fără însă a spune un 
cuvânt, o vorbă de salut. Şi ceilalţi tăceau. Marele-Lup se 
aşeză la fel de tăcut şi rămase cu privirea în pământ. Trecu 
aşa o bucată bună de vreme; în cele din urmă bătrânul îşi 
ridică glasul: 

— Arborele îşi leapădă frunzele toamna; dacă le pierde 
mai devreme, nu mai e bun de nimic şi e bine să fie tăiat. 
Acum trei zile le mai purta. Unde au dispărut? 

Întrebarea se referea la penelede vultur pe care Marele- 
Lup nu le mai purta; ea conţinea o mustrare nimicitoare 
pentru orice războinic viteaz. 

— Mâine podoaba va fi iar falnică la locul ei; iar la brâu se 
vor vedea scalpurile a zece sau douăzeci de feţe-palide, - 
răspunse Marele-Lup. 

— Marele-Lup a fost oare învins de feţe-palide, de nu-i mai 
e îngăduit să poarte semnele vitejiei şi ale demnităţii sale? 

— Numai de o singură faţă-palidă, dar de acela al cărui 
pumn e mai greu decât pumnii multora la un loc. 

— Acela nu poate fi decât Old Shatterhand. 

— El este. E prin apropiere. Şi cu el mai sunt mulţi. Old 
Firehand, Winnetou, vânătorul lungan şi grăsan, o ceată de 
vreo cinci ori câte zece capete. Am venit ca să vă aduc 
scalpurile lor. 

— Uf! strigă bătrânul, şi „uf” făcură şi ceilalţi. Chipul de 
moşneag al lui Nanap-neav luă o expresie de asemenea 
încordare, încât parcă nu se mai cunoştea nici o cută pe ea. 
Marele-Lup să povestească - Îl îndemnă bătrânul. 


Acesta făcu ce i se ceruse, având grijă să pună persoana sa 
şi faptele sale într-o lumină cât mai favorabilă. Ceilalţi 
şedeau nemişcaţi, ascultându-l cu cea mai mare atenţie. Îşi 
încheie raportul cu cuvintele: 

— Nanap-neav îmi va da încă cincizeci de războinici ca să 
îi atac prin surprindere pe aceşti câini. Scalpurile lor 
trebuie să fie prinse de brâiele noastre încă înainte de 
mijirea zorilor. 

Cutele bătrânului se adânciră iarăşi; îşi încruntă 
sprâncenele şi nasul său acvilin părea mult mai subţire şi 
mai proeminent. 

— Încă înainte de zori? întrebă. Astea sunt cuvintele unui 
războinic? Feţele-palide vor pieirea noastră, şi acum Marele 
Duh i-a dat pe mâna noastră pe cei mai renumiţi,şi mai 
nobili dintre ei, să moară repede şi fără dureri, cum moare 
un copil în braţele mamei sale. Ce spun fraţii mei de aceste 
cuvinte ale Marelui-Lup? 

— Albii trebuie să moară la stâlpul schingiuirii - răspunse 
una dintre căpetenii. 

— Trebuie să-i prindem de vii - zise o altă căpetenie. 

— Cu cât sunt mai renumiţi, cu atât să le fie chinurile mai 
cumplite - adăugă al treilea. 

— Fraţii mei au vorbit bine - Îi lăudă bătrânul. Vom prinde 
câinii de vii. 

— Bătrâna-Căpetenie să se gândească ce bărbaţi se află 
printre ei! îi preveni Marele-Lup. Toate duhurile rele s-au 
vârât în armele lor şi... 

— Ajunge! îl întrerupse bătrânul mânios. Ştiu ce forţe şi ce 
îndemânare le-au fost date acestor oameni, dar avem destui 
războinici ca să-i strivim. Îţi dau trei sute de războinici şi ai 
să-mi aduci câteva feţe-palide în viaţă. Ai cu tine cincizeci 
de bărbaţi, cu cei de aici veţi fi şapte bărbaţi roşii pentru un 
alb. Trebuie să reuşiţi să-i prindeţi şi să-i legaţi până nici nu 
s-au trezit bine. Luaţi curele multe cu voi! Vino acum. Am să 
aleg oamenii care să te însoţească. 


Se ridicară şi trecură de la un foc la altul. În curând, cei 
trei sute de războinici erau adunaţi, şi mai aleseră cincizeci 
pentru paza cailor, căci nu se puteau duce călare chiar 
până la tabăra albilor. Marele-Lup le explică războinicilor ce 
aveau de făcut, le descrise situaţia exact şi, în cele din 
urmă, le comunică planul de atac. Apoi indienii încălecară. 

Porniră pe acelaşi drum pe care venise Marele-Lup, dar 
numai până la defileul principal. Acolo descălecară spre a 
lăsa caii în urmă, sub paza celor cincizeci de oameni. Dată 
fiind superioritatea numerică pe care o aveau, se putea 
spune că expediţia era cu totul lipsită de primejdie; totuşi, 
exista primejdia ca apropiindu-se tiptil de albi, caii acestora 
să-i adulmece şi să le trădeze prezenţa, fornăind şi 
agitându-se. Ce se putea face spre a evita asta? Căpetenia 
puse întrebarea cu voce tare, ca să-l audă toţi în jur. Atunci 
unul dintre războinici se aplecă şi smulse o plantă pe care i- 
o arătă, spunând: 

— lată un mijloc sigur să le zăpăcim mirosul. 

Căpetenia recunoscu planta după miros. Era salvie. Există 
în vestul îndepărtat regiuni vaste, suprafeţe de kilometri 
pătraţi, acoperite cu salvie. Şi în partea asta a defileului în 
care soarele pătrundea, această buruiană creştea din 
belşug. Ideea era bună şi o puseră numaidecât în practică. 
Indienii îşi frecară mâinile şi hainele cu salvie. Parfumul era 
puternic, aşa că aveau toate şansele să înşele mirosul cailor. 
Afară de asta, Marele-Lup mai observă că slabul curent de 
aer ce se putea constata venea din faţă, urcând pe firul văii, 
fiind astfel favorabil indienilor. 

Acum porniră mai departe pe jos, cale de vreo trei mile 
engleze. Întâi se putea înainta lungind pasul în voie, după 
vreo două mile însă se impunea să păşească prudent, 
înaintară mereu, încet, ca nişte şerpi. Şase sute de picioare 
călcau fără să se audă cel mai uşor zgomot; nici o pietricică 
nu fu urnită din loc, nici o ramură nu fu ruptă. Deodată, 
Marele-Lup, care mergea în frunte, se opri. Văzu focul de 
pază. Tocmai în acel moment, Old Firehand inspecta 


posturile. Căpetenia văzuse încă la lumina zilei că se 
puseseră santinele în josul şi-n susul taberei. În primul 
rând, trebuiau scoşi din luptă aceşti paznici... 

Comandă oprirea cu voce înceată, şi spuse către doi 
războinici să-l urmeze. Se culcară la pământ şi înaintară 
târându-se. În curând ajunseră la postul de pază din partea 
superioara a văii. Straja se uita după Old Firehand, care 
tocmai pleca, şi stătea astfel cu spatele către indieni. 
Deodată, simţi două mâini prinzându-l de gât, alte două 
perechi de mâini îl prinseră de braţe şi de picioare; nu mai 
putea respira; îşi pierdu cunoştinţa şi când îşi reveni, era 
legat fedeleş şi avea un căluş în gură. Lângă el şedea un 
indian care-şi ţinea cuțitul cu vârful pe pieptul lui. 

Între timp, stinseseră focul, şi căpetenia luase din nou doi 
războinici cu el. Acum urma paznicul din josul văii. Trebuia 
deci să treacă pe lângă tabără. De aceea cei trei indieni 
merseră prin apă, pentru ca dincolo, pe unde nu mai era 
nimeni, să înainteze iarăşi târându-se. Era de presupus că 
cele două strâji se postaseră la distanţe egale de tabără, 
astfel nu era greu să calculezi cât era de mers până acolo. 
Apa avea un luciu fosforescent şi clipocitul putea de 
asemenea să-i trădeze; de aceea, indienii mai înaintară 
târâş o bucată de drum pe malul celălalt, apoi traversară 
apa, din nou, revenind pe partea de dincoace, şi continuând 
în patru labe. Nu peste mult timp zăriră straja; stătea la 
vreo şase paşi de ei, uitându-se în lături. Peste o clipă urmă 
un salt, un tropăit de picioare înăbuşit, care nu dură mult. 
Astfel că şi acest paznic era redus la tăcere. Cei doi 
războinici rămaseră cu el, iar Marele-Lup se întoarse singur 
prin apă ca să dea lovitura principală. 

Caii stăteau în două grupuri între tabără şi cele două 
posturi de pază. Până acum rămăseseră liniştiţi; dar dacă 
indienii treceau în imediata lor apropiere, nu se putea să 
nu-i simtă, în pofida mirosului de salvie. De aceea Marele- 
Lup găsi nimerit să-şi conducă oamenii tot prin apă. Asta se 
petrecu într-o linişte perfectă. Ajunşi dincolo, toţi se culcară 


la pământ, pentru a parcurge târâş distanţa rămasă, de 
vreo sută de paşi, până-n dreptul taberei. Cea mai mare 
greutate consta în faptul că un număr aşa de mare de 
oameni trebuia să se mişte înghesuiți într-un spaţiu atât de 
restrâns, şi încă fără nici cel mai uşor zgomot, în timp ce 
stăteau culcaţi pe jos, adunaţi laolaltă în dreptul albilor şi al 
cailor, aceştia începură să dea totuşi semne de nelinişte. 
Acum trebuia acţionat, repede. 

— Înainte! comandă Marele-Lup cu voce scăzută. Săriră 
repede peste pârâu. Niciunul dintre albi nu era treaz; 
adormiseră de curând, dormind deci adânc, şi se 
strânseseră laolaltă, aşa încât cei trei sute de indieni abia 
aveau loc să se mişte. Câte cinci-şase sau şi mai mulţi se 
aruncau asupra câte unui alb, îl ridicau şi-l împingeau în 
braţele celor care veneau după ei, pentru a se apuca îndată 
de prinderea unui al doilea, unui al treilea, şi aşa mai 
departe. Aşa de repede se petrecură toate, încât albii se 
aflau în mâinile indienilor înainte de a se fi trezit bine din 
somn. Şi contrar obiceiului indian de a însoţi orice atac cu 
urlete de război, aceşti utahi lucrau aproape fără să se 
audă cel mai uşor zgomot; abia când albii izbucniră în 
exclamaţii, scoaseră nişte ţipete stridente ce răsunau prin 
noapte până departe, răsfrânte -într-un ecou multiplu de 
pereţii defileului. 

Se făcuse o învălmăşeală de trupuri, braţe şi picioare ce 
nu se puteau distinge unele de altele prin întuneric. Numai 
Old Firehand, Old Shatterhand, Winnetou şi încă vreo 
câţiva apucaseră să sară în picioare şi să-şi asigure o 
acoperire din spate pe lângă peretele de stâncă. Acum se 
apărau cu cuţitele şi revolverele împotriva duşmanilor mult 
superiori ca număr, care însă nu foloseau armele, pentru că 
voiau să-i prindă pe albi de vii... În cele din urmă, cei câţiva 
fură atât de înghesuiți, că nu-şi mai puteau mişca braţele ca 
să se apere. Îi turtiră şi-i legară ca şi pe tovarăşii lor. Un 
urlet general ce te zguduia până-n măduvă anunţă că 
atacul se terminase cu victoria indienilor. 


După aceea, Marele-Lup porunci să se aprindă focul. La 
lumina flăcărilor se văzu că erau peste douăzeci de indieni 
răniţi, sau poate chiar morţi. 

— O să mi-o plătească aceşti câini prin chinuri înzecite! 
scrâşni căpetenia. O să le tăiem pielea în fâşii de pe trup! 
Toţi or să moară de o moarte cumplită! Luaţi morţii, luaţi 
caii şi armele feţelor-palide. Trebuie să ne întoarcem. 

— Cine să se atingă de flinta fermecată a vânătorului alb? 
întrebă unul. E primejdioasă pentru cel ce pune mâna pe 
ea. 

— O lăsăm unde e şi ridicăm un morman de pietre 
deasupra, ca să nu se atingă de ea nici un războinic roşu. 
Unde e? 

Se apucară s-o caute cu făclii, dar n-o găsiră; dispăruse. 
Adineauri, când Old Shatterhand se trezise în plină zarvă a 
bătăliei şi sărise în picioare, cineva i-o smulse şi o aruncase; 
dar el refuză să-l lămurească pe Marele-Lup. Utahii îl 
văzuseră în ajun cu arma în mână şi nu puteau pricepe cum 
de dispăruse. Câtă vreme zăboveau pe aici, flinta vrăjită 
putea să-şi manifeste cumva puterile misterioase, de aceea 
Marele-Lup, cuprins de o vagă teamă, porunci: 

— Legaţi prizonierii de caii lor şi apoi să plecăm!Pugşca a 
fost făcută de un duh rău. Nu trebuie să rămânem aici. 

Ascultară numaidecât de această poruncă, aşa că trecuse 
doar cu puţin mai mult de o oră când indienii superstiţioşi 
porniră. 

Marele-Lup nu ştia că Old Firehand pusese un al treilea 
paznic! Acesta avea ordin să vegheze în strunga îngustă; şi 
cine era? Tocmai Droll, care aştepta să fie schimbat abia 
peste două ore. Hobble-Frank se dusese de bună voie cu el, 
ca să mai stea de vorbă cu vărul său despre patria iubită. 
Şedeau în beznă, se întreţineau cu voce scăzută şi din când 
în când trăgeau cu urechea spre interiorul defileului, ca să- 
şi dea seama dacă se aude ceva. 

Deodată auziră un zgomot suspect dinspre ieşirea din 
strungă. 


— Ascultă! şopti Frank către vărul său. Ai auzit ceva? 

— Da, am auzit - răspunse acesta la fel de şuşotit. Ce-a 
fost? 

— Trebuie să se fi sculat mai mulţi dintre ai noştri. 

— Nu, nu-i asta. Trebuie să fie mulţi, mulţi oameni. E un 
tropăâit de cel puţin două sute de perechi de picioare... 

Se întrerupse speriat, căci acum cei atacați se treziseră şi 
ridicaseră vocea. 

— Dumnezeii ei de treabă! Asta-i o luptă! sări Hobble- 
Frank. Mi se pare că am cam fost atacați! 

— D-apoi sigur că am fost atacați! încuviinţă Droll. Trebuie 
să fie nişte pramatii de indieni, dacă nu-i cu supărare! 

Şi îndată după aceea răsună sfâşietorul strigăt de război al 
indienilor. 

— Doamne păzeşte şi ne apără! Ei sunt! strigă Frank. Hai, 
şo pe ei! Haide, repede! 

Îl apucă pe Droll de braţ ca să-l tragă după el; dar 
vânătorul, cunoscut pentru viclenia sa, îl reţinu, zicând: 

— Stai aici! Nu te grăbi să ieşi! Dacă indienii întreprind 
acum, la vreme de noapte, un atac, apoi să ştii că sunt mulţi 
laolaltă, aşa că nu poţi fi destul de prudent. Să vedem întâi 
cum stau lucrurile. Ia hai să ne culcăm pe jos şi să ne 
apropiem târâş. 

Se strecurară în patru labe până la ieşirea din strungă. De 
acolo văzură cu tot întunericul că tovarăşii lor erau 
pierduţi. Prea era mare superioritatea numerică a 
indienilor. La stânga lor se dădea o luptă. Se auziră 
pocnetele armelor lui Old Firehand, Old Shatterhand şi 
Winnetou, dar nu multă vreme, apoi strigătul de victorie al 
indienilor din sute de guri. Tocmai în faţa ieşirii din strungă, 
locul era liber. 

— Vino repede după mine şi peste apă! îi şopti Droll lui 
Frank. 

Se furişă cât putu de repede şi de prudent, în patru labe; 
Frank după el. Înaintând aşa; acesta dădu cu mâna peste 
un obiect tare şi lunguieţ: o armă cu culasa sferică. „Puşca 


automată a lui Old Shatterhand” - Îi trecu prin minte 
fulgerător. Luă puşca cu el. 

Amândoi ajunseră cu bine la apă şi apoi la malul celălalt. 
Acolo Droll îl luă pe Hobble-Frank de mână şi-l trase după 
el, la vale, înspre sud. Fuga lor izbuti pentru că era 
întuneric beznă şi pentru că paşii lor nu se auzeau în 
mijlocul urletelor de victorie. În curând spaţiul între apă şi 
peretele stâncos se îngustă atât de mult, încât Droll zise: 

— Trebuie să trecem iar pe malul stâng. Pe acolo o fi fiind 
un loc de trecere. 

Trecură iar pârâul. Spre norocul lor, se aflau acum cu mult 
în josul locului unde stătuse de veghe omul lor. Alergară 
mai departe, lovindu-se ba de peretele de stâncă, ba de 
pietroaiele de pe jos, până ce nu mai auziră vocile 
indienilor. Atunci Hobble-Frank îl opri pe vărul său şi-i 
spuse pe un ton de reproş: 

— Acum opreşte-te odată, mă, fir-ai al naibii! În fond, de ce 
ai rupt-o la fugă şi m-ai ademenit şi pe mine în mod ruşinos 
să fug cu tine? Tu n-ai nici o urmă de simţ al onoarei în 
sinea ta? 

— Simţ al onoarei? răspunse Droll, suflând din greu, 
voluminos cum era. L.-oi fi având în sinea mea, dar cine vrea 
să păstreze simţul ăsta trebuie să se păstreze întâi pe sine. 
De-aia am fugit. 

— Dar, de fapt, e ceva nepermis! 

— Aşa? De ce să fie nepermis, la o adică? 

— Pentru că era de datoria noastră să ne salvăm prietenii. 

— Aşa! Şi în ce chip ai fi vrut tu să-i salvezi? 

— Ar fi trebuit să ne năpustim asupra indienilor, să-i 
cotonogim şi să-i înjunghiem! 

— Hi-hi-hi! Să-i cotonogim şi să-i înjunghiem! râse Droll în 
felul lui caracteristic. Cu asta nu reuşeam decât să ne facă 
şi pe noi prizonieri. 

— Prizonieri? Crezi cumva că tovarăşii noştri au fost 
prinşi, împuşcaţi, înjunghiaţi şi zdrobiţi? 


— Nu, nu i-au trimis pe lumea ailaltă, asta-i precis, ai auzit 
împuşcăturile? 

— Da. 

— Şi cine a tras, mă rog? Poate indienii? 

— Ba nu, că ce am auzit erau focuri de revolver. 

— Indienii nici nu şi-au întrebuințat puştile; intenţia lor a 
fost să-i prindă pe albi de vii, ca să-i poată schinjui cât mai 
bine pe urmă. De-aia au plecat. Acuma suntem salvaţi 
barem noi doi, şi putem să facem mai mult pentru prietenii 
noştri decât dacă ne prindeau şi pe noi. 

— Aici ai dreptate, vere, ai dreptate! Mi-ai luat un pietroi 
de pe inimă. N-aş vrea cumva să se cheme că Hobble-Frank 
cel cu renume mondial a şters putina în timp ce tovarăşii săi 
erau în primejdie de moarte! Ferească sfântul! Mai bine mă 
arunc în toiul luptei. Povestea asta m-a întors pe dos! 

— Şi eu sunt complet zdruncinat şi speriat; dar chiar să 
mă aiurească, asta nu! Să stăm şi să vedem! 

— E uşor de spus. Ce fel de indieni or fi fost? 

— Mai întrebi? Utabhi, fireşte. Marele-Lup nu s-a întors în 
tabăra lor, a ştiut pesemne că mai sunt alţi utahi în 
apropiere şi i-a adus pe alt drum. Cum nu ştim în ce direcţie 
pleacă acum, nu putem rămâne aici; trebuie să mergem mai 
departe, până găsim un loc unde putem să ne ascundem 
bine. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă? Păi, stai să se facă ziuă, atunci examinăm 
urmele şi alergăm după indieni atâta vreme până aflăm ce 
putem face pentru prietenii noştri. Hai! 

Îl luă pe Frank din nou de braţ, atingând astfel puşca 
automată. 

— Ce-i asta? zise. Ai două puşti? 

— Da, când ne duceam târâş spre apă, am găsit arma 
automată a lui Old Shatterhand. 

— Ce bine! E minunat! Ne poate fi de mare folos. Dar te 
pricepi să umbli cu ea? 


— Bineînţeles! Sunt de atâta vreme cu Old Shatterhand, 
că-i cunosc arma destul de bine. Vai de indieni şi vai de tot 
vestul sălbatic dacă le smulge prietenilor noştri măcar şi un 
singur fir de păr fals! Sunt un om bun; sunt, ca să zic aşa, o 
podoabă de om. Dar când mă supăr, fac praf toată istoria 
omenirii! 

Strânse pumnul şi-l scutură ameninţător în direcţia 
indienilor. 

Înaintau în grabă, mereu spre sud, între apa din dreapta 
lor şi peretele de stâncă din stânga, până ce, cam după o 
oră, ajunseră la o cotitură a defileului, înspre est. Peste 
unghiul format astfel, se ivi pe cer, la dreapta lor, luna, care 
de aici se vedea, fiindcă în partea asta peretele era despicat 
de altă strungă transversală, ce se deschidea din defileul 
principal. Droll se opri şi zise: 

— Stai! Aici trebuie să chibzuim bine încotro o luăm, hăis 
sau cea. 

— Nu încape nici o discuţie - fu de părere Hobble-Frank. 
Trebuie să trecem prin strunga laterală, fiindcă e de 
presupus că indienii vor să rămână în defileul principal. 
Dacă ne ascundem în ulicioara asta, o să treacă prin faţa 
noastră, şi mâine dimineaţă putem să ne luăm după ei. Ce 
zici? 

— Hm, ideea nu e proastă, mai ales că luna stă tocmai 
peste strunga asta şi ne serveşte de felinar. 

— Da,doamna lună-mi picură în suflet mângâiere şi mă 
sărută sorbind torentele de lacrimi spumegânde de pe 
inima mea secătuită de mânie. Să-i urăm dulcile raze! Poate 
că blânda lumină ne conduce spre un loc unde ne putem 
ascunde bine, şi asta-i principalul. 

Săriră peste pârâu şi pătrunseră în valea laterală, unde nu 
curgea pentru moment nici o apă, dar se cunoştea că în alt 
anotimp tot fundul văii acesteia înguste era albia unui 
torent. Direcţia în care mergeau acum era drept spre apus. 
Merseseră poate vreo jumătate de oră, când, deodată, se 
opriră, foarte plăcut surprinşi. Peretele stâncos din dreapta 


se isprăvea brusc, formând un unghi ascuţit cu un alt 
perete de stâncă venind dinspre nord. Şi în faţa lor nu se 
afla cumva o câmpie, ci o pădure, o pădure adevărată, cum 
nici un străin, necunoscător al acestor locuri, n-ar fi putut-o 
bănui pe aici. Deasupra unui lăstăriş nu prea bogat, se 
bolteau crengi cu frunzişul des, aşa încât razele lunii nu 
pătrundeau decât prin unele locuri. Era „Pădurea-apei”, 
unde utahii îşi aşezaseră tabăra de război. 

Depresiunea de teren pe care o acoperea se întindea 
drept dinspre nord către sud, paralel cu defileul principal, 
situat nu mai departe de o jumătate de ceas de mers. Între 
ele existau cărări de trecere, şi anume două văi 
transversale, una mai înspre nord, pe unde trecuse Marele- 
Lup, şi alta mai la sud, prin care veniseră Droll şi cu Frank. 
Aceste două văi transversale situate în direcţia est-vest 
formau cu defileul şi cu pădurea un dreptunghi, a cărui faţă 
interioară era căptuşită cu acele blocuri de stâncă de-a 
lungul cărora mergeai ore-n şir, şi-n care torenţii îşi 
săpaseră aproape vertical drumul lung de sute de picioare. 

— O pădure, un codru cu arbori şi copaci veritabili! strigă 
Frank. Nici nu puteam nimeri mai bine, că aici găsim un 
ascunziş cum scrie la carte. Nu-i aşa? 

— Nu - zise mătuşa Droll. Pădurea asta mi se pare 
suspectă. Ba chiar de temut. Cine ştie mai bine că aici se 
află o pădure, noi oare, sau indienii? 

— Ei, indivizii roşii! 

— Vezi? Şi vor fi ştiind la fel de bine ca noi să te poţi 
ascunde într-o pădure. Nu ţi-am mai explicat o dată că 
trebuie să fie şi alţi indieni prin apropiere? 

— Da, că de la ei şi-a luat Marele-Lup trupa de ajutor. 

— Şi unde crezi că vor fi stând oamenii ăştia? în defileul 
pustiu şi stâncos, sau în pădurea plăcută? Sunt convins că 
avem toate motivele să fim foarte prudenţi. Hai să trecem 
repede până la tufişuri, şi-apoi ne vârâm pe sub ele şi 
ascultăm dacă se mişcă ceva. 


Se repeziră peste partea descoperită, luminată de lună. 
Ajunşi sub copaci, se lăsară pe vine, stând pe loc ca să tragă 
cu urechea. Nu se auzea nimic. Nici măcar o frunză nu se 
mişca. Dar Droll trase aerul pe nas şi întrebă încet: 

— Frank, ia adulmecă şi tu: parcă miroase a fum, nu ţi se 
pare? 

— Ba da - răspunse acesta - dar abia se simte. E o 
jumătate de idee dintr-un sfert de urmă de miros. 

— Fiindcă vine de departe. Trebuie să cercetăm 
chestiunea, deci să ne mai apropiem. 

Păşiră înainte încet, tiptil, ţinându-se de mână. Era 
întuneric sub acoperişul de frunze, şi fură nevoiţi să se 
bizuie mai mult pe pipăit. Pe măsură ce înaintau, mirosul de 
fum devenea tot mai simţitor. Se furişară mai departe, până 
ce zăriră o vagă lumină ce provenea de la un foc. Acum se 
auzeau, din depărtare, sunetele nelămurite ale unor voci 
omeneşti. Pădurea părea să se lărgească mai spre dreapta. 
Se îndreptară într-acolo şi în curând văzură câteva focuri. 

