James Fenimore Cooper — Ultimul mohican

FENIMORE COOPER D = 
= - 
Pa 


ULTIMUL "A 
MOHICAN 


EDITURA 
TINERETULUI 


JAMES FENIMORE 
COOPER 


ULIIMUL 
MOHICAN 


CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI 


La 4 iulie 1776 Congresul american a proclamat neatârnarea 
coloniilor engleze de peste Atlantic, prin cunoscuta Declaraţie 
de Independenţă, redactată de Jefferson, Payne şi alţi patrioţi 
democrați. Anglia n-a recunoscut însă independenţa Statelor 
Unite ale Americii decât după un război lung şi greu, de mai 
bine de şase ani, răstimp în care poziţia forţelor sociale 
angrenate în luptă s-a clarificat îndeajuns ca să se vadă că 
roadele libertăţii, cucerite prin sacrificiile americanilor dornici 
de o viaţă mai bună, aveau să fie redistribuite, într-o 
competeţie inechitabilă şi de lungă durată, cu noua clasă a 
burgheziei americane sclavagiste, aliată în secret cu bancherii 
şi fabricanţii englezi. Constituţia americană adoptată în anul 
1787 a consfințit totuşi o victorie istorică. 

Cu câteva decenii mai înainte, America de Nord fusese 
teatrul de operaţii al războaielor coloniale dintre Anglia şi 
Franţa, cele două puteri europene disputându-şi dreptul de 
stăpânire a bogatelor pământuri de pe noul continent. La 
aceste campanii sângeroase luau parte şi băştinaşii indieni, 
amăgiţi de promisiunile colonialiştilor sau sfâşiaţi de micile 


rivalități dintre căpeteniile de trib, aşa încât cele mai grele 
pierderi le-au suferit tot ei până la urmă, indiferent împotriva 
căruia din beligeranţi „dezgropaseră securea de război”. 
Luptele fratricide dintre triburi au fost de mare folos şefilor de 
stat major, care „se băteau până la ultimul indian”, într-un 
război lung şi intermitent, prelungit câteodată înadins spre a 
favoriza exterminarea posesorilor legitimi ai bogățiilor 
disputate. Tragedia poporului indian a continuat şi s-a agravat 
după întemeierea şi consolidarea Statelor Unite ale Americii. 
Supraviețuitorii au fost alungați cu forța spre tinuturile aride 
dinspre sud-vest, închişi în ţarcuri, ca fiarele sălbatice, şi 
nimiciţi treptat, prin măsuri administrative insuportabile, sau 
direct, prin acele „expediţii punitive” ale trupelor federale, care 
au înscris în istoria S.U.A. pagini cutremurătoare. 

James Cooper! s-a născut în anul 1789, la Burlington, în 
statul New Jersey, puţin după terminarea războiului de 
independenţă al ţării sale, cetăţean al primei republici 
burgheze din istoria omenirii. Părintele său trăise viaţa aprigă 
a coloniştilor de la „frontieră”, adică a pionierilor care, trecând 
hotarele civilizaţiei, şi-au făcut drum şi cămin în sălbăticia 
ținuturilor neumblate, în prerii sau păduri virgine, luptând cu 
toporul şi cu puşca pentru fiecare stânjen de pământ 
preschimbat în ogor. Încăpăţânat şi dibaci în afaceri, bătrânul 
Cooper a achiziţionat în timpul războiului de independenţă un 
mare domeniu, pe ţărmul lacului Otsego, în centrul statului 
New York, pe care l-a defrişat şi parcelat, întemeind orăşelul 
Cooperstown, unde s-a şi mutat cu numeroasa-i familie, un an 
după naşterea lui James. În acest mediu ciudat, amestec de 
bunăstare burgheză şi primitivitate, la marginea codrilor 
milenari, printre colonişti şi piei-roşii, ascultând legendele 
americane despre civilizaţia străveche şi războaiele marelui 
popor subjugat, tânărul James şi-a petrecut cei mai frumoşi ani 
visând să egaleze în bravură pe eroii acelor minunate poveşti, 
întâmplate aievea în peisajul jocurilor copilăriei sale. A primit o 
educaţie conservatoare şi puritană, crescut de tatăl său în 
credinţa „federaliştilor”, apărători ai constituţiei din 1787. Dar 
dacă de unele păreri politice retrograde nu s-a mai putut 


11-Scriitorul şi-a adăugat abia mai târziu, în 1826, la numele de 
familie, numele mamei sale, născută Fenimore, semnându-şi de 
acum înainte întreaga operă James Fenimore Cooper. 


dezbăra toată viaţa, viitorul scriitor, îndrăgostit de libertate, a 
renunţat repede la privilegiile avuţiei, hotărându-se la 16 ani să 
părăsească şcoala şi casa, angajându-se în marina comercială, 
apoi în marina de război. Vreme de cinci ani a călătorit pe toate 
mările. După moartea tatălui său - împuşcat la o întrunire 
publică - s-a căsătorit şi s-a stabilit la ţară, într-un sat de pe 
moşia soţiei. Nu vădea pe-atunci niciun fel de înclinații literare. 
A devenit scriitor printr-o întâmplare amuzantă. Citea soţiei, 
într-o seară de iarnă, unul din acele romane englezeşti la modă, 
cu teme din „viaţa sferelor înalte”, care încă epatau marea 
burghezie americană. Plictisit la culme, şi-a întrerupt furios 
lectura, făgăduind să scrie el însuşi, oricând, ceva mai bun. 
Astfel, în 1820, publică romanul său de debut, destul de slab, 
sub un pseudonim care să-l recomande totuşi ca „made in 
England” - precauţie inutilă, pentru că nu se prea deosebea în 
fond de literatura incriminată a britanicilor. Contemporanii 
salută totuşi zgomotos, în el, „apariţia unui mare scriitor 
american”. 

Conştient deodată de marea forţă a cuvântului scris, James 
Cooper şi-a dat seama că de fapt nu se dovedise câtuşi de puţin 
„scriitor american” şi cu atât mai puţin „mare”; de asemenea, 
nu făcuse decât să imite stilul desuet al străinilor, fără să se 
gândească la adevărul permanent că ceea ce cinsteşte opera şi 
personalitatea oricărui scriitor autentic e legătura lui directă 
cu poporul, cu oamenii, pământul şi istoria ţării lui. După un an 
de muncă asiduă da la tipar Spionul, primul roman american şi 
adevărata sa carte de debut, care-i aduce fulgerător gloria, în 
cele două continente. De-aici înainte, organizându-şi viaţa 
publică şi particulară în aşa fel, încât să-şi dedice literaturii cea 
mai mare parte a timpului, James Fenimore Cooper reuşeşte 
acest adevărat „tur de forţă”, de a pune în practică formula de 
mulţi invidiată: „anul şi romanul!”, publicând până la sfârşitul 
vieţii un număr considerabil de cărţi, mai ales romane de 
aventuri. 

În anul 1823, în literatura mondială apare un nou erou 
memorabil, Natty Bumppo, principalul personaj al romanului 
Pionierii, prin care Cooper îşi începea ciclul celor cinci cărţi, 
reunite mai târziu sub titlul Aventurile lui Ochi-de-$oim. Inainte 
de a întreprinde urmarea acestui pasionant deschizător de 
serie, autorul mai scrie două romane, dintre care trebuie 


menţionat Pilotul, roman de aventuri pe mare, care avea să 
exercite, ca tot restul operei lui Cooper, o puternică înrâurire 
asupra unor scriitori ca Jules Verne, Mayne Read, A. Conan 
Doyle, Karl May şi alţii. Revenind la ciclul lui Natty Bumppo, 
romancierul publică în 1826 Ultimul mohican, şi în anul 
următor - Preria, terminată în Europa, unde Cooper fusese 
numit într-un post diplomatic. Apoi ciclul e lăsat în părăsire 
vreme de aproape cincisprezece ani, în care timp, paralel cu o 
vie activitate publicistică pentru apărarea ideilor umanitare şi 
democratice înscrise pe steagul revoluţiei americane şi ale 
revoluțiilor europene din al treilea deceniu al secolului al XIX- 
lea, James Fenimore Cooper scrie câteva romane istorice pline 
de interes şi cu vădite aluzii la actualitatea epocii sale. 
Romanul alegorico-publicistic Monikins (nume inventat de 
Cooper, spre a denumi nişte creaturi inferioare, conduse în 
viaţă numai de pofta de bani?) este o satiră politică ascuţită şi 
spirituală, pe linia tradiţiei iluminismului, amintind în multe 
privinţe de Swift cu Călătoriile lui Gulliver. Romancierul critică 
unele forme de constituţionalism englez şi domnia dolarului în 
America, arătându-se profund îngrijorat de ravagiile pe care 
morala banului le face în rândurile concetăţenilor săi. 
Continuând seria acestor polemici, în tratatul Democratul 
american şi-n alte două romane cu caracter publicistic, Cooper 
reuşeşte să-şi facă un număr atât de însemnat de inamici în 
propria-i ţară, încât, în culmea gloriei literare, părintele 
romanului american ajunge să fie expulzat până şi din 
biblioteca oraşului Cooperstown. Îndurerat şi dezamăgit, se 
refugiază din nou în trecut, încheind în numai doi ani ciclul 
Aventurilor lui Ochi-de-$oim cu romanele Câutătorul de urme 
(1840) şi Vânătorul de cerbi (1841). În ultima parte a vieţii şi 
activităţii lui literare, Cooper cade sub influenţa cercurilor 
conservatoare, care se opuneau revendicărilor micilor fermieri 
sărăciţi de latifundiari. Declinul marelui romancier realist şi 
romantic inaugurează a doua perioadă a romantismului 
american, epocă mai superficială şi pesimistă, din care 
literatura S.U.A. nu-şi va mai reveni decât spre sfârşitul 
veacului al XIX-lea, prin Walt Whittman şi Mark Twain. 


*2-Combinaţie  intraductibilă din trei cuvinte: olandezul 
manekin (om), englezul monkey (maimuţă), englezescul money 
(bani). 


James Fenimore Cooper a rămas în literatura universală mai 
ales ca autor al ciclului de romane din care face parte şi cel de 
faţă, Ultimul mohican. Autorul a declarat de altminteri că 
această serie, ce constituie ansamblul perfect închegat al unei 
povestiri sau „ceva în genul unei drame în cinci acte”, este 
opera lui cea mai de nădejde, căreia îi prevesteşte, dacă nu 
gloria, măcar o viaţă foarte lungă. Privită în perspectiva 
secolului ce s-a scurs de la dispariţia lui (pentru că James 
Fenimore Cooper a murit în 1851), seria Aventurilor lui Ochi- 
de-Şoim îşi păstrează într-adevăr culorile proaspete şi 
atrăgătoare şi întreaga valoare morală şi educativă cu care şi-a 
câştigat cei dintâi lauri odinioară. 

Ca şi ciclul „cronicilor” lui Shakespeare, scrise într-o ordine 
ce întrerupe cronologia subiectului, succesiunea întâmplărilor 
din acest ciclu epic nu corespunde datelor apariţiei. 

O ediţie destinată să înlesnească cititorului tânăr urmărirea 
neîntreruptă a peripeţiilor lui Natty Bumppo (el apare, în 
cursul acţiunii, sub diferite nume: Ochi-de-Şoim, Carabină- 
Lungă, Ciorap-de-Piele, Căutătorul-de-urme) ar trebui să 
înceapă cu Vânătorul de cerbi - a cărui acţiune se petrece în 
jurul anului 1740 - să continue cu Ultimul mohican - ce 
povesteşte întâmplări din 1757 - apoi cu Căutătorul de urme - 
în 1759, - Pionierii - 1793 - şi Preria - finalul ciclului, 
întristător, care-şi aduce eroii până în primii ani ai veacului 
trecut. 

Firul de continuitate al celor cinci romane se împleteşte din 
două principale permanenţe: tema comună şi eroul principal. 
Tema este istoria pionieratului american vreme de un secol, 
cuprinzând războaiele coloniale anglo-franceze, apoi războiul 
de independenţă, acţiunea concentrându-se asupra sorții 
indienilor, deposedaţi de pământuri şi exterminați odată cu 
avansarea „civilizaţiei” spre „vestul sălbatic”. Eroul, Natty 
Bumppo, e prezentat la început (în Vânătorul de cerbi) ca un 
tânăr alb, despărţit încă din fragedă copilărie de lumea 
„civilizată” şi crescut printre curajoşii şi nobilii indieni 
delawari, care trăieşte ca om liber în pădurea virgină şi păşeşte 
acum pe „prima potecă a războiului”. În romanele următoare 
este un bărbat matur, reputat pentru bravura şi dibăcia lui de 
războinic, iar în ultimele două „acte” ale ciclului său, Cooper 
ni-l înfăţişează nins de vârstă, ca un patriarh al pionierilor, un 


filosof al naturii, ce nu-şi mai află locul în mijlocul unei lumi 
pervertite de pofta aurului. Figura lui personifică, în literatura 
americană, visul gânditorilor şi scriitorilor epocii iluminismului 
şi romantismului despre eliberarea omului din lanţurile 
convențiilor sociale, despre omul „în stare naturală”, bun şi 
fericit, necorupt de civilizaţie. Faţă de utopismul acestui ideal 
uman, Cooper are avantajul de a crea un caracter cu 
numeroase trăsături valabile, datorită felului în care el 
deplânge cu mândrie şi demnitate racilele lumii morale pe care 
eroul său o refuză. Acestea sunt bigotismul, intoleranţa şi 
obscurantismul puritan al „civilizatorilor” albi, precum şi 
cupiditatea, necinstea, laşitatea şi neomenia ce stau la rădăcina 
moralei burgheze a colonialiştilor. Dar ceea ce James Fenimore 
Cooper demască şi combate cu înflăcărare în ciclul Aventurilor 
lui Ochi-de-$oim este rasismul, disprețul faţă de neamul brav al 
băştinaşilor piei-roşii, ideea stupidă şi inumană a superiorității 
unei rase fată de alta. Susţinând egalitatea naturală a tuturor 
oamenilor, dreptul lor egal la fericire, libertate şi bunăstare, 
autorul se situează pe poziţia gânditorilor progresişti care au 
conceput şi proclamat principiile Declaraţiei de Independenţă 
şi ale Declaraţiei Drepturilor Omului. 

De bună seamă că înzestrându-şi eroul cu o etică puţin 
neverosimilă (în care îmbină morala creştin-primitivă cu 
precepte din credinţele străvechi indiene şi observații 
religioase extrase din cărţile deiştilor francezi), Cooper a creat 
o nouă şi originală legendă a „bunului sălbatic”, nu prea 
deosebită totuşi de aceea a romantismului european. Sunt şi 
alte personaje, a căror apariţie niţel artificială şi locvace, în 
spiritul epocii, nu ne atrage la fel astăzi: ingenua frumoasă şi 
dezarmată, ofiţerul fără frică şi prihană etc. Dar cititorul zilelor 
noastre nu se opreşte la aceste limite, inerente începuturilor 
oricărei literaturi. Natty e o figură legendară, dar în aceeaşi 
măsură veridică. El se deosebeşte de eroii romantismului 
dulceag prin calităţile lui omeneşti reale: e un om al faptei, 
curajos şi întreprinzător, nu cunoaşte „tristeţea şi plictisul” 
celorlalţi, e încrezător în izbânda oamenilor de acţiune, cinstit 
şi generos. Nu este un meditativ lipsit de voinţă; viaţa lui e 
plină de peripeții şi primejdii, pe care le înfruntă şi le învinge 
prin însuşirile lui fizice şi morale de erou autentic, vrednic de 
admiraţie. Gorki a scris despre el: „Sub ochii cititorului trăieşte 


şi acţionează un om bizar - necărturar, pe jumătate sălbatic, 
însă dăruit cu cele mai mari virtuţi ale omului cu adevărat 
civilizat: o cinste fără pată în relaţiile cu oamenii, o dragoste 
neşovăielnică faţă de ei, un om gata oricând să sară inimos în 
ajutorul aproapelui, ca să-i uşureze soarta”. De aceea, Ochi-de- 
Şoim a fost şi rămâne unul dintre eroii favoriţi ai tineretului. 

Eroul lui Fenimore Cooper are multe trăsături comune cu 
Robinson; dar Natty se deosebeşte fundamental de înaintaşul 
său singuratic prin aceea că, pe insula-i pustie, eroul lui Defoe 
întemeiază o societate capitalistă („sălbaticul” Vineri e un fel 
de valet), în vreme ce viteazul american fuge de această 
societate, iar „sălbaticul” Chingachgook îi este prieten şi frate. 

Intenţia autorului, de a-l ţine cu totul izolat de lume pe acest 
om excepţional, nu putea fi realizată până la capăt, fără a-i 
primejdui veridicitatea. Deşi ura civilizaţia cuceritorilor, Ochi- 
de-Şoim a slujit-o cu credinţă, cu sau fără voie, fiindcă 
contactul cu oricare dintre oamenii timpului său, albi sau piei- 
roşii, mai ales într-o vreme de sângeroase rivalități politice, îl 
angrena în relaţii sociale în fond neconforme cu punctul său de 
vedere. În cartea de faţă, Ochi-de-Şoim îi ajută pe colonialiştii 
englezi împotriva francezilor şi aliaţilor lor indieni, convins că- 
şi face datoria de patriot şi om de onoare. Pionier îndrăzneţ, el 
sprijină avansarea „civilizaţiei” spre vestul îndepărtat şi asistă 
la agonia poporului indian, fără să-i înţeleagă tragedia. Natty 
nu este deci un „singuratic conştient”, aşa cum l-a dorit 
Cooper. Caracterul său complex ni-l apropie, viu şi durabil, iar 
destinul mizer ce-i încununează sfârşitul (atât lui Natty, cât şi 
prietenului său mohican) ia proporţiile unui simbol 
impresionant: „lumea nouă” respinge nobilele însuşiri ale 
eroilor de odinioară. America pionierilor, a oamenilor mândri şi 
liberi, ieşiţi din popor, e aruncată în lanţurile legilor 
capitalismului, iar virtuțile ei se molipsesc de viciile moralei 
cuceritorilor şi se sting sugrumate. 

Ciclul de cinci volume Aventurile lui Ochi-de-$oim e o operă 
romantică, cu puternice elemente realiste, vădind legături 
profunde cu veacul iluminismului. Aerul sentimental şi tendinţa 
moralizatoare, precum şi iluziile teoretice manifestate de autor 
sunt explicabile. Ceea ce ridică valoarea artistică şi 
reprezentativă a acestei opere e fresca veridică a colonizării 
continentului american în a doua jumătate a secolului al XVIII- 


lea, zugrăvită de un maestru al construirii intrigii şi 
desfăşurării dramatice a acţiunii. Cooper a fost un creator al 
romanului istoric de aventuri şi unul dintre principalii 
peisagişti epici din literatura universală. Ciclul său este un 
exemplu de povestire palpitantă în cadrul unei splendide 
naturi. 

Numeroase mărturii confirmă prețuirea înaltă de care s-a 
bucurat scriitorul american pe continent. Goethe a citit la 
optzeci de ani Ultimul mohican cu interesul şi plăcerea vârstei 
tinereţii, iar Lermontov, comparându-l pe Cooper cu Walter 
Scott, maestrul romanului englez de evocare istorică, a spus că 
în romanele americane este „neasemuit mai multă poezie, 
profunzime şi valori literare”. Balzac, care a folosit deseori în 
opera lui inovațiile aduse tehnicii romanului de James Fenimore 
Cooper, a adăugat însă elogiilor sale cordiale această rezervă: 
„Dacă Cooper s-ar fi realizat tot atât de deplin în zugrăvirea 
caracterelor, cum s-a realizat în tablourile de natură, s-ar fi 
spus ultimul cuvânt al artei noastre”. 

Autorul Ultimului mohican e un clasic care şi-a dobândit o 
uriaşă popularitate în rândurile cititorilor din întreaga lume, iar 
influenţa lui asupra romanului de aventuri este considerabilă şi 
binefăcătoare prin latura originală şi educativă a scrisului său. 
I s-au reproşat deseori unele defecte de stil, afirmându-se că 
limba lui nu-i suficient de clară şi ordonată. Mark Twain a scris 
chiar o recenzie maliţioasă, intitulată Contravenţiile literare ale 
lui Cooper. Dar în ciuda tuturor imperfecţiunilor de formă, 
generaţii întregi au fost şi încă vor mai fi încântate de lectura 
plăcută şi folositoare a operei marelui romancier, şi pe bună 
dreptate. 


MIHNEA GHEORGHIU 


CAPITOLUL I 


Te-ascult şi inima mi-e pregătită; 

Alt rău decât lumesc nu-mi poţi aduce; 
Ia spune, mi-am pierdut regatul? 
Grijă-i 

Purtam; atuncea m-ai scăpat de-o grijă. 


SHAKESPEARE 
(Richard al II-lea) 


O trăsătură specifică a bătăliilor care s-au dat odinioară în 
coloniile Americii de Nord era aceea că, mai înainte de a apuca 
să se încaiere, adversarii trebuiau să se lupte întâi cu ostenelile 
şi primejdiile marilor pustietăţi. Un brâu lat de păduri ce 
păreau de nepătruns despărţea posesiunile provinciilor 
duşmane ale Franţei şi Angliei. Îndrăzneţul colonist şi 
europeanul încercat - care luptau cot la cot - pierdeau de multe 
ori luni de zile ca să ţină piept puhoaielor ori să-şi croiască 
drum prin cheile munţilor, până să aibă prilejul de a-şi dovedi 
vitejia în adevăratele bătălii. Luându-se la întrecere cu 
războinicii băştinaşi în privinţa puterii de a rezista la privaţiuni, 
se arătau hotărâți să răzbească cu orice preţ şi, pe bună 
dreptate, se putea crede că peste puţină vreme n-avea să mai 
rămână nici în inima codrilor vreun cotlon mai ferit sau vreo 
tainică poieniţă, care să poată sluji de refugiu dinaintea năvalei 
acelora care acum îşi vărsau sângele, fie din răzbunare, fie 
pentru politica rigidă şi egoistă a îndepărtaţilor monarhi ai 
Europei. 

Poate nicio regiune dintre aceste întinse frontiere n-a oferit 
un tablou mai autentic al înverşunării şi cruzimii sălbaticelor 
războaie din acea vreme, ca teritoriul cuprins între izvoarele 
fluviului Hudson şi lacurile din vecinătate. 

Inlesnirile pe care natura le dăruise aici marşului 
combatanţilor erau prea vădite, ca să nu fie luate în seamă de 
amândouă taberele. Pânza prelungă a lacului Champlain se 
întindea de la frontierele Canadei, pătrunzând adânc în 
hotarele provinciei vecine a New Yorkului şi formând o 
trecătoare naturală, până la mijlocul distanţei pe care francezii 
trebuiau s-o aibă în stăpânire, pentru a-şi putea lovi mai bine 
inamicul. Lacul Champlain se termina în partea de sud primind 


tributul unui alt lac, a cărui apă era atât de limpede, încât 
misionarii iezuiţi o rezervaseră exclusiv pentru botezuri, şi din 
această pricină i se spunea „Lacul Sfintei Cuminecături”. 
Englezii - mai puţin credincioşi - au socotit că fac destulă 
onoare acestei ape neîntinate dându-i numele monarhului care 
domnea atunci la ei, al doilea prinţ din casa de Hanovra. Cele 
două națiuni căzuseră astfel de acord să răpească 
stăpânitorilor sălbatici ai pădurilor de pe aceste ţărmuri 
dreptul de a-i perpetua numele străvechi: Lacul Horican?. 

Inconjurat de munţi şi scăldând cu apele lui o puzderie de 
insule, Lacul Sfânt se întindea şi către sud, pe o lungime de 
douăspreze leghe. De pe podişul ce ţinea piept apelor începea 
un portage“ de aproape douăsprezece mile, care ducea până pe 
malurile Hudsonului, la un loc unde - în afară de obişnuitele 
cataracte - râul devenea navigabil până la estuar. 

În timp ce, cu spiritul lor neobosit şi cutezător, francezii nu 
pregetau să-şi taie drum şi prin trecătorile îndepărtate şi 
aproape de netrecut ale munţilor Allegani - ca să-şi pună în 
aplicare planurile lor de agresiune şi invazie - fireşte, ei nu 
uitau de fel avantajele naturale pe care le oferea ţinutul mai 
sus descris, devenit apoi arena însângerată a celor mai multe 
bătălii din războaiele pentru stăpânirea coloniilor americane. În 
diferite puncte care dominau locurile pe unde trecerea era mai 
uşoară, s-au construit forturi, ce au fost cucerite şi recucerite, 
distruse şi reconstruite, după capriciile victoriei. Agricultorul 
se ferea de aceste meleaguri primejdioase, retrăgându-se în 
vatra aşezărilor mai vechi şi adăpostite. Şi oştiri mai 
numeroase decât acelea care în patria britanică hotărâseră de 
multe ori soarta coroanei se înfundau în aceşti codri, de unde 
soldaţii - când se mai întorceau - ieşeau atât de istoviţi şi 
descurajaţi de înfrângeri, încât semănau cu nişte stafii sculate 


33-Triburile indiene îşi au fiecare graiul sau dialectul său şi dau 
de obicei nume diferite aceluiaşi loc geografic, deşi aproape 
toţi termenii lor au un caracter descriptiv. Bunăoară, 
traducerea literală a numelui acestei frumoase întinderi de apă 
- adoptată de tribul ce locuieşte pe țărmurile ei - este „Coada 
lacului”. Şi într-adevăr „lacul George”, cum se numeşte acum în 
mod legal, formează, când îl priveşti pe hartă, un fel de coadă a 
lacului Champlain. (n.a.). 

14-Rută terestră, între două ape navigabile. (n.t.). 


din morminte. 

Deşi îndeletnicirile paşnice erau necunoscute în această 
regiune nenorocită, pădurile erau însufleţite de prezenţa 
omului. Văile şi poienele răsunau de sunetele semeţe ale unei 
muzici războinice, şi ecourile munţilor repetau strigătele de 
bucurie ale unui tineret viteaz şi nesăbuit, mândru de forţa şi 
voioşia lui, care mărşăluia falnic, pentru a pogori, prea curând, 
în lunga noapte a uitării. 

Pe acest teatru de sângeroase lupte s-au petrecut întâm- 
plările ce vom încerca să le povestim. Era în cel de-al treilea an 
al ultimului război dintre Franţa şi Marea Britanie, război dus 
pentru stăpânirea unor pământuri sortite să nu aparţină nici 
uneia dintre ele. 

Incapacitatea conducătorilor militari şi o nenorocită lipsă de 
energie a miniştrilor au făcut ca Marea Britanie să decadă din 
situaţia strălucită la care ajunsese datorită spiritului 
întreprinzător şi talentului vechilor ei oşteni şi oameni de stat. 
Nemaifiind temută de duşmani, cei care o slujeau pierdeau 
repede acea încredere izbăvitoare din care se adapă 
demnitatea. Fără a fi contribuit la pricinuirca stării acesteia de 
lucruri, coloniştii îi suportau consecinţele, răbdând umilinţe 
după umilinţe. De curând văzuseră sosind o armată de elită - 
din ţara pe care o venerau ca pe patria-mamă şi o socoteau 
invincibilă - o armată condusă de un comandant care, pentru 
rarele-i însuşiri, fusese ales dintr-o mulţime de militari 
experimentați; o văzuseră apoi pusă pe fugă, în mod ruşinos, de 
o mână de francezi şi indieni, şi scăpând de la o distrugere 
totală numai datorită calmului şi curajului unui tânăr locuitor 
din Virginia”, a cărui faimă, datorită fericitei înrâuriri ce-o 


55-Acest tânăr locuitor din Virginia era chiar Washington, pe 
atunci colonel al unui regiment de trupe provinciale. Generalul 
de care se pomeneşte aici este nefericitul Braddock, care a fost 
omorât după ce şi-a pierdut - din pricina îngâmfării lui - 
jumătate din armată. Renumele militar al lui Washington 
datează din acea epocă; el a condus cu pricepere retragerea şi 
a salvat restul trupelor. Acest eveniment s-a petrecut în 1755. 
Washington s-a născut în 1732; deci el n-avea pe atunci decât 
23 de ani. Potrivit unei tradiţii populare, o căpetenie indiană 
prezisese că tânărul virginian nu va fi niciodată ucis în luptă; 
deşi indienii erau vestiți pentru îndemânarea lor, au tras 


exercită virtutea, avea să crească după câţiva ani, ajungând 
până în ţările cele mai îndepărtate ale creştinătăţii. 

Acest dezastru neaşteptat lăsase descoperită o vastă regiune 
de la frontieră, şi frica de felurite primejdii închipuite devenise 
mai mare decât efectul nenorocirilor reale. Coloniştilor 
îngroziţi li se părea mereu că aud urletele sălbaticilor la fiecare 
suflare a vântului care răzbătea şuierând din imensele păduri 
ale Vestului. Firea înspăimântătoare a acestor duşmani 
nemiloşi dădea proporţii nebănuite grozăviilor războiului. În 
amintirea lor erau încă vii nenumărate masacre comise de 
curând, şi oamenii ascultau cu îngrijorare amănuntele 
înfiorătoare ale poveştilor despre nişte înfricoşătoare omoruri, 
făptuite în puterea nopţii de locuitorii acestor codri nepătrunşi. 

În timp ce călătorii entuziaşti erau dispuşi să ridice-n slăvi 
foloasele, de altfel pline de riscuri, ale ținutului acestuia 
sălbatic, teama cuprinsese chiar şi marile oraşe, unde mulţi 
tremurau de spaimă, iar mamele îngrijorate îşi strân-geau la 
piept pruncii adormiţi. Într-un cuvânt, spaima care denaturează 
totul pornise să se întindă vertiginos, în pofida raţiunii şi 
curajului. Până şi cei mai îndrăzneţi începuseră să creadă că 
rezultatul luptei este nesigur şi, pe zi ce trecea, sporea 
numărul acelor ticăloşi care socoteau că toate posesiunile din 
America ale coroanei engleze vor fi cucerite de inamicii ei 
creştini sau vor fi pustiite de aliaţii sălbatici ai acestor inamici. 

Când se află deci, la fortul care apăra capul portage-ului 
situat între Hudson şi lacuri, că generalul francez Montcalm a 
fost văzut suind de-a lungul lacului Champlain cu o armată 


zadarnic asupra lui, de mai multe ori; Washington a fost 
singurul ofiţer călare care nu a fost rănit sau ucis în acea luptă. 
Degeaba Washington a atras atenţia generalului european 
asupra situaţiei periculoase în care se vârâse inutil. El a scăpat 
restul armatei engleze în acea împrejurare numai prin 
hotărârea şi curajul lui. Faima dobândită de Washington în 
această bătălie a fost principalul motiv al alegerii sale, mai 
târziu, la comanda armatelor americane. O împrejurare demnă 
de semnalat este faptul că, pe când în America faima sa se 
răspândise pretutindeni, numele lui nu a fost pomenit în 
niciunul din ziarele europene care au relatat această bătălie. 
Patria-mamă, consecventă sistemului de opresiune, tăinuia 
astfel chiar gloria coloniştilor ei americani. (n.a.). 


câtă-i frunza şi iarba, nimeni nu mai puse la îndoială aceste 
afirmaţii; ele au început să fie ascultate mai mult cu frica 
josnică a laşului, decât cu bucuria calmă pe care o încearcă 
luptătorul, auzind că duşmanul se află în bătaia puştii lui. 

Această veste fusese adusă, spre sfârşitul unei zile de vară, 
de un curier indian, cu un mesaj din partea lui Munro, 
comandantul fortului de pe malul Lacului Sfânt, care cerea să i 
se trimită urgent întăriri. Depărtarea dintre cele două forturi 
era - după cum s-a spus - mai mică de cinci leghe. Drumul, sau 
mai bine zis poteca dintre ele, fusese lărgit, ca să poată trece 
carele, astfel că distanţa, pe care acest fiu al pădurii o 
parcursese în două ore, putea să fie străbătută cu uşurinţă de 
un detaşament de soldaţi - cu muniții şi bagaje - de la răsăritul 
până la asfinţitul soarelui, într-o singură zi. 

Credincioşii slujitori ai coroanei engleze denumiseră unul din 
aceste forturi din pădure William-Henry, iar pe celălalt - 
Edward, după numele celor doi prinți ai familiei domnitoare. 
Bătrânul ostaş scoţian, de care am pomenit, avea misiunea 
apărării primului fort, cu un regiment de trupe regulate şi 
câţiva provinciali, mult prea puţin pentru a face faţă 
formidabilei armate pe care Montcalm o conducea spre 
fortificațiile sale; însă cel de-al doilea fort era comandat de 
generalul Webb - care avea în subordine armatele regelui din 
provinciile Nordului - cu o garnizoană de peste cinci mii de 
oameni. Reunind diferitele detaşamente aflate la dispoziţia lui, 
acest ofiţer putea concentra o forţă cam de două ori mai mare 
de ostaşi încercaţi, pe care trebuia să-i opună neînfricatului 
francez ce se aventurase destul de departe de grosul armatei, 
cu o forţă foarte puţin superioară numericeşte. 

Totuşi, stăpâniţi de sentimentul slăbiciunii lor, ofiţerii şi 
soldaţii păreau mai bucuroşi să aştepte la adăpostul 
meterezelor sosirea inamicului, decât să-i iasă înainte şi să- 
ncerce a-i stăvili înaintarea, urmând exemplul dat chiar de 
francezi, la fortul Duquesne - când loviseră cu succes 
avangărzile engleze în plină înaintare. 

După ce şi-au revenit puţin din zăpăceala pricinuită de 
această veste, în tranşeele ce se întindeau de-a lungul malurilor 
Hudsonului şi care formau un lanţ de apărare exterioară a 
fortului se răspândi zvonul că un detaşament alcătuit din o mie 


56-Munro. (n.i.). 


cinci sute de soldaţi trebuie să pornească în marş, la revărsatul 
zorilor, spre William-Henry - fort situat în extremitatea nordică 
a portage-ului. Zvonul deveni curând certitudine când de la 
cartierul general sosi un ordin prin care se punea în vedere 
companiilor respective să se pregătească imediat de plecare. 

Nu mai rămase niciun fel de îndoială asupra intenţiilor lui 
Webb, şi timp de o oră sau două nu se văzură decât chipuri 
îngrijorate şi soldaţi alergând grăbiţi în toate părţile. Recruţii 
se foiau dintr-un loc într-altul şi întârziau pregătirile de plecare 
printr-un exces de zel în care se amesteca ardoarea unora şi 
nemulţumirea altora. Cătanele mai vechi se pregăteau de drum 
cu un calm care dispreţuia orice semn de pripeală; deşi 
înfăţişarea lor era senină, privirile uneori neliniştite dovedeau 
că nu erau prea încântați de acest înfricoşător război al 
pădurilor, cu care nu se deprinseseră încă de ajuns. 

Treptat, soarele asfinţi printre valurile iluminate ale munţilor 
dinspre apusul îndepărtat şi, când întunericul acoperi cu vălul 
său această aşezare retrasă, zgomotul pregătirilor de plecare 
se potoli încetul cu încetul. În sfârşit, se stinse şi ultima lumină 
în cabana de bârne a unui ofiţer; arborii aruncară umbre mai 
dese peste fortificaţii şi peste fluviu, iar deasupra bivuacului se 
aşternu o linişte la fel de profundă ca şi aceea ce domnea în 
imensa pădure ce-i împresura. 

Dis-de-dimineaţă, când verdele întunecat şi conturul 
neregulat al câtorva pini din apropiere începu să se reliefeze pe 
azurul atât de pur al orizontului, potrivit ordinelor primite în 
seara trecută, ostaşii fură treziţi de răpăitul darabanelor, al 
căror ecou - în aerul jilav al dimineţii - răsuna până departe în 
pădure. Intr-o clipă, întreaga tabără începu să freamăte. 
Fiecare soldat ieşea degrabă din bârlogu-i, să asiste la plecarea 
camarazilor săi sau la întâmplările care s-ar mai fi putut 
produce acuma, în ultimul ceas. 

Curând, detaşamentul se alinie în coloană de marş. Soldaţii 
în termen şi cei în solda coroanei îşi luară locul, ţanţoşi, în 
flancul drept, iar coloniştii, mai umili, se aşezară în stânga, cu 
docilitatea unei îndelungate obişnuinţe. Mai întâi porniră 
cercetaşii; îi urmă o gardă puternică şi apoi căruțele cu 
bagajele. Şi, mai înainte ca lumina cenuşie a dimineţii să se 
risipească în razele soarelui, coloana principală a luptătorilor 
părăsi tabăra cu o alură cât mai războinică, spre a potoli 


neliniştea recruţilor, care aveau să primească botezul focului. 

Până când camarazii lor îi mai putură zări, ostaşii 
detaşamentului mărşăluiră în ordine şi-şi păstrară alura. În 
sfârşit, sunetul surlelor din fanfară se îndepărtă de tot, şi 
pădurea păru că înghite masa de oameni ce pătrunsese în 
tainiţa ei. 

Adierile vântului nu mai aduceau soldaţilor rămaşi în tabără 
zgomotul coloanei, şi ultimele rânduri dispăruseră demult, când 
se observă că se fac iarăşi pregătiri, pentru o altă plecare, 
dinaintea unei cabane de bârne, de o mărime puţin obişnuită, la 
intrarea căreia străjuiau santinele din garda personală a 
generalului englez. În acest loc aşteptau, gata înşăuaţi, vreo 
şase cai, din care doi urmau probabil să fie încălecaţi de femei 
de un rang deosebit - lucru nu prea des întâlnit pe meleagurile 
acestea sălbatice. Un al treilea cal purta harnaşamentul şi 
armele unui ofiţer de stat-major. Frâul şi şeile simple ale 
celorlalţi şi bagajele cu care erau încărcaţi arătau că sunt 
destinaţi pentru servitori şi ordonanţe. Ceva mai departe de 
acest spectacol neobişnuit se formaseră câteva grupuri de 
curioşi şi gură-cască, unii admirând armăsarul pursânge al 
ofițerului, alţii privind prosteşte la toate aceste pregătiri. 
Printre aceşti curioşi era şi unul care, prin atitudinea lui, 
contrasta vădit cu ceilalţi spectatori, neavând nimic dintr-un 
pierde-vară. Înfăţişarea îi era destul de ciudată, mai mult 
neplăcută, deşi nu părea slut de fel. In picioare, statura-i 
depăşea pe a celorlalţi; aşezat, nu părea mai mare decât alţii. 
Aceeaşi disproporţie marca întreaga lui făptură. Avea un cap 
mare, umeri înguşti, braţe lungi, mâini mici, chiar delicate, 
pulpe şi picioare firave, însă de-o lungime neobişnuită, iar 
genunchii păreau mai diformi decât tot corpul acestei stranii 
făpturi. 

Imbrăcămintea bălţată a acestui individ îi evidenția şi mai 
mult cusururile. Purta o haină sinilie cu pulpane largi, dar 
scurte, cu guler jos, din care ieşea un gât lung şi subţire. Avea 
pantaloni de saftian galben, strânşi pe pulpe, înnodaţi deasupra 
genunchilor cu o fundă pleoştită. Nişte ciorapi vărgaţi, de 
bumbac, şi o pereche de pantofi, din care numai unul avea 
pinten, îi completau costumul în partea inferioară a corpului. 
Niciunul din defecte nu era ascuns, ba, dimpotrivă, posesorul - 
ori din nerozie, ori din vanitate - părea că-şi dă osteneala să-şi 


arate toate frumuseţile. Din buzunarul enorm al unei veste de 
mătase lăbărţate şi răpciugoase, împodobită cu un galon de 
argint, uzat, se vedea un instrument care - dată fiind atitudinea 
atât de războinică a personajului - ar fi lăsat să se creadă că 
este cine ştie ce armă periculoasă şi necunoscută. Deşi 
minuscul, acest instrument aţâţase curiozitatea multor 
europeni ce se aflau în tabără, cu toate că numeroşi colonişti îl 
mânuiau nu numai fără teamă, ci chiar dovedind o îndelungă 
obişnuinţă. O pălărie uriaşă, de forma celor purtate de preoţi 
cu vreo treizeci de ani în urmă, dădea oarecare demnitate unui 
chip ce părea mai curând bine dispus decât inteligent şi care, 
fireşte, avea nevoie de acest ajutor nefiresc pentru a da 
impresia că individul deţine o înaltă funcţie. 

În timp ce grupurile de soldaţi se ţineau la o oarecare 
distanţă de locul unde se făceau noile pregătiri de călătorie, 
manifestându-şi astfel respectul față de reşedinţa 
impenetrabilă a cartierului general al lui Webb, personajul pe 
care l-am descris mai sus păşi în mijlocul servitorilor de la cai, 
exprimându-şi foarte degajat unele aprecieri critice cu privire 
la nobilele animale. 

— Mi se pare, prietene - vorbi dânsul cu o voce neobişnuit de 
blândă, care constrasta izbitor cu ciudăţenia înfăţişării sale 
diforme - că acest cal nu-i născut pe meleagurile noastre şi că e 
dintr-un ţinut străin, poate din insuliţa ceea de peste ocean. Nu 
mă laud, dar am văzut multe la viaţa mea: am văzut cele două 
porturi, acela de la gura Tamisei, care este capitala bătrânei 
Englitere, şi pe cel ce se numeşte Newhaven; acolo am văzut 
căpitani de corăbii mari şi mici, încărcând în vasele lor o 
mulţime de patrupede - ca în Arca lui Noe - ca să le vândă în 
Jamaica; însă nicicând n-am văzut un animal ca ăsta, atât de 
asemănător cu calul de război zugrăvit în scripturi: „Bate 
pământul şi se bucură de puterea lui când iese să-i înfrunte pe 
războinici. Nechează la sunetul trâmbiţelor şi adulmecă din 
depărtare bătălia, răcnetele căpitanilor şi strigătul de izbândă”. 
Ai zice că rasa cailor din Israel s-a perpetuat până-n zilele 
noastre. Nu-i aşa, prietene? 

Neprimind niciun răspuns la acest discurs neobişnuit, care - 
fiind rostit cu o voce atât de blajină, deşi răsunătoare - ar fi 
meritat pe bună dreptate oarecare atenţie, cel ce folosise 
limbajul sfintelor scripturi se uită la bărbatul tăcut căruia i se 


adresase întâmplător şi găsi un nou prilej să-şi manifeste 
admiraţia. Îşi aţinti privirile asupra staturii drepte şi ţepene a 
curierului indian care, seara trecută, adusese în tabără veşti 
atât de neplăcute. Deşi înfăţişarea acestuia era foarte calmă, 
părând că priveşte cu totală indiferenţă scena zgomotoasă ce 
se desfăşura în preajma lui, se putea observa - sub această 
linişte aparentă - un aer de amară mândrie şi tristeţe, care ar fi 
atras atenţia oricui l-ar fi privit altfel decât cu vădita uimire a 
omului nostru. Locuitorul pădurii purta la brâu tomahawkul” şi 
pumnalul specific tribului său, cu toate că nu arăta să fie un 
războinic. Dimpotrivă, din întreaga lui făptură se desprindea o 
nelămurită sfârşeală, o adâncă istovire, din care părea că nu-şi 
mai poate reveni. Culorile pe care sălbaticii le folosesc pentru 
tatuaj, când se gătesc de luptă, se amestecaseră şi dădeau 
trăsăturilor lui un aer de neglijenţă dispreţuitoare, care îl făcea 
şi mai respingător; doar ochii îi străluceau, ca nişte stele 
sclipind înfocate şi sălbatice în mijlocul unor nori negri de 
furtună. Privirea-i pătrunzătoare - însă precaută - întâlni, o 
singură clipă, pe aceea a europeanului, însă îşi schimbă îndată 
direcţia, fie din şiretenie, fie din dispreţ, şi rămase pierdută în 
depărtare. 

E cu neputinţă de bănuit ce gânduri anume ar fi sugerat 
lunganului de european acest scurt şi tăcut schimb de priviri 
între două fiinţe atât de ciudate, fireşte dacă atenţia acestuia n- 
ar fi fost atrasă imediat de altceva. 

Servitorii se mişcară mai repede şi îndată răsună clinchetul 
unor voci plăcute, ceea ce însemna că doamnele pentru care se 
pregătiseră caii urmau să pornească neîntârziat la drum. 
Admiratorul nobilului armăsar se dădu câţiva paşi înapoi, 
îndreptându-se spre o iapă slăbănoagă, care păştea nişte 
resturi de iarbă ofilită. Sprijinit de ea, cu cotul rezemat de 
pătura ce-i ţinea loc de şa, el continuă să fie spectatorul 
cavalcadei, în timp ce mânzul iepei îşi termina liniştit dejunul 


77-Un tomahawk este o mică secure. Înainte de sosirea 
coloniştilor europeni, tomahawkurile erau făcute din piatră; 
astăzi, albii le fabrică ei înşişi din fier şi le vând sălbaticilor. 
Sunt două feluri de tomahawkuri: cu lulea şi fără. Primul nu 
poate fi azvârlit, capătul securii formând corpul pipei, iar 
mânerul - ţeava; cel de-al doilea este folosit și aruncat de 
sălbatici cu mare îndemânare, ca dgeridul maur. (n.a.). 


de dimineaţă sub burta maică-sii, indiferent la cele ce aveau loc 
de cealaltă parte. 

Un tânăr în uniforma trupelor regale conduse la cai două 
doamne, care - judecând după costume - se pregăteau să 
înfrunte oboseala unei lungi călătorii prin pădure. Cea care 
părea mai tânără - deşi amândouă erau încă în prima tinereţe - 
lăsă să i se zărească, sub adierea dimineţii care îi săltă voalul 
prins de pălăria de castor, obrazul frumos, părul bălai şi ochii 
de un albastru închis. Minunatele culori ale orizontului, ce 
creşteau spre răsărit, pe deasupra pinilor, nu erau nici mai 
strălucitoare şi nici mai delicate decât bujorii obrajilor ei, şi 
nici chiar frumoasa zi ce începea la ceasul acela nu putea fi mai 
fermecătoare decât surâsul cald ce-l acordă tânărului ofiţer, 
când acesta o ajută să urce în şa. Cealaltă, ce părea să se 
bucure de aceeaşi atenţie din partea cavalerului lor, îşi ferea 
chipul frumos de privirile soldaţilor cu o grijă care dovedea că 
era cu cel puţin patru sau cinci ani mai în vârstă. Totuşi se 
putea observa că, deşi costumul de călătorie îi sublinia graţia 
desăvârşită, era mai împlinită la trup decât însoţitoarea ei. 

Îndată ce urcară în şa, tânărul ofiţer se săltă cu uşurinţă pe 
mândrul său buiestraş şi toţi trei îl salutară pe Webb care - din 
politeţe - rămase în uşa cabanei sale până când se depărtară. 
Întorcându-şi caii, o porniră în trap domol, urmaţi de servitori, 
şi se îndreptară spre poarta dinspre miazănoapte a taberei. 

Cât timp parcurseră această scurtă distanţă nu schimbară 
niciun cuvânt, doar cea mai tânără dintre doamne scoase o 
uşoară exclamaţie atunci când curierul indian trecu pe 
neaşteptate pe lângă ei, pentru a-şi lua locul în fruntea 
cavalcadei, pe poteca lărgită. Această mişcare neprevăzută a 
indianului nu smulse niciun strigăt de spaimă de pe buzele 
celeilalte, însă, surprinsă, lăsă vălul să-i alunece, ceea ce făcu 
să i se vadă faţa care exprima, în acelaşi timp, milă, admiraţie 
şi groază, cât timp ochii săi negri urmăriră mişcările 
sălbaticului. Părul acestei doamne era negru şi strălucitor ca 
pana corbului. Faţa nu-i era oacheşă, ci mai curând îmbujorată 
de un sânge prea fierbinte. Acest chip, cu trăsături desăvârşite 
şi pline de demnitate, n-avea nimic vulgar sau lipsit de 
armonie. Ea surâse, cerând parcă îngăduinţă pentru clipa de 
slăbiciune prin care trecuse, şi zâmbi arătându-şi dinţii de o 
albeaţă strălucitoare. Îşi puse din nou voalul pe care i-l luase 


vântul, îşi înclină grațios capul şi continuă drumul tăcută, ca şi 
cum s-ar fi gândit la cu totul altceva decât la cele ce se 
petreceau în jurul ei. 


CAPITOLUL II 


„Sola, sola. Wo ha, sola!” 
SHAKESPEARE 


În timp ce una din distinsele doamne, al căror portret l-am 
schiţat, rămase pe gânduri, cealaltă îşi reveni pe dată din 
teama pricinuită de apariţia indianului şi, râzând de propria-i 
slăbiciune, se adresă pe un ton glumeţ tânărului ofiţer ce se 
afla lângă dânsa: 

— Heyward, în păduri se văd adeseori apărând asemenea 
năluci? Sau ai vrut să ne faci o surpriză amuzantă? Dacă-i aşa, 
îţi mulţumim nespus; dar dacă nu, Cora şi cu mine vom avea 
nevoie de tot curajul cu care ne lăudam, chiar înainte de a da 
ochii cu înfricoşătorul de Montcalm. 

— Acest indian e un curier al armatei noastre şi poate fi 
socotit ca un erou al acestor meleaguri - răspunse tânărul 
ofiţer. El s-a oferit să ne conducă la lacuri pe o potecă mai 
puţin cunoscută, mai scurtă decât drumul pe care am fi fost 
obligaţi să-l luăm, urmând marşul domol al detaşamentului. De 
altminteri, aşa va fi şi mult mai agreabil. 


— Nu-mi prea place omul ăsta - răspunse tânăra doamnă, 
încercănd să-şi ascundă teama. Desigur, dumneata îl cunoşti 
bine, altfel n-ai avea atâta încredere în el!? 

— Vrei să spui poate, Alice, că altfel nu v-aş fi încredinţat lui? 
se însufleţi Heyward. Da, îl cunosc; altfel nu i-aş fi acordat 
deplină încredere, mai ales în aceste momente. Se zice că ar fi 
canadian, totuşi a trăit printre prietenii noştri mohawki, care, 
după cum ştii, formează una din cele „şase naţiuni”t. A ajuns 
printre noi, după câte am auzit, în urma unei întâmplări 
ciudate, în care a fost amestecat şi tatăl dumitale, care se pare 
că s-a purtat cam aspru cu el în acea împrejurare. Dar am uitat 
povestea asta veche; important este că acum ne este prieten. 

— Dacă a fost duşmanul tatălui meu, îmi place şi mai puţin! 
strigă Alice, înspăimântată de-a binelea. Vrei să-i adresezi 
câteva vorbe, maior Heyward, ca să-i pot auzi glasul? Probabil 
că-i o prostie, dar eu de multe ori îi cunosc pe oameni după 
glasul lor. 

— Ne pierdem vremea - replică tânărul maior. Nu va 
răspunde probabil decât prin vreo exclamaţie. Deşi e posibil să 
înţeleagă, se preface că nu înţelege engleza, cum fac cei mai 
mulţi sălbatici, şi ar vorbi cu atât mai puţin acum, când 
războiul cere să fie cât mai demn. Dar iată că s-a oprit; poteca 
noastră trebuie să fie prin apropiere. 

Maiorul Heyward nu se înşelase. Când ajunseră la locul unde 
se oprise indianul, acesta le arătă cu mâna o potecă ce se 


58-A existat mult timp o confederație a triburilor ce locuiau în 
partea de nord-est a coloniei New York, cunoscută mai întâi 
sub denumirea de „Confederaţia celor cinci naţiuni”. Mai 
târziu, fiind admis şi un alt trib, căpătă titlul „Confederaţia 
celor şase naţiuni”. In prima sa formă era alcătuită din 
mohawki, oneizi, seneci, cayugi şi onondagi. Al şaselea trib 
erau tuscarorii. Resturi din aceste popoare mai există în 
teritoriile ce le-au fost repartizate de guvern, însă dispar pe zi 
ce trece, fie că mor, fie că pleacă spre meleaguri cu obiceiuri 
mai apropiate de-ale lor. În curând nu va mai rămâne decât 
numele acestor popoare, cu totul deosebite, în regiunile unde 
străbunii lor au trăit timp de secole. Statul New York are 
districte care poartă numele lor, cu excepţia acelora ale 
mohawkilor şi tuscarorilor; totuşi, unul din râurile principale 
ale acestui stat se numeşte Mohawk. (n.a.). 


pierdea în pădurea deasă, atât de strâmtă, încât nu puteau 
frece decât unul câte unul. 

— Iată poteca noastră - zise maiorul, coborând glasul. Nu vă 
arătaţi în vreun fel neîncrederea, căci aţi putea să pricinuiţi 
tocmai pericolul de care vă temeţi. 

— Ce crezi, Cora? întrebă Alice neliniştită. Dacă am urma 
detaşamentul, n-am fi mai în siguranţă, deşi prezenţa lor ne-ar 
fi poate cam neplăcută? 

— Nu cunoaşteţi obiceiurile sălbaticilor şi cred că vă înşelaţi 
asupra locului unde poate fi adevărata primejdie - spuse 
Heyward. Dacă duşmanii au ajuns pe portage, ceea ce nu-i cu 
putinţă, pentru că noi am trimis cercetaşi înainte, îi vom găsi 
probabil atacând detaşamentul, şi multe capete vor fi scalpate, 
fiindcă traseul eşalonului este cunoscut. Al nostru însă nu poate 
fi cunoscut, pentru că noi înşine l-am stabilit abia de-o oră. 

— De ce să te temi de acest om numai pentru că n-are 
obiceiurile noastre şi pielea nu-i este albă? întrebă Cora cu 
răceală. 

Alice nu mai şovăi şi, dând narrangasetului” său o lovitură cu 
cravaşa, pătrunse pe poteca strâmtă şi întunecată, unde la 
fiecare pas tufişurile împiedicau mersul. 

Tânărul o privi cu o admiraţie vădită şi, lăsând-o pe cea mai 
tânără, dar nu mai frumoasă dintre însoţitoarele sale, să i-o ia 
înainte, începu să depărteze el însuşi ramurile arborilor, pentru 
ca sora Alicei să poată trece mai uşor. Cât despre servitori, se 
părea că primiseră instrucţiuni speciale, deoarece, în loc să 
intre în pădure, o luaseră pe drumul detaşamentului. Această 
măsură - spuse Heyward - fusese sugerată de călăuza lor, 
pentru a nu lăsa prea multe urme, în cazul că din întâmplare 
câţiva sălbatici canadieni ar fi pătruns atât de departe înaintea 


9-În statul Rhode-lIsland se află un golfuleţ ce se cheamă 
Narrangaset, după numele unui puternic trib ce locuia 
odinioară pe acele meleaguri. În acest ţinut erau numeroşi cai, 
vestiți în toată America. Erau mici şi de o culoare denumită în 
America, de obicei, sorrel (roib). Se deosebeau prin trapul lor 
frumos. Caii din aceasta rasă erau, şi mai sunt şi acum, căutaţi 
pentru călărie, fiind rezistenți şi cu un mers uşor. De aceea, 
narrangaseţii erau aleşi spre a fi călăriţi de femeile care erau 
obligate să călătorească pe şleaurile pline de rădăcini şi 
hârtoape ale noilor ţinuturi. (n.a.). 


armatei. 

Cărarea era plină de mărăcinişuri şi de aceea, pe o 
apreciabilă distanţă, călătorii nu mai putură vorbi. După ce 
traversară însă liziera pădurii, se aflară sub o boltă de copaci 
înalţi, prin a căror coroană nu pătrundeau razele soarelui. Aici 
drumul era mai bun. Îndată ce ghidul observă aceasta, grăbi 
pasul şi dădu trap, spre a zori şi caii ce-l urmau. 

Tânărul ofiţer tocmai întorcea capul ca să-i spună ceva Corei, 
însoţitoarea sa cu ochii negri, când auzi de departe un tropot 
surd. Îndată trase de dârlogi şi îşi opri armăsarul, iar cele două 
însoţitoare îl imitară, făcând un scurt popas, pentru a afla 
explicaţia acestei neaşteptate întâmplări. 

După câteva minute văzură un mânz alergând ca un cerb 
peste trunchiurile pinilor, şi după el zăriră apărând pe individul 
a cărui înfăţişare ciudată am descris-o în capitolul precedent. 
Înainta cu toată viteza pe care putea s-o aibă mârţoaga lui, fără 
s-o snopească în bătaie. Pe scurta distanţă ce o străbătuseră de 
la cartierul general al lui Webb până la ieşirea din tabără, 
călătorii noştri n-avuseseră prilejul să observe straniul personaj 
care se apropia de ei în acest moment. Dacă cineva s-ar fi uitat 
mai cu atenţie la el, atunci când mergea pe jos, şi ar fi observat 
avantajele remarcabile ale staturii sale uriaşe, ar fi putut băga 
de seamă şi acum, când era călare, că avea o oarecare ţinută. 

Deşi dădea neîncetat pinteni bietei lui iepe costelive, tot ce 
obținea de la ea era din când în când un galop pe picioarele din 
urmă, cele din faţă neizbutind să părăsească trapul, dând astfel 
şi un rău exemplu picioarelor din urmă care, fireşte, nu 
întârziau să le imite. Schimbarea aceasta rapidă provoca o 
asemenea iluzie optică, încât maiorul, deşi un perfect 
cunoscător în materie de cai, nu putu să-şi dea seama ce fel de 
mers are acest animal, pe care acuma călăreţul îl grăbea cu 
atâta hărnicie, ca să-i ajungă pe ei din urmă. 

Mişcările îndemânaticului călăreț nu erau mai puţin ciudate 
decât ale mârţoagei lui. La fiecare schimbare de poziţie a 
acesteia, stăpânul ei îşi ridica, apoi îşi ghemuia brusc înalta-i 
statură, în scări, producând astfel prin lungirea şi scurtarea 
ciolănoaselor sale picioare o asemenea mărire şi micşorare a 
taliei, încât era imposibil să bănuieşti cum arăta într-adevăr. 
Dacă adăugaţi că, din cauza nenumăratelor lovituri de pinten, 
primite mereu în acelaşi loc, partea din urmă a iepei părea că 


aleargă mai iute decât cea din faţă, dând mereu din coadă spre 
flancul lovit, aveţi imaginea completă a calului şi călăreţului 
nostru. 

În primul moment, chipul bărbătesc şi deschis al lui Heyward 
se întunecă, dar se destinse încetul cu încetul când văzu 
această figură originală, aşa că atunci când străinul ajunse la 
câţiva paşi de el, surâdea de-a binelea. Alice reuşi cu greutate 
să se ţină ca să nu izbucnească într-un hohot de râs, şi ochii 
negri şi gânditori ai Corei străluciră de o veselie pe care mai 
curând obişnuinţa, decât firea ei, contribui s-o tempereze. 

— Căutaţi pe cineva pe-aici? i se adresă Heyward, când 
necunoscutul, încetinindu-şi mersul, ajunse aproape de ei. 
Nădăjduiesc că nu ne aduceţi ştiri proaste. 

— Bineînţeles! zise străinul, făcându-şi vânt cu pălăria sa 
triunghiulară de castor, gest cam deplasat în aerul tare al 
pădurii, fără a-şi lămuri auditorii la care din întrebările puse se 
referea răspunsul său. După ce se mai răcori, îşi recăpătă 
răsuflarea şi urmă: Am aflat că dumneavoastră vă duceţi la 
fortul William-Henry şi, cum avem acelaşi drum, am socotit că 
dacă vom fi mai mulţi va fi cu atât mai plăcut pentru ambele 
părti. 

— Socoteala voturilor nu prea s-a făcut drept; noi suntem 
trei, iar dumneata nu te-ai consultat decât cu dumneata. 

— Fireşte, primul lucru e să-ți cunoşti părerea (şi unde sunt 
femei, nu este uşor); apoi trebuie să iei o decizie. Eu le-am 
făcut pe amândouă, şi iată-mă-s! 

— Dacă vrei să mergi către lac, ai greşit drumul - spuse 
Heyward cu răceală. E cealaltă potecă, cu cel puţin o jumătate 
de milă în urma dumitale. 

— Ştiu - ripostă necunoscutul, fără a se lăsa intimidat de 
această primire rece. Am petrecut o săptămână la fortul 
Edward şi ar fi trebuit să fiu mut ca să nu întreb de drumul pe 
care trebuie să-l urmez. Şi dacă aş fi mut, s-ar duce meseria 
mea. După o strâmbătură, care exprima o modestă satisfacţie 
pentru această afirmaţie cu totul de neînțeles pentru 
interlocutorii săi, adăugă grav: Nu e potrivit pentru un om de 
profesia mea să fie prea familiar cu cei pe care este însărcinat 
să-i instruiască; iată pentru ce n-am vrut să mă iau după 
detaşament. De altfel, m-am gândit că o persoană de rangul 
dumneavoastră trebuie să ştie mai bine ca oricine care este 


calea cea mai bună şi m-am hotărât să vă însoțesc, pentru a vă 
face drumul mai plăcut, discutând prieteneşte... 

— E o hotărâre cam arbitrară şi luată puţin cam în pripă! 
exclamă maiorul, neştiind dacă trebuie să fie mâniat sau să 
izbucnească în râs. Dar aţi pomenit de instrucţie, de profesie. 
Faceţi cumva parte din corpul provincial, ca instructor în nobila 
ştiinţă a războiului, sau sunteţi unul din cei ce trag linii şi 
unghiuri, spre a explica misterele matematicilor? 

Străinul privi un moment, foarte mirat, spre cel ce-l interoga 
astfel, apoi expresia de încântare de sine i se schimbă într-o 
umilinţă gravă şi răspunse: 

— Sper că n-am jignit pe nimeni şi n-am de ce să cer să fiu 
iertat, deoarece n-am mai comis niciun păcat capital de când l- 
am rugat ultima dată pe Dumnezeu să-mi ierte greşelile. N-am 
înţeles ce vreţi să spuneţi despre linii şi unghiuri; cât despre 
explicarea misterelor, o las pe seama ofiţerilor ce au asemenea 
vocaţie. N-am alt merit decât câteva cunoştinţe în arta măreaţă 
de a oferi cerului umile rugăciuni şi mulţumiri arzătoare cu 
ajutorul psalmilor. 

— Acest om este desigur un discipol al lui Apolo! exclamă 
Alice care, revenindu-şi din încurcătură, se amuza de această 
întâlnire. Îl iau sub protecţia mea. Nu te încrunta, Heyward, şi, 
ca să-mi satisfaci dorinţa de a-l asculta, dă-i voie să 
călătorească cu noi! De altfel - adăugă ea, coborând vocea şi 
uitându-se la Cora care mergea agale pe urmele posomorâtului 
şi tăcutului lor ghid - va fi un prieten în plus la caz de nevoie. 

— Crezi, Alice, că aş putea conduce tot ce am mai scump pe 
un drum pe care aş bănui măcar că există cel mai mic pericol? 

— Nu mă gândesc acum la asta, Heyward, însă acest străin 
mă amuză şi, pentru că e un iubitor al muzicii, să nu fim atât de 
răi, încât să-i refuzăm tovărăşia! 

Ea se uită galeş şi întinse cravaşa. Privirile li se întâlniră un 
moment, şi tânărul ofiţer îşi întârzie plecarea, pentru a 
prelungi această clipă. Alice plecă ochii. Ofiţerul cedă 
fermecătoarei vrăji, dădu pinteni calului şi îndată fu lângă 
Cora. 

— Prietene, îmi pare bine că te-am întâlnit! se adresă Alice 
străinului, făcându-i semn s-o urmeze şi strunindu-şi calul în 
buestru. Părinţii, poate prea îngăduitori, m-au convins că aş 
avea oarecare aptitudini ca să pot susţine un duet, aşa că 


putem să ne mai veselim pe drum, cântând. Cum sunt totuşi 
cam nepricepută, aş fi încântată să primesc sfaturile unui 
maestru atât de experimentat! 

— Este nespus de înviorător, atât pentru spirit, cât şi pentru 
trup, să cânţi psalmi la timpul potrivit, căci nimic nu te 
uşurează mai mult ca o asemenea îndeletnicire! replică 
maestrul de cânt, gata s-o acompanieze fără să se lase rugat. 
Dar trebuie patru persoane pentru a putea organiza un cor 
bun. Sunt convins că aveţi o voce melodioasă şi, cu ajutorul 
cerului, eu pot ţine partea tenorului, până la nota cea mai 
ridicată. Ne lipseşte un alto şi un bas. Judecând după 
inflexiunile glasului său, acest ofiţer al regelui, care şovăia să 
mă primească în tovărăşia sa, pare să fie un bas. 

