Karl May — Fiul Vanatorului De Ursi

Karl May 


Karl May 


Fiul vânătorului De Urşi 


CUPRINS: 

După urme - 1 

Hobble Franck - 15 

În adăpost - 38 

Old Shatterhand - 52 

Winnetou - 73 

La shoshoni - 98 

Ursul cenuşiu - 118 

Aventura lui Frank şi a lui Bob - 138 
Cel fără nume - 158 

Vulturii dintre stânci - 198 

În cea mai mare primejdie - 224 
La „Gura Iadului” - 243 


CAPITOLUL 1. 

DUPĂ URME. 

Puţin spre apus de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor 
trei state nord-americane Dakota, Nebraska şi Wyoming 
călăreau fără grabă doi bărbaţi a căror apariţie ar fi făcut 
senzaţie în orice altă parte, decât în acest loc din Vest. 

Erau cu totul deosebiți la înfăţişare. Unul era lung, mai 
lung de doi metri şi avea o faţă atât de uscăţivă, de parcă 
era bântuită de secetă, iar celălalt scund şi rotofei, aproape 
ca o sferă. Totuşi, chipurile celor doi se găseau la aceeaşi 
înălţime, căci lunganul călărea un catâr mic şi slab, iar cel 
scund o gloabă costelivă, cu picioare lungi şi ciolănoase. Aşa 
se face că la cel din urmă, curelele de piele folosite drept 
scări nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar 


lunganul nici n-avea nevoie de aşa ceva, căci picioarele îi 
atârnau până aproape de pământ, pe care l-ar fi atins la cea 
mai mică mişcare în lături, fără să coboare din şa. De fapt 
nu putea fi vorba de o şa adevărată la niciunul din ei, căci la 
cel scund aceasta era de fapt o blană de lup, iar uscăţivul 
avea sub el o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât 
călărea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului. 

La fel şi îmbrăcămintea lor avea o înfăţişare dintre cele 
mai curioase. Lunganul avea nişte pantaloni de piele pe cât 
de largi, pe atât de scurţi: fuseseră cu siguranţă croiţi pe 
vremuri pe măsura cuiva mult mai voinic şi, tot trecând prin 
ploi, arşiţă şi bătaia vântului, se încreţiseră şi se scurtaseră 
în aşa fel, încât partea lor de jos nu acoperea genunchii, iar 
folosirea îndelungată, drept batistă ori prosop de către 
stăpânul lor, îi înzestrase cu un strat lucios şi protector de 
grăsime. Ghetele, în care-şi vârâse picioarele goale, arătau 
şi mai ciudat. Ai fi crezut că au fost ale lui Noe, care le-a 
purtat în timpul Potopului, şi că de atunci încoace, o dată la 
o sută de ani, li s-a mai adăugat câte un petec. În afară de 
asta, nimeni n-ar fi putut spune cu hotărâre ce culoare 
aveau, pentru că fiecare porţiune a lor avea o nuanţă 
proprie. Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o cămaşă de 
vânătoare, din piele, cu franjurile tocite şi fără nasturi, 
care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Din mânecile prea 
scurte ieşeau braţele slăbănoage, străbătute de vine 
umflate, iar gâtul lung îi era înfăşurat într-un şal de 
bumbac, despre care nici posesorul nu mai ştia dacă fusese 
odinioară alb sau negru, verde sau galben, roşu sau 
albastru. 

Partea luxoasă a acestei costumaţii era pălăria. Fusese pe 
vremuri un joben de culoare cenuşie, care poate că 
împodobise pe atunci capul vreunui lord englez, dar 
coborâse totuşi, mereu, treptele sorții, ajungând acum la 
bătrâneţe pe capul lunguieţ şi ascuţit al acestui vânător din 
preerie, care nu avea însă deloc gustul rafinat al lordului 
din vechea Anglie. 


Socotindu-i marginile de prisos, le smulsese pur şi simplu, 
lăsând numai în faţă o bucăţică pentru a-i ţine umbră şi ca 
să aibă de ce apucă atunci când voia să-şi descopere 
creştetul. Afară de asta, originalul posesor socotea că 
mintea să are nevoie de aerisire, astfel că găurise cu 
briceagul fundul şi laturile a ceea ce mai rămăsese din 
joben, încât înăuntrul acestuia se întâlneau toate cele patru 
vânturi. 

Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, 
înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, din care se iţeau 
mânerele a două revolvere şi un pumnal. Mai atârnase de el 
cartuşiera, punga cu tutun, un săculeţ din piele pentru 
făină, un amnar şi încă alte diferite obiecte a căror 
întrebuințare era un mister pentru un profan. Pe piept îi 
atârna, legată de o curea, pipa. Dar ce pipă! Era opera 
personală a vânătorului, care, având obiceiul fumătorilor 
pătimaşi de a mesteca ciubucul când se sfârşea tutunul, o 
tocise în aşa hal, încât din aceasta rămăsese doar o bucăţică 
găunoasă din lemn de şoc. 

În cinstea westmenului nostru, trebuie spus că 
îmbrăcămintea să nu se compunea numai din ghete, 
pantaloni, cămaşă şi pălărie. O, nu! Mai avea el ceva, de 
care nu oricine dispunea: o mantă de cauciuc, şi chiar una 
americană, adică cu acea calitate de a se strânge în lung şi 
în lat după cea dintâi ploaie, de rămâne jumătate din ce a 
fost. Şi fiindcă din acest simplu motiv n-o mai putea 
îmbrăca, o agăţase de umeri cu o sfoară ca pe o pelerină, 
într-un chip foarte pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, 
atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de- 
a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă dintr-acelea cu ţeava 
lungă, cu care un vânător încercat nu greşeşte ţinta. 

Era peste putinţă să ghiceşti vârsta acestui om după 
înfăţişare. Pe chipul lui uscăţiv erau nenumărate cute şi 
cutişoare. Şi totuşi părea tânăr datorită privirii când 
poznaşe, când pătrunzătoare, dar întotdeauna atât de 
sinceri, încât ai fi luat-o drept privirea unul copii. Ochii 


mori, albaştri, dădeau feţei lui acea trăsătură specifică 
marinarilor sau locuitorilor câmpiilor întinse. Ciudăţenia e 
că, deşi se afla într-un ţinut neprimitor, avea bărbia şi 
obrajii proaspăt bărbieriţi; căci în Vest mulţi îşi fac din acest 
lucru o chestiune de onoare. 

Catârul îşi purta cu uşurinţă călăreţul greu, osos, şi, dacă 
uneori se mai opunea cu îndărătnicia specifică rasei lui. 
Părea că o face mai mult în glumă: după scurte opriri, la o 
strângere din pulpe a stăpânului, o luă repede din loc, 
parcă mulţumit că şi-a susţinut şi el punctul de vedere. 

Cât îl priveşte pe celălalt călăreț, ar fi trebuit să ne 
surprindă: deşi rotofei, rezistând deci mai greu căldurii, 
purta pe arşiţa aceea o haină de blană lungă, cu gulerul şi 
reverele jupuite de îndelungata folosinţă. De sub şubă 
ieşeau, în dreapta şi în stingă, nişte cizme uriaşe, iar 
mânecile acesteia erau atât de lungi, că mâinile nu i se 
putea vedea. Pe cap, omul purta o pălărie cu boruri late şi 
prea largă, astfel că trebuia să o împingă mereu pe ceafă ca 
să poată vedea. De sub pălărie se iţea uneori o chelie 
lucioasă, presărată ici-colo cu câte un smoc mic de pâr, 
întocmai cum în pustiurile nesfârşite dai, din când în când, 
peste câţiva cactuşi. Faţa merita să fie luată în seamă: 
obrajii roşii, fără urmă de barbă, erau aşa de plini. Încât 
născiorul încerca zadarnic să iasă la iveală dintre ei. Tot aşa 
se întâmpla şi cu ochii, mici, întunecaţi, îngropaţi între 
sprâncene şi obraji. Căutătura lor arăta, deodată, bunătate 
şi viclenie, părând să spună: „Priveşte-mă, sunt un omuleţ 
încântător cu care e o plăcere să ai de-o face dacă eşti de 
treabă; altfel s-or putea să o păţeşti! 

În bătaia vântului, blana rotofeiului se desfăcuse puţin în 
faţă. Lăsând să se vadă o pereche de pantaloni albaştri din 
bumbac şi o bluză la fel. Într-un brâu de piele, peste care se 
revărsa burta, purta acelaşi arsenal ca şi lunganul, la care 
se adăuga şi o măciucă indiană. Mai avea şi un vechi 
puşcoci cu două ţevi care arăta că a fost deseori folosit ca 
armă, în luptele corp la corp. 


Cine erau aceşti doi originali westmeni? Cel mic se numea 
Jacob Pfefferkorn, iar lunganul purta numele de David 
Holbers. Dacă ai fi spus aceste două nume unui om din Vest, 
unui squatter sau unui vânător, ţi-ar fi răspuns că n-a auzit 
nicicând de ele. Totuşi, cei doi erau renumiţi şi de ani de zile 
la focurile popasurilor se istoriseau isprăvile lor. Numele de 
familie şi de botez le mai erau cunoscute, cu siguranţă, doar 
lor, căci în preerie nu te întreabă nimeni de actul de 
naştere. Acolo fiecare capătă un nume potrivit isprăvilor 
sau înfăţişării sale. Primul se făcuse cunoscut cu porecla de 
Dick Hammerdull, sau „Rotofeiul” Dick, iar lunganului i se 
spunea „Pitt” Holbers. Deşi deosebiți şi după origine (unul 
era din îndepărtata Germanie, iar cel de-al doilea american 
get-beget), cei doi erau inseparabili. Cel puţin nu există om 
care să-şi aducă aminte să-l fi văzut pe unul fără ca peste 
puţin să apară şi celălalt. Lumea se obişnuise într-atât cu 
acest lucru, încât dacă Dick intra într-o prăvălie să-şi 
cumpere praf de puşcă şi tutun, cu siguranţă era întrebat 
ce cumpără pentru lunganul Pitt. 

Tot aşa de nedespărţite se simțeau şi cele două animale ale 
lor. Oricât de sete i-ar fi fost iepei lui Dick, aceasta n-ar fi 
băut dintr-o apă dacă o dată cu ea catârul nu şi-ar fi aplecat 
capul să bea; iar acesta or fi rămas nemâncat în mijlocul 
ierbii celei mai grase, dacă n-ar fi venit şi iapa sforăind 
încetişor, de parcă ar fi spus: „Vezi, ăştia doi şi-au pus la 
fript pulpă de bivol. Hai să cinăm şt noi”. Se apărau unul pe 
celălalt în faţa oricărui duşman, aşa cum stăpânii lor îşi 
salvaseră de multe ori unul altuia viaţa. Dar, cu totul, cei 
patru, oameni şi animale, erau strâns legaţi unul de celălalt, 
formând o familie pe cât de trăsnită, pe atât de unită. 

Acum mergeau voioşi spre nord. De dimineaţă animalele 
avuseseră parte de o păşune bogată şi apă din belşug, iar 
vânătorii de o ciozvârtă de cerb. Cei doi mai aveau provizii, 
astfel că nimeni nu se temea de foame. Între timp, soarele 
începuse să coboare uşor spre asfinţit. Era într-adevăr 
foarte cald, dar adia asupra preeriei un vânt răcoritor, iar 


covorul de iarbă presărat cu mii de flori nu avea încă 
înfăţişarea arsă de toamnă. Verdele său proaspăt înviora 
ochiul; departe, în zare, Munţii Stâncoşi erau luminaţi 
pieziş de razele soarelui ce stă să apună, strălucind într-o 
splendoare de culori care se pierdeau spre răsărit în tonuri 
tot mai şterse, mai întunecate. 

— Pitt, şobolan bătrân, cam cât mai mergem astăzi? 
Întrebă într-o doară Rotofeiul, după ce ore întregi nu 
scoseseră o vorbă. 

— Cât am mers şi ieri, răspunse acesta. 

— Bine! Râse dispus Dick. Adică până când ne oprim. 

— Îhâ. 

Pitt avea obiceiul să dea aparenţa unui veşnic sâcâit, prin 
răspunsurile sale nu tocmai protocolare şi presărate cu 
interjecţii şi alte prescurtări de acest fel, care aveau darul 
să taie elanul vorbăreţilor. Nu şi lui Dick, însă. Mai trecu o 
vreme. Rotofeiul tăcea, ferindu-se să mai capete un astfel 
de răspuns fără echivoc la vreo întrebare, dar îşi privea din 
când în când tovarăşul cu o privire vicleană şi aştepta 
ocazia să se răzbune. În cele din urmă, liniştea deveni 
apăsătoare şi pentru lungan. Arătă cu dreapta în direcţia în 
care mergeau şi întrebă: 

— Cunogşti aceste locuri? 

— Foarte bine! 

— Ei, ce sunt? 

— America! 

Supărat, Pitt îşi depărta picioarele lungi şi-i dădu catârului 
o lovitură. Apoi spuse: 

— Mare afurisit! 

— Cine? 

— Tu! 

— Eu? De ce? Se miră Dick, cu inocenţă. 

— Eşti răzbunător ca un bivol rănit. 

— Ba, deloc. Când îmi răspunzi atât de prosteşte, nu văd 
de ce m-aş strădui eu să-mi consum inteligenţa la 
întrebările tale. 


— Inteligent! Tu şi inteligent! Pufni lunganul. Ai atâta 
carne pe tine, încât inteligenţa n-a mai avut loc. 

— Păi, ce, ai uitat ce am făcut eu în bătrâna mea patrie? 

— Îhî, o clasă de liceu. Ştiu asta şi n-am cum s-o uit, că-mi 
aminteşti de cel puţin treizeci de ori pe zi. 

Hammerdull se umflă în pene: 

— Se şi cuvine. De fapt, ar trebui să-ţi amintesc de 
patruzecişicinci de ori pe zi, ca să arâţi respectul cuvenit 
unui om ca mine. Că n-am făcut numai o clasă de liceu, ci 
trei. 

— Ca să mergi mai departe n-ai avut destul cap. 

— S-o crezi tu! Bani n-am avut. Minte aveam mai multă 
decât îmi trebuia. Uite, ştiu şi la ce te-ai gândit când m-ai 
întrebat de locurile astea. Colo, după culmile alea, ne-am 
cunoscut. 

— Îhî, fusese o zi grea. Când mi-am terminat praful de 
puşcă, sioucşâii ăia m-au doborât şi m-au legat cobză. 

— Da, ai avut noroc. Proştii ăia aprinseseră un foc mare, 
de se putea vedea din Canada. L-am văzut, m-am furişat şi i- 
am zărit pe cei cinci sioucşi şi pe tine legat. Am făcut ceva 
risipă de gloanţe să le dau impresia că-s mai mulţi atacatori 
şi i-am pus pe fugă. După care te-am dezlegat. 

— Păi, da. Eram liber şi furios pe tine. 

— De ce? Fiindcă doar îi rănisem pe doi dintre indieni! Dar 
şi ei sunt oameni şi nu-mi trece prin cap să ucid pe cineva 
dacă nu e neapărată nevoie! Eu sunt german, nu canibal. 

— Eu ce-oi fi? 

— Tu! Bombăni Dick. Parcă te-ai mai schimbat, începi să 
semeni a om. Noroc că te-am mai învăţat câte ceva, că ştiai 
numai să omori indieni. 

— Ce să zic. Când te-aude lumea, zice că eşti moale ca 
untul şi blând ca un predicator. Dar ce-i cu bâta aia de la 
brâu? 

Rotofeiul nu răspunse. Ochişorii lui mici priveau nu 
departe, la poalele unei stânci, unde prin iarbă se zărea o 


dungă ştearsă. Pitt opri şi el catârul, puse mâna streaşină la 
ochi şi exclamă: 

— Pariez pe o pulpă de bivol nefriptă că alea-s urme! 

— N-ai cu cine, că tot aşa zic şi eu. Hai, bătrâne şobolan, 
să le vedem mai de aproape. Vrei? 

— Să vreau? Păi, trebuie! N-ai învăţat că dacă nu vrei să te 
trezeşti dimineaţa mort, trebuie să ştii cine dă târcoale în 
jurul tău prin preerie? 

Merseră călare până lângă stâncă şi acolo se opriră, 
cercetând urmele cu ochi cunoscători. Dick sări de pe 
gloaba lui şi se lăsă în genunchi, tăcut. Iapa vâri şi ea botul 
în iarba călcată şi sforăi încetişor. Catârul se apropie la 
rândul lui, mişcând din coadă şi din urechi, dându-şi parcă 
cu părerea în legătură cu ceea ce vedea. 

— Ei? Întrebi lunganul, părându-i-se cercetarea prea 
lungă. Ce-i aşa de important acolo? 

— Sunt urmele unui indian, spuse fără urmă de glumă 
Dick. 

Pitt deveni şi el serios. 

— Crezi, tu? Ar fi într-adevăr surprinzător, căci nu suntem 
pe domeniul de vânătoare sau păşunea vreunui trib. Eşti 
sigur că-i aşa? 

— Da. Calul nu era potcovit. 

— Totuşi, putea să fie un cal indian călărit de un alb. 

— Da, la asta mă gândesc şi eu, dar... dar... Dădu din cap 
gânditor şi cercetă urma mai departe, apoi strigă: Ia vino- 
încoace! Vezi? Calul era foarte obosit, s-a poticnit de mai 
multe ori. Totuşi a fost mânat în galop. Călărețul era deci 
foarte grăbit... 

Pitt descălecă şi el, aplecându-se asupra urmelor. 
Animalele îi urmau încet, parcă aşteptând concluziile celor 
doi. 

— Ascultă, vorbi lunganul. Cine goneşte un cal istovit în 
halul ăsta, trebuie să aibă motive temeinice. Ori e urmărit, 
ori se grăbeşte să ajungă, cu orice preţ, într-un loc anume. 

— Aşa e. 


— Cam cât de vechi zici că-s urmele? 

— Nu mai mult de două ore. 

— La fel cred şi eu. Dar nu se vede că l-ar fi urmărit 
careva, şi când călăreţul ăsta are înainte un avans de două 
ore, nu-şi omoară calul, gonindu-l să-şi scape pielea. De 
altfel, la câte stânci sunt pe aici, ar fi putut să facă 
neobservat un ocol şi să cadă în spatele urmăritorului. 

— Aşa-i, şobolan bătrân. Nouă ne-ar trebui două minute 
să-l înfundăm pe urmăritorul cu nasul cel mai fin. Deci, 
omul ăsta vrea să ajungă repede undeva; dar unde? Îşi 
învârti Rotofeiul intrigat ochişorii lui mici împrejur. 

— În orice caz, nu departe de aici. Dick îl privi mirat. 

— De unde dracu' ştii? 

— M-am gândit un pic. 

— Păi şi eu mi-am bătut capul, dar degeaba. 

— Nu e de mirare din partea ta. 

— Cum aşa? 

— Eşti prea îndesat. Până să te pătrundă vreo idee, pot să 
treacă ani. Păi nu putea să fie ţinta acestui călăreț prea 
departe, altfel şi-ar fi cruțat cât de cât calul, că doar nu l-a 
urmărit nimeni. 

— Nu e rău ce spui tu, dar eu tot mă mir. 

— De ce? 

— După treizeci de ani de hoinăreală prin savană, ai scos 
şi tu ceva deştept din tine. În orice caz, omul e un curier. 
Era zorit. Misiunea lui e de cea mai mare importanţă, şi, 
după toate probabilitățile, dacă e indian, pe aici pe aproape 
sunt piei roşii. Un indian nu poate fi decât trimisul 
indienilor, e clar. 

Lunganul fluieră uşor, lăsându-şi privirea să alunece 
gânditoare împrejur. 

— Rău, foarte râu, mormăi el. Ne găsim între indieni şi 
habar n-avem pe unde sunt ei. Foarte uşor putem da peste 
o ceată, care să ne ducă scalpurile la iarmaroc. Adică de la 
tine nu prea au ce lua, adaugă privind chelia lui Dick. 

Acesta se făcu că n-aude. 


— Da. Asta cam aşa e. 

— Măcar suntem în avantaj, că ştim la ce ne putem 
aştepta. Totuşi, grozav aş vrea să ştiu, la wigwamurile cărui 
trib mi s-o odihni scalpul, dac-o fi să fie. 

— Greu de ghicit. Acolo, sus, în Montana de Nord, trăiesc 
indienii Picior Negru şi indienii Pigan. 

— Nu vin ei până aici. La cotul fluviului Missouri îşi au 
sălaşul cei din tribul Riccarees, dar nici ei n-au ce căuta pe- 
aici. Rămân sioucşii. Ai auzit că în vremea din urmă ar fi 
dezgropat securea războiului? 

— Nu! 

— Acum, ce să ne mai batem capul; dar prevăzători tot 
trebuie să fim. Ne găsim într-un ţinut paşnic, şi dacă nu 
facem prostii, nu ni se poate întâmpla nimic. Haide! 

Au încălecat, pornind după urme, fără să le piardă din ochi 
şi privind atent în toate părţile. Trecu o oră şi mai bine; 
soarele asfinţise şi căldura zilei scăzuse simţitor. 

De la o vreme băgară de seamă că indianul lăsase calul la 
pas, iar într-un loc cu ridicături se părea că acesta, de 
oboseală, se poticnise şi căzuse în genunchi. Pitt Holbers 
descăleca îndată şi cercetă locul. 

— Ai avut dreptate, grăsane. E un indian. A sărit jos de pe 
cal. Are mocasini împodobiţi cu ţepi de porc spinos. Uite un 
vârf de spin rupt. Şi aici... da, omul ăsta trebuie să fie încă 
foarte tânăr. Dacă n-o fi vreo femeie... 

— Pe dracu', mormăi Dick. Femeile n-au ce căuta pe aici. 

— Atunci e un tânăr de cel mult optsprezece ani. 

— Asta nu-i prea bine. Ştii şi tu că la multe dintre triburile 
indienilor tocmai puştii ăştia sunt folosiţi ca iscoade, şi-s 
daţi naibii. Să fim atenţi. 

Au pornit mai departe. De unde până atunci trecuseră 
călare prin iarbă şi printre florile preeriei, acum începuse 
să se ivească ici-colo câte un tufiş răzleţ, iar în depărtare se 
zăreau câţiva copaci. Au ajuns apoi într-un loc în care 
ghiciră după urme că indianul se oprise ca să-i lase calului 
câteva clipe de odihnă şi îşi continuase drumul pe jos, 


ducând calul de căpăstru. Tufişurile stânjeneau deja 
privirea; încât se cerea şi mai multă băgare de seamă. Pitt 
călărea înainte, Dick după el. Deodată, cel din urmă spuse: 

— Ascultă, şobolan bătrân, să ştii că a fost un cal negru. 

— De unde ştii? 

— Aici, în tufiş, atârnă un fir de păr smuls din coadă. 

— Înî. Mai răcneşte-ţi tu mult concluziile pe aici, şi-o să 
dăm nas în nas cu nişte oameni pe care o să-i vedem numai 
după ce ne-au împuşcat. 

— De asta nu mi-e frică. lapa mea nu-i suportă p-ăia care 
vor să mă împuşte, şi-o să înceapă să sforăie îndată ce-i 
miroase a duşman. 

Lunganul nu-l mai asculta. Îşi oprise catârul şi privea 
încruntat în pământ. 

— Pe toţi dracii, murmură el. Aici s-a petrecut ceva. 

Dick Hammerdull îşi îndemnă calul până la câţiva paşi de 
un tufiş, spre un loc gol. În faţa lor se ridica una din acele 
stânci răzlețe, des întâlnite în preerie. Urmele duceau chiar 
până lângă ea, apoi, deodată, se abăteau la dreapta. Cei doi 
văzură foarte lămurit acest lucru, şi încă ceva pe deasupra: 
de cealaltă parte a stâncii, alte urme. Mai numeroase, 
veneau din lateral peste cele ale indianului. 

— Ce-ţi ciripeşte creieraşul, grăsane? Întrebă Pitt. 

— Că în dosul acestei stânci au poposit urmăritorii 
călăreţului nostru în clipa în care l-au zărit, la stai tu aici, 
după tufişuri! O să-mi vâr puţin nasul acolo, după colţ. 

— Vezi să nu-l vâri în ţeava unei puşti! 

— Nu. Pentru asta ar fi mai potrivit nasul tău. Descălecă şi 
lăsă frâul în mâna lunganului, apoi o luă la fugă spre stâncă. 
„Vulpoi şiret”, mormăi Pitt, mulţumit. „Ca să se furişeze, i-ar 
fi trebuit prea mult timp. Cine ar fi crezut că grăsanul e aşa 
de vioi!” Când ajunse după stânca, Dick se strecură încet, 
precaut, pierzându-se după o creastă ieşită mai în afară. 
Curând însă apăru iar şi-i făcu lunganului un semn, 
descriind cu braţul o curbă. Acesta înţelese că nu trebuie să 


ajungă de-a dreptul la stâncă, aşa că înainta uşor printre 
tufişuri, ocolit, apropiindu-se de Dick. 

— Ce crezi, băi mălai-mare? Întrebă acesta, arătându-i 
locul dinaintea lor. 

Acolo fusese un ascunziş. Pe jos, în iarbă, erau împrăştiate 
mai multe lopeţi şi topoare, câteva pachete mari şi mici, 
două ceaune, o râşniţă de cafea şi alte mărunţişuri. Urme 
de foc nu se vedeau. 

— Ei, răspunse Pitt, cei care s-au aşezat aici aşa 
gospodăreşte, merită câteva ciomege pe spinare, ca nişte 
ageamii ce sunt. Au venit în Vest ca la picnic. Uite-aici, 
urmele a cel puţin cincisprezece cai, dar unul n-a fost 
priponit sau împiedicat. 

— Chiar că merită. Ce fraieri! Sigur, nu oricine a învăţat la 
liceu... 

—... ca tine, completă Pitt pe dată. 

— Da. Ca mine. Da' ia lasă asta! Fii atent: simt că pe aici, 
pe undeva, e pe cale să se petreacă o nelegiuire. 

— Păi, să ne grăbim, să vedem ce putem face. 

— Mult drum n-o să avem de făcut. Calul indianului e prea 
istovit ca să-l mai fi dus prea departe. 

Încălecară din nou, mergând cu prudenţă după urme. 
După câtva timp, Rotofeiul opri deodată calul. Auzise 
glasuri şi se trase repede după un tufiş, urmat de Pitt. 
Amândoi erau numai urechi. Se auzeau mai mulţi bărbaţi 
vorbind deodată. 

— Stau pe loc, spuse primul. Hai să tragem cu urechea. 
Priponeşte-ţi catârul, că n-oi vrea s-o fac eu şi pe asta, 
adaugă Dick în timp ce-şi lega iapa scurt, cu frâul de nişte 
arbuşti. 

Se furişară în partea dinspre care veneau glasurile. Un 
pârâiaş puţin adânc, dar ale cărui maluri înalte arătau însă 
că primăvara se umple cu multă apă, le tăia calea. La un cot 
al acestuia se aflau nouă bărbaţi, unii în picioare, alţii 
trântiţi în iarbă. În mijlocul lor era un indian tânăr, legat 
foarte strâns de mâini şi de picioare, cu nişte curele de 


piele. Dincolo de apă, unde malul era mai jos, calul 
indianului lovea din picior şi sforăia, căci simţise prezenţa 
celor doi vânători. Ceilalţi cai erau în apropierea stăpânilor 
lor. 

Aceştia, luaţi la un loc, nu prea făceau o bună impresie. 
Privindu-i, orice om din Vest şi-ar fi zis că are în faţă o ceată 
de vagabonzi, numai buni de dat pe mâna judecătorului, 
dacă între timp nu şi-ar lăsa din prostie scalpurile în seama 
indienilor. 

Dick şi Pitt se tupilară după un tufiş, ascultând. Se hotăra 
soarta prizonierului. 

— Cum îţi plac? Întrebă Rotofeiul încetişor. 

— Ca şi ţie; adică deloc. Nişte mutre de-ţi vine să-i 
pălmuieşti. Mi-e milă de bietul tânăr indian. Din ce trib 
crezi că e? 

— Încă nu sunt dumirit. Nu e vopsit, dar nici nu poartă alt 
semn deosebit. E sigur însă că el nu le-a căutat pricină. Îl 
luăm sub protecţia noastră? 

— Se înţelege. Hai să vorbim puţin cu ei. 

— Şi dacă nu vor să ne asculte? 

— Vedem noi, dar să fim atenţi. 

— De aceşti şmecheri nu mă tem, dar la fel te poate dobori 
şi glonţul unui mişel. 

CAPITOLUL II. 

HOBBLE FRANCK 

— Cei doi vânători şi-au luat puştile şi, printr-un ocol, s-au 
apropiat furiş de pârâu. Coborând spre malul acestuia într- 
o porţiune în care firul apei se îngusta, printr-un salt făcut 
cu atenţie, fără nici un zgomot, au trecut deîndată în partea 
cealaltă. Aici, opriţi o clipă chiar lângă locul unde se aflau 
cei urmăriţi, şi-au aranjat puştile pentru a le avea mai la 
îndemână în caz de primejdie, după care se arătară dintr-o 
dată la marginea taberei. 

— Hello! Strigă rotofeiul Dick. Dar ce-i asta? Ne credem 
singuri-singurei în această binecuvântată preerie, şi când 


colo dăm peste această societate aleasă. Sperăm să vă 
găsim bucuroşi de oaspeţi! 

Cei trântiţi în iarbă au sărit deîndată în sus, toţi 
îndreptându-şi privirile mirate spre noii veniţi. Din primul 
moment, nu prea s-au arătat însă plăcut surprinşi de noua 
lor companie, dar, luând mai bine seama la statură şi 
îmbrăcămintea celor doi, toţi au izbucnit într-un râs 
zgomotos. 

— Thunder storm! Strigă unul, care purta la brâu un 
întreg arsenal de arme. Ce comedie-i asta? În mijlocul verii, 
carnaval şi bal mascat? 

— Îhî, încuviinţă lunganul. Ne mai lipseau nişte bufoni. De- 
aia am venit la voi. 

— Cred că aţi greşit adresa. 

— N-aş zice! 

— Cu aceste cuvinte, făcu cu picioarele-i lungi un singur 
pas peste focul aflat nu departe de malul apei, iar după încă 
unul se opri în faţa celui care vorbise. Se aflau chiar în 
mijlocul taberei. Dick îl urmă, alăturându-i-se. 

— Iată-ne. Good day, domnilor, cât mai e ziuă! Zise el. Nu 
cumva aveţi ceva de băut? Că dacă-i bal, bal să fie! 

— Apa-i acolo, îi arătă pârâul cel înarmat până-n dinţi, cu 
care se întreţinuse Pitt. 

— E-te-te! Crezi că am de gând să mă ud pe dinăuntru şi 
să răcesc? Asta nu-i trece prin cap nici nepotului bunicului 
meu! Dacă n-aveţi ceva mai bun, vă sfătuiesc să părăsiţi 
scena carnavalului, adică această frumoasă poiană şi să vă 
căraţi acasă, că decorurile nu par să vă priască de vreme ce 
ţineţi regim. 

— Luaţi preeria drept cârciuma? 

— Negreşit. N-aţi văzut? Fripturile trec pe la nasul 
fiecăruia. Trebuie să le mai pui numai puţin foc. 

— Se pare că meniul ăsta îţi prieşte de minune! 

— Chiar aşa, râse Dick, lăsându-se tihnit pe burtă. 

— Şi ce-ţi rămâne îi prinde bine tovarăşului tău. 


— Da. El primeşte raţia numai pe jumătate. Trebuie să 
recunosc că şi-a mai pierdut din frumuseţe din pricina asta, 
dar îl ţin lângă mine ca sperietoare, ca să nu se apropie 
prea mult de noi vreun urs sau vreun indian. Dar, cu 
permisiunea dumneavoastră, domnilor, ce anume v-a adus 
pe malul acestui frumos pârâu? 

— Nu ne-a adus nimeni. Am găsit singuri drumul. Tovarăşii 
lui au început să râdă la acest răspuns, găsindu-l foarte 
spiritual. Rotofeiul Dick spuse, însă, foarte serios: 

— Adevărat? Asta n-aş fi crezut-o, că, după cum citesc pe 
mutrele voastre, nu vă văd în stare să găsiţi singuri vreun 
drum. 

— lar mutra ta mă face să cred că n-ai putea să vezi 
drumul, chiar dacă te-ar aşeza cineva cu nasul pe el. De 
când ai ieşit din şcoală? 

— Nici n-am intrat, fiindcă n-am avut înălţimea necesară, 
dar sper să învăţ de la voi cel puţin tabla înmulţirii. Vrei să- 
mi fii dascăl? 

— N-am timp de asta. Am de făcut lucruri mai importante 
decât să lecuiesc prostia prin zona asta. 

— Aşa? Dar care-s lucrurile alea importante? Şi se prefăcu 
că abia acum îl zăreşte pe indianul legat. Se trase înapoi, ca 
şi cum s-ar fi speriat la vederea lui, şi îşi puse palma 
grăsulie pe piept, în dreptul inimii: Hopa, ce aveţi aici? Dar 
e un indian, şi chiar unul roşu! 

Oamenii au început să râdă iar şi mai zgomotos; cel care 
vorbise până atunci şi părea să fie căpetenia lor spuse: 

— Vezi să nu leşini, domnule. Cine n-a mai văzut până 
acum astfel de mutre, poate să tragă o spaimă groaznică. 
Numai încetul cu încetul te deprinzi să-l priveşti. Pun 
rămăşag că n-ai mai văzut niciodată un indian. 

— Ba am văzut unii domestici, dar asta pare să fie sălbatic. 

— Da. Să nu te apropii de el! 

— E aşa de primejdios? E legat doar! Voi să se apropie de 
prizonier, însă şeful i se aşeză în cale. 


— Am spus să nu te apropii de el. Nu e treaba dumitale. Şi, 
la urma urmei, aş vrea să ştiu şi eu, cine sunteţi şi ce 
învârtiţi pe aici? 

— Ah, îndată. Am uitat să ne prezentăm. Camaradul meu 
se numeşte Holbers, iar pe mine mă cheamă Pfefferkorn. 
Jacob Pfefferkorn. Noi... 

— Pfefferkorn? 1 se tăie vorba. Asta-i nume nemţesc. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, da. 

— Atunci, să te ia dracu'. Nu pot să-i suport p-ăştia de 
teapa ta. 

— Asta din pricină că nu eşti deprins cu lucrurile fine. Şi 
dacă-i vorba de teapa mea, tu n-ai putea să-mi ajungi nici 
până la cot în ceea ce te priveşte. 

Ultimele cuvinte le adăugă pe un ton aspru, altfel decât cel 
uşuratic de până atunci. Celălalt ridică mânios din 
sprâncene şi întrebă ameninţător: 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nimic mai mult decât adevărul. 

— Drept cine crezi că mă iei? Spune repede! Puse mâna 
pe un pumnal înfipt la brâu. Dick făcu un gest dispreţuitor 
şi-i răspunse: 

— Pune la loc briceagul ăla, domnule. Nu ne sperii pe noi 
cu el. Ai fost un mojic cu mine, şi nu puteai să te-aştepţi ca 
eu să-ţi răspund cu delicateţuri. N-am ce să-ţi fac dacă nu-ţi 
plac, şi nici nu mă gândesc să-mi pun frac şi mănuşi aici, în 
Vest, de dragul dumitale. Prin părţile astea nu prea are preţ 
haina, ci ăla care e vârăt în ea. Ţi-am răspuns la întrebări şi 
acum aş vrea să ştiu cine eşti. 

— Oamenii făcuseră ochii mari auzindu-l pe rotofei vorbind 
astfel. Câţiva chiar puseră mâna pe arme, dar purtarea 
bărbătească a omuleţului grăsuliu îl descumpăni pe şeful 
lor, care răspunse: 

— Mă cheamă Brake. E destul atât. Celelalte opt nume ale 
camarazilor mei tot n-o să le ţii minte. 

— Să le ţin minte aş putea eu; dar când crezi că n-am 
nevoie să le ştiu, ai dreptate. Al dumitale e prea deajuns, că 


ăla care te vede ştie imediat şi câte parale fac ceilalţi. 

— Ascultă, asta e o insultă! Zise Brake, ridicându-se. Vrei 
să punem mâna pe arme? 

— Nu te sfătuiesc. Eu şi lunganul ăsta de colea avem 
douăzecişipatru de gloanţe, iar jumătate din ele le-aţi şi 
încasa, până să ridicaţi voi puştile spre noi. Ne luaţi drept 
începători, dar nu suntem. Dacă vreţi să facem o probă, n- 
avem nimic împotrivă. 

Repede ca fulgerul scoase amândouă revolverele, încă în 
timp ce vorbea, iar Pitt le avea şi el gata pregătite pe ale lui, 
când Brake voi să pună mâna să-şi ridice puşca din iarbă. 
Rotofeiul îl sfătui: 

— Lasă puşca în pace. Legea preeriei spune aşa: cel care 
trage primul are dreptate, şi cel care are dreptate învinge. 
În timpul dialogurilor de mai sus dintre şeful grupului şi 
cei doi străini, toţi fuseseră atât de neprevăzători încât îşi 
lăsaseră puştile deoparte. Acum nu mai îndrăznea unul să 

întindă mâna spre vreo armă. 

— Staţi, deveni împăciuitor Brake. Parcă aţi vrea să ne 
înghiţiţi de vii pe toţi, încercă el să glumească. 

— Nici gând. Oricare din voi ne-ar sta-n gât. Un singur 
lucru vreau să aflu: ce v-a făcut acest indian? 

— Vă interesează? 

— Da! Dacă fără motiv ridicaţi mâna asupra lui, orice alb 
nevinovat va fi în primejdie să sufere răzbunarea tribului 
din care el face parte. Aşadar, de ce l-aţi prins? 

— Fiindcă aşa am vrut. E un indian ticălos, şi asta e un 
motiv temeinic 

— Destul. Acum ştiu că acest om nu v-a prilejuit nici un 
motiv de duşmănie. Am să-l întreb însă şi pe el. 

— Să-l întrebi? Râse batjocoritor Brake, iar tovarăşii lui îi 
ţinură isonul. Nu înţelege nici o boabă englezeşte şi n-a 
scos nici un sunet, oricât l-am bătut! 

— L-aţi bătut?! Strigă Dick, amuţindu-i. Nu sunteţi în toate 
minţile! Să baţi un indian e mai rău decât să-l omori! Nu 
ştiţi că este o insultă pe care o poate spăla numai cu sânge? 


— N-are decât să ne verse sângele; dar sunt curios cum ar 
putea. 

— Are să vă arate el, îndată ce va fi liber. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. 

— Vreţi să-l omorâţi? 

— Ce o să facem cu el, asta ne priveşte numai pe noi, ne- 
am înţeles? Câinii ăştia roşii trebuiesc stârpiţi oriunde îi 
găseşti. Acum ţi-am răspuns, eşti mulţumit? Dacă, înainte 
de a vă cărăbăni de aici, vreţi să vorbiţi cu el, n-am nimic 
împotrivă. El nu pricepe limba voastră, iar voi nu faceţi 
impresia unor profesor de limba indiană. Sunt şi eu curios 
ce puteţi scoate de la el. 

Dick ridică din umeri şi se îndreptă spre indian. 

Cu ochii pe jumătate închişi, acesta zăcea pe o parte, 
strâns legat de mâini şi de picioare cu nişte curele de piele. 
Privirea sa era absentă, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic din ce 
se vorbise. Era tânăr, chiar foarte tânăr, să tot fi avut 
optsprezece ani, după cum presupusese rotofeiul atunci 
când călăreau pe urmele lui. Avea părul negru lins. lar 
cărarea trasă în creştetul capului nu era vopsită în nici o 
culoare; de asemenea, nici faţa. Purta o cămaşă din piele 
moale şi pantaloni din piele de căprioară, împodobiţi cu 
franjuri. Printre acestea nu se vedea nici un fir de păr de 
om, ceea ce însemna că tânărul nu răpusese încă nici un 
duşman. Mocasinii erau împodobiţi cu ţepi de porc spinos, 
aşa cum remarcase mai înainte rotofeiul. Dincolo, pe malul 
celălalt, unde calul se ridica chiar atunci şi, ajuns la pârâu, 
sorbea cu sete din unda acestuia, căzuse în iarbă un cuţit 
de vânătoare, iar de şa era legată o tolbă acoperită aproape 
în întregime cu inele din piele de şarpe şi un arc făcut din 
coarne de ţap de munte. Dotarea această simplă era o 
dovadă sigură că indianul nu se afla prin aceste locuri cu 
gânduri duşmănoase. 

Nimic din cele de mai sus nu arăta cărui trib aparţine 
tânărul războinic. În clipele în care Dick îl privise, chipul 
său nu avea nici o expresie. Indianul e îndeobşte prea 


mândru, ca să-i lase pe străini, şi mai ales pe duşmani, să-i 
ghicească pe faţă simţămintele. Trăsăturile îi erau blânde, 
tinereşti, iar pomeţii proeminenţi nu-i dăunau frumuseţii. 
Numai când rotofeiul se aplecă asupra lui, deschise ochii de 
tot. Erau negri şi strălucitori în amurgul ce începea să 
cuprindă preeria. În iris îi jucau micşorate flăcările focului 
aprins de cei care-l făcuseră prizonier. Ridică puţin capul şi 
îl privi prietenos pe vânător. 

— Fratele meu roşu înţelege limba albilor? Îl întrebă Dick 
în englezeşte. 

— Da, răspunse cel întrebat. De unde ştie fratele meu alb 
acest lucru? 

— Înţeleg după ochii tăi că ai priceput ce am vorbit. 

— L-am auzit pe fratele meu alb şi ştiu că e prieten al 
oamenilor roşii. 

— Vrea să-mi spună fratele meu dacă poartă nume? 

— Pentru un indian mai în vârstă, o astfel de întrebare este 
o mare jignire, coci cine nu poartă un nume, nu şi-a dovedit 
curajul prin nici o faptă şi deci nu este socotit între 
războinici. Dată fiind tinereţea prinsului, Hammerdull îşi 
îngădui o astfel de întrebare. Flăcăul răspunse: 

— Mă crede fratele meu alb un mişel? 

— Nu, dar eşti mult prea tânăr. 

— Albii i-au silit pe roşii să înveţe să moară de tineri. 
Fratele meu n-are decât să-mi desfacă la piept cămaşa şi va 
găsi răspunsul. 

Dick îngenunche şi-i deschise cămaşa de vânătoare, 
scoțând la vedere trei pene de vultur vopsite în roşu. 

— E cu putinţă? Strigă. Dar tu... nu poţi fi căpetenie! 

— Nu, păru că zâmbeşte tânărul. Dar am voie să port 
penele Mah-siş, fiindcă mă numesc Wohkadeh. 

Aceste două cuvinte sunt din limba tribului mandanilor. 
Cel dintâi înseamnă „vulturul războiului”, iar cel de-al 
doilea „piele de bivol alb”. Deoarece bivolii albi sunt o 
raritate, la multe triburi uciderea unuia are mai multă 
valoare decât a unui număr mare de duşmani şi dă dreptul 


la purtarea penelor de vultur, care sunt însemnele 
căpeteniei. Tânărul indian ucisese un astfel de bivol şi 
primise numele Wohkadeh. 

Nu era ceva pred curios; dar atât Dick cât şi Pitt se 
arătară miraţi de faptul că acesta îşi luase numele din limba 
mandanilor. Mandanii treceau drept o seminţie stinsă; de 
aceea mititelul întrebă: 

— Cărui trib aparţine fratele meu roşu? 

— Sunt un numangkake şi un dakota. 

„Numangkake” îşi ziceau mandanii, iar „dakota” este 
numele colectiv al tuturor triburilor de sioucşi. 

— Atunci ai fost adoptat de indienii dakota. 

— Da! E aşa cum spune fratele meu alb. Fratele mamei 
mele era vestitul şef Mah-to-tohpah. Purta acest nume după 
ce a ucis odată patru urşi în aceeaşi zi. Când au venit 
oamenii albi la noi, ne-au adus boala frigurilor şi aproape 
toţi cei din tribul meu au pierit, afară de câţiva războinici, 
care, ca să poată merge după înaintaşii lor în tărâmurile 
veşnice ale vânătoarei, îi provocau într-una pe sioucşi până 
când au fost ucişi cu toţii. latăl meu, viteazul Wah-Kih, a 
fost numai rănit şi apoi silit să se facă sioux. Aşa se face că 
eu însumi sunt pe jumătate un dakota, dar inima mea este a 
strămoşilor mei pe care Marele Spirit i-a chemat la el. 

Era neobişnuit ca un indian să vorbească atât de mult. Un 
războinic în toată firea n-ar fi depănat întreaga poveste, dar 
Dick puse faptul pe seama tinereţii şi emoţiilor prin care 
acesta trecuse. 

— Sioucşii îşi au sălaşurile de cealaltă parte a munţilor. 
Cum ai ajuns aici? 

— Nu vin din munţii aceştia, cum crede fratele meu, ci 
tocmai din munţii înalţi de la vest, şi am să duc o ştire foarte 
importantă unui tânăr frate alb. 

— Şi acest tânăr frate alb e pe-aici prin apropiere. 

— De unde ştie acest lucru fratele meu? 

— Am mers pe urmele tale şi-am văzut că ţi-ai gonit calul 
ca unul care-i aproape de ţintă. 


— Ai socotit drept. Dacă aceste „feţe palide” nu m-ar fi 
urmărit, aş fi ajuns. Calul meu era prea obosit şi n-a mai 
putut sări apa, s-a prăbuşit. Wohkadeh a căzut şi el şi 
Marele Spirit i-a luat simţirea. Când s-a trezit, era legat. 

Indianul scrâşni, adăugind în limba sioucsă: 

— Sunt nişte viermi. Nouă să sară pe unul singur. Dacă m- 
aş fi putut lupta cu ei, scalpul capetelor lor ar fi fost al meu. 

— 'Te-au şi lovit? 

— Nu vorbi de asta, căci doar vorba şi miroase a sânge. 
Fratele meu alb îmi va desface legăturile şi apoi Wohkadeh 
se va purta cu ei voiniceşte. 

Vorbi cu atâta siguranţă, încât burtosul Dick nu se putu 
abţine să nu zâmbească: 

— N-ai auzit că nu mă lasă să le poruncesc nimic? 

— Fratele meu alb nu se teme nici de o sută de astfel de 
oameni. Sunt nişte Wakon Kaneh. 

— Crezi? De unde ştii tu că nu mi-e frică de ei? 

— Wohkadeh ştie multe. A auzit la multe focuri de ' tabără 
vorbindu-se de cei doi renumiţi luptători albi Dick- 
petahtşeh şi Pit honkey şi i-a recunoscut de îndată. 

Vânătorul voi să-i răspundă, dar Brake îl întrerupse: 

— Opreşte-te, nu ne-a fost vorba aşa! Ţi-am dat voie să 
vorbeşti cu prizonierul, dar numai englezeşte. Mă plictisesc 
ascultând păsăreasca voastră. Pot crede şi că urziţi planuri 
împotriva noastră. De altfel, destul că am aflat că ştie 
englezeşte. Nu mai am nevoie de voi şi puteţi pleca de unde 
aţi venit. lar dacă nu vă hotărâți repede s-o ştergeţi, vă fac 
eu s-o luaţi din loc! 

Dick se uită spre Pitt. Acesta îi făcu uşor cu ochiul stâng, 
fără ca să bage cineva de seamă. Pentru rotofei însă, acest 
semn fusese plin de înţelesuri. Holbers îl îndemnase astfel 
să se uite spre tufişurile din stânga lor. Dintr-o privire 
scurtă, iscoditoare, observă că jos, aproape la firul ierbii, se 
zăreau printre ramuri gurile a două puşti cu două ţevi. 
Aşadar, acolo erau ascunşi doi oameni. Erau prieteni, sau 


duşmani? Lipsa de îngrijorare pe care o arăta lunganul îl 
linişti, aşa că îi răspunse calm lui Brake: 

— Grozav aş vrea s-o văd şi p-asta! Noi n-avem nici un 
motiv, aşa cum aveţi voi, ca s-o luăm din loc. 

— Cum avem noi?! De cine să fugim noi? 

— De aceia care până ieri au fost stăpânii căilor de colo. Ai 
înţeles? 

Spunând acestea, arată spre doi armăsari murgi; care 
stăteau deoparte de ceilalţi cai. Şi strânşi unul într-altul, de 
parcă se ştiau a fi pereche. 

— Cum! Strigă Brake. Drept cine ne iei? Noi suntem nişte 
căutători de aur cinstiţi şi ne îndreptăm spre Idaho, unde s- 
au descoperit noi zăcăminte, şi... 

— Şi tocmai fiindcă n-aveaţi cai pentru această călătorie. 
V-aţi făcut pe deasupra nişte cinstiţi hoţi de cai. Pe noi nu ne 
duceţi aşa uşor cu zăhărelul. 

— Ascultă, dacă mai scoţi o vorbă, te împuşc. Caii aceştia 
au fost cumpăraţi cinstit, cu bani. 

— Unde, mă rog, cinstite domn Brake? 

— În Omaha, de unde venim. 

— Da? Acolo v-aţi făcut şi provizii de negreală pentru 
potcoave? De ce, mă rog. Sunt atât de fercheşi murgii ăia, 
de parcă abia au fost scoşi din grajd? De ce au potcoavele 
lustruite, pe când gloabele voastre, care au mers la fel de 
mult, sunt aşa de prăpădite? Păi să vă spun eu, scumpilor: 
până ieri murgii au avut alt stăpân. Să vă mai spun, dacă nu 
ştiţi, şi că aici, în Vest, furtul cailor se pedepseşte prin 
atârnarea făptaşului de o creangă, cu o frânghie cât mai 
trainica în jurul gâtului. 

— Mincinosule! Urlă ca scos din minţi Brake şi puse mâna 
pe puşcă. 

— Ba, are dreptate, se auzi din tufişuri o voce. Sunteţi 
nişte ticăloşi de hoţi de cai şi o să vă primiţi răsplata. Să-i 
împuşcăm, Martin! 

— Nu-i împuşcaţi, strigă lunganul Pitt. Cu patul puştii! Nu 
merită să strici un glonte pe ăştia! 


Ridicase între timp patul puştii, pocnindu-l pe Brake în cap 
şi doborându-l la pământ, în nesimţire. Cu puştile la ochi 
ţâşniră dintre tufişuri doi oameni, un băiat vânjos şi un 
bărbat, năpustindu-se asupra pretinşilor căutători de aur. 
La fel de fulgerător, Dick se aplecase şi din două mişcări îi 
tăie legăturile lui Wohkadeh. Acesta sări în picioare şi se 
aruncă pe dată asupra unui vlăjgan, îl apucă de grumaz, îl 
dădu peste cap şi apoi îl târî de păr spre pârâu, unde îi 
căzuse cuțitul. Nimeni nu l-ar fi crezut aşa de voinic. 

— Ajutor, ajutor, pentru Dumnezeu, ajutor! Zbieră cel 
prins, stăpânit de groaza morţii. 

Wohkadeh ridicase cuțitul, când privirea lui fulgerătoare 
căzu asupra chipului descompus de frică al celui de sub el, 
şi mâna înarmată cobori încet. 

— Ţi-e frică? Întrebă el. 

— Ddd... da... Îndurare, îndurare... scânci vlăjganul, 
devenit o grămadă amorfă de carne tremurândă şi udă. 

— Spune că eşti un câine! 

— Spun, spun. Sunt un câine! 

— Atunci poţi să trăieşti, spre ruşinea ta. Un om moare 
curajos, fără văicăreli, dar tu nu eşti om. Wohkadeh nu 
poate purta la brâu scalpul unui câine. M-ai bătut, deci ar fi 
trebuit să te ucid; dar un câine râios ca tine nu merită 
această cinste. Fugi de aici! Wohkadeh trebuie să se spele 
pentru că a pus mâna pe tine! 

Îi împinse cu piciorul. În clipa următoare, omul nu mai era 
acolo. 'Totul se petrecuse repede, mult mai repede decât s- 
ar putea povesti. Brake zăcea în continuare la pământ, alţi 
trei aflându-se în nesimţire lângă el. Restul îşi luaseră 
tălpăşiţa, lăsând armele şi toate celelalte vraişte. Caii 
fugiseră după ei. Cei doi murgi însă, rămaşi pe loc, îşi 
frecau capetele de umerii stăpânilor lor, iviţi pe 
neaşteptate. 

Băiatul să fi avut vreo şaisprezece ani, dar era mai bine 
dezvoltat decât mulţi tineri la vârsta lui. Faţa albă, părul 
blond şi ochii albaştri-cenuşiu îi trădau originea germană. 


Era îmbrăcat în nişte haine albastre de pânză şi avea capul 
descoperit. La brâu, într-o centură de piele, purta un 
pumnal al cărui mâner de os avea o frumoasă lucrătură 
indiană. Puşca cu două ţevi o purta într-o mână, cu 
uşurinţă. Din pricina luptei, obrajii i se îmbujorară, dar 
mişcările îi erau calme, ca şi când s-ar fi petrecut ceva 
foarte obişnuit pentru el. 

Tovarăşul său se deosebea întrutotul. Era un omuleţ 
subţirel şi spin. Avea încălţăminte indiană, pantaloni de 
piele şi o bluză de pânză decolorată. Culmea e că deasupra 
ei purta, nici mai mult, nici mai puţin, decât un frac albastru 
închis, cu mâneci bufante, pulpane şi nasturi de alamă 
tociţi, dar strălucitori. Această parte din îmbrăcămintea lui, 
făcând casă bună cu jobenul lui Pitt, trebuie să fi datat din 
timpuri străvechi. Numai pe atunci se ţesea un astfel de 
postav, sortit să trăiască o eternitate. Fireşte că fracul era 
îngrozitor de decolorat, doar pe la cusături se mai păstrau 
urme din cerneală cu care fusese vopsit ultima oară; dar 
asta se întâmplase demult. N-avea însă nici cea mai mică 
găurică. Pe cap, omuleţul purta o uriaşă pălărie de 
amazoană, împodobită cu un mănuchi de pene, o imitație de 
pene de struţ, vopsite în galben. Acest obiect de lux 
aparținuse, cu mulţi ani înainte, vreunei lady din Est şi 
fusese aruncată în Vest de un capriciu al sorții. Deoarece 
borurile din cale afară de late îl fereau de soare şi ploi, 
proprietarul actual nu-şi făcuse prea multe complexe 
estetice şi, fără să stea pe gânduri, trecuse la 
întrebuinţarea ei ca atare. Armamentul celui pe care îl 
descriem se rezuma, ca şi în cazul tânărului, doar la puşcă 
şi cuţit, îi lipsea până şi cureaua de la brâu. Semn că 
omuleţul nu se afla departe de casă. Acum mergea 
preocupat de colo-colo pe câmpul de bătaie şi examina 
lucrurile părăsite de învinşi în graba fugii lor. Şchiopăta 
vizibil de piciorul stâng. Cel dinţii care a băgat de seamă 
acest lucru a fost Wohkadeh. Se apropie de el. Îi puse mâna 
pe umăr şi îl întrebă: 


— Nu cumva fratele meu alb este vânătorul pe care „feţele 
palide” îl numesc Hobble-Frank? 

Mititelul clipi surprins şi răspunse afirmativ, în englezeşte. 
Indianul arătă apoi spre tânăr şi întrebă mai departe: 

— Şi acesta este Martin Baumann, fiul vestitului 
Matopoka? 

Matopoka este un cuvânt derivat din limbile sioucsă şi 
utah, însemnând „Ucigaşul de urşi”. 

— Da, răspunse cel întrebat. 

— Atunci pe voi vă căutam. 

— La noi veneai? Vrei să cumperi ceva? Avem o mică 
prăvălie şi facem negustorie cu tot felul de lucruri 
trebuincioase unui vânător. 

— Am de îndeplinit o solie faţă de voi. 

— De la cine? 

Indianul aruncă o privire cercetătoare în jur, apoi 
răspunse: 

— Aici e locul nimerit. Wigwamul vostru e departe de aici? 

— Într-o oră putem ajunge acolo. 

— Atunci, să mergem. Când vom sta la focul vostru, voi 
vorbi. Haideţi! 

Sări apa, îşi luă calul, care se odihnise şi se arăta în stare 
să-l poarte restul de drum, încălecă şi porni fără să se uite 
dacă ceilalţi îl urmează. 

— Asta nu cere prea multă ceremonie, zise mititelul. 

— Veţi fi vrând să ţină discursuri? Râse deşiratul Pitt. Un 
indian ca ăsta ştie ce face şi vă sfătuiesc să-l urmaţi pe dată. 

— Şi voi ce faceţi? 

— Venim şi noi. Dacă palatul vostru se află aşa de aproape, 
ar fi o mojicie din partea voastră să nu ne poftiţi ca să 
îmbucăm ceva. Şi fiindcă aveţi prăvălie, poate câştigaţi de la 
noi şi câţiva dolari. 

— Zău! Aveţi ceva dolari! Spuse cel mic pe un ton care lăsa 
să se înţeleagă că nu îi socotea chiar milionari pe cei doi 
vânători. 


— Asta o s-o vedeţi când om vedea şi noi marfa. Ne-am 
înţeles? 

— Bine, bine. Dar dacă noi plecăm toţi acum, ce se va 
întâmpla cu şmecherii care ne-au furat caii? Cel puţin 
şefului, lui Brake, nu-i putem lăsa o amintire aşa, ca să nu 
ne uite niciodată? 

— Nu. Lasă-i să se ducă, omule! Sunt nişte neisprăviţi care 
se tem şi de un briceag. Nu vă face nici o cinste să vă 
ocupați prea mult de ei. V-aţi luat caii înapoi, şi cu asta 
basta! 

— Măcar să-l fi pocnit mai sănătos. Şi-a pierdut numai 
cunoştinţa. 

— Anume am făcut aşa. E cam neplăcut să omori un om. 
Când îl poţi face şi altfel nevătămător, completă Pitt. 

— Poate că ai dreptate. Veniţi să vă luaţi caii. 

— De unde ştii locul în care i-am priponit? 

— Păi cum, crezi că suntem într-atât de nepricepuţi în ale 
Vestului, încât să nu fi tras noi cu ochiul primprejur, înainte 
de a ne lăsa văzuţi? 

Omuleţul şi tânărul său prieten încălecară pe cei doi murgi 
şi îşi îndrumară caii de-a dreptul spre locul în care, 
ciulindu-şi nerăbdători urechile, catârul lui Pitt şi gloaba lui 
Dick îşi aşteptau stăpânii. Peste puţin cei patru călăreau 
împreună în urma indianului, pe care 1 zăreau cu greu 
înaintea lor prin pâcla înserării. Acesta nu-i lăsa să se 
apropie prea mult, ci ţâşnea întotdeauna înainte, ca şi cum 
cunoştea perfect drumul. Hobble-Frank mergea alături de 
rotofeiul Dick, a cărui tovărăşie părea să-i facă mare 
plăcere. 

— N-aţi vrea cumva să-mi spuneţi, domnilor, ce vă aduce 
prin aceste locuri? Întrebă el. 

— Voiam să mergem în nord, spre Montana, unde este 
vânat mai bun. Sunt pe acolo oameni adevăraţi ai pădurii şi 
savanei, care vânează pentru a trăi şi din plăcerea de a 
vâna, nu din pornirea de a ucide. Aici se măcelăresc 
animalele, şi noi nu mai puteam suporta să vedem asta. 


Vânătorii de duminică se năpustesc asupra bizonilor şi îi 
ucid cu miile, doar pentru că pielea lor e mai bună pentru 
curele decât aia de vită. E un păcat şi o ruşine. Nu? 

— Aveţi foarte mare dreptate, domnule. Altădată nu era 
aşa. Atunci erau bărbaţi adevăraţi, vânătorii se luptau în 
mod cinstit cu vânatul ca să-şi câştige carnea de care aveau 
nevoie, şi-şi puneau viaţa în primejdie. Acum vânătoarea a 
ajuns un asasinat mişelesc din ascunzătoare. Vânătorii de 
viţă veche dispar. Oameni ca dumneavoastră sunt astăzi 
rari. Bani nu cred să aveţi. În schimb purtaţi nume 
cunoscute, drept care vă dau marfă şi pe datorie, dacă aveţi 
nevoie. 

— Ne ştiţi numele? 

— La fel de bine ca pe al meu. 

— De unde? 

— Wohkadeh le-a spus, când eram cu Martin în tufe şi 
trăgeam cu urechea. De fapt, nu prea ai siluetă de om din 
Vest. Ai mai mult siluetă de morar sau de brutar, sau de 
berar, însă... 

— Cum? Vorbeşti despre Germania! Da' de unde şi până 
unde... se repezi, precipitat, Rotofeiul. 

— Păi cum? Dacă sunt neamţ până-n vârfurile unghiilor, se 
sumeţi, răspunzându-i pe dată, cu o voce mândră, omul cel 
mic de stat. 

— Şi eu! Sări cel dintâi. 

— Adevărat? Întrebă Frank, oprind calul. La drept 
vorbind, ar fi trebuit să mă aştept. Un yankeu de statura ta 
nu cred să existe. Mă bucur din toată inima de a fi întâlnit 
un concetăţean. Dă mâna încoace, omule! Fii binevenit! 

Aşa se strânseră, că de durere fiecare îşi scutura pe 
ascuns mâna. Dick spuse: 

— Hai, acuma mână-ţi calul, că doar n-o să rămânem 
încremeniţi aici pe vecie. De când eşti în Statele Unite? 

— Sunt mai bine de zece ani. 

— Între timp cred că ai cam uitat limba părintească. 


Până acum, cei doi vorbiră englezeşte. Dar la aceste din 
urmă vorbe, Frank îşi înălţă în şa atât cât putu mica sa 
făptură, şi răspunse jignit în germană: 

— Să-mi uit eu limba mea? Ar fi ceva nesăbuit să crezi 
asta. Sunt neamţ, şi neamţ am rămas. Ai putea să-mi spui, 
cu aproximaţie, unde mi-a fost leagănul? 

— Nu, că n-am fost de faţă. 

— Lasă gluma! Trebuie să recunoşti după felul meu de a 
vorbi că sunt coborâtor din acel ţinut în care se vorbeşte 
cea mai curată limbă germană. 

— Da? Şi care-i ăla? 

— Saxonia! Nu poate fi decât Saxonia! Am mai vorbit eu şi 
cu alţi nemți, dar nu i-am înţeles aşa de bine ca pe cei 
născuţi în Saxonia. Saxonia este inima Germaniei! Se 
înfierbântă micuțul. Dresda e un oraş clasic. Elba e un 
fluviu clasic, Leipzig este clasic şi el, Elveţia saxona de 
asemenea! Cea mai frumoasă şi curată limbă se aude în 
preajma clasicului oraş Meissen, unde eu am văzut lumina 
zilei şi, mal târziu, mi-am început cariera. Eram ajutor de 
pădurar la Moritzburg, un vestit castel de vânătoare. Cu o 
faimoasă galerie de tablouri şi mari heleşteie cu peste. Cel 
mai bun prieten al meu era învăţătoru' de acolo, cu care 
jucam în fiecare seară, „66” şi vorbeam despre artă şi 
ştiinţă. Acolo mi-am făcut o frumoasă cultură generală. Sau 
poate te îndoieşti de asta? Parcă te-ai cam strâmbat. 

— N-am siguranţa că într-adevăr aşa stau lucrurile cum 
spuneai tu Să. Ştii că am fost şi eu cândva elev la liceu şi am 
declinat „mensa”, aşadar... 

Mititelul îi aruncă o privire piezişă şi îl întrerupse: 

— Zău? Ai declinat „mensa”? 

— Da! 

— Atunci n-aveai dreptul să mă întrerupi, că nici dumneata 
n-ai stat mult la liceu Nu se zice. „declinat”, ci „declamat”, 
şi nu. „mensa” ci. „pensa”. Ai declamat „Pensa”, poate şi 
„Blestemul bardului” de Hufeland, sau „Freischutz” de 
Marta Leineweber”. Dar n-o să ne certăm pentru atât. 


Fiecare a învăţat cât a putut şi eu, când văd un neamţ. Mă 
bucur oricum, chiar dacă nu-i nici aşa băiat deştept şi nici 
saxon. Aşadar, rămânem prieteni, nu? 

Se înţelege, râse Rotofeiul. Am auzit mereu despre saxoni 
c-ar fi băieţi simpatici. Dar de ce ai părăsit frumoasa 
noastră ţară? 

— 'Tocmai din cauza artei şi a ştiinţei. 

— Cum aşa? 

— O întâmplare nefericită. Să-ţi spun despre ce a fost 
vorba, într-o seară, la cârciumă, discutam politică şi istorie. 
Eram trei la masă, şi anume: eu, argatul şi paznicul de 
noapte, învățătorul se aşezase la o altă masă, la un loc cu 
notabilităţile. Eu, fiindcă am fost dintotdeauna un om milos 
şi cu înţelegere pentru cei umili, mă aşezasem cu cei doi, 
care erau fericiţi de această bunăvoință. Vorbind despre 
istorie, am ajuns şi la papă Wranghel, despre care spuneam 
că aşa s-a deprins cu verbul „mehrschtenteels”, că îl 
întrebuința la fiecare ocazie. Atunci, cei doi băieţi au 
început să se certe cu mine asupra pronunțării acestui 
cuvânt. Fiecare avea altă părere. Eu spuneam că trebuie să 
se pronunţe „mehrstenteels”, argatul zicea 
„mehrschtenteils” şi paznicul de noapte „meistenteels”. 
Certându-ne, mă înfierbântai, dar ca un funcţionar cult şi ca 
un cetăţean ce eram, am avut puterea să mă stăpânesc şi să 
mă adresez prietenului meu, învățătorul. Natural că eu 
aveam dreptate, dar ori că el era prost dispus ori că era 
cam ameţit, devenise trufaş, ca orice învăţat, şi mi-a tăiat-o 
scurt, zicând că niciunul din noi nu are dreptate. Susţinea 
că în cuvântul „mehrschtenteels” trebuie să fie de două ori, 
„ei”. Fiindcă eu ştiu bine că doi de „ei” nu sunt decât în 
cuvântul „Reisbrei”, m-am necăjit. Eu nu mă amestec 
niciodată încercând să pocesc vorbirea cuiva, dar vreau ca 
şi a mea să fie respectată, mai ales când ştiu că e corectă. 
Dar paznicul nu voia să priceapă acest punct de vedere al 
meu. Spunea că ştie să vorbească şi el corect, şi atunci am 
făcut ceea ce ar fi făcut orice om cu simţul onoarei. l-am 


aruncat în cap onoarea mea ofensată, împreună cu halbă de 
bere. Au fost, negreşit, mai multe scene de care nu prea-mi 
aduc aminte, dar la sfârşit am fost învinuit de tulburarea 
liniştii publice şi rănire premeditată. Trebuia să fiu 
degradat şi pedepsit. Astea le-aş mai fi îndurat eu, dar ca 
să-mi pierd şi slujba, era deja prea mult. După ce mi-am 
ispăşit cele câteva zile de închisoare, am plecat. Şi pentru 
că orice fac eu, fac temeinic, am plecat tocmai în America. 
Aşa că, numai bătrânul Wranghel e vinovat că mă întâlneşti 
azi aici. 

Îi sunt recunoscător pe chestia asta, pentru că-mi placi, îl 
asigură Rotofeiul, apropiindu-se călare de el şi bătându-l 
prietenos pe spate. 

— Da? Adevărat? De fapt şi eu am simţit de la bun început 
un fel de simpatie pentru dumneata, simpatie care-şi are 
explicaţia ei. Întâi şi-ntâi, fiindcă nu eşti băiat rău. Al doilea, 
fiindcă nici eu nu sunt băiat rău, şi al treilea, fiindcă 
semănând noi atâta, am putea deveni buni prieteni. Ne-am 
şi ajutat unul pe altul, aşa că legătura care trebuie să ne 
unească într-un mod atât de plăcut e ca şi făcută. După cum 
vezi, mă exprim numai în cuvinte alese, şi din acest lucru 
poţi să deduci că vreau să fiu demn de simţămintele 
dumitale de prietenie. Un saxon este întotdeauna şi un 
nobil, chiar în situaţii mai puţin plăcute decât aceasta. De 
exemplu, dacă acuma un indian s-ar repezi să mă scalpeze, 
întâi şi-ntâi m-aş simţi îndemnat să-i răspund politicos: „Vă 
rog să poftiţi, acesta este părul meu. Serviţi-vă, puteţi lua 
cu piele cu tot.” 