O tabără mare, mare - şopti Droll. Trebuie să fie a 
războinicilor utahi, care se adună pentru campania 
împotriva indienilor navajo. În orice caz, sunt câteva sute. 

— Nu-i nimic. Trebuie să ne apropiem. Vreau să ştiu ce o 
să se întâmple cu Old Shatterhand şi cu ceilalţi. Trebuie să. 

Fu întrerupt deodată de nişte urlete de triumf scoase de 
multe, multe guri. 

— Ah! Se vede c-au adus prizonierii - zise Droll. 

Marele-Lup a venit dinspre nord, iar noi dinspre sud. 
Acum trebuie să aflăm ce au de gând să le facă. 

Până aici înaintaseră în picioare; dar acum trebuia să se 
apropie târâş. Se lăsară deci pe pământ şi înaintară mai 
departe târându-se. După câtva timp dădură de peretele de 
stâncă ce părea să se înalțe până la cer, şi care mărginea 
pădurea în partea dinspre est. Continuară să înainteze de-a 
lungul lui, rămânând unul lângă altul. Aveau acum focurile 
în stânga lor şi în curând zăriră capătul dinspre miazăzi al 
micului lac, pe al cărui mal vestic ardea focul căpeteniilor. 


Se târâră în direcţia aceea, până ce ajunseră la un copac 
înalt, care-şi avea primele ramuri destul de jos ca să le poţi 
apuca. În clipa aceea se aruncau lemne în focul amintit; 
flăcările ţâşniră mai sus şi luminară feţele-palide care 
tocmai soseau. 

— Acuma trebuie să fim foarte atenţi - zise Droll. Ştii să te 
ca ţări, vere? 

— Ca o veveriţă! 

— Atunci, haidem în pom! De sus o să avem o privelişte 
mult mai vastă şi mai frumoasă decât de-aici: 

Se urcară în copac şi se instalară printre crengi, bine 
ascunşi. 

Prizonierii veniseră pe jos, deci nu aveau picioarele legate. 
Fură conduşi la focul la care se aşezaseră din nou 
căpeteniile, printre ele, fireşte, şi Marele-Lup. Acesta 
scosese penele de vultur pe care le ascunsese în brâu şi le 
pusese iar în cap. Era învingător şi câştigase dreptul de a 
purta din nou semnele distinctive ale rangului său. Ochii îi 
erau îndreptaţi asupra albilor, aruncându-le priviri de 
panteră flămândă, dar nu spunea încă nimic, având în 
vedere că era dreptul căpeteniei celei mai bătrâne să ia 
întâi cuvântul. 

Nanap-neav, bătrânul, îşi plimba privirea de la un 
prizonier la altul, până se opriră asupra lui Winnetou. 

— Cine eşti tu? îl întrebă. Ai vreun nume, şi cum îl cheamă 
pe câinele râios care ţi-a fost tată? 

Se aşteptase, probabil, ca apaşul, mândru, să nu-i 
răspundă de loc; dar Winnetou zise liniştit: 

— Cine nu mă cunoaşte, e un vierme orb care se hrăneşte 
din gunoaie. Sunt Winnetou, căpetenia apaşilor. 

— Tu nu eşti o căpetenie, nu eşti un războinic, ci un hoit de 
şobolan! îl batjocori bătrânul. Aceste feţe-palide or să 
moară toate de moartea cea mai onorabilă, la stâlpul 
schingiuirii; pe tine, însă, o să te aruncăm în apa asta, să te 
mănânce peştii şi racii. 


— Nanap-neav e un om bătrân; a văzut multe veri şi multe 
ierni şi a adunat multă experienţă. Şi, totuşi, nu pare să fi 
aflat că Winnetou nu se lasă batjocorit fără să se răzbune. 
Căpetenia apaşilor e gata să sufere toate chinurile, dar nu 
permite să fie jignit de un utah! 

— Ce vrei să-mi faci? zise bătrânul râzând. Mâinile îţi sunt 
legate. 

— Nanap-neav să se gândească ce uşor e pentru un om 
liber şi înarmat să fie grosolan cu un prizonier legat de 
mâini! Dar demn nu este! Un războinic mândru refuză cu 
dispreţ să spună astfel de vorbe, şi dacă Nanap-neav nu 
vrea să ţină seama de asta, n-are decât să suporte urmările! 

— Ce urmări? Nasul tău a mirosit vreodată un şacal 
puturos de care se fereşte chiar şi vulturul negru care se 
hrăneşte cu hoituri? Un astfel de şacal eşti tu! Duhoarea pe 
care o răspândeşti... 

Nu putu continua. Un țipăt de spaimă scăpă din gâtlejul 
utahilor din apropiere. Winnetou făcuse un salt mare, 
năpustindu-se asupra bătrânului, îl răsturnase astfel, apoi îl 
lovi cu picioarele de câteva ori în piept şi în cap, şi se 
întoarse la locul lui. 

După strigătul de spaimă, urmă o linişte adâncă, aşa că se 
auziră limpede cuvintele apaşului: 

— Winnetou l-a prevenit. Nanap-neav nu voia să audă şi 
acum n-o să mai jignească niciodată vreun apaş. 

Celelalte căpetenii săriseră în picioare ca să-l examineze 
pe bătrân. Avea ţeasta spartă într-o parte, la fel şi coşul 
pieptului. Era mort. Războinicii roşii se înghesuiră în jurul 
lui, cu cuţitele în mână, aruncând priviri însetate de sânge 
asupra lui Winnetou. S-ar crede că fapta apaşului i-ar fi 
aţâţat pe utahi să-şi manifeste furia urlând; dar nu era aşa. 
Mânia lor rămase mută, mai ales că Marele-Lup ridică mâna 
şi porunci: 

— Înapoi! Apaşul l-a omorât pe Bătrâna-Căpetenie ca să 
moară repede şi fără chinuri. S-a gândit că o să vă repeziţi 
să-l omorâţi îndată. Dar s-a înşelat. Va muri de o moarte 


cum n-a mai avut-o nici un alt om. Vom sta la sfat ca să 
hotărâm în ce fel. Duceţi-l pe bătrân de-aici, învelit în 
pătura sa, ca să nu se bucure aceşti câini albi de priveliştea 
leşului său. Vor fi sacrificați cu toţii la mormântul lui. 
Howgh! 

Prizonierii fură transportaţi într-un luminiş mai mic, unde 
ardea un singur foc. Acum le legară şi picioarele şi-i 
culcară. Şase războinici înarmaţi se aşezară de jur împrejur 
sub copaci, ca să-i păzească. Evadarea părea absolut 
imposibilă. 

De pe locurile lor înălțate, Droll şi Frank văzuseră foarte 
bine toată scena. Copacul pe care se urcaseră era la vreo 
sută de paşi de focul căpeteniilor, aşa că auziră majoritatea 
cuvintelor rostite. Acum totul era să găsească locul unde 
fuseseră duşi prizonierii. 

Tocmai când coborâră din copac, se aduseră armele şi 
celelalte obiecte luate ca pradă şi fură depuse lângă 
căpetenii. Pe urmă nu mai rămaseră la focul de pe mal 
decât căpeteniile. Trebuia să existe un motiv ca ceilalţi să 
nu fie atraşi de pradă: ceva îi atrăgea în altă parte. Deodată 
se auziră nişte sunete ciudate, tânguitoare. Câtva timp 
doar, o singură voce se înălța astfel, apoi îi urmă un cor 
întreg. Asta fără întrerupere, când mai slab, când mai tare. 

— Ştii ce-i asta? îl întrebă Droll pe vărul său din 
Moritzburg. 

— O fi cântecul morţii pentru Bătrâna-Căpetenie? 

— Aşa e. 

— Foarte important lucru pentru noi, fiindcă cu bocetele 
astea o să le vină greu să ne audă. Trebuie să le facem 
neapărat o vizită prietenilor noştri. Principalul e să le 
desfacem sau să le tăiem legăturile. Dacă locul în care se 
află nu e prea departe de focul căpeteniilor, atunci am 
câştigat partida. Mare noroc că aici, pe sub copaci, e aşa de 
întuneric. Focurile nu ne stingheresc, dimpotrivă, fiindcă 
putem distinge pe unde sunt indienii şi ne putem feri de ei. 


— Bine zici. Dar hai iar târâş, şi pe-aci ţi-e drumul! O iau 
înainte. 

— Dar de ce tu? 

— Pentru că sunt de mai multă vreme în vest decât tine şi 
mă pricep la iscoditul pe brânci mai bine decât tine. 

— Ia nu mai vorbi aşa! Nu mai fi atât de încrezut: Dar 
pentru că eşti vărul meu iubit, îţi acord întâietatea. Dacă pe 
acolo, în faţă, vine vreunul şi vrea să te înjunghie, să zici 
numai Cârc, şi-ţi vin eu din urmă în ajutor. 

Se furişară trecând cam la cincizeci de paşi de căpetenii şi 
ajunseră neobservaţi în apropierea focului unde zăceau 
prizonierii. Fireşte că li se întâmplă de mai multe ori să 
treacă vreun indian foarte aproape de ei. O dată Frank se 
văzu silit să se arunce iute ca fulgerul într-o parte, ca să nu- 
l atingă cu piciorul un indian care trecea în grabă. Mai 
încolo însă, acest du-te-vino încetă. Cei care luaseră asupra 
lor jelitul stăteau în jurul mortului, iar ceilalţi se culcaseră 
să doarmă măcar o oră. 

Aşa ajunseră cei doi până-n spatele paznicilor postați în 
jurul luminişului cu prizonierii. Droll era culcat după un 
copac, iar Frank după cel vecin. Focul scăzuse şi flăcările 
abia mai luminau. Cu greu se mai distingeau figurile 
prizonierilor. Droll se târi câţiva metri mai în dreapta, apoi 
câţiva metri mai în stânga, fără să zărească un paznic. 
Revenind apoi lângă Frank, îi şopti: 

— Momentul mi se pare prielnic. Îl vezi pe Old 
Shatterhand? 

— Da. E primul din partea asta. 

— Du-te târâş până la el şi rămâi acolo, ţeapăn, de parc-ai 
fi şi tu legat. 

— Dar tu? 

— Eu mă duc pe la Old Firehand şi Winnetou, care stau 
dincolo. 

— Asta-i primejdios! 

— Nu-i mai mare primejdie decât pe aici. Ce-o să se mai 
bucure Old Shatterhand când o să-şi recapete puşca 


automată! Hai, grăbeşte-te! 

Flacăra scăzu şi mai mult, aşa încât focul părea să se 
stingă; se făcu întuneric de nu se mai puteau distinge 
prizonierii. Unul dintre paznici se apropie de foc ca să mai 
pună un lemn, dar până să se aprindă, Droll şi Frank 
profitaseră de întunecime; amândoi ajunseseră unde 
trebuia. 

Frank se întinsese lângă Old Shatterhand. Cu picioarele 
ţepene, de parc-ar fi fost legate, împinse arma automată 
spre vecinul său, apoi îşi strânse braţele de-a lungul 
trupului, ca să creadă paznicii că e legat fedeleş. 

— Tu eşti, Frank? întrebă Old Shatterhand. Unde e Droll? 

— E dincolo, lângă Old Firehand şi Winnetou. 

— Har Domnului că aţi găsit urmele şi că aţi putut veni 
încă înainte de mijitul zorilor! 

— Va să zică, ştiaţi că o să venim? 

— Bineînţeles! Când indienii au aprins focul, am văzut că 
nu sunteţi printre cei prinşi. Indienii mi-au căutat arma. Mi- 
era teamă că or să vă găsească. Dar s-au întors fără voi, şi 
dispăruse şi puşca mea; asta m-a lămurit. 

Ei da, fără noi vă duceaţi pe copcă! 

— Ei, nu tocmai. la uită-te aici! 

Frank se uită spre el şi văzu că vânătorul îşi arată mâna 
dreaptă liberă. 

— Mâna asta am şi slobozit-o - continuă Old Shatterhand. 
Pe cealaltă o desfăceam peste vreun sfert de oră. Am un 
briceag în buzunărelul meu secret, şi acest briceag ar fi 
trecut de la unul la altul, aşa că în puţin timp eram toţi cu 
legăturile tăiate. Apoi săream în picioare şi alergam la 
arme, că sunt adunate dincolo, la căpetenii. Dar mai bine că 
ne-aţi găsit. V-aţi luat după indieni? 

— Ba nu. Am dat bir cu fugiţii, alergând mereu în josul 
defileului, până am ajuns la o strungă laterală unde am 
putut să ne pitim. Aveam intenţia să căutăm urmele 
indienilor mai târziu, la lumina zilei, ca să vedem ce putem 
face pentru voi. 


— Aşa că, în fond, nu e meritul vostru că aţi găsit pădurea 
asta? 

— Nu, pădurea n-am câştigat-o prin merite; dar curn 
întâmplarea ne-a adus-o în cale, sper că n-o să ne luaţi în 
nume de rău că ne-am permis să vă facem vizita de rigoare 
cuvenită de Anul nou. 

— Te asigur că apreciez din plin, dragă Frank! Dar trage-ţi 
arma mai aproape, s-ar putea s-o vadă. Şi dă-mi cuțitul tău 
ca să tai legăturile vecinului meu; el o să-l dea apoi mai 
departe. 

— Şi pe urmă, când toţi vor fi scăpaţi de curele, sărim întâi 
la arme, poi alergăm la cai, şi p-aci ţi-e drumul! 

— Ba nu, stăm pe loc. Dacă sărim întâi la arme, pe urmă la 
cai, s-ar produce o învălmăşeală cumplită. Nimeni nu şi-ar 
găsi destul de repede puşca şi cuțitul şi restul lucrurilor. 
Indienii s-ar năpusti asupra noastră, anume după căpetenii. 

— Asta-i o idee straşnică! 

— Punem mâna pe căpetenii şi suntem asiguraţi că nu ni 
se întâmplă nimic. Acum, tăcere. Focul iar a scăzut, aşa că 
poate n-or să vadă paznicii că mişcăm braţele. 

Îşi tăie legăturile, apoi pe ale vecinului său. Acesta dădu 
cuțitul mai departe, apoi circulă de la unul la altul şi trecu 
din gură în gură indicaţia lui Old Shatterhand, să se 
grăbească spre căpetenii îndată ce focul va fi stins. 

— Când va fi stins focul? bombăni Frank. Şi cum vrei să 
faci asta? 

— Ai să vezi. Dar de stins, trebuie stins, altfel ne nimeresc 
gloanţele paznicilor. 

Acum toţi erau pregătiţi. Old Shatterhand aşteptă până ce 
omul de lângă foc era ocupat să pună din nou lemne pe jar, 
aşa că flăcările erau înăbugşite pentru câteva minute. Atunci 
sări în picioare, se repezi la el, îi dădu cu pumnul în cap şi-l 
aruncă peste foc. Rostogolindu-l de vreo trei-patru ori, 
stinse focul. Asta se petrecu atât de repede, că se făcu 
întuneric beznă înainte ca paznicii ceilalţi să-şi dea seama 
de cele petrecute. Scoaseră strigătele de avertisment prea 


târziu, căci prizonierii pătrunseră în pădure şi erau în drum 
spre lac. 

Marele-Lup se dusese tocmai pe la războinicii săi; celelalte 
trei căpetenii mai şedeau încă la sfat în jurul focului. 
Deodată, auziră apelul paznicilor, dar în acelaşi timp văzură 
prizonierii eliberaţi venind spre ei - peste câteva secunde 
erau dezarmaţi şi legaţi. Când apărură şi războinicii la 
marginea luminişului, îşi văzură conducătorii culcaţi la 
pământ şi câţiva albi ţinându-i, cu genunchii pe ei şi cu 
cuţitele ridicate. În spatele acestui grup stăteau ceilalţi, cu 
armele la ochi. Indienii dădură înapoi speriaţi, scoțând 
urlete de furie care îi atraseră şi pe ceilalţi. Ei se aflau sub 
protecţia copacilor; albii, în schimb, stăteau în lumina 
focului, dar era neîndoielnic că la prima împuşcătură ar 
înfige cuţitele în inimile căpeteniilor. 

Old Shatterhand, care prinsese căpetenia cea mai 
vârstnică, i se adresă pe un ton poruncitor, întrebând cum îl 
cheamă. 

— Kunpui (Inimă-de-Foc) mă cheamă - răspunse acesta. 
Redă-mi libertatea şi o să tratăm cu voi. 

— Vei fi liber abia atunci când veţi fi de acord cu ce 
pretindem. 

— Ce pretindeţi? Libertatea? 

— De ce s-o pretindem când o avem? Pretindem... - fu 
întrerupt. 

În timp ce fusese ocupat cu doborârea şi legarea 
căpeteniei, lăsase arma automată jos pentru moment; o 
ridicase tocmai acum. Dincolo, printre indieni, stând 
cuminte pe după un copac, se afla şi Marele-Lup; văzând 
arma în mâna lui Old Shatterhand, strigă îngrozit: 

— Puşca vrăjită! Puşca vrăjită! A venit din nou! Duhurile i- 
au adus-o prin aer! 

— Puşca vrăjită! Puşca vrăjită! se auziră, dinspre copaci 
vocile mai multor utahi speriaţi. 

Old Shatterhand se adresă iar lui Inimă-de-Foc: 


— Cerem să ne lăsaţi să plecăm nestingheriţi. Pornim în 
zori şi vă luăm cu noi ca ostatici. Când o să ne convingem că 
nu ne mai ameninţă nici o primejdie din partea voastră, o să 
vă dăm drumul. 

— Ce ruşine, ce mare ruşine! gemu Inimă-de-Foc. V-aţi 
aflat în mâinile noastre, urma să pregătim stâlpii 
schingiuirii de cu ziuă, şi acum suntem noi cei legaţi, iar voi 
ne comandaţi ce avem de făcut! 

— Şi crezi că situaţia voastră se îmbunătăţeşte dacă 
refuzaţi să faceţi ce vă cerem? Gândeşte-te la puşca mea 
fermecată! 

Mai ales avertismentul de la urmă părea să aibă ur efect 
deosebit, căci Inimă-de-Foc întrebă: 

— Şi unde vreţi să ne duceţi? înspre ce regiune pornim? 

— Aş putea să te mint, din precauţie, dar refuz cu dispreţ 
s-o fac - răspunse Old Shatterhand. Ne ducem în Book 
Mountains, până sus, la Lacul de Argint. Dacă vedem că 
sunteţi cinstiţi, o să vă rețin numai o zi cu noi. Acum vă dau 
un sfert de ceas să vă sfătuiţi. Dacă refuzaţi, vor vorbi 
armele noastre, şi anume din clipa în care s-a scurs timpul 
stabilit. Am zis! 

Inimă-de-Foc înclină capul. Atunci atenţia îi fu atrasă spre 
copacii din faţă, căci acolo cineva spuse cu voce înceată: 

— Mai ive! 

Aceste cuvinte înseamnă: „Uită-te aici!”. Nu fuseseră 
strigate, ci spuse destul de încet; puteau să fie adresate 
oricui mai degrabă decât căpeteniei, puteau să fi fost spuse 
doar din întâmplare. Shatterhand, Firehand şi cu Winnetou 
se uitară îndată, dar pe neobservate, înspre acel loc. Ceea 
ce văzură era ciudat. Doi indieni ţineau o pătură de două 
capete, lăsând-o să atârne între ei ca o perdea. Mişcau 
această pătură în intervale de timp bine determinate, 
ridicând-o şi lăsând-o în jos; în spatele ei se ivea şi dispărea 
un foc. Cei doi indieni vorbeau pe această cale cu Inimă-de- 
Foc. 


LIA 


Se ştie că indienii au un limbaj de semne, care diferă de la 
trib la trib. Noaptea se folosesc de săgeți incandescente cu 
care aprind şomoioage de fân aruncate în aer. Ziua aprind 
un foc şi ţin deasupra lui pături sau piei care împiedică 
fumul să se ridice; de câte ori aceste pături sau piei se 
înlătură, de atâtea ori se ridică un nor de fum, care 
constituie un semn. E un fel de telegrafie, cu totul 
asemănătoare cu a noastră, întrucât pauzele dintre ivirea 
norilor de fum au o semnificaţie precisă, cum au la noi 
punctele şi liniuţele. Dar să nu se creadă că un trib rămâne 
mereu la aceleaşi semne; dimpotrivă, ele se schimbă destul 
de des, pentru ca străinii şi duşmanii să le poată descifra 
cât mai greu limbajul. 

Îndată ce indienii din copac începuseră să mişte pătura, 
Winnetou făcu câţiva paşi ca să stea în spatele lui Inimă-de- 
Foc, căruia îi erau destinate semnele. Telegrafiatul acesta 
dură cam cinci minute, şi în acest răstimp Inimă-de-Foc nu- 
şi luă ochii de la locul unde se agita pătura. Apoi cei doi se 
despărţiră. Mesajul lor luase sfârşit şi nu se gândeau, 
desigur, că fusese surprins de adversari. Inimă-de-Foc abia 
acum văzu că Winnetou stă în spatele lui. I se păru curios şi 
se întoarse repede, îngrijorat, spre a Vedea în ce direcţie se 
uită apaşul. Acesta îşi luă aerul de a privi cu toată atenţia 
suprafaţa lacului ce strălucea sub razele lunii. Inimă-de-Foc 
se linişti. Winnetou însă se apropie încetişor de Old 
Firehand şi Old Shatterhand. Toţi trei se mai îndepărtară cu 
câţiva paşi şi Old Firehand îl întrebă încet: 

— Războinicii roşii au vorbit cu căpetenia lor. A văzut 
fratele meu cuvintele lor şi le-a înţeles? 

— Le-am văzut bine, dar nu le-am înţeles pe toate - 
răspunse acesta. Iotuşi, sensul lor e limpede. Cei doi indieni 
sunt fruntaşi tineri ai tribului Sampice-Utah, care se află şi 
ei printre ceilalţi. L-au invitat pe Inimă-de-Foc să plece 
liniştit cu noi. Dacă vrem să mergem la Lacul de Argint, 
drumul nostru trece de aici peste Gran River şi prin 
Tehwipah (Valea-Cerbilor). Acolo îşi au tabăra mulţi 


războinici utahi din triburile Taş, Capote şi Wihminuce, 
adunaţi ca să se pregătească pentru războiul cu navajoşii şi 
ca să-i aştepte pe utahii de aici. Urmează să dăm peste ei, 
iar ei, aşa cred cei de aici, ne vor învinge şi-i vor elibera pe 
ostateci. Se trimit chiar acum nişte soli ca să-i înştiinţeze. Şi 
ca să nu ne scape în nici un caz, utahii de aici vor părăsi 
tabăra asta din pădure îndată după plecarea noastră, şi se 
vor lua după noi, ca să ne prindă între două cete de utahi şi 
să nu putem scăpa nicidecum. 

— Mii de draci! Planul nu e prost. Ce zice fratele meu 
Toşu? 

— Şi eu sunt de părere că e bine ticluit; are însă un mare 
cusur. 

— Ce cusur? 

— Acela că l-am dibuit. Îl cunoaştem şi ştim acum ce avem 
de făcut. 

— Dar trebuie să trecem totuşi prin Valea-Cerbilor dacă nu 
vrem să facem un ocol de cel puţin patru zile. 

— N-o să facem nici un ocol, şi totuşi nu vom cădea în 
mâinile utahilor. Întreabă-l pe fratele meu Old Shatterhand. 
Am fost cu el prin Valea-Cerbilor. Ne-a hăituit o ceată mare 
de Elk-utahi nomazi. Le-am scăpat, fiindcă am găsit o 
cărare prin stânci pe care n-a umblat poate nici un om 
înaintea noastră. 

— Bine, s-o luăm pe acest drum. lar ostaticilor nu le dăm 
drumul până n-am trecut de primejdioasa Vale a Cerbilor. 

Trecuse între timp sfertul de oră şi Old Shatterhand se 
adresă lui Inimă-de-Foc: 

— A trecut timpul. Ce a hotărât căpetenia utahilor? 

— Înainte de a-ţi răspunde, trebuie să ştiu cât de departe 
vreţi să duceţi ostaticii cu voi? 

— Au să ne însoţească până-n Valea-Cerbilor. Dacă până 
acolo nu ni s-a întâmplat nimic, vom considera că v-aţi ţinut 
de cuvânt şi le redăm libertatea. 

— Vreţi să întăriţi asta fumând pipa păcii cu noi? 


— Numai cu tine; ajunge, fiindcă vorbeşti şi fumezi în 
numele tuturor. 

— Atunci ia-ţi calumetul şi aprinde.-l. 

— la-l mai bine pe altău. 

— De ce? Oare pipa ta nu e la fel de bună ca a mea? Sau 
poate a ta scoate numai nori de minciună? 

— Calumetul meu spune întotdeauna adevărul. Pipa 
Marelui-Lup ne-a minţit însă, şi tu te-ai făcut vinovat de 
aceeaşi perfidie dându-i războinici ca să ne atace. Nu, nu, 
se va fuma numai din pipa ta. Dacă nu vrei, ne convingi că 
nu eşti hotărât să fii cinstit. Hotărăşte-te repede! 

— Atunci dezlegaţi-mă, ca să mă pot folosi de pipă. 

— Nu e nevoie. Eşti ostatic şi trebuie să rămâi legat, până 
ce-ţi dăm drumul în Valea-Cerbilor. Eu însumi îţi voi umple 
pipa şi ţi-o voi da în gură. 

Inimă-de-Foc preferă să nu mai răspundă. Old 
Shatterhand îi luă pipa atârnată de gât, o umplu şi o 
aprinse. Apoi suflă fumul în sus, în jos şi spre cele patru 
puncte cardinale, declarând pe urmă, în câteva cuvinte că 
va ţine promisiunea dată lui Inimă-de-Foc, dacă utahii 
renunţă la orice acţiune duşmănoasă. Îl puseră pe Inimă- 
de-Foc în picioare şi-l întoarseră pe rând în direcţiile 
punctelor cardinale. Între timp se văzu silit să tragă cele 
şase fumuri şi să promită în numele lui şi alor săi 
respectarea condiţiilor stabilite. 