— Fii atent să nu judeci cam îndrăzneţ şi cam pripit; 
aparențele sunt adesea înşelătoare - zise Alice, zâmbind. Deşi 
maiorul Heyward poate produce uneori sunete asemănătoare 
basului, cum aţi auzit prea bine adineauri, vă asigur că glasul 
său obişnuit este mult mai aproape de tenor. 

— Se pricepe la cântarea psalmilor? întrebă călătorul cu 
naivitate. 

Alice era gata-gata să izbucnească în râs, însă reuşi să se 
stăpânească. 

— Mă tem că-i plac mai mult cântecele de lume - răspunse 
ea. Viaţa unui soldat nu se prea potriveşte cu evlavia pentru 
cele sfinte. 

— Vocea, ca şi celelalte talente, este dată omului pentru a 
uza, nu pentru a abuza de ea! replică grav străinul. Nimeni nu 
poate să mă acuze că nu m-am îngrijit vreodată de darurile 
date de Dumnezeu. Tinereţea mea, ca a regelui David, am 
consacrat-o muzicii. Mulţumesc însă cerului că niciodată un 
cântec profan n-a murdărit buzele mele. 

— Aţi studiat deci doar muzica religioasă? 

— Bineînţeles! După cum psalmii lui David oferă frumuseti 
pe care nu le găseşti în nicio limbă, tot aşa muzica lor este 
superioară oricărei armonii profane. Sunt fericit să pot afirma 
că glasul meu n-a exprimat decât dorinţele şi gândurile regelui 
din Israel, căci, deşi timpul şi împrejurările au putut cere 
oarecare neînsemnate modificări, tălmăcirea lor, pe care o 
folosim în coloniile Noii Anglii, este superioară tuturor 
cuvintelor celorlalte, prin bogăţia, exactitatea şi simplitatea ei 


spirituală, redând cu multă fidelitate originalul acestui scriitor 
inspirat. Niciodată nu pornesc la drum, niciodată nu poposesc 
şi nu mă culc fără a avea la mine un exemplar din această carte 
sfântă. lată-l. Este a douăzeci şi şasea ediţie publicată la 
Boston, anno Domini 1744, intitulată: „Psalmi, imnuri şi cântări 
spirituale din Vechiul şi Noul Testament, tălmăcite aidoma în 
stihuri engleze, pentru folosinţa, înălţarea sufletească şi 
consolarea credincioşilor, atât în timpul slujbelor cât şi în 
particular, îndeosebi pentru cei din Noua Anglie”. 

În timp ce făcea elogiul acestei opere a poeţilor din ţara sa, 
psalmistul trase dintr-un buzunar lucrarea despre care vorbea 
şi, fixându-şi pe nas o pereche de ochelari, cu ramă de fier, 
deschise volumul cu o adevărată venerație. Apoi, fără alte 
perifraze şi apologii, rostind doar un scurt „Ascultaţi!”, duse la 
gură instrumentul despre care am pomenit, scoase un sunet 
foarte ascuţit, pe care vocea sa îl repetă cu o octavă mai jos şi 
cântă următorul psalm, cu un ton blând, sonor şi armonios, 
care sfida muzica, poezia şi chiar bălăbăneala mârţoagei sale: 

„O! Cât e de bine, cât e de înălţător ca fraţii să locuiască 
totdeauna în pace şi bună învoire! Acesta a fost balsamul de 
preţ care se răspândea asupra bărbii lui Aaron şi-i pogora până 
la cutele veşmântului!0...” 

Cântecul solemn era însoţit de un gest cum nu se poate mai 
potrivit şi care n-ar putea fi imitat decât după o lungă ucenicie. 
De fiecare dată când o notă era mai ridicată, îşi înălța mâna 
dreaptă, iar când tonul era jos, şi-o cobora, urmând cadenţa şi 
atingând un moment foile cărţii sfinte. Acest acompaniament 
manual devenise probabil necesar după o îndelungată 
obişnuinţă, căci îl respecta cu stricteţe până la sfârşitul strofei, 
accentuând în mod deosebit cele două silabe ale ultimului 
verset. 

O asemenea tulburare a liniştii pădurii nu putea să nu atragă 
atenţia celorlalţi călători, care mergeau puţin mai înainte. 
Indianul spuse câteva cuvinte, într-o engleză stricată, lui 


110-Un asemenea cântăreţ de psalmi cere un tip specific 
Statelor Unite. Fenimore Cooper îşi aminteşte undeva, el 
însuşi, o vreme când cântarea psalmilor era un divertisment 
favorit al societăţii americane şi nu pretinde decât de a fi 
zugrăvit un asemenea personaj, numai puţin caricaturizat faţă 
de modelul din realitate. (n.t.). 


Heyward, iar acesta, întorcându-se în şa, se adresă străinului, 
întrerupându-i cântecul: 

— Deşi nu ne pândeşte momentan niciun pericol, e totuşi 
prudent să călătorim prin pădure făcând cât mai puţin zgomot! 
lartă-mă deci, Alice, dacă vă tulbur distracţia, rugând pe 
însoţitorul nostru să cânte cu altă ocazie. 

— Fireşte că mă tulburi - îi răspunse Alice, cu un ton niţel 
iritat - căci de când sunt n-am mai auzit o asemenea 
discordanţă între muzică şi text, şi tocmai acum, când făceam 
consideraţii ştiinţifice asupra cauzelor ce pot face ca un text 
prost să fie executat perfect, ai venit cu vocea dumitale de bas 
să întrerupi farmecul meditaţiilor mele! 

— Nu ştiu ce înţelegi prin „vocea mea de bas” - răspunse 
Heyward, vădit jignit de această observaţie - însă ştiu că 
siguranţa dumitale, Alice, şi a Corei mă interesează acum 
infinit mai mult decât toată muzica lui Haendel la un loc. 

Deodată, maiorul tăcu, întoarse repede capul spre un tufiş 
din preajma potecii şi privi bănuitor la călăuza indiană, care 
continua să meargă cu o gravitate imperturbabilă. I se păruse 
că vede strălucind printre frunze ochii negri ai unui sălbatic, 
însă, nezărind nimic şi neauzind niciun zgomot, socoti că s-a 
înşelat şi, surâzând de greşeala sa, reluă conversaţia pe care 
acest incident o curmase. 

Heyward nu se înşelase totuşi. Greşise însă lăsând să-i 
aţipească măcar pentru un moment vigilenţa, de obicei atât de 
trează. Căci de-abia trecuseră călăreţii, când printre ramurile 
tufişului se ivi capul unui bărbat atât de hidos, pe cât îl poate 
face arta de a se vopsi a unui sălbatic şi toată ura care îl poate 
însufleţi. El urmări cu privirea pe călătorii ce se depărtau, şi o 
mulţumire fioroasă i se zugrăvi pe chip când văzu direcţia ce o 
luau aceia pe care-i socotea de pe acum victimele sale. 
Siluetele graţioase ale celor două doamne, pe care maiorul le 
urma pas cu pas, se mai zăriră câteva clipe printre arbori. În 
sfârşit, maestrul de muzică, ce forma ariergarda micului 
convoi, se pierdu şi el în desimea pădurii. 


CAPITOLUL III 


Pe când aceste şesuri zăceau înţelenite, 
Băteau, învolburate, imense fluvii-n maluri, 
Foşneau prelung spre ape 
pădurile-nfrunzite, 

Se revărsau torente cu spumele pe valuri 
Şi susurau izvoare prin luncile tihnite. 


BRYANT 
Lăsându-l pe prea încrezătorul Heyward şi pe însoțitorii săi 


să se afunde tot mai mult în inima unei păduri ce ascundea 
locuitori atât de perfizi, vom profita de privilegiul acordat 


autorilor şi vom plasa acum locul scenei la câteva mile mai la 
vest de locul unde s-a petrecut până acum acţiunea. 

În aceeaşi zi, doi bărbaţi se opriseră pe malul unui râu mic, 
dar foarte repede, cale de vreun ceas de tabăra lui Webb. 
Păreau că aşteaptă sosirea unui al treilea sau un eveniment 
neprevăzut. Bolta imensă a pădurii se întindea până deasupra 
râului, întunecându-i apele. Razele soarelui începuseră să-şi 
piardă puterea şi, curând, dogoarea zilei scăzu. Aburii ce se 
înălţau din izvoare, lacuri şi râuri formau în văzduh o adevărată 
perdea. În acest loc retras - ca pretutindeni pe întinsele 
singurătăţi ale Americii - sub arşiţa lui iulie, domnea o tăcere 
adâncă, întreruptă doar de şoaptele persoanelor de care am 
pomenit, de zgomotul ce-l făcea ciocănitoarea, pigulind în 
scoarţa arborilor, de strigătul strident al gaiţei şi de vuietul 
înăbuşit al unei cascade îndepărtate. 

Aceste sunete slabe erau prea familiare celor din pădure, 
pentru a-i distrage de la discuţia care-i interesa. Unul avea 
pielea roşie şi veşmintele ciudate ale băştinaşilor pădurii; 
celălalt, deşi ars de soare şi îmbrăcat grosolan, aproape ca 
sălbaticii, arăta a fi de origine europeană. 

Primul se aşezase pe o buturugă putredă, acoperită de 
muşchi, astfel încât putea vorbi însoţindu-şi cuvintele cu 
gesturi domoale, cum fac de obicei indienii când discută. 

Corpul său aproape gol era tatuat cu un cap de mort, 
zugrăvit în alb şi negru. Era ras în cap, în afară de şuviţa!! 
care, potrivit spiritului războinic al indienilor, este păstrată pe 
vârful capului, ca pentru a face în ciudă duşmanului ce ar fi 
vrut să-l scalpeze. Ca podoabă nu purta decât o pană de vultur, 
înfiptă în şuviţa ce-i atârna pe umărul stâng; la brâu avea un 
tomahawk şi un cuţit de scalpat, de fabricaţie engleză, iar pe 
genunchi ţinea o puşcă scurtă, de tipul celor cu care politica 
albilor înarmează pe sălbaticii lor aliaţi. După pieptul lat, 


1111-Războinicii din America de Nord îşi rădeau părul de pe 
ţeastă păstrând doar o şuviţă pe vârful capului, pentru ca 
duşmanii să le poată smulge scalpul atunci când cădeau în 
luptă. Scalpul era singurul trofeu admis al victoriei; de altfel, 
mai important era de a obţine scalpul unui luptător decât a-l 
omorî. Unele triburi acordau o mare importanţă onoarei de a 
lovi pe cei omorâţi. Aceste datini au dispărut aproape complet 
la indienii statelor de pe ţărmul Atlanticului. (n.a.). 


mâinile şi picioarele musculoase şi expresia gravă a chipului 
recunoşteai îndată un războinic matur; niciun semn de 
bătrâneţe nu părea să-i umbrească încă vigoarea. 

Trupul albului - judecând după pielea neacoperită de 
veşminte - dovedea că din cea mai fragedă tinereţe dusese o 
viaţă aspră şi grea. Era mai curând slab decât gras; însă toţi 
muşchii păreau căliţi de oboseală, de arşiţă, de vânturi şi 
zăpezi. Purta o „cămaşă de vânătoare” verde, tivită cu galben!?, 
şi o bonetă uzată, de piele. Şi el purta la brâu un cuţit trecut 
printr-o centură asemănătoare aceleia care strângea 
veşmintele sărăcăcioase ale indianului, dar nu avea tomahawk. 
Mocasinii!3 săi erau împodobiţi la fel ca ai localnicilor, iar 
pulpele-i erau strânse cu un fel de jambiere de piele, legate în 
părţi şi prinse deasupra genunchiului cu o vână de cerb. O 
tolbă şi un corn îi completau echipamentul; în apropiere, pe un 
trunchi de arbore, era sprijinită puşca lui, cu ţeava lungă!“ - 
armă pe care viclenii europeni i-au învăţat pe sălbatici s-o 
socotească drept cea mai ucigătoare. Ochii vânătorului erau 
mici, energici, focoşi, privind pretutindeni în timp ce vorbea, ca 
şi cum ar fi pândit un vânat sau s-ar fi temut de apropierea 
vreunui duşman. Cu toată această atitudine de neîncredere, nu 
părea un om prefăcut; dimpotrivă, în acea clipă chipul său 
trăda o fire fără ascunzişuri. 

— Chiar tradiţiile tale sunt de partea mea, Chingachgook - 
zise el, folosind limba neamurilor ce locuiau altădată între 
Hudson şi Potomac şi pe care vom încerca s-o traducem, pentru 
cititorii noştri, mai liber, căutând totuşi să-i păstrăm specificul. 
Părinţii voştri au venit dinspre asfinţit, au străbătut fluviul cel 
maret, i-au bătut pe băştinaşi şi le-au luat pământurile; ai mei 
au venit dinspre cerul roşu al dimineţii; după ce au trecut 


1212-Hunting-shirt - un fel de bluză de vânătoare. Era o haină 
pitorească - scurtă şi împodobită cu ciucuri şi noduri. Culoarea 
vrea să imite nuanțele frunzişului, ca să ascundă pe vânător de 
ochii prăzii. Mai multe corpuri de miliţie americană au fost 
îmbrăcate astfel, şi această uniformă a fost una din cele mai 
originale din acele timpuri. Bluza de vânătoare este adeseori 
albă. (n.a.). 

1513-Un fel de încălţăminte indiană. (n.r.). 

11414-Puşca militară este totdeauna scurtă; aceasta era de 
vânătoare. (n.r.). 


marele lac cu apă sărată, au început să lucreze, urmând 
îndeaproape pilda alor voştri. Dumnezeu să ne fie judecător şi, 
ca prieteni ce suntem, sa nu ne certăm din aceasta pricină. 

— Părinţii mei au luptat cinstit împotriva omului roşu! 
răspunse mândru indianul, în aceeaşi limbă. Ochi-de-Şoim, oare 
nu-i deosebire între săgeata cu vârf de piatră a războinicilor 
noştri şi glonţul de plumb cu care ucideţi voi? 

— Un indian poate să aibă dreptate, deşi natura i-a dăruit o 
piele roşie - zise albul plecând capul, fiindcă simţea adevărul 
acestei observaţii. Părea convins că nu apără o cauză dreaptă, 
dar, după o clipă de gândire, răspunse la obiecţia 
interlocutorului, în măsura în care-i permiteau cunoştinţele 
sale limitate: Nu sunt un om învăţat - adăugă el - şi nu mi-e 
ruşine s-o mărturisesc; însă, judecând după cum i-am văzut pe 
compatrioţii voştri vânând cerbul şi veverița, îmi vine să cred 
că puşca a fost mai puţin periculoasă în mâinile străbunilor, 
decât o săgeată cu un vârf de piatră bine ascuţit, ţâşnită din 
arcul unui indian. 

— Povesteşti aşa cum ai învăţat de la părinţi! replică 
Chingachgook, făcând un gest dispreţuitor cu mâna. Dar ce 
spun bătrânii voştri? Le istorisesc tinerilor lor războinici că 
atunci când Feţele-Palide au luptat împotriva oamenilor roşii, 
aceştia aveau corpul tatuat pentru război şi că erau înarmaţi cu 
securi de piatră şi puşti de lemn? 

— N-am prejudecăţi şi nu mă laud cu ce m-a dăruit natura, 
deşi nici cel mai mare duşman al meu, care este un irochez, n- 
ar îndrăzni să nege că sunt cu adevărat alb - răspunse 
vânătorul, privindu-şi cu o satisfacţie ascunsă mâinile slabe şi 
palide. Admit că cei ce au culoarea pielii mele au unele 
obiceiuri pe care, ca om cinstit, n-aş putea să le aprob. 
Bunăoară, au năravul să scrie în cărţi ceea ce au făcut şi au 
văzut, în loc să le povestească în satele lor, pentru ca minciuna 
lăudărosului celui laş să poată fi dezminţită, iar vorbele 
curajosului, confirmate de tovarăşii săi... Datorită acestui prost 
obicei, un bărbat vrednic, care nu-şi pierde timpul în mijlocul 
femeilor, ca să înveţe să descifreze semnele negre puse pe 


1515-Fluviul Mississippi. Cercetaşul face aluzie la o tradiţie care 
este foarte populară în statele atlantice. Din această 
împrejurare se poate deduce o nouă dovadă despre originea lor 
asiatică, deşi istoria indienilor este foarte nesigură. (n.a.). 


hârtia albă, nu mai apucă s-audă vreodată slăvindu-se faptele 
îndrăzneţe ale părinţilor săi şi nu se mai mândreşte să-i imite şi 
să-i întreacă în vrednicie. Cât despre mine, sunt convins că toţi 
bumppii erau buni trăgători, căci au pentru puşcă o 
îndemânare înnăscută şi asta mi-a fost transmisă, fireşte, şi 
mie, din tată-n fiu, căci sfintele porunci ne învaţă că moştenim 
toate însuşirile strămoşilor, fie ele bune sau rele, deşi în 
privinţa aceasta nu bag mâna-n foc pentru nimeni. Dar orice 
poveste are două feţe: aşa că te întreb, Chingachgook, ce s-a 
întâmplat, după spusa oamenilor roşii, când părinţii noştri s-au 
întâlnit pentru prima dată? 

O tăcere urmă după această întrebare, apoi indianul, cău- 
tând să fie cât mai demn, îşi începu scurta-i povestire, cu un 
ton solemn, menit să întărească adevărul spuselor sale: 

— Ascultă-mă, Ochi-de-Şoim - zise el - şi urechile tale nu vor 
sorbi minciuni. Îţi voi spune ce mi-au istorisit părinţii mei şi ce- 
au făcut mohicanii. Şovăi o clipă, apoi, privind pe tovarăşul său 
cu luare-aminte, continuă cu glasul uneori întrebător, alteori 
afirmativ: Nu-i aşa că apa fluviului ce curge la picioarele 
noastre este uneori vara mai sărată, şi curentul urcă atunci 
spre izvorul său? 

— Nu se poate nega că tradiţiile voastre au dreptate în 
această privinţă, căci am văzut cu propriii mei ochi ceea ce-mi 
povesteşti şi mi-este greu să explic de ce apa, care la umbră 
este mai întâi aşa de dulce, devine atât de amară la soare. 

— Şi curentul? întrebă indianul, aşteptând răspunsul, cu tot 
interesul aceluia ce doreşte confirmarea unei minuni pe care 
este forţat s-o creadă, deşi n-o înţelege. Strămoşii lui 
Chingachgook n-au minţit. 

— Nici Sfânta Scriptură nu-i mai adevărată decât spusa lor - 
răspunse vânătorul - şi nimic nu-i mai adevărat pe lume, dar 
aici e vorba de ceea ce albii numesc flux şi reflux, un lucru 
destul de clar şi uşor de explicat. Apa mării pătrunde timp de 
şase ore în fluviu, iar şase ore se retrage, şi iată pentru ce: 
când apa mării este la un nivel mai înalt decât fluviul, curge în 
el până când, la rândul ei, apa fluviului, ridi-cându-se, trece 
înapoi în mare. 

— Apele râurilor care izvorăsc din pădurile noastre şi care se 
îndreaptă spre Lacul cel Mare merg totdeauna de la deal la 
vale, până când ajung ca mâna mea, şi atunci nu mai merg - 


reluă indianul, întinzând braţul orizontal. 

— Niciun om cinstit nu poate nega asta - zise cercetaşul 
puţin intrigat de lipsa de încredere cu care i se păruse că-i e 
primită explicarea misterului mareelor. Admit că ce spui este 
adevărat când e vorba de o suprafaţă redusă şi având acelaşi 
nivel. Însă totul depinde de modul cum socoteşti lucrurile: pe o 
întindere mică, pământul are acelaşi nivel, dar considerat în 
întregime este rotund. În acest fel, apa poate să fie stătătoare 
în lacurile cu apă dulce, după cum ştim amândoi, pentru că am 
văzut; însă când apa se întinde pe un spaţiu vast ca marea, 
pământul fiind rotund, cum putem crede că mai e firesc sa fie 
liniştită? E ca şi cum ţi-ai închipui că râul stă liniştit dincolo de 
stâncile acelea negre, ce sunt cale de o milă mai sus de noi, 
deşi propriile noastre urechi ne conving acum că formează 
acolo o cascadă. 

Cu toate că raţionamentele filosofice ale tovarăşului său nu 
păreau să-l mulţumească pe indian, acesta era prea mân-dru ca 
să-şi trădeze neîncrederea; lăsă, dimpotrivă, impresia că-l 
ascultă cu deplină convingere şi îşi reluă povestirea pe acelaşi 
ton solemn. 

— Noi am pogorât de pe meleagurile unde soarele se 
ascunde în timpul nopţii, străbătând vastele câmpii care 
hrănesc bivolii, până am ajuns pe malurile fluviului celui mare; 
acolo am luptat împotriva alligewilor şi am înroşit pământul cu 
sângele lor. De pe malurile marelui fluviu până la nemărginitul 
lac cu apă sărată n-am mai întâlnit pe nimeni. La o mică 
depărtare ne urmau cei din tribul Maqua. Am spus că ţinutul va 
fi al nostru, de la locul unde apa nu mai urcă în acest fluviu 
până la un alt râu, cale de douăzeci de zile, spre părţile unde 
domneşte vara. Am păstrat, ca oameni paşnici, regiunea pe 
care o cucerisem ca războinici. l-am împins pe cei din tribul 
Maqua în fundul pădurilor, ca să trăiască la un loc cu urşii; ei 
n-au mai gustat sarea decât cu vârful buzelor, ei n-au mai 
pescuit în Lacul cel Mare cu apă sărată, şi noi le aruncam 
oasele peştilor. 

— Am auzit despre toate acestea şi cred că-i adevărat - zise 
vânătorul, văzând că indianul tace - dar s-au în-tâmplat cu mult 
înainte ca englezii să fi sosit în acest ţinut. 

— Un pin creştea pe atunci acolo unde vezi acest castan. 
Primele Feţe-Palide ce au venit printre noi nu vorbeau 


englezeşte; ei au ajuns aici într-o luntre mare, pe vremea când 
părinţii mei şi vecinii lor piei-roşii înmormântaseră toma- 
hawkul. Atunci, Ochi-de-Şoim - şi vocea indianului nu trăda via 
emoție ce o încerca, decât printr-un ton şoptit şi gutural, care 
făcea aproape armonioasă limba acestui popor - atunci, Ochi- 
de-Şoim, nu alcătuiam decât un popor şi eram fericiţi. Lacul 
sărat ne dădea peşte, pădurile cerbi, văzduhul păsări; ne 
însuram şi făceam copii, ne închinam Marelui Spirit, iar pe cei 
din tribul Maqua îi ţineam departe de noi, că nici nu puteau să 
ne audă cântecele de izbândă. 

— Şi ştii ceva despre familia, ta, de atunci? întrebă albul. Eşti 
un om drept, un adevărat indian, şi bănuiesc că ai moştenit 
însuşirile părinţilor tăi, fireşte, războinici viteji, bărbaţi 
înţelepţi, care aveau loc de cinste în jurul focului marelui sfat. 

— Tribul meu era părintele naţiunilor acestora, însă în vinele 
mele curge un sânge neamestecat, sângele căpeteniilor de 
altădată. Olandezii au debarcat şi au dat poporului meu apa de 
foc!6. Au băut din ea, până când cerul li s-a părut că este 
aidoma cu pământul şi au crezut prosteşte că l-au găsit pe 
Marele Spirit. Pe urmă şi-au pierdut pământurile. Pas cu pas au 
fost respinşi departe de malul râului şi eu, care sunt căpetenie 
şi sagamor, n-am mai apucat să văd niciodată strălucind 
soarele decât printre ramurile arborilor şi nicicând n-am 
îngenuncheat la mormintele părinţilor mei! 

— Mormintele inspiră gânduri înalte - zise albul, mişcat de 
înfăţişarea de calmă suferinţă a tovarăşului său - şi ajută 
adesea pe om în bunele lui intenţii. Cât despre mine, mă aştept 
să-mi putrezească ciolanele fără mormânt, aici, în pădure, dacă 
nu cumva voi sluji de hrană lupilor. Şi unde se află tribul tău, 
care a pornit cu multe veri în urmă, să-şi în-tâlnească rudele în 
Delawar? 

— Unde sunt florile tuturor verilor care s-au scurs de atunci? 
S-au ofilit, s-au aşternut unele peste altele. La fel şi cu familia 
şi tribul meu: toţi au plecat pe rând către ţărmul spiritelor. Mă 
aflu în piscul muntelui, trebuie să cobor şi eu la vale, iar când 
Uncas mă va urma, nu va mai exista pe lume nicio picătură din 
sângele sagamorilor, căci fiul meu este ultimul mohican. 

— Uncas este aici! Cine pomeneşte de Uncas? vorbi din 
apropiere un glas, având acelaşi timbru blând şi gutural. 


161 6-Rachiul. (n.t.). 


Vânătorul îşi trase cuțitul din teaca de piele şi făcu o mişcare 
involuntară cu mâna cealaltă, s-apuce puşca; însă indianul nu 
păru de loc surprins de această întrerupere neaşteptată, şi nici 
măcar nu întoarse capul să vadă cine vorbeşte. 

În clipa următoare, un tânăr războinic trecu printre ei, 
păşind fără zgomot, şi se aşeză pe malul apei. Tatăl nu-şi 
exprimă în niciun fel mirarea şi toţi tăcură câteva minute, 
fiecare parcă aşteptând momentul când ar fi putut să vorbească 
fără să pară curios ca o femeie sau nerăbdător ca un copil. 
Bărbatul alb, se vedea prea bine, voia să respecte obiceiurile 
lor şi, punându-şi cuțitul în teacă, tăcu şi el. 

În sfârşit, Chingachgook, ridicând încet privirile spre feciorul 
său, îl întrebă: 

— Ei bine, îndrăznesc maquaşii să-şi lase urmele mocasinilor 
în aceste păduri? 

— Am fost pe urmele lor - răspunse tânărul indian - şi ştiu că 
sunt atâţi cât degetele celor două mâini ale mele; dar stau 
ascunşi ca nişte laşi. 

— Ticăloşii, umblă să scalpeze şi să jefuiască! zise omul alb, 
căruia îi vom lăsa denumirea de Ochi-de-Şoim, pe care i-au dat- 
o tovarăşii săi. Zelosul francez Montcalm îşi va trimite 
iscoadele până în tabăra noastră şi nu se va lăsa până nu va 
afla drumul pe care vom trece. N 

— Ajunge! zise tatăl, privind soarele care asfinţea. li vom 
scoate din ascunzători ca pe nişte cerbi hăituiţi. Ochi-de-Şoim, 
haide să mâncăm, şi o să dovedim mâine maquaşilor că suntem 
cu adevărat bărbaţi. 

— Sunt gata, şi pentru una, şi pentru alta - răspunse 
vânătorul - dar ca să-i atacăm pe aceşti laşi irochezi trebuie 
mai întâi să-i găsim, şi ca să mâncăm, ne trebuie vânat. Ah, 
vorbeşti de drac şi dracul la uşă! Colo, între tufe, la poalele 
muntelui, văd mişcând cele mai frumoase perechi de coarne pe 
care le-am zărit în anotimpul ăsta. Acum, Uncas - adăugă el 
coborând vocea, ca unul ce învățase să fie prevăzător - pariez 
pe trei încărcături de praf de puşcă contra unei măsuri de 
wampum!” că voi lovi animalul între ochi, şi mai aproape de cel 


1717-Wampumul era moneda  băştinaşilor din America 
Septentrională. Ei alcătuiau wampumul din scoici de un anumit 
soi, pe care le legau în formă de mătănii, brâie etc. Această 
monedă se măsura în loc să se numere. Inainte de încheierea 


drept decât de cel stâng. 

— Imposibil - strigă tânărul indian, cu toată însufleţirea 
tinereţii sale, ridicându-se în picioare - nu se zăreşte decât 
vârful coarnelor! 

— E un flăcăiandru! zise albul, dând din cap şi adresân-du-se 
tatălui. Crede că un vânător, atunci când vede numai o parte a 
trupului unui cerb, nu ştie precis unde-i restul! 

El luă puşca, o propti în umăr şi tocmai se pregătea să dea o 
probă de dibăcia cu care se lăudase, când războinicul îi 
îndepărtă arma cu mâna, zicând: 

— Ochi-de-Şoim, doreşti să te lupţi cu magquaşii? 

— Da, da! Aceşti indieni au un adevărat instinct al pădurii! 
zise cercetaşul, sprijinind de pământ patul puştii, convins de 
greşeala sa. Apoi adăugă: Uncas, mă văd silit să las acest cerb 
în seama săgeţii tale. Altfel, l-am putea vâna pentru aceşti 
pungaşi de irochezi. 

Tatăl făcu un gest de aprobare şi Uncas - văzând con- 
simţământul - se aruncă la pământ şi înaintă spre animal, 
tâărându-se cu multă băgare de seamă. 

Când ajunse la distanţă potrivită de tufiş, îşi puse o săgeată 
în arc cu cea mai mare grijă, în timp ce coarnele rămu-roase 
ale cerbului se mişcau, ca şi cum ar fi simţit apropierea 
duşmanului. Apoi îndată se auzi zbârnâitul coardei întinse: o 
linie albă brazdă aerul şi pătrunse în mărăciniş, de unde cerbul 
rănit ţâşni imediat spre duşmanul său. Uncas se feri cu dibăcie 
de coarnele animalului furios şi, în clipa când trecu, îi înfipse 
cuțitul în gât. Cerbul făcu un salt şi căzu în râu, a cărui apă se 
coloră de sânge. 

— lată ce înseamnă dibăcia unui indian, şi e o treabă demnă 
să fie văzută! zise vânătorul, râzând satisfăcut. Se pare totuşi 
că o săgeată are nevoie şi de un cuţit, pentru ca lucrul să fie 
dus la bun sfârşit. 

— Sst!  şopti  Chingachgook, întorcându-se spre el cu 
vioiciunea unui câine de vânătoare ce a adulmecat vânatul. 

— Ce, e o turmă întreagă? strigă vânătorul, ai cărui ochi 
începură să strălucească de patima meseriei. Dacă vin în bătaia 
puştii, trebuie să dobor unul, chiar de-ar fi ca detunătura să 
trezească toate cele şase naţiuni! Auzi ceva, Chingachgook? 


tratatelor de pace şi prietenie se făceau daruri alcătuite din 
wampumi. (n.t.). 


Că, pentru urechile mele, pădurea e mută! 

— A fost un singur cerb şi acela e mort - răspunse indianul 
punând urechea la pământ. Aud zgomot de paşi! 

— Poate lupii au alungat cerbul prin pădure şi acum îl 
urmăresc în mărăcinişuri. 

— Nu, nu! răspunse indianul, ridicându-se deodată demn şi 
rezemându-se de buturugă, cu liniştea sa obişnuită. Aud caii 
unor oameni albi. Sunt fraţi de-ai tăi, Ochi-de-Şoim; tu să le 
vorbeşti! 

— Fireşte că am să le vorbesc, într-o engleză de care nu i-ar 
fi ruşine nici regelui. Însă nu văd pe nimeni apropiindu-se şi n- 
aud niciun zgomot, nici de oameni, nici de cai - răspunse 
vânătorul, în limba care se fălea că o ştie atât de bine. Mi se 
pare ciudat că un indian recunoaşte apropierea unui alb mai 
lesne decât unul ca mine, despre care chiar duşmanii recunosc 
că sunt alb curat, deşi am trăit destul de mult timp cu pieile- 
roşii pentru a putea fi bănuit că nu sunt pursânge! Ah! Am auzit 
trosnind o creangă uscată. Acum aud foşnind tufele. Da, da, am 
confundat acest zgomot cu acela al cascadei; dar iată-i că vin! 
Dumnezeu să-i păzească pe irochezi! 


CAPITOLUL IV 


Du-te, urmează-ţi drumul! Înainte 
De a fi ieșit din această pădure, 
Îţi voi plăti ocara ce mi-aduci. 


SHAKESPEARE 
(Visul unei nopţi de vară) 


Abia rostise cercetaşul aceste cuvinte, că şeful acelora a 
căror apropiere o simţise urechea exersată şi atentă a 
indianului se arătă în apropiere. Una din potecile bătătorite de 


cerbi traversa o mică vale şi ajungea la râu, chiar la locul unde 
poposise omul alb şi cei doi însoțitori ai săi cu pielea roşie. Pe 
această potecă înaintau acum agale călătorii care tulburaseră 
străfundul pădurii şi veneau de-a dreptul spre vânătorul ce se 
pregătea să-i întâmpine vorbindu-le englezeşte. 

— Cine-i? strigă acesta, aruncând puşca cu nepăsare pe 
braţul stâng şi trecând arătătorul peste trăgaci, astfel încât să 
nu lase impresia ca-i ameninţă. Cine sunt cei ce au înfruntat 
primejdiile pădurii şi ale fiarelor, ca să pătrundă aici? 

— Creştini - răspunse cel care mergea în fruntea călătorilor - 
prieteni ai legii şi ai regelui, nişte oameni ce au străbătut 
această pădure, de la răsăritul soarelui, fără a mânca nimic şi 
care sunt groaznic de istoviţi din cauza drumului. 

— V-aţi rătăcit deci - îi întrerupse vânătorul - şi vă daţi 
seama în ce încurcătură vă aflaţi, pentru că nu mai ştiţi încotro 
s-o luaţi? 

— Ai dreptate: întocmai cum un pui nu ştie nimic, aflându-se 
sub aripa mamei, tot astfel noi, deşi arătăm ca nişte oameni în 
toată firea, nu ştim mai multe decât un pui rătăcit. Nu ştii la ce 
depărtare suntem de un fort englez numit William-Henry? 

— Ce?! strigă cercetaşul izbucnind în râs, dar se stăpâni 
îndată, de teamă să nu fie auzit de vreun duşman care ar sta pe 
undeva la pândă. Aţi pierdut urma vânatului ca un câine care ar 
avea între el şi un cerb lacul Horican! Fortul William-Henry, 
omule? Dacă eşti prieten al regelui şi ai legătură cu armata, ai 
face mai bine să te iei după cursul acestui râu, până la fortul 
Edward; acolo-l veţi găsi pe generalul Webb, care-şi pierde 
vremea în loc să înainteze spre trecători, să-l respingă pe 
francezul ăla obraznic, dincolo de lacul Champlain, în bârlogul 
lui. 

Inainte ca vânătorul să fi putut primi răspunsul, un alt 
călăreț ieşi din tufe şi înaintă spre el. 

— La ce depărtare ne aflăm deci de fortul Edward? întrebă 
noul venit. Am plecat azi-dimineaţă de la locul unde ne sfătuiţi 
să ne ducem şi noi dorim să mergem tocmai la celălalt fort, ce 
se află la capătul lacului. 

— Atunci se vede treaba că v-aţi pierdut vederea mai înainte 
de a pierde calea! Căci drumul care străbate portage-ul e lat 
cât două uliţe, ba chiar cam ca şoseaua Londrei şi ca strada din 
jurul palatului regal. 


— Noi nu contestăm faptul că acel drum n-ar fi cel bun! 
replică Heyward zâmbind, fiindcă, aşa cum cititorul a-nţeles 
mai dinainte, dânsul era. E destul să vă spunem însă că am 
avut încredere într-o călăuză indiană, care ne-a făgăduit să ne 
conducă pe o cale mai scurtă, deşi nu prea umblată, şi că am 
avut o prea bună părere de cunoştinţele lui. Intr-un cuvânt, nu 
ştim unde suntem. 

— Un indian să se rătăcească în pădure! dădu neîncrezător 
din cap vânătorul. Câtă vreme razele soarelui dogoresc pe 
vârfurile arborilor şi râurile au cascade, când fiecare colţişor 
de muşchi pe care îl zăreşte îi spune unde va străluci la noapte 
steaua polară, asta mi se pare greu de admis. Pădurea-i plină 
de potecile pe care cerbii coboară pe malul râurilor, de toţi 
cunoscute, iar cârdurile de gâşte sălbatice nu şi-au luat încă 
zborul spre Canada! Mi se pare foarte ciudat ca un indian să se 
rătăcească între Horican şi cotul râului. E un mohawk? 

— Prin naştere nu e, însă a fost adoptat de acest trib. Cred 
că-i născut ceva mai la nord, din seminţia celor numiţi huroni. 

— Uh! Uh! strigară cei doi indieni, care, în timpul discuţiilor, 
stătuseră aşezaţi şi nemişcaţi, în aparenţă nepăsători la ceea ce 
se petrecea. Ei săriră în picioare deodată, ceea ce dovedea că 
uimirea îi scosese din rezerva lor obişnuită. 

— Un huron - repetă vânătorul, continuând să dea din cap cu 
o vădită neîncredere - e o seminţie de tâlhari, oricine i-ar fi 
adoptat! Pentru că v-aţi dat pe mâinile unuia din acest trib, mă 
miră chiar că n-aţi întâlnit şi alţii. Din fericire, deocamdată nu 
este niciun pericol, deoarece fortul William-Henry este încă 
departe. 

— Uitaţi că v-am spus că ghidul nostru a devenit un mohawk, 
unul din aliaţii armatei noastre. 

— Şi eu vă repet că acel ce este născut mingo, va muri 
mingo. Un mohawk! Când e vorba de cinste, pomeneşte-mi de 
un delawar sau de un mohican. Iar dacă e pe luptă, deşi aceştia 
nu-s arţăgoşi din fire, pentru care motive ticăloşii de maqua, 
mişeii lor duşmani, au spus că-s muieri, apoi nu-i războinic mai 
bun decât un delawar sau un mohican. 

— Destul, destul! zise Heyward cu oarecare nerăbdare. Nu 
vă cer un certificat de bună purtare pentru un om pe care îl 
cunosc şi care pentru voi este un străin. Nu mi-aţi răspuns la 
întrebare. La ce depărtare ne aflăm de grosul armatei de la 


fortul Edward? 

— Se pare că aceasta depinde mai ales de cel care vă 
serveşte de călăuză. Un cal ca al dumitale ar putea bate un 
drum lung de la răsăritul la asfinţitul soarelui! 

— Nu vreau să pălăvrăgim, prietene - zise Heyward, 
încercând să-şi potolească nemulţumirea şi vorbind mai blând. 
Dacă vreţi să ne spuneţi la ce depărtare se află fortul Edward şi 
să ne conduceţi acolo, n-o să vă plângeţi de felul cum veţi fi 
răsplătiți. 

— Dacă o fac, cine mă asigură că nu servesc de călăuză unui 
duşman sau că nu conduc un spion al lui Montcalm în 
apropierea armatei noastre? Nu toţi cei ce vorbesc englezeşte 
sunt slujitori credincioşi ai regatului. 

— Dacă serveşti în trupele noastre, după cum bănuiesc, ca 
cercetaş, trebuie că ai auzit de cel de-al şaizecilea regiment al 
regelui. 

— Al şaizecilea! Deşi port uniforma de vânător în loc de cea 
stacojie, cunosc multe despre regimentul Royal Americans. 

— Atunci, fireşte, ai cunoştinţă de numele maiorului acestui 
regiment! 

— Al maiorului? strigă vânătorul, luându-şi o înfăţişare 
mândră. Dacă în acest ţinut e cineva care-l cunoaşte pe maiorul 
Effingham, apoi acela vă stă dinainte. 

— Sunt mai mulţi maiori în acest regiment. Acesta de care-mi 
vorbeşti e cel mai vechi în grad; eu m-am referit la cel ce a 
obţinut acest grad mai recent şi comandă trupele ce se află în 
garnizoană, la fortul William-Henry. 

— Da, da, am auzit despre un tânăr foarte bogat, venit de 
prin provinciile de la miazăzi şi care a obţinut de curând acest 
post. E mult prea tânăr pentru a ocupa o asemenea funcţie, 
datorită căreia dă porunci unor ostaşi cărunţi. Se zice totuşi că 
e un bun militar şi un om de onoare! 

— Oricine ar fi şi oricare ar fi drepturile datorate gradului 
său, el îţi vorbeşte acum şi deci nu poţi să vezi în el un duşman. 

Vânătorul îl măsură surprins pe Heyward, îşi scoase boneta 
şi îi vorbi pe un ton mai puţin degajat ca înainte, deşi se vedea 
că mai are oarecare îndoieli. 

— Mi s-a comunicat că un grup de persoane trebuia să plece 
din tabără azi-dimineaţă către malul lacului. 

— E adevărat, însă am preferat să iau un drum mai scurt, 


având deplină încredere în cunoştinţele indianului de care ți- 
am vorbit. 

— Care v-a înşelat şi apoi v-a părăsit. 

— Nu! De părăsit nu m-a părăsit, căci se află puţin în urma 
mea. 

— Voi fi încântat să-l cunosc. Dacă e un irochez, am să vă 
spun îndată, după mutra lui de tâlhar şi după felul tatuajului. 

La aceste cuvinte, vânătorul trecu repede pe lângă iapa 
predicatorului - în timp ce mânzul ei, profitând de acest răgaz, 
începuse să sugă - apoi o luă de-a lungul cărării şi întâlni la 
câţiva paşi pe cele două doamne, care aşteptau neliniştite 
rezultatul acestei discuţii. Ceva mai departe dădu peste călăuza 
indiană. Se rezemase de un arbore şi înfrunta cu cel mai 
desăvârşit calm privirile scrutătoare ale vânătorului, însă cu o 
înfăţişare atât de întunecată şi sălbatică, încât te treceau fiorii. 

După ce-l cercetă atent, vânătorul se înapoie la locul lui. 
Trecând din nou pe lângă doamne, se opri o clipă, admirându-le 
frumuseţea, şi răspunse cu o satisfacţie vădită la înclinarea din 
cap a Alicei, pe care aceasta o însoţi cu un surâs amabil. Când 
ajunse lângă iapa care-şi alăpta mânzul, făcu de asemenea un 
scurt popas, ca să ghicească cine ar putea fi proprietarul 
mârţoagei. În sfârşit se reîntoarse lângă Heyward. 

— Un mingo rămâne tot un mingo! începu el cu glas scăzut, 
dând din cap. Şi dacă Dumnezeu l-a croit aşa, nu-l pot schimba 
nici mohawkii, nici vreun alt trib. Dacă am fi singuri, adică dacă 
mi-aţi îngădui să-l las pe acest nobil alergător pradă lupilor, aş 
putea să vă conduc eu însumi într-o oră la fortul Edward, căci 
nu facem mai mult de o oră până acolo; doar că, însoţit de 
doamnele pe care le-am văzut, acest lucru nu este posibil. 

— De ce? Fireşte, sunt obosite, dar mai pot merge câteva 
mile. 

— Nu-i posibil! repetă vânătorul hotărât. N-aş vrea să fac 
nicio milă pe întuneric, însoţit de acest curier indian, chiar 
dacă mi s-ar da cea mai bună puşcă din colonii. În pădure sunt 
ascunşi irochezi, iar mişelul vostru de mohawk ştie prea bine 
unde să-i afle, ca un bun însoțitor ce este. 

— Aşa credeţi? spuse Heyward, aplecându-se pe şa şi vorbind 
în şoaptă. Mărturisesc că eu însumi am avut oarecare bănuieli, 
deşi am căutat să mi le ascund, prefăcându-mă ca am încredere 
în el, numai pentru a nu-mi înspăimânta însoţitoarele. Tocmai 


pentru că îl suspectez, am refuzat să-l mai urmez şi am hotărât 
să merg eu înainte. 

— Mi-a fost de ajuns numai să-l privesc ca să-mi dau seama 
că-i un bandit - zise cercetaşul, apăsând cu degetul pe buze, în 
semn de prudenţă. Ticălosul stă acum rezemat de copacul acela 
stufos; piciorul lui e drept în faţa trunchiului şi, de unde mă 
aflu, pot - adăugă el, bătând uşor pe patul puştii - să-i trimit un 
glonţ între gleznă şi genunchi, care o să-l lecuiască o lună 
întreagă de pofta de a mai da târcoale prin pădure. Dacă mă 
întorc la el, vicleanul ăsta ar putea să bănuiască ceva şi ar 
dispărea printre arbori, ca un cerb speriat. 

— Nu pot să admit asta! Poate-i nevinovat. Deşi acum sunt 
convins de trădarea lui!... 

— Niciodată nu rişti să te înşeli dacă-l socoteşti pe un irochez 
trădător - spuse vânătorul, ridicând brusc puşca. 

— Stai! strigă Heyward. Trebuie să mai avem răbdare. Şi 
totuşi am toate motivele să cred că ticălosul m-a înşelat... 

Vânătorul, care, ascultând de maior, renunţase la planul de 
a-l mai schilodi pe curier, se gândi puţin, făcu un semn şi cei 
doi indieni, însoțitorii săi, veniră îndată lângă el. Le spuse ceva 
cu însufleţire, în limba lor delawară, şi deşi vorbea în şoaptă, 
după gesturile sale se vedea prea bine că le descria situaţia 
duşmanului lor ascuns. Curând ei înţeleseră exact despre ce 
era vorba şi, lăsându-şi puştile, se îndepărtară făcând un lung 
ocol şi intrară în desişul pădurii, fiecare pe altă parte, cu atâta 
băgare de seamă, încât era imposibil să le auzi zgomotul 
paşilor. 

— Acum, domnule maior, duceţi-vă la el - spuse vânătorul - 
şi ţineţi-l pe acest bandit de vorbă. Cei doi mohicani ai mei or 
să-l înhaţe, fără să-i strice nici măcar zugrăveala de pe trup. 

— O să-l înhaţ eu însumi! spuse Heyward cu semeţie. 

— Dumneavoastră?! Ce puteţi face călare împotriva unui 
indian care se ascunde în tufe? 

— Am să descalec. 

— Credeţi că atunci când o să vă vadă că aţi scos un singur 
picior din scară va mai aştepta să-l scoateţi şi pe celălalt? Cine 
are de-a face cu indieni în pădure trebuie să procedeze ca ei, 
dacă vrea s-o scoată la capăt. Haide, duceţi-vă la ticălosul ăsta 
şi faceţi-l să creadă că-l socotiți cel mai credincios prieten pe 
care-l aveţi pe pământ. 


Heyward se pregătea să urmeze acest sfat, deşi rolul pe care 
trebuia să-l joace nu se potrivea firii sale mândre. Totuşi, 
fiecare moment care trecea îl convingea din ce în ce mai mult 
că încrederea nesăbuită ce o avusese în indian îl pusese într-o 
situaţie foarte critică. Soarele asfinţise şi pădurea se cufunda 
repede într-un întuneric adânci, ce-i amintea că era ora aleasă 
de obicei de sălbatici pentru a-şi executa planurile lor şirete, de 
nemiloasă răzbunare. 

Foarte îngrijorat, îl părăsi pe vânător, iar acesta începu să 
vorbească tare cu străinul care, în cursul dimineţii, se alăturase 
atât de puţin protocolar grupului condus de maior. Trecând pe 
lângă doamne, le spuse câteva cuvinte de încurajare şi constată 
cu plăcere că erau convinse că încurcătura în care se aflau nu 
se putea datora decât unei întâmplări. Lăsându-le să creadă că 
se sfătuiesc asupra drumului ce urmează să-l apuce, maiorul 
mai înaintă puţin şi îşi struni calul lângă arborele de care se 
rezemase, posomorât, curierul. 

— Uite, Magua - îi spuse el, căutând să ia un ton încrezător 
şi sincer - vine noaptea şi totuşi suntem la aceeaşi distanţă de 
fortul William-Henry ca şi azi-dimineaţă, când am plecat din 
tabăra lui Webb. Mă tem că te-ai înşelat în privinţa drumului, şi 
eu de asemenea. Din fericire am întâlnit însă un vânător, acela 
pe care îl auzi acum vorbind cu maestrul nostru de muzică; el 
cunoaşte toate potecile şi ascunzişurile pădurii şi mi-a făgăduit 
să mă conducă într-un loc unde vom putea să ne adăpostim 
până în zori. 

— E singur? întrebă indianul într-o engleză stricată, fixându-l 
pe maior cu ochii scânteind. 

— Singur? repetă şovăitor Heyward, căci era prea novice în 
arta de a minţi, pentru a o folosi fără ezitare. Nu, Magua, nu 
este singur, de vreme ce suntem împreună. 

— Atunci, Vulpea-Şireată!* va pleca - zise călăuza, apucând 
foarte liniştit o mică traistă pe care o avea lângă el. Aşa, Feţele- 
Palide nu vor mai avea de văzut pe lângă ei decât oameni de 
aceeaşi culoare cu dânşii. 

— Cine să plece? Cine se cheamă Vulpea-Şireată? 

— Este numele pe care părinţii săi canadieni l-au dat lui 


1518-Această scenă se petrece la 42° latitudine, unde asfinţitul 
nu durează niciodată mult timp. (n.a.). 
1919-În franceză, în text: Le Renard-Subtil. (n.t.). 


Magua - răspunse indianul, mândru că avea o poreclă, deşi nu 
ştia, probabil, că cel care i-o dăduse nu-i asigura de fel 
reputaţia de om cumsecade. Pentru Vulpea-Şireată, noaptea 
este totuna cu ziua, atunci când Munro o aşteaptă. 

— Cum va da socoteală Vulpea-Şireată tatălui celor două 
fete, comandantul fortului Wilham-Henry? Va îndrăzni să-i 
spună scoţianului celui aprig că le-a lăsat fără călăuză, după ce 
i-a făgăduit să le călăuzească? 

— Cu toate că el, capul încărunţit, are glasul puternic şi braţ 
lung, pe Vulpea-Şireată, cât va fi în pădure, nu-l va ajunge nici 
glasul şi nici braţul lui. 

— Dar mohawekii ce vor zice? Îl vor îmbrăca în fuste şi-l vor 
sili să rămână în wigwam” cu muierile, căci nu li se va părea 
demn sa-l ţină printre ei, în rândul războinicilor. 

— Vulpea-Şireată ştie urma drumului către marile lacuri şi e 
în stare să regăsească oasele părinţilor săi - răspunse 
neînduplecat curierul. 

— Haide, Magua, haide, suntem doar prieteni! De ce să ne 
certăm? Munro ţi-a promis o răsplată bună pentru serviciile 
tale. Îţi făgăduiesc şi eu una. Odihneşte-te, deschide-ţi traista, 
mănâncă ceva. N-avem timp de pierdut. Îndată ce doamnele 
vor mai prinde puţine puteri, vom pleca. 

— Feţele-Palide sunt câinii femeilor lor - murmură indianul 
în limba lui. Şi când ele au chef să mănânce, războinicii trebuie 
să părăsească tomahawkul, ca să le hrănească lenea. 

— Ce spui, Vulpe? 

— Vulpea a zis: aşa-i bine! 

Indianul ridică ochii asupra lui Heyward, cu o atenţie vădită, 
însă, întâlnindu-i privirile, întoarse capul, se aşeză calm pe 
pământ, deschise traista, scoase câteva rămăşiţe de provizii şi 
începu sa le mănânce, după ce privi în jur, precaut. 

— Bine! zise maiorul. Vulpea va avea putere şi ochi destul de 
buni ca să găsească drumul mâine dimineaţă. Tăcu puţin, 
auzind în depărtare un zgomot uşor de frunze mişcate; simțind 
însă că trebuie să distragă atenţia indianului, adăugă îndată: 
Trebuie să pornim înainte de răsăritul soarelui, altfel Montcalm 
ar putea să ne iasă în cale şi să ne taie drumul spre fort. 

Mâna lui Magua alunecă de la gură de-a lungul coapsei şi, 


20-Wigwamul este cortul familiei ori tabăra, sau satul tribului. 
(n.t.). 


rămânând cu ochii în pământ, îşi întoarse capul într-o parte, îşi 
umflă nările şi ciuli urechile. Stătea complet nemişcat, parcă la 
pândă. 

Heyward, care-l urmărea cu cea mai mare băgare de seamă, 
îşi liberă încet piciorul drept din scară şi duse mâna spre pielea 
de urs care acoperea pistoalele sale de la oblânc, cu intenţia de 
a lua unul, însă acest plan fu iute dejucat de atenţia indianului, 
ai cărui ochi păreau că văd totul în acelaşi timp, deşi nu mişcau 
şi nu se uitau nicăieri. În vreme ce maiorul şovăi încă asupra 
hotărârii ce trebuia să ia, Vulpea-Şireată se ridică în picioare 
cu atâta băgare de seamă, încât mişcându-se nu provocă nici 
cel mai mic zgomot. Heyward simţi atunci că trebuia să se 
decidă pe loc şi - trecând un picior pe deasupra șeii - cobori de 
pe cal, hotărât să reţină cu forţa pe perfidul său însoțitor. 
Totuşi, pentru a nu-i da de bănuit, căută să pară calm şi 
prietenos. 

— Vulpea-Şireată nu mănâncă? zise el, dându-i porecla care 
părea că-l măguleşte cel mai mult. Pâinea nu-i bine coaptă? 
Pare uscată. Îmi dai voie să văd? Poate găsesc ceva din 
mâncarea mea, să-ţi placă. 

Magua îl lăsă să întindă mâna spre traistă şi îi îngădui chiar 
să i-o atingă, fără să se arate deloc neliniştit, dar fără să 
schimbe nimic din atitudinea sa concentrată. Însă, când simţi 
degetele maiorului urcând încet de-a lungul braţului său gol, îl 
lovi peste mână şi, scoțând un strigăt pătrunzător, dintr-o 
singură săritură dispăru în desiş. Imediat, Chingachgook sosi 
ca o nălucă şi alergă pe urmele fugarului; un strigăt al lui 
Uncas păru să-l anunţe că l-a zărit; un fulger neaşteptat lumină 
un moment pădurea, şi detunătura care urmă dovedi că 
vânătorul trăsese un glonţ de puşcă. 


CAPITOLUL V 


„„„Într-o noapte ca aceasta, Thisbe, călcând 
sfios pe iarba-n rouă, văzu - ea, 
nevăzută - umbra leului... 


SHAKESPEARE 
(Neguţătorul din Veneţia) 


Fuga neaşteptată a călăuzei şi strigătele celor care-l 
urmăreau făcură ca maiorul Heyward să fie atât de uluit, încât 


rămase câteva momente neştiind ce să facă. Aducându-şi 
aminte cât de important este să pună mâna pe fugar, se repezi 
în desiş pe urmele lui. Îndată, după mai puţin de o sută de iarzi, 
se întâlni cu cei trei camarazi ai săi, care renunţaseră la o 
urmărire zadarnică. 

— De ce v-aţi descurajat atât de iute? strigă el. Ticălosul 
trebuie să fie ascuns pe aici, pe undeva, în dosul vreunui 
arbore, şi putem încă să-l prindem. Atâta vreme cât e liber, nu 
suntem în siguranţă. 

— Vreţi să asmuţiţi un nor să prindă vântul - mormăi 
nemulţumit vânătorul. L-am auzit pe bandit alunecând prin 
frunziş ca un şarpe negru şi, zărindu-l o clipă doar, în 
apropierea pinului de aici, am tras la întâmplare, dar nu l-am 
nimerit. Dacă altul decât mine ar fi tras în câinele ăsta, aş fi zis 
că nu-i un puşcaş dibaci; nimeni însă nu poate să nege că am 
experienţă în această privinţă şi că e firesc să mă pricep. Priviţi 
acest sumac, are câteva frunze roşii, deşi nu suntem încă în 
anotimpul când trebuie să aibă această culoare. 

— E sânge! E al Vulpii! E rănit! Poate că va cădea. 

— Nu, nu, să nu credeţi asta! N-am izbutit decât să-i ating 
puţin pielea, şi fiara a întins-o şi mai repede. Când un glonţ nu 
face decât o zgârietură, produce acelaşi efect ca o lovitură de 
pinten dată în coasta calului, adică îi iuţeşte pasul. Când însă 
pătrunde în carne, vânatul, după o săritură sau două, de obicei 
cade, fie că e cerb sau indian. 

— De ce să nu-l mai urmărim? Suntem doar patru contra 
unui rănit! 

— Vi s-a urât cu viaţa? Dracul ăsta roşu o să vă atragă, 
urmărindu-l, până sub tomahawkurile însoţitorilor săi. Ca unul 
care adeseori a auzit strigătul lor de război, am fost nesăbuit 
trăgând un glonţ de puşcă, al cărui zgomot a ajuns desigur 
până la cei ce ne pândesc. Dar era o ispită firească! Haide, 
prieteni, n-are rost să mai rămânem pe aceste meleaguri; mai 
bine o pornim, ca să ne piardă urma acest mingo viclean, sau 
scalpurile noastre se vor usca mâine pe vremea asta dinaintea 
taberei lui Montcalm! 

Sfatul ăsta cumplit, pe care vânătorul îl dădu cu competenţa 
celui ce înţelegea cu tot curajul greutatea pericolului, îi aduse 
aminte cu durere lui Heyward de cele două frumoase doamne, 
pe care primise sarcină să le ocrotească. Uitându-se în jurul 


său şi făcând zadarnice eforturi de a străbate cu privirea prin 
întunericul ce pe sub bolta pomilor devenea tot mai adânc, 
simţea tot mai limpede că cele două tinere, departe de orice 
ajutor, erau acum la cheremul sălbaticilor, care - ca nişte 
animale de pradă - aşteptau noaptea pentru a da victimelor 
lovituri mai sigure şi mai periculoase. Amăgită de vaga lumină 
din preajmă, imaginaţia sa exaltată schimba în forme umane 
orice tufă bătută de vânt sau vreun trunchi de arbore răsturnat 
de uragane. De douăzeci de ori i se păru că vede groaznice 
chipuri de sălbatici arătându-se printre ramurile copacilor şi 
pândind mişcările micii lor trupe. Ridicând ochii spre cer, văzu 
câţiva norişori vineţi, tiviţi de ultimele raze ale asfinţitului; nici 
fluviul care curgea la poalele dealului nu se mai deosebea decât 
după pădurile dese ce-i urmăreau firul apei de-a lungul 
malurilor. 

— Ce-i de făcut? întrebă cu glas tare, simțindu-se neputincios 
în faţa primejdiei imediate ce-l ameninţa. Nu mă părăsiţi! In 
numele cerului! Ocrotiţi-i pe cei pe care îi însoțesc, şi-mi puteţi 
cere pentru acest serviciu orice răsplată veţi voi! 

Cei trei, care acum se sfătuiau între ei în limba indienilor, nu 
dădură atenţie acestei atât de stăruitoare şi neaşteptate 
rugăminţi. Deşi vorbeau în şoaptă, Heyward, apropiindu-se, 
distinse vocea mai agitată a tânărului războinic de celelalte, 
mai calme, ale vârstnicilor. Fireşte, discutau un plan care 
privea siguranţa drumului călătorilor. Neputându-se împăca cu 
ideea aşteptării, fiindcă închipuirea sa frământată socotea că 
fiecare minut putea da naştere la noi pericole, înaintă spre 
grupul lor, cu gândul de a preciza oferta recompensei 
generoase pe care le-o propusese. Tocmai atunci vânătorul, 
făcând un gest cu mâna - ca şi cum ar fi anunţat că cedează - 
rosti în engleză, parcă vorbind cu sine însuşi: 

— Uncas are dreptate. N-am fi bărbaţi dacă am lăsa în voia 
sorții două sărmane femei fără apărare. Chiar dacă pentru asta 
vom fi nevoiţi să dăm în vileag, deci să pierdem pentru 
totdeauna, ascunzătoarea noastră obişnuită. Domnilor, dacă 
vreţi să apăraţi aceşti plăpânzi muguri de furia celor mai răi 
şerpi, n-avem niciun moment de pierdut şi trebuie să luăm o 
hotărâre! 

— Nu puteţi pune la îndoială sentimentele mele, şi v-am 
oferit... 


— Oferiţi rugăciunile dumneavoastră celui de sus, căci numai 
el vă poate da destulă iscusinţă ca să înşelaţi viclenia 
duşmanilor ce se ascund în această pădure, însă scutiţi-ne de 
aceste oferte băneşti, pe care nu ştiu dacă veţi trăi 
dumneavoastră sa le înfăptuiţi, iar noi ca să beneficiem de ele. 
Aceşti mohicani şi cu mine vom face tot ce este omeneşte 
posibil pentru a scăpa cele două plăpânde flori, care, oricât de 
frumoase ar fi, nu sunt făcute pentru viaţa sălbatică. Da, le vom 
apăra fără a aştepta altă recompensă decât aceea pe care 
Dumnezeu o acordă celor ce fac o fapta bună. Însă mai înainte 
trebuie să ne promiteţi două lucruri, atât spre folosul 
dumneavoastră, cât şi al prietenilor dumneavoastră; altfel, în 
loc să vă fim de folos, v-am putea dăuna. 

— Spune-le! 

— În primul rând, să fiţi mut ca aceste păduri, orice s-ar 
întâmpla. In al doilea rând, să nu dezvăluiţi nimănui, oricine ar 
fi, ascunzătoarea unde o să vă conducem. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să îndeplinesc întocmai 
cele două condiţii. 

— Atunci urmaţi-mă, căci pierdem un timp care e la fel de 
preţios ca sângele pe care îl pierde un cerb rănit! 

Cu tot întunericul din ce în ce mai adânc al nopţii, Heyward 
observă gestul de nerăbdare pe care îl făcu vânătorul, când 
porni repede spre ceilalţi însoțitori ai săi. Ajungând la locul 
unde le lăsase pe cele două doamne - care aşteptau cu o 
nerăbdare plină de nelinişte - maiorul le aduse la cunoştinţă, 
pe scurt, condiţiile impuse de noua lor călăuză şi le atrase 
atenţia asupra necesităţii de a păstra tăcerea şi de a avea 
destulă stăpânire asupra lor însele, pentru a-şi înfrânge orice 
exclamaţie de spaimă, orice s-ar întâmpla. 

Aceste sfaturi erau destul de alarmante, aşa că ele le 
ascultară cu o vădită teamă. 

Totuşi, siguranţa şi dârzenia maiorului, precum poate şi 
natura pericolului, le dădu curaj, pregătindu-le să suporte orice 
eventuale încercări. 

Imediat, fără a răspunde un cuvânt, descălecară de pe cai, cu 
ajutorul maiorului, coborând spre malurile râului, unde 
cercetaşul îi adunase pe ceilalţi, mai mult prin gesturi 
expresive decât prin cuvinte. 

— Şi ce facem cu dobitoacele acestea? zise vânătorul, care 


părea că îşi asumase conducerea grupului. Să le facem de 
petrecanie şi să le aruncăm în râu, ar însemna să pierdem prea 
mult timp; iar dacă le lăsăm aici, am da de veste mingaşilor că 
stăpânii lor nu sunt prea departe! 

— Să le aruncăm frâul de gât şi să le izgonim în pădure! 
sugeră Heyward. 

— Nu! Mai bine să-i facem pe bandiți să creadă că trebuie să 
fie la fel de iuți ca aceşti cai, dacă vor să pună mâna pe 
călăreţi. O să-i tragem pe sfoară. Sst! Chingach... Ce se aude 
acolo, în mărăciniş? 

— E mânzul! 

— Pe mânz va trebui însă să-l omorâm! spuse vânătorul, 
apucând coama animalului, care îi scăpă. Hei, Uncas - adăugă 
el - o săgeată! 

— Staţi! strigă în gura mare proprietarul animalului 
condamnat, fără să ţină seama că însoțitorii săi vorbeau în 
şoaptă. Cruţaţi-l pe copilul lui Miriam; e cel mai frumos vlăstar 
al unei mame credincioase; nu e în stare să facă niciun rău 
nimănui. 

— Când oamenii luptă ca să-şi păstreze viaţa pe care le-a dat- 
o Dumnezeu, nici zilele semenilor lor nu sunt mai preţioase; ce 
să mai vorbim de viaţa animalelor pădurii! spuse cercetaşul. 
Dacă mai spuneţi un singur cuvânt, vă las la bunul plac al 
maquaşilor. O săgeată, Uncas, şi trage cu sete! N-avem timp 
pentru a doua lovitură. 

Nici nu terminase cuvintele şi mânzul rănit se înălţă pe 
picioarele dinapoi, pentru a recădea îndată pe genunchii 
dinainte. Tocmai se străduia să se ridice, când Chingachgook, 
repede ca gândul, îi înfipse cuțitul în gât şi-l zvârli în râu, pe al 
cărui curent fu purtat la vale, gâfâind, cu ultimele puteri ale 
vieţii ce se scurgeau din el. 