— Dick începu să râdă: 

— Şi dacă el ar fi tot aşa de politicos, ar trebui să-ţi lase 
pielea pe ţeastă. Da' acuma, stai că vreau să te întreb ceva. 
Tovarăşul dumitale, tânărul, este într-adevăr fiul 
cunoscutului vânător de urşi, Baumann? 

— Da, Baumann este amicul meu, iar fiul său Martin îmi 
zice „unchiu',, deşi eu am fost singurul copil la părinţi şi 
nici însurat n-am fost. Ne-am cunoscut la St. Louis, când 


goana după aur a făcut o mulţime de căutători să se 
îndrepte spre munţii ăştia. Amândoi aveam, la un loc, o 
sumă bunicică de bani şi am hotărât să ne asociem şi să 
deschidem împreună o prăvălie aici. În orice caz, era mai 
plăcut decât să te speteşti săpând după aur. Lucrurile 
mergeau bine. Eu mă ocupam de prăvălie, iar Baumann 
vâna, ca să facă rost de hrană. Mai târziu s-a dovedit că 
prin aceste părţi nu se prea găsea aur. Căutătorii au plecat, 
şi am o mulţime de marfă nevândută. Mai trece din când în 
când câte un vânător, dar nu-i mare scofală. Ultima afacere 
am făcut-o acum două săptămâni. Atunci ne-a căutat un mic 
grup, care voia să-l tocmească pe amicul meu ca să-i ducă 
până-n Yellowstone. Spuneau că acolo s-ar găsi grămezi de 
pietre semiprețioase şi că ei se pricep la ele, fiind şlefuitori. 
Baumann a consimţit, s-au învoit la preţ, le-am vândut o 
mare cantitate de muniții şi alte lucruri trebuitoare şi au 
plecat împreună. De atunci am rămas singuri în cabana 
noastră, adică eu cu fiul său şi cu un negru, un băiat de 
ispravă, care s-a aciuat pe lângă noi la St. Louis. 

— Yellowstone e un ţinut foarte primejdios. 

— Acum nu prea mai este. 

— Crezi? E adevărat că de când s-au descoperit minunile 
acelei regiuni. Congresul Statelor Unite a trimis mai multe 
expediţii ca să-l măsoare. Ținutul a fost declarat Parc 
Naţional; dar indienilor nici că le pasa. Ăla a rămas loc de 
vânătoare al indienilor snake. 

— Păi, tribul ăsta a îngropat securea războiului. 

— Am auzit că de la o vreme ar fi dezgropat-o iar. Fără 
îndoială că prietenul dumitale este în mare primejdie. Şi, 
apoi, tânărul indian care vă caută... Nu presimt nimic bun. 

— Bine, dar trimisul ăsta e un sioux. 

— Se codea, ai văzut, să-şi spună solia. Ei obişnuiesc asta; 
dacă ar fi adus o veste bună, nu s-ar fi sfiit, şi zicea, pe 
deasupra, că vine de la Yellowstone. 

— Mă duc repede după el. 


Micul Frank dădu pinteni calului, ca să-l ajungă pe 
Wohkadeh. Îndată ce îi văzu, acesta îşi înfipse călcâiele în 
coapsele calului şi fugi înainte. Dacă nu voia să se ia la 
întrecere, mărunţelul trebuia să renunţe la a mai vorbi 
numaidecât cu indianul. 

În acest timp, Martin, fiul vânătorului de urşi, fusese ajuns 
de Dick. Acesta ar fi vrut să afle câte ceva despre Baumann; 
căpătă răspunsuri, dar nu aşa de amănunțite precum 
dorea. Băiatul era închis din fire şi scurt la vorbă. 

În sfârşit, pârâul coti după un deal, pe care zăriră o 
cabană întărită; aşezarea o făcea la fel de rezistentă ca şi 
un fort în cazul vreunui atac indian. Din trei părţi, colina 
avea povârnişuri atât de repezi, că nimeni nu le putea urca. 
Cea de-a patra latură era închisă de o dublă împrejmuire de 
pari. La poale era un câmp semănat cu porumb şi ceva 
tutun. Pe aproape, păşteau doi cai. Martin arătă spre ei şi 
spuse: 

— De acolo ne-au furat caii, pe când lipseam de acasă. Dar 
unde o fi Bob, negrul nostru? 

Vâri două degete în gură şi scoase un fluierat puternic. Un 
chip ca abanosul se arătă din porumbul înalt. Printre buzele 
groase se vedeau două rânduri de dinţi cu care s-ar fi putut 
mândri şi un jaguar; apoi; se arăta privirii întreaga statură 
herculeană o negrului. Ţinea cu uşurinţă în mâini un stâlp 
gros şi greu şi spuse, rânjind: 

— Bob stat ascuns şi păzit. Dacă mai vin tâlhari care vrut 
să fure doi cai, Bob spart la ei capetele cu băţul ăsta. 

Ridică stâlpul cu uşurinţă ca pe o nuia. 

Indianul nu se sinchisi de el. Trecu călare pe lângă lanul 
de porumb, urcă în goană colina până la dubla împrejmuire, 
unde sări de pe cal dincolo de gard şi dispăru vederii. 

— Mojic om roşu, se supără negrul. Să treacă pe lângă 
masser Bob să nu zică good day? Sărit peste gard, nu 
aşteptat masser Martin dat voie să intre. Masser Bob face 
pe el politicos... şi-şi agită parul. 


Bunul negru se intitula „masser” Bob, adică „mister”, sau 
domnul Bob. Fusese răscumpărat şi eliberat d: n sclavie şi 
se simţea ofensat că indianul nu-l salutase. 

— Să nu-l superi. Îl preveni Martin. Este prietenul nostru. 

— Asta este altă lucru. Omul roşu prieten lui massa 
Martin, atunci prieten şi lui masser Bob. Găsit massa cai? 
Omorăât la tâlhari? 

Nu au fugit. Hai, deschide poarta. 

— Bob se duse cu paşi mari şi dădu în lături cele două 
părţi grele ale porţii, ca şi cum ar fi fost de hârtie. Apoi 
intrară cu toţii în curte. 

CAPITOLUL III. 

ÎN ADĂPOST. 

În mijlocul împrejmuirii se află adăpostul, o cabană pătrată 
din bârne. O dată intraţi, bărbaţii l-au putut vedea pe indian 
aşezat în mijlocul cabanei. Părea că nu-i pasă unde şi-a lăsat 
calul, care intrase alături de ceilalţi într-un ţarc din curte. 

Martin şi Hobble Frank apucară abia să-i salute pe cei doi 
oaspeţi cu afectuoase strângeri de mână. Noii veniţi priveau 
cu atenţie în jurul lor. În partea din spate a cabanei se afla 
prăvălia, ale cărei mărfuri, deşi împuţinate, erau rânduite 
pe tejghele. Câteva capace de lăzi, bătute pe câte patru 
pari, formau mesele. Scaunele, mai joase, erau înjghebate 
la fel. Într-un colţ se aflau culcuşurile: într-atât de 
preţioase, încât aveai de ce-i invidia pe locuitorii 
adăpostului. Erau alcătuite dintr-un mare număr de blănuri 
de urs cenuşiu, cel mai fioros şi mai primejdios animal al 
pădurilor americane. Ridicat pe labele de dinapoi, astfel de 
urs adult e mai înalt cu aproape doi metri decât un bărbat 
dintre cei mai voinici. Uciderea unui astfel de animal trece 
la indieni drept o faptă eroică şi chiar un vânător alb bine 
înarmat se fereşte din calea lui, dacă nu e silit să se lupte cu 
el. 

Pe pereţi atârnau felurite arme, trofee de război şi de 
vânătoare, iar lângă vatră spânzurau de nişte cuie din 
grindă bucăţi mari de carne afumată. 


Ziua sfârşită împingea prin nişte obloane fără geamuri 
ultimele pâlpâiri ale amurgului, aşa că în colibă era mai 
degrabă întuneric. 

— Masser Bob face foc, sări îndatoritor negrul, ca o bună 
gazdă ce se afla. Aduse târâş o sarcină mare de lemne 
uscate, le frânse lesne ca pe nişte chibrituri şi le aprinse în 
vatră cu ajutorul unui amnar. 

După scurtă vreme, statura uriaşă a negrului era viu 
luminată de flacără. Purta o haină largă din stambă ieftină. 
Capul nu-i era acoperit, din motive estetice: bunul Bob, cam 
vanitos altfel, nu voia să treacă drept african curat, dar din 
nefericire creştetul îi era acoperit cu o pădure de păr scurt 
şi des, în bucle creţe şi fiindcă această lină îi trăda originea 
în chipul cel mai evident îşi dăduse toată osteneala să înşele 
aparențele; de aceea îşi unsese părul din belşug cu seu de 
cerb şi îşi împletise claia lânoasă în nenumărate şuviţe de 
păr care stăteau drepte şi-n toate pârtiile, ca nişte ţepi de 
arici. La lumina focului era o privelişte stranie. 

Până atunci abia de schimbase câteva cuvinte. Acum 
Hobble Frank i se adresă indianului în engleză: 

— Fratele meu roşu se găseşte în casa noastră. E binevenit 
aici şi-şi poate îndeplini solia. 

Indianul aruncă în jur o privire iscoditoare şi răspunse: 

— Cum poate vorbi Wohkadeh, când nu a fumat cu fraţii 
săi pipa păcii? 

Atunci Martin, fiul vânătorului de urşi, lua o pipă şi o 
îndesă cu tutun. Pe când ceilalţi se aşezară în apropierea 
indianului, el o aprinse, trase din ea de şase ori, suflă fumul 
în sus, în jos, în cele patru puncte cardinale şi spuse: 

— Wohkadeh este fratele nostru, noi suntem fraţii lui. 
Acum, fumează cu noi pipa păcii, apoi ne va spune solia sa. 

Apoi îi întinse indianului pipa. Acesta o luă, se ridică, trase 
şi el tot de şase ori şi spuse: 

— Wohkadeh n-a mai văzut până acum aceste „feţe palide” 
şi nici pe negru. A venit către ei şi a fost prins de câinii de 


tâlhari. Ei l-au scăpat. Duşmanii voştri sunt şi ai lui 
Wohkadeh şi prietenii lui sunt prietenii voştri. Howgh! 

Acest „howgh” înseamnă la indieni „da”, „aşa să fie”, 
„desigur”. E întrebuințat ca un semn de întărire a celor 
spuse, o pecete de onoare folosită de vorbitor la sfârşitul 
afirmațiilor. 

— Dădu pipa mai departe. Pe când aceasta făcea ocolul, el 
se aşeză jos şi aşteptă până când Bob, cel din urmă, întări şi 
el frăţia prin fumul păcii. La această solemnitate, el se 
comporta cu aceeaşi seriozitate ca şi un bătrân şef de trib. 
De asemenea. Martin, deşi încă un băieţandru, avea acea 
greutate a gesturilor din care se putea cunoaşte că el face 
oficiile de gazdă în lipsa tatălui. 

— Când Bob puse jos pipa, Wohkadeh începu: 

— Cunosc fraţii mei albi pe vestitul vânător alb numit de 
sioucşi „Non-pay-Klama”? 

— Old Shatterhand, vrei să zici, interveni Dick. Încă nu |- 
am cunoscut, deşi am vrea, dar oricine îi cunoaşte 
renumele. Ce-i cu el? 

— lubeşte pe oamenii roşii, deşi el este „fată palidă”. Este 
cel mai vestit cititor de urme. Glonţul lui e fără greş şi 
numai cu pumnul fără armă, doboară pe cel mai puternic 
vrăjmaş. El cruţă viaţa şi sângele duşmanului. Li răneşte 
numai cât să nu mai poată lupta şi îl omoară numai când nu 
poate altfel. Acum şapte ierni a fost atacat de sioucşii 
ogellallaşi la Yellowstone. Era sus pe o stâncă şi nu-l puteau 
nimeri cu gloanţele. Atunci el a păşit înainte şi a cerut să 
lupte pentru viaţa lui cu trei războinici roşii înarmaţi cu 
măciuci, l-a ucis pe toţi trei cu pumnul, unul din ei fiind Şi- 
tşa-pahtah, omul cel mai tare din tot tribul. În wigwamurile 
ogellallaşilor a fost atunci mare jale. Astăzi jalea s-a pornit 
din nou, căci s-a împlinit un shakow, şi luptătorii cei mai 
viteji ai tribului au pornit la acea stâncă unde sunt 
mormintele celor ucişi. Albul întâlnit de ei în acest drum 
este pierdut: războinicii îl vor lega la stâlpul caznelor pe 
mormintele celor trei şi va muri în chinuri, pentru că 


sufletul lui să slujească spiritul morţilor pe plaiurile veşnice 
ale vânătoarei. 

Neobişnuit parcă să vorbească atât de mult, făcu pauză. 
Ceilalţi îl priveau ţintă. Apoi indianul încheie, cu vocea 
înăbuşită: 

— Vânătorul de urşi şi celelalte feţe palide care-l însoțeau 
au căzut prinşi, pe când dormeau, în mâinile ogellallaşilor. 

Martin sări în sus, strigând: 

— Bob, repede şeile pe cal! Frank, strânge degrabă 
muniții şi merinde. Eu voi pregăti puştile şi voi ascuţi 
pumnalele. În cel mult un ceas pornim spre Yellowstone! 

— Se înţelege! Strigă Frank, ridicându-se. 

— Pe toţi dracii, au să plătească scump pieile roşii dacă... 

Negrul se înălţase ca un munte şi strângea spasmodic 
părul în mâini: 

— Arată masser Bob la ei! Masser Bob pune pielea pe ăsta 
băț la toţi câinii roşii de ogellalla! 

— Atunci indianul, rămas calm lângă foc, ridică mâna şi 
zise: 

— Sunt oare fraţii mei albi nişte muşte care zboară fără 
rost atunci când le stârneşti? Sau sunt bărbaţi care ştiu că 
înainte de faptă trebuie chibzuire? Wohkadeh n-a terminat 
ce a avut de spus. - 

— Tatăl meu e în primejdie şi asta-i de ajuns! Izbucni 
tânărul. 

Pe dată, lunganul Pitt îl îndeamnă: 

— Linişteşte-te, tânărul meu prieten. Graba strică treaba. 
Întâi să lăsăm pe Wohkadeh să povestească, apoi vom vedea 
ce avem de făcut. 

— Ce avem de făcut? Veniţi cu noi? 

— Se-nţelege! Am fumat împreună pipa păcii, suntem deci 
prieteni şi fraţi. Lunganul Pitt şi amicul său, Dick cel gras, 
n-au părăsit niciodată pe cineva la nevoie. Nouă ne e totuna 
dacă mergem în Montana la vânătoare de zimbri sau facem 
mai întâi o mică excursie până în Yellowstone ca să-i tragem 
un vals cu sioucşii ogellallaşi. Fiecare lucru are însă rostul 


lui şi mai întâi trebuie să gândeşti la el; cel puţin aşa 
judecăm noi, vânători bătrâni. Aşa că stai jos şi fii liniştit, 
cum se cuvine. 

Dojana îşi făcu pe dată efectul, mai ales că in-interveni şi 
Frank. 

— Aşa e, aşa e, Martin! Grabă nu e niciodată bună. Să fim 
chibzuiţi. 

După ce se aşezară din nou cu toţii, tânărul indian 
continuă: 

— Wohkadeh a fost crescut de sioucşii ponca, trib prieten 
cu „feţele palide”. Mai târziu a fost silit să devină un 
ogellallas, dar aştepta numai un prilej ca să plece de la ei. A 
trebuit să meargă cu războinicii la Yellowstone şi a fost de 
faţă când Vânătorul de urşi şi celelalte „feţe palide” au fost 
atacați noaptea. În tot acest drum, ogellallaşii trebuiau să 
fie prevăzători, fiindcă sus, în munţi, locuiesc indienii 
shoshoni, duşmanii lor cei mai crunţi. Wohkadeh a fost 
trimis ca iscoadă la wigwamurile shoshonilor, dar el nu s-a 
dus acolo ci a alergat în cea mai mare grabă spre răsărit, la 
coliba marelui vânător alb, ca să dea de ştire fiului său că 
acesta a fost prins. 

— Îţi mulţumesc, frate, şi n-am să uit asta niciodată. 

— Vorbi Martin. Dar tatăl meu ştie ceva despre asta? 

— Wohkadeh i-a spus şi l-a întrebat pe unde e drumul. A 
vorbit aşa de tainic cu Vânătorul de urşi, încât niciunul 
dintre ogellallaşi n-a văzut. 

— Dar vor bănui, dacă nu te întorci curând. 

— Nu. Au să creadă că Wohkadeh a fost ucis de shoshoni. 

— Tata ţi-a dat ceva instrucţiuni pentru noi? 

— Nu. Wohkadeh trebuia să vă spună că el şi tovarăşii lui 
sunt prinşi. Mai departe, tânărul meu frate alb ştie ce are 
de făcut. 

— Desigur că ştiu! Voi pleca, chiar deîndată, să-l eliberez! 

Înfierbântat, Martin se ridică din nou, dar Dick îl apucă de 
braţ: 


— Stop, băiete! N-am aflat încă tot. Wohkadeh să ne spună 
unde au fost atacați vânătorii albi, îl întrebă Rotofeiul pe 
indian. 

Acesta răspunse cumpănit; pe faţa lui nu se citea nici o 
emoție, deşi trecuse prin destule întâmplări: 

— Apa pe care „feţele palide” o numesc Silver River este 
formată din patru braţe. Atacul s-a petrecut pe cel din apus. 

— Bun! Ar fi deci dincolo de Camp Mac Kniej, la sud de 
ferma lui Murphy. Această zonă nu-mi e cu totul 
necunoscută. Şi cum au ajuns ogellallaşii acolo? Ce cale au 
urmat? 

— Prin munţii numiţi de către albi „Cornul Gros”. 

— Aha, Big Horn. Şi de acolo? 

— Au trecut pe lângă „Capul Spiritului Rău”. 

— Da, pe la Deavil's Head. 

— Acolo am auzit despre shoshonii vrăjmaşi şi Wohkadeh a 
fost trimis să-i spioneze. Mai departe nu ştie pe unde au 
mers indienii ogellallaşi cu prizonierii lor. 

— Nici nu e nevoie. Avem ochi buni şi o să le găsim urma. 
Când a fost atacul? 

— Acum patru zile. 

— Şi marea sărbătoare a morţilor când va avea loc? 

— În ziua lunii pline. În acea zi au fost omorâţi cei trei. 

— Dacă e aşa, avem destul timp ca să-i ajungem. Până la 
luna plină, avem destul timp că să-i ajungem. Până la lună 
plină, avem douăsprezece zile întregi. Dar câţi războinici 
ogellallaşi sunt? 

— Când am plecat de la ei, numărau de cinci ori zece şi 
încă şase. 

— Aşadar, cincizeci şi şase de luptători. Câţi prizonieri au? 

— Cu Vânătorul de Urşi sunt şase. 

— Acuma ştim destul şi ne putem pregăti de plecare. Ce 
zici, Martin? 

Tânărul se ridicase şi îşi înălţă mâna dreaptă, ca pentru un 
jurământ: 


— Făgăduiesc solemn să-mi salvez tatăl sau să-i răzbun 
moartea, chiar de-ar fi să-i urmăresc singur pe sioucşi! Mai 
bine mor, decât să-mi calc jurământul. 

— Nu, nu vei pleca singuri strigă micul Hobble Frank. Eu 
merg cu tine şi nu te voi părăsi cu nici un preţ! 

— Şi masser Bob merge! Sări de la locul lui negrul. 
Liberează pe bătrân massa Bauma' şi bate sioucşii ogellalla! 
Toţi merge la iad! Strânse pumnii şi scrâşni tare din dinţi. 
Era înspăimântător. 

— Şi eu merg. Îmi va face plăcere să le joc o festă 
ogellallaşilor. Dar tu, Pitt? 

— Nu vorbi prostii, răspunse calm Lunganul. Crezi tu că o 
să rămân aici, să-mi pun petece la ghete sau să macin cafea, 
în timp ce voi faceţi cine ştie ce mari isprăvi? 

— Bine, şobolan bătrân, fii mulţumit, te luăm cu noi. Dar 
ce va face fratele nostru Wohkadeh? 

— Wohkadeh este un mandan, cel mult un fiu adoptiv al 
sioucşilor ponca, dar nicidecum un ogellallas. Dacă fraţii lui 
albi îi dau o puşcă şi gloanţe, el îi însoţeşte, moare cu ei sau 
învinge. 

— Băiat de treabă, spuse micul Frank. Vei căpăta o puşcă 
şi tot ce-ţi trebuie, chiar şi un cal odihnit, căci avem patru, 
deci unul ne prisoseşte. Al tău e obosit şi poate merge pe 
delături, până se mai întremează. Când pornim, oameni 
buni? 

— Îndată, se-nţelege, răspunse Martin. 

— Negreşit că nu putem pierde timp, se învoi Rotofeiul. 
Dar, iarăşi nu e cuminte să ne pripim. Avem de trecut prin 
ţinuturi fără apă şi fără vânat, deci trebuie să luăm cu noi 
provizii. Afară de asta, s-ar putea ca ăia nouă hoţi de căi să 
nu fi părăsit aceste locuri, şi mai mult ca sigur că ne poartă 
sâmbetele. Apoi, ce faceţi cu casa asta? O lăsaţi nepăzită? 

— Da! Spuse tânărul nerăbdător să se vadă cât mai 
curând plecat să-şi salveze tatăl. 

— Atunci se poate întâmpla ca la întoarcere să o găsiţi 
prefăcută în cenuşă sau devastată. 


— Devastarea o putem înlătura. 

Tânărul luă un topor şi săpă pământul bătătorit în forma 
unui pătrat. Se arătă încetul cu încetul capacul unui 
chepeng, acoperit cu pământ, de nevăzut altminteri. Sub el 
se găsea o pivniţă mărişoară, în care puteau ascunde tot ce 
nu luau cu ei. O dată bătătorit pământul la loc peste 
chepengul închis, nici un nepoftit nu putea ghici 
ascunzătoarea. Chiar de s-ar fi dat foc casei, lucrurile 
adăpostite aici erau protejate de stratul de pământ 
bătătorit. 

Cu toţii munceau, cărând în ascunzătoare toate lucrurile 
de care nu aveau trebuinţă la drum. Tot aşa făcură şi cu 
blâănurile de urs. Una din acestea era neobişnuit de mare şi 
foarte frumoasă. Pe când Rotofeiul o admira zgomotos, 
Martin i-o smulse din mână şi o aruncă prin gura 
chepengului. 

— Las-o, arunc-0... spuse el cu o voce moale. Nu pot să văd 
această blană, fără să-mi aduc aminte de cele mai 
îngrozitoare ore ale vieţii mele. 

— Asta sună ca şi cum ai fi trăit de două ori cât mine, 
tinere! 

— Poate că într-adevăr am trecut prin mult mai multe 
chiar decât un bătrân vânător. 

— Oho! Nu exagera! 

Privirea lui Martin se îndreptă aproape mânioasa asupra 
lui Dick. II întrebă: 

— Crezi dumneata că fiul Vânătorului de Urşi minte? Pot 
să-ţi spun numai atât: cu ştrengarul din blană pe care o 
admirai m-am luptat când aveam şase ani. 

— Un copil de şase ani? Cu un urs de o asemenea mărime? 
Ştiu că aici, în Vest, copiii sunt croiţi din alt material decât 
băieţaşii de la oraş, care îşi lipesc picioruşele de sticle cu 
apă caldă când dorm! Am văzut în preerie băieţi de ispravă, 
care la New York ar trece drept elevi proşti, dar aici 
mânuiesc puşca la fel de bine ca nişte, oameni ai Vestului cu 
experienţă. Dar cum a fost atunci cu ursul? 


— Totul s-a petrecut în munţii Colorado. Mama era afară, 
în faţa cabanei, ca să spargă lemne de foc, căci era iarnă şi 
foarte frig în munţi. Eu eram înăuntru, numai cu surioara 
mea, mititica Luddy, surioara mea cea drăguță, care avea 
trei ani. Ea şedea jos, pe podea, între uşă şi masă şi se juca; 
eu tocmai îi cioplisem o păpuşică dintr-o surcea şi apoi mă 
căţărasem pe masă ca să crestez cu cuţitulun, M, şiun „L 
într-o grindă groasă, care mergea dintr-un perete într-altul 
al încăperii. Erau inițialele mele şi ale drăgălaşei Luddy. 
Voiam să trecem în nemurire, aşa cum obişnuiesc băieţii să 
o facă, cu ajutorul briceagului. Cufundat în acest lucru, 
auzii cum uşa este împinsă cu putere. Credeam că intră 
mama cu braţele pline de lemne, şi, fără să mă întorc, i-am 
vorbit: 

— Mamă, aici e pentru mine şi Luddy. Pe urmă, vine rândul 
tău şi al taţii. 

În locul răspunsului ei, am auzit un gâfâit înăbuşit. M-am 
întors. Trebuie să ştiţi, domnilor, că se întunecase. Afară 
însă sclipea zăpada şi în vatră ardea o buturugă a cărei 
flacără lumina odaia. Ceea ce am văzut la lumina ei a fost 
groaznic. Chiar în faţa bietei, micuţei Luddy, care de spaimă 
scâncea încetişor, era un uriaş urs cenuşiu. Blana îi era 
plină de ace de gheaţă. Pe nări scotea o răsuflare fierbinte, 
care se preschimba pe dată în aburi datorită frigului 
pătruns prin uşa deschisă. Surioara îi întinsese rugătoare 
păpuşa, ca şi când ar fi vrut să-i spună „ „ia-mi păpuşa, dar 
nu-mi face mie nimic, ursule dragă”... Dar ursul a trântit-o 
jos cu o labă pe Luddy şi dintr-o muşcătură ii strivi micul 
căpşor blond. Şi astăzi aud zgomotul. Vai, nu pot să-l uit... 
niciodată, niciodată! 

Se opri din povestit. Nimeni nu rupse tăcerea care se 
lăsase; după câteva clipe îşi înălţă fruntea îmbrobonata de 
sudoare şi continuă: 

— Nici eu nu mă puteam mişca de spaimă. Voiam să strig 
după ajutor, dar nu puteam să scot nici un sunet. Am văzut 
dispărând membrele surioarei în pântecele fiarei, care apoi 


s-a apucat să lângă podeala năclăită de sânge, împingând 
cu limbă de colo-colo păpuşica de lemn. Strângeam în micul 
meu pumn mânerul cuţitului lung cu care cioplisem, când 
ursul se ridică pe masă cu labele dinainte. Respirația lui 
puturoasă îmi duhnea aproape în faţă, şi frica şi scârba îmi 
dădură puteri. Am luat cuțitul între dinţi şi am apucat 
grinda, făcându-mi vint sus, pe ea. Voind să se caţere după 
mine, fiara răsturnă masa. Asta a fost scâparea mea. Am 
început să ţip după ajutor, dar zadarnic. Mama nu venea, 
deşi ar fi trebuit să mă audă prin uşa deschisă. Ursul se 
înălţase în toată lungimea lui ca să mă tragă jos de pe 
grindă, l-aţi văzut blana, aşa cu mă puteţi crede când vă 
spun că mă ajungea tocmai bine cu labele dinainte; dar 
aveam cuțitul în mână. Cu stângă mă ţineam bine, iar cu 
dreapta îl înţepam în labă întinsă către mine. Cum să vă 
descriu lupta, jalea şi frica mea? Câtă vreme m-am apărat 
în acest fel, nu ştiu. În starea în care eram atunci, şi un sfert 
de oră mi-ar fi părut o veşnicie. Deşi amândouă labele 
ursului erau înţepate de mai multe ori şi mie puterile îmi 
slăbeau din ce în ce, deodată, cu tot mormăitul înfuriat al 
fiarei, am auzit lătratul câinelui nostru pe care tata îl luase 
cu el la vânătoare. Afară, în faţa cabanei, latră aşa de tare, 
cum n-am mai auzit vreodată un câine lătrând. 

— Se repezi apoi înăuntru şi se năpusti asupra uriaşului 
animal. Era un dulău urât, dar neobişnuit de curajos şi 
devotat. Se aruncă dintr-o dată asupra beregatei ursului şi 
se încleşta de gâtul lui, dar fu sfâşiat într-o clipă de labele 
puternice, deşi rănite, ale fiarei, care, şi mai înfuriată, se 
îndreptă iarăşi spre mine. 

— Dar tatăl dumitale? Întrebă Dick, care, la fel ca şi 
ceilalţi, ascultase cu cea mai mare încordare. Când vine 
câinele, trebuie să fie şi stăpânul pe aproape. 

— Aşa a şi fost. Abia se ridicase ursul iar spre grindă, ca să 
mă ajungă, cu spatele spre uşă, când în pragul acesteia 
apăru tata, alb ca varul la faţă. Tată, ajutor! Strigam eu, 
împungând disperat labele ursului cu cuțitul. Nu răspunse, 


îi ghiceam gura încleştată. Ridică puşca încărcată, gata să 
tragă, dar apoi o lăsă în jos. Era aşa de tulburat, că îi 
tremura mâna. Aruncă puşca, smulse cuțitul de la brâu şi se 
năpusti pe la spate asupra animalului înşfăcându-l cu 
stânga de blană, înfipse lungul tăiş până la mâner, între 
două coaste. Într-o clipă sări apoi într-o parte, ca să nu fie 
apucat de ursul în luptă cu moartea. Puternicul animal 
horcăia şi gemea într-un chip groaznic, zgâria duşumeaua 
cu labele, şi, după scurtă vreme, rămase nemişcat. După 
cum s-a văzut mai târziu, vârful cuţitului îi lovise inima. 

— Slavă Domnului! Oftă adânc Dick. Ai avut noroc cu 
ajutorul venit la timp. Dar mama, tinere? 

— Pe mama n-am mai văzut-o. 

Martin se întoarse şi, cu o mişcare neobservată, îşi şterse 
două lacrimi. 

— N-ai mai văzut-o? Cum aşa? 

— Când tata m-a dat jos de pe grindă, el tremurând şi eu 
dârdâind din toate mădularele, întrebă de mica Luddy. 
Suspinând, i-am arătat urmele de sânge de pe podea. N-am 
mai văzut niciodată o faţă omenească precum a tatei în 
clipa aceea. Era cenuşie şi împietrită. Un singur țipăt 
scoase, dar ce țipăt! Apoi se linişti. Se aşeză pe un scaun şi 
îşi acoperi faţa cu mâinile. Nu răspundea nicicum 
mângâierilor mele. Când l-am întrebat de mama, a ridicat 
capul. Am vrut să fug afară. M-a apucat de braţ aşa de tare, 
încât mi-au dat lacrimile de durere. „Stai aici!”, mi-a 
poruncit. „Asta nu e o treabă pentru tine!” Am rămas aşa 
multă vreme, până ce focul s-a stins cu totul şi în odaie s-a 
lăsat întunericul. Apoi a ieşit afară, m-a încuiat înăuntru şi a 
început să trebăluiască în spatele cabanei. Am încercat să 
dau la o parte cu vârful cuţitului muşchiul crescut într-un 
loc între două bârne şi am putut privi afară. Tata săpase o 
groapă adâncă. Ursul, înainte de a intra în cabană, o 
sfâşiase cu ferocitate pe mama. N-am mai putut privi cum 
tatăl meu o aşeza în groapă pentru veşnica odihnă... 


— Groaznic, groaznic... murmură Dick, ştergându-şi ochii 
cu mâneca mantalei. 

— Da, a fost într-adevăr groaznic. Tata a zăcut multă 
vreme. Vecinul nostru cel mai apropiat, un om tare de 
treabă, trimitea zilnic un argat de-al lui ca să-l îngrijească şi 
să vadă de mine. Apoi, când s-a făcut bine, am părăsit acel 
ţinut şi ne-am făcut vânători de urşi, Când tata aude că 
undeva s-a arătat un urs, n-are astâmpăr până ce nu-l 
răpune cu glonţul sau cu cuțitul. Şi eu - acum pot să vă 
spun - şi eu am făcut câte ceva ca s-o răzbun pe biata, 
micuța Luddy. La început îmi bătea inima grozav când 
îndreptam ţeava pugştii asupra unui urs. Dar un talisman mi- 
a dat curaj şi mă apără, aşa că în faţa unui urs cenuşiu sunt 
la fel de liniştit ca şi cum aş avea de tras la ţintă. 

— Talisman? Întrebă lunganul Pitt. Aş, nu se poate. Tinere, 
nu mai crede în fleacuri. Păcătuieşti împotriva primei 
porunci. 

— Nu, căci talismanul despre care v-am vorbit este altfel 
decât s-ar crede. Priviţi-l colo. E agăţat sub Biblie. 

Martin arătă spre un perete, unde pe o poliţă era o veche 
Biblie. Sub ea de un cui de lemn era agăţată o bucată de 
lemn, lungă de un deget şi jumătate; se vedea bine că 
partea de sus ar fi vrut să reprezinte un cap. 

— Hm! Bombăni bunul Pitt, care, ca toţi yankeii pur-sânge, 
ţinea la părerea lui. Totuşi nu vreau să cred că acest obiect 
reprezintă un idol. Nu, hotărât lucru, nu e idol... 

— Eu sunt un bun creştin, domnule, spuse Martin cu o 
voce tremurând de. Emoţiile şi durerile răscolite. Ce vedeţi 
e păpuşica de lemn, pe care i-o cioplisem în ziua aceea 
drăgălaşei Luddy ca să se joace. Am păstrat această 
amintire din clipele de groază şi mi-o atârn de gât, ori de 
câte ori îl însoțesc pe tata la vânătoare de urşi. Oricât de 
mare ar fi primejdia, doar atingerea ei, şi face ca ursul din 
faţa mea să fie pierdut! Mă puteţi crede! 

Rotofeiul Dick, adânc mişcat, îi puse tânărului mâna pe 
umăr şi-i zise: 


— Martin, eşti un băiat de treabă, primeşte să-ţi fiu 
prieten, şi nu vei fi înşelat. Pe cât mă vezi de gras, să ştii că 
pe atât de mare poate fi încrederea pe care o poţi avea în 
mine. lar lunganul ăsta cârcotaş de lângă mine, Pitt, este 
cel mai blând şi mai de treabă vânător din Vest, mai bun la 
suflet şi decât toate văduvele caritabile la un loc. Primeşte 
prietenia noastră şi-ţi vom dovedi că ai ce face cu ea! 

CAPITOLUL IV. 

OLD SHATTERHAND. 

În după-amiaza celei de-a cincea zile de la părăsirea 
cabanei cei şase călăreţi lăsau în urmă regiunea izvoarelor 
lui Silver River şi se îndreptau înspre munţii Big Horn. 

Şesurile întinse dintre Missouri şi Munţii Stâncoşi au 
rămas până astăzi una din zonele cele mai puţin primitoare 
ale Statelor Unite. Acest ţinut este aproape în întregime 
acoperit de iarbă înaltă a preeriei, lipsit de orice tufă sau 
copac dătător de umbră, iar sub soarele arzător călătorul 
are de mers zile întregi până să ajungă să cunoască 
răcoarea apei vreunui izvor. Spre răsărit, preeria lasă locul 
primelor coline, care, pe măsură ce înaintezi, sunt din ce în 
ce mai înalte şi chiar prăpăstioase pe alocuri, însă lipsa de 
lemn şi de apă rămâne aceeaşi. Ţinutul descris mai sus este 
numit, nu fără motiv, „Bad Lands”, iar de către indieni 
„Mah-Kosietşa”, adică „Pământul Rău”. 

— Mai departe, în nord, la izvoarele fluviilor Cheyenne, 
Silver şi Big Horn, se află un pământ mai bun. larba a 
grasă, tufişuri adunate în pâlcuri sparg monotonia preeriei 
şi călătorul păşeşte chiar în umbra unor copaci seculari. 
Aici se află teritoriile de vânătoare ale shoshonilor sau 
indienilor snake, ale sioucşilor, cheyennilor şi ale 
arapahoeşilor. Fiecare dintre aceste neamuri se împarte în 
mai multe comunităţi cu interese deosebite şi de aceea nu e 
de mirare că între ele se dezgroapă deseori securea 
războiului. lar dacă ţinuturile locuite de indieni cunosc o 
perioadă mai lungă de linişte, apare aici domnul „faţă 
palidă” şi îl stârneşte într-atât pe omul roşu, încât luptele 


reîncep cu şi mai mare violenţă. Astfel, este de la sine 
înţeles că pe terenurile de vânătoare disputate intre mai 
multe seminţii indiene, siguranţa poate fi oricând pusă în 
primejdie de un atac neaşteptat. Shoshonii au fost 
întotdeauna duşmanii indienilor sioucşi şi de aceea 
ţinuturile din Dakota şi până la sud de fluviul Yellowstone, 
spre munţii Big Horn au fost deseori stropite din belşug cu 
sângele războinicilor roşii sau chiar al „feţelor palide”. 
Dick Rotofeiul şi Lunganul Pitt ştiau bine acest lucru şi de 
aceea au făcut tot posibilul spre a nu da nas în nas cu vreo 
ceată de indieni, indiferent de seminţia din care făceau 
parte. Wohkadeh, înarmat cu o puşcă, se afla în fruntea 
grupului, întrucât locurile îi erau bine cunoscute, îl urmau 
cei doi prieteni pomeniţi mai sus, unul pe gloaba-i costelivă 
iar celălalt călărindu-şi catârul îndărătnic, care la fiecare 
cinci minute încerca zadarnic să scape de călăreţul său. Era 
de ajuns ca Pitt să-şi pună fără greutate talpa unei ghete pe 
pământ pentru a-şi consolida poziţia. Pe catârul său arăta 
întocmai ca un aborigen zeelandez, care şi-a prevăzut 
frageda sa pirogă cu suporţi laterali care-i împiedică 
răsturnarea. Dar Lunganul n-avea nevoie de astfel de 
suporţi, li erau de ajuns picioarele., La rândul său, micuțul 
saxon, cu aceeaşi pălărie de primadonă a unor timpuri de 
mult apuse şi acelaşi frac albastru, făcea o bună impresie, 
dacă exceptăm ciudata-i vestimentaţie: călărea cu 
siguranţă, ca un vânător destoinic. De asemenea, era un 
deliciu să-l priveşti pe Martin Baumann cum stă în şa. El 
călărea cel puţin la fel de bine ca şi Wohkadeh. Părea să 
facă corp comun cu calul său, având bustul puţin aplecat 
înainte, ceea ce-i permitea călăreţului să reziste de-a lungul 
unei călătorii îndelungate, fără mari eforturi. Îmbrăcase un 
costum de vânătoare din piele de căprioară, iar echiparea 
să nu lăsa nimic de dorit. Cu toată vârsta-i fragedă, 
prospeţimea feţei, privirea atentă a ochilor săi albaştri 
emanau siguranţa şi maturitatea unui bărbat în toată firea. 


— Cu totul altfel arăta Bob. Se vedea cât de colo că arta 
călăriei nu a fost niciodată pasiunea lui. Stătea pe cal într-o 
poziţie aproape indescriptibilă. Omul avea mari necazuri cu 
animalul, la fel cum, la rândul lui, animalul avea mari 
necazuri din cauza instabilei sale poveri. Bob nu reuşea nici 
cel puţin 10 minute să şi păstreze aceeaşi poziţie: după se 
călărise o vreme chiar aproape de grumazul calului, la 
fiecare pas aluneca spre partea posterioară a acestuia, fiind 
în pericol de a cădea. Moment în care se trăgea din nou cât 
mai mult în faţă, iar alunecarea începea din nou, aducându-l 
pe Bob în cele mai comice poziţii. În locul unei şei, se 
folosea de o pătură, căci bietul negru ştia, datorită unor 
încercări anterioare, că nu se putea ţine în şa la un ritm mai 
vioi, se trezea întotdeauna în spatele acesteia. Picioarele le 
ţinea depărtate de cal, Când i s-a spus că trebuie să şi le 
apropie strâns, a răspuns: 

— De ce Bob strângă pe biet cal cu picioare? Calul nu 
făcut lui nimic rău! Picioare de la Bob nu sunt cleşte! 

— Călăreţii ajunseră la marginea unui povârniş, care 
cobora într-o adâncitură circulară, cu diametrul de vreo 
şase mile, înconjurată în trei părţi de uşoare ridicături de 
pământ; în partea dinspre răsărit o străjuia o înălţime 
remarcabilă, acoperită cu arbuşti şi copaci. Fundul acestei 
căldări fusese locul unui ghețar, care cu timpul se topise; la 
rândul său, lacul care luase astfel fiinţă, nefiind alimentat 
de vreun izvor sau pârâu, dispăruse de asemenea. De 
aceea, cei şase înaintau acum mai greu, întrucât copitele 
cailor se afundau în solul nisipos, presărat numai ici şi colo 
cu câteva petice de iarbă. După cum explică Pitt, această 
regiune se numeşte „Paare-paap”, adică „Lacul Sângelui”, 
pentru că albii au măcelărit odată aici o ceată de shoshoni. 

— Fără şovăire, Wohkadeh îşi mâna calul prin nisip, 
îndreptându-se spre deal. Locul era lipsit de primejdie, căci 
se putea vedea de departe dacă venea cineva pe jos ori 
călare. Să fi mers aşa vreo jumătate de oră, când indianul 
îşi opri calul: 


— Uff! Făcu el. 

— Ce este? Întrebă Dick. 

— Şi-şi! 

Acest cuvânt „din limba mandană înseamnă propriu-zis 
„picioare, dar poate să însemne şi „urme”. 

O urmă? Întrebă Rotofeiul. De om, sau de animal? 

— Wohkadeh nu ştie. Fraţii mei să privească şi ei. 

— Doamne Dumnezeule! Un indian nu ştie dacă este urmă 
de om sau de animal? Trebuie să fie ceva din cale-afară de 
ciudat! la să ne uităm şi noi! Dar, descălecaţi frumos şi nu- 
mi călcaţi pe ea, oameni buni că atunci nu mai vedem nimic! 

— Se vede, spuse Wohkadeh. Dâra este lungă. Vine 
dinspre sud şi merge spre nord. 

Călăreţii au descălecat ca să cerceteze misterioasa urmă. 
La indieni, orice băieţaş de trei ani ştie să deosebească o 
urmă de om de urma unui animal; Era de neînțeles cum 
Wohkadeh nu e-o în stare să facă acest lucru: dar după ce 
privi urmele, Dick dădu şi el din cap. Privi la stânga, 
dincotro veneau urmele, apoi la dreapta, încotro duceau, 
dădu din cap de mai multe ori şi apoi îi spuse Lunganului: 

— Ei, prietene, ai mai văzut în viaţa ta aşa ceva? Cel 
întrebat se scărpină mai întâi după urechea dreaptă, apoi 
după cea stângă, scuipă de două ori la rând. Semn că se 
afla în încurcătură, apoi răspunse: 

— Nu, niciodată! 

— Dumneata, domnule Frank? Saxonul se uită şi el la 
urme: 

— Numai dracu ar putea şti! 

— Mda... făcu Dick. Ceea ce e sigur, e că o fiinţă o trecut 
pe aici. Dar ce fel de fiinţă? Câte picioare avea? 

— Patru. Îşi dădură toţi cu părerea, în afară de indian 

— Da, asta se vede bine. Numai să-mi spuneţi bine cu ce 
fel de patruped avem de-a face! 

— Cerb n-a fost, fu de părere Frank. 

— Ferească Dumnezeu! Nici tata cerbilor nu lasă aşa urme 
mari. 


— Să fi fost un urs? 

— Să zici că ursul poate lăsa în nisip urme aşa de lămurite, 
că şi un orb se împiedică de ele; dar astea nu sunt nici urme 
de urs. Nu sunt lungi şi mai şterse în partea dinapoi, ca la 
cineva care calcă pe talpă, ci aproape rotunde. Parcă sunt 
peceţi săpate cu mâna. Parcă s-ar zice că animalul ăsta a 
avut un fel de potcoave. Că n-a avut nici gheare, nici copite. 

— Cal? Întrebă Frank. 

— Hm, bombăni Dick. N-a putut să fie cal. Ar trebui să fie o 
urmă cât de mică de copită sau cui de potcoavă. Urmele 
sunt vechi de cel mult două ore, timp prea scurt ca de 
atunci să se fi pierdut semnele. Şi ce, unde-ai văzut 
dumneata cal cu copite aşa de mari? Dacă am fi în Asia sau 
în Africa, şi nu în această veche, simpatică savană, aş zice 
că pe aici a trecut un elefant bătrân. 

— Da, exact aşa a fost, râse Pitt. 

— Ce, mă, şobolan bătrân, ai văzut tu vreodată un elefant? 

— Chiar doi. Unul la Philadelphia într-o cuşcă şi altul aici, 
adică pe tine, grăsanule! 

— Dacă vrei să faci o glumă, cumpără-ţi de gata una mai 
bună. Face zece dolari. Ai priceput? Urmele ar fi destul de 
mari pentru un elefant, admit; dar paşii sunt prea mici. La 
asta nu te-ai gândit, Lungane? Nici cămilă n-a fost, căci 
atunci aş putea băga mâna în foc că ai trecut chiar tu pe 
aici, acum două ore. Pe mine la atâta mă duce capul. 

Bărbaţii au mai făcut câţiva paşi înainte şi înapoi, privind 
ciudatele urme; dar niciunul nu putea să-şi facă o idee cât 
de cât asupra lor. 

— Ce spune despre asta fratele meu roşu? Întrebă Dick. 

— Maho akono! Răspunse tânărul indian, făcând cu mâna 
un gest de respect. 

— Spiritul preeriei”, vrei să zici? 

— Da. N-a fost nici om. N-a fost nici animal. 

— Ei, drăcie! Spiritele voastre par să aibă nişte tălpi foarte 
mari. Ori „Spiritul preeriei” suferă de reumatism şi şi-a 
cumpărat încălțări de postav? 


— Fratele meu alb n-ar trebui să ia asta în batjocură. 
Spiritul ne poate face rău. Să mergem călare în linişte, mai 
departe. 

— Asta nu, în ruptul capului. Trebuie să ştim sigur ce-i cu 
urmele astea. N-am mai văzut aşa ceva şi voi merge după 
ele, până aflu ale cui sunt! 

— Fratele meu va merge la pierzanie. Maho akono nu 
suferă să fie zgândărit! 

— Asta e o nebunie. Când mai târziu Dick va povesti că a 
văzut nişte urme şi nu va şti să spună ale cui erau, va fi luat 
în râs. Pentru mine, ca om al Vestului, e o chestiune de 
onoare să lămuresc acest mister. 

— O să facem un ocol aşa, şi nu avem timp. 

— Nici nu cer asta. Până se înserează mai sunt patru 
ceasuri. Ştie fratele meu roşu un loc unde putem face 
popas? 

— Da. Dacă mergem înainte, ajungem într-un loc în care 
colina are o trecătoare, care se întretaie apoi cu o vale. 
Urcând pe această vale, găsim după un ceas de mers o 
râpă. Acolo e loc bun de popas, fiindcă vom găsi arbuşti şi 
copaci care să ascundă focul nostru şi un izvor cu apă de 
băut. 

— E uşor de găsit. Mergeţi voi mai departe, eu o să mai 
cercetez urmele astea. 

— Fratele meu alb să asculte... 

— Ce?! Se irită Pitt Lunganul. Dick are perfectă dreptate. 
Ar fi o ruşine pentru noi să lăsăm nedibuite urmele astea 
ciudate pe care le-am găsit. Se spune că înainte de crearea 
pământului ar fi existat nişte animale faţă de care un bivol 
era cât un viermişor. Poate că a rămas măcar vreun 
monstru de pe atunci şi aleargă pe aici, prin nisip, ca să-şi 
numere anii după coarne. Mi se pare că dihania asta se 
cheamă mamat. 

— Mamut, îl corectă Rotofeiul. 

— O fi! Vedeţi, dar, ce ruşine ar fi când dăm peste astfel de 
urme străvechi, să nu încerce măcar unul din noi să vadă 


animalul la faţă. Merg şi eu cu tine, Dick. 

— Asta nu se poate, bătrâne şobolan, fiindcă, noi doi, fără 
să ne lăudăm, avem cea mai mare experienţă, aşa că 
suntem oarecum conducătorii. De aceea, nu trebuie să 
plecăm amândoi deodată. Mai bine lasă pe altcineva. 

— Domnul Dick are dreptate, spuse Martin. Am să merg 
eu cu el. 

— Nu, tinere, obiectă Rotofeiul. Ştiu că la vârsta dumitale 
eşti gata oricând pentru astfel de isprăvi; dar e posibil ca 
acest drum să nu fie lipsii de primejdie, iar noi ne-am luat 
pe tăcute obligaţia de a veghea asupra dumitale, ca să te 
ducem tatălui tău nevătămat. 

— Atunci, merg eu! Strigă Hobble Frank. 

— Da, n-am nimic împotrivă! L-am scărmănat eu atunci pe 
vremuri, la Moritzburg, pe argat şi pe paznicul de noapte, 
aşa că n-o să mă tem de un mamut! Nici, nu mă gândesc! 

— Atunci, aşa rămâne. Ceilalţi merg înainte. 

— lar noi ne abatem la dreapta. 

Aşa au şi făcut. Ceilalţi continuară drumul întrerupt, pe 
când Frank şi Dick au pornit deîndată spre miazănoapte, 
după urme. Deoarece ei aveau de făcut un ocol, dădură 
pinteni cailor, astfel că, în scurt timp, i-au pierdut din ochi 
pe tovarăşii lor. Apoi urmele s-au abătut dintr-o dată de la 
direcţia de până atunci, aşa încât cei doi mergeau acum 
paralel cu prietenii lor, dar, fireşte, la mai bine de o oră 
depărtare de ei. 

Tăcuseră până acum. lapa ciolănoasă a lui Dick, zorită, 
bătea drumul cu picioarele-i lungi, încât cu greu calul lui 
Frank se putea ţine de ea. Acum, Rotofeiul îi schimbă 
treptat trapul într-un pas mai domol, aşa că Frank putea 
merge alături de el. Dacă până mai înainte membrii micii 
expediţii folosiseră de preferinţă limba engleză, acum cei 
doi nemți, ajunşi singuri, preferau limba maternă: 

— Nu-i aşa, începu Frank, că adineauri a fost numai o 
glumă cu mamutul? 

— Natural. 


— Mă gândeam eu că mamuţi de-ăştia n-or mai fi existând 
astăzi. 

— Ai mai auzit vorbindu-se despre aceste animale 
antediluviene? 

Eu? Ba, bine că nu! Ştii, învățătorul acela de la 
Moritzburg, care mi-a fost mie mamă spirituală, acela ştia 
multă zoologie a plantelor. Cunoştea fiecare copac, de la 
molift şi până la măcriş, şi fiecare animal, de la şarpele de 
mare până la cel mai mic burete. De la el am învăţat eu 
multe lucruri. 

— Mă bucur, râse Rotofeiul. Poate că pot învăţa şi eu ceva 
de la dumneata. 

— Asta se-nţelege de la sine. De exemplu, despre mamut 
iţi pot da cele mai exacte informaţii. 

— Ai văzut cumva vreunul? 

— Nu, căci înainte de facerea lumii nu eram nici eu înscris 
în registrul de naşteri, dar învățătorul a găsit mamutul 
pomenit în scrierile vechi. Cât de mare îţi închipui că era 
dihania? 

— Mult mai mare decât un elefant. 

— Elefant! Ei, nu e el chiar atât de mare. Dar când, odată, 
mamutul s-a împiedicat de-o piatră şi s-a uitat în jos s-o 
vadă, această piatră era, nici mai mult, nici mai puţin, decât 
o piramidă egipteană! Gândeşte-te ce înălţime poate avea 
un astfel de animal. Şi dacă i s-a aşezat o muscă pe vârful 
cozii, abia după paişpe zile i-a ajuns acest lucru în minte şi |- 
a băgat de seamă. Acuma, gândeşte-te la lungimea unui 
astfel de animal! 

— La naiba! Spuse Dick cu admiraţie. Şi de unde ştii astea 
aşa de bine? 

— Ei, dacă n-ar fi izbucnit atunci ceartă pentru vorba aia a 
lui Papa Wranghel, atunci „Nolens, Coblentz”, aş fi urmat 
Academia de Silvicultură şi n-aş mai fi avut nevoie să 
hoinăresc prin Vestul sălbatic, să mă împugşte sioucsii şi să 
mă lase şchiop. N-aş mai fi alergat acuma, olog cum sunt, 
după mamuţi! 


— Cum, nu eşti şchiop din naştere? Frank se uită 
mustrător la Rotofei. 

— Şchiop din naştere? Nu, am avut picioare sănătoase, de 
când mă ţin minte; dar când am venit atunci cu Baumann 
aici, în Black Moutains, ca să deschidem magazinul de 
mărunţişuri printre căutători de aur, am avut un ceas rău şi 
de atunci şchiopătez. 

— Cum s-a întâmplat? 

Pe neaşteptate, aşa cum vin toate. Când nu ştii dinainte ce- 
o să fie. Ca şi cum ar fi azi, aşa îmi stă în faţa ochilor ziua 
aia. Stelele sclipeau şi broaştele orăcăiau tare în păpurişul 
din apropiere, căci, din nenorocire, de fapt nu era ziuă, ci 
noapte. Baumann era plecat la Fort Fettermann, ca să mai 
cumpere ceva provizii, Martin dormea, iar Bob, negrul, 
plecase să încaseze nişte datorii şi nu se întorsese încă. 
Plecase călare, şi de-aia m-am cam îngrijorat când calul a 
venit înapoi singur. A doua zi a venit şi el, şchiopătând, cu 
mâinile scrântite şi fără nici un ban: îl trântise calul. Cum 
spuneam, stelele străluceau pe cer, când cineva bătu la uşă. 
Aici, în Vest, trebuie să fi prevăzător; de aceea n-am deschis 
îndată, ci am întrebat dinăuntru cine e. Ca să nu mai lungim 
vorba, erau cinci indieni sioucşi care voiau să schimbe 
blănuri pe praf de puşcă. Pieile roşii spuneau că dacă nu le 
deschid, trebuie să meargă pe jos toată noaptea la 
înapoiere, şi cu asta au mişcat inima mea cea bună de 
saxon. Aşa că le-am dat drumul înăuntru. 

— Ce lipsă de prevedere! 

De ce? Eu nu ştiu ce e frică. Şi apoi, înainte de a deschide, 
le-am pus condiţia să lase toate armele afară. Trebuie să 
mărturisesc, spre cinstea lor, că au îndeplinit această 
cerinţă. În timpul în care le dădeam cele de trebuinţă, 
natural că aveam pistolul în mână, lucru pe care nu mi-l 
puteau lua în nume de rău, fiind sălbatici. În realitate, 
făcusem cu ei o afacere strălucită: praf de puşcă prost pe 
blănuri bune de castor. Ori de câte ori pieile roşii fac afaceri 
cu albii, sunt cei păcăliţi. Îmi pare rău de asta, dar nu pot să 


mă schimb. Lângă uşă erau atârnate trei puşti încărcate. 
Când indienii se hotărâră să plece, cel din urmă se opri în 
uşă, se întoarse şi mă întrebă dacă n-aş vrea să le dau o 
înghiţitură de rachiu. E interzis să li se vândă indienilor 
rachiu dar, cum eu sunt un băiat bun, am vrut să le fac 
plăcerea asta. M-am întors să mă duc într-un ungher, unde 
era o sticlă cu rachiu. În clipa când m-am întors, îl văd 
dispărând pe indian, care luase o puşcă din cui. Natural, am 
lăsat repede sticla deoparte, am luat a doua puşcă şi am 
ieşit pe uşă afară. leşind aşa dintr-o dată de la lumină la 
întuneric, nu vedeam tocmai bine. Am auzit paşi repezi, 
apoi a scăpărat ceva lângă gard. Indianul a tras; eu am avut 
impresia că ceva m-a lovit în picior. L-am văzut când voia să- 
şi facă vânt peste gard. Am ochit şi am tras dar în acelaşi 
timp am simţit în picior o durere aşa de mare, că m-am 
prăbuşit la pământ. Glontele meu şi-a greşit ţinta, iar puşco 
a rămas pierdută. Cu mare greutate m-am întors în cabană. 
Glontele indianului îmi intrase în piciorul stâng. Abia după 
câteva luni am putut să umblu şi am devenit Hobble-Frank. 
Însă, pe indian îl ţin minte. Chipul lui nu-l voi uita niciodată 
şi vai de el dacă mi-o ieşi vreodată în cale. Noi, saxonii, 
suntem oameni de treabă, dar nu îngăduim nimănui ca, la 
vreme de noapte, când stelele strălucesc pe cer, să ne 
jefuiască şi să ne împuşte în picior, fără să fie pedepsit! 
Cred că acel sioux era un ogellallas, şi dacă ar fi aşa... Dar, 
ce ai? 

Se întrerupse, căci Dick îşi oprise calul şi scoase un strigăt 
de mirare. Lăsaseră în urmă partea cea mai lată a 
povârnişului nisipos. Aici era un loc cu pământ pietros şi la 
capătul lui Rotofeiul se oprise. 

— Ce am? Răspunse el. Asta mă întreb şi eu: văd, sau nu 
văd bine? 

Se uită mirat în jos, în nisip. Acum văzu şi Frank ce îl miră 
pe noul său prieten. 

— E cu putinţă? Bâigui şi el. Altfel de urme! 


— Aşa e! Înainte erau urme curate de elefant, iar acum 
sunt cele mai sigure copite de cal. E un cal indian. N-are 
potcoave. 

— Dar sunt oare chiar aceleaşi urme? 

— Natural. Urmă de elefant vine într-aici, unde se preface 
în urmă de cal. Ce comedie nemaipomenită! Aş vrea să ştiu 
ce ar spune acum savantul dumitale învăţător de la 
Moritzburg, dacă ar fi aici! Ar face poate o mutră mai 
deşteaptă decât a dumitale şi a mea. 

Hm, să-mi fie îngăduit, a dumitale nu prea pare deşteaptă, 
domnule Dick. Însă şarada trebuie dezlegată, căci celebrul 
Arhidiakonus a spus: Daţi-mi un punct fix în aer şi ridic 
toate uşile din ţâţâni!” 

— Arhimede, vrei să zici. 

— Da, dar era şi diacon, căci sâmbăta seara când au venit 
soldaţii, el tocmai învăţa pe dinafară predica pentru a doua 
zi şi le-a strigat: „încet, nu mă tulburaţi!” Apoi l-au omorât, 
şi punctul din aer s-a pierdut iar. 

— Poate că ai să-l găseşti dumneata. Dar, până atunci, să 
mergem mai departe după urmele astea ciudate. 

Urma de cal se arăta tot mai limpede, înaintând spre 
ieşirea din bolovănişul presărat cu mici insule nisipoase, 
dincolo de care începeau să se ivească mici smocuri de 
iarbă, în care câteva crengi uscate arătau că pădurea nu 
este departe. Într-adevăr, în faţa unui şir de dealuri se 
ridica o pădure deasă, începând jos cu câţiva copaci, dar 
devenind, pe măsură ce urcai coastele, din ce în ce mai 
greu de trecut. Urma calului se văzu bine încă o vreme, dar 
apoi, intrând din nou pe pământ pietros, se pierdu fără să 
mai poată fi găsită. 

— Cum dracului! Se enervează pe dată Frank. 

— De ne-nţeles, decretă Dick. Tot spiritul savanei trebuie 
să fi fost. Mult aş da să ştiu cam cum arată un spirit! 

— Dorinţa vă poate fi îndeplinită. Priviţi, vă rog, domnii 
mei! 


Cuvintele acestea, rostite în nemţeşte, le auziră venind din 
tufişul în apropierea căruia se opriseră. Cei doi tresăriră, 
scoțând un strigăt de spaimă. Cel care vorbise părăsi tufişul 
care-i servise drept ascunziş avea o statură nici prea înaltă, 
nici prea spătoasă. Faţa-i arsă de soare era încadrată de o 
barbă blonzie. Purta pantaloni de piele cu franjuri, aşa 
numiții leggins, o cămaşă de vânătoare împodobită cu 
ciucuri pe la cusături, după modelul indian, cizme lungi, 
trase până peste genunchi, şi o pălărie de pâslă cu boruri 
late, în a cărei bandă erau înfipte de jur împrejur vârfuri de 
urechi de urs cenuşiu. La brâu-i lat, făcut din curele 
împletite, atârnau două revolvere, un pumnal şi mai multe 
pungi de piele. Deasupra brâului, mijlocul bărbatului era 
încins de o cartuşieră. De pe umărul stâng peste şoldul 
drept purta un lassou, iar la gât îi atârna, legată cu un şnur 
gros de mătase, o pipă a păcii împodobită cu pene şi cu mai 
multe semne indiene. În mâna dreaptă ţinea o puşcă cu 
ţeava scurtă, de o calitate deosebită. 

Adevăratul vânător din preerie nu pune preţ pe lustru şi 
curăţenie. Cu cât pare mai prăpădit, cu atât mai multe 
isprăvi a făcut şi de aceea cel care ţine la înfăţişare este 
privit cu un oarecare dispreţ. O puşcă lustruită îi face 
omului din Vest cea mai mare oroare. După părerea 
acestuia, nici un tip serios nu are timp să se ocupe cu astfel 
de fleacuri. Dar la acest tânăr străin totul era atât de curat, 
de parcă ar fi sosit ieri de la St. Louis şi ar fi pornit să 
cutreiere Vestul. Armele sale de foc păreau a fi ieşit acum o 
oră din mâna armurierului. Cizmele îi erau unse, neatinse 
de praf, pintenii strălucitori, fără urmă de rugină. Pe haină 
nu i se zărea nici o pată şi chiar mâinile îi erau spălate. Cei 
doi îl priveau încremeniţi şi, de mirare, uitaseră să-i mai 
răspundă. 

Zâmbind, el continuă: 

— Mi se pare că voiaţi să vedeţi un spirit. Dacă îl căutaţi pe 
cel pe urmele căruia aţi călărit, eu sunt. 

— La naiba! Îmi stă mintea-n loc! Strigă Frank. 


— Ah, eşti saxon, nu? Îl întrebă tânărul străin. 

— Chiar saxon. Originar. În orice caz, şi dumneata ai sânge 
curat german, neamestecat, după cum vorbeşti. 

— Da, aşa am cinstea să fiu. Şi celălalt domn? 

— Oh, din aceleaşi frumoase părţi europene. Spaimă şi 
uimirea i s-au lăsat acum pe limbă şi i-o îngreunează; dar 
nu-l ţine mult, o să-i vină glasul la loc. 

Avea dreptate, căci Dick sări jos din şa şi-i întinse 
străinului mina. 

— E cu putinţă? Strigă el. Să dai peste un neamţ aici, la 
Devil's Head! Abia îţi vine să crezi! 

— Surpriza mea trebuie să fie de două ori mai mare, căci 
eu întâlnesc doi nemți. Şi dacă nu mă-nşel. Dumneavoastră 
vă numiţi Dick cel Gros. Unde eşti dumneata, însă, trebuie 
să fie pe-aproape şi Pitt Lunganul, pe catârul lui. Sau poate 
mă înşel? 

— Nu, e într-adevăr pe aproape, spre sud, nu departe de 
aici, unde se termină valea şi încep munţii. 

— Da, da... Şi poposiţi astăzi acolo? 

— Cu siguranţă. Iovarăşul meu se numeşte Frank. 

Frank descălecase şi el şi îi întinse străinului mâna. Acesta 
îl privi atent, dădu din cap şi-l întrebă: 

— Nu cumva Hobble-Frank? 

— Doamne Sfinte! Îmi ştii şi numele meu? 

— Te văd şchiopătând şi te cheamă Frank. Întrebarea asta 
se impunea. Locuieşti împreună cu Baumann, „Vânătorul de 
Urşi”. 

— Cine ţi-a spus? 

— Chiar el. Până acum câţiva ani, îl întâlneam mai des. 
Unde e acum? Acasă? Cred că sunt vreo cinci zile de drum 
până acolo. 

— Exact, aşa e. Dar nu e acasă. A căzut în mâinile 
sioucşilor ogellallaşi, iar noi mergem să vedem ce putem 
face pentru el. 

— Mă înspăimântați cu o aşa veste! Unde s-a întâmplat? 


— Nu departe de aici, la Devil's Head. Pe el şi pe alţi cinci 
însoțitori îi duc cu ei în Yellowstone, ca să-i omoare la 
mormântul „Focului Rău”. 

Străinul asculta. 

— Ca să-l răzbune? Întrebă el. 

— Da, fireşte! Ai auzit cumva de Old Shatterhand? 

— Dacă stau să mă gândesc, cred că da. 

Un zâmbet ciudat juca pe buzele vorbitorului. 

— Ei bine, el l-a omorât pe „Focul Rău” şi pe alţi doi 
sioucşi. Acum ogellallaşii sunt pe drum spre mormintele 
acestora, unde vor face pomenirea de şapte ani şi-i vor da 
morţii pe prinşi. 

— Cum aţi aflat acest lucru? 

Frank povesti despre Wohkadeh şi cele aflate de la tânărul 
indian, precum şi tot ceea ce întreprinseseră până acum 
pentru salvarea prinşilor. Străinul îl asculta foarte atent şi 
serios. Numai uneori, când şchiopul cădea prea mult în 
dialectul său de acasă, câte un zâmbet uşor îi flutura pe 
chip. Când povestirea se sfârşi, el spuse: 

— Vă doresc din suflet să reuşiţi. Aş vrea să-l cunosc pe 
tânărul Martin Baumann; sper să ajung să-l văd vreodată. 

— Asta e uşor, spuse Dick. N-ai decât să mergi cu noi, pe 
jos sau călare. Unde este calul dumitale? 

— Aici, aproape. L-am lăsat singur câteva clipe, ca să vă 
văd trecând. 

— Aşadar, ne-ai văzut venind? 

— Fireşte! V-am văzut acum o jumătate de oră, sfătuindu- 
vă asupra urmelor uriaşe. 

— Ce ştii despre ele? 

— Nimic mai mult decât că sunt propriile mele urme. 

— Cum? Ale dumitale? La naiba! Atunci dumneata eşti cel 
care ne-a dus de nas? 

— V-aţi lăsat cumva păcăliţi? E o mare satisfacţie pentru 
mine, să ştiu că am jucat o festă lui Dick Rotofeiul, 
cunoscutul vestmen! Negreşit, asta nu din vina dumitale, ci 
a celorlalţi! 


Dick părea că nu ştie ce să mai creadă despre cel cu care 
vorbea. Îl privea, dând din cap, de sus în jos, apoi întrebă: 

— Dar, la urma urmei, cine eşti dumneata? 

Celălalt, înveselit, răspunse: 

— Nu-i aşa că ai observat imediat că sunt un nou venit în 
Vest? 

— Da. Se vede numaidecât că eşti un fraier. Cu puşca asta 
de sărbătoare poţi să tragi fără teamă după vrăbii sau la 
bâlci, la tir, iar ţoalele de pe tine arată că abia de vreo două 
zile ai cam dat cu nasul prin Vest. Faceţi parte, nu-i aşa, 
continuă Dick să-l ia în răspăr pe străin, dintr-o numeroasă 
şi aleasă societate, probabil, una turistică. Unde v-aţi dat jos 
din tren? 

— La St. Louis. 

— Cum, aşa departe? Peste putinţă! De câtă vreme sunteţi 
în Vest? 

— De data aceasta, de opt luni. 

— Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar nici cel mai 
prost poliţai n-ar putea să vă creadă. Pot să fac pariu că 
sunteţi un fel de profesor şi aţi venit pe aici cu alţi colegi, ca 
să adunaţi plante, pietre şi fluturi. Dă-mi voie să-ţi dau un 
sfat. La-o cât mai repede la picior, că ăsta nu-i un ţinut 
pentru dumneata. Aici viaţa atârnă de un fir de păr şi 
pericolul se iveşte nu o dată la un ceas, ci la fiecare minut. 
Nici nu ştii în ce primejdie te afli. 