Acum se aduseră caii albilor şi ai ostaticilor. Tocmai mijea 
de ziuă. Albii găsiră indicat să-şi grăbească plecarea pe cât 
posibil. Căpeteniile fură legate de caii lor, apoi fiecare fu 
încadrat de câte doi albi de o parte şi de alta. Ceata se puse 
în mişcare, spre defileul lateral, din care se furişaseră în 
tabără Droll şi Frank. Indienii păstrară liniştea; numai 
privirile sumbre cu care se uitau după feţele-palide arătau 
sentimentele de care erau animați. 

CAPITOLUL XIV. 

O BĂTĂLIE DE PIEI-ROŞII. 


Nimeni nu era mai mândru de fericita încheiere a acestei 
aventuri decât Droll şi cu Hobble-Frank. Părăsind tabăra 
utahilor, Droll zise chicotind în felul lui caracteristic: 

— Hi-hi-hi! Ce bucurie pentru sufleţelul meu bătrân! Ce-o 
să se mai otrăvească indienii că au fost siliţi să ne lase să 
plecăm! Ce zici, vere? 

— 'Te cred - Încuviinţă acesta. Iar fără noi, ceilalţi ar mai 
sta şi acum în lanţuri, întocmai ca Prometeu care n-are voie 
să mănânce altceva decât mereu, mereu numai ficat de 
vultur. 

— Ei, nu, Frank, mă gândesc că tot ar fi scos-o la cale 
cumva şi fără noi. 

— Aşa cred şi eu, e drept, dar le-ar fi venit greu. Nu că aş 
fi mândru de ce am făcut, dar oricum, e o simţire 
înălţătoare sentimentul pe care-l resimt. Când o să mă 
retrag şi eu odată din viaţa activă, şi o să fiu în fonduri 
pentru cerneală, o să-mi scriu „memorandele”, aşa cum fac 
toţi oamenii iluştri. 

Convoiul ajunse acum în defileul lateral. Nu coti spre 
defileul mare, ci spre dreapta, ca să continue drumul prin 
cel lateral. Winnetou, care cunoştea cel mai bine calea de 
urmat, călărea, ca de obicei, în frunte. În urma lui veneau 
vânătorii, apoi rafter-ii, în mijlocul cărora se aflau 
prizonierii. Apoi venea lectica cu Ellen Butler, tatăl ei 
călărea alături, şi la coadă, ca ariergardă, câţiva rafter-i. 

Ellen se ţinuse bine de tot în cursul zilei de ieri; spre 
norocul ei, indienii o trataseră mai puţin aspru decât pe 
ceilalţi adulţi şi bărbaţi. În clipa în care prizonierii îşi 
tăiaseră legăturile şi alergaseră spre căpetenii, fetiţa 
curajoasă alergase cu dânşii, însoţită de tatăl ei şi de 'Tom- 
cel-Negru. 

Râpa îngustă urca destul de abrupt, aşa că peste vreo oră 
ieşiră pe al doilea platou larg şi stâncos, care părea 
mărginit de masele sumbre ale Munţilor Stâncoşi. Aici 
dădură pinteni cailor, înaintând cu cea mai mare iuţeală 
posibilă, ţinând socoteală de transportul lecticei. Mai târziu 


se pierdu câtăva vreme printr-o împrejurare foarte 
îmbucurătoare pentru vânători. Zăriră un cârd de antilope 
de prerie şi reuşiră să izoleze două şi să le împuşte. Aşa că 
aveau provizii pentru ziua aceea. 

Munţii se apropiau tot mai mult. Platoul părea să se 
întindă până la poalele lor; dar era doar o iluzie optică, 
fiindcă între ele se găsea valea lui Gran River. Spre amiază, 
când razele fierbinţi ale soarelui deveniră obositoare 
pentru oameni şi animale, ajunseră la o scobitură a 
podişului stâncos, care se înclina uşor la vale. 

— Aici e începutul unei râpe adânci care ne va conduce în 
valea fluviului - explică Winnetou, angajându-se pe pantă. 

Era ca şi cum un uriaş ar fi tras cu rindeaua ca să taieo 
pârtie din ce în ce mai adâncă în piatră. În dreapta şi-n 
stânga se înălţau doi pereţi, întâi aproape neobservaţi, apoi 
de un stat de om, apoi cât o casă, pentru a creşte treptat, 
până ce păreau să se atingă sus. Pe măsură ce coborau, se 
făcea tot mai răcoare şi mai întuneric. 

Din pereţi se scurgeau firişoare de apă care se adunau în 
fundul râpei, formând o gârlă adâncă de un picior, aşa încât 
caii însetaţi putură să se adape. Ciudat lucru, această râpă 
nu prezenta nici cea mai uşoară cotitură. Era săpată în 
stâncă în linie absolut dreaptă, aşa că mult înainte d a 
ajunge în vale se zărea la capătul ei o dungă de lumină, 
care se lărgea treptat, pe măsură ce se apropiau de ea. Era 
ieşirea din brăzdătura adâncă de câteva sute de picioare. 

Când ajunseră acolo, călăreţii avură în faţa lor o privelişte 
copleşitoare. Se aflau în valea lui Gran River. Era largă de 
vreo jumătate de milă engleză, prin mijlocul ei curgea 
fluviul, lăsând în ambele părţi o fâşie lată de pământ 
acoperit cu iarbă, mărginită de pereţii verticali ai defileului. 
Valea se întindea de la nord spre sud, trasă parcă cu rigla, 
iar cei doi pereţi de stâncă nu prezentau nici cea mai mică 
crăpătură sau ieşitură. 

Nici o crăpătură? 


Şi, totuşi, chiar în faţa călăreţilor se vedea pe malul drept 
al fluviului o despicătură destul de adâncă din care cobora 
la vale un pârâu mărişor. Winnetou arătă înspre acel loc, 
spunând: 

— Trebuie s-o luăm pe albia acelui pârâu în sus; ne 
conduce spre Valea-Cerbilor. 

— Dar cum traversăm fluviul? întrebă Butler, îngrijorat 
pentru fiica sa. Nu pare să aibă un curent puternic, dar 
cred că e adânc. 

— În susul apei, după vărsarea pârâului, există un vad, 
unde în anotimpul acesta apa e aşa de mică încât n-o să 
ajungă la lectică. Fraţii mei să mă urmeze. 

Trecură de-a curmezişul peste fâşia cu iarbă, îndreptându- 
se direct înspre vad. Acesta era situat în aşa fel încât odată 
ajunşi pe malul celălalt, trebuia să treacă şi peste pârâu, ca 
să ajungă pe malul drept al acestuia, mai lat şi deci mai 
uşor de umblat. Winnetou îşi îmboldi calul ca să intre în 
apă, şi ceilalţi îl urmară. Sosit în apropierea malului din 
faţă, opri deodată şi exclamă cu voce reţinută, arătând spre 
el: 

— Uf! Pe-acolo au trecut nişte călăreţi. 

Old Firehand şi Old Shatterhand mai înaintară câţiva Paşi 
şi văzură acum şi ei urma. Era lată, făcută de mai mulţi 
călăreţi; iarba călcată nu se ridicase încă. Cei trei ieşiră la 
mal, descălecară şi se apucară să cerceteze urmele. 

— Erau feţe-palide - zise Winnetou. 

— Da - Încuviinţă Old Shatterhand. Dacă erau indieni, 
călăreau unul după altul în şir şi nu lăsau o urmă atât de 
lată şi de bătătoare la ochi. Socotesc că au fost aproximativ 
treizeci până la patruzeci de persoane. 

— Hm - mormăi Old Firehand. Cred că pot ghici pe cine 
avem înaintea noastră: pe „colonelul” roşcat cu banda lui. 

— Ei drăcie! Să ştii că s-ar putea. După calculele mele, e 
posibil să fi ajuns până aici. Asta se potriveşte şi cu ce am 
aflat de la Knox şi Hilton. Dar unde s-au dus? Uite, acolo au 
cotit spre dreapta, deci n-au luat-o în valea lui Gran River, ci 


de-a lungul pârâului, spre Valea-Cerbilor. Or să nimerească 
drept în braţele utahilor. Asta le e soarta, şi-au pregătit-o 
singuri. Nu putem să le-o schimbăm. 

— Oho! strigă Old Firehand. În cazul ăsta pierdem desenul 
furat de „colonel”. Dacă nu punem mâna pe desen, nu aflăm 
niciodată unde zac comorile din Lacul de Argint. 

— Dar gândeşte-te ce avans au faţă de noi! 

Old Firehand se aplecă să mai cerceteze o dată iarba, apoi 
spuse dezamăgit: 

— Din păcate, aşa e. Au trecut pe aici acum cinci ore. Se 
vor afla în mâinile pieilor-roşii înainte ca noi să fim la 
jumătatea drumului. Dar ce-o fi oare cu solii pe care utahii- 
Yamba urmau să-i trimită acolo? Au plecat, desigur, înaintea 
noastră, şi totuşi n-am dat încă de urmele lor. 

— Trimişii probabil că n-au călărit, ci au umblat pe jos - 
explică Winnetou. Cu piciorul drumul e mai scurt, fiindcă cu 
mocasini poţi trece prin locuri în care un cal şi un călăreț şi- 
ar frânge gâtul. Fraţii mei să nu se gândească la „colonel”, 
ci numai la un lucru: că trebuie să ştergem aceste urme. 

— De ce? 

— Ştim că utahii-Yamba vin după noi. E bine să ia urmele 
„colonelului”, care duc spre Valea-Cerbilor, drept ale 
noastre; atunci or să se ia după urme şi n-o să le dea în 
minte că noi am putut s-o luăm pe altă cale şi că am scăpat 
de ei. De aceea, nu trebuie să vadă urmele astea, ca să nu 
afle că au trecut alţi călăreţi pe-aici înaintea noastră. Fraţii 
mei albi să şteargă urmele începând de aici şi până unde se 
vede cu ochii. Astfel, când vor sosi utahii, iarba se va fi 
îndreptat şi numai pe unde am mers noi va fi călcată de 
copite. 

Planul era excelent. Vânătorii o luară pe urmele 
„colonelului” în direcţia inversă, stropind iarba cu apă şi 
ajutând-o să se ridice; mergeau de-a-ndoaselea, târându-şi 
păturile după ei spre a mătura iarba. Restul îl făcea soarele; 
cine trecea pe aici mai târziu nu putea să-şi dea seama că 


are şi alte urme în faţa lui decât ale cetei lui Old Firehand şi 
ale tovarăşilor săi. 

Pieile-roşii prizonieri priviseră în tăcere. De la plecare 
niciunul nu scosese o vorbă. Ce vedeau acum li se păru 
suspect. Începură să-şi dea seama că perfidia lor fusese 
demascată şi lăsară capul în jos. 

De-acum încolo înaintară pe urmele „colonelului” şi ale 
oamenilor săi. Pârâul făcea o mulţime de meandre. Pe 
măsură ce înaintau de-a lungul lor, valea se făcea mai largă, 
iar mai la deal creşteau multe tufişuri şi arbori, în cele din 
urmă se ramifica în mai multe văi laterale; din ele coborau 
la vale pârâiaşele ce alimentau pârâul, unindu-se aici, prin 
apropierea izvoarelor. Winnetou o luă pe lângă pârâiaşul 
mai mare, care curgea timp de vreun sfert de oră printr-o 
vâlcea destul de largă, gâtuită brusc de o strânsoare de 
stânci, dincolo valea se lărgea iar, formând o poiană cu 
iarbă verde şi bogată. Îndată ce trecuseră de strâmtoare, 
Winnetou opri calul şi zise: 

— Aici e un loc minunat de poposit. Caii sunt obosiţi şi 
flămânzi. dar şi noi avem nevoie de puţină odihnă. Fraţii 
mei să descalece şi să frigă antilopele. 

— Dar atunci ne ajung utahii din urmă! observă Old 
Firehand. 

— Cât e lumină, n-or să se apropie în nici un caz. De altfel, 
nu ne pot face nimic, căci dacă punem un singur om să 
păzească, printre stânci, îi vede venind de departe şi ne 
avertizează. 

Toţi îi dădură dreptate. Se puseră oameni de pază. 
Prizonierii fură legaţi de copaci, iar caii lăsaţi liberi, ca să 
pască. În curând ardeau două focuri, şi se frigeau 
antilopele. Peste puţin timp se înfruptară din ele. Şi indienii 
primiră o porţie şi apoi li se dădu apă dintr-un păhărel pe 
care lordul îl avea asupra lui. 

Acesta era extrem de bine dispus. Scosese carnetul ca să 
adune sumele ce le datora lui Bill şi lui Uncle pentru fiecare 
aventură în parte. 


— Vrei să punem pariu? îl întrebă pe Gunstick-Uncle. 

— În ce chestiune? întrebă acesta. 

— Că vă datorez de pe acum peste o mie de dolari. 

— Nu pariez. 

— Ce păcat! Pariul ăsta îl câştigam! 

— Îmi pare bine. De altfel, azi o să înregistraţi probabil 
încă ceva, Sir, căci în curând se îngroaşă iar gluma. 

Peste puţin, se pregătiră iar de plecare. Porniră la deal, 
traversând poiana, urcând pe povârnişul din faţă, şi 
ajunseră într-un labirint de văi şi prăpăstii aşezate în 
diverse sensuri, dar convergând toate spre un punct, şi 
anume spre intrarea într-o râpă largă, pustie, lungă de 
câteva ore de mers, unde nici măcar un fir de iarbă nu 
părea să găsească umezeală suficientă. Peste tot zăceau 
pietroaie de toate formele şi de toate marimile, răzlețe şi 
sparte, sau adunate în morman. Dădea impresia că în 
vremuri străvechi se surpase pe aici un tunel natural. 

În mijlocul acestor pietroaie era greu să găseşti o urmă 
continuă. Numai din loc în loc, câte o piatră deplasată sau 
zgâriată de o copită arăta că pe-aici trecuseră tramp-ii. 
Winnetou arătă cu mâna înainte şi zise: 

— Peste două ore ajungem acolo unde bolovănişul ăsta 
duce în jos, spre Valea-Cerbilor, întinsă şi verde. Noi însă 
cotim spre stânga. Old Shatterhand şi Old Firehand să 
descalece, să-şi dea caii în seama altora şi să rămână la 
urmă ca să şteargă eventuale urme lăsate de noi; aşa utahii 
n-or să observe că am luat-o în altă direcţie. 

O porni spre stânga, printre bolovani. Cei doi vânători 
făcură cum le spusese, şi nu încălecară decât după ce toată 
ceata se depărtase destul de mult de drumul direct. Apaşul 
dovedi că avea o memorie neasemuită a locurilor. Părea să 
cunoască fiecare bolovan, fiecare stâncă, fiecare pantă şi 
cotitură în acest labirint în care mai fusese o singură dată 
cu ani în urmă. 

Urcuşul era greu, pe un povârniş abrupt, până ce ajunseră 
pe un platou sterp şi larg. Peste acesta trecură în galop. 


Soarele scăpătase în spatele Munţilor Stâncoşi când 
ajunseră la marginea platoului. Apaşul opri ceata, arătă 
înainte şi zise: 

— La vreo cinci sute de paşi de aici e o prăpastie cu un 
perete de stâncă drept, ce cade în jos vertical ca o picătură 
de apă; în partea din faţă e la fel; dar între ele se află Valea- 
Cerbilor, cu apă bună şi păduri bogate. Nu are decât o 
singură intrare cunoscută, aceea la care am renunţat, şi de 
asemenea o singură ieşire, care duce în sus, spre Lacul de 
Argint. Old Shatterhand şi cu mine am găsit însă din 
întâmplare o altă cale de acces. Am să v-o arăt. 

Se apropie de marginea prăpastiei. Acolo zăceau bucăţi de 
stâncă aşezate parcă anume ca un parapet, ca să nu cazi în 
adâncurile înfricoşătoare. Dispăru printre două din aceste 
stânci prăbuşite, iar ceilalţi îl urmară unul câte unul. 

Curios lucru, aici se deschidea o potecă. În dreapta 
prăpastia căscată, în care voiau să coboare; poteca însă 
ducea la stânga, în mijlocul stâncăriei, şi atât de iute 
cobora, încât era preferabil să se dea jos de pe cai şi să-i 
conducă. Imensitatea aceasta de stâncă era crăpată şi 
această crăpătură de sus în jos mergea în zigzaguri. 
Bolovani şi grohotiş curseseră la vale în urma cataclismului 
ce avusese loc cândva, umplând fundul crăpăturii în aşa fel, 
încât exista un sol ferm pe care se putea păşi fără frică. 

Deşi drumul era atât de abrupt, nici caii nu riscau să 
alunece, fiindcă nu se umbla pe pietre netede, ci mai mult 
pe grohotiş stabil. Pe măsură ce coborau, se făcea tot mai 
întuneric. Old Firehand o aşezase pe Ellen Butler pe calul 
lui şi mergea alături, ţinând-o şi sprijinind-o. 

Li se părea că tot coboară de ore întregi, când în cele din 
urmă panta se curmă dintr-o dată, solul deveni neted şi 
crăpătura în stâncă se lărgi, formând ca o sală fără 
acoperiş. Aici Winnetou se opri şi zise: 

— Am ajuns aproape în vale. Rămânem aici până ne va 
permite întunericul să trecem pe lângă utahi. Duceţi caii 


mai încolo, unde au apă, şi puneţi căluşe prizonierilor, ca să 
nu strige cumva. 

Winnetou luă câţiva vânători cu el ca să le arate locurile, în 
faţă, unde încăperea aproape se închidea, se afla o ieşire 
îngustă ce permitea să treacă abia doi oameni unul lângă 
altul. Acest coridor cobora iarăşi, dar nu până departe. 
După câteva cotituri, se pomeniră în faţa unei perdele dese, 
naturale, făcută din plante agăţătoare. Winnetou dădu 
această perdea puţin în lături şi atunci văzură în imediata 
lor apropiere, pădurea, copac lângă copac, toţi înalţi, cu 
trunchiuri groase, cu frunziş atât de bogat, încât lumina 
amurgului nu mai pătrundea prin el. 

Winnetou intră în pădure să iscodească. Întorcându-se, îi 
anunţă: 

— Puțin mai la dreapta, spre nord, ard mai multe focuri 
printre copaci; acolo poposesc deci utahii. Înspre vale e 
întuneric. Trebuie să mergem într-acolo. Poate că n-au pus 
străji în partea aceea. Sau cel mult doi-trei oameni de pază, 
la intrarea Văii-Cerbilor. Pe aceştia îi facem inofensivi cu 
uşurinţă, deci am putea părăsi valea fără primejdie dacă n- 
ar fi „colonelul” roşcat pe acolo. Trebuie să aflăm neapărat 
ce e cu el. De aceea am să mă furişez cu Old Shatterhand şi 
Old Firehand pe la focuri, îndată ce va fi complet întuneric. 

Peste două ore, cei trei porniră în recunoaştere. Se 
furişară cu prudenţă prin pădure. Nu se auzea nimic, nu se 
vedea nimic. Focurile ardeau destul de departe; erau foarte 
multe; din numărul lor mare se putea trage concluzia că se 
află o mulţime cu totul neobişnuită de utahi în tabără. 

Cei trei înaintară mereu, de la copac la copac; Winnetou 
mergea în frunte. Pe măsură ce se apropiau de focuri, le 
venea tot mai uşor să-şi îndeplinească misiunea, căci, 
uitându-se spre flăcări, putea zări tot ce se mişca sau stătea 
neclintit în faţa lor. Mergeau pe marginea din dreapta a 
văii. Focurile se aflau mai spre mijlocul ei. Se vede că pieile- 
roşii nu se încredeau în soliditatea blocului de stâncă. 
Dovadă că se desprindeau uneori bucăţi din el, era că în jur 


zăceau o mulţime de bolovani care căzuseră, doborând 
copacii în calea lor şi înfigându-se adânc în pământ. Cei trei 
bărbaţi înaintau repede. În curând se aflau în dreptul 
primelor focuri. Mai spre stânga ardea, cu flăcări mari, un 
alt foc, izolat de celelalte. Acolo şedeau cinci căpetenii, 
fiecare având pene de vultur în păr. 

Unul dintre ei tocmai se ridica. Scosese tunica de război şi 
i se vedea bustul gol, care, la fel ca şi obrajii şi braţele, era 
acoperit de vărgături groase de vopsea de un galben 
ţipător. 

— Tab-waghare (Soare-Galben) - şopti Winnetou. E 
căpetenia utahilor-Capote şi are o putere de urs. Uitaţi-vă 
la corpul lui! Ce muşchi mari şi puternici şi ce piept lat! 

Căpetenia făcu semn unui alt conducător utah, care se 
sculă de asemenea. Acesta era mai înalt decât primul, şi 
probabil nu mai puţin puternic. 

— Asta e Tsu-în-kuts (Patru-Bizoni) - spuse Old 
Shatterhand. Poartă acest nume fiindcă a omorât pe 
vremuri patru bizoni cu patru săgeți. 

Cele două căpetenii schimbară câteva cuvinte, apoi se 
îndepărtară din preajma focului. Poate că se duceau să 
controleze straja. Ocolind focurile celelalte, se apropiară 
mai mult de peretele de stâncă. 

— Ah! făcu Old Firehand. Trec foarte aproape de noi. Ce 
zici, Shatterhand, să-i răpim? 

— De vii? 

— Fireşte! 

— Asta ar fi o lovitură! Repede, la pământ; tu îl iei pe 
primul, iar eu pe al doilea. 

Cei doi utahi se apropiau. Mergeau unul după altul. Atunci, 
deodată, se iviră în spatele lor doi oameni - urmară două 
lovituri ca de măciucă, date cu pumnii, şi indienii căzură 
doborâţi la pământ. 

— Bravo! şopti Old Firehand. Pe ăştia i-am prins. Acum hai 
cu ei repede în ascunzişul nostru. 


Fiecare îl luă în spinare pe cel pe care-l doborâse. 
Winnetou urma să-i aştepte, apoi cei doi se duseră în grabă 
spre încăperea ascunsă printre stânci. Acolo lăsară 
prizonierii în seama celorlalţi, ca să-i lege şi să le pună 
căluşe, şi se întoarseră la Winnetou. Îl găsiră în acelaşi loc. 
Nu era atât de important acum să asculte ce vorbesc cele 
trei căpetenii rămase, ci mai degrabă să descopere unde se 
afla „colonelul” roşcat cu banda lui. De aceea trebuia 
cercetată toată valea. Cei trei bărbaţi cutezători păşiră deci 
înainte, tot de-a lungul peretelui de stâncă, lăsând în stânga 
lor focurile. 

Înspre partea unde ardeau focurile vedeau bine, dar în 
faţa lor era întuneric; se impunea deci să fie cât mai 
prudenţi. Când nu ajungeau ochii, se foloseau de mâini, 
înaintând cu ajutorul pipăitului. Ca de obicei, Winnetou se 
furişa în fruntea lor. Deodată se opri şi scoase un „uf!” abia 
auzit, dar speriat. Se opriră şi ceilalţi, trăgând cu urechea. 
Cum nu se auzea nimic, Old Firehand întrebă în şoaptă: 

— Ce e? 

— Un om - răspunse apaşul. 

— Unde? 

— Aici, în faţa mea, în mâna mea. 

— Ţine-l bine! Să nu-l laşi să strige! 

— Nu mai poate striga, e mori. 

— L-ai strâns de gât? 

— Era mort; e legat de un stâlp. 

— Dumnezeule! De stâlpul schingiuirii? 

— Da. Îi lipseşte scalpul; trupul îi e plin de răni... E rece, şi 
mâinile mele sunt pline de sânge. 

— Atunci albii au murit, iar aici e locul schingiuirii. Hai să 
căutăm prin jur! 

Cercetară locul orbecăind şi pipăind cu mâinile, şi găsiră 
în mai puţin de zece minute vreo douăzeci de cadavre 
groaznic mutilate, legate de trunchiuri de copac şi de pari. 

— înfiorător! gemu Old Shatterhand. Credeam că-i mai pot 
salva pe oamenii ăştia, cel puţin de asemenea chinuri. De 


obicei indienii aşteaptă până a doua zi; de astă dată n-au 
mai zăbovit. 

— Şi planul, desenul! zise Old Firehand. Acum s-a pierdut! 

— Încă nu. Avem în mână căpeteniile prinse. Poate că 
reuşim să facem un schimb: desenul pentru eliberarea lor. 

— Dacă mai există şi nu a fost cumva distrus. 

— Distrus? Nu prea cred. Pieile-roşii s-au învăţat să-şi dea 
seama de importanţa unor asemenea hârtii. Nu fi deci 
îngrijorat deocamdată. De altfel, ştiu acum de ce i-au 
omorât pe albii ăştia în grabă. 

— Ei, de ce? 

— Ca să facă loc pentru noi. Sosirea noastră a fost 
anunţată. Prin urmare, se aşteaptă să venim sigur mâine 
dimineaţă, şi dacă nu venim atunci, or să trimită iscoade 
după noi. 

— Solii trimişi ca să anunţe sosirea noastră vor fi fiind aici 
- zise Winnetou - dar utahii-Yamba încă nu. 

— Nu, ei n-au sosit încă. Probabil că a durat câteva ore 
până să îndrăznească să treacă de locul unde am poposit să 
se angajeze în strâmtoare. Poate că vin abia mâine 
dimineaţă, de vreme ce ultima parte a drumului e greu de 
făcut, mai ales noaptea... Ascultaţi! Vin într-adevăr! Ei sunt! 

Mai în sus de locul în care stăteau, se auziră strigăte 
voioase în gura mare, la care răspunseră alte strigăte 
dinspre vale. Utahii-Yamba veniseră în pofida drumului 
greu şi al întunericului. Cei din tabără scoaseră crengi 
aprinse din foc şi alergară înaintea noilor veniţi. Pădurea se 
umplu de lumini şi de agitaţie, aşa că cei trei erau expuşi 
primejdiei de a fi observați. 

— Trebuie să plecăm - zise Old Firehand. Dar pe unde să 
trecem? Mişună peste tot. 