Această faptă în aparenţă crudă, însă absolut necesară, îi 
făcu pe călătorii noştri să înţeleagă mai bine ca niciodată în ce 
primejdie se află; iar dârzenia calmă a acelora care erau 
principalii actori ai acestei scene îi înspăimântă şi mai mult. 
Cele două surori se strânseră tremurând una lângă cealaltă, şi 
Heyward - punând involuntar mâna pe unul din pistoalele ce şi 
le pusese la centură, când coborâse de pe cal - se aşeză între 
ele şi umbrele compacte care păreau că aruncă un văl de 
nepătruns până în străfundul pădurii. 


Totuşi, cei doi indieni nu pierdură niciun moment şi, luând 
caii de frâu, îi obligară să intre în albia râului. 

La o mică depărtare de țărm făcură un ocol şi curând putură 
să înainteze ascunşi de înălţimea malului - de-a lungul căruia 
apucară într-o direcţie opusă cursului apei. 

În acest timp, vânătorul trase o luntre din coajă de copac, 
ascunsă sub un tufăriş ale cărui ramuri lungi formau un fel de 
boltă deasupra apei, apoi făcu semn celor două surori să urce. 
Ele se supuseră fără ezitare, aruncând priviri pline de teamă în 
urma lor, spre pădurea care părea o barieră neagră, întinsă de- 
a lungul malurilor fluviului. 

Îndată ce Cora şi Alice se aşezară, vânătorul spuse maiorului 
să intre după el în râu şi fiecare să susţină din câte o parte 
barca fragilă, împingând-o împotriva curentului, în faţa 
privirilor uluite ale proprietarului mânzului ucis. Aşa înaintară 
câtva timp, într-o tăcere întreruptă doar de murmurul apei şi 
zgomotul surd ce-l făcea luntrea. Maiorul nu acţiona decât 
după semnele făcute de călăuza sa, care ba se apropia de țărm, 
ba se depărta, după cum voia să evite locurile unde apa era fie 
prea mică pentru ca luntrea să poată trece, fie prea adâncă, şi 
ar fi fost primejdie să fie luaţi de curent. Uneori se oprea, şi în 
mijlocul liniştii profunde - pe care apropierea cascadei o făcea 
mai solemnă - asculta cu atenţie dacă nu răzbătea vreun 
zgomot din pădurile adormite. Când se asigura că pretutindeni 
domneşte tăcerea şi că auzul fin nu-i semnala niciun indiciu de 
apropierea vreunui duşman, o pornea din nou încet, înaintând 
cu cea mai mare prudenţă. 

În sfârşit ajunseră la un loc unde privirile mereu la pândă ale 
maiorului descoperiră, la o mică depărtare, un grup de umbre 
negre pe o înălţime ce domina râul, învăluindu-l într-un 
întuneric adânc. Neştiind dacă trebuie să mai înainteze, el 
arătă, cu degetul, tovarăşului său stâncile care îl nelinişteau. 

— Da, da - spuse vânătorul calm - indienii, cu instinctul lor 
de prevedere, au ascuns aici caii. Apa nu lasă nicio urmă de 
trecere, şi bezna unei asemenea gropi ar orbi şi o bufniţă. 

Curând ajunseră la acel loc şi grupul se reuni, vânătorul 
sfătuindu-se iarăşi cu cei doi mohicani. În acest timp, acei a 
căror soartă era legată de buna-credinţă şi inteligenţa acestor 
locuitori ai pădurii avură răgazul să cerceteze în amănunt 
situaţia în care se aflau. 


Râul era gâtuit aici între stânci prăpăstioase, vârful uneia 
înaintând deasupra apei până aproape de locul unde se oprise 
luntrea. Toate aceste stânci erau împădurite cu arbori mari, de 
parcă fluviul curgea sub o boltă sau într-un ponor strâmt şi 
adânc. Întregul spaţiu dintre aceste stânci acoperite de copaci 
al căror vârf de-abia se contura pe azurul bolţii cereşti, era 
învăluit în beznă; în urma lor nu se putea vedea nimic, din 
pricină că râul făcea o cotitură, nezărindu-se decât linia neagră 
a apei. Însă în faţă, la o mică depărtare, părea că apa cădea din 
cer în fundul unor peşteri adânci, cu un zgomot care se auzea 
până departe în pădure. Era un loc parcă anume făcut pentru 
contemplare şi tihnă, iar cele două surori, admirând 
frumuseţea acestui peisaj - plăcut şi romantic în acelaşi timp - 
respirară uşurate. Un freamăt ce se produse în mijlocul 
călăuzelor le făcu să se trezească din contemplarea farmecului 
sălbatic cu care noaptea izbutise să învăluiască locurile acelea 
primejdioase. 

Caii fuseseră legaţi de tulpina unor tufişuri ce crescuseră din 
crăpăturile stâncilor şi urmau să stea toată noaptea acolo, cu 
picioarele în apă. Vânătorul îi urcă pe Heyward, pe cele două 
însoţitoare ale sale şi pe profesorul de muzică la un capăt al 
luntrei, iar el se duse la celălalt, la fel de dârz ca şi cum ar fi 
fost la postul de comandă al unui vas de linie. Cei doi indieni se 
întoarseră cu băgare de seamă la locul părăsit, şi vânătorul 
propti o prăjină lungă într-un vârf de stâncă pentru a împinge 
barca până în mijlocul râului. Timp de câteva minute, lupta 
între curentul năvalnic şi fragila luntre, care căuta să înainteze, 
păru să aibă şanse îndoielnice. Călătorii primiseră ordinul să 
nu-şi schimbe locul şi să nu facă nicio mişcare, şi de-abia 
îndrăzneau să respire, de teamă să nu răstoarne barca, privind 
în acelaşi timp cu spaimă şuvoiul ameninţător. De douăzeci de 
ori crezură că o să fie înghiţiţi de ape, însă dibăcia 
experimentatului cârmaci, printr-un ultim şi desperat efort, 
triumfă. Când Alice îşi acoperi ochii înspăimântată, convinsă că 
or să fie zvârliţi în torentul ce spumega la poalele cascadei, 
barca se opri în apropierea unei platforme de stâncă, ce se 
ridica numai foarte puţin deasupra apei. 

— Unde suntem şi ce ne mai rămâne de făcut? întrebă 
Heyward, văzând că eforturile vânătorului încetează. 

— Sunteţi la poalele Glennului - îi răspunse vânătorul 


vorbind tare, fără teamă că vocea sa s-ar putea distinge în 
vacarmul stârnit de cascadă. lar acum rămâne să debarcăm cu 
băgare de seamă, ca să nu răsturnăm luntrea, pentru că vom 
cobori pe acelaşi drum, mai repede decât am urcat. E greu de 
urcat râul când apele au crescut, mai ales că cinci persoane e o 
povară mult prea grea pentru o barcă uşoară, făcută doar din 
scoarță de copac. Haide, porniţi-o-n sus pe stâncă, iar eu mă 
voi duce să-i aduc pe mohicani şi nişte carne de cerb, căci mai 
bine îţi laşi scalpul pradă cuţitului mingaşilor, decât să posteşti 
în mijlocul belşugului. 

Pasagerii săi nu întârziară să-i execute instrucţiunile. Nici nu 
terminaseră bine de debarcat, că lotca se depărtă cu iuţeala 
unei săgeți. Doar o clipă mai zăriră statura înaltă a vânătorului 
- care părea că lunecă pe valuri - apoi dispăru în beznă. 

După plecarea călăuzei lor, călătorii nu ştiau ce trebuie să 
facă, nici măcar n-aveau curajul să înainteze pe stâncă în 
întunericul ce-i înconjura, de teamă să nu calce greşit şi să se 
prăbuşească în vreunul din adâncile hăuri ce se aflau în jurul 
lor, în fundul cărora se auzea apa clocotind. Nu aşteptară însă 
prea mult, fiindcă, ajutat de cei doi mobhicani, vânătorul şi 
barca apărură curând şi se apropiară de platformă, într-un timp 
mult mai scurt decât calculase maiorul că-i trebuie cercetaşului 
să-şi ajungă din urmă tovarăşii. 

— Iată-ne acum la adăpost, cu o garnizoană-n regulă şi bine 
aprovizionaţi! exclamă cu bucurie Heyward. De-aici putem să 
desfidem pe Montcalm şi pe toţi aliaţii lui. Spune-mi, curajosul 
meu străjer, vezi cumva pe țărm pe vreunul din acei pe care îi 
numeşti irochezi? 

— Îi numesc irochezi pentru că eu consider duşman pe orice 
băştinaş ce vorbeşte o limbă străină, deşi pretinde că serveşte 
pe rege. Dacă Webb vrea să găsească indieni cinstiţi şi de 
bună-credinţă, să aducă triburile delawarilor, iar pe lacomii săi 
mohawki, pe perfizii săi oneizi şi pe toate cele şase populaţii de 
ticăloşi să-i alunge la francezi, unde le stă mai bine acestor 
tâlhari. 

— Asta ar însemna să înlocuim pe aceşti aliaţi războinici cu 
nişte prieteni nefolositori, căci am auzit că delawarii au 
îngropat tomahawkul şi au consimţit să poarte numele de 
muieri. 

— Da, spre ruşinea veşnică a olandezilor şi a irochezilor, care 


s-au folosit ele unealta diavolului pentru a-i hotări să încheie un 
asemenea tratat. Însă eu îi cunosc de douăzeci de ani şi îl voi 
numi mincinos pe oricine va afirma că sângele care curge în 
vinele unui delawar este al unui laş. Aţi alungat triburile lor de 
pe malul mării şi mai vreţi să credeţi şi ce spun duşmanii lor, ca 
să vă amăgiţi conştiinţa şi să dormiţi liniştiţi. Nu, nu! Orice 
indian care vorbeşte o limbă străină este pentru mine un 
irochez, fie că tribul lui îşi are castelele”! în York sau în 
Canada. 

Maiorul, observând că ataşamentul de nezdruncinat al 
vânătorului pentru cauza prietenilor săi delawari sau mohicani 
- căci erau două ramuri ale aceluiaşi trib - părea să 
prelungească o discuţie inutilă, schimbă subiectul conversaţiei. 

— Cu sau fără tratatul acela - spuse el - sunt convins că cei 
doi tovarăşi ai dumitale sunt luptători pe cât de curajoşi, pe 
atât de prevăzători. Au văzut sau au auzit pe vreunul din 
duşmanii noştri? 

— Indianul este un om care se face mai întâi simţit şi apoi 
văzut - răspunse vânătorul, urcându-se pe stâncă şi aruncând 
nepăsător la pământ cerbul pe care-l cărase pe umeri. Când mă 
găsesc în apropierea mingaşilor am încredere în orice alte 
semne decât în văz. 

— Ţi-a spus auzul că au descoperit retragerea noastră? 

— Nu mi-ar face plăcere să fi aflat, deşi suntem într-un loc 
unde ne-am putea apăra straşnic. N-aş putea însă să afirm că n- 
am văzut adineauri caii noştri tremurând, ca şi când ar fi simţit 
lupul, iar lupul este un animal care adulmecă urmele indienilor, 
în speranţa că s-ar putea înfrupta din resturile vreunui cerb 
ucis de sălbatici. 

— II uiţi pe cel ce se află la picioarele noastre şi al cărui 
miros putea ae asemenea să atragă lupii? Să ne gândim şi la 
mânzul omorât. Dar ce zgomot se aude? 

— Sărmană Miriam! exclamă îndurerat maestrul de cânt. 
Mânzul tău a fost hărăzit să fie pradă fiarelor sălbatice! Apoi, 
acoperind cu vocea sa tumultul apei, intonă următoarele 
verseturi: „El lovi pe primii născuţi din Eghipet, pe primii 


2121-Principalele sate ale indienilor sunt încă denumite castele 
(castles) de albii din statul New York. Oneida-Castle nu este 
decât un cătun pe jumătate ruinat; totuşi şi-a mai păstrat 
numele. (n.a.). 


născuţi ai omului şi ai animalelor. O, Eghipet, ce minuni au 
strălucit în mijlocul tău, asupra faraonului şi slujitorilor săi!” 

— Moartea mânzului îi frânge inima - zise vânătorul - dar e 
un semn bun când vezi un bărbat că-i atât de legat de 
animalele sale. Dar, pentru că e fatalist, o să-şi spună că ce s-a 
întâmplat a fost scris să se-ntâmple şi-o să se consoleze, 
recunoscând că e drept să ucizi un animal cu patru picioare, 
pentru a salva viaţa unor fiinţe omeneşti. Unde mai pui că ceea 
ce spuneaţi adineauri de lupi se poate adeveri, un motiv în plus 
ca să tăiem cerbul ăsta şi să aruncăm resturile în râu; 
altminteri ne pomenim aici cu o haită-ntreagă de lupi, pe 
stânci, urlând ca şi cum ne-ar face vinovaţi pentru fiecare 
îmbucătură pe care o s-o mâncăm. De altfel, deşi limba 
delawarilor este ca o carte de nedescifrat pentru irochezi, 
ticăloşii aceia vicleni au destul instinct ca să priceapă de ce 
urlă un lup în puterea nopţii. 

În timp ce făcea aceste observaţii, vânătorul adunase cele 
câteva scule de care avea nevoie şi, terminând ce avea de spus, 
îi părăsi pe călători, însoţit de cei doi mohicani, care păreau că- 
i înţeleg toate gândurile fără să fie nevoie să le dea explicaţii. 
Tustrei dispărură pe rând, parcă înghiţiţi de stânca neagră ce 
se înălța la câţiva stânjeni de la marginea apei. 


CAPITOLUL VI 


Din cântecele care odinioară 
Erau atât de dragi Sionului, 

Pe cele mai frumoase le cântară, 
Ca să le-nchine Domnului. 


BURNS 


Heyward şi cele două femei notară această dispariţie 
misterioasă cu o vădită îngrijorare, căci, deşi atitudinea albului 


nu le dăduse până acum niciun prilej de bănuială, 
îmbrăcămintea lui grosolană, tonul său dârz şi îndrăzneţ, 
înverşunarea cu care putea să-şi urască vrăjmaşii, faptul că nu 
cunoşteau firea celor doi indieni atât de tăcuţi erau destule 
motive pentru a isca neîncrederea în sufletele-n care trădarea 
călăuzei indiene stârnise nu de mult atâta nelinişte. 

Singur maestrul de muzică părea nepăsător la tot ce se 
întâmpla. Se aşezase pe vârful unei stânci şi părea cufundat în 
gânduri nu prea plăcute, judecând după suspinele pe care le 
scotea la fiecare minut. Curând se auzi un zgomot surd - ca şi 
cum cineva ar fi vorbit în fundul pământului - şi imediat o 
lumină izbi ochii călătorilor, dezvăluindu-le tainele acestei 
ascunzători. 

La capătul unei peşteri săpate adânc în stâncă - a cărei 
lungime părea mult mai mare în perspectivă şi din pricina 
luminii care strălucea - stătea vânătorul, ţinând în mână o torţă 
dintr-o ramură groasă de pin. Razele vii, căzând în plin pe 
chipul său bronzat şi veşmintele-i neobişnuite, îi dădeau o 
înfăţişare de romantism sălbatic, prin costumul său ciudat, prin 
musculatura-i care părea de fier şi amestecul bizar de 
perspicacitate, de vigilenţă şi simplitate, pe care trăsăturile 
feţei îl exprimau de la prima vedere. 

La câţiva paşi înaintea lui se afla Uncas, care putea de 
asemenea fi văzut foarte bine. Călătorii priviră cu îngrijorare 
statura dreaptă şi suplă a tânărului mohican, ale cărui atitudini 
şi mişcări aveau o graţie naturală. Purta un costum verde de 
vânătoare, la fel cu acel al omului alb, însă ceea ce atrăgea 
atenţia erau ochii negri strălucitori, mândri şi dârji, teribili şi 
calmi totodată. Chipul, cu trăsături regulate, avea culoarea 
caracteristică rasei sale, în toată puritatea ei; avea o frunte 
înaltă, frumos boltită, şi un cap trufaş pe care n-avea decât un 
smoc de păr. 

Pentru prima dată Duncan Heyward şi însoţitoareie sale 
aveau răgazul să contemple trăsăturile regulate ale unuia din 
cei doi indieni pe care îi întâlniseră într-o împrejurare atât de 
deosebită; ei se simţiră mult mai liniştiţi văzând expresia 
mândră şi hotărâtă - deşi sălbatică - a chipului tânărului 
mohican. Se convinseră astfel că aveau în faţa ochilor un om 
foarte simplu, dar în niciun caz un mişel dispus să-i trădeze. 
Naiva Alice îl privea cu aceeaşi admiraţie pe care ar fi acordat- 


o unei statui greceşti, peste care o minune ar fi suflat duhul 
vieţii; cât despre Heyward, deşi obişnuit să vadă adesea 
corpurile perfecte ale indienilor, îşi exprimă deschis admiraţia 
faţă de un specimen atât de perfect proporţionat. 

— Cred - îi şopti Alice - că am să dorm liniştită sub paza unui 
străjer atât de voinic şi de curajos. Fireşte, Duncan, scenele 
îngrozitoare de tortură, despre care am auzit atât vorbindu-se 
şi am citit în cărţi, nu se pot petrece în prezenţa unor 
asemenea fiinţe. 

— Acestea sunt calităţi naturale ce se pot întâlni într-adevăr 
la acest popor straniu - răspunse maiorul - şi sunt de acord cu 
dumneata, Alice; o frunte şi nişte ochi ca aceştia sunt mai 
curând făcuţi să intimideze decât să înşele. Totuşi, să nu ne 
amăgim pe noi înşine, pretinzând de la acest popor alte virtuţi 
decât acelea ce sunt proprii sălbaticilor. Exemple strălucite de 
calităţi neobişnuite sunt destul de rare la creştini, şi cu atât 
mai mult la indieni. Să sperăm totuşi, pentru onoarea naturii 
umane, că asemenea însuşiri se pot găsi şi printre indieni şi că 
acest tânăr mohican nu ne va înşela aşteptările, fiind pentru noi 
ceea ce ne arată toată înfăţişarea lui: un prieten curajos şi 
credincios. 

— Aţi vorbit cum trebuie, maior Heyward! zise Cora. 
Privindu-l pe acest copil al naturii, cine s-ar putea gândi la 
culoarea pielii sale? 

O tăcere de câteva momente - în care el păru oarecum 
încurcat - urmă acestei observaţii. O întrerupse vocea 
vânătorului, care strigă călătorilor să intre în peşteră. 

— Focul începe să lumineze prea tare şi ar putea să-i aducă 
pe mingaşi pe urmele noastre - le spuse după ce intrară. 
Uncas, întinde pătura la intrare, să nu vadă ticăloşii lumina! N- 
o să avem o cină aşa cum s-ar cuveni unui maior din regimentul 
Royal Americans, însă am văzut detaşamente din acest corp, 
care erau foarte mulţumite să mănânce vânat crud, chiar şi 
fără condimente”. Chipurile aici avem sare din belşug, după 


%22-În text: relish. În vorbirea obişnuită, condimentul unei 
mâncări se numeşte la americani relish şi se pare că ei acordă 
mai multă importanţă condimentului decât mâncării. Aceşti 
termeni provinciali sunt puşi adesea în gura actorilor, potrivit 
condiţiei lor sociale. Cei mai mulţi din aceşti termeni au o 
întrebuințare locală şi alţii sunt cu totul specifici categorici de 


cum vedeţi, şi iată şi focul datorită căruia o să facem o friptură 
straşnică. Uite şi nişte ramuri de saxafrax pe care doamnele se 
pot aşeza. Nu sunt chiar atât de confortabile ca fotoliile lor de 
acaju, nu-s împodobite cu perne de puf, dar au în schimb un 
miros mai plăcut”. Haide, prietene, nu te mai gândi la bietul 
mânz! Era o fiinţă nevinovată, care încă nu suferise. Moartea l- 
a scutit de povara şeii şi de oboseala picioarelor. 

Uncas făcu ceea ce i se ordonase, şi când Ochi-de-Şoim tăcu, 
nu se mai auzi decât zgomotul cascadei, ca un tunet îndepărtat. 

— Suntem în siguranţă în această peşteră? întrebă Heyward. 
Nu-i pericol să fim surprinşi? Am fi la cheremul unui singur om 
înarmat, care s-ar posta la intrare! 

O apariţie spectrală înaintă prin spatele vânătorului şi, luând 
din vatră o torţă aprinsă, o ridică în aer, pentru a lumina fundul 
acestui bârlog. Alice scoase un strigăt înăbuşit de spaimă, şi 
chiar Cora se ridică grăbită. Insă Heyward le linişti, spunându- 
le că acel pe care-l vedeau era prietenul lor Chingachgook, 
indianul, care, ridicând o altă pătură, le arătă că peştera avea o 
a doua ieşire, apoi, plecând cu torţa, străbătu ceea ce s-ar 
putea numi o fisură largă în stâncă - în unghi drept cu grota în 
care se aflau - însă sub cerul liber, şi ajunse la o altă peşteră, 
aproape la fel cu prima. 

— Nu prind ei vulpi bătrâne ca Chingachgook şi ca mine într- 
o vizuină cu o singură intrare! glăsui vânătorul, râzând. Puteţi 
să vedeţi acum dacă locul este bun. Roca e calcaroasă şi toată 
lumea ştie că nu-i dură şi zgrunţuroasă, aşa că la nevoie nu-i o 
pernă prea rea, când tufele şi lemnul de brad sunt rare. 
Altădată, cascada cădea la câţiva paşi de locul unde ne aflăm şi 
forma o pânză de apă la fel de frumoasă şi regulată ca şi 
Hudsonul. Însă timpul este un mare distrugător al lucrurilor 
măreţe! Aceste tinere doamne n-au avut încă prilejul să 
observe asta: aspectul locului s-a deteriorat. Stâncile sunt pline 


oameni căreia îi aparţine personajul principal. În cazul de faţă, 
vânătorul se serveşte de acest cuvânt făcând aluzie la sare cu 
care, din fericire, erau aprovizionaţi. (n.a.). 

2323-Un joc de cuvinte, care e foarte dificil de tradus. Acaju se 
zice în engleză mahagony. Ochi-de-Şoim îl pronunţă: myhog- 
Guineea, ceea ce înseamnă: porcul meu de Guineea, şi ei 
adaugă că saxafraxul are un miros cu mult mai plăcut şi decât 
cel al porcului de Guineea şi al tuturor porcilor din lume. (n.t.). 


de crăpături şi piatra este pe alocuri mai poroasă, astfel că apa 
a pătruns prin ele, a format găuri, s-a retras, şi-a croit un nou 
drum la sute de picioare, formând până la urmă cascade care 
nu mai au nicio formă. 

— Şi în ce parte a stâncilor ne aflăm? întrebă maiorul. 

— Ne aflăm aproape de locul unde Providența a făcut apelor 
întâiul lor făgaş, însă unde, după cât se pare, au fost prea 
rebele ca să mai rămână. Când au găsit o rocă mai puţin tare 
de o parte şi de alta, au străpuns-o săpând aceste două peşteri 
în care ne-am ascuns. 

— Suntem deci pe o insulă? 

— Da, cu o cascadă de fiecare parte, cu râul şi în faţă şi în 
spate. La lumina zilei o să vă conduc pe vârful stâncii, ca să 
vedeţi meandrele apei, care curge după toane. Ba sare, ba se 
prăvale, ba se strecoară, ba se avântă; într-un loc este albă ca 
zăpada, în altul verde ca iarba; într-o parte formează torenţi 
năvalnici de parc-ar vrea să crape pământul, în alta murmură 
ca un pârâiaş şi are chef să formeze vârtejuri, săpând în rocă. 
Aşa, ca-ntr-o argilă. Tot cursul râului pare zăpăcit, întâi curge 
liniştit, ca şi cum ar vrea să respecte vechea matcă; însă de aici 
apele se despart şi curenţi puternici se formează de-a lungul 
malurilor; apele par că o iau înapoi, ca şi cum le-ar părea rău 
că părăsesc sălbăticia pădurii, pentru a se amesteca cu apa 
sărată. Da, doamnă, acest voal la fel de fin ca o pânză de 
păianjen, pe care îl purtaţi în jurul gâtului, nu este decât o 
grosolană plasă de prins peşte, pe lângă desenele delicate pe 
care râul le-a sculptat în unele locuri pe nisip, ca şi cum, 
scăpând de robie, a vrut să încerce tot felul de meşteşuguri. Şi 
totuşi, la ce a ajuns? După ce şi-a făcut toanele ca un copil 
încăpățânat, mâna care l-a croit îl forţează să se reunească, şi 
râul, întregit, porneşte liniştit şi se pierde în mare, unde i-a fost 
sortit să se verse de la începutul veacurilor. 

Călătorii ascultaseră cu plăcere descrierea Glennului?t făcută 


2424-Cascadele Glennului sunt spre Hudson, la aproximativ 40 
sau 50 de mile deasupra liniei mareelor, adică din locul unde 
râul devine navigabil. Descrierea cataractei făcută de 
cercetaşul nostru este pitorească şi destul de corectă, deşi 
folosirea apei pentru uzul vieţii moderne a schimbat de atunci 
frumuseţea acestor aşezări. Insula stâncoasă şi cele două 
peşteri sunt binecunoscute călătorilor; acum, prima susţine 


cu atâta claritate de vânător - în primul rând fiindcă îi 
convinsese că acolo se aflau în deplină siguranţă - dar nu 
puteau să preţuiască aceste frumuseți sălbatice la fel cu Ochi- 
de-Şoim. De altfel, situaţia lor nu le permitea să contemple 
frumuseţile acelui loc; şi cum, vânătorul, în timp ce le vorbea, 
nu-şi întrerupsese îndeletnicirile de bucătar decât pentru a le 
indica cu o furculiţă ştirbă direcţia unor meandre ale fluviului, 
atenţia le era atrasă de perspectiva mai directă - deşi mai 
vulgară - a fripturii. 

Cina completată cu câteva delicatese luate de Heyward din 
desagii purtaţi de cai, atunci când îi părăsiseră, fu deosebit de 
apreciată de trupa obosită. Uncas luă asupră-şi să se 
îngrijească de tot ce aveau nevoie doamnele, făcându-le mici 
servicii, cu un amestec de graţie şi demnitate, lucru care-l 
amuză nespus pe Heyward, cu atât mai mult cu cât el ştia că 
aceasta constituie o abatere de la tradiţiile indienilor, care nu 
permiteau războinicilor să se umilească făcând vreo treabă 
casnică, mai ales pentru femeile lor. Totuşi, deoarece pentru ei 
îndatoririle ospitalităţii erau socotite sacre, această violare a 
obiceiurilor naţionale şi ignorarea demnităţii masculine nu 
stârniră niciun comentariu. 

Dacă însă în tovărăşia lor s-ar fi găsit cineva mai puţin ocupat - 
rezervându-şi rolul de observator - ar fi remarcat că tânărul nu 
era complet impartial în serviciile ce le făcea celor două surori. 
E drept că el oferea Alicei cu politeţea cuvenită vasul plin cu 
apă limpede şi talerul de lemn, frumos cioplit, cu o bucată de 
vânat fript; însă când făcea acelaşi lucru pentru sora ei, ochii-i 
negri se aţinteau asupra chipului Corei cu o expresie de 
blândeţe ce n-avea nimic din stăpânirea de sine cu care 
străluceau de obicei. O dată sau de două ori, fiind obligat să le 
vorbească spre a le atrage atenţia în timp ce le servea, el se 
exprimă într-o engleză niţel stâlcită, dar destul de inteligibilă, 
cu un accent indian pe care vocea sa guturală şi caldă îl făcu 


pilonul unui pod care a fost construit peste râu, chiar deasupra 
cascadei. Pentru a explica preferința lui Ochi-de-Şoim trebuie 
să ne amintim că oamenii îndrăgesc lucrurile de care se bucură 
cel mai puţin. Astfel, într-o ţară nouă, pădurile şi celelalte 
frumuseți naturale - care în lumea veche erau păstrate ca ochii 
din cap - acum sunt pur şi simplu distruse, pentru a fi 
„ameliorate”, după cum se obişnuieşte a se spune. (n.a.). 


atât de plăcut”, încât cele două surori îl priveau cu mirare şi 
admiraţie. Cu prilejul celor câteva cuvinte schimbate între ei se 
stabiliră, după toate aparențele, relaţii destul de prieteneşti. 

Totuşi, chipul lui Chingachgook rămase grav şi netulburat. 
Se aşezase în locul cel mai luminat de văpăile focului, aşa că 
oaspeţii - care-l priveau adeseori cu nelinişte - puteau să-i 
distingă bine trăsăturile vii ale feţei, sub podoaba zugrăvelii lui 
războinice. Ei găseau că asemănarea tatălui cu fiul este 
izbitoare, fireşte ţinând seama de diferenţa de vârstă şi de 
urmele ce le lăsase pe înfăţişarea fiecăruia oboseala şi munca. 
Cruzimii obişnuite a expresiei îi făcuse loc acea linişte 
nepăsătoare care pune stăpânire pe un războinic indian, când 
n-are prilejul să-şi arate virtuțile. Totuşi era uşor de observat - 
după înfăţişarea ce o lua uneori chipul său - că nu trebuie să fie 
întărâtat prea mult, pentru ca tatuajele viu colorate de pe 
obraji - făcute pentru a-şi intimida vrăjmaşii - să-şi afle 
justificarea. 

În partea cealaltă a focului, privirile vânătorului erau mereu 
la pândă; el mânca şi bea cu o poftă netulburată de teama 
primejdiei, însă vigilenţa sa era trează. De douăzeci de ori 
vasul sau halca de vânat rămaseră suspendate aproape de 
buze, în timp ce-şi înclina capul pentru a asculta dacă nu se 
amestecă vreun sunet suspect în zgomotul asurzitor al 
cascadei, ceea ce, de altminteri, călătorilor noştri le reamintea 
mereu în ce situaţie periculoasă se află, făcându-i să uite 
ciudăţenia insulei unde trebuiseră să caute adăpost. Insă cum 
aceste dese pauze nu erau urmate de nicio observaţie, 
neliniştea pe care le-o cauza se risipea repede. 

— Haide, prietene, gustă berea mea din pin de Canada! zise 
vânătorul către sfârşitul mesei, scoțând dintr-un frunziş un mic 
butoiaş şi întinzându-l cântăreţului care, aşezat lângă el, se 
înfrupta din plin din friptură. O să te facă să uiţi pe nenorocitul 
acela de mânz şi o să vezi viaţa mai în roz. Beau pentru 
prietenia noastră şi nădăjduiesc că o stârpitură de cal n-o să 
semene discordia între noi. Cum te numeşti? 

— Gamut, David Gamut - răspunse maestrul de cânt, după 
ce-şi şterse gura cu dosul palmei, pregătindu-se să-și înece 
necazurile în băutura aromată ce i se oferea. 


%525-Sensul cuvintelor indiene se determină, mai ales, după 
tonul pronunțării lor. (n.a.). 


— Frumos nume, moştenit desigur de la nişte părinţi cinstiţi! 
replică vânătorul. Îmi place, deşi numele albilor, în această 
privinţă, sunt departe de a preţui cât ale sălbaticilor. Cel mai 
mare laş pe care l-am cunoscut se numea Lyon, iar soţia sa, 
Patience”, avea o fire atât de cicălitoare, că v-ar fi făcut s-o 
luaţi la sănătoasa, mai avan ca un cerb fugărit de o haită de 
câini. La indieni, dimpotrivă, un nume este o problemă de 
conştiinţă şi arată cum e cel care-l poartă. Bunăocară, 
Chingachgook înseamnă „Şarpele-cel-Mare”, nu pentru ca ar fi 
în realitate un şarpe mare sau mic, însă i s-a dat acest nume 
deoarece cunoaşte toate ascunzişurile inimii omeneşti şi ştie, 
cu prudenţă, să tacă, lovindu-şi vrăjmaşii când se aşteaptă ei 
mai puţin. Şi care este meseria dumitale? 

— Umil maestru în arta psalmodiei. 

— Poftim? 

— Îi învăţ să cânte pe tinerii recruți din Connecticut! 

— Ai putea sa ai altă meserie. Căţelandrii aceia urlă cam 
prea mult prin pădure, tocmai unde ar trebui să-şi ţină 
răsuflarea, ca vulpea-n vizuină. Ştii să tragi cu puşca? 

— Mulţumesc cerului, n-am avut niciodată prilejul să utilizez 
instrumente ucigătoare! 

— Poate ştii să mânuieşti compasul, să trasezi pe hârtie 
cursul apelor şi linia munţilor neumblaţi, pentru ca cei ce vă 
urmează să-i poată recunoaşte, privindu-le planul? 

— Nu mă ocup cu asemenea lucruri! 

— Păi, cu asemenea picioare, chiar un drum lung ar trebui să 
ţi se pară scurt! Bănuiesc că uneori eşti însărcinat să duci 
ordinele urgente ale generalului. 

— Nu! Nu-mi urmez decât înalta mea vocaţie, dând lecţii de 
muzică sacră! 

— Ciudată vocaţie! spuse Ochi-de-Şoim, stăpânindu-şi râsul. 
Să-ţi petreci viaţa ca papagalul, imitând toate tonurile înalte 
sau joase, care pot să iasă din gâtlejul omului! Bine, prietene, 
îmi închipui c-ai fost hărăzit cu talentul ăsta. Regret doar că n- 
ai unul mai util: de pildă, să fii bun ochitor! Dar, haide, arată-ne 
ce ştii să faci în meseria dumitale! Va fi un mod prietenesc de a 
ne spune noapte bună. Mai ales că e timpul ca aceste doamne 
să recapete forţe pentru călătoria de mâine, căci va trebui să 
plecăm în zorii zilei, mai înainte ca maguaşii să înceapă să se 


2526-Respectiv: Leul şi Îngăduinţa. (n.a.). 


agite. 

— Primesc cu mare plăcere - zise David, aşezându-şi pe nas 
nite ochelari cu ramă de fier şi scoțând din buzunar micul şi 
nepreţuitul său volum, pe care i-l întinse Alicei. Ce poate fi mai 
potrivit şi mai mângâietor decât să mulţumim astă-seară 
cerului, după o zi în care ne-au pândit atâtea pericole? Nu mă 
acompaniaţi? 

Alice surâse afirmativ, însă privindu-l pe Heyward roşi şi 
şovăi. 

— De ce nu? şopti maiorul. Fireşte, ceea ce vă propune acela 
ce poartă numele regelui-profet merită toată atenţia într-un 
asemenea moment! 

Incurajată de aceste cuvinte, Alice se hotărî să facă ce-i 
cerea David şi ceea ce în acelaşi timp o îndemna pietatea, 
dragostea ei pentru muzică şi propria-i înclinaţie. Deschiseră, 
cartea la un imn care era destul de potrivit cu situaţia în care 
se găseau călătorii. Poetul traducător, mărginindu-se să imite 
pe monarhul inspirat al lui Israel, redase cu fidelitate poezia 
strălucită a regescului psalmist. Cora afirmă că va cânta cu 
sora ei, aşa că începură psalmul după ce David, potrivit 
obiceiului său, dădu tonul cu diapazonul. 

Melodia era gravă şi solemnă. Când se înălța până la 
registrul vocilor armonioase ale celor două surori, când cobora 
atât de jos, încât zgomotul cascadei părea un acompaniament 
firesc. David se vădi un dirijor priceput, conducând potrivit 
locului unde se cânta; şi niciodată sunete mai pure n-au 
răsunat în văgăunile acestei peşteri. Indienii stăteau nemişcaţi, 
cu privirile aţintite în gol, şi ascultau cu o atenţie care parcă-i 
transformase în statui de piatră. Vânătorul, care la început îşi 
rezemase bărbia în mână cu un aer total nepăsător, începu să 
asculte cu luare-aminte. Pe măsură ce strofele se succedau, 
chipul i se însenină. Gândul îl purta către vremea copilăriei, 
când mai auzise asemenea psalmi în bisericile din colonii, 
cântate însă de voci mai puţin suave. Înainte de sfârşitul 
psalmului, ochii i se umeziră şi, dintr-un izvor care părea secat 
de mult timp, lacrimi mari prinseră să i se prelingă pe obrajii 
deprinşi doar cu ploile furtunilor. 

Cântăreţii tocmai intonau o melodie gravă, foarte tristă, pe 
care urechea o asculta cu atâta plăcere, când deodată un 
strigăt ce n-avea nimic omenesc, nici pământesc, străpunse 


văzduhul şi pătrunse nu numai în peşteră, ci şi în străfundul 
inimii celor prezenţi. Urmă o tăcere adâncă, de parcă acest 
zgomot  înfiorător şi extraordinar ar fi suspendat căderea 
apelor. 

— Ce-i asta? murmură Alice, după câteva clipe de cumplită 
nelinişte. 

— Ce-i asta? repetă Heyward, cu voce tare. 

Nici vânătorul şi nici indienii nu-i răspunseră. Ei ascultau ca 
şi cum s-ar fi aşteptat să-l audă repetându-se; chipurile lor 
exprimau mirarea de care erau cuprinşi. In sfârşit, vorbiră ceva 
în limba delawară, şi Uncas ieşi cu precauţie din peşteră, prin 
intrarea opusă aceleia prin care călătorii intraseră. După 
plecarea lui, vânătorul răspunse în engleză la întrebarea ce i se 
pusese. 

— Ce-o fi sau ce n-o fi - zise - nimeni n-ar putea să ştie, deşi 
Chingachgook şi cu mine străbatem pădurile astea de mai bine 
de treizeci de ani. Credeam că nu există țipăt de indian sau de 
animal sălbatic, pe care urechile mele să nu-l fi auzit. Acum văd 
cât am fost de încrezut şi de neştiutor. 

— Nu-i oare strigătul de război al sălbaticilor, când vor să-şi 
înspăimânte duşmanii? întrebă Cora, aranjându-şi voalul, cu o 
linişte pe care sora sa nu o împărtăşea. 

— Nu, nu! răspunse vânătorul. Era un țipăt înfiorător, care 
aproape că avea ceva supranatural. Dacă auzi măcar o dată un 
strigăt de război, nu te poţi înşela niciodată. Ei bine?! zise, 
văzând că intră tânărul şef indian, şi căruia i se adresă în limba 
sa de baştină. Ce-ai văzut? Se vede lumina prin pături? 

Răspunsul a fost scurt - în aceeaşi limbă - şi păru categoric. 

— Nu se vede nimic de afară - zise Ochi-de-Şoim, dând 
nemulţumit din cap. Lumina de aici nu poate să se vadă de 
afară. Dumneavoastră, care aveţi nevoie de somn, treceţi în 
cealaltă peşteră şi încercaţi să dormiţi, căci trebuie să ne 
sculăm înainte de răsăritul soarelui, ca să încercăm să ajungem 
la fortul Edward în timp ce mingaşii încă mai dorm. 

Cora dădu exemplu surorii sale, cu o siguranţă care a făcu pe 
timida Alice s-o urmeze. Totuşi, înainte de a pleca, îl rugă în 
şoaptă pe maior să le urmeze. Uncas ridică pătura, pentru a le 
face loc să treacă, şi cum surorile se întoarseră spre a-i 
mulţumi, ele văzură pe vânător înaintea focului care se stingea, 
cu fruntea sprijinită în mâini, ceea ce dovedea că era frământat 


de proveniența zgomotului aceluia inexplicabil care le 
întrerupsese atât de neaşteptat rugăciunea de seară. 

Heyward luă o creangă de brad aprinsă şi trecu în cealaltă 
peşteră, unde aşeză mica torţă astfel ca să mai poată lumina. 
Pentru prima dată de când părăsiseră întăriturile fortului 
Edward, el se afla singur cu cele două însoţitoare. 

— Nu ne părăsi, Duncan! îl rugă Alice pe maior. Este 
imposibil să ne mai gândim să dormim într-un loc ca acesta, 
când strigătul acela îngrozitor ne mai răsună în urechi. 

— Să cercetăm mai întâi - răspunse Heyward - dacă sunteţi 
în siguranţă în această fortăreață, şi apoi să vorbim de 
celelalte. 

El înaintă până în fundul peşterii şi găsi acolo o ieşire 
asemănătoare celei dintâi, de asemenea ascunsă cu pături, pe 
care le ridică şi respiră aerul curat şi proaspăt dinspre râu. Un 
braţ al apei curgea năvalnic chiar la picioarele lui, într-o matcă 
adâncă şi strâmtă, săpată în stâncă; apa parcă se întorcea 
înapoi, se frământa, clocotea, spumega şi se zvârlea apoi în 
prăpastia unei cascade. Acest zăgaz natural îi păru o barieră 
care avea să-i pună la adăpost de orice teamă. 

— Natura a durat în această parte o stavilă de netrecut - 
zise, arătându-le această prăpastie întunecată, înainte de a 
cobori pătura. Şi cum la cealaltă intrare ştiţi că sunteţi păzite 
de santinele curajoase şi credincioase, nu văd de ce nu aţi urma 
sfatul bunei noastre gazde. Sunt sigur că şi Cora e de părerea 
mea, şi somnul vă este necesar la amândouă. 

— Cora poate să recunoască înţelepciunea acestui sfat, fără 
să fie însă în stare să-l pună în practică - spuse sora mai mare, 
aşezându-se lângă Alice, pe o grămadă de ramuri şi frunze de 
saxafrax. Chiar dacă n-am fi auzit acest strigăt înfricoşător, 
sunt destule motive pentru care nu putem dormi. Întreabă-te şi 
dumneata, Heyward, cum am putea să uităm cât de neliniştit e 
tatăl nostru când se gândeşte că fiicele lui, pe care le aşteaptă 
de aseară, îşi petrec noaptea într-o pădure sălbatică, pândite 
de atâtea primejdii? 

— Tatăl vostru este ostaş, Cora. El ştie ce înseamnă pădurea. 

— Dar e tată, Duncan, şi natura nu-şi uită drepturile. 

— Câtă blândă îngăduinţă a arătat totdeauna faţă de 
dorinţele, de capriciile mele! exclamă Alice, ştergându-şi ochii. 
Am fost nechibzuite şi egoiste, surioară, când am pornit să-i 


facem această vizită. Nu trebuia să-i smulg consimţământul 
pentru această călătorie pripită, dar am vrut sa-i arăt că, oricât 
l-ar neglija ceilalţi, în aceste momente de grea încercare cel 
puţin copiii lui îi sunt devotați. 

— Când a aflat că aţi sosit la fortul Edward - zise maiorul - a 
căzut pradă unei cumplite lupte între teamă şi iubirea de tată; 
dar faptul că nu v-aţi văzut vreme atât de îndelungată a făcut 
ca să învingă curând dragostea paternă. „Curajul nobilei mele 
Cora o să vă conducă, a spus el, şi nu vreau să-i dezamăgesc 
speranţele. Fie ca măcar o parte din dârzenia ei să 
însufleţească pe acela ce are sarcina să apere onoarea 
suveranului nostru!” 

— De mine n-a zis nimic, Heyward? întrebă Alice, cu un fel 
de gelozie plină de afecţiune. Este imposibil s-o fi uitat pe 
„Mica lui Elsie”! 

— Fireşte că da! replică îndată tânărul ofiţer. A vorbit de 
dumneata în termenii cei mai afectuoşi şi a spus o mulţime de 
lucruri pe care nu mă încumet să le repet, dar pe care le simt 
cât sunt de adevărate! Odată chiar a spus... 

Duncan se opri, căci în timp ce privea stăruitor pe Alice - 
care se uita la el cu o afecţiune tandră, de teamă să nu piardă 
niciun cuvânt - acelaşi strigăt înfiorător se auzi a doua oară şi-i 
făcu să  amuţească. Urmară câteva minute de linişte 
mormântală şi toţi trei se priviră aşteptând cu nelinişte 
repetarea ţipătului. În sfârşit, pătura care ascundea prima 
intrare se ridică încet şi apăru vânătorul, pe al cărui chip 
începea să se citească neliniştea în faţa unui mister care părea 
să-i amenințe cu un pericol necunoscut, împotriva căruia chiar 
priceperea, curajul şi experiența sa păreau să fie 
neputincioase. 


CAPITOLUL VII 


...Ei nu dorm; îi văd aşezaţi pe stânca 
aceea înaltă, un pâlc înfricoşător... 


GRAY 


— A mai rămâne astfel, când asemenea zgomote se aud în 
pădure - zise Ochi-de-Şoim - ar însemna să nu ne pese de un 
avertisment dat spre binele nostru. Aceste tinere doamne mai 
pot încă sta aici, însă mobhicanii şi cu mine ne ducem să 
străjuim pe stâncă, şi cred că un anume maior din al şaizecilea 
regiment va binevoi să ne însoţească. 

— Ne pândeşte deci un pericol imediat? întrebă Cora. 

— Acel ce strigă aşa de ciudat, spre a ne fi de folos, ştie ce 
pericol ne paşte. Cât despre mine, cred că m-aş împotrivi 
voinţei cerului dac-aş sta înmormântat în peşteră, după ce mi 
se dau asemenea semnale. Până şi acel biet suflet ce-şi petrece 
viaţa cântând a fost zguduit de groaznicul urlet şi, precum 
spune, „e gata de bătălie”. Şi dac-ar fi vorba de-o bătălie, 
treacă-meargă, ne mai pricepem noi şi am scoate-o la capăt, 
însă, pe cât ştiu, atunci când strigăte de-astea străbat 
văzduhul, ele prevestesc un altfel de război. 

— Dacă temerile noastre, dragă prietene, se leagă de 
primejdiile vreunei calamităţi supranaturale - zise Cora dârză - 
nu-i un motiv prea serios să ne alarmăm. Sunteţi sigur că 
vrăjmaşii noştri n-au scornit vreun nou mijloc de a ne 
înspăimânta, pentru ca victoria lor să fie mai uşoară? 

— Doamnă - răspunse grav cercetaşul - am ascultat timp de 
treizeci de ani toate zgomotele ce se pot auzi în pădure; le-am 
ascultat cu toată luarea-aminte a celui a cărui viaţă depinde 
prea adesea de ascuţimea auzului. Nici răcnetul panterei, nici 
glasul  papagalului, nici orice  diavolească născocire a 
mingaşilor n-ar putea să mă păcălească. Am auzit pădurile 
gemând ca nişte oameni mâhniţi, am auzit tunetul bubuind în 
văzduh, am auzit freamătul vântului printre ramurile poleite şi 
trăsnetul spintecând cerul şi scuipând văpăi, şi niciodată nu m- 
am gândit să aud altceva decât ceea ce-i dat de cel ce ţine în 
mâna lui tot ce există. Insă nici mohicanii, nici eu, care sunt un 
alb „pursânge”, nu ne putem dumeri de strigătul pe care l-am 


auzit. Socotim, aşadar, că e un semnal dat spre binele nostru. 

— Extraordinar! exclamă Heyward, luându-şi pistoalele pe 
care le pusese într-un colţ al peşterii, când intrase. Fie că-i 
semn de pace sau de război, trebuie să-i acordăm toată atenţia. 
Arată-mi drumul, prietene! Te urmez! 

Când ieşiră din peşteră către locul de trecere ce separa cele 
două grote, aerul împrospătat de apele tumultuoase ale râului 
le dădu noi puteri. Vântul sufla la suprafaţa apei, părând c-o 
face să se zvârle mai cu putere în prăpastia în care se prăvălea 
cu un bubuit de tunet. Doar zgomotul acesta şi vuietul tulburau 
liniştea şi tăcerea nopţii. Luna se înălţase pe cer şi razele ei se 
oglindeau în apele râului, luminând vârfurile pinilor, dar stânca 
pe care erau căţăraţi rămăsese în umbră. În zadar fiecare din ei 
- profitând de această slabă lumină - privea cu luare-aminte la 
cele două maluri, pentru a descoperi vreun semn de viaţă ce le- 
ar fi putut explica urletele îngrozitoare pe care le auziseră; în 
lumina slabă şi înşelătoare nu vedeau decât arbori şi stânci. 

— Pretutindeni nu domneşte decât liniştea şi tăcerea unei 
nopţi încântătoare! şopti maiorul. Cora, cât de minunată ne-ar 
părea în alte împrejurări o asemenea privelişte! Dac-am fi în 
siguranţă, ceea ce-ţi provoacă poate acum teamă ar constitui o 
desfătare. 

— Ascultă! îl întrerupse Alice. 

Acest sfat era inutil. Acelaşi strigăt ţâşni pentru a treia oară. 
Părea că izbucneşte din străfundul apelor, din mijlocul fluviului 
şi se răspândeşte de acolo în pădurea din împrejurimi, repetat 
de toate ecourile stâncilor. 

— Dacă ştie careva ce creatură poate să urle aşa - zise Ochi- 
de-Şoim - îl rog să-mi spună, căci eu socotesc că nu-i de pe 
acest pământ! 

— Iată, eu am să te dezamăgesc! zise Duncan. Recunosc 
perfect acest urlet, fiindcă nu o dată l-am auzit pe câmpul de 
bătaie, în împrejurări ce se ivesc adesea în viaţa unui soldat. E 
strigătul înfricoşat al unui cal în agonie, provocat fie de 
suferinţă, fie de vreo spaimă înfiorătoare. Sau calul meu este 
acum sfâşiat de vreo fiară sălbatică, sau se află într-o primejdie 
din care ştie că nu poate să mai scape. Nu mi-am dat seama 
când eram în peşteră, dar acum, aici, în aer liber, sunt sigur că 
nu mă înşel. 

Cercetaşul şi cei doi tovarăşi ai săi ascultară această simplă 


explicaţie cu vădita uşurare a unor inşi care, aflând lucruri noi, 
simt în acelaşi timp că gândurile negre le sunt în sfârşit 
alungate. Cei doi îşi manifestară uimirea şi bucuria exclamând: 
„Uhh!”, iar Ochi-de-Şoim - după ce chibzui niţel - răspunse 
maiorului: 

— Nu pot să neg ceea ce spuneţi, căci nu mă prea pricep la 
cai, deşi nu duceam lipsă de ei în ţinutul unde m-am născut. 
Poate că vreo haită de lupi s-a căţărat pe stâncă şi caii cer 
ajutor omului, în felul lor. Uncas, sări în luntre şi du-te de 
aruncă o torţă aprinsă în mijlocul haitei; altminteri, lupii vor 
sfâşia animalele, şi tocmai mâine, când va trebui să călătorim 
cât mai repede, n-o să avem cai. 

Tânărul şef indian se dusese pe malul apei şi tocmai se 
pregătea să coboare în luntre spre a executa ordinul, când un 
hăulit care dură câteva minute, până se pierdu în fundul 
pădurii, vesti că lupii abandonaseră prada, cuprinşi de o 
spaimă subită. Uncas se reîntoarse îndată să se sfătuiască pe 
şoptite cu tatăl său şi cu vânătorul. 

— Am fost în seara asta - vorbi Ochi-de-Şoim - iarăşi ca 
vânătorii care n-au mai cunoscut semnele cerului, iar soarele i- 
a ocolit zile în şir! Abia acum începem să vedem semnele după 
care trebuie să ne orientăm, iar poteca noastră e plină de spini. 
Aşezaţi-vă în umbra stâncii, e mai deasă decât a pinilor, şi să ne 
lăsăm în grija Domnului. Nu vorbiţi decât în şoaptă şi ar fi 
poate mai bine ca fiecare să stea de vorbă doar cu gândurile 
lui. 

Vorbirea şi purtarea cercetaşului le produse o vie impresie, 
deşi nu se arăta prea înfricoşat. Era clar că slăbiciunea 
trecătoare, căreia îi fusese pradă, dispăruse datorită explicaţiei 
unui mister pe care experienţa lui se dovedise neputincioasă 
să-l dezlege, şi deşi se mai aflau într-o situaţie grea, era iarăşi 
înarmat cu obişnuita lui energie. Mohicanii păreau că 
împărtăşesc aceeaşi stare de spirit şi se aşezară la o oarecare 
distanţă unul de altul, ca să poată supraveghea din umbră cele 
două maluri ale râului. 

În asemenea împrejurări, fireşte, călătorii noştri îşi imitară 
călăuzele. Heyward se duse în peşteră şi luă câteva grămezi de 
saxafrax, pe care le aşternu în locul strâmt care despărţea cele 
două încăperi, şi invită pe cele două surori să şadă aici, la 
adăpost de gloanţele sau săgețile ce-ar fi putut fi trase de pe 


malurile râului. După ce le linişti, asigurându-le că nu le poate 
ameninţa nicio primejdie, se aşeză în imediata lor apropiere, 
spre a le putea vorbi foarte încet. David, după exemplul 
oamenilor pădurii, îşi strecură picioarele lui mari într-o 
crăpătură a stâncii, ca să nu fie rănit. 

Trecu astfel o bună bucată de vreme fără să se întâmple 
nimic deosebit. Luna ajunsese la zenit, şi blânda ei lumină 
cădea aproape perpendicular pe cele două surori, adormite una 
în braţele celeilalte. Heyward le înveli cu şalul cel mare al 
Corei - lipsindu-se astfel de o privelişte care-l încânta - şi căută 
la rându-i să-şi înjghebeze un culcuş pe stâncă. David începuse 
să tragă nişte sforăituri de care urechea sa delicată s-ar fi 
simţit jignită, dac-ar fi putut să le audă. Într-un cuvânt, afară de 
Ochi-de-Şoim şi mohicani, toţi ceilalţi se lăsară pradă somnului. 

Însă ocrotitorii lor neobosiţi nu slăbiră o clipă paza. 
Nemişcaţi, ca stânca din care păreau că fac parte, doar privirile 
li se roteau neîncetat de-a lungul liniei întunecate, formată de 
arborii de la liziera pădurii ce mărginea cele două maluri ale 
râului. Nu făceau niciun zgomot şi, oricât de atent te-ai fi uitat 
la ei, nu le-ai fi simţit nici măcar răsuflarea. Desigur, această 
prudenţă, excesivă în aparenţă, era determinată de o 
experienţă pe care n-ar fi putut-o înşela vrăjmaşii lor, oricât de 
dibaci ar fi fost; dar, cu toată straja lor, nu descoperiseră niciun 
pericol. În sfârşit, luna coborî spre orizont şi o lumină pală vesti 
revărsatul zorilor, pe sub vârful arborilor de la cotitura pe care 
o făcea râul în apropiere. 

Atunci, Ochi-de-Şoim se însufleţi; vânătorul se ridică, alunecă 
tâărându-se de-a lungul stâncii şi-l trezi pe maior. 

— E timpul să plecăm - îi şopti. Treziţi pe doamne şi fiţi gata 
să urcați în luntre îndată ce dau semnalul! 

— Ai petrecut o noapte liniştită? îl întrebă Heyward. Cât 
despre mine, cred că somnul mi-a biruit dorinţa de a sta de 
veghe. 

— Totul e la fel de liniştit ca la miezul nopţii - răspunse Ochi- 
de-Şoim. Tăcere, dar să fim gata de orice! 

Cât ai clipi, maiorul se ridică şi trase şalul ce acoperea pe 
cele două surori. La această mişcare, Cora se trezi şi întinse 
mâna, ca şi cum ar fi vrut să-l îndepărteze, în timp ce Alice 
murmura cu o voce caldă: „Nu, tată, nu am fost părăsite! 
Duncan era cu noi”. 


— Da, fermecătoare şi nevinovată făptură - şopti tânărul - 
Duncan este cu voi, şi atât timp cât va fi în viaţă, atât timp cât 
vreo primejdie o să vă amenințe, n-o să vă părăsească 
niciodată! Alice, Cora, treziţi-vă! A sosit momentul să plecăm. 

Un strigăt de spaimă al celei mai tinere dintre surori şi 
chipul încremenit de groază al celeilalte, care se ridicase în 
picioare, a fost singurul răspuns ce-l primi, căci abia terminase 
de vorbit, când strigăte şi urlete înfiorătoare răsunară de 
pretutindeni, făcând să le îngheţe sângele în vine. Parcă toţi 
dracii iadului se răspândiseră în văzduh şi-şi manifestau furia 
barbară prin răcnetele cele mai sălbatice. Nici nu puteai 
deosebi dincotro veneau; umpleau pădurea, râul, stâncile şi 
răzbăteau până în fundul peşterilor şi în văzduh. David se sculă 
cât era de lung şi, astupându-şi urechile cu amândouă mâinile, 
strigă: 

— Ce larmă! Ce urlete! Parcă iadul şi-a deschis porţile! 

O duzină de fulgere străluciră în acelaşi timp pe malul opus; 
tot atâtea detunături urmară imediat, şi sărmanul cântăreţ se 
prăbuşi în nesimţire, în acelaşi loc unde adineauri dormise 
adânc. Cei doi mohicani răspunseră curajos, cu strigăte de 
război, la noile ţipete de victorie pe care le scoseseră duşmanii 
lor, văzându-l doborât pe David. Urmă un schimb de 
împuşcături, însufleţit şi repede; însă luptătorii - şi de o parte 
şi de alta - erau prea dibaci şi prevăzători pentru a se expune 
gloanţelor. 

Maiorul - crezând că fuga este singura lor salvare - aştepta 
cu nerăbdare să audă zgomot de lopeţi. Râul curgea la fel de 
repede, dar pe apă nu se vedea nicio barcă. În mintea lui se 
înfiripă bănuiala că vânătorul îi părăsise fără milă. Tocmai 
atunci o dâră de lumină ţâşni de după o stâncă din spatele lui, 
şi urletul de agonie ce-i urmă îi dădu de veste că glonţul ucigaş 
fusese tras de puşca cea lungă a lui Ochi-de-Şoim şi că-şi 
atinsese ţinta. După acest prim eşec, asediatorii se retraseră 
îndată şi pretutindeni domni iarăşi tăcerea dinainte de 
izbucnirea tumultului. 

Maiorul profită de primul moment favorabil, pentru a-l 
transporta pe sărmanul David în grota strâmtă, unde se 
adăpostiseră cele două surori. Într-un minut, toată mica trupă 
se reuni aici. 

— Bietul om a scăpat nescalpat - zise calm vânătorul, 


trecând mâna prin părul lui David - dar a dovedit cu prisosinţă 
ce-nseamnă să ai limba prea lunga şi mintea prea scurtă! Nu-i 
de-a dreptul nebunie să-ţi arăţi unor sălbatici înfuriaţi 
cogeamite trup pe vârful unei stânci? Mă întreb daca a scăpat 
cu viaţă! 

— N-a murit? întrebă calmă Cora, căutând să-şi ascundă 
tulburarea. Putem face ceva ca să uşurăm suferinţele acestui 
nenorocit? 

— Nu vă temeţi, trăieşte! Are să mai zacă niţeluş şi are să se 
trezească ceva mai înţelept. Asta până când îi va suna de-a 
binelea ceasul - spuse Ochi-de-Şoim, privind pieziş la David, în 
timp ce-şi încărca puşca cu un sânge rece de admirat. Apoi se 
adresă lui Uncas: Du-l în peşteră, Uncas, şi întinde-l pe 
saxafrax. Cu cât o să zacă mai mult acolo, cu atât o să fie mai 
bine, căci mă îndoiesc să-şi poată găsi aici, pe stânci, vreun 
locşor unde să-şi adăpostească cotonoagele astea lungi; iar cu 
cântările lui nu le va putea ţine piept irochezilor. 

— Crezi c-au să atace din nou? întrebă Heyward. 

— N-aş putea să cred că un lup înfometat s-ar mulţumi să 
înfulece doar o îmbucătură. Aşa obişnuiesc ei să se retragă, 
când nu reuşesc să surprindă vrăjmaşii. S-au oprit pentru că au 
pierdut un om, însă vor reveni cu noi şiretlicuri, ca să ne 
împresoare şi să-şi facă trofee din scalpurile noastre. Marea 
noastră speranţă este să putem rezista până când Munro ne va 
trimite ajutor. Să dea Dumnezeu să ne trimită întăriri cât mai 
curând, sub comanda unuia care să cunoască bine obiceiurile 
indienilor. 

În timp ce vorbea astfel, peste chipul său trecuse o umbră de 
adâncă nelinişte, ce se risipise însă îndată. 

— Ai auzit, Cora, ce soartă ne aşteaptă - zise Duncan - dar 
ştii că tatăl tău e neliniştit de absenţa voastră şi că va reuşi să 
ne salveze. Haide, deci, cu Alice în peşteră, unde cel puţin veţi 
fi la adăpost de gloanţele fioroşilor noştri duşmani, dacă ne mai 
atacă, şi veţi putea da nenorocitului nostru tovarăş îngrijirile 
necesare, după îndemnul inimii voastre bune. 

Surorile îl urmară în a doua peşteră, unde David părea că 
începe să-şi vină în fire. După ce-l lăsă pe cântăreţ în seama lor, 
maiorul se pregăti să plece. 

— Duncan!... îl chemă tremurând Cora, când era gata să iasă 
din grotă. 


El se opri şi întoarse capul. Chipul Corei era de o paloare 
cadaverică, buzele-i tremurau şi îl privea atât de ciudat, încât 
alergă îndată la ea. 

— Aminteşte-ţi, Duncan, cât de prețioasă e pentru noi viaţa 
dumitale; nu uita că un tată ţi-a încredinţat ce are mai scump 
pe lume. Gândeşte-te că totul depinde de prudenţa dumitale şi, 
mai ales, nu uita - adăugă ea, îmbujorându-se - cât de drag eşti 
celor ce poartă numele de Munro. 

— Dacă în adevăr ceva poate să mă facă să ţin mai mult la 
viaţă este tocmai o asigurare atât de mângâietoare! răspunse 
maiorul, întorcând fără să vrea ochii spre Alice, care-l privea-n 
tăcere. Gazda noastră vă poate însă confirma că, în calitate de 
maior al celui de-al şaizecilea regiment, sunt chemat să particip 
direct la apărarea acestui loc. Sarcina noastră este totuşi 
uşoară; e vorba doar să ţinem la respect, timp de câteva 
ceasuri, o haită de câini sângeroşi. 

Fără să mai aştepte răspunsul, se smulse farmecului ce-l 
reţinea lângă cele două surori şi se duse la vânător şi tovarăşii 
lui, pe care îi găsi în strâmtul pasaj ce unea cele două peşteri. 
Cercetaşul tocmai îl dăscălea pe tânărul mohican. 

— Ascultă, Uncas - zicea vânătorul - prea îţi risipeşti praful 
de puşcă! Pui o încărcătură prea mare şi smucitura puştii te 
face să greşeşti ţinta. Puțin praf de puşcă, puţin plumb şi o 
ţeavă lungă, iată ce trebuie ca să smulgi unui mingo urletul de 
moarte. Cel puţin asta m-a învăţat experienţa! Haide, haide, 
fiecare la postul său, căci nu se ştie niciodată când şi unde un 
maqua” îşi va ataca duşmanul. 

Cei doi indieni se îndreptară liniştiţi spre postul lor de veghe, 
acolo unde petrecuseră toată noaptea, şi se aşezară la oarecare 
depărtare unul de altul, în crăpăturile stâncilor care dominau 
cascada. Vânătorul şi Heyward se postară lângă o tufă de pini 
piperniciţi, care prinseseră rădăcini în mijlocul micii insule. Ei 
se ascunseră cât putură mai bine, printre mărăcini şi pietre. În 
spatele lor se înălța o stâncă golaşă, izbită de apa fluviului, 
care se despărţea aici în două braţe ce se zvârleau în prăpastia 
de care am pomenit. Cum zorii zilei luminau tot mai limpede, 


272'7-Ochi-de-Şoim dă diferite nume vrăjmaşilor săi. Mingo şi 
maqua sunt termeni de dispreţ, iar irochez este denumirea 
franceză. Indienii utilizează foarte rar acelaşi nume când cei 
aparţinând diferitelor triburi vorbesc unii de alţii. (n.a.). 


începură să se zărească cele două maluri, putându-se vedea şi 
în pădure, până la oarecare depărtare. 