— O, asta ştiu bine. De exemplu, pe aici pe aproape 
poposesc peste patruzeci de indieni din tribul shoshonilor. 

— Doamne Sfinte! Adevărat? Acum chiar că nu mai ştiu ce 
să cred despre dumneata! 

— Să crezi că şi eu, la fel ca dumneata, le pot juca o festă 
pieilor roşii. Am mai întâlnit eu oameni de treabă în Vest 
care s-au înşelat asupra mea, fiindcă m-au măsurat cu 
metrul obişnuit. Haideţi să mergem. 

EI se întoarse şi intră binişor între tufişuri. Ceilalţi doi îi 
urmară, ducând caii de căpăstru. După foarte puţin timp, 
ajunseră lângă un brad splendid, înalt de peste treizeci de 


metri, o mare raritate la acest soi de copaci. Alături era un 
cal, un armăsar minunat, cu nările roşii şi în coamă lungă 
cu acel vârtej de păr, care la indieni este semnul unor 
însuşiri alese. Şaua şi hamurile erau lucrate în cel mai curat 
stil indian. La spate, era legată de şa o mantă de cauciuc. 
Dintr-un cobur de piele atârnat de aceasta ieşea la vedere o 
cutie de binoclu. Jos se afla o puşcă grea, de calibru mare, 
un „doborâtor de urşi”. Când Dick zări această puşcă, se 
dădu câţiva paşi înapoi, O ridică, o privi şi strigă: 

— Această puşcă este... este... fără să o fi văzut vreodată, 
o recunosc! Această puşcă pentru vânat urşi şi puşca de 
argint a lui Winnetou, şefu' apaşilor mescaleros, sunt cele 
mai vestite arme din Vest. Doborâtorul de urşi este al lui. 

Se opri şi-l privi buimăcit pe stăpânul ei, apoi continuă: 

— Este a dumitale şi carabina din mâna dumitale nu e o 
armă de sărbătoare, ci una dintre cele şapte carabine 
Henry. Frank, Frank, ştii cine e acest om? 

— Nu. Nu i-am văzut nici adeverinţa de botez, nici 
certificatul de vaccinare! 

— Omule, lasă gluma! 'Te afli în faţa lui Old Shatterhand! 

— 0... 0... Old Shat! 

— Șchiopul se dădu câţiva paşi înapoi. 

— Sfinte Sisoie! Izbucni el. Old Shatterhand! Cu totul altfel 
mi l-am închipuit! 

— Şi eu, adăugă Dick. 

— Cum anume, domnilor? Întrebă râzând tânărul vânător. 

— Lung şi lat cât colosul de la Varus, răspunse savantul 
saxon. 

— Rodos, nu se putu abţine să nu-l corecteze Rotofeiul. 
Da', are dreptate Frank; vă credeam de o statură uriaşă! 

— Nu-i nimic, vedeţi acum că renumele îmi este mai mare 
decât meritul. Ceea ce se povesteşte la primul popas, se 
măreşte de trei ori la următorul şi de şase ori după al 
treilea. Aşa se face că ajungi să fii considerat o minune a 
naturii. 

— Dar, ceea ce se povesteşte despre dumneata este... 


— Ei, să lăsăm asta! Îl întrerupse el scurt. Să vă explic, mai 
bine, cum au luat naştere aceste urme diforme de tălpi, la 
priviţi colea aceste împletituri de stuf rotunde, groase, cu 
legături şi curele. Mi le-am făcut ieri, într-o oră de repaus, 
ca să induc astăzi în eroare pe eventualii mei urmăritori. 
Dacă i le leg calului de copite, mai ales pe teren nisipos, 
lasă o urmă ca de elefant. Chiar dacă nu-s aşa de trainice şi 
îngreuiază mersul calului, tot sunt bune la ceva, cum s-a 
văzut! 

— La naiba! Spuse Frank. Abia acum se face lumină în 
mintea mea. Aşadar, sunt nişte potcoave de păcăleală! Ce- 
ar zice despre asta domnul învăţător de la Moritzburg? 

— N-am cinstea să-l cunosc pe acest domn, dar am 
plăcerea de a vă fi păcălit pe amândoi. Pe locurile pietroase 
nu puteau rămâne urme; de aceea acolo le-am dat jos, i-am 
scos animalului încălţămintea asta, ca să pot înainta mai 
repede. Mă grăbeam pentru că, după aceste semne, am 
bănuit prezenţa unor indieni vrăjmaşi. Şi, o dată ajuns la 
acest brad, presupunerea mea s-a adeverit. 

— Sunt urme ale indienilor pe aici?! 

— Nu. Aici trebuia să mă întâlnesc astăzi cu fratele meu 
roşu Winnetou, dar... 

— Winnetou, îl întrerupse Rotofeiul. E pe aici vestita 
căpetenie a apaşilor? 

— Da. A sosit înaintea mea şi mi-a lăsat semn că va veni 
chiar astăzi din nou. Nu ştiu unde s-a dus între timp. În 
orice caz, e pe, urma shoshonilor. 

— O fi aflat câte ceva despre ei? 

— Da. El mi-a atras şi mie atenţia. A crestat nişte semne cu 
briceagul în scoarţa copacului. După acestea, ştiu că a fost 
aici şi că se va întoarce, cum şi că patruzeci de shoshoni se 
găsesc pe aproape. Mai încolo, vom vedea noi. 

— Şi rămâi aici? 

— Da, până vine Winnetou. Apoi, împreună cu el, vom 
dibui ascunzătoarea lor; aveam deci o altă ţintă. Dar dacă e 


şi el de aceeaşi părere, eu sunt gata să merg cu 
dumneavoastră la Yellowstone. 

— Adevărat? Se bucură Dick. În acest caz, sunt gata să 
bag mâna-n foc că îi vom elibera pe prinşi. 

— Nu fi prea încrezător. Eu sunt... 

Se opri, căci Frank scoase un strigăt înăbuşit de spaimă. 
Arăta cu mâna înspre tufişurile din locul nisipos, unde se 
vedea o ceată de indieni călare. 

— Iute pe cai şi mergeţi spre oamenii dumneavoastră. Nu 
ne-au zărit încă. Vin şi eu pe urmă, le ceru Old Shatterhand. 
— Au să ne descopere urma, spuse Dick, sărind deîndată 

în şa. 

— Fugiţi, plecaţi cât mai repede! E singură scăpare! 

— Dar dumneata vei fi descoperit! Te vor prinde! 

— Nu vă îngrijiţi voi de mine! Plecaţi, plecaţi odată! 

Cei doi au pornit în galop, iar Old Shatterhand aruncă 
împrejur o privire iscoditoare. Cei doi nu lăsau urme, aşa 
cum nici el nu lăsase. Tropotul lor se stinse treptat, până ce 
se pierdu cu totul sub brazii deşi de pe coasta muntelui. El 
îşi atârnă carabina de şa, luă pe umăr „doborâtorul de urşi” 
şi chemă calul cu un singur cuvânt: „Penyl!”, ceea ce în 
dialectul apaşilor mescaleros înseamnă „Vino!”. 

Când, cu paşi repezi, începu să urce povârnişul abrupt, 
animalul îl urmă ca un câine. N-ai fi crezut că e cu putinţă 
ca un cal să poată urca aşa, şi totuşi ajunseră amândoi, 
după o scurtă forţare, dincolo, între copaci. Puse calului 
mâna pe gât: „Iscusii!”, adică „Dormi!”, şi de-ndată calul se 
culcă şi rămase nemişcat. Shoshonii, observând urma, 
merseră după ea şi se apropiară repede. De la plecarea 
celor doi abia de trecuseră două minute, când indienii 
ajunseră la brad. Unii descălecară ca să caute urmele 
pierdute. 

— Ive, ive, mi, mi!” Pe aici, pe aici. Înainte, înainte! Strigă 
unul. Găsise ceea ce căuta. Nu păru să observe că lipsea 
una din urmele celor trei căi. Curând, pieile roşii dispărură 


LIA 


în galop. Din ascunzătoare, Old Shatterhand, îi auzi încă o 
vreme, gonind în urma celor doi fugari. 

— Calul său scoase deodată un uşor nechezat, semn că 
voia să-şi facă stăpânul atent asupra unui lucru. Animalul îl 
privi cu ochi mari, cuminţi, apoi întoarse capul înspre 
munte. Vânătorul luă în mână carabina, îngenunche 
pregătit să tragă şi îşi aţinti privirea în sus. Copacii erau aşa 
de deşi, încât nu se putea vedea departe. Totuşi, lăsă îndată 
în jos carabina: privind în sus, văzuse printre crengi o 
pereche de mocasini împodobiţi cu ţepi de porc spinos. Ştia 
că cel care poartă această încălţăminte este cel mai bun 
prieten al său. 

CAPITOLUL V. 

WINNETOU. 

Cel care se apropia era îmbrăcat întocmai ca Old 
Shatterhand, numai că, în loc de cizme înalte, purta 
mocasini. Capul îi era descoperit. Părul negru, lung şi des, 
era legat în creştet şi împletit cu piele de şarpe cu clopoței. 
Nu-şi împodobise cu pene de vulturi, această pieptănătură 
indiană, întrucât un astfel de bărbat nu avea nevoie de nici 
un semn ca să fie recunoscut şi respectat ca şef. În jurul 
gâtului purta punga cu talismane, pipa păcii şi un întreit 
colier din gheare de urs, semne ale biruinţelor câştigate cu 
preţul vieţii asupra periculosului „rege al munţilor”, aşa 
cum era numit grizzly, ursul cenuşiu. În mână, indianul 
ţinea o puşcă cu două ţevi, al cărei pat era bătut cu dese 
ţinte de argint. Aceasta era vestita „puşcă de argint” a 
apaşului Winnetou, armă al cărei glonte nu-şi greşea 
niciodată ţinta. Trăsăturile serioase, de o frumuseţe aparte, 
pomeţii obrajilor puţin proeminenţi şi culoarea pielii de un 
brun mat dădeau acestui bărbat aproape chipul unui 
roman. 

Acesta era Winnetou, şeful apaşilor, cel mai vestit dintre 
indieni. Numele său dădea viaţă poveştilor spuse în orice 
adăpost şi la fiecare foc a! Popasurilor din preerie. Drept, 
sincer, înţelept, viteaz fără pereche, deschis la fire, 


prietenul şi ocrotitorul celor în nevoie, indiferent dacă erau 
albi sau piei roşii - aşa era cunoscut de-a lungul şi de-a latul 
Statelor Unite şi chiar peste graniţele lor. 

Old Shatterhand se sculase de jos. Voia să vorbească, dar 
fu îndemnat la tăcere de un gest al lui Winnetou. Un al 
doilea semn al apaşului îl îndemnă să tragă cu urechea. De 
departe se auzeau sunete înfundate. Curând acestea se 
desluşiră ceva mai bine; dintr-o dată răsună chiar şi un 
chiot de bucurie. Apoi, cei doi ascultători nu mai auziră 
altceva decât tropotul cailor, şi aceleaşi cuvinte repetate de 
mai multe guri: „totsi wuw, totsi wuvy”, care înseamnă 
„piele scalpată”. Old Shatterhand ştia acum că cei doi nemți 
nu scăpaseră. 

— Shoshonii trecură în jos călare, unul după altul, cum au 
obiceiul indienii. În mijloc îi aveau pe cei doi prinşi. Armele 
le fuseseră luate, iar ei erau legaţi de cai cu curele de piele. 
Nu trădau prin nici o privire că ar fi ştiut în apropiere un 
posibil salvator ascuns. Ceaţa dispăru curând. Câtăva 
vreme se mai auzi, ca un ecou, acel „totsi wuw”, apoi se 
făcu linişte. 

— Fără a spune o vorbă, Winnetou se ridică şi părăsi locul 
unde stătuse cu Old Shatterhand. Acesta aştepta liniştit. 
După vreo zece minute, apaşul se întoarse, ducându-şi de 
căpăstru calul, care era aidoma cu cel al lui Old 
Shatterhand. Era de neînțeles cum putea animalul să urce 
de-a dreptul terenul râpos prin pădurea deasă, cu un pas 
aşa de sigur. Vânătorul alb întrebă: 

— Căpetenia apaşilor a descoperit locul unde luptătorii 
shoshonilor şi-au aşezat tabăra? 

— Winnetou a mers pe urma lor, răspunse cel întrebat. Au 
mers prin albia secată a fluviului, pe unde pe vremuri s-a 
scurs apa din munţi în „Lacul sângelui”. De acolo, urma o ia 
la stânga peste deal, apoi vine o „Nastla atahehle” (vale în 
formă de căldare). Acolo şi-au ridicat corturile. 

— Corturi de locuit? 


— Nu, corturi de luptă! Căpetenia lor este Oihtka-petah 
(Viteazul zimbru). Winnetou i-a văzut de departe faţa şi l-a 
recunoscut dună cele trei cicatrice pe care le are pe obraji 

— Şi ce a hotărât fratele meu roşu? 

— Winnetou n-a avut de gând să se arate shoshonilor. Nu 
că se teme de ei; dar fiindcă ei se găsesc pe picior de 
război, lupta ar fi fost de neînlăturat şi n-ar fi voit să-i 
omoare, că ei nu i-au făcut nici un rău. Acum, însă, au luat 
prizonieri pe cele două feţe palide. Fratele meu alb vrea să- 
i elibereze. Winnetou este alături de el şi va lupta cu 
războinicii shoshoni. 

Apaşul vorbea cu atâta siguranţă despre gândurile şi 
intenţiile lui Shatterhand. Iar acestuia i se părea aşa de 
firesc stilul apaşului, încât, fără urmă de mirare, îl întrebă 
doar: 

— A ghicit fratele meu roşu cine sunt acele feţe palide? 

— Winnetou a văzut statura celui gras şi ştie că nu poate fi 
decât Petahtşeh-Dick, „grasul” Dick. Celălalt şchiopăta când 
a coborât de pe cal. Calul îi era odihnit, îmbrăcămintea 
arăta că omul nu era de multă vreme călare. Deci nu 
locuieşte departe de aici şi trebuie să fie „Indahiş- 
şoldentşu”, pe care feţele palide îl numesc Hobble-Frank. 
Este tovarăşul „Vânătorului de urşi”. 

Apaşii n-au un cuvânt special pentru „a şchiopăta”. Cele 
patru cuvinte ale căpeteniei însemnau „omul care merge 
rău cu piciorul”. 

— Fratele meu roşu a ghicit numele celor doi vânători, zise 
Old Shatterhand, în acelaşi timp gândind: „l-a văzut pe 
Hobble-Frank, şchiopătând; aşadar era prin preajmă când 
vorbeam cu ei”. 

— Da. Winnetou spionase tabăra shoshonilor şi văzuse că o 
parte din ei plecaseră călare în direcţia „Lacului de sânge”. 
Fiindcă ştia că fratele lui alb trebuie să vină într-acolo, a 
mers peste dealuri şi prin pădure până la copacul de 
întâlnire. În cele din urmă, calul l-a împiedicat să se 
grăbească şi să-l facă atent pe fratele alb; de aceea s-a 


furişat pe jos mai departe, după ce a lăsat calul la adăpost. 
De sus l-a văzut pe fratele său stând de vorbă cu cele două 
feţe palide. Winnetou crede că cei doi albi nu sunt singuri 
aici, la „Lacul de sânge” şi la „Devil's Head”. Au dat de 
urmele lui Old Shatterhand şi s-au despărţit de tovarăşii lor, 
ca să meargă o vreme după ei. 

Aceasta era încă o dovadă a neobişnuitei lui puteri de 
pătrundere. Old Shatterhand îi povesti în câteva cuvinte 
cele aflate de la Dick şi de la Frank. Apaşul ascultă atent, 
apoi spuse: 

— Uff! Aşadar, câinii de sioucşi au plecat pe drumul 
răzbunării sângeroase, dar vor afla că Old Shatterhand şi 
Winnetou nu rabdă să-l lase pe prietenul lor „Vânătorul de 
Urşi” să moară la stâlpul caznelor. 

— Astăzi îi vom elibera pe Rotofei şi pe Şchiop. Cu ei vom 
pleca în sus, la camarazii lor de la Tolitli-tsu. 

— Fratele meu roşu a ghicit dorinţa mea. N-am venit în 
acest ţinut ca să vărsăm sângele oamenilor roşii, dar nici nu 
vom lăsa ca nişte nevinovaţi să fie jertfiți de indienii 
ogellallaşi. Winnetou mă va urma să-i întâlnim pe aceia care 
au plecat întru salvarea lor. 

Duseră caii de căpăstru de-a lungul povârnişului abrupt, 
apoi urcară în şa şi-şi continuară drumul călare în direcţia 
în care Dick şi Frank porniseră în fuga lor nenorocoasă. Nu 
mai era mult până la lăsarea întunericului, de aceea au dat 
pinteni cailor şi curând au ajuns la locul unde shoshonii îi 
încolţiseră pe fugari. Acolo au oprit câteva clipe ca să 
cerceteze urmele. 

— Nu s-a dat nici o luptă, fu de părere Winnetou. 

— Nu. Dacă s-ar fi apărat, cu siguranţă că n-ar mai fi căzut 
teferi în mâna shoshonilor. Au înţeles, ca nişte oameni cu 
minte, că lupta nu le foloseşte la nimic şi s-au predat de 
bunăvoie. 

Winnetou aprobă cele de mai sus printr-un gest al mâinii şi 
spuse: 


— Vitejia este podoaba unui om; însă înţelepciunea poate 
să învingă mai mulţi duşmani decât măciuca. 

Au pornit călare mai departe, spre sud, la poalele şirului 
de munţi, lăsând în stânga albia lacului secat. 

— Fratele meu roşu s-a gândit cum să facem ca să-i 
eliberăm pe cei doi albi? Întrebă Old Shatterhand. 

— Winnetou n-are nevoie de plan. Va merge la shoshoni şi 
le va răpi prizonierii. Aceşti indieni au dovedit că n-au 
nimic, nici un pic de creier în căpăţânile lor. 

Shatterhand îl înţelesese pe dată. 

— Da, aprobă el. Niciunul nu s-a gândit că vânătorii albi nu 
sunt singuri pe aici. Dacă le-ar fi trecut prin gând acest 
lucru, ar fi trimis câteva iscoade. Dar aşa se vede că avem 
de-a face cu nişte oameni de a căror deşteptăciune n-avem 
a ne teme. Dacă în acest grup ar fi fost şi Oihtka-petatah, 
căpetenia lor, sigur că el ar fi lăsat câţiva spioni în urmă. 

— N-ar fi făcut nimic, căci Winnetou şi Old Shatterhand i- 
ar fi dus de nas. 

Acum ajunseră într-un loc în care valea prăpăstioasă făcea 
un cot brusc spre sud. Acolo au găsit urmele celor căutaţi, 
dar se făcuse atât de întuneric; încât urmele se deosebeau 
cu mare greutate. După semne numai de ei ghicite, au cotit 
la dreapta. 

Prăpastia era destui de lată, dar uşor de trecut. Cu tot 
întunericul, cei doi călăreţi înaintau repede. Caii nefiind 
potcoviţi, făceau aşa de puţin zgomot, încât puteau fi auziţi 
numai de foarte aproape. 

Părea că o văioagă îngustă, lăturalnică, se deschide în 
stânga lor. Cei doi se opriră. Putea să fie acesta locul în care 
cei patru oameni pe care-i căutau, să-şi fi făcut adăpost? 

Pe când se opriseră aşa, tăcuţi, calul lui Winnetou scurmă 
încet pământul cu piciorul, scoțând acel fornăit uşor, semn 
că simte în preajmă o prezenţă străină. 

— Suntem pe drumul cel bun, spuse vânătorul alb. Să o 
luăm la stânga. Calul ne arată că în văioaga asta se află 
cineva. 


Să fi mers încet înainte, ca la vreo zece minute. Prăpastia 
făcu o cotitură bruscă; trecând de aceasta, au putut vedea 
la vreo sută de paşi în faţă un foc acolo unde locul se lărgea 
într-un fel de pâlnie, în mijlocul căreia ieşea din pământ un 
izvor care lăsa apoi puţina lui apă să intre iar în pământul 
nisipos. Lângă izvor nu erau copaci, aşa că focul ardea la 
vedere, luminând totul în jur. Cei doi văzură stând în 
picioare trei persoane ale căror feţe nu le puteau deosebi 
bine, dată fiind totuşi marea depărtare până acolo. 

— Sunt numai trei, dar noi căutam patru! Spuse Winnetou. 
Înainte de a ne lăsa observați, să vedem pe cine avem în 
faţa noastră. 

— Se dădu jos de pe cal, şi Shatterhand făcu la fel. 

— E destul să mă duc numai eu, spuse acesta din urmă. 

— Bine; Winnetou te aşteaptă. 

— Elluă caii de dârlogi şi se trase cu ei mai într-o parte 
spre un perete de stâncă. Old Shatterhand se lăsă să 
alunece prevăzător înainte, până la adăpostul: unui pâlc de 
copaci, apoi se târi printre trunchiuri, până se găsi după 
copacul cel mai apropiat de foc şi putu să-i observe pe cei 
trei în voie, auzind chiar şi ce vorbeau. 

Se aflau acolo lunganul Pitt cu Wohkadeh şi cu Martin 
Baumann. Bob, negrul, lipsea: bunul Bob, trăind din plin 
momentul, aventura, simțindu-se nespus de important şi 
competent totodată, datorită muşchilor săi, se sculase 
îndată după cină şi, cu flăcări jucându-i pe faţa lucioasă şi 
încrâncenata, jură că el va veghea toată noaptea pentru 
siguranţa tânărului său stăpân şi a prietenilor săi. În zadar 
îi explică Pitt că în acele locuri nu-i deloc nevoie aşa ceva. 
Dar, în loc să păzească intrarea în prăpastie, de unde, în 
mod normal; ar fi putut veni vreun pericol, bietul negru se 
ostenise târându-se tocmai până în partea opusă. Acolo nu 
observase nimic şi, după o vreme plictisindu-se, se întorsese 
înapoi la foc tocmai în clipa când Shatterhand se tupila 
după un copac. Negrul nu se aşeză la foc, ci porni mai 
departe. 


— Bob, îl chemă Pitt. Mai stai pe loc! Ce tot umbli de colo 
până colo? E sigur că indienii nu mişună prin apropiere. 

— De unde poa' să ştii dom' Pitt? Răspunse Bob. Indian 
poa' să fie la tot locu', şi la dreapta, şi la stânga, şi la faţă, şi 
la spate, şi sus, şi jos... 

— Şi în capul tău, râse Lunganul. 

— Dom' Pitt poa' să râdă. Bob cunoaşte la datoria lui. 
Masser Bob devenit mare, vestit om din Vest. El bine spus; 
când venit dat palma asta la el şi ucis pe loc! 

Pe deasupra, voinicul negru smulse din rădăcini un molift 
tânăr, tare, şi se apucă, ţinându-i trunchiul gros într-o 
mână, să-i rupă crengile, transformându-l într-o bâtă, în 
vreme ce mormăia ameninţător. Cu această armă la 
îndemâna el se simţea mai sigur, decât cu puşca - vezi 
Doamne, pentru el orice era mic era şi inofensiv. Astfel 
înarmat, păşi plin de demnitate înspre ieşirea din prăpastie. 
Deoarece se îndrepta tocmai spre locul unde se afla 
Winnetou. Era de aşteptat un mic incident, de aceea Old 
Shatterhand rămase nemişcat după copac. 

Nu se înşelase. Negrul se apropia de locul cu pricina. Este 
un lucru bine ştiut de toţi în Vest: caii indienilor nu se 
împrietenesc uşor cu negrii, din cauza mirosului tare al 
acestora. Cei doi cai l-au simţit de departe pe Bob şi s-au 
neliniştit. Winnetou, observând culoarea celui care se 
apropia şi, fiindcă ştia de la Old Shatterhand că împreună 
cu cei căutaţi este şi un negru, nu se arătă vrăjmaş, ci îl lăsă 
pe acesta să se apropie. 

Unul din cai necheză. Bob îl auzi. Rămase pe loc, 
ascultând. Un al doilea nechezat îl convinse că nu s-a înşelat 
şi că e cineva străin prin apropiere. 

— Cine eşti acolo? Întrebă el. Nici un răspuns. 

— Bob întrebat cine eşti acolo. Dacă nu răspunde el venit 
şi dat la cap cu băţu' ăsta. Arătat el la tâlhar! 

Din nou nici un răspuns. 

— Atunci să moară toţi care eşti acolo, se hotărî negrul şi 
porni hotărât, cu bâta ridicată. Calul lui Winnetou îşi zbârli 


coama, din ochi scotea parcă scântei. Se ridică, aruncându- 
şi spre sărmanul Bob copitele. Acesta văzu namila foarte 
aproape de el, îi văzu ochii negri în care jucau flăcările 
focului îndepărtat şi una dintre copite îi zbârnâi pe lângă 
ureche, iar cealaltă îl izbi în umăr cu putere, dându-l peste 
cap. Era el băiat curajos, dar ca să se ia la întrecere cu un 
aşa inamic, era prea primejdios. Aruncă cât colo trunchiul 
molidului şi o zbughi la fugă, zbierând din toate puterile: 

— Au, au! Ajutor! Ajutaţi! Vrea omori la masser Bob! Vrea 
înghite la el! Ajutor! 

Cei trei din jurul focului săriră în sus. 

— Ce este? Îl întrebă Pitt. 

— Uriaş, un fantom' şi strigoi, un spirit vrut strânge de gât 
la biet' Bob şi înghiţit. Negrul îşi rotea ochii în cap, crezând 
tot ce spunea şi speriindu-se şi mai tare. 

Prostii. Unde? 

— Colo, e lângă stâncă. 

Nu te fă de râs. Bob. Nu există stafii. 

— Masser Bob văzut la el! 

— O fi fost vreo stâncă de o formă mai ciudată. 

— Nu, nu fost stânca! 

— Sau un copac! 

— Nu fost copac! Fost viu! 

— 'Ţi s-a părut. 

— Nu părut la masser Bob. Fantoma mare, atâta! Şi negrul 
îşi înălța braţele. De frică abia mai putea să vorbească. Avut 
ochi de foc şi deschis gură cât balaur şi suflat pe Bob, lovit 
la el şi dat jos. Masser, Bob văzut la el barbă mare, atâta 
mare, atâta lungă! Şi negrul îşi agita braţele, încercând să-i 
convingă pe privitori de adevărul spuselor sale. 

În orice caz, cu tot întunericul, el văzuse coama 
armăsarului, dar o luase drept barba unui uriaş. 

— Nu eşti în toate minţile, conchise Pitt. 

— O, Bob avut toate minţile la el! Şi văzut tot, tot ce spus! 
Dom' Pitt merge acolo, vede şi el! 


— Bine, să vedem şi noi ce lucru a luat negrul drept 
fantomă sau gigant. 

Voi să plece. Atunci se auzi din spate o voce: 

— Stai pe loc, domnule Holbers! Nu e nici o fantomă acolo. 
Lunganul îşi reveni repede şi-şi duse puşca la ochi. Într-o 
clipă Wohkadeh fu şi el pregătit, Martin Baumann ochi şi el. 

Toate trei ţevile erau îndreptate asupra lui Old 
Shatterhand, care se ridicase de jos şi se arătase de după 
copac. 

— Bună seara! Salută acesta. Lăsaţi puştile jos, domnilor! 
Vin ca prieten şi vă aduc salutări de la Dick Rotofeiul şi de la 
Hobble-Frank. 

Lunganul lăsă jos arma, iar ceilalţi doi îi urmară exemplul. 

— Salutări de la ei? L-aţi întâlnit? 

— Da, fireşte. Ne-am conversat o vreme jos, la marginea 
„Lacului sângelui”, până unde au căutat urma elefantului. 

— Înţeleg. Au descoperit ce era cu urmele alea? 

— Da. Erau ale calului meu. 

— La naiba! Are picioare aşa de uriaşe? 

— Nu, are chiar nişte copite delicate, dar îl încălţasem cu 
nişte tălpi de papură ca să-i păcălesc pe urmăritori. 

— Lunganul înţelese pe dată despre ce era vorba. 

— Ah, ce om priceput! Acest domn străin a legat calului 
tălpi de elefant ca să-i ducă de nas pe aprigii cititori de 
urme! Domnule, e o idee foarte bună; excelentă chiar, 
recunosc; numai eu aş mai fi putut, s-o am. 

— Da, dintre toţi vânătorii care-şi fac veacul în Vest, numai 
Pitt Holbers, zis Lunganul, are în el atâta minte din care să 
se nască astfel de ideii 

— Nu glumi, domnule! Cât eşti dumneata de deştept, pot fi 
şi eu. E clar, ne-am înţeles? 

Privirea lui căuta cu dispreţ la îmbrăcămintea îngrijită a 
lui Old Shatterhand. 

De asta nu mă îndoiesc, răspunse acesta fără ranchiună. Şi 
fiind aşa de deştept, poate îmi vei putea spune cine este 
spiritul pe care l-a văzut bunul Bob. 


— Înghit un chintal de praf de puşcă, fără unt şi pătrunjel, 
dacă n-a fost capul dumitale. 

— Mi se pare că ai ghicit. 

— Ca să ghiceşti asemenea lucru, nu-i nevoie să fi învăţat 
la liceu ca Dick. Dar, spune-mi, unde a rămas el şi cu Frank? 
De ce vii singur? 

— Sunt împiedicaţi să vină în persoană. O ceată de 
shoshoni i-a invitat la masă. 

Lunganul făcu o mişcare de spaimă. 

— Doamne sfinte! Vrei să spui că au căzut prizonieri? 

— Chiar aşa. 

— De shoshoni? Prinşi? Unde i-au dus? Asta nu trebuia să 
se întâmple! Wohkadeh, Martin, Bob, degrabă pe cai! 
Trebuie să mergem după shoshoni! 

— O clipă, domnule! Zise Old Shatterhand. Ştii oare unde-i 
poţi găsi pe shoshoni? 

— Nu ştiu, dar sper că ne vei spune dumneata. 

— Ştii câţi războinici sunt? 

— Războinici! Dumneata crezi că eu stau să număr 
oameni, când e vorba să-l salvez pe grasul meu Dick? Poate 
să fie o sută de oameni sau numai doi, mi-e totuna! Trebuie 
să-l scap! 

— Aşteaptă încă puţin, înainte de a te hotărî. Cred că mai 
am ceva de spus. Eu nu sunt singur, lată, vine un camarad 
al meu care vrea să vă dea bună seara. 

Winnetou, care observase că Old Shatterhand vorbeşte cu 
oamenii aceia, se apropia aducând cu el caii. Lunganul Pitt 
fu surprins să vadă un indian alături de un alb, dar 
căpetenia apaşilor nu-i păru vrednică de luat în seamă, aşa 
că spuse: 

— O piele roşie! Acum scos din găoace, ca şi dumneata. 
Numai om din Vest nu poţi fi! 

— Nu, chiar că nu sunt. lar ai ghicit. 

— Mă gândeam eu! Şi acest indian e desigur unul din ăia 
statornici, căruia tătuca preşedinte de la Washington i-a 
dăruit câteva palme de pământ să-şi cultive porumbul! 


— Aici te înşeli, domnule! 

Greu să mă înşel. 

— Cu siguranţă, te înşeli. Prietenul meu nu este un om 
care să primească daruri de la Preşedintele Statelor Unite. 
Mai degrabă... 

Fu întrerupt de Wohkadeh, care scoase un strigăt de 
admiraţie. Tânărul indian care se apropiase de Winnetou 
văzuse puşca din mâna acestuia. 

— Uft, uff! Strigă el. Maza-skamon-za-wakon! Puşca de 
argint! 

— Lunganul pricepea limba sioucşilor atât cât să înţeleagă 
ce vrea să spună Wohkadeh. 

— Puşca de argint? Păru el să se dumirească. Unde? Ah, 
aici, adevărat! 

— Este Maza-skamorwa-wakon, repetă Wohkadeh. Acest 
războinic roşu este Winnetou, marea căpetenie a apaşilor.' 
— La naiba! Strigă Pitt. Dacă acest gentelman roşu este 

Winnetou, atunci dumneata eşti... 

Se opri în mijlocul frazei, rămânând cu gura căscată. Se 
uită încremenit la Old Shatterhand, îşi împreună mâinile, 
făcu un salt în aer şi continuă: 

— Na, hai că am făcut-o de oaie! Dacă indianul este 
Winnetou, dumneata nu poţi fi altul decât Old Shatterhand, 
căci aceşti doi oameni sunt legaţi unul de altul, precum eu 
de Dick al meu. Spune-mi, e adevărat, domnule? 

— Da, nu te-ai înşelat. 

— De bucurie aş vrea să desprind toate stelele de pe cer şi 
să le aşez în brazi, ca să sărbătorim întâlnirea printr-o 
serbare cu luminăţie în seara asta în care neam cunoscut. 
Fiţi bineveniţi, domnilor, la focul nostru de popas! lertaţi şi 
prostiile pe care le-am spus! 

Întinse celor doi mâinile şi le strânse pe ale lor cu 
entuziasm. În bucuria generală, numai negrul Bob nu mai 
spunea nimic. Era supărat că luase un cal drept fantomă. 
Wohkadeh se trăsese mai în penumbră, de unde îi privea pe 
cei doi nou veniţi cu o expresie de neţărmurită admiraţie; 


tăcerea sa, trebuie să spunem, se datora faptului că la 
indieni tineretul e deprins cu modestia. Lui Wohkadeh i-ar fi 
părut o greşeală de neiertat să se fi ţinut în apropierea 
celorlalţi, ca un egal. Cu aceeaşi admiraţie îi privea şi 
Martin Baumann pe cei doi bărbaţi despre care auzise 
povestindu-se atâtea în legătură cu faptele lor de vitejie. 
Năzuinţa lui fierbinte, şi cu atât mai bine ascunsă în inima 
sa, era să ajungă cândva să le semene în destoinicie, curaj 
şi mărinimie celor doi, pe care-i privea ca pe nişte icoane. 

— Winnetou îl lăsă pe Pitt să-i strângă mâna, iar pe ceilalţi 
trei îi salută scurt cu o mişcare a capului. Ca toţi indienii, 
mai ales când erau şi şefi de trib, îşi păstra o anume 
solemnitate. Spre deosebire de el, Old Shatterhand, care 
avea o fire veselă şi deschisă, dădu mâna cu toţi, chiar şi cu 
negrul, care rămăsese încă morocănos. Când ajunse la 
Wohkadeh, tânărul indian, deplin mişcat, îşi puse mâna pe 
inimă, spunând cu o voce înceată: 

— Wohkadeh îşi va da cu plăcere viaţa pentru Old 
Shatterhand! Howgh! 

După ce se salutară astfel, se aşezară la foc şi Old 
Shatterhand şi cu Winnetou. Cel dintâi povestea. Cel de-al 
doilea nu scotea o vorbă, dar îşi scoase pipa de la gât şi 
începu să o umple. Lunganul Pitt îşi dădu seama că vor 
fuma împreună pipa păcii, care le consfințea prietenia. 
Presupunerea se adeveri, căci Old Shatterhand, după ce îşi 
termină povestea, declarând că el şi Winnetou îi vor elibera 
cât mai repede cu putinţă pe Dick şi pe Frank ca să meargă 
apoi cu toţii la Yellowstone River, se opri şi privi către 
Winnetou. 

Acesta se ridică şi aprinse pipa. După ce suflă fumul în cele 
patru puncte cardinale, declară că vrea să fie „Nta-je”, 
adică frate mai mare al noilor săi cunoscuţi şi trecu pipa lui 
Old Shatterhand. De la acesta trecu la Pitt, care după ce 
săvârşi ritualul, rămase încurcat: se cădea să dea pipa mai 
departe puştilor, chiar şi negrului? Winnetou ghici 
gândurile lunganului. Arătă cu capul spre cei trei şi spuse: 


— Fiul „Vânătorului de Urşi” a ucis un urs cenuşiu, temutul 
grizzly, Wohkadeh este învingătorul zimbrului alb. Amândoi 
vor fi viteji de seamă. Să fumeze cu noi pipa păcii, tot aşa şi 
omul negru care a avut îndrăzneala să vrea să ucidă un 
spirit. 

Era o glumă la care într-o altă împrejurare s-ar fi râs, dar 
fumatul pipei păcii este o ceremonie la care veselia nu-şi 
are locul. Fireşte că Bob simţea nevoia să-şi restabilească 
reputaţia. Când, în cele din urmă, primi şi el pipa, cu 
gesturi măreţe ridică mâna. Depărtându-şi mult unul de 
altul cele cinci degete, ca şi cum ar fi vrut să-şi întărească 
jurământul şi strigă: 

— Bob este Master Bob, erou şi gentelman! Este prieten şi 
protector al dom' Winnetou şi dom' Old Shatterhand. 
Omoară la toţi duşmanii lor. Face tot pentru ei. El... el... la 
urmă omoară pe el singur! 

Era un jurământ de prietenie la superlativ! Negrul îşi 
rostogolea ochii şi strângea din dinţi cu furie, ca să arate 
greutatea şi sacră însemnătate a celor rostite de el. 

Dincolo de toate acestea, Pitt era grozav de necâjit, 
ştiindu-l pe Dick Rotofeiul în mâinile shoshonilor, iar, la 
rândul său Martin era îngrijorat de soarta lui Hobble-Frank. 
Amândoi erau gata să-şi primejduiască viaţa pentru a-şi 
elibera prietenii Aşa că-i îndemânară pe ceilalţi pentru 
plecare. Aceştia se învoiră. Cât au putut mai repede, cei 
şase oameni au făcut înapoi drumul pe care veniseră până 
în văioagă. La un moment dat, urmându-l pe Winnetou, cu 
toţii o luară spre nord. Şeful apaşilor îşi opri nu după multă 
vreme calul. Ceilalţi au făcut îndată la fel 

— Winnetou va merge înainte, spuse el. Fraţii mai să mă 
urmeze, ferindu-se să facă cel mai mic zgomot. Ascultaţi în 
toate de fratele meu Old Shatterhand! 

— Descălecă şi se ocupă o vreme de copitele calului său 
apoi încalecă din nou şi o porni în galop. Tropotul calului, 
suna încet. Înăbuşit, ca şi cum cineva ar fi bătut cu pumnul 
în pământ. 


— Ce a făcut? Întrebă Pitt. 

— N-ai văzut că adineauri, când mergea lângă mine. l-am 
întins tălpicile de papură? Le-a legat calului de picioare ca 
să nu fie auzit şi ca el însuşi să poată auzi mai bine. 

— Şi de ce asta? 

— Shoshonilor care v-au prins tovarăşii nu le-a trecut prin 
cap că cei doi prizonieri pot avea niscaiva camarazi 
primprejur. Însă căpetenia lor, „Viteazul Zimbru”, este mai 
înţelept şi mai chibzuit decât toţi oamenii săi la un loc. El îşi 
va da seama că cei doi vânători nu s-au aventurat singuri în 
aceste ţinuturi primejdioase şi e posibil ca el să fi trimis 
iscoade încoace. 

— Aş! N-ar folosi la nimic. Cum ne-ar putea găsi pe 
întuneric? Ei nici nu ştiu cam pe unde ne-am afla şi nici nu 
pot vedea urmele. 

— Dumneata, domnule Holbers, ai renumele unui destoinic 
vânător din Vest şi cuvintele dumitale mă miră! Shoshonii îşi 
au aici păşunile şi terenurile lor de vânătoare, astfel că 
locurile le sunt cunoscute. 

— Fireşte! 

— Atunci, mai departe! Nişte vânători precauţi au să 
poposească ei aici, sub cerul deschis, în nisipul lacului de 
odinioară? 

— În nici un caz, numai în munţi! 

— Aşadar, într-o vale sau numai într-o prăpastie. Atunci, 
cercetând toată această zonă, nu vei găsi, în afară de 
vechiul curs de apă pe care l-au urmat shoshonii, nici o 
scobitură mai apărată, decât prăpastia unde aţi poposit 
dumneavoastră. Acolo şi numai acolo au să vă caute! 

— La dracu! Ai dreptate, domnule. 

— Dar mai e ceva! În locuri ca acestea, tovarăşii se 
despart numai pentru scurt timp. De aici s-ar înţelege că nu 
sunteţi departe de Dick şi Frank; aşadar popasul trebuie să 
fie pe-aproape, în râpă, şi, deoarece mai există şi văioage 
lăturalnice pe care un om deştept din Vest le preferă, atunci 
shoshonii ştiu exact unde să vă găsească. De aceea a plecat 


Winnetou înainte, ca să-i găsească el primul pe eventualii 
lor spioni. 

Pitt bombăni ceva cu jumătate de gură, apoi răspunse: 

— Foarte bine, domnule! Dar oricum, încercarea apaşului 
mi se pare fără speranţă. Cum să poată el vedea eventuali 
spioni în această întunecime, fără ca ei să-l vadă ori să-l 
audă mai întâi? 

— N-ar trebui să întrebi acest lucru, fiind vorba despre 
Winnetou. Mai întâi, are un cal minunat, al cărui dresaj e de 
o perfecţiune de care n-ai idee. De exemplu, la intrarea în 
prăpastia lăturalnică, ne-a spus lămurit că sunteţi acolo şi 
acum, mergând împotriva vântului, îşi va înştiinţa stăpânul 
despre apropierea oricărei fiinţe încă de când aceasta e la o 
mare distanţă. Apoi, nu cunoşti nici ce poate Winnetou. Are 
simţurile la fel de ascuţite ca ale unei pisici sălbatice şi ceea 
ce nu îi spune văzul, auzul său mirosul, observă el cu un 
simţ aparte, aş putea spune un al şaselea simţ, pe care îl au 
numai cei care de mici trăiesc în locuri sălbatice. Este o 
presimţire, un instinct special pe care fericitul posesor se 
poate bizui. 

— Hm, Oi fi având şi eu aşa ceva? 

— Probabil. Dar îţi spun, în această privinţă nici eu, nici 
dumneata nu ne putem compara cu Winnetou. Şi să mai ţii 
socoteală că şi calul lui e încălţat cu acele tălpici, pe când 
shoshonii, fiind plecaţi la drum, nu mai aud nimic din 
pricina tropotului propriilor cai. Indienii vor descăleca 
numai când vor ajunge în râpă; mai departe se vor furişa 
către fostul nostru popas. 

— Când explici aşa de limpede, e greu să nu fii crezut. Am 
să-ţi spun însă, fără ocolişuri, că nici eu nu-s de ici, de colo, 
şi că, la rândul meu, am făcut multe isprăvi, jucând feste 
unora care se credeau al dracului de deştepţi. De aceea, am 
crezut întotdeauna că sunt un băiat destoinic; dar văd că în 
faţa dumitale trebuie să mă dau bătut. Winnetou, plecând, a 
spus că trebuie să ascultăm de dumneata şi asta m-a cam 
scos puţin din pepeni, că io-s mai bătrân. Recunosc însă că 


a avut dreptate. Ne-ai întrecut cu mult şi în viitor mă las din 
toată inima condus de dumneata. 

N-a fost vorba aşa. Nu-mi dau aere de superioritate. 
Fiecare e de folos celuilalt, cu însuşirile şi cu experienţa sa 
şi niciunul nu poate face ceva fără învoirea altuia. Aşa 
trebuie să fie, şi aşa vom face! 

— Bine, aşa va fi! Dar ce vom face dacă dăm nas în nas cu 
iscoadele? Le ucidem, nu? 

— Nu! Dumneata nu ştii că sângele omenesc este un lichid 
foarte preţios? Winnetou şi Old Shatterhand n-au vărsat 
încă nici o picătură, decât când a fost neapărată nevoie. Cu 
indienii sunt prieten. Cine are dreptate? Ei, care-şi apără 
cum pot pământurile şi deci viaţa, sau aceia care îi aduc în 
starea de a scoate cuțitul şi a face vărsare de sânge? Omul 
roşu luptă din deznădejde. Trebuie să fie supus, dar dacă e 
supus, e ucis; fiecare ţeastă de indian care va fi găsită de 
urmaşii noştri va vorbi despre crimă lui Abel asupra lui 
Cain. Eu obişnuiesc să-l cruţ pe indian chiar şi când mi se 
arată duşman, fiindcă ştiu că e silit la asta de către alţii. De 
aceea, n-am de gând să săvârşesc nici un asasinat! 

— Bine, dar cum îi vei face nevătămători pe shoshonii 
atacatori, dacă nu-i omorî? În orice caz, dacă-i întâlnim, va 
fi luptă. Se vor apăra cu puşca, cu măciuca, cu cuțitul. 

— Ei, răbdare. Vom... Staţi pe loc! Cred că vine Winnetou | 

— În clipa următoare, fără să fi fost auzit, apaşul se opri 
lângă ei. 

— Două iscoade, spuse el scurt. 

— Bine, răspunse Shatterhand. Winnetou, Pitt şi cu mine 
rămânem aici. Ceilalţi merg repede călare, prin nisip. Iau şi 
caii noştri cu ei şi aşteaptă până ce îi chemăm. 

Sări jos de pe cal, şi asemenea lui şi Pitt. Între timp, 
Winnetou dăduse lui Wohkadeh dârlogii calului său. Puştile 
le legase strâns de şa. În câteva clipe, cei trei dispărură. 

— Ce facem? Întrebă Pitt. 

— N-ai nimic de făcut, decât să bagi de seamă, răspunse 
Shatterhand. Te rezemi de copac, ca să nu fii văzut, la 


seama, vin! 

— Schidarteb, ni owjeh”. Eu pe acesta, tu pe acela, şopti 
apaşul, arătând cu mâna la dreapta şi la stingă, apoi 
dispăru. 

Pitt Lunganul se lipi bine de copac. La doi paşi de el, Old 
Shatterhand se trântise la pământ. Cei doi shoshoni veniră 
într-un pas zorit. Vorbeau între ei. Dialectul lor dovedea că 
sunt într-adevăr shoshoni. 

Pitt, cu gura căscată, îl văzu pe vânătorul alb cum se 
destinde dintr-o dată ca un arc şi face un salt lung. 

— Saritş! Adică „Câine!”, auzi el un strigăt, apoi nimic. 

— Davy sări înainte. El văzu doi oameni pe un cal, sau mai 
degrabă patru oameni călărind doi cai. Cei doi atacatori îi 
strângeau bine pe indieni; caii, speriaţi, se smuceau încolo 
şi-coace. Zadarnic. După o scurtă luptă, atacatorii supuseră 
atât oamenii, cât şi animalele. Caii se liniştiră repede. 

— Sarki? „Gata?”, întrebă vânătorul alb. 

— Sarki, îi răspunse Winnetou. 

Shatterhand sări jos cu o iscoadă în braţe. Aceasta îşi 
pierduse cunoştinţa. 

— Hello, oameni buni, veniţi încoace! 

La acest strigăt, Wohkadeh, Martin şi Bob se apropiară 
călare. 

— Legaţi-i de caii lor; ne vor însoţi. În felul ăsta, avem şi 
noi doi ostateci care ne pot folosi! 

Shoshonii, pe care cei doi îi strânseră de beregată, îşi 
veniră în simţiri. Erau acum dezarmaţi şi strâns legaţi de 
mâini. Deîndată au fost legaţi pe cai, cu braţele la spate şi 
cu picioarele prinse pe sub burta calului, cu o frânghie 
trainică. 

Old Shatterhand spuse: 

— La cea mai mică împotrivire veţi fi omorâţi. 

Continuară drumul. Spionii fuseseră prinşi, dar Winnetou 
mergea în frunte. 

După puţin timp, ajunseră din nou la acel curs de apă 
după care trebuiau s-o pornească la stânga, înspre munţi. 


Călăreţii cotiră. Nu-şi spuneau nimic, căci s-ar fi putut ca 
vreo iscoadă să ştie englezeşte atât cât să priceapă ce 
vorbeau. 

După o jumătate de eră, se întâlniră cu Winnetou care 
ajunsese mult înainte. 

— Fraţii mei pot să descalece, spuse el. Shoshonii sunt pe 
aici, prin păduricea de pe colină. O luăm după ei. 

Nu era uşor datorită prizonierilor care trebuiau să rămână 
legaţi de cai. Sub copaci se întunecase de tot. Trebuiau să 
pipăie cu o mână înainte şi cu alta să tragă caii după ei. 
Winnetou şi Old Shatterhand făceau lucrul cel mai greu. 
Acum se vedea ce preţioşi erau cei doi cai, căci ei alergau 
după stăpânii lor, ca nişte câini şi, cu toate că drumul era 
greu. Ei mergeau în cea mai mare linişte, pe când ceilalţi 
armăsari, rămaşi în urmă, tot se auzeau. 

— În fine, marea încercare fu învinsă. Apaşul îşi opri calul. 

— Fraţii mei au ajuns, spuse el. Pot să-şi lege caii şi apoi să 
ne ajute să legăm prizonierii de copaci. 

Ascultară această poruncă. După ce spionii fură legaţi de 
copaci, le puseră căluşul în gură, aşa că puteau respira 
doar pe nas şi nu puteau vorbi ori striga. Apoi apaşul le 
spuse celorlalţi să-l urmeze. 

— Merseseră numai câţiva paşi înainte. Valea pe care 
veniseră dinspre răsărit, o luă spre apus. Jos era căldarea 
văii, despre care vorbise Winnetou. De acolo se vedea 
lumina focului. Se vedea doar lumina şi nimic altceva. 
Restul era cufundat în beznă. 

— Acolo e Rotofeiul meu, zise Davy. Ce-o fi făcând? 

— Ce poate face un prizonier al indienilor? Nimic! 
Răspunse fiul „Vânătorului de Urşi”. 

— Ah, nu-l cunoşti pe Dick al meu, măi băiete! Sigur că are 
el un plan în care ar putea să plece aşa, puţin la plimbare, 
chiar în noaptea asta, fără ştirea pieilor roşii. 

— Fără noi nu l-ar putea face, zise Old Shatterhand. Cred 
că s-a şi gândit la noi. 

— Atunci să nu pierdem vremea. Repede jos, domnule! 


— Încet şi cu precauţie, unul după altul. Dar trebuie să 
stea cineva cu caii şi cu prizonierii, cineva în care să avem 
încredere. Wohkadeh! 

— Eh, eh! Zise tânărul indian, încântat de încrederea pe 
care i-o arăta Shatterhand. 

Era de fapt o mare îndrăzneală să-l lase pe indian singur 
cu prizonierii şi caii, unde aveau tot avutul lor; dar 
sinceritatea cu care Wohkadeh îi răspunsese lui Old 
Shatterhand îi câştigase acestuia inima. Old Shatterhand 
avea încredere în calmul tânărului indian, însuşire 
trebuincioasă la lucrul pe care-l avea de făcut. 

— Fratele meu roşu va sta lângă prizonieri, cu cuțitul în 
mână, îi zise el şi când vreunul dintre shoshoni va încerca s- 
o şteargă sau să facă zgomot, atunci poate să-i ia piuitul. 

— Aşa va face Wohkadeh, răspunse acesta cu un ton în 
care se ghicea seriozitate. 

Îşi scoase pumnalul şi se lăsă jos, între prizonieri. Cei cinci 
oameni începură să urce anevoie. 

Drumul era destul de povârnit. Copacii erau deşi şi între ei 
era atâta frunziş, încât curajoşii oameni, cu atenţia 
încordată, înaintau cu mare greutate. Nu trebuiau să facă 
nici un zgomot. Ruperea unei crengi putea să le trădeze 
prezenţa. 

Winnetou o luase înainte. Ochii lui desluşeau bine lucrurile 
în întuneric. După el venea fiul „Vânătorului de urşi”, apoi 
Davy, apoi negrul, iar Old Shatterhand era ultimul. 

Trecuseră mai bine de trei sferturi de oră până să fi 
parcurs o distanţă pentru care, în timpul zilei, le-ar fi 
trebuit cel mult 5 minute. Acum erau jos, în căldarea văii, la 
liziera pădurii, căci fundul văii era plin cu iarbă, nu cu 
copaci. Din loc în loc se înălța câte un arbust singuratic. 

Focul dădea oarecare lumină. Nu era acoperit, ca la 
indieni, ceea ce arăta că shoshonii se credeau în siguranţă. 

În timp ce albii pun lemnele unele peste altele, aşa că 
toate iau foc dintr-o dată, făcând o groază de fum şi 
împrăştiind flacăra, care poate fi desluşită de departe, 


indienii aşează vreascurile cu vârfurile spre centru, ca 
razele unui cerc. La mijloc arde domol o flacără care 
trebuie întreţinută mereu, căci vreascurile sunt împinse mai 
departe, pe măsură ce ard. E un foc îndestulător pentru 
nevoile pieilor roşii, o flacără mică, uşor de ascuns, şi care 
face atât de puţin fum, încât nici de la distanţă nu poate fi 
văzut. Ei ştiu să aleagă şi soiul de lemn care, atunci când 
arde, împrăştie cel mai puţin miros, pentru că mirosul de 
fum, în Vest, este nespus de primejdios. Indienii îl simt de la 
foarte mare distanţă. 

Focul aici era menţinut după obiceiul albilor şi mirosul de 
carne prăjită inundase valea. 

Winnetou trase aer în piept şi şopti: 

— Mokasşi-si-tşeh, spinare de bivol. 

— Avea un miros aşa de pătrunzător, că reuşi să 
deosebească şi partea animalului din care fusese tăiată 
carnea. 

— Văzură trei corturi mari. Făceau împreună un triunghi 
ascuţit, al cărui vârf se afla chiar lângă cei care ascultau. 
Cel mai apropiat cort era împodobit cu pene de vultur; aşa 
că acolo se afla şeful. La mijlocul triunghiului ardea focul. 

Caii pieilor roşii păşteau liberi prin iarbă. Războinicii se 
aflau la foc şi îşi tăiau hartane din friptura care se prăjea 
într-o ţeapă. 

— Cu toate că erau siguri că nu poate să-i atace nimeni, 
puseseră câţiva paznici care dădeau ocol locului. 

— A naibii poveste! Bombăni Davy. Cum ne scoatem noi 
prietenii de acolo? Ce credeţi domnilor? 

— Mai întăi, zi-ne tu părerea ta, domnule Davy! Zise Old 
Shatterhand. 

— A mea? Habar n-am. 

— Fă bine şi te gândeşte. 

— Nu ajută la nimic. Altfel gândisem eu treburile. Dar 
aceşti şerpi roşii sunt cam tâmpiţi. Se înghesuie toţi în 
mijlocul corturilor, la foc, încât n-ai cum să-i scoţi de acolo. 
Asta puteau să n-o facă! 


— Se pare că-ţi plac treburile uşoare, domnule! Poate ai 
vrea ca indienii să pună un tramvai de la corturi până la noi 
şi să ţi-l trimită pe Rotofei pe osii. Pentru asta nu trebuia să 
vii în Vest. 

— Clar! Măcar de-am şti unde sunt âia doi! 

— Bănuiesc că în al şefului. 

— Atunci am să vă fac o propunere. O luăm încet, încet, cât 
putem mai aproape şi când ne văd, sărim pe ei. Facem un 
scandal groaznic, să creadă că suntem o sută de barosani. 
De frică or s-o ia la fugă. Îi luăm pe prizonieri din cort şi 
fugim cât putem. Ce ziceţi de ideea mea? 

— E o prostie. 

— Ah, şi crezi dumneata c-o să găseşti ceva mai bun? 

— Nu zic c-aş găsi ceva mai bun, dar nici la fel de prost. 

— Domnule, asta-i o ofensă! Eu sunt Davy, Lunganul! 

— Asta ştim. Nu e vorba de ofensă. Vă daţi seama că 
indienii au armele la îndemână. N-o să fie atât de tâmpiţi să 
ne creadă aşa mulţi cât vrei dumneata. Dacă sărim pe ei, o 
să fie o clipă speriaţi, dar numai o clipă; sunt de zece ori 
mai puternici. Şi chiar dacă i-am bate, ar curge prea mult 
sânge şi asta trebuie înlăturat. Nu e mai bine să aflăm o 
cale care să ne ducă direct la ţintă, fără să curgă sânge? 

— Da, domnule, dacă ai vreo asemenea idee, meriţi toată 
laudă. 

— Poate că deja o am. Aş vrea să aud ce zice Winnetou 
despre ideea mea. 

Old Shatterhand discută o vreme cu căpetenia, în limba 
apaşilor, pe care ceilalţi n-o pricepeau, apoi se întoarse spre 
Pitt Lunganul. 

— Vom da lovitura numai eu şi Winnetou. Voi staţi aici. 
Chiar dacă după două ore nu ne întoarcem, staţi pe loc şi 
nu faceţi nimic. Numai dacă auziţi un greiere târâind de 
trei ori, atunci trebuie să ne daţi ajutor. 

— În ce fel? 

— Luând-o încet şi nevăzuţi spre cel mai apropiat cort. 
Winnetou şi cu mine ne strecurăm până acolo. Dacă avem 


probleme, vă dăm semnalul. 

— Dar cum poţi imita un greiere? 

— Cu un fir de iarbă. Stingi mâinile una-ntr-alta, îţi atingi 
degetele mari şi pui între ele un fir de iarbă bine întins. 
Între cele două noduri ale degetelor rămâne un locşor, în 
care poate să se mişte firul de iarbă. E un fel de instrument 
muzical. Dacă sufli scurt, „fir-fir-fir”, în firul de iarbă 
lipindu-ţi gura de deget, se aude un ţârăit foarte 
asemănător cu acela al greierului. Sigur că trebuie să ştii 
cum să faci. 

Atunci, Winnetou spuse: 

— Fratele meu poate să spună aceste lucruri şi mai târziu. 
Să mergem! 

— Bine! Să luăm şi semnele la noi? 

— Da, să afle shoshonii cine a trecut pe la ei! Oameni din 
Vest şi indieni de seamă folosesc unele semne ca să facă 
cunoscută prezenţa lor prietenilor sau duşmanilor. De pildă, 
un indian îşi taie semnul în urechea, în obrazul, în fruntea 
sau în mâna celui ucis. Cine găseşte mai târziu cadavrul şi 
cunoaşte semnul, află cine l-a ucis şi i-a luat scalpul. 

Din copacul cel mai apropiat, Winnetou şi Old Shatterhand 
îşi tăiaseră câteva rămurele şi le înfipseră la cingătoare. 
Puteau să facă cu ele semnele cunoscute indienilor, ca fiind 
ale lor. Puştile nu le luară. 

Porniră apoi încet, încet, culcaţi la pământ, spre cortul 
ştiut care se afla la vreo optzeci de paşi. 

CAPITOLUL VI. 

LA SHOSHONI. 

Ca să ajungi la duşmani, în Vest nu e un lucru uşor. Dacă 
primejdia nu e mare şi nu trebuie să lase urme, omul poate 
să se târască pe mâini şi pe genunchi. Târâitul acesta lasă 
însă urme mai ales pe iarbă. Dacă e obligat să nu lase urme, 
atunci trebuie să meargă sprijinit numai pe vârful degetelor 
de la mâini şi de la picioare. În astfel de situaţii toată 
greutatea corpului se sprijină pe vârful degetelor. Pentru 
aceasta trebuie o putere neobişnuită şi un exerciţiu de ani 


de zile. Ca pe orice înotător şi pe cel ce se furişează îl paşte 
primejdia vreunui cârcel căruia nu-i urmează, decât 
descoperirea şi moartea. 

În timp ce se furişează, omul trebuie să privească bine 
pământul şi n-are voie să-l atingă până nu l-a cercetat. 
Dacă, de pildă, mâna sau piciorul ating o rămurică 
neobservată, uscată, şi o frânge, acest zgomot poate aduce 
după sine cele mai primejdioase urmări. 

Unii vânători îşi dau seama, după zgomot, dacă cel care l-a 
făcut a fost om sau animal. Cu timpul simţurile omului din 
Vest devin atât de ascuţite, încât el poate auzi şi un gândac 
sau o frunză veştedă, fie că ea cade singură sau a fost 
atinsă cu mâna. 

Cel dibaci va pune vârfurile picioarelor în acelaşi loc unde 
a pus vârfurile degetelor de la mâini, căci astfel urmele se 
pot şterge mult mai uşor. 

— Uneori e nevoie ca urmele să se şteargă. Omul din Vest 
foloseşte expresia „a distruge”. Întoarcerea este cea mai 
grea parte a furişării. Nimeni nu trebuie să afle că locul a 
fost atins de cineva. De aceea, ' la întoarcere se şterg 
urmele de la venire. Aceasta se face cu mâna dreaptă, iar 
echilibrul e menţinut de degetele de la mână şi de la 
piciorul stâng. Această încercare necesită o încordare 
maximă a vânătorului. 

Aşa se întâmpla şi acum. Old Shatterhand în faţă, urmat de 
Winnetou înaintau amândoi aşa cum am spus. Albul cerceta 
pământul, centimetru cu centimetru, iar indianul încerca să 
se ţine exact după cel dinţii. 

Iarba era înaltă de un cot. Pe de o parte această le folosea, 
pentru că le ascundea trupurile, pe de altă parte acesta era 
un neajuns, pentru că în iarba înaltă fiecare urmă se vede 
mai uşor. 

Vedeau tot mai clar cum era aşezat adăpostul, 
împrejmuirea era păzită de un indian. Cum ar fi putut 
ajunge până la cort fără să-i vadă nimeni? 

— Să prindă Winnetou paznicul? Şopti şeful apaşilor. 


— Nu, zise Shatterhand. Încrede-te în mine. Încet, încet, 
asemeni unor reptile, se răsuceau prin iarbă şi astfel 
ajunseră tot mai aproape de paznic. 

Era tânăr şi nu avea altă armă decât un pumnal şi o puşcă 
care îi atârna leneşă pe umăr. Era îmbrăcat într-o piele de 
bivol. Faţa îi era vopsită în culorile războiului, cu dungi roşii 
şi negre, aşa că nu i se puteau vedea bine trăsăturile. Nu se 
uita la cei doi; ci mai degrabă spre adăpost. Mirosul cărnii îl 
momea ca pe un puşti... Chiar dacă s-ar fi uitat spre locul 
de unde veneau cei doi, tot nu i-ar fi văzut, căci trupurile lor 
întunecate nu se deosebeau nicicum de iarbă. Cei doi se şi 
mişcau cu mare atenţie doar în umbră, în umbra pe care o 
făcea cortul în partea opusă focului. Se aflau la opt paşi de 
paznic. 

Tot păşind încoace şi încolo, el turtise iarba numai într-o 
direcţie. Old Shatterhand şi Winnetou hotărâră să-l atace 
din această parte. 

După ce ajunse la punctul cel mai depărtat, paznicul se 
întoarse, agale. Trecu pe lângă ei şi era în umbră. 

— Repede! Murmură Winnetou. 

Old Shatterhand se ridică. Făcu două salturi uriaşe, ajunse 
în spatele indianului, care auzind mişcarea se întoarse; 
pumnul lui Shatterhand îl lovise însă necruţător şi paznicul 
se prăbuşi la pământ. 

Winnetou fu imediat lângă Old Shatterhand. 

— A murit? Întrebă el. 

— Nu! A leşinat. 

— Fratele meu poate să-l lege. Winnetou îi ia locul: Luând 
puşca paznicului la umăr, el începu să păşească încoace şi 
încolo la fel ca shoshonul, De la distanţă asemănarea era 
perfectă. Între timp, Shatterhand ajunsese până la cortul 
şefului. Vru să ridice puţin pânză ca să privească înăuntru, 
dar aceasta era atât de întinsă, încât nu putu s-o ridice, aşa 
că o desprinse de pe par. 

Lucrul trebuia făcut cu cea mai mare atenţie. Ar fi putut fi 
văzut dinăuntru şi atunci totul ar fi fost pierdut. Lungindu- 


se bine pe pământ, ridică încet marginea pânzei. Putea să 
vadă înăuntru... 

Avu o mare surpriză. Nici prizonierii şi nici vreun shoshon 
nu se aflau acolo. Doar şeful singur stătea pe o piele de 
bivol, fumând mirositorul Kinnik-kinnik, făcut din tutun cu 
scoarță de salcie sau cu frunze de cânepa sălbatică, şi 
privind la agitația din jurul focului de popas. Era cu spatele 
la Old Shatterhand. 

Acesta ştia ce avea de făcut, dar nu voi să lucreze fără 
îngăduinţa apaşului. Lăsă pânza jos, se întoarse de la cort, 
luă un fir de iarbă şi îl puse între cele două degete mari. O 
singură dată se auzi un ţârâit subţire. 

— Tho-ing-kai”. Cânta greierele, zise un shoshon de la foc. 

Ce fel de greiere era acela, n-avea de unde şti! Târâitul 
era un semn pentru Winnetou. Apaşul îşi păstră pasul 
măsurat până în umbra cortului, unde nimeni nu l-ar fi 
putut zări. Aşeză puşca în iarbă, lăsându-se jos şi se furişă 
spre cort. Ajuns acolo, şopti: 

— Ce vrea fratele meu? 

— Trebuie să schimbăm planul, spuse Shatterhand. 
Prizonierii nu sunt în cort. 

— Asta nu-i bine, pentru că acum o s-o luăm înapoi şi o să 
ne târâm spre celelalte corturi. Asta poate să ţină până la 
ziuă. 

— Poate că nu e nevoie căci Pithka-petay, „Viteazul 
Zimbru”, e înăuntru. 

— Ah! Şeful? Singur? 

— Da! 

— Nu-i nevoie decât să-l luăm prizonier. Dacă-l luăm 
prizonier pe şef, îi vom sili pe shoshoni să-i elibereze pe 
Rotofeiul şi Hobble-Frank! 

— Ai dreptate, frate. Dar shoshonii de la foc nu pot să vadă 
în cort? 

— Ba da! Lumina focului însă nu bate până aici: 

— Vor vedea imediat că şeful nu mai este acolo. 


— Vor crede că s-a tras mai la umbră. Fratele meu 
Winnetou să fie gata pentru ajutor, dacă nu reuşesc dintr-o 
dată. 

Şoptiseră atât de uşor, că nici un zgomot nu se auzi până 
la cort. 

Winnetou ridică încetişor pânza, astfel ca Old Shatterhand 
întins la pământ să reuşească să se strecoare înăuntru. 
„Viteazul Zimbru” nici nu simţise primejdia care se apropia. 

Shatterhand intrase în cort. Apaşul se furişă pe jumătate 
înăuntru ca, eventual, să-i poată da ajutor. Putea să ajungă 
uşor la shoshon. 

Repede, acesta fu apucat de gât. „Viteazul Zimbru” lăsă 
pipa să-i cadă şi bătu aerul cu braţele până când rămase 
inert. Old Shatterhand îl trase din cercul de lumină în 
bezna cortului, îl lăsă jos şi trăgându-l după el, ieşi afară. 

— E bine! Şopti Winnetou. Cum îl cărăm de aici? Trebuie 
să-l purtăm şi pe el şi să ştergem şi urmele. 

— E greu. 

— Şi cu paznicul pe care l-am legat ce facem? 

— Îl luăm şi pe el. Cu cât avem mai mulţi shoshoni 
prizonieri, cu atât mai repede ni-i dau indienii pe cei prinşi. 
— Atunci fratele meu are să-l poarte pe şef şi Winnetou îl 
va căra pe celălalt. Urmele nu le vom putea însă şterge şi va 

trebui să revenim. 

— Da, din păcate! Se pierde o groază de timp şi noi... 

Se opri. Se întâmplase ceva, care-i făcu să se decidă 
urgent. Se auzise un țipăt puternic: 

— Tiguw-ih, tiguw-ih!” strigă glasul. Duşmani, duşmani! 

— E paznicul. S-o ştergem! Spuse Shatterhand. Prinşii îi 
luăm cu noi. 

— Winnetou fugi la locul unde se afla shoshonul legat, îl 
urcă pe umeri şi fugi cu el. Old Shatterhand mai rămase în 
spatele cortului preţ de câteva clipe. Scoase crenguţele 
tăiate, mai înălţă o dată pânza cortului şi le înfundă în 
pământ încrucişate. Apoi, îl luă pe şef şi fugi cu el. 