— Ne suim în copaci - răspunse Old Shaterhand. În frunziş 
putem să aşteptăm până s-o potoli agitația. 

— Bine, deci, hai sus! A, Winnetou s-a şi suit! într-adevăr, 
apaşul nu stătuse să mai întrebe: se prinsese de o cracă, se 


săltase şi acum se ascundea în frunziş. Ceilalţi îi urmară 
exemplul, căţărându-se în copacii vecini. 

La lumina focurilor şi torţelor îi văzură acum venind pe 
utahii Yamba. Aflând că peste douăzeci de albi fuseseră 
schingiuiţi de moarte, aceştia crezură că sunt cei căutaţi de 
ei şi cerură să-i vadă. Fură conduşi cu făclii în locul 
schingiuirii şi acum celor trei ascunşi în copaci li se înfăţişă 
o privelişte îngrozitoare, ca o viziune de coşmar, şi mai 
fantastică în lumina incertă şi pâlpâitoare a flăcărilor. 
Utahii-Yamba constatară că nu erau cadavrele celor pe care 
ar fi vrut să-i găsească şi, de furie, se înverşunară asupra 
lor într-un fel de nedescris. Noroc că scena nu dură mult: 
ea luă sfârşit într-un mod neprevăzut. 

Din capătul de jos al văii răsună un țipăt prelung, un țipăt 
care nu se poate uita dacă l-ai auzit vreodată; era vaietul de 
moarte al unui om. 

— Uf! strigă, speriată, una dintre căpetenii care stătea sub 
copacii în care erau ascunşi. Ce-a fost asta? Soarele-Galben 
şi Patru-Bizoni sunt pe-acolo! 

Se mai auzi un țipăt asemănător, apoi răsunară mai multe 
focuri de armă. 

— Navajoşii! Navajoşii! strigă căpetenia. Winnetou, 
Shatterhand şi Firehand i-au ademenit încoace ca să se 
răzbune! Sus, voi, războinicilor! Aruncaţi-vă asupra 
câinilor! Nimiciţi-i! Lăsaţi caii aici şi luptaţi pe jos, printre 
copaci! 

Timp de câteva clipe se făcu o mare învălmăşeală; toţi 
alergau să-şi ia armele; aruncară în grabă lemne pe focuri, 
ca să lupte la lumină; toţi strigau şi zbierau; pădurea 
răsuna de urlete de război. Focuri de armă pocneau tot mai 
aproape. Războinicii străini se furişau de la un copac la 
altul, fulgerând din ţevile de puşcă. 

Utahii ripostară, întâi câte unul, pe ici pe colo, apoi uniţi în 
grupuri, spre a fi în stare să reziste. Nu se formă un câmp 
de bătălie propriu-zis şi general, afară de cazul că am vrea 


să denumim aşa toată valea; ci se încinse o bătălie 
năprasnică în jurul fiecărui foc. 

Erau într-adevăr navajoşii. Voiseră să-i atace pe utahi prin 
surprindere, dar nu se pricepuseră să-i scoată din luptă pe 
paznicii de la intrarea văii fără ca aceştia să poată striga. 
Ţipătul lor de moarte dăduse alarma, şi acum aveau de 
luptat corp la corp, aşa că nu avantajul obţinut prin 
surprindere avea să mai fie decisiv, ci vitejia şi numărul 
războinicilor. 

Se vădi în curând că utahii aveau superioritatea numerică. 
Pe lângă asta, cunoşteau mai bine regiunea decât duşmanii 
lor, aşa că, deşi aceştia se ţineau tare, îi siliră, cu încetul, să 
dea înapoi tot mai mult. Se duceau lupte de la distanţă şi 
corp la corp, cu armele de foc, cu cuţitele şi cu 
tomahawkurile. Pentru cei trei privitori ascunşi, era un 
spectacol extrem de fascinant: să vezi nişte sălbatici 
luptând cu sălbatici, pe viaţă şi pe moarte! într-un loc se 
încăierau doi urlând fioros; dincolo se măcelăreau alţii într- 
o tăcere diabolică; cum cădea unul, învingătorul se arunca 
pe el ca să-i ia scalpul, pentru a şi-l pierde poate pe-al său 
în clipa următoare. 

Din cele trei căpetenii care mai rămăseseră în jurul 
focului, două luptau în rând cu ceilalţi, pentru a-şi îmboldi 
războinicii prin pilda lor. A treia căpetenie stătea cu spatele 
rezemat de un copac, în apropierea focului, urmărea lupta 
cu ochi ageri şi dădea ordine în dreapta şi-n stânga, 
urlându-le din răsputeri. Era comandantul suprem, în 
mâinile căruia se uneau firele acţiunii de apărare. Chiar şi 
când navajoşii erau siliţi să tot bată în retragere, el rămase 
în continuare la locul lui. 

Bătălia se îndepărta tot mai mult. Acum era momentul 
pentru cei trei martori involuntari să se pună la adăpost 
sigur. Calea spre ascunzişul lor era liberă. Coborâră din 
copaci. Căpetenia utahilor tot mai stătea pe-acolo. Zarva 
bătăliei venea din depărtare. 


— Acum, hai înapoi! zise Winnetou. Mai târziu or să 
aprindă focuri de triumf, atunci va fi prea târziu. 

— Luăm căpetenia asta cu noi? întrebă Old Shatterhand. 

— Da. Am să mă... 

Se întrerupse uluit. Căci din întuneric ieşi iute ca fulgerul 
un omuleţ slăbuţ, care mergea şontâc-şontăc, ridică puşca 
deasupra capului şi, dintr-o singură lovitură dată cu patul 
puştii bine dirijată, dobori căpetenia. Apoi îl apucă pe indian 
de ceafă şi-l târî după el, dispărând în întuneric. Între timp 
se auziră din gura lui, nu prea tare, dar aşa că se 
înțelegeau, următoarele cuvinte: 

— Ce poate un Old Shatterhand şi un Old Firehand, putem 
şi noi, saxonii, în mare parte! 

— Hobble-Frank! zise Old Firehand. Omuleţul e nebun! 
Trebuie să ne luăm repede după el, să nu facă vreo prostie! 
— Nebun? Dar de loc! replică Old Shatterhand. E hazliu 

de tot, mititelul; dar are o inimă vitează şi nu e de loc 
uşuratic. M-am apucat să-l formez ca westman, şi pot să 
spun că-mi dă cea mai vie satisfacţie. 

Se luară în grabă după omuleţul îndrăzneţ, prin întuneric. 
Ajunseră aproape de intrarea ascunzişului, când, drept în 
faţa lor, răsună un foc de armă. Îndată după aceea, se auzi 
râsul mititelului: 

— Cap sec ce eşti! Uită-te şi tu încotro tragi! Dacă vrei să 
mă nimereşti, de ce tragi spre lună? [ine ce ţi se cuvine, şi 
noapte bună! 

Un pocnet ca de lovitură puternică, apoi se făcu linişte. Cei 
trei înaintară şi dădură peste Frank. 

— Înapoi! strigă acesta. Aici se trage şi se înjunghie! 

— Stai, nu trage, noi suntem! îl preveni Old Shatterhand. 


— Să-i mulţumiţi lui Dumnezeu că v-a pus să deschideţi 
gura! Dacă nu vă recunoşteam după voce, zău că vă făceam 
ciur! 

— De ce ai ieşit din ascunziş? întrebă Old Shatterhand. 

— Numai grija de dumneavoastră m-a făcut să-mi pun 
zalele. Abia plecaserăţi, că s-a iscat un scandal de parc-ar fi 
nimerit cimbrii drept printre teutoni. După aia au dat 
drumul la pocnete de puşcă, şi mi s-a făcut tare frică pentru 
dumneavoastră. Aşa că am luat puşca şi m-am strecurat pe 
afară, fără ca ceilalţi să observe ceva pe întunecimea asta 
din Egipet. Se trăgea prin partea stângă; dumneavoastră 
voiaţi să vă duceţi înspre dreapta; am luat-o prin urmare şi 
eu spre dreapta. Pe acolo stătea căpetenia aia rezemată de 
copac ca un buşteam pus la murat. Asta m-a înfuriat, aşa că 
i-am tras una verticală, de s-a întins pe jos orizontal. 
Bineînţeles că voiam să-l pun repede la adăpost, şi l-am 
târât după mine, dar era totuşi cam greu, aşa că m-am 
aşezat oleacă pe corpusul lui să mă odihnesc. Atunci s-a 
apropiat tiptil un franctiror din ăştia roşii şi a pus arma la 
ochi; am dat-o la o parte, şi glonţul a zburat spre Calea 
lactee; eu însă l-am culcat cu ajutorul patului de puşcă 
lângă căpetenie. Ce să facem acum cu tipii? Eu singur nu 
pot să-i car. 

— Las că te ajutăm noi. Hai repede, să intrăm! Nu se mai 
aud împuşcături în vale, şi ne putem aştepta ca utahii să se 
întoarcă. 

Cei doi indieni fără cunoştinţă fură transportaţi în , 
ascunziş: apoi fură legaţi şi prevăzuţi cu căluşe, ca şi 
ceilalţi. 

Da, utahii se întorceau victorioşi. Aprinseră o sumedenie 
de focuri, şi cu ajutorul crengilor aprinse cercetară toată 
pădurea, căutându-şi morţii şi răniții. Navajoşii Îi luaseră pe 
ai lor, aşa cum e obiceiul la indieni. La fiecare mort pe care-l 
găseau, izbucneau în bocete şi urlete de furie. Adunară 
trupurile la un loc, spre a le face o înmormântare cu 
onorurile cuvenite. Lipseau cele trei căpetenii, şi se 


presupunea că fuseseră făcute prizonieri de navajoşi. 
Descoperirea aceasta provocă alte urlete de furie care 
umplură pădurea de vuietul lor. Cele două căpetenii rămase 
chemară războinicii de vază la o consfătuire, în cursul 
căreia se ţinură discursuri mânioase, în gura mare. 

Auzind acestea, Winnetou avu ideea să se mai furişeze o 
dată afară, spre a afla ce aveau să hotărască utahii. Nu era 
greu. Indienii erau convinşi că sunt singurii oameni 
prezenţi, aşa că nu li se părea necesară prudenţa. Navajoşii 
n-aveau să se întoarcă după atacul respins, iar pentru cazul 
că s-ar fi întors totuşi, erau postate străji la intrarea de jos a 
văii. Că în mijlocul ei se aflau şi alţi duşmani, încă mult mai 
primejdioşi decât navajoşii, nici nu bănuiau. Astfel, 
Winnetou auzi tot ce aveau să întreprindă. 

Voiau să-şi îngroape morţii încă în aceeaşi noapte; 
cântecele de jale puteau fi amânate pentru altă dată. Acum 
totul era să elibereze înainte de toate căpeteniile prinse. 
Asta era chiar şi mai important decât să aştepte până mâine 
sosirea lui Winnetou şi a tovarăşilor săi... Cum aceştia voiau 
să se ducă la Lacul de Argint, trebuiau să cadă neapărat în 
mâinile utahilor. De aceea urma să se facă toate pregătirile 
necesare pentru a porni în zori în expediţia de urmărire. 

După ce auzise acestea, Winnetou se retrase încet şi cu 
prudenţă. Sosind în apropierea ascunzişului, văzu câţiva cai 
stând prin apropiere. Aceştia se speriaseră în timpul luptei 
şi o luaseră razna. Atunci apaşul îşi aminti că noii prizonieri, 
trei căpetenii şi un războinic, trebuiau transportaţi şi ei. 
Deci aveau nevoie de cai. Nu se afla nimeni în apropiere. 
Caii nu se speriau de el, fiindcă era indian. Luă pe unul de 
frâu şi-l conduse în ascunziş. Old Firehand, care şedea după 
perdeaua de plante agăţătoare, îl luă în primire. În felul 
acesta mai aduse încă trei; caii fornăiau încetişor, dar 
Winnetou îi linişti cu uşurinţă. 

În ascunziş, nimeni nu se plictisea. Erau atâtea de povestit 
şi de ascultat! Hobble-Frank se aşezase, fireşte, în bezna 
cea mai adâncă, lângă vărul şi prietenul său. Înainte nu se 


mişca de lângă grăsanul Jemmy şi, în pofida tuturor 
dezbinărilor aparente, fusese trup şi suflet cu el. De când îl 
regăsise însă pe vărul său de la Altenburg, lucrurile se 
schimbaseră. Droll nu ţinea să pară mai învăţat decât Frank 
şi-l lăsa să vorbească fără a-i corecta vreodată spusele; 
acest lucru îl apropie şi mai mult de el. Tot lângă Frank, pe 
partea cealaltă, şedea lordul, care-l întrebă, entuziasmat de 
fapta lui vitejească: 

— Nu mi-aţi lua-o în nume de rău dacă v-aş oferi o mică 
amintire? 

Îi puse în mână una dintre puştile lui de lux. Frank i-o 
dădu înapoi, zicând: 

— Ia ascultați, my lord, să lăsăm glumele! Vreţi într-adevăr 
să concediaţi această puşcă din serviciul dumneavoastră? 

— Da - răspunse englezul. 

— Şi să mi-o daţi mie? 

— Da, da! 

— Atunci daţi-o încoace, repede, daţi-o încoace, până nu 
regretaţi! Amăgirea e scurtă ca Jemmy, dar regretul e lung 
ca Davy, cum cântă poetul Freiligrath. Această puşcă e 
proprietatea mea, proprietatea mea inalterabilă! E ca şi 
cum ar fi venit astăzi moş Crăciun! Sunt nebun de bucurie! 
Sunt copleşit! My lord, dacă o să aveţi nevoie cândva de un 
prieten bun, care să treacă prin foc şi sabie pentru 
dumneavoastră, n-aveţi decât să fluieraţi, mă voi prezenta 
în aceeaşi clipă. Cum să vă mulţumesc? Vreţi o strângere de 
mână, o sărutare sau o îmbrăţişare? 

— O strângere de mână ajunge. 

— Bine. Tu la vulu |, Anton! Poftim mâna mea! Vă rog s-o 
strângeţi, şi strângeţi-o mereu, cât poftiţi şi cât vă place. V-o 
pun la dispoziţie de acum înainte zilnic, de câte ori n-am eu 
însumi nevoie de ea, căci recunoştinţa e o podoabă, şi nu 
sunt lipsit de această podoabă. Droll, vere din Altenburg, ai 
auzit ce mi-a hărăzit norocul cu toată stima pe ziua de azi? 

— Da - răspunse Droll. Dacă tu n-ai fi tu, te-aş invidia, dar 
pentru că eşti prietenul şi vărul meu, mă bucur din inimă 


pentru tine. Felicitări! 

Cum pentru ziua următoare se aşteptau la eforturi 
deosebite, traseră la sorţi ordinea străjilor, şi apoi încercară 
să adoarmă, dar multă vreme nu prea reuşiră. Abia după 
miezul nopţii îi toropi somnul, dar se sculară cum miji de 
ziuă, fiindcă plecarea indienilor se petrecu cu mare zarvă. 
În curând nu se mai afla nici un utah în vale. Puteau părăsi 
ascunzişul. 

În primul rând, postară străji la intrarea şi ieşirea văii, 
pentru a fi în siguranţă în timp ce o cercetau cu de- 
amănuntul. Găsiră un mormânt colectiv, făcut doar din 
bolovani adunaţi grămadă peste cadavre. Mai găsiră şi 
câţiva cai morţi, loviți de gloanţe rătăcite. Drumul spre 
Lacul de Argint trecea peste regiuni pustii, dacă voiau să 
evite întâlnirea cu utahii. Pentru acele zile, caii împuşcaţi 
erau bineveniţi. Westmanul nu e mofturos; se satură şi cu 
carne de cal când nu are altceva mai bun. De altfel, când e 
oaspetele indienilor, i se serveşte adesea friptură de câine 
îngrăşat, ca ospăț de gală. Luară deci părţile cele mai bune 
de mâncat, le împărţiră şi aprinseră câteva focuri pentru ca 
fiecare să-şi frigă partea sa şi s-o ducă cu el astfel 
conservată. 

După plecarea utahilor, li se luaseră prizonierilor 
căluşurile din gură. Când însă cerură să fie repuşi în 
libertate, li se spuse scurt că limbajul de semne din 
„Pădurea apei” fusese descifrat şi că, prin urmare, nu vor fi 
încă eliberaţi. Atunci tăcură. 

Ce mai rămăsese de făcut era să examineze albii ucişi. 
Muriseră în chinuri groaznice. Bărbaţii care priveau 
cadavrele văzuseră şi trecuseră prin multe, dar se înfiorară 
totuşi văzând trupurile pline de răni şi membrele sfârtecate 
ale morţilor. Tramp-ii culeseseră ceea ce semănaseră. Cea 
mai cumplită soartă o avusese „colonelul”: era legat de par 
cu capul în jos. Ca şi tovarăşii lui, era complet dezbrăcat; 
indienii îşi împărţiseră hainele între ei, căci nu rămăsese pe 
aici nici un fel de îmbrăcăminte. Desenul furat dispăruse; 


dacă nu reuşeau să-l ia înapoi de la utahi, mai rămânea o 
speranţă foarte slabă, aceea că cei doi „urşi” vor fi dispuşi 
să destăinuie secretul. 

Luară cadavrele de pe pari, le culcară unul lângă altul, şi 
le acoperiră cu pietre. Apoi porniră, conduşi de Winnetou, 
pe o cale ocolită, spre Lacul de Argint. 

CAPITOLUL XV. 

LACUL DE ARGINI. 

Peste câteva zile, pe când se apropiau de țelul obositoarei 
lor expediţii călare, li se oferi privirilor o privelişte 
impunătoare. Călăreau printr-un defileu ce urca domol, 
mărginit de o parte şi de alta de blocuri de stâncă imense, 
ce se înălţau, sclipind în toate culorile, luându-ţi aproape 
vederea. Piramide colosale de gresie se ridicau spre cer, 
alăturate sau stând una în faţa şi în spatele celeilalte ca 
nişte culise şi prezentând stratificaţii şi etaje felurit 
colorate. Uneori coloşii formau ziduri întregi, verticale şi 
netede; alteori semănau prin multiplele lor muchii, vârfuri 
şi colţuri ieşite în afară, şi cu mulţimea lor de pilaştri, cu 
nişte cetăţi. Soarele era sus pe cer, trimiţându-şi razele 
oblic peste aceste formaţii geologice măreţe şi dând o 
strălucire de nedescris bogăției lor de culori. Unele stânci 
aveau un luciu mat, albastru ca cerul, altele erau de un 
roşu-auriu; printre ele se aflau straturi galbene, măslinii şi 
roşietice ca arama, în timp ce brăzdăturile adumbrite erau 
de un vânăt intens. Dar tot fastul acesta, ce putea 
impresiona privitorul până la lacrimi, era mort; îi lipsea 
viaţa, mişcarea. Nici o picătură de apă nu curgea printre 
stânci; nici un fir de iarbă nu găsea hrană pe acest sol, şi pe 
pereţii de stâncă pustii nu se zărea nici o ramură înverzită, 
nici o singură frunză, care să-ţi odihnească ochiul cu 
verdele său. 

Dar că uneori era apă pe aici, şi chiar în cantităţi 
impresionante, o dovedeau urmele ei săpate în piatră, uşor 
de recunoscut pe ambele laturi. În acele anotimpuri, tot 
defileul, acum secetos, era albia unui curs de apă care-şi 


vărsa puhoaiele spumegând în Colorado. Atunci defileul era 
închis săptămâni de-a rândul pentru orice picior de om, şi 
nici cel mai îndrăzneţ westman sau indian n-ar fi cutezat să 
se încredinţeze valurilor într-un canoe fără stabilitate şi 
fragil. 

Fundul defileului consta prin urmare dintr-un strat gros 
de pietre rotunjite de frecuş, iar spaţiul dintre ele era 
umplut cu nisip. Aşadar, era un drum anevoios, căci pietrele 
rotunde alunecau la fiecare pas pe sub copitele cailor, 
obosind animalele aşa de tare, încât călăreţii se vedeau siliţi 
să oprească din când în când, ca să le lase să se odihnească. 

Old Firehand, Old Shatterhand şi Winnetou călăreau în 
frunte. Cel dintâi examina regiunea cu o atenţie cu totul 
deosebită. Într-un loc unde doi pilaştri colosali de stâncă se 
sprijineau unul de altul la o anumită înălţime în sus, lăsând 
între ei mai jos un spaţiu liber, larg de cel mult zece 
picioare, dar care se îngusta încă înspre interior, îşi opri 
calul -şi contemplă locul acela cu priviri scrutătoare, apoi 
zise: 

— Mi se pare că prin locul ăsta am ieşit atunci, după ce am 
descoperit vâna. Dar să vedem, s-ar putea să mă înşel. 

Voia să descalece ca să cerceteze; dar apaşul o luă călare 
spre strunga dintre stânci, spunând în felul său calm şi 
hotărât: 

— Fraţii mei să vină după mine, căci de aici porneşte o 
cărare care ne scurtează calea cu mult. E şi mai uşoară 
pentru cai decât grohotişul de defileu. 

— Cunoşti despicătura asta? întrebă Old Firehand 
surprins. 

— Da. Se mai îngustează, dar pe urmă se lărgeşte mult, 
aşa că nu dăm într-o strungă, ci ajungem pe un bloc de 
stâncă neted, ca o tăblie uriaşă, uşor înclinată, care urcă 
domol. 

— Exact, exact! Prin urmare, ăsta e locul pe care-l ştiu. 
Tăblia asta se ridică mereu, cam la câteva sute de picioare. 
Şi ce urmează după aceea? Ştii cumva? 


— De la muchia de sus a tăbliei se lasă brusc la vale, într-o 
prăpastie adâncă, al cărei fund e ca o căldare mare şi 
rotundă, iar de acolo porneşte un defileu îngust şi 
întortocheat care duce până sus, în valea largă şi frumoasă 
a Lacului de Argint. 

— Şi asta corespunde întocmai. Ai găsit cumva în această 
căldare ceva curios? 

— Nu, nu e nimic de găsit acolo, nici apă, nici iarbă, nici 
animale. Nici măcar o gâză sau o furnică nu trece peste 
piatra veşnic uscată. 

— Ei, atunci am să-ţi arăt că se găseşte totuşi ceva ceva 
mult mai preţios decât iarba şi apa. 

— Te gândeşti la filonul de argint pe care l-ai descoperit? 

— Da. Din pricina acestei căldări stâncoase am întreprins 
acest lung drum călare. Să mergem deci, să cotim pe-aici. 

Intrară printre stânci unul câte unul, căci nu încăpeau doi 
deodată. În curând, însă pereţii de stâncă se deschideau tot 
mai mult; pilaştrii uriaşi se dădeau în lături, şi apoi avură în 
faţa lor un imens triunghi neted de piatră, aşezat ca un vârf 
spre defileu, şi ridicându-se domol, ca un acoperiş uşor 
înclinat, printre pereţi de stâncă tot mai îndepărtați, până 
la muchia de sus care forma o linie perfect dreaptă, 
puternic profilată pe cerul albastru. 

Urmau să urce călare până acolo. Era ca şi cum caii ar fi 
trebuit să se suie pe un acoperiş imens, dar panta nu era 
prea înclinată, aşa că nu oferea greutăţi de neînvins. Trecu 
totuşi cam o oră până să ajungă sus, şi acum se aşternea în 
faţa călăreţilor, spre vest, o vastă întindere stâncoasă, al 
cărei prim-plam îl forma căldarea adâncă despre care 
vorbiseră Old Firehand şi Winnetou. Din câldare pornea 
înspre sud o linie întunecată; aşa se vedea de sus. Erau 
cheile prin care se ajungea din căldare la Lacul de Argint. 

Acum urma coborâşul. Panta era foarte abruptă, 
descălecară deci. Unele locuri erau chiar periculoase. 
Prizonierii fuseseră bineînţeles dezlegaţi la picioare ca să 


umble şi ei pe jos. Când ajunseră în vale şi toţi încălecară, li 
se legară din nou picioarele. 

Old Firehand dorea să arate tovarăşilor săi filonul găsit. 
Dar utahii nu trebuiau să afle de existenţa lui. De aceea îi 
duseră o bucată de drum înainte,- în defileu, lăsându-i cu 
câţiva rafter-i care să-i păzească. Ceilalţi nici nu mai 
încălecaseră. Vestea că se aflau în locul de mult dorit 
produse o mare agitaţie printre ei. 

Căldarea avea un diametru de cel puţin o milă engleză. 
Fundul ei era nisipos, presărat cu pietre tocite, de mărimea 
cel mult a unui pumn de bărbat. Inginerul Butler îşi plimbă 
privirea cercetătoare în jur, apoi zise: 

— E posibil să dăm aici peste zăcăminte bogate. Dacă 
există într-adevăr un metal preţios pe-aici, atunci e de 
presupus că se află în cantităţi importante. Această 
adâncitură imensă s-a format prin acţiunea apelor, timp de 
secole. Coborând prin cheile acelea dinspre sud, apele au 
format un vârtej, neputându-se scurge nicăieri, şi acesta a 
ros din stâncă şi a smuls bolovani, pe care i-a tocit până s- 
au făcut pietriş şi nisip. Pământul pe care stăm s-a format 
apoi prin sedimentări succesive şi trebuie să conţină metale 
spălate din roci, care fiind mai grele, s-au aşezat mai la 
fund, aşa că se află pe sub nisip. Dacă săpăm până la o 
adâncime de câţiva coţi, se va vădi dacă expediţia noastră e 
încoronată de succes sau nu. 

— Nu e nevoie să săpăm. E destul să constatăm că 
malurile acestui fost ochi de apă conţin metalul căutat - 
răspunse Old Firehand. 

— E adevărat. Dacă există argint în povârnişuri, atunci şi 
fundul căldării e înţesat de argint. 

— Atunci veniţi! Am să vă aduc dovada. 

Old Firehand se duse drept spre un anumit loc. Ceilalţi îl 
urmară, într-o aşteptare febrilă. 