Rămaseră mult timp aşa, la postul lor, fără ca nimic să 
trădeze intenţia duşmanilor de a-i ataca din nou. Maiorul 
începu chiar să spere că sălbaticii - descurajaţi de eşecul 
primului lor atac - se lăsaseră păgubaşi. Când îndrăzni să 
împărtăşească tovarăşului său acest gând încurajator, Ochi-de- 
Şoim răspunse dând neîncrezător din cap: 

— Nu cunoaşteţi firea unui maqua, dacă socotiți că au să se 
retragă aşa uşor, fără sa aibă măcar scalpul unuia dintre noi. 
Azi-dimineaţă urlau vreo patruzeci, şi ei ştiu prea bine câţi 
suntem aici, ca să renunţe aşa curând la pradă. Sst! Ia priviţi 
colo sus, în josul râului, aproape de prima cascadă! Să fiu al 
dracului dacă ticăloşii n-au cutezat să treacă înot; şi, spre 
nenorocirea noastră, au avut destul noroc ca să se menţină la 
suprafaţă şi să ajungă la capul insulei. Tăcere, nu vă mişcaţi, 
altminteri, cu o învârtitură de cuţit, au să vă smulgă părul de 
pe coroană. 

Heyward înălţă capul cu luare-aminte şi văzu ceea ce pe 
bună dreptate i se păru o minune de dibăcie şi curaj. Cu timpul, 
apa rosese stânca, făcând cascada mai puţin abruptă şi mai 
puţin perpendiculară decât sunt de obicei alte cataracte. Câţiva 
dintre înverşunaţii lor inamici cutezaseră să se arunce în voia 
curentului, nădăjduind desigur că vor izbuti să ajungă la capul 
insulei, ca să-şi surprindă victimele. 

Tocmai când vânătorul tăcu, patru dintre ei îşi şi arătară 
capul deasupra câtorva trunchiuri de arbori duşi de apă, ce se 
proptiseră într-un mal al insulei şi care dăduseră, poate, şi 
sălbaticilor ideea de a întreprinde acţiunea lor plină de 
primejdii. R 

Un al cincilea apăru ceva mai departe. Încercând să reziste 
curentului, acesta făcea eforturi zadarnice să ajungă la insulă; 
tocmai ridicase un braţ, să se agaţe de însoțitorii săi, când 
vârtejul apei îl învinse şi se prăbuşi în hău. Un urlet de 
desperare se auzi din fundul prăpastiei, şi apa îl înghiţi. Apoi 
urmă o tăcere de mormânt. 

Dintr-un impuls de generozitate, Duncan făcu un gest ca 
pentru a încerca să-l ajute pe cel ce pierea, dar se simţi oprit 
de mâna de fier a cercetaşului. 

— Ce vrei să faci - îl întrebă în şoaptă, dar hotărât, Ochi-de- 


Şoim - vrei să ne duci la moarte sigură, atrăgând atenţia 
mingaşilor unde ne aflăm? Aşa am economisit o încărcătură de 
praf de puşcă şi muniţiile ne sunt la fel de preţioase ca 
răsuflarea pentru cerbul urmărit. Încarcă-ţi din nou pistoalele, 
căci umezeala aerului, pricinuită de cascadă, s-a transmis poate 
prafului de puşcă şi, îndată după ce trag, pregăteşte-te de o 
luptă corp la corp! 

După acest avertisment duse un deget la gură şi scoase un 
şuierat prelung, la care i se răspunse din partea cealaltă a 
stâncii, unde se aflau cei doi mohicani. Fluieratul făcu să apară 
la suprafaţa apei capetele înotătorilor, dar dispărură imediat. 
Îndată după aceea, auzind un zgomot uşor, maiorul întoarse 
capul şi-l zări pe Uncas, care, căţărându-se, ajunsese lângă ei. 
Ochi-de-Şoim îi spuse câteva cuvinte în limba delawară şi 
tânărul se aşeză, cu o admirabilă prudenţă şi cu un calm 
desăvârşit, acolo unde i se arătă. Heyward ardea de nerăbdare, 
însă vânătorul, chiar în acest moment critic, socoti necesar să 
dea tinerilor săi însoțitori o lecţie de trageri. 

— Dintre toate armele - zise el - o puşcă cu ţeava lungă, bine 
călită, este cea mai periculoasă când se află în mâini bune, deşi 
cere un braţ zdravăn, un ochi bun şi o încărcătură potrivită ca 
să dea tot ce poate da. Armurierii nu se gândesc destul la 
meseria lor când fac puşti de vânătoare, şi mai ales jucărioarele 
astea care se numesc pistoale, fiindcă... 

Fu întrerupt de Uncas, care exclamă: 

— Uhh, uhh!... 

— li văd, băiete, îi văd bine! zise Ochi-de-Şoim. Se pregătesc 
să se caţăre pe insulă, altfel nu şi-ar scoate piepturile roşii 
afară din apă. Ei bine! Să vină! adăugă, cercetând din nou 
încărcătura şi cremenea puştii. Primul care înaintează merge la 
moarte sigură, fie el chiar Montcalm în persoană! 

În clipa aceea, noi urlete izbucniră în pădure şi, la acest 
semnal, cei patru sălbatici, ieşind din adăposturi, năvăliră spre 
cei asediați. Heyward se pregătea să sară în întâmpinarea lor, 
însă calmul de nezdruncinat al însoţitorilor săi îi domoli 
nerăbdarea. Când sălbaticii prinseră să treacă stâncile pe care 
izbutiseră să ajungă şi începură să înainteze scoțând urlete 
înfiorătoare, puşca vânătorului se ridică încet din mijlocul 
pinilor. Răsună o detunătură, şi indianul care era în frunte - 
răsucindu-se-n aer ca un cerb rănit - căzu din înaltul stâncii. 


— Acum, Uncas - zise vânătorul, cu ochi scânteietori, 
trăgând din teacă cuțitul cel mare - atacă pe ticălosul care se 
află cel mai departe, şi noi vom avea grijă de ceilalţi doi! 

Uncas se grăbi să asculte. Heyward dădu vânătorului unul 
din pistoalele sale şi traseră amândoi când socotiră momentul 
potrivit, însă amândoi fără succes. 

— Ştiam şi ţi-am spus-o! bombăni cercetaşul, aruncând cu 
dispreţ peste stânci obiectul pentru care n-avea nicio stimă. 
Haide, daţi năvală, câini ai iadului! Veniţi! N-o să aveţi de-a 
face cu o stârpitură! 

De-abia pronunţase aceste cuvinte, că îi ieşi în faţă un 
sălbatic cu o statură uriaşă şi cu un chip fioros. Pe Duncan îl 
atacă imediat un altul, şi o luptă corp la corp începu. Ochi-de- 
Şoim şi adversarul său se apucară unul pe altul de braţul 
înarmat cu cuțitul. Câteva momente se măsurară cu privirea, 
fiecare străduindu-se din răsputeri să-şi elibereze braţul fără a 
da drumul adversarului. In cele din urmă, muşchii viguroşi şi 
căliţi ai albului izbândiră asupra puterii neiscusite a 
duşmanului. Braţul acestuia cedă strânsorii aprige a 
cercetaşului care, liberându-şi brusc mâna dreaptă, înfipse 
cuțitul de oţel în inima vrăjmaşului său. 

În acest timp, Heyward ducea o luptă mult mai periculoasă. 
De la primul atac, sabia i se frânsese de cuțitul adversarului; 
acuma nu-i mai rămăsese decât nădejdea în forţa şi dârzenia pe 
care ţi-o dă desperarea. Se lupta însă cu un duşman tot atât de 
dârz. Din fericire, maiorul reuşi să-l dezarmeze, şi cuțitul 
sălbaticului se rostogoli pe stâncă-n jos. Acum rămânea să se 
vadă care dintre ei va izbuti să-l arunce pe celălalt în prăpastie. 
În focul trântei se apropiau din ce în ce mai mult de marginea 
prăpastiei, şi Duncan îşi dădu seama că trebuie sa apeleze la 
ultimele-i puteri, pentru a ieşi victorios. Luptând pe viaţă şi pe 
moarte, ajunseră pe buza prăpastiei. Heyward simţea cum 
degetele sălbaticului i se împletesc tot mai strâns înjurul 
gâtului şi vedea foarte aproape obrazul cu un surâs hidos al 
acestuia, care părea să-i spună că preferă să piară cu el odată, 
dacă nu izbuteşte să-l ucidă. Puterile îl părăseau încetul cu 
încetul şi îl cuprinse spaima. În clipa în care îşi dădu scama că 
e pierdut, între el şi sălbatic se ivi un braţ cu pielea roşie, 
strângând lama strălucitoare a unui cuţit; apoi indianul slăbi 
deodată strânsoarea. Valuri de sânge îi ţâşniră din mâinile 


care-l sugrumau şi, în timp ce braţul salvator al lui Uncas îl 
trăgea pe Heyward înapoi, adversarul său, cu chipul 
descompus de furia înfrângerii, se prăvăli în prăpastie. 

— Să ne adăpostim imediat! strigă vânătorul, care tocmai 
atunci îşi răpusese duşmanul. Să ne adăpostim! Ne e viaţa în 
joc! Nu trebuie să credem că povestea s-a terminat! 

Tânărul mohican scoase un strigăt de triumf, potrivit 
obiceiului tribului său, şi cei trei învingători coborâră de pe 
vârful stâncii, la posturile lor de dinainte de luptă. 


CAPITOLUL VIII 


Răzbunătorii patriei tot mai aşteaptă. 


GRAY 


Avertismentul vânătorului era întemeiat. În timpul luptei pe 
care am descris-o, niciun strigăt nu însoţise vuietul cascadei; s- 
ar fi zis că rezultatul bătăliei îi redusese la tăcere pe sălbaticii 
adunaţi pe malul opus, fiind obligaţi de mişcările iuți 
intervenite în poziţia combatanţilor să nu deschidă focul, ceea 
ce ar fi putut fi la fel de fatal şi unui prieten, şi unui duşman. 
Când însă sorții victoriei se vădiră, urlete de mânie şi de 
răzbunare izbucniră dinspre liziera pădurii, umplând văzduhul. 
Sălbaticii deschiseră un foc repede, ca şi cum ar fi vrut să se 
răzbune pe stânci şi arbori pentru moartea alor lor. 

Chingachgook rămăsese la postul său în tot timpul luptei, cu 
o dârzenie de nezdruncinat, şi, fiind adăpostit, trăgea pe 
îndelete în sălbatici, cauzându-le mult rău. Când auzi strigătul 
de triumf al lui Uncas, tatăl îşi exprimă bucuria făcând la fel. 
Apoi nu-şi mai semnală prezenţa la postul său decât prin 
loviturile de puşcă pe care continua să le tragă. Aşa se scurseră 
cu iuţeala gândului câteva minute, în cursul cărora asediatorii 


trăgeau fie salve, fie lovituri răzlețe în jurul asediaţilor. 
Stâncile, arborii, tufele purtau urmele gloanţelor. Cu toate 
acestea, fiind bine adăpostiţi în locul ales, David rămase 
singurul rănit dintre ei. 

— Lasă-i să-şi irosească praful de puşcă! zise vânătorul, cu 
sânge rece, pe când gloanţele şuierau pe lângă ei. Când or să 
termine, vom avea de unde culege plumb, şi cred că bandiții or 
să se lase păgubaşi înainte ca aceste bătrâne stânci să fie 
fărâmate. Uncas, îţi repet, pui o încărcătură prea mare de praf 
de puşcă; niciodată o puşcă cu recul prea puternic nu 
nimereşte-n ţintă. Ţi-am spus să ocheşti pe acest necredincios 
sub dâra albă a frunţii; glonţul tău a trecut două degete 
deasupra. Mingaşii sunt pe ducă, şi umanitatea ne ordonă să 
zdrobim şarpele cât mai repede posibil. 

Vorbise în engleză, şi un zâmbet abia schiţat al tânărului 
mohican dovedi că înţelegea această limbă şi că pricepuse ce-i 
spusese Ochi-de-Şoim. Totuşi nu răspunse şi nu încercă să 
caute o justificare. 

— Nu-ţi dau voie să-l acuzi pe Uncas că n-ar avea chibzuinţă 
sau dibăcie! zise maiorul. Adineauri mi-a scăpat viaţa cu atâta 
sânge rece şi curaj, încât şi-a făcut din mine un prieten, care n- 
o să uite niciodată ce-i datorează. n 

Uncas se ridică putin, pentru a întinde mâna lui Heyward. În 
timpul acestei mărturii de prietenie, ochii tânărului sălbatic 
străluceau de o inteligenţă atât de vie, încât Duncan uită cine şi 
cum era sălbaticul său tovarăş de luptă. 

Ochi-de-Şoim privea cu o aparentă nepăsare manifestarea de 
afecţiune dintre cei doi tineri, apoi rosti calm: 

— Prietenii îşi datoresc adeseori viaţa unul altuia, prin 
pustietăţi. Indrăznesc să spun că eu însumi am făcut oarecare 
servicii de acest fel lui Uncas, şi-mi amintesc foarte bine că m-a 
scăpat de cinci ori de la moarte: de trei ori luptând cu mingaşii, 
o dată pe când străbăteam Horicanul şi ultima oară când... 

— Iată o lovitură ceva mai bine ochită decât altele! exclamă 
maiorul, făcând o mişcare involuntară, în timp ce un glonţ 
ricoşa într-o stâncă din imediata lui apropiere. 

Vânătorul culese bucata informă de metal şi, cercetând-o cu 
grijă, zise dând din cap: 

— Ciudat! Plumbii nu se turtesc în cădere! Te pomeneşti că 
trag în noi din nori. 


Uncas ridică îndată puşca spre cer şi Ochi-de-Şoim, ur- 
mărindu-i direcţia, găsi imediat explicaţia acestui mister. Un 
stejar mare se înălța pe malul drept al fluviului, chiar în faţa 
poziţiei lor. Un sălbatic se urcase în copac şi de acolo domina şi 
acest adăpost, unde credeau ca nu-i pot ajunge gloanţele. Noul 
duşman era numai pe jumătate ascuns în ramurile copacului, 
de parcă s-ar fi descoperit înadins să urmărească efectul 
tragerii lui mişeleşti. 

— Diavolii ăştia or să se caţăre şi-n cer, ca să ne sară în cap! 
zise vânâtorul. Nu trage încă, Uncas, aşteaptă să fiu gata şi eu, 
să deschidem focul din două părţi! 

Uncas se supuse. Ochi-de-Şoim îi făcu apoi semn, şi gloanţele 
lor porniră deodată. Frunze şi bucăţi din scoarţa copacului se 
răspândiră în vânt, însă indianul - pitit după trunchi - nu fu 
lovit, ba chiar, arătându-şi chipul cu un zâmbet fioros, mai 
trase o dată. Glonţul străpunse boneta vânătorului. Din pădure 
izbucniră din nou urlete sălbatice şi o grindină de plumbi 
începu să şuiere pe deasupra capetelor asediaţilor, ca şi cum 
duşmanii lor voiau să-i împiedice să părăsească locul unde 
nădăjduiau că vor fi ucişi de gloanţele curajosului războinic din 
vârful stejarului. 

— Trebuie să punem ordine în treaba asta! spuse vânătorul, 
uitându-se neliniştit în jurul său. Uncas, cheamă-l pe tatăl tău! 
Avem nevoie de toate armele noastre, ca să-i venim de hac 
omidei din copacul acela. 

Uncas dădu îndată strigăt şi, înainte ca Ochi-de-Şoim să-şi fi 
încărcat din nou puşca, Chingachgook se şi afla lângă ei. Când 
fiul său îi relată situaţia în care se-aflau din cauza periculosului 
duşman, tatăl scoase un „uhh!” de mirare, apoi nu mai arătă 
niciun semn de surpriză sau teamă. Vânătorul şi cei doi 
mohicani vorbiră puţin în limba delawară, apoi se despărţiră 
pentru a executa de îndată planul ce-l stabiliseră. 

De când fusese descoperit, luptătorul căţărat în stejar 
continuase să tragă neîncetat, deşi fără reuşită. Vigilenţa 
duşmanilor săi îl împiedica să ochească bine, căci, îndată ce-şi 
descoperea o parte din corp, devenea ţinta gloanţelor 
mohicanilor şi ale vânătorului. Totuşi, loviturile lui se apropiau 
tot mai mult de ţintă; Heyward - care era mai vizibil din cauza 
uniformei - avea hainele ciuruite de gloanţe; ultimul îl şi 
atinsese la un braţ, şi acum sângera. 


Încurajat de acest succes, sălbaticul făcu o mişcare ca să 
ochească mai bine pe maior, gest care îi scoase la iveală 
picioarele. Ochii vigilenţi ai celor doi mohicani îl surprinseră la 
timp, şi împuşcăturile lor porniră în aceeaşi secundă, reunite 
într-o singură detunătură. De data aceasta, una din cele două 
lovituri, sau poate amândouă, îşi atinse ţinta. Sălbaticul voi să- 
şi retragă coapsa rănită, dar efortul pe care trebui să-l facă îi 
descoperi cealaltă parte a corpului. Iute ca fulgerul trase şi 
vânătorul, şi în aceeaşi clipă puşca îi scăpă huronului din mâini, 
iar omul căzu, nemaiputându-se sprijini. In cădere se agăţă însă 
cu mâinile de o creangă care se îndoi mult sub greutatea lui, 
dar nu se rupse, aşa că indianul rămase suspendat între cer şi 
prăpastia pe marginea căreia crescuse stejarul. 

— Fie-ţi milă, mai trimite-i o-ncărcătură! exclamă Heyward, 
întorcând capul de la acest spectacol înfiorător. 

— Niciun grăunte! răspunse Ochi-de-Şoim. Moare sigur! N- 
avem praf de puşcă de irosit! Luptele cu indienii pot dura 
uneori zile întregi. Sunt în joc scalpurile noastre sau ale lor, şi 
Dumnezeu, care ne-a făcut, ne-a-nvăţat să ţinem la viaţă. 

Unui raţionament atât de judicios nu i se putea răspunde 
nimic. Urletele sălbaticilor încetaseră; nu mai trăgeau şi toţi îşi 
aţintiseră privirile asupra nenorocitului aflat într-o situaţie atât 
de desperată. Trupul i se bălăbănea din cauza vântului şi, deşi 
nici nu se văicărea, nici nu gemea, chipul sau trăda groaza şi 
desperarea, de câte ori se-ntorcea cu ură spre duşmanii săi. 

De trei ori, învins de milă, Ochi-de-Şoim ridică puşca, hotărât 
să-i scurteze agonia; de trei ori, din prudenţă, puse patul puştii 
în pământ. După câtva timp, o mână a huronului, istovit, se 
desprinse de creangă, şi eforturile lui zadarnice pentru a se 
agăța din nou măreau grozăvia spectacolului. Vânătorul nu mai 
putu rezista. Trase. Capul sălbaticului se aplecă pe piept, 
membrele zvâcniră, cealaltă mână încetă să mai strângă 
ramura de care se ţinea şi, căzând în prăpastia căscată sub 
picioarele lui, nefericitul sălbatic dispăru pentru totdeauna. 

Mohicanii nu scoaseră niciun strigăt de triumf; se priviră 
însă, ca şi cum i-ar fi cuprins groaza. Un singur urlet se auzi 
din pădure, apoi o linişte adâncă. Ochile-Şoim părea preocupat 
numai de ceea ce făcuse, ba chiar îşi reproşa cu voce tare 
slăbiciunea de care dăduse dovadă. 

— Parcă-s copil! zise el. Era ultima mea încărcătură de 


pulbere şi ultimul glonţ. Mort sau viu, tot cădea până la urmă! 
Uncas, aleargă la barcă şi adu-mi repede cornul cu praf de 
puşcă; e cel din urmă şi, pe cât îi cunosc eu pe mingaşi, vom 
avea nevoie până la ultimul firicel. 

Tânărul mohican plecă îndată, iar cercetaşul porni să-şi 
scotocească buzunarele şi să-şi scuture, nemulţumit, cornul 
gol. Acest examen - cu rezultate nu prea satisfăcătoare - nu 
dură prea mult, căci un strigăt ascuţit al lui Uncas îi atrase 
atenţia. Deşi urechea lui Duncan nu era prea experimentată, el 
înţelese că o altă nenorocire îi pândeşte. Neliniştit de soarta 
celor două surori lăsate în peşteră - se ridică imediat în 
picioare, fără să se mai gândească la primejdia la care se 
expunea. Cei doi însoțitori - de asemenea uimiţi şi îngrijoraţi - 
îl imitară, şi tustrei dădură atât de repede buzna spre pasajul 
ce separa cele două peşteri, încât gloanţele duşmanilor nu-şi 
atinseră ţinta. Strigătul lui Uncas le făcuse să iasă din grotă şi 
pe cele două surori şi chiar pe David, aşa rănit cum era. Mica 
trupă se reuni în acelaşi loc şi fu de ajuns să arunce o privire 
spre râu, ca să-şi dea seama de catastrofă. 

La o mică depărtare de stâncă se vedea lotca plutind, 
împinsă de un indian care se ascundea în fundul ei. Îndată ce 
vânătorul îl zări, îşi propti puşca în umăr şi, involuntar, apăsă 
pe trăgaci, însă cremenea scăpără doar o inutilă scânteie. 

— E prea târziu! exclamă cu ciudă şi desperare. E prea 
târziu! Pe ticălos îl duce curentul şi chiar dacă am avea praf de 
puşcă, cu greu am putea să-l doborâm, pentru că pluteşte 
repede. 

Tocmai când tăcu, huronul înălţă capul de sub lotcă şi, 
văzând că nu mai era în bătaia puştii, ridică mâinile în sus, 
către tovarăşii săi, şi scoase un strigăt de triumf. Îndată i se 
răspunse cu urlete de bucurie, de parcă un întreg sobor de 
draci se veseleau de prăbuşirea unui suflet de creştin. 

— Aveţi dreptate să vă bucuraţi, feciori ai iadului! zise Ochi- 
de-Şoim, aşezându-se pe un vârf de stâncă şi îm-pingând cu 
piciorul arma-i nefolositoare. Puştile noastre, cele mai bune din 
câte se află prin pădurile astea, nu mai preţuiesc acum nici 
măcar cât o creangă mâncata de carii sau nişte coarne de cerb, 
lepădate anul trecut. 

— Şi ce-o să ne facem? Ce-are să fie acum? întrebă Heyward, 
fără să-şi piardă curajul, dar dorind să cunoască ce le mai 


rămânea de făcut. 

Vânătorul nu-i răspunse decât arătându-şi cu mâna părul 
capului, într-un fel atât de expresiv, încât nu mai era nevoie de 
cuvinte. 

— N-am ajuns încă în situaţia asta - replică maiorul. Putem 
să ne apărăm în peşteră, să nu-i lăsăm să debarce. 

— Cu ce? întrebă calm Ochi-de-Şoim. Cu săgețile lui Uncas? 
Cu lacrimile femeilor? Nu, nu, sunteţi tânăr, sunteţi bogat, 
aveţi prieteni; aşa, ştiu că-i greu gândul morţii. Insă - adăugă, 
privind spre cei doi mohicani - să ne amintim de sângele nostru 
curat şi să dovedim acestor locuitori ai pădurii că albul poate 
să sufere şi să moară cu aceeaşi dârzenie ca omul roşu, când i-a 
sosit ceasul. 

Heyward - aruncând o privire fugară în direcţia indicată de 
gestul vânătorului - văzu din atitudinea celor doi indieni că 
temerile lui se confirmă. Chingachgook, care se aşezase 
mândru pe altă stâncă, îşi trăsese cuțitul şi tomahawkul de la 
brâu, îşi dăduse jos penajul de vultur şi îşi trecea mâna prin 
smocul de păr, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru operaţia la care 
se putea aştepta oricând. Chipul său era calm, deşi gânditor, şi 
ochii-i negri şi strălucitori îşi pierduseră însufleţirea din timpul 
luptei, având acum o expresie mai potrivită împrejurărilor. 

— Situaţia noastră nu este încă desperată - zise maiorul, în 
orice moment ne pot sosi ajutoare. Cât despre duşmani, nu-i 
mai văd în împrejurimi; s-au retras, au renunţat probabil la o 
luptă în care au recunoscut că au mult mai mult de pierdut 
decât de câştigat. 

— Poate să treacă un minut sau o oră - răspunse Ochi-de- 
Şoim - până ce şerpii ăştia blestemaţi ne vor ataca din nou, dar 
sunt pe aici, prin preajma noastră! Oricum, tot vor veni, şi 
atunci va fi fără scăpare. Frate Chingachgook - adăugă el, 
servindu-se de limba delawarilor - am luptat acum împreună 
pentru ultima oară şi maquaşii vor scoate strigătul de izbândă, 
ucigând pe înțeleptul mohican şi pe Faţa-Palidă care văd tot 
atât de bine noaptea ca şi ziua. 

— Fie ca femeile mingaşilor să le plângă moartea! zise 
Chingachgook cu aerul său demn, obişnuit, şi cu o dârzenie de 
neclintit.  Şarpele-cel-Mare al mohicanilor a pătruns în 
wigwamurile lor şi le-a otrăvit izbânda prin strigătele copiilor ai 
căror părinţi nu se vor mai întoarce niciodată! De când s-au 


topit zăpezile, unsprezece războinici au fost doborâţi, departe 
de mormintele părinţilor lor, şi nimeni nu ştie unde să-i 
găsească, atâta timp cât limba lui Chingachgook va rămâne 
mută. Lasă-i să tragă din teacă cel mai ascuţit cuţit, să 
învârtească tomahawkul cel mai iute, căci cel mai primejdios 
duşman ce-l au se află în mâinile lor. Uncas, fiul meu, ultimul 
vlăstar al unei rase nobile, cheamă-i pe laşi, spune-le să se 
grăbească, până nu-şi pierd curajul şi se vor transforma în 
femei! 

— Îşi caută morţii printre peşti - răspunse vocea blândă şi 
gravă a tânărului şef indian. Huronii plutesc pe râu împreună 
cu ţiparii lunecoşi şi cad din stejari ca poamele coapte, gata de 
mâncare, iar delawarii râd! 

— Da, da - încuviinţă cercetaşul, care ascultase ciudatele 
cuvinte ale celor doi indieni. Sângele lor indian se înfierbântă şi 
vor să-i aţâţe pe maguaşi, ca să-i ucidă mai repede. Cât despre 
mine, care am sânge de alb, voi şti să mor cum se cuvine să 
moară un alb: fără cuvinte insultătoare şi fără păreri de rău. 

— De ce să mori? îi zise înaintând spre el Cora, care până 
atunci, de spaimă, rămăsese rezemată de o stâncă. Drumul e 
acum liber; puteţi trece râul înot. Fugiţi în pădure, cu ajutorul 
lui Dumnezeu! Haide, plecaţi, oameni curajoşi! Aţi înfruntat 
prea multe primejdii pentru noi! Nu vă mai legaţi viaţa de 
soarta noastră nenorocită! V-aţi făcut datoria cu prisosinţă! 

— Nu-i cunoaşteţi pe irochezi, dacă socotiți că au lăsat 
drumul liber spre pădure! răspunse Ochi-de-Şoim şi adăugă 
simplu: E adevărat că dacă ne-am lăsa duşi de curent, am ieşi 
repede din bătaia puştilor lor, şi nici glasul nu li l-am mai auzi. 

— Atunci, de ce mai pierdeţi vremea?! exclamă Cora. Săriţi 
imediat în râu! De ce să măriţi numărul victimelor unui duşman 
ce nu cunoaşte mila? 

— De ce? spuse vânătorul, privind mândru în jurul său. E mai 
bine să mori împăcat cu tine însuţi, decât să trăieşti cu 
conştiinţa întinată. Ce i-am putea răspunde lui Munro, dacă ne- 
ar întreba unde i-am lăsat copiii şi de ce i-am părăsit? 

— Du-te şi spune-i că te-am însărcinat să-l rogi să ne trimită 
ajutoare urgente - zise cu însufleţire Cora. Spune-i că huronii 
ne-au târât în pustietăţile dinspre nord, dar că poate să ne 
scape, dacă e prevăzător şi acţionează repede. Iar dacă ajutorul 
va sosi prea târziu - adăugă emoţionată Cora, cu vocea stinsă - 


transmite-i ultimele noastre gânduri, asigură-l de dragostea şi 
de binecuvântarea celor două fete ale lui, spune-i să nu le 
plângă sfârşitul prea timpuriu şi să aştepte cu o smerită 
încredere ceasul când cerul îi va îngădui să le întâlnească. 

La aceste cuvinte, chipul vânătorului trădă o nelinişte 
adâncă. O ascultase cu cea mai mare atenţie, şi când Cora 
termină de vorbit, îşi sprijini bărbia în mână şi tăcu un răstimp, 
ca şi cum s-ar fi gândit la propunerea ce i se făcuse. 

— Aveţi oarecare dreptate - spuse el în sfârşit - şi nu se 
poate afirma că această propunere nu e făcută în spirit 
creştinesc; însă ceea ce poate fi bun pentru un indian, poate fi 
rău pentru un alb, pentru care numai corceala ar constitui o 
scuză. Chingachgook, Uncas, aţi auzit ce-a spus femeia albă cu 
ochii negri? 

Rosti apoi câteva cuvinte în delawară, şi vorbele sale, deşi 
pronunţate calm, aveau un ton hotărât. Chingachgook îl ascultă 
cu obişnuita-i gravitate şi păru că înţelege importanţa celor ce i 
se spuseseră şi că se gândeşte adânc. După ce şovăi un 
moment, înclină capul şi dădu aprobativ din mână, spunând în 
engleză: „Bine”, cu patosul obişnuit tribului său. Işi puse din 
nou la brâu tomahawkul şi cuțitul, se îndreptă tăcut spre 
marginea stâncii, dinaintea malului unde se aflau duşmanii, se 
opri un moment, arătă pădurile care erau dincolo şi spuse 
câteva cuvinte în limba sa, indicând drumul ce avea să-l 
urmeze. Apoi se aruncă în fluviu şi peste puţin timp dispăru din 
ochii privitorilor. 

Vânătorul îşi amână puţin plecarea. Se adresă generoasei 
Cora, care respira mai uşurată văzând succesul intervenţiei 
sale: 

— Uneori tinerii sunt la fel de înţelepţi ca şi cei bătrâni. Ceea 
ce aţi spus e foarte înţelept, ca să nu zic mai mult. Dacă sunteţi 
atraşi în pădure, adică acei dintre dumneavoastră care o să fie 
deocamdată cruţaţi, frângeţi cât mai multe ramuri în cale şi 
călcaţi apăsat, ca să rămână urme adânci de paşi. Dacă cineva 
le poate observa, fiţi sigur că acela va fi un prieten care nu vă 
va părăsi până la capătul lumii. Zicând acestea, cercetaşul luă 
mâna Corei, o strânse emoţionat, îşi ridică puşca pe care o privi 
puţin melancolic şi, după ce o ascunse cu grijă într-un 
marăciniş, se avântă spre malul apei, pe unde dispăruse 
Chingachgook. Stătu o clipă agăţat de stânci, ca şi cum ar fi 


şovăit, şi uitându-se în jurul său cu ciudă, exclamă: Dacă aş mai 
fi avut un corn de praf de puşcă, niciodată n-aş fi păţit o 
asemenea ruşine. 

La aceste cuvinte sări în râu şi dispăru repede, la fel ca 
mohicanul. 

Toate privirile se aţintiră atunci spre Uncas, care rămăsese 
sprijinit de o stâncă, păstrându-şi un calm desăvârşit. După o 
scurtă linişte, Cora îi arătă râul şi-i spuse: 

— Prietenii tăi n-au fost observați! Probabil acum sunt în 
siguranţă. De ce întârzii să-i urmezi? 

— Uncas vrea să rămână - răspunse foarte liniştit tânărul 
indian, în limba engleză. 

— Pentru ca să măreşti pericolul captivităţii noastre şi să 
micşorezi şansele eliberării? exclamă Cora, plecându-şi ochii 
sub privirile arzătoare ale tânărului indian. Pleacă, tânăr 
generos! continuă ea, dându-şi seama de influenţa ce o avea 
asupra indianului. Pleacă şi fii mesagerul nostru cel mai de 
încredere. Du-te şi caută-l pe tatăl meu şi spune-i că îi cerem 
să-ţi pună la dispoziţie mijloacele de a ne salva. Pleacă imediat, 
te rog, te conjur! 

Chipul calm al lui Uncas se înnoră de tristeţe, însă nu mai 
şovăi. Din trei sărituri ajunse pe marginea stâncii, se aruncă în 
râu şi nu-l mai văzură. Peste puţin îi zăriră capul apărând în 
mijlocul şuvoiului, pentru ca să dispară îndată în depărtare. 

Toate acestea se petrecură în numai câteva clipe, devenite 
atât de preţioase. Imediat ce Uncas nu se mai zări, Cora se 
întoarse spre maior şi îi spuse aproape tremurând: 

— Am auzit că eşti un înotător iscusit, Duncan! Te rog, nu 
mai pierde timpul şi urmează bunul exemplu ce l-au dat aceste 
fiinţe generoase şi credincioase. 

— Asta aşteaptă Cora Munro de la acel care s-a obligat să le 
apere? întrebă Duncan, surâzând cu amărăciune. 

— Nu-i momentul să despicăm firu-n patru şi să recurgem la 
sofisme! exclamă Cora cu vehemenţă. Nu trebuie acum decât 
să chibzuim cât mai repede care-i datoria noastră. Nu poţi să 
ne faci niciun serviciu în situaţia în care ne găsim, şi e necesar 
să-ncerci să salvezi o viaţă atât de prețioasă prietenilor 
dumitale. 

Duncan nu răspunse nimic; aruncă însă o privire îndurerată 
spre Alice, care se agăţase de braţul lui ca un copil speriat. 


— Gândeşte-te! continuă Cora, după o scurtă pauză, în care 
păru că luptă să înlăture temerile pe care voia să le ascundă. 
Moartea este ceea ce ni se poate întâmpla mai rău, şi este un 
tribut pe care orice făptură trebuie să-l plătească lui 
Dumnezeu, atunci când i-o cere. 

Heyward răspunse mâhnit şi nemulţumit: 

— Cora, sunt multe lucruri mai rele decât moartea, de care 
poate să vă scutească prezenţa unui om gata la orice sacrificiu! 

Cora nu răspunse nimic şi, acoperindu-şi faţa cu şalul, o luă 
de braţ pe Alice, care era aproape pierită de spaimă, şi intră cu 
ea în cea de-a doua peşteră. 


CAPITOLUL IX 


Bucură-te în linişte: surâzi şi alungă, 
iubito, gândurile negre care-ţi apasă 
fruntea neprihănită. 


(Moartea Agrippinei) 


Liniştea subită şi aproape magică ce a urmat zgomotelor 
luptei, tulburată numai de vuietul cascadei, îl făcuse pe 
Heyward să-şi închipuie că se trezea dintr-un vis; şi cu toate că 
tot ce văzuse şi făcuse, toate evenimentele la care participase 
erau adânc săpate în mintea lui, îi era greu să se convingă că 
aceasta era realitatea. Neştiind încă nimic despre soarta 
acelora care încercaseră să-şi salveze viaţa în valurile repezi, 
ascultă mai întâi cu atenţie dacă nu se aude vreun semnal, 
vreun strigăt de bucurie sau de durere, care să anunţe reuşita 
sau sfârşitul dezastruos al primejdioasei lor acţiuni. Dar în 
zadar; odată cu Uncas dispăruse orice urmă a celor întâmplate 
şi orice veste despre soarta lor. 

Chinuit de îndoială, Duncan uită de precauţiile ce-i fuseseră 
atât de des recomandate în timpul luptei şi nu şovăi să 
înainteze pe buza prăpastiei; dar nu putu distinge vreun semn 
dacă prietenii săi sunt în siguranţă ori dacă inamicii se apropie 
sau sunt ascunşi prin apropiere. Pădurea care mărginea râul 
părea lipsită iarăşi de orice suflare a vieţii. În locul urletelor de 
mai înainte se auzea acum doar vuietul căderii de apă. O 
pasăre de pradă, cocoţată pe ramurile uscate ale unui pin 
putrezit, situat la oarecare distanţă, care părea că fusese 
spectatorul imobil al luptei, îşi luă zborul în acea clipă şi 
descrise în aer cercuri mari, după vreo pradă nevăzută. În 
acelaşi timp o gaiţă, al cărei țipăt strident fusese acoperit de 
strigătele sălbaticilor, spintecă iarăşi liniştea, fericită că a fost 
lăsată în posesia domeniilor ei pustii. Aceste diferite semne ale 
singurătăţii făcură să pătrundă în inima lui Heyward o rază de 


îmbărbătare şi maiorul se simţi gata să întreprindă ceva, 
încrezător în sorții izbânzii. 

— Huronii nu se văd - spuse el apropiindu-se de David, care 

şedea pe un bolovan, cu spatele sprijinit de peretele de stâncă, 
încă năucit de lovitura pe care o primise. Să ne retragem în 
peşteră şi să lăsăm restul în grija Providenţei. 
— Îmi aduc aminte doar că, împreună cu două doamne, am 
înălţat slavă lui Dumnezeu - zise maestrul de psalmodie - dar 
de atunci judecata cerului m-a pedepsit pentru păcatele mele, 
fiindcă pare-mi-se că m-a cuprins un somn care nu era somn, şi 
urechile mi-au fost sfâşiate de sunete discordante, de parcă 
natura şi-ar fi uitat armonia, iar timpul lumii acesteia şi-ar fi 
vestit sfârşitul. 

— Sărmane! spuse Heyward. N-a lipsit mult ca sfârşitul 
vremii dumitale pământeşti să fi sunat într-adevăr. Hai, vino 
după mine! Te voi conduce într-un loc ferit, unde vei fi cruțat 
de orice alte sunete decât ale psalmodiei dumitale.. 

— Căderea aceasta de ape este ca o melodie - spuse David, 
apăsându-şi mâna pe frunte. Sunetele cascadei sunt dulci 
urechilor mele! Dar nu ştiu dacă nu mai plutesc încă în aer 
strigătele acelea confuze şi îngrozitoare, ca şi cum spiritele 
tuturor procleţilor... 

— Nu, acum nu - îl întrerupse Heyward, nerăbdător - 
urletele acelor demoni au încetat şi sper că s-au retras. Acum 
este linişte deplină, nu se-aude decât apa fluviului. Intră deci în 
peşteră, unde vei putea cânta după pofta inimii! 

David surâse melancolic, dar o sclipire de satisfacţie îi 
străluci în ochi când auzi această aluzie la scumpa lui vocaţie. 
Nu şovăi deloc să se lase condus într-un loc care să-i permită 
să-şi cânte psalmii şi, sprijinit de braţul maiorului, pătrunse în 
peşteră. 

Prima grijă a lui Heyward - imediat după intrarea lor- a fost 
să mascheze deschizătura cu un maldăr de saxafrax; înapoia 
acestui slab meterez întinse păturile indienilor, ca s-o astupe şi 
mai bine. Acum, numai o slabă rază de lumină străbătea în 
grotă, prin cea de a doua ieşire, care era foarte strâmtă şi care 
- cum am spus-o - dădea pe un braţ al râului, ce se întâlnea cu 
celălalt puţin mai jos. 

— Nu-mi place - spuse el, terminând de baricadat intrarea - 
acest principiu al indienilor de a înceta lupta în cazurile ce li se 


par desperate. Principiul nostru spune că speranţa să nu piară 
cât mai e viaţa; asta e în orice caz o maximă care se potriveşte 
mai bine cu firea soldatului. Cât despre dumneata, Cora, nu e 
nevoie să-ţi adresez cuvinte de încurajare; dârzenia şi judecata 
dumitale ştiu ce are de făcut o fată în aceste împrejurări. Dar n- 
am putea face cumva să uscăm lacrimile dumnişoarei care-ţi 
plânge la piept? 

— Sunt mai liniştită, Duncan - spuse Alice, desprinzân-du-se 
din braţele surorii sale şi încercănd sa pară liniştită, cu toate că 
obrajii îi erau scăldaţi în lacrimi. Acum sunt mult mai liniştită. 
În acest loc singuratic nu avem desigur a ne teme de nimic; 
cine ne-ar putea descoperi? Să ne punem nădejdea în aceşti 
oameni inimoşi, care s-au expus la atâtea primejdii ca să ne 
poată ajuta! 

— Scumpa noastră Alice vorbeşte acum ca o adevărată fiică a 
lui Munro! spuse Heyward, înaintând şi strângându-i mâna. Cu 
asemenea exemple de curaj, orice bărbat ar roşi dacă nu s-ar 
purta ca un erou! Le conduse apoi în fundul peşterii şi strânse 
cu putere în mână pistolul, în timp ce încruntarea sprâncenelor 
arăta că era hotărât la orice. Dacă năvălesc huronii, nu vor 
pătrunde aici chiar aşa uşor cum cred ei - murmură el. Şi, 
sprijinindu-se de stâncă, aşteptă desfăşurarea evenimentelor, 
cu ochii mereu aţintiţi asupra singurei ieşiri a adăpostului lor. 

O linişte îndelungată urmă ultimelor cuvinte ale maiorului. 
Aerul proaspăt al dimineţii pătrunsese în grotă, şi influenţa lui 
binefăcătoare produsese un fericit efect asupra sufletului celor 
asediați. 

Fiecare clipă care se scurgea, fără a aduce cu ea semnele 
unor noi primejdii, le aprindea în inimă pâlpâirea de speranță 
care licărea în fiecare, cu toate că nici unul dintre ei nu 
îndrăznea să împărtăşească celorlalţi o nădejde pe care clipa 
următoare ar fi putut-o spulbera. 

Numai David părea străin de aceste emoţii. O rază de lumină, 
pornită din strâmta ieşire a peşterii, îl arăta foarte ocupat cu 
răsfoirea cărţuliei lui, ca şi cum ar fi căutat un psalm mai 
potrivit cu situaţia de acum. Probabil că se hotărâse să ia de 
bune cele spuse de maior, când îl adusese în peşteră. In sfârşit, 
strădania lui îşi obţinu recompensa. Fără apologie, fără 
explicaţie, exclamă deodată cu glas tare: 


— „Insula Wight”% - suflă în ciudatul lui diapazon, îşi încercă 
glasul prin câteva sunete surde, pentru a-şi găsi tonul just, şi 
vocea-i armonioasă purcese apoi întru cântarea pe care o 
anunţase. 

— Nu-i primejdios? întrebă Cora, întorcându-şi brusc ochii 
negri către maior. 

— Bietul om! spuse Heyward. Vocea îi e prea slabă ca să 
poată străbate zgomotul cascadei. Să-l lăsăm deci să se 
consoleze în felul lui, dat fiind că nu e niciun risc. 

— „Insula Wight”! repetă David, privind în jurul lui demn şi 
mândru, de parcă s-ar fi aflat printre şcolarii lui. Este o arie 
frumoasă şi are cuvintele foarte solemne. Să o intonăm deci cu 
tot respectul cuvenit! 

După ce-şi îngădui un moment de tăcere, desigur în scopul 
de a atrage şi mai mult atenţia auditorilor săi, cântăreţul 
începu să cânte, mai întâi cu glas scăzut, apoi din ce în ce mai 
ridicat, încât peştera se umplu de sunete armonioase. Melodia, 
pe care slăbiciunea vocii o făcea parcă mai mişcătoare, îi cuceri 
încetul cu încetul pe cei ce o ascultau, făcându-i să treacă cu 
vederea proasta traducere a textului pe care Gamut îl alesese 
cu atâta grijă. Alice îşi şterse lacrimile fără să-şi dea seama şi- 
şi opri ochii înduioşaţi asupra palidului cântăreţ, cu o încântare 
sinceră pe care nu căuta s-o ascundă. Cora surâse aprobator la 
eforturile pioase ale aceluia care purta numele poetului iudeu, 
în vreme ce Heyward, părăsindu-şi o clipă veghea, admira 
deopotrivă entuziasmul scânteietor din privirile cântăreţului şi 
strălucirea atât de dulce din ochii încă umezi ai tinerei Alice. 

Muzicantul îşi dădu seama de interesul pe care-l trezea. 
Amorul lui propriu, satisfăcut, îi dădu noi puteri, şi vocea lui îşi 
recâştigă volumul şi bogăţia, fără a pierde nimic din dulceaţă. 
Bolţile peşterii răsunau de aceste sunete melodioase, când un 
strigăt îngrozitor îl făcu să amuţească, de parcă cineva i-ar fi 
pus deodată un căluş. 

— Suntem pierduţi! strigă Alice, aruncându-se în braţele 
Corei. 

— Încă nu, încă nu! spuse Heyward tulburat. Strigătul 


532 8-Este o caracteristică a psalmodiei americane ca ariile să se 
deosebească unele de altele prin nume de oraşe sau provincii, 
cele mai apreciate fiind: Danemark, Loraine și Insula Wight. 
(n.t.). 


sălbaticilor vine din centrul insulei; a fost probabil pricinuit de 
vederea tovarăşilor lor morţi. Noi nu suntem descoperiţi şi 
putem încă spera. 

Oricât de slabă ar fi fost speranţa dată de Duncan, ea fu 
binevenită, fiindcă vorbele lui le făcură pe cele două surori să- 
şi dea seama că pot să aştepte desfăşurarea evenimentelor în 
linişte. Alte strigăte urmară, şi în curând se auziră glasurile 
sălbaticilor care acum ajunseseră pe stânca de deasupra celor 
două peşteri. Văzduhul continua să răsune de urlete, pe care 
numai omul le poate produce şi numai când este în cea mai 
completă stare de barbarie. 

În curând aceste zgomote înfricoşătoare se porniră din toate 
părţile; unii îşi chemau tovarăşii de pe marginea apei, alţii le 
răspundeau de sus, de pe stâncă. Câteva strigăte răsunară în 
vecinătatea crăpăturii ce despărţea cele două peşteri. Ele se 
amestecau cu altele pornite dinspre râpa în care acum 
coborâseră câţiva huroni. Într-un cuvânt, aceste urlete 
înfricoşătoare se înmulţeau şi se apropiau din ce în ce, astfel 
încât cele patru persoane refugiate în grotă simţiră mai mult ca 
niciodată că trebuie să păstreze cea mai mare linişte. 

În mijlocul acestui tumult se auzi un strigăt de triumf, la o 
mică distanţă de intrarea mascată cu ramuri de saxafrax. 
Atunci Heyward, convins că se descoperise această ieşire, îşi 
pierdu orice speranţă. Dar se linişti auzindu-i pe sălbatici 
alergând spre locul unde vânătorul îşi ascunsese puşca, ce, din 
întâmplare, fusese găsită. Acum chiar putea distinge câte ceva 
din ceea ce-şi spuneau huronii, fiindcă sălbaticii rosteau şi 
cuvinte împrumutate din limba vorbită în Canada. Mai multe 
glasuri strigară în acelaşi timp: „La Longue-Carabine!” şi 
ecourile repetară acest nume dat unui celebru vânător, care 
servea îndeobşte ca cercetaş în tabăra engleză. Astfel Heyward 
află abia acum cine-i fusese călăuza. 

Cuvintele: „La Longue-Carabine! Carabină-Lungă!” treceau 
din gură în gură, şi toată haita năvălitorilor părea că se 
adunase în jurul unui trofeu care indica moartea stăpânului 
acelei faimoase flinte. După o consfătuire zgomotoasă, 
întreruptă adesea de izbucniri de o bucurie sălbatică, huronii 
se despărţiră şi alergară în toate părţile, făcând să răsune 
văzduhul de numele acelui inamic despre care Heyward 
înţelese, după unele crâmpeie de cuvinte, că sperau să-i 


găsească şi leşul în vreo crăpătură de stâncă. 

— Acum e momentul cel mai grav! şopti el încet de tot celor 
două surori care tremurau. Dacă această grotă scapă 
cercetărilor lor, suntem salvaţi. În orice caz, după cele ce 
spuneau, suntem siguri că prietenii noştri nu le-au căzut în 
gheare şi putem spera că în două ore Webb ne va trimite 
ajutor. 

Câteva minute se scurseră într-o tăcere plină de nesiguranţă 
şi totul anunţa că sălbaticii îşi continuau cercetările cu sporită 
atenţie. De mai multe ori îi auziră trecând prin defileul strâmt 
care despărţea cele două peşteri; aceasta se putea recunoaşte 
după foşnetul frunzelor care se rupeau sub picioarele lor. In 
sfârşit, grămada adunată de Heyward fu împinsă la o parte şi o 
rază de lumină pătrunse, dintr-acolo, în grotă. Cora strânse pe 
Alice la piept, cuprinsă de groază, şi Duncan se ridică cu 
iuţeala fulgerului. Strigăte puternice izbucniră şi din peştera 
vecină. Huronii o descoperiseră în sfârşit şi intraseră şi acolo, 
iar după numărul glasurilor ce se auzeau, părea că toată trupa 
se strânsese aici sau se îngrămădise la intrare. 

Cele două peşteri erau la distanţă atât de mică una de alta, 
încât maiorului i se păru imposibil să nu li se descopere 
ascunzătoarea. Mânat de acest gând cumplit, se repezi spre 
bariera fragilă, care nu-i despărţea decât cu câţiva paşi de 
inamicii săi înverşunaţi; se apropie chiar de mica deschizătură 
pe care o făcuse întâmplarea şi-şi lipi de ea ochiul, ca sa 
observe mişcările sălbaticilor. 

Chiar lângă braţul său se afla un indian de o statură colosală; 
părea că vocea lui da ordinele pe care ceilalţi le executau. 
Puțin mai departe văzu prima peşteră plină de huroni. 
Năvălitorii scotoceau prin toate cotloanele, cu cea mai 
scrupuloasă luare-aminte. Sângele care cursese din rana lui 
David înroşise grămada de frunze de saxafrax pe care fusese 
culcat. Descoperind-o, indienii scoaseră strigăte de bucurie, 
asemănătoare urletelor unei haite de câini care regăseşte pista 
pierdută. Imediat începură să dea la o parte ramurile, ca să 
vadă dacă nu ascundeau pe duşmanul atât de urât şi temut de 
ei. Fără să ştie, ei le aruncau în intervalul care despărţea cele 
două peşteri. Un războinic cu un chip înspăimântător se 
apropie de şef, ţinând în mână un braţ din aceste ramuri, şi îi 
arătă cu un aer de triumf urmele de sânge de care erau 


acoperite, pronunţând cu vioiciune câteva fraze. Heyward le 
ghici înţelesul, auzind repetându-se de mai multe ori cuvintele 
„La Longue-Carabine”. Indianul azvârli ramurile pe care le 
ţinea în mână, tot peste grămada aşezată de maior în faţa 
intrării celei de a doua peşteri şi astupă lumina ce pătrundea 
prin deschizătură. Tovarăşii săi, imitându-l, aruncară tot acolo 
ramurile pe care le luau din prima peşteră şi întăriră astfel fără 
voie siguranţa acelora care se refugiaseră în cea de a doua, 
căci nimeni nu se mai putea gândi sa dea la o parte un morman 
de mărăcini, despre care fiecare huron credea că sunt aruncate 
de ceilalţi în timpul cercetărilor. 

Pe măsură ce păturile întinse acolo erau împinse de ramurile 
îngrădite într-o masă compactă, Duncan respira mai uşurat. În 
vârful picioarelor se îndreptă spre locul din centrul peşterii, de 
unde putea să vadă ieşirea către râu. Indienii păreau că 
renunţaseră să mai caute; se auzea cum ieşeau din peşteră 
spre locul unde acostaseră; urletele lor desperate arătau că se 
adunaseră iar în jurul cadavrelor camarazilor ucişi. 

Abia atunci maiorul se întoarse spre cele două femei; cât 
durase acest scurt răstimp de pericol iminent se temuse ca 
neliniştea zugrăvită pe chipul său să nu alarmeze şi mai mult 
pe cele două tinere, care erau şi aşa destul de îngrozite. 

— Au plecat, Cora - şopti el. Alice, au fugit pe drumul pe 
care au venit. Suntem salvaţi! Să mulţumim cerului, căci numai 
el ne-a putut scăpa de aceşti duşmani nemiloşi. 

— Rog pe bunul Dumnezeu să primească fierbinţile mele 
mulţumiri! spuse Alice, smulgându-se din braţele surorii sale şi 
aruncându-se în genunchi, pe stâncă. Pe bunul Dumnezeu, care 
a cruțat lacrimile unui tată încărunţit şi a salvat viaţa acelora 
pe care-i iubesc atât! 

Heyward şi Cora - mai stăpână pe sine decât sora ei - priviră 
cu înduioşare această manifestare emoţionantă şi maiorul se 
gândi că niciodată evlavia nu s-a arătat sub o formă mai 
seducătoare decât în rugăciunile Alicei. Ochii îi străluceau de 
focul  recunoştinţei, obrajii săi  redobândiseră toată 
prospeţimea, şi pe chipul ei se putea citi cât era de mişcată. 
Dar când începu ruga, cuvintele parcă-i îngheţaseră; o paloare 
de moarte îi acoperi chipul, iar privirea-i deveni fixă şi plină de 
spaimă; mâinile încleştate, pe care le ridicase spre cer, arătară 
către ieşirea ce da spre râu şi tot corpul începu să-i tremure. 


Ochii lui Heyward urmăriră imediat direcţia mâinilor Alicei şi 
pe pragul intrării peşterii zări un om cu chipul sălbatic şi 
feroce. În acea clipă recunoscu pe mişelul lor însoțitor; era 
Vulpea-Şireată. 

În acest moment de surpriză şi groază, maiorul nu-şi pierdu 
cumpătul. După înfăţişarea indianului îşi dădu seama că ochii 
lui, obişnuiţi cu lumina zilei, nu străbătuseră încă întunericul 
care domnea în peşteră. Crezu chiar că, retrăgându-se cu cele 
două femei într-un colţ mai întunecos decât acela unde se afla 
David, ar putea scăpa privirilor trădătorului. Dar o expresie de 
crudă satisfacţie se zugrăvi deodată pe chipul sălbaticului. Era 
prea târziu; fuseseră descoperiţi. 

Maiorul nu putu suporta expresia brutală şi triumfătoare 
care dovedea că totul era pierdut; neascultând decât de ura sa 
şi gândindu-se numai cum să ucidă pe acest perfid duşman, îşi 
descărcă pistolul în direcţia mişelului. Impuşcătura răsună ca o 
erupție de vulcan, şi când curentul din peşteră risipi fumul, în 
locul unde zărise pe indian Heyward nu mai văzu pe nimeni. 
Alergă la deschizătură şi-l văzu pe trădător strecurându-se 
îndărătul unei stânci care-l făcu nevăzut. 

O linişte adâncă urmă detunăturii, ce li se păru indienilor că 
iese din măruntaiele pământului. Dar după ce Vulpea scoase un 
chiot lung de bucurie, un urlet general îi răspunse: toţi 
tovarăşii săi se adunară iar, se înapoiară în defileul care 
despărţea peşterile şi, înainte ca Heyward să aibă timp să-şi 
revină din consternare, bariera slabă de saxafrax fu dată peste 
cap, sălbaticii se repeziră în grotă şi, apucând pe cei patru 
călători ce se aflau acolo, îi târâră afară, în mijlocul huronilor 
triumfători. 


CAPITOLUL X 


Mi-e teamă ca mâine dimineaţă să nu 
dormim la fel de mult, pe cât am ve- 
gheat noaptea trecută. 


SHAKESPEARE 
(Visul unei nopţi de vară) 


De îndată ce Duncan îşi reveni din şocul provocat de această 
neaşteptată nenorocire, începu să observe chipurile şi modul 
de comportare al celor ce-i capturaseră. Indienii, contrar 
obiceiului lor de a-şi sărbători nebuneşte triumful, respectau nu 
numai pe cele două surori înmărmurite de spaimă, ci chiar pe 
dânsul. Deşi costumul său militar şi mai ales epoleţii atrăseseră 
atenţia câtorva indivizi care întinseseră de mai multe ori mâna, 
cu ochii sclipind de dorinţa de a-şi însuşi aceste podoabe, un 
ordin al şefului, rostit pe un ton autoritar, îi oprise, şi Heyward 
se convinse că aveau un motiv special de a-i cruța, cel puţin 
deocamdată. 

În vreme ce doar câţiva dintre cei mai tineri dădeau 
asemenea semne de deşartă slăbiciune, războinicii mai 
experimentați continuau să exploreze cu luare-aminte cele 
două peşteri, scotocind prin toate crăpăturile stâncilor, iar 
înfăţişarea lor arata că roadele victoriei obţinute nu-i 
mulţumiseră. Fiindcă nu putuseră totuşi descoperi victimele pe 
care doreau să se răzbune, sălbaticii se apropiară de cei doi 


bărbaţi şi îi întrebară răstit, într-o franceză stâlcită, unde era 
cel numit Carabină-Lungă. Duncan se prefăcu a nu înţelege 
întrebările lor repetate, iar David, care nu ştia boabă 
franţuzeşte, nici nu mai trebui să se prefacă. În sfârşit, obosit 
de insistenţele lor şi temându-se să nu-i scoată din sărite prin 
tăcerea lui încăpăţânată, căută din ochi pe Magua, care ar fi 
putut servi ca interpret, hotărându-se să răspundă acestui 
interogatoriu care devenea din clipă în clipă tot mai insistent şi 
mai ameninţător. 

Purtarea acestui sălbatic se deosebea izbitor de aceea a 
tovarăşilor lui. Nu luase parte în niciun fel la noile cercetări 
făcute după capturarea celor patru prizonieri şi - în timp ce 
câţiva huroni, pe care setea de jaf îi făcuse să scotocească prin 
ranita cercetaşului, îşi împărțeau acum cele câteva boarfe 
sărăcăcioase - aşezat la o oarecare distanţă îndărătul celorlalţi, 
Vulpea-Şireată părea atât de liniştit, atât de satisfăcut, încât 
era evident că cel puţin în ceea ce-l privea obținuse prin 
trădarea lui tot ce dorise să câştige. Când ochii maiorului 
întâlniră privirile tăioase, deşi calme, ale călăuzei sale, le evită 
cu scârbă; simțind însă nevoia să-şi ascundă disprețul într-un 
astfel de moment, făcu un efort şi-i adresă cuvântul: 

— Vulpea-Şireată este un războinic prea viteaz - îi spuse 
dânsul, stăpânindu-se - ca să refuze să explice unui om 
neînarmat ce vor de la el aceia al căror prizonier este. 

— Vor să ştie unde este vânătorul care cunoaşte toate 
cărările pădurilor - răspunse Magua într-o engleză stricată, 
rânjind şi apâsându-şi mâna pe frunzele de saxafrax cu care-şi 
bandajase rana proaspătă de la umăr. Carabină-Lungă! adăugă 
el. Puşca lui e bună, ochiul nu i se închide niciodată, dar, ca şi 
puşca cea mică a şefului alb, nu are nicio putere asupra Vulpei- 
Şirete. 

— Le Renard este prea viteaz - spuse Heyward - ca să se 
gândească la loviturile primite în război sau la mâna care i le-a 
dat. 

— Eram oare în război - replică Magua - când indianul 
ostenit se odihnea pe trunchiul unui stejar, ca să-şi guste turta? 
Cine a umplut tufişurile cu duşmani la pândă? Cine a tras 
cuțitul? Cine avea pacea în vorbă şi sângele în suflet? Spus-a 
oare Magua că securea războiului este dezgropată? Şi el a 
dezgropat-o? 


Heyward nu îndrăzni să-şi contrazică acuzatorul, rea- 
mintindu-i de trădare, dar nu voi nici să-şi înfrâneze disprețul, 
cerându-i scuze. De aceea tăcu. Pe de altă parte, Magua păru 
că nu vrea să continue discuţia. Se aşeză din nou pe stânca de 
pe care se ridicase adineauri. Dar strigătul: „La Longue- 
Carabine!” izbucni de îndată ce sălbaticii, neliniştiţi, îşi dădură 
seama că această scurtă convorbire s-a terminat. 

— li auzi? rosti Magua nepăsător. Huronii roşii cer viaţa lui 
Carabină-Lungă sau, de nu, vor vărsa sângele acelora care-l 
ascund! 

— A scăpat, a fugit departe - răspunse maiorul. 

Magua surâse dispreţuitor. 

— Când omul alb moare - spuse el - se crede scăpat, dar 
pieile-roşii ştiu cum să chinuiască şi sufletul vrăjmaşului lor. 
Unde-i este hoitul? Arată-le huronilor scalpul lui. 

— N-a murit, a fugit. 

— Este el pasăre, să-şi poată lua zborul când vrea? întrebă 
indianul, scuturând capul neîncrezător. E peşte, să poată înota 
pe sub apă? Şeful alb citeşte în cărţile lui şi crede că huronii n- 
au judecată. 

— Fără să fie peşte, Carabină-Lungă poate înota cum zici. 
După ce şi-a terminat praful de puşcă, s-a aruncat în curentul 
apei, care l-a dus departe, în timp ce ochii huronilor erau 
acoperiţi de un nor. 

— Şi pentru ce şeful alb n-a făcut ca el? De cea rămas? Ele 
o piatră care merge la fundul apei, sau părul îi arde capul? 
Vrea să fie scalpat? 

— Dacă tovarăşul tău, care şi-a pierdut viaţa în prăpastie, ar 
putea să-ţi răspundă, ţi-ar spune că nu sunt o piatră - răspunse 
maiorul, crezând că trebuie să facă uz de acest stil ostentativ, 
care stârneşte totdeauna admiraţia sălbaticilor. Oamenii albi 
socotesc însă că numai laşii îşi părăsesc femeile. 

Magua murmură printre dinţi câteva cuvinte de neînțeles şi 
apoi spuse: 

— Şi delawarii ştiu să înoate tot aşa bine cum ştiu să se 
strecoare printre buruieni? Unde este Şarpele-cel-Mare? 

Huronul rostise numele în canadiană: Le Gros-Serpent. 
Heyward îşi dădu seama că inamicii săi cunoşteau chiar mai 
bine decât el pe cei doi sălbatici care îi fuseseră tovarăşi de 
primejdie. 


— A plecat tot pe apă-n jos - răspunse el în silă. 

— Dar Le Cerf-Agile nu e aici? 

— Nu ştiu cine-i Cerbul-cel-Sprinten - replică maiorul, 
căutând să câştige timp. 

— Uncas - spuse Magua, pronunţând acest nume delawar 
chiar cu mai mare greutate decât cuvintele engleze. „Bounding 
Elk” este numele cu care omul alb îl cheamă pe tânărul 
mohican. 

— Nu ne putem înţelege! răspunse Heyward, dorind să 
prelungească discuţia. Cuvântul elk înseamnă elan; acela de 
deer căprioară; cerb se spune stag. 

— Da, da - murmură indianul, vorbind singur în limba sa. 
Feţele-Palide sunt nişte femei limbute; au mai multe cuvinte 
pentru acelaşi lucru, în timp ce o piele-roşie vorbeşte o dată şi 
bine. Adresându-se atunci maiorului în engleza sa stricată, îi 
justifică numele pe care canadienii îl dăduseră tânărului 
mohican: Căprioara e sprintenă, dar slabă - spuse el. Elanul şi 
cerbul sunt sprinteni, dar şi puternici. Fiul Şarpelui-cel-Mare se 
cheamă de aceea „Le Cerf-Agile”. A sărit peste râu, în pădure? 

— Daca vorbeşti de tânărul delawar - răspunse Heyward - 
află că şi el a plecat pe firul apei. 

Cum pentru un indian nu era nimic neverosimil în acest fel 
de a fugi, Magua se arătă mai încrezător. El admise chiar că 
cele auzite sunt adevărate, cu o grabă care era o nouă dovadă a 
puţinei importanţe pe care el personal o arăta capturii acestor 
indivizi. Dar tovarăşii. săi nu erau de aceeaşi părere. 

Huronii aşteptară rezultatul acestei scurte convorbiri în cea 
mai mare linişte, cu răbdarea care caracterizează pe sălbatici. 
Când Heyward tăcu, toţi ochii se îndreptară spre Magua, 
cerându-i în acest mod expresiv rezultatul celor discutate. 
Indianul întinse braţul spre râu şi câteva cuvinte adăugate 
acestui gest au fost de ajuns pentru a-i face să înţeleagă ce se 
întâmplase cu aceia pe care voiau să se răzbune. 