— Shoshonii erau aproape de foc. Ochii lor, obişnuiţi cu 
lumina, nu putură să vadă deodată în întunericul nopţii, aşa 
cum gândise şi Shatterhand. Se ridicaseră în picioare şi se 
holbau în noapte, fără să vadă ceva. Pe de altă parte, ei nici 
nu-şi dădeau seama de unde venea strigătul de ajutor. 
Winnetou şi Old Shatterhand se întoarseră înapoi, teferi. 

— Pe drum, apaşul trebuie să se oprească puţin. Cu greu 
reuşise să astupe gura shoshonului cu mâna, dar 
prizonierul, deşi nu putuse să mai strige o dată după ajutor, 
scoase un geamăt aşa de puternic, încât Winnetou se opri 
brusc şi îl strânse de beregată. 

— Pe cine aduceţi? Întrebă Pitt Lunganul când cei doi 
shoshoni fură azvârliţi jos. 

— Prizonierii, zise Shatterhand. Astupaţi-le gurile, iar pe 
şef legaţi-l. 

— Şeful? Dumnezeule! Ce lovitură! Despre asta o să se 
audă! Să-l iei pe „Viteazul Zimbru” din mijlocul indienilor 
lui! Asta numai Old Shatterhand şi Winnetou puteau s-o 
facă! 

— Prea multă vorbă! Trebuie să urcăm pe deal, unde ne 
sunt caii! 

— Fratele meu nu trebuie să se grăbească, zise apaşul. 
Putem vedea mai bine de aici ce fac shoshonii. 

— Winnetou are dreptate, zise Shatterhand. Nu cred să se 
gândească shoshonii să vină până aici. Ei nu ştiu cu cine au 
de-a face. Nu ştiu câţi suntem. Îşi vor pune mai întâi 
adăpostul în siguranţă. Doar în zori vor putea face ceva. 
Winnetou le va da o lecţie şi le va tăia curajul de a pleca de 
la adăpost. Apaşul îşi luă pistolul şi îl îndreptă cu ţeava 
aproape de pământ. Shatterhand îl înţelese imediat. 

— Stai, zise el. Nu trebuie să se desluşească scânteia, 
pentru a nu-şi da seama unde ne aflăm, li putem păcăli cu 
ecouri. Daţi-mi hainele, domnilor. 

— Pitt Lunganul îşi luă de pe umeri faimoasa sa manta de 
cauciuc. Ceilalţi ascultară, de asemeni, porunca lui 
Shatterhand. Hainele fură ţinute în fata şi Winnetou nu făcu 


decât să apese de două ori pe trăgaci. Bubuiturile fură 
repetate de pereţii văii şi, fiindcă scânteia nu se zărise, 
shoshonii nu putură afla din ce parte pornise împuşcătura. 
Răspunsul lor fu un urlet îngrozitor. Mai devreme, ei 
încercaseră să-i vadă of duşmani, dar Old Shatterhand şi 
Winnetou se aflat în siguranţă. 

Mai mulţi războinici roşii se adunară la intrarea cortului. 
Priviră înăuntru şi văzură că e gol. 

— Viteazul Zimbru” a şi plecat să întrebe paznicul, zise 
unul dintre ei. 

— Fratele meu se înşeală, răspunse un altul. Şeful nu 
putea să iasă din cort fără să-l vedem. 

— Dar nu-i aici! 

— Nici n-a putut să plece. 

— Atunci Wakon-tonka, Spiritul Rău, l-a făcut să dispară. 
Un indian mai bătrân îi împinse pe ceilalţi mai la o parte, 
spunând: 

— Spiritul rău poate ucide, poate aduce nenorociri. Dar un 
războinic nu poate să dispară din cauza lui. Dacă Şeful 
nostru n-a ieşit din cort şi nici n-a dispărut, atunci a... După 
ce spuse acestea, bătrânul se opri. Între timp pânza 
cortului fu dată într-o parte şi flacăra focului lumină 
încăperea. Bătrânul intră şi se aplecă. 

— Ah! Strigă el. Căpetenia a fost răpită! Nimeni nu 
răspunse. 

— De ce nu credeţi, zise el. Aici a fost desfăcută pânza, aici 
sunt crenguţele înfundate în pământ. Ştiu acest semn. Este 
al lui Nonpay-klama căruia feţele palide îi zic Old 
Shatterhand. El. L-a răpit pe „Viteazul Zimbru”. Atunci se 
auziră cele două împuşcături ale apaşului. 

— Stingeţi repede focul, porunci bătrânul. Duşmanul nu 
trebuie să aibă o ţintă sigură. 

— Shoshonii dădură repede la o parte lemnele aprinse şi 
focul se stinse. Bătrânul shoshon devenise, în lipsa 
celorlalţi, căpetenie. Se făcuse întuneric în adăpost. Indienii 
făcură cerc în jurul corturilor, ca să-i primească pe 


duşmani, din orice parte ar fi venit ei. Patru paznici păzeau 
împrejurimea. Când s-au auzit împuşcăturile, trei din ei s-au 
retras imediat. Al patrulea însă lipsea. Al patrulea era chiar 
Moh-aw. Fiul şefului. Un shoshon se oferi să plece în 
căutarea lui. Se trânti în iarbă şi porni pe direcţia unde ar fi 
trebuit să se afle cel dispărut. După o vreme veni înapoi cu 
puşca lui Moh-aw. Era o dovadă că fiul căpeteniei păţise 
ceva. Bătrânul se sfătui cu ceilalţi indieni. Hotărâră să 
păzească mai ales corturile unde se aflau prizonierii, să 
lege caii foarte aproape de tabără şi să aştepte zorii. Doar 
atunci puteau să vadă ce e de făcut. În acelaşi timp, 
vânătorii avuseră grijă ca prizonierii să nu facă zgomot, ei 
înşişi fiind foarte atenţi să nu se audă nimic. 

— Fraţii mei pot auzi cum shoshonii îşi adună caii. Până în 
zorii zilei vor sta lângă corturi şi nu vor face nimic, spuse 
Winnetou. Putem pleca. 

— Da, să ne retragem puţin, gândi şi Old Shatterhand. 
Vom aştepta până dimineaţă. Oihtka-petay trebuie să afle ce 
vrem noi de la el. Nu ştia că prinsese ceva mai de preţ 
decât îşi dădea seama. Îl ridică pe „Viteazul Zimbru”, care 
între timp îşi revenise, îl luă pe umeri şi începu să suie. 
Ceilalţi îl urmau. Winnetou îl purta pe Moh-aw. După un 
urcuş greu, ajunseră la locul unde îl lăsaseră pe Wohkadeh. 
Pitt Lunganul îşi desfăcu laţul şi zise: 

— Aduceţi-i aici. Să-i legăm lângă ceilalţi. 

— Nu! Îl opri Old Shatterhand. Plecăm imediat. 

— Crezi că aici nu suntem în siguranţă? Shoshonii ne vor 
lăsa bucuroşi în pace. Dacă nu le facem nimic, le pare bine. 

— Ştiu şi eu asta, Pitt. Trebuie însă să vorbim cu şeful, 
poate şi cu ceilalţi. Va trebui să le scoatem căluşul şi atunci 
s-ar putea ca printr-un răcnet să dea de ştire alor lui şi să 
fie auziţi. 

— Fratele meu are dreptate, spuse Winnetou. Winnetou 
cunoaşte un loc unde poate poposi cu fraţii săi şi cu 
prizonierii. 


— Ne trebuie un foc, adăugă Old Shatterhand, se poate 
aşa ceva? 

— Da, legaţi prizonierii de cai. 

— Micul convoi se puse în mişcare, în noapte, prin pădure, 
avându-l pe Winnetou călăuză. Înaintau foarte încet, pas cu 
pas. Pentru o astfel de distanţă făcuseră o groază de timp. 
Apaşul se opri. 

Prizonierii nu ştiau pe a cui mână încăpuseră. Cele două 
iscoade nu putuseră vedea că mai fuseseră prinşi doi 
oameni. Şeful nu ştia că fiul lui fusese prins. De aceea, 
Winnetou îi despărţise. 

Old Shatterhand avusese grijă să-i înşele pe cei care voiau 
să afle numărul oamenilor din grupul său. El hotărî să stea 
de vorbă singur, mai întâi cu şeful. Ceilalţi trebuiau să se 
retragă. Adună de pe jos vreascuri uscate şi aprinse un foc. 
Într-un loc deschis, numai de câţiva paşi, apaşul se oprise. 
Locul era înconjurat de copaci. Ferigile şi spinii făceau un 
gard des, nelăsând să se vadă flacăra focului. Cu ajutorul 
unui amnar, Old Shatterhand aprinse vreascurile, apoi tăie 
câteva ramuri şi înteţi focul. Nu-i trebuia un foc prea mare. 
Shoshonul îl privea încruntat pe vânătorul alb. Când 
termină pregătirile, Old Shatterhand îl aduse pe prizonier 
lângă foc şi îi scoase căluşul. Indianul nu arătă prin nimic că 
se simte mai uşurat. Războinicul indian trebuie să ştie să se 
ascundă. Old Shatterhand îl privi în ochi. Shoshonul era 
foarte vânjos şi purta îmbrăcăminte din piele de bou de 
croială indiană, fără nici o podoabă. Numai pe la cusături 
avea smocuri de păr scalpat şi la brâu îi atârnau vreo 
douăzeci de scalpuri, nu toată pielea de pe cap, ci numai 
nişte bucăţi mici de mărimea unor monede, luate din pielea 
creştetului. 

— Avea trei cicatrici pe obraz. Stătea acolo, cu faţa 
nemişcată, privind focul, fără să-l învrednicească pe alb cu 
vreo privire. 

— Oihtka-petay” nu poartă semne de război, zise Old 
Shatterhand. Atunci de ce se poartă ca un duşman? 


Pentru că nu i se răspunse, el continuă: 

— Căpetenia shoshonilor e înspăimântată? De ce nu-mi 
răspunde? 

Old Shatterhand ştia obiceiurile indienilor. Indianul se 
mânie şi-i răspunse: 

— Oihtka-petay nu ştie ce este frică. El nu se teme nici de 
duşmani, nici de moarte. 

— Şi totuşi se poartă ca şi cum i-ar fi frică. Un adevărat 
războinic îşi pictează pe faţă culorile războiului înaintea 
luptei. Aşa e cinstit şi curajos, căci inamicul ştie atunci că 
trebuie să se apere. Dar căpetenia shoshonilor a avut chipul 
curat, şi totuşi i-a atacat pe albi. Am sau nu am dreptate? 
Ce spune „Viteazul Zimbru” spre a se apăra? 

Indianul lăsă privirea în jos: 

— Viteazul Zimbru” nu-i însoțea pe războinici, când albii 
au fost atacați. 

— Asta nu e o scuză. Dacă era cinstit, îi elibera imediat pe 
prinşi. Eu n-am auzit că shoshonii ar fi dezgropat securea 
războiului. Îşi pasc turmele la apele Tongue şi Big Horn, 
intră în casele albilor şi, cu toate astea, „Viteazul Zimbru” 
atacă oameni de care n-a fost atacat vreodată. Nu crede 
„Viteazul Zimbru” că numai un laş se poartă astfel? 

Indianul îl privi pe furiş pe alb; dar privirea arăta cât e de 
înfuriat. Totuşi, el rosti cu glas potolit: 

— Tu eşti un viteaz? Care-i numele tău? - 

Pentru că nu primi nici un răspuns, el continuă: 

— Feţele palide pot purta arme şi nume, chiar dacă sunt 
fricoşi. Cu cât sunt mai ticăloşi, cu atât sunt mai lungi 
numele lor. Al meu îl ştii. Îţi dai seama că nu sunt un laş. 

— Atunci eliberează-i pe albi şi bate-te apoi cinstit cu ei. 
— Au cutezat să vină la „Lacul sângelui”. Ţinutul e sfânt 
pentru noi. În el, spiritele războinicilor noştri omorâţi şi-au 
aflat liniştea. Călcând pe aici, prizonierii albi trebuie să 

moară. 

— Atunci vei muri şi tu! 


— Viteazul Zimbru” a spus deja că nu-i este frică ide 
moarte. El chiar şi-o doreşte! 

— De ce? 

— A fost făcut prizonier de către un alb, luat din propriul 
wigwam de către o faţă palidă şi şi-a pierdut onoarea. El nu 
va vorbi, ci va sta întins pe nisip, fiind devorat de vulturii de 
stârvuri, pentru că nu merită nici să stea în mormânt ca 
orice războinic! 

— Shoshonul rostise acestea fără grabă, fără a-şi mişca 
vreo trăsătură a feţei, dar din fiecare cuvânt se vedea că 
este deznădăjduit. Aşa cum gândea el, avea dreptate. Era 
extrem de ruşinos că fusese luat din cortul păzit de oamenii 
săi. Old Shatterhand fu emoţionat de ce-i spusese 
căpetenia, dar acest lucru nu se putea ghici pe faţa sa. Ar fi 
fost o jignire şi mai mare. De aceea zise: 

— Oihtka-petay îşi merită soarta, dar poate să mai 
trăiască, chiar dacă e prizonierul meu. Va fi liber, dacă la 
rândul său va elibera cele două feţe palide. 

— Indianul îi replică dispreţuitor: 

— Oihtka-petay vrea să moară. Leagă-l la stâlpul caznelor. 
El nu mai poate vorbi de faptele care l-au făcut faimos, dar, 
chinuit de moarte, nici măcar nu va clipi. 

— Nu te leg la stâlpul caznelor. Sunt creştin. Când trebuie 
să ucid un animal, îl ucid pentru a nu-l chinui. Tu ai muri 
degeaba. Oricum, îi voi elibera pe prizonierii tăi. 

— Încearcă doar! Pe mine m-ai surprins cu viclenia ta, m-ai 
ameţit şi m-ai târât prin întuneric. Războinicii shoshoni sunt 
acum avertizaţi. Nu vei putea elibera feţele palide. Au venit, 
la „Lacul sângelui”, şi pentru aceasta vor muri încet. Lai 
învins pe „Viteazul Zimbru”. El trebuie să moară. Fiul său 
însă, Moh-aw, trăieşte. El e mândria sufletului său şi îl va 
răzbuna. Acum Moh-aw s-a vopsit în culorile războiului şi va 
omori feţele palide. După aceea, se va scălda în sângele lor 
şi va fi apărat de duşmănie. 

— În tufişuri se auzi un foşnet. Fiul „Vânătorului de Urşi” 
se aplecă la urechea lui Old Shatterhand şi-i şopti: 


— Domnule, vreau să vă spun că paznicul prins este chiar 
fiul şefului, l-a spus asta lui Winnetou. 

Old Shatterhand îi răspunse la fel de încet. 

— Winnetou să-l trimită aici, imediat. Să vină cu el Pitt 
Lunganul şi apoi să stea lângă el. 

Martin se depărta. Old Shatterhand se întoarse spre 
indian, spunându-i: 

— Nu mi-e teamă de „Moskito”. Îl voi lua prizonier ca şi pe 
tine. 

Indianul nu se mai putu stăpâni, pentru că Old 
Shatterhand îi vorbise cu dispreţ despre fiul lui. Îşi încruntă 
sprâncenele, ochii îi erau înflăcăraţi de mânie. Spuse: 

— De ce vorbeşti astfel despre Moh-aw? La privirea lui o 
să intri în pământ. S-a luptat cu sioucşii ogellalla şi pe mulţi 
dintre ei i-a înfrânt. Are privire de vultur şi aude că bufnița 
noaptea. Nimeni nu-l poate înfrânge, şi pentru tatăl său 
răzbunarea lui va fi cruntă asupra feţelor palide. 

— Pitt Lunganul veni purtându-l pe indian pe umeri. Păşi 
peste tufiş cu picioarele sale lungi şi zise: 

— Uite-l şi pe bâieţaş. 

— Pune-l jos, Pitt, să stea lângă celălalt. Scoate-i şi căluşul. 

— Ah, domnule, daca-i şti cât aş vrea să-i aud guriţa. 

Când „Moskito” se ridică, shoshonii se priviră unul pe altul 
îngroziţi. Şeful tăcu şi nu se mişcă. Roşul pielii se 
transformase într-un alb de culoarea varului. Fiul însă ţipă: 

— Ah! Şi Oihtka-petay a fost capturat! Jale mare este în 
wigwamul shoshonilor. Marele spirit ne-a uitat. 

— Taci! Ţipă tatăl. Nici o femeie shoshonă nu va plânge, 
când vom fi târâţi în negura morţii. N-am avut minte nici cât 
broaştele râioase care se lasă înghiţite de şerpi. Ruşine 
pentru amândoi! 

Atunci Pitt se întoarse la porunca lui Old Shatterhand: 

— Să vină şi ceilalţi. Numai Winnetou să rămână acolo! 

Pitt se ridică şi pleacă. 

— Mă vede „Viteazul Zimbru” speriat de privirea fiului 
său? Nu vreau să vă jignesc. Şeful shoshonilor e cunoscut 


pentru vitejia sa şi pentru înţelepciune. Moh-aw va fi la fel 
de înţelept şi de viteaz. Puteţi fi liberi, dacă ne daţi 
prizonierii albi. 

Tânărul tresări de bucurie, dar tatăl său îl privi mânios şi 
izbucni: 

— Viteazul Zimbru, şi „Moskito” au căzut fără luptă în 
mâinile ticăloaselor feţe palide. Nu merită să mai trăiască. 
Doar moartea poate şterge ruşinea care a căzut asupra lor. 
La fel însă vor muri şi feţele palide prizoniere şi acei care 
vor cădea în mâna shoshonilor... 

Tăcu. Privi îngrozit la cele două iscoade pe care le 
aduceau Pitt, negrul şi Martin. 

— De ce tace „Viteazul Zimbru”? Întrebă Old Shatterhand. 
Spaima i-a cucerit inima? 

Şeful privi, uimit, în jos, tăcând. Ramurile din spatele său 
se mişcau, fără ca el să-şi dea seama. Old Shatterhand 
văzuse figura apaşului apărând şi-l privi întrebător. 
Winnetou îi răspunse printr-un uşor semn al capului. 

— Oihtka-petay poate vedea acum că nu va câştiga o nouă 
biruinţă, zise Old Shatterhand. Dar el trebuie să înţeleagă 
că noi nu vrem să-i omorâm pe vitejii shoshoni, ci pe câinii 
de ogellalla. Puteţi merge în corturile voastre. 

— Îl dezlegă pe şef, ştiind că face o faptă îndrăzneață, dar 
cunoscând legile Vestului. Apoi îl dezlegă şi pe „Moskito”. 

„Viteazul Zimbru” îl privea buimac. Se smuci, smulse 
cuțitul lui Martin şi se avânta. 

— Ce libertate poate fi asta? Femeile bătrâne vor râde de 
noi, pentru că am fost doborâţi de nişte câini fără nume! 
Fraţii noştri se vor hrăni cu şoareci, în timp ce ei vor mânca 
muşchi de urşi şi de bivol veşnici! Numele noastre sunt 
pătate. Numai propriul nostru sânge va putea spăla pata. 
Oihtka-petay va muri, dar înainte de aceasta va trimite în 
câmpiile veşnice sufletul fiului său. 

Se repezi asupra fiului său pentru a-i înfige cuțitul în 
inimă. „Moskito” nu se clinti, era pregătit să primească 
lovitura tatălui său. 


— Oihtka-petay! Strigă cineva în spatele său. Era un glas 
care-l opri. Se întoarse, ridicând braţul cu cuțitul. În faţa să 
se afla însăşi căpetenia apaşilor, Shoshonul îşi lăsă braţul 
moale. 

— Winnetou! Strigă el. 

— Căpetenia shoshonilor îl consideră pe Winnetou un 
coiot? 

— Cine ar putea să spună aşa ceva? Răspunse cel întrebat. 

— Chiar Oihtka-petay a spus-o. Nu le-a zis el câini fără 
nume acelora care l-au învins? 

Shoshonul lasă să-i cadă cuțitul din mână. 

— Winnetou este cel care a învins? 

— Nu, dar fratele lui alb este acela. Winnetou îl arătă pe 
Old Shatterhand. 

— Uf, uf! Izbucni „Viteazul Zimbru”, Albul acesta este 
Nonpay-klama, pe care feţele palide îl numesc Old 
Shatterhand? 

Ochii lui se plimbau miraţi de la Winnetou la Old 
Shatterhand. Winnetou spuse: 

— Ochii fratelui meu roşu erau la fel de obosiţi ca şi mintea 
sa. Aşa că nu putea gândi că numai cu o lovitură de pumn 
un om i-a luat răsuflarea. Oihtka-petay trebuia să-şi dea 
seama că acela e un viteaz cu mare nume. 

Shoshonul îşi dădu pumni în cap şi spuse: 

— Oihtka-petay a avut creier, dar n-a avut minte. 

— Da, el este Old Shatterhand, cel ce l-a înfrânt. Mai vrea 
fratele roşu să moară? 

— Nu, spuse el. Poate să trăiască. 

— Vrând să meargă de bună voie în câmpiile veşnice, ela 
dovedit că are inima tare. Old Shatterhand l-a trântit la 
pământ pe Moh-aw. Se simte ruşinat viteazul indian? 

— Nu, şi el are dreptul să trăiască. 

— Şi Old Shatterhand şi Winnetou sunt acei oameni care 
au capturat spionii shoshonilor, nu pentru că aceştia le-ar fi 
duşmani, ci pentru că ei trebuiau să elibereze feţele palide 


prizoniere. Old Shatterhand şi Winnetou sunt fraţii 
curajoşilor indieni. 

— Ba da! Oihtka-petay ştie. 

— Atunci el are de ales între a ne fi prieten sau duşman! 
Duşmanii lui vor fi şi ai noştri, dacă el va fi fratele nostru. 
Dacă nu vrea aşa, oricum îi vom lăsa liberi pe el, pe fiul său 
şi pe iscoadele sale. Însă Oihtka-petay trebuie să ştie că va 
curge mult sânge dacă cei doi prizonieri nu vor fi eliberaţi, 
şi se vor jelui copiii shoshonilor în fiecare wigwam şi la 
fiecare foc pe care îl vor face. El are de ales. Winnetou atâta 
a avut de spus. 

— Se lăsă o linişte adâncă. Apaşul făcuse prin felul său de 
a fi şi prin cuvintele sale o impresie deosebită. Oihtka-petay 
se aplecă, ridică cuțitul care căzuse şi înfipse tăişul până la 
mâner în pământ. Apoi strigă: 

— Aşa cum a pierit ascuţişul acestui cuţit, aşa să moară 
duşmănia dintre fiii shoshonilor şi vitejii războinici de aici! 
Scoase cuțitul, îl ridică ameninţător şi zise: 

— Cuţitul să izbească pe toţi aceia care sunt împotriva 
shoshonilor şi fraţilor lor! Howgh! 

— Howgh, Howgh! Se auzi împrejur. 

— Înţeleaptă a fost alegerea fratelui meu, zise Old 
Shatterhand. Îl vede aici pe „Pitt-Cel-Lung”, vestitul 
vânător. Ştie el numele feţelor palide prizoniere? 

— Nu! 

— Sunt „Dick-Cel-Gras” şi „Frank-Şchiopul”, care este 
prietenul lui Mato-poka, „Vânătorul de Urşi”. 

— Mato-poka! Strigă surprins shoshonul. De ce a tăcut 
şchiopul? Mato-poka nu e fratele shoshonilor?; Nu i-a salvat 
el viaţa lui Oihtka-petay, când sioucşi ogellalla îi ţineau 
calea? 

— "Ţi-a salvat viaţa? Uite-i atunci pe Martin, fiul său, şi pe 
negru, credinciosul servitor. Trebuie să-l salvăm pe Mato- 
poka din mâinile tribului Ogellalla care plănuiesc să-l 
omoare împreună cu ceilalţi cinci prieteni ai săi. 


— Câinii de ogellalla vor să-l schingiuiască pe „Vânătorul 
de Urşi”? Marele Manitou îi va distruge. Mădularele le vor 
păli la lumina soarelui, iar din trupuri le va ieşi sufletul. 
Oare unde se află? 

— Sunt sus, în munţii fluviului Yellowstone, unde se află 
mormântul „Focului Rău”. 

— Dar fratele meu, Old Shatterhand, nu i-a ucis cu 
pumnalul său pe „Focul Rău” şi pe cei doi prieteni ai săi? 
Atunci să moară şi cei care au încercat să ridice mâna 
asupra „Vânătorului de Urşi”! Fraţii mei să vină în 
adăpostul shoshonilor. Vom fuma pipa păcii şi vom ţine sfat. 
Toţi au fost de acord cu aceasta. Dezlegară iscoadele şi 
aduseră caii. 

— Domnule, eşti un drac de om, îi şopti Pitt lui Old 
Shatterhand. Toate-ţi reuşesc cu mare uşurinţă. Îmi scot 
pălăria în faţa dumitale! 

Îşi ridică pălăria şi făcu un gest, de parcă ar fi vrut să 
golească un heleşteu. Porniră. Dibuiau drumul de-a lungul 
pantei. Stinseseră focul. Ajunşi la marginea prăpăstiei, 
Moh-aw strigă în adâncime: 

— Khun, khun, khun-wah-ka. Aprindeţi focul pentru sfat. 

Ecoul repetă strigătul. Fusese auzit jos şi înţeles. Îi 
răspunseră câteva glasuri: 

— Hang-pa? Cine vine? Strigă cineva puternic. 

— Moh-aw, Moh-aw! Răspunse fiul căpeteniei. Ţipătul de 
bucurie „ha-ha-hi a fost auzit şi puţin mai târziu văzură 
focul aprins grabnic. Shoshonii recunoscuseră glasul 
tânărului indian. Cu toate acestea, avură prevederea să 
trimită câţiva oameni înaintea celui care venea, ca ei să-şi 
dea seama că nu e nici o teamă. Când şeful şi cu însoțitorii 
săi ajunseră în tabără, shoshonii se bucurară de revenire, 
dar pe altă parte, se arătară dornici să ştie cum au dispărut 
atât de misterios. Se mirau să vadă alături de Oihtka-petay 
pe feţele palide, dar erau obişnuiţi să nu-şi exprime 
sentimentale sau surprinderea. Doar bătrânul care 
poruncise până atunci veni dinaintea şefului şi-i spuse: 


— Oihtka-petay e un mare vrăjitor. Pleacă din cort, cum 
pleacă vorba. 

— Au putut crede fraţii mei că „Viteazul Zimbru” a 
dispărut precum fumul în aer? N-a-ţi avut ochi să vedeţi ce 
s-a întâmplat? 

— Shoshonii au ochi, au găsit semnele marelui vânător alb. 
Au înţeles că Old Shatterhand a vorbit cu şeful lor. Indianul 
reuşise să ocolească faptul că „Viteazul Zimbru” fusese 
răpit de Old Shatterhand. 

— Fraţii mei şi-au dat seama exact, zise acesta. El este 
Nonpay-klama, vânătorul alb, cel care-şi doboară duşmanii 
cu pumnul. Lângă el este Winnetou, marele şef al apaşilor. 

— Uf, uf! Se auziră glasuri. 

Shoshonii îi priveau cu respect pe cei doi bărbaţi vestiți şi, 
trăgându-se înapoi, lărgiră cercul care se formase în jurul 
lor. 

— Aceşti războinici au venit să fumeze, cu noi pipa păcii, 
spuse şeful mai departe. Voiau să-i elibereze pe cei doi 
prinşi care se află în cort. Puteau să-i omoare pe „Viteazul 
Zimbru” şi pe fiul său. Şi totuşi nu i-au omorât. De aceea, 
trebuie să-i eliberăm pe prizonieri, în schimb, fraţii mei vor 
primi scalpurile multor sioucşi ogellallaşi, care au ieşit din 
ascunzişurile lor de şobolani pentru a fi sugrumaţi de şoimi. 
Cum se vor ivi zorii zilei, o să plecăm pe urmele lor. Acum 
însă războinicii să se adune în jurul focului şi să facem un 
sfat, ca să-l întrebăm pe Manitou dacă ne va ocroti această 
expediţie războinică. 

Nimeni nu scoase o vorbă, deşi vestea auzită ar fi trebuit 
să le trezească cel mai mare interes. Unii s-au îndreptat 
către cort, ca să aducă la îndeplinire porunca şefului lor, 
aducându-i de îndată la foc pe cei doi prizonieri. Aceştia se 
clătinau pe picioare, într-atât îi strânseră curelele cu care 
au fost legaţi. Mâinile şi picioarele le erau aproape cu totul 
amorţite. 

— Urs bătrân, ce prostie ai putut să faci! Strigă Pitt, 
săltându-l pe grasul său prieten. Numai un broscoi ca tine 


putea să sară drept în ciocul berzei! 

— Închide-ţi tu ciocul, altfel o să-ţi sar eu ţie înăuntru 
numaidecât, răspunse Dick necăjit, frecându-şi încheieturile 
rănite. 

— Stai boşorogule! Nu te mai agita! N-am vrut să fiu 
răutăcios şi tu ştii cât mă bucur că te văd iarăşi liber! Inima 
mea bătrâna e gata să plesnească de fericire. 

— Măi, să fie, ce frumos vorbeşti! Dar ştiu eu că libertatea 
o datorez domnului Shatterhand. Şi, întorcându-se către 
acesta, continuă: Spune-mi cum pot să-ţi mulţumesc? 

— Şi eu trebuie să fac asta, exclamă Pitt. Viaţa mea e la fel 
de prețioasă pentru mine, ca şi cea a grăsanului meu 
prieten, dar, cu toate acestea, sunt gata în orice clipă să ţi-o 
aştern la picioare. 

— Nu mie îmi datoraţi recunoştinţă, răspunse Old 
Shatterhand. Tovarăşii noştri s-au descurcat cu toţii cum nu 
se putea mai bine şi, înainte de toate, ar trebui să vă 
adresaţi fratelui meu, Winnetou, fără de care n-ar fi fost cu 
putinţă atât de repede şi de sigur să vă fim de ajutor. 

Rotofeiul aruncă o privire plină de admiraţie asupra 
staturii zvelte şi vânjoase a apaşului, apoi îi întinse mâna 
spunând: 

— Am ştiut că Winnetou este pe aproape! Aşa se întâmplă 
întotdeauna, când se arată Old Shatterhand: fratele său 
roşu este nedespărţit de el. La fel, broscoiul de mine este 
nedespărţit de această barză de colo! Îl arătă el pe Pitt. 
Apoi continuă: Să mă ia dracu' şi să mă înghită ăsta pe loc, 
dacă nu eşti dumneata cel mai de treabă indian cu care am 
dat mâna vreodată! 

Negrul Bob, cu un strigăt de bucurie, se duse, la rândul 
lui, lângă Hobble-Frank: 

— În sfârşit, în sfârşit, Bob vede în bun' stare pe dom' 
Frank al lui! Bob vrut omoare tot indian shoshon, dar dom' 
Shatterhand şi dom' Winnetou nu lăsat la el, vrut ei singuri 
libereze! Aşa shoshonii avut noroc şi rămas cu viaţă. 


Negrul apucă mâna lui Frank şi cu o mişcătoare duioşie îi 
mângâie încheietura rănită. 

CAPITOLUL VII. 

URSUL CENUŞIU. 

Shoshonii înaintau prin preerie în şir indian; convoiul 
arăta întocmai ca un şarpe lung şi subţire. Ţinutul prin care 
mergeau, întins între munţii Big Horn, de la Devil's Head şi 
până la munţii Şerpilor cu Clopoţei, acolo unde râul Grey- 
ball-Creek îşi varsă apele limpezi în fluviul Big Horn, era o 
întinsă preerie, denumită Blue-Grass, adică „Iarba 
Albastră”. Această iarbă nu se întâlneşte des în Vest. Creşte 
înaltă într-un pământ umed şi poate să ajungă la înălţimea 
unui stat de om. Ea pricinuieşte deseori mari neajunsuri 
vânătorilor din vest şi aceştia nu au altă cale decât să 
urmeze cărarea bătătorită de bivoli prin desişul de iarbă. 
Valurile înalte de verdeață îl împiedică pe vânător să vadă 
până departe, în faţă, şi s-a întâmplat ca, pe vreme rea, 
vânători pricepuţi, nefiindu-le cu putinţă să afle măcar după 
mersul soarelui unde se află, să se găsească seara, după un 
drum anevoios, tot în locul de unde plecaseră dimineaţa. 
Unii mergând astfel, călare în cerc, au dat de propriile lor 
urme şi le-au luat drept ale altora. Acest drum nu este lipsit 
de alte mari primejdii: se poate ca, pe neaşteptate, să te afli 
faţă în faţă cu un duşman din neamul omenesc sau din 
lumea animalelor. Nu puţini au dat nas în nas cu războinici 
indieni, lăsându-şi oasele la marginea cărării sau au fost 
atacați de câte un bivol bătrân care se despărţise de turmă 
ca un sihastru. Dacă nu lucrezi în astfel de situaţii repede 
ca fulgerul, nu ai nici o şansă. Cel care atacă primul 
supravieţuieşte. 

Shoshonii călăreau în şir, unul după altul, aşa că fiecare 
cal păşea pe urmele celuilalt. Această rânduială o păstrează 
indienii totdeauna, şi mai ales când pornesc în expediţii 
războinice. Afară de asta, ei obişnuiesc să trimită înainte 
iscoade dintre acei războinici care au cele mai ascuţite 
simţuri şi cea mai mare şiretenie, cărora nu le scapă din 


ochi nici măcar un pai aplecat de vânt, iar urechile lor prind 
cel mai mic zgomot, cel mai încet trosnet al unei crenguţe 
rupte. Adâncit în sine şi aplecat mult înainte, iscoada se ţine 
de obicei pe cal ca şi cum arta călărie! l-ar fi cu totul 
străină. Pare că ţine ochii închişi şi nici o parte a corpului 
nu i se mişcă. Până şi calul înaintează parcă dormind, 
mişcându-şi picioarele cu încetineală. Priviţi din spate, 
oricine ar spune despre călăreț că a adormit beat fiind, iar 
despre cal că e bolnav. Totuşi, atenţia iscoadei este 
încordată la maxim. Oricât de mult i-ar fi plecate pleoapele, 
privirea lui ascuţită, atentă şi experimentată, cercetează 
atent împrejurimile. Se aude un sunet încet, încet, pe care 
numai urechea unei astfel de iscoade îl poate auzi: după un 
tufiş pândeşte un duşman care tocmai şi-a ridicat puşca 
spre a o îndrepta asupra lui. A atins cu patul puştii 
nasturele de os al hainei de vânătoare şi zgomotul astfel 
produs a ajuns la urechea iscoadei. O privire scurtă în 
direcţia tufişului şi experimentatul cercetaş apucă dâărlogii 
calului, se aruncă din şa, rămânând, însă, cu un picior în 
scară şi cu o mână în coama animalului, astfel încât corpul îi 
dispare cu totul după cal şi nu poate fi atins de glonţul 
duşmanului. La rândul lui, calul, trezit deodată din 
moleşeala de până atunci, face două, trei sărituri în lături şi 
dispare, cu tot cu călăreț din bătaia armei duşmane. N-au 
trecut nici două secunde de când, din ţeava acesteia ar fi 
putut porni glonţul ucigaş. Acum cel din tufiş trebuie să se 
teamă pentru viaţa lui, căci iscoada nu-şi poate lăsa un 
duşman în viaţă. 

Câţiva astfel de indieni pricepuţi înaintau la o distanţă 
mare de grupul de shoshoni. În fruntea acestei trupe se 
găseau Old Shatterhand, Winnetou şi „Viteazul Zimbru”, 
urmaţi de albi, de tânărul Wohkadeh şi de Bob. Acesta din 
urmă nu devenise de fel un mai bun călăreț, cu tot 
exerciţiul pe care îl făcuse până acum. Pielea de pe pulpe i 
se iritase, avea răni şi şedea pe cal mai nenorocit ca 
niciodată. Tot văitându-se („ah, oh, aoleu, vai de mine!”), 


aluneca într-una înspre coada calului. Gemea şi suspina în 
toate felurile şi, cu cele mai urâte strâmbături, îi asigura pe 
toţi că sioucşii îi vor plăti groaznic toate aceste chinuri. Ca 
să stea mai pe moale, aşezase sub el un aşternut de iarbă, 
dar pentru că nu putea să o ţină strânsă pe spinarea 
calului, din când în când iarba îi alunecă dintre pulpe şi, 
fireşte, o dată cu ea, se trezea şi el căzut la pământ. Chiar şi 
indienii, de obicei atât de serioşi, zâmbeau înveseliţi şi, când 
unul dintre ei, care o rupea puţin pe englezeşte, îl botează, 
„Sliding-Bob”, adică „Bob care alunecă”, poreclă a trecut 
din gură în gură, până o aflară toţi. 

Acesta a şi rămas numele sub care Bob a fost cunoscut de 
aici înainte de către indieni. 

În partea de apus, orizontul părea până acum o dungă 
dreaptă, dar după încă o oarecare distanţă parcursă, 
începeau să se ridice în zare munţi albăstrii, cu contururi 
şterse la început, apoi, pe măsură ce înaintau, văzându-se 
din ce în ce mai lămurit, cu toată marea depărtare pe care 
o mai aveau de străbătut până să ajungă la poalele lor. 

În acele regiuni, aerul este aşa de curat încât şi un copac 
aflat la mare depărtare pare să fie atât de aproape, încât 
crezi că poţi ajunge la el în câteva minute. Afară de asta, 
atmosfera este încărcată cu electricitate, în aşa fel încât, 
dacă de exemplu doi oameni îşi ating mâinile, sar scântei 
care se văd şi se simt. Aerul se descarcă de electricitate 
numai după câte o ploaie, în care fulgerele se abat întruna 
asupra pământului. Dar fulgeră la orizont chiar şi când nu 
sunt nori pe cer! Uneori tot orizontul pare că e în flăcări, 
dar prin aceasta vânătorul nu este pus în nici un pericol. 
Când se lasă înserarea, aceste licăriri continuă şi lumina lor 
oferă o privelişte cu totul neobişnuită. Chiar vânătorul cel 
mai experimentat nu-şi poate alunga din suflet o puternică 
emoție. Deprins să se încreadă numai în el însuşi, se simte 
mic şi slab în faţa acestei puteri tainice. Se gândeşte la 
Dumnezeu, pe care poate l-a uitat de mult şi ca o amintire 
pioasă a copilăriei, îi vin în minte cuvintele Psalmistului: 


„încotro să mă duc de la Duhul Tău şi din faţa Ta unde să 
fug? De mă voi ridica în ceruri, Tu eşti acolo. De mă voi 
duce în împărăţia morţii, iată, Tu eşti de faţă! De aş lua 
aripile dimineţii şi aş zbura spre cea mai îndepărtată 
margine de mare, până acolo mă va purta mâna Ia şi 
dreapta Ta până acolo mă va ajunge”. Tot aşa gândeşte şi 
simte şi indianul: „Weh-ku-on-pe-hta-wakon-şetsa”, adică 
„Focul, wigwamului lui Manitou”, astfel numeşte sioucsul 
acest fulger. „Manitou ahnima ahwarrenton”, „Am văzut în 
fulger pe Manitou” spune, la rândul său, indianul din ţinutul 
râului Şerpilor, când povesteşte alor săi că a mers prin 
aceste ţinuturi brăzdate de lumini. 

Pe timp de război, aceste fulgere pot fi foarte 
primejdioase, căci indianul crede că războinicul care este 
ucis în timpul nopţii va trăi în necontenit întuneric pe 
veşnicele plaiuri ale vânătorii, locul în care ei cred că vor 
ajunge după moarte. De aceea, pe cât se poate, indianul se 
fereşte să lupte în timpul nopţii şi atacă mai ales la lumina 
zilei, însă cel care moare luminat de „focul lui Manitou” nu 
merge pe lumea cealaltă pe întuneric, ci va găsi acolo mai 
luminată decât ziua cărarea războiului şi a vânătorii. Din 
această cauză indianul nu se sfieşte să atace la lumina 
sclipitoare a fulgerului şi foarte mulţi dintre cei care n-au 
ştiut acest lucru, au trebuit să plătească neştiinţa şi 
neprevederea lor cu preţul vieţii. 

Micul Hobble-Frank nu mai văzuse niciodată aceste 
fulgere. De aceea, începu să se converseze cu Dick 
Rotofeiul, în urma căruia călărea: 

— Domnule Pfefferkorn, acolo, în Germania, dumneata ai 
învăţat odată la liceu şi poate că iţi mai aduci aminte ceva 
din învăţătura psichicală. De ce oare aici fulgeră atât de 
mult? 

— Se zice fizicală, nu psichicală, îl corectă Rotofeiul. 

— 'Totuna îi e împăratului dacă zic eu fizica! Sau psichical. 
Principalul este să-l pronunţi corect pe Ixgrec. 

— Se zice Igrec. 


— Ce?! Cum?! Nici măcar nu ştiu cum se pronunţă 
penultima literă din alfabetul meu naţional? Dacă-mi mai 
spui odată lucrul ăsta, o să iasă ceva de o să-ţi pară rău. O 
asemenea insultă nu poate să rabde un mare admirator al 
ştiinţei! Pentru că n-ai putut să dai un răspuns academic la 
întrebarea mea, cauţi acum să scapi prin tot felul de 
chichiţe. Dar dacă crezi că izbuteşti, înseamnă că nu mă 
cunoşti. Poţi să-mi dai un răspuns? 

— Fireşte că da, râse Rotofeiul. 

— Atunci, dă-i drumul şi spune-mi de ce fulgeră aici aşa de 
mult? 

— Din cauza electricităţii. 

— Atât? Asta numeşti dumneata răspuns? Păi nu-i nici o 
scofală! Pentru trei cuvinte nu era nevoie să înveţi la liceu! 
Eu n-am frecventat „alma-pater”, n-am fost student şi n-am 
tocit despre Alexandru Machilan, dar ştiu şi eu că trebuie să 
fie electricitate, ca să iasă scântei. Fiecare efect îşi are 
cauză sa. Când cineva a primit o palmă trebuie să fie 
prezent altul, care să i-o dea. Şi când fulgeră, atunci... 
atunci... 

— Atunci trebuie să fie cineva care să pună focul, completă 
Dick râzând. 

Hobble-Frank tăcu, ofensat. După ce cântări o vreme 
cuvintele Rotofeiului, izbucni mânios: 

— Ascultă, domnule Pfefferkorn, e foarte bine că nu ne-am 
legat încă fraţi de cruce, pentru că aş fi stricat legământul 
acum pe loc şi asta ar fi o veşnică pată pe blazonul dumitale 
de cetăţean. Crezi oare dumneata că o să las eu să-mi strici 
originea etimorfogică a cuvintelor mele? De ce iţi bagi nasul 
în cea mai frumoasă cuvântare a mea? Dacă eu, în felul meu 
modest, dar inteligent, compar electricitatea cu o palmă, n- 
ai nici un drept să vii ca un tâlhar şi să pui stăpânire pe 
comparaţia mea. Aşadar, era vorba despre fulger! 
Dumneata spui că fulgeră din cauza prezenţei electricităţii. 
Bun! Dar, acum vin şi te întreb eu mai departe, de ce aici, în 
acest ţinut, este aşa de multă electricitate? Până acum n-am 


mai găsit nicăieri o asemenea cantitate! Să te văd. Ai cea 
mai bună ocazie din viaţă să dai un examen. 

— Dick-Rotofeiul începu din nou să râdă. De aceea, 
învățatul” saxon îl întrebă de îndată: 

— Ce tot râzi de mine? Râzi poate fiindcă eşti în 
încurcătură! Sunt foarte curios să văd dacă ai s-o scoţi la 
capăt, bunul meu domn Pfefferkorn! 

Mă descurc eu, răspunse Dick. Negreşit, e foarte greu de 
răspuns la întrebarea dumitale. Cu dumneata chiar şi un 
profesor docent şi-ar rupe limba de pomană! 

— Aha! Alt răspuns n-ai de dat? 

— Ba, poate că da! 

— Păi, spune-l! Sunt numai urechi. 

— Probabil că e din cauza bogăției în minereuri metalice a 
munţilor. Aceasta poate da naştere descărcărilor electrice. 

— Bogăția de metale? Electricitatea n-are nimic de a face 
cu asta! 

— Ba da! Păi atunci, de ce este atrasă de paratrăsnet? 

— Da, dar pe urmă iese iar afară, deci nu vrea să ştie 
nimic de paratrăsnet, şi fulgerul se apucă să lovească 
copaci, fără ca ei să aibă în vreun buzunar cea mai mică 
bucăţică de metal. Nu, asta nu pot s-o cred. Atunci, de 
exemplu, toate turnătoriile de fier ar fi lovite de trăsnet. 

— Sau este aşa, fiindcă ne apropiem de polul magnetic. 

— Unde naiba mai e şi ăsta? 

— În America de Nord, în orice caz, la o bună distanţă de 
locul ăsta. 

— Atunci lasă-l să stea acolo! Nici el nu e vinovat că aici 
fulgeră. 

— Sau se produce electricitate din cauza rotirii mai repezi 
a pământului la înălțimile uriaşe ale munţilor Stâncoși. 

— Ei, în orice caz, nu s-ar putea îngrămădi atâta în aceste 
ţinuturi. Electricitatea nu e groasă că siropul. Poate trece 
uşor peste munţi. Nu, n-ai trecut examenul. 

— Dacă vrei să mă examinezi, trebuie să fii în stare să 
răspunzi mai bine decât mine. 


— Fireşte! Învățătorul de la Moitzburg, fiindu-i prieten, 
mi-a destăinuit că electricitatea se naşte prin frecare. Asta 
o crezi? 

— Foarte bucuros. 

— Prin urmare, acolo unde este frecare, trebuie să se 
producă electricitate. 

— De exemplu, când răzui cartofi! 

— Hai, lasă glumele de licean în clasa a treia, mai ales 
când stai de vorbă cu un om care se află în raporturi 
artistice şi ştiinţifice cu autoritatea hidraulică! N-are a face 
dacă e frecare, mai multă sau mai puţină, mai ales aici, în 
acest ţinut. După cum vezi, în jur se află o preerie în lege şi 
munţi straşnici. Când vântul sau vijelia suflă asupra lor se 
produce o frecare nemaipomenită, nu? 

— Da. Admise Dick, pus pe pozne. 

Vijelia freacă, deci, pământul. Nesfârşitele milioane de fire 
de iarbă se freacă între ele. Nenumăratele ramuri, frunze şi 
crengi ale copacilor se freacă şi ele. Bivolii se tăvălesc prin 
gropile cu noroi, ceea ce produce o frecare nemaipomenită. 
Pe scurt, în aceste locuri frecarea e mai mare ca oriunde, şi 
de aia se înţelege de la sine că o enormă cantitate de 
energie se îngrămădeşte aici. Uite, ţi-am dat cea mai simplă 
şi cea mai bună explicaţie pe care a rostit-o cea mai 
competentă gură. Mai vrei ceva? 

— Nu, nu! Râse Dick. Mi-e de ajuns! 

— Atunci priveşte explicaţia mea cu seriozitatea şi 
respectul necesar. N-ai de ce să râzi. Că dacă nu ne-ar fi 
venit în ajutor faimosul Old Shatterhand şi nu mai puţin 
faimosul Winnetou, cu toate şiretlicurile tale, am fi ajuns de- 
a dreptul, cu un primejdios „Salto quartale”, în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei. 

— Se zice „mortale”, nu „quartale”! 

— Ia mai tacă-ţi gura! Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat în 
acest sfert de an, de aceea zic „quartale”. Discuţia noastră 
ştiinţifică este acum „finis încoronat opusă”, căci ne 


apropiem de munţi şi uite că iscoadele noastre s-au oprit. 
Trebuie să fi descoperit ceva important. 

Micul semidoct, dedat explicaţiilor ultra-savante, nu putea 
observa că între timp au parcurs o mare distanţă. larba 
înaltă lăsase locul ferigilor şi tufelor de merişor sălbatic. La 
o depărtare nu prea mare, se zăreau arbuşti, deasupra 
cărora se înălţau tufişuri înalte de corni. Acestora le place 
pământul umed, iar prezenţa lor arăta, deci, că, după 
drumul lung prin arşiţă, se puteau bucura cu toţii de 
răcoarea unei ape înviorătoare. 

— Acolo, lângă tufe, cercetaşii se opriseră. O dată ajunşi 
lângă ei, aceştia arătară cu mâinile ceva, iar unul strigă: 
„Namban!” Acest cuvânt înseamnă „picior”, dar are şi 
semnificaţia de „urmă”. Iscoadele voiau să le spună 
tovarăşilor lor să fie cu băgare de seamă, pentru a nu strica 
urmele găsite de ei, până ce nu vor fi văzute de mai marii 
lor. 

Wohkadeh nu luă în seamă acest avertisment şi se 
îndreptă călare spre ei. 

— Wehts toweke”, strigă supărat indianul care vorbise mai 
înainte. 

Aceste cuvinte înseamnă „om tânăr” şi arătau a fi o 
mustrare, căci un om tânăr nu este de obicei atât de 
chibzuit ca unul în vârstă. Wohkadeh răspunse: 

— Au numărat fraţii mei iernile de când trăieşte 
Wohkadeh? El ştie bine ce face. Cunoaşte bine şi aceste 
urme, fiind chiar ale lui. Aici poposise împreună cu sioucşii 
ogellallaşi, atunci când aceştia l-au trimis să cerceteze 
corturile shoshonilor. În orice caz, ei au pornit de aici direct 
spre apus, ca să ajungă la fluviul Big Horn, şi au lăsat lui 
Wohkadeh semne cu ajutorul cărora el să-i poată ajunge 
degrabă. 

Locul în care iscoadele se opriseră păstrau urma unui 
popas vechi de câteva zile al unui grup mare de călăreţi, 
dar aceste semne puteau fi recunoscute numai de un ochi 
foarte exersat. Iarba strivită se ridicase iarăşi, însă din 


tufişurile dimprejur lipseau vârfurile ramurilor, mâncate de 
cai. După explicaţiile date de Wohkadeh, cercetarea acestor 
urme nu-şi mai avea rost. Soarele se ridicase în acest timp 
deasupra călăreţilor, astfel că arşiţa zilei devenise greu de 
îndurat. Caii aveau nevoie de puţină odihnă, dar porniră 
totuşi mai departe, căutând să ajungă la vreun izvor, unde 
să-i adape şi să se odihnească şi ei. 

Terenul, până acum drept, începea să devină din ce în ce 
mai accidentat. Până la poalele munţilor nu mai era mult. 
Călăreţii au pornit pe un urcuş lin, mărginit de coline 
abrupte. Era aşternut cu o iarbă înaltă, presărată cu 
tufişuri. Din când în când, se iveau şi copaci: mesteceni, 
peri sălbatici, frasini şi castani pitici, pe ale căror trunchiuri 
se căţăra iedera, cu frunzele ei roşietice. 


Când drumul coti apoi în spatele unei coline, călăreţii au 
avut dintr-o dată în faţa lor poalele împădurite ale munţilor. 
Acolo ar fi trebuit să dea de izvoare. Două culmi râpoase se 
ridicau drepte, una în faţa celeilalte, lăsând între ele loc 
unei văi înguste în care susura un pârâiaş. 

Old Shatterhand măsură cu privirea-i pătrunzătoare 
marginea pădurii şi pârâiaşul. Îndată făcu din cap un semn 
de mulţumire şi spuse: 

— Trebuie să coborâm pe aici, la stânga, până jos în vale. 

— De ce? Întrebă Pitt Lunganul. 

— Nu vedeţi o ramură de fag înfiptă în trunchiul unui tei? 

— Aşa e, domnule. Fireşte că e bătător la ochi ca acea 
creangă să crească în tei. 

— Asta trebuie să fie un semn lăsat anume lui Wohkadeh. 
Priveşte creanga de fag şi ai să vezi că ea indică drumul pe 
care-l avem de urmat. Să coborâm deci în vale, mergând cu 
grijă, pentru că eu cred că vom mai găsi mai multe astfel de 
călăuze. Aşadar, înainte! 

Tăcut, Winnetou pornise deja, după ce aruncase o privire 
scurtă asupra teiului. Aşa era felul său de a fi: trecea la 
acţiune fără prea multe vorbe. 

După ce grupul de călăreţi mai străbătu o mică distanţă, 
află un loc foarte potrivit pentru popas. Opriră deci acolo şi 
descălecară, lăsând caii slobozi să pască. Împrejur era o 
iarbă minunată. Shoshonii se aşezară la umbră, unii dintre 
ei îşi astâmpărară setea cu apa din unda pinului, în vreme 
ce alţii scoaseră din tolbe bucăţi de carne uscată. Albii 
aveau şi ei merinde luate de la locuinţa. Vânătorului de 
Urşi”. După ce au mâncat, s-au întins cu toţii la umbră, 
culcaţi pe iarbă, lăsându-se să aţipească puţin, după orele 
obositoare de mers călare. 

— Numai bietul Bob se răsucea pe toate părţile, fără să 
dea geană de geană. Rosăturile pe care şi le făcuse, 
datorită stilului său aparte de a călări, nu-i dădeau pace. 

Tare gravă boală la Bob! Foarte, foarte bolnav biet' de 
mine! Se tânguia el. Dom' Bob rămas fără piele la pulpă. 


Toată pielea luat, dus, pantalonii acum lipiţi la carne şi 
doare tare la mine! Cine vinovat? Sioucşi! Când prins eu la 
ei, atunci pus mâna pe băț şi omorât de tot, casănumă; 
poată mişcat deloc! Bob nu poate nici merge călare, nici 
stai jos, nici stai în picioare, nici stai culcat. Parcă avut foc la 
picioare! 

— Se poate vindeca, spuse Martin Baumann, care şedea 
lângă el. Caută-ţi nişte foi de pătlagină şi pune-le pe răni. 

— Dar unde creşte asta plantă, pătlagin? 

— Mai mult la marginea pădurii. Poate le găsim chiar pe 
aici. 

— Dar Bob nu cunoaşte la el. Cum putut găsi? 

— Vino! O să le căutăm împreună. 

Cei doi voiau să plece, când Dick, care-i auzise; îi îndemnă. 

— Luaţi-vă şi puştile cu voi. Pe aici nu se poate şti ce 
pericol vă paşte la fiecare pas. 

Martin îşi luă liniştit puşca. Negrul şi-o puse şi el pe umăr. 

— Da, zise el. Bob luat şi puşcă. Dacă vine sioux sau animal 
sălbatic, el puşcat pe dată, ca să apere pe tânăr domn 
Martin. Să mergem! 

Înaintau amândoi încet pe marginea văii, dar nu se vedea 
nici o frunză de pătlagină. Astfel, se îndepărtară tot mai 
mult de locul de popas. Pe malul pârâului era linişte şi 
soare. Fluturi se roteau în jurul florilor, albine şi muşte de 
colo-colo. Apa susura molcom, iar vârfurile copacilor se 
mişcau încet în bătaia vântului. Martin, care mergea 
înainte, se opri deodată şi arătă spre o dâră mare de iarbă 
mototolită care se vedea de la pârâiaş până spre marginea 
văii, unde dispărea printre copaci. Se apropiară, observând 
că de ia apă şi până la marginea pădurii, pe o mare lăţime, 
iarba era culcată la pământ, astfel că Martin şi Bob se 
găseau în faţa unei adevărate cărări. 

— Nu fost animal, fu de părere negrul. Aici alergat om cu 
cizme mari. Dom' Martin trebuie dat dreptate iui Bob! 

Dar tânărul clătină din cap, neîncrezător. Cercetă mai bine 
cărarea şi răspunse: 


— Oricum e tare ciudată dâra asta. Nu se văd nici copite, 
nici gheare. Pământul e aşa de bătătorit, încât nu-mi pot da 
seama de nimic. Aş face prinsoare că pe aici a fost târât 
ceva tare greu. 

— Frumos, foarte frumos! Se. Bucură negrul. Poate dat de 
ceva animal rănit, poate fost un oposum. Asta place tare 
mult la Bob! 

Oposumul este un rozător american cu marsupiu, care 
poate ajunge la o lungime de o jumătate de metru. Are, într- 
adevăr, o carne fragedă, albă şi grasă, însă are un miros aşa 
de respingător, încât albii nu o mănâncă niciodată. Bob însă 
nu 0 dispreţuia, ba chiar era înnebunit după această 
friptură urât mirositoare. 

— Ce-ţi trece prin gând? Râse Martin. Asta nu poate fi o 
urmă lăsată de un oposum. 

— Ba, asta fost! Se încăpăţâna Bob. Oposum are carne 
faină şi Bob acuma încerci prinzi oposum. 

Voia să plece după urme, dar Martin îl opri. 

— Stai pe loc şi nu te face de râs! i-am spus: n-are cum să 
fie un oposum. E un animal prea mic, ca să lase o astfel de 
urmă. Aici e vorba de ceva mult mai mare, poate de un elan. 

— Elan, oh, elan! Strigă Bob, plescăind din limbă. Elan dă-i 
multă, multă carne şi seu şi piele. Elan bun, foarte bun. Bob 
vrut omoară elan. 

— Stai, stai! Poate fi şi altceva. 

— Să vadă Bob ce este. Poate tot este oposum. Oh, dacă 
găseşte eu oposum, face mare ospăț! 

O luă în fugă după urme, spre valea împădurită. 

— Ai grijă, îl îndemnă Martin. Să n-o păţeşti! 

— Oposum nu periculos, mănâncă păsărele şi alte animale 
mici şi iarbă. Bob prinde la el! 

— Nu voia cu nici un chip să stea locului. Alergă mai 
departe. Gândul la friptură favorită biruise prevederea atât 
de necesară. Martin se repezi după el, ca să-i vină în ajutor 
în cazul unei surprize neplăcute; dar negrul o luase mult 
înaintea lui. Ajunseră astfel la marginea pădurii, unde se 


putea vedea cum cărarea înainta printre copaci şi apoi mai 
sus, printre sfărâmături de stâncă. Nici aici nu se putea 
deosebi vreo urmă. Mereu înainte, Bob se căţăra pe creşte 
cu agilitate: pofta de friptură îl făcuse să uite cu totul de 
dureri. Copacii deveniseră din ce în ce mai deşi, iar printre 
trunchiurile lor se strecura cărarea. Martin auzi dintr-o 
dată strigătul triumfător al negrului: 

— Dom' Martin, vino. Vino repede! Bob găsit cuib la 
oposum! 

Tânărul răspunse pe dată acestei chemări, căci ştia că nu 
poate fi vorba de oposum şi se temea ca bunul Bob să nu 
dea de bucluc. 

— Stai pe loc, rămâi unde eşti, fără să mişti! Să nu faci 
nimic până nu vin eu, strigă Martin. 

— Oh, aici gaură, uşa de la cuib de la oposum. Bob vrut 
face acum vizită acas' la oposum. 

Martin ajunse de îndată la locul în care se afla negrul. 
Acolo era o mulţime de sfărâmături de stâncă, rostogolite 
una peste alta. Două dintre ele alcătuiau, sprijinindu-se, o 
vizuină, la intrarea căreia creşteau din belşug aluni 
sălbatici, tufe de zmeură şi mure. Prin acest mărăciniş era 
croită o intrare. Urmă de până acum ducea aici; totuşi 
numeroase urme în stânga şi dreapta acestui loc arătau că 
posesorul vizuinii nu umblă numai de aici până la apă, ci 
mai face şi alte excursii. 

Negrul se tupilase la pământ, virându-se în mărăciniş cu 
jumătate de trup, ca să se târască în vizuină. Martin 
înţelese acum că frica lui era întemeiată. După urmele 
lămurite, văzu cu ce animal au de-a face. 

— Pentru dumnezeu, înapoi, înapoi! Strigă el. Este o 
vizuină de urs! 

În acelaşi timp, îl apucă pe Bob de picioare, ca să-l tragă 
afară. Dar negrul parcă nu-l înţelegea, căci răspunse: 

— De ce tras! Bob viteaz este! Învinge cuib întreg de 
oposum şi luat prizonier tot familia lui. 

— Nu-i oposum, e urs! Urs, n-auzi? 


— Martin îl apucase strâns pe negru de picioare şi începu 
să-l tragă înapoi cu toată puterea. Atunci se auzi un 
mormăit înăbuşit, şi în acelaşi timp Bob răcni înspăimântat: 

— Doamne, aici dihanie, monstru! Of, ales praful de biet 
Bob! 

— Iute ca fulgerul se trase înapoi din mărăciniş ridicându- 
se în picioare. Cu toată culoarea neagră a pielii lui, Martin 
văzu cum, de frică, lui Bob îi pierise tot sângele din obraz. 

— E în vizuină? Întrebă băiatul. Negrul lovi aerul cu 
mâinile, îşi mişcă buzele, dar nu zise nimic. Puşca îi căzuse. 
Se uita cu ochii holbaţi şi dinţii îi clănţăneau. 

Atunci se auzi ceva între mărăcini. Capul unui urs cenuşiu 
ieşi la lumină. Lui Bob îi revenise glasul. 

— Să fugim, urlă el. Dom' Bob sus la copac! Sări înainte 
spre un mesteacăn înalt şi se urcă ae trunchiul său cu 
rapiditatea unei veveriţe. Martin era palid ca mort, dar nu 
de frică. Luă repede arma lui Bob şi se ascunse după un fag 
din apropiere. Rezemă puşca de trunchi, apoi îşi puse pe 
umăr puşca cu două ţevi. Ursul ieşise încet-încet dintre 
tufişuri. Privirea lui micşorată se îndreptă mai întâi spre 
negru, care se apucase cu mâinile de crengile de jos ale 
copacului, apoi îl privi pe Martin. Îşi aplecă capul, deschise 
botul său bălos şi scoase limba. Părea în încurcătură, 
neştiind către care dintre cei doi să se îndrepte mai întâi. 
Apoi se înălţă încet pe labele dinapoi. Avea opt picioare 
înălţime şi răspândea un miros ascuţit, de animal sălbatic.” 

De când Bob se căţărase în copac nu trecuse nici măcar un 
minut. Spaima negrului la vederea ursului fu atât de mare, 
încât începu să ţipe. 

— Pentru Dumnezeu! Ursul vrut să mănânci dom' Bob! 
Sus, sus! Repede, repede! 

Hotărât, se agăța tot mai sus. Din păcate însă, 
mesteacănul era cam subţire, aşa că se îndoi sub greutatea 
negrului. Acesta îşi ridică picioarele cât putu de sus, pentru 
a se agăța şi cu ele, dar nu reuşi. Vârful subţiratic al 
copacului se plecă în jos şi Bob semăna acum cu un imens 


liliac. Ursul înţelese că negrul e mai uşor de înfrânt decât 
celălalt duşman. Se întoarse spre mesteacăn, rămânând cu 
partea stingă spre Martin. Tânărul îşi puse mâna la piept. 
Sub cămaşă avea, păpuşa, amintirea nefericitei lui surioare. 

— Luddy, Luddy, murmură el. le răzbun! 

Ochi sigur. Împuşcătura bubui, apoi se mai auzi una. Bob 
îşi dăduse drumul de frică. 

— Doamne, doamne! Ţipă. Dom' Bob chiar murit aproape. 

Negrul căzu, iar copacul îşi reluă forma dinainte. Ursul 
tresărise, ca după o lovitură. Deschise botul său fioros, cu 
dinţi mari şi galbeni, şi înainta doi paşi. Negrul îşi întinse 
braţele împotriva lui, dar rămase pe jos: 

— Dom' Bob, dom' Bob nu treabă are la tine, vrut oposum 
prinde! 

În acel moment însă, curajosul Martin se află între urs şi 
negru. Îşi azvârlise puşca descărcată şi o luase pe a 
negrului, cu a cărei ţeava ţinti spre fiară. Distanţa dintre el 
şi animal era foarte mică. Dar Martin era hotărât să ducă o 
bătălie pe viaţă şi pe moarte. Nu trase însă, lăsă puşca şi se 
dădu înapoi. Văzuse că al treilea glonte e de prisos. Ursul se 
liniştise: horcăia şi gemea, trupul îi fu străbătut de un 
tremur, labele de dinainte îi căzuseră şi un val de sânge 
negricios îi ţâşni din gură. Fiara se prăbuşi şi rămase 
întinsă lângă negru. 

— Ajutaţi la mine, se văicărea acesta, cu braţele desfăcute. 

— Bob, Bob! Îi zise Martin. De ce te văicăreşti, măi 
fricosule? 

— Ursul, ursul! 

— A murit! 

Negrul îşi lăsă atunci braţele în jos şi privi întrebător când 
spre fiară, când spre Martin. 

— Mort, mort! Adevărat este? 

— Priveşte şi tu! Pun pariu că ambele gloanţe i-au 
străpuns inima. 

— Bob se ridică repede şi începu să strige de bucurie. 


— Mort, ursul mort! Oh, oh, oh! Dom' Bob şi stăpânul 
Martin biruit la dihanie! Dom' Bob fost la vânătoare de urşi. 
Viteaz om şi vestit om e dom' Bob! Dom' Bob avut curaj 
mult, fost îndrăzneţ! 

— Da, râse Martin. Ai fost grozav de îndrăzneţ. Cât pe-aci 
să pici din copac ca o pară mălăiaţă în gura ursului! 

Negrul îl privi cu mirare. 

— Eu căzut? Întrebă el. Dom' Bob sărit la urs în faţă. Dom' 
Bob luat de blană la urs şi omorât la el. 

— Şi ai rămas întins ca o plăcintă! 

— Dom' Bob stat liniştit, vrut să se ştie că lui nu frică de 
urs. Oh, oh! Urs, urs prost pe lângă dom' Bob! Bob deştept 
este. Elia urs de urechi şi dat atâtea palme la el, că urs nu 
ştie câte! 

Se aplecă şi ridică cu mâna stânga urechea animalului 
ucis, mai întâi cu frică pentru a se convinge că e cu 
adevărat mort, dar apoi, după ce -şi dădu seama de acest 
lucru, lovi urechea tare, cu mâna dreaptă. Se auziră glasuri 
şi paşi grăbiţi. 

— La dracu! O potecă de urs, se auzi un glas dinspre apă. 
E un urs uriaş. Cei doi au mers înaintea fiarei fără să-şi dea 
seama. Repede, să-i ajungem! 

Era glasul lui Old Shatterhand. Experimentatul om al 
vestului îşi dăduse seama, văzând urma, ce animal o făcuse. 
— Da, e un urs cenuşiu! Strigă Dick Rotofeiul. Or fi murit 

amândoi. Repede în pădure! 

Se auziră multe glasuri şi paşi grăbiţi. 

— Hei! Strigă fiul „Vânătorului de Urşi”. Nu e nici o 
problemă! Totul e în ordine! 

Old Shatterhand şi Winnetou apărură primii. După ei 
urmau Oihtka-petay şi Pitt Lunganul, în spatele lor veneau 
Dick şi Hobble Frank. După ei veneau indieni. O parte din 
aceştia din urmă rămăsese la locul de popas pentru a nu 
lăsa caii singuri. 

— Cu adevărat, un urs cenuşiu! [ipă Old Shatterhand 
când văzu fiara ucisă. Şi încă unul foarte puternic! Hai 


Noroc, domnule Martin! Să trăieşti! 

Se apropie de urs şi îi privi rănile. 

— Ţintit drept în inimă şi încă de la mică distanţă! O 
lovitură grozavă! Nu trebuie să mai întreb cine l-a ucis! 

— Atunci apăru Bob şi zise cu un rânjet încrezut: 

— Dom' Bob omorât la urs. Dom' Bob vinovat este că ursul 
dat viaţa lui. 

— Tu, Bob? E cam putred ce spui! 

— Ah! Adevărat, foarte adevărat este! Dom' Bob pus în 
faţa nasului la urs, ursul văzut la el, nu la Martin stăpânul 
care trebuit împuşte. Dom' Bob putut muri pentru că 
Martin stăpânul să tragă sigur. 

Old Shatterhand zâmbea. Îşi dăduse seama de ce se 
întâmplase, pentru că frunzele de mesteacăn zăceau 
împrăştiate pe jos, desprinse de pe ramuri de ascensiunea 
lui Bob. 