— Vere, am bătăi de inimă - Îi mărturisi Hobble-Frank lui 
Droll. Dacă găsim argint pe-aici, îmi umplu buzunarele şi 
mă-ntorc apoi acasă, în Saxonia. Apoi îmi clădesc o aşa-zisă 


vilă pe malul drăgălaş al Elbei, şi scot capul pe fereastră de 
dimineaţă până seara, ca să arăt oamenilor ce tip distins şi 
formidabil am devenit. 

— Iar eu - răspunse Droll - Îmi cumpăr o fermă cu 
douăzeci de capre şi optzeci de vaci, şi nu mai fac altceva 
decât brânză de vaci şi de capră. Că asta se caută mai ales 
prin regiunea Altenburgului. 

Old Firehand ajunsese lângă peretele de stâncă, aici ros 
de ape şi fărâmiţat pe alocurea. Scoase o piatră care se 
desprinse uşor, încă una şi apoi mai multe. Se ivi o 
deschizătură care fusese astupată cu acele pietre. Această 
adâncitură se făcuse pe cale naturală, dar fusese lărgită de 
mâna omului, lucru ce se cunoştea limpede. Old Firehand 
băgă mâna înăuntru, spunând: 

— Din ce am găsit aici am dus o mostră pentru analiză. 
Vreau să văd dacă Butler confirmă rezultatul analizei. 

Scoase din adâncitură ceva ce semăna cu o sârmă albă, 
încolăcită, acoperită cu un strat subţire, cafeniu, şi întinse 
obiectul pe palma deschisă spre inginer. Îndată ce-l luase şi 
aruncase o privire asupra lui, acesta strigă: 

— Dumnezeule! E argint curat! Asta a zăcut aici de la 
început, în această crăpătură? 

— Da, toată crăpătura e plină de aşa ceva. E adâncă, pare 
să pătrundă până-n inima rocii, şi să conţină foarte mult 
metal. 

— Atunci pot să vă asigur că ne vom alege cu un rod 
deosebit de bogat. Cu siguranţă că mai există şi alte râpe şi 
crăpături care conţin metal. 

Old Firehand scoase zâmbind un al doilea obiect, mai 
mare. Era o bucată de minereu cât doi pumni şi mai bine. 
Butler o examină cu atenţie, apoi strigă: 

— Desigur că analiza chimică e mult mai precisă; dar aş 
jura că avem aici clorură de argint, deci minereul care se 
cheamă cerargirit! 

— Exact! Analiza chimică ă arătat că e cerargirit. 

— De cât la sută? 


— Şaptezeci la sută argint curat. 

— Ce descoperire! E adevărat că în regiunea Utah se 
găseşte mai ales cerargirit. Unde e filonul în chestiune? 

— Mai încolo, în partea cealaltă a căldării. L-am acoperit 
cu mult grohotiş. 

— Old Firehand, aici zac milioane, şi descoperitorul e un 
om bogat, putred de bogat! strigă Watson, fostul 
contramaistru. 

— Numai descoperitorul? Toţi veţi fi părtaşi. Eu sunt 
descoperitorul, Butler e inginerul, iar ceilalţi ajută la 
exploatare. În acest scop v-am adus. Condiţiile muncii 
noastre în comun şi partea care va reveni fiecăruia, despre 
asta vom mai discuta. 

Cuvintele lui treziră un entuziasm care se manifestă 
zgomotos şi nu mai încetă. Majoritatea erau dispuşi să se 
apuce numaidecât de cercetarea mai amănunţită a locului. 
Old Shatterhand însă îi opri, avertizându-i: 

— Nu vă grăbiţi aşa, domnilor! Deocamdată mai avem să 
ne gândim şi la altele! Doar nu suntem singurii prezenţi 
prin părţile astea. 

— Dar le-am luat-o înainte indienilor - observă lordul, 
care, deşi nu avea nici o pretenţie asupra minei de argint, 
se bucura la fel de mult ca ceilalţi. 

— Le-am luat-o înainte, da, dar nu prea mult. Navajoşii vor 
sosi pe malul lacului doar cu câteva ore mai târziu decât 
noi, iar după ei, după un interval probabil foarte scurt, vor 
veni utahii. Deci n-avem vreme de pierdut, trebuie să fim 
pregătiţi. 

— E adevărat - încuviinţă Old Firehand. Totuşi, aş vrea să 
mai ştiu dacă exploatarea se va lovi de dificultăţi. Domnul 
Butler va putea să ne-o spună, desigur, în câteva minute. 

Inginerul examină împrejurimile, privindu-le îndelung, 
apoi întrebă: 

— La ce distanţă se află Lacul de Argint? 

— De aici, e o cale de două ore. 

— E situat la mai mare altitudine decât locul acesta? 


— Cu mult mai mare. 

— Deci, am avea înclinarea necesară. Dar avem nevoie de 
conducte, chiar dacă la început numai din lemn. Există 
copaci prin apropiere? 

— În masă. Lacul de Argint e înconjurat de păduri. 

— Minunat! Poate că nu va trebui să punem conducte pe 
toată distanţa. Putem să construim un rezervor ceva mai 
sus. De la lac până la acel rezervor apa poate curge liber. 
De la rezervor, însă, trebuie condusă prin ţevi, ca să avem 
presiunea necesară. 

— Ah, pentru furtunuri? 

— Da. Vom evita, fireşte să răscolim rocacu târnăcopul şi 
sapa. Se va stropi cu furtunul, şi acolo unde jetul de apă nu 
pătrunde, ne folosim de dinamită. Şi solul de aici va fi tratat 
cu apă. 

— Dar apa trebuie să aibă o scurgere pe undeva, astfel 
umple căldarea şi nu mai putem lucra. 

— Da, scurgerea! Trebuie s-o asigurăm printr-o 
construcţie. Mă gândesc că la început va ajunge un sistem 
de pompe şi scripeţi, prin care să ridicăm apa pe culmea 
peste care am trecut. De acolo, curge singură la vale, 
trecând apoi prin crăpătura dintre stânci peste chei. 
Bineînţeles, avem nevoie de maşini; dar asta nu eo 
problemă. Un singur lucru îmi dă de gândit: cine e 
proprietarul terenului? 

— Timbabatcii. Winnetou are influenţă asupra lor şi-i va 
putea convinge să ni-l vândă, iar eu înregistrez cumpărarea 
la Oficiul de stat. 

— Atunci m-am liniştit. Principalul e să existe posibilitatea 
de a aduce apele lacului aici; şi în privinţa asta voi căuta să 
mă lămuresc în cursul drumului. Hai să mergem! 

Astupară mica spărtură deschisă de Old Firehand şi 
acoperiră şi galeria de minereu, apoi toţi încălecară ca să-şi 
continue drumul întrerupt. 

Strunga în care aşteptaseră prizonierii cu paznicii avea 
fundul scobit în formă de canal, ca un jgheab săpat în piatră 


de apă, în decursul vremurilor, lat de cel puţin zece picioare 
şi cel mult de douăzeci, care ducea la deal, făcând multiple 
cotituri. Nici aici nu creştea nici o plantă. Gârla de 
odinioară secase complet; probabil că numai primăvara 
curgea pe aici un mic şuvoi, care nu ajungea să hrănească 
vreo vegetaţie. 

Înainte de a ajunge la Lacul de Argint, fosta albie de pârâu 
se lărgi deodată, formând o întindere înconjurată de stânci, 
în mijlocul căreia se afla o baltă mică. În sfârşit, după lungul 
drum călare prin regiuni aride dădură de iarbă. Caii 
suferiseră mult din pricina căldurii, a lipsei de apă şia 
drumului anevoios. Nu mai voiau să asculte de frâu, ci doar 
să mănânce. Călăreţii descălecară deci, ca să le facă pe 
voie. Se aşezară în diferite grupuri, stând de vorbă despre 
bogăţiile pe care aveau să le posede în viitor. 

Inginerul acordase toată atenţia regiunii prin care 
trecuseră. Acum îşi comunică observaţiile: 

— Până aici sunt extrem de mulţumit. Jgheabul e potrivit 
nu numai pentru a servi drept conductă de apă, dar şi 
pentru transportul oricărui obiect de care vom avea nevoie. 
Trebuie să recunoaştem că natura ni se arată cât se poate 
de favorabilă, înlesnindu-ne lucrările. 

— Mă - zise Hobble-Frank câtre vărul din Altenburg, 
dându-i un ghiont în coaste —- ai auzit? Mi se pare că vila 
mea are mari şanse de a fi construită. 

— La fel şi ferma mea! Bucură-te, Altenburgule, că cel mai 
vestit dintre fiii tăi se va întoarce cu un sac de bani, lung de 
douăzeci de coţi! Hai, vere, să te sărut! 

— încă nu - se apără Frank. Sunt... 

Fu întrerupt, căci inginerul strigă îngrijorat: 

— Ellen! Unde-i Ellen? N-o văd pe-aici! 

Fata, care nu văzuse de două zile nici un fir de iarbă, 
necum flori, zărise acum câteva şi, cum fac fetele, se 
grăbise să le culeagă. Umezeala bălții pătrundea în pământ 
până departe, udând vegetaţia, tot mai bogată pe măsură 
ce te apropiai de baltă, dar existentă încă din jgheab, în 


partea lui superioară. Ellen se dusese pe ici, pe colo, 
culegând flori, înaintând în jgheab până la o cotitură, de 
unde tocmai voia să se întoarcă, dar în clipa aceea se iviră 
de după cotitură trei bărbaţi, trei indieni, trei indieni 
înarmaţi. Fata se opri înlemnită de spaimă, voia să strige 
după ajutor, dar nu putu să scoată un sunet. Indianului i se 
dezvoltă prin educaţie prezenţa de spirit; el acţionează în 
orice situaţie rapid şi cu hotărâre. În clipa în care cei trei 
indieni zăriră fata, doi se şi repeziră s-o prindă. Unul îi 
astupă gura cu palma, celălalt îi puse cuțitul în piept şi o 
ameninţă, într-o englezească stricată: 

— Taci, sau mort! 

Al treilea păşi înainte, în vârful picioarelor, ca să vadă cu 
cine era fata albă, căci se înţelegea de la sine că nu era 
singură. După nici două minute, se întoarse şi le spuse încet 
tovarăşilor săi câteva cuvinte, pe care Ellen nu le înţelese. 
Apoi o duseră cu ei, fără ca ea să îndrăznească să 
crâcnească. 

După puţin timp ajunseră la capătul jgheabului; acesta 
cădea pe un povârniş nu prea înalt, tivit în partea de jos cu 
un şir de tufişuri, o margine a pădurii ce se întindea mai 
sus. Ellen fu târâtă printre tufişuri, apoi în pădure, unde 
poposeau o mulţime de indieni. Îşi puseseră armele pe jos, 
lângă ei, dar le luară îndată sărind în picioare, când îi 
văzură pe tovarăşii lor venind cu fata. 

Ellen văzu numai priviri amenințătoare îndreptate asupra 
ei şi se credea, prin urmare, în cel mai mare pericol. Atunci 
îşi aminti de totemul pe care i-l dăduse Lrsul-cel-Mic pe 
vapor. Îi spusese că inscripţia o va apăra de orice duşman. 
„Umbra lui e umbra mea, iar sângele lui e sângele meu; e 
fratele meu mai mare”, aşa suna inscripţia. Trase şnurul de 
care agăţase totemul, îl desfăcu şi-l dădu indianului pe care- 
| credea mai periculos pentru că avea înfăţişarea cea mai 
fioroasă. 

Indianul despături bucata de piele, privi semnele, scoase 
un strigăt de surprindere şi dădu totemul celui de lângă el. 


Circulă astfel din mână-n mână. Expresia feţelor deveni mai 
prietenoasă şi cel care i se mai adresase lui Ellen o întrebă: 

— Cine... dat... la tine? 

— Nintropan-homoş - răspunse fata. 

— Căpetenia tânără? 

— Da - făcu ea, dând din cap. 

— Unde? 

— Pe vapor. 

— Pe Arkansas mare canoe cu foc? 

— Da. 

— Aşa bine. Nintropan-homoş fost pe Arkansas. Cine... 
bărbaţii acolo? 

— Winnetou, Old Firehand, Old Shatterhand. 

— Uf! făcu indianul, şi „uf!” făcură şi ceilalţi. Voia Să mai 
continue cu întrebările, dar în clipa aceea se auzi un foşnet 
în tufişuri şi, în frunte cu cei trei care fuseseră pomeniţi, 
ieşiră o mulţime de albi, care formară îndată un cerc în 
jurul indienilor. Iscoada nu-l observase adineauri pe 
Winnetou, abia acum îl recunoscu. 

— Marea căpetenie a apaşilor! exclamă. Fata asta albă 
posedă totemul Ursului-Mic şi e deci prietena noastră. Am 
luat-o cu noi fiindcă nu ştiam dacă bărbaţii de care ţine sunt 
prieteni sau duşmani. 

Indienii erau vopsiți pe faţă cu galben şi albastru, de aceea 
Winnetou întrebă: 

— Sunteţi războinici timbabatci? 

— Da. 

— Ce căpetenie vă conduce? 

— Ciia-niţas. 

Acest nume înseamnă „Ureche-Lungă”. Pesemne că omul 
era vestit pentru auzul său fin. 

— Unde e? mai întreabă Winnetou. 

— La malul lacului. 

— Câţi sunteţi aici? 

— O sută de războinici. 

— S-au mai adunat aici şi războinici din alte triburi? 


— Nu. Dar trebuie să mai vină două sute de navajoşi. Cu ei 
împreună vrem să mergem spre nord, ca să luăm scalpurile 
utahilor. 

— Băgaţi de seamă să nu vi le ia ei pe ale voastre. Aţi pus 
oameni de strajă? 

— La ce bun? Nu ne aşteptăm la venirea nici unui duşman. 

— Vin mai mulţi decât o să vă fie pe plac. E şi Ursul-cel- 
Mare la malul lacului? 

— Da, împreună cu Ursul-cel-Mic. 

— Conduceţi-ne la ei! 

Tocmai veneau câţiva rafter-i aducând caii şi prizonierii, 
căci primii sosiți veniseră fireşte pe jos, ca s-o caute pe 
Ellen. Încălecară şi timbabatcii se puseră în fruntea cetei ca 
s-o conducă. Urcară coasta printre copaci şi mai înaintară 
câtva timp pe culme, apoi ieşiră pe panta cealaltă şi în 
curând văzură sclipind o întindere de apă. Ajunseseră la 
Lacul de Argint! 

Valea era împrejmuită de bastioane de stâncă înalte cât 
nişte turnuri, jucând în toate culorile curcubeului ca şi cele 
din defileu, iar spaţiul dintre ele era lung cale de vreo două 
ore şi lat cam pe jumătate atât. În spatele acelor fortărețe 
se ridicau alţi şi alţi uriaşi de piatră, avântându-se spre cer 
fiecare peste capul celuilalt. Dar aceşti munţi, deşi Stâncoşi, 
nu erau pustii. În numeroasele râpe care-i brăzdau, 
creşteau arbori şi tufişuri; pădurea era tot mai deasă pe 
măsură ce se întindea la vale, unde ajungea până aproape 
de maluri, lăsând între ea şi acestea doar o fâşie îngustă de 
pământ acoperit cu iarbă. 

În mijlocul lacului era o insulă cu multă verdeață şi cu o 
curioasă construcţie de cărămidă ridicată pe pilaştri. Părea 
să dateze din vremurile când indienii de acum nu luaseră 
încă locul băştinaşilor de odinioară. Pe fâşia de iarbă se 
aflau câteva colibe şi în apropierea lor câteva canoe îegate 
de țărm. Insula era perfect rotundă, având un diametru de 
vreo sută de paşi. Clădirea străveche era acoperită toată cu 


plante agăţătoare; tot restul spaţiului era o grădină 
cultivată, plină de flori şi de tufe. 

Vârfurile copacilor se oglindeau în lac, iar culmile uriaşe îşi 
aruncau umbra peste apă. Cu toate acestea, ea nu era nici 
verde, nici albastră sau de vreo culoare întunecată, ci avea 
sclipiri cenugşii-argintate. Nici o adiere nu-i încreţea 
suprafaţa. Lacul dădea impresia unui bazin plin de argint- 
viu. 

În colibe şi în jurul lor se aflau indieni, anume cei o sută de 
timbabatci. Se produse o oarecare agitaţie printre ei când 
văzură venind ceata de albi; cum însă în fruntea acestora se 
aflau tovarăşii lor, se liniştiră repede, încă nu ajunseseră 
lângă apă, când dintr-o colibă de pe insulă ieşiră doi 
bărbaţi. Apaşul îşi puse mâna pâlnie la gură şi strigă peste 
apă: 

— Nintropan-hauey! Aici e Winnetou! 

Un strigăt îi răspunse; apoi cei doi luară o canoe de pe 
insulă şi vâsliră spre mal. Erau cei doi „urşi”, tatăl şi fiul. 
Desigur că erau foarte surprinşi văzând chipurile 
cunoscute, dar nici o tresărire a feţei lor nu le trăda 
mirarea. leşind la mal, Ursul-cel-Mare dădu mâna cu 
Winnetou, spunând: 

— Marea căpetenie a apaşilor e pretutindeni, şi pe unde 
apare, aduce bucurie în inima oamenilor. Îl salut şi pe Old 
Shatterhand pe care-l cunosc, şi pe Old Firehand, cu care 
am fost pe vapor. 

Zărindu-l pe Droll, faţa i se lumină de un zâmbet fugar: îşi 
aduse aminte de ultima lui întâlnire cu omuleţul hazliu şi-i 
spuse, strângându-i mâna: 

— Fratele meu alb e un om viteaz; a răpus pantera; îi urez 
bun venit. 

Trecu aşa de la unulla altul, dând mâna cu fiecare. Fiul 
său se apropie de Ellen, care se dăduse jos din lectică. Se 
înclină şi spuse, într-o engleză nesigură: 

— Ursul-cel-Mic n-a crezut cu putinţă să o revadă pe mica 
domnişoară. Încotro călătoriţi? 


— Nu vrem să ne ducem mai departe, am venit la Lacul de 
Argint. 

Tânărul se îmbujoră de bucurie şi nu putu să-şi mai 
ascundă mirarea: 

— Prin urmare, domnişoara va sta pe-aici câtva timp? 
întrebă. 

— Chiar mai mult timp - răspunse Ellen. 

— Atunci am rugăminte,să pot sta mereu cu dânsa. Am s-o 
învăţ să cunoască arborii, plantele şi florile. O să pescuim 
pe lac şi o să vânăm prin pădure; dar trebuie să fiu mereu 
prin apropierea ei, fiindcă există animale sălbatice şi 
oameni duşmănoşi. O să-mi dea voie? 

— Cu plăcere. Mă bucur foarte mult că eşti aici. Îi întinse 
mâna, iar el, ca un adevărat gentleman, i-o sărută. 

Timbabatcii conduseră caii noilor sosiți în pădure, unde se 
găseau şi ai lor. Căpetenia, care, din mândrie, stătuse până 
acum retras în coliba sa, ieşi cu greu la iveală, destul de 
posomorât fiindcă nu i se dăduse mai multă atenţie. Era un 
tip sumbru, cu braţele şi picioarele lungi, ceea ce îi dădea 
puţin înfăţişarea unui urangutan. Se opri la oarecare 
distanţă de străini şi se uită în depărtare, spre munţi, cu 
aerul de a nu avea nimic de-a face cu ei. Dar se înşelase în 
socoteli, căci mătuşa Droll se apropie de el şi zise: 

— De ce nu se apropie Ureche-Lungă? Nu vrea să 
întâmpine războinicii vestiți ale feţelor-palide? 

Căpetenia mormăi ceva de neînțeles, mai ales că vorbea în 
limba lui, dar cu Droll nu-i mergea aşa, căci acesta îl bătu 
pe umăr ca pe o veche şi bună cunoştinţă, strigând: 

— Vorbeşte englezeşte, băiete dragă! N-am învăţat graiul 
tău. 

Indianul mormăi iarăşi ceva într-o engleză stricată, aşa că 
Droll continuă: 

— la nu te mai preface! Ştiu că vorbeşti destul de bine 
englezeşte! 

— Nu! tăgădui indianul. 

— Nu? Dar mă cunoşti? 


— No! 

— Nu m-ai văzut niciodată? 

— No! 

— Ei, adu-ţi aminte! Trebuie să-ţi aminteşti de mine! 

— No! 

— Ne-am văzut mai în sud, pe la Fort Defiance. 

— No! 

— Eram trei albi şi unsprezece roşii. Am făcut câteva 
partide de cărţi şi am băut niţeluş. Dar indienii au băut mai 
mult încă decât albii şi-n cele din urmă nu mai ştiau nici 
cum îi cheamă, nici unde se află. Apoi au dormit toată după- 
amiaza şi toată noaptea. Acum ţii minte, măi prietene? 

— No! 

— Nu? Bun! Şi noi, albii, ne-am culcat în barca de lemn, 
laolaltă cu indienii, că alt loc nici nu era. Când ne-am trezit, 
indienii plecaseră. Ştii unde? 

— No! 

— Dar cu ei plecase şi puşca mea şi muniţiile. Aveam un M. 
D., mătuşa Droll, crestat în ţeavă. În mod ciudat, aceste 
litere se află aici, pe ţeava puştii tale. Ştii cumva cum au 
ajuns acolo? 

— No! 

— lar punga pentru gloanţe era cusută cu perle şi purta şi 
ea monograma M. D. O purtam legată de centură, tocmai 
cum o porţitupea ta. Şi, cum observ, spre marea mea 
bucurie, şi punga asta e împodobită cu aceleaşi litere. Ştii 
cumva cum au ajuns inițialele mele pe punga ta? 

— No! 

— În schimb, ştiu eu prea bine cum a ajuns puşca mea în 
mâna ta şi punga mea de gloanţe să fie agăţată de brâul 
tău. Am să te scap de ele... 

Într-o clipită, îi smulse indianului puşca din mână şi punga 
de la brâu şi-i întoarse spatele. Dar tot într-o clipită indianul 
se luase după el şi-i strigă într-o engleză destul de 
curgătoare: 

— Dă-o încoace! 


— No! răspunse acum Droll. 

— Puşca asta ea mea! 

— No! 

— Şi punga la fel! 

— No! 

— Eşti un hoţ! 

— No! 

— Dă-le-ncoace, sau te silesc să mi le dai! 

— No! 

Atunci indianul scoase cuțitul. Droll izbucni într-un râs 
vesel şi strigă: 

— Eşti Ureche-Lungă, te cunosc. Dar mult mai lungi decât 
urechile îţi sunt braţele şi degetele. Ia hai, recunoaşte 
adevărul, şi îţi las lucrurile astea pentru totdeauna. Deci, 
spune sincer: Mă cunoşti? 

— Yes.- răspunse indianul, împotriva tuturor aşteptărilor. 

— Ai fost pe la Fort Defiance? 

— Yes! 

— Te-ai îmbătat? 

— Yes! 

— Pe urmă ai dispărut cu puşca mea şi cu punga mea? 

— Yes! 

— Bun, să fie ale tale; ţine-le! "Ţine şi mâna mea! Hai să fim 
prieteni; dar trebuie să vorbeşti englezeşte, şi n-ai voie să 
şterpeleşti. Ne-am înţeles? 

Apucă mâna indianului, o strânse şi-i dădu înapoi obiectele 
furate. Indianul le luă fără să clipească măcar, dar spuse pe 
tonul cel mai prietenos: 

— Fratele meu alb mi-e prieten. Ştie ce-i bine şi drept, căci 
a găsit aceste obiecte asupra mea şi mi le dă înapoi. Ele un 
prieten al oamenilor roşii şi-l iubesc. 

— Bine, frăţiorule, şi eu te iubesc. Ai să-ţi dai seama în 
curând. Căci, dacă nu veneam, e foarte probabil că vă 
pierdeaţi scalpurile printre utahi. 

— AŞ, nu vin: au fost bătuţi de navajoşi, iar noi o să pornim 
în curând să-i întâlnim, ca să ne luăm şi noi multe scalpuri 


de utahi. 

— Te înşeli. 

— Păi doar vedem căpetenii şi războinicii utahi care sunt 
prizonierii voştri. Deci, trebuie să fi fost învinşi. 

— Pe ăştia i-am prins noi, pe contul nostru. În schimb 
navajoşii au fost bătuţi crâncen şi au fugit; utahii îi 
urmăresc călare şi-şi vor face apariţia aici, la Lacul de 
Argint, poate chiar astăzi. 

— Uf! strigă Ureche-Lungă, rămânând cu gura căscată de 
mirare. 

— Să fie cu putinţă? întrebă Ursul-cel-Mare. Oare mătuşa 
albă spune adevărul? 

— Da - răspunse Old Firehand. O să vă povestin totul dar 
numai după ce ne-am convins că nu putem fi atacați pe 
neaşteptate de duşmani. Ar putea să apară în orice clipă. Să 
coboare îndată cincizeci de războinici timbabatci călare 
până-n defileu. Franc, Droll, Davy, Jemmy, Bill şi Uncle, 
plecaţi şi voi cu ei. Coborâţi până-n locul unde se îngustează 
defileul, şi vă postați acolo pe după stânci. Sunt destule 
ieşituri şi adâncituri unde vă puteţi pune la adăpost. Utahii 
se vor fi luat după navajoşi în mare grabă, ca să ajungă o 
dată cu ei la Lacul de Argint. Să săriţi în ajutorul prietenilor, 
şi îndată ce vedeţi duşmanii, să ne daţi de veste printr-un 
sol. Întâi adăpaţi-vă caii, apoi luaţi şi voi, fiindcă jos nu găsiţi 
apă, iar Ursul-cel-Mare o să vă dea şi merinde. 

Carne era destulă. Era agăţată la uscat de curele întinse 
între copaci. Apă de băut era din belşug. Din munţi curgeau 
la vale mai multe pâraie care alimentau lacul. Caii se 
duseseră la unul dintre ele, ca să se adape. 

În curând, cei cincizeci de indieni şi cei şase albi erau gata 
de drum; îi conducea Ursul-cel-Mare. 