Vestea se răspândi printre ei imediat, şi huronii scoaseră 
urlete înfricoşătoare, care arătau cât de furioşi erau că 
victimele le scăpaseră. Unii alergau ca nişte nebuni, dând din 
mâini; alţii scuipau în râu, ca pentru a-l pedepsi că a favorizat 
evadarea fugarilor, lipsindu-i pe învingători de drepturile lor 
legitime; ceilalţi, şi nu erau din cei mai puţin de temut, aruncau 
priviri nemiloase spre captivii aflaţi în puterea lor, părând că-i 


opreşte de la o răzbunare cruda numai obişnuinţa lor de a-şi 
stăpâni pornirile. Erau şi unii care însoțeau acest limbaj mut cu 
gesturi amenințătoare, neînduplecaţi nici de făpturile firave, 
nici de frumuseţea celor două fete. Unul dintre ei merse chiar 
până acolo, încât apucă cu o mână părul lung şi frumos de pe 
umerii Alicei, în timp ce altul, rotind un cuţit deasupra capului, 
părea că arată în ce chip îngrozitor ar putea-o lipsi de aceasta 
minunată podoabă. 

Tânărul maior nu putu suporta acest gest înfricoşător şi, cu 
un efort pe cât de desperat, pe atât de inutil, încercă să sară în 
ajutorul Alicei; dar mâinile îi erau legate la spate şi la prima 
mişcare simţi mâna grea a şefului indian strângându-i umărul 
ca o menghine. Convins că o rezistenţă inutilă n-ar putea decât 
să-i întărâte şi mai mult pe huroni, se supuse sorții şi căută să 
dea puţin curaj bietelor fete, explicându-le că sălbaticii 
obişnuiau să-i înfricoşeze pe cei pe care n-aveau intenţia să-i 
execute. 

Încercănd să consoleze şi să liniştească pe cele două surori, 
Heyward nu era însă atât de naiv să se amăgească singur. El 
ştia că autoritatea unui şef indian se sprijinea pe temelii foarte 
puţin solide, fiind datorată mai mult unei superiorităţi fizice 
decât unei raţiuni morale. Primejdia trebuia deci cântărită în 
proporţie cu numărul sălbaticilor care-i înconjurau. Ordinul cel 
mai categoric al celui ce părea şeful lor putea fi călcat în 
fiecare clipă, de primul indian care, în furia lui răzbunătoare, ar 
fi vrut să-i aducă jertfă spiritului unui prieten sau părinte. Cu 
tot calmul aparent şi cu tot curajul lui, inima îi era strânsă de 
deznădejde şi de teama morţii ori de câte ori vedea pe câte 
unul apropiindu-se de cele două nefericite surori sau aţintind 
priviri întunecate asupra unor fiinţe care nu erau câtuşi de 
puţin în stare să se apere. 

Temerile sale se mai potoliră totuşi când îl văzu pe şef 
chemându-şi în jurul lui războinicii, la un fel de consiliu de 
război. Consfătuirea nu dură prea mult, iar hotărârea luată 
păru unanimă. Gesturile celor care vorbeau erau îndreptate 
înspre tabăra lui Webb şi păreau a arăta că se tem de un atac 
dinspre partea aceea. Probabil că acesta fusese motivul grabei 
lor atât de agitate. 

În timpul scurtelor dezbateri, Heyward avu răgazul să 
admire prudenţa cu care huronii îşi efectuaseră debarcarea 


după încetarea ostilităţilor. 

S-a spus mai înainte că jumătate din acea mică insulă era o 
stâncă, la poalele căreia se aflau câteva trunchiuri de copaci 
împinşi de ape. Ei au ales acest punct pentru coborâre, 
probabil după ce duseseră barca prin pădure, ocolind 
cataracta; au pus în ea armele şi muniţiile şi, în timp ce doi 
sălbatici mai cu experienţă aveau misiunea să o conducă 
împreună cu şeful, ceilalţi i-au urmat înot. Debarcară deci chiar 
în locul unde fusese răpus unul dintre primii sosiți, dar acum 
aveau avantajul că erau în număr mult mai mare şi aveau arme 
de foc. Era neîndoios că aceasta fusese ordinea stabilită pentru 
sosire, pentru că era respectată şi la plecare. Transportară 
barca pe uscat, de la o extremitate la alta a insulei, şi o lansară 
în apă aproape de platforma unde vânătorul îşi călăuzise 
tovarăşii. 

Cum orice protestări erau inutile şi rezistenţa imposibilă, 
Heyward se supuse şi intră în barcă de îndată ce primi ordin, 
urmat de cele două surori şi de David, care nu se trezise din 
uimire. Apoi se instală cârmaciul, şi barca porni, urmată înot de 
ceilalţi sălbatici. Huronii nu cunoşteau nici întortocherile, nici 
stâncile ascunse sub apa acestui râu, dar erau destul de 
pricepuţi în acest fel de navigaţie, ca să nu comită vreo 
greşeală şi să observe obstacolele primejdioase. Fragila luntre 
înaintă uşor de-a lungul curentului iute, şi în câteva minute 
prizonierii coborâră pe ţărmul de miazăzi al fluviului, aproape 
în faţa locului unde se îmbarcaseră în seara precedentă. 

Indienii se sfătuiră iarăşi, la fel de repede ca mai înainte, în 
timp ce câţiva plecară să caute caii, ale căror nechezaturi 
înspăimântate contribuiseră probabil la descoperirea stăpânilor 
lor. Atunci trupa se împărţi: şeful încălecă pe calul maiorului şi, 
urmat de cea mai mare parte a oamenilor săi, trecu râul şi 
dispăru în pădure, lăsând prizonierii sub paza a şase sălbatici, 
în fruntea cărora se afla Vulpea-Şireată. Această situaţie 
neaşteptată îl nelinişti din nou pe Heyward. 

Atitudinea stăpânită, destul de neobişnuită la aceşti sălbatici, 
îl făcuse să creadă că sunt ţinuţi prizonieri, spre a fi predaţi lui 
Montcalm. Cum închipuirea celor aflaţi în primejdie este mereu 
trează atunci când este înviorată de vreo speranţă, oricât de 
slabă sau îndepărtată, Duncan se gândise chiar că generalul 
francez ar fi putut miza pe dragostea de părinte a lui Munro, 


socotind că ar fi mai tare decât aceea faţă de ţară. Căci deşi 
Montcalm era considerat ca un ostaş întreprinzător şi plin de 
curaj, era cunoscut şi ca foarte iscusit în acele şiretlicuri 
politice, care nu respectă totdeauna regulile moralei şi care 
dezonorau în acea epocă întreaga diplomaţie europeană. 

Toate aceste ingenioase presupuneri erau răsturnate acum 
de purtarea huronilor. Era evident că şeful şi aceia care-l 
urmaseră se îndreptau către extremitatea Horicanului şi că nu 
se mai puteau aşteptau la altceva decât să rămână captivi în 
mâinile sălbaticilor. Dorind să iasă cu orice preţ din această 
crudă nesiguranţă, se gândi să încerce puterea banului. Îşi 
stăvili repulsia şi, întorcându-se către Magua, care luase aerul 
şi glasul unui om ce trebuia acum să poruncească celorlalţi, îi 
spuse pe un ton amical, prin care ar fi vrut să-şi arate 
încrederea: 

— Aş voi să adresez câteva cuvinte lui Magua, dar nu se 
cuvine să fie auzite decât de un şef mare ca el. 

Indianul se întoarse, îl privi cu dispreţ şi îi răspunse: 

— Vorbeşte, copacii n-au urechi! 

— Dar huronii nu sunt surzi, şi cuvintele care trec prin 
urechile marilor oameni ai unei naţiuni ar putea zăpăci pe 
tinerii războinici. Dacă Magua nu vrea să asculte, ofiţerul 
regelui va şti să păstreze tăcerea. 

Sălbaticul dădu cu nepăsare câteva ordine tovarăşilor săi, 
care strângeau cu stângăcie şeile cailor celor două surori şi, 
despărţindu-se câţiva paşi de ei, făcu un gest precaut prin care 
indica lui Heyward să-l urmeze. 

— Acum vorbeşte - spuse el - dacă sunt cuvinte pe care 
Vulpea-Şireată le poate auzi! 

— Le Renard-Subtil a dovedit că este vrednic de numele pe 
care i l-au dat părinţii săi canadieni - rosti maiorul. Recunosc 
acum că a procedat înţelepţeşte: văd tot ce a făcut ca să ne 
slujească şi nu-l voi uita când va sosi ora răsplătirii. Da, Vulpea- 
Şireată a dovedit că este nu numai un mare luptător, un mare 
şef în consiliu, dar ştie şi cum să-şi păcălească duşmanii. 

— Dar ce-a făcut Vulpea-Şireată? întrebă indianul cu răceală. 

— Ce-a făcut? răspunse Heyward. A văzut că pădurile sunt 
pline de trupe inamice, prin care nu putea să treacă nici 
şarpele fără să cadă în vreo capcană, şi s-a prefăcut că a greşit 
drumul, ca să-i ocolească pe huroni; apoi a lăsat să se creadă 


că se întoarce la ai săi, la cei care l-au gonit ca pe un câine din 
wigwamurile lor, pentru a le recâştiga încrederea; şi atunci 
când ne-am dat în sfârşit seama de planul lui, nu l-am ajutat 
oare cum trebuie şi ne-am purtat în aşa fel, încât să-i facem pe 
huroni să creadă că omul alb a crezut că prietenul său, Vulpea, 
este duşmanul lui? Nu sunt acestea adevărate? Şi când Vulpea, 
prin prudenţa lui, a închis ochii şi a astupat urechile huronilor, 
nu i-a făcut el să uite că a fost silit de ei să se refugieze la tribul 
Mohawk? Cine i-a sfătuit să plece în goană în părţile de 
miazănoapte şi să lase Vulpea cu prizonierii pe ţărmul de 
miazăzi al fluviului? Şi acum se va întoarce şi va conduce pe 
cele două fiice la tatăl lor, bogatul scoţian cu părul cărunt. Da, 
da, Magua, am văzut toate astea şi m-am şi gândit la felul cum 
trebuie răsplătită prudenţa şi cinstea ta. Mai întâi, 
comandantul fortului William-Henry va fi generos cum trebuie 
să fie un şef atât de mare pentru un asemenea serviciu. 
Medalia” pe care o poartă Magua va fi de aur, nu de cositor; 
cornul lui va fi totdeauna plin de praf de puşcă; dolarii care-i 
vor suna în buzunare vor fi la fel de mulţi câte pietricele sunt 
pe malurile Horicanului; şi cerbii vor veni să-i lingă mâna, căci 
îşi vor da seama că nu vor putea scăpa de puşca cea lungă cei 
se va da. Cât despre mine, nu ştiu cum să întrec dărnicia 
scoţianului, dar şi eu... da... eu voi.... 

— Ce va da şeful cel tânăr care a venit dinspre soare-răsare? 
întrebă indianul, văzând pe Heyward şovăind în alegerea 
ultimelor promisiuni din cele ce aprind în chip cât mai viu 
dorinţele unui indian. 

— Va face să curgă în faţa wigwamului lui Magua un râu de 
apă de foc%, adusă din insulele de peste marele lac sărat, astfel 
că inima marelui şef va fi mai uşoară ca penele păsării-muscă şi 
suflarea lui mai dulce ca mireasma florilor. 

Magua ascultase cu adâncă tăcere discursul insinuant şi abil 
al lui Duncan, care dăduse aceste explicaţii pe îndelete, ca să 
producă mai multă impresie. Când maiorul vorbise de 


%29-Odinioară, unii albi, care voiau să fie în termeni buni cu 
căpeteniile indienilor, obişnuiau să le dea medalii pe care să le 
poarte în locul podoabelor lor grosolane. Cele date de englezi 
aveau efigia regelui, iar cele date de americani, efigia 
preşedintelui. (n.a.). 

3%30-Băutură alcoolică. (n.t.). 


presupusa stratagemă pe care a folosit-o indianul ca să-şi înşele 
propria nație, acesta a luat un aer de gravitate prudentă. Când 
a făcut aluzie la injuriile pe care le bănuia că au silit pe huron 
să se îndepărteze de-ai lui, văzu strălucind în ochii lui Magua o 
sclipire de o atât de nestăvilită ferocitate, încât crezu că a atins 
coarda sensibilă; şi când ajunse la partea din discursul său prin 
care căuta să-i aţâţe lăcomia, după cum voise să-i zgândăre 
dorul de răzbunare, obţinu o deosebită atenţie de la 
ascultătorul lui. Întrebarea pe care i-o pusese Vulpea îi fusese 
adresată cu tot calmul şi întreaga demnitate a unui indian; dar 
era uşor de văzut, după expresia şireată a trăsăturilor sale, că 
el se gândea mai mult la răspunsul pe care trebuia să-l dea. 

După câteva momente de cugetare, huronul duse o mână la 
frunzele care-i serveau de bandaj şi întrebă iarăşi, cu o urmă de 
enervare: 

— Prietenii fac astfel de semne? 

— Crezi că La Longue-Carabine ar fi lăsat în trupul unui 
duşman un semn atât de uşor? 

— Dar delawarii se strecoară ca şerpii printre mărăcini, ca 
să-i învenineze tocmai pe cei pe care-i iubesc? 

— Crezi că Şarpele-cel-Mare s-ar fi lăsat auzit de urechi pe 
care el ar fi avut de gând să le asurzească? 

— Şeful alb îşi aprinde iarba de puşcă în obrazul acelora pe 
care-i socoate fraţi? 

— Îşi greşeşte el vreodată ţinta când vrea să ucidă cu 
adevărat? replică Duncan, zâmbind cu sinceritate bine jucată. 

Aceste întrebări şi răspunsuri s-au succedat repede şi fură 
urmate de câteva momente de tăcere. Duncan crezu că indianul 
ezită şi, ca să-şi asigure izbânda, reîncepu enumerarea tuturor 
recompenselor care i-ar fi acordate, dar acesta îl întrerupse 
printr-un gest expresiv. 

— Ajunge! spuse el. Vulpea-Şireată este un şef înţelept şi vei 
vedea ce va face. Pleacă şi taci din gură. Când Magua va vorbi, 
va veni timpul să i se răspundă. 

Observând că ochii indianului erau fixaţi cu un fel de 
nelinişte asupra tovarăşilor săi, Duncan se retrase imediat, ca 
să nu aibă aerul că a avut vreo înţelegere suspectă cu şeful lor. 
Magua se apropie de cai şi se prefăcu că este mulţumit de 
modul cum camarazii săi îi echipaseră. Apoi făcu semn 
maiorului să le ajute pe cele două surori să încalece, el 


servindu-se de limba engleză numai în ocazii importante şi 
indispensabile. 

Nemaigăsind niciun pretext plauzibil de întârziere, Duncan, 
deşi împotriva dorinţei sale, ajută pe cele două fete 
deznădăjduite să urce pe cai şi încercă să aline temerile 
spunându-le încet şi în puţine cuvinte ce noi speranţe 
dobândise. Surorile tremurau de spaimă şi aveau desigur mare 
nevoie de această încurajare, căci abia mai îndrăzneau să ridice 
ochii, de teamă să nu întâlnească privirile fioroase ale acelora 
care deveniseră stăpânii destinului lor. Iapa lui David fusese 
luată de prima trupă, astfel că maestrul de canto şi Duncan 
fură siliţi să meargă pe jos. Situaţia aceasta nu-i păru totuşi de 
loc supărătoare lui David, care se gândi că ar putea profita 
făcându-i pe sălbatici să meargă mai încet. El întorcea mereu 
capul înspre fortul Edward, în speranţa zadarnică de a auzi în 
pădure vreun zgomot care să arate sosirea ajutorului de care 
aveau atât de urgentă nevoie. 

Când totul fu pregătit, Magua dădu semnalul de plecare şi 
trecu în fruntea micului convoi. David mergea după el; rana îl 
durea mai puţin şi părea că acuma-şi dă perfect seama de 
neplăcuta situaţie în care se află. Urmau cole două surori, 
având alături pe maior. Indienii închideau convoiul fără a-i slăbi 
din ochi, clipă de clipă, pe cei patru preţioşi captivi. 

Merseră astfel câtva timp într-o adâncă linişte, întreruptă 
doar de cele câteva cuvinte de mângâiere pe care maiorul le 
adresa când şi când celor două femei şi de desele exclamaţii 
pioase, prin care David îşi manifesta amărăciunea gândurilor 
cu o smerită resemnare. Înaintau spre sud, într-o direcţie 
aproape opusă drumului care ducea la fortul William-Henry. 
Acest fapt dădea de bănuit că Magua nu schimbase nimic din 
primele lui planuri, dar Heyward credea că cedase totuşi 
ofertelor lui ispititoare, ştiut fiind că drumul cel mai ocolit duce 
totdeauna la țelul său pe un indian, când trebuie să recurgă la 
viclenie. 

Făcură astfel multe mile prin păduri fără sfârşit şi nimic nu 
da a înţelege că s-ar apropia capătul călătoriei. Maiorul cerceta 
adesea poziţia soarelui, ale cărui raze aureau ramurile 
copacilor, şi aştepta nerăbdător momentul când viclenia lui 
Magua i-ar permite să ia un drum mai potrivit cu speranţele 
lor. Uneori îşi închipuia că şiretul sălbatic, desperat că nu 


întâlneşte armata lui Montcalm, se îndrepta spre un loc 
cunoscut de el, situat pe graniţă, unde îşi instalase tabăra un 
distins ofiţer, care se bucura de favoarea celor şase naţiuni. Să 
fie încredinţat lui sir William Johnson i se părea o soluţie mult 
preferabilă aceleia de a fi împins până în deşertul Canadei; dar, 
înainte de a ajunge acolo, rămâneau încă de făcut multe leghe 
prin pădure, şi fiecare pas îl depărta mai mult de teatrul de 
operaţiuni, unde îl chemau onoarea şi datoria lui de soldat. 

Numai Cora îşi aminti instrucţiunile pe care i le dăduse 
vânătorul la plecare şi de fiecare dată când se ivea ocazia 
întindea mâna să apuce o ramură, ca s-o frângă. Dar vigilenţa 
neobosită a indienilor făcea execuţia acestui plan tot atât de 
grea, pe cât de primejdioasă, şi întâlnind privirile sălbatice ale 
paznicilor se grăbi a le risipi bănuielile, renunțând definitiv la 
planul ei. Totuşi o dată, o singură dată, reuşi să rupă o ramură 
de sumac şi un gând fulgerător o făcu să lase să-i cadă o 
mănuşă, pentru a marca în mod vizibil trecerea lor. Această 
viclenie nu scăpă neobservată de huronul din imediata ei 
apropiere; el ridică mănuşa, i-o înapoie, rupse şi strivi ramura 
de sumac astfel încât să facă să se creadă că prin tufişul acela 
trecuse vreun animal sălbatic, şi duse mâna la tomahawk cu un 
gest atât de expresiv, încât Cora pierdu orice dorinţă de a lăsa 
după ea cel mai mic semn care să arate ce drum au urmat. 

În realitate, caii puteau să lase pe pământ urmele copitelor; 
dar fiecare grup de huroni avusese grijă să-şi oprească câte doi 
cai, probabil tot în scopul de a induce în eroare pe cei care ar fi 
venit să le dea ajutor prizonierilor. 

De douăzeci de ori simţise Heyward nevoia să strige pe 
căpetenia convoiului, dar chipul întunecat şi rezervat al 
sălbaticului îl descurajase. Tot timpul marşului, Magua nu s-a 
întors decât de două sau trei ori, ca să arunce o privire de şef 
asupra micului convoi, fără a rosti vreun cuvânt. Orientându-se 
numai după soare sau consultând poate acele semne cunoscute 
numai de agerimea indienilor, mergea cu pas sigur, aproape în 
linie dreaptă, în această pădure imensă, străbătută de mici văi, 
de înălţimi muntoase, de râuleţe şi râuri, şi chiar dacă poteca 
era bătută sau abia bănuită, ori o pierdeau cu totul, el nu 
încetinea iuţeala mersului şi pasul neobosit îi era la fel de 
sigur. De câte ori ridicau ochii, călătorii îl zăreau printre 
trunchiurile de pini, mergând tot timpul cu pas egal şi cu 


fruntea sus. Pana cu care-şi împodobise capul îi flutura în vânt. 

Acest marş rapid avea totuşi un ţel. După ce trecură printr-o 
vale în care şerpuia un râuşor, începură să urce un deal atât de 
râpos, încât cele două surori fură nevoite să descalece de pe 
cai. Când ajunseră pe culme, se aflau pe un podiş pustiu, 
presărat cu câţiva copaci. La umbra unuia dintre ei, Magua se 
întinse ca să-şi caute odihna de care întreaga trupă avea cea 
mai mare nevoie. 


CAPITOLUL XI 


De-l iert, să-mi fie seminţia blestemată! 


SHYLOCK 
(Neguţătorul din Veneţia) 


Indianul alesese pentru haltă unul din dealurile abrupte, de 
formă piramidală, ca nişte înălţimi artificiale, atât de 
numeroase în Statele Unite. Acesta era destul de înalt, avea 
creştetul teşit şi coborâşul iute, dar una din părţi se deosebea 
printr-o neregularitate puţin obişnuită. Avantajele pe care le 
prezenta această înălţime ca loc de odihnă păreau a fi numai 
forma şi povârnişul ei, care făceau ca locul să fie greu de luat 
prin surprindere, iar apărarea lui mai uşoară. Dar cum 
Heyward, dat fiind timpul îndelungat ce trecuse de la cele 
întâmplate şi distanţa parcursă de atunci, nu mai spera ajutor, 
privea situaţia fără niciun interes şi nu-l preocupa decât grija 
faţă de nefericitele femei. Indienii scoseseră frâul de pe cei doi 
cai şi-i lăsaseră să pască puţina iarbă care creştea pe platou, 
apoi întinseseră dinaintea celor patru prizonieri, aşezaţi la 


umbra unui mesteacăn ale cărui ramuri se ridicau ca un 
acoperământ deasupra capetelor lor, nişte rămăşiţe din hrana 
luată din peşteră. 

Cu toată iuţeala marşului, unul din indieni găsise prilejul să 
vâneze cu arcul un căprior. Până în momentul când s-au oprit, 
purtase animalul pe umeri. Acum tovarăşii săi, alegându-şi 
bucăţile care li se păreau mai gustoase, începură să manânce 
carnea crudă, în disprețul total al artei culinare. Magua era 
singurul care nu participa la acest ospăț neobişnuit; el şedea 
deoparte şi părea cufundat în gânduri. 

Această cumpătare, atât de rară la un indian care are ce 
mânca, atrase atenţia maiorului. Tânărul crezu că huronul 
chibzuia asupra mijloacelor pe care le-ar putea întrebuința ca 
să înşele vigilenţa camarazilor săi şi să intre în posesia 
recompenselor promise. Dorind să-l ajute cu sfaturile sale în 
plăsmuirea planurilor ce-şi clădea şi să-l ispitească şi mai tare, 
se ridică, făcu ca din întâmplare câţiva paşi şi ajunse lângă 
huron, fără să aibă aerul că premeditase această mişcare. 

— N-a mers Magua destul în faţa soarelui, ca să nu mai aibă 
a se teme de vreo primejdie dinspre canadieni? îl întrebă el, ca 
şi cum nu ar mai fi avut nicio îndoială de buna înţelegere care 
exista între ei. Nu este mai bine ca şeful fortului William-Henry 
să-şi revadă fiicele mai înainte ca o altă noapte sa-i 
împietrească inima de durerea că le-a pierdut şi să-l facă poate 
mai puţin darnic? 

— Oare Feţele-Palide îşi iubesc mai puţin copiii ziua ca 
noaptea? întrebă pe un ton rece indianul. 

— Câtuşi de puţin! răspunse Heyward, grăbindu-se să repare 
greşeala pe care se temea că a făcut-o. Omul alb poate uita şi 
adeseori uită şi pe aceia cărora le-a făgăduit iubirea eternă, dar 
iubirea unui părinte pentru copilul său nu moare decât odată 
cu el. 

— E atât de duioasă inima bătrânului şef alb - întrebă Magua 
- încât să ducă într-atâta dorul copiilor pe care-i are cu femeile 
lui? Ştiu că-i din cale afară de aspru cu războinicii săi şi are 
ochi de piatră. 

— Este sever cu cei leneşi şi răi - spuse maiorul - dar este 
drept şi omenos faţă de cei care se poartă bine. Am cunoscut 
mulţi părinţi buni, dar nu am văzut niciodată - la niciun tată - o 
dragoste atât de puternică pentru copiii săi. I-ai văzut capul 


cărunt, Magua, sus, în fruntea soldaţilor lui, dar eu i-am văzut 
ochii scăldaţi în lacrimi atunci când îmi vorbea de cele două 
fiice ale lui, care sunt acum în puterea ta! 

Heyward tăcu deodată, neştiind cum să interpreteze expresia 
pe care o căpătă brusc chipul indianului, care-l asculta cu o 
atenţie deosebită. Mai întâi crezu că bucuria evidentă pe care o 
arăta huronul, auzind vorbindu-se astfel despre dragostea lui 
Munro pentru fiicele lui, se datorase recompensei făgăduite, 
dar pe măsură ce vorbea vedea că această bucurie îi 
schimonoseşte chipul atât de groaznic, încât bănui îngrozit că e 
la mijloc o pornire mai pătimaşă şi mai rău prevestitoare decât 
pofta de aur. 

— Treci la locul tău! îi spuse indianul, închizându-se apoi 
deodată într-o nepăsare de mormânt. Întoarce-te la locul tău şi 
spune-i fetei cu ochii negri ca Magua vrea să-i vorbească. Tatăl 
său va ţine seama de făgăduiala fiicei. 

Duncan crezu că aceste vorbe erau inspirate din dorinţa de a 
obţine de la Cora fie o recompensă mai mare, fie o nouă 
asigurare că promisiunile făcute vor fi executate întocmai. Se 
întoarse deci la mesteacănul sub care se odihneau cele două 
fete şi le spuse că Magua dorea să vorbească cu cea mai mare. 

— Ştii ce-şi doreşte mai mult decât orice un indian - îi spuse 
el, conducând-o spre locul unde o aştepta sălbaticul. Fii darnică 
cu praful de puşcă, cu păturile, mai ales cu rachiul, cel mai 
preţios lucru în ochii celor de teapa lui, şi ai face bine să-l 
asiguri că-i vei da şi dumneata câteva daruri, promiţându-i-le 
cu graţia care-ţi este atât de naturală. Gândeşte-te bine, Cora, 
că viaţa dumitale şi a Alicei pot depinde de abilitatea şi 
prezenţa de spirit de care vei da dovadă în această întrevedere. 

— Şi viaţa dumitale, Heyward? 

— A mea are prea puţină însemnătate; eu mi-am şi dat-o 
regelui şi va fi preţul izbânzii primului duşman care va avea 
puterea să mi-o ia. Eu nu am tată să mă aştepte. Puţini sunt şi 
prietenii ce mă vor plânge, dacă voi avea soarta care aşteaptă 
pe cei porniţi pe drumul gloriei. Dar, sst! ne apropiem de 
indian! Magua, iată pe tânăra doamnă cu care doreşti, să 
vorbeşti. 

Huronul se ridică încet şi rămase aproape un minut tăcut şi 
nemişcat. Făcu atunci lui Heyward un semn din mână să se 
retragă. 


— Când huronul vorbeşte unor femei - spuse el - urechile 
tribului său se astupă. 

Deoarece Duncan păru că şovăie dacă trebuie sau nu să se 
supună, Cora se întoarse spre dânsul, surâzând calm: 

— Ai auzit, Heyward, şi cel puţin delicateţea ar trebui să te 
facă să te retragi. Du-te lângă Alice şi convinge-o că totul se va 
sfârşi cu bine. 

Aşteptă să plece şi, adresându-se lui Magua cu glasul ei 
ferm, îl întrebă demn: 

— Ce vrea să spună Vulpea fiicei lui Munro? 

— Ascultă! începu huronul, punându-i mâna pe braţ, ca 
pentru a-i atrage mai mult atenţia. Cora se stăpâni şi-şi retrase 
braţul calmă şi dârză, pregătindu-se să asculte. Magua era şef 
şi războinic de seamă printre huronii lacurilor; văzuse de 
douăzeci de ori soarele de vară topind în râuri zăpezile a 
douăzeci de ierni şi încă nu întâlnise o Faţă-Palidă; şi era 
fericit. Atunci, părinţii lui canadieni au venit în păduri, l-au 
învăţat să bea apă de foc şi şi-a băut minţile. Huronii l-au 
izgonit departe de mormintele strămoşilor săi, cum ar fi gonit 
un bizon. A fugit pe marginile lacurilor şi a ajuns în „oraşul 
tunului”. Acolo a trăit din vânat şi pescuit. Dar l-au gonit iarăşi 
în păduri, în braţele duşmanilor lui. Şeful, care era născut 
huron, a ajuns astfel războinic la mohawki! 

— Am auzit şi eu ceva din povestea asta - spuse Cora, văzând 
că se întrerupe ca să-şi stăpânească zbuciumul simţămintelor 
ce-l frământau la amintirea nedreptăţilor pe care şi le închipuia 
că au fost comise împotriva lui. 

— E vinovat Le Renard - continuă el - dacă nu i-a fost dat să- 
i fie capul mai tare ca stânca? Cine i-a dat să bea apă de foc? 
Cine l-a înrăit? Feţele-Palide, oamenii de culoarea ta! 

— Sunt eu răspunzătoare dacă există oameni nesăbuiţi şi 
nesocotiţi printre cei de-o culoare cu mine? răspunse liniştit 
Cora. 

— Nu! Magua este un om, nu un nebun. El ştie că femei ca 
dumneata nu-şi deschid niciodată buzele ca să bea apă de foc. 
Spiritul cel Mare ţi-a dat înţelepciune. 

— Ce pot să spun sau să fac eu faţă de nenorocirile dumitale, 
ca să nu spun greşelile dumitale? 

— Ascultă! repetă indianul, reluându-şi chipul grav de mai 
înainte. Când părinţii dumitale, englezi şi francezi, au 


dezgropat securea războiului, Vulpea şi-a ridicat tomahawkul 
odată cu tribul mohawk şi a mers împotriva propriul său popor. 
Apoi Feţele-Palide au fugărit pieile-roşii în adâncul pădurilor şi 
în lupta aceea ne conducea un alb. Bătrânul şef al Horicanului, 
tatăl dumitale, era marele conducător al naţiunii noastre. El 
poruncea tribului Mohawk să facă una sau alta, şi era ascultat. 
A făcut o lege care spunea că dacă un indian bea apă de foc şi 
vine apoi în wigwamurile de pânză“! ale războinicilor lui va fi 
pedepsit. Magua, ca un nesăbuit, a băut, şi licoarea înfocată l-a 
mânat în coliba lui Munro. Ce-a făcut atunci omul cu părul 
cărunt? Să spună fiica lui! 

— El nu şi-a călcat porunca pe care o dăduse şi l-a pedepsit 
pe vinovat, făcând dreptate. 

— Dreptate! repetă indianul, aruncând asupra chipului 
liniştit al fetei o privire piezişă, plină de cruzime. Dreptate-i 
asta, să faci rău şi să pedepseşti pe ceilalţi? Magua nu era 
vinovat, apa de foc vorbea şi lucra în el, dar Munro n-a vrut să-l 
creadă. Şeful huron a fost prins, legat de un stâlp şi bătut cu 
vergile, ca un câine, dinaintea tuturor războinicilor cu faţă 
palidă. 

Cora tăcu, neştiind cum să justifice în ochii unui indian acest 
act de severitate - poate imprudent - al tatălui ei. 

— Uite - continuă Magua, dezgolindu-şi pieptul pictat de sub 
pânza subţire a calicoului - iată urme lăsate de gloanţe şi 
cuțite! Un războinic şi le poate arăta cu cinste înaintea întregii 
lui naţiuni; dar omul cu părul cărunt a brăzdat spatele şefului 
huron cu semne pe care trebuie să le ascundă, ca o squaw“? sub 
cârpa asta vopsită de oamenii albi. 

— Credeam că un războinic indian ştie să fie răbdător, că 
sufletul său nu simte, nu cunoaşte chinurile care-i fac trupul să 
sufere. 

— Când chippewaşii au legat pe Magua de stâlp şi i-au făcut 
această rană - răspunse huronul cu un gest de mânie, 
trecându-şi degetele pe o cicatrice lungă care-i străbătea tot 
pieptul - huronul le-a râs în obraz şi le-a spus că numai femeile 
dau lovituri aşa de puţin dureroase. Atunci sufletul îi plutea 
deasupra norilor. Dar când a simţit pe trup vergile umilitoare 
ale lui Munro, sufletul îi era în fundul pământuiui. Sufletul unui 


3131-Corturile militare. (n.t.). 
332-Nume dat de indieni femeilor lor. (n.t.). 


huron nu se îmbată şi nu uită niciodată. 

— Dar poate fi alinat. Dacă tatăl meu a comis o nedreptate 
faţă de dumneata, dovedeşte-i, dându-i înapoi fiicele, că un 
huron poate uita o insultă. Ştii ce ţi-a făgăduit maiorul 
Heyward! 

Magua scutură din cap, oprind-o să repete nişte promisiuni 
pe care le dispreţuia. 

— Atunci ce vrei? întrebă Cora, dându-şi seama cu durere că 
sinceritatea generosului Duncan se lăsase înşelată de viclenia 
duşmănoasă a sălbaticului. 

— Ceea ce vrea un huron este să răsplătească binele prin 
bine şi răul cu rău. 

— Deci vrei sa te răzbuni de insulta pe care ţi-a adus-o 
Munro, asupra celor două fiice ale lui, fără apărare? Imi 
închipuiam că un om ca dumneata socoteşte că este mai demn 
să caute să-l întâlnească faţă în faţă şi să-i ceară socoteală ca 
un războinic. 

— Feţele-Palide au braţe lungi şi cuțite bine ascuţite - 
răspunse indianul, zâmbind răutăcios. De ce să se ducă Vulpea- 
Şireată în mijlocul puştilor războinicilor albi, când ţine în mâini 
însuşi sufletul inamicului? 

— Atunci spune-mi ce intenţii ai, Magua! zise Cora, luptându- 
se cu sine ca să vorbească liniştit. Vrei să ne ţii prizoniere în 
păduri sau pui la cale ceva şi mai rău? Există recompense sau 
mijloace de a îndrepta ofensa ce ţi s-a adus, care să-ţi poată 
îmblânzi inima? Cel puţin dă libertate tinerei mele surori şi lasă 
să cadă asupra mea toată mânia ta. Redă-o tatălui ei, şi 
răzbunarea dumitale să se mulţumească cu o singură victimă. 
Pierderea celor două fiice ar putea duce pe bătrân în mormânt 
şi ce satisfacţie ar avea Le Renard? 

— Ascultă mai departe! reluă indianul. Fata cu ochi albaştri 
se va putea înapoia la Horican să spună bătrânului şef tot ce s- 
a întâmplat, dacă fata cu ochii negri vrea să-mi jure, pe Spiritul 
cel Mare al părinţilor ei, că nu mă va minţi. 

— Şi ce vrei să-ţi promit? întrebă Cora care, prin sângele ei 
rece şi aerul său demn, exercita o tainică putere asupra furiei 
abia stăvilite a sălbaticului. 

— Când Magua a părăsit pe ai săi, femeia lui a fost dată unui 
alt şef. Acum a făcut pace cu huronii şi se va întoarce lângă 
mormintele părinţilor săi, pe malurile Marelui Lac. Fiica şefului 


englez să se învoiască a-l urma şi să locuiască de-a pururi în 
wigwamul lui. 

Oricât de revoltătoare îi apăru Corei o asemenea propunere, 
îşi păstră totuşi destulă stăpânire de sine şi-i răspunse fără să 
arate nici cea mai mică spaimă: 

— Ce mulțumire ar putea afla Magua împărţindu-şi 
wigwamul cu o femeie care nu-l iubeşte, cu o femeie de altă 
nație şi culoare decât a sa? Nu-i mai bine să primească aurul 
lui Munro şi să cumpere cu el mâna şi inima unei tinere 
hurone? 

Glasul indianului amuţi aproape un minut, dar privirile lui 
crude se fixară asupra ei cu o astfel de expresie, încât ea cobori 
ochii, temându-se să nu-i facă o şi mai îngrozitoare propunere. 
În sfârşit, Magua reluă cuvântul şi îi spuse cu răutate: 

— Când plouau loviturile de nuiele pe spinarea şefului 
Huron, el ştia deja cum va pune mâna pe femeia care are să 
îndure adevărata suferinţă. Ce plăcere va fi pentru Magua sa 
vadă în fiecare zi pe fata lui Munro aducându-i vânatul! Corpul 
omului cu părul cărunt se va putea odihni în mijlocul tunurilor 
sale, dar inima lui, ha! ha! Vulpea-Şireată o va ţine sub cuţit. 

— Bestie! strigă Cora, indignată la culme. Într-adevăr că 
meriţi numele ce ţi s-a dat! Numai un demon putea să 
născocească o răzbunare atât de cumplită! Dar prea mult te 
încrezi în puterea ta! Vei vedea că ai într-adevăr inima lui 
Munro în mână, dar ea îşi bate joc de cruzimea ta. 

La această ieşire de revoltă, huronul răspunse printr-un 
surâs sinistru care dovedea că hotărârea sa rămâne neclintită, 
şi-i făcu semn să se retragă, ca şi cum i-ar fi spus că audiența 
luase sfârşit. 

Cora, regretând că şi-a ieşit din fire, fu nevoită să se supună, 
căci Magua se şi înapoiase la camarazii săi, care tocmai 
terminau prânzul dezgustător. Heyward alergă în întâmpinarea 
ei şi o întrebă de rezultatul acestei convorbiri, în tot timpul 
căreia nu-i slăbise din ochi. Dar erau la doi paşi de Alice, şi 
Cora, temându-se să n-o înspăimânte şi mai mult, evită să 
răspundă direct acestei întrebări şi nu divulgă insuccesul decât 
prin expresia nefiresc de palidă şi răvăşită a chipului ei şi prin 
privirile furişe, pline de nelinişte, pe care le aruncă înspre 
paznicii lor. 

Sora ei o întrebă dacă ştia cel puţin ce aveau de gând să facă 


cu ei, dar ea nu-i răspunse decât ridicând braţul spre grupul 
sălbaticilor, apoi strigă cu o tulburare ce n-o mai putea stăpâni, 
în timp ce strângea pe Alice la piept: 

— Uite! Uite! Citiţi pe chipurile lor soarta ce ne-aşteaptă! 
Acum vă daţi seama? 

Gestul acesta şi glasul ei întretăiat de suspine impresionară 
pe cei ce-o ascultau mai mult decât orice cuvinte, şi ochii 
tuturora se îndreptară spre ţinta privirilor ei înfricoşate. 

Îndată ce Magua ajunse aproape de sălbaticii care stăteau 
întinşi pe jos nepăsători, porni să le vorbească cu tonul plin de 
demnitate al unui adevărat şef indian. De la primele-i cuvinte, 
ceilalţi se ridicară, într-o atitudine atentă şi respectuoasă. Cum 
vorbea în limba lui, prizonierii, chiar dacă n-ar fi fost ţinuţi la 
distanţă de tomahawkurile indienilor, nu puteau decât cel mult 
să bănuiască ce le spunea, după intonaţiile glasului şi gesturile 
expresive, întrebuințate totdeauna de un sălbatic atunci când 
vorbeşte. 

La început, glasul şi gesturile lui păreau potolite. Când trezi 
îndeajuns atenţia tovarăşilor săi, Magua arăta atât de des cu 
mâna în direcţia marilor lacuri, încât Duncan trase concluzia că 
le vorbea de ţara părinţilor lor şi de seminţia lor îndepărtată. 
Cei ce-l ascultau lăsau să le scape din când în când un uff! de 
admiraţie la adresa oratorului. 

Le Renard era prea şiret ca să nu profite de acest avantaj. Le 
descrise drumul lung şi greu pe care-l străbătuseră după ce şi- 
au părăsit pădurile natale şi wigwamurile, ca să meargă să 
lupte împotriva duşmanilor părinţilor lor din Canada. Aminti de 
războinicii naţiei lor, le lăudă isprăvile, rănile, scalpurile 
dobândite şi nu uită, bineînţeles, să facă elogiul celor ce-l 
ascultau. De fiecare dată când Vulpea-Şireată vorbea în mod 
special de câte unul, se vedea pe chipul acestuia strălucind 
mândria şi fiecare confirma, prin gesturi vii, că laudele ce i se 
aduceau erau întemeiate. 

Apoi, părăsind accentul înflăcărat şi plin de trufie, de care se 
folosise ca să enumere luptele şi izbânzile lor din trecut, cobori 
tonul ca să descrie mai simplu cataracta Glenn, poziţia 
inaccesibilă a micii insule, stâncile ei, peşterile şi cascada 
dublă. Pomeni de Carabină-Lungă şi se întrerupse, până când 
se potoli ultimul ecou al urletelor furioase ce-i răspunseră. 
Arătă cu degetul pe tânărul războinic englez luat prizonier şi le 


reaminti moartea viteazului huron, care fusese aruncat într-o 
prăpastie, în lupta cu el. Zugrăvi apoi moartea aceluia care, 
suspendat între cer şi pământ, fusese pentru toţi o privelişte 
atât de cumplită timp de câteva clipe. Făcu de asemenea 
panegiricul tuturor acelora care pieriseră în atacul insulei, 
stăruind îndelung asupra curajului şi virtuţilor lor. 

Când sfârşi de istorisit ultimele evenimente petrecute, vocea 
lui căpătă un ton gutural, dulceag şi tânguitor, evocând 
durerea femeilor şi copiilor acelora care-şi pierduseră viaţa, 
părăsirea în care se vor afla, mizeria ce-o vor suferi, mâhnirea 
ce-i va cuprinde, şi le vorbi de răzbunarea la care au dreptul. 
Ajuns aici, dădu din nou glasului său tăria de la început, 
strigând: 

— Oare huronii sunt câini râioşi, ca să rabde toate acestea? 
Cine va avea inima să-i spună femeii lui Menowgua că peştii îi 
sfâşie trupul şi naţia lui nu l-a răzbunat încă? Cine va îndrăzni 
să se arate înaintea mamei lui Wassawattimie, femeia aceea 
atât de mândră, fără să aibă mâinile scăldate-n sângele 
vrăjmaşilor? Ce vom răspunde bătrânilor când ne vor întreba 
câte scalpuri am adus, iar noi nu le vom putea arăta nici măcar 
un fir de păr? Toate femeile ne vor arăta cu degetul. O pată 
neagră întunecă numele de huron şi trebuie spălată în sânge. 

Glasul i se pierdu în mijlocul strigătelor de mânie, de parcă 
pe creştetul muntelui, în locul celor câţiva indieni, ar fi năvălit 
tot tribul. 

În timp ce Magua îşi ţinea astfel cuvântarea, nefericiţii 
prizonieri, care-l urmăreau cu înfrigurare, citeau limpede pe 
chipul celor care-l ascultau că Vulpea obținuse ce voia. 
Istorisirii lui triste, indienii îi răspunseră prin strigăte pline de 
mâhnire, apoi tabloului izbânzilor lor, prin strigăte voioase, 
laudelor, prin gesturi aprobatoare. Când le vorbea de bravură, 
privirile lor scânteiau, când le-a amintit de rănile primite în 
luptă, ochii li s-au umplut de ură, iar când a făcut aluzie la 
disprețul cu care îi vor copleşi femeile naţiei lor, au lăsat capul 
în piept; dar de îndată ce-a rostit cuvântul „răzbunare” şi i-a 
făcut să simtă că cinstea tribului depindea acum de ei, 
ridicându-se imediat, toată hoarda a început să strige cu mânie 
şi cei mai furioşi au dat năvală spre prizonieri, cu cuțitul într-o 
mână şi tomahawkul în alta. 

Văzându-i venind, Heyward se repezi între năvălitori şi cele 


două surori şi - deşi neînarmat - atacând pe primul cu forţa 
desperării, reuşi să-i oprească o clipă, mai ales că sălbaticii nu 
se aşteptau la rezistenţă. Această împrejurare dădu timp lui 
Magua să intervină şi, prin strigătele ascuţite şi gesturi, reuşi 
să le spună ceva care le atrase luarea-aminte. Cuvintele pe care 
le rostea acum n-aveau alt scop decât să-i convingă să nu-şi 
ucidă imediat victimele, ci să le prelungească agonia. 
Propunerea fu primită prin zgomotoase aclamații de o bucurie 
feroce şi indienii se pregătiră să o pună cât mai degrabă în 
practică. 

Doi războinici voinici se repeziră deodată asupra lui 
Heyward, iar altul sări la psalmist, care părea un adversar mai 
puţin de temut. Dar niciunul din cei doi captivi nu cedă fără a 
opune o rezistenţă viguroasă, din păcate zadarnică. David 
însuşi îl trânti la pământ pe sălbaticul care sărise asupra lui, iar 
pe maior nu reuşiră să-l imobilizeze decât toţi ceilalţi laolaltă. Il 
legară apoi cu nuieluşe lungi şi flexibile de trunchiul unui brad, 
ale cărui crengi serviseră lui Magua în timpul cuvântării lui, 
când mimase căderea huronului împuşcat. 

Când Duncan îşi reveni, îşi dădu seama cu durere că soarta 
lui avea să fie împărtăşită de toţi prietenii săi. La dreapta lui o 
văzu pe Cora, legată şi ea de un copac, palidă şi agitată, dar cu 
o hotărâre nestrămutată în ochii ei ageri, cu care urmărea 
toate mişcările duşmanilor. În schimb, pe Alice, numai 
legăturile care o înlănţuiau de un alt brad, la stânga, o făceau 
să stea pe picioare, căci părea mai mult moartă decât vie; capul 
îi căzuse pe piept şi tremura toată, pierită de groază. Mâinile îi 
erau împreunate ca pentru rugăciune; dar în loc să-şi ridice 
ochii spre cer, către singura fiinţă de la care mai putea aştepta 
ajutor, îl fixa pe Duncan, cu un fel de încredere copilărească. 
Pe David, deşi luase parte la scurta luptă, această situaţie, cu 
totul nouă pentru el, părea să-l mire nespus. 

Indienii erau ocupați cu pregătirile. Setea de răzbunare a 
huronilor luase o nouă direcţie, către rafinamentele unei 
cruzimi perfecţionate de o experienţă multiseculară. Unii tăiau 
ramuri, ca să înjghebeze ruguri mari împrejurul victimelor, alţii 
ciopleau ţăruşi de lemn, pe care să-i înfigă în carnea 
prizonierilor. Doi dintre ei se căzneau să îndoaie la pământ doi 
brazi tineri, apropiindu-le vârfurile, de care aveau să-l lege pe 
Heyward de braţe şi apoi să-l tragă în sus, despicându-l. Dar 


toate aceste chinuri păreau să nu fi fost de ajuns ca să 
potolească setea de răzbunare a lui Magua. 

În timp ce monştrii mai puţin inventivi din care se compunea 
banda pregăteau sub ochii nefericiţilor prizonieri mijloacele 
obişnuite şi cunoscute pentru tortura care li se pregătea, el se 
apropie de Cora şi o invită cu un surâs diabolic să ia aminte la 
pregătirile care se făceau pentru uciderea lor. 

— Ei - rânji el - ce spune fiica lui Munro? Capul îi este prea 
trufaş ca să i se poată odihni pe aşternutul unui wigwam de 
indian. Se va simţi mai bine poate când se va rostogoli ca o 
piatră rotundă la poalele dealului, ca să servească de jucărie 
lupilor? Sânul ei nu vrea să hrănească copiii unui huron. Ei 
bine, îi va vedea pe huroni spurcându-i sânul cu scuipatul lor! 

— Ce vrea să spună această bestie? strigă Heyward. 

— Nimic - răspunse ferm Cora - e un sălbatic, un sălbatic 
neştiutor şi barbar, care nu-şi dă seama de cele ce spune şi de 
ceea ce face. Să folosim ultimele noastre clipe ca să rugăm 
cerul să pogoare asupră-i căinţă şi iertare. 

— Iertare! repetă furios indianul care, înțelegând greşit, 
credea că i se cere să-i ierte. inerea de minte a unui huron 
este mai lungă decât mâna Feţelor-Palide, şi îndurarea lui, mai 
scurtă decât dreptatea lor. Vorbeşte: să trimit tatălui tău capul 
cu păr blond şi pe ale celorlalţi doi? Consimţi să-l urmezi pe 
Magua pe malul Marelui Lac, ca să-i aduci apă şi să-i pregăteşti 
hrană? 

— Lasă-mă! îi strigă-n obraz Cora, cu un adânc dispreţ şi cu 
un glas atât de grav, încât o clipă îl ţintui-n loc pe barbar. 
Pângăreşti cu gânduri necurate ultimele rugăciuni şi mă 
împiedici sa mă-ndrept spre cer! 

Impresia pe care o produsese asupra lui Magua fu de scurtă 
durată. 

— Uite - continuă el, arătând-o pe Alice cu o bucurie 
sălbatică - uite-o cum plânge! E prea tânără ca să moară. Aş 
putea s-o trimit lui Munro, ca să aibă cine să-i pieptene părul 
cărunt şi să-i mai ţină bătrâna inimă în viaţa. 

Cora nu putu rezista ispitei de a privi într-acolo şi citi în ochii 
surioarei ei groaza, deznădejdea şi dragostea de viaţă, atât de 
firească fiecărei fiinţe. 

— Ce spune, scumpa mea Cora? strigă cu glas tremurător 
Alice. Zice că vrea să mă trimită la tata? 


Cora ramase câteva clipe cu ochii aţintiţi la ea, pradă unei 
şfâşietoare emoţii. În sfârşit reuşi să vorbească, şi glasul ei, 
pierzându-şi stapânirea obişnuită, căpătă tonul unei gingăşii 
aproape materne. 

— Alice - îi spuse ea - huronul ne oferă amândurora viaţa, ba 
chiar mai mult, promite că vă va reda, ţie şi lui Duncan, 
nepreţuitului nostru Duncan, libertatea şi veţi fi predaţi 
prietenilor noştri şi tatii, nefericitului nostru tată, dacă eu mi-aş 
putea călca pe inima asta îndărătnică, pe orgoliul şi mândria 
mea şi aş consimţi... 

Nu mai putu urma; vocea i se stinse. Împreună mâinile şi 
ridică ochii spre cer, ca pentru a implora înţelepciunea infinită 
ca s-o îndrumeze ce trebuie să facă. 

— Să consimţi la ce? strigă Alice. Continuă, draga mea Cora! 
Ce vrea de la noi? Oh! De ce nu mi s-a adresat mie! Cu câtă 
bucurie aş muri ca să te salvez pe tine şi pe Duncan, să pot 
aduce o cât de mică mângâiere sărmanului nostru tată! 

— Să mori! repetă Cora pe un ton mai calm şi mai hotărât. 
Moartea n-ar fi nimic, dar alternativa este groaznică! Vrea - 
continuă ea lăsând capul în jos, de ruşine că este obligată să 
divulge propunerile înjositoare ce i se făcuseră - vrea să-l 
urmez în sălbăticie, să merg cu el la huroni, să rămân cu el; 
într-un cuvânt, să-i devin femeie! Spune acum, Alice, iubita 
mea soră, şi dumneata, maior Heyward, ajutaţi slaba mea minte 
cu poveţele voastre. Trebuie să-mi răscumpăr viaţa printr-un 
astfel de sacrificiu? Tu, Alice, şi dumneata, Duncan, aţi 
consimţi să o primiţi din mâinile mele cu acest preţ? Vorbiti! 
Spuneţi-mi amândoi ce trebuie să fac! Sunt gata să fac ceea ce 
hotărâți! 

— Dac-aş vrea să trăiesc cu acest preţ? strigă maiorul 
indignat. Cora, Cora, nu-ți bate joc de durerea noastră! Nici nu 
mai pomeni de această dezgustătoare alternativă! Singur 
gândul acesta mi se pare de o mie de ori mai îngrozitor ca 
moartea! 

— Ştiam că acesta îţi va fi răspunsul! spuse Cora şi chipul ei 
se însufleţi la aceste cuvinte, iar o clipă privirile i se umplură 
de strălucire. Dar ce spune scumpa mea Alice? Sunt gata să fac 
orice pentru ea şi nu va auzi din parte-mi niciun murmur. 

Heyward şi Cora ascultară tăcuţi şi cu cea mai mare atenţie, 
dar din partea Alicei nu se auzi niciun răspuns. Braţele îi 


căzuseră de-a lungul trupului şi degetele-i erau agitate de 
uşoare convulsiuni. Capul îi era plecat pe piept, picioarele i se 
muiaseră şi nu mai era susţinută decât de curmeiul care o lega 
strâns de copac. Totuşi, după câteva clipe, culorile i se iviră 
iarăşi în obraji şi capul se mişcă, dar ca să exprime printr-un 
gest expresiv cât era de departe de a dori ca sora ei să facă 
sacrificiul de care vorbise. 

— Nu! Nu, nu! Mai bine să murim! Să murim aşa cum am 
trăit - abia putu să şoptească. 

— Ei bine, mori atunci! strigă Magua, scrâşnind din dinţi, 
mânios că tânăra fată, pe care o crezuse slabă şi lipsită de 
energie, arăta deodată atâta hotărâre. Azvârli asupra ei, din 
toate puterile, securea, şi arma ucigaşă, despicând aerul, 
reteză, sub ochii îngroziţi ai lui Heyward, o şuviţă din părul 
Alicei şi se înfipse adânc în copac, la un deget deasupra capului 
ei. 

Această privelişte scoase pe Heyward din sărite; desperarea 
îi dădu forţe noi şi, cu o sforţare puternică, rupse legăturile cu 
care era înlănţuit şi se repezi asupra unui sălbatic care, 
scoțând un urlet înfricoşător, tocmai ridicase tomahawkul să 
dea o lovitură mai sigură victimei sale. Cei doi luptară o clipă şi 
se prăbuşiră încleştaţi la pământ, dar trupul aproape gol al 
huronului se lăsa greu apucat de maior; adversarul îi scăpă şi, 
sprijinindu-şi genunchiul în pieptul lui, ridică cuțitul. Duncan 
văzu sclipirea lamei gata să-l atingă, când un glonţ îi trecu 
şuierând pe la ureche şi, în acelaşi timp, auzi pocnetul unei 
împuşcături. Heyward îşi simţi pieptul uşurat de greutatea ce-l 
apăsa şi pe chipul sălbaticului împietri o expresie de 
nedumerire, apoi, după ce huronul se clătină şovăind, căzu 
neînsufleţit pe frunzele uscate de lângă el. 


CAPITOLUL XII 


Plec, domnule, şi într-o clipă voi fi 
înapoi la dumneavoastră. 


CLOVNUL 
(Noaptea regilor) 


Sălbaticii rămaseră buimăciţi văzând cum moartea a lovit 
fără veste pe unul dintre ei. Dezmeticindu-se, căutară să vadă 
cine era puşcaşul atât de îndrăzneţ şi atât de sigur de lovitura 
lui, ca să tragă asupra inamicului fără teama de a-l răni pe 
acela pe care voia să-l salveze. Numele lui Carabină-Lungă fu 
rostit aproape în acelaşi timp de toate gurile, însoţit de un urlet 
de furie şi jale. Din tufişul unde huronii îşi lăsaseră armele de 
foc le răspunseră alte strigăte puternice, şi ucigaşii scoaseră 
noi răcnete de mânie când îi văzură pe duşmanii lor tăindu-le 
calea spre arme. 

Ochi-de-Şoim, prea nerăbdător să-şi mai încarce carabina pe 
care şi-o regăsise în tufiş, se repezi asupră-le, apucând puşca 
de ţeavă şi despicând aerul. Dar cu toate că fugea foarte 
repede, i-o luă înainte un tânăr sălbatic care, în mână cu un 
cuţit şi învârtind în cealaltă cumplitul tomahawk, aruncându-se 
în mijlocul huronilor, se aşeză ca o pavăză în faţa Corei. Un al 
treilea inamic, pe al cărui corp pe jumătate gol erau zugrăvite 
semnele înfricoşătoare ale morţii, se repezi ca fulgerul, cu o 
înfăţişare tot atât de amenințătoare. Strigătele de mânie ale 
huronilor fură urmate de exclamaţii repetate de surpriză, când 
recunoscură pe inamicii care se repeziseră asupra lor: „Cerbul- 
cel-Sprinten!”, „Şarpele-cel-Mare!” „Le Cerf-Agile!”, „Le Gros- 
Serpent!”. 

Primul care-şi reveni din buimăceală fu Magua. Dându-şi 
imediat seama că nu are decât trei adversari, îşi încurajă prin 
strigăte însoțitorii şi, dându-le el însuşi pilda, se repezi chiuind, 
cu cuțitul în mână, asupra lui Chingachgook. Acesta fu 


semnalul unei încăierări generale. Niciuna din cele două tabere 
n-aveau arme de foc, aşa că doar lupta ucigătoare, corp la corp, 
cu arme de atac, fără arme de apărare, avea să decidă de 
partea cui va fi victoria. 

Uncas atacă cel dintâi pe un huron, căruia-i zdrobi capul cu o 
formidabilă lovitură de tomahawk. Această primă izbândă 
reduse la egalitate numărul combatanţilor, revenindu-i 
fiecăruia câte un singur inamic. Heyward smulse securea lui 
Magua din copacul de care era legată Alice şi se avântă în 
luptă. 

Loviturile urmau una după alta cu iuţeala fulgerului, ca 
grindina într-o furtună. Puterea lui Ochi-de-Şoim întrecu pe cea 
a adversarului său, care fu întins la pământ cu o lovitură 
năprasnică cu patul puștii. Era al doilea. 

În acest timp, Heyward, mânat de o furie nestăvilită, îşi 
aruncase securea împotriva huronului care-l ameninţa, în loc să 
aştepte ca să fie mai aproape de el şi apoi să-l lovească. 
Sălbaticul, atins în frunte, păru că şovăie şi se opri o clipă din 
fugă. Impetuosul maior, înflăcărat de această aparenţă de 
succes, se repezi asupra lui cu mâinile goale şi recunoscu 
imediat că a comis o imprudenţă. Avu nevoie de o deosebită 
iscusinţă şi de toate puterile ca să se apere de loviturile 
deznădăjduite pe care i le dădea inamicul lui cu cutitul. 
Neputându-l ataca la rândul lui, reuşi până la urmă să-l prindă 
în braţe şi încercă să-i imobilizeze mâinile. Dar această sforţare 
îi slei repede puterile. În clipa când simţi că forţele-l părăsesc, 
auzi în apropiere un glas care striga: 

— Moarte şi nimicire, nicio milă pentru blestemaţii de mingo! 

În aceeaşi clipă, patul puştii lui Ochi-de-Şoim izbi în plin 
ţeasta huronului, şi Duncan simţi cum îi alunecă din braţe, 
moale şi inert, trupul vrăjmaşului său. 

După ce tânărul mohican îşi răpusese primul adversar şi-şi 
aruncă ochii în jur ca un leu mâniat, căutând un altul, îl zări pe 
cel de-al cincilea huron, care, găsindu-se fără adversar în 
această luptă pe viaţă şi pe moarte şi mânat de un spirit de 
răzbunare diavolesc, scosese un răcnet mânios şi alerga spre 
Cora, aruncând în ea de departe securea, ca pentru a o anunţa 
ce soartă o aşteaptă. Arma bine ascuţită atinse numai copacul, 
însă tăie legăturile care o înlănţuiau pe fată. Ea se smulse din 
strânsoare şi fugi la Alice, o cuprinse în braţe şi încercă cu 


mâinile tremurânde să-i dezlege ramurile care încă o ţineau 
prizonieră. Acest gest de afecţiune mişcătoare ar fi înduioşat pe 
oricine, dar sângerosul huron nu se înduplecă; o apucă pe Cora 
de părul frumos care-i unduia desfăcut pe gât şi pe umeri, o 
trânti în genunchi şi făcu să scânteieze în faţa ochilor ei un 
cuţit, pe care-l învârti în jurul capului ei, pentru a o face să 
vadă în ce chip cumplit o va lipsi de această podoabă. Dar plăti 
scump clipa asta de feroce contemplaţie. Uncas tocmai 
observase scena fioroasă şi nici trăsnetul n-ar fi lovit mai cu 
iuţeală. Din trei salturi, tânărul mohican tăbări asupra 
duşmanului şi ciocnirea fu atât de violentă, încât îl zvârli la 
câţiva stânjeni. Se ridicară în acelaşi timp şi se repeziră unul la 
altul cu o furie egală, cu sângele curgându-le şiroaie, dar lupta 
se sfârşi curând, căci în chiar clipa când cuțitul lui Uncas 
străpungea inima huronului, tomahawkul lui Heyward şi patul 
puştii vânătorului îi zdrobeau craniul. 

Lupta se sfârşise, cu excepţia trântei crâncene dintre 
Şarpele-cel-Mare şi Vulpea-Şireată, a cărei soartă nu era încă 
hotărâtă. Aceşti războinici barbari dovedeau că merită 
poreclele ce le fuseseră date în trecutele bătălii. După ce un 
timp s-au izbit cu o ură turbată şi s-au apărat de lovituri 
mortale, se încleştaseră corp la corp şi căzuseră amândoi, 
continuându-şi lupta pe pământ, încolăciţi ca nişte şerpi. 

Pe când lupta celorlalţi se terminase aşa cum ştim, locul 
unde continua trânta aceasta nu se mai putea deosebi decât 
printr-un nor de praf şi de frunze uscate, care se înălţau ca 
stârnite de un vârtej. Mânaţi de motive deosebite, de iubire 
filială, de prietenie şi recunoştinţă, Uncas, vânătorul şi maiorul 
alergară în grabă să dea ajutor camaradului lor. Dar în zadar 
cuțitul lui Uncas căuta un loc să străpungă inima inamicului; în 
van Ochi-de-Şoim ridica patul puştii ca să-l lovească în cap; 
zadarnic Heyward pândea momentul, ca să poată apuca un braţ 
sau un picior al huronului; mişcările scurte şi iuți ale celor doi 
luptători acoperiţi de sânge şi praf erau atât de rapide, încât 
trupurile lor păreau că formează unul singur şi nimeni nu 
cuteza să lovească, de teamă să nu se înşele asupra victimei şi 
să omoare tocmai pe acela căruia ţineau să-i scape viaţa. 

Erau scurte momentele când se vedeau strălucind ochii 
feroci ai huronului, ca aceia ai dragonului cu privirea 
ucigătoare, din poveste. Prin norii de praf care-l înconjurau, 


trădătorul putea citi în privirile celor din jur că nu avea să se 
aştepte nici la îndurare, nici la milă; dar înainte de a primi 
lovitura ce i se sortise, în locul lui apărea chipul înfierbântat al 
mohicanului. Pe nesimţite, teatrul luptei se schimbase, 
deplasându-se aproape de marginea podişului de pe creştetul 
micului munte. În sfârşit, Chingachgook prinse momentul să 
aplice inamicului său o lovitură sigură de cuţit şi în aceeaşi 
clipă Magua îi dădu drumul, scoase un horcăit şi rămase întins, 
cu faţa-n jos, fără să mai dea vreun semn de viaţă. Mohicanul 
se ridică imediat şi strigătul său de triumf făcu să răsune 
pădurea. 

— Victorie delawarilor! Victorie mohicanilor! strigă Ochi-de- 
Şoim. Dar - adăugă el imediat - o lovitură bună cu patul puștii, 
lovitura de graţie, aplicată de un om cu sângele neamestecat, 
nu va lipsi pe prietenul nostru nici de onoarea victoriei, nici de 
dreptul ce-l are la scalpul celui învins. 

Ridică puşca în aer pentru lovitura menită tigvei hu-ronului 
doborât, dar în aceeaşi clipă Vulpea-Şireată făcu o mişcare 
neaşteptată şi, rostogolindu-se de pe marginea podişului, de-a 
lungul povârnişului, dispăru în mai puţin de un minut în 
mijlocul tufişurilor dese. Cei doi mohicani, care-şi crezuseră 
inamicul răpus, rămaseră o clipă ca împietriţi şi porniră să-l 
urmărească pe coastă-n vale, cu graba a doi ogari care 
adulmecă urma vânatului. Dar un strigăt ascuţit al cercetaşului 
le schimbă planul, rechemându-i sus pe platou. 