— Da, dom' Bob a fost foarte vitează, zise omul vestului. 
Când a văzut ursul, Bob s-a urcat în mesteacăn de frică, 
fără a se gândi că e prea subţire ca să-l poată ţine. Copacul 
s-a îndoit şi el a picat acolo, taman în faţa fiarei. Ar fi murit 
cu siguranţă, dacă stăpânul său nu ar fi tras la timp. Nu-i 
aşa, domnule Baumman? 

Martin nu putu nega, deşi îi părea rău să spună ceva 
împotriva lui Bob. Dar acesta încerca să se apere: 

— Da, dom' Bob suit la mesteacăn ca să vină ursul după el 
şi nu omoare la Martin, stăpânul meu. Dom' Bob vrut pierit 
pentru tânăr stăpân. 

Din păcate îşi dădu seama că nimeni nu-l crede. Desigur 
că toţi vroiau să afle cum s-a întâmplat aventura şi Martin le 
povesti. Le vorbi simplu, fără să se laude şi, cu toate 
acestea, toţi ceilalţi îşi dădură seama cât fusese de curajos. 

— Iubite prietene, zise Old Shatterhand. Îţi pot spune că 
nici cel mai încercat vânător nu s-ar fi comportat mai bine. 
Dacă vei continua aşa, vei fi un om despre care se va auzi. 

Şi Winnetou, care era atât de tăcut de obicei, îi spuse 
prietenos: 


— Micul meu frate alb este la fel de tare ca un vechi 
războinic. Este fiul demn al vestitului Vânător de Urşi. 
Căpetenia apaşilor îi strânse mâna. 

Pentru shoshoni, ursul fu o pradă binevenită. Carnea de pe 
coaste e foarte bună la gust. Pulpele sunt delicioase, iar 
labele sunt o delicatesă. Indienii aruncă inima şi ficatul, 
pentru că le cred otrăvitoare, dar grăsimea de urs le este 
folositoare. Această unsoare o folosesc pentru a face 
diferite culori cu care se vopsesc. Din această unsoare se 
fac culorile războiului şi ocrul cu care sioucşii îşi vopsesc 
cărarea din păr. Unsoarea e bună şi pentru că ea îi apără 
pe indieni de înţepătura ţânţarilor şi a altor insecte. 

Şeful shoshonilor făcu un gest întrebător către Martin. 
Acesta îi răspunse: 

— Fraţii mei pot să ia carnea ursului. Blana îmi rămâne 
mie. 

După două minute, blana fusese jupuită şi carnea 
împărţită. În timp ce o mulţime de shoshoni tăiau carnea în 
bucăţi mari cu pumnalele lor tăioase, ceilalţi îşi pregăteau 
caii. Doi dintre ei începură să curețe blana: după ce au 
îndepărtat cu grijă resturile de carne, au scos cu un pumnal 
creierul din ţeasta ursului, cu care au început să frece 
pielea jupuită. Se lucra foarte repede, încât într-un sfert de 
oră totul a fost gata. Blana, împachetată şi legată cu curele 
de piele, a fost urcată pe unul din caii shoshonilor, iar 
bucăţile lungi de carne au fost aşezate sub şa, fiecare 
primindu-şi o parte de astfel de provizii. Aşezată astfel, fiind 
tot timpul presată şi încingându-se, din cauza călăriei, 
carnea devenea atât de fragedă încât putea fi mâncata 
după o zi, fără a mai fi friptă sau fiartă. Fireşte că un 
european n-ar fi încântat de un astfel de mod de a prepara 
hrana. 

Odihna de amiază fusese întreruptă de aventura 
vânătorească a tânărului Baumann, astfel că după ce toate 
pregătirile au fost încheiate, călăreţii au pornit din nou la 
drum. 


CAPITOLUL, VIII. 

AVENTURA LUI FRANK ŞI A LUI BOB. 

Drumul se afunda tot mai mult în vale, şerpuia printre 
munţi şi revenea apoi în acelaşi şes întins pe care mersese 
şi înainte convoiul. Scurtaseră un mare ocol. Sioucşii 
cunoşteau probabil bine drumul. Puseseră din loc în loc 
semne pentru Wohkadeh, cu osebire când porneau în altă 
direcţie. După amiază, convoiul se opri într-o vale rotundă, 
înconjurată de pereţi drepţi de stâncă. La mijlocul văii se 
ridica un munte singuratic, de formă alungită, ale cărui 
laturi înalte străluceau albe în lumina soarelui. Vârful 
semăna cu o broască ţestoasă. 

Un geolog şi-ar fi putut da seama că pe acel loc se afla 
odinioară un lac, al cărui mal forma înălțimile dimprejur. 
Vârful muntelui, care se înălța la mijlocul văii, fusese ca o 
insulă între ape. 

S-a dovedit, prin cercetări temeinice, că în era terţiară un 
mare număr de lacuri acopereau ţinuturile Americii de 
Nord. Aceste îngrămădiri de ape s-au retras, lacurile 
dinainte devenind văi, care erau acum morminte ale 
vietăţilor de odinioară. 

Aici se află fălci de hipopotam, resturi de rinoceri şi de 
broaşte țestoase. De asemenea, pot fi văzute schelete de 
porci rumegători, de cămile şi de tigri. Pot fi descoperite şi 
diferite specii de cai. 

Când indianul vede astfel de resturi străvechi, le priveşte 
cu respect. El nu-şi explică prezenţa acestor relicve, ci le 
priveşte ca pe ceva plin de mister şi de vrajă. 

Deci valea pe marginea căreia se opriseră călăreţii, fusese 
şi ea pe vremuri un lac. Sioucşii ogellalla îi lăsaseră un 
semn lui Wohkadeh ca să-l înştiinţeze c-au parcurs valea de- 
a curmezişul; dar Old Shatterhand, care acum se afla în 
fruntea lor, abătu calul la stânga, pentru a merge de-a 
lungul văii. 

— Aceasta-i călăuza drumului, zise Pitt, arătând un copac 
în al cărui trunchi era înfiptă o ramură străină. Asta-i 


semnul lăsat de ogellalla. De ce nu vrei să-l urmezi? 

Ştiu un drum mult mai bun, răspunse cel întrebat. De aici 
înainte cunosc bine regiunea. Muntele ăsta e, Pejaw- 
epoleh,, „Piscul Broaştei 'Ţestoase,, e muntele Ararat al 
indienilor. Cei din rasa roşie păstrează legenda unui potop. 
Indienii crow povestesc că din toţi oamenii a rămas o 
singură pereche. Marele Spirit a salvat-o, trimiţându-i o 
broască ţestoasă imensă. Amândoi urcară pe spinarea 
animalului şi rămaseră acolo, până ce apele începură să 
coboare. Muntele acesta e mai înalt decât toţi ceilalţi, de 
aceea s-a ridicat primul dintre ape. Broasca ţestoasă a 
ajuns pe această insulă şi tânăra pereche s-a dat jos de pe 
spinarea ei. Sufletul animalului s-a întors la Marele Spirit, 
însă capul i-a rămas acolo şi a împietrit pentru ca oamenii 
roşii să-şi aducă aminte de strămoşii lor. Acestea mi le-a 
spus „Sunka-şetsa,, „Marele Câine”, un războinic indian 
Crow, cu care am stat la un popas, acum câţiva ani, pe 
Muntele Broaştei Ţestoase. 

— Nu vrei să mergi pe drumul pe care au pornit sioucşii 
ogellallaşi? 

— Nu, ştiu unul pe care ajungem mai repede. Nu sunt 
multe căile spre Yellowstone. Se pare că ogellallaşii nu-l ştiu 
pe cel mai scurt. După direcţia în care au luat-o, se poate 
înţelege că merg spre Grand Canyon. De acolo pornesc 
spre Yellowstone, pentru ca, trecând podul peste fluviu, să 
ajungă la Munţii de Foc. Mormântul, unde trebuie sacrificat 
„Vânătorul de Urşi” şi prietenii săi, nu este chiar pe fluviul 
Yellowstone, ci pe Fluviul de Foc. Ca să ajungă acolo, 
sioucşii ogellallaşi fac un foarte mare înconjur, ocolesc vreo 
şaizeci de kilometri, iar ţinutul prin care trec e atât de 
anevoios, încât înaintează foarte puţin într-o zi. Drumul pe 
care merg eu o ia aproape în linie dreaptă. Ne duce la 
Fluviul Pelicanilor şi, după ce trecem de el şi de Muntele de 
Pucioasă, ne duce la izvoarele fluviului Yellowstone. De 
acolo căutăm râul Podurilor, lângă care găsim desigur 
urmele sioucşilor, apoi mergem spre izvorul de apă caldă, 


care se află lângă Fluviul de Foc. Drumul nostru, deşi e 
greu, nu e la fel de anevoios ca al ogellallaşilor şi vom 
ajunge la ţintă înaintea lor. 

Un pârâu, secat de mult, scobise adânc malul. Albia lui era 
extrem de îngustă şi vărsarea înăbuşită de plante, încât 
numai un ochi atent putea să o descopere. Old Shatterhand 
îşi porni calul într-acolo. După ce răzbătu prin mărăcini, 
îngrămădirea de plante nu mai fu un mare dezavantaj. Fără 
mare greutate, puteai merge pe cursul apei de odinioară, 
până ce scobitura pătrundea în aşa zisul „Undulating land”. 

Acest pământ era format din mici preerii, distanţate între 
ele de coline împădurite. Drumul le convenea războinicilor. 

Seara se opriră la o apă, care părea a aparţine de ţinutul 
Big Horn. Luând-o de-a lungul ei, ajunseră la un loc foarte 
potrivit pentru popas, aşa că deciseră să rămână acolo, deşi 
încă nu se înserase. Pârâul se lărgea într-o baltă mică şi 
puţin adâncă, pe malul căreia creştea iarbă. Baltă era plină 
de păstrăvi. Într-o parte, malul era abrupt, în cealaltă el era 
năpădit de copaci. Crengile căzute la pământ făceau să se 
creadă că acolo fusese o iarnă grea. Crengile formau un fel 
de întăritură în jurul locului, ceea ce îi asigura mai bine, şi 
pentru că lemnul era bun de foc, nu mai trebuia să umble 
după vreascuri. 

— Pescuit de păstrăvi! Strigă Dick Rotofeiul, sărind zglobiu 
de pe cal. Hm, hm, un adevărat ospăț! 

— Stai blând! Îl îndemnă Old Shatterhand. Trebuie să ne 
îngrijim să nu ne scape peştii. Aduceţi lemne! Să facem 
două gratii. 

După ce avură grijă de cai, ascuţiră rămurele şi le 
înfipseră îndesit, mai întâi la locul de scurgere al bălții, în 
solul moale al râului, aşa încât nici un peşte nu putea să 
treacă pe acolo. De cealaltă parte a eleşteului, la vreo 
douăzeci de paşi depărtare de capătul lacului, aşezară un 
obstacol asemănător. Peştii nu puteau scăpa nici pe acolo. 
Dick Rotofeiul începu să-şi descalţe cizmele mari. Îşi 
desfăcu brâul şi-l puse pe mal, lângă puşcă. 


— Măi, piticule, îi spuse Pitt Lunganului, mi se pare că vrei 
să te bagi în apă. 

— Fireşte! Asta e frumuseţea! 

— Lasă-i pe oamenii mai înalţi să facă treaba asta. Tu, cât 
eşti de mic, nici nu treci cu capul de pânza apei. 

— N-are nimic. Ştiu să înot. Lacul nu-i prea adânc. Are cel 
mult un metru, zise el. 

— "Ţi se pare. Când te uiţi spre fundul lui îţi dă iluzia că e 
mai puţin adânc decât în realitate. 

— Aiurea! Vino aici şi priveşte! Poţi vedea fiecare pietricică 
de pe fund şi ah! La dracu'! Brr! Îşi pierduse echilibrul, 
picase în apă cu capul! Înainte, în locul cel mai adânc. 
Grăsuţul vânător se duse la fund. Dar reapăru imediat. Era 
un înotător foarte bun şi nu-i strică o baie, dar, din păcate, 
avea pe el blana, care se udase. Pălăria cu boruri plutea pe 
apă ca o frunză de „Victoria regia”. 

— E o zi mare, râse Pitt. Domnilor, ia uitaţi-vă ce peşte 
avem de prins! E un peşte gras, ne-am hrăni toţi din el. 
Micul saxon se afla pe aproape. Se mai răfuia el cu Dick în 
domeniul ştiinţei, dar ţinea la el, fiindcă grasul era neamţ. 

— Vai! 'Ţipă el speriat şi alergă într-acolo. Ce s-a întâmplat, 
domnule Dick? De ce te-ai aruncat în lac? Eşti ud? 

— Până la piele, răspunse înotătorul Dick, hlizindu-se şi 
gâfâind. 

— Până la piele! O să tragi un guturai straşnic. Şi încă cu 
blana! leşi afară repede! Pălăria o pescuiesc eu cu o cracă. 
Luă o cracă lungă, pe care voia s-o folosească drept undiţă, 
dar undiţa era cam scurtă, astfel încât micul saxon se 
aplecă cât putu de tare. 

— Fii atent, îl sfătui Dick, ieşind din apă. Mai bine mi-o iau 
singur, şi aşa sunt ud. 

— Nu mai spune, zise Frank. Te înşeli dacă ai impresia că 
sunt aşa de fraier ca dumneata. Eu nu cad. Şi dacă pălăria 
se îndepărtează, atunci mă mai întind şi eu puţin şi ah, ah, 
ah! Dumnezeule, am căzut şi eu în băltoacă! 


— Căzuse în apă. Era atât de caraghios, că toţi albii 
râdeau. Indienii păreau serioşi, dar, în sinea lor, se distrau 
de întâmplare. 

— Ei, cine nu-i aşa de fraier ca mine? Întrebă Dick, râzând 
cu poftă., Frank se bălăcea cu o mutră nervoasă. 

— Ce e de râs? Ţipă el înot pentru a mă sacrifica pentru 
altul, pentru aproapele meu şi drept răsplată pentru 
bunăvoința mea, râdeţi de mine. O să vă ţin minte. 
Înţelegeţi? 

— Nu râd. Plâng! Nu vezi? 

— Taci! Nu mă las eu în bătaia voastră de joc. Ar merge 
cum ar merge, dar fracul meu, asta mă enervează cel mai 
tare! Şi pălăria mea de amazoana înoată alături de a 
dumitale, Castor şi Pilax, ca în mitologie. 

— Castor şi Polux se zice, îl corectă Dick. 

— Stai uşor! Polux! Ca pădurar am avut destui câini de 
vânătoare, ca să ştiu dacă se zice Polux sau Pilax. Nu-ţi 
permit să mă corectezi! Din bunăvoință voi pescui însă 
pălăriile. De fapt, pe a dumitale n-ar fi râu să o las acolo. N- 
ai merita să mă duc după ea. Lată, le-am luat. Mai întâi să 
stoarcem blana dumitale şi apoi „fracul meu. Din amândouă 
va curge o groază de apă. 

Cei doi înotători aveau atâta treabă cu hainele lor, că nu 
mai putură lua parte la pescuit. Acesta se derula foarte 
repede. Câţiva shoshoni intrară în apă la capătul lacului şi 
împinseră peştii din lac în pârâu. Pe ambele maluri alţi 
shoshoni stăteau aplecaţi, cu mâinile în apă, aşteptând 
peştii. Întoarcerea păstrăvilor fusese închisă, astfel încât 
indienii scoteau peştii îngrămădiţi şi îi aruncau pe uscat în 
câteva minute, pescuitul se terminase. 

Apoi supară nişte gropi adânci şi le umplură cu pietre. 
Peştii curăţaţi fură puşi pe pietre şi acoperiţi cu altele, pe 
care fu aţâţat focul. După o vreme, când îndepărtară 
cenuşa, păstrăvii se înăbuşiseră în sucul lor, între pietrele 
fierbinţi, şi se făcuseră atât de fragezi, încât cădea carnea 
de pe ei când o atingeai. 


După ce mâncară, îşi aduseră caii mai aproape şi puseră 
oameni de pază în fiecare dintre cele patru puncte 
cardinale. Pentru că ardeau mai multe focuri, oamenii se 
adunaseră în jurul lor, aşa cum voiseră. Albii erau la un loc. 
Old Shatterhand, Dick Rotofeiul şi micul Frank erau nemți. 
Pitt Lunganul învățase de la prietenul său atâta germană, 
că, chiar dacă nu putea vorbi, înţelegea cât de cât. Fiul 
„Vânătorului de Urşi” cunoştea limba, aşa că o putea folosi 
aici la focul de popas. Până şi Bob pricepea câte ceva. Aşa 
cum se putea aştepta, veni vorba despre curajul lui Martin 
Baumann de a înfrunta ursul. Îl lăudară din tot sufletul şi 
Hobble Frank zise: 

— Aşa e! A fost grozav, dar nu e singurul care se poate 
lăuda cu o asemenea aventură. Nici ursul meu n-a fost de 
carton. 

— Cum? Îl întrebă Dick, şi dumneata te-ai luptat cu ursul? 

— Şi cum încă! Eu cu el şi el cu mine! 

— Povesteşte-ne. Nu vrei? 

Ba da! Tuşi scurt şi începu. Nu mă aflam de multă vreme 
în Statele Unite, adică eram încă nepriceput în ce priveşte 
lucrurile de pe aici. Asta nu înseamnă cu eram neinstruit. 
Ştiam foarte multe, dar vă daţi şi voi seama că, dacă n-ai 
văzut şi n-ai trăit, cunoaşterea e incompletă. Spre pildă, un 
bancher, chiar foarte deştept, nu poate cânta la oboi, la fel 
cum un profesor savant de astronomie experimentală fără 
învăţătură, nu poate deveni acar. Spun aceste lucruri 
pentru a mă apăra. Întâmplarea a avut loc în Colorado, 
aproape de Arkansas. Învârtisem diferite afaceri şi 
adunasem ceva bani în câteva oraşe. Voiam să încep să fac 
comerţ în Vest, aşa că o luai într-acolo. Treaba mergea atât 
de bine, încât, ajuns în ţinutul Fort Lion, aproape de 
Arkansas, vândusem tot. Până şi cântarul. Eram pe cal, cu 
puşca în mână şi cu buzunarul doldora de bani. Mă hotărâi 
să fac o plimbare de plăcere prin ţinut. În acea vreme aş fi 
vrut tare mult să ajung un om vestit al Vestului. 

— Cum eşti, de altfel, zise Dick. 


— Nu întru totul. Dar mă gândesc că atunci când vom 
începe lupta cu sioucşii, n-o să stau în spatele frontului, ca 
Hannibal la Waterloo şi poate astfel îmi voi câştiga 
renumele. Dar să continuăm! Pe vremea aceea Colorado 
era cunoscut de puţină vreme. Se găsiseră terenuri aurifere 
şi veneau şi căutătorii de aur din est, cu gloata. Coloniştii 
adevăraţi erau puţini. Nu mică îmi fu mirarea, când, în 
drumul meu, mă aflai dintr-o dată în faţa unei ferme. Ea era 
formată dintr-o casă mică, alături de care am văzut ogoare 
îngrijite şi locuri de păşune. Ferma se afla pe malul unui 
râu, în apropierea căruia se găseau şi câteva petice de 
pădure. Erau mai ales arţari şi tocmai mă miram eu foarte 
tare, pentru că am văzut în partea de jos a fiecărui trunchi 
de copac înfiptă o ţeava, prin care picura ceva dulce într-un 
butoiaş. Era primăvară, timpul cel mai potrivit pentru 
prepararea zahărului. Aproape de casă om văzut şi nişte 
puţini mari de lemn, pline cu sevă, din care partea de apă 
trebuia să se evaporeze. Este importantă descrierea 
acestor împrejurări, fiindcă ele au jucat în aventura mea un 
rol foarte important. 

— Desigur că ferma nu aparţinea unui american, spuse 
Old Shatterhand. Asta pentru că, orice american cu scaun 
la cap, ar fi preferat să plece în căutarea aurului, decât să 
muncească tihnit şi fără sorţi de îmbogăţire rapidă la o 
fermă. 

— Aşa e! Stăpânul locului era venit tocmai din Norvegia şi 
el m-a primit în ferma lui cu mare bunăvoință. Alături de el, 
acolo mai trăiau şi femeia lui, cum şi cei doi băieţi şi o fată 
pe care îi avea cu ea. M-a poftit să stau acolo cât doresc. Am 
primit bucuros şi ajutam după puterile mele la treburile 
gospodăriei. Fiind îndatoritor şi chibzuit, am câştigat 
repede încrederea acestor oameni, într-atât încât nu o dată 
am rămas la fermă singur, singurel. Într-o astfel de 
împrejurare, când în vecinătate trebuia să aibă loc o 
sărbătoare prilejuită de inaugurarea unei case ridicată de 
nişte prieteni de-ai lor şi întreaga familie voia să participe la 


asta, am rămas din nou singur acasă, ca majordom, 
responsabil cu vegherea siguranţei statistice a fermei. Deci, 
ei au plecat şi eu am rămas de capul meu. Să mai spun că 
acolo îl numeai vecin pe acela până la care făceai cel puţin o 
jumătate de zi de mers călare. Cam la asemenea distanţă se 
afla şi fermă la care plecaseră bunele mele gazde 
norvegiene, astfel că întoarcerea lor nu se putea întâmpla 
mai repede de două zile. 

— Multă încredere ţi-au acordat, îl înţepă Dick. 

— Adică, cum? Crezi cumva că mi-ar fi trecut prin cap 
ideea de a devasta ferma? Sau semăn eu cumva a pungaş? 

— Nu, păi nu e vorba de asta. Mă gândeam la altceva. 
Atunci, ca şi acum, ţinutul acela era cutreierat de tot felul 
de haimanale. Ce ai fi putut să faci singur împotriva unei 
asemenea cete? Dacă dădeai nas în nas cu astfel de oameni, 
treburile nu se terminau uşor. 

— Ei, hai, lasă! Acuma să vă mai spun că în faţa casei era 
un nuc înalt. Trunchiul lui fusese jupuit până sus de coajă, 
pe care norvegianul o întrebuinţase la vopsit. Lemnul 
rămăsese neted şi seva scursă îl făcuse tare alunecos, astfel 
încât se cerea cuiva o mare dibăcie ca să se poată urca în 
el. 

— Nu voia nimeni aşa ceva, zise Pitt. 

De vrut, nu voia nimeni. Dar pot apărea lucruri nebănuite, 
când până şi cel mai nobil om poate fi împins la aceasta. În 
scurt timp, vei putea constata această lege a naturii. Şi ca 
să revenim, eram aşa - dar singur de tot la fermă şi mă 
gândeam cum să-mi îndulcesc ceasurile lungi de 
singurătate. Aflasem! În casă căzuse huma dintre 
trunchiurile de copac din care erau făcuţi pereţii şi 
umplutura se sfărâmase. Trebuia reparată şi pentru 
aceasta norvegianul făcuse o groapă cu humă la colţul 
casei. Era lungă de patru coţi şi lată de vreo trei şi plină. 
Încântat de ideea care-mi venise, voiam s-o iau după colţ, 
când ce-mi văzură ochii? 

— Ursul, răspunse Dick. 


— Da, un urs, care plecase din culcuşul său din Munţii 
Raton, pentru a mai vedea oameni şi locuri, la fel ca mine. 
Prezenţa lui însă nu era pe gustul meu. Afurisitul de animal 
se uita la mine dispreţuitor, aşa că, speriat, făcui o săritură 
pe care, v-o jur cu mâna pe inimă, n-aş mai putea-o repeta. 
Cu aceeaşi repeziciune, ursul veni spre mine. Graba mi-a 
fost stimulată, aşa că mă repezii spre nuc, îl cuprinsei în 
braţe şi începui să mă urc cu mare viteză. Nici nu poţi bănui 
ce poate face omul într-o asemenea situaţie. 

— Erai un bun căţărător? Întrebă Dick. 

— N-aş putea spune. Dar când ai ursul în spate, nu te- 
ntrebi dacă sănătatea îţi permite să te caţeri, ci începi să te 
sui cu o reală pasiune, asemeni mie. Din păcate, trunchiul 
era prea lucios. N-am reuşit să ajung până la crengi, şi ca 
să rămân agăţat era de-a dreptul îngrozitor. 

— Vai, te aflai în mare primejdie. Şi n-aveai arme. Dar 
ursul ce făcea? 

— Ceva la care ar fi putut renunţa, dacă s-ar fi gândit 
puţin. Se căţăra după mine. 

— Din fericire nu era un urs cenuşiu. 

— Asta-i bună, pentru mine ursul era urs. M-am agăţat cu 
putere şi m-am uitat în jos. Lângă trunchi animalul se 
ridicase în două picioare şi se căţăra încet şi liniştit. Părea 
că se simte grozav, căci mormăia de mulţumire, asemeni 
unui motan care toarce, numai că ceva mai tare. Mie însă 
îmi tremură tot corpul de sforţarea pe care o făceam pentru 
a mă putea ţine. Ursul se tot apropia. Dar nu cred că aş mai 
fi putut rezista multă vreme agăţat. Trebuia să urc mai sus. 
Fiind însă obosit, am desfăcut numai o mână încercând să 
mă salt pe o creangă, şi mi-am pierdut sprijinul. Dintr-o 
dată m-am prăvălit: am încercat eu să mă prind de ceva, 
dar puterea de atracţie a tatălui nostru pământul nu m-a 
lăsat de fel în pace. Aşa că n-am putut scoate decât un oftat 
adânc şi am alunecat de-a lungul trunchiului, cu puterea 
unui ciocan greu, cazând drept în capul ursului, care, 


nemaiavând nici el ce să facă, a alunecat cu mine în jos, iar 
eu m-am rostogolit pe pământ o dată cu el. 

Omuleţul cel şchiop era atât de însufleţit de povestea lui, o 
trăia cu atâta patimă, încât ascultătorii lui erau numai 
urechi; dar felul în care a ştiut Hobble-Frank să rezolve 
problema cu ursul îi făcu pe toţi să izbucnească într-un râs 
zgomotos. 

— Da, râdeţi! Bombăni el. Dar eu atunci n-aveam de loc 
poftă de râs. Mă lovisem. Cam rău şi mă julisem peste tot. 
Eram buimăcit, aşa că timp de câteva secunde nu m-am 
gândit decât să mă scol de jos. 

— Şi ursul? Întrebă Dick. 

— Păi, ursul şedea şi el liniştit sub mine, după cum eu, 
lipsit de grai din cauza şocului, stăteam peste el. Apoi, 
deodată, s-a smucit şi asta m-a trezit la facultăţile mele. Aşa 
că am sărit în sus şi am luat-o la fugă, cu ursul după mine. 
Nu ştiu dacă fugea de spaimă, la fel ca mine, ori din dorinţa 
de a consolida relaţiile pe care de câtăva vreme le 
stabilisem amândoi. De fapt, eu voiam să ajung la uşă şi să 
mă încui în casă. Însă nu aveam destul timp pentru asta. 
Ursul era tare aproape de mine. Frică îmi dădea aripi şi 
zburăm cu viteza rândunicii. Parcă mi se dublase, ce zic eu, 
ba chiar împătrise lungimea picioarelor! Aşa că m-am 
repezit glonţ după colţul casei şi am căzut drept în groapa 
cu humă, trezindu-mă deodată cufundat până la subţiori în 
noroi. Uitasem de toate, de cer, de pământ, de Europa, de 
America, de toată ştiinţa mea şi de humă, de tot, ce mai! 
Şedeam în groapă ca lopata în aluatul de pâine, când auzii 
lângă mine un pleoscăit puternic şi m-am trezit dintr-o dată 
stropit până peste cap. Faţa mi-era toată plină de noroi, 
numai ochiul drept scăpase. Cu el l-am văzut alături pe urs, 
care, uşuratic din fire şi drăgăstos, sărise după mine. 1 se 
vedea numai capul, întocmai ca şi mie. Timp de trei 
secunde, cel mult patru, ne-am uitat unul la altul, apoi el se 
întoarse la stânga, iar eu la dreapta, fiecare având intenţia 
lăudabilă de a se duce într-alt loc, mai plăcut. Fiind mai 


descurcăreţ, el a ieşit din groapă mai uşor decât mine. Mi- 
era teamă că, o dată ieşit, să nu rămână locului că să mă 
aştepte şi pe mine; dar de abia pusese labele pe pământ că 
a şi şters-o în direcţia din care venise, cotind-o după colţ, 
fără să mă învrednicească măcar cu o privire. „Rămâi cu 
bine, bestie tălâmbă!” i-am urât în gând. 

— În toiul povestirii. Hobble-Frank se ridicase în picioare, 
gesticulând în aşa fel, încât ascultătorii râdeau cum nu mai 
râsese nimeni în aceste ţinuturi îndepărtate. Când unul se 
apleca înroşit la faţă şi ţinându-se de burtă, altul începea să 
râdă şi mai tare decât cel dinainte. 

— Zău dacă întâmplarea asta nu merită ţinută minte, zise 
Old Shatterhand, iar ceea ce este mai frumos e că totul s-a 
petrecut fără nici o primejdie. Dumneata ţi-ai salvat pielea, 
iar ursul blana! 

— Ursul? Începu din nou Frank. Oho! Păi staţi că n-am 
terminat. După ce ursul a şters-o după colţ, am auzit un 
zgomot ca şi cum s-ar fi răsturnat un dulap. N-am căutat să 
văd ce e, fiindcă eram ocupat să ies din groapă. Mă 
chinuiam şi asudasem din greu, căci huma era vâscoasă, 
drept care m-am văzut silit să-i las zălog pentru eliberare 
cizmele mele. Înainte de toate, trebuia să-mi curăţ faţa. 
Pentru asta m-am dus îndată în spatele casei, unde curgea o 
gârlă căreia i-am încredinţat tot ceea ce se lipise pe mine. 
Apoi am pornit să văd încotro apucase ursul. Ştrengarul 
încă nu plecase. Se aşezase sub copaci şi se lingea de zor. 

— De humă?! Ei, aş! Spuse neîncrezător Dick. După cât 
cunosc eu obiceiurile acestui animal, ar fi trebuit să intre ca 
şi tine de îndată în apă, ca să se spele. 

Asta nu i-a trecut prin cap, deşi era mai deştept decât 
dumneata, domnule Pfefferkorn! E ştiut că ursului îi plac 
dulciurile şi v-am vorbit mai înainte despre nişte puţini de 
lemn pline cu sevă dulce. Ursul era atât de nefericit din 
cauza întâmplării cu groapa de humă, încât primul lui gând 
a fost s-o şteargă cât mai departe şi cât mai repede cu 
putinţă. Grăbit cum era, dăduse peste o astfel de putină şi o 


răsturnase peste el. Sucul dulce l-a făcut pe urs să uite şi de 
căderea din pom şi de căderea în groapa cu humă, şi de 
mine. În loc să ţină seama de cuvintele mele de rămas bun, 
se aşezase tihnit sub copac, ca să lingă dulceaţa amestecată 
cu noroi. Era aşa de cufundat în această ocupaţie plăcută, 
că nu m-a văzut când m-am furişat pe lângă perete şi am 
zbughit-o în casă. Acum eram în siguranţă. Am luat puşca 
din cui. Deoarece ursul şedea pe labele dinapoi, eu puteam 
ochi cât pofteam. N-aveam cum să greşesc ţinta. Glontele a 
lovit animalul tocmai în locul acela în care, după spusa 
poeţilor, stau cele mai duioase sentimente, adică drept în 
inimă. Ursul tresări, se întinse, dădu de câteva ori din 
labele dinainte, apoi se prăbuşi. Încetase de a mai exista ca 
fiinţă din cauza uşurinţei sale şi din cauza lăcomiei. 

— Hm! Hm! Făcu Old Shatterhand. Un urs cenuşiu nu se 
poate căţăra. Ce fel de culoare avea ursul dumitale? 

— Avea blana neagră. 

— Şi botul? 

— Era galben. 

— Atunci era un urs spălător, care e cu totul inofensiv. N- 
aveai de ce să te sperii. 

— Oh! Dar se vedea ce poftă de carne de om avea. 

— ȚŢi s-o fi părut. Specia asta de urs mănâncă mai bucuros 
fructe decât carne. Fuge şi dacă îl iei la pumni. 

— Da, aşa eşti dumneata! Poţi dobori omul cu pumnul, cum 
te arată şi numele. Eu sunt mai delicat şi fără armă nu mă 
pot descurca. Dar, ia stai! Ce fuge acolo! 

Cum am mai spus, în timp ce povestea, se ridicase de a 
locul său. În spatele lui erau câteva stânci sfărâmate pe 
care se căţărase vorbind. Mişcările lui speriaseră un animal 
mititel care stătuse ascuns sub pietre. Acesta ieşi afară, 
ţâşni ca un fulger şi se vâri în scorbura unui copac din 
apropiere. Mişcările animalului au fost aşa de repezi, încât 
ei n-au putut vedea cărei specii îi aparţine. Cineva 
rămăsese totuşi ca electrizat de această apariţie: Bob. Sări 


în sus, alergă spre scorbura în care animalul dispăruse şi 
începu să strige: 

— Un animal, un animal alergat aici, ascuns în gaură! Bob 
vrut scoţi animal din copac afară. 

— Bagă de seamă, îl sfătui Old Shatterhand. Nici nu ştii ce 
fel de animal a fost! 

— Oh, fost animal mic! Şi arătă cu două degete lungimea 
animalului. 

— Un animal mic, uneori, poate fi mai primejdios decât 
unul mare. 

— Oposum nu primejdios. 

— Ai văzut tu că era oposum? 

— Da, da, dom' Bob văzut bine oposum. Este gras, foarte 
gras, şi friptură foarte gustos, oh, foarte gustos! 

Plescăia din limbă şi îşi lingea buzele, ca şi cum ar fi avut 
friptura dinainte. 

— Cred că te înşeli. Oposumul nu e aşa sprinten cum era 
acest mic animal. 

— Şi oposum fuge iute. De ce dom' Shatterhand nu lasă la 
Bob friptura bună? 

— Bine, dacă eşti aşa de sigur că nu te înşeli, fă cum vrei. 
Dar să-ţi mănânci friptura fără noi! 

— Foarte bucuros mâncat singur. Bob nu dat la nimeni 
carne la oposum. Mănânci friptura singur, el singur. Acum, 
atenţie! Acum eu scoate oposum din gaură. 

Zicând acestea, îşi suflecă mâneca dreaptă. 

— Nu aşa! Îl opri Old Shatterhand. S-apuci animalul cu 
stângă, iar cu dreapta să iei cuțitul, îndată ce l-ai prins, îl 
tragi afară, ţinându-l bine ca să nu-ţi fugă, iar cu dreapta îi 
tai beregata. 

— Frumos! Asta foarte frumos! Aşa face dom' Bob, căci el 
eşti vestit vânător şi mare om în Vest. 

Îşi suflecă deci mâneca stângă, apucă cu dreapta cuțitul şi 
scormoni în gaură, mai întâi cu băgare de seamă, dar, 
nedând peste nimic, vâri braţul şi mai adânc. Deodată lăsă 


cuțitul din mână, ţipă cât putu, se strâmbă groaznic, în timp 
ce braţul drept, rămas liber, i se mişca spasmodic prin aer. 

— Aoleu, aoleu! Se văita. Doare, doare tare! 

— Ce este? Ai prins animalul? 

— Nu, nu! Animal prins la dom! Bob. 

— Vai de mine! 

— Apucat tare la mâna mea! 

— Trage-o repede afară! 

— Nu pot, doare rău! 

— Păi doar n-o să rămâi aşa! Hai scoate-o afară, chiar dacă 
animalul nu vrea să-ţi dea drumul. Şi când îl tragi afară, 
apucă-l bine şi cu dreapta, ţine-l strâns până când îl omor 
eu! 

Old Shatterhand îşi scoase de la brâu cuțitul şi se apropie 
de pom. Negrul îşi scotea încet braţul din scorbură, 
strângând din dinţi de durere. Animalul tot nu-i dădea 
drumul deşi se lăsă tras până la gura scorburii. Bob smuci, 
iar animalul ieşi afară, rămânând atârnat cu dinţii de mâna 
lui. Îl apucă strâns cu dreapta, aşteptând ca Old 
Shatterhand să se folosească de cuţit. Dar în loc să facă 
acest lucru, Old Shatterhand se trase iute înapoi, strigând: 

— Un sconcs, un sconcs! La o parte, fugiţi! 

— Sconcsul este un mamifer lung de vreo patruzeci de 
centimetri, care arată ca un jder, are ca şi el o coadă lungă, 
păroasă; blana îi este neagră, cu două dungi albe pe 
spinare. Se hrăneşte cu ouă şi mici vietăţi. Pleacă după 
pradă numai noaptea, iar ziua stă ascuns prin găuri sau 
scorburile copacilor. 

Acest animal îşi merită numele latinesc, Mephitis, căci are 
sub coadă o glandă, care aruncă un lichid galben-unsuros, 
cu un miros rău, pătrunzător de câte ori e atacat şi vrea să 
se apere. Mirosul e îngrozitor şi rămâne în haine mai multe 
luni. Deoarece sconcsul poate stropi pe duşman cu acest 
lichid mepbhitic de la o distanţă destul de mare, oricine 
cunoaşte acest animal, nu se apropie de el, căci cel care a 


fost atins de lichidul său, poate fi exclus din orice adunare 
omenească, timp de săptămâni întregi. 

Aşadar, Bob, în loc de oposum, prinsese un astfel de 
animal. Toţi bărbaţii săriseră de la locurile lor şi o luaseră la 
fugă. 

— Aruncă-l repede, repede! Strigă negrului Dick. 

— Dom' Bob nu poate aruncat, se tânguia negrul. Apucat 
cu dinţii de mână şi... oh, au... au, oh! Ai, să se ducă la 
dracu'! Acuma stropit pe dom' Bob. Aoleu, mor! Cum pute 
dom' Bob! Nu pot sufere! Nimeni nu poate sufere! Bob 
trebuie moare! Jos, jos animal puturos! 

Voia să-l scuture de pe mână, dar sconcsul se încleştase 
aşa de tare cu dinţii, că osteneala lui era zadarnică. 

— Stai! Dat eu jos la tine acum! Omorât, căsăpit! Of, tu, 
putoare! 

Ridică mâna stingă şi-l plesni pe animal cu un pumn în cap. 
Această lovitură buimăci sconcsul, care însă îşi înfipse şi 
mai adânc dinţii în mâna negrului. Urlând de durere, acesta 
îşi luă cuțitul de jos şi îi tăie gâtul nefericitei vietăţi. 

— Aşa! Acuma dom' Bob biruit. Lui nu frică nici de urs, nici 
de nimica. Putut venit toţi să vadă cum eu ucis un animal 
sălbatic! Strigă negrul. 

Dar tovarăşii săi se fereau să se apropie. Atât animalul, cât 
şi negrul, răspândeau un miros aşa de îngrozitor, că toţi se 
ţineau cu mâna de nas, deşi se aflau la mare distanţă. 

— De ce nu venit? Întrebă negrul. De ce nu felicitaţi la 
dom' Bob de victorie? 

— Băiete, eşti nebun! Îi strigă Dick. Cine se mai poate 
apropia de tine? Miroşi mai rău decât ciuma. 

— Da, recunoscut, dom' Bob miroase foarte urât. Asta 
vede şi el. Cine poate sufere aşa miros! Şi se strâmbă 
îngrozitor. 

— Aruncă cât mai departe dihania, îl îndemnă Old 
Shatterhand. 

Bob încercă să se supună acestui îndemn, dar nu reuşi. 


— Dinţi adânc în mâna la dom' Bob. Eu nu poate desface 
gura la animal! 

Văitându-se, trăgea sconcsul de cap, dar degeaba. 

— La draci! Strigă el mânios. Sconcs nu poate atârne toată 
viaţa la mâna lui dom' Bob. Nu e nimeni om bun, om milos, 
să ajute la biet. De el? 

Îl înduplecă în cele din urmă pe Hobble-Frank, care se 
apropie de el foarte încet, şi îi zise: 

— Ascultă, dragă Bob, am să încerc. Nu miroşi deloc pe 
placul meu, dar mila mea nu are margini. Îţi pun numai 
condiţia să nu cumva să mă atingi! 

— Dom' Bob nu atins la dom' Frank, îl asigură negrul. 

— Bine. Să nu faci asta, că altfel o să mirosim amândoi şi 
vreau să-ţi las numai ţie această cinste. 

— Dom' Frank să vină numai! Bob multă băgare de seamă. 

— Era într-adevăr un fel de eroism din partea micului 
saxon să se apropie de negru. Dacă numai puţin s-ar fi atins 
de Bob într-un loc stropit de lichid, urma să împărtăşească 
şi el netrebnica soartă a celui păţit. Cu cât se apropia mai 
mult, cu atât îi era mai greu să respire mirosul respingător. 
Bietul Frank aproape că nu mai trăgea aer în piept. Dădu 
dovadă însă de o mare răbdare. 

— Acum întinde braţul la mine, măi Bob! Îi porunci el 
negrului. Nu pot să vin chiar aşa de aproape de tine. 

Bob se supuse şi îi întinse micului saxon mâna de care 
animalul stătea încleştat. Desfăcu cu o mare greutate botul 
sconcsului şi se trase cu iuţeală înapoi. Îl luase cu ameţeală 
din cauza groaznicului miros răspândit atât de animal, cât 
şi de negru. Acesta din urmă era bucuros că a scăpat cu 
bine. Mâna îi sângera, dar fără să ţină socoteală de asta, el 
strigă victorios: 

— Acuma arătat dom' Bob cât curaj avut! Acum putut 
crezut toţi la el că el fost fără frică? 

Spunând acestea Bob se îndreptă către prietenii săi. Însă 
Old Shatterhand îşi luă puşca, o îndreaptă spre pieptul lui şi 
li zise: 


— Stai pe loc, că te împuşc! 

— Oh, doamne, de ce vrut împuşti pe sărac bunul Bob? 

— Lasă vorbă. Du-te repede acolo, lângă apă, cât mai 
departe de noi, şi aruncă toate hainele de pe tine. 

— Aruncat hainele? Să dea dom' Bob la apă aşa frumoasă 
haină de stambă şi pantaloni şi vestă? 

— Toate, toate! Pe urmă vii înapoi şi intri în lac şi stai în 
apă până la gât. Hai mai repede! Cu cât întârzii, cu atât mai 
multă vreme o să puţi. 

— Mare nenorocire! Of, hainele mele frumoase! Dom' Bob 
spală la ele bine până plecat miros! 

— Nu, Bob să facă bine să mă asculte, altfel îl împuşc ca pe 
un şoarece. Hai! Vezi că trag! Unu... doi... tr... 

— Nu, nu omorât! Dom' Bob plecat, plecat repede! 
Dispăru în grabă în bezna nopţii. Fireşte că ameninţarea 
lui Old Shatterhand nu fusese serioasă; era însă cel mai bun 
mijloc de a-l face pe negru să asculte. Acesta reveni curând 
gol şi intră în apa rece a lacului. I se întinse drept săpun un 
amestec din grăsime de urs şi cenuşă de la marginea 

focului. 

— Ce păcat de grăsimea asta frumoasă de urs! Se văicărea 
negrul. Cu ea putut unge dom' Bob părul şi făcut bucle 
frumoase. Dom' Bob fin gentelman şi nu negru da tot, 
fiindcă el poate împletit părul lung, aşa, lung! 

— Spală-te! Râse Dick. Nu te mai gândi la frumuseţea ta, 
ci mai bine la nasurile noastre! 

Cu toate că-şi aruncase hainele şi cu toate că şedea în apă, 
chiar şi numai creştetul bietului negru tot mai răspândea 
un miros îngrozitor. 

— Dar, întrebă negrul, cât vreme stat aici dom! Bob şi 
spălat la el? 

— Tot timpul cât mai poposim aici, adică până mâine 
dimineaţă. 

— Asta dom' Bob nu poate. 

— Ar trebui să poţi. Mă întreb dacă păstrăvii, citi or mai fi 
rămaşi în viaţă, pot să te sufere. Nu ştiu dacă peştii au 


simţul mirosului; în caz că îl au, vizita ta nu poate să le facă 
plăcere. 

— Când primit voie dom' Bob să luat hainele şi să spele la 
ele? 

— Niciodată. Rămân acolo unde le-ai aruncat. Nu mai poţi 
să le îmbraci. 

— Of, of... Şi acum cu ce îmbrăcat sărac biet Bob? 

— Fără îndoială asta este o problemă. Nu prea văd pe 
nimeni să-ţi poată da ceva de îmbrăcat. N-ai decât să te 
acoperi cu blano ursului pe care l-a ucis astăzi Martin. 
Poate că mai încolo, prin munţi, să dăm peste locuinţa 
vreunui croitor la care să-ţi croieşti ciorapi şi pardesiu. 
Până om da însă de el, asta el în orice caz, ai să mergi în 
coada convoiului nostru, căci cel puţin timp de opt zile, dacă 
nu şi mai mult, n-ai ce căuta pe lângă noi. Aşa că spală-te, 
spală-te de zor! Cu cât te freci mai mult, cu atât se duce 
mirosul mai repede şi te putem primi iarăşi între noi. 

Auzind acestea, Bob se linişti întrucâtva şi începu să se 
frece cu toată puterea. Numai capul îi răsărea deasupra 
apei, dar merita să fie văzut, fie şi doar pentru aprigele 
strâmbături şi înjurături strecurate printre dinţi. 

CAPITOLUL IX. 

CEL FĂRĂ NUME. 

În tot acest răstimp, ceilalţi se întoarseră la foc, Fireşte că, 
la început, întâmplarea tragi-comică de mai sus a fost 
obiectul de discuţie al tuturor. Apoi îl rugară pe lunganul 
Pitt să le povestească vreuna din păţaniile sale. El le împlini 
dorinţa, povestindu-le o întâlnire cu vestitul Old Wabble, 
cunoscut meşter al trasului cu puşca. După ce povesti 
câteva isprăvi ale acestuia, adăugă: 

— Dar mai sunt ţintaşi ca el. Cunosc doi care nu pot fi 
întrecuţi de nimeni. Winnetou şi Old Shatterhand. Vă rog, 
domnule, se adresă el acestuia din urmă, nu vreţi să ne 
povestiţi una din aventurile dumneavoastră? 

Acesta nu răspunse îndată. Trase aer adânc în piept, fără 
să scoată un cuvânt, ca şi când ar fi voit să vadă dacă nu 


miroase ceva. 

— Da, ştrengarul de colo din lac tot mai pute, zise Dick. 

— Oh, nu din cauza lui am făcut asta, răspunse Old 
Shatterhand, îndreptând în acelaşi timp o privire 
iscoditoare către calul său, care încetase să mai pască şi 
fornăia uşor. 

— Ai simţit ceva? Îl întrebe Pitt. 

— Nu. 

— Dar Old Shatterhand se întoarse spre Winnetou 
spunându-i cu jumătate de glas: 

— Teschi-ini! Aceasta însemna: „la seama!” Ceilalţi, 
neştiind limba apaşilor, n-au înţeles ce spune. La rândul lui, 
Winnetou dădu uşor din cap, semn că a înţeles şi-şi trase 
prevăzător puşca lângă el. Calul lui Old Shatterhand 
întoarse neliniştit capul înspre foc, unde se afla stăpânul 
său. 

— Iş-heş-mi! Îi strigă acesta şi îndată animalul se culcă jos 
în iarbă, ca şi când nu sar fi întâmplat nimic. Dar Dick văzu 
totuşi îngrijorarea de care fusese cuprins Old Shatterhand 
şi îl întrebă: 

— Ce se întâmplă, domnule? A simţit ceva calul dumitale? 

— Nu. Îl supără mirosul negrului, răspunse cel întrebat. 

— Dar văd că şi dumneata şi Winnetou aţi pus mâna pe 
arme! 

— Tocmai voiam să vă explic cum se trage de la şold. Sigur 
că aţi auzit despre asta. 

— Fireşte! 

Deşi se vorbea în engleză, Hobble-Frank i se adresă lui Old 
Shatterhand în dialectul lui saxon: 

— Domnule, ai întrebuințat o expresie greşită. 

— Cum aşa? 

— Nu se zice împuşcătura de la şold, ci de la coapsă. Cel 
care devine posesorul unui glonţ tras printr-o astfel de 
împuşcătură, merge aplecat înainte şi şchiopătând, căci 
grozav îl dor şalele şi şoldurile de la ea. Chiar dacă îl dor şi 


şoldurile, vreau să vă spun că expresia „îimpuşcătură de la 
şold” este falsă din punct de vedere ortografico-medical. 

— Old Shatterhand nu lăsă să se vadă că, în timp ce 
vorbea, el şi Winnetou cercetau cu un ochi ager marginea 
pădurii de dincolo de pârâu şi de lac, scormonind parcă 
întunericul. Îşi trăsese pălăria peste ochi, aşa încât privirea- 
i iscoditoare nu putea fi observată nici chiar de tovarăşii săi. 

— Dragă Frank, dumneata te referi la împuşcătura în 
fund, dar nu despre asta era vorba. 

— Ah, nu? Dar de care? 

— Despre împuşcătura de la şold, cum spuneam. Vreau să 
spun că asta nu se face cu puşca ţinută ca de obicei, ci 
ridicată numai până la şold. 

— Dar nu poţi ochi! 

— Fireşte că e mai greu să ajungi la o astfel de 
deprindere. Sunt mulţi oameni din Vest care se pot mândri 
că nu şi-au greşit vreodată ţinta, dar la o astfel de probă nu 
prea nimeresc. 

— Păi, de ce s-a inventat o astfel de împuşcătură, când poţi 
ţinti nestingherit cu siguranţa că nu tragi pe alături? 

— Sunt împrejurări în care, dacă nu ai această 
îndemânare, eşti pierdut. Acest fel de împuşcătură se 
recomandă numai când stai jos sau culcat, pentru ca 
adversarul să nu-şi dea seama că ai de gând să tragi. 
Închipuieşteţi numai că pe aproape ar fi nişte indieni care 
au de gând să ne atace. Mai întâi îşi vor trimite încoace 
iscoadele, care se furişează în preajma noastră, voind să 
afle câţi suntem şi cum suntem înarmaţi. 

— Dar, în principiu, iscoadele astea ar trebui să fie 
descoperite de cei pe care noi i-am pus de pază, interveni 
din nou Frank. 

— Nu se întâmpla întotdeauna astfel. Bunăoară, eu m-am 
strecurat până în cortul lui Oihtka-petay, deşi el pusese 
paznic, iar terenul era o câmpie acoperită cu iarbă, unde nu 
aveai cum să te ascunzi. Aici însă sunt de jur împrejur 
copaci, care înlesnesc mult furişarea. Dar, mai departe! 


Iscoadele s-au strecurat pe lângă posturile noastre Ele se 
află la marginea pădurii, în dosul sau printre crengile 
îngrămădite de furtună şi ne observă. Dacă reuşesc să se 
întoarcă la ai lor, suntem pierduţi. Suntem atacați pe 
neaşteptate şi nimiciţi. Cel mai bun lucru este să le facem 
pe iscoade nevătămătoare... 

— Să-i împuşcăm? 

— Da! Eu sunt pentru înlăturarea vărsării de sânge, dar 
într-un astfel de caz, ar însemna o sinucidere să vrei să-l 
cruţi pe duşman. Trebuie să-i trimiţi un glonte 

— Tkih-akan. Sunt aproape - şopti căpetenia apaşilor 

— Tesi-şi tkih, îi văd, răspunse Old Shatterhand. 

— Naki Doi. 

— Ha-oh. Da! 

— Şi-ntsage, ni akaya tayassi. I-al tu pe ăla, eu îliau pe 
acesta. 

Apaşul lăsă mâna să-i alunece pe lângă corp. 

— Spuneţi-ne domnule, ce secrete aveţi amândoi? Întrebă 
lunganul Pitt 

— Nimic neobişnuit. Îi spuneam căpeteniei apaşilor să mă 
ajute să vă explic cum e cu împuşcătura asta de la şold. 

Ei, în principiu, eu o cunosc. Dar nu mi-a reuşit niciodată, 
oricât m-am străduit. Şi ca să ne întoarcem la vorba 
dumitale de adineauri, trebuie mai întâi să le vezi pe 
iscoade ca să le poţi împuşca. 

— Fireşte! 

— Dar cum poţi să vezi ceva în bezna desişului de colo? 

— Încerc. 

— Păi n-ai cum să te apropii de tufe. 

— Poate că îi văd şi aşa, de-aici. 

— Pe naiba! Am crezut eu că sunt oameni din Vest care pot 
să vadă în noaptea oarbă ochii unui duşman care se 
furişează. Uite, şi Dick al meu, bunăoară, susţine că vede pe 
întuneric, dar n-a avut încă ocazia să-mi dovedească. 

— În privinţa asta prilejul vine pe neaşteptate. 


— În fine, eu unul m-aş bucura să fiu martor la aşa ceva, 
pentru că lucrul mi se pare cu neputinţă. 

Old Shatterhand cercetă din nou marginea pădurii, dădu 
mulţumit din cap şi răspunse: 

— Poate că aţi văzut noaptea, pe mare, lucind ochii unui 
rechin? 

— Ei bine, n-am avut o astfel de ocazie. 

— Vreau să vă spun că aceşti ochi se văd lămurit. Au o 
strălucire fosforescentă. Oricare altul, chiar şi ochiul 
omenesc, are aceeaşi strălucire, chiar dacă nu e la fel de 
puternică. În timpul nopţii, cu cât vederea este mai 
încordată, cu atât ochiul se poate distinge mai lămurit. 
Dacă, bunăoară, în întunericul tufişului de colo ar fi un 
spion, care să se uite atent spre noi, eu i-aş putea zări acest 
licăr. Şi Winnetou la fel. 

— Asta este straşnici, zise Pitt. Ce spui de asta, grasul meu 
prieten? 

— Cred că nici eu nu sunt orb, răspunse Dick. Din fericire, 
aici suntem scutiţi de o astfel de vizită. Oricum, însă, e greu 
lucru să te găseşti în situaţia de a trebui să tragi cu puşca 
de la şold. Nu e aşa, domnule? 

— Da, încuviinţă Old Shatterhand. Priveşte aici, domnul 
meu! Presupune că o iscoadă duşmană s-ar găsi acolo şi că 
printre frunze îi văd ochii lucind. Trebuie să o ucid, altfel 
îmi primejduiesc viaţa. Dar dacă îmi pun puşca la ochi, vede 
că vreau să trag şi se dă înapoi. Poate că ţine deja puşca 
îndreptată spre mine şi el ar trage înaintea mea. De asta 
trebuie să mă feresc, folosindu-mă de împuşcătura de la 
şold. Stai liniştit, aparent fără nici o preocupare, ca acum. 
Pui mâna pe puşcă şi o ridici binişor, parcă te-ai juca cu ea. 
Pleci capul, ca mine acum ca şi cum te-ai uita într-o parte, 
dar ochiul tău este în umbră, sub marginea pălăriei şi ţii 
privirea aţintită ca Winnetou şi ca mine asupra tufelor, dar 
fără să se bage de seamă. 

Aşa cum explică, aşa şi făcea. La fel şi Winnetou. 


— Apeşi patul puştii tare pe şold şi ţeava pe genunchi, 
treci mâna stingă uşor spre dreapta şi apuci arma cu ea, 
ceva mai sus de cocoş, pentru ca prin asta să obţii o poziţie 
cât mai sigură, pui arătătorul mâinii drepte pe trăgaci, 
ochind în aşa fel, încât glonţul să-l lovească deasupra 
ochilor pe cel care te iscodeşte. Apoi apeşi pe trăgaci şi... 
gata! 

Lovitura lui Old Shatterhand porni şi tot în aceeaşi clipă 
arma apaşului se descarcă şi ea. Amândoi au sărit apoi, în 
acelaşi timp, în picioare. Winnetou, aruncând puşca, smulse 
cuțitul de la brâu şi, ca o panteră, se repezi peste pârâu, în 
desiş. 

— Uhwai k'unun! Uhvai pa-ave! Uhvai umpare! Stingeţi 
focurile! Nu vă mişcaţi | Nu vorbiţi! Strigă Old Shatterhand 
în dialectul shoshonilor. Totodată, răscolind focul cu cizma. 
Împrăştie lemnele care mai ardeau. Apoi se repezi după 
apaş Atât shoshonii, cât şi albii au sărit în sus la zgomotul 
împuşcăturilor. Dar cuvintele lui Old Shatterhand au fost 
urmate pe dată, lemnele încă aprinse fiind azvârlite în apă. 
Într-o clipă, un întuneric adânc domnea în fosta tabără. La 
fel a fost respectată de toţi şi porunca de a sta liniştiţi - în 
afară totuşi de unul, şi anume Bob, care se afla în apă. În 
jurul lui zburau lemnele aprinse, aruncate în apă ca să se 
stingă. 

— Au, Lisuse, ajutori, strigă el cât putea. Cine împuşcat? 
De ce aruncă foc în sărac biet Bob? Vrea să ardă la sărman 
de mine! Vrea să fiarbă ca păstrăvii De ce faceţi întuneric? 
Oh, oh, dom' Bob nu mai vede acum la nimeni! 

— Taci, prostule! Îi strigă Dick. 

— De ce să tacă dom' Bob? El acuma nu... 

— Taci, altfel te împuşcă! Duşmanii sunt pe-aproape! 

Într-o clipă vocea lui dom' Bob nu se mai auzi. Negrul 
stătea nemişcat în apă, pentru ca duşmanul să nu-i 
descopere scumpa făptură. Peste tabără se lăsase liniştea. 
Numai din când în când câte un cal bătea cu piciorul în 
pământ şi fornăia neliniştit. Surprinşi pe neaşteptate de 


întâmplare, albii stăteau pregătiţi, aproape unii de alţii. 
Indienii nu scoteau o vorbă, numai dinspre lac se auzea, din 
când în când, atunci când negrul nu se mai putea abţine, fie 
un oftat, fie clănţănitul dinţilor săi din pricina frigului şi a 
fricii. 

— Deodată răsună glasul lui Old Shatterhand: 

— Aprindeţi un foc! Dar staţi departe de el, ca să nu fiţi 
văzuţii. 

Lunganul Pitt şi prietenul său Dick se grăbiră să aducă la 
îndeplinire cele de mai sus, după care se traseră repede 
înapoi în întuneric. La lumina focului, cu toţii i-au văzut pe 
Winnetou şi pe Old Shatterhand întorcându-se fiecare cu 
puşca în mâna şi cu câte un indian în spate. Toţi voiau să se 
strângă în jurul lor şi să se lămurească ce s-a întâmplat, 
însă Old Shatterhand le spuse: 

— Nu e timp acum de dat lămuriri. Aceşti doi morţi să fie 
legaţi pe caii de schimb, apoi să pornim. Aici, la tabără au 
venit într-adevăr numai aceste iscoade, dar nu se poate şti 
câţi mai erau în urma lor. 

Fiecare dintre cele două cadavre avea câte o gaură 
rotundă în frunte. Glonţul le ieşise prin ceafă. S-a întâmplat 
exact aşa cum stabiliseră Winnetou şi Old Shatterhand. Şi 
ceilalţi erau desigur foarte buni ţintaşi, dar atâta siguranţă 
în a împuşca şi mai ales dintr-o asemenea poziţie, îi uimise 
pe toţi peste măsură. Shoshonii şopteau tainic între ei, 
aruncând priviri pline de teamă şi respect asupra celor doi 
oameni vestiți. 

Plecarea a fost pregătită în grabă, dar fără zgomot. Au 
stins iarăşi focul. Winnetou şi Old Shatterhand se puseră în 
fruntea şirului de călăreţi şi marşul în noapte începu. 
Nimeni nu întreba încotro aveau să meargă. Se încredeau 
cu totul în cei doi conducători. În curând, valea se strâmtă 
într-atât, încât trebuiau să călărească unul în spatele 
celuilalt. Această împrejurare, cât şi grija pe care o puneau 
în străbaterea acestui loc în care-i pândea primejdia, nu le 
dădea ghes să vorbească. 


Negrul fusese scos şi el din apă. Nevoit să rămână în 
coada convoiului, deoarece mai purta încă amintirea 
mirositoare a sconcsului. Bob călărea aproape gol pe cal 
Pitt îi dăduse pătura lui zdrenţuită pe care o folosea drept 
şa când călărea catârul, dar negrul, în loc să-i dea aceeaşi 
folosinţă, şi-o legase în jurul coapselor, cum îşi leagă şorţul 
fraţii săi africani. Soarta îl adusese în această stare lipsită 
de glorie, iar Bob mormăia într-una, adânc mâhnit. 

Au călărit astfel ore întregi prin valea îngustă, în cea mai 
mare tăcere şi cu cea mai mare iuţeală. Au urcat apoi 
coasta despădurită a unui deal, coborând, printr-o preerie 
înverzită şi îngustă, pe celălalt versant. Când începuse să se 
lumineze de ziuă, în faţa călăreţilor se ridica o trecătoare 
prăpăstioasă între nişte munţi înalţi, acoperiţi de o pădure 
deasă. Acolo, la poalele munţilor, cei doi conducători din 
fruntea şirului s-au oprit şi au descălecat. Ceilalţi călăreţi 
făcură la fel. 

Cele două cadavre au fost luate de pe cai şi aşezate pe 
pământ. Shoshonii făcură un cerc larg împrejur. Ei ştiau că 
acum va începe o cercetare grea, foarte bine cunoscută lor. 
Aveau să vorbească mai întâi numai căpeteniile, ceilalţi 
trebuind să aştepte până când îi se va cere părerea. Morţii 
erau îmbrăcaţi în port indian, cu lucruri făcute pe jumătate 
din lână, pe jumătate din piele. Nu aveau mai mult de 
douăzeci de ani. 

— Mă aşteptam la asta, spuse Old Shatterhand. Numai 
războinicii neînfricaţi, când se furişează într-o tabără 
duşmană, deschid ochii mari, lăsându-se astfel descoperiţi. 
Un spion dibaci abia întredeschide ochii. Atunci ar fi greu 
chiar pentru unii ca noi să-i întâlnească privirea. Dar oare 
din ce trib fac parte? 

Această întrebare îi fu pusă lui Dick. 

— Hm! Bombăni acesta. Crezi dumneata, domnule, că 
întrebarea mă pune în încurcătură? 

— Cred, fiindcă în această clipă nici chiar eu nu pot 
răspunde. Sunt dintr-o ceată de războinici. Acest lucru este 


sigur, căci, deşi culorile războinicului li s-au mai şters de pe 
faţă, totuşi se văd. Negru şi roşu? Culorile tribului 
ogellallaşilor. Dar după îmbrăcăminte nu putem să 
deducem nimic. Să le căutăm prin buzunare. 

Acestea erau toate goale. Cu toată căutarea amănunţită, 
nu găsiră nici cel mai mic lucru. Fiecare dintre cei doi 
avuseseră câte o puşcă. Şi acestea fură cercetate. Erau 
încărcate, însă nu arătau nici un semn după care să se 
poată hotări de care neam ţineau cei ucişi. 

— Poate că erau cu totul neprimejdioşi pentru noi, îşi dădu 
cu părerea Lunganul Pitt. Vor fi venit întâmplător în locul 
unde ne aşezaserăm noi şi a trebuit să ne spioneze pentru 
propria lor siguranţă. 

Old Shatterhand clătină din cap şi răspunse: 

— Locul unde poposeam noi era în aşa fel făcut că nu se 
putea ajunge întâmplător la el. Oamenii aceştia au mers pe 
urmele noastre. 

— Asta tot nu dovedeşte nimic împotriva lor. 

— Nu! Însă au îndepărtat cu foarte multă prevedere tot 
ceea ce putea să le facă cunoscut neamul. Asta dă de 
bănuit. Asta dă încă şi mai mult de bănuit, căci nici un 
indian nu se îndepărtează astfel de tribul său. Erau cu 
arme, însă nu aveau nici pulbere, nici gloanţe. Fără nici o 
îndoială, ei fac parte dintr-o ceată şi sunt iscoadele acesteia. 

— Hm! Poate că nici nu au avut cai 

— Nu? Uită-te dumneata la pantalonii de piele ai ăstuia. 
Nu sunt roşi pe partea dinăuntru? Cum s-ar fi putut 
întâmpla aşa ceva, dacă nu din cauza călăriei? 

— Poate că erau roşi mai dinainte. 

Old Shatterhand îngenunche şi îşi apropie nasul de 
pantaloni. Apoi, ridicându-se, zise: 

— La miroase pantalonul ăsta! Mirosul de cal este încă 
puternic. E limpede că nu mai mult decât ieri aceşti doi 
indieni erau încă pe cai. 

Atunci se apropie Wohkadeh şi spuse: 


— Wohkadeh roagă pe vestiţii bărbaţi să-i îngăduie să 
spună o vorbă, cu toate că e! Este încă tânăr şi nepriceput. 

— Vorbeşte, îi făcu semn Old Shatterhand 

— Wohkadeh nu îi cunoaşte chiar pe aceşti doi războinici 
roşii, însă cunoaşte cămaşa de vânătoare a unuia din ei. 

Se aplecă, ridică poala cămăşii, arată o tăietură care se 
afla acolo şi lămuri: 

— Wohkadeh şi-a tăiat totemul său în această haină, care i 
se cuvenea lui. 

— Ah! Asta este o minunată coincidenţă. Poate că aflăm 
acum mai multe amănunte. 

— Wohkadeh nu poate să spună nimic sigur, însă 
presupune că amândoi aceşti tineri războinici ţin de neamul 
upsarocas. 

— Ce temei are tânărul meu frate să facă această 
presupunere? Întrebă Old Shatterhand. 

— Wohkadeh era de faţă, când câţiva sioucşi ogellallaşi au 
prădat pe upsarocani. Veneam dinspre Muntele Lung, pe 
care feţele palide îl numesc Spinarea Vulpii, şi treceam 
peste braţul de miazănoapte al râului Cheyenne, acolo unde 
acesta şerpuieşte între Muntele întreit şi Muntele 
Inyancara. Pe când mergeam călare între munte şi râu, am 
cotit după colţul unei păduri şi am văzut optsprezece 
indieni care se scăldau în apă. Ogellallaşii se sfătuiră puţin. 
Cei care se scăldau erau upsarocani, deci duşmani. Se 
hotări să li se aducă cea moi grozavă ocară, care i se poate 
face unui războinic. 

— La dracu'! Strigă Old Shatterhand. Doar nu au vrut să 
le fure cel mai sfânt lucru, punga cu talismanul? 

— Fratele meu alb a ghicit. Sioucşii ogellallaşi au călărit pe 
sub copaci până la locul unde, într-un tufiş, păşteau caii 
upsarocanilor. Tot acolo erau armele, hainele şi talismanele 
lor. Ogellallaşii descălecară şi se furişară într-acolo. Izbutiră 
să săvârşească furtul. 

— Dar cei care se scăldau nu lăsaseră nici o pază? 


— Nu! Ei nu puteau să-şi închipuie că o ceată de ogellallaşi 
duşmani ar fi putut veni acolo unde păşteau caii lor. Sioucşii 
au furat caii, talismanele şi o mare parte din hainele şi 
armele lor. Au încălecat apoi din nou şi au călărit mai 
departe. Când prada fu împărţită, îi veni lui Wohkadeh 
cămaşa aceasta de vânătoare. El îşi tăie totemul în cămaşă 
şi o aruncă pe furiş. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cu două zile mai înainte de ziua când am fost trimis de 
ogellallaşi ca iscoadă împotriva războinicilor shoshoni. 

— Atunci upsarocanii şi-au făcut rost cât se poate de 
repede de alţi cai, alte haine şi alte arme şi au plecat după 
hoţi. Cu această ocazie au găsit şi această cămaşă aruncată, 
pe care a luat-o din nou adevăratul ei stăpân. Nu este 
ruşine mai mare pentru un indian, decât când i se fură 
talismanul. El nu se mai poate arăta faţă de ai săi, până 
când nu l-a găsit sau până când nu a furat altul, după ce l-a 
omorât pe stăpân. Indianul care porneşte să-şi câştige 
astfel un alt talisman dă dovadă de o îndrăzneală aproape 
nebună, li este totuna, dacă omoară un prieten sau un 
duşman, iar acum sunt pe deplin convins că aseară am 
scăpat dintr-o primejdie din cale afară de mare. Ei, acum, 
scumpule Dick, ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi bizuit pe 
ochii dumitale? 