Valea Lacului de Argint se întindea de la nord la sud, 
inaccesibilă dinspre est şi vest din cele două părţi laterale, 
oferind un acces doar dinspre nord, prin defileul şi 
crăpătura dintre stânci pe unde veniseră albii, pe când la 
sud, lacul îşi vărsa apele într-o râpă, prin care de asemenea 


se putea trece. Din sud, nu era de aşteptat nici un duşman; 
dimpotrivă, de acolo urmau să sosească navajoşii prieteni. 

Cine se apuca să cerceteze împrejurimile Lacului d Argint, 
trebuia să ajungă în curând la concluzia că odinioară lacul 
se scurgea înspre nord, prin defileu, nu înspre sud. Acum 
însă, între lac şi defileu se ridica o masă de pământ 
asemănătoare cu un dig, care nu existase pe vremuri. Nu se 
făcuse de la sine, aşadar, se impunea presupunerea că 
fusese construită dinadins. Dar mâinile care făcuseră 
această lucrare deveniseră de mult praf şi pulbere, căci pe 
dig crescuseră copaci a căror vârstă nu era desigur mai 
mică de o sută cincizeci de ani. În ce scop fusese ridicat 
digul? Oare mai exista acum vreun om care să poată 
răspunde la această întrebare? 

Ceata de călăreţi trimisă de Old Firehand trecu acest dig, 
după care începea defileul. Aici era îngust, de vreo zece coţi 
cel mult, la început plat, apoi afundându-se din ce în ce mai 
adânc în sol. Cu cât era mai scobit, cu atât se şi lărgea. Pe 
după dig nu mai creşteau copaci şi tufişuri, iar ceva mai jos 
nu se zărea nici măcar un fir de iarbă. 

Nu trecuseră bine zece minute de când porniseră, că se şi 
aflau printre zidurile defileului, înalte de peste o sută de 
picioare; după încă un sfert de oră de drum, ele păreau să 
atingă cerul. Aici începea grohotişul acela de pietre 
rotunjite prin frecare, care îngreunau aşa de mult călăritul. 
După al treilea sfert de ceas, defileul se lărgea brusc, 
atingând dublul lăţimii de până acolo. Pereţii de stâncă erau 
plini de crăpături, nu numai pe sus, dar chiar de la pământ. 
Ţi se părea că stâncile stau pe coloane, care formau galerii 
prin care te puteai ascunde. 

— Aici să ne oprim - zise Ursul-cel-Mic, care călărea în 
frunte cu cei şase albi. Există pe-aici destule adân cituri şi 
văgăuni în care să ne adăpostim. 

— Iar caii îi ducem o bucată de drum înapoi - zise Droll - 
ca să nu fie văzuţi de aici, unde s-ar putea isca o luptă. 


Această măsură de precauţie fu adoptată. Cei cincizeci şi 
şapte de oameni se ascunseră în adânciturile din ambele 
laturi. Nu aşteptau de mult, când auziră zgomotul de copite 
al unui cal poticnindu-se de oboseală, prin pie triş. În 
curând apăru un indian singuratic, un navajo, al cărui cal 
abia se mai ţinea pe picioare. Omul părea rănit, căci hainele 
sale erau pătate de sânge. Cu toate acestea dădea mereu 
ba cu mâinile, ba cu picioarele în cal, pentru a-i da ghes. 

Ursul-cel-Mic îşi părăsi ascunzişul şi i se arătă. Cum îl zări, 
indianul navajo îşi opri calul şi strigă: 

— Uf! Fratele meu tânăr! Au venit războinicii nava joşi 
aşteptaţi? 

— Încă nu. 

— Atunci sunt pierduţi! Marele Manitu ne-a părăsit şi şi-a 
întors faţa spre câinii de utahi. I-am atacat în Valea- 
Cerbilor, dar am fost respinşi. Am bătut în retra gere, iar 
utahii ne-au urmărit, şi azi-dimineaţă s-au mai unit cu o altă 
ceată mare, acum sunt de patru ori mai mulţi ca noi, şi ne 
hărţuiesc din urmă. 

— Uf! Atunci sunteţi distruşi? 

— Aproape. Mai la vale de aici, ca la zece ori bătaia puştii, 
se dă o luptă. Am fost trimis să aduc ajutor de la lac, fiindcă 
ne-am gândit că războinicii aşteptaţi tre buie să fi sosit. 
Acum oamenii noştrii sunt pierduţi! 

— Încă nu. Descalecă şi odihneşte-te aici. O să primiţi 
ajutor. 

Totul era să se vină urgent în ajutorul navajoşilor, spre a le 
face posibilă retragerea. Trimiseră un sol la Lacul de 
Argint, lăsară pe indian cu caii, iar ei se îndrep tară în 
grabă spre câmpul de bătălie. 

Într-adevăr, situaţia navajoşilor era cât se poate de 
proastă, majoritatea cailor lor fuseseră împuşcaţi; sin gurul 
loc unde se găsea un adăpost pentru ei era pe după 
cadavrele cailor, căci aici pereţii defileului erau netezi şi 
fără colţuri după care să te poţi ascunde. Nici săgeți nu 
prea mai păreau să aibă, judecând după faptul că trăgeau 


numai când erau siguri că-şi nimeresc ţinta. Câţiva dintre 
cei mai temerari alergau să adune de pe jos săgețile trase 
de utahi. Aceştia erau foarte numeroşi, astupând defileul 
complet şi mai având în spate multe rânduri de războinici. 
Luptau pedestru, se vede că-şi lăsaseră caii în urmă, ca să 
nu-i expună primejdiilor. 

Acum, urletele de luptă încetară pentru câtva timp: 
zăriseră venind ajutoare. Îndată ce albii ajunseră la distanţa 
de la care îi ştiau pe utahi în bătaia puştilor lor, se opriră în 
mijlocul defileului, fără nici un adăpost, ochiră şi traseră. 
Urletele din partea utahilor dovedeau că gloanţele 
nimeriseră din plin. Încă şase focuri de armă, şi din nou 
urlete. Timbabatcii înaintară târâş, ca să se ferească din 
drumul gloanţelor şi ca să ajungă şi ei să tragă. 

Humply-Bill era de părere că nu e bine să tragă toţi şase 
deodată, fiindcă în acest caz se produce o pauză prea lungă 
pentru reîncărcatul armelor. Să se procedeze aşa: doi să 
tragă, doi să încarce şi aşa în continuare, idee cu care 
ceilalţi fură de acord. În curând se constată de ce sunt în 
stare şase trăgători straşnici, cu puşti de calitate. Fiecare 
glonţ îşi nimerea omul. Utahii bătură în retragere. 
Rămaseră locului numai acei dintre ei care posedau arme 
de foc; dar acestea nu băteau la fel de departe ca ale 
albilor; pe de altă parte, indienii nu îndrăzneau să se 
apropie mai mult. Atunci Hobble-Frank strigă către Ursul- 
cel-Mic: 

— Noi şase rămânem aici să-i ţinem pe loc. Navajoşii să se 
retragă în spatele nostru. Spune-le! 

Fiul căpeteniei ascultă de acest îndemn, iar indienii, 
auzindu-l, săriră în picioare şi alergară în urmă ca să ia 
poziţii ferme în spatele albilor. Abia acum se văzu câte 
pierderi suferiseră; mai erau cel mult şaizeci de oameni, şi 
nici jumătate din ei nu-şi păstraseră caii. Spre norocul lor, 
putură să se retragă nestingheriţi, căci timbabatcii 
rămaseră locului culcaţi, ţinându-i şi ei în şah pe utahi. 


Încetul cu încetul însă şi salvatorii navajoşilor îşi începură 
retragerea. Utahii înaintau în acelaşi ritm, pas cu pas. Îşi 
economiseau săgețile, continuând lupta doar cu puştile. Aşa 
cei dintâi se tot dădeau înapoi, în timp ce ceilalţi înaintau, 
până când ajunseră în apropierea locului unde se 
ascunseseră mai înainte. Albii dădură indicaţia să se facă 
toţi nevăzuţi prin scobituri şi adâncituri. Ursul cel Mic făcu 
pe interpretul, urmă o retragere generală bruscă, şi 
deodată cei atât de încolţiţi până acum dispărură. Se 
găseau în siguranţă, căci aici erau la adăpost de orice 
proiectil, pe când utahii n-aveau pe unde să se ascundă. 
Dacă ajutorul aşteptat nu întârzia mult, aveau toate 
motivele să privească cu încredere desfăşurarea bătăliei de 
acum încolo. 

Acest ajutor se apropia. Old Firehand îi relatase Ursului- 
cel-Mare pe scurt ce se întâmplase. Acesta zise cu o 
expresie de îngrijorare: 

— l-am prevenit pe navajoşi. I-am sfătuit să aştepte până s- 
au adunat toţi războinicii lor. Dar ei credeau că nici utahii 
nu se adunaseră încă, şi voiau să nimicească cetele răzlețe 
una câte una. Acum au avut soarta pe care o pregăteau 
pentru duşmanii lor. Şi chiar dacă izbutesc să fugă în munţi, 
numărul urmăritorilor va creşte din loc în loc, şi se prea 
poate, să ne pomenim cu o mie de utahi aici, pe la Lacul de 
Argint. 

— Şi tu cum stai cu ei? Utahii te vor considera duşman? 

— Da. 

— Atunci te afli în mare primejdie. 

— Nu. 

— Te gândeşti că-i ai cu tine pe timbabatci şi mai aştepţi 
venirea unor navajoşi? 

— Ba mă bizui numai pe mine însumi. 

— Atunci nu te înţeleg. 

— Nu mă tem de o mie de utahi. N-am decât să ridic mâna 
şi sunt pierduţi. Într-o singură clipită ar pieri toţi. 

— Ei, toţi? 


— Nu mă crezi? Da, desigur, nu poţi pricepe aşa ceva. Voi, 
feţele-palide, sunteţi oameni foarte deştepţi, dar nici unuia 
dintre voi nu i-ar veni o asemenea idee. 

Spuse cuvintele acestea cu mândrie. Old Firehand dădu 
din umeri. Old Shatterhand îşi plimbă privirea peste lac, pe 
povârnişurile munţilor, apoi spuse în timp ce-i flutura pe 
buze un uşor zâmbet: 

— Dar nici tu nu eşti cel căruia i-a venit această idee. 

— Nu sunt, dar cine ţi-a spus? 

— Eu mi-am spus-o. Noi, albii, nu putem concepe o 
asemenea idee, pentru că suntem creştini şi ne e groază de 
o ucidere în masă; dar avem totuşi destulă inteligenţă ca să 
gândim ce gândiţi. 

— Crezi că ştii de ce nu mă tem nici de o mie de duşmani? 

— Da. 

— Spune! 

— Bine. Omori o mie de utahi în câteva clipite? 

— Da. 

— Dacă se află în defileu? 

— Da. 

— Asta nu se poate face cu cuțite, puşti sau alte arme, ci 
doar printr-o forţă a naturii. Prin aer, adică furtună? Nu. 
Prin foc? Nici asta! Deci prin apă. 

— Cugetările tale sunt juste şi înțelepte, dar mai departe 
nu ajungi cu ele. 

— Să vedem! Unde ai destulă apă ca să omori atâţia 
oameni? în lac. O să se ducă oamenii aceştia în lac? Nu. 
Deci trebuie să meargă lacul la ei; trebuie să-şi verse apele 
deodată în defileu. Cum să fie cu putinţă aşa ceva? Doar se 
află între lac şi defileu un dig înalt şi solid! Acest dig n-a 
existat dintotdeauna; el a fost construit, la construcţia lui s- 
a amenajat un mecanism prin care să se deschidă brusc, 
aşa încât defileul secetos să se transforme pe loc în albia 
unui puhoi năvalnic. Am ghicit bine? 

Deşi un indian trebuie să-şi păstreze calmul în orice 
împrejurare, Ursul-cel-Mare sări în picioare, exclamând: 


— Eşti atotştiutor? 

— Asta nu, dar reflectez. 

— Ai ghicit bine; într-adevăr, ai ghicit bine! Dar cum am 
ajuns eu să posed acest secret? 

— Prin moştenire. 

— Şi cum se deschide digul? 

— Dacă-mi permiteţi să cercetez, am să-ţi răspund pe 
urmă la întrebare. 

— Nu, asta nu-mi e îngăduit. Dar poţi să ghiceşti şi de ce a 
fost construit acest dig? 

— Din două motive. Întâi pentru apărare. Cuceritorii 
ținuturilor dinspre miazăzi veneau toţi din miazănoapte. 
Acest defileu era o trecătoare preferată a cuceritorilor. S-a 
construit digul spre a închide trecătoarea şi pentru a putea 
da deodată drumul la apă. 

— Şi al doilea motiv? 

— Comoara. 

— Comoara? întrebă căpetenia dându-se înapoi cu un pas. 
Ce ştii de ea? 

— Nimic; dar ghicesc multe. Văd lacul, îi văd țărmurile, 
împrejurimile, şi stau să mă gândesc. Înainte de a exista 
digul, nu exista nici lacul, ci o vale adâncă, aşa că pâraiele 
care se varsă azi în lac curgeau prin defileu, pe care şi l-au 
săpat ca albie. „Trăia pe aici un neam bogat; acesta dusese 
lupte îndelungate cu năvălitorii; apoi şi-a dat seama că e 
silit să cedeze, să fugă, poate numai pentru câtva timp. Şi-a 
îngropat avuţiile preţioase, vasele sfinte, aici, în această 
vale, şi a ridicat un dig, ca să se formeze un lac mare, care 
să fie paznicul de neînvins al comorii. 

— Taci! Taci! strigă Ursul-cel-Mare speriat. Să nu vorbim 
de comoară, ci doar despre dig. Da, ştiu să-l deschid; pot să 
înec o mie de utahi şi mai mulţi, dacă se află în defileu. S-o 
fac când vor veni? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Mai sunt şi alte 
mijloace ca să-i învingem. 

— Care? Armele? 


— Da, şi apoi ostaticii, care zac acolo, în iarbă. Sunt 
căpeteniile cele mai vestite ale utahilor. Ca să-şi salveze 
conducătorii, or să accepte multe din condiţiile pe care le 
vom pune. De aceea am prins căpeteniile şi le-am adus aici. 

— Atunci trebuie să punem prizonierii în siguranţă! 

— Ai un loc potrivit? 

— Da; să le dăm de mâncare şi de băut, apoi să-i ducem de 
aici. 

Dezlegară mâinile prizonierilor, le dădură carne şi apă, pe 
urmă îi legară din nou. Cu ajutorul câtorva timbabatci, fură 
apoi urcați în bărcile de pe mal şi duşi pe insulă. Old 
Firehand, Old Shatterhand şi cu Winnetou îi urmară, fiind 
dornici să vadă interiorul clădirii. 

Aceasta era o construcţie fără etaj, cu două încăperi 
despărțite de un zid. Într-una din ele se afla vatra, cealaltă 
era o odaie de locuit, mobilată cu totul sărăcăcios. Un 
hamac şi un aşternut primitiv, asta era totul. 

— Aici să stea prizonierii? întrebă Old Firehand. 

— Nu, fiindcă aici nu-i auzim dacă întreprind ceva. Există 
un loc mult mai sigur. 

Dădu la o parte patul. Acesta consta dintr-un schelet de 
lemn cu scânduri transversale peste care erau aşternute 
rogojini de papură şi pături. Sub pat era o deschizătură 
pătrată, prin care cobora un trunchi de copac crestat în 
chip de scară. Căpetenia cobori; Old Shatterhand îl urmă, 
iar ceilalţi aveau să-i dea jos pe prizonieri, unul câte unul. 

Prin deschizătură nu pătrundea decât puţină lumină în 
această încăpere în genul unei pivnițe. Era mai mare decât 
odaia de locuit; prelungirea era practicată în pământ, pe 
partea dinspre grădină. Latura opusă era zidită toată cu 
cărămizi nearse, un perete fără nici o uşă sau vreo altă 
deschizătură. Ciocănindu-l, vânătorul constată că sună a gol 
şi că era subţire. Deci pe după perete mai era o a doua 
pivniţă, situată sub odaia cu vatra. Şi totuşi acolo nu se 
zărea nici un acces înspre încăperea subterană. 


Utabhii fură coborâţi şi culcaţi unul lângă altul. Old 
Shatterhand se temea că ar putea să ducă lipsă de aer. 
Făcând o remarcă în acest sens, primi de la Ursul-cel-Mare 
următorul răspuns: 

— Pot să respire în voie. Aici, în tavan, sunt găuri care 
comunică cu exteriorul prin zid; acesta are cărămizi cu 
goluri, aşezate cap la cap; vechii locuitori ai acestei regiuni 
ştiau bine ce făceau. 

Old Shatterhand bătu din picior de câteva ori, ca şi cum ar 
fi păşit mai tare fără să vrea. Şi duşumeaua pivniţei suna a 
gol. Probabil că insula fusese construită înainte de formarea 
lacului ca o clădire goală pe dinăuntru, şi apoi înconjurată 
cu un strat de pământ şi de pietre impermeabil. Oare acolo 
jos, în fundul insulei, se afla la adăpost comoara? 

Nu era timp pentru alte cercetări mai amănunțite, care n- 
ar fi rămas de altfel neobservate, căci se adusese şi ultimul 
prizonier, şi căpetenia se urcă pe scară. Old Shatterhand fu 
nevoit să-l urmeze. Sub acoperişul casei atârnau, agăţate 
de stinghii, bucăţi mari de carne uscată şi de carne 
afumată. Luară din aceste provizii şi le puseră în bărci, ca 
să le transporte la mal, unde urmau să le mănânce. Tocmai 
când bărcile traseră la mal, sosi pe un cal spumegând solul 
trimis după ajutor. Toţi îşi luară armele şi alergară la cai. 

Ellen trebuia să rămână bineînţeles aici, iar tatăl ei de 
asemenea, spre a o ocroti. Ursul-cel-Mare îl sfătui să treacă 
cu fata pe insulă, fiindcă acolo era locul cel mai sigur. Aşa că 
se aşezară într-un canoe şi se depărtă de țărm în acelaşi 
timp în care ceilalţi plecară călare. 

Din prudenţă se aşezase un post de pază puternic şi la 
trecătoarea strimtă dintre stânci, prin care veniseră 
dimineaţa albii; acest post ajungea din plin să interzică 
oricui accesul spre lac. 

Ceilalţi plecaseră îmboldindu-şi caii mult mai tare decât 
prima ceată trimisă. Treceau în galop peste toate 
obstacolele, şi într-un sfert de oră parcurseseră distanţa 
pentru care celorlalţi le trebuiseră trei sferturi. Atunci 


dădură peste caii acestora. În faţă se auzeau împuşcături. 
Descălecară, îşi lăsară şi ei caii aici, se împărţiră la 
repezeală în două grupe, înaintând fiecare pe o latură a 
defileului şi ajunseră, neobservaţi de utahi, în porțiunile cu 
crăpături şi văgăuni în care se adăpostiseră prietenii lor. 

Utahii credeau că mai au de-a face tot cu cei de până 
acum. Păreau să-şi dea seama că înaintând rapid, ar fi putut 
pune capăt de mult bătăliei, iar acum voiau să dreagă ce 
greşiseră. Deodată se ridică un urlet de parcă s-ar fi 
slobozit oştile infernului, şi utahii năvăliră înainte. Dar 
numai timp de două minute, în care răsunară pocnetele de 
puşcă ale noilor sosiți, apoi bătură în retragere, lăsând în 
urmă o sumedenie de morţi şi de răniţi. 

Old Shatterhand stătuse pe după un pilastru de stâncă şi 
trăsese mai multe focuri, dar ţintise în aşa fel încât să nu-i 
ucidă pe cei nimeriţi, ci doar să-i rănească, sco-ţându-i din 
luptă. Văzu acum că timbabatcii se repezeau afară din 
ascunzişuri, pentru a scalpa pe cei căzuţi; căpetenia lor era 
printre ei. 

— Stai! strigă vânătorul cu voce tunătoare. Lăsaţi oamenii 
ăştia în pace! 

— De ce? Scalpurile lor ne aparţin - răspunse Ureche- 
Lungă. 

Strigând aceste cuvinte, scoase cuțitul şi se aplecă să taie 
scalpul unui rănit. În clipa următoare Old Shatterhand era 
lângă el, îi puse revolverul în piept şi-l ameninţă: 

— Dacă-i faci o singură tăietură, te-mpuşc! 

— Dar ce ai împotrivă? întrebă Ureche-Lungă cu glas 
blajin, îndreptându-se din şale şi încercând să 
argumenteze: Şi utahii ne-ar scalpa dacă ar putea. 

— Dac-aş fi cu ei, n-ar face-o. Eu nu îngădui un asemenea 
lucru, cel puţin nu la cei vii. 

— Atunci să-şi păstreze scalpurile; dar am să le iau pe ale 
morţilor. 

— Cu ce drept? 


— Nu te înţeleg! zise indianul mirat. Un duşman doborât 
doar trebuie scalpat! 

— Au fost doborâţi mulţi. Tu i-ai învins pe toţi? 

— Nu. Am nimerit pe unul. 

— Pe care? 

— Nu ştiu. 

— E mort? 

— Nici asta nu ştiu. A mai alergat după aceea. 

— Atunci să-mi arăţi un mort care are un glonţ de-al tău în 
trup. Pe acela ai dreptul să-l scalpezi; dar pe altul, nu. 

Căpetenia se retrase în ascunziş bombănind, şi oamenii săi 
făcură la fel. Atunci se auzi dinspre partea utahilor un vuiet 
de voci. Cum vânătorul stătuse în mijlocul timbabatcilor, nu- 
| văzuseră bine până acum; când rămase însă singur, îl 
recunoscură. 

— Old Shatterhand! Old Shatterhand! Puşca vrăjită! Puşca 
vrăjită! strigau toţi de-a valma. 

Old Shatterhand înaintă agale spre ei şi când ajunse la o 
distanţă de la care putea fi auzit limpede, le strigă 

— Luaţi-vă morţii şi răniții! Vi-i dăruim! 

O căpetenie se desprinse din ceată şi spuse: 

— O să trageţi asupra noastră! 

— Nu - răspunse el scurt, le întoarse spatele şi se înapoie 
în ascunziş. 

Oricât ar fi fost de lipsiţi de cuvânt, indienii nu-l credeau în 
stare pe acest om de nici o trădare, de nici o călcare a 
promisiunii date. La asta se adăuga că printre indieni se 
socoteşte că e foarte ruşinos să-ţi abandonezi morţii şi 
răniții. De aceea utahii trimiseră întâi doi oameni, 
deocamdată cu titlu de încercare; se apropiară încet, 
ridicară un rănit şi-l duseră cu ei. Reveniră şi luară şi un al 
doilea. Văzând că nici acum nu se întreprindea vreun act 
duşmănos, prinseră încredere şi veniră mai mulţi. Old 
Shatterhand ieşi din nou şi le strigă: 

— Staţi! Nu vi se întâmplă nimic! 

Se opriră şovăind. El se apropie de ei şi întrebă: 


— Câte căpetenii aveţi cu voi acum? 

— Patru. 

— Care e cel mai vestit dintre ei? 

— Kai-Unure (Tunetul-Bubuitor). 

— Spuneţi-i că vreau să-i vorbesc. Să vină până la 
jumătatea drumului, iar eu vin tot până la jumătatea 
drumului, ne întâlnim la mijloc. Lăsăm armele, venim fără 
ele. 

Oamenii plecară, ducând vorba, şi reveniră apoi cu 
răspunsul: 

— Va veni şi va aduce şi celelalte trei căpetenii. 

— Eu aduc numai doi tovarăşi de-ai mei. Îndată ce aţi 
isprăvit aici, să vină căpeteniile. 

În curând cele patru căpetenii se apropiară, iar din partea 
cealaltă veniră Old Shatterhand, Old Firehand şi cu 
Winnetou. Se întâlniră la mijloc, se salutară întâi înclinând 
grav capul şi apoi se aşezară pe jos, faţă-n faţă. Mândria 
interzicea indienilor să vorbească îndată. Trăsăturile nu li 
se cunoşteau bine din pricina vopselelor aplicate în straturi 
groase; numai la Marele-Lup se cunoştea că nu se prea 
simte bine în pielea lui. Rămaseră aşa, privindu-se reciproc, 
o bucată de vreme, până ce indianul cel mai vârstnic, 
Tunetul-Bubuitor, pierdu răbdarea şi se hotări să 
vorbească. Se ridică, luă o atitudine demnă, şi începu: 

— Când pământul întins mai aparţinea încă fiilor Marelui 
Manitu şi nu existau feţe-palide pe la noi, pe atunci... 

—.pe atunci puteaţi să ţineţi discursuri cât vă poftea inima 
- îl întrerupse Old Shatterhand. Dar feţelor-palide le place 
să vorbească concis, şi aşa vrem să facem şi acum. 

Indianul, când se porneşte într-o cuvântare, nu mai 
isprăveşte. Întrevederea de acum ar fi durat poate ore 
întregi dacă Old Shatterhand nu i-ar fi tăiat scurt 
introducerea. Indianul îi aruncă o privire pe jumătate 
mirată, pe jumătate mânioasă, dar se aşeză la loc, spunând: 

— Tunetul-Bubuitor e o căpetenie vestită. Numără cu mult 
mai mulţi ani decât Old Shatterhand şi nu e obişnuit să fie 


întrerupt de tineri. Am zis. Howgh! 

— Un om poate număra, mulţi ani şi să aibă totuşi mai 
puţină experienţă decât altul mai tânăr. Voiai să vorbeşti 
despre vremurile în care nu existau încă feţe-palide; noi 
însă avem intenţia să vorbim despre ziua de azi. Şi dacă eu 
am-fost cel care te-am chemat, atunci tot eu va trebui să fiu 
cel care vorbeşte întâi, ca să-ţi spun ce vreau de la tine. Şi 
eu am zis. Howgh! 

Era o mustrare aspră. Indienii tăcură, iar el continuă: 

— Mi-ai spus pe nume, deci mă cunoşti. Îi cunoşti şi pe cei 
doi războinici care stau lângă mine? 

— Da. Sunt Old Firehand şi Winnetou, căpetenia apaşilor. 