— Lăsaţi-l să se ducă! îi sfătui el dintr-un ciudat spirit de 
dreptate. Unde vreţi să-l mai găsiţi? S-a şi tupilat în vreo 
vizuină. A dovedit astfel că nu degeaba a fost poreclit Vulpe, 
înşelător şi laş ce e! Un delawar cinstit, văzându-se învins, ar fi 
aşteptat să-şi primească lovitura-n cap, fără să se opună, dar 
bandiții ăştia de maqua ţin la viaţă, ca pisicile sălbatice. 
Trebuie să-i ucizi de două ori, ca să fii sigur că sunt morţi o 
dată. Lăsaţi-l să se ducă! E singur, n-are nici puşcă, nici arc; e 
rănit şi are cale lungă de bătut ca să ajungă la francezi sau la ai 
lui. E ca un şarpe căruia i s-au smuls colții veninoşi; nu ne mai 
poate face rău, cel puţin până ce mocasinii noştri ne vor purta 
către locuri mai sigure. Dar uite, Uncas - adăugă el în delawară 
- tatăl tău a şi început să recolteze scalpurile. Cred c-ar fi bine 
să te asiguri că toţi vagabonzii ăştia sunt morţi de-a binelea; să 
nu ne trezim că le vine pofta să se scoale ca celălalt şi să fugă 


prin pădure, ţipând ca o gaiţă cu aripile tăiate. 

Zicând acestea, cinstitul dar neînduplecatul vânător se duse 
să examineze pe fiecare din cele cinci cadavre întinse la mică 
distanţă unul de altul, înţepându-le cu vârful cuţitului, ca să se 
asigure că nu mai există în ele nicio scânteie de viaţă, cu atâta 
indiferenţă, de parc-ar fi avut de-a face cu nişte hoituri de fiare. 
Totuşi, Chingachgook i-o luase înainte, fiindcă ridicase imediat 
după luptă trofeele victoriei: scalpurile învinşilor. 

Dimpotrivă, Uncas, renunțând la vechile obiceiuri fioroase şi 
lăsându-se mânat de firea sa mai blândă, îl urmă pe Heyward, 
care alergase de îndată spre cele două femei. Când desfăcură 
legăturile care o înlănţuiau încă pe Alice şi pe care Cora 
singură nu putuse să le rupă, cele două surori se aruncară una 
în braţele celeilalte. 

Nu vom încerca să zugrăvim recunoştinţa de care au fost 
cuprinse faţă de bunul Dumnezeu, văzându-se redate vieţii şi 
tatălui lor, în chip atât de neaşteptat. Ruga le-a fost adâncă şi 
tăcută. Alice nu s-a ridicat din genunchi decât ca să se arunce 
din nou în braţele surorii sale, copleşind-o de multe şi fierbinţi 
îmbrăţişări, ce-i fură înapoiate cu prisosinţă. Rosti suspinând 
numele tatălui lor şi, printre lacrimi, ochii ei blânzi ca ai unei 
porumbiţe se însufleţiră de focul nou al speranţei. 

— Suntem salvate! strigă ea. Suntem salvate! Scumpul 
nostru părinte ne va mai putea îmbrăţişa, inima lui nu va fi 
sfâşiată de durerea morţii noastre. Şi tu, Cora, iubita mea soră 
şi mamă, eşti din nou cu mine! Şi dumneata, Duncan - adăuga 
ea, privindu-l cu un surâs de o îngerească nevinovăție - dragul 
şi viteazul nostru Duncan, ai scăpat teafăr din această 
primejdie grozavă! 

La aceste cuvinte spuse cu o căldură pornită din suflet, Cora 
nu răspunse decât strângându-şi sora la piept cu şi mai multă 
dragoste; nici chiar Heyward nu se ruşină de lacrimile ce-i 
sclipeau în gene, şi Uncas, înroşit de sângele duşmanilor şi de 
al său, în aparenţă spectator nepăsător al acestei scene 
înduioşătoare, dovedea prin expresia privirilor lui că depăşeşte 
poate cu câteva secole pe sălbaticii lui compatrioți. 

În timpul acestor peripeții emoţionante, Ochi-de-Şoim, după 
ce s-a asigurat că niciunul dintre inamicii întinşi la pământ nu 
mai are putinţa să le facă vreun rău, se apropie de David şi-i 
desfăcu legăturile pe care continua să le suporte cu o 


resemnare exemplară. 

— Gata! zise vânătorul, aruncând la o parte ultima ramură pe 
care o tăiase. lată-te din nou cu toate mădularele slobode, deşi 
nu te slujeşti de ele cu mai multă judecată decât cea de care a 
dat dovadă natura atunci când le-a zămislit. Dacă nu iei în 
nume de rău părerea unui om care nu-i mai în vârstă decât 
dumneata, dar care poate spune că, petrecându-şi cea mai 
mare parte din viaţă în pustiuri, a dobândit mai multă 
experienţă decât îl arată anii, am să-ţi spun ceea ce gândesc: ar 
fi mai înţelept din partea dumitale dacă ai vinde primului nebun 
ce-ţi iese în cale instrumentul ăsta din buzunar şi cu banii luaţi 
pe el ţi-ai cumpăra vreo armă care să-ţi fie mai de folos, chiar 
un pistol ruginit. Poate aşa, cu oleacă de grijă şi dibăcie, ai mai 
scoate-o la capăt, fiindcă îmi închipui că acum ochii dumitale 
te-au învăţat în sfârşit că chiar cioara preţuieşte mai mult decât 
papagalul; cel puţin, aceea tot mai ajută la ceva, că face să 
dispară de pe suprafaţa pământului spurcăciunile, dar celălalt 
nu-i bun decât să te încurce în pădure, amăgind pe cei care 
stau să-l asculte. 

— Armele şi trâmbiţele sunt bune-n bătălie - răspunse 
cântăreţul eliberat - dar cântecele de recunoştinţă, la victorie! 
Prietene - spuse el, întinzând vânătorului o mână mică şi firavă, 
pe când ochii lui umezi îi scânteiau - îţi mulţumesc pentru tot 
părul care mi-a rămas pe cap. Poate că există şi păr mai 
frumos, mai ondulat, dar eu m-am mulţumit totdeauna cu al 
meu şi l-am găsit potrivit pentru capul pe care-l acoperă. Dacă 
nu am luat parte la bătălia din urmă, asta se datoreşte, te 
asigur, mai puţin unei lipse de bunăvoință, cât afurisitelor de 
curmeie cu care m-au legat păgânii. Tu te-ai arătat viteaz şi 
iscusit în luptă, şi dacă-ţi aduc mulţumire înainte de a-mi 
împlini alte datorii mai măreţe şi mai de seamă, înseamnă că ai 
dovedit că eşti vrednic de slava unui creştin. 

— Ce-am făcut eu e floare la ureche! răspunse Ochi-de-Şoim, 
cu mai puţină indiferenţă de când psalmistul îi adresase cuvinte 
de recunoştinţă atât de sunătoare. Ai să vezi multe de-astea, 
dacă apuci să mai rămâi printre noi. Dar mi-am regăsit pe 
bătrânul meu prieten „Ucigătorul-de-Cerbi” - adăugă el, bătând 
cu palma patul puştii. Asta zic şi eu victorie! lrochezii sunt de 
obicei şireţi, dar uită să fie tocmai când trebuie; altfel nu-şi 
lăsau armele de foc departe de ei. Dacă Uncas şi tată-său ar fi 


avut răbdarea cu care sunt înzestrați indienii, am fi întâmpinat 
pe aceşti bandiți cu trei gloanţe în loc de unul şi i-am fi curăţat 
pe toţi mai repede şi mai lesne, mai ales pe ticălosul care-a 
spălat putina. Dar aşa a fost scris şi mai bine nu se poate. 

— Adevăr grăieşti - răspunse David - şi se vede că eşti 
însufleţit de duhul creştinesc. Cel ce trebuie mântuit va fi 
mântuit şi cel ce trebuie osândit va fi osândit. Aceasta este 
doctrina adevărului şi ea este mângâierea pentru sufletul unui 
bun creştin. 

Vânătorul se aşezase tacticos şi-şi întorcea puşca pe toate 
părţile, cu grija unui părinte care cercetează toate membrele 
copilului care a căzut rău. Auzind replica lui David, ridică ochii 
asupra lui cu un aer de vădită nemulţumire şi nu-i dădu răgaz 
să continue. 

— Doctrina asta sau ce-o fi - spuse el - este o credinţă pentru 
mişei, nu pentru un om cinstit. Eu pot crede că huronul ăsta, de 
sub nasul meu, va să-şi primească moartea din mâna mea; asta 
da, pentru că îl văd cu ochii mei. Dar că ar putea să-şi ia o 
răsplată, pentru ticăloşiile lui, acolo sus, nu cred până nu văd. 
N-ai să mă faci niciodată să cred, de pildă, că Chingachgook, 
care-i acolo, ar putea fi pedepsit în ziua judecății din urmă. 

— Nu ai argumentaţie pentru o doctrină atât de îndrăzneață 
şi nici autoritate ca s-o susţii! strigă David, pătruns de 
argumente subtile şi metafizice, care pe vremea lui şi mai ales 
în ţinutul lui întuneca deseori nobila simplitate a revelaţiei, 
căutând să străbată cu vorbe misterul de nepătruns al naturii 
divine. Templul dumitale este construit pe nisip şi primul 
uragan îl va nărui din temelii. Te întreb care sunt argumentele 
dumitale pentru o afirmaţie atât de puţin caritabilă. (David, ca 
toţi aceia care ţin neapărat să susţină un sistem, nu reuşea 
totdeauna să-şi aleagă expresiile.) Citează-mi capitolul şi 
versetul care cuprinde un text în stare să sprijine ce susţii şi 
spune-mi în ce cărţi sfinte se află. 

— Cărţi! repetă Ochi-de-Şoim cu cel mai mare dispreţ. Mă 
crezi poate un mucos care se ţine de şorţul babelor bisericoase. 
Crezi dumneata că puşca asta de pe genunchii mei e o pană de 
gâscă, cornul meu de pulbere o călimară şi tolba o năframă în 
care să-mi car prânzişorul la şcoală? Cărţi, auzi! Ce nevoie are 
de cărţi un om ca mine, un războinic al deşertului, cu sângele 
curat? Nu am decât una la viaţa mea şi cuvintele scrise acolo 


sunt prea lămurite şi prea simple ca să aibă nevoie de 
argumente, cu toate că mă pot lăuda că am lucrat din greu 
patruzeci de ani buni ca s-o pătrund. 

— Şi cum se cheamă tomul ăsta? întrebă maestrul de 
psalmodie, înțelegând greşit sensul celor spuse de camaradul 
său. 

— Este colea, deschis în faţa ochilor dumitale - răspunse 
cercetaşul - şi cel căruia îi aparţine nu-i deloc zgârcit: dă voie 
oricui să-l ia să-l citească. Am auzit că sunt unii care au nevoie 
de vrafuri de cărţi ca să se convingă că există Dumnezeu. Se 
poate ca oamenii, în aşezările lor, să schimonosească cele 
înfăptuite de el în asemenea chip, încât să facă îndoielnic, faţă 
de negustori şi preoţi, ceea ce este limpede ca lumina zilei, aici, 
în pustietate. Dar dacă cineva se îndoieşte, n-are decât să mă 
urmeze, de când răsare până apune soarele, în adâncul pădurii, 
şi am să-l fac să vadă destule ca să-şi dea seama că nu-i decât 
un prost şi că cea mai mare prostie a lui este să vrea să se 
ridice la treapta unei fiinţe a cărei bunătate şi putere nu o va 
egala niciodată. 

Când David îşi dădu seama că discuta cu un om a cărui 
credinţă îşi avea originea în natură şi care dispreţuia toate 
subtilităţile metafizicii, renunţă numaidecât la o controversă 
din care crezu că nu se va alege nici cu cinste, nici cu folos. În 
timp ce vânătorul vorbea încă, se aşezase jos lângă el şi, 
scoţându-şi micul volum de psalmi şi ochelarii cu ramă de fier, 
se pregăti să-şi îndeplinească o îndatorire pe care afrontul ce-l 
primise ortodoxia lui o întârziase. David era un fel de 
menestrel al Lumii Noi, desigur foarte departe de timpurile 
acelor trubaduri inspirați care, în vechime, slăveau renumele 
unui baron sau al unui prinţ; dar era un bard în spiritul ţării în 
care trăia, acum gata să-şi exercite talentele întru celebrarea 
victoriei, mulţumind smerit proniei. Aşteptă cu răbdare ca 
Ochi-de-Şoim să termine de vorbit, şi atunci, ridicând ochii şi 
vocea, spuse tare: 

— Prieteni, vă invit să va uniţi glasul cu al meu, să mulţumiţi 
cerului că ne-a scăpat din mâinile barbarilor necredincioşi şi să 
ascultați imnul de slavă cântat pe frumoasa arie zisă 
„Northampton”. 

Indică pagina unde se aflau versurile pe care le vor cânta, ca 
şi cum ascultătorii săi ar fi avut fiecare în mână câte o carte, 


asemănătoare, în care să le caute, şi, după obicei, îşi lipi 
instrumentul de buze, ca să ia şi să dea tonul, cu aceeaşi 
gravitate pe care ar fi avut-o într-un templu al dreptei-credinţe. 
Însă de data aceasta, niciun glas nu se uni cu al său, fiindcă 
cele două surori erau prea ocupate cu manifestările de 
dragoste de care am vorbit, iar ceilalţi aveau alte treburi. 
Indiferenţa aparentă a ascultătorilor săi nu-l descurajă deloc; 
îşi începu cântecul şi-l duse de unul singur până la capăt, fără 
să se întrerupă. 

Vânătorul îl ascultă, continuându-şi în tăcere inspecția puştii. 
Şi era vizibil că însuşirile lui David nu-l mai impresionau ca în 
ajun. Într-un cuvânt, niciodată un cântăreţ ambulant nu şi-a 
arătat iscusinţa în faţa unor ascultători mai neatenţi; şi cu toate 
acestea, luând în consideraţie credinţa fierbinte a cântăreţului, 
este îngăduit să se creadă că niciodată cântecele unui bard nu 
s-au apropiat mai mult ca atunci de Dumnezeu. Ochi-de-Şoim 
se ridică, în sfârşit, clătinând din cap şi, mormăind printre dinţi 
nişte vorbe din care nu s-au putut auzi decât „gâtlej” şi 
„irochez”, se duse să examineze arsenalul huronilor. 
Chingachgook îl urmă şi recunoscu printre arme puşca lui şi a 
fiului său. Heyward şi chiar David găsiră de asemenea cu ce să 
se înarmeze; nu le lipsiră nici muniţiile, pentru ca armele să le 
fie într-adevăr de folos. 

După ce şi-au ales fiecare ce le trebuia şi-şi distribuiră 
trofeele rămase, vânătorul anunţă că sosise timpul să se 
gătească de plecare. David îşi terminase cântările, iar cele 
două surori îşi reveniseră complet din spaima prin care 
trecuseră. Ajutate de Heyward şi de tânărul mohican, coborâră 
muntele, pe care nu de mult îl urcaseră însoţite de nişte 
călăuze atât de deosebite de cele de-acuma. Apoi, încălecând 
pe caii care avuseseră timp să se odihnească şi să pască iarbă 
şi muguri de arbuşti, porniră la drum, în frunte cu acela care le 
arătase în clipe de neuitată groază atâta zel şi devotament. 
Prima etapă n-a fost lungă. Ochi-de-Şoim, părăsind o potecă 
urmată de huroni la venire, ocoli pe dreapta, traversă un 
pârâiaş şi făcu semn de oprire într-o vâlcea umbrită de câţiva 
ulmi. Nu erau decât la un sfert de milă de dealul fatal, iar caii 
nu folosiseră de fapt celor două surori decât să treacă pârâul 
fără să-şi ude încălţămintea. 

Indienii şi vânătorul păreau să cunoască acest loc. Ajunşi 


acolo, îşi sprijiniră puştile de un copac şi începură să măture 
frunzele uscate, nu departe de trei sălcii plângătoare, apoi 
săpând pământul cu cuţitele, dădură repede de un izvor de apă 
curată şi limpede. Atunci Ochi-de-Şoim privi în jurul lui, ca şi 
cum ar fi căutat un obiect pe care se aştepta să-l găsească şi pe 
care nu-l mai vedea şi începu să ocărască: 

— Ticăloşii din tribul Mohawk, sau fraţii lor, tuscarorii şi 
onondagii, au venit să se adape aici, şi derbedeii au şterpelit 
plosca.. lată ce înseamnă să faci servicii unor câini 
nerecunoscători! Dumnezeu şi-a întins mâna milostivă asupra 
acestor păduri şi a făcut să iasă din măruntaiele pământului un 
izvor de apă curată, care ar putea aproviziona toate prăvăliile 
farmaciştilor din coloniile Americii şi, poftim, secăturile l-au 
astupat, au bătătorit pământul deasupra, de parc-ar fi 
dobitoace şi nu făpturi cu chip omenesc! 

În timp ce vânătorul îşi vărsa astfel necazul, Uncas îi întinse 
tăcut plosca de care pomenise şi pe care o găsise pusă cu grijă 
pe ramurile unei sălcii, dar scăpase privirilor nerăbdătoare ale 
tovarăşului său. După ce o umplu cu apă, Ochi-de-Şoim se trase 
mai la o parte, se aşeză pe un trunchi şi bău cu mare plăcere, 
apoi începu să examineze pe îndelete rămăşiţele ospăţului 
huronilor, pe care le strânsese în tolba lui de vânat. 

— Îţi mulţumesc! îi spuse lui Uncas, înapoindu-i plosca goală. 
la să vedem acum cum trăiesc ticăloşii de huroni când ies la 
drumul mare. Uite ici! Derbedeii se pricep care sunt cele mai 
bune bucăţi la un căprior şi ai jura că sunt în stare să taie şi să 
prăjească o bucată de vânat tot atât de bine ca cel mai bun 
bucătar din ţară. Dar când colo, carnea e crudă, căci irochezii 
sunt tot nişte sălbatici. Uncas, ia amnarul ăsta şi aprinde focul! 
Cred că ni se cuvine un hărtănaş de friptură după atâta 
oboseală. 

Heyward, văzând că prietenii lor se pregătesc de masă, ajută 
pe cele două surori să coboare de pe cai, ca să se odihnească 
pe iarbă, şi în timp ce se punea mâncarea la foc, curiozitatea îl 
îndemnă să întrebe prin ce fericit concurs de împrejurări 
sosiseră călăuzele lor tocmai la timp ca să le scape viaţa. 

— Cum se face, dragă prietene, că v-aţi întors atât de repede 
- se adresă el cercetaşului - şi că n-ai adus niciun ajutor din 
garnizoana fortului Edward? 

— Dacă am fi trecut de cotul râului de sub cascadă, am fi 


sosit aici tocmai la timp ca să vă acoperim leşurile cu frunze, 
dar desigur mult prea târziu ca să vă salvăm scalpurile. Nu, nu. 
In loc de a ne istovi alergând la fort, am rămas la pândă pe 
malurile Hudsonului, ca să iscodim mişcările huronilor. 

— Deci aţi fost martori la tot ce ni s-a întâmplat? 

— Nu chiar la tot; ochii indienilor sunt prea ageri ca să le 
scape ceva, aşa că am stat ascunşi. De fapt, cel mai greu lucru 
a fost să silim pe tânărul ăsta să stea liniştit lângă noi. Ah, 
Uncas, te-ai purtat mai degrabă ca o femeie curioasă, decât ca 
un războinic al naţiei tale! 

Ochii vii ai lui Uncas se fixară o clipă asupra vânătorului, dar 
nu răspunse şi nu arătă în niciun fel că s-ar căi de purtarea lui. 
Dimpotrivă, lui Heyward i se păru că remarcă pe faţa tânărului 
mohican o expresie de mândrie şi era vădit că tăcerea lui se 
datora respectului pentru cei ce-l ascultau şi stimei sale 
nedezminţite faţă de vânătorul alb. 

— Ai văzut cum am fost capturați? adăugă maiorul. 

— Am auzit - răspunse Ochi-de-Şoim, apăsând pe acest 
cuvânt. Urletele indienilor sunt un limbaj destul de limpede 
pentru oamenii care şi-au petrecut viaţa în păduri. Dar când aţi 
debarcat, am fost nevoiţi să ne strecurăm ca şerpii sub 
mărăcinişuri, ca să nu fim zăriţi, şi din acel moment nu v-am 
mai văzut decât legaţi de copacii de-acolo, pentru a fi ucişi la 
stâlp, după obiceiul indienilor. 

— Salvarea noastră este opera providenţei - spuse Heyward. 
E aproape o minune că aţi luat drumul cel bun, pentru că 
huronii s-au despărţit imediat în două trupe, cu câte doi cai 
fiecare. 

— Ah! exclamă vânătorul, ca unul care-şi aduce aminte că s-a 
găsit cândva într-o mare încurcătură. Asta era cât pe-aci să ne 
facă să vă pierdem urma, dar ne-am hotărât s-o luăm în partea 
asta, pentru că am socotit, pe bună dreptate, că bandiții nu-şi 
vor târî prizonierii spre nord. Numai că după ce am făcut 
câteva mile fără să găsim nici măcar o singură ramură ruptă, 
după cum ne fusese vorba, inima a început să mi se strângă, 
mai ales că toate urmele de paşi erau de mocasini indieni. 

— Huronii au avut precauţia să ne încalţe ca pe ei - spuse 
Duncan, ridicând un picior, ca să arate încălţămintea indiană 
ce i se pusese. 

— Mda, o socoteală afurisită, demnă de ei; numai că noi 


eram învăţaţi cu de-alde astea şi nu ne-au putut trage pe sfoară 
cu mica lor născocire. 

— Atunci, cărui fapt îi datorăm salvarea noastră? 

— Unui fapt pe care unui alb, fără nicio picătură de sânge 
indian în vine, ar trebui să-i fie ruşine să-l mărturisească: 
judecății tânărului mohican asupra unui lucru pe care eu ar fi 
trebuit să-l cunosc mai bine decât el. Până şi acum, când am 
văzut adevărul cu propriii mei ochi, îmi vine greu să cred. 

— Asta-i extraordinar! Şi anume? 

— Uncas a fost deştept - răspunse vânătorul, aruncând o 
privire plină de interes şi curiozitate înspre caii celor două 
surori - şi ne-a arătat că cei doi cai ai doamnelor călcau în 
acelaşi timp cu amândouă picioarele de aceeaşi parte, ceea ce 
nu se întâmplă la niciun animal cu patru picioare sau patru 
labe din câte cunosc, afară de urşi. Şi pasămite că doi cai merg 
astfel, cum m-am convins de altminteri cu propriii mei ochi şi 
cum dovedesc urmele după care ne-am luat, cale de douăzeci 
de mile, până v-am găsit. 

— Aceasta-i rara însuşire a acestor cai. Sunt de pe malurile 
golfului  Narraganset, din mica provincie a plantațiilor 
Providence. Sunt neobosiţi şi renumiţi pentru mersul lor lin şi 
special, cu toate că şi alţi cai pot fi dresați să păşească la fel. 

— Poate - spuse Ochi-de-Şoim, care ascultase această 
explicaţie cu deosebită atenţie - se prea poate! Eu, cu toate că 
am numai sânge alb, mă pricep mai bine la cerbi şi la castori 
decât la animalele astea de povară. Maiorul Effingham are 
nişte cai de rasă nemaipomeniţi, dar n-am văzut niciunul din ei 
care să meargă atât de ciudat. 

— Fără îndoială - răspunse Duncan - pentru că el pretinde 
alte calităţi la cai, pe când aceştia sunt dintr-o rasă foarte 
apreciată tocmai pentru cinstea de a fi destinaţi să poarte 
poveri asemănătoare cu cele de faţă. 

Mohicanii întrerupseseră preparativele de masă, ca să 
asculte sfârşitul acestei conversații, şi când maiorul termină de 
vorbit, se priviră mirati, iar tatăl lăsă să-i scape un „uhh” de 
încântare. Vânătorul rămase câteva clipe să se gândească, ca 
unul care vrea să-şi pună în ordine în minte noile cunoştinţe 
dobândite, apoi, aruncând încă o privire curioasă spre cei doi 
cai, adăugă: 

— Pot să spun că, de când europenii s-au stabilit în ţara asta, 


se văd lucruri tot mai ciudate, care arată că omul se foloseşte 
cum vrea de făpturile firii, atunci când o poate stăpâni. Dar, 
oricare ar fi mersul acestor animale, firesc sau dobândit, pe 
dreapta sau într-o parte, Uncas e cel care a băgat de seamă 
asta şi urmele lor ne-au condus la un tufiş unde, lângă urma 
unei copite de cal se afla o ramură de sumac ruptă sus, lao 
înălţime, care nu se putea atinge decât călare, în timp ce cele 
de dedesubt erau rupte şi strivite la întâmplare, de un om care 
mersese pe jos. Mi-am zis imediat că vreunul din isteţii ăştia de 
irochezi, văzând că una din doamne a rupt ramura de sus, a 
făcut tot vălmăşagul cela, ca să se creadă că e isprava vreunei 
fiare. 

— Agerimea dumitale nu te-a înşelat; totul s-a petrecut 
întocmai. 

— Nicio scofală! Ca să pricepi asta nu-i nevoie de o prea 
mare agerime. Era oricum mult mai uşor de observat decât 
mersul unui cal învăţat. Atunci mi-a venit în cap că aceşti 
mingo vor trage la izvorul ăsta, căci ticăloşii cunosc însuşirile 
apei ăsteia. 

— Este deci renumită? întrebă Heyward, examinând cu mai 
multă atenţie această vale retrasă şi micul izvor înconjurat de o 
movilă de pământ cafeniu închis. 

— Sunt puţine piei-roşii care, călătorind la miazăzi sau la 
răsărit de marile lacuri, să nu fi auzit lăudându-i-se 
proprietăţile. Vrei să guşti şi dumneata? 

Heyward luă plosca şi, după ce înghiţi câteva picături din 
apa mult lăudată, o înapoie cu o strâmbătură de dezgust. 
Vânătorul surâse şi clătină din cap: 

— Văd că nu-ți prea place, dar asta-i fiindcă nu eşti obişnuit. 
O vreme, nici mie nu mi-a plăcut, dar acum o găsesc chiar pe 
gustul meu, întocmai cum îi place căprioarei apa sărată“. Nici 
cele mai bune vinuri ale voastre nu sunt mai plăcute de cum e 
apa aceasta gâtlejului unei piei-roşii, mai ales când se simte 
sfârşit, pentru că îl înviorează pe loc. Dar văd că Uncas e gata 
cu fripturile şi e timpul să mâncăm, fiindcă mai avem cale 
lungă înainte. 


3333-Multe din animalele sălbatice din pădurile Americii erau 
urmărite de vânători după urmele pe care le lăsau când veneau 
să lingă sarea de pe malurile acestor izvoare de ape minerale. 
(n.a.). 


Punând astfel capăt conversaţiei, Ochi-de-Şoim începu să 
profite de rămăşiţele căpriorului care scăpaseră lăcomiei 
huronilor. Masa a fost servită fără ceremonie, la fel cum fusese 
preparată, şi cei doi mohicani, împreună cu cerce-taşul, îşi 
potoliră foamea în liniştea şi graba ce caracterizează pe 
oamenii care ştiu că-i aşteaptă noi munci şi noi oboseli. 

De îndată ce şi-au împlinit această necesară îndatorire, cei 
trei dădură duşcă încă o ploscă cu apa din acest tainic izvor. De 
cincizeci de ani îşi dau întâlnire frumuseţea, bogăţia şi 
talentele din tot nordul Americii, pentru a-şi căuta sănătatea şi 
mulţumirea*t în jurul acestor izvoare. 

Ochi-de-Şoim dădu apoi semnalul de plecare. Cele două 
surori încălecară. Duncan şi David îşi luară puştile şi le urmară. 
Vânătorul mergea înainte, după obiceiul lui, iar cei doi 
mohicani încheiau coloana. Micul convoi merse destul de 
repede pe poteca îngustă, spre nord, lăsând apa izvorului să-şi 
croiască drum spre pârâul vecin, şi leşurile huronilor morţi să 
putrezească fără prohod, pe creştetul muntelui - soartă destul 
de obişnuită pentru războinicii acestor păduri, ca să provoace 
milă sau să mai merite comentarii. 


3+34-Această scenă se petrece în locul unde s-a clădit de atunci 
Balliston, una din principalele staţiuni cu ape termale din 
America. (n.a.). 


CAPITOLUL XIII 


Am să caut un drum mai uşor. 


PARNELL 


Drumul ales de Ochi-de-Şoim tăia în diagonală şesurile 
nisipoase, acoperite de păduri şi întretăiate din când în când de 
văi şi dealuri, ce mai fuseseră străbătute dimineaţa de cei patru 
călători, dar ca prizonieri ai lui Magua. Soarele coborâse spre 
orizont, căldura nu mai era înăbuşitoare şi respirară mai liber 
sub bolta copacilor seculari ai pădurii. 

Călătorii noştri mergeau repede, aşa că apucară să facă o 
bucată bună de drum, cu mult înainte de a se întuneca. 

Ca şi sălbaticul căruia îi luase locul, vânătorul părea că se 
orientează după nişte semne numai de el ştiute. Mergea mereu 
cu acelaşi pas, iute şi neşovăitor. O privire aruncată în treacăt 
pe muşchii copacilor, o alta spre asfinţit, susurul unor râuleţe 
peste care treceau îi erau de ajuns ca să-l asigure că nu se 
înşelase asupra drumului. În acest timp, pădurea începuse să-şi 
piardă culorile bogate, iar verdele de smarald, care strălucise 
toată ziua pe frunzişul boltelor, se preschimba pe nesimţite 


într-un negru sumbru, în lumina palidă care vestea sfârşitul 
zilei. 

În timp ce Cora şi Alice căutau încă să mai prindă printre 
ramuri ultimele raze ale astrului care, asfinţind în toată 
splendoarea, tivea cu aur şi purpură o masă de nori îngrămădiţi 
la mică distanţă deasupra colinelor dinspre apus, vânătorul se 
opri deodată şi se întoarse către cei ce-l urmau: 

— Iată - spuse el, întinzând braţul spre cer - semnele care-l 
vestesc pe om că-i ceasul să-şi caute odihna şi hrana de care 
are nevoie. E bine să luăm aminte la ele, cum fac păsările 
cerului şi animalele câmpului. Nu avem mult timp de odihnă, 
fiindcă îndată ce se va crăpa de ziuă va trebui să ne continuăm 
drumul. Îmi aduc aminte că prima oară când am vărsat sânge 
omenesc a fost aici, prin împrejurimi, într-o încăierare cu cei 
din tribul Maqua. Ridicaserăm un fel de mic fort din trunchiuri 
de copaci, ca să ne apărăm scalpurile. Dacă nu ma înşală 
memoria, trebuie să fie aici, spre stânga. 

Fără să aştepte răspuns, vânătorul coti brusc într-acolo şi 
intră într-o pădurice deasă de castani tineri. Ca unul care ştia 
să descopere ceea ce căuta, dădea acum la o parte ramurile 
joase. După ce făcu două sau trei sute de paşi printre 
mărăcinişurile şi spinii care-i stăteau în drum, pătrunse într-un 
luminiş, în mijlocul căruia era un dâmb acoperit cu frunziş 
verde, pe care se afla edificiul dărăpănat de care pomenise. 

Era o construcţie grosolană, din acelea ce se înjghebau pe 
vremuri la repezeală, numai la mare nevoie, şi căreia i se 
spunea „fort”, dar la care nimeni nu se mai gândea după 
trecerea pericolului în vederea căruia îl construise. Se ruinase 
în singurătatea pădurii, părăsit şi uitat. Pe vasta graniţă a 
deșerturilor, care despărţea odinioară provinciile vrăjmaşe, se 
pot găsi adesea astfel de monumente, care stau mărturie 
trecerii şi luptelor oamenilor. Sunt nişte ruine legate de istoria 
coloniilor, la fel de sumbre ca tot ceea ce le înconjoară“. 


3535-Acum câţiva ani, autorul vâna în preajma ruinelor fortului 
Oswego, pe teritoriul lacului Ontario. Vâna căprioare într-o 
pădure care se întindea aproape neîntrerupt pe un spaţiu de 
cincizeci de mile, când zări şase sau opt scări de lemn, întinse 
la mică distanţă unele de altele; erau grosolan făcute şi în stare 
foarte proastă. Surprins că vede într-un astfel de loc obiecte de 
acestea, se adresă unui bătrân care locuia în apropiere, ca să-i 


Acoperişul de scoarță de copac se prăbuşise de mulţi ani şi 
rămăşiţele erau amestecate cu pământ; dar trunchiurile de pini 
puse în grabă ca grinzi se aflau în acelaşi loc, cu toate că într-o 
parte slăbiseră şi amenințau să provoace prăbuşirea întregii 
construcţii. 

Pe când Heyward şi însoțitorii lui ezitau să se apropie de 
edificiul ce părea că-i gata să se prăvălească, Ochi-de-Şoim şi 
cei doi indieni intrară în el fără teamă, plini de curiozitate. Cel 
dintâi examina ruinele - atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară - 
cu interesul unui om care-şi aduce din ce în ce mai bine aminte 
de nişte fapte trăite de mult, iar Chingachgook povestea fiului 
său, în limba lui, peripeţiile luptei care se dăduse în acest ţinut 
singuratic, în tinereţile lui. În vorbele pline de mândrie ale 
mohicanului se simţea un accent melancolic. 

Intre timp, cele două surori coborâseră de pe cai şi se 
pregăteau bucuroase de acea scurtă odihnă în aerul răcoros al 
serii şi într-o linişte şi siguranţă deplină, tulburată doar de 
trecerea animalelor prin pădure. 

— Prietene - îl întrebă maiorul pe vânător, după ce acesta 
isprăvise de cercetat locurile amintite - n-ar fi fost mai bine 
dacă poposeam într-un loc mai retras, mai puţin cunoscut decât 
acesta? 

— Greu ai să găseşti pe cineva azi în viaţă - răspunse Ochi- 
de-Şoim cu glas potolit - care să ştie de existenţa acestui fort. 
Nu se scriu aşa de des cărţi în care să se vorbească despre 
bătălii ca acelea dintre mohicani şi mohawki. Acel război nu-i 
privea decât pe ei. Eram foarte tânăr pe atunci şi am luptat 
alături de mobhicani, pentru că ştiam că sunt pe nedrept 
năpăstuiţi. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi ne-au hărțuit 
ticăloşii, dând ocol meterezelor acestui fort, al cărui plan îl 
născocisem eu, pentru că, după cum ştiţi, eu sunt un alb, nu un 
indian. Mohicanii m-au ajutat să-l construiesc şi aici ne-am 


dea o lămurire. 

În războiul din 1776, când fortul Oswego era ocupat de 
englezi, s-a trimis o expediţie, care a mers două sute de mile 
prin pădure, ca să ocupe fortul. Se pare că, ajungând la locul 
unde se află scările, americanii au aflat că erau aşteptaţi şi în 
mare primejdie de a fi atacați. Au aruncat scările de asalt şi s- 
au retras imediat. Scările se aflau acolo deci de mai bine de 
treizeci de ani. (n.a.). 


apărat, zece câţi eram, împotriva a douăzeci de vrăjmaşi, până 
când am rămas acelaşi număr de amândouă părţile. Atunci am 
dat iureş împotriva acestor câini şi niciunul din ei nu s-a mai 
întors la tribul lui, ca să povestească soarta celorlalţi. Da, da, 
eram tânăr pe atunci; sângele vărsat în lupte era ceva nou 
pentru mine. Mi-aduc aminte mai ales că nu puteam înţelege 
cum se face că fiinţe ca mine, care mai înainte erau însufleţite 
şi pline de viaţă, pot rămâne întinse la pământ, lăsate pradă 
fiarelor sălbatice sau sortite să putrezească în ploi şi zăpezi. 
Eu, cu mâinile mele, am strâns leşurile şi le-am îngropat; 
movila pe care stau acum aceste doamne este mormântul lor şi 
un locşor bunicel de odihnă, cu toate că are la temelie oasele 
mohawkilor. 

Auzind aceste cuvinte, Heyward şi cele două surori săriră în 
picioare. Cu toate că trăiseră scene groaznice, în care fuseseră 
gata să-şi piardă viaţa, se-nfiorară aflând că erau să-nnopteze 
pe mormântul unei cete de sălbatici. Trebuie să mărturisim că 
la această impresie contribuia şi lumina din ce în ce mai 
întunecată a asfinţitului, cât şi liniştea marii păduri, iar 
luminişul îngust în care se aflau era înconjurat de pini mari, 
atât de apropiaţi unul de altul, încât păreau că formează, cu 
tavanul norilor grei de deasupra, zidul unui cavou. 

— S-au dus; nu mai pot face rău nimănui - continuă 
vânătorul cu un surâs blând, văzându-le cât sunt de speriate. 
Nu vor mai putea scoate nici strigăte de război, nici să mai 
arunce cu tomahawkul. Din toţi câţi au pus mâna să-i aşeze 
atunci acolo unde zac, nu mai suntem în viaţă decât eu şi 
Chingachgook. Ceilalţi erau fraţii şi rudele lui, iar cei doi 
mohicani pe care-i vedeţi sunt ultimii din tot neamul lor. 

Ca la un semn, călătorii noştri îşi îndreptară ochii spre cei 
doi indieni care se puteau deosebi în întuneric, la oarecare 
distanţă. Puținele cuvinte ale vânătorului îi mişcaseră adânc. 
Uncas asculta cu mare atenţie istorisirile tatălui său, în care 
era vorba de faptele războinicilor din neamul lor. 

— Crezusem că delawarii sunt oameni paşnici - spuse 
maiorul - şi că în timp de război încredinţează tocmai 
mohawkilor, cu care v-aţi luptat voi, apărarea pământurilor lor. 

— Dacă asta-i adevărat în parte - răspunse Ochi-de-Şoim - în 
totul nu-i decât o minciună sfruntată. Cândva, de mult, prin 
intrigile olandezilor, s-a făcut un tratat prin care dumnealor 


intenționau să-i dezarmeze pe băştinaşii ținutului, care aveau 
drepturi străvechi asupra pământurilor lor. Mohicanii, cu toate 
că făceau parte din acelaşi trib, fiind mai aproape de englezi, n- 
au participat la acel tratat, bizuindu-se numai pe bărbăţia lor. 
Tot aşa au făcut şi delawarii, când şi-au dat scama de prostia 
lor. În faţa voastră se află un şef din marii sagamori mobhicani! 
Odinioară, neamul lui vâna cerbii pe o întindere mult mai mare 
decât comitatul care aparţine azi lui Patteroon Albany, şi toate 
pâraiele şi munţii pe unde treceau tot ale lor erau. Şi ce i-a 
rămas acum ultimului descendent al acestui trib? Poate, când 
va vrea Dumnezeu să găsească şase picioare de pământ în care 
să odihnească în pace, se va afla prin preajmă-i un prieten care 
să se ostenească să-l aşeze într-o groapă destul de adâncă, să 
nu-l poată ajunge fierul plugului. 

— Destul! spuse Heyward, temându-se ca subiectul abordat 
de vânător să nu dăuneze armoniei dintre ei. Azi am mers mult, 
şi puţini oameni din rasa noastră sunt înzestrați cu atâta 
vigoare ca dumneata, care pari că nu ştii ce-i oboseala ori 
primejdia. 

— Încheieturile zdravene şi oasele unui bărbat sănătos o scot 
întotdeauna la capăt în împrejurări din astea - răspunse 
vânătorul, privindu-şi membrele musculoase cu un aer de 
vădită mulţumire, care dovedea că fusese impresionat de 
complimentul primit. În multe părţi am văzut oameni mai înalţi 
şi mai bine legaţi, dar ar trebui să cutreieri un oraş o zi 
întreagă ca să dai de unul în stare să bată cincizeci de mile pe 
picioare, fără oprire, sau să alerge, cu câinii odată, la 
vânătoare, ceasuri în şir. Ei, dar este mai cuminte să 
presupunem că aceste doamne, după toate câte li s-au 
întâmplat azi, doresc să se odihnească, fiindcă nu toate 
făpturile sunt la fel. Uncas, dezgroapă izvorul cela de sub 
frunzar; până atunci, tatăl tău şi cu mine vom face un umbrar 
din crengi de castan, sub care să se adăpostească, şi apoi un 
pat bun din frunze uscate! 

Discuţia se încheie cu aceste cuvinte, iar cei trei prieteni 
porniră să rostuiască cele cuvenite, pentru ca doamnele să se 
odihnească în condiţii cât mai omeneşti. Dezgropară un izvor 
de apă limpede, care cu mulţi ani în urmă hotărâse pe mohicani 
să aleagă tocmai acest loc pentru vremelnica lor fortăreață. 
Acoperiră cu ramuri dese un colţ al fortului, ca să le ferească 


umbrarul de brumă, totdeauna abundentă în această climă, 
apoi sub acest acoperiş potriviră un aşternut gros de frunze 
uscate. 

Resturile căpriorului fript de tânărul mohican au constituit 
pentru Alice şi Cora o gustare din care se-nfruptară mai mult 
de nevoie decât de plăcere. Cele două surori intrară apoi în 
fortul ruinat şi, după ce mulţumiră lui Dumnezeu, se întinseră 
pe aşternutul ce li se pregătise. Curând adormiră frânte de 
oboseală şi zguduite încă de peripeţiile prin care trecuseră. 

În speranţa că a doua zi totul va fi bine, Duncan hotărâse să 
petreacă noaptea de veghe la uşa fortului, dar dându-şi seama 
de intenţia lui, cercetaşul îi spuse, întinzându-se liniştit pe 
iarbă şi arătând spre Chingachgook: 

— Ochii unui om alb nu sunt destul de ageri şi de 
pătrunzători, ca să poată fi un bun pândar într-o situaţie ca 
asta. Hai să ne culcăm, o să stea mohicanul de strajă! 

— Noaptea trecută am adormit în post ca un nepriceput - 
spuse Heyward - şi am mai puţină nevoie de odihnă ca voi, care 
aţi dat dovadă că sunteţi mai buni ostaşi decât mine. Odihniţi- 
vă toţi trei, rămân eu de gardă! 

— Ai fi o foarte bună santinelă - răspunse Ochi-de-Şoim - 
dacă ne-am afla în faţa corturilor albe ale regimentului şaizeci 
şi ne-ar sta dinainte inamici ca francezii! Dar noaptea, în 
mijlocul acestei pustietăţi, judecata dumitale n-ar fi mai de preţ 
ca aceea a unui copil, şi toată vigilenţa nu ţi-ar sluji la nimic. 
Dormi, ca mine şi ca Uncas, şi n-avea grijă! 

Heyward văzu că tânărul indian se şi întinsese la poalele 
movilei, în iarba grasă, voind desigur să profite de puţinele 
momente de odihnă ce-i rămâneau. David îl imitase, căci 
oboseala drumului lung îi reaprinsese durerea pricinuită de 
rană, şi sunete mai puţin armonioase ca vocea lui de cântăreţ 
arătau că adormise buştean. Nevrând să mai lungească vorba 
inutil, maiorul se prefăcu că cedează şi se aşeză rezemat cu 
spatele de grinzile vechiului fort, cu toate că era hotărât să nu 
închidă ochii înainte de a-i încredința bătrânului Munro pe cele 
două fete, cu paza cărora fusese însărcinat. Vânătorul, crezând 
că Duncan doarme, nu întârzie să închidă şi el ochii, şi în jurul 
lor domni în curând o tăcere tot atât de profundă ca şi 
singurătatea în care se aflau. 

Câtva timp, Heyward, atent la cel mai mic zgomot, reuşi să-şi 


ţină ochii deschişi. Pe măsură ce umbrele nopţii deveneau mai 
dese, se străduia să pătrundă bezna. Când lumina stelelor mai 
limpezi întunericul, deosebi clar pe cei doi prieteni întinşi pe 
iarbă şi pe Chingachgook în picioare, nemişcat ca trunchiul de 
copac pe care se sprijinise, la marginea micului luminiş unde 
poposiseră. În sfârşit, pleoapele îngreunate i se coborâră ca o 
perdea, prin care încă i se părea că vede strălucind aştrii 
nopţii. Mai auzi respiraţia uşoară a celor două surori care 
dormeau la câţiva paşi îndărătul lui, apoi foşnetul lung al 
frunzelor şi, târziu, ţipătul lugubru al unei bufniţe. Făcând o 
sforţare ca să întredeschidă ochii, îi fixă o clipă asupra unui 
tufiş şi îi închise iar fără să vrea, crezând că-l văzuse pe 
străjerul lor. Curând însă capul îi căzu pe umăr, umărul simţi 
nevoia să se sprijine de pământ şi în sfârşit adormi adânc, 
visând că este un cavaler din vechime, de strajă la uşa cortului 
unei prințese salvate din robie, sperând că prin această dovadă 
de devotament îi va câştiga inima. 

Dormea încă liniştit şi fără vise, când simţi pe umăr o 
atingere uşoară. Trezit brusc, sări în picioare amintindu-şi 
numai vag de ceea ce-şi propusese la căderea nopţii. 

— Cine e - strigă el ca la carte, căutându-şi sabia în locul 
unde o purta de obicei - prieten sau duşman? 

— Prieten - răspunse liniştit Chingachgook, arătându-i cu 
degetul luna care arunca printre copaci o rază oblică asupra 
bivuacului lor. Şi adăugă într-o engleză stâlcită: A venit luna, 
fortul omului alb e încă departe, foarte departe. Trebuie să 
plecăm cât somnul mai ţine încă închişi cei doi ochi ai 
francezului. 

— Ai dreptate - replică maiorul - trezeşte-ţi prietenii şi 
puneţi dârlogii pe cai. Până atunci eu am să le spun 
însoţitoarelor mele să se trezească şi să fie gata de plecare. 

— Ne-am şi trezit, Duncan - se auzi vocea dulce a Alicei de 
sub umbrar - şi ne-am refăcut puterile pentru drum, fiindcă am 
dormit foarte bine. Dar sunt sigură că dumneata ai stat treaz 
toată noaptea, după o zi atât de lunga şi plină de peripetii, ca 
să ne păzeşti. 

— Spune, mai degrabă, că aşa aş fi voit să fac - răspunse 
înciudat Heyward - dar blestemaţii de ochi m-au trădat iarăşi! 
Este a doua oară că m-am arătat nedemn de misiunea ce mi s-a 
încredinţat. 


— Nu încerca să negi, Duncan - spuse surâzând tânăra Alice, 
ieşind graţioasă din vechiul fort. Razele lunii luminau chipul ei, 
şi mai frumos acum, după cele câteva ore de somn liniştit. Ştiu 
că pe cât eşti de nepăsător în ceea ce te priveşte, pe atât eşti 
de grijuliu când este vorba de soarta celorlalţi. Nu s-ar putea să 
rămânem noi aici câtva timp de pază, ca dumneata şi ceilalţi să 
vă puteţi odihni puţin? Cora şi cu mine vom face bucuroase de 
gardă, cu grija cuvenită. 

— Dacă ruşinea ar avea puterea să mă împiedice să dorm, n- 
aş mai închide ochii toată viaţa - urmă tânărul ofiţer, începând 
să se simtă prost şi privind chipul candid al Alicei, ca să vadă 
dacă nu cumva îşi bate joc de el, dar nu descoperi nimic care 
să-i confirme această bănuială. Din păcate, este foarte adevărat 
- adăugă el - că după ce am prorocit toate aceste primejdii, n- 
am avut nici măcar meritul de a vă fi păzit pe când dormeaţi, 
cum ar fi trebuit să facă un adevărat soldat; în mod imprudent, 
am avut prea mare încredere în mine. 

— Numai Duncan poate îndrăzni să-i aducă lui Duncan o 
astfel de învinuire - spuse Alice. Hai, du-te şi te odihneşte puţin 
şi fii sigur că eu şi Cora ne vom îndeplini bine misiunea de 
santinele. 

Heyward, mai încurcat ca niciodată, era pe punctul de a-şi 
aduce noi imputări pentru lipsa lui de vigilenţă, când atenţia îi 
fu atrasă de o exclamaţie şoptită a lui Chingachgook şi de 
atitudinea lui Uncas, care trăgea cu urechea înspre pădure. 

— Mohicanii aud un inamic - spuse vânătorul, care era de 
mult gata de plecare. Aripa vântului le aduce semnul de 
primejdie. 

— Ferească Dumnezeu! strigă Heyward. Şi aşa a fost destulă 
vărsare de sânge. 

Cu toate acestea, pe când vorbea, maiorul îşi luă puşca şi 
înaintă spre marginea luminişului, gata să-şi ispăşească vina şi 
să apere siguranţa camarazilor săi, dacă va fi nevoie, prin 
sacrificiul vieţii. 

— O fi vreun animal sălbatic care dă târcoale după pradă - 
spuse el mai încet, de îndată ce prinse-n urechi zgomotele încă 
îndepărtate pe care le auziseră mohicanii. 

— Linişte! îl opri vânătorul. E pas de om; îl recunosc de 
departe, cu toate că simţurile mele nu se pot compara cu ale 
unui indian. Poate că ticălosul de huron, care ne-a scăpat, a 


întâlnit vreo avangardă de sălbatici din armata lui Montcalm şi 
ne-a luat urma. Nu mi-ar plăcea de fel să mai vărs sânge 
omenesc prin părţile astea - adăugă el, aruncând o privire 
îngrijorată în jur - dar dacă trebuie, n-o să am încotro. Uncas, 
bagă caii în fort şi intraţi şi voi degrabă, prieteni! Cu toate că-i 
vechi, ne mai poate apăra şi a fost obişnuit să audă 
împuşcături. 

Ordinul fu executat imediat. Cei doi mohicani băgară caii în 
vechiul edificiu, şi mica trupă îi urmă în cea mai mare linişte. 

Zgomotul paşilor care se apropiau se auzea acum prea 
limpede ca să se mai îndoiască cineva că era vorba de paşi 
omeneşti. În curând se auziră şi glasuri care se strigau şi-şi 
răspundeau într-un dialect indian. Vânătorul, apropiindu-şi 
gura de urechea lui Heyward, îi şopti că recunoştea limba 
huronilor. Când sosiră în locul unde caii intraseră în 
mărăcinişuri, era limpede că nu mai ştiau ce să facă, pentru că 
pierduseră urmele după care păreau că se luaseră până atunci. 

După numărul vocilor, să tot fi fost douăzeci de inşi, şi 
fiecare îşi dădea părerea în acelaşi timp asupra drumului care-l 
aveau de urmat. 

— Bandiţii ştiu că suntem puţini - urmă Ochi-de-Şoim către 
Heyward, care privea şi el printr-o crăpătură dintre 
trunchiurile de copaci - altfel nu s-ar distra să sporovăiască 
zadarnic ca nişte squaw. Ascultă-i numai! Ai zice că fiecare din 
ei are două limbi şi un singur picior! 

Heyward, brav de felul lui şi câteodată chiar prea temerar, 
când era vorba să lupte, nu putu răspunde nimic tovarăşului 
său în acel moment de mare încordare. Îşi strânse doar puşca 
mai tare şi-şi lipi ochiul de deschizătură cu şi mai multă atenţie. 

Toţi tăcură, afară de unul, şi tonul grav al aceluia care luă 
cuvântul dădu a-nţelege că poruncile lui sunt ascultate cu 
respect. După câteva clipe, zgomotul frunzelor şi ramurilor 
dovedi că huronii se despart şi merg în diferite părţi ale 
pădurii, ca să regăsească urmele pierdute. Din fericire, luna ce 
răspândea un mănunchi de raze în micul luminiş era prea slabă 
ca să lumineze adâncul pădurii, şi timpul cât le-a trebuit 
călătorilor ca să se ascundă în vechiul fort fusese atât de scurt, 
încât sălbaticii n-au putut observa niciun semn al trecerii lor. 
Dac-ar fi fost ziuă, ei le-ar fi descoperit cu siguranţă urmele. 
Aşa însă, toate cercetările lor se dovediră zadarnice. 


Totuşi, după câteva minute, se auziră apropiindu-se câţiva 
sălbatici. Acum era limpede că se aflau la numai câţiva paşi de 
castanii tineri care înconjurau luminişul. 

— Vin - spuse Heyward, dându-se un pas înapoi, ca să-şi vâre 
ţeava puştii în spaţiul dintre două bârne. Să tragem îndată ce 
ne vor intra în bătaia armelor. 

— Stai binişor! îi şopti Ochi-de-Şoim. Un foc de armă sau 
numai mirosul unui cartuş ne-ar aduce pe cap toată haita 
acestor lupi înfometați. Dacă vrea Dumnezeu să luptăm ca să 
ne salvăm scalpurile, ai încredere în experienţa unor oameni 
care le cunosc năravurile şi nici nu dau bir cu fugiţii, când le 
aud strigătele de război. 

Duncan aruncă o privire îndărăt şi le văzu pe cele două 
surori tremurând, strâns îmbrăţişate, în fundul fortului. Cei doi 
mohicani, drepţi şi nemişcaţi ca doi brazi, stăteau gata să 
lovească, dacă împrejurările ar fi cerut-o. Stăpânindu-şi firea, 
acum hotărât să aştepte semnalul celor mai experimentați 
decât el în acest fel de lupte, se apropie de deschizătură, ca să 
zărească ce se petrece afară. Un huron înalt, înarmat până-n 
dinţi, pătrunse în luminiş şi înaintă câţiva paşi înspre ei. În timp 
ce privea vechiul edificiu, razele lunii îi luminară faţa în plin. 
Chipul lui trăda surpriza şi curiozitatea stârnite de ceea ce 
descoperise cu numai o clipă înainte. Scoase o exclamaţie, care 
la un indian exprimă totdeauna prima din aceste două emoţii, şi 
cu glas scăzut îl strigă pe unul din camarazii lui să vină lângă 
el. 

Aceşti copii ai pădurilor rămaseră nemişcaţi câteva clipe, cu 
ochii aţintiţi asupra vechiului fort şi, vorbind în limba lor, 
făceau tot felul de gesturi. Oprindu-se la fiecare pas, se 
apropiară încet, ca nişte căprioare speriate, a căror curiozitate 
le înfrânge teama. Piciorul unuia din ei atinse uşor movila de 
care am vorbit. Se aplecă s-o cerceteze şi gesturile lui 
expresive arătau că-şi dă seama că se află în faţa unui 
mormânt. 

Heyward văzu atunci cum vânătorul face o mişcare ca să se 
asigure dacă îi iese destul de uşor cuțitul din teaca şi cobori 
gura puştii. Maiorul făcu la fel şi se pregăti pentru lupta care 
acuma părea inevitabilă. 

Cei doi sălbatici erau atât de aproape, încât dacă vreunul 
dintre cai ar fi făcut cea mai mică mişcare, ar fi fost auzit 


imediat. Dar, după ce descoperiră ce cuprindea ridicătura de 
pământ care le atrăsese privirile, dădură impresia că nu-i mai 
interesa altceva. Vorbeau încet şi solemn, cuprinşi parcă de un 
fel de respect religios, amestecat cu o vagă teamă. Se retraseră 
apoi cu prudenţă, întorcându-se de mai multe ori spre edificiul 
în ruine, de parcă se aşteptau să vadă ieşind din el spiritele 
morţilor îngropaţi în acele locuri. În sfârşit, intrară din nou în 
pădure şi dispărură. 

Ochi-de-Şoim sprijini patul puştii de pământ şi, respirând 
adânc, şopti: 

— Da, respectă morţii şi acum asta le-a salvat şi viaţa lor. Şi 
poate şi pe-a noastră... 

Heyward auzi remarca cercetaşului, dar nu răspunse, 
întreaga atenţie i se concentrase asupra huronilor care se 
retrăgeau. Nu se mai vedeau, dar se auzeau încă în apropiere. 
Era sigur că trupa se strânsese nu departe de ei şi asculta cu 
seriozitate cele relatate de cei doi despre mormintele văzute. Îi 
auziră vorbind încă câteva minute, dar mult mai puţin 
zgomotos ca la venire, apoi paşii le răsunară din ce în ce mai 
puţin, tot mai departe, până se pierdură cu totul în adâncul 
pădurii. 

Vânătorul aşteptă totuşi un semn de la Chingachgook, prin 
care să-i dea asigurări că nu se mai auzea niciun sunet. Apoi îi 
spuse lui Heyward să scoată caii în luminiş şi să le ajute pe cele 
două însoţitoare ale sale să încalece. Îndată ce aceste dispoziţii 
fură executate, o porniră la drum. Cora şi Alice aruncară o 
ultimă privire asupra fortului în ruine şi a mormântului 
mohawkilor, pe urmă micul convoi pătrunse în adâncul pădurii. 


CAPITOLUL XIV 


— Cine-i acolo? 
— Ţărani, oameni sărmani din Franţa! 


SHAKESPEARE 
(Henric al VI-lea) 


De când părăsiră fortul şi până intrară mai adânc în pădure, 
fiecare era prea îngrijorat ca să scoată vreun cuvânt. Vânătorul 
şi-a păstrat locul în capul coloanei, ca mai înainte, dar, spre 
deosebire de seara precedentă, chiar după ce făcuseră o bucată 
de drum bunişoară, care-i punea la adăpost de inamici, mergea 
mai încet şi cu mai multă prudenţă, pentru că nu cunoştea 
această parte a pădurii. S-a oprit de mai multe ori să se 
sfătuiască cu cei doi mohicani, să observe poziţia lunii şi a 
stelelor şi să cerceteze cu o grijă sporită scoarţa şi muşchiul 
copacilor. 

În timpul acestor scurte halte, Heyward şi cele două surori, 
încă temători de duşmanii lor, erau atenţi la cel mai mic 
zgomot care putea să le vestească apropierea sălbaticilor. Insă 
vasta întindere a pădurilor părea înmormântată într-o linişte 
veşnică. Păsările, animalele şi oamenii, dacă s-ar mai fi aflat în 
pădure, păreau cufundaţi în somnul cel mai adânc. Deodată se 
auzi şopotul îndepărtat al unui râuleţ. Cu toate că era doar un 
susur slab, călăuzele se bucurară de noul indiciu şi îşi 
îndreptară numaidecât paşii în direcţia aceea. 

Ajungând la malul micului râu, făcură o nouă haltă. Ochi-de- 
Şoim îşi scoase mocasinii şi îi invită pe Heyward şi Gamut să 
facă la fel. Coborâră caii în vadul nu prea adânc al apei şi 
merseră aşa, prin apă, aproape o oră, pentru ca cei care i-ar fi 
urmărit să le piardă urma. Când trecură râul ca să intre în 
pădurea de pe celălalt mal, luna era ascunsă pe după nişte nori 
negri dinspre apus, dar vânătorul nu păru de fel încurcat de 
întuneric, aflându-se pesemne într-un ţinut cunoscut, fiindcă o 
luă iarăşi la picior, fără nicio şovăială, repede şi sigur de sine. 

Curând, drumul deveni mai abrupt; munţii se apropiau aici 
din două părţi, şi călătorii îşi dădură seama că au ajuns la o 
trecătoare. Ochi-de-Şoim se opri iar şi, aşteptând să se adune 
toţi, le vorbi pe un ton îngrijorat, pe care liniştea şi întunericul 
îl făceau şi mai grav. 

— E uşor să ştii potecile şi râurile din pustietăţi - spuse el - 
dar cine poate şti dacă dincolo de aceşti munţi nu este instalată 


tabăra unei mari armate? 

— Deci nu suntem la prea mare depărtare de fortul William- 
Henry? întrebă Heyward, apropiindu-se de vânător cu interes. 

— Mai avem o bucată bună de drum până acolo şi nu cea mai 
uşoară! Ce-i mai greu este să vedem cum şi pe unde ne vom 
putea apropia de fort nestingheriţi. Uite - adăugă Ochi-de- 
Şoim, arătându-i printre copaci un loc unde se afla o întindere 
de apă, în a cărei suprafaţă liniştita se oglindea strălucirea 
stelelor - acela e Heleşteul Sângelui. Suntem pe un teren pe 
care nu l-am parcurs de prea multe ori, dar pe care-l cunosc 
bine, fiindcă m-am bătut aici odată din zori până în asfinţit. 

— A! Va să zică peticul ăsta de apă este mormântul vitejilor 
care au pierit în bătălia aceea faimoasă? Îl ştiam după nume, 
dar nu l-am văzut niciodată. 

— Am avut într-o singură zi trei bătălii cu olando-francezii - 
continuă vânătorul, mai degrabă urmându-şi şirul gândurilor, 
decât ca să răspundă maiorului. Am dat faţă cu inamicul tocmai 
când pregăteam avangărzii lui o ambuscadă, şi ne-a gonit prin 
defileu ca pe nişte cerbi speriaţi, până la malurile Horicanului. 
Aici ne-am regrupat îndărătul unui parapet de copaci doborâţi 
în pripă, am trecut la contraatac sub ordinele lui sir William - a 
fost înnobilat pe urmă pentru modul cum s-a comportat în acea 
zi - şi le-am plătit cu vârf şi-ndesat înfrângerea din cursul 
dimineţii. Sute de francezi şi olandezi au văzut în seara aceea 
soarele pentru ultima oară, şi chiar comandantul lor, Dieskau, 
ne-a căzut în gheare. Era atât de ciuruit de răni, încât a trebuit 
să se întoarcă în ţara lui şi de atunci s-a lăsat de militărie şi de 
războaie. 

— A fost o zi glorioasă! exclamă Heyward cu entuziasm 
tineresc. I-a mers vestea până la armata noastră din sud. 

— Da, dar povestea nu s-a terminat aşa. Am fost însărcinat 
de maiorul Effingham, din ordinul special al lui sir William, să 
trec de-a lungul flancului francez, să traversez portage-ul şi să 
transmit ştirea la fortul de pe Hudson. Uite, chiar în locul de 
colo, pe culmea ceea împădurită, am întâlnit un detaşament 
care ne venea în ajutor. M-am întors cu ei, conducându-i unde 


3*36-Baronul german Dieskau, înrolat în serviciul Franţei. Cu 
câţiva ani înainte de epoca acestei povestiri a fost înfrânt de sir 
William Johnson, din Johnstown, statul New York, pe malurile 
lacului George. (n.a.). 


se află inamicul, care tocmai era ocupat să ia masa. Nici cu 
gândul nu gândeau că ziua aceea sângeroasă nu se sfârşise 
încă pentru ei. 

— Şi i-aţi luat prin surprindere? 

— Dacă moartea poate fi o surpriză pentru nişte oameni care 
se gândeau numai cum să-şi umple burţile. Nu le-am dat timp 
să răsufle, căci nici ei nu ne-au cruțat dimineaţa, şi toţi aveau 
de plâns nişte rude sau prieteni. Când s-a terminat lupta, morţii 
şi chiar muribunzii au fost aruncaţi de-a valma în heleşteul 
ăsta. Am văzut apa cum s-a roşit de sânge, căpătând o culoare 
pe care niciodată nu i-ar fi dat-o măruntaiele pământului. 

— Este un mormânt foarte liniştit pentru nişte războinici. Ai 
făcut mult timp serviciu pe graniţa asta? 

— Eu!? răspunse cercetaşul, îndreptându-şi trupul înalt, cu 
un aer de mândrie ostăşească. Toţi munţii ăştia sunt plini de 
ecourile împuşcăturilor mele; nu ştiu dacă se află măcar o milă 
pătrată între Horican şi Hudson pe care „Ucigătorul-de-Cerbi” 
să nu fi răpus un trup, fie el de vrăjmaş sau de fiară. Cât despre 
liniştea acestui mormânt, e o altă poveste. Sunt oameni în 
tabără care gândesc şi spun că nimeni nu poate avea linişte în 
mormânt, dacă a fost îngropat când mai avea încă zile; şi în 
învălmăşeala de atunci nu a mai fost timp să se cerceteze care 
era mort şi care mai avea suflet în el. Sst! Cineva se plimbă pe 
malul lacului! 

— Nu prea văd cine şi-ar putea părăsi căminul, ca noi, ca să 
se plimbe noaptea prin pustietăţile pădurii! 

— Asemenea făpturi nu se sperie de pustietăţi şi un trup 
care-şi petrece ziua în apă nu se sinchiseşte de bruma nopţii - 
spuse Ochi-de-Şoim, strângând braţul lui Heyward, gest care-l 
făcu pe tânărul maior să-şi dea seama că acest om, de obicei 
atât de întreprinzător, era stăpânit acum de o frică 
superstiţioasă. 