— Hm! Răspunse Rotofeiul ducând mâna sub pălărie şi 
scărpinându-se stingherit. În cazul ăsta am fi zăcut acolo în 
tufe liniştit, fără scalp şi fără viaţa. 

— Şi eu mă pricep să recunosc un duşman noaptea după 
strălucirea privirii, dar ieri eram atât de convins că nici o 
făptură potrivnică nu este prin apropiere, încât nici nu m- 
am sinchisit de aşa ceva. Dumneata crezi, prin urmare, că 
upsarocanii sunt pe urmele noastre? 

— Da. Sunt convins de asta şi acum sunt şi mai 
înverşunaţi, pentru că am omorât pe doi dintre ai lor. 

— Aşadar, până spre seară trebuie să fim pregătiţi pentru 
un atac. 


— Ne putem aştepta şi la aşa ceva, aprobă Old 
Shatterhand. Ce crede fratele meu roşu? Upsarocanii sunt 
duşmani ai shoshonilor? Au dezgropat ei securea războiului 
împotriva voastră? Îl mai întrebă el pe Oihtka-petay. 

— Nu. Ei nu sunt duşmanii noştri, ci ai sioucşilor 
ogellallaşi. Noi nu am dezgropat împotriva lor securea 
războiului; însă un războinic care îşi caută talismanul este 
duşmanul tuturor. Trebuie să te păzeşti de e! Ca de un 
animal sălbatic. Fraţii mei albi trebuie să fie cu mare 
băgare de seamă. 

Old Shatterhand aruncă o privire întrebătoare spre 
Winnetou, care până atunci nu scosese nici un cuvânt. Era 
într-adevăr de mirare cât de bine se înțelegeau cei doi. Fără 
ca Old Shatterhand să fi scos o vorbă, Winnetou îi ghici 
gândurile şi îi răspunsesse: 

— Fratele meu a chibzuit cum trebuie. 

— Să facem un ocol înapoi, le spuse tovarăşilor săi vestitul 
vânător alb. În acest caz nu mai suntem noi cei atacați, ci 
atacatorii. Dacă nu mă înşel, după două ceasuri de drum 
vom ajunge într-un loc foarte prielnic planului meu. 

— Atunci, să nu mai pierdem vremea, zise Dick. Dar ce să 
facem cu morţii ăştia? 

— Scalpurile acestor doi luptători sunt ale lui Old 
Shatterhand şi ale căpeteniei apaşilor, care i-au ucis, 
răspunse Oihtka-petay. 

— Eu sunt creştin. N-am nevoie de aşa ceva, răspunse cel 
dinţii. 

— Căpetenia apaşilor nu are nevoie de scalpurile acestor 
doi tineri pentru a-şi face vestit numele. Aceşti morţi sunt 
destul de nefericiţi, pentru că au plecat pe veşnicele plaiuri 
ale vânătorii, fără talismanele lor. Nu trebuie să le mai 
ucidem şi sufletele, luându-le scalpul. Ei trebuie să se 
odihnească sub pietre, cu armele lor, căci au murit ca 
luptători care au cutezat să înainteze până în tabăra 
dușmanului lor. 


La aşa ceva nu se aşteptase conducătorul shoshonilor. 
Deosebit de uimit, el întrebă: 

— Fraţii mei vor să dea un mormânt celor care au vrut să 
le ia viaţa? 

— Da, răspunse Old Shatterhand. Le vom pune armele în 
mâini, îi vom aşeza în picioare, cu faţa către ţinutul sfânt şi 
apoi îi vom acoperi cu bolovani. Aşa sunt cinstiţi războinicii. 
Când vor veni apoi fraţii lor ca să ne urmărească, vor vedea 
că nu le suntem duşmani, ci prieteni. Arată că şi tu eşti un 
luptător nobil şi dă poruncă oamenilor tăi să adune pietre, 
cu care să înălţăm mormintele. 

— Puterea de înţelegere a shoshonilor nu era atât de 
mare, încât să pătrundă felul de a privi lucrurile al celor doi 
bărbaţi. Aveau însă atâta sfială faţă de ei, încât nu şovăiră 
să le îndeplinească dorinţa. Cei doi morţi au fost ridicaţi în 
picioare, unul la dreapta şi altul la stânga intrării în 
trecătoare; cu feţele îndreptate către nord-est. Le puseră 
armele în mâini şi fură acoperiţi cu pietre. După ce au 
isprăvit treaba aceasta, au pornit din nou la drum. 
Winnetou îi spuse lui Old Shatterhand: 

— Căpetenia apaşilor va rămâne aici ca să urmărească 
sosirea upsarocanilor. Tânărul fiu al „Vânătorului de Urşi” 
să rămână cu el. 

Aceasta era o deosebită preţuire pentru Martin Baumann, 
pe care el o primi cu o bucuroasă mândrie. Coi doi 
rămăseseră deci pe loc, pe când ceilalţi plecară mai departe 
călare, conduşi de Old Shatterhand. 

Fiind ziuă, călăreţii înaintau mult mai repede decât în 
timpul nopţii. Trecătoarea se adâncea între înălţimi. După 
un drum de două ore, intrară într-o porţiune de chei 
strâmte, înalte, cu pereţi aproape verticali. Drumul pe care 
îl aveau de urmat era atât de îngust, încât numai trei 
călăreţi aveau loc unul lângă altul. La un moment dat, Old 
Shatterhand se opri. Arătă spre cheile care se întindeau 
neîntrerupt în linie dreaptă şi spre o porţiune în care nişte 
stânci prăvălite ofereau un bun ascunziş, spunând: 


— Când vor veni upsarocanii, îi vom lăsa să pătrundă până 
aici. Jumătate dintre noi ne vom ascunde între stâncile de 
acolo, iar cealaltă jumătate să mă urmeze ca să ocolim 
trecătoarea şi să ne întoarcem la intrarea în ea. În felul 
acesta, duşmanii vor fi înconjurați din toate părţile şi nu le 
va rămâne altă alegere decât să fie împuşcaţi sau să se 
predea de bună voie. 

— Upsarocanii ar merita să fie nici mai mult nici mai puţin 
decât biciuiţi, dacă or fi aşa de proşti ca să cadă în cursă, 
zise Rotofeiul Dick. 

— De bună seamă că nu vor intra numaidecât, răspunse 
Old Shatterhand. Mai întâi se vor opri şi se vor sfătui. 
Fireşte, lucrul cel mai de seamă este că ei să nu observe 
prin nimic prezenţa noastră. Deci trebuie să ne ascundem 
cu toţii atât de bine, încât să nu putem fi văzuţi nici de 
ochiul cel mai ager. Oihtka-petay este un războinic încercat. 
El va primi comanda. lar când, după ce Winnetou îşi va 
termina treaba ţi i se va alătura, vor fi aici doi oameni în 
care pot să mă încred. 

Aceste cuvinte îl măguliră pe Oihtka-petay. Era de aşteptat 
ca viteaza căpetenie a shoshonilor să aibă mare grijă 
pentru a nu înşela încrederea pusă în el. Se ascunse între 
stânci împreună cu treizeci dintre oamenii săi, pe când Old 
Shatterhand, împreună cu ceilalţi, porni să străbată cheile. 
Nu după multă vreme au ajuns într-un loc în care acestea 
se deschideau într-o trecătoare largă, unde din pământul 
presărat cu sfărâmături de stâncă se înălţau copaci uriaşi. 
Old Shatterhand călărea înainte fără grijă, lăsând urme 
bătătoare la ochi. 

— Dar, domnule, îl strigă Dick Rotofeiul, upsarocanii ne 
pot lesne urmări! 

Asta şi vreau. Vom merge încă o bună bucată înainte 
pentru a-i face să fie lipsiţi de griji şi să creadă că ne-am 
urmat calea Altfel ei nu vor îndrăzni să intre în chei, până 
ce nu vor fi siguri că noi le-am părăsit. După care ne vom 


întoarce cu grijă, ca să nu lăsăm urme, şi printr-un ocol ne 
vom aşeza la intrarea în strâmtoare. 

Ceea ce şi făcură. După nu multă vreme, când au ajuns la 
locul potrivit, călăreţii au descălecat, legându-şi caii într-un 
pâlc de copaci, iar ei se aşezară pe muşchiul moale ce 
creştea în spatele unor stânci. 

— Oare avem mult de aşteptat? Se întrebă Dick. 

— Putem să socotim aproape exact, răspunse Old 
Shatterhand. Cum s-a luminat de ziuă, upsarocanii au 
pornit să-şi caute cele două iscoade. Până îşi vor fi dat 
seama ce s-a întâmplat în tabără, au mai trecut vreo două 
ore. Când vor sosi acolo unde noi am ridicat cele două 
morminte, le vor deschide şi le vor cerceta. Să zicem că 
pentru asta şi pentru consfătuirea pe care o vor avea pe 
urmă le mai trebuie o oră. Sunt, deci, în total trei ore. De la 
locul în care am poposit aseară şi până aici, noi am făcut 
cinci ore. Dacă duşmanii călăresc tot atât de iute ca şi noi, 
vor fi aici după opt ore de la ivirea zorilor. Aşadar, mai avem 
ceva de aşteptat. 

— Vai de mine! Ce să facem noi atâta vreme? Făcu Dick 
după ce socoti puţin în minte. 

— Nu mai e nevoie să întrebi, îi spuse Hobble-Frank, vom 
vorbi puţin despre arte şi despre ştiinţe. Acestea ascut 
mintea, înnobilează inima, liniştesc sufletul şi dau 
caracterului unui om tăria necesară pentru ca, în vârtejul 
vieţii el, să nu se lase bătut de toate vânturile. Eu nu las să 
treacă nimic înaintea artelor şi a ştiinţelor. Amândouă sunt 
pâinea mea cea de toate zilele, începutul şi sfârşitul meu, 
sunt... brrr! Dar ce miros groaznic e ăsta? Miroase mai rău 
decât un cadavru ne îngropat! Sau... hm! 

— Se uită de jur împrejur şi îl zări pe negru, rezemat de 
un copac nu departe de el. 

— Şterge-o de aici, afurisitule! Strigă el. Cum poţi să te 
sprijini de copacul de lângă mine? Crezi că am nas de 
împrumut? Fugi de aici, negroteiule, şi nu te opri până în 
Africa! Nervii noştri din nas sunt prea rafinaţi pentru 


mirosul tău. Mie îmi plac garoafele, rozele şi floricica de nu- 
mă-uita. Parfumul de sconcs nu l-aş recomanda nici „celei 
mai excentrice doamne. 

— Nu adevărat, dom' Bob miros frumos, foarte frumos! Se 
apără negrul. Bob nu puţit! El spălat în apă mult pân' la 
gât, cu cenuşă şi grăsime de urs. Dom' Bob este fain, nobil 
şi gentleman. 

— Ce? Mai şi spui că eşti distins şi parfumat? Puse mâna 
pe puşcă şi ţinti asupra lui Bob, ameninţându-l: dacă nu piei 
de aici imediat, îţi ciuruiesc pielea ta neagră cu vreo zece 
gloanţe! 

— Doamne sfinte! Doamne sfinte! Nu tras, nu puşcă! Îl 
rugă negrul. Dom' Bob plecat de aici, dus şi şede mai 
încolo! 

Negrul se trase iute într-un loc mai îndepărtat şi se aşeză 
jos, îmbufnat. Între timp micul saxon voia să revină la 
discuţia despre artă şi ştiinţă, dar Old Shatterhand îl 
întrerupse: 

— Cred că ne putem petrece timpul cu ceva mai de folos. 
Noaptea trecută n-am dormit deloc. Puneţi toţi capul jos şi 
încercaţi să aţipiţi puţin! Eu voi rămâne de veghe. 

— Dumneata? De ce tocmai dumneata? La fel ca noi, te-ai 
legănat tot aşa de puţin în braţele lui Orfeu. 

— Morfeu îl cheamă, mormăi Dick, corectându-l pe micul 
savant saxon. 

— Iar te amesteci! De ce nu se bagă în vorbă mea nici un 
altul decât dumneata? Ce vrei acum cu Morfeu ăsta? Ştiu 
eu mai bine cum se zice. Am fost membru al unei societăţi 
corale care se numea „Orfeu”. După ce cântai seara acolo, 
dormeai pe urmă minunat. O astfel de societate corală este 
cel mai bun leac împotriva insomniei şi de aia se numea 
„Orfeu”. 

— Bine, fie şi aşa, râse Rotofeiul, întinzându-se pe 
muşchiul moale. Mai bucuros m-aş culca, decât să... 

— Pentru altceva nici nu eşti bun. Cine n-a învăţat nimic, 
nu ştie nimic. Mai bine, dormi. Istoria lumii nu e păgubită 


cu nimic. 

Şi pentru că Hobble-Frank nu găsi nici un amator cu care 
să poarte discuţiile sale spirituale, se întinse şi el, încercând 
să aţipească. Îndemnaţi de Old Shatterhand, shoshonii 
făcură acelaşi lucru; în curând se culcară şi caii în iarbă de 
sub copacii de care erau priponiţi. În acest timp, Old 
Shatterhand cobori în trecătoare şi privi cercetător spre 
ieşirea ei. Zâmbi mulţumit, căci nu se vedea nici o urmă 
care să trădeze prezenţa lui Oihtka-petay şi a oamenilor săi. 
Se întoarse şi se aşeză obosit pe o piatră. Cu capul în piept, 
rămase nemişcat acolo câteva ore, La ce se gândea oare 
vestitul vânător? Lăsa poate să-i treacă pe dinaintea ochilor 
priveliştea zbuciumatei sale vieţi. Auzind deodată tropotul 
unui cal, se ridică şi ascultă încordat. Martin Baumann 
venea călare, în goană. 

Old Shatterhand îl întrebă: 

— Unde a rămas Winnetou? 

— A fost chemat de Oihtka-petay şi a rămas cu el. Mă voi 
întoarce şi eu acolo. 

— Foarte bine. Văd că apaşul îţi arată multă bunăvoință, 
tinere! Ia-ţi văzut pe upsarocani? Câţi erau? 

— Şaisprezece, şi mai aveau şi doi cai liberi, care au fost 
desigur ai celor doi ucişi de dumneavoastră. Câţiva dintre ei 
mergeau călare înainte, la o mare distanţă de grup. Se vede 
treaba că cercetau urmele lăsate de noi. 

— Bun! În curând ne vor şi cunoaşte. 

— Am stat ascunşi printre copaci, lăsându-i să înainteze. 
Apoi am pornit în galop, ca să câştigăm o bună distanţă. Am 
apucat să văd că era în ceata lor un om de statură uriaşă. 
Părea să fie căpetenie. 

— Aţi putut vedea cum erau înarmaţi? 

— Cu toţii aveau puşti. 

— Asta e bine. Acum să-i duci lui Winnetou o solie din 
partea mea Aici, în strâmtoare, pot merge alături numai trei 
cai. Aşa că îl rog pe apaş să nu se folosească de cai. Îndată 
ce duşmanii vor fi intrat în chei, să-i urmeze pe jos. 


— Nu vor fi atunci mai tari ca noi? Ne pot dobori în goana 
calului. 

— Nu, căci în timp ce upsarocanii pot să meargă călare 
numai câte trei în rând, noi, fiind pe jos, putem sta cinci 
unul lângă altul. Vom face aşa: primii cinci oameni se vor 
aşeza întinşi la pământ, următorii cinci vor sta în genunchi, 
iar în spatele lor se vor aşeza alţi cinci, puţin aplecaţi, apoi 
alţi cinci în picioare. Astfel, douăzeci de oameni pot să 
ochească bine, fără să se stânjeneasca unul pe altul. Restul 
vor sta în spatele lor, cu armele pregătite, ca să ia locul 
celor care au tras deja. În acest fel, cei şaisprezece 
upsarocani, dacă nu se predau, primesc din faţă şi din spate 
cel puţin patruzeci de gloanţe în total, fireşte că nu toate 
deodată, ci în aşa fel încât să fie loviți numai primii trei 
duşmani, iar după ce aceştia vor fi la pământ, următorii trei. 
Trebuie împuşcaţi şi caii rămaşi fără călăreţi, ca să nu se 
năpustească spre rândurile noastre. Spune apaşului aceste 
lucruri şi mai spune-i că vreau să tratez eu singur cu 
duşmanii. Când crede Winnetou că vor fi aceştia aici? 

— Crede că vor zăbovi mai mult de un ceas la morminte. 

— Da, exact aşa cred şi eu. 

— Până aici le vor trebui vreo două ceasuri în total, cred 
eu. 

— Aşa e, ai dreptate. Totuşi, trebuie să ne pregătim din 
timp. Hai, acum du-te înapoi. 

Martin îşi întoarse calul şi plecă în galop. Old Shatterhand 
urcă la tovarăşii săi adormiţi şi îi trezi. Le împărtăşi planul 
său şi hotări că Dick, Pitt, Frank, Wohkadeh şi unul dintre 
shoshoni să formeze primul şir, întinşi pe jos. Le hotări şi 
celorlalţi locul şi îi călăuzi în jos, ca să facă cu ei un 
exerciţiu al modului în care se vor aşeza; într-o clipă acest 
lucru fu îndeplinit. El însuşi avea să stea în faţa oamenilor 
săi, între ei şi duşmani, ca să poată negocia cu războinicii 
upsarocani. În acest scop îşi tăie cu cuțitul dintr-un copac o 
creangă verde lungă, care în toată lumea, fie ea civilizată 
sau sălbatică, ţine loc de flamură a tratativelor. 


Totul mergea de minune. Când vestitul vânător se 
încredința că cei de sub comanda sa, îşi vor face cu bine 
datoria, se traseră cu toţii din nou în ascunziş. Aşteptarea li 
se părea acum mai lungă ca înainte. În sfârşit, auziră 
răsunând tropot de copite. 

— Pare să fie un singur cercetaş, trimis înainte, ca să vodă 
dacă trecerea nu este primejdioasă; spuse Dick 

— Ar fi foarte bine pentru noi, răspunse Old Shatterhand. 
Dacă ar fi doi, unul ar duce înapoi vestea, pe când celălalt s- 
ar ascunde şi ar aştepta sosirea tovarăşilor săi. Dacă e unul 
singur, trebuie să-l facem inofensiv, fără că ai lui să bage de 
seamă. 

Dick avea dreptate. Era un singur călăreț, care ieşise 
binişor din chei şi se oprise să privească în jurul său. Nici la 
dreapta, nici la stânga nu văzu vreun semn că prin 
apropiere s-ar afla duşmani. Dimpotrivă, văzu urmele care 
duceau înainte. Old Shatterhand se îngrijise ca acestea să 
fie cât mai vizibile. Văzându-le, indianul se linişti, dar, totuşi, 
mai înaintă o bună bucată de drum. 

— La naiba, bombăni Dick. Doar n-o să ajungă până la noi. 

— Dacă o face, nu se va mai întoarce la ai lui, zise Old 
Shatterhand. 

— Dar cum poţi să-l omori fără ca el să facă vreun zgomot? 

— Cu asta, arătă Old Shatterhand spre lasoul său; 

— Păi ar trebui ca laţul să-i cadă drept pe gât, atât de 
strâns, încât să nu poată ţipa. E un lucru al dracului de 
greu. Poţi să faci asta, domnule? 

— Fii fără grijă! Aş putea să-ţi prind în lasou şi un deget, 
dacă o doreşti. Dar, de aici, de sus nu putem vedea până 
unde înaintează. Eu cobor în vale. Rămâneţi liniştiţi şi când 
mă veţi auzi fluierând încetişor, veniţi repede după mine! 

Alunecând cu iuţeală pe povârniş, îşi luă lasoul de pe umăr 
şi îl potrivi pentru aruncare. Ajuns în vale. Spre uşurarea 
lui, îl văzu pe upsarocan întorcându-se. Abia avu timp să se 
ascundă după un colţ de stâncă. Omul trecu pe lângă el în 
galopul calului şi dispăru în chei. Old Shatterhand dădu 


semnalul convenit, iar oamenii săi se adunară lângă el. i 
aduseră amândouă puştile, precum şi creanga verde, pe 
care o lăsase sus ca să nu-l împiedice în aruncarea lasoului. 
Cu toţii se aşezară aşa cum le arătase mai înainte Old 
Shatterhand. Peste câteva minute ceata upsarocanilor se 
auzi înaintând prin chei. Old Shatterhand îi lăsă să 
înainteze până spre jumătatea ei, apoi scoase revolverul şi 
trase un foc în aer; vuietul împuşcăturii ajunse cu înzecită 
putere la urechile apaşului şi ale cetei sale, datorită ecoului 
produs de pereţii de stâncă, strâmţi şi înalţi. La acest 
semnal, Winnetou, împreună cu ceata shoshonilor, se 
năpustiră în strâmtoare, în urma duşmanilor, între timp, 
auzind împuşcătura, aceştia îşi struniră uimiţi caii. În faţa 
lor se aflau oamenii lui Old Shatterhand, cu puştile 
pregătite. 

Conducătorul indienilor era, după cum arătase Martin 
Baumann, de o statură herculeană. Arăta întocmai ca un 
zeu al războiului. Pantalonii largi de piele aveau la cusături 
mulţime de împletituri făcute din părul duşmanilor ucişi de 
el. La brâu purta, de asemenea, numeroase scalpuri, iar pe 
pieptul lat avea, peste haina de vânătoare, făcută din piele 
de căprioară, un fel de apărătoare. Era înarmat cu o puşcă, 
cu o măciucă uriaşă pe care ar fi putut să o ridice numai 
braţul unui atlet şi cu un cuţit de asemenea de dimensiuni 
uriaşe. Pe cap avea legat un craniu de pisică sălbatică, de 
care spânzura o coadă din blană. Faţa acestui bărbat era 
vopsită în negru, roşu şi galben. 

Omul recunoscuse pe dată că puştile îndreptate spre ei îi 
vor copleşi. 

— Înapoi! Strigă el cu o voce care făcu să bubuie pereţii 
stâncoşi. 

Imediat îşi struni calul şi îl întoarse printr-un salt. Ai săi îl 
urmară. Abia acum zăriră ceata lui Winnetou, ale cărei 
arme îi ţinteau ca şi cele din capătul opus al cheilor. 

— Wakon şitşa. Afurisit talisman! Strigă înspăimântat. 
Întoarceţi! Acolo stă un om care are în mână semnul soliei. 


Urechile noastre vor auzi ce vrea să ne spună. 

Întoarse calul din nou şi porni încet către Old 
Shatterhand. Ai săi îl urmară Winnetou nu lăsă să-i scape 
acest avantaj. El îi urmă cu ceata lui pe upsarocani, în aşa 
fel încât aceştia erau foarte strâns înconjurați. 

Old Shatterhand nu făcu nici un singur pas de întimpinare. 
Upsarocanul îl măsură cu o privire în care nu se putea citit 
teama şi-l întrebă: 

— Ce vrea faţa palide aici? Pentru ce se aşează în drumul 
meu şi al războinicilor mei? 

Old Shatterhand îi înfruntă privirea şi îi răspunse: 

— Ce vrea omul roşu aici? Pentru ce mă urmăreşte pe 
mine şi pe războinicii mei? 

— Pentru că aţi ucis pe doi dintre fraţii noştri. 

— Au venit la noi ca duşmani şi pe duşmani trebuie să-i 
omori. 

— De unde ştii tu că noi îţi suntem duşmani? 

— Pentru că vă căutaţi talismanele pierdute Uriaşul 
încruntă sprincenele: 

— Cina ţi-a spus? 

— Ştiu asta, pentru că cei doi războinici ucişi de gloanţele 
noastre nu aveau talismanele la ei. 

— Ai ghicit. Eu nu mai sunt cel oare am fost. Odată cu 
talismanul mi-am pierdut şi numele. Acum mă cheamă Oith- 
e-keh-fa-wakon. Lasă-ne să trecem, altfel vă omorâm! 

— Predaţi-vă, altfel voi veţi fi cei ucişi! Uită-te înaintea şi în 
urma ta! Un semn de-al meu şi peste cincizeci de gloanţe 
vor secera mica ta ceată. 

— Mai mulţi coioţi împuţiţi să omoare pe zimbrul cel mai 
puternic... Ce-ar fi câinii tăi faţă de războinicii mei, dacă nu 
ne-aţi fi înconjurat? Eu singur aş dobori jumătate din voi 

— Trase măciuca sa grea şi o învârti ameninţător. 

— Şi eu singur aş trimite în câmpiile veşnice de vânătoare 
toată ceata ta! Răspunse Old Shatterhand liniştit. 

— 'Te cheamă poate Ithanka? 


— Eu nu lupt cu numele meu, ci cu mâna mea. Ochii 
upsarocanului se luminară deodată. 

— Vrei să faci asta într-adevăr cu mine? 

— Nu mă tem de tine şi râd de vorbele tale goale. 

— Aşteaptă, atunci, să vorbesc cu războinicii mei. Apoi ai 
să afli dacă Oiht-e-keh-fa-wakon vorbeşte numai şi nu e în 
stare să facă nimic. 

Se întoarse către oamenii săi şi se sfătui încet cu câţiva 
dintre ei. Apoi se întoarse din nou către Old Shatterhand şi 
îl întrebă: 

— Ştii tu ce este un Muh-mowa? 

— Ştiu! 

— Fie! Avem nevoie de scalpuri şi de talismane. Patru 
oameni vor trebui să lupte în Muh-mowa, tu cu mine şi unul 
dintre oamenii tăi roşii cu unul dintre războinicii mei. Dacă 
învingem noi, vă ucidem şi vă scalpăm. Dacă învingeţi voi, 
ne luaţi scalpurile şi viaţa. Ai curaj? 

Întrebă aceasta cu o oarecare batjocură în glas. Old 
Shatterhand răspunse surâzând: 

— Sunt gata. Dă-mi mâna ca semn că te vei ţine de cuvânt. 

Îi întinse mâna. La aşa ceva nu se aşteptase uriaşul, şi de 
aceea, fără să vrea, întârzia să i-o întindă. 

Muh-mowa este o vorbă luată din limba indienilor utah şi 
înseamnă „mâna la copac”. La multe triburi această luptă 
este socotită ca un fel de judecată dumnezeiască. De 
trunchiul unui copac, cu ajutorul unei curele tari, sunt 
legaţi doi oameni de câte o mână, iar în cealaltă mână ei 
primesc arma hotărâtă: măciucă său cuţit. Curelele sunt 
legate în aşa fel, încât îngăduie luptătorilor să se mişte 
împrejurul trunchiului. Deoarece luptătorii trebuie să stea 
faţă în fată, unul este legat de mâna stângă şi celălalt de 
cea dreaptă. Cel care are mâna dreaptă liberă pentru luptă 
este mai favorizat. De obicei, această luptă este într-adevăr 
îngrozitoare. Potrivnicii se măcelăresc, iar lupta se termină 
numai când unul din cei doi este mort. 


Cel fără de nume îşi înăbuşi uimirea şi îi întinse albului 
mâna, spunând: 

— Mă învoiesc! Ne făgăduim unul altuia că tabăra ai cărei 
luptători cad să se lase ucisă. Dacă din fiecare tabără 
învinge câte unul, lupta trebuie dusă mai departe între cei 
doi învingători. 

Old Shatterhand îi ghici gândul, căci după înfăţişare era 
de aşteptat ca „Viteazul care îşi caută talismanul” să iasă 
învingător nu numai în lupta dintâi, ci şi în lupta 
hotărâtoare dacă celălalt upsarocan ar fi fost învins, totuşi 
răspunse: 

— Fie! Şi pentru ca să ai toată încrederea, vom fuma pipa 
jurământului. Arătă anume spre pipa împodobită cu pene 
pe care o purta atârnată la gât. 

— Da, o vom fuma, se învoi uriaşul, pe faţă fluturându-i un 
surâs grozav de batjocoritor. Însă această pipă nu va fi o 
pipă de împăcare, căci ne vom lupta, iar după luptă 
scalpurile voastre şi talismanele voastre ne vor împodobi 
piepturile, iar carnea voastră va fi sfâşiată şi înghițită de 
vulturi! 

— Mai întâi să vedem dacă pumnii tăi vor fi tot atât de tari 
şi de puternici precum îţi sunt vorbele, îi zise Old 
Shatterhand. 

— Viteazul care îşi caută talismanul” nu a fost încă învins! 
Răspunse mândru upsarocanul. 

— Însă a lăsat să i se fure talismanul. Şi dacă ochii lui nu 
sunt astăzi mai ageri ca atunci, scalpul îmi va rămâne pe 
cap. 

Aceasta era pentru indian o mare insultă. Puse imediat 
mâna pe armă, însă Old Shatterhand ridică nepăsător din 
umeri şi îl preveni: 

— la mâna de acolo. Vei putea să arăţi în curând cât de 
viteaz eşti. Să plecăm acum de aici, ca să găsim un loc 
potrivit pentru Muh-mowa. Fraţii mei îşi vor aduce caii şi 
upsarocanii vor călări ca prizonieri între noi. 


Făcu un semn lui Winnetou şi apaşul se întoarse cu ceata 
sa în locul în care îşi lăsaseră caii. După o scurtă vreme, s- 
au întors înapoi călare, timp în care şi oamenii lui Old 
Shatterhand se pregătiseră de plecare. Cu toţii s-au pus 
încet în mişcare. Old Shatterhand îi preveni în şoaptă pe ai 
săi să nu dea în vileag numele lui sau al lui Winnetou. 
Upsarocanii nu trebuiau să ştie deocamdată cu ce potrivnici 
au de luptat. Câtă vreme erau încredinţaţi că vor ieşi 
învingători, nu s-ar fi gândit să facă ceva împotriva 
înţelegerii. 

Dick Rotofeiul călărea alături de Old Shatterhand. Părea 
măcinat de gânduri şi îi spuse acestuia: 

— Să nu mi-o iei în nume de rău, domnule, dacă am o mică 
îndoială, zise el. Te-ai purtat cu aceşti indieni ca un om 
cinstit, dar o astfel de cinste este aici cu totul nelalocul ei. 

— De ce? Dumneata crezi că indianul nu preţuieşte 
cinstea? Am cunoscut mulţi indieni de la care albii pot lua 
lecţii de virtute. 

— O fi adevărat. Însă aceşti upsaroca nu sunt de 
încredere. Ei vor cu orice preţ alte talismane şi într-o astfel 
de împrejurare nu este de aşteptat ca ei să ţină seama de 
ceva. I-am avut în mâini. Ne-ar fi fost uşor să le luăm viaţa 
ca şi cum am fi suflat nişte chibrituri şi n-am mai fi avut nici 
o problemă. Acum, dumneata eşti silit la acest afurisit de 
Muh-mowa şi cine-ţi spune că uriaşul n-ar putea să te 
învingă? 

— Ei! Parcă nu erai aşa de setos de sânge. Pentru noi, care 
eram mai tari decât ei, pentru că le-am întins o cursă, ar fi 
fost o mare ruşine să-i măcelărim. De aceea, nici nu vreau 
să mai vorbim despre asta. Suntem doar creştini, nu pagini. 

— Hm! Desigur, dumneata ai dreptate ca om şi creştin. 
Dar trebuia neapărat să-i ucidem? Îi puteam sili să se lase 
prinşi şi eram liberi să găsim o înţelegere împăciuitoare cu 
ei. 

— Nu s-ar fi lăsat luaţi prizonieri, tocmai fiindcă sunt în 
căutarea altor talismane. Lupta şi deci moartea lor ar fi fost 


de neînlăturat. Şi pentru că nici nu-mi trece prin gând să-i 
omor pe aceşti nenorociţi, cărora dumnezeu le-a dat 
aceleaşi drepturi ca şi mie, m-am învoit cu propunerea 
uriaşului, pe care de altfel îl cunosc. 

— Cum? Îl cunoşti?! 

— Da. Iţi aduci aminte de observaţia pe care am făcut-o în 
trecere pe lângă Muntele Broaştei Ţestoase? Povesteam că 
am poposit acolo cu războinicul upsarocan Sunka-şetşa. El 
mi-a povestit multe despre neamul său. Atunci a pomenit, 
cu multă mândrie, de fratele său Kanteh-pehta, adică 
„Inimă de Foc” 

— Vorbeşti cumva despre marele, vestitul vraci al 
upsarocanilor? 

— Chiar despre el. Mi-a povestit faptele acestui frate al 
său şi mi-a zugrăvit înfăţişarea lui. Mi-l arăta ca fiind uriaş 
de statură şi lipsindu-i urechea stângă. Kanteh-pehta a 
primit o dată, în luptă cu sioucşii ogellallaşi o lovitură de 
măciucă în urma căreia i-au fost rupte urechea şi umărul. 
Priveşte-l pe acest uriaş. Vezi, îi lipseşte urechea stângă, iar 
din felul cum îşi ţine braţul stâng, se vede că odată a fost 
rănit. 

— La naiba! Ar fi o întâmplare cu totul şi cu totul 
deosebită! Îţi cam port grija, domnule! Eşti omul cel mai 
destoinic din câţi există; dar acest Kanteh-pehta n-a fost 
până acum învins. Ca putere îţi este fără îndoială superior, 
însă sunt convins că în ceea ce priveşte dibăcia nu se 
compară cu dumneata. Totuşi, cu un braţ legat de copac, 
puterea, şi nu dibăcia, îşi va spune cuvântul! 

— Bine, bine, dacă ai atâta grijă de mine, există un mijloc 
foarte sigur de a mă salva de la moarte. 

— Care anume? 

— Să lupţi tu cu indianul în locul meu. 

— Ei, la naiba! Nici prin gând nu-mi trece! Nu sunt eu 
chiar aşa de fricos, dar nici nu-mi place să mă arunc în 
braţele morţii cu bunăvoie. Afară de asta, dumneata ţi-ai 


turnat supa şi n-ai decât s-o mănânci sănătos. Din toată 
inima Îţi doresc poftă bună! 

— Dick îşi trase calul câţiva paşi mai în urmă, de teamă să 
nu mai primească iar o asemenea neplăcută invitaţie. Old 
Shatterhand se apropie de Winnetou: 

— Fratele meu a recunoscut pe Kanteh-pehta, vraciul 
upsarocanilor? Întrebă el. 

— Da. Văd că ochii fratelui meu alb au fost tot aşa de ageri 
ca şi ai mei. Upsarocanul are numai o ureche. Winnetou nu 
i-a văzut încă faţa, dar, Viteazul care-şi caută talismanul” a 
fost recunoscut de căpetenia apaşilor. Am auzit ce a vorbit 
cu el fratele meu şi sunt gata de luptă. 

— M-am bizuit, fireşte, pe ajutorul tău, căci nimănui altuia 
nu i-aş încredința soarta unei astfel de lupte. 

Călăreţii străbătură o bună bucată de drum, până, în locul 
în care valea se făcu mai largă. Au ajuns în cele din urmă 
într-un luminiş închis între munţi. Pe toată câmpia se vedea 
un singur copac. Era un tei înalt, din specia pe care indienii 
o numesc „Muh-mango-tusahga”, adică „pomul cu frunze 
mari şi albe”. 

— Acolo! Arătă conducătorul upsarocanilor spre copac. 

— Howgh! Încuviinţă Winnetou, oprindu-şi calul din galop 
chiar lângă copac. 

Ceilalţi se apropiară de locul în care urma să se desfăşoare 
lupta între cei doi. Toţi descălecară. Caii rămaşi liberi 
începură de îndată să pască iarba înaltă, iar călăreţii se 
aşezară roată împrejur. Un străin care ar fi trecut pe acolo 
n-ar fi crezut că stau faţă în faţă două tabere duşmane, 
pentru că upsarocanilor li se lăsaseră armele. Old 
Shatterhand însistase ca ei să fie feriţi de dezonoarea de a 
fi dezarmaţi. 

— Din provizia de tutun pe care o avea în buzunarul de la 
şa, luă atât tutun cât să-şi umple pipa pe care o purta la gât. 
Apoi, intrând în mijlocul cercului, zise: 

— Un războinic nu vorbeşte în cuvinte, ci în fapte. Noi n- 
am ucis pe războinicii upsarocani, cu toate că viaţa lor era 


în mâinile noastre. Ei ne-au provocat la Muh-mowa, iar noi 
am primit provocarea. Aşteptăm de la ei să se poarte fără 
vicleşuguri. Ne vor făgădui acest lucru şi îl vor întări 
fumând cu noi pipa jurământului. Howgh! 

După aceste cuvinte, Old Shatterhand se aşeză. „Viteazul 
care-şi caută talismanul” se ridică la rândul lui şi răspunse: 
— Omul alb ne-a vorbit din suflet. Noi nu avem nevoie de 
vicleşuguri, căci vom învinge. Dar a uitat să pună condiţiile 
luptei. Luptătorii, continuă el după o mică pauză, vor avea o 

mână legată de copac, iar în cealaltă cuțitul. Cine cade, e 
învins şi dacă e mort şi dacă e viu. Cel care cade numai în 
genunchi are voie să se ridice. Cu partea de sus a trupului 
goală, vor lupta patru bărbaţi, doi câte doi, eu şi această 
faţă palidă, unul dintre oamenii mei cu unul dintre indieni. 
Dacă cei doi învingători sunt din tabere diferite, vor 
continua lupta până când sorții vor arăta cine este cel mai 
puternic. Cei care au învins au drept de viaţă şi de moarte 
asupra taberei învinse. Upsarocanii sunt gata să fumeze 
pipa jurământului, dacă acestea vor fi respectate. Howgh! 

Se aşeză şi el. Old Shatterhand veni din nou în mijloc, 
spunând: 

— Primim toate condiţiile voastre. Voi aprinde pipa 
jurământului. Pe fumul ei pot să urce sufletele învinşilor în 
veşnicele plaiuri ale vânătorii, pentru ca mai târziu să 
servească acolo drept supuşi sufletelor învingătorilor. 

— Howgh! Howgh! Răsună în cerc, ca semn de aprobare. 
Old Shatterhand îşi scoase amnarul şi aprinse pipa. Suflă 
fumul către cer. Către pământ şi în cele patru puncte 
cardinale, apoi trecu pipa căpeteniei upsarocane. Acesta 
făcu aceleaşi gesturi, drept care jurământul era făcut. Pipa 
fu trecută din mâna în mâna pe la toţi, iar apoi rămase 
înfiptă cu vârful în pământ. Atât războinicii indieni, cât şi 
albii îşi scoaseră armele, care erau păzite de un shoshon şi 
de un upsarocan. 

Cel fără de nume, sigur de izbândă, ajunse lângă copac, îşi 
lepădă hainele şi zise: 


— Putem începe. Nu va fi trecut soarele nici cu o muchie 
de cuţit mai spre apus şi scalpul unui câine alb va atârna de 
cingătoarea mea. 

De abia acum se putea vedea ce statură de uriaş avea. 
Avea nişte muşchi ca de urs. Făcu un semn unuia dintre 
oamenii săi. Acesta se apropie, se dezbrăcă şi el până la 
brâu şi zise: 

— Aici este Makin-oh-punkreh, „Tunetul însutit”. Şi-a făcut 
scutul din pielea duşmanilor săi şi a luat peste patruzeci de 
scalpuri. Cine cutează să vină în faţa cuţitului său? 

— Eu, Wohkadeh, voi face să tacă „Iunetul însutit”. Nu mă 
pot făli cu nici un scalp, dar am ucis bivolul alb. iar astăzi 
îmi voi împodobi brâul pentru prima oară cu pielea capului 
dușmanului meu. Cine să se teamă de „lunet”? Este un 
tovarăş mişel al fulgerului şi îşi ridică glasul numai după ce 
a trecut primejdio! 

— Uff, uffl, strigară toţi cei din cerc, când în mijlocul lor 
intră tânărul indian. 

— Pleacă de aici! Îi răspunse batjocoritor „Tunetul însutit”. 
Nu mă lupt cu un copil. le-aş ucide numai cu răsuflarea 
mea. Culcă-te colo în iarbă şi viseaz-o pe maică-ta, care mai 
are încă să te hrănească cu kammas! 

— Indienii diggers, zişi deci „gropari”, cei mai dispreţuiţi 
dintre toate triburile, îşi caută hrana printre locurile pustii, 
pe unde duc o viaţă mizerabilă, hrănindu-se cu o rădăcină 
ca o ceapă, pe care, când e aproape putrezită, o pun într-o 
turtă, aşa numita turtă de kammas, care are un gust atât de 
râu. Încât nici câinii nu o pot mânca. Înainte ca Wohkadeh 
să poată răspunde la această mare ocară, se apropie 
Winnetou. Făcu un semn tânărului indian să se retragă, 
apoi vorbi: 

— La gălăgia făcută de „Tunetul însutit” a răspuns un 
băiat, căruia uşor i-ar fi fost sa-l aducă la tăcere pe 
lăudăros. Însă la noi s-a hotărât ca eu să fac să înceteze 
bubuitul „Llunetului”! 
Acesta întrebă mânios: 


— Cine eşti tu, de îndrăzneşti să vorbeşti astfel? Ai tu un 
nume? Pe haina ta nu se vede nici un fir de păr de duşman. 
Ai învăţat să cânţi din djokunta? Dacă nu, du-te şi învaţă, 
dar nu umbla cu cuțitul, căci te poţi răni singur! 

— Numele meu îl voi spune sufletului tău când iţi va ieşi 
din trup. Atunci va urla de groază şi nu va îndrăzni să urce 
în veşnicele plaiuri ale vânătorii. Va rămâne prin râpele 
munţilor să urle de frică împreună cu vântul şi să se tânguie 
în văzduh! 

— Câine! Strigă „Tunetul”. Îndrăzneşti să pângăreşti 
sufletul unui viteaz luptător? Ai să-ţi primeşti pe loc 
pedeapsa. Vom lupta noi doi cei dinţii, înaintea celeilalte 
perechi, iar scalpul tău nu va sta alături de celelalte semne 
ale biruinţelor mele. Îl voi arunca şobolanilor, iar numele 
tău, pe care refuzi să mi-l spui, nu-l va auzi urechea nici 
unui războinic! 

— Da. Ne vom lupta noi mai întâi. Putem începe, răspunse 
Winnetou cu răceală. 

— Îşi luară amândoi cuţitele în mâini. Erau dezbrăcaţi 
până la brâu. Cu privirile strălucitoare, cu toţii se uitau 
către ei. Upsarocanul nu era mai înalt decât Winnetou, însă 
cu mult mai vânjos. Cei din tabăra sa păreau satisfăcuţi de 
această superioritate. Fireşte că nu bănuiau că în faţa lor se 
află vestitul şef al apaşilor. 

— Dick Rotofeiul se apropie. 'Ţinea în mână o curea 
trainică de piele. El îi spuse lui Winnetou: 

— Dumneata faci începutul, scumpul meu domn. Poate să 
fie un semn bun, dacă te leagă mâna unui prieten. 

Tăie sub ochii tuturor cureaua în două bucăţi egale. Mai 
trebuia hotărât doar care din cei ce urmau să se înfrunte va 
fi legat de mâna dreaptă şi care de mâna stângă. Sorţii erau 
două fire de iarbă de lungim; diferite. Winnetou îl trase pe 
cel mai scurt, prin urmare se găsea în dezavantaj, fiind 
legat de mâna dreaptă şi trebuind deci să lupte cu stânga. 
Upsarocanii scoaseră strigăte de bucurie. Cei doi luptători 
fură legaţi de încheietura mâinii, iar apoi capetele curelelor 


au fost legate la rândul lor de copac, în aşa fel încât cei doi 
se puteau mişca în voie. La Muh-mowa se întâmpla adeseori 
că adversarii să se învârtă multă vreme în jurul copacului 
până să înceapă să se atingă. Când sângele începe să 
curgă; potrivnicii se înfierbântă atât de tare unul împotriva 
altuia, încât lupta se termină foarte repede. Cei doi erau 
gata, unul de o parte, altul de cealaltă parte a copacului. 

Hobble-Frank privea, alături de Dick Rotofeiul: 

— Ascultă, domnule Pfefferkorn. Asta este un lucru la care 
ţi se zbârleşte părul în cap. Căci nu numai ei doi îşi pun în 
cumpănă viaţa, dar o pun şi pe a noastră. În clipa asta, sub 
moţul de păr de pe creştet simt cum mi se face pielea găinii. 
Mulţumesc frumos pentru făgăduinţa de a ne lăsa 
măcelăriți cu resemnare, dacă cei doi şefi ai noştri vor fi 
învinşi! 

— Ah, făcu Dick. Nici mie nu-mi vine tocmai bine, dar cred 
că ne putem bizui pe Winnetou şi pe Old Shatterhand. 

— Negreşit, cam aşa se pare, căci apaşul are o mutră aşa 
de liniştită, de parcă ar avea în mână un as şi zece atuuri. 
Dar să ascultăm, că, uite, „Tunetul Însutit” parcă vrea să 
zică ceva. 

Într-adevăr, acesta vorbi: 

— Hai încoace, ori vrei să te fugăresc în jurul copacului 
până ce o să crapi de frică, fără ca să te fi atins cuțitul meu? 

Winnetou nu-i răspunse. Se întoarse spre Old Shatterhand 
şi îi spuse în limba apaşilor, pe care adversarul său nu o 
cunoştea: 

— Şi din ida sesteh! Ceea ce se traduce prin „Am să-i 
răsucesc mâna!” 

Old Shatterhand vorbi celor adunaţi, arătându-l pe 
Winnetou: 

Acest frate al nostru a închis inima gândului morţii. EL îl va 
învinge pe duşmanul său fără să-i ia o picătură de sânge! 

— Uff, uffl, se arătară uimiţi şi mânioşi upsarocanii, iar 
„Tunetul Însutit” răspunse batjocoritor: 


— Fratele vostru a înnebunit de frică. Chinul îl va fi 
scurtat. 

Făcu un pas înainte: trunchiul copacului nu se mai afla 
între ei. Cu cuțitul strâns în mână îşi pironi ochii asupra lui 
Winnetou. Avea o privire de animal sălbatic, pe când chipul 
apaşului râmase neschimbat. 

Era grav şi împietrit. Upsarocanul se lasă amăgit. 
Năpustindu-se asupra lui Winnetou, să-i dea o lovitură de 
moarte, ridică braţul, dar în loc să se ferească, apaşul îi veni 

în faţă ca un fulger. Cu o lovitură puternică îl izbi pe 
adversar în subsuoară cu pumnul în care ţinea mânerul 
cuţitului. Această mişcare îndrăzneață, lovitură puternică 
ce i-a urmat, l-au trântit pe spate pe upsarocan, încât 
acesta scăpă cuțitul. Brusc, Winnetou aruncă şi el cuțitul şi 
se apropie de upsarocan, care se pare că avea umărul 
scrântit. Îl lovi pe acesta puternic în stomac cu un pumn 
zdravăn, încât îi dobori iar pe spate, cu mâna stângă 
spânzurând legată de trunchiul copacului. Upsarocanul 
rămase câteva momente nemişcat, ceea ce-i fu de ajuns lui 
Winnetou să-şi ia cuțitul de jos, sa taie la iuţeală curelele şi 
să se desfacă de copac, repezindu-se la adversar şi 
aşezându-se cu genunchii pe pieptul lui: 

— Te dai bătut? Îl întrebă. 

Celălalt nu răspunse. Gâfâia puternic în urma loviturilor 
bruşte pe care le primise, dar şi de furie şi de frica morţii. 
Toate se petrecuseră iute ca gândul, încât nu fusese 
observată îndeajuns fiecare mişcare a apaşului. Nu se auzi 
nici o şoaptă în tot cercul de privitori, iar când micul saxon, 
dezmeticindu-se, voi să strige „Ura!” de bucurie, Old 
Shatterhand îl opri cu un semn din mână, aşa că acesta abia 
putu rosti prima silabă a cuvântului, pe a doua înghiţind-o. 

— Înjunghie-mă! Scrâşni upsarocanul, aruncând o privire 
plină de ură apaşului aplecat deasupra lui. Apoi închise 
ochii. Dar Winnetou se ridică, tăie cureaua cu caic învinsul 
era legat de copac şi îi spuse: 

— Scoală-te! Am făgăduit să nu te ucid şi mă ţin de cuvânt. 


Atunci veni la el uriaşul Oiht-e-keh-fa-wakon şi-i porunci 
mânios: 

— Ridică-te! Ţi se dăruieşte viaţa, pentru că scalpul tău nu 
are nici un preţ pentru învingător. Te-ai purtat ca un copil. 
Dar mai am de luptat eu pentru talismanele tuturor. Voi 
birui de două ori şi pe când noi ne vom împărţi scalpurile 
duşmanilor, tu te poţi duce la lupii din preerie şi n-ai decât 
să trăieşti cu ei! Nu mai ai ce căuta în wigwamurile 
upsarocanilor! 

„Tunetul însutit” se ridică şi puse mâna pe cuțitul căzut. 

— Marele Spirit n-a voit să înving eu, spuse el. La lupi nu 
mă duc. Am aici un cuţit cu care îmi voi lua viaţa, pe care nu 
o vreau dăruită mie de cel care m-a învins. Dar, mai întâi aş 
vrea să văd ce vei face tu. 

Se depărta domol câţiva paşi şi se aşeză pe iarbă. 

I se citea pe faţă hotărârea neclintită de a muri, decât să 
suporte ruşinea de o fi învins. Niciunul dintre ai săi nu îl 
învrednici cu o privire. Se uitau plini de nădejde la 
căpetenia lor, care stătea cu trupul rezemat de copac, 
chemându-l pe Old Shatterhand: 

— Hai să tragem la sorţi. 

— Eu nu trag la sorţi, răspunse acesta, îmi puteţi lega de 
copac mâna dreaptă. 

— N-ai decât. Dacă vrei să scapi mai repede de viaţă. 

— Fac asta, pentru că eu cred că mâna stângă ţi-e mult 
mai slabă decât dreapta. Nu vreau să am nici un avantaj 
asupra ta. Ştiu că o dată ai fost rănit în umăr, iar cu mâna 
stânga te descurci mai greu. Adversarul său nu putea 
pricepe atâta mărinimie. 

Îl măsură cu o privire mirată şi întrebă: 

— Vrei să mă jigneşti? Când te voi fi ucis, vrei să spună ai 
tăi că nu s-ar fi întâmplat aşa, dacă nu ţi-ar fi fost milă de 
mine? Îţi cer să tragi la sorţi! 

— Fie! Sunt gata. 

Soarta făcu voia lui Old Shatterhand şi îl favoriza pe 
adversarul său, căruia i se legă de copac mâna stângă. 


După câteva clipe, cei doi se aflau faţă în faţă, iar cine 
vedea muşchii încordaţi ai uriaşului avea de ce să fie 
îngrijorat pentru soarta lui Old Shatterhand. Acesta, în 
schimb, arăta acelaşi sânge rece ca şi Winnetou. 

— Poţi începe tu, îl provocă upsarocanul. Îţi îngădui prima 
lovitură. Abia la a doua mă voi apăra, pentru că tu vei muri 
la primul meu atac! 

Atunci, Old Shatterhand pufni în râs. Îşi înfipse cuțitul în 
trunchiul teiului şi îi răspunse: 

— Eu renunţ de tot la această armă. Iu vei fi cel care va 
cădea la primul meu atac. N-avem timp mult de joacă, ia 
seama că încep! 

Ridică braţul ca să lovească şi sări asupra adversarului. 
Acesta se lăsă păcălit şi lovi şi el, dar, repede ca gândul, 
albul se feri în lături iar lovitura căzu în gol. Încă o mişcare 
iute ca fulgerul a lui Old Shatterhand şi pumnul lui îl lovi pe 
upsarocan în tâmplă. Uriaşul se clătină o clipă, apoi se 
prăbuşi la pământ. 

— Iată-l la pământ! Cine a biruit? Strigă Old Shatterhand. 

Dacă adineauri, când fusese învins „Iunetul însutit”, 
upsarocanii rămaseră liniştiţi, acum izbucniră într-un urlet 
animalic de furie. Ceilalţi răspunseră printr-un lung chiot 
de bucurie. Old Shatterhand trase cuțitul din trunchi şi se 
eliberă de curea. Prietenii săi îl înconjurară să-l felicite. 
Shoshonii îi preţuiau şi ei pe cei doi învingători, dar erau 
zoriţi să-şi ia armele, ca să-i împiedice pe upsarocani, în caz 
că aceştia ar fi voit să se împotrivească sau să fugă. 

Old Shatterhand veni iar lângă „Viteazul care-şi caută 
talismanul”. Acesta îşi revenea greu din buimăceală. 
Deschise ochii şi îl văzu pe învingător tăindu-i cureaua cu 
care rămăsese legat de copac, Îi trebui câtva timp până să 
poată înţelege situaţia. Apoi sări în sus şi îl privi pe Old 
Shatterhand cu o furie de nedescris. Părea că ochii vor să-i 
iasă din orbite, iar vocea i se auzea răguşită, întrebând: 

— Eu sunt jos la pământ! M-ai învins? 


— Da! N-ai pus condiţia că acela care va cădea la pământ 
va fi socotit învins? 

Indianul se privi. Cu toată statura lui, întruchipa acum 
uimirea: 

— Dar nu sunt rănit, strigă el. Cum m-ai doborât?! 

— Cu un pumn, zâmbi Old Shatterhand. Sper să nu mi-o 
iei în nume de rău! 

Upsarocanul aruncă spre oamenii săi o privire 
deznădăjduită: 

— Era mai bine dacă mă omorai, se tângui el. Marele 
Spirit şi-a întors faţa de la noi, fiindcă ne-au fost furate 
talismanele, Niciodată nu vom putea ajunge în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei. De ce n-au murit mamele noastre 
înainte de a ne naşte?! 

Bărbatul, atât de mândru şi de sigur de izbândă de până 
atunci, merse clătinându-se spre ai săi, dar se întoarse din 
drum şi întrebă: 

— Ne daţi voie să cântăm un cântec de moarte, înainte de 
a ne ucide? 

— Înainte de a-ţi răspunde, aş vrea să stăm de vorbă. 

Old Shatterhand îl duse la upsarocani, i-l arătă pe „Lunetul 
Însutit” şi întrebă: 

— Mai eşti necâjit pe acest războinic? 

— Nu. Aşa a fost să fie. Marele Spirit ne-a osândit. Ne-am 
pierdut sufletele şi nu le mai putem regăsi, o dată cu 
talismanele noastre. 

— Vă veţi găsi talismanele sau puteţi cuceri altele şi mai 
bune. 

Indienii îl priviră miraţi. 

— Unde să le mai găsim? Îl întrebă uriaşa căpetenie. Aici, 
unde trebuie să murim? Sau în plaiurile veşnicei vânători, 
unde nu mai putem ajunge, pentru că vom rămâne fără 
scalpuri? 

— Vi se va lăsa şi viaţa, vi se vor lăsa şi scalpurile. Voi ne- 
aţi fi ucis dacă ne-aţi fi învins, dar noi nu o s-o facem. Eu 
sunt creştin şi nu las pe nimeni să-i omoare pe fraţii mei. 


Ridicaţi-vă! Mergeţi şi vă luaţi armele şi caii! Sunteţi liberi 
să mergeţi încotro vă place! 

Dar niciunul nu se mişcă spre a face asta. 

— Vorbeşti aşa ca să începi astfel chinurile la care ne vei 
supune, zise cel fără de nume. Vom îndura toate, fără să 
auzi un vaiet din gura noastră. 

— 'Te înşeli. Vorbesc serios. Între upsarocani şi războinicii 
shoshoni este îngropată securea războiului. Kanteh-pehta, 
vestitul vraci al upsarocamlor, nu poate fi decât prietenul 
nostru. Împreună cu oamenii săi se va întoarce neatins la 
wigwamul său. 

— Uff! Mă cunoşti? 

— Îţi lipseşte o ureche şi ţi-am văzut şi umărul lovit. Astfel 
te-am recunoscut. 

— De unde ştii că am aceste semne? 

— De la fratele tău Sunka-şetşa, „Marele Câine”, care mi-a 
vorbit despre tine. 

— Îl cunoşti şi pe el?! 

— Da. Într-o vreme am călătorit împreună. 

— Când? Unde? 

— Acum câteva veri. Ne-am despărţit la Muntele Broaştei 
Ţestoase. 

Atunci vraciul, care se aşezase între timp, sări în sus. Faţa 
lui luă o expresie nouă. Ochii îşi pierduseră asprimea şi 
începură să-i lucească de bucurie şi speranţă. 

— Mă înşeală vorba ta, sau auzul meu? Strigă el. Dacă spui 
adevărul, atunci eşti Non-pay-Hama, pa care albii îl numesc 
Old Shatterhand! 

— Da. Eu suni. 

La auzul numelui acesta, toţi upsarocanii au sărit în 
picioare. 

— Dacă eşti acel vânător vestit, spuse căpetenia lor, atunci 
Marele Spirit încă nu ne-o părăsit. 

— Da, tu trebuie să fii, deoarece m-ai doborât cu un singur 
pumn. Nu e o ruşine să fiu învins de tine. Pot să trăiesc, fără 
ca femeile să mă arate cu degetul! 


— Nici „Tunetul însutit”, care este un vestit războinic, să 
nu se ruşineze că a fost învins, căci cel care l-a doborât este 
Winnetou, marea căpetenie a apaşilor. 

Ochii upsarocanilor căutau plini de respect la Winnetou. 
Acesta se apropie, întinse mâna „Iunetului însutit” şi spuse: 

— Fratele meu roşu a fumat cu mine pipa jurământului. 
Vom fuma acum pipa păcii, căci războinicii upsarocani sunt 
fraţii noştri. Howgh! 

„Tunetul însutit” primi mâna întinsă şi răspunse: 

— Blestemul Spiritului Rău o pierit dintre noi. Old 
Shatterhand şi Winnetou sunt prietenii oamenilor roşii. Nu 
vor cere scalpurile noastre. 

— Nu. Sunteţi liberi, îi asigură din nou Old Shatterhand. 
Noi îi cunoaştem pe cei care v-au furat talismanele. Dacă ne 
veţi urma, vă vom duce la ei... 

— Uff! Cine sunt tâlharii? 

— O ceată de sioucşi ogellallaşi care se îndreaptă spre 
Yellowstone. 

Această veste îi tulbură grozav pe upsarocani. Căpetenia 
lor strigă înfuriat: 

— Au fost câinii de ogellallaşi! Hong-peh-te-keh, „Marele 
Mocasin”, căpetenia lor, m-a rănit şi mi-a luat urechea, fără 
ca eu să mă pot răzbuna. M-am rugat Marelui Spirit să mă 
ducă pe urmele lui, dar până acum rugăciunea nu mi-a fost 
împlinită! 

Wohkadeh, care auzise totul, se apropie şi zise: 

— Te găseşti pe urmele lor, căci „Marele Mocasin” este 
căpetenia ogellallaşilor pe care îi urmărim. 

— În sfârşit, Marele Spirit mi-l aduce în mână! Dar cine 
este acest tânăr războinic care a voit să lupte cu „Tunetul 
însutit” şi care îi cunoaşte pe ogellallaşi? 

— Este Wohkadeh, ultimul fiu al indienilor mandani, care a 
fost silit de ogellallaşi să meargă cu ei şi a fost de faţă la 
furtul talismanelor voastre. După care a fugit de la ei şi, 
venind la noi, s-a arătat a fi un tânăr viteaz, îi răspunse Old 
Shatterhand. 


— Dar ce caută sioucşi în Yellowstone? 

— O să vă povestim asta după ce o să aprindem focul de 
popas. Atunci puteţi chibzui dacă vreţi să veniţi cu noi. 

— Sunteţi pe urmele ogellallaşilor ca să vă luptaţi cu ei. 
Vom merge şi noi cu voi pentru a ne lua înapoi talismanele 
şi ca să ne răzbunăm. Fraţii mei pot să aprindă focul pentru 
sfat. Howgh! 

CAPITOLUL X. 

VULTURII DINTRE STÂNCI 

„Senatul şi Camera reprezentanţilor Statelor Unite decid 
că ţinutul aflător în teritoriile Montana şi Wyoming, în 
apropiere de izvorul fluviului Yellowstone, este prin aceasta 
exceptat de la colonizările, împroprietăririle şi vânzările 
făcute conform legilor Statelor Unite şi va fi considerat ca 
un parc public său loc păstrat astfel pentru binele 
poporului. Oricine, împotriva acestei decizii, se va aşeza 
acolo sau se va face stăpân pe vreo bucată de pământ, va ţi 
luat drept infractor al prezentei legi şi alungat. Parcul va fi 
pus sub supravegherea exclusivă a secretariatului 
Ministerului de Interne, a cărui însărcinare este să publice 
de îndată instrucţiunile şi dispoziţiile pe care le crede 
necesare pentru întreţinere”. 

Aşa suna un decret din 1 martie 1872 al Congresului 
Statelor Unite, prin care cetăţenii Statelor Unite şi ai 
celorlalte ţinuturi primeau un dar despre a cărui valoare 
nu-şi puteau da încă seama. 

Asupra acestui ţinut, numit astăzi Parcul Naţional al 
Statelor Unite, statele răsăritene răspândiseră cele mai 
senzaţionale zvonuri. Cunoscut numai de indian şi văzut 
numai de câte un vânător cutezător, acest ţinut era învăluit 
în cel mai adânc mister. Poveştile vânătorului singuratic, 
înflorite, erau duse până departe. Se vorbea că se găsesc 
acolo preerii şi munţi în flăcări, izvoare cu apă clocotită, 
vulcani care aruncă metale topite, lacuri şi fluvii pline cu 
ţiţei; în loc de apă, păduri, indieni şi animale împietrite. 


Profesorul Hayden, făcând cel dintâi o expediţie ştiinţifică 
în acea regiune de basm, adusese informaţii exacte asupra 
ei şi negreşit că avu de povestit lucruri extraordinare. Luii 
se datorează publicarea acelui decret. 

Parcul Naţional cuprindea o suprafaţă de 9500 kilometri 
pătraţi, acolo izvorăsc râurile Yellowstone, Madison, 
Gallatin şi Snake River. Lanţuri mari de munţi străbat 
ţinutul. Pe înălţimi e un aer curat, sănătos, iar sute de 
izvoare calde şi reci, cu minunată putere de vindecare, 
oferă bolnavilor însănătoşire şi recăpătarea puterilor 
slăbite. Gheizere cu care cele din Islanda abia se pot 
compara, aruncă şuvoaie de apă până la înălţimi de mai 
multe sute de picioare. Munţii, formaţi din roci sclipind în 
toate culorile, strălucesc în lumina soarelui. Văgăuni 
înfiorătoare, cum în alt ţinut nu se mai văd, par să fie 
scobite pentru a îngădui o privire în măruntaiele 
pământului. Scoarța face băşici, care se ridică şi se lasă. 
Uneori pământul nu pare mai gros de un centimetru, încât 
călăreţul cu mare greu îşi poate stăpâni calul speriat. Guri 
uriaşe se deschid în calea drumeţului, pline cu nămol 
clocotitor, care se ridică şi se lasă în Jos, încetişor. Nu se 
poate să înaintezi un sfert de oră, fără să dai de o minunăţie 
a naturii. Numai gheizere şi izvoare fierbinţi sunt peste 
două mii. Dacă într-un loc izvorăşte din pământ apă 
fierbinte, la un pas de acolo ţâşneşte un limpede izvor de 
apă rece. Parcă sub scoarţa pământului s-ar lupta geniile 
bune cu geniile rele, îngerii cu diavolii. Dacă aici stai în 
admiraţia frumosului, câţiva paşi mai încolo te tragi înapoi 
de spaimă. Dacă într-un loc ai admirat un uriaş izvor de apă 
caldă, care ţâşneşte la o sută de metri înălţime pe pereţii 
strâmtorii, treci apoi iar prin câmpuri de cornalină, agate, 
calcedonii, opale şi alte pietre de preţ. 

Acolo, între munţii de piatră, dorm lacuri minunate. Cel 
mai mare şi mai frumos este lacul Yellowstone, care, afară 
de lacul Titicaca, este lacul aşezat la cea mai mare înălţime 
de pe pământ, la aproape opt mii de picioare altitudine. 


Apa lui e foarte sulfuroasă. În scobiturile lui mişună 
păstrăvi uriaşi, care au o carne cu un gust aparte, delicios. 
Pădurile înconjurătoare sunt bogate în vânat mare, cerbi şi 
urşi. Pe maluri izvorăsc nenumărate izvoare fierbinţi, şi de 
sub pământ fumegă aburi cu un sunet subţire, ca pufăitul 
unei locomotive. 

Omului fricos îi vine îndată să o ia la fugă de acolo. Toate 
forţele care lucrează necontenit în interiorul pământului ies 
aici la iveală. Nu te mai simţi sigur pe pământ. [i se pare că 
întreg ţinutul, de mile întregi, ori se va prăbuşi peste o 
clipă, ori va fi ridicat ca un crater gigantic, aprins, azvârlit 
deasupra crestelor Munţilor Stâncoşi, două perspective 
neplăcute pentru cel ce va fi ori scufundat ori azvârlit în 
sus. 

Acolo unde râul Yellowstone iese din lac şi îi depăşeşte 
malul în partea de sud-vest, în punctul unde se varsă 
Bridge-Creek, ardeau câteva focuri. Fuseseră aprinse nu 
pentru pregătirea cinei, cât pentru lumină. În privinţa 
preparării hranei, natura purta de grijă omului: păstrăvii 
lungi de un cot, prinşi în apa rece a lacului, au fost aruncaţi 
în apă fierbinte, care ieşea clocotind din pământ la numai 
câţiva paşi depărtare. 

Micul saxon se mândrea grozav, pentru că în după amiaza 
aceea ucisese un ţap. Aveau deci mai întâi friptură, iar la 
felul doi păstrăvi. Izvorul fierbinte era atât de strâmt, încât 
putea fi folosit drept oală de fiert, iar apa care curgea de 
acolo avea un gust excelent de ciorbă de peşte, încât o 
sorbeau cu toţii cu mare poftă, folosindu-se de nişte pahare 
de piele. Grupul ajunsese aici trecând peste râul 
Yellowstone. Urmau să treacă a doua zi de dimineaţă şi 
peste Bridge Creek, apoi să se îndrepte spre apus, până în 
locul în care ţâşnea gheizerul numit de indieni K'un-tui- 
temba, adică Gura Iadului. În apropierea acelui loc se afla 
ţinta lungii lor călătorii. Merseseră mult mai repede decât 
şi-ar fi închipuit. Ţinta era aproape, iar ei mai aveau încă 
trei zile până la noaptea cu lună plină, în care ogellallaşii 


urmau să ajungă la locul în care voiau să jertfească pe 
prinşii lor. La focurile popasului, Old Shatterhand spuse: 

— Ogellallaşii abia vor fi ajuns la Bottelers Range, aşa că 
suntem cu siguranţă înaintea lor. Putem să ne odihnim fără 
grijă. N-avem de ce ne teme. 

— Domnule, îndrăzni Martin Baumann, am auzit că 
drumul de la Bottelers Range, încolo e foarte periculos. 

— N-aş putea spune aşa ceva. Fireşte că trebuie să te 
fereşti de apropierea gheizerelor şi de locurile în care 
scoarţa pământului e aşa de subţire, încât ar putea plesni 
sub copitele cailor. De Ia Bottelers Range o să urcăm în sus, 
pe cursul râului, pe lângă vulcanii stinşi. După vreo patru- 
cinci ore, vom ajunge în nişte chei lungi de o jumătate de 
milă, cioplite în granit şi adânci de vreo trei sute de metri. 
După alte cinci ore, vom ajunge la un pinten de munte 
abrupt, numit Pârtia Diavolului. După încă trei ore de drum, 
vom ajunge la râul Gardiner, în susul căruia vom urca, iar 
după o bucată bună de drum, ne vom îndrepta către 
Yellowstone River, în dreptul cascadei Creek. Vom fi chiar la 
marginea Cheilor Mari, care este cu siguranţă cea mai 
mare minune care poate fi văzută de-a lungul râului 
Yellowstone. 

— Ai văzut minunea asta, domnule? Întrebă Rotofeiul Dick. 