— Atunci vei fi ştiind că am fost întotdeauna prieteni ai 
oamenilor roşii. De ce ne urmăriţi? 

— Pentru că sunteţi prietenii duşmanilor noştri. 

— Nu e adevărat. Marele-Lup ne-a luat prizonieri, fără 
canoi să fi făcut o singură faptă duşmănoasă faţă de el. A 
trebuit să ne apărăm de utahi ca să scăpăm cu viaţă. 

— N-aţi ucis Bătrâna-Căpetenie în Pădurea Apei şi n-aţi 
luat prizonieri alte căpetenii? 

— Iarăşi numai ca să ne salvăm. 

— lar acum vă aflaţi pe la navajoşi şi timbabatci, care sunt 
duşmanii noştri. 

— Din întâmplare. Voiam să ne ducem la Lacul de Argint şi 
i-am găsit acolo. Am auzit că se va da o bătălie între voi şi ei, 
şi ne-am grăbit să mijlocim pacea. 

— Noi vrem răzbunare, nu pace! 

— Voi aţi fost grav nedreptăţiţi; ştim că este aşa; dar nu e 
drept din partea voastră să vă răzbunaţi asupra unor 
nevinovaţi. Dacă depindea numai de voi, de mult am fi murit 
la stâlpul schingiuirii, ca şi feţele-palide din Valea-Cerbilor. 

— Ce ştiţi de asta? 

— Tot. Am îngropat morţii. 

— Deci ai fost pe-acolo? 

— Da. Eram chiar în mijlocul vostru. Am auzit ce vorbeau 
utahii şi am văzut ce făceau. Eram toţi printre copaci când 


au venit navajoşii şi am văzut cum i-aţi pus pe fugă. 

— E cu neputinţă! Nu e adevărat! 

— Şti bine că nu mint. Întreabă-i pe conducătorii utahi 
care au fost de faţă. 

— Cum să-i întreb? Au dispărut! Marele Duh i-a luat la el. 

— Da de unde! Marele Duh nu vrea să aibă de-a face cu 
nişte ticăloşi de sperjuri! I-a dat pe mâna noastră. 

— Ai o limbă mincinoasă; vorbeşti aşa, ca să ne sileşti să 
facem pace. 

— Da, vreau să vă silesc să faceţi pace, şi am să reuşesc. 
Dar spun adevărul. În seara aceea în Valea-Cerbilor, când 
am fost pe la voi, i-am luat prizonieri pe cei trei 
conducători. Am să-ţi dovedesc că e adevărat. Ce-i asta? 

Scoase din buzunar o cureluşă cusută cu nasturi cilindrici 
făcuţi din valve de scoica Venerei, şi i-o puse sub nas. 

— Uf! strigă bătrânul, speriat. Wampunull Soarelui- 
Galben! 

— Dar ăsta? întrebă, scoțând o altă curea din buzunar. 

— Wampunul căpeteniei Patru-Bizoni! 

— Şi acest al treilea wampun? 

Când mai arătă şi a treia curea, bătrânului i se opriră 
vorbele în gâtlej. Făcu un gest de groază şi apoi izbuti să 
rostească sacadat, cu întreruperi: 

— Nici un războinic nu-şi dă wampunul: îi e mai sfânt ca 
orice. Cine poartă wampunul altuia l-a omorât sau l-a făcut 
prizonier. Mai trăiesc cele trei căpetenii? 

— Da, sunt în mâna noastră. 

— Ce vreţi să faceţi cu ei? 

— Viaţă pentru viaţă, sânge pentru sânge! Faceţi pace cu 
navajoşii şi timbabatcii, atunci vi-i restituim. 

— Şi noi am făcut prizonieri. Să facem schimb cu ei, om 
pentru om. 

— Mă iei drept un băieţandru de crezi că nu ştiu că o 
căpetenie se dă în schimbul a cel puţin treizeci de 
războinici? îţi spun că dacă nu faci pace cu noi, foarte puţini 
dintre voi îşi vor revedea wigwamurile. 


Tunetul-Bubuitor privea în pământ, sumbru şi pierdut în 
gânduri. Atunci se ridică Old Firehand, întinzându-şi 
plictisit trupul de uriaş, şi zise: 

— Pshaw. De ce atâtea cuvinte când avem arme! Tunetul- 
Bubuitor să spună repede dacă vrea război sau pace. Atunci 
o să ştim cum stăm, şi o să-i dăm ce i se cuvine: viaţă sau 
moarte. 

— Nu putem să ne hotărâm aşa de repede! 

— De ce nu? Sunteţi bărbaţi sau nişte squaws? 

— Nu suntem muieri, ci războinici. Şi nu-i stă bine 
bărbatului să cugete cu sângele înfierbântat. O să ne 
retragem şi o să reflectăm ce avem de făcut. 

— Dar gândiţi-vă că peste o jumătate de oră se lasă 
noaptea. 

1 Wampunul, executat ca un mozaic din bucăţile de scoică, 
de obicei sub formă de centură, era un semn distinctiv al 
pieilor-roşii de vază, puţind fi utilizat, dacă purta figuri, ca 
mijloc de a transmite veşti. 

— Putem să vă spunem şi noaptea ce am hotărât. Cine 
doreşte să vorbească, voi ori noi, să tragă un foc de armă şi 
apoi să strige tare. O să i se răspundă. Am zis. Howgh! 

Se ridică, înclină uşor capul şi se îndepărtă. Ceilalţi făcură 
la fel. 

— Ne-a lămurit buştean! exclamă Old Firehand mânios. 

— Fratele meu a vorbit cu prea multă mânie - zise 
Winnetou, cu blândeţea şi calmul lui de totdeauna. Ar fi 
trebuit să-l lase pe Old Shatterhand să continue. Tunetul- 
Bubuitor căzuse pe gânduri şi era cât p-aci să devină 
înţelegător. 

Firehand părea să recunoască ce îndreptăţit era acest 
reproş, căci nu răspunse nimic. Întorcându-se la tovarăşii 
lor, fură primiţi de Ureche-Lungă cu întrebarea: 

— Erau patru utahi. De ce v-aţi dus numai trei? 

— Eram destui bărbaţi - răspunse Old Firehand răstit. 

— Mai sunt şi alţi bărbaţi. Sunt şi eu căpetenie; locul meu 
era la sfat, întocmai ca al vostru. 


— S-a pălăvrăgit destul şi aşa; nu mai era nevoie de unal 
patrulea. 

Ureche-Lungă tăcu; dar dacă n-ar fi avut faţa mânjită cu 
vopsea, s-ar fi văzut cât era de furios. În general, era prost 
dispus. Droll îl făcuse de râs, fără ca el să-şi poată 
exterioriza mânia. Apoi Old Shatterhand îl jignise adânc în 
faţa oamenilor săi, prin interzicerea scalpării. Căpetenia 
era cam laşă, nu avea curajul să se împotri vească făţiş, dar 
furia pe care n-o manifesta îl făcea să fiarbă cu atât mai 
abitir în sinea sa. 

Se lăsă amurgul, apoi se făcu noapte. Deşi nu era de 
aşteptat ca utahii să întreprindă ceva riscant, trebuiau 
totuşi luate măsuri preventive, spre a zădărnici un eventual 
atac. Trebuiau puşi oameni de strajă. Ureche-Lungă se oferi 
voluntar cu câţiva oameni de-ai săi, şi nu putea fi refuzat. 

Împreună cu căpetenia, erau cinci care se postară într-un 
şir, de-a latul defileului. Ureche-Lungă stătea la capătul din 
dreapta al şirului. Mânia reţinută îl rodea mereu. Dorea să 
arate acestor albi că e persoană importantă pe care nu ai 
voie s-o sfidezi. Ce-ar fi dacă utahii pregăteau vreo lovitură, 
iar el ar izbuti să iscodească şi să asculte ce vorbesc? Ideea 
asta nu-i dădea pace, şi în cele din urmă se hotări s-o pună 
în practică. Se târi înainte, tot mai departe. Dar nu era atât 
de uşor cum îşi închipuise, căci grohotişul nu era stabil; se 
urnea din loc sub picioarele şi braţele sale lungi. De aceea 
era silit să-şi îndrepte atenţia mai mult în jos decât înainte, 
dar se mai rostogoli o piatră pe sub el, se ivi o umbră 
întunecată alături, două mâini puternice îl prinseră de gât 
ca nişte crampoane de fier, alte două mâini îi ţinură braţele 
lipite de corp, i se opri respiraţia şi-şi pierdu cunoştinţa. 

Când îşi reveni, zăcea între doi bărbaţi care-şi ţineau 
cuţitele cu vârful pe pieptul său dezvelit. Membrele îi erau 
legate şi avea un căluş în gură. Făcu o mişcare; aceasta fu 
observată de un al treilea, care stătea în dreptul capului lui. 
Acesta îi spuse încet, punându-i mâna pe cap: 


— L-am recunoscut pe Ureche-Lungă. Eu sunt Tunetul- 
Bubuitor. Dacă Ureche-Lungă e înţelept, n-o să A se 
întâmple nimic. Dar dacă e nerod, o să simtă cuţitele de pe 
piept înfigându-se în carne. Să-mi dea să înţeleg cu un 
semn din cap că a auzit ce i-am spus. 

Căpetenia captivă dădu semnul cerut. Avea de ales între 
viaţă şi moarte, şi era firesc să aleagă viaţa. / 

— Ureche-Lungă să-mi dea de înţeles acum dacă e dispus 
să vorbească foarte încet, şi-i scot căluşul din gură - urmă 
celălalt. 

Prizonierul dădu iar din cap, şi căluşul fu scos numaidecât, 
dar Tunetul-Bubuitor îl preveni: 

— Dacă spui o vorbă mai tare, eşti un om mort. Dar dacă 
eşti hotărât să te aliezi cu mine, o să ai parte de pradă. 
Răspunde! Pradă! Auzind acest cuvânt, timbabacul avu o 
inspiraţie, o idee măreaţă, strălucită. Trăsese cu urechea o 
dată când Ursul-cel-Mare şi Ursul-cel-Mic stăteau de vorbă, 
şi convorbirea aceasta parcă-i mai răsuna şi acum în urechi. 
Pradă! Da, o să existe o pradă, una cum nu mai fusese 
împărţită după nici o bătălie! Din această clipă era cu trup 
şi cu suflet devotat cauzei utahilor. 

— Îi urăsc şi-i dispreţuiesc pe albi - răspunse. Dacă mă 
ajuţi, o să-i nimicim. 

— Dar şi pe Urşi? 

— Da. Numai războinicii mei să nu păţească nimic! 

— Îţi făgăduiesc! Dar atunci de ce ai fost întâi duşmanul 
meu? 

— Pentru că nu ştiam încă ceea ce ştiu astăzi. Feţele-palide 
m-au jignit atât de rău că trebuie s-o plătească cu sânge. 

— Vei avea prilejul să te răzbuni. Am să văd în curând dacă 
eşti sincer cu mine sau dacă vrei să mă înşeli. 

— Îţi sunt credincios şi am să ţi-o dovedesc. 

— Atunci spune-mi, în primul rând, dacă e adevărat că 
feţele-palide i-au luat prizonieri pe conducătorii noştri. 

— E adevărat. l-am văzut. 


— Asta înseamnă că aceşti câini sunt aliaţi cu duhul rău, 
altfel n-ar fi izbutit un lucru ce nu izbuteşte nici un alt om. 
Unde se găsesc căpeteniile utahilor? 

— În casa de pe insulă. 

— Cine-i păzeşte? 

— O singură faţă-palidă şi o fată, care e fiica lui. 

— Să fie adevărat? Un singur om şi o fată să păzească 
atâţia războinici viteji şi vestiți! Minţi! 

— Ba spun adevărat. Trebuie să ţii seamă că prizonierii 
sunt legaţi. 

— Atunci hai să te cred. Deci aşa stăm cu insula. Dar la 
malul lacului câţi războinici sunt? 

— Numai câţiva albi. Aceştia păzesc intrarea cealaltă spre 
Lacul de Argint. 

— Uf! Deci drumul ăsta prin defileu nu e singurul? Mai e şi 
altul? 

— Da. Dacă vrei, am să te conduc pe acolo. 

— Unde e poteca? 

— Mai la vale, prin defileu, este o crăpătură printre două 
stânci, prin care ajungi pe o culme şi de acolo, printr-un fel 
de jgheab, cobori până la lac. Am trecut pe acolo călare cu 
Ursul-cel-Mare. 

— Cât timp îţi trebuie ca să ajungi de aici la lac pe calea 
asta? 

— Trei ore. 

— Asta-i mult, foarte mult! 

— Dar răsplata e mare; toţi duşmanii cad în mâinile tale; 
îţi liberezi căpeteniile şi războinicii şi... - se întrerupse, 
şovăind. 

— Ei?... Hai, continuă! 

— Şi afară de asta mai găseşti şi o pradă cum n-a mai fost. 

— O pradă? De la navajoşi? Te gândeşti la armele şi caii 
lor? 

— Nu vorbesc de navajoşi, ci de cei doi Urşi şi de Lacul de 
Argint, în fundul căruia stau cufundate bogății uriaşe, aur, 
argint şi pietre scumpe în cantităţi nemaipomenite. 


— Cine ţi-a băgat în cap minciuna asta? 

— Nimeni. l-am auzit pe cei doi Urşi vorbind despre asta. 
Eram întins într-o seară pe sub copaci. S-au apropiat şi s-au 
oprit prin apropiere, fără să ştie că sunt acolo. Atunci au 
vorbit despre aceste comori extraordinare. 

— Cum au ajuns în lac? 

— Un popor care trăia pe aici în vremurile străvechi, şi 
care a fost pus sub jug străin, le-a ascuns acolo. 

— Cum să ajungi însă la ele, dacă zac pe fundul lacului?! 
Ar trebui să-l secăm! 

— Nu e nevoie. Acolo unde se află acum lacul a fost pe 
vremuri o vale seacă. Poporul acela a clădit un turn, al cărui 
vârf e acum insula. Din acest turn s-a săpat o galerie solidă, 
care trecea prin vale, ieşind acolo unde începe azi defileul. 
Apoi au ridicat un dig masiv şi lat, pentru ca apa să nu se 
mai scurgă spre nord. Valea s-a umplut cu apă şi a devenit 
un lac, din care numai vârful turnului iese la suprafaţă în 
chip de insulă. După ce s-a umplut cu apă, a început să se 
scurgă înspre sud. Capătul galeriei a fost acoperit cu pietre. 

— Să fie adevărate toate astea? 

— Totul e purul adevăr. M-am convins, am îndepărtat 
pietrele pe ascuns şi am găsit galeria. Pe la începutul ei 
sunt nişte făclii de care ai nevoie ca să treci prin galerie. Ea 
duce pe sub fundul lacului până la insulă, adică la turnul în 
pivniţa căruia se află comoara. Galeria mai poate servi şi ca 
să dai drumul apei pe acolo şi să îneci niscaiva duşmani 
care s-ar afla în defileu. Deschizi un anumit loc al galeriei: 
apa pătrunde şi se varsă în trecătoare şi tot ce se află pe 
acolo e dus de puhoi. 

— Uf! Asta ar fi ceva pentru noi! De-am putea să înecăm 
feţele-palide! 

— Asta nu pot să admit, pentru că şi războinicii mei s-ar 
îneca cu ei. 

— E adevărat. Dar dacă totul e într-adevăr aşa cum spui, 
atunci albii sunt pierduţi şi aşa. O să vedem dacă eşti sincer. 
Vrei să ne conduci acum la lac? 


Da, sunt gata cu plăcere. Dar ce parte dintre bogății o să- 
mi revină mie? 

— Asta voi hotări îndată ce mă voi convinge că mi-ai spus 
adevărul. Am să te dezleg acum şi am să pun să-ţi dea un 
cal. Dar la cea mai slabă încercare de fugă eşti pierdut. 

Căpetenia dădu câteva porunci cu vocea scăzută. În 
curând utahii erau încălecaţi şi porniră la vale, prin defileu, 
întâi, fireşte, cu cea mai mare prudenţă, ca să nu se audă 
nici cel mai uşor zgomot. Ajunseră la locul n care albii 
cotiseră din defileu spre căldarea înconjurată de stânci, şi o 
luară în aceeaşi direcţie. 

Acum, noaptea, era şi mai greu,să călăreşti pe aici decât 
ziua. Indienii aveau însă ochi ca pisicile, dar şi caii lor se 
orientau cu uşurinţă. Urcară panta netedă, coborâră în 
căldare şi intrară prin crăpătura dintre stânci exact aşa 
cum făcuseră şi albii. Ultima parte a drumului le fu uşurată 
de răsăritul lunii. 

Trecuseră exact trei ore, când utahii sosiră în locul unde 
începea vegetaţia mai bogată. Aici, Ureche-Lungă îi opri şi 
zise: 

— Trecătoarea spre vale e aşa îngustă încât paznicii ar 
putea s-o apere cu uşurinţă împotriva voastră; dar o să-i 
surprindeţi pe la spate. 

— Cum e cu putinţă să facem aşa? 

— Prin galeria de care am vorbit. Intrarea ei e numai la 
câţiva paşi de aici. O deschidem îndepărtând pie trele şi 
intrăm. Aprindem făcliile, aşa că nu va fi greu să pătrundem 
mai departe, şi ajungem în turn; ne urcăm în el, şi ne aflăm 
pe insulă. Acolo se află mereu câteva bărci şi vâslim la mal. 
În felul acesta suntem în spatele duşmanilor şi-i învingem 
cu uşurinţă, mai ales că războinicii mei vor trece de partea 
voastră îndată ce le voi da ordin s-o facă. 

— Bun! Jumătate din războinicii utahi rămân aici, Cealaltă 
jumătate vine cu noi prin galerie. Arată-ne calea! 

Utahii descălecaseră. Ureche-Lungă îi conduse mai la o 
parte, la locul unde se vedeau o grămadă de pietre 


rezemate de stâncă. 

— Trebuie îndepărtate aceste pietre - zise timbabatciul - 
atunci veţi vedea intrarea galeriei. 

Scoaseră grămada de pietre şi se văzu o gaură întunecată, 
largă de cinci coţi şi înaltă de trei. Căpeteniile se strecurară 
înăuntru şi găsiră, pipăind în jur, o provizie întreagă de 
făclii, făcute din seu de cerb şi de bizon. Aprinseră una cu 
ajutorul unor „punka”, apoi împărţiră făclii la toţi, le 
aprinseră şi pătrunseră în galerie. 

Aerul era închis, dar nu prea umed. Se vede că fusese 
căptuşită cu ziduri foarte groase şi apoi acoperită cu un 
strat gros de pământ bine bătătorit, de rezistase atâta 
vreme presiunii apelor din lac. 

Ca să nu stea prea mult în acest aer, viciat şi mai mult de 
fumul făcliilor, grăbiră pasul pe cât se putea, până ce, după 
un timp, ce li se păru infinit, sosiră într-o încăpere largă, în 
care, de jur împrejur, de-a lungul pereţilor, se găseau stive 
de pachete învelite în rogojini. 

— Asta trebuie să fie catul cel mai de jos al turnului, deci al 
insulei - zise Ureche-Lungă. Poate că în aceste pachete se 
găsesc comorile de care v-am vorbit. Vreţi să ne uităm? 

— Da - răspunse Tunetul-Bubuitor. Dar să nu zăbovim 
prea mult pe-aici, trebuie să ajungem pe insulă cât mai 
repede. Pe urmă vom avea mai mult răgaz. 

Îndepărtară învelişul unuia din suluri, şi văzură la lumina 
făcliilor o statuie, un idol sclipind auriu. Numai această 
statuie singură reprezenta o întreagă avere. Un alb ar fi 
jubilat poate de încântare; aceşti indieni însă rămaseră reci. 
Înveliră din nou statuia în rogojină şi porniră ca să urce în 
turn. 

Existau nişte trepte înguste de zidărie, chiar dacă nu 
tocmai în forma scărilor noastre. 

Ureche-Lungă urcă primul, cu făclia în mână. Nu ajunsese 
încă pe ultima treaptă, când auzi un țipăt în spatele său, 
urmat de alte ţipete de spaimă. Se opri şi se uită înapoi. 
Ceea ce văzu era într-adevăr de natură să-l îngrozească. 


Din galeria în care se mai aflau mulţi utahi, pătrundea - pe 
toată lărgimea şi înălţimea ei - apa. Făcliile îşi aruncau 
razele de lumină asupra puhoiului negru care venea 
gâlgâind şi care se ridicase de pe acum până la talia celor 
din încăpere, urcând cu o repeziciune înspăimântătoare. 
Cei aflaţi încă în galerie erau pierduţi; se înecaseră. Dar şi 
cei care se mai aflau pe trepte erau pierduţi; se împingeau 
înainte; fiecare voia să scape ieşind pe sus; se înghionteau 
şi se dădeau jos unul pe altul. Aruncară făcliile, ca să se 
poată apăra cu amândouă mâinile. Aşa se întâmplă că 
niciunul nu reuşi să urce treptele. lar nivelul apei se ridica 
atât de repede, încât un minut după ce fusese scos primul 
țipăt, le ajungea până la gât. Apa îi ridica şi începură să 
înoate; luptau cu moartea şi luptau unii cu alţii, dar în 
zadar. 

Numai şase se aflaseră destul de sus pe trepte ca să poată 
scăpa. Tunetul-Bubuitor şi Marele-Lup se aflau printre 
aceştia. Nu aveau decât o singură făclie, pe care o ţinea 
Ureche-Lungă, cel din fruntea lor. O deschizătură strimtă 
ducea prin tavan în catul superior, de unde alte trepte 
duceau şi mai sus. 

— Dă-mi lumina şi lasă-mă să trec înainte! porunci 
Tunetul-Bubuitor timbabatciului. Apucă făclia, dar acesta 
refuză să i-o dea. Se produse o luptă de câteva clipe, destul 
pentru ca apa să se urce până la ei. Începea să pătrundă, 
prin deschizătură, în încăperea de la etajul al doilea. 
Aceasta era strimtă, mult mai strimtă decât cea de jos, aşa 
că apa se urca pe pereţi cu o viteză înzecită. 

Ureche-Lungă era mai tânăr şi mai puternic decât 
Tunetul-Bubuitor. Se smulse din strânsoarea lui şi-l trânti 
jos, îmbrâncindu-l cu putere. Atunci utahii ceilalţi se 
aruncară asupra lui. N-avea nici o armă, şi numai o mână îi 
era liberă ca să se apere de Marele-Lup, dar în acel 
moment apa îi ajunse pe utahi şi-i înghiţi. Se ridică sprijinit 
de zid, ca pe o scară. Pusese piciorul într-o crestătură ca să 
se urce, când auzi o voce de sus: 


— Stai! Rămâi jos, altfel trag! Utahii au vrut să ne răpună 
şi acum sunt pierduţi cu toţii, iar tu ai să mori ultimul dintre 
ei. 

Era vocea Ursului-cel-Mare. Timbabatciul o recunoscu:- 
Nu sunt un utah! Nu trage! strigă cuprins de spaimă. 

— Dar cine eşti? 

— Sunt prietenul tău, căpetenia timbabatcilor. 

— A, Ureche-Lungă! Atunci chiar că ţi-ai meritat moartea, 
renegatule, trădătorule! 

— Nu! Nu! Te înşeli! 

— Nu mă înşel! Ai descoperit într-un fel oarecare taina şi 
ai împărtăşit-o utahilor. Acum ai să te îneci aşa cum s-au 
înecat şi ei. 

— N-am trădat! îl asigură Ureche-Lungă înfricoşat, căci 
apa i se urcase până la genunchi. 

— Nu mai minţi! 

— Lasă-mă să urc! Gândeşte-te că am fost întot deauna 
prietenul tău! 

— Nu, ai să rămâi jos! 

Atunci se auzi vocea lui Old Firehand: 

— Lasă-l să urce. S-au întâmplat destule grozăvii O să-şi 
mărturisească vina. 

— Da, mărturisesc; am să vă spun tot, tot! pro miţea 
Ureche-Lungă, căci apa îi ajunsese până la şold. 

— Bine, am să te cruţ, şi sper că ai să te arăţi 
recunoscător! 

— Recunoştinţa mea va fi fără margini! 

— O să te oblig să te ţii de cuvânt. Hai sus! Indianul aruncă 
făclia în apă ca să se poată prinde cu amândouă mâinile, şi 
se urcă. Ajungând sus, se văzu în încăperea cu vatră a 
clădirii de pe insulă. În faţa uşi; deschise ardea un foc, şi la 
lumina flăcărilor îi văzu pe Ursul-cel-Mare, pe Old Firehand 
şi pe Old Shatterhand. Se prăbuşi de oboseală, secătuit de 
groaza de moarte prin care trecuse, îşi adună însă repede 
puterile şi sări pe uşă, strigând: 

— Repede, repede afară, că vine apa şi nu mai scăpăm! 


— Stai aici! răspunse Ursul-cel-Mare. Nu mai ai dece săte 
temi de apă, fiindcă nu se poate urca mai sus pe insulă 
decât la nivelul lacului. Ai scăpat, şi acum ai să povesteşti 
cum ai plecat de la postul tău şi cum ai ajuns aici. 

Trecuse cam o oră de când santinelele îşi ocupaseră 
posturile când Old Firehand se gândi să le mai controleze o 
dată. Se furişă afară din ascunziş, spre locul unde trebuia 
să se afle Ureche-Lungă. Locul era părăsit. Se duse la 
timbabatciul cel mai apropiat, îl întrebă unde e căpetenia sa 
şi află astfel că acesta plecase. 

— Unde? 

— La utahi. Nu s-a întors încă. 

— De când a plecat? 

— Aproape de o oră. 

— Trebuie să i se fi întâmplat ceva. Mă duc să mă uit. 

Vânătorul se culcă pe burtă şi înaintă târându-se până 
unde văzuse înainte străjile dușmanului; plecaseră. Se tări 
mai departe. În locul în care utahii ocupaseră toată lăţimea 
defileului, nu mai era nimeni. Old Firehand cercetă mai 
departe cu mare prudenţă. Nu văzu nici urmă de utahi, dar 
nu găsi nici căpetenia. Faptul era îngrijorător, înaintă o 
bucată bună în interiorul defileului, fără să dea de duşmani, 
şi se întoarse cu vestea că utahii au dispărut. Faptul acesta 
n-ar fi fost în sine ceva de neînțeles sau prea înfricoşător, 
dacă n-ar fi dispărut şi Ureche-Lungă o dată cu ei. 