— Doamne sfinte! exclamă maiorul. E un om! Ne-a văzut şi 
vine spre noi. Pregatiţi-vă armele, prieteni! Nu se ştie ce ne 
mai aşteaptă! 

— Cine-i? strigă în franţuzeşte un glas puternic care, în 
liniştea şi întunericul acela, părea că vine dintr-o altă lume. Qui 
vive? 

— Ce spune? întrebă vânătorul. Nu vorbeşte nici în limba 
indiană, nici engleză. 


— Qui vive? repetă glasul, însoţindu-şi somaţia de zgomotul 
făcut de o puşcă care e încărcată, pe când cel ce o purta luă 
poziţia de tragere. 

— France! răspunse Heyward ieşind din umbra arborilor şi 
înaintând spre santinelă. 

— De unde veniţi şi unde mergeţi aşa de dimineaţă? întrebă 
santinela. 

— Am făcut o recunoaştere şi mă duc la culcare - urmă 
Heyward într-o impecabilă franceză. 

— Sunteţi deci ofiţer al regelui? 

— Desigur, camarade! Mă iei drept un ofiţer din colonii? 
Sunt căpitan de chasseurs. 

Heyward răspunse astfel pentru că observase, după uniforma 
santinelei, că aparţinea unui regiment de grenadieri. 

— Am cu mine pe fetele comandantului de la William-Henry, 
pe care le-am făcut prizoniere - continuă el. Ai auzit de ele? Le 
duc la general. 

— Pe legea mea, doamnelor, îmi pare rău de dumneavoastră 
- se întoarse spre ele tânărul grenadier, ducându-şi politicos 
mâna la bonetă - dar aşa-i războiul! Veţi vedea că generalul 
nostru e un viteaz care ştie să se poarte cu doamnele. 

— Cest le caractere des gens de guerre“ - îi răspunse Cora 
în franţuzeşte, cu o prezenţă de spirit admirabilă. Adio, 
prietene! Îţi urez să ai de îndeplinit o misiune mai plăcută. 

Soldatul o salută, ca pentru a-i mulţumi. Heyward adăugă un: 
„Bone nuit, mon cammarade”, şi micul convoi îşi urmă 
nestingherit drumul, lăsând santinela să-şi continue straja pe 
malul lacului, fără să bănuiască şiretlicul şi fredonând o arie 
din ţara lui, de care poate îşi amintise văzând pe cele două 
tinere: 

„Vive le vin, vive l'amour” etc. 

— Mare noroc că ai putut vorbi cu banditul ăla pe limba lui! 
spuse Ochi-de-Şoim, după ce se mai depărtară, punând piedica 
la carabină şi apucând-o vânătoreşte. Am văzut imediat că era 
un franţuz şi bine a făcut că ne-a vorbit frumos şi politicos, 
altfel s-ar fi dus să-şi caute compatrioţii în fundul heleşteului. 

Fu întrerupt de un geamăt lung, ce părea că iese din 
străfundul heleşteului pe care-l lăsaseră-n urmă. Era atât de 
lugubru, încât ai fi zis că vine într-adevăr de la duhurile închise 


373'7-În limba franceză, în text: Asta e firea războinicilor. (n.t.). 


în acel mormânt de ape. 

— A fost de om viu - spuse cercetaşul - o stafie nu ar fi 
mânuit arma cu atâta precizie. 

— De om care a fost viu, dar mă îndoiesc că mai face parte 
din lumea asta - răspunse maiorul, băgând de seamă că 
Chingachgook nu mai era cu ei. 

Un alt geamăt, mult mai slab, fu urmat de un zgomot surd, 
asemănător cu acela pe care-l produce un corp greu, aruncat în 
apă. Apoi o linişte adâncă. Pe când şovăiau dacă trebuie să 
înainteze sau să-l aştepte pe indian, într-o nesiguranţă pe care 
fiecare clipă o făcea mai penibilă, îl văzură că apare în sfârşit, 
având prins la centură scalpul nefericitei santinele franceze. 
Întârziatul îşi puse la loc cuțitul şi tomahawkul încă pline de 
sânge, apoi îşi luă locul, liniştit, în flancul micii trupe, cu aerul 
satisfăcut al unui om încredinţat că a făptuit o treabă demnă de 
toată lauda. 

Vânătorul îşi sprijini patul puştii în pământ, încrucişă mâinile 
pe capătul ţevii şi rămase câteva clipe pe gânduri. 

— Ar fi un act de cruzime şi de barbarie din partea unui alb - 
zise el în cele din urmă, dând din cap cu un aer melancolic - 
dar asta este în firea indienilor şi bănuiesc că aşa trebuia să fie. 
Totuşi aş fi preferat să i se fi întâmplat unui blestemat de 
mingo, nu acestui vesel flăcău, venit aici tocmai din ţările 
vechi. 

— Destul! spuse Heyward, temându-se ca însoţitoarele lui să 
nu afle ceva din incidentul sângeros care-i întârziase. Işi 
stăpâni indignarea, cugetând cu glas tare cam în felul 
vânătorului: Ce-a fost a fost şi nu mai putem face nimic! Gata! 
Desigur, ai observat că suntem pe linia avanposturilor 
inamicului. Ce drum propui să urmăm? 

— Da - răspunse Ochi-de-Şoim, luându-şi puşca la umăr. 
După cum spui, ce-a fost a fost şi nu mai are rost să ne gândim. 
Dar pare limpede că francezii şi-au instalat tabăra în jurul 
fortului, şi printre ei ar fi să trecem ca aţa prin urechile acului. 

— Şi-avem şi prea puţin timp ca să încercăm - spuse maiorul, 
ridicând ochii spre un nor gros, care ascundea luna ce apunea. 

— Şi prea puţin timp - repetă cercetaşul. Totuşi, cu ajutorul 
proniei, nu avem decât două căi ca să ieşim din impas. 

— Spune repede, timpul e scurt! 

— Una ar fi ca graţioasele doamne să descalece şi să lăsăm 


caii în plata Domnului. Îi trimitem pe mohicani înainte, ca să ne 
curețe drumul, şi noi vom intra în fort păşind pe cadavrele 
duşmanilor. 

— Asta nu, în niciun caz! strigă mărinimosul Heyward. Un 
soldat ar reuşi poate să-şi facă drum în acest chip, dar nu cu un 
întreg convoi după el. 

— Este adevărat că o potecă înroşită de sânge nu va fi prea 
potrivită pentru nişte picioare fragile - încuviinţă cercetaşul - 
dar am crezut totuşi necesar să fac această propunere, cu toate 
că nici mie nu-mi place. Singurul nostru mijloc de scăpare 
rămâne deci să ieşim din linia santinelelor franceze, apoi, 
luând-o spre apus, să intrăm în munţi, unde am să vă ascund 
atât de bine, încât toţi copoii dracului de Montcalm nu v-ar 
putea da de urmă, chiar dacă v-ar căuta luni întregi. 

— Atunci aşa facem, şi fără zăbavă! 

N-a fost nevoie să spună mai mult, căci în aceeaşi clipă Ochi- 
de-Şoim zise: „După mine!”, se întoarse şi reluă drumul care îi 
condusese în această situaţie primejdioasă. Mergeau în linişte 
şi cu grijă, atenţi la fiecare pas, să nu le fie drumul închis de 
vreo patrulă, sau vreun pichet al inamicului să le ia urma. 
Trecând pe malul heleşteului pe care-l părăsiseră cu puţin 
înainte, Heyward şi vânătorul aruncară într-acolo, pe furiş, o 
privire posomorâtă. Căutară zadarnic din ochi făptura care se 
plimba pe mal, dar micile valuri care agitau încă lacul 
confirmau fapta sângeroasă de care nu se mai puteau îndoi. În 
curând însă şi micul heleşteu dispăru în întunericul ce-i 
învăluia, odată cu amintirea tristei întâmplări. 

Vânătorul, schimbând direcţia, o luă spre munţii care 
mărgineau plaiul către apus. Îşi conduse cu paşi grăbiţi 
tovarăşii, până când se cufundară în umbra deasă, aruncată de 
vârfurile înalte şi abrupte. Drumul era greu, fiindcă valea era 
presărată cu enorme blocuri de stâncă prăbuşite şi întretăiate 
de multe râpe. Aceste obstacole le încetineau mersul la fiecare 
pas. Pe de altă parte însă, munţii înalţi ce-i înconjurau le 
răsplăteau oboseala, dându-le un sentiment de siguranţă. 

În sfârşit începură să urce o potecă strâmtă, şerpuind curios 
printre copaci şi stânci, aşa fel încât se vedea că fusese tăiată 
de oameni de munte, deprinşi cu ţinuturile cele mai sălbatice. 
Pe măsură ce urcau spre creastă, întunericul ce stăpânea totul 
în jurul lor se risipea treptat, şi ochii lor începură să distingă 


mai clar împrejurimile. Intrară în zona unor tufişuri dese de 
arbuşti şi ajunseră pe un platou acoperit de muşchi unde, în 
sfârşit, culorile strălucitoare ale dimineţii se iveau printre pinii 
ce creşteau pe un munte situat de cealaltă parte a văii 
Horicanului. 

Atunci vânătorul le spuse celor două surori să coboare de pe 
cai şi, scoțând bietelor animale obosite şaua şi frâul, le lăsă 
libere să pască puţina iarbă şi tufele pipernicite de pe acele 
înălţimi. 

— Hai - le îndemnă el - mergeţi şi căutaţi-vă hrana pe unde 
veţi putea şi voi, dar băgaţi de seama să n-ajungeţi voi hrana 
lupilor înfometați care hoinăresc prin munţii ăştia. 

— De-acum nu mai avem nevoie de ei? întrebă Heyward. 

— Priveşte şi dumneata şi judecă! răspunse Ochi-de-Şoim, 
înaintând spre marginea dinspre răsărit a podişului şi făcând 
semn şi celorlalţi să-l urmeze. Dacă ar fi tot aşa de uşor să 
citeşti în sufletul omului, cum se poate vedea de aici ca-n palmă 
tot ce se petrece în tabăra lui Montcalm, făţărnicia ar fi mai 
rară şi viclenia unui mingo ar ieşi la iveală tot aşa lesne ca 
cinstea unui delawar. 

Când călătorii văzură marginea prăpăstioasă a podişului, 
constatară că pe bună dreptate vânătorul le spusese că-i va 
conduce într-o ascunzătoare inaccesibilă şi-i admirară cu toţii 
iscusinţa. 

Muntele pe care se aflau atunci Heyward şi tovarăşii săi se 
ridica cu aproape o mie de picioare deasupra nivelului văii. Era 
un con imens, puţin avansat faţă de lanţul ce se întinde pe mai 
multe mile de-a lungul malurilor dinspre apus ale lacului şi care 
se îndreaptă apoi spre Canada în lungi spinări abrupte, 
acoperite de prea puţină verdeață. Sub picioarele lor, malurile 
de miazăzi ale Horicanului formau un larg semicerc de la un 
munte la altul, împrejurul unei câmpii accidentate şi puţin 
înalte. Spre nord se întindea Lacul Sfânt, a cărui suprafaţă 
limpede, văzută de la înălţimea aceea, părea o panglică 
dantelată de nenumărate  golfuleţe,  înfrumuseţate de 
promontoare de forme fantastice şi pe care erau presărate 
nenumărate insulițe. Ascuns de după munţi, sau acoperit de o 
masă de vapori ce se ridicau de la suprafaţa lui şi se mişcau în 
toate părţile, după cum îi gonea vântul de dimineaţă, lacul se 
pierdea din vedere câteva mile mai departe. Dar între vârfurile 


a doi munţi apărea iarăşi, făcându-şi drum spre nord şi 
arătându-şi apele limpezi în depărtare, înainte de a se vărsa în 
Champlain. Spre sud se întindea defileul sau, mai bine zis, 
şesul neregulat despre care am vorbit. 

În direcţia aceea, pe un spaţiu de mai multe mile, munţii 
dominau ţinutul de pretutindeni, din ce în ce mai mărunți, până 
ce se contopeau cu nivelul pământului nisipos care forma ceea 
ce se chema portage-ul. De-a lungul a două lanţuri de munţi, 
care mărgineau valea şi malurile lacului, se ridicau acum nori 
de vapori din singurătăţile pădurii, în vârtejuri uşoare, ca nişte 
trâmbe de fum din coşurile unor case ascunse, care coborau 
după aceea contopindu-se cu ceața ce acoperea locurile joase. 
Un singur nor, alb ca zăpada, plutea chiar deasupra întinderii 
de apă care se numea Heleşteul Sângelui. 

Pe malul meridional al lacului şi mai înspre apus se zăreau 
meterezele şi clădirile interioare ale fortului William-Henry. 
Cele două bastioane principale păreau că ţâşnesc din apa 
lacului care le scălda temeliile, pe când părţile laterale şi 
colţurile erau apărate de un şanţ larg şi adânc, în faţa căruia se 
întindea o mlaştină. Copacii fuseseră doborâţi până la o 
anumită distanţă pe liniile de apărare ale fortului, rămânând o 
peluză verde, largă, până unde începea apa limpede a lacului, 
iar stâncile abrupte îşi ridicau capul negru până peste vârful 
copacilor celor mai înalţi, din pădurile învecinate. 

În faţa fortului erau postate câteva santinele care 
supravegheau mişcările inamicului, iar în interiorul zidurilor se 
puteau zări, pe lângă corpul de gardă, câţiva soldaţi care 
păreau moleşiţi de somn, după garda din timpul nopţii. Către 
sud-est, dar legată direct cu fortul, era o tabără instalată pe o 
culme, unde ar fi fost mai înţelept să se construiască chiar 
fortul. Ochi-de-Şoim spuse maiorului că trupele care se aflau 
acolo erau companiile auxiliare care părăsiseră Hudsonul odată 
cu el. Din fundul pădurilor situate ceva mai spre sud se vedeau 
ridicându-se în depărtare trâmbe de fum des şi negru, uşor de 
deosebit de vaporii mai transparenţi, de care era plin aerul. 
Arătând într-acolo, vânătorul adăugă că grosul trupelor inamice 
staţionează pe poziţiile acelea. 

Dar pe maior îl preocupa mai mult ce se vedea pe malurile de 
apus ale lacului, foarte apropiate de malul de sud. Pe o linie de 
pământ care, de la înălţimea unde se aflau, părea prea strâmtă 


ca să cuprindă o armată atât de însemnată, dar care de fapt se 
întindea pe mai multe sute de picioare, de la malurile 
Horicanului până la poalele munţilor, erau ridicate corturi albe, 
în număr suficient pentru o armată de zece mii de oameni. În 
faţa lor fuseseră amplasate bateriile de tragere şi în timp ce 
călătorii noştri priveau, fiecare cu alte emoţii, harta acestui 
vast teatru de operaţii, bubuitul brusc al unei salve de artilerie 
se multiplică, din ecou în ecou, până în munţii dinspre răsărit. 

— Se crapă de ziuă, acolo jos - spuse vânătorul cu sânge 
rece. Cei care nu dorm vor să-i trezească pe cei care dorm, cu 
salve de tun. Am ajuns cu câteva ore prea târziu; Montcalm a 
umplut pădurile cu blestemaţii lui de irochezi. 

— Într-adevăr, toată regiunea e încercuită - confirmă 
Heyward - dar nu-i niciun chip să trecem totuşi cumva? Ar fi 
oricum preferabil să ne facă prizonieri francezii, decât să 
cădem în mâinile indienilor. 

— Ia te uită, obuzul de adineauri a ciupit colţul casei 
comandantului! exclamă Ochi-de-Şoim, uitând o clipă că vorbea 
în faţa celor două fete ale lui Munro. Ah! Franţujii ăştia ştiu să 
tragă cu tunul şi au s-o facă praf, oricât de solidă ar fi, în mai 
puţin timp decât a fost construită! 

— Heyward - spuse Cora - nu pot suporta gândul unei 
primejdii la care să nu fiu părtaşă. Să mergem la Montcalm şi 
să-i cerem permisiunea de a intra în fort. Crezi c-ar îndrăzni să 
refuze cererea unei fiice care nu vrea decât să-şi regăsească 
tatăl? 

— Ţi-ar fi greu să ajungi până la franţuz cu scalpul pe cap - 
răspunse vânătorul liniştit. Dac-aş avea una din cele o mie de 
bărci goale, priponite colo la malul lacului, am putea încerca să 
intrăm în fort, dar aşa... Na, stai că focul nu mai ţine mult! Uite 
că se lasă o ceaţă care în curând va preschimba ziua în noapte. 
Asta va face săgeata unui indian mai primejdioasă ca tunul, dar 
nu-i mai puţin adevărat că pe noi ne poate favoriza şi, dacă 
aveţi curaj, vom încerca străpungerea, mai ales că am mare 
poftă să împrăştii câţiva câini de mingo pe care-i văd, colo, cum 
dau târcoale grămezii de proiectile. 

— Fii fără grijă - spuse Cora cu hotărâre - te vom urma fără 
teamă, în orice primejdie. 

Vânătorul se întoarse spre ea şi o privi cu un surâs deschis, 
de inimoasă încuviinţare şi admiraţie. 


— Dac-aş avea cu mine - exclamă el - numai o mie de oameni 
cu braţe zdravene şi ochiul treaz, care să privească moartea-n 
faţă, ca dumneavoastră, în mai puţin de o săptămână i-aş 
trimite pe francezii ăştia înapoi la bârlogurile lor, urlând ca 
nişte câini în lanţ şi ca lupii hămesiţi. Hai dar - continuă el, 
adresându-se celorlalţi însoțitori - s-o pornim mai înainte ca 
ceața să ajungă până la noi; văd că se îndeseşte şi ne poate 
ascunde până la capăt. Dacă se întâmplă să vă rătăciţi, luaţi 
aminte să aveţi mereu vântul în obrazul stâng, ori ţineţi-vă de 
mohicani, care se orientează la fel de bine noaptea ca şi ziua. 

Le făcu semn cu mâna să-l urmeze şi începu să coboare 
muntele, cu pas iute şi atent. Heyward ajuta pe cele două 
surori care mergeau mai încet. Sosiră la poalele muntelui mai 
puţin osteniţi şi mai repede decât la urcuş. 

Luând-o înainte, Ochi-de-Şoim îşi conduse călătorii la 
marginea peluzei ce se întindea dinaintea porţii de la apus a 
fortului, care nu era decât la o jumătate de milă de locul unde 
se oprise ca să dea timp lui Heyward să-l ajungă cu cele două 
fete. Favorizaţi de natura terenului şi îmboldiţi de grabă, 
depăşiră valul de ceaţă care acoperea acum întreg Horicanul şi 
pe care un vânt foarte slab îl împingea încet spre ei. Erau deci 
nevoiţi să mai aştepte, ca ceața să-şi întindă mantia întunecată 
peste tabăra inamică. Cei doi mohicani profitară de acest 
moment de repaus, ca să înainteze spre liziera pădurii şi să 
observe ce se petrece dincolo. Ochi-de-Şoim îi urmă îndată, ca 
să afle cu o clipă mai devreme care e situaţia şi să vadă ce are 
de făcut. 

Nu lipsi mult; se întoarse roşu de necaz şi-şi arătă imediat 
nemulţumirea în termeni nu prea distinşi. 

— Şmecherii de franţuji au postat un pichet de piei-roşii şi de 
albi chiar în drumul nostru. Cum naiba să ştim pe ceaţă dacă n- 
o să dăm buzna ca oile taman în mijlocul lor? 

— Nu putem face un ocol ca să evităm primejdia - îl întrebă 
Heyward - şi apoi să revenim pe drumul bun? 

— Când te depărtezi pe ceaţă de direcţia marşului, cine 
poate şti când şi cum ai s-o regăseşti?! răspunse vânătorul. Să 
nu crezi că negurile Horicanului seamănă cu rotocoalele de fum 
dintr-o pipă a păcii sau cu acelea de izgonit ţânţarii. 

Nici nu termină vorba şi un obuz trecu şuierând pe alăturea, 
izbind un brad, apoi căzu la pământ. Cei doi indieni se 


apropiară imediat, şi Uncas se adresă vânătorului în limba 
delawară, agitat şi cu multe gesturi. 

— Se prea poate, flăcăule - mormăi Ochi-de-Şoim - şi trebuie 
să riscăm. Nu putem trata frigurile morţii ca pe o simplă durere 
de măsele. Să mergem; uite că se lasă şi ceața. 

— O clipă! strigă Heyward. Mai întâi explică-mi ce proiecte 
ai. 

— Îi dăm drumul repede - răspunse vânătorul - deşi şansele 
nu-s prea mari. Totuşi e ceva mai mult decât nimic. Uncas 
spunea că obuzele astea au brăzdat pământul în linie dreaptă, 
de la bateriile din fort până aici, aşa că în lipsa altor indicaţii 
gropile proiectilelor ne vor arăta drumul. Deci să nu mai 
vorbim şi să o luăm din loc, că dacă mai întârziem niţeluş, se 
risipeşte ceața, şi rămânem descoperiţi la jumătatea drumului, 
între tunurile celor două armate. 

Recunoscând că într-un moment de impas ca acesta era 
desigur mai potrivită acţiunea decât discuţiile, Heyward se 
aşeză între cele două surori, pentru a le ajuta să meargă mai 
repede, fără să piardă din ochi pe cel ce-i călăuzea. În curând 
putură constata că acesta nu exagerase desimea negurilor 
Horicanului, căci nu făcuseră nici douăzeci de paşi şi fură 
învăluiţi de o pâclă atât de adâncă, încât ei înşişi abia se 
distingeau unii pe alţii. 

Ocoliseră puţin la stânga şi tocmai coteau spre dreapta, 
către punctul situat, după cum calculase Heyward, cam la 
jumătatea drumului de poarta fortului, când le răsună în urechi 
un strigăt înfricoşător, ce părea că porneşte de la o depărtare 
de numai câţiva stânjeni. 

— Qui va la? 

— Daţi-i drumul repede! spuse vânătorul încet, luând-o iar 
spre stânga. 

— Repede! repetă Heyward pe acelaşi ton. 

În acelaşi timp, o duzină de voci repetară ameninţător 
somaţia. 

— C'est moi! strigă Duncan ca să câştige timp, grăbind pasul 
şi trăgând după el pe cele două fete speriate. 

— Bête! Qui moi? 

— Un amic al Franţei! reluă Duncan în franţuzeşte, fără să se 
oprească. 

— Pari mai curând un inamic al Franţei. Opreşte sau, pe 


Dumnezeu, te fac amic cu dracul! Nu vrei? Foc, camarazi, foc! 

Ordinul fu executat imediat şi cincizeci de împuşcături de 
muschetă porniră în acelaşi timp. Din fericire se trăsese mai 
mult la întâmplare şi cam alături de direcţia fugarilor. Totuşi, 
gloanţele trecură nu prea departe de ei, iar urechile lui David şi 
ale celor două fete, puţin obişnuite cu acest fel de muzică, 
crezură că le aud şuierând la două degete de ele. Francezii 
scoteau strigăte puternice şi Heyward auzi răsunând clar 
ordinul de a trage a doua salvă şi a se porni imediat în 
urmărirea lor. Maiorul explică în două vorbe vânătorului ce 
spuneau francezii şi acesta îi opri; apoi hotări fără şovăire ce 
au de făcut. 

— Vom trage şi noi - spuse el. Or să creadă că e un atac al 
garnizoanei din fort şi, până să ceară ei ajutor şi până să le 
vină, suntem de mult la ţintă. 

Planul era bine conceput, dar execuţia lui nu reuşi întru 
totul, fiindcă îndată ce francezii auziră salva, păru că întreaga 
câmpie se umple de oameni şi porniră împuşcături din toate 
părţile, de la malurile lacului până la cele mai îndepărtate 
colţuri ale pădurilor. 

— O să atragem asupra noastră întreaga lor armată - spuse 
Heyward. Înainte, prietene, înainte! Acum e în joc şi viaţa 
dumitale, şi a noastră. 

Vânătorul era gata sa urmeze acest sfat, dar în clipa aceea 
de haos general îşi schimbase fără să vrea locul şi acum nu mai 
ştia încotro s-o ia. În zadar îşi expuse obrajii la bătaia vântului: 
în aer nu era nici cea mai mică adiere. În această încurcătură 
deznădăjduită, Uncas observă deodată brazdele săpate de 
ghiuleaua care căzuse în pădure şi care răsese în acel loc 
vârfurile unor muşuroaie de furnici. 

— Stai să văd direcţia - zise Ochi-de-Şoim aplecându-se, apoi 
se redresă imediat şi o porni iute la drum, însoţit de ceilalţi. 

Voci, strigăte, înjurături, împuşcături se auzeau din toate 
părţile şi din ce în ce mai aproape. Deodată, o lumină 
fulgerătoare spintecă ceața, urmată de o detunătură repetată 
de ecourile tuturor munţilor, şi mai multe proiectile răscoliră 
câmpia. 

— Asta-i din fort! strigă vânătorul, oprindu-se iarăşi. Şi noi 
alergăm ca nebunii spre pădure, de-a dreptul în cuţitele 
Maguaşilor! 


De îndată ce-şi dădură seama de greşeala lor, se grăbiră s-o 
repare şi, ca să meargă mai repede, Duncan o dădu pe Cora în 
grija tânărului mohican, care păru să consimtă foarte bucuros 
la această schimbare. 

Era acum limpede că, fără să ştie precis unde se află, 
duşmanii erau pe urmele lor, şi se aşteptau să fie ucişi sau cel 
puţin luaţi prizonieri, dintr-o clipă într-alta. 

— Point de quartier aux coquins!” strigă o voce care părea a 
ofițerului ce conducea urmărirea, puţin în urma lor. 

Dar în aceeaşi clipă, un glas puternic şi autoritar strigă în 
faţa lor, din înălţimea unui bastion al fortului: 

— Viteji ai regimentului şaizeci, rămâneţi la posturile 
voastre! Aşteptaţi până puteţi zări pe inamic şi apoi trageţi în 
plin, până măturaţi terenul. 

— Tată! Tată! se auzi un țipăt din ceaţă. Sunt eu, Alice, Elisie 
a ta! Salvează-ţi fiicele! 

— Opriti! strigă glasul de adineauri, cu un ton de îngrijorare 
şi de duioşie părintească. E ea! Dumnezeu mi-a redat copiii! Să 
se deschidă poarta! O ieşire, viteji din al şaizecilea, o ieşire! 
Dar deocamdată niciun glonţ, ca să nu-mi ucideţi copilele. O 
şarjă la baionetă! 

Călătorii noştri, care ajunseseră lângă poartă, auziră 
scârţâind ţâţânele ruginite, şi Duncan văzu primul ieşind la 
atac un şir lung de soldaţi în uniformă roşie. Recunoscând 
batalionul comandat de el, se aşeză în fruntea lor şi în curând îi 
sili pe urmăritori să dea la rândul lor înapoi. 

O clipă, Alice şi Cora rămaseră surprinse de dezorientare, 
văzându-se atât de brusc părăsite de maior, dar înainte de a 
apuca să-şi comunice mirarea, ba chiar de a-şi da mai bine 
seama de cele întâmplate, un ofiţer voinic ca un uriaş, cu părul 
albit mai ales de lupte, decât de povara anilor, şi căruia timpul 
îi îmblânzise aerul de mândrie războinică, fără să-i scadă din 
prestanţă, năvăli pe poartă afară, se repezi spre ele şi le 
strânse fierbinte la piept. Şi în timp ce lacrimi mari îi şiroiau pe 
obrajii palizi şi obosiţi, uriaşul acesta exclamă cu un pronunţat 
accent scoţian: 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că le-ai purtat de grijă! Acum, 
orice primejdie m-ar aştepta, robul tău e pregătit! 


3538-Nu le lăsaţi nicio clipă de răgaz ticăloşilor! (n.t.). 


CAPITOLUL XV 


„Să mergem să-i aflăm scopul soliei: 
aș fi ghicit-o lesne, înainte ca francezul 
să fi scos vreun cuvânt.” 


(Henric al V-lea) 


Cele câteva zile care au urmat sosirii lui Heyward şi a celor 
două surori la William-Henry trecură în lipsurile, neliniştea şi 
primejdiile asediului. Inamicul, cu forţe superioare, cărora 
Munro nu le putea opune o serioasă rezistenţă, grăbea asediul. 
Parcă Webb şi armata lui ar fi adormit pe malurile Hudsonului 
şi ar fi uitat situaţia gravă în care se găseau compatrioţii lui. 
Montcalm umpluse toate pădurile portage-ului cu indieni. Zi şi 
noapte se auzeau strigătele şi urletele lor în toată tabăra 
engleză. Acestea măreau temerile şi demoralizarea soldaţilor, 
înclinați să exagereze primejdiile ce-i aşteptau. 

În fortul asediat, situaţia era însă alta. Însufleţiţi de vorbele 
şi exemplul şefilor lor, ostaşii nu-şi dezminţeau faima la care 
severul lor comandant ţinea atât de mult. 

Pe de altă parte, generalul francez, vestit pentru experienţa 
şi iscusinţa lui, părea mulţumit că străbătuse pustietăţile în 
vederea acestui atac şi socotea inutil să ocupe munţii din 
vecinătate, de unde ar fi putut uşor bombarda şi nimici pe cei 
din fort, avantaj de care ar fi trebuit să ţină seama după tactica 
modernă. 

Această neglijare a înălțimilor, sau mai curând teama de 
greutăţile escaladării, era o greşeală obişnuită cam în toate 
bătăliile din acea epocă. Poate că ea se datora şi luptelor cu 
indienii, care aveau loc de obicei în păduri, unde nu erau 
fortărețe de atacat şi unde artileria devenea aproape inutilă. 


Neglijenţa aceasta s-a perpetuat până la revoluţie şi i-a făcut pe 
americani să piardă importanta fortăreață Ticonderoga, 
pierdere care a deschis drumul armatei lui Bourgoyne spre 
ceea ce constituia atunci inima țarii. Astăzi se priveşte cu 
mirare această greşeală, oricare ar fi numele ce i s-ar da. Se 
ştie că neglijarea avantajelor pe care le dau poziţiile de pe 
înălţimi, oricât de anevoios ar fi transportul materialului - cu 
toate că adesea s-a exagerat această dificultate, cum s-a 
întâmplat la Mont-Defiance - ar face pe respectivul genist, 
însărcinat cu dirijarea lucrărilor militare, şi chiar pe generalul 
comandant de armată, să-şi piardă definitiv reputaţia. 

Acum, regiunea pe care am încercat s-o descriem poate fi 
străbătută într-o trăsură bună, de călătorii cei mai comozi, 
chiar de bolnavi, sau de amatorii de pitoresc. Cei doritori să-şi 
caute sănătatea ori să facă cercetări, sau să-şi desfete privirile, 
mai pot naviga şi pe apele artificiale** create din iniţiativa unui 
om de stat, care a îndrăznit să-şi rişte reputaţia politică în 
această curajoasă încercare“. Dar situaţia prezentă nu trebuie 
să ne facă să credem că strămoşii noştri străbăteau pădurile, 
urcau munţii sau pluteau pe lacuri cu aceeaşi uşurinţă. 
Transportul unui singur tun de calibru mare era considerat pe 
atunci o adevărată victorie, dacă terenul şi mijloacele ar fi 
permis să se transporte în acelaşi timp şi muniţiile, căci fără 
ele tunul n-ar fi fost decât un burlan de fier, greu, stânjenitor şi 
inutil. 

Bravul scoţian, care apăra atunci fortul William-Henry, 
simţea din plin greutăţile ce rezultau din această stare de 
lucruri. Dar, cu toate că Montcalm neglijase să profite de 
înălţimi, îşi amplasase cu pricepere bateriile de câmp, mânuite 
cu putere şi îndemânare. Asediaţii din fortăreaţa situată în 
fundul pustiului nu le puteau opune decât mijloace reduse de 
apărare, înjghebate în pripă. 


3%39-În Statele Unite, în timp de zece ani s-au săpat mai bine de 
trei sute de leghe de canale. Acestea se datoresc iniţiativei lui 
De Witt Clinton, guvernatorul statului New York, mort în 1328. 
(n.a.). 

1040-Planul lui Clinton, susţinut de primul lui succes, a şi 
izbutit. Era vorba să se unească, printr-un canal, marile lacuri 
de Oceanul Atlantic. Această lucrare a fost executată în opt ani. 
(n.t.). 


În seara celei de-a cincea zi de asediu, cea de-a patra de la 
înapoierea lui la fort, maiorul Heyward profită de un scurt 
armistițiu, ca să inspecteze parapetul unui bastion situat pe 
malurile lacului, să respire puţin aer curat şi să cerceteze ce 
progrese făcuseră lucrările asediatorilor în timpul zilei. Era 
singur, în afară de santinela ce se plimba pe metereze, căci 
artileriştii se retrăseseră şi ei, ca să se bucure de suspendarea 
momentană a trudnicei lor îndatoriri. Seara era liniştită şi 
adierea plăcută care venea dinspre lac înviora peisajul 
încântător, tulburat până de curând de bubuitul artileriei şi de 
zgomotul asurzitor al proiectilelor care cădeau în lac. Soarele 
lumina priveliştea dinspre asfinţit. Munţii acoperiţi de verdeață 
se împodobeau cu ultimele raze ale amurgului sau se întunecau 
sub umbrele unor nori mici, goniţi unul după altul de adierea 
proaspătă. Nenumărate insule împodobeau Horicanul, ca 
margaretele pe un covor de verdeață, unele mai joase, aproape 
la nivelul apei, altele ca nişte înalte ostroave verzi. Pe luciul 
lacului pluteau o sumedenie de bărci pline de ofiţeri şi soldaţi 
din armata asediatorilor, care gustau în linişte desfătările 
pescuitului. 

Scena aceasta era în acelaşi timp calmă şi însufleţită, fiindcă, 
în contrast cu mişcarea şi vioiciunea oamenilor, natura era 
liniştită şi de o simplitate maiestuoasă. 

Două mici drapele albe care fâlfâiau, unul în colţul fortului 
celui mai apropiat de lac, celălalt pe o baterie avansată din 
tabăra lui Montcalm, constituiau emblema armistițiului 
momentan, care amânase nu numai ostilitățile, dar chiar 
duşmănia combatanţilor. Puțin în urmă, în acelaşi loc aveau să 
fluture cutele lungi de mătase ale stindardelor rivale ale 
Franţei şi Angliei. 

O sută de tineri francezi, pe cât de veseli, pe atât de 
neatenţi, trăgeau de-un lung năvod pe malul nisipos al lacului, 
în apropiere de tunurile fortului care amuţiseră vremelnic. La 
poalele munţilor, plaiul răsuna de strigătele vesele ale 
soldaţilor care se distrau cu diferite jocuri; unii alergau pe 
malul lacului, ca să urmărească mai de aproape cum merge 
pescuitul şi vânătoarea, alţii urcau pe munte, ca să îmbrăţişeze 
cu privirea acest uriaş tablou viu. Soldaţii rămaşi de gardă, cu 
toate că îşi continuau supravegherea, urmăreau şi ei acest 
spectacol. Mai multe grupuri dansau şi cântau în sunete de 


tobă şi fluier, în mijlocul unui cerc de indieni, atraşi de zgomot 
tocmai din fundul pădurii. Intr-un cuvânt, totul avea mai 
degrabă înfăţişarea unei zile de petrecere, decât a câtorva 
ceasuri de întrerupere a oboselilor şi primejdiilor războiului. 

Duncan privea acest spectacol de câteva minute şi era 
cufundat în gânduri, când auzi paşi pe povârnişul din faţa porţii 
de care am mai vorbit. El înaintă pe colţul bastionului, ca să 
vadă cine erau cei ce se apropiau, şi-l zări pe Ochi-de-Şoim sub 
paza unui ofiţer francez. Vânătorul avea chipul îngrijorat şi 
deprimat şi se vedea că se simte umilit şi aproape dezonorat de 
faptul că ajunsese în puterea inamicului. Nu purta puşca lui 
favorită şi avea mâinile legate la spate cu o curea de piele de 
cerb. În asemenea cazuri se obişnuia să fie trimişi mesageri cu 
steaguri albe, ca să se transmită unele comunicări, aşa că 
maiorul, înaintând pe marginea bastionului, se aşteptase să 
vadă un ofiţer francez însărcinat să aducă pe cineva. Dar de 
cum recunoscu statura înaltă şi chipul vechiului său camarad, 
tresări surprins şi se grăbi să coboare din bastion în interiorul 
fortăreței, ca să-l întâmpine. 

Insă alte voci îi atraseră puternic atenţia, făcându-l o clipă să 
uite unde pornise. Din celălalt capăt al bastionului veneau spre 
el Alice şi Cora, care se plimbau pe parapet, unde, ca şi dânsul, 
ieşiseră să respire aerul proaspăt al serii. Din momentul când 
le părăsise, ca să le acopere intrarea în fort, oprindu-i pe 
urmăritori, nu le mai văzuse nici măcar o singură clipă. Le 
lăsase atunci palide, sfârşite de oboseala primejdiilor prin care 
trecuseră. Acum le vedea cu obrajii îmbujoraţi şi cu fruntea 
senină, cu toate că mai păstrau o umbră de nelinişte. Nu era 
deci de mirare că această neaşteptată întâlnire îl făcu pe 
tânărul militar să uite de cealaltă grijă, lăsându-i în suflet 
numai dorinţa să stea de vorbă cu ele. Vioiciunea Alicei nu-i 
dădu timp să le adreseze el primul cuvântul. 

— Ilată-te deci, cavaler infidel şi nepoliticos, care ne-ai 
părăsit în drum! exclamă ea, simulând un ton de reproş 
dezminţit de ochii, surâsul şi gestul mâinii. Te aşteptăm de zile 
întregi, de secole, să ne cazi la picioare şi să ne ceri iertare de 
fuga dumitale ruşinoasă, căci nici chiar un cerb speriat, cum ar 
spune amicul nostru Ochi-de-Şoim, n-ar fi fugit mai repede. 

— Alice vrea de fapt să-ţi vorbească de dorinţa ce-o aveam ca 
să-ţi mulţumim din toată inima - spuse Cora mai gravă şi mai 


serioasă. Dar nu-i mai puţin adevărat că am fost surprinse că 
nu te-am văzut de atunci, când ştiai că atât noi, cât şi tata îţi 
suntem la fel de recunoscători. 

— Tatăl dumneavoastră vă poate spune că, deşi nu eram în 
apropierea dumneavoastră, am avut grijă să fiţi în siguranţă - 
răspunse maiorul. Posesiunea acestor corturi - adăugă el, 
arătând tabăra ocupată de detaşamentul venit din fortul 
Edward - a fost viu disputată, şi cine va pune mâna pe această 
poziţie va cuceri în curând şi fortul, cu tot ce se află în el. Aici 
am socotit că e de datoria mea să-mi petrec toate zilele şi 
nopţile de când aţi sosit în fort. Dar - continuă el, întorcând 
puţin capul cu un aer încurcat şi necăjit - dacă ştiam că 
purtarea mea a fost astfel înţeleasă, ruşinea m-ar fi împiedicat 
desigur să îndrăznesc să mă arăt în ochii dumneavoastră. 

— Heyward! Duncan! exclamă Alice, înaintând ca să-i poată 
citi pe faţă expresia tulburată, în timp ce o şuviţa din părul ei 
auriu îi căzuse pe obrazul îmbujorat şi ochii i se umeziseră - 
dac-aş fi ştiut că gluma mea te va întrista într-atâta, n-aş mai fi 
deschis gura. Cora îţi poate adeveri cât de mult ţi-am apreciat 
devotamentul şi cât de sincer, cât de adânc recunoscătoare îţi 
suntem. 

— Şi Cora vrea să adeverească? întrebă voios Heyward, 
căruia i se risipi neliniştea după cuvintele atât de calde ale 
Alicei. Ce zice sora dumitale, care-i totdeauna atât de serioasă? 
Va găsi vreo scuză pentru soldatul credincios care l-a făcut pe 
cavaler să vă neglijeze? 

Cora nu-i răspunse imediat şi rămase câteva clipe cu faţa 
spre Horican, ca şi cum ar fi fost atentă la cele ce se petreceau 
pe suprafaţa lacului. Când ochii ei negri se îndreptară spre 
maior exprimau atâta nelinişte, încât tânărul fu cuprins de 
îngrijorare. 

— Nu te simţi bine, miss Munro? o întrebă el. Regret că ne- 
am ţinut de glume, în timp ce dumneata eşti suferindă. 

— Nu-i nimic - răspunse ea, fără să accepte braţul pe care i-l 
oferea. Dacă nu pot vedea viaţa în roz ca aceasta tânără şi 
inocentă entuziastă - adăugă ea sprijinindu-şi cu afecţiune 
mâna pe braţul surorii sale - asta se datoreşte experienţei şi 
poate firii mele nenorocite. Dar vezi, maior Heyward - continuă 
ea, făcând un efort ca să gonească orice urmă de slăbiciune - 
priveşte în jurul dumitale şi spune-mi ce privelişte poate fi 


aceasta ce ne înconjoară, pentru fiica unui soldat care nu 
cunoaşte altă fericire decât onoarea şi reputaţia părintelui ei. 

— Niciuna, nici alta nu pot fi întunecate de împrejurări pe 
care nu-i stă în putere să le biruie - răspunse Duncan cu 
căldură. Dar cele ce-mi spui mă cheamă la datorie. Trebuie să 
merg la tatăl dumitale şi să-l întreb ce hotărâre a luat cu privire 
la apărarea noastră. Dumnezeu să te păzească, nobilă Cora, 
căci aşa trebuie să te numesc. Ea îi oferi mâna, dar buzele-i 
tremurau şi faţa-i deveni palidă. În clipe de fericire, ca şi de 
restrişte, ai să fii totdeauna o minunată pildă pentru orice 
femeie. La revedere, Alice - adăugă el cu un accent de duioşie. 
Sper ca în curând să ne revedem ca învingători şi în momente 
mai vesele. 

Fără să aştepte răspuns, cobori repede de pe bastion, 
traversă o mică esplanadă şi după câteva momente se afla 
dinaintea comandantului. Când Heyward intră, Munro se 
plimba cu paşi mari prin odaia lui, foarte îngrijorat. 

— Gând la gând, maior Heyward - apuse el. Tocmai voiam să 
te rog să-mi faci plăcerea să vii aici. 

— Am văzut cu mâhnire, domnule, că cercetaşul pe care vi l- 
am recomandat cu atâta căldură a sosit aici ca prizonier al 
francezilor. Sper că nu aveţi niciun motiv să-i suspectaţi 
fidelitatea. 

— Fidelitatea lui Carabină-Lungă mi-e cunoscută de mult 
timp şi e mai presus de orice bănuială, cu toate că norocul lui 
de totdeauna pare să-l fi părăsit. Montcalm l-a făcut prizonier 
şi, cu blestemata politeţe a ţării lui, mi l-a trimis plocon îndărăt 
şi mi-a transmis în bătaie de joc că, „ştiind cât îl apreciez, nu 
voia să mă lipsească de serviciile lui”. Este un mod făţarnic de 
a-l avertiza pe un om de ce nenorociri îl aşteaptă, maior 
Duncan Heyward! 

— Dar generalul Webb, întăririle pe care le-aşteptăm?... 

— Când ai venit încoace ai privit spre sud şi nu le-ai zărit? se 
miră comandantul, surâzând cu amărăciune. Ei, dragul meu, 
eşti tânăr şi prea nerăbdător, nu laşi acelor domni timpul să 
mărşăluiască. 

— Sunt în marş? V-a raportat asta cercetaşul? 

— Când, şi pe ce drum, vânătorul a omis să-mi spună. Se 
pare că avea şi o scrisoare, şi asta e singura parte mai plăcută 
din toată afacerea. Cu toate grațiile marchizului de Montcalm 


al dumitale, sunt convins ca dacă acest mesaj ar fi conţinut ştiri 
proaste, politeţea acestui domn l-ar fi obligat să mi le aducă la 
cunoştinţă. 

— Deci a trimis pe mesager şi a oprit mesajul? 

— Intocmai, şi asta din ceea ce se numeşte bonomie. Pariez, 
dacă s-ar putea afla adevărul, că bunicul nobilului marchiz a 
dat lecţii de dans. 

— Dar ce spune cercetaşul? Are ochi, urechi şi limbă; ce 
raport verbal v-a dat? 

— O! Sigur că are toate organele cu care l-a înzestrat natura 
şi este oricând gata să ne spună tot ce-a văzut şi a auzit. Ei 
bine, rezultatul raportului său e că există pe malurile 
Hudsonului un anumit fort, aparţinând maiestăţii sale britanice, 
care se cheamă Edward, în cinstea alteţei sale ducele de York, 
şi care este ticsit de soldaţi, aşa cum se cuvine. 

— Şi nu e nicio mişcare, niciun semn care să arate intenţia 
lor de a ne sări în ajutor? 

— A văzut o paradă dimineaţa şi o paradă seara. Când un 
băiat din trupele provinciale... dar şi dumneata eşti pe jumătate 
scoţian, Duncan, şi cunoşti proverbul care spune că atunci când 
unu-şi toarnă praf de puşcă-n mâncare şi mai aruncă-n ea şi un 
tăciune, ia foc! Aici veteranul părăsi brusc tonul de amară 
ironie şi continuă grav şi îngândurat: Şi totuşi trebuie să fi fost 
în scrisoarea aceea ceva şi era bine să ştim ce anume. 

— Trebuie să ne hotărâm repede - spuse Duncan, grăbindu- 
se să profite de schimbarea dispoziţiei comandantului său, ca 
să-i vorbească de anumite lucruri pe care el le socotea şi mai 
importante - fiindcă ţin să vă raportez că fortificațiile taberei 
nu mai pot rezista mult şi îmi pare rău că trebuie să adaug că 
lucrurile nu-mi par să meargă cu mult mai bine în fort. 
Jumătate din tunurile noastre sunt scoase din funcţie. 

— Ar putea fi altfel? Unele au fost pescuite din fundul lacului, 
celelalte au tot ruginit în mijlocul pădurii, de când s-a 
descoperit ţara asta, iar cele mai bune nu sunt decât nişte 
jucării de corsari, nu tunuri. Crezi că se poate instala o artilerie 
ca lumea în mijlocul pustiului, la trei mii de mile de Marea 
Britanie? 

— Zidurile noastre sunt gata să se prăbuşească - continuă 
Heyward fără să-şi piardă cumpătul în faţa acestei noi izbucniri 
a comandantului. Proviziile încep să ne lipsească şi soldaţii dau 


semne de nemulţumire şi îngrijorare. 

— Maior Heyward - răspunse Munro, întorcându-se spre 
tânărul său ofiţer cu aerul demn al vârstei și gradului său - aş fi 
servit degeaba în armata maiestăţii sale o jumătate de secol şi 
degeaba mi-a albit părul, dacă n-aş fi la curent cu cele ce 
raportezi şi cu toate cele referitoare la împrejurările grele şi 
urgente în care ne găsim. Dar avem mari îndatoriri faţă de 
armatele regelui şi unele faţă de noi înşine. Atâta vreme cât îmi 
mai rămâne o singură speranţă de ajutor, voi apăra acest fort, 
la nevoie chiar cu pietrele adunate de pe malul lacului. Ne-ar fi 
prins bine scrisoarea aceea blestemată, ca să aflăm intenţiile 
omului pe care contele de Loudon ni l-a lăsat ca locţiitor al său. 

— Pot să vă fiu cu ceva de folos în această chestiune? 

— Da, domnule, poţi! Pe lângă alte atenţii, marchizul de 
Montcalm m-a invitat la o întrevedere personală cu el, în 
spaţiul dintre fortificațiile noastre şi liniile sale. Cred însă că nu 
se cade să mă arăt grăbit să-l văd şi am intenţia să te trimit pe 
dumneata, care eşti ofiţer superior, să mă înlocuieşti. Ar 
însemna să pătăm onoarea Scoției, dacă am da prilejul să se 
spună că am fost întrecuţi în bune maniere de un reprezentant 
al oricărei alte ţări de pe faţa pământului. 

Fără să intre în discuţii asupra formelor de politeţe ale 
diferitelor ţări, Duncan se mărgini să asigure pe veteran că era 
gata să-l suplinească în numita întrevedere. Urmă o lungă 
conversaţie confidențială, în timpul căreia Munro informă pe 
tânărul ofiţer despre tot ce avea de făcut, adăugând câteva 
sfaturi dictate de propria-i experienţă, apoi Heyward îşi luă 
rămas bun de la comandantul său. 

Cum nu putea acţiona decât în calitate de reprezentant al 
comandantului fortului, Duncan renunţă la ceremonialul care 
ar fi trebuit să însoţească o întrevedere între cei doi şefi ai 
forţelor inamice. Armistițiul era încă în curs şi după ce tobele 
dădură semnalul, cam la zece minute după ce primi 
instrucţiunile, maiorul ieşi pe poartă, precedat de un drapel 
alb. Fu primit cu formalităţile obişnuite, de ofiţerul comandant 
al avanposturilor, şi condus imediat în cortul renumitului 
general care comanda armata franceză. 

Montcalm primi pe tânărul maior, de faţă fiind ofiţerul lui 
principal şi căpeteniile diferitelor triburi de indieni, aliate cu el 
în acest război. Fără să vrea, Heyward se opri deodată când, 


aruncându-şi ochii asupra pieilor-roşii, deosebi printre ei figura 
fioroasă a lui Magua, care-l privea cu atenţia calmă şi 
întunecată pe care o exprima în mod obişnuit chipul viclean al 
acestui sălbatic. O uşoară exclamaţie de surpriză îi scăpă, dar 
amintindu-şi de misiunea ce o avea de îndeplinit, îşi stapâni 
orice aparenţă exterioară de emoție şi se întoarse spre 
generalul inamic, care făcuse deja un pas în întâmpinarea lui. 

La epoca de care vorbim, marchizul de Montcalm era în 
floarea vârstei şi putem adăuga că ajunsese la apogeul gloriei. 
Dar chiar în această situaţie de invidiat era politicos şi 
binevoitor şi se distingea atât prin manierele lui alese, cât şi 
prin bravura de care dăduse atâtea dovezi şi datorită căreia, 
doi ani mai târziu, avea să-şi piardă viaţa în câmpiile Abraham. 
Duncan, întorcând ochii de pe chipul fioros şi mârşav al lui 
Magua, se bucură să întâlnească aerul cavaleresc, gesturile 
prevenitoare şi surâsul politicos al generalului francez. 

— Monsieur - începu Montcalm - j'ai beaucoup de plaisir à... 
Ei, dar unde este interpretul? 

— Cred că nu va fi necesar, domnule - spuse Heyward cu 
modestie - vorbesc puţin franceza. 

— A! Îmi pare foarte bine! replică marchizul, şi luându-l pe 
Duncan de braţ cu familiaritate, îl conduse în cealaltă 
extremitate a cortului, unde puteau sta de vorbă fără să fie 
auziţi. Am oroare de nemernicii ăştia - adăugă el în franţuzeşte 
- căci nu ştii niciodată dacă poţi avea încredere în ei. Ei bine, 
domnule, ar fi fost o cinste pentru mine să am o întrevedere 
personală cu comandantul dumneavoastră, dar mă felicit că 
este înlocuit de un ofiţer ca dumneavoastră, atât de distins şi 
desigur atât de amabil. 

Duncan se înclină, sincer încântat de compliment, cu toată 
hotărârea eroică ce o luase de a nu se lăsa ademenit de 
manierele alese ale generalului inamic. Montcalm, după o clipă 
de gândire, reluă: 

— Comandantul dumneavoastră e un om brav, monsieur, şi 
ştiu că mai mult decât oricine este capabil să reziste atacului 
nostru. Dar n-ar fi timpul totuşi să ţinem seama şi de 
considerentele omeneşti, nu numai de curajul ostăşesc? Şi 
unele şi altele caracterizează un adevărat erou. 

— Noi privim aceste două calităţi ca inseparabile - răspunse 
Duncan, surâzând - dar cum dumneavoastră ne daţi numeroase 


exemple pentru primele, până în prezent n-avem niciun motiv 
deosebit să le punem în acţiune pe celelalte. 

Montcalm se înclină la rândul lui, cu aerul unui om prea 
iscusit ca să ţină seamă de cuvinte linguşitoare, şi după un 
moment de gândire adăugă: 

— E posibil ca telescoapele mele să mă fi înşelat şi ca 
fortificațiile dumneavoastră să fi rezistat artileriei mele mai 
bine decât am crezut! Fără îndoială, ştiţi de ce forţe dispunem? 

— În această privinţă avem diferite informaţii - răspunse 
Heyward nepăsător - dar le socotim de maximum douăzeci de 
mii de oameni. 

Francezul îşi muşcă buzele, îşi fixă ochii asupra maiorului, ca 
pentru a-i citi gândurile, şi apoi adăugă, cu o indiferenţă 
afectată, ca şi cum ar fi voit să recunoască această cifră care 
dubla efectivele armatei sale: 

— Nu-i un compliment pentru un soldat, monsieur, dar 
trebuie să admit că, cu toată grija noastră, n-am putut ascunde 
numărul efectivului nostru. S-ar crede totuşi că dacă avem 
oarecare şanse de izbânda ele pot fi confirmate numai în aceste 
păduri. Dar cu toate că dumneavoastră credeţi că este încă 
prea devreme ca să ţineţi seama de consideraţii omeneşti - 
continuă el surâzând - îmi îngădui să cred că un tânăr ostaş ca 
dumnevoastră nu poate fi indiferent faţă de legile curteniei. 
După câte am aflat, fiicele comandantului au intrat în fort, chiar 
în timp ce era încercuit! 

— Da, domnule - răspunse Heyward - dar această situaţie, 
departe de a ne clinti hotărârea, ne face să ne dublăm sforţările 
prin exemplul de curaj pe care ni l-au dat nouă tuturor. Dacă n- 
ar fi nevoie decât de dârzenie pentru a respinge un inamic atât 
de iscusit ca domnul de Montcalm, aş încredința bucuros 
apărarea fortului William-Henry celei mai mari dintre acele 
două tinere doamne. 

— În legile noastre salice“! se află o dispoziţie înţeleaptă, în 
virtutea căreia coroana Franţei nu poate fi trecută în mâinile 
unei femei - răspunse Montcalm rece şi cu oarecare aroganță, 
dar reluându-şi imediat aerul său obişnuit, degajat şi politicos, 
adăugă: Dar cum toate marile calităţi sunt ereditare, este un 


“141-Legi ale primilor regi francezi. Cu o discuţie despre 
acestea începe drama Henric al V-lea, de Shakespeare, citată în 
moto de autor. (n.t.). 


motiv în plus ca să vă dau crezare. Totuşi, aceasta nu ne poate 
face să uităm, cum v-am spus, că şi curajul trebuie să aibă o 
limită şi că este timpul să ne-nţelegem omeneşte. Bănuiesc, 
domnule, că sunteţi autorizat să trataţi asupra condiţiilor de 
predare a fortului? 

— Excelenţa voastră găseşte că ne apărăm cu prea multă 
slăbiciune şi socoteşte că se impune să luăm această măsură? 

— Mi-ar părea rău ca această inutilă rezistenţă să se 
prelungească astfel, încât să exaspereze pe amicii mei cu piele 
roşie - spuse Montcalm, fără să răspundă la întrebare şi 
aruncându-şi privirea asupra grupului de indieni gravi, atenţi la 
întrevedere. Chiar acum îmi este greu să obţin de la ei să 
respecte legile războiului la, fel ca naţiunile civilizate. 

Heyward tăcu, căci îşi aminti de primejdiile prin care 
trecuseră de curând printre aceşti sălbatici, el şi cele două 
însoţiteiare cu care a împărţit suferinţele. 

— Ces messieurs-lă - continuă Montcalm, voind să profite de 
impresia pe care credea că a făcut-o prin cuvintele lui - sunt 
formidabili când sunt furioşi şi ştiţi cât e de greu să le potoleşti 
mânia. Ei bine, domnule, doriţi să vorbim de condiţiile de 
predare? 

— Mă tem că excelența voastră nu apreciază suficient forţa 
fortului William-Henry şi posibilităţile garnizoanei sale. 

— Eu nu asediez Quebecul, ci un biet fort cu metereze de 
pământ, apărat, ce-i drept, de o vitează garnizoană, dar numai 
de două mii trei sute de oameni - răspunse el laconic. 

— Este foarte adevărat că fortificațiile noastre sunt de 
pământ, domnule, şi că nu sunt plasate pe stâncile Capului 
Diamand, dar sunt înălțate pe acest mal, care s-a dovedit fatal 
lui Dieskau şi glorioasei lui armate. Şi dumneavoastră nu 
puneţi la socoteală o forţă considerabilă, care nu este decât la 
câteva ore de marş de noi şi pe care trebuie s-o privim ca 
făcând parte din mijloacele noastre de apărare. 

— Da - răspunse Montcalm, cu un ton foarte indiferent - cam 
şase până la opt mii de oameni, pe care prudentul lor şef 
socoteşte mai înţelept să-i ţină în adăposturi decât să-i avânte 
în luptă. 

A fost rândul lui Heyward să-şi muşte buzele de ciudă, auzind 
pe marchiz vorbindu-i cu atâta nepăsare de un corp de armată 
despre care ştia că-i exagerează efectivul real. Amândoi tăcură 


câteva clipe, şi Montcalm, luând iar cuvântul, dădu a înţelege 
că socotise vizita ofițerului englez ca neavând alt scop decât să 
propună condiţii de capitulare. La rândul lui, maiorul căuta să 
aducă discuţia în aşa fel, încât să silească pe generalul francez 
să facă aluzie la scrisoarea pe care o interceptase. Dar 
niciunul, nici altul nu reuşi să-şi atingă scopul şi, după o lungă 
şi inutilă convorbire, Duncan se retrase cu o impresie 
favorabilă despre calităţile şi politeţea generalului inamic, dar 
tot atât de neştiutor, ca şi la venire, în privinţa celor ce dorea 
să afle. 

Montcalm îl însoţi până la uşa cortului şi-l însărcină să 
repete comandantului fortului invitaţia anterioară de a-i acorda 
cât mai curând posibil o întrevedere pe terenul situat între cele 
două armate. Acolo se despărţiră. Ofiţerul care-l adusese pe 
Duncan îl conduse iar la avanposturi, apoi maiorul intră în fort 
şi se prezentă imediat comandantului său. 


CAPITOLUL XVI 


Dar, înainte de a începe lupta, deschide 
scrisoarea. 


(Regele Lear) 


Maiorul Heyward îl găsi pe Munro în tovărăşia celor două 
fiice ale sale. Alice şedea pe genunchii lui şi degetele ei 
delicate se distrau împletind şi despletind părul alb care cădea 
pe fruntea tatălui său. Acest gest copilăresc făcea pe veteran 
să-şi încrunte din când în când sprâncenele, dar ea îi însenina 
fruntea, sărutându-i-o cu buzele ei trandafirii. Cora, senină şi 
serioasă ca totdeauna, stătea lângă ei şi privea la glumele 
surorii sale cu aerul de duioşie maternă care caracteriza 
dragostea ce i-o purta. 

Bucuria curată şi liniştită ce le-o oferea această reuniune 
familială făcuse pe cele două surori să uite momentan nu numai 
de primejdiile înfruntate în pădure, dar şi de cele care le mai 
amenințau. Se vedea că doreau să se bucure de acest scurt 
răgaz dintre bătălii, consacrându-l sentimentelor celor mai 
curate şi mai înalte, fiicele lui uitându-şi temerile, iar veteranul 
grijile în aceste clipe de odihnă şi siguranţă. 

Duncan, care, în graba lui de a raporta comandantului 
rezultatele misiunii ce i se încredinţase, intrase fără să anunţe, 
rămăsese un minut spectator nemişcat al unei scene ce-l 
înduioşa mult şi pe care nu voia s-o întrerupă, dar ochii vioi ai 
Alicei îl zăriră într-o oglindă din faţa ei şi fata se ridică, 
roşindu-se, de pe genunchii tatălui ei. 

— Maiorul Heyward! 

— Ei, ce-i cu el? o întrebă dânsul. L-am trimis să stea la taifas 


cu franţuzul, în tabăra lui. Ah, iată-te, ai şi sosit, domnule! 
continuă el. Eşti tânăr şi iute de picior! Hai, copii, luaţi-vă 
catrafusele! Credeţi că un soldat n-are destule pe cap, ca să i-l 
mai împuiaţi şi voi cu flecăreli femeieşti? 

Cora se ridică imediat, văzând că prezenţa lor nu mai era de 
dorit, şi Alice o urmă cu surâsul pe buze. 

În loc de a întreba pe maior de rezultatul misiunii sale, 
Munro se plimbă câteva minute cu mâinile la spate şi capul 
înclinat pe piept, cufundat în gânduri. În fine ridică asupra lui 
Duncan ochii plini de duioşie părintească şi exclamă: 

— Sunt două fete minunate, Heyward! Cine n-ar fi mândru să 
le fie tată? 

— Cred că ştiţi de mult ce cred despre aceste două 
admirabile surori, domnule colonel. 

— Fără îndoială, băiete, fără îndoială! Şi-mi aduc aminte că 
chiar în ziua sosirii dumitale la fort ţi-ai deschis inima în 
privinţa acestui subiect, într-un fel foarte plăcut mie, dar te-am 
întrerupt, pentru că am crezut că nu este cazul ca un soldat 
bătrân să vorbească de pregătiri de nuntă şi să se bucure de 
acestea într-un moment când ar fi posibil ca inamicii regelui 
său să ia parte la ospăţul de nuntă, fără să fie poftiţi. Totuşi 
cred că am făcut rău, Duncan. Da, am făcut rău şi sunt gata să 
ascult cele ce ai să-mi spui. 

— Cu toată bucuria pe care o am de a auzi cele ce-mi 
spuneţi, domnule, trebuie mai întâi să vă raportez despre 
mesajul pe care marchizul de Montcalm... 

— La dracu cu franţuzul ăsta şi cu toate hoardele lui! strigă 
veteranul, încruntându-se. Montcalm n-a pus încă stăpânire pe 
William-Henry şi nu va pune niciodată, dacă Webb se poartă 
cum trebuie. Nu, domnule, nu, mulţumită lui Dumnezeu nu 
suntem încă într-o situaţie aşa de desperată, încât Munro să 
nu-şi poată vedea o clipă de micile lui îndatoriri familiale. 
Mama dumitale era unica fiică a celui mai bun prieten al meu, 
Duncan, şi acum am să te ascult, chiar dacă toţi cavalerii 
Sfântului Ludovic, în cap cu Sfântul lor, s-ar afla la poartă şi m- 
ar ruga să le acord o audienţă. Pe legea mea, grozav 
cavalerism, care poate fi cumpărat cu câteva căpăţâni de 
zahăr! Şi marchizii lor de trei parale? Se pot face marchizi de 
ăştia cu duzinele în Lethian. Scaietele“? da, zic şi eu că e un 


142-Decoraţie scoțiană. (n.t.). 


ordin vechi şi autentic; adevăratul nemo me impune lacessit” - 
al cavalerismului. Şi dumneata ai avut strămoşi care au făcut 
parte din acest ordin, podoaba nobilimii scoțiene. 

Heyward, văzând că superiorul său îşi face o plăcere puţin 
răutăcioasă din a-şi arăta disprețul pentru mesajul generalului 
francez şi ştiind că această dispoziţie a lui Munro nu va fi de 
lungă durată, se prefăcu la rându-i indiferent faţă de cele ce- 
avea să raporteze despre misiunea sa şi trecu la subiectul care- 
l interesa mai mult. 

— Precum ştiţi, sir - îi spuse el - am îndrăznit să sper că-mi 
faceţi onoarea de a mă considera fiul dumneavoastră. 

— Da, băiete, ai vorbit destul de limpede ca să pricep asta 
din cele ce mi-ai spus. Dar ai vorbit tot atât de deschis şi fiicei 
mele? 

— Nu, pe onoarea mea, domnule! N-am vrut să abuzez de 
încrederea pe care mi-aţi acordat-o; ar fi însemnat un abuz să 
profit de o asemenea ocazie şi să-i împărtăşesc dorinţele mele. 

— Ai procedat ca un om de onoare, Heyward, şi nu pot decât 
să aprob astfel de sentimente; dar Cora Munro este o fată prea 
înţeleaptă şi discretă, care are un suflet prea nobil ca să fie 
nevoie să o dădăcească cineva, fie chiar tatăl ei. 

— Cora? 