— Da. Este lungă de mai bine de şapte mile şi adâncă de 
mai bine de o mie de metri. Pereţii sunt perpendiculari şi 
numai un om care nu suferă deloc de ameţeală ar putea 
îndrăzni să se aşeze pe marginea lor, ca să privească în 
adânc, unde râul, lat de vreo douăzeci de metri, pare văzut 
de sus ca un fir subţire de apă. Totuşi, de-a lungul Secolelor, 
apa acestui râu a fost cea care a scobit atât de adânc 
stânca. Acolo jos valurile se zbat între pereţii de piatră, se 
izbesc cu putere de ei, dar sus nu se aude nimic din 
zgomotul acestei lupte între apă şi stâncă. Nici un muritor 
nu poate cobori acolo, iar dacă ar face-o, ar muri pe loc: n- 
ar avea aer. Apa râului este caldă, uleioasă, cu un gust rău 


de sulf şi de piatră acră, răspândind un miros cu totul 
nesuferit. 

— Domnule, mă iertaţi, dar sunteţi sigur că ne. Aflăm 
înaintea sioucşilor? Întrebă din nou tânărul fiu al 
„Vânătorului de Urşi”. 

— După socotelile mele, suntem înaintea lor cu două zile. 
Eşti îngrijorat? 

— Da! Cine ştie dacă tatăl meu mai trăieşte... Poate că 
sioucşii l-au ucis deja! 

— N-ai motiv să crezi asta. Ogellallaşii îi vor duce vii pe 
prizonieri până la mormântul „Focului Rău”, unde trebuie 
să-i jertfească sufletul acestuia, pentru că s-a împlinit 
sorocul de şapte ani de la moartea lui. De altfel, sioucşii 
urmează să-i omoare, dacă ar fi după voia lor, la stâlpul 
caznelor şi nu vor avea deloc de gând să le micşoreze 
prizonierilor chinurile printr-o moarte pripită. 

Spunând acestea, Old Shatterhand se trase mai într-o 
parte, aşezându-se lângă Winnetou, care deja adormise, se 
înfăşură într-o pătură şi se lungi lângă fratele său roşu. 
Ceilalţi tovarăşi ai săi mai rămaseră la lumina focului ca să 
pălăvrăgească. 

— Îmi pare bine că omul ăsta atât de cunoscut îşi 
„iroseşte” timpul însoţindu-ne, dar cred că a păţit ca şi mine 
şi s-a lăsat înduioşat de situaţia acestui mic vânător (şi arătă 
către Martin Baumann), care şi mie, urs bătrân ce sunt, mi- 
a furat inima şi minţile. Eu presimt că treaba se va sfârşi cu 
bine! 

— Dar, dragă domnule Dick, vorbi Martin, îmi vine aşa de 
greu, că nu mai pot aştepta încă trei zile. Mor de grija 
tatălui meu! 

— Dar dacă se înşeală? Haideţi să pornim noi înainte. 
Aminteşte-ţi că dumneata împreună cu domnul Pitt mi-aţi 
sărit de la început în ajutor. Oare acum mă mai pot bizui pe 
sprijinul vostru? 

— Bine, vom merge, dar cu o condiţie! 

— S-o aud. O primesc, dacă mi-e cu putinţă. 


— Pe sioucşi îi vom spiona doar, ca să aflăm dacă tatăl 
dumitale mai trăieşte, dar nu vom face nimic de capul 
nostru ca să-i eliberăm. 

— Mă învoiesc! 

— Să ştii că fac asta numai pentru că îmi închipui ce poate 
să fie în inima dumitale. M-ai înduioşat, tinere, dar îţi spun 
încă o dată că ne vom întoarce la ceilalţi îndată ce vom 
vedea că... „Vânătorul de Urşi” trăieşte. 

— Mâine dimineaţă se vor îngrijora. Când vor vedea că am 
dispărut, li vom lăsa vorbă negrului să-i spună lui Old 
Shatterhand. Acum să facem linişte, ca să nu atragem 
bănuieli asupra noastră. Şi să ne tragem mai departe de 
foc, în întuneric. În curând va răsări luna. 

— Bine că e lună, zise Hobble-Frank. Cel puţin o să 
recunoaştem drumul. 

— Old Shatterhand ne-a lămurit pe unde avem de mers. Pe 
de altă parte, nu-mi prea place că trebuie să ne înşelăm 
prietenii, dar, dacă stai să te gândeşti, nu facem un lucru 
rău. La început mai puteam spune şi noi o vorbo, dar acum 
Old Shatterhand şi Winnetou sunt şefii Dick şi Pitt nu-şi mai 
pot da cu părerea. E şi timpul să le arătăm că suntem şi noi 
nişte vestmeni destoinici, în stare să croiască un plan şi să-l 
ducă la îndeplinire! Încheie cu năduf Dick Rotofeiul. 

Au stins focul. Nici focurile indienilor nu mai ardeau. 
Liniştea se lăsase peste tot cuprinsul taberei Se mai auzea 
din când în când şuierul aburilor izvorului fierbinte în care 
vânătorii şi-au fiert păstrăvii. 

Să fi trecut o oră, când sub copacii unde şedeau Frank, 
Dick, Pitt, Martin şi Wohkadeh se auzi o mişcare. 

— Fraţii mei pot să vină după mine, şopti tânărul indian. 
Acum e timpul! 

Îşi luară armele şi celelalte lucruri şi se furişară pe sub 
copaci până la cai. Ochiul ager a lui Wohkadeh deosebi caii 
lor dintre ceilalţi. Zgomotul făcut însă putea să trezească pe 
cineva. De aceea, după ce adunară caii, cei cinci s-au oprit o 
clipă ascultând ca să vadă dacă lipsa lor a fost observată: 


S-au convins că nu s-a întâmplat aşa şi au plecat încet mai 
departe. Tropotul cailor era înăbuşit de iarbă. N-au scăpat 
însă cu totul neobservaţi. Se apropie de ei o santinelă. Era 
un shoshon. Acesta socotea, fireşte, că cei cinci au plecat cu 
vreo treabă, aşa că nu dădu alarma, căci îi şi recunoscuse. 

— Ce au de gând fraţii mei? Întrebă el. 

— Vorbeşte încet, ca să nu se trezească cei care dorm, îi 
şopti Dick. Old Shatterhand ne-a trimis. El ştie unde 
mergem. 'Ţi-e de ajuns, nu? 

— Fraţii mei albi sunt prietenii noştri. Eu nu-i pot opri de 
la îndeplinirea poruncilor marelui războinic. 

— Când „fugarii” s-au îndepărtat de tabără într-atât, încât 
tropotul cailor să nu mai poată fi auzit, încălecară, 
înaintând la trap de-a lungul lacului Yellowstone până la 
ieşirea din acesta a râului pe al cărui fir urmau să urce 
înspre nord. 

— Shoshonului, întâmplarea i se păruse aşa de simplă şi de 
neînsemnată, încât nici nu-şi dădu osteneala să o spună 
cuiva. Astfel, până se lumină de ziuă, plecarea îndrăzneţilor, 
sau mai bine zis a uşuraticilor dezertori, rămase 
neobservată. 

— Cei din tabără urmau să pornească dis-de-dimineaţă. De 
aceea, la primul ciripit al păsărilor, s-au ridicat cu toţii din 
culcuşuri. Abia atunci au văzut cu uimire lipsa celor cinci. 
Shoshonul care fusese de pază cu o seară mai înainte îi 
povesti lui Old Shatterhand cele spuse de Dick. Winnetou, 
care era alături, nu-şi putea închipui, cu toată agerimea 
minţii lui, cu ce gând au plecat cei cinci. 

— Vor să le iasă în cale ogellallaşilor şi să-i iscodească! 

— Atunci şi-au pierdut minţile, se mânie apaşul. Nu numai 
că n-au să scape de primejdie, dar au să dea în vileag şi 
apropierea noastă. Ce caută ei acolo? 

— Ca să afle dacă „Vânătorul de Urşi” mai trăieşte. 

— Dacă a murit, tot nu mai pot să-l readucă la viaţă, iar 
dacă trăieşte, au să-i aducă nenorocire. Winnetou poate 
ierta această greşeală celor doi băieţi îndrăzneţi, dar cei 


trei bătrâni vânători albi ar trebui legaţi de stâlp, să fie de 
batjocură femeilor şi copiilor! 

În aceeaşi clipă veni la ei Bob. Mirosul de sconcs încă îl 
însoțea, aşa că nimeni nu-i mai putea suferi apropierea. Era 
acoperit tot cu pătura de cal pe care i-o dăruise Pitt 
Lunganul. Noaptea, când se făcea răcoare, se învelea cu 
blana ursului ucis de Martin Baumann. 

— Dom' Shatterhand caută pe dom' Martin al meu? 
Întreba el. 

— Da. Ştii ceva de ei? 

— Oh, dom' Bob este deştept om. El ştie unde dus viteaz 
Martin! 

— Unde? 

— Plecat la sioucşi ogellalla ca să vadă de dom ' tata lui 
prins. Ei spus l mine ca eu să spune la voi. 

— Deci, e aşa cum am crezut eu! Zise supărat Old 
Shatterhand. Când au să vină înapoi? 

— După ce au văzut ce vrut, atunci vine la noi la Fluviul de 
Foc. Mai mult nu ştiut dom' Bob. 

— Domn' Martin al tău a făcut o mare prostie. Cred că 
poate să plătească cu viaţa. 

— Cum? Martin al meu în primejdie? Atunci dom' Bob suit 
pe cal şi dus repede după el, să-l scape! 

— Da, aşa ai ucis şi ursul, când de frica lui te-ai urcat într- 
un mesteacăn. 

— Ogellalla nu urs. La dom' Bob nu e frică de ogellalla! 

Strângea din pumn ameninţător şi făcea aşa o mutră încât 
părea că ar fi vrut să înghită pe loc zece sioucşi. 

Bine, am să fac o încercare cu tine, pentru că îmi place că- 
ţi iubeşti stăpânul. Fii gata să pleci cu noi peste câteva 
minute! Apoi continuă către Winnetou, lângă care acum 
venise şi căpetenia upsarocanilor şi căpetenia shoshonilor, 
cu Moh-aw, fiul său: 

— Fratele meu să meargă mai departe şi să mă aştepte la 
K'un-tui-temba (Gura Iadului). Cu mine vor merge cei 
cincisprezece războinici upsarocani cu căpetenia lor şi 


Moh-aw cu cincisprezece războinici shoshoni. Trebuie să o 
luăm de îndată pe urma acestor cinci năbădăioşi, ca să-i 
salvăm, dacă intră într-un bucluc. Nu pot spune dinainte din 
ce parte voi ajunge la „Gura Iadului”, şi nici când. S-ar 
putea ca sioucşii să ajungă mai repede, de aceea fratele 
meu să se îndrepte fără zăbavă acolo. 

Cinci minute mai târziu, Old Shatterhand şi însoțitorii săi 
goneau pe urmele celor cinci „fugari”. Fireşte că aceştia 
aveau un bun avans, dar, totuşi, din cauza întunericului şi a 
necunoaşterii locurilor, înaintaseră încet: cu toate acestea, 
la ivirea zorilor, lacul Yellowstone era la o bună depărtare în 
urma lor. lar ei puteau grăbi înaintarea. 

Priveliştea oferită de râu era minunată. La început, valea 
acestuia era destul de lată şi felurită ca înfăţişare pe cele 
două maluri. Pretutindeni se arătau ochiului nenumărate 
minunăţii izvorâte din capriciul naturii. Cine ştie cu câte 
generaţii mai înainte va fi ajuns acest loc la actuala lui 
înfăţişare, şi cine ştie câtă vreme aceasta va dura, căci 
efectele puterilor subpământene sunt prezente aici la tot 
pasul. Apa sapă rocile cu o mare încetineală, dar şi cu o la 
fel de mare perseverenţă măcinând răbdătoare cheile şi 
pragurile de stâncă. Malurile vulcanice, prăpăstioase, 
spălate de ploi, iau nişte forme pe care nici o minte 
omenească nu şi le-ar putea închipui. Într-un anume loc poţi 
crede că vezi ruinele unui vechi castel feudal. Poţi distinge 
creneluri, un foişor, locul unde puntea se lasă peste un şanţ. 
Mai departe se înalţă zvelte minarete, unde crezi că 
muezinul va apărea numaidecât în balcon, chemând 
credincioşii la rugăciune. În faţă se deschide un amfiteatru 
roman, în care sclavii creştini erau daţi pradă animalelor 
sălbatice. Alături se ridică, îndrăzneață, o pagodă 
chinezească, iar mai departe, pe cursul râului, un animal 
ciudat, înalt de o sută de picioare, te înfioară. Şi toate sunt 
numai amăgiri, rocă modelată de apa nurilor, vânturi şi ploi. 
Oricum, cine contemplă aceste măreţii, uită de trufia de 
care fusese stăpânit până atunci. 


În locul în care râul face un cot larg către apus, se află 
numeroase izvoare calde, care adunându-şi apele, formează 
un pârâiaş ce se varsă în Yellowstone, strecurându-se 
printre stâncile înalte. Părea că de aici înainte nu se mai 
poate înainta direct pe malul râului, de aceea cei cinci 
oameni au luat-o spre stânga, urmând cursul acestui 
pârâiaş. Aici nu erau nici copaci, nici tufişuri. Toate plantele 
pieriseră. Apa caldă mirosea puternic a sulf. Nimic nu se 
schimbă în bine, până ce, după un drum anevoios de ore 
întregi, ajunseră sus, pe culmi, în locuri cu apă din nou 
limpede şi proaspătă. În curând se arătară tufişuri, ba chiar 
câţiva copaci. 

Nici aici drumul nu era uşor de urmat. Pe mari distanţe, 
strecurându-se printre sfărâmături de stâncă, care te 
făceau să crezi că un munte a căzut din cer şi s-a sfărâmat 
pe pământ, caii înaintau cu mare greutate. Stâncile printre 
care cei cinci se strecurau aveau adeseori forme ciudate, 
iar câteodată Hobble-Frank nu rezistă tentaţiei de a se opri 
şi a-şi exprima diverse păreri ştiinţifice asupra lor. Aşa trecu 
timpul; iar la amiază abia străbătuseră jumătate din drumul 
pe care ar fi trebuit să-l urmeze până atunci. 

Deodată, nu departe de ei zăriră o casă destul de mare. 
Părea să fie o vilă clădită în stil italian, lângă care era o 
grădină împrejmuită cu un zid înalt. S-au oprit miraţi. 

— O locuinţă, aici, în Yellowstone! Nu e cu putinţă nu-i veni 
lui Dick să-şi creadă ochilor. 

— De ce să nu fie cu putinţă? Îl contrazise Frank, după 
obiceiul lui. Uită-te mai bine spre casă. Parcă e şi un om în 
faţa porţii. 

— Fireşte, sau cel puţin aşa se pare, dar acum văd că a 
plecat; să nu fi fost numai o umbră. 

— Da? Păi, acolo unde este o umbră de om trebuie 
neapărat să fi fost şi un om care să fi făcut această umbră, 
filosofă iar Frank. Şi, dacă umbra s-a dus. Atunci ori a 
dispărut soarele, ori omul care arunca umbra. Totuşi, e încă 
soare: prin urmare omul a plecat. Vom vedea îndată încotro. 


Se apropiară de clădire şi văzură că nu e o construcţie 
făcută de mâna omului, ci o creaţie a naturii. Zidurile erau 
din feldspat alb, lucios. Mai multe găuri puteau fi luate uşor 
drept ferestre, iar una mai mare, pornind din dreptul 
solului, părea a fi o uşă impunătoare, înaltă. Dacă te uitai 
prin ea, vedeai un fel de curte largă, cu mai multe 
despărţituri, făcute din decoraţii naturale de piatră. În 
mijlocul acestei „curţi” ţâşnea din pământ un izvor, care îşi 
arunca afară, prin larga deschizătură, apele-i limpezi. 

— Minunat! Mărturisi Dick. Locul ăsta e cum nu se poate 
mai potrivit pentru popasul de amiază. Să intrăm înăuntru? 

— Din partea mea, da', răspunse Frank. Nu ştim însă dacă 
omul care locuieşte acolo nu e cumva un om rău. 

— Aş! Ni s-a părut. Nu poate fi vorba de un om şi, de altfel, 
înainte de a intra, o să cercetăm un pic împrejurimile. 

Înaintă, ţinând puşca pregătită. Se apropie de poartă şi se 
uită în „curte”, apoi se întoarse spre ceilalţi şi îi pofti: 

— Vă invit în această reşedinţă. Nici ţipenie de om. Pe aici. 

— Sper şi eu, zise Frank. N-aş vrea deloc să am de-a face 
cu niscaiva suflete de morţi care au avut pe pământ o 
existenţă spirituală! 

Pitt, Martin şi Frank urmară invitaţia lui Dick. Numai 
Wohkadeh rămase locului, bănuitor. 

De ce nu vine fratele meu roşu? Întrebă fiul „Vânătorului 
de Urşi”. 

— Fraţii mei nu bagă de seamă că aici miroase a cai? 

— Fireşte că miroase, dar mirosul vine de la caii noştri. 

— Acest miros venea dinspre uşă, când ne-am oprit. 

— Nu se vede nici un om, nici un animal, nici o urmă 
măcar. 

— Fiindcă pământul e pietros. Fraţii mei să fie cu băgare 
de seamă. 

— Nu e nici un motiv de teamă, îl chemă Dick. Veniţi să ne 
uităm mai departe. 

În loc să-l lase pe el singur să se uite, în aşa fel încât 
retragerea să-i fie liberă, ceilalţi trei intrară după el, pe cai, 


înspre încăperile din „curte”. Deodată, răsună un răcnet de 
parcă s-ar fi cutremurat pământul. Într-o clipă, o mulţime 
de indieni îi înconjurară pe cei patru neprevăzători. Cel 
care părea să le fie căpetenie, un indian înalt, uscăţiv dar 
vânjos, le strigă într-o engleză stricată: 

— Predaţi-vă, sau vă luăm pe loc scalpurile! Surprinşi, cei 
patru văzură că împotrivirea nu le putea fi de folos. 

— Pe naiba, zise Dick în nemţeşte. Le-am căzut pleaşcă. 
Sunt exact ogellallaşii pe care-i căutam. Şi, întorcându-se 
spre căpetenia lor, continuă în englezeşte: Să ne predăm? 
Dar noi nu v-am făcut nimic. Noi suntem prietenii oamenilor 
roşii. 

— Securea de război a sioucşilor ogellallaşi împotriva 
feţelor palide a fost dezgropată, răspunse indianul. 
Descălecaţi şi lepădaţi armele! Nu avem vreme de aşteptat! 

Cincizeci de perechi de ochi erau crunt îndreptate asupra 
lor şi cincizeci de mâini roşii erau încleştate pe prăselele 
cuţitelor. Pitt se dădu jos de pe catâr, cel dintâi. 

— Faceţi-i pe voie, şopti el tovarăşilor săi. Trebuie să 
câştigăm timp. Desigur că ai noştri vor veni să ne scape. 

Descălecară şi ceilalţi şi predară armele. Cum am mai 
spus, Wohkadeh nu intrase cu ei. Auzind urletele indienilor, 
el se trase mai într-o parte ca să nu fie cumva zărit prin 
deschizătura de la intrare Sări jos de pe cal se culcă la 
pământ şi întinse gâtul numai atât cât să poată privi 
înăuntru. Ceea ce văzu îl încremeni, Îl recunoscu pe cel ce 
era căpetenia indienilor. Era „Marele Mocasin”, şeful 
seminţiei căreia îi aparținuse şi de la care fugise. Ce trebuia 
să facă? Să se întoarcă în grobă la locul din care plecaseră 
şi să dea de veste lui Old Shatterhand şi alor săi? Nu! Îi veni 
în minte un gând nespus de îndrăzneţ. Se urcă pe cal şi 
intră călare în curte, luând o înfăţişare cât mai nepăsătoare 
cu putinţa, indienii tocmai voiau să-i lege pe cei patru 
prinşi. Wohkadeh moi făcu câţiva paşi şi opri calul. 

— Uff! Strigă el. De când războinicii sioucşilor ogellallaşi 
leagă mâinile celor mai buni prieteni ai lor? Aceste feţe 


palide sunt fraţii lui Wohkadeh! 

— Neaşteptata lui apariţie stârni uimirea tuturor. „Marele 
Mocasin” încruntă din sprâncene, măsură cu o privire 
străpungătoare pe tânărul indian şi îi răspunse: 

— De când sunt câinii albi fraţii ogellallaşilor? 

— De când au salvat viaţa lui Wohkadeh. Căpetenia îşi 
pironise ochii în ochii lui Wohkadeh. 

Îl întrebă: 

— Unde a fost Wohkadeh până acum? De ce nu s-a întors 
la timp, după ce a fost trimis să-i spioneze pe duşmani? 

— Fiindcă a fost prins de câinii de shoshoni, dar aceste 
patru feţe palide s-au luptat pentru el şi l-au scăpat, l-au 
arătat un drum care duce uşor şi repede la Yellowstone şi 
au venit cu el ca să fumeze pipa păcii cu „Marele Mocasin”. 

— Descăleca şi mergi lângă fraţii tăi albi, porunci 
căpetenia cu un zâmbet batjocoritor răsărit pe buze. Eşti 
prizonier ca şi ei! 

— Wohkadeh, prizonierul tribului său? Cine dă drept 
„Marelui Mocasin” să ia prizonier un războinic din neamul 
său. 

— EI singur îşi ia acest drept. El este conducătorul, de 
aceea poate face ce pofteşte! 

Dintr-o dată, Wohkadeh smuci hăţurile calului, iar acesta 
se ridică în două picioare. Ogellallaşii, care se îmbulziseră 
înspre el, trebuiră să dea înapoi. Îşi făcu astfel loc. Puse 
frâul pe gâtul calului, eliberându-şi mâna stângă şi 
pregătind puşca. Apoi întrebă: 

— De când au voie căpeteniile sioucşilor ogellallaşi să facă 
ce poftesc? Wohkadeh este tânăr, însă el a ucis un zimbru 
alb şi poartă în sân pene de vultur. Nu se dă prins, iar cine-l 
insultă, trebuie să se lupte cu el. 

Rostise aceste cuvinte cu mândrie şi nu în zadar. 
Căpeteniile sioucşilor nu au de fel putere ereditară. Ei nu 
sunt egali, de exemplu, unui principe european. Nu fac nici 
legi şi nici nu dau decrete. Ei sunt aleşi din rândurile 
războinicilor, fie pentru că s-au distins prin vitejie, fie că 


sunt foarte înţelepţi. Influenţa şi puterea unei căpetenii se 
bazează numai pe impresia pe care o face personalitatea 
sa. 

„Marele Mocasin” era cunoscut ca un om aspru şi voluntar. 
Îşi dobândise însemnate merite în faţa tribului său, însă 
încăpăţânarea şi trufia i-au dăunat de multe ori. Era aspru 
şi sângeros, uneori fără motiv. Tribul se împărţise în două: 
unii erau partizanii săi; alţii însă, pe ascuns sau pe faţă, îi 
erau potrivnici. Această dezbinare se vădi acum, după ce 
Wohkadeh vorbi. Mai mulţi ogellallaşi scoaseră strigăte de 
aprobare Căpetenia le aruncă o privire cruntă, făcu un 
semn câtorva credincioşi de-ai lui să ocupe deîndată ieşirea 
apoi vorbi: 

— Orice sioux ogellalla este un om liber. Dar când un 
războinic devine trădătorul fraţilor săi, a pierdut dreptul de 
o mai fi om liber. 

— Dovedegşte că eu sunt trădător! 

— O voi dovedi înaintea adunării războinicilor. 

Iar eu voi fi acolo ca om liber, cu armele în mână şi mă voi 
apăra. Când voi dovedi că „Marele Mocasin” m-a jignit pe 
nedrept, va trebui ca acesta să se lupte cu mine. 

— Un trădător nu vine înaintea adunării cu armele în 
mâini. Wohkadeh le va preda pe ale sale. Dacă e nevinovat, 
le primeşte înapoi. 

— Uff! Cutează cineva să mi le ia? 

Tânărul roti o privire semeaţă, provocatoare. Văzu pe mai 
multe feţe simpatii pentru el. Majoritatea însă îl privea cu 
răceală. 

— Nimeni nu ţi le va lua, răspunse căpetenia. Ai să le dai 
tu singur. Şi dacă nu faci această, te voi împuşca. 

— Am şi eu două gloanţe în arma mea. Spunând aceste 
cuvinte, lovi cu mâna patul puştii. 

— Când a plecat de la noi, Wohkadeh nu avea puşcă. De 
unde o are acum? A primit-o oare de la feţele palide? 
Aceştia nu fac daruri decât când pot trage foloase Aşadar, 
Wohkadeh le-o făcut lor servicii şi nu ei i-au făcut lui. 


Wohkadeh este mandan. Nu e născut de o femeie sioucsă. 
Care dintre vitejii războinici vrea să vorbească pentru el, 
mai înainte ca el să răspundă la învinuirile mele? 

Nimeni nu mişcă... „Marele Mocasin” aruncă tânărului o 
privire triumfătoare şi îi porunci: 

— Descalecă şi predă armele. Te voi apăra în fata adunării 
războinicilor, iar dacă eşti vinovat, noi îţi vom da apoi 
osânda. Dacă te împotriveşti acum, dovedeşti că eşti 
vinovat. 

Wohkadeh înţelese că nu are altă cale decât supunerea. Se 
împotrivise până acum, mai ales pentru a face impresie 
asupra acelora care nu erau devotați şefului lor. 

— Dacă tu crezi asta, atunci mă voi supune, zise el. Cauza 
mea este dreaptă. Pot să aştept liniştit judecata. Până 
atunci, mă predau. 

Descăleca şi îşi depuse armele la picioarele căpeteniei. 
Aceasta porunci câtorva indieni care se aflau lângă el şi 
care de îndată scoaseră nişte curele să-l lege pe tânărul 
indian. 

— Uff! Strigă el mânios. Am spus eu că vă dau voie să 
faceţi acest lucru? 

— Această voie mi-o iau eu, răspunse căpetenia. Legaţi-l şi 
puneţi-l singur într-un loc, ca să nu poată vorbi cu aceste 
feţe palide! 

La ce ar fi fost bună împotrivirea? Wohkadeh trebui să se 
lase în voia sorții. Fu legat de mâini şi de picioare şi trântit 
într-un colţ. Doi ogellallaşi se aşezară lângă el, păzindu-l. 

Un bătrân războinic veni lângă „Marele Mocasin” 
spunându-i: 

— Au trecut mai multe ierni peste capul meu decât peste 
al tău; de aceea, nu mi-o poţi lua în nume de răucăte 
întreb dacă ai motiv temeinic să-l crezi pe Wohkadeh 
trădător. 

— Am să-ţi răspund, fiindcă eşti cel mai bătrân dintre 
oştenii mei. N-am alt motiv decât că tânăra faţă palidă de 


colo (şi arătă către Martin Baumann) seamănă grozav la 
chip cu „Vânătorul de Urşi”. 

— Poate fi acesta un motiv? 

— Da, îţi voi dovedi! 

El veni lângă prizonieri, care văzuseră şi auziseră tot ceea 
ce Wohkadeh îndrăznise să facă pentru ei. Din, păcate, nici 
Dick, nici Pitt, nici Frank, ca să nu mai vorbim de Martin, nu 
ştiau aşa de bine limba sioucşilor, încât să fi putut înţelege 
tot ce a spus Wohkadeh. 

Vicleanul şef luă i înfăţişare mai puţin aspră şi zise: 

— Înainte de a pleca de la noi, Wohkadeh a făcut o faptă 
asupra căreia trebuie să chibzuim. De aceea, este 
deocamdată luat prizonier. Dacă se va vedea nevinovăția 
lui, îl vom elibera. Ce nume poartă oamenii albi? 

— ] le spunem? Îl întrebă Pitt pe grăsanul său prieten. 

— Da, răspunse acesta. Poate că aşa se vor purta mai bine 
cu noi. Şi, întorcându-se spre căpetenie, continuă: eu mă 
numesc Dick-petahtşeh, acest lungan de lângă mine nu 
poate fi deci altul decât Pitt-honskek. Poate că ai mai auzit 
aceste nume. 

— Uff! Răsunară glasurile sioucşilor, nepregătiţi pentru o 
asemenea surpriză. 

Căpetenia îl privi încruntat. Într-adevăr, şi el era surprins 
să îl aibă în mână pe aceşti vestiți vânători albi, dar nu lăsă 
să i se vadă mirarea. 

— Marele Mocasin” nu ştie de numele voastre, făcu el 
şiret. Dar cine sunt aceşti doi bărbaţi? 

Punând această întrebare, privindu-i pe Frank şi pe 
tânărul Baumann, se adresase tot lui Dick. Pitt îi şopti 
acestuia: 

— Pentru Dumnezeu, nu-i spune! 

— Ce o zis albul cel lung tovarăşului său? Întrebă cu 
asprime şeful sioux. Să tacă! Trebuie să răspundă cel pe 
care l-am întrebat! 

Rotofeiului nu-i trebui mult timp ca să-i toarne acestuia o 
minciună. Spuse un nume la întâmplare, arătându-l pe 


Frank, iar despre Martin adaugă că e fiul acestuia. Privirea 
căpeteniei alergă cercetătoare peste chipurile prizonierilor 
şi un zâmbet batjocoritor îi flutură De buze. Totuşi, spuse pe 
un ton destul de prietenos: 

— Feţele palide să mă urmeze! După, care, păşi spre 
partea din spate a „curţii”. Aceasta trebuie să fi fost cândva 
o uriaşă stânca de feldspat, amestecat şi cu roci mai moi, 
care, fiind spălate de ploaie şi săpate de apa izvorului, i-au 
dat acesteia înfăţişarea unei curţi închise între ziduri înalte, 
despărțită prin nişte pereţi în mai multe părţi. Cea din 
spate avea dimensiunile cele mai mari. Era atât de 
încăpătoare, încât acolo au avut loc toţi caii ogellallaşilor. 
Într-un ungher se aflau şase albi, legaţi de mâini şi de 
picioare. Erau în cea mai jalnică stare. Hainele atârnau în 
zdrenţe pe ei, iar încheieturile le sângerau în urma 
rosăturilor curelelor care îi imobilizau. Feţele le erau pline 
de noroi, părul şi barba într-o încâlceală de nedescris. 
Obrajii le erau supţi, ochii afundaţi în orbite: se vedea că 
induraseră multă vreme setea, foamea şi alte chinuri. 

— Acolo îi duse căpetenia pe noii prizonieri. În drum, 
Martin îl întrebă pe Frank încetişor: 

— Unde vrea să ne ducă? Poate la tata? 

— Probabil. Dar, pentru Dumnezeu, să nu laşi să se vadă 
că îl cunoşti, căci aşa totul este pierdut! 

— Aici sunt prizonierii noştri, nişte feţe palide neobrăzate, 
vorbi viclean căpetenia, după ce au ajuns. „Marele 
Mocasin” nu ştie cine sunt, nu poate vorbi limba lor. 
Oamenii albi pot să meargă la ei să-i întrebe, apoi să-mi 
spună şi mie. 

Îi conduse pe cei patru până în faţa prizonierilor. Dick 
merse repede la ei şi le spuse în nemţegşte: 

— Sperăm că printre voi se află „Vânătorul de Urşi”. Să nu 
arate cu nici un chip că-l recunoaşte pe fiul său, Martin. 
Venisem să vă salvăm, dar am căzut şi noi în mâinile 
indienilor. Suntem însă siguri că în curând vom fi cu toţii 


eliberaţi! Ticălosului ăsta roşu i-aţi spus cumva numele 
voastre? 

— Baumann nu răspunse îndată. Apariţia fiului său făcuse 
să i se piardă pe moment graiul. Abia după o vreme spuse 
cu mare greutate: 

— O, Doamne! Ce durere, dar şi ce bucurie, să-mi văd fiul 
aici şi totuşi în viaţă... Da, ogellallaşii ştiu numele meu şi pe 
al tovarăşilor mei! 

— Bine! Să sperăm că vom fi aduşi şi noi tot aici. Atunci 
veţi afla mai multe lucruri. 

— Cu toate că nu pricepea nici o iotă, şeful indian era 
numai ochi şi urechi. Încerca să ghicească parcă sensul 
cuvintelor după intonaţie ori după mimica vorbitorilor, dar 
cercetarea lui rămase fără folos. Martin se stăpânea foarte 
bine, arătând o totală indiferenţă, deşi altfel l-ar fi podidit 
lacrimile la vederea stării de plâns în care se afla tatăl său. 

— Ei, întrebă indianul, dezamăgit şi mânios, şi-au spus 
prinşii numele? 

— Da, îi răspunse Dick, dar tu le ştiai dinainte. 

— Credeam că m-au minţit, făcu „Marele Mocasin”. Tu şi 
tovarăşii tăi veţi rămâne aici! 

— Puţina bunăvoință pe care indianul o arătase până acum 
i se şterse imediat de pe chip. Îşi chemă tovarăşii, şi câţiva 
se apucară să golească buzunarele celor patru noi 
prizonieri şi să-i lege strâns cu curele de piele. 

— Splendid, bombăni Pitt, văzând cum dispare tot 
conţinutul buzunarelor sale. E de mirare cum aceşti 
„vulturi” de stânca nu ne iau şi hainele! 

— Domnule Dick, mormăi nemulţumit Hobble-Frank, mie 
treaba asta nu-mi place deloc. Unul din ştrengarii ăştia roşii 
e chiar cel care m-a împuşcat în picior! 

Noii prizonieri au fost aşezaţi lângă ceilalţi. Căpetenia se 
îndepărtă, lăsând câţiva oameni de pază. Prinşii vorbeau în 
şoaptă. Martin nimerise lângă tatăl său, prilej ca să-şi arate 
întreaga-i dragoste. După câtăva vreme, veni un ogellalla, îi 
scoase legăturile unuia dintre prizonierii mai vechi şi îi 


porunci să îl urmeze. Omul abia putea merge. Se clătina 
istovit, alături de indian. 

— Ce-or fi vrând cu el? Se întrebă Frank. 

— Vor să afle de la el ce am discutat mai înainte, îi 
răspunse Pitt. Mare noroc că guralivul ăsta grăsan nu a 
pălăvrăgit mai mult! 

— Ba, tot i-a scăpat câte ceva, se încruntă micul saxon. 

— Ei, nu într-atât încât să ne pună în primejdie. În orice 
caz, să ne păzim să vorbim prea mult, până nu ne 
convingem că putem avea încredere în însoțitorii 
„Vânătorului de Urşi”. 

Bănuiala lui Pitt se adeveri. Omul fusese condus la şef, 
care-l privi scrutător. Bietul prizonier era' atât de slăbit, 
încât se aşeză jos. 

— Ştii ce soartă te aşteaptă? Îl întrebă „Marele Mocasin”. 

— Da, răspunse moale prizonierul. Ne-aţi spus-o de atâtea 
ori. 

— Ştii că ai să mori, ai să mori în chinuri groaznice. Vei 
suporta cât nu se poate spune, pentru a cinsti mormântul 
„Focului Rău”. Ce ai do ca să scapi de chinuri, ca să poţi, 
rămâne în viaţă? 

— Aş putea să scap? Spuneţi-mi, ce aş putea să fac pentru 
asta. 

— Să-mi răspunzi. Iţi dau viaţa în schimb. Are „Vânătorul 
de Urşi” un fiu? 

— Da! 

— E tânărul prizonier? 

— Da! 

— Cel care şchioapătă cine e? 

— Un prieten al „Vânătorului de Urşi”, Hobble-Frank. 

— Încearcă să afli cum s-au întâlnit cu Wohkadeh, dacă 
feţele palide au ajutoare prin preajmă. Dacă afli acestea, 
eşti liber! Dar nu ştie nimeni ce am vorbit aici. 

Omul fu adus înapoi între prizonieri, împins la locul său şi 
legat din nou. Ceilalţi tăceau. Şi el stătea liniştit, dar părea 
stingherit. Ceea ce avea de făcut nu era în firea lui. Era un 


băiat bun. Când şi aminti cuvintele şefului, începu să se 
îndoiască de faptul că acesta se va ţine de cuvânt. Începu 
Chiar să creadă că s-a lăsat tras pe sfoară. Ar fi trebuit să 
tacă. Cu cât se gândi mai mult, cu atât vedea că nu trebuie 
să aibă încredere în „Marele Mocasin” şi că trebuie să-i 
spună lui Baumann ce a discutat cu căpetenia. „Vânătorul 
de Urşi” se apropie şi îl întrebă: 

— Hei, domnule, de ce taci? La cine ai fost? 

— La căpetenie. 

— Mi-am dat seama! Ce voia de la tine? 

— Am să-ţi spun cinstit. Voia să ştie cine sunt Martin şi 
Frank şi i-am spus, fiindcă mi-a promis că mă eliberează. 

— Aoleu! Ai făcut o tâmpenie cum nu se putea mai mare. 
Şi cu libertatea cum a rămas? 

— Voi fi liber numai atunci când voi afla cum s-au întâlnit 
ceilalţi domni cu un anume Wohkadeh şi dacă mai sunt albi 
pe aici, prin preajmă. 

— Aha! Şi crezi că parşivul ăla o să-şi ţină promisiunea? 

— Nu. După ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că 
mă va păcăli. 

— Te-ai gândit bine şi, fiindcă eşti sincer, îţi iertăm prostia 
făcută. De altfel, să nu crezi că-ai fi reuşit să tragi cu 
urechea la noi. Noi ne-am imaginat de ce te-a chemat şeful 
şi am fi tăcut când erai de faţă. 

— Dar ce să-i răspund dacă mă mai cheamă? 

— Te voi învăţa eu, zise Dick Rotofeiul, îi spui că noi l-am 
salvat pe Wohkadeh când a fost capturat de shoshoni şi că l- 
am adus încoace, ca să-l predăm alor săi. Afară de noi, alţi 
albi nu mai sunt pe aici. Dacă vrea să te păcălească, 
deschide bine ochii. Mai sigur scapi cu noi decât cu el! 

Cu aceasta terminară treaba. Prizonierii nu-şi puteau 
mişca nici mâinile, nici picioarele. Tot ce puteau face era să 
se învârtă de pe o parte pe alta. Dick se apropiase de 
Baumann. Avându-l pe Martin la dreapta şi pe „Vânătorul de 
Urşi” la stânga, putu să-i povestească totul şi să-i spună că 
speră că nu vor mai sta prizonieri pentru mult timp. 


Între timp, căpetenia îi chemase la el pe cei mai însemnați 
războinici şi trimisese să-l aducă şi pe Wohkadeh. Acesta fu 
pus în faţa semicercului în care stăteau sioucşii, cu şeful lor 
la mijloc. Prizonierul trebuia să stea în faţa lor. Doi paznici, 
cu cuţitele în mână, se aşezară de o parte şi de alta. Această 
ultimă împrejurare îl pusese pe gânduri pe Wohkadeh. 
Înţelegea că situaţia se înrăutăţise. După ce îl priviră o 
vreme încruntaţi, căpetenia zise: 

— Acum Wohkadeh ne poate povesti ce a făcut de cânda 
plecat dintre noi. 

Wohkadeh răspunse şi povesti cum fusese văzut de 
shoshoni şi apoi prins, cum fusese apoi eliberat de albi. 
Povestea cu voce fermă. Dar, îşi dădu seama că nu e crezut. 

După ce termină, nimeni nu zise nimic din care. Să se 
înţeleagă că îl cred sau nu. Căpetenia întrebă: 

— Cine sunt cele patru feţe palide? 

Wohkadeh spuse mai întâi numele lui Dick şi a lui Pitt şi 
lăsă să se înţeleagă că e o mare cinste ca astfel de vânători 
vestiți să se afle printre sioucşi. 

— Şi ceilalţi doi? 

Întrebarea nu-l puse pe Wohkadeh în încurcătură. Se şi 
gândise ce avea de spus. Îi dădu lui Frank un nume şi zise 
că Martin e fiul său. 

Căpetenia nici nu clipi. Totuşi întrebă: 

— Poate că Wohkadeh a aflat că „Vânătorul de Urşi” are un 
fiu pe care îl cheamă Martin? 

— Nu. 

— Şi că la el stă un om pe care îl cheamă Hobble-Frank? 

— Nu. 

În aparenţă îşi păstrase calmul, deşi în sufletul său ştia că 
jocul nu i-a reuşit. Căpetenia urlă: 

— Wohkadeh e un câine, un trădător, un lup împuţit! 
Crede oare că noi nu ştim că Frank şi fiul „Vânătorului de 
Urşi” sunt prizonierii noştri? Wohkadeh i-a adus aici pe 
aceştia doi, precum şi pe ceilalţi, pentru a-i salva pe 


prizonieri. Acum va avea aceiaşi soartă cu ei. Adunarea se 
va gândi astăzi la focul de popas cum trebuie să moară! 

Wohkadeh fu luat de acolo şi legat de cal, căci indienii 
trebuiau să plece. Acelaşi lucru îl făcură şi cu ceilalţi 
prizonieri, dar nu-l lăsară pe Wohkadeh lângă ei, ci îl 
puseseră departe, pentru a fi păzit de doi oameni. 

Era trist să vezi cât de obosiţi şi nenorociţi stăteau legaţi 
pe cai Baumann şi cu cei cinci prieteni ai săi. Dacă n-ar fi 
fost legaţi de picioare, ar fi căzut, de obosiţi ce erau. 

Pitt îi şopti lui Dick câteva cuvinte. Rotofeiul răspunsa: 

— Ai puţină răbdare, prietene! Nu cred că Old 
Shatterhand nu se află prin apropiere. A aflat că suntem 
nişte dobitoci şi, cu toate astea, vine după noi cu o ceată de 
indieni, căci am avut grijă să ne găsească urma. 

— Cum aşa? 

— Uite aşa! Mi-am smuls o fâşie din preţioasa mea blană şi 
am lăsat o bucăţică acolo, în locul în care am stat Pe măsură 
ce vom înainta, mai las să cadă câte o bucăţică: dacă vine 
Old Shatterhand la acest blestemat „palat”, găseşte cu 
siguranţă fâşia de blană şi el ştie că, pe arşiţa asta, numai 
domnia mea cea rotofeie poartă un astfel de acoperământ. 
O să caute mai departe, o să găsească şi celelalte bucăţi şi 
astfel o să afle în ce direcţie am plecat. 

Ceata ogellallaşilor nu urmă cursul râului. Pentru ei ar fi 
fost un ocol. Au luat-o pe culmile muntoase, numite 
„Spinarea Elefantului”. Dick nu se înşelase când bănuia că 
Old Shatterhand e prin apropiere. La trei sferturi de oră 
după ce sioucşii au dispărut după munţi, ajunse şi el cu 
upsarocanii, dinspre nord, tocmai pe drumul pe care se 
întorseseră „fugarii”. 

Mergea în frunte cu fiul căpeteniei shoshonilor şi cu 
„Inimă de Foc”. Ţinea ochii în pământ. Căuta orice semn, 
pentru a vedea dacă au trecut oameni pe acolo. Când văzu 
arătarea ce semăna a palat, fu surprins mai întâi, dar apoi 
răspunse la întrebarea vraciului. 


— Îmi amintesc. Nu e o casă, ci o stâncă. Am fost o dată 
înăuntru şi m-aş mira ca aceia pe care îi căutăm să nu fi fost 
şi ei înăuntru ca să se uite. Este... toţi dracii! 

Scoţând acest țipăt, el sări de pe cal şi începu să privească 
cu atenţie stânca tare de bazalt. Era locul unde drumul său 
se întâlnea cu drumul sioucşilor. 

Aici au fost mulţi călăreţi, şi nu mai mult de o oră în urmă, 
spuse el. N-aş vrea să cred că au fost sioucşii. Şi, totuşi, mă 
întreb cine ar fi putut să fie? Casa asta îmi dă de bănuit. Să 
ne despărţim şi s-o înconjurăm. 

Cu el în frunte, goniră în galop. Clădirea de stânca fu 
înconjurată şi Old Shatterhand intră singur. Le spuse 
celorlalţi să vină după el numai dacă se aud împuşcături. 
Trecu o perioadă de timp până când ieşi. Avea faţa 
îngrijorată şi gravă. Zise: 

— Nu-i vreme de pierdut. Pentru că oamenii albi au fost 
luaţi prizonieri împreună cu Wohkadeh şi acum o oră au 
pornit de aici. 

— Fratele meu alb ştie precis acest lucru? Întreba „Inimă 
de Foc”, viteazul vraci al upsarocanilor. 

— Da! Am văzut toate urmele lor şi le-am citit bine. Dick 
Rotofeiul ne-a lăsat un semn şi sper că voi găsi şi altele. 

Arătă fâşia de blană pe care o găsise. Se mai aflau, în ea 
doar vreo cinci sau şase fire de păr, un semn sigur că 
bucăţica făcuse parte din blană jupuită a grăsanului 

— Ce vrea să facă Shatterhand? Întrebă indianul. Vreo să 
meargă pe urmele ogellallaşilor? 

— Da, şi chiar repede! 

— Când ne întoarcem înapoi la Winnetou, nu-i vom găsi la 
fluviul „Gurii de Foc”? 

— Da, acolo or trebui să-i găsim, dar e mai bine dacă-i 
prindem pe duşmani între cele două grupuri ale noastre. 
Aşadar, trebuie să mergem după ei. Sau poate fraţii mei 
cred altfel? 

— Nu, răspunse uriaşul plin de mânie. Ne pare bine că am 
găsit urmele sioucşilor ogellallaşi. „Marele Mocasin” este 


şeful lor şi mă bucur să-i prindem. Să mergem! 

CAPITOLUL XI. 

ÎN CEA MAI MARE PRIMEJDIE. 

Urmele erau greu de citit şi trebuiau să înainteze foarte 
încet. Pământul era din piatră vulcanică. Nu puteai vedea o 
adevărată urmă de potcoavă. Pietricelele, sfărâmate sub 
copitele cailor, erau singurele semne vizibile dar şi acelea 
erau cam nesigure. De aceea trebuia o mare atenţie. Fâşiile 
de blană pe care le lăsase Dick le fură de mare ajutor. 

După un timp, drumul se abătea mai spre dreapta, spre 
sud-vest. Ajunseră în partea cea mai de sus a râului, care 
formează hotarul de ape. Cine se opreşte acolo, poate 
vedea jos, la dreapta, canalele care-şi duc apele în 
Mississippi, din Yellowstone şi Missouri, până în Golful 
Mexic, pe când la stânga, apele merg prin vale în râul 
Snake, în căutarea Oceanului Pacific. 

Aici, regiunea nu mai era atât de uscată ca până acum. 
Pământul era roditor şi cele câteva pâraie care curgeau nu 
mai erau amestecate cu pucioasă, aveau o apă proaspătă şi 
sănătoasă, bună pentru vegetaţie. Iarba, tufişurile şi copacii 
creşteau mult mai bine, aşa că urmele se puteau vedea mai 
clar. Dar înserarea îi făcea pe călăreţi să se grăbească, 
astfel încât să se poată folosi de urme până la căderea 
întunericului. Se aflau pe înălţimea unde se despart apele. 
Apoi coborâră iar peste bucăţi de stânci. Drumul devenise 
din nou anevoios şi primejdios. 

Apoi se lăsă întunericul. Trebuiră să păstreze urma şi, 
pentru că nu mai putură s-o vadă, se opriră. Oamenii, care 
tăcuseră până atunci, nu deveniră mai vorbăreţi nici după 
ce poposiră; inima le spunea că se află în faţa unor 
evenimente deosebite. 

Nu aprinseră focul. După cât de proaspete erau urmele. 
Old Shatterhand văzu că ogellallaşii se aflau înaintea lor 
doar cu vreo două mile engleze. Dacă ar fi poposit mai 
devreme, şi-ar fi putut da seama că sunt urmăriţi. 


În tăcerea care se lăsă, se înveli fiecare cu câte o pătură şi 
se aşeză pentru odihnă, lăsând şi câţiva paznici. Dar, cum se 
făcu lumină şi putură vedea în jurul lor, porniră din nou. 

Se puteau citi urmele ogellallaşilor, aşa că, după vreo oră, 
Old Shatterhand înţelese că ei nu poposiseră în ajun. N-au 
vrut să se odihnească până nu ajungeau la râul „Gurii de 
Foc”. Nu era un semn bun. Din păcate, însă, urmăritorii nu- 
şi puteau forţa caii să meargă mai repede, pentru că în 
curând vegetaţia se rări şi în locul pământului moale apăru 
iar piatra vulcanică. 

Le era peste putinţă să mai vadă vreo urmă. Old 
Shatterhand păstră drumul înainte, gândindu-se că sioucşii 
ogellallaşi au mers aşa cum el însuşi ar fi făcut-o. Această 
presupunere îi fu confirmată imediat. În faţa să se înălţau 
munţii „Gurii de Foc”, în spatele cărora se aflau căldările 
gheizerelor în activitate. Vegetaţia opărea din nou. Ajunseră 
la o apă îngustă, strecurându-se prin pământul moale, 
ierbos, călcat de multe copite de cai. Urmele de copite 
mergeau înspre apă şi se putea vedea limpede că sioucşii îşi 
adăpaseră caii acolo. Aşadar, din fericire, urmele fuseseră 
regăsite şi de aici până sus, pe înălţimi, erau aşa de clare, 
încât nu s-ar fi putut rătăci. 

În sus nu mergea nici un drum deschis. Trebuiau s-o apuce 
printre copaci. Aceştia se aflau atât de departe unul de 
altul, că nu puteau fi o piedică. Dar pentru omul din vest, 
călăritul prin pădure este cel mai primejdios. După fiecare 
copac poate fi ascuns un duşman a cărui prezenţă să nici n- 
o bănuieşti. 

N-ar fi fost cu neputinţă ca ogellallaşii să se fi gândit să-i 
urmărească. Nu se putea şti ce mărturisire au smuls ei de 
la prizonieri prin şiretenie sau prin violenţă. De aceea, Old 
Shatterhand trimise câţiva shoshoni în faţă, să cerceteze 
drumul şi să vadă dacă găsesc ceva suspect. 

Din fericire, această măsură de prevedere se dovedi 
inutilă, pentru că Dick reuşise să cadă la înţelegere cu 
prizonierul iscodit de căpetenie. 


Pentru că cei legaţi nu fuseseră despărțiți unul de altul, au 
putut vorbi. Singurul despărţit de ceilalţi, era aşa cum am 
mai spus-o, Wohkadeh. Învoirea de o vorbi o primiseră de la 
căpetenie. Ogellallaşii aveau tot interesul de a afla şi alte 
lucruri de la prizonierul pe care „Marele Mocasin” îl pusese 
să spioneze. Seara, căpetenia îl despărţise pe prizonier de 
ceilalţi, cu destulă dibăcie, astfel încât să nu fie observat, şi 
începuse să-i pună întrebări. Fusese însă păcălit şi nu-şi 
luase nici o măsură de precauţie. 

— Old Shatterhand şi indienii ajunseseră pe înălţimi fără a 
fi împiedicaţi de ceva. Acolo, sus, se afla o pădure deasă, cu 
copaci înalţi. De aceea nu se putea vedea dincolo de valea 
cu peretele foarte abrupt. Călărind printre copaci, auziră 
un zgomot ciudat, un vâjâit înăbuşit, întrerupt de un 
zgomot subţire, apoi un şuierat de parcă s-ar fi dat drumul 
aburilor de la locomotivă. 

— Ce-i asta? Întrebă mirat Moh-aw, fiul căpeteniei 
shoshonilor. 

— Trebuie să fie vreun „War-p'eh-pejah”, răspunse Old 
Shatterhand. 

Acum, terenul cobora Io început mai încet, apoi tot moi 
repede, astfel încât nu era uşor să te ţii pe cal. De aceea, 
călăreţii descălecară şi o luară pe jos, ducându-şi caii de 
căpăstru. Urmele ogellallaşilor se vedeau, dar îţi puteai da 
seama că erau făcute în ziua anterioară. La o sută de 
picioare mai jos, pădurea se termină brusc, astfel încât 
marginea ei forma o linie netedă. Ceva mai jos, însă, 
pădurea ajungea până în fundul văii. Acum se putea vedea 
valea şi ochiul nu putea fi decât” mirat de ce se întâmpla 
Valea Madison. Care poartă numele de „fluviul Gurii de 
Foc”, este zonă care merită să fie văzută cu precădere în 
Parcul Naţional. Are sute de gheizere şi izvoare fierbinţi. 
Există vâltori care-şi azvârlă razele la sute de metri în sus. 
Din crăpăturile pământului emană miros de pucioasă şi 
aerul este mereu amesteca cu vapori de apă caldă. 


Stalactite albe ca zăpada, formând acoperişul sau mai bine 
spus capacul căldărilor subpământene, strălucesc viu în 
lumina soarelui. În alte părţi, suprafaţa nu e formată din 
pământ tare, ci din nămol vâscos, puturos, a cărui 
temperatură e mereu variabilă. Din loc în loc, pământul se 
înalţă deodată, se umflă, apoi plesneşte, lăsând o crevasă 
mare, adâncă, de nepătruns, din care ţâşnesc fuioare de 
aburi, astfel încât ameţeşti urmărindu-le în sus. Aceste 
băşici şi găuri apar şi dispar, ici şi colo. Îşi schimbă locul. 
Aşa că cel care străbate acele locuri este mereu ameninţat 
să fie înghiţit de interiorul fierbinte al pământului. Peste tot 
pământul cedează sub picior şi urma pasului se umple cu 
un lichid galben-verzui, urât mirositor. Pretutindeni, 
pământul vâjâie, fierbe, clocoteşte şi şuieră, împrejur 
zboară uriaşe vine de apă şi noroi. Dacă arunci o piatră 
grea într-o astfel de deschizătură, care apare şi se închide, 
e ca şi cum spiritele adâncurilor s-ar mânia. Apă şi nămolul, 
într-o agitaţie teribilă, groaznică, se înalţă, se rostogolesc, 
ca şi cum ar dori să-l atragă pe vinovat la cea mai 
înfiorătoare pierzare. 

Apa acestor căldări vrăjite este colorată diferit, albă ca 
laptele, stacojie, albastră ca cerul, galbenă ca pucioasa, dar 
uneori şi lucioasă ca sticla. Aşadar, în astfel de locuri 
ajunseseră Old Shatterhand şi războinicii săi şi din 
ascunzişul desişului priveau un asemenea spectacol măreț 
dar şi înspăimântător. Valea era îngustă. Mai sus de locul 
unde Old Shatterhand se oprise, malurile se apropiau atât 
de mult, încât se părea că râul nu are destul loc să-şi 
strângă apele sale de culoare murdară. Mai jos, se întâmpla 
acelaşi lucru, de la un mal la altul distanţa nu era prea 
mare. 

Fluviul, ale cărui ape, din pricina izvoarelor calde, sunt 
teribil de fierbinţi, vâjiia foarte aproape de acest perete al 
văii. Peretele era împădurit, povârnit, se putea trece peste 
el. Cel opus se ridica vertical, părând a fi fost construit după 
firul de plumb al zidarului. Era format din rocă neagră, 


sculptată sus precum nişte turnulețe, şi se încovoia atât de 
mult, că de la un malla celălalt forma linia unui sector de 
cerc. Prin această arcuire a peretelui valea nu se lărgea, 
căci pe peretele ei negru se înălța, chiar în faţa lui Old 
Shatterhand, o ciudată imagine. 

Această ciudată imagine - căci alte cuvinte mai potrivite 
nu am putut găsi - deci această ciudată imagine era atât de 
tulburătoare, atât de curioasă la cea dintâi privire, încât 
aveai impresia că te afli într-o lume de basm, unde zânele şi 
ielele şi alte fiinţe nepământene duc o viaţă de mister. 

Era o construcţie în formă de terase, îmbinate atât de 
armonios, încât părea un adevărat obiect de artă. 

Terasa cea mai de jos, cea mai largă, părea sculptată într- 
un fildeş de mare frumuseţe. Marginea era acoperită cu o 
decoraţiune care, de departe, părea opera unui sculptor cu 
o imaginaţie deosebită. Ea forma un bazin semicircular plin 
de apă din care se înălța o a doua terasă, sclipitoare, din 
albastru combinat cu aur. A doua terasă avea un diametru 
mai mic decât prima, iar cea de a treia mai mic decât a 
doua. Construcţia se înălța zveltă. 

Materialul din care era făcută, era atât de străveziu, încât 
ai fi putut crede că ar fi în stare să susţină nici o greutate. 
Şi totuşi deasupra se mai înălţau încă şase terase, fiecare 
alcătuită dintr-un bazin primind apa din cea de deasupra ei 
şi trimiţând-o celei de sub ea sau prin raze subţiri dintr-o 
ploaie măruntă, colorată, sau în şuvoaie asemănătoare unei 
ţesături. 

Această minune a naturii se rezemă de peretele negru al 
stâncii şi era zveltă şi strălucitoare ca o haină ţesută din 
fulgi de zăpadă. 

Nu trebuia decât să te uiţi în sus, în vârful acestei 
splendide piramide, şi vedeai din ce este alcătuită. Tocmai 
atunci ţâşnea acolo, sus, o fântână arteziană, care se 
împrăştia ca o umbră, apoi se lăsa în jos ca o ploaie. Se mai 
putea auzi şi acel huruit, pe care Moh-aw nu-l putuse 
înţelege. Această ţâşnire de apă era urmată de aburi, care 


scoteau zgomote înfricoşătoare, ca şi cum pământul ar fi 
fost gata să crape de violenţa izbucnirii. 

Apa gheizerelor construise această piramidă. Partea 
esenţială o construcţiei, uşoară şi friabilă, pe care o lua cu 
sine în sus şuvoiul de apă, cădea apoi, se depunea şi aşa 
continuă să lucreze mereu la ciudata imagine. Apa caldă se 
rostogolea de pe o terasă pe alta şi se răcea cu încetul, aşa 
că toate bazinele aveau temperatura din ce în ce mai 
scăzută. În fine, jos ajungea apa cristalină, care curgea apoi 
în fluviul „Gurii de Foc”. 

Lângă această imagine ciudată se afla o alta, mare, 
rotundă, întunecată, străjuită de un zid de apărare aparent 
murdar. Acest zid era format dintr-o masă solidă pe care se 
înălţau resturi de chipuri vulcanice de forme diferite. Se 
părea că un copil de uriaş se jucase cu bucăţi de bazalt şi le 
modelase în forme dintre cele mai curioase. Această nouă 
întruchipare avea un diametru de douăzeci de metri şi 
forma împrejmuirea firească a unei prăpăstii, ale cărei 
goluri întunecoase nu făgăduiau nimic bun. Se vedea golul 
întunecat al unui crater care se îngusta şi se lărgea. Dacă îl 
priveai de sus, ai fi putut crede că te uiţi prin două pâlnii 
unite la capetele strâmte. Îndată ce începea să huruie şi să 
geamă în minunatul gheizer al zânelor, alături, în craterul 
întunecat, noroiul se înălța. Spiritele adâncurilor desfăceau 
materiile, îi duceau gheizerului apa cristalină şi făceau să 
curgă prin gura de noroi rămăşiţele din măruntaiele 
pământului. 

— Acesta este P'a-wokon-tonka. „Râul Diavolului”, zise Old 
Shatterhand, arătând spre crater. 

Aproape de marginea vulcanului noroios se opriseră 
ogellallaşii. Puteau fi văzuţi foarte clar. Chipul fiecăruia 
putea fi distins uşor. O parte din cai alergau prin acest loc, 
alţii, trântiţi pe pământ, se odihneau. Nu aveau ce să pască, 
pentru că aici nu se afla iarbă. În apropiere erau nişte 
bolovani mari şi grei de mai multe chintale. Pe ei stăteau 
prizonierii. Fiecare pe câte un bloc. Mâinile şi picioarele lor 


erau strâns legate şi ei erau aşezaţi într-o poziţie 
chinuitoare. 

Tocmai când Old Shatterhand îşi îndrepta atenţia asupra 
ogellallaşilor, între ei începuse o agitaţie stranie. Se ridicară 
de jos, de unde stăteau, şi se aşezară în cerc cu căpetenia la 
mijloc. 

Old Shatterhand îi văzu pe Dick, pe Pitt, pe Martin şi pe 
Hobble-Frank, precum şi pe ceilalţi albi. Wohkadeh era 
legat de un bolovan mai la o parte, şi stătea într-o poziţie 
ciudată, ca şi cum membrele i-ar fi fost răsucite. Un sioucs 
veni la el, îl dezlegă şi îl duse în cerc. 

— Vor să-l cerceteze, zise Old Shatterhand. Poate că îl 
judecă şi vor să-l pedepsească. Ah, ce mult aş vrea să aud 
ce spune! 

Scoase binoclul de la şa şi îl îndreptă spre sioucşi. Tocmai 
atunci îl dezlegau şi pe fiul „Vânătorului de Urşi”. Îl duseră 
în cerc şi îl aşezară lângă Wohkadeh. Old Shatterhand 
putea vedea prin binoclu chipurile lor care păreau atât de 
apropiate, încât le desluşea şi mişcarea buzelor. Şeful 
vorbea către Martin Baumann, arătându-i craterul noroios. 
Old Shatterhand văzu cum Martin se face palid. În acelaşi 
moment, răsună un țipăt ascuţit, pe care un gât omenesc 
nu-l poate emite decât în clipe de spaimă îngrozitoare. 
Ţipase unul dintre prizonieri, bătrânul Baumann. Old 
Shatterhand văzu cum bietul om se smucea cu toate forţele 
din strânsoarea legăturilor. Ceea ce spusese căpetenia, era 
ceva înfricoşător. 

Sioucşii ogellallaşi ajunseseră pe înălţimea fluviului cu o zi 
înainte, la lăsarea întunericului. Ei aşteptaseră ca „Marele 
Mocasin” să-şi pună tabăra acolo, sub copacii pădurii, dar 
greşiseră socoteala. Cu toate că era întuneric şi urcuşul era 
anevoios, acesta decise că trebuie să treacă fluviul. Ştia 
locurile. Fusese pe acolo de mai multe ori şi în mintea să se 
născuse un gând mai negru şi mai fioros decât craterul 
noroios care în întunericul nopţii îşi ridică şi îşi cobora 
hidoasa înfăţişare. 


Mergând în frunte cu calul de căpăstru, le arăta celorlalţi 
drumul. Alături de ei trebuiau să meargă şi prizonierii, ceea 
ce era nespus de greu, fiindcă nu fuseseră dezlegaţi de pe 
cai. Până la urmă ajunseră toţi jos, pe țărm. În acest loc, apa 
fluviului era caldă; puteai trece prin ea fără să-ţi facă rău. 
Câte doi Sioucşii au luat între ei calul unui prizonier şi aşa 
au trecut. Se opriră la craterul noroios. Prizonierii fură 
legaţi de bolovanii mari de acolo, paznicii fură pregătiţi, iar 
după aceea ceilalţi războinici se aşezară, fără ca şeful lor să 
le spună de ce poposesc aici, aproape de crater, unde nu e 
nici apă, nici hrană pentru căi. 

Când se iviră zorii, caii fură duşi la o oarecare distanţă, 
mai la vale, unde, după câte ştia şeful, izvora din stânci o 
apă limpede. Când oamenii care însoţiseră caii se 
întoarseră, fiecare scoase o bucată de carne de bivol uscată 
să prânzească. Acum „Marele Mocasin” le explică alor săi, 
cu glas încet ce a hotărât să facă cu Wohkadeh şi cu tânărul 
Baumann. Pe primul toţi îl socoteau un trădător. El nu 
mărturisise nimic, dar ei îl considerau vinovat. Faptul că şi 
fiul „Vânătorului de Urşi” trebuia să aibă aceeaşi soartă îi 
lăsa nepăsători. Prizonierii trebuiau să moară; şi cu cât 
erau omorâţi mai diferit, cu atât era mai interesant. 
Ogellallaşii se puseră în cerc şi Wohkadeh fu adus. Vorbiră 
tare, ca să-i audă şi ceilalţi prizonieri şi să-i înţeleagă, atât 
cât puteau ei înţelege limba sioucşilor. 

— S-a gândit Wohkadeh dacă neagă mai departe ori vrea 
să spună tot adevărul? Întrebă căpetenia. 

— Wohkadeh n-a făcut nici un rău, aşa că n-are ce 
mărturisi, zise cel întrebat. 

— Wohkadeh minte. Dacă ar vrea să spună adevărul, 
pedeapsa lui ar fi mult mai uşoară! 

— Pedeapsa mea va fi aceeaşi. Oricât de vinovat aş fi, 
trebuie să mor! 

— Wohkadeh e tânăr. Omul judecă puţin. Nu ştie ce face. 
De aceea, ne vom purta cu blândeţe. Cel ce a greşit însă 
trebuie să fie sincer! 


— N-am nimic de zis! 

Un zâmbet batjocoritor alunecă pe faţa căpeteniei. El 
adăugă: 

— Aşadar, Wohkadeh e un laş. Îi e frică. Are curaj să facă 
rău, dar n-are curaj să mărturisească. Cu toate că e tânăr, 
Wohkadeh e o muiere care zbiară de frică, când o înţeapă 
musca. 

Nici un indian nu suportă să i se spună că e laş, fără să 
arate de îndată că e curajos. Deprins de tânăr cu lipsuri, 
constrângeri şi tot felul de dureri, lui nu-i e frică de moarte. 
Este încredinţat, că după moarte va ajunge pe Veşnicele 
Plaiuri ale Vânătorii. De abia îşi rostise căpetenia cuvintele 
jignitoare, că Wohkadeh îi răspunse: 

— Eu am ucis un zimbru alb. Toţi sioucşii ogellallaşi ştiu! 

— Dar n-a fost nimeni de faţă. Ştim doar că ai adus pielea, 
nimic mai mult! E extrem de simplu: un zimbru alb zace 
mort în preerie, apare Wohkadeh, îi ia pielea, o aduce acasă 
şi spune pe urmă că el l-a omorât. 

— E o minciună! Un zimbru mort nu rămâne în preerie. Îl 
devoră vulturii şi coioţii. 

— Coiot eşti tu! 

— Ah! Strigă Wohkadeh, plin de furie, smucindu-şi 
curelele. Dacă n-aş fi legat, ţi-aş arăta eu cine e lupul fricos. 

— Ai arătat ce eşti. Eşti un laş, pentru că te temi de 
adevăr! 

— N-am negat de frică, ci din grijă pentru prietenii mei. 

— Uff! Aşadar, recunoşti că eşti vinovat. Zi ce-ai făcut! 

— Totul se poate spune doar în câteva minute. M-am dus la 
wigwamul „Vânătorului de Urşi” ca să spun că el e prins de 
voi. Apoi, am pornit să-l eliberăm. 

— Cine? 

— Noi cinci. Fiul „Vânătorului de Urşi”, Dick, Pitt, Frank şi 
Wohkadeh. 

— Şi Wohkadeh s-a îndrăgostit atât de tare de feţele 
palide? 


— Da! Unul singur din ei valorează mai mult decât o sută 
de sioucşi ogellallaşi. 

Căpetenia îşi roti privirea şi se bucură în sine de impresia 
pe care ultimele cuvinte ale tânărului o făcuse asupra 
războinicilor săi. Apoi întrebă: 

— Ştii cât de mare e îndrăzneala de a spune toate 
acestea? 

— Da! Mă veţi omori! 

— În mii de chinuri. 

— Nu mi-e frică. 

— Să începem. Aduceţi-l Pe fiul „Vânătorului de Urşi”. 

— Aşa cum văzu şi Old Shatterhand, fu adus Martin şi 
aşezat alături de Wohkadeh. 

— Ai auzit şi ai înţeles ce a spus Wohkadeh? Îl întrebă 
şeful. 

— Da. 

— V-a adus ca să-i eliberaţi pe prizonieri. Au plecat cinci 
şobolani să mănânce cincizeci de urşi! Prostia v-a mâncat 
capetele! 

— Urşi ziceţi că sunteţi? Strigă Martin. Sunteţi nişte 
păsări fricoase, care se ascund după stânci! 

— Îţi va părea rău de vorbele astea! Voi doi veţi muri 
acum, imediat! 