— L-au prins - fu de părere Ursul-cel-Mare. A fost prea 
temerar. Acum i-au făcut seama. 

— Şi probabil că şi noi suntem pierduţi - zise Old 
Firehand. 

— Cum aşa? 

— Mie mi se pare curios că au plecat. Lucrul acesta 
trebuie să aibă o explicaţie. Faptul că au pus mâna pe 
căpetenie nu poate să fie un motiv de retragere subită; 
trebuie să existe un alt motiv, cu totul diferit, dar care e în 
legătură cu căpetenia. 

— Ce motiv ar putea avea? 


— Hm! Eu n-am încredere în Ureche-Lungă. Mie nu mi-a 
plăcut niciodată. 

— Nu ştiu de ce l-am bănuit. Nu s-a arătat niciodată 
duşmănos faţă de mine. 

— Se poate; totuşi nu e omul pe care m-aş bizui în 
întregime. Cunoaşte bine regiunea asta? 

— Da. 

— Cunoaşte şi drumul care duce peste căldarea din stânci 
spre lac? 

— Îl cunoaşte, a umblat cu mine pe acolo. 

— Atunci ştiu destul. Trebuie să pornim numaidecât ca să 
ajungem la lac. 

— De ce? 

— Pentru că le-a arătat probabil utahilor acest drum. Că 
mă înşel sau ba, că a pălăvrăgit silit fiind sau de bună voie, 
asta nu contează, dar sunt convins că utahii au plecat de o 
oră şi că peste alte două ore îşi vor face apariţia la lac. 

— Şi eu cred aşa - Încuviinţă Old Shatterhand. 

— Ureche-Lungă n-are un chip care să trezească 
încrederea - zise Winnetou. Fraţii mei să vină repede spre 
lac, altfel utahii ajung acolo înaintea noastră şi pun mâna pe 
Butler şi pe fiica lui. 

Încălecară şi urcară drumul prin defileu, pe cât puteau de 
repede noaptea. Trecu poate o oră până să ajungă la gura 
văii. Ocupară accesul, şi anume lăsând acolo un grup făcut 
numai din albi, căci de când lipsea căpetenia nu se mai 
puteau încrede cu totul în timbabatci. 

Butler nu se mai găsea pe insulă. Stătuse în clădire cu fiica 
sa, iar în încăperea de dedesubt zăceau utahii prizonieri 
care vorbeau între ei. Vocile lor răsunau sus ca din 
mormânt; era lugubru, parc-ar fi umblat stafii, şi micuţei 
Ellen i se făcuse frică, aşa că îl rugase pe tatăl ei să plece cu 
ea de pe insulă. Ascultase de rugămintea ei şi vâslise la mal. 
Când se făcuse întuneric, aprinsese un foc, dar avusese 
prudenţa să nu se aşeze în bătaia luminii, stând, împreună 
cu Ellen, în umbră, de unde putea supraveghea cu privirea 


toată întinderea din jur fără să fie ei înşişi văzuţi. Le era 
urât să stea aşa, singuri, în locul acesta părăsit şi 
primejduit; de aceea se bucurau acum văzându-şi prietenii 
întorcându-se cu timbabatcii. 

Albii se aşezară în jurul focului, cu excepţia celor care 
păzeau accesele văii. Timbabatcii aprinseră un alt foc şi se 
aşezară în jurul lui ca să discute despre dispariţia 
căpeteniei lor. Bănuiala că ar fi trădat albii avuseseră 
înţelepciunea să le-o tăinuiască. 

De când sosiseră la lac, Watson, fostul contramaistru, nu 
avusese prilejul să stea de vorbă cu Ursul-cel-Mare. Acum, 
însă, stând alături în jurul focului, zise către indian: 

— Fratele meu roşu n-a vorbit încă cu mine. Eu sunt una 
din cele două feţe-palide care au petrecut aici o iarnă 
întreagă. Pe atunci mai trăia Ikhatci-tatli, bunicul tău, şi era 
bolnav; noi l-am îngrijit până a murit. 

— Îţi mulţumesc - zise Ursul-cel-Mare cu simplitate. 

— Da, l-am îngrijit şi ne-a făcut un dar. Era un secret, pe 
care ni l-a încredinţat, un secret despre o comoară ascunsă 
pe aici... 

— Bunicul a făcut foarte rău că v-a vorbit de acest secret. 
Era bătrân şi slăbit, iar recunoştinţa îi împiedica să ţină 
minte jurământul că va păstra taina în veci N-avea dreptul 
să vorbească despre această taină care se moşteneşte din 
tată în fiu, decât cu fiul său. 

— Atunci eşti de părere că n-am dreptul să vorbesc despre 
acest lucru? 

— Nu pot să ţi-o interzic. Dar trebuie să renunţi să faci uz 
de acel secret. Orice altă dorinţă însă ţi-o voi împlini cu 
bucurie. 

— Vorbeşti serios? întrebă repede Old Firehand. Atunci aş 
exprima eu o dorinţă în locul tovarăşului meu. 

— Spune! Dacă e în puterea mea, am s-o împlinesc cu 
plăcere. 

— Cui îi aparţine teritoriul pe care ne aflăm? 


— Mie. Îl voi lăsa cândva moştenire fiului meu, Ursului-cel- 
Mic. 

— Poţi să-ţi dovedeşti dreptul de proprietate? 

— Da. La oamenii roşii ajunge cuvântul; oamenii albi cer 
însă o hârtie cu litere negre. Am pus să mi se întocmească o 
astfel de hârtie, iscălită de căpetenii albe. Are şi o pecete 
mare. Pentru asta am umblat în oraşul părintelui alb. 
Pământul din împrejurimile Lacului de Argint e 
proprietatea mea, până unde e împrejmuit de munţi. Pot să 
fac cu el ce-mi place. 

— Şi cui îi aparţine căldarea dinspre stânci, prin care am 
trecut azi? 

— Timbabatcilor. Căpeteniile albe au măsurat toată 
regiunea şi au desenat-o. Apoi marele părinte din 
Washington a iscălit că ţinutul e al timbabatcilor. 

— Ei pot să vândă din pământ, să-l dea cu arendă sau să-l 
dăruiască, după plac? 

— Da. 

— Atunci uite ce aveam să-ţi spun: vreau să cumpăr de la 
ei porţiunea cu căldarea. 

— Nu pot să le interzic să ţi-o vândă, şi nici ţie s-o cumperi. 

— Nu e vorba de asta, se pune întrebarea dacă-ţi e pe plac 
sau dacă ţi-e neplăcut să ne ai ca vecini? 

Figura Ursului-cel-Mare luă o expresie mucalită şi întrebă: 

— De ce vreţi să locuiţi tocmai într-un loc lipsit de apă, 
unde nu creşte nici măcar un fir de iarbă? Omul alb 
cumpără pământ numai când aduce foloase mari. Ghicesc la 
ce vă gândiţi. Piatra, stânca, au valoare pentru voi. 

— Aşa e. Dar îşi capătă valoare numai dacă putem să 
aducem apă. 

— Luaţi-o din lac! 

— “Tocmai asta voiam să-ţi cer! 

— Poţi să-ţi iei câtă îţi trebuie. 

— Îmi dai voie să construiesc o conductă? 

— Da. 

— Îmi vinzi dreptul acesta şi eu ţi-l plătesc? 


— Dacă e necesară cumpărarea, n-am nimic împotrivă. 
Poţi să stabileşti preţul, dar eu ţi-l dăruiesc. Mi-aţi făcut un 
serviciu nepreţuit. Fără voi, cădeam în mâinile utahilor. 
Pentru asta am să vă ajut să exploataţi bogăţiile din 
căldarea dintre stânci. 

— Asta-mi place! şopti Hobble-Frank câtre vărul său. Apa 
o avem va să zică de pe acum; dacă şi aurul va curge tot aşa 
din plin, atunci ne putem juca în curând de-a Crasuşii. 

— Vrei să spui poate de-a Cresuşii? Cresus a fost, mi se 
pare, regele acela putred de bogat? 

— Ia nu mai începe şi tu ca grăsanul de Jemmy! Dacă vrei 
să rămâi prietenul şi vărul meu, atunci să... ia ascultă! 

Dinspre gura văii se auzi o şuierătură. Era semnalul 
stabilit cu rafter-ii. Albii săriră în picioare şi se grăbiră spre 
postul de pază. Sosiţi acolo, aflară că se auziseră, dinspre 
trecătoare, nişte zgomote ca de copite pe piatră. Se luară la 
repezeală măsurile necesare. Albii se ascunseră pe după 
copaci şi aşteptară cu încordare să vadă ce va urma. Dar 
trecu o bucată bună de vreme fără să se mai audă sau să se 
vadă ceva. De aceea Winnetou plecă să iscodească în 
direcţia aceea. După un sfert de oră se întoarse la locul 
unde stătuse cu Old Shatterhand, Old Firehand şi Ursul-cel- 
Mare şi le raportă: 

— Războinicii utahi s-au împărţit în două cete: una din ele 
stă cu toţi caii spre stânga, acolo unde drumul iese din 
căldare; jumătatea cealaltă sunt în dreapta, la începutul 
defileului; au deschis o gaură în stâncă, şi dispar prin ea. 

— O gaură? întrebă Ursul-cel-Mare speriat. Atunci cunosc 
galeria subterană şi secretul meu a fost trădat. Asta numai 
Ureche-Lungă a putut s-o facă. Dar cum a aflat? Vino cu 
mine! Trebuie să mă conving că e aşa. 

Plecă în grabă, spre culmea digului, şi toţi trei îl urmară. 
În curând erau pe sub copacii de pe dig şi din umbră 
vedeau începutul defileului în plină lumină. Grămada de 
pietre fusese îndepărtată şi razele lunii luminau îndeajuns 
ca să se vadă cum dispar utahii în galerie. 


— Da, îmi cunosc secretul! zise Ursul-cel-Mare. Vor să 
ajungă pe insulă, ca să ne atace de la spate; vor să pună 
mâna pe comorile mele. Dar n-o să reuşească! Trebuie să 
mă duc repede pe insulă. Old Firehand şi Old Shatterhand 
să mă însoţească. Dar Winnetou să rămână aici, vreau să-i 
arăt ceva. 

Îl conduse pe apaş câţiva paşi mai încolo, într-un loc unde 
digul se lăsa vertical în lac. Acolo zăcea o stâncă mare, grea 
de câteva tone, aşezată pe un morman de pietre mai mici, 
orânduite într-un fel anume. Ursul-cel-Mare arătă una din 
aceste pietre, zicând: 

— În clipa în care Winnetou va vedea de aici că aprind un 
foc pe insulă, să împingă piatra asta, şi atunci stânca va 
cădea în lac. Dar fratele meu roşu să sară repede în lături şi 
să nu se sperie dacă aude un trosnet uriaş. 

Plecă în goană şi cei doi vânători după el. Ajuns la foc, 
scoase din el o creangă aprinsă şi sări într-un canoe în timp 
ce-şi dădea osteneala să ţină creanga în aşa fel încât să nu 
se stingă. Firehand şi Shatterhand vâsliră spre insulă. Acolo 
Ursul-cel-Mare intră în grabă în casă. În vatră erau crengi 
uscate; le scoase afară şi le aprinse. 

— Fraţii mei să asculte - zise, arătând cu mâna spre locul 
unde-l lăsaseră pe Winnetou. 

Se auzi de acolo ca un scurt bubuit de tunet, apa ţâşni în 
sus şuierând, lovită de stânca ce căzuse în lac. şi apoi urmă 
un trosnet şi un vuiet, de parcă s-ar fi prăbuşit o casă mare. 

— Am reuşit! strigă Ursul-cel-Mare respirând uşurat 
Intrarea e închisă. Utahii sunt pierduţi. Veniţi cu mine: 

Intră din nou în clădire, în încăperea cu vatră. Aceasta era 
aşezată, cum văzură acum vânătorii pe un suport mobil; 
indianul o dădu la o parte fără nici o sforţare. Se ivi o 
deschizătură şi Ursul-cel-Mare trase cu urechea în jos. 

— Sunt înăuntru, sunt jos, îi aud venind! zise. Acum, 
repede, să dăm drumul la apă! 

leşi fuga şi se duse în spatele clădirii; cei doi nu văzură ce 
făcea acolo, dar când se întoarse, arătă spre un punct 


apropiat de pe suprafaţa lacului şi explică: 

— Vedeţi cum se agită apa acolo? Se formează un vârtej, o 
pâlnie, fiindcă e trasă în jos, căci intră într-o galerie pe care 
am deschis-o. 

— Doamne! Atunci utahii se îneacă, nenorociţii! strigă Old 
Shatterhand. 

— Da, toţi, toţi! Nu scapă niciunul! 

— Îngrozitor! Nu se putea evita asta? 

— Nu. Nu trebuie să scape niciunul ca să nu poată povesti 
ce a văzut acolo, sub pământ. 

— Dar ţi-ai distrus propria ta construcţie? 

— Da, e distrusă şi nu poate fi refăcută niciodată. Comorile 
sunt pierdute pentru oameni, nici un muritor nu le va mai 
putea scoate vreodată, căci insula se va umple de apă până 
sus. Hai să intrăm. 

Pe cei doi albi îi trecură fiori de groază. Apa ce se ridica pe 
dedesubt împingea în sus aerul stătut şi mucegăit din 
galerie; se simţea cum ieşea prin deschizătura din podea. 
Asta însemna moartea a peste o sută de oameni. 

— Dar prizonierii noştri, care se află în încăperea de 
alături? întrebă Old Shatterhand. Se îneacă şi ei! 

— Nu. Zidul rezistă câtva timp. Pe urmă va trebui, desigur, 
să-i scoatem. Ascultaţi! 

Se auzea un zgomot de jos, din apropiere, apoi se iviun 
indian purtând o făclie. Era Ureche-Lungă. Ursul-cel-Mare 
voia să-l lase şi pe el să se înece, dar, la intervenţia lui Old 
Firehand, renunţă la acest act de cruzime. Curând după ce 
căpetenia timbabatcilor era în siguranţă, apa ajunsese pe 
insulă la acelaşi nivel cu lacul şi vârtejul în formă de pâlnie 
pe care-l observară adineauri dispăruse. 

Ureche-Lungă se aşezase lângă foc. Nu se mai putea ţine 
pe picioare. Ursul-cel-Mare se aşeză în faţa lui. scoase un 
revolver de la brâu şi, ameninţându-l cu acesta, îi spuse: 

— Acum căpetenia timbabatcilor să ne spună cum a ajuns 
în galerie cu utahii. Dacă mă minte, îi zbor creierii. Ştia 
secretul insulei? 


— Da - mărturisi cel interogat. 

— Cine ţi l-a destăinuit? 

— Chiar tu. 

— Asta nu-i adevărat! 

— Ba da. Şedeam acolo, sub stejarul acela, când ai venit în 
partea aceea cu fiul tău. V-aţi oprit în apropierea mea şi aţi 
vorbit despre insulă, despre comorile ei şi despre galeria 
prin care se poate da drumul apei în defileu. Îţi aduci 
aminte? 

— Da. 

— Am înţeles din vorbele voastre că galeria începe acolo 
unde se află grămada de pietre. A doua zi dimineaţă aţi 
plecat să vânaţi un cerb, iar eu m-am folosit de prilejul 
acesta ca să îndepărtez grămada de pietre. Am intrat în 
galerie şi am văzut făcliile. Acum ştiam destul, şi am aşezat 
pietrele la loc. 

— Şi azi te-ai dus la utahi ca să trădezi secretul! 

— Ba nu. Am vrut să aud ce vorbesc, dar m-au prins. 
Numai ca să scap cu viaţă am vorbit despre galerie şi 
despre insulă. 

— Ce laşitate! Dacă Old Shatterhand nu observa că 
lipseşti, trădarea ar fi izbutit şi sufletele noastre s-ar fi aflat 
mâine în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Aţi văzut ce se află 
în fundul turnului? 

— Da. 

— Şi aţi desfăcut sulurile? 

— Numai unul. 

— Şi ce era în el? 

— Un zeu făcut din aur masiv. 

— Nici un ochi omenesc nu-l va mai vedea vreodată, nici 
ochii tăi. Oare ce crezi tu că ai merita? 

Timbabatciul tăcea. 

— Moartea, de zece ori moartea! Dar ai fost prietenul şi 
tovarăşul meu, şi aceste feţe-palide nu doresc să te omor. Ai 
să rămâi deci în viaţă, dar numai dacă faci ce-ţi voi cere. 

— Ce-mi ceri? 


— Să faci cum doreşte Old Firehand. Vrea să intre în 
stăpânirea căldării dintre stânci şi să vă cumpere acel 
teren. Ai să-i vinzi terenul şi în plus drumul care duce de 
acolo la Lacul de Argint. 

— N-avem nevoie de căldarea aceea, că nu serveşte la 
nimic. Nu e păşune acolo nici măcar pentru un singur cal. 

— Cât ceri în schimb? 

— Ar trebui să mă sfătuiesc întâi cu timbabatcii ceilalţi. 

— Am să-ţi spun eu ce pretenţii poţi să ai. Old Firehand îţi 
va da douăzeci de puşti şi douăzeci de livre de praf de 
puşcă, zece pături, cincizeci de cuțite şi treizeci de livre de 
tutun. Nu e prea puţin. Ai să primeşti? 

— Primesc, şi am să vorbesc în aşa fel ca să primească şi 
ceilalţi. 

— Va trebui să te duci cu Old Firehand şi cu câţiva martori 
la cel mai apropiat conducător al albilor, pentru ca să fie 
valabile vânzarea şi cumpărarea. Pentru asta vei mai primi 
un dar în plus, mare sau mic, mult sau puţin, aşa cum meriţi 
şi cum va hotări Old Firehand. Vezi bine că-ţi apăr 
interesele. Dar sper că ai să mă faci să-ţi uit trădarea. Acum 
du-te şi cheamă câţiva dintre oamenii tăi, să-i aducă pe 
utahii prizonieri, ca să nu se înece şi ei. 

Ureche-Lungă ascultă de acest ordin; era şi timpul ca 
prizonierii să fie puşi în siguranţă. Curând după ce ultimul 
dintre ei fusese scos din clădire şi întins în faţa ei, se auzi 
un răpăit şi un gâlgâit; apa dărâmase zidul subţire şi 
pătrunsese în partea aceea a pivniţei. 

Prizonierii fură aşezaţi în bărci, transportaţi la țărm şi 
încredinţaţi pazei timbabatcilor. Însă căpetenia acestora nu 
fu lăsată cu ei, căci nu i se putea acorda încredere lui 
Ureche-Lungă, aşa cu una cu două. Îl luară cu ei spre gura 
văii, unde albii mai stăteau de strajă cu multă atenţie, 
fiindcă aveau în faţa lor cealaltă jumătate a cetei de utahi, 
care nu se retrăsese încă. 

Aceştia nu ştiau cum stau lucrurile. Majoritatea celor care 
urmau să descindă pe insulă pătrunseseră în galerie când 


aceasta se prăbuşi sub presiunea unei mase uriaşe de 
piatră şi pământ. Aşa fură striviţi o mulţime dintre cei care 
intraseră; iar galeria se astupă complet; astfel apa din lac 
nu mai putea ieşi de acolo. Asta fusese în intenţia Ursului- 
cel-Mare, căci nu voise ca apa să se scurgă în defileu, ci să 
pătrundă în interiorul insulei. 

Utabhii, care nu fuseseră striviţi, se dăduseră înapoi 
speriaţi şi fugiseră la detaşamentul celălalt, ca să 
povestească ce se întâmplase. Nu se ştia dacă toţi cei aflaţi 
în galerie erau pierduţi, sau dacă cei care nu fuseseră chiar 
striviţi la intrare reuşiseră să ajungă până-n insulă. În cazul 
acesta din urmă, războinicii urmau să-i atace pe albi pe la 
spate. Aşteptară din clipă în clipă să se întâmple aşa, dar 
timpul trecea fără ca speranţa asta să se împlinească. Acum 
erau siguri că toţi pieriseră în urma catastrofei. 

Se făcu ziuă şi utahii tot mai stăteau cu caii lor în acelaşi 
loc. Spre a nu fi surprinşi de feţele-palide, puseseră străji 
pe posturi înaintate. Deodată îl văzură apărând pe Old 
Shatterhand printre copaci. Le strigă că vrea să vorbească 
cu conducătorul lor. Când se întâlniră, Old Shatterhand îi 
spuse: 

— Ştii că mai multe căpetenii de-ale voastre se află în 
mâinile noastre, ca ostatici? 

— Ştiu - răspunse sumbru cel întrebat. 

— Şi ştii ce s-a întâmplat cu războinicii voştri care au 
pătruns în galerie? 

— Nu ştiu. 

— Galeria s-a surpat şi apa a intrat în ea; s-au înecat cu 
toţii. Numai Ureche-Lungă a scăpat. Adineauri au sosit cei 
două sute de navajoşi aşteptaţi. Suntem mult mai tari decât 
voi, dar nu vrem sângele vostru, vrem să vă aducem pace. 
Fii înţelept şi vino acum cu mine. Am să te conduc la 
căpeteniile voastre. Vorbiţi, înţelegeţi-vă, apoi poţi să te 
întorci aici. 

Omul rămase câtva timp cu privirea în pământ. Apoi 
spuse: 


— Ai să te ţii de cuvânt şi ai să mă laşi să mă-ntorc. Am 
încredere în tine şi vin cu tine. 

Îi înştiinţă pe oamenii lui de ce avea de gând să facă. Îşi 
depuse armele şi plecă cu vânătorul spre lac. Acolo domnea 
o mare zarvă, căci navajoşii sosiseră într-adevăr. Ardeau de 
dorinţa să se răzbune asupra utahilor pentru înfrângerea 
suferită de ceata lor de războinici, şi ar fi fost necesar ceva 
mai mult decât darul de a-i convinge pentru a-i face să se 
încline spre pace. 

Ostaticii fuseseră dezlegaţi; şedeau laolaltă, supravegheați 
de aproape, când sosi Old Shatterhand aducându-l pe 
tovarăşul lor. Acesta se aşeză lângă ei, apoi fu trimis 
Ureche-Lungă ca să le explice cum se petrecuse catastrofa, 
întrevederea lor dură mult; apoi Ureche-Lungă veni să 
raporteze că luaseră hotărârea de a accepta propunerea de 
pace. Prin urmare, avu loc un sfat solemn, la care luară 
parte cei mai de vază dintre albi şi roşii. Sfatul dură ore 
întregi şi se ţinură discursuri multe până ce, în cele din 
urmă, pipa păcii făcu ocolul adunării. Rezultatul era o pace 
„veşnică” între toţi participanţii. Nu se cerea nici o 
despăgubire din nici o parte; prizonierilor li se redă 
libertatea şi toţi, utahii, navajoşii, timbabatcii, se legară prin 
promisiune solemnă să se arate prietenoşi faţă de feţele- 
palide care voiau să se instaleze şi să muncească în 
căldarea dintre stânci, şi să le dea tot ajutorul. 

Desenul pe care-l luase „colonelul” roşcat rămase 
dispărut; acum nici n-ar mai fi avut vreun rost. 

După aceea, se organiză o vânătoare mare, care dură 
până seara, când se întoarseră cu pradă bogată. A doua zi 
de dimineaţă, sună ora despărțirii. Utahii porniră spre 
nord, iar navajoşii spre sud. Şi timbabatcii se întoarseră la 
vingivamurile lor. Ureche-Lungă făgădui că se va sfătui cu 
ai săi cu privire la vânzarea căldării stâncoase şi le va 
comunica rezultatul. Se întoarse chiar a treia zi, şi spuse că 
adunarea se arătase de acord, primind şi preţurile stabilite 


de Ursul-cel-Mare. Mai rămase acum să se înregistreze 
vânzarea-cumpărarea la autorităţile competente. 

În urma acestor veşti, toţi se apucară să făurească planuri 
şi proiecte care mai de care mai fantastice, de care numai 
un singur om nu era încântat: lordul. Se înţelesese cu 
Humply-Bill şi cu Gunstick-Uncle să-l însoţească până la 
Frisco; dar aceştia nici nu se mai gândeau, în împrejurările 
actuale, să plece mai departe, iar lordul era destul de 
înţelegător ca să nu le-o ia în nume de rău. De altfel, munca 
din căldarea stâncoasă nu putea fi încă începută nici măcar 
pe departe. Aşa că mai rămase destul timp pentru ca lordul 
să hoinărească prin munţi cu cei doi ghizi ai săi, în căutarea 
de aventuri. 

Deocamdată, Old Firehand plecă cu Ursul-cel-Mare şi cu 
Ureche-Lungă la Filmore City, unde urmau să întocmească 
actele. Oraşul era şi locul potrivit pentru procurarea 
maşinilor şi uneltelor trebuincioase. Mătuşa Droll îi însoţise 
spre a dovedi cu martori în faţa notarului că „colonelul” 
roşcat murise, după care i se înmână prima. 

După aproape două luni, maşinile sosiră la Lacul de Argint, 
şi inginerul îşi începu activitatea. Conducta de apă fu 
instalată şi se începu înainte de toate exploatarea căldării. 
Locul era într-adevăr bogat în minereu şi profitul se mărea 
pe zi ce trecea. În fiecare seară se cântăreau şi se evaluau 
cantităţile scoase şi când rezultatul era îmbucurător, Droll îi 
şoptea voios vărului său: 

— Dacă merge aşa în continuare, o să pot cumpăra în 
curând ferma. Afacerea e strălucită! 

lar Hobble-Frank răspundea mereu: 

— Iar vila mea e ca şi gata, cel puţin în capul meu. O să fie 
o clădire măreaţă pe frumosul mal al Elbei, şi numele pe 
care am să i-l dau o să fie şi mai măreț. Am zis. Howgh! 


SFÂRŞIT