Îi privi crunt, ca să vadă ce efect au avut cuvintele lui. 
Wohkadeh părea că nici nu le auzise, Martin însă deveni 
palid, cu toate că încerca să nu pară înspăimântat. 

— Marele Mocasin” crede că voi sunteţi prieteni, adăugă 
el. Vă voi face plăcerea de a vă omori împreună. Veţi gusta 
dulceaţa morţii încet-încet şi pe de-a-ntregul. Şi fiindcă 
prietenia voastră este atât de frumoasă, trebuie să muriţi 
într-un mod deosebit. Să ajungeţi împreună pe Veşnicele 
Plaiuri ale Vânătorii. 

Căpetenia se ridică, ieşi din cerc şi se duse spre gura 
craterului noroios. 

— Asta e mormântul vostru, zise el. Peste câteva momente 
vă va înghiţi. Şi arătă spre adâncul din care se ridica 


nămolul urât mirositor. 

Era o ameninţare cumplită. Tatăl lui Martin dădu drumul 
acestui urlet de spaimă pe care-l auzise Old Shatterhand, 
acolo, pe înălţimea de pe celălalt mal al fluviului. Se smucea 
cât putea din legături. Din prima clipă, când fusese prins, şi 
până acum, el nu arătase în nici un fel cât de nenorocit se 
simte. Era prea mândru ca să lase să se vadă aceasta. Dar 
acum, când auzise ce-l ameninţa pe fiul său, îşi pierduse cu 
totul stăpânirea de sine. 

— Asta nu, asta nu! Urlă el. Azvârliţi-mă pe mine în crater, 
pe mine, nu pe el, nupeel! 

— Taci! Îi porunci căpetenia. Vei urla de spaimă, dacă va 
trebui să mori în locul fiului tău! 

— Nu, nu, nu! Nu veţi auzi nici un strigăt, niciunul! 

Ai să urli numai când îţi voi descrie această moarte. Crezi 
că pe băiatul tău şi pe Wohkadeh, trădătorul, îi vom arunca 
aşa simplu în vâltoare? Te înşeli grozav. Noroiul urcă şi 
coboară la intervale precise. Iţi pot spune exact la ce 
înălţime se ridică. Îi vom lega pe trădători şi îi vom arunca 
în crater. Dar nu vor cădea pentru că îi vor ţine legăturile. 
Se vor cufunda numai atât cât noroiul să le ajungă până la 
picioare. Apoi îi vom cobori cât să le ajungă noroiul până la 
genunchi. Astfel se vor scufunda din ce în ce mai adânc şi 
trupurile lor se vor pârjoli în magma fierbinte, de jos în sus. 
Mai ai chef să mori în felul ăsta în locul băiatului tău? 

— Da, da! Răspunse Baumann. Luaţi-mă pe mine în locul 
lui, luaţi-mă! 

— Nu. Vei sfârşi cu ceilalţi pe stâlpul caznelor, la 
mormântul căpeteniei. Acum va trebui să priveşti cum se 
cufundă şi fiul în băltoacă! 

— Martin, Martin! Fiul meu! Strigă tatăl disperat. 

— Tată, tată! Răspunse acesta cuprins de spaimă. 

— Taci, îi şopti Wohkadeh. Să murim fără a le face 
plăcerea de a vedea durerea pe feţele noastre. 

Baumann îşi smuci legăturile, dar nu reuşi decât să-şi 
sfâşie pielea. 


— II auzi cum urlă şi se văicăreşte! Îi strigă şeful. Mai bine 
taci şi bucură-te că vei vedea totul mai bine ca noi. Să fie 
dezlegaţi prizonierii de bolovani şi să fie legaţi pe cai, ca să 
stea mai sus şi să poată vedea mai bine. Pe ăştia doi băieţi 
legaţi-i ţeapăn şi aduceţi-i la „Prăpastia Morţii”! 

Porunca fu îndeplinită imediat. Mai mulţi sioucşi ii 
înşfăcară pe Wohkadeh şi pe Martin, ca să-i târască la 
vulcanul noroios. Ceilalţi fură suiţi pe cal şi legaţi. 

Baumann scrâşnea ca să nu ţipe. 

— 'Teribil, scrâşni Pitt, întorcându-se spre Dick. Vom primi 
sigur ajutor, în orice caz însă va fi cam târziu pentru ăştia 
doi tineri. Noi doi suntem vinovaţi de moartea lor. Nu 
trebuia să ne învoim. 

— Ai dreptate. Ascultă! 

Răsunase ţipătul ascuţit al unui vultur. Ogellallaşii nu-l 
auziseră. 

— E semnalul lui Old Shatterhand, şopti Dick. Ne-a vorbit 
despre el şi ni l-a şi arătat. 

— Dumnezeule! De-ar fi într-adevăr el! 

— Să dea domnul să nu mă-nşel! Dacă presupunerea mea 
e corectă, atunci Old Shatterhand a mers în urma noastră şi 
va veni aici. la uită-te spre pădure, nu vezi nimic? 

— Da, da, zise Pitt. Un copac se mişcă, îi văd vârfurile 
clătinându-se. Asta nu se-ntâmplă aiurea. Sunt oameni 
acolo! 

— Văd şi eu acum! Dar să ne luăm privirea de acolo, să nu 
atragem atenţia ogellallaşilor! 

Strigă tare înspre crater, în nemţeşte: 

— Domnule Martin, fii liniştit! Ajutorul e aproape! Am 
primit semn! 

Se ferea să spună vreun nume, căci ogellallaşii şi-ar fi 
putut da seama. 

— Ce mârâie câinele! Zise mânios căpetenia. Vrea să 
moară în noroi? 

— Se mulţumi numai cu această mustrare. 


Prizonierii stăteau pe cai atât de apropiaţi unii de alţii, 
încât se puteau înţelege în şoapte. Aveau mâinile legate la 
spate şi picioarele strânse în curele. 

— Pitt, şopti Dick, animalele noastre nu sunt ţinute de 
căpăstru, aşa că ne putem considera numai pe jumătate 
legaţi. Încerci să-ţi faci catârul ăla la fel de încăpățânat ca 
tine să te asculte? 

— Fii fără grijă! Îl încalec de ţi-e mai mare dragul! 

— Şi gloaba mea e ascultătoare. Stai! Doamne ajute! 

În acel moment pământul începu să se cutremure sub 
copitele cailor. Întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare şi 
deodată veni din adâncul lui un bubuit ca de tunet. De ieri 
seară caii se obişnuiseră cu acest tremur al scoarţei 
pământului, acum însă se neliniştiră. 

Cu puţină vreme înainte, căpetenia cercetase craterul 
noroios, ca să măsoare cât de adânc trebuiau să fie 
cufundaţi cei doi sortiţi morţii. Apoi legă bine două laţuri de 
câte un colţ înalt din marginea craterului, iar celelalte 
capete le-au fost trecute prinşilor pe sub braţe. Când 
începu tremurul scoarţei pământeşti, toţi se traseră înapoi. 
Numai doi indieni au rămas lângă crater pentru ca, atunci 
când se va ridica noroiul, să-i împingă înăuntru pe cei doi 
nefericiţi prizonieri, care treceau prin momente 
îngrozitoare. 

Oare de ce nu apărea odată Old Shatterhand? 

Privirea sa urmărise cu cea mai mare atenţie fiecare 
mişcare a ogellallaşilor. Văzând ce s-a întâmplat cu 
Wohkadeh şi cu Martin, spuse: 

— Vor să-i facă să moară încet, în noroi, spuse el 
însoţitorilor săi. Trebuie să-i ajutăm cât moi repede! 
Alergaţi acolo sub copaci, în locul în care pădurea merge 
până la râu, şi apoi luaţi-o în sus, în galop. Năpustiţi-vă cu 
toată puterea asupra ogellallaşilor. 

— Nu vii cu noi? Îl întreba vraciul cel uriaş. 

— Nu. Eu nu pot. Trebuie să rămân aici ca să veghez să nu 
se întâmple vreun rău. Plecaţi! Nu e nici o clipă de pierdut. 


Shoshonii şi upsarocanii se năpustiră în mare goană spre 
locurile în care se aflau sioucşii. Negrul Bob rămase 
împreună cu Old Shatterhand. Acesta îi porunci: 

— Vino, apucă acest fag! Scutură-l bine! Punând mâna la 
gură, el scoase în acelaşi timp. 

Ţipătul vulturului pe care-l auzise şi Pitt. li observă pe cei 
doi şi înţelese cu bucurie că aceştia i-ou priceput semnalul. 

— De ce scutur copac? Întreba Bob. 

— Ca să le dăm un semn, să afle că le venim în ajutor. Vor 
să-i arunce în noroi şi să-i ucidă pe ţi-nărui tău stăpân şi pe 
Wohkadeh. Uite-i acolo, legaţi. 

De spaimă, negrul lăsă puşca să-i cadă. 

— Oh, oh. Să omoare la dom' Martin? Asta nu se poate! 
Asta nu voie! Bob nu dă lor voie! Omoară la ei pe toţi, pe 
toţi! Bob numaidecât acolo! 

Şi o luă la goană... 

— Bob, Bob! Strigă Old Shatterhand după el. Înapoi, 
înapoi! Altfel strici totul! 

Dar negrul nu-l mai asculta. O furie fără seamăn pusese 
stăpânire pe el. Voiau să-l ucidă pe tânărul său stăpân. Nu 
se mai gândea că a rămas fără puşcă, ci doar cum să ajungă 
acolo, cât mai repede Fiind un bun înotător, alergă cu 
salturi mari de-a lungul fluviului, printre copaci, şi când, 
după părerea sa, mersese destul de mult în sus, ieşi la 
lumină. O stâncă neagră şi netedă era pe mal. Povârnita 
spre apă. Plin de curaj. Bob se lăsă să alunece pe această 
până în apă uleioasă, acoperită de o spumă murdară. Atunci 
simţi că ceva tare îl înţeapă. Era o creangă groasă: 

— Oh, oh! Se bucură el. Bob nu mai avut puşcă, dar bâţul 
ăsta bun armă! O smulse din noroi şi începu să o curețe. 

Bunul negru nu fusese zărit de ogellallaşi. În timpul 
alunecării pe stâncă, trupul lui nu se putea deosebi de rocă 
negricioasă, iar acum, în apă, capul şi umerii îi ieşeau aşa 
de puţin deasupra, încât nimeni nu-l observa. De altfel, cu 
toţii aveau privirile aţintite spre crater. Tocmai când începu 
huruitul subpământean, Old Shatterhand i-a văzut pe 


călăreţii lui trecând prin râu. Era momentul să intervină şi 
el. Îşi rezemă carabina de trunchiul copacului după care 
era ascuns şi îşi luă „doborâtorul de urşi”, care avea o 
bătaie lungă. În acel moment sioucşii se îndepărtară de 
crater, rămânând acolo numai doi oameni: Atunci şeful 
ridică braţul. Old Shatterhand nu putea auzi dacă a dat cu 
voce tare vreo poruncă, pentru că zgomotele 
subpământene se înteţiseră; dar ştia foarte bine ce 
înseamnă gestul „Marelui Mocasin”: începutul chinurilor 
pentru Martin şi Wohkadeh. Apropie patul puştii de obraz şi 
arma lui bubui de două ori. Sioucşii, datorită zgomotului din 
jur, n-au avut cum să audă pocnetul de puşcă. 

— Scufundaţi-i! Poruncise într-adevăr cu voce tare, 
căpetenia ogellallaşilor ridicând braţul. 

Cei doi oameni ai săi, care aveau să execute această 
comandă, se îndreptară spre prizonierii care zăceau la 
pământ. Tatăl lui Martin scoase un țipăt de groază, neauzit 
însă în vuietul asurzitor. Dar ce o fost asta? Aplecându-se 
să-i arunce pe prizonieri în crater, cel doi căzură alături şi 
rămaseră nemişcaţi lângă aceştia. Şeful urlă ceva ce nu se 
putea înţelege, căci din gura gheizerului ţâşnea apă şi 
aburi, iar craterul vulcanului noroios se dezlănţuise cu 
furie. „Marele Mocasin” sări la cei doi oameni ai săi. Se 
aplecă asupra unuia, îl lovi cu pumnul. Nici o mişcare. Il 
apucă de umeri, îl ridică: doi ochi nemişcaţi, fără viaţă, îl 
priveau ţintă şi în capul omului văzu o gaură făcută de 
glonţ, înspăimântat, “1 lăsă să cadă, iar el se ridică. Faţa îi 
era schimonosită de groază. Sioucşii nu puteau pricepe nici 
purtarea lui, nici pe a celor doi războinici. Mai mulţi dintre 
ei s-au aplecat, i-au privit şi au căpătat şi ei chipul spaimei, 
precum căpetenia. Deodată se mai petrecu un lucru, care îi 
înspăimântă nu mai puţin. Şuieratul gheizerului aproape se 
stinsese, aşa încât au auzit dinspre râu un urlet înfiorător. 
Toţi ochii s-au îndreptat într-acolo. Au văzut o namilă 
neagră, venind în salturi. Învârtind o prăjină lungă şi grea. 
Trupul uriaşului, ud leoarcă de spumă murdară, galben- 


verzuie a râului, era acoperit de păpuriş încâlcit şi de 
trestie mucegăită. 

Era bietul Bob, care, trebuind să-şi facă drum prin 
pădurea de plante de la marginea țărmului, nu-şi mai 
pierduse vremea să se curețe de aceste „podoabe”. Avea o 
înfăţişare cu totul neomenească. Afară de asta, urletul său, 
ochii bulbucaţi, dinţii mari şi albi, i-au făcut pe ogellallaşi să 
rămână o clipă încremeniţi. Se şi aruncase urlând asupra 
lor, lovind în toate părţile cu măciuca, precum Hercule. Se 
fereau cu toţii din calea lui. 

— Dom' Martin! Unde este iubit dom' Martin? [ipa el 
gâfâind. Aici dom' Bob, aici, aici! El omorât, e! Făcut praf la 
toţi ogallalla! 

— Uraa! Asta-i Bob! Se bucură Dick. Au ajuns! 

În acelaşi timp, se auzi din nou dinspre râu strigătul de 
război al indienilor, un Iiiih lung, subţire, întrerupt de 
bătăile repezi ale palmei peste buze. Acest semnal, vestitor 
de primejdie, a avut darul să-i trezească pe sioucşi din 
înmărmurire, unii sărind înainte dar întâlnindu-i pe 
upsarocanii şi pe shoshonii care năvăleau în galop. În 
încremenirea lor îşi pierduseră însă cu totul cumpătul şi n- 
au putut vedea ca duşmanii sunt mai puţini decât ei. Totul, 
moartea inexplicabilă a celor doi oameni, apariţia lui Bob, 
ca un demon, printre ei, şi acum apropierea duşmanilor; le 
produsese o spaimă nebună. 

— Fugiţi, fugiţi! Scăpaţi cum puteţi! Răcneau ei, 
repezindu-se spre cai. 

Dick îşi strânse mârţoaga intre pulpe. 

— Repede, repede, haideţi salvatorii noştri! Strigă el tare. 

Iapa sa, lungă în picioare, o şi luase din loc, urmată de 
catârul Lunganului. Într-o clipă îl urma şi calul lui Frank, 
fără să fie îndemnat de stăpân. Animalele erau aşa de 
speriate şi ele de apariţia lui Bob, de tremurul pământului 
şi strigătele de luptă; încât nici un ogellallaş nu le-ar mai fi 
putut opri. S-ar fi putut găsi unul atât de curajos să o facă: 
„Marele Mocasin”. Dar acesta era culcat la pământ. 


Prăbuşit de o zdravăână lovitură de măciucă o lui Bob. Din 
fericire pentru el, negrul nu-l mai lovi încă o dată, ceea ce i- 
ar fi adus moartea. Văzând ca tânărul său stăpân era culcat 
pe jos. Bob îngenunchease lângă el, uitând de toate. 

— Oh, bun meu dom' Martin! Striga credinciosul; 
curajosul şi imprudentul negru. Venit fă tine viteaz dom' 
Bob! El tăie repede curele cu care dom' Martin legat! 

Între timp, căpetenia se ridicase buimăcită de la pământ şi 
îşi scoase cuțitul ca să-l înjunghie pe negru, dar auzi urletul 
de război al duşmanilor şi îi văzu pe ai săi cum o iau la fugă, 
iar pe prizonieri scăpând îşi dădu repede seama că trebuie 
să găsească şi el o scăpase. Nu era însă omul care să 
renunţe aşa de uşor. A fost pentru căpetenie o nimica toată 
să se avânte pe cal. Noroc că oamenii săi îi legaseră puştile 
de şa! Mână calul spre „Vânătorul de Urşi”, luă de dărlogi 
calul călărit de acesta, scoase un strigăt pătrunzător cu 
care îşi îmboldi armăsarul şi o luă la goană în susul fluviului, 
ducând după sine calul lui Baumann şi pe călăreț. 

CAPITOLUL XII. 

LA „GURA IADULUI” 

Sioucşii ogellallaşi erau încredinţaţi că nimeni nu-i va 
întâmpina dacă vor fugi în susul apei. O dată ajunşi la 
mormântul „Focului Rău”, erau scăpaţi, căci locul acela era 
un adăpost minunat chiar împotriva unui duşman mult mai 
puternic decât credeau ei că au în urma lor. Dar, nu după 
multă vreme, au văzut că s-au înşelat. 

Cum am spus mai sus, înainte de a pleca de la Lacul 
„Pietrei Galbene”, Old Shatterhand sa înţelesese cu 
Winnetou ca acesta să vină cu restul de războinici spre 
„Gura Iadului”, ceea ce căpetenia apaşilor şi făcuse. 

Plecase din adăpost cu o zi în urmă. Puţin timp după Old 
Shatterhand, şi călărise atât de repede cu ceilalţi indieni, 
încât, când a venit seara, au şi sosit la poalele munţilor 
„Gurii de Foc”. Spre acel loc ducea o vale care pe măsură 
ce urcau tot mai sus pe povârniş, devenea tot mai îngustă. 
Era formată dintr-un curs de apă al cărui izvor se află 


undeva, sus, în munţi. Când sosiră acolo, călăreţii ajunseră 
într-o pădure sălbatică, în care se părea că încă nu călcase 
picior de om. Apaşul cunoştea însă bine drumul. Călărea cu 
mare siguranţă, ca şi cum ar fi avut înainte o cărare sigură 
ducând printre copaci, urcând şi apoi coborând de cealaltă 
parte a crestei, undeva jos, în vale, printre stâncile 
sfărâmate, împrăştiate peste tot. 

Deodată în faţa lor se auzi un zgomot puternic care sperie 
şi caii. Semăna cu o puternică explozie de dinamită. Urmă 
apoi o serie de detunături ca ale unor tunuri puternice, apoi 
un duduit continuu ca de focuri de puşcă. Părea că în faţa 
călăreţilor surprinşi s-ar fi aprins un uriaş foc de artificii. 

— Ah, strigă „Viteazul Zimbru”. Ce-i asta? 

— Asta e „K'un-tui-temba” (Gura Iadului), răspunse 
Winnetou. Fratele meu a auzit glasul „Gurii”. Îndată o va 
vedea şi scuipând. 

Merse înainte câţiva paşi, apoi se opri şi se întoarse către 
războinici: 

— Fraţii mei se pot apropia. Jos s-a deschis „Gura Iadului”. 

— Arătă prăpastia care se deschidea înaintea lor şi indienii 
veniră spre el. După cum văzură, se opriseră la un perete 
de stânca vertical, adânc de mai multe sute de picioare, la 
capătul căruia se afla „Valea fluviului Gurii de Foc.” în faţa 
lor, pe malul opus, ţâşnea din pământ o coloană de apă 
groasă de cel puţin şapte metri, care ajungea până la 
cincizeci de metri înălţime şi forma acolo” un capitel 
aproape sferic, din care porneau spre cer multe raze de 
apă mai groase ca braţul unui om şi poate chiar mai 
puternice. Apa era extrem de caldă, căci un înveliş de aburi 
înconjura imensa vâltoare care se desfăcea sus, ca o 
umbrelă. 

În spatele acestei minunate privelişti, malul se trăgea 
înapoi, formând o căldare de stânca scobită adânc, pe a 
cărei margine se vedea soarele apunând. Razele soarelui 
cădeau asupra coloanei de apă care din această cauză 
sclipea asemeni unui izvor de scântei. 


— Ah, ah! Se auzi din aproape fiecare gură, şi căpetenia 
shoshonilor îl privi întrebător pe Winnetou. 

— De ce numeşte fratele meu locul K'un-tui-temba, „Gura 
Iadului”? Nu ar fi fost mai bine să-i zică T'al-tui-temba, 
„Gura Cerului”? Oihtka-petay n-a văzut vreodată ceva mai 
frumos... 

— Fratele meu nu trebuie să se amăgească. Răul pare 
frumos câteodată, la început, dar un om cu cap îşi spune 
părerea numai când a ajuns la sfârşit. 

Privirile vrăjite ale indienilor mai rămaseră fixate o vreme 
asupra tabloului măreț, când, dintr-o dată, se auzi un 
bubuit ca acela de mai înainte şi pe dată priveliştea se 
schimbă. Coloana de apă se strânsese. Pentru un moment, 
gura din care ea ţâşnise fu descoperită, se auzi un sunet 
înăbuşit, apoi prin gură ieşiră rotocoale gălbui de aburi cu 
zguduituri repetate, succedând cu repeziciune una după 
alta, până când se strânseră într-un şuierat subţire. 
Rotocoale izolate se adunară într-o coloană negricioasă de 
fum, care azvârlea o materie asemănătoare noroiului şi 
care împrăştia o duhoare sinistră. Un corp solid zbura, din 
când în când, din această masă lichidă şi când acest lucru 
se întâmpla, se auzea un vuiet înăbuşit, cum fac fiarele 
flămânde în menajerii până li se aduce mâncare. Aceste 
izbucniri se succedau în răstimpuri, în pauza dintre ele 
răsunând un vaiet şi un geamăt ca şi cum acolo s-ar fi aflat 
sufletele blestemate. 

— Kats-anwa, „groaznic”, urlă „Viteazul Zimbru”. 

— Acum mai vrea fratele meu să numească această gaură, 
Gura Raiului”? Întrebă Winnetou zâmbind. 

— Nu. N-ar fi mai bine să mergem mai repede? 

— Ba da, dar va trebui să ne instalăm tabăra tocmai acolo, 
lângă, Gura Iadului”. 

— Ah! E neapărată nevoie? Duhoarea asta e sinistră. 

— Da, dar iadul a urlat acum pentru ultima oară astăzi: n-o 
să mai supere nasul shoshonilor. 


Apaşul îi conduse pe însoțitori mai departe de muchia 
stâncoasă, unde malul era alcătuit din rocă mai moale şi din 
pământ. Puterile nevăzute ajunseseră până pe înălţime. Un 
crater vechi de câteva secole cuprinsese tot peretele 
malului. Pământul moale forma o coastă de deal presărată 
ici colo cu trunchiuri de copaci putreziţi şi cu frânturi de 
stâncă. 

Pârtia era verticală şi părea primejdioasă. Erau 
numeroase găuri colţuroase, galbene, din care se înălţau 
vapori de apă. 

— Pe aici vrea Winnetou să o luăm? Întrebă Oihtka-petay. 

— Alt drum nu este. 

— N-o să ne rupem gâtul? 

— S-ar putea întâmpla uşor, dacă nu suntem prevăzători. 
Când Old Shatterhand a trecut pe aici. Winnetou a privit cu 
atenţie locul. Sunt zone în care scoarţa pământului e 
subţire. Dar Winnetou va fi călăuza voastră. Calul său e 
deştept şi va ocoli locurile primejdioase. Fraţii mei mă pot 
urma cu încredere. 

Îşi mână calul pe marginea povârnişului şi, fără să 
descalece, îl lăsă să alunece spre adâncime. Indienii îl 
urmau şovăind; dar când văzură ce atent e calul înainte de 
a pune pasul, cum încearcă pământul cu copita, avură 
încredere în el. 

— Fraţii mei să lase loc între ei, zise Winnetou. Pentru că 
pământul să susţină numai greutatea unul călăreț. Când 
calul ameninţă să cadă, omul trebuie să-l strunească şi să-l 
tragă înapoi. 

Norocul făcu ca niciunul dintre călăreţi să nu fie într-o 
astfel de primejdie. Convoiul ajunse cu bine la fluviu. Apa 
era mai caldă decât de obicei, suprafaţa ei era verzuie şi 
unsuroasă, deşi puţin mai sus valuri curate se loveau de 
țărm. Acolo conduseră caii în râul pe care-l trecură fără 
greutate. Apoi Winnetou se întoarse iarăşi direct spre 
„Gura ladului”. 


Erupția vulcanului încetase. Când călăreţii sosiră acolo şi 
se apropiară cu grijă de marginea gurii, priviră într-o 
prăpastie întunecată de vreo patruzeci de metri în care 
domnea o linişte desăvârşită. Nu era nici un semn că numai 
cu câteva clipe înainte în acele locuri se dezlănţuise un 
adevărat iad. 

Winnetou arătă căldarea de stâncă din dosul „Gurii 
Iadului”, apoi zise: 

— Acolo sunt mormintele căpeteniilor sioucşilor ogellallaşi 
pe care i-a înfrânt Old Shatterhand. Fraţii mei să mă 
urmeze într-acolo! 

Baza căldării era alcătuită dintr-un cerc cu un diametru de 
jumătate de milă. Pereţii erau atât de abrupți, că era 
imposibil să urci pe ei. Găuri din care izbucnea noroiul 
fierbinte făceau urcuşul extrem de nesigur şi nu se vedea 
nici un fir de iarbă, nici măcar o buruiană. 

În mijlocul acestei văi se înălța o movilă. Era formată din 
pietre, fragmente de pucioasă şi nămol întărit. Movila era 
înaltă de vreo cinci metri, lată de patru şi lungă de şase. 
Deasupra ei erau înfipte mai multe arcuri şi lănci 
împodobite cu însemne războinice care acum însă erau 
numai zdrenţe. 

— Aici, zise Winnetou, este înmormântat „Focul Rău”, cel 
mai viteaz dintre oştenii ogellallaşi, şi încă doi războinici 
doborâţi de pumnul lui Old Shatterhand. 

— Sunt îngropaţi călări, cu armele pe genunchi, cu scutul 
în mâna stingă şi cu securea în dreapta. Acolo sus stătea 
Old Shatterhand care nu voia să-i ucidă, deşi ei ar fi vrut să- 
| omoare pe viteazul alb, dar gloanţele nu-l atingeau, pentru 
că era apărat de marele spirit al albilor. 

Zicând aceste vorbe, el arătă la dreapta, spre peretele de 
stâncă, unde, deasupra „Gurii Iadului”, se afla o ieşitură pe 
care stăteau câteva stânci care semănau cu oameni. De 
acolo, începeau mai multe ridicături tot mai mici, până jos, 
pe pământ. Îşi puneau întrebarea cum reuşise Old 
Shatterhand să se caţere până acolo. 


— Viteazul Bivol” ocoli mormântul şi apoi îl întrebă pe 
Winnetou: 

— Când crede fratele meu că vor ajunge sioucşii ogellallaşi 
la fluviul „Gurii de Foc”? 

— Poate chiar în seara asta. 

— Atunci trebuie să distrugem mormântul căpeteniilor. 
Pulberea să fie împrăştiată în vânt şi oasele azvârlite în 
„Gura Iadului”, ca sufletele lor să se jelească acolo, în 
adânc, cu K'un-p'a, cel blestemat de Marele Spirit! Luaţi-vă 
securile şi dărâmaţi movila. 

El cobori de pe cal, puse mâna pe topor şi începu să 
distrugă mormântul. 

— Opreşte-te! Îi porunci Winnetou. la mâna de acolo! Old 
Shatterhand le-a lăsat înfrânţilor scalpurile, ca să-i 
îngroape cu ele. Un războinic nu se luptă cu oasele morţilor. 
Marele Spirit vrea ca morţii să se odihnească şi Winnetou 
va apăra mormântul! Howgh! 

Îşi întoarse calul şi, fără a se uita în jur, o porni înapoi spre 
„Gura ladului.” 

Până acum, nici un prieten nu-i vorbise astfel lui Oihtka- 
petay. Shoshonul era mânios; dar nu avea curajul să i se 
împotrivească lui Winnetou. Scoase un „Ah” de supărare şi 
porni după acesta. Oamenii lui îl urmară tăcuţi. Purtarea 
decisă a lui Winnetou îi impresionase. 

Începuse să se însereze, când apaşul descălecă aproape 
de „Gura Iadului”. Cu toată apropierea de acel loc, din 
stânci ţâşnea un izvor rece, care şerpuia prin vale. Altfel 
însă, locul nu era potrivit pentru popas. Winnetou trebuia 
să fi avut motivele sale ca să petreacă noaptea acolo, şi nu 
în alt loc. Îşi legă calul, îşi făcu perne dintr-o pătură strânsă 
şi se întinse lângă stâncă. 

Shoshonii îi urmară exemplul. 

Şedeau unii lângă alţii şi discutau. Căpetenia lor, uitând 
necazul împotriva lui Winnetou, se puse lângă el. Se făcuse 
întuneric de tot. Trecură mai multe ceasuri şi apaşul părea 


că doarme. Dintr-o dată însă se sculă, îşi luă puşca şi îi zise 
lui Oihtka-petay: 

— Fraţii mei se pot odihni liniştiţi. Winnetou pleacă în 
cercetare. 

Dispăru în întunericul nopţii. Ceilalţi nu voiau să doamnă, 
fără să ştie care era rezultatul căutării, dor trebuită să 
aştepte mult, pentru că era aproape miezul nopţii când 
apaşul se întoarse. El zise tuturor: 

— Hong-peh-te-keh, Marele Mocasin, poposeşte cu 
oamenii lui la „Apa Diavolului,,. Îi are cu el pe „Vânătorul de 
Urşi,, împreună cu cei cinci tovarăşi ai săi şi i-au prins şi pe 
fraţii noştri care au plecat noaptea trecută. Old 
Shatterhand se află pe aproape. Fraţii mei pot să doarmă. 
Când se va face ziuă Winnetou şi cu Oihtka-petay vor merge 
furiş până la „Apa Diavolului” încă o dată. Howgh! 

Când se făcu ziuă, Winnetou îl trezi pe şeful shoshonilor şi 
împreună cu el porniră tiptil spre apă. De la „Guro Iadului” 
până la „Apa Diavolului” era o milă. Fluviul făcea un cot nu 
departe da tabăra duşmanilor. Stând acolo, ascunşi după 
stânca, cei doi şefi putură să-i observe pe sioucşi. Aceştia 
tocmai îşi aduceau caii pe care-i adăpaseră. Apoi prânziră. 

Winnetou privi spre înălţimea de pe malul drept al 
fluviului, de unde trebuia să vină Old Shatterhand. 

— Ah, ah! Zise el. Old Shatterhand e acolo. 

— Unde? Întrebă Oihtka-petay. 

— Acolo sus, pe munte. 

— Dar acolo nu poţi să vezi. Pădurea e deasă. 

— Da. Dar nu vede fratele meu ciorile care se rotesc pe 
deasupra copacilor? Au fost tulburate. Old Shatterhand va 
merge spre vale prin pădure, după care va trece fluviul mai 
jos de sioucşi. Unde ei nu pot să-l vadă. Apoi îi va ataca şi îi 
va împinge spre apă. În acelaşi timp, noi trebuie să stăm la 
„Gura Iadului”, ca ei să nu poată trece mai departe şi să 
coboare în valea mormintelor căpeteniilor. Să vină repede 
fratele meu, căci nu e vreme de pierdut. 


Cei doi se întoarseră în grabă. Winnetou ghicise aproape 
exact ce se va petrece. Când ceilalţi shoshoni sosiră, apaşul 
le spuse ce au de făcut. Se auzi un huruit îngrozitor. 

— Apa Diavolului vorbeşte, zise Winnetou. Acum va scuipă 
şi „Gura Diavolului”. Daţi-vă puţin înapoi, ca să nu vă 
lovească. 

Ei ştia că cele două cratere se află în legătură, de aceea se 
dădu mult înapoi. Nu mult după aceea, se auzi cum 
izbucnirea „Apei Diavolului” încetează şi drept urmare se 
desluşi ţipătul de război al celor treizeci de shoshoni şi 
upsarocani, care năvăleau asupra sioucşilor. 

Prezicerile lui Winnetou se adeveriră. „Gura Iadului” 
începu să scuipe ca şi cu o seară în urmă. Cu zgomote 
puternice se înălţau coloana de apă şi razele ei, care se 
desfăceau şi curgeau apoi în mari cercuri. Datorită acestui 
fapt, sioucşii care se repezeau într-acolo nu puteau să-i 
vadă pe shoshoni ascunşi de imensul şuvoi de apă. 
Winnetou îi văzu pe duşmani venind în goană, în dezordine, 
înnebuniţi de spaimă. 


— Vin! Urlă el. Când voi da semnalul, ne vom repezi de 
după craterul care scuipă şi nu-i vom lăsa să pornească în 
jos între el şi apă. Atunci vor trebui s-o ia la stânga, spre 
valea mormintelor. Dar să nu trageţi cu puşca. Spaima va fi 
destul de mare ca să-i împingă în vale! 

Sioucşii cei mai înaintați se apropiau. Era dar că voiau să 
treacă în josul râului. În acel moment însă se ivi Winnetou 
de după coloana de apă. Strigătul său ţiui subţire în aerul 
dimineţii şi shoshonii îşi uniră glasurile cu al lui. Sioucşii 
văzură că drumul le e oprit şi îşi întoarseră caii. Căutară să 
scape în căldarea de stâncă. 

În urma acestor duşmani veniţi mai întâi, se arătă un grup 
compact, format din câţiva călăreţi. Era o ceată formată din 
sioucşi şi din albi, mergând în galopul cailor. În mijlocul lor 
se aflau căpetenia ogellallaşilor, „Vânătorul de Urşi” şi 
Hobble-Frank. 

Prizonierii legaţi pe cai se îndreptaseră spre salvatorii lor. 
Atunci se auzi un țipăt prelung. Martin Baumann. 
Wohkadeh şi negrul Bob, care îi dezlegase, ţipaseră văzând 
că şeful sioucşilor îl duce cu sine pe „Vânătorul de Urşi”. 
Frank auzi ţipătul şi privi în toate părţile. Privirea-i căzu 
asupra ogellallasului şi el înţelese că prietenul său se afla 
într-o mare primejdie. Cu toate că era legat, numai cu 
ajutorul picioarelor îşi întoarse repede calul şi-l opri în faţa 
negrului: 

— 'Taie-mi curelele Bob! Repede, repede! Strigă el: Bob îi 
ascultă porunca. Frank cobori de pe cal, smulse securea 
unui sioux omorât, sări în şa şi porni în goană după 
căpetenie. 

— Bob nu avea cal. Martin şi Wohkadeh nu l-ar fi putut 
ajuta, pentru că erau răniţi de curelele cu care fuseseră 
legaţi foarte strâns. Nu puteau decât strica. Astfel reuşiră 
să-l atenţioneze pe Dick Rotofeiul. El privi înapoi şi-i strigă 
îngrozit prietenului său: 

— Pitt, înapoi! Siouxul l-a răpit pe Baumann! Bob se 
îndreptă spre ei şi le tăie legăturile. Dick Îi smulse cuțitul şi 


porni repede după saxon, cu Pitt neînarmat în urma sa. 
Shoshonii şi upsarocanii erau într-o oarecare derută. Old 
Shatterhand însă era la fel de atent ca întotdeauna. El îi 
adusese puşca şi calul negrului. 

— Uite-ţi puşca şi calul, viteazule Bob, strigă el. 
Eliberează-i şi pe ceilalţi prizonieri, apoi urmaţi-ne! 

— Distanţa dintre, „Gura Iadului” şi, Ado Diavolului” 
devenise un câmp de război. Sioucşii ogellallaşi, 
upsarocanii, shoshonii şi albi făceau un zgomot 
nemaipomenit. Niciunul dintre cei care încercau să scape 
nu se gândea la ceilalţi. Fiecare voia să-şi salveze pielea. 
Prietenii treceau pe lângă duşmani fără să le facă rău. 
Singurul lor gând fiind acela de a-l scăpa pe Baumann. 

Old Shatterhand se ridicase în scări cu puşca sa cu două 
ţevi la spate şi cu carabina în mână. Deşi era cel mai 
departe, reuşi săi ajungă în scurt timp pe ceilalţi. 

— Mai încet! Le strigă, când trecu pe lângă ei împingeţi-i 
pe sioucşi spre locul unde se află Winnetou! Nu-i lăsaţi să 
scape, dar nu-i ucideţi! 

Calul său gonea foarte repede, pentru că „Old 
Shatterhand voia să ajungă grupul celor plecaţi să-l salveze 
pe „Vânătorul de Urşi”. În acest timp calul micului saxon, 
mânat de urletele stăpânului său, reuşi să-l ajungă din urmă 
pe acela al căpeteniei sioucşilor. Frank ridică securea să-l 
lovească pe ogellallaş şi strigă: 

— Sonka, ta ha na, deh peh! „Câine, vino încoace! S-a 
sfârşit cu tine!” 

— 'Tşi-ga shi tşa lehg-tşa! „Pitic ticălos! Loveşte numai!”, 
răspunse căpetenia. 

Se întoarse către Frank şi se feri cu pumnul de lovitura 
acestuia, astfel încât lovi braţul saxonului, care scăpă arma 
din mână. Apoi îşi scoase cuțitul să-l înjunghie. 

— Frank! Fiţi atenţi! Strigă Dick, care venea în urma lor. 

— Nu-ţi fie frică! Răspunse mititelul. Nu mă omoară pe 
mine atât de uşor un indian! 


— Îşi oprise calul înapoi la un pas ca să nu-l poată atinge, 
apoi cu un avânt hotărât urcă în şa, sărind pe calul 
căpeteniei. Îl strânse pe acesta în braţele lui puternice, 
făcându-l să nu se poată mişca. Căpetenia era extrem de 
furioasă, încerca să-şi elibereze mâinile, dar nu reuşea, 
pentru că Frank îl ţinea cu toată puterea 

— Ţine-l! Strigă Dick. Nu-i da drumul! Vin repede! 

— Grăbeşte-te! E greu să ţii o namilă ca asta! Ogellallaşul 
se chinuia să scape din strânsoare. 

„Vânătorul de Urşi” nu-l putea ajuta pe Frank. Îl încuraja 
doar. Ogellallaşul nu-şi mai putu stăpâni calul care acum 
mergea mai încet. Dick reuşi să-l ajungă. Se apropie şi Pitt. 
Rotofeiul îşi conduse calul lângă al lui Baumann şi îi tăie 
legăturile acestuia. 

— Bine că am reuşit, ia hăţurile din mâna indianului, strigă 
Dick. 

Baumann încercă dar nu putu face acest lucru. Dick voia 
să-i dea cuțitul, dar nu reuşi, pentru că sioucşii fugari 
văzuseră în ce situaţie e şeful lor. Doi dintre ei se 
năpustiseră spre Rotofei, al treilea vrând să se arunce 
asupra lui Frank, care nu se putea apăra, ne-având braţele 
libere. Atunci Pitt îşi lovi catârul cu putere făcându-l astfel 
să alerge mai repede şi să-l ajungă pe indian. Îl prinse de 
haine, îl smulse, din şa şi-l aruncă la pământ. 

— Ura, strigă Hobble-Frank. Asta a fast salvarea! Ai tu 
acuma grijă de şef, că nu mai pot să-l ţin! 

Imediat, răspunse Pitt. Întinse amândouă mâinile spre 
indian ca să-l prindă; dar atunci se auri lângă el un zgomot 
aşa de puternic, că bietele animale se speriară îngrozitor şi 
se loviră unele de altele. Pitt se ţinea cu mare greutate în 
şa. Dick, care trebuia să-şi adune toate forţele ca să-i 
respingă pe cei doi indieni, fu trântit de pe cal, la fel ca şi 
Baumann. 

Ceata de călăreţi ajunsese acum în faţa „Gurii Iadului”. 
Şuvoiul de apă coborâse şi coloana de noroi se înălţase cu 


un bubuit teribil, de care caii se speriară. O parte din 
materia fierbinte, murdară, fu aruncată împrejur. 

De spaimă, calul căpeteniei se prăbuşise, dar se ridică iar 
şi porni în goană spre fluviu, luând-o spre stânga, chiar în 
momentul în care Old Shatterhand ajunsese lângă grupul 
de oameni căzuţi la pământ. El vru să-l ajute pe Frank, dar 
trebui să-l ajute mai întâi pe Dick, pentru că cei doi indieni 
ogellallaşi se repeziseră asupra acestuia. Pitt avea prea 
multă treabă cu catârul său speriat, ca să-şi mai poată ajuta 
prietenul, astfel încât Old Shatterhand trebui să-i lovească 
pe cei doi ogellallaşi care-l atacaseră pe Rotofei. 

Winnetou şi cu shoshonii lui ocupau spaţiul dintre „Gura 
Iadului” şi fluviu. El trebuia să oprească trecerea sioucşilor 
ogellallaşi şi să-i împingă spre mormântul căpeteniilor. 
Reuşi. Văzând că se apropie o ceată, indienii fugari se 
îndreptară spre vale. După un timp, Winnetou se îndreptă 
spre căldarea văii, unde se adunaseră sioucşii scăpaţi. i 
păzeau deja uriaşul vraci al upsarocanilor şi Moh-aw, fiul 
căpeteniei shoshonilor, cu oamenii lor. Când vraciul auzi că 
duşmanul său de moarte, „Marele Mocasin”, zace pe malul 
fluviului, o luă la goană în jos. Ajunse tocmai la timp să 
poată vedea cum căpetenia era legată de către Old 
Shatterhand. Sări de pe cal, scoase cu-ţiul şi zise: 

— Ăsta-i câinele de sioux care mi-a tăiat urechea. Dă-mi 
scalpul lui, cât mai e în viaţă. 

— Old Shatterhand îl împiedică şi îi spuse: 

— Prizonierul este al fratelui nostru alb, Hobble-Frank. 
Nimeni altul nu are vreun drept asupra sa. 

Upsarocanul se retrase bombănind. Baumann, „Vânătorul 
de Urşi”, îl luase în braţe pe Hobble-Frank. Amândoi vărsau 
lacrimi fierbinţi de bucurie. 

— 'Ţie, prietene credincios, trebuie să-ţi mulţumesc în 
primul rând pentru salvarea mea, spunea „Vânătorul de 
Urşi”. Dar cum ai reuşit să aduni atâţia oameni pentru a mă 
salve? 

— Frank, singur, arătă în josul fluviului. 


— De acolo se apropie alţii, care merită mai multe 
mulţumiri decât mine! 

Baumann îi văzu pe cei cinci însoțitori ai săi, care 
împreună cu el au fost făcuţi prizonieri de către sioucşi, 
apropiindu-se. În faţa lor călăreau Martin, fiul său, 
Wohkadeh şi Bob. El alergă în întâmpinarea lor. Când 
negrul îşi văzu stăpânul, sări de pe cal, lăsându-se în 
genunchi în faţa lui, prinzându-l de mâini şi exclamând cu 
voce plângătoare: 

— Oh, stăpâne, bunul şi dragul meu stăpân Baumann! În 
sfârşit, dom' Bob găsit din nou pe scumpul său stăpân! 
Acum dom' Bob poate murit de bucurie! Acum dom' Bob 
vrea cântat şi dansat de bucurie şi plesnit de încântare! Oh, 
dom' Bob este bucuros, este fericit. Este bun dispus! 

Baumann îl ridică să-l îmbrăţişeze. Bob însă opuse 
rezistenţă şi explică: 

— Nu, stăpâne, nu îmbrăţişat la dom' Bob! Bob omorât un 
sconcs afurisit şi încă nu scăpat de mirosul rău. 

— Dă-l încolo de sconcs! Ai plecat pentru a mă salva iar eu 
trebuie să te îmbrăţişez! 

Îl strânse pe credinciosul negru în braţe. 

Între timp, sosi şi Martin la râu iar tatăl şi fiul erau din nou 
împreună. 

— Copilul meu, fiul meu! Strigă Baumann. Nimic să nu ne 
mai despartă! Ce a trebuit să înduri şi ieri! Uite cum braţele 
tale sunt julite de legături! 

— Ale tale arată şi mai rău! Dar se vor vindeca în curând, 
iar tu vel fi din nou sănătos şi puternic. În primul rând, tată, 
trebuie să le mulţumeşti celor care şi-au riscat viaţa pentru 
a te salva. Cu Wohkadeh, prietenul meu, ai putut vorbi deja 
ieri, iar cu Dick şi Pitt de asemenea. Dar aici se află Old 
Shatterhand: el împreună cu Winnetou sunt cei care ne-au 
salvat! 

— Ştiu, fiul meu, şi mă întristează că nu pot să fac altceva 
decât să-mi exprim mulţumirea! 


Îi întinse ambele mâini lui Old Shatterhand. În timp ce 
peste obrajii săi supţi, bronzaţi, se scurgeau în continuare 
lacrimi. Acesta îi strânse uşor mâinile rănite de legături, iar 
apoi, ridicându-şi privirile spre cer, îi spuse următoarele 
cuvinte, venite din inimă: 

— Dragă prietene, nu mulţumi oamenilor, ci mulţumeşte 
Celui de Sus, care v-a dat tăria de a rezista în disperarea de 
nedescris. Noi am fost numai uneltele Sale: dar spre El 
vrem să ne îndreptăm toate rugăciunile noastre, aşa cum o 
spun şi cuvintele dintr-un frumos cântec bisericesc, din 
patria noastră germana: 

M-am adresat Stăpânului în mizeria mea. 

„Oh. Doamne, ascultă-mi strigătul”, iar el a fost Salvatorul 
meu şi m-a ajutat să scap de moarte! 

Ah, mulţumiţi Domnului, mulţumiţi cu mine! 

Să-i dăm Domnului nostru ce i se cuvine! 

Îşi scoase pălăria şi rosti aceste cuvinte încet, cu 
recunoştinţă, ca pe o rugăciune. Şi ceilalţi îşi dezveliră 
capetele, iar după ce Old Shatterhand a terminat, din 
fiecare gură răsună un puternic şi convins „Amin!” 

Căpetenia sioucşilor, care era legat şi aşezat pe pământ, a 
urmărit această scenă cu mare mirare. A fost ridicat şi dus 
încotro se îndreptau acum cu toţii, adică spre intrarea în 
valea mormântului căpeteniei, unde aşteptau Winnetou 
împreună cu shoshonii şi indienii upsarocani. 

Old Shatterhand intră călare împreună cu căpetenia 
apaşilor în vale, pentru o putea arunca o privire asupra 
duşmanilor. Ca de obicei, comunicau între ei fără cuvinte: 
privirile erau de ajuns. 

Oihtka-petay se apropie de ei şi îi întrebă: 

— Ce au de gând să facă fraţii mei! Old Shatterhand îi 
răspunse: 

— Ştim că fraţii noştri roşii au şi ei o voce, la fel ca şi noi. 
Din acest motiv vom fuma mai întâi pipa sfatului. Înainte de 
aceasta, însă, aş dori să vorbesc cu „Marele Mocasin”, 
căpetenia indienilor sioucşi. 


Descăleca, la fel Şi Winnetou. În jurul prizonierului se 
formă un cerc. Old Shatterhand se apropie de acesta şi i se 
adresă cu următoarele cuvinte: 

— Marele Mocasin” a căzut în mâna duşmanilor săi, iar 
oamenii săi sunt pierduţi, deoarece sunt încercuiți de stânci 
şi de noi. Nu pot fugi şi, deci, vor muri prin gloanţele 
noastre, dacă tu, căpetenia indienilor ogellallaşi, nu vei face 
ceva, pentru a-i salva. 

Se întrerupse, pentru a vedea efectul cuvintelor sale. Dar 
indianul râmase în continuare liniştit şi ţinea ochii închişi. 
Old Shatterhand continuă: 

— Fratele meu roşu să-mi spună dacă mi-a înţeles 
cuvintele! 

Indianul deschise ochii, îi aruncă o privire plină de ură şi 
scuipă, fără un cuvânt. 

— Crede căpetenia indienilor ogellallaşi că are în faţa sa 
un animal râios, astfel că simte nevoia să scuipe? 

— Wakon cana! „Femeie bătrână!”, scrâşni prizonierul 

— Marele Mocasin” a orbit. El nu mai poate deosebi un 
războinic puternic de o femeie bătrână. 

— Kot-o pun-krai şonca! „O mie de câini 
şuieră prizonierul. 

Unii dintre indienii care se aflau în apropiere au scos un 
strigăt de furie. Old Shatterhand îşi întoarse privirea spre 
aceştia, uitându-se sever la ei, iar apoi se aplecă şi, spre 
mirarea tuturor şi mai ales spre uimirea prizonierului, 
începu să-i desfacă legăturile. 

— Căpetenia indienilor ogellallaşi să-şi dea seama, spuse 
el, că nu-i vorbeşte nici o femeie bătrână şi nici un câine, ci 
un bărbat. Se poate scula de jos! 

— Indianul se ridică. Cu toate că era obişnuit să nu-şi 
arate simţămintele, nu-şi putea ascunde uimirea, în loc săi 
se răspundă la calomnieri cu lovituri de picior şi cu pumnii, 
el era eliberat! 

— Deschideţi cercul! Ceru Old Shatterhand războinicilor 
ce-l înconjurau. 


LIA 


„asta sunteţi, 


Aceştia îi făcură pe voie, astfel încât indianul sioucs putea 
privi în defileul văii. Îi vedea pe ai săi în spatele 
mormântului căpeteniei. Datorită mişcărilor lor îşi putu da 
seama că aceştia ţineau sfat. În ochii săi se aprinse un licăr. 
Nu avea nici o şansă de evadare? În cazul cel mai favorabil, 
putea ajunge la indienii săi din tribul sioucs, iar în caz de 
ghinion era împuşcat, şi aceasta era de preferat în locul 
unei morţi prin tortură. 

Old Shatterhand observă însă această licărire din privirea 
indianului şi îi spuse: 

— Marele Mocasin” are de gând să evadeze. Să renunţe 
însă la această idee. Numele său arată că lasă urme mari, 
dar picioarele noastre sunt uşoare ca aripile unei rândunici, 
iar gloanţele noastre niciodată nu-şi greşesc ţinta. Să se 
uite la mine şi să-mi răspundă dacă greşesc! 

— Marele Mocasin” nu se uită la un lup şchiop! Mârâi 
indianul. 

— Old Shatterhand este lup şchiop? Acolo se află 
Winnetou, căpetenia apaşilor, al cărui nume este mult mai 
vestit decât oricare nume al indienilor sioucşi! 

— Uff! Îi scăpă prizonierului. 

Nu se aştepta să aibă de-a face cu aceşti doi bărbaţi. În 
timp ce privirea sa trecea de la unul la altul, pe faţă i se 
putea vedea o expresie de respect, pe care nu o putea 
ascunde. Old Shatterhand continuă: 

— Şi se mai află şi alţi războinici la fel de viteji în jurul tău. 
Căpetenia indienilor ogellallaşi îl poate vedea aici şi pe 
Oihtka-petay, căpetenia indienilor shoshoni, şi pe Moh-aw, 
puternicul său fiu. Lângă ei se află Kanteh-pehta, vraciul 
invincibil al indienilor upsarocas. Dincolo îi poţi vedea pe 
Pitt-honshek şi pe Dick-petah-tce. Vei... 

Îşi întrerupse cuvintele, căci în apropiere se auzi o 
puternică detunătură, încât caii s-au cabrat speriaţi; 

— Chiar şi războinicii încercaţi şi-au arătat spaima. În vale 
se auzi un tunet prelung, şi deodată cu toţii au simţit că li se 
mişcă pământul sub picioare. Din găurile cu noroi, 


împrăştiate prin vale, ţâşniră vapori de o culoare albastră- 
cenuşie într-un loc, în altă parte galbeni ca pucioasa, ori 
roşii-sângerii sau întunecaţi ca negrul de fum. Aceşti vapori 
erau urmaţi de împroşcături de noroi. Aerul se întunecase 
datorită acestei fierberi din măruntaiele pământului şi a 
nămolului care zbura de colo-colo. Atmosfera devenise 
sufocantă. 

Era imposibil să vezi mai departe de douăzeci sau treizeci 
de paşi. Fiecare trebuia să-şi poarte singur de grijă, pentru 
a nu fi lovit de noroiul fierbinte, împroşcat peste tot. Se 
făcuse o harababură de nedescris. Caii s-au smuls din 
pripoane şi se îndepărtau în goană; oamenii strigau şi se 
încurcau reciproc. În partea din spate a văii s-a auzit urletul 
de groază al indienilor sioucşi. Caii lor goneau spre ieşirea 
văii. În timpul acestei goane, mulţi au căzut în gropi, fiind 
acoperiţi imediat de nămol; alţi cai reuşeau să ajungă la 
ieşirea din vale, răsturnându-i la pământ pe oamenii 
întâlniți în cale. 

Old Shatterhand a reuşit să-şi păstreze calmul. Imediat 
după prima detunătură, l-a prins puternic în braţe pe 
„Marele Mocasin”, împiedicându-l să fugă. Dar trebui să-i 
dea din nou drumul, sărind într-o parte, ca să nu fie lovit de 
o bucată de noroi fierbinte. În această săritură se ciocni de 
Dick Rotofeiul. Acesta din urmă căzu şi, vrând să se ţină de 
Old Shatterhand, îl trânti la pământ. 

La început, „Marele Mocasin”, căpetenia sioucşilor, de 
frică nici nu încercă să se apere de Old Shatterhand, dar 
apoi, simțindu-se liber, se gândi la fugă. Scoase un strigăt 
strident, triumfător şi se repezi spre vale. Dar n-a ajuns 
departe. Trebuia să treacă pe lângă Bob. Acesta îi trase cu 
repeziciune o lovitură în cap cu patul armei. Datorită forţei 
cu care lovise. Bob a fost şi el trântit la pământ. Voi să se 
ridice repede în picioare, dar un cal speriat l-a dat din nou 
peste cap. 

— Căpetenia vrut fugă! După el, după el! Striga în gura 
mare. 


— Marele Mocasin,, se clătină un timp pe picioare, datorită 
loviturii pe care o încasase de la Bob, dar în scurt timp îşi 
reveni şi îşi continuă fugă, fiind însă urmărit. Martin, fiul 
„Vânătorului de Urşi”, auzise strigătul negrului. O văzu pe 
căpetenie fugind şi începu să o urmărească. Putea să-l lase 
să scape pe schingiuitorul tatălui său? Nu! Gleznele 
curajosului Martin erau rănite de legături şi băiatul nu avea 
nici o armă la el. Cu toate acestea însă, începu să alerge 
după indian cât putea de repede. 

— Indianul nu avea timp să privească înapoi. Nu credea că 
îl poate urmări cineva în acea harababură generală. Voia să 
ajungă la mormânt. Dar chiar în preajma acestuia se aflau 
cele mai multe găuri cu noroi. Din cauza asta coti spre 
dreapta, spre peretele văii, încercând să se salveze în 
lungul ei fără a se expune pericolelor. 

Dar se înşelase. Şi acolo existau multe cratere, fumegând 
şi fierbând. Se văzu nevoit în repetate rânduri să le 
ocolească cu mare grijă. De multe ori ridicase deja piciorul 
şi se pregătea să sară. Când vedea dintr-odată că pământul, 
aparent solid, era de fapt o masă vâscoasă şi adâncă. Se 
putea feri de aceste pericole numai sărind în lături, 
fulgerător. În faţa lui se deschideau cu aşa repeziciune 
fisuri în sol, încât numai datorită fricii de moarte reuşea să 
facă salturi atât de mari, încât să se salveze. 

lar acum mai simţea şi urmările loviturii de măciucă o lui 
Bob. Capul i se îngreuna; în faţa ochilor îi plutea un abur 
roşietic, ceţos: plămânii nu-şi mai făceau datoria nici ei, iar 
picioarele îi obosiră de la un timp. Voi să se odihnească 
pentru un moment şi privi deodată înapoi. Simţi, mai mult 
decât văzu, că în spatele său se află un urmăritor, dar nu-i 
putu ghici trăsăturile: ar fi văzut că acesta e aproape un 
copil. 

Îngrozit „Marele Mocasin” îşi continuă fuga. Nu avea nici o 
armă asupra sa şi-l credea pe cel din spatele său înarmat. 
Cum să scape de el? În faţa sa, în spatele său şi în partea 
stângă, ştia că se deschid abisuri care ameninţă să-l înghită, 


în partea dreaptă se afla peretele stâncos, care se înălța 
aproape vertical. Puterile îi slăbiră cu totul. Se credea 
pierdut. 

Deodată, văzu deasupra lui câteva colţuri de stâncă şi 
întrezări o salvare. Îşi adună ultimele forţe şi începu să se 
caţere. 

La fel de brusc precum s-au deschis, craterele cu noroi se 
domoliră. Aerul devenise din nou limpede; se putea vedea la 
fel de clar ca şi mai înainte. 

În vale răsună deodată un strigăt puternic. Era negrul 
Bob: 

— Stăpân Martin! Indian porc ordinar a să vrut să-l ucidă, 
dar dom' Bob nu putut lăsa întâmple aşa ceva! 

Şi arătă în direcţia piscului stâncos, îndreptându-se în fugă 
spre acesta. Martin îl ajunse din urmă pe „Marele Mocasin”, 
aflat în vârful stâncii, iar acum cei doi se luptau pe viaţă şi 
pe moarte. Indianul sioux îl înşfăcase pe fiul „Vânătorului de 
Urşi” cu braţele sale puternice şi încerca să-l arunce în 
prăpastie. Dar era foarte obosit şi aproape ameţit. Băiatul, 
curajos şi abil, îi scăpă de mai multe ori. Într-o astfel de 
împrejurare, Martin se retrase cât putu mai mult, îşi luă 
avânt şi se repezi cu toată forţa asupra căpeteniei. Acesta 
îşi pierdu echilibrul, încercă cu ambele mâini să se ţină de 
ceva, dar, pierzând pământul de sub picioare, nimeri în gol. 
Căzu de pe stâncă, scoțând un urlet de spaimă, 
cufundându-se într-un crater în care noroiul abia se 
liniştise. Fu pe loc înghiţit, ca de o gură deschisă. 

Scena a fost urmărită de toţi cei aflaţi în vale. În partea de 
jos a văii răsună un strigăt puternic de bucurie, în timp ce 
în partea de sus se auzi urletul de ciudă al indienilor 
ogellallaşi, care văzuseră cum un puşti l-a învins pe „Marele 
Mocasin”, căpetenia lor renumită. Dar tot vacarmul era 
dominat de strigătele lui Bob. Acesta se căţăra iute pe 
stâncă, întocmai unei pisici sălbatice, scoțând sunete 
nearticulate de fericire şi bucurie. O dată ajuns sus, îl 
strânse în braţe pe învingător. 


— Băiat bun! Spuse Dick. Îmi tremură sufletul pentru el. 
Dar ţie, Frank? 

— Mie cu atât mai mult! Răspunse micul saxon, ştergându- 
şi o lacrimă de bucurie. De spaimă, eram gata să transpir 
chiar şi miere. Bine că totul s-a încheiat cu bine. Puştiul e 
curajos, a învins, iar cu indienii ogellallaşi n-o să mai avem 
mult de furcă, îi vom obliga să-şi încline capul şi să-şi 
introducă grumazul în furcile culinare. 

— Vrei să spui caudine! Aceasta este... 

— Vă rog respectuos să tăceţi! Îl întrerupse mititelul cu un 
ton foarte sever. Într-un moment atât de solemn nu mă cert 
cu dumneata. Prevăd că indienii sioucşi trebuie să se 
predea. Atunci se va încheia aici o pace generală între 
popoare la care trebuie să participăm şi noi doi. Daţi-mi, vă 
rog, mâna! Et în terra trosc! 

— Îi scutura mâna grăsunului care râdea de ghiveciul 
lingvistic, iar apoi Frank se grăbi spre Martin Baumann, 
care coborâse de pe stânci împreună cu Bob, pentru a-l 
felicita. 

Şi ceilalţi îl îmbrăţişară, exprimându-şi totodată întreaga 
lor recunoştinţă. Apoi Old Shatterhand se adresă celor 
adunaţi: 

— Domnilor, nu încercaţi acum să adunaţi caii, nu-i vom 
pierde, sunt în siguranţă. Chiar şi indienilor sioucşi le-au 
scăpat. Aceşti oameni trebuie să-şi dea seama că trebuie să 
ni se predea nouă. Ne ajută şi craterele, active acum, ne 
ajută şi moartea căpeteniei lor. Rămâneţi aici! Împreună cu 
Winnetou ne vom duce la ei. Într-o jumătate de oră se va 
decide dacă se va mai vărsa sânge sau nu! 

Împreună cu căpetenia apaşilor se îndrepta spre 
mormântul „Focului Rău”, în spatele căruia erau adăpostiţi 
indienii sioucşi. Era o faptă curajoasă, pe care numai aceşti 
doi bărbaţi o puteau înfăptui: numele lor erau deopotrivă 
respectate şi temute de duşmani. 

Dick şi Pitt discutau în şoaptă. Hotărâră să facă ce le stă în 
putinţă pentru a sprijini eforturile lui Old Shatterhand de a 


încheia pacea. Indienii aliaţi lor bineînţeles că nu prea erau 
de acord ca duşmanii să fie iertaţi. „Vânătorul de Urşi” şi cei 
doi tovarăşi ai săi, care au suportat chinuri îngrozitoare, 
cereau şi ei să se răzbune. 

Din acest motiv, cei doi prieteni i-au adunat pe toţi în jurul 
lor. Iar Dick începu un discurs în care arătă că pentru 
ambele tabere pacea este profitabilă. Printr-o luptă, 
bineînţeles că indienii sioucşi ar fi distruşi; dar câte vieţi 
omeneşti vor fi astfel sacrificate! lar după aceea probabil 
toate triburile sioucşilor ar dezgropa securea războiului 
pentru a se răzbuna pe autorii acestei băi de sânge inutile. 
Îşi încheie cuvântarea astfel: 

— Indienii shoshoni şi upsarocani sunt războinici viteji şi 
nici un alt trib nu se poate asemui lor. Dar indienii sioucşi 
sunt ca nisipul într-un deşert. Dacă ar izbucni un război de 
răzbunare, atunci mulţi, toţi, mame, soţii şi copii ai voştri ar 
trebui să-şi jelească fiii, bărbaţii şi taţii. Gândiţi-vă că şi voi 
v-aţi aflat în mâinile noastre! Old Shatterhand împreună cu 
Winnetou i-au scos pe Oihtka-petay şi pe fiul său Moh-aw 
din mijlocul taberei lor iar viteazul vraci upsarocan şi 
„Tunetul Însutit” au fost învinşi la copac. Am fi putut să 
distrugem toţi războinici, dar nu am făcut-o. Marele Spirit 
îşi iubeşte copii şi doreşte ca toţi să trăiască laolaltă ca 
fraţii. Să încerce şi fraţii mei roşii să ierte! Howgh! 

— Cuvintele lui făcură impresie. Baumann era gata să 
renunţe la toată răzbunarea sa; la fel şi, tovarăşii săi salvaţi. 
Şi indienii, chiar dacă o făceau pe tăcute îi dădeau dreptate 
vorbitorului Numai unul dintre ei nu era de acord cu cele 
spuse de Dick, şi anume uriaşul vraci al indienilor 
upsarocani. Spuse: 

— Sunt nişte hoţi de talismane şi scalpurile lor trebuiesc 
luate. lar „Marele Mocasin” este cel care m-a rănit! 

— Căpetenia sioucşilor a murit, nămolul l-a înghiţit 
împreună cu scalpul său. Eşti răzbunat îl linişti Dick, iar 
talismanele vă vor fi înapoiate. Eşti un om puternic şi ai 


omorât mulţi duşmani; dar ştii că ursul puternic este 
mândru. El dispreţuieşte să omoare şobolanul mic şi fricos. 

Comparaţia şi-a făcut efectul. Vraciul uriaş se simţea 
măgulit. El era învingător, deci putea să-şi omoare sau să-şi 
ierte duşmanii. Tăcea. Curând se întoarseră Old 
Shatterhand şi Winnetou în fruntea indienilor ogellallaşi. 
Aceştia îşi lăsară armele la pământ, rugându-se apoi tăcuţi. 
Prin aceasta dădeau de înţeles fără multe cuvinte că şi-au 
pus viaţa în mâinile învingătorilor. Stăteau cu capetele 
plecate, încruntaţi. Lovitura primită prin moartea şefului şi 
înfrângerea lor a fost atât de neaşteptată, încât erau încă 
buimăciţi. 

Dick se îndreptă spre Old Shatterhand şi-i spuse cum stau 
lucrurile cu setea de răzbunare a shoshonilor şi 
upsarocanilor în urma cuvintelor sale. Vestitul vânător se 
îndreptă către ogellallaşi: 

— Războinicii ne-au predat armele deoarece le-am promis 
să le cruţ viaţa. Feţele palide şi oamenii roşii care iau prins 
vor să le dăruiască mai mult decât viaţa. „Marele Mocasin” 
şi cei doi războinici care au vrut să-i omoare pe Wohkadeh 
şi pe fiul „Vânătorului de Urşi” sunt morţi. Asta este 
îndeajuns. Războinicii ogellallaşi să-şi ia înapoi armele. O să 
fumăm pipa păcii şi o să-i ajutăm să-şi caute cai. Să 
domnească înţelegerea între ei şi noi. Acolo, la mormântul 
„Focului Rău”, o vom cinsti împreună pe căpetenia care cu 
mult timp în urmă a căzut răpusă de mâna mea. Fie ca 
securea războiului să fie îngropată între noi şi indienii 
ogellallaşi! Apoi ei se pot întoarce în ţinuturile lor de 
vânătoare, povestind despre oameni buni care nu vor să ia 
scalpul duşmanului învins şi despre Marele Spirit al feţelor 
palide, căruia noi îi spunem lisus Cristos, a cărui poruncă 
este ca omul să-şi iubească aproapele, fie el chiar duşman. 
Howgh! 

Indienii sioucşi rămaseră înmărmuriţi de întorsătura 
fericită pe care au luat-o lucrurile. „Nici nu îndrăzneau să 
creadă că este adevărat; dar după ce le-au fost înapoiate 


armele, s-au repezit plini de recunoştinţă la vestitul vânător. 
Chiar şi vraciul upsarocan era mulţumit, aflând că 
talismanele furate nu au fost aruncate. De îndată el şi 
războinicii săi şi le recăpătară. 

Caii nu fugiseră prea departe. Au fost aduşi uşor înapoi, 
iar sioucşii împuşcaţi de Old Shatterhand au fost 
înmormântați în apropierea căpeteniei lor. După ceremonia 
înmormântării, au părăsit împreună valea nesănătoasă, 
îndreptându-se spre aerul curat al pădurii. Seara, după ce 
s-au aprins focurile de tabără şi când cu toţii stăteau 
împăcaţi, laolaltă prieteni şi duşmani, Frank îi spuse lui 
Dick: 

— Aspectul cel mai plăcut al dramei noastre este sfârşitul. 
lertat şi uitat. Toată viaţa mea n-am fost un mare prieten al 
omorului şi măcelului, deoarece mă conduc după zicala: „Ce 
ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!” Noi am câştigat; am arătat 
zeilor că suntem eroi, iar acum n-a mai rămas decât un 
singur lucru de făcut. Ce zici? 

— Da, dar ce? 

— Cine se tachinează, se iubeşte. Noi ne-am cam 
ciondănit, dar în adâncul inimii ne iubeam. Deşi avem 
păreri ştiinţifice diferite. Deci, să ne recunoaştem prietenia 
şi să ne înfrăţim. Bate palma, bătrâne! Vrei? 

— Vreau! Răspunse Dick. 

— Vino să te strâng în braţe, inimă de frate! 

Şi Frank începu să recite patetic, strângând la piept burta 
Rotofeiului: 

„Farmecul tău reface prietenia Pe care prostia a dezbinat- 
O; 

Frank şi Dick îşi recunosc frăţia Şi cu duşmănia ei au 

terminat-o!” 


SFÂRŞIT