— Da, Cora! Despre ce vorbim, domnule? Nu despre 
pretenţiile dumitale la mâna domnişoarei Munro? 

— N-n-nu cred să fi pronunţat numele ei - bâlbâi Duncan 
încurcat. 

— Şi atunci pentru cine mi-ai cerut dumneata 
consimțământul? spuse veteranul ridicându-se demn, vădit 
ofensat. 

— Aveţi o altă fiică, domnule - răspunse Heyward - nu mai 
puţin gingaşă şi frumoasă. 

— Alice! exclamă Munro tot atât de surprins ca şi Duncan, 
când auzise numele Corei. 

— Către dânsa se îndreaptă toate sentimentele mele, 
domnule. 

Tânărul aşteptă în linişte rezultatul efectului extraordinar ce- 
l produsese asupra bătrânului ostaş o declaraţie la care era 
evident că acesta nu se aştepta. Timp de câteva minute Munro 


1343-Deviza acestui ordin: Nimeni nu mă va ataca nepedepsit. 
(n t.). 


străbătu camera cu paşi mari, agitat şi cufundat în gânduri. În 
sfârşit se opri în faţa lui Heyward, îşi aţinti ochii asupra lui, 
copleşit de emoție şi cu buzele tremurând: 

— Duncan Heyward, mi-ai fost drag pentru că mi-a fost drag 
acela al cărui sânge îţi curge în vine. Mi-ai fost drag pentru 
dumneata însuţi, pentru calităţile pe care le-am văzut în 
dumneata. Mi-ai fost drag pentru că am crezut că poţi face 
fericită pe fiica mea; dar toată această afecţiune s-ar schimba 
în ură dacă aş fi sigur că este adevărat faptul de care mă tem. 

— Ferească Dumnezeu ca vreo faptă oricât de neînsemnată 
sau cel mai mic gând al meu să ducă la o schimbare atât de 
cumplită! exclamă Heyward, primind deschis şi drept în ochi 
privirea pătrunzătoare a comandantului său. 

Fără să-şi dea seama că tânărul care-l asculta nu-i putea 
înţelege sentimentele ascunse în fundul sufletului, Munro se 
lăsă greu înduplecat de vădita sinceritate a celuilalt şi, 
stăpânindu-se, continuă pe un ton mai blând. 

— Doreşti să-mi devii fiu, Duncan - îi spuse el - dar nu ştii 
încă povestea vieţii aceluia pe care vrei să-l numeşti părinte. Ia 
loc şi îţi voi deschide, în cât mai puţine cuvinte îmi va fi posibil, 
o inimă ale cărei răni sunt încă vii. 

Uitaseră complet de mesajul lui Montcalm; nu se mai gândea 
la el nici cel ce-l primise, nici cel căruia îi era destinat. Îşi 
traseră câte un scaun şi, pe când bătrânul tăcea ca să-şi adune 
ideile, lăsându-se pradă unor amintiri triste, tânărul îşi înfrână 
nerăbdarea şi luă o atitudine atentă şi respectuoasă. În sfârşit, 
Munro începu să povestească. 

— Ştii, desigur, maior Heyward, că familia mea este veche şi 
nobilă, cu toate că bogăţia n-a favorizat-o într-o măsură 
corespunzătoare rangului ei. Aveam cam vârsta dumitale când 
mi-am dăruit inima Alicei Graham, fiica unui laird“ vecin cu 
noi, un om foarte bogat. Dar diferite motive, poate sărăcia mea, 
au făcut ca tatăl ei să se opună căsătoriei noastre. În 
consecinţă am făcut ceea ce trebuia să facă orice om cinstit: i- 
am înapoiat Alicei legământul şi am părăsit Scoţia, înrolându- 
mă în serviciul regelui. Am văzut multe ţări şi mi-am vărsat 
sângele prin multe colţuri ale lumii, apoi am fost trimis în 
Indiile occidentale. Acolo, întâmplarea a făcut să cunosc o 
doamnă care, cu timpul, mi-a devenit soţie şi mi-a dăruit pe 


“44-În Scoţia, titlul proprietarului unui domeniu. (n.t.). 


Cora. Era fiica unui om cu origine nobilă, a cărui soţie avusese 
nenorocul, dacă-ţi convine termenul - zise bătrânul cu mândrie 
- să deschidă, cu toate că într-un grad destul de îndepărtat, din 
nefericita clasă pe care mişelia oamenilor a redus-o la o sclavie 
infamă, menită să slujească destrăbălării naţiunilor zise 
civilizate. Da, domnule, şi această nenorocire a lovit şi Scoţia 
noastră, în urma alipirii ei nefireşti, la o ţară străină,de 
negustori. Dar dacă aş găsi printre ei un om care ar îndrăzni 
să-şi permită să privească cu dispreţ pe fiica mea, îţi spun pe 
cuvântul meu că ar simţi toată greutatea mâniei unui tată! Dar, 
chiar dumneata, maior Heyward, eşti născut în coloniile din 
sud, unde aceste fiinţe fără de noroc sunt privite ca aparţinând 
unei rase inferioare alei noastre. 

— Din fericire, acesta este adevărul, domnule - spuse 
Duncan atât de încurcat, încât lăsă ochii în pământ. 

— Şi aduci o învinuire fiicei mele! strigă tatăl pe un ton în 
care se observa în acelaşi timp suferinţa şi mânia. Oricât de 
frumoasă şi virtuoasă ar fi, nu vrei să amesteci sângele 
Heywarzilor cu un sânge atât de degradat şi disprețuit? 

— Dumnezeu să mă păzească de o prejudecată atât de 
nedemnă şi necugetată! răspunse Duncan, cu toate că glasul 
conştiinţei îi şopti că acest gând, fruct al educaţiei, era 
înrădăcinat în inima lui atât de adânc, încât parcă ar fi fost 
sădit de mâinile naturii. Blândeţea, nevinovăția, graţia şi 
voioşia celei mai tinere dintre fiicele dumneavoastră vă explică 
îndeajuns motivele mele, domnule colonel, ca să nu fiu învinuit 
de o astfel de nedreptate. 

— Ai dreptate - spuse bătrânul, revenind la tonul mai blând 
de la început - este imaginea vie a ceea ce era mama ei atunci, 
înainte de a şti ce-i suferinţa. Când moartea mi-a răpit soţia, m- 
am întors în Scoţia, îmbogăţit în urma acestei căsătorii. Şi ai să 
crezi, Duncan? Am regăsit-o pe acea făptură îngerească, aceea 
care fusese prima mea dragoste, aşteptându-mă, nemăritată, 
timp de douăzeci de ani şi numai din dragoste pentru ingratul 
care putuse s-o uite. A făcut şi mai mult, m-a iertat şi, lucrurile 
fiind precum ţi-am spus, s-a căsătorit cu mine. 

— Şi a devenit mama Alicei! exclamă Heyward, cu o grabă 
care ar fi putut fi deplasată, dacă bătrânul militar n-ar fi fost 
atât de prins de amintiri. 

— Da, aşa a fost - răspunse Munro - şi a plătit cu viaţa darul 


nepreţuit pe care mi l-a făcut. Dar e o sfântă printre sfinţii 
cerului, domnule, şi nu se cuvine ca un om, la sfârşitul vieţii 
sale, să murmure împotriva unei soarte demne de invidiat. Mi-a 
fost dată un singur an, prea puţine zile de fericire pentru o 
femeie care şi-a petrecut tinereţea în suferinţe fără speranţă. 

Era ceva atât de impunător în durerea bătrânului, încât 
Heyward nu îndrăzni să-i adreseze măcar o vorbă de 
mângâiere. Munro părea că uitase că nu-i singur: chipul lui 
exprima o sfâşietoare părere de rău, în timp ce de pe obraji 
lacrimi mari îi picurau pe podea. În cele din urmă se ridică 
deodată şi, străbătând o singură dată odaia, de la un cap la 
altul, îşi reveni şi se apropie de Heyward, cu un aer impunător 
şi demn. 

— Domnule maior - îl întrebă - nu urma să-mi comunici ceva 
din partea marchizului de Montcalm? 

Duncan se ridică la rândul lui şi începu imediat, cam 
încurcat, să dea raportul în legătură cu mesajul pe care-l avea 
de transmis. Nu este nevoie să reamintim aici modul abil, dar 
politicos în care generalul francez ştiuse să înlăture toate 
încercările făcute de Heyward ca să afle de la el motivul 
întrevederii pe care o propusese comandantului fortului 
William-Henry, şi nici mesajul conceput în termeni politicoşi, 
dar foarte hotărâți, prin care dădea să înţeleagă că Munro 
trebuie să vină el însuşi să ceară această explicaţie sau să 
răspundă că se poate lipsi de ea. 

În timp ce Munro asculta relatarea amănunţită a maiorului 
asupra întrevederii sale cu generalul inamic, simţămintele de 
tată trecură cu încetul pe-al doilea plan, şi când Duncan 
termină raportul asupra misiunii sale, în faţa lui se afla numai 
veteranul nemulţumit, rănit în sentimentele sale de soldat. 

— Destul, maior Heyward! exclamă bătrânul pe un ton care 
dovedea cât era de jignit de purtarea marchizului. Mi-ai spus 
suficient cât să se poată scrie un volum de comentarii asupra 
politeţei franceze. Iată un domn care mă invită la o consfătuire, 
şi când trimit ca înlocuitor un subaltern foarte capabil, ca 
dumneata, pentru că eşti, Duncan, cu toată tinereţea dumitale, 
refuză să se explice şi-mi răspunde pe ocolite, printr-o 
ghicitoare! 

— Domnule colonel, se poate ca despre  locţiitorul 
dumneavoastră să aibă o idee mai puţin măgulitoare, de altfel 


vă rog să luaţi notă că invitaţia făcută, pe care m-a însărcinat 
să v-o repet, s-a adresat de la început comandantului fortului şi 
nu ofițerului secund. 

— Ei bine, domnule - răspunse Munro - un ofiţer secund nu 
are întreaga putere şi aceeaşi demnitate ca şi cel pe care-l 
reprezintă? Vrea să discute cu Munro personal! Pe legea mea, 
Duncan, sunt gata să merg, numai pentru a-i arăta dârzenia 
noastră, în ciuda numărului şi amenințărilor lui. Ar fi poate o 
atitudine politică nu prea rea, tinere, ce spui? 

Duncan, care socotea ca foarte important să se afle cât mai 
curând posibil conţinutul scrisorii pe care fusese însărcinat s-o 
aducă cercetaşul, se grăbi să sprijine această idee. 

— Fără nicio îndoială! zise el. Indiferenţa şi liniştea noastră 
nu-i vor inspira încredere. 

— Niciodată n-ai spus ceva mai adevărat! Aş vrea să vină să 
ne-ncerce fortificațiile în plină zi, într-un asalt. Numai astfel îţi 
poţi da seama dacă un inamic poate rezista, şi acest mijloc ar fi 
infinit mai de dorit decât sistemul de canonadă pe care l-a 
adoptat. Frumuseţea şi bărbăţia artei războiului a fost mutilată, 
maior Heyward, prin practicile moderne ale lui monsieur 
Vauban al dumneavoastră. Strămoşii noştri erau mai presus de 
această laşitate ştiinţifică! 

— Asta poate fi foarte adevărat, sir, dar suntem obligaţi 
acum să ne apărăm cu aceleaşi arme întrebuințate împotriva 
noastră. Ce binevoiţi a hotărî cu privire la acea întrevedere? 

— Am să mă întâlnesc cu franţuzul, fără teamă şi fără 
întârziere, aşa cum se cuvine unui fidel slujitor al regelui meu. 
Du-te, maior Heyward, dă ordine să sune fanfara şi trimite un 
mesager să facă cunoscut marchizului cine vine. Îl vom urma 
cu o mică gardă, precum se cuvine celui ce are sarcina să 
apere onoarea regelui său. Dar ascultă, Duncan - adăugă el, 
coborând glasul, cu toate că erau singuri - ar fi bine să avem la 
îndemână întăriri, să nu fie la mijloc vreo stratagemă a lor. 

Trecând imediat la executarea acestui ordin, tânărul părăsi 
încăperea şi, cum ziua era pe sfârşite, nu pierdu nicio clipă, 
pentru a face pregătirile necesare. Nu-i trebuiră decât câteva 
minute ca să constituie garda prevăzută şi să trimită în tabăra 
francezilor un trompet cu un drapel alb, spre a anunţa sosirea 
comandantului fortului. Când totul fu gata, conduse escorta la 
poartă, unde găsi pe superiorul său aşteptându-l. De îndată ce 


îndepliniră ceremonialul obişnuit al plecării, veteranul şi 
tânărul lui însoțitor ieşiră din fortăreață, urmaţi de escortă. 

Nu erau decât la aproximativ o sută de paşi de bastioane, 
când văzură ieşind dintr-un drum prăpăstios, sau mai bine zis 
dintr-o râpă ce tăia câmpul dintre bateriile asediatorilor şi fort, 
o mică trupă de soldaţi, care însoțeau pe generalul lor. Din 
clipa când, părăsindu-şi fortificațiile, pornise spre poziţiile 
inamicului, Munro îşi luase o ţinută marţială, mergând cu pas 
voinicesc, de paradă. De îndată ce zări panaşul alb al pălăriei 
lui Montcalm, ochii bătrânului uriaş scânteiară de vigoarea 
unei tinereţi renăscute. 

— Spune-le băieţilor să fie cu ochii-n patru - spuse el lui 
Duncan cu jumătate glas - şi să fie gata să tragă la primul 
semnal, căci cu aceşti slujitori ai lui Ludovic nu eşti niciodată 
sigur! În acelaşi timp, noi ne vom prezenta înaintea lor ca unii 
care nu au niciun motiv de temere. Mă înţelegi, maior 
Heyward? 

Fu întrerupt de sunetul tobelor francezilor, cărora colonelul 
dădu ordin să li se răspundă la fel. Fiecare parte trimise înainte 
un ofiţer de ordonanţă, purtând un drapel alb. Prudentul 
scoţian se opri; Montcalm înaintă spre trupa inamică mergând 
cu prestanţă şi salută pe veteran scoţându-şi cu un gest larg 
pălăria, al cărei panaş atinse aproape pământul. 

Infăţişarea lui Munro avea ceva mai bărbătesc şi mai 
impunător, dar nu avea aerul degajat şi politeţea insinuantă a 
ofițerului francez. Amândoi tăcură un moment, privindu-se cu 
interes şi curiozitate. Montcalm vorbi cel dintâi, cum cerea 
rangul său superior şi natura întrevederii. După ce-i adresă lui 
Munro câteva cuvinte de curtoazie şi se întoarse spre Duncan 
cu un surâs plăcut, ca pentru a-i spune că-l recunoaşte, 
continuă tot pe franţuzeşte: 

— Sunt încântat, monsieur, că ne-aţi făcut plăcerea de a vă 
afla aici! Prezenţa dumneavoastră ne va dispensa de a recurge 
la un interpret obişnuit; lăsându-mă în seama dumneavoastră, 
voi simţi aceeaşi siguranţă de parc-aş vorbi eu însumi limba 
dumneavoastră. 

Duncan răspunse acestui compliment printr-o înclinare a 
capului, şi Montcalm, întorcându-se spre escorta sa care, 
imitând pe cea a lui Munro, se aliniase în spatele lui, urmă, 
facând un semn din mână: 


— En arrière, mes enfants, il fait chaud; retirez-vous un 
peu”. 

Înainte de a imita această dovadă de încredere, maiorul 
Heyward aruncă o privire împrejurul lui şi văzu cu oarecare 
nelinişte, pe toată liziera pădurilor, numeroase grupuri de 
sălbatici, care ieşiseră curioşi să urmărească de departe 
conferința. 

— Domnul de Montcalm va recunoaşte cu uşurinţă diferenţa 
în ce priveşte situația noastră - spuse el oarecum încurcat, 
arătându-i în acelaşi timp aceste trupe auxiliare, care mişunau 
jur împrejur. Dacă dăm drumul escortei, rămânem singuri în 
faţa celor mai primejdioşi inamici ai noştri. 

— Monsieur - spuse Montcalm cu căldură, punându-şi mâna 
pe inimă - aveţi drept garanţie cuvântul de onoare al unui 
gentilom francez şi aceasta ar trebui să fie de ajuns. 

— Şi este de ajuns, domnule - reluă Duncan. Întorcându-se 
spre ofiţerul care comanda escorta, adăugă: înapoi, domnule, 
retrăgeţi-vă până în locul unde nu veţi auzi ce se vorbeşre, şi 
aşteptaţi noi ordine. 

Acest dialog a avut loc în franceză şi Munro, care nu 
înţelesese niciun singur cuvânt, privi retragerea escortei cu o 
vădită nemulţumire şi ceru imediat explicaţii maiorului. 

— Nu este în interesul nostru, domnule, să nu arătăm nicio 
neîncredere? spuse Heyward. Domnul de Montcalm ne 
garantează siguranţa, pe cuvântul său de onoare, şi am dat 
ordin detaşamentului să se retragă la oarecare distanţă, pentru 
a dovedi că avem încredere în cuvântul său. 

— Poate ai dreptate, domnule maior, dar eu tot n-am 
încredere prea mare în cuvântul tuturor acestor marchizi sau 
cum se cheamă. Titlurile de nobleţe sunt prea răspândite în 
ţara lor, ca să-i poţi socoti pe toţi oameni de onoare. 

— Uitaţi, domnule colonel, că suntem în conferinţă cu un 
militar care s-a distins pe calea armelor atât în Europa cât şi în 
America? Din partea unui om care se bucură de o reputaţie atât 
de binemeritată, n-avem de ce ne teme. 

Bătrânul comandant făcu un gest de resemnare, dar chipul 
lui rigid arăta că persista totuşi în această lipsă de încredere 
provenită mai curând dintr-un fel de ură ereditară împotriva 


*545-Înapoi, copiii mei, e cald; retrăgeţi-vă puţin (în limba 
franceză în text). (n.t.). 


francezilor, decât din vreun semn exterior, care ar fi putut 
întemeia acum un sentiment atât de puţin binevoitor. Montcalm 
aştepta cu răbdare sfârşitul acestei mici discuţii pe şoptite 
între cei doi ofiţeri englezi şi, apropiindu-se, deschise 
conferinţa. 

— Am dorit să am această întrevedere cu superiorul 
dumneavoastră - zise el adresându-se lui Duncan - pentru că 
sper că se va lăsa convins că a făcut deja tot ce s-a putut cere 
de la dânsul pentru a apăra onoarea suveranului său şi că acum 
va consimţi să ia în seamă şi cerinţele omeniei. Voi recunoaşte 
totdeauna că a rezistat în chip cât se poate de onorabil şi că a 
continuat rezistenţa atât timp cât a avut măcar cea mai slabă 
speranţă de a salva situaţia. 

Când aceste cuvinte i se comunicară lui Munro, acesta 
răspunse cu demnitate, dar destul de politicos: 

— Oricât aş preţui această mărturie a domnului de 
Montcalm, va fi mai binevenită când o voi merita pe deplin. 

Generalul francez surâse în timp ce Duncan îi traducea 
răspunsul şi adăugă imediat: 

— Preţuirea pe care o arăţi unui om de valoare pe care-l 
stimezi rămâne în umbră când întâlneşti o îndărătnicie inutilă. 
Domnul colonel n-ar vrea să-mi vadă tabăra, să numere el 
însuşi oamenii şi să se convingă, prin urmare, că este imposibil 
să mai reziste cu succes? 

— Ştiu că regele Franţei e bine slujit - răspunse scoţianul 
imperturbabil, de îndată ce Duncan îi traduse - dar şi regele, 
stăpânul meu, are trupe la fel de credincioase şi de numeroase. 

— Care, din fericire pentru noi, nu sunt aici - completă 
Montcalm, cu însufleţire, fără a mai aştepta traducerea. In 
război sunt situaţii cărora un bărbat viteaz trebuie să se 
supună cu acelaşi curaj pe care-l arată în faţa inamicului. 

— Dac-aş fi bănuit că domnul de Montcalm ştie atât de bine 
englezeşte, nu m-aş mai fi ostenit să-i fac o traducere proastă a 
celor spuse de comandantul meu - remarcă Duncan pe un ton 
înciudat, amintindu-şi de dialogul pe care-l avusese cu Munro 
un moment mai înainte. 

— Pardon, monsieur - răspunse generalul francez, roşind 
uşor - este o mare diferenţă între a putea înţelege câteva 
cuvinte dintr-o limbă străină şi a fi în stare s-o vorbeşti. Vă rog 
deci să continuaţi a-mi servi de interpret. Munţii aceştia - 


adăugă el după o clipă de tăcere - ne-au fost de mare folos ca 
să ne putem da seama de starea fortificațiilor dumneavoastră şi 
pot să vă asigur că în clipa de faţă ştiu, tot aşa de bine ca şi 
dumneavoastră, cât de şubrede sunt. 

— Întreabă-l pe generalul francez - urmă Munro cu mândrie 
- dacă luneta lui poate să bată până la Hudson şi dac-a văzut 
când şi pe unde va trebui să-ntâmpine armata lui Webb. 

— Să-l lăsăm pe generalul Webb să răspundă singur la 
această întrebare - replică diplomatic Montcalm, întinzându-i 
lui Munro o scrisoare deschisă. Veţi vedea în această epistolă, 
domnule, că nu este deloc probabil ca mişcările trupelor sale să 
fie neliniştitoare pentru armata mea. 

Veteranul apucă scrisoarea fără să mai aştepte ca Duncan să- 
i traducă cele spuse, cu o grabă care dovedea ce importanţă 
dădea conţinutului acestei misive. Dar abia o citi şi se schimbă 
la faţă: buzele începură să-i tremure, hârtia îi scăpă din mâini, 
capul îi căzu pe piept, ca unui om căruia toate speranţele-i 
fuseseră spulberate dintr-o singură lovitură. 

Duncan ridică scrisoarea şi, fără a încerca să se scuze pentru 
libertatea ce-şi lua, n-avu nevoie decât să-şi arunce ochii pe ea, 
ca să se asigure de vestea cumplită pe care o cuprindea. Şeful 
lor comun, generalul Webb, departe de a-i îndemna să reziste, 
îi sfătuia în termenii cei mai clari şi precişi să se predea 
imediat, aducând ca argument că el nu putea să le trimită în 
ajutor nici măcar un singur om. 

— Nu încape nicio îndoială! exclamă Heyward, întorcând 
scrisoarea pe o parte şi pe alta. Este sigiliul şi semnătura lui 
Webb; acesta este desigur mesajul interceptat. 

— Omul acesta m-a trădat! strigă Munro cu amărăciune. În 
casa mea va dăinui o ruşine care nu mi-a călcat niciodată 
pragul! Webb vrea să arunce dezonoarea asupra părului meu 
alb. 

— Nu vorbiţi astfel! izbucni înfierbântat Duncan. Suntem 
încă stăpâni pe fort şi pe onoarea noastră! Ne vom apăra! Ne 
vom vinde atât de scump viaţa, încât inamicul să simtă că a 
plătit din greu sacrificiul acesta! 

— Îţi mulţumesc, băiete! spuse bătrânul, revenindu-şi din 
stupoare. De data aceasta tu ai redeşteptat în Munro 
sentimentul datoriei. Să ne înapoiem în fort şi, îndărătul 
meterezelor, să ne săpăm mormântul! 


— Domnilor - interveni Montcalm, înaintând spre ei vădit 
impresionat - se vede că ştiţi prea puţin despre Louis de Saint- 
Veran, dacă-l consideraţi capabil să profite de această scrisoare 
ca să umilească nişte ostaşi atât de bravi, dezonorându-se pe 
sine. Înainte de a vă retrage, ascultați cel puţin ce condiţii de 
capitulare vă ofer! 

— Ce zice franţuzul? întrebă veteranul cu o mândrie 
dispreţuitoare. Îşi face un merit din faptul că a luat prizonier 
un curier şi că a interceptat un bileţel al cartierului general? 
Domnule maior, spune-i că dacă vrea să-şi bată inamicii cu 
vorbe, va fi mai câştigat ridicând asediul fortului nostru şi 
ducându-se să împresoare fortul Edward. 

Duncan îi explică ce spusese marchizul. 

— Domnule de Montcalm, suntem gata să vă ascultăm - 
spuse Munro pe un ton mai liniştit. 

— Este imposibil să păstraţi fortul - reluă marchizul - şi 
regescul meu stăpân are interesul să fie distrus. Dar domniilor 
voastre şi bravilor dumneavoastră camarazi vi se va acorda 
orice favoare ostăşească veţi pretinde. 

— Drapelele? întrebă Heyward. 

— Le veţi duce în Anglia şi le veţi arăta regelui vostru. 

— Armele? 

— Le veţi păstra, nimeni nu le va folosi vreodată mai bine 
decât dumneavoastră. 

— Predarea fortului? Plecarea noastră? 

— Se va proceda în modul cel mai onorabil pentru 
dumneavoastră. 

Duncan explică aceste propuneri comandantului său, care le 
ascultă cu o vizibilă surpriză, adânc mişcat de această 
extraordinară generozitate la care se aştepta atât de puţin. 

— Du-te, Duncan, cu acest marchiz, care este un adevărat 
marchiz. Urmează-l în cortul lui şi stabileşte cu dânsul toate 
condiţiile. Am trăit destul, ca să văd la bătrâneţe două lucruri 
pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile: un englez care se 
teme să-şi ajute camarazii de arme şi un francez care este prea 
cinstit ca să profite de avantajul obţinut. 

După ce vorbi astfel, veteranul îşi lăsă capul în piept şi, după 
ce salută pe marchiz, se întoarse încet spre fort. Înfăţişarea lui 
abătuta arătă garnizoanei că soarta le fusese potrivnică. Munro 
nu şi-a mai revenit niciodată din şocul produs de această 


lovitură neaşteptată; schimbarea produsă în caracterul său 
hotărât i-a pricinuit moartea prematură. 

Duncan rămase să stabilească condiţiile capitulării fortului. 
Se înapoie în fort în timpul primului schimb al gărzii de noapte 
şi, după o scurtă întrevedere cu comandantul, se reîntoarse în 
tabăra franceză. Apoi se anunţă în mod public încetarea 
ostilităţilor. Munro semnase capitularea, în virtutea căreia 
fortul trebuia predat inamicului a doua zi dimineaţă, iar 
garnizoana era autorizată să iasă cu drapelele-n frunte, cu 
toate armele şi bagajele, deci, conform principiilor militare, cu 
onoarea nepătată. 


CAPITOLUL XVII 


Să ţesem, să ţesem lâna, 
Firu-i tors, urzeala-i gata; 
Munca-i pe sfârșite. 


GRAY 


Cele două tabere puse faţă-n faţă în pustiurile Horicanului 
petrecură noaptea de 9 august 1757 aproape la fel cum ar fi 
petrecut-o dacă s-ar fi aflat pe cel mai nobil câmp de bătălie din 
Europa: învinşii - demoralizaţi şi copleşiţi de întristare, 
învingătorii - bucuroşi de victorie. Dar atât pentru tristeţe, cât 
şi pentru bucurie există o margine, şi la căderea nopţii, liniştea 
acestor păduri uriaşe nu mai era întreruptă decât de glasul 
nepăsător al vreunui tânăr francez, care fredona un cântec la 
avanposturi, sau de somaţia amenințătoare a santinelelor de pe 
meterezele fortului, căci englezii păzeau încă bastioanele şi nu 
voiau să lase pe inamic să se apropie înaintea momentului fixat 
pentru predarea fortului. Dar către zori încetă orice mişcare şi 
un străin în zadar s-ar fi străduit să descopere, după sunet, 
prezenţa unui număr atât de mare de oameni înarmaţi pe 
malurile Lacului Sfânt. 

La ceasul acesta de tăcere adâncă, pânza care acoperea 
cortul principal al taberei franceze se ridică încet şi un bărbat 
care era în interior ieşi fără zgomot. Era înfăşurat într-o mantie 
care avea de scop să-l apere de răcoarea umedă şi 
pătrunzătoare a pădurilor, dar şi de a-i ascunde identitatea. 
Grenadierul de gardă la intrarea cortului generalului francez îl 
lăsă să treacă fără să-l oprească, prezentându-i arma „pentru 
onor”, şi îl văzu înaintând cu pas sprinten prin cetatea de 
corturi, în direcţia fortului William-Henry. Când necunoscutul 
întâlnea, în trecere, pe vreuna din santinele postate în diferite 
puncte ale taberei, răspundea scurt la întrebările obişnuite şi, 
după cât se părea, într-un mod satisfăcător, căci nimeni nu-l 
opri nicăieri. 

Cu excepţia acestor întâlniri, care se repetară destul de des, 
nicio întâmplare nu-i tulbură plimbarea tăcută şi înaintă astfel 
din centrul taberei până la ultimul avanpost dinspre fort. Când 


trecu prin faţa soldatului care era de strajă în punctul cel mai 
apropiat de inamic, acesta strigă după obicei: 

— Qui vive? 

— France! 

— Parola? 

— Victoria - răspunse misteriosul personaj, apropiindu-se de 
santinelă pentru a-i spune încet cuvântul de trecere. 

— Bun! replică soldatul, aşezându-şi iar puşca pe umăr. Aţi 
ieşit cam prea devreme la plimbare, monsieur! 

— Este mai bine să fii treaz, mon enfant - îi răspunse celălalt, 
apăsând pe aceste cuvinte şi privindu-l în ochi. Apoi, ridicându- 
şi un fald al mantalei care îi căzuse de pe umeri, continuă să 
înainteze spre fortul englez, în timp ce soldatul, cu o mişcare 
de surpriză, îi dădu onorul în modul cel mai respectuos şi, 
reluându-şi garda, murmură cu glasul pe jumătate: 

— Da, pe cinstea mea, trebuie să fii treaz, căci mi se pare că 
avem un caporal de gardă care nu ştie ce-i somnul! 

Ofiţerul nu auzi sau se prefăcu că nu aude cuvintele ce-i 
scăpaseră santinelei şi nu se opri decât când ajunse la malul 
nisipos al lacului, atât de aproape de bastionul apusean al 
fortului, încât vecinătatea acestuia putea să-i fie primejdioasă. 
Câţiva nori pluteau în văzduh, şi unul din ei ascundea în acel 
moment globul lunii, care dădea o lumină foarte slabă, abia 
conturând lucrurile. Se aşeză precaut după un copac mare şi 
rămase sprijinit de el câtva timp, dând impresia că priveşte cu 
multă atenţie fortificațiile mute ale englezilor. Privirile lui 
îndreptate spre metereze nu erau numai curioase. Ochii păreau 
să deosebească cu pricepere locurile mai rezistente de părţile 
mai slabe şi cercetările lui nu trădau o prea mare încredere. În 
sfârşit păru mulţumit de investigația făcută şi, privind 
nerăbdător spre vârful de răsărit al munţilor, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu fi sosit prea târziu ca să vadă ivindu-se zorile, era 
să se înapoieze, când un zgomot uşor, pe care-l auzi pe 
bastionul din apropiere, îl hotări să rămână. 

Văzu atunci cum un om se apropie de marginea meterezului, 
apoi se opreşte părând că priveşte lung, la rândul lui, corturile 
din tabăra franceză. Aruncă şi el o privire să vadă zorii zilei, 
apoi îşi întoarse ochii spre vasta întindere a apelor lacului, care 
semăna cu o altă boltă cerească, lichidă, împodobită cu mii de 
stele. Chipul abătut al omului care stătea sprijinit de parapet şi 


care, după cât părea, era cufundat în gânduri întunecate, 
statura lui înaltă, ora la care se afla în acel loc, toate acestea 
făceau pe observatorul ascuns, care-i pândea mişcările, să se 
convingă că era însuşi comandantul fortului. 

Discreţia şi prudenţa îi dictau să se retragă, şi necunoscutul 
ocoli trunchiul copacului, ca să plece fără să fie văzut, când un 
alt zgomot îi atrase atenţia şi îi opri pentru a doua oară paşii; 
acest zgomot părea cauzat de clipocitul apelor lacului, dar nu 
se asemăna deloc cu valurile provocate de vânt. Se auzeau din 
când în când cum se ciocnesc unele de altele caicele. După o 
clipă văzu corpul unui indian înălțându-se încet de pe malul 
lacului, urcând fără zgomot pe țărm, înaintând spre el şi 
oprindu-se de cealaltă parte a copacului îndărătul căruia se afla 
el. Ţeava unei puşti se îndreptă spre bastion; dar mai înainte ca 
sălbaticul să aibă timp să tragă, mâna ofițerului opri trăgaciul 
armei ucigaşe. 

Surprins, indianul, al cărui plan laş şi perfid fusese zădărnicit 
într-un chip atât de neaşteptat, scoase un „uhh!” de supărare. 

Fără să spună nimic, ofiţerul francez îi puse mâna pe umăr 
şi-l trase în linişte la o oarecare depărtare de locul acela, unde 
convorbirea care a urmat ar fi putut deveni primejdioasă cel 
puţin pentru unul dintre ei. Apoi descheindu-şi puţin mantaua, 
astfel ca să i se poată vedea uniforma şi crucea Sfântului 
Ludovic prinsă de piept, Montcalm îl întrebă pe un ton sever: 

— Ce înseamnă asta? Oare fiul meu nu ştie că părintele lui 
canadian şi englezii au îngropat securea războiului? 

— Ce pot face huronii? răspunse indianul într-o franceză 
stâlcită. Niciunul din războinicii lor nu are de arătat niciun 
scalp, iar Feţele-Palide s-au făcut prieteni unii cu alţii! 

— A! Le Renard-Subtil! Acest zel mi se pare ciudat la un 
prieten care cu puţin timp în urmă ne era duşman! De câte ori 
a răsărit soarele de când Vulpea a lovit stâlpul de război al 
englezilor? 

— Unde e soarele? Dincolo de munţi, şi este întunecat şi 
rece. Dar când va răsări iar, va fi luminos şi dogoritor. Le 
Renard-Subtil este soarele tribului său. Între el şi tribul lui sunt 
mulţi nori şi mulţi munţi, dar acum el străluceşte şi cerul lui e 
fără nori. 

— Ştiu foarte bine că Le Renard are putere asupra fraţilor 
săi; ieri umbla să facă trofee din scalpul lor, şi azi îl ascultă în 


faţa focului conducătorilor. 

— Magua este un mare şef. 

— S-o dovedească, învățând pe ai săi să se poarte cum 
trebuie faţă de noii noştri prieteni! 

— Pentru ce şeful părinţilor noştri canadieni şi-a adus tinerii 
războinici în aceste păduri? De ce-a pus să se tragă cu tunurile 
împotriva acestei case de pământ? 

— Ca s-o cucerească. Tara asta aparţine stăpânului meu şi el 
a dat ordin tatălui tău din Canada să gonească pe englezii care 
au pus mâna pe ea. Ei au consimţit să se retragă şi acum tatăl 
tău nu-i mai socoteşte inamici. 

— Bun, dar Magua a dezgropat securea ca s-o înroşească în 
sânge. Acum străluceşte. Când va fi roşie, o vom îngropa, dar 
Magua s-a legat prin cuvânt să nu păteze crinii Franţei. 

— Inamicii marelui rege de dincolo de lacul de apă sărată 
trebuie să fie inamicii huronilor, după cum prietenii lui trebuie 
să fie prietenii lor. 

— Prietenii lor? repetă indianul batjocoritor. Să-i dea voie 
părintele lui Magua să-i ia mâna. 

Montcalm, care ştia că influenţa pe care şi-o dobândise 
printre triburile sălbatice şi-o putea menţine mai degrabă prin 
concesii decât prin autoritate, îi întinse, în silă, mâna. Magua o 
apucă şi, punând degetul generalului francez pe o cicatrice 
adâncă, în mijlocul pieptului, îl întrebă cu un ton de triumf: 

— Ştie părintele meu ce-i asta? 

— Care războinic nu ştie? Este semnul lăsat de un plumb. 

— Şi asta? continuă indianul, arătându-i spatele gol, căci nu 
avea pe el calicoul obişnuit. 

— Asta? Fiul meu a fost batjocorit. Cine a făcut asta? 

— Magua a dormit pe un pat prea tare în wigwamurile 
englezilor, şi beţele aşternutului au lăsat semnele acestea. 

Sălbaticul însoţi aceste cuvinte de un surâs amar, care însă 
nu-i ascundea furia abia stăpânită. Apoi, luându-şi aerul de 
demnitate fioroasă al unui şef indian, adăugă: 

— Spuncţi-le tinerilor războinici ai dumneavoastră că sunt în 
pace cu englezii! Le Renard-Subtil ştie ce trebuie să spună 
războinicilor huroni. 

Fără să mai adauge un cuvânt şi fără să aştepte răspuns, 
Magua îşi puse puşca sub braţ şi reluă în linişte drumul către 
pădurea unde aveau tabăra compatrioţii săi. Pe când trecea 


linia posturilor, mai multe santinele îl somară să stea, dar nu le 
răspunse, iar acestea îl lăsară cu viaţă numai pentru că, 
recunoscând că-i un indian din Canada, ştiau cât erau de 
încăpăţânaţi aceşti sălbatici. 

Montcalm rămase câtva timp pe locul unde-l lăsase indianul, 
absorbit de gânduri triste şi reflectând la firea greu de stăpânit 
a acestor aliaţi ai săi. Renumele îi fusese odată compromis de o 
întâmplare oribilă, în împrejurări ca acelea de acum. Frământat 
de aceste gânduri, simţi ce mare responsabilitate apasă pe 
umerii acelora care nu sunt destul de scrupuloşi în alegerea 
mijloacelor de a-şi atinge țelul şi cât e de primejdios să pui în 
mişcare o maşină ale cărei efecte nu le poţi stăpâni. 

Alungând aceste gânduri pe care le socotea drept dovezi de 
slăbiciune în asemenea clipe de izbândă, se îndreptă spre 
cortul lui. Acum mijeau zorile şi generalul dădu ordin să se 
sune deşteptarea. 

Când răsunară în tabăra francezilor primele sunete de tobă, 
răspunseră imediat şi cei din fort; aproape în acelaşi timp se 
auzi în toată valea o muzică războinică, ce acoperi răpăitul 
tobelor. Cornurile şi trompetele învingătorilor răsunară fără 
încetare, până când se adunară toţi oamenii. Îndată ce fluierele 
din fort dădură semnalul de capitulare, în tabără se restabili 
liniştea. 

Între timp se luminase şi, când armata franceză se alinie ca 
să-şi aştepte generalul, razele soarelui făceau să strălucească 
toate armele. Capitularea, cunoscută deja de toţi, se anunţă 
oficial şi compania hotărâtă să păzească porţile fortului cucerit 
defila pe dinaintea comandantului. Trompeţii sunară pornirea 
în marş şi, în acelaşi timp, în ambele părţi se făcură ultimele 
pregătiri pentru predarea şi primirea fortului în faţa gurilor de 
tun amuţite. 

Când se dădu semnalul de evacuare a fortului, în liniile 
întregii armate anglo-americane se observară semnele unei 
plecări silite. Soldaţii, mâhniţi, îşi aruncau pe umăr armele 
neîncărcate, apoi se încolonau; se vedea însă că rezistenţa faţă 
de inamic le înfierbântase sângele şi abia aşteptau ocazia să se 
răzbune pentru o insultă care le rănise mândria, cu toate că li 
se micşorase umilinţa prin faptul că li se dăduse permisiunea 
să iasă din fort cu toate onorurile militare. Femeile şi copiii 
alergau încoace şi încolo, unele ducând câteva boccele, 


celelalte căutând în coloană pe soldaţii care le purtau de grijă. 

Munro apăru în mijlocul trupelor sale tăcute, îndurerat, dar 
cu fruntea sus. Era limpede că predarea neaşteptată a fortului 
fusese pentru el o lovitură ireparabilă, deşi încerca s-o suporte 
cu toată bărbăţia unui războinic. 

Heyward era adânc mişcat. Se achitase de toate îndatoririle 
ce le avusese de îndeplinit şi se apropie de bătrân pentru a-l 
întreba dacă-i mai poate fi de folos cu ceva. 

— Fetele mele! răspunse laconic, dar pe un ton deosebit de 
expresiv. 

— Doamne! exclamă Duncan. Nu s-a dat nicio dispoziţie 
specială pentru plecarea lor? 

— Azi nu sunt decât ostaş, maior Heyward - răspunse 
veteranul. Toți cei pe care-i vezi în jurul meu au dreptul să se 
numească copiii mei! 

Maiorul înţelese. Fără să piardă nicio clipă, atât de prețioasă 
atunci, alergă la locuinţa ce o ocupase comandantul, să caute 
pe cele două surori. Le găsi în uşă, gata de plecare, înconjurate 
de un grup de femei care plângeau şi se văicăreau şi care se 
adunaseră în acel loc, închipuindu-şi că aici vor găsi mai multă 
protecţie. Deşi Cora era palidă şi neliniştită, nu-şi pierduse 
nimic din fermitate; dar ochii Alicei, roşii şi scânteietori, 
dovedeau câte lacrimi vărsase. Amândouă îl primiră pe tânărul 
ostaş cu vădită bucurie, şi Cora, împotriva obiceiului său, îi 
adresă cea dintâi cuvântul. 

— Fortul e pierdut - îi spuse ea cu un surâs melancolic - dar 
vreau să sper că cel puţin ne rămâne onoarea nepătată. 

— Este mai curată ca oricând! exclamă Heyward. Dar, dragă 
miss Munro, este timpul să vă gândiţi mai puţin la ceilalţi şi 
mai mult la dumneavoastră. Datoria de ostaş, onoarea, acea 
onoare pe care ştii s-o preţuieşti atât de bine, cere ca tatăl 
dumitale şi cu mine să mergem în fruntea trupelor, cel puţin 
până la o anumită distanţă. Unde să găsim acum, în toată 
această confuzie şi în dezordinea unei astfel de plecări, pe 
cineva care să poată veghea asupra voastră şi să vă poată 
ocroti? 

— N-avem nevoie de nimeni - răspunse Cora. Cine-ar 
îndrăzni să facă vreun rău fiicelor unui astfel de părinte, în 
asemenea momente? 

— Nu v-aş lăsa singure, chiar dacă mi s-ar da comanda celui 


mai bun regiment al maiestăţii sale - replică maiorul, căutând 
cu ochii în jurul său. Gândeşte-te că Alice nu-i înzestrată cu 
aceeaşi tărie sufletească ca dumneata, şi numai Dumnezeu ştie 
ce grozăvii mai are de îndurat. 

— Poate că ai dreptate - reluă Cora, cu un surâs mai trist ca 
cel dinainte. Dar ascultă! Intâmplarea ne-a şi trimis pe 
prietenul de care crezi că vom avea nevoie. | 

Ducan înţelese imediat ce voia să spună. li ajunse la urechi 
sunetul lent şi grav al muzicii bisericeşti, atât de cunoscut în 
coloniile din est, şi-l făcu să se îndrepte degrabă spre o clădire 
alăturată, părăsită deja de cei ce o ocupaseră. Găsi aici pe 
David exprimându-şi, în felul cunoscut, sentimentele sale de 
pietate. 

Rămase la uşă fără să se arate, până în momentul când David 
încetă mişcarea din mână cu care-şi dirija singur cântările, 
socotind că şi-a terminat rugăciunea. Il bătu pe umăr, spre a-i 
atrage atenţia, şi-i explică pe scurt ce voia de la el. 

— Bucuros! încuviinţă discipolul regelui profet. Am găsit în 
aceste două tinere doamne tot ce poate fi mai fermecător şi mai 
melodios într-o făptură omenească. După ce-am înfruntat 
împreună atât de mari primejdii, se cuvine să călătorim tot 
împreună, liniştiţi. Le voi urma de îndată ce-mi voi sfârşi 
rugăciunea de dimineaţă şi nu mai lipseşte decât doxologia. 
Vrei s-o cântăm împreună? Aria este uşoară: cea cunoscută sub 
numele de „Southwell”. 

Işi deschise cărticica şi, suflând din nou în ciudatul 
instrument cu care lua tonul exact, David îşi continuă cântecul 
cu o atenţie atât de încordată, încât Duncan fu obligat să 
aştepte până sfârşi ultimul verset. Văzu apoi cu plăcere că-şi 
pune ochelarii în toc şi cartea în buzunar. 

— Să ai grijă - îi spuse el atunci - ca toţi să se poarte faţă de 
tinerele doamne cu respectul cuvenit. Nimeni să nu-şi permită 
vreo apreciere nepotrivită cu privire la comportarea tatălui lor 
sau să ia în râs nenorocirile ce i-au lovit. Servitorii lui te vor 
ajuta în îndeplinirea acestei misiuni. 

— Bucuros - repetă David. 

— E posibil - continuă maiorul - să întâlniți în drum vreun 
grup de indieni sau chiar francezi care să dea târcoale 
convoiului. În acest caz ai să le reaminteşti termenii capitulării 
şi ai să-i ameninţi, la nevoie, că vei raporta lui Montcalm 


purtarea lor. Un singur cuvânt va fi de ajuns. 

— Dacă nu va fi de ajuns, le voi vorbi pe alt ton - răspunse 
David, scoţându-şi iar cartea şi ochelarii. Am aici un cântec 
care, dacă este cântat cum se cuvine şi în glasul indicat, ar 
impune chiar celor mai îndărătnici oameni. Şi se porni sa-l 
intoneze: 


„De ce, păgâni, această furie barbară?”... 


— Destul! Destul! făcu Heyward, întrerupând această 
invocaţie muzicală. Ne-am înţeles şi e timpul ca fiecare să ne 
gândim la cele ce avem de făcut. 

Gamut consimţi şi plecară împreună spre cele două surori. 
Cora primi politicoasă pe noul şi ciudatul ei protector, şi obrajii 
palizi ai Alicei se însufleţiră de un surâs şiret, când îi mulţumi 
lui Duncan pentru că-şi dăduse osteneala şi făcuse o alegere 
atât de bună. 

Maiorul răspunse că a făcut tot ce i-au îngăduit împrejurările 
şi că, dat fiind că nu era nicio primejdie reală, prezenţa lui 
David era suficientă pentru siguranţa lor. În sfârşit, după ce le 
făgădui că la câteva mile de Hudson va veni lângă ele, le părăsi 
în grabă, ca să-şi ia locul în fruntea trupelor. 

Semnalul de plecare fusese dat şi coloana engleză se pusese 
în mişcare. Un răpăit lung de tobă izbucni în apropiere, şi cele 
două surori tresăriră văzând uniformele albe ale grenadierilor 
francezi, care puneau stăpânire pe porţile fortului. Când sosiră 
la metereze, li se păru că pe deasupra capului trece un nor. 
Ridicară ochii şi zăriră faldurile albe ale stindardului Franţei 
plutind pe cel mai înalt bastion. 

— Să ne grăbim - zise Cora - locul acesta nu mai e potrivit 
pentru fiicele unui ofiţer englez. 

Alice luă la braţ pe sora ei şi amândouă înaintară spre 
poartă, însoţite tot timpul de femeile şi copiii ce le înconjurau. 
Când ieşiră, ofiţerii francezi care se găseau acolo, aflând că 
sunt fiicele comandantului, le salutară cu respect, dar fără 
obişnuita curtoazie, pentru că aveau destul bun simţ ca să-şi 
dea seama că, în asemenea situaţie, nu le-ar fi făcut nicio 
plăcere celor două surori. 

Cum abia se aflau cai şi căruţe pentru răniţi şi bolnavi, Cora 
şi sora sa hotărâseră să meargă pe jos, ca să nu lipsească pe 


vreunul din aceşti nenorociţi de ajutorul ce le era atât de 
necesar. Cu toate acestea, mulţi dintre soldaţii abia intraţi în 
convalescenţă erau totuşi obligaţi să-şi târască membrele 
schilodite în urma coloanei. Deşi erau atât de slabi încât cu 
greu se puteau mişca, fusese imposibil să se găsească în acel 
pustiu mai multe mijloace de transport. Toţi erau în marş: 
soldaţii trişti şi tăcuţi, răniții şi bolnavii care gemeau şi femeile 
îngrozite, fără să ştie pentru ce. 

Când acest ultim grup părăsi fortificațiile ce nu mai puteau 
ocroti de-aci înainte nici pe cei teferi, nici pe cei în suferinţă, 
un nou tablou se desfăşură în acelaşi timp sub ochii tuturor. Pe 
dreapta, la oarecare distanţă, armata franceză era aliniata sub 
arme. Montcalm îşi adunase trupele de îndată ce grenadicrii 
luaseră-n primire paza porţilor fortului. Soldaţii priveau cu 
atenţie, dar tăcuţi, cum defilau învinşii, dându-le toate 
onorurile militare cuvenite, fără a-şi îngădui nici insulte, nici 
glume care să-i umilească. Armata engleză, de aproape trei mii 
de oameni, forma două eşaloane care se apropiau acum pentru 
a se îndrepta către drumul din pădure ce ducea spre Hudson. 
Pe liziera pădurii, nu departe de drum, se înşiruiau o 
sumedenie de indieni ieşiţi să-i privească, ca nişte ulii, pe care 
numai teama de o armată superioară îi împedica să se arunce 
asupra prăzii. Unii dintre ei se amestecară totuşi în diferitele 
grupuri care urmau coloanele învinşilor rămase în urmă, cu 
toate că se dăduse ordin strict ca nimeni să nu se depărteze; 
dar indienii aceştia păreau numai nişte observatori tăcuţi şi 
fioroşi. 

Avangarda condusă de Heyward atinsese deja defileul şi 
dispărea puţin câte puţin printre copaci, când atenţia Corei fu 
atrasă de un zgomot ca de ceartă, ce se auzi în grupul din 
spate. Un soldat rămas în urmă din trupele provinciale ispăşea 
pentru neascultarea lui: prea încărcat de bagaje, rămăsese în 
urmă şi era pe punctul de a fi prădat. Un indian voia să i le 
smulgă, dar americanul era viguros şi prea avar ca să cedeze 
fără rezistenţă cele ce-i aparţineau. Urmă o încăierare care 
deveni generală. Deodată, ca prin farmec, apărură o sută de 
sălbatici în locul unde, cu câteva minute mai înainte, abia s-ar fi 
numărat o duzină. Noii veniţi voiau sa-l ajute pe jefuitor, iar 
americanii căutau să se opună. Cora recunoscu în mijlocul 
indienilor pe Magua, care-i aţâţa. Femeile şi copiii se opriseră, 


îngrămădindu-se unii în alţii, ca un stol de păsări speriate, apoi 
indianul reuşi să-şi smulgă prada şi sălbaticii se retraseră, 
lăsându-şi inamicii să-şi continue marşul. 

Când grupul de femei se apropie de ei, culoarea vie a unui 
şal purtat de una din ele atrase un huron, care se şi repezi să-l 
înhaţe. Femeia ţinea în braţe un copil, acoperit de un colţ al 
şalului şi, mai curând de frică decât din dorinţa de a-l păstra, 
strânse cu putere şalul şi copilul la sân. Cora era gata să-i 
spună să cedeze sălbaticului şalul la care râvnea atât, dar 
acesta, lăsând o clipă şalul de care trăgea, smulse copilul din 
braţele mamei şi, cu un surâs feroce, îi întinse o mână, ca 
pentru a-i arăta că e gata să facă schimb, iar cu cealaltă 
învârtea copilul deasupra capului, ţinându-l de picioare, ca 
pentru a-i dovedi şi mai mult valoarea răscumpărării ce o 
pretindea. Femeia se repezi desperată la el. 

— Iată... ţine! Ia tot! Tot! striga nefericita mamă, abia putând 
să respire, în timp ce, cu mâna tremurândă, se dezbrăca de 
toate veşmintele la care putea renunţa. Ia tot ce am, dar dă-mi 
copilul! 

Sălbaticul dădu cu piciorul, dispreţuitor, la aceste boarfe 
fără valoare şi, văzând că alt indian luase şalul pe care-l dorea 
el, cruzimea i se transformă în furie. Zdrobi capul copilului de o 
stâncă şi aruncă la picioarele mamei trupul care palpita încă. 
Nenorocita rămase o clipă împietrită; ochii rătăciţi i se fixară 
asupra fiinţei desfigurate pe care, cu un minut înapoi, o 
strânsese cu duioşie la piept. Apoi ridică capul spre cer, ca 
pentru a invoca urgia cereasca asupra ucigaşului copilului. Dar 
huronul, înfuriat şi mai mult de vederea sângelui, îi crăpă capul 
cu o lovitură de tomahawk. Ea căzu şi muri îmbrăţişând trupul 
neînsufleţit al copilului. 

În aceste clipe de învălmăşeală, Magua îşi duse mâinile la 
gură şi scoase fatalul şi înfricoşătorul strigăt de luptă. Toţi 
indienii, răspândiţi pe unde erau, îl repetară, şi pe toată liziera 
pădurii răsunară urlete înfiorătoare. 

Într-o clipă, cu iuţeala cailor de curse cărora li se deschide 
bariera, aproape două mii de sălbatici ţâşniră din pădure şi se 
repeziră cu furie asupra ariergărzii armatei engleze ce se mai 
afla în câmpie şi asupra grupurilor răzlețe care o urmau la mică 
distanţă. Nu vom insista asupra scenei oribile şi revoltătoare 
care urmă. Moartea secera pretutindeni, cu înfăţişarea ei cea 


mai hidoasă. Rezistenţa unora nu făcu decât să întărâte furia 
ucigaşilor, care loveau chiar când victimele lor nu mai erau în 
stare sa le simtă loviturile. Sângele curgea în şuvoaie şi această 
privelişte înfierbântase atât de cumplit mânia barbarilor, încât 
unii dintre ei îngenuncheau şi-l beau cu o plăcere infernală. 
Trupele ariergărzii se constituiră imediat în careu, pentru a 
răspunde atacului printr-o acţiune militară organizată, şi 
reuşiră în bună parte, deşi mulţi soldaţi lăsară să li se smulgă 
din mâini armele neîncărcate, în speranţa zadarnică de a 
domoli astfel furia cumpliţilor duşmani. Dar masacrarea 
grupurilor răzlețe continuă. 

În mijlocul acestei grozăvii, timp de zece minute care li s-au 
părut secole, cele două surori rămăseseră împietrite de groază. 
Când a căzut prima victimă, celelalte femei s-au strâns 
grămadă, toate ţipând şi văicărindu-se, împiedicându-le orice 
mişcare, iar când au reuşit să scape din strânsoare, era prea 
târziu: Cora şi sora ei nu mai puteau fugi nicăieri fără să cadă 
sub tomahawkurile sălbaticilor care le împresuraseră din toate 
părţile. 

Strigăte, gemete, plânsete şi blesteme se amestecau cu 
răcnetele indienilor. 

În acel moment, Alice zări un ostaş englez, de statura tatălui 
ei, care străbătea în goană câmpia, în direcţia taberei lui 
Montcalm. Era într-adevăr el. Înfruntând toate primejdiile, 
bătrânul alerga la generalul francez să-i ceară socoteală şi să 
obţină un ajutor destul de tardiv. Cincizeci de tomahawkuri şi 
de cuțite se ridicară amenințătoare în calea lui, dar braţul încă 
iute al veteranului respingea calm mâna care voia să-l ucidă, 
fără să se apere în alt fel şi fără să-şi încetinească pasul. 
Sălbaticii păreau că-i respectă gradul, vârsta şi bravura. Din 
fericire pentru el, răzbunătorul Magua îşi căuta victime în 
mijlocul ariergărzii, pe care bătrânul o părăsise. 

— Tată! Tată! Suntem aici! strigă Alice de îndată ce-l 
recunoscu. Ajutor! Vino, tată, că ne omoară! 

Repetă de mai multe ori, dar în zadar, acest strigăt care ar fi 
înmuiat şi o inimă de piatră. La ultima chemare, Munro păru că 
aude ceva, dar Alice căzuse jos fără cunoştinţă, iar Cora o 
acoperise cu trupul ei, plângând în hohote. Bătrânul nu le mai 
putea vedea, nu mai auzi repetându-se chemarea de adineauri 
şi, dând din cap îndurerat, continuă să meargă, răspunzând 


numai aceleia a datoriei. 

— Domnişoarelor - spuse David care, deşi fără apărare, nu 
îşi părăsise postul - aici e sabatul diavolilor. Nu se cuvine unor 
creştini să rămână aici. Ridicaţi-vă, trebuie să fugim! 

— Fugi! îi răspunse Cora, strângându-şi sora în braţe, 
încearcă să scapi dumneata! Nouă nu ne poţi fi de niciun 
ajutor. 

Gestul expresiv cu care fata însoţi aceste cuvinte îl făcu pe 
Gamut să priceapă că Alice îşi pierduse cunoştinţa, iar sora ei 
era hotărâtă să n-o părăsească. Işi aruncă ochii asupra 
demonilor care, aproape de el, continuau să ucidă, şi atunci, 
ridicând fruntea, îşi îndreptă statura înaltă, şi trăsăturile 
chipului său arătară că luase o hotărâre însemnată. 

— Dacă tânărul păstor evreu - spuse el - a putut îmblânzi 
sufletul rău al lui Saul prin dulceaţa harpei sale şi prin 
cântecele lui divine, de ce n-aş încerca aici puterea muzicii? 

Işi umflă pieptul şi începu să cânte atât de tare, încât 
acoperea toate strigătele, gemetele muribunzilor şi urletele 
fioroase ale ucigaşilor. 

Câţiva sălbatici care se repeziseră spre ei cu intenţia de a le 
jefui pe cele două surori şi de a le scalpa, văzură lângă ele, în 
picioare, această arătare ţeapănă, cântând cu ochii la cer, şi se 
opriră să-l asculte. Mirarea li se transformă în admiraţie şi, 
exprimându-şi unii faţă de alţii stima lor pentru dârzenia cu 
care războinicul alb îşi cânta imnul de moarte, plecară să-şi 
caute victimele şi prada în altă parte. 

Încurajat şi înşelat de acest succes, David îşi dublă eforturile, 
încredinţat că intervenţia lui e de natură divină. Cântecul 
atrase însă un sălbatic care alerga din grup în grup, căutând 
vizibil o anumită victimă demnă de el. Era Magua, care scoase 
un urlet de triumf, văzând că foştii lui prizonieri îi picaseră 
iarăşi în gheare. 

— Vino - răcni el, apucând rochia Corei cu mâna udă de 
sânge - wigwamul huronului te aşteaptă. Nu-i mai bine acolo ca 
aici? 

— Pleacă! răspunse Cora, întorcând capul. 

Indianul îi puse sub ochi mâna roşie de sânge şi-i spuse 
rânjind cu satisfacţie: 

— E roşie cu toate că vinele din care a ţâşnit erau albe! 

— Bestie! strigă ea. Tu eşti autorul acestui măcel! 


— Magua este un şef mare! răspunse el triumfător. Fata cu 
părul negru vrea să-l urmeze la tribul său? 

— Nu, niciodată! răspunse dârz Cora. Loveşte dacă vrei, şi 
du-ţi răzbunarea până la capăt. 

Indianul ezită o clipă, apoi se aplecă brusc, apucă în braţe 
trupul neînsufleţit al Alicei şi o luă la fugă spre pădure. 

— Stai! strigă Cora, alergând după el înnebunită. Stai, 
blestematule! Lasă copila! Ce vrei să faci? 

Dar Magua era surd la glasul ei sau mai degrabă îşi dădea 
seama cât de mult ţinea ea la povara ce purta şi era hotărât să 
nu-i scape. 

— Aşteaptă, domnişoară, aşteaptă! strigă după ea Gamut. 
Harul divin începe să-şi arate puterea asupra diavolilor 
acestora şi totul se va potoli în curând. 

La rândul lui, văzând că nu i se dă ascultare, credinciosul 
David se luă după Cora, începând un alt cântec, însoţit, după 
obiceiul lui, de mişcarea braţului său lung, în sus şi în jos. 
Străbătură astfel marginea câmpiei, în mijlocul fugarilor, 
muribunzilor şi morţilor. Alice, dusă în braţe de fiorosul huron, 
nu era deocamdată ameninţată de nicio primejdie, dar Cora ar 
fi fost de mult ucisă de loviturile sălbaticilor, dacă nu s-ar fi 
aflat în urma ei neobişnuitul personaj care, în ochii huronilor 
uimiţi, părea cuprins de nebunie, şi asta îl salvă. 

Vulpea, care cunoştea mijloacele de a ocoli primejdiile şi de a 
se feri de urmăritori, pătrunse în desişul pădurii printr-o mică 
râpă, unde-l aşteptau cei doi cai părăsiţi de călători cu câteva 
zile înainte şi găsiţi de ei. Erau păziţi de un sălbatic nu mai 
puţin fioros ca el. Magua aruncă de-a curmezişul pe unul din 
cai trupul Alicei, încă leşinată, şi făcu semn Corei să urce pe 
celălalt. 

Cu toată oroarea pe care i-o inspira prezenţa omului 
acestuia, Cora simţi un fel de uşurare că nu mai avea dinainte 
îngrozitoarea privelişte din câmpie. Urcă pe cal şi întinse spre 
sora ei braţele cu atâta grijă şi duioşie, încât îl mişcă şi pe 
huron. Suind-o pe Alice pe acelaşi cal cu sora ei, îl luă de 
dârlogi şi-l trase în adâncul pădurii. 

David, despre care socotise probabil că nu merită nici 
oboseala de a-i da o lovitură de tomahawk, văzând că nimeni 
nu-l ia în seamă şi că rămâne singur, îşi aruncă unul din 
picioarele lui lungi pe după şaua calului părăsit de indian şi, 


credincios misiunii primite, le urmă pe cele două surori, cât de 
aproape îi permitea drumul greu spre podiş. 

În curând începură să urce; dar cum mişcările calului 
începură s-o trezească pe Alice din leşin, Cora, atentă pe de o 
parte la sora ei şi pe de alta la strigătele ce se mai auzeau din 
câmpie, nu observă în ce parte erau duse. Sosind pe culmea 
unui munte, recunoscu locul unde le condusese cu câteva zile 
înainte cercetaşul, sub auspicii mai prieteneşti. Aici, Magua le 
dădu voie să descalece. Cu toate că erau captive, curiozitatea, 
ce pare inseparabilă de groază, le îndemnă să-şi arunce încă o 
dată ochii spre dureroasa privelişte ce se desfăşura acuma la 
picioarele lor. 

Masacrul nu se terminase. Huronii îşi urmăreau victimele din 
toate părţile, în vreme ce armata regelui creştin al Franţei sta 
deoparte, într-o impasibilitate ce n-a fost niciodată explicată şi 
care a aruncat o pată de neşters pe reputaţia comandantului ei. 
Sălbaticii nu încetară să lovească decât atunci când setea de jaf 
le întrecu setea de sânge. Încetul cu încetul, vaietele 
muribunzilor şi strigătele ucigaşilor au fost înăbuşite de 
răcnetul general de triumf al sălbaticilor€. 


1546-Rapoartele despre numărul celor căzuţi atunci indică între 
500 şi 1 500 de oameni. (n.a.). 


CAPITOLUL XVIII 


Ei! orice; un ucigaş onorabil dacă vrei, 
fiindcă n-am făcut nimic mânat de ură, 
ci de simţământul onoarei. 


SHAKESPEARE 
(Othello) 


În analele coloniilor, întâmplarea sângeroasă şi barbară pe 
care am înfăţişat-o pe scurt în capitolul precedent poartă 
denumirea binemeritată de „masacrul de la fortul William- 
Henry”. Un episod de acelaşi soi, petrecut nu de mult, 
compromisese de mai înainte reputaţia generalului francez. 
Nici moartea lui glorioasă şi timpurie n-a putut şterge cu totul 
această pată, al cărei trist răsunet a mai fost uitat însă cu 
vremea. Montcalm a murit ca un erou, în câmpiile Abraham, 
dar nimeni n-a uitat că-i lipsea acea însuşire morală fără de 
care nu există măreție adevărată. S-ar putea scrie o carte în 
care, folosindu-se acest grăitor exemplu, să se dovedească 
imperfecţiunea virtuţilor omeneşti şi să se demonstreze cât de 
uşor chiar sentimentele cele mai generoase, cum ar fi omenia şi 
curajul cavaleresc, pot păli în faţa unor socoteli făcute cu inimă 
de piatră şi a interesului personal, rău înţeles. Într-adevăr, 
omul acesta, care a fost mare prin atributele secundare ale 
eroismului, s-a arătat mai prejos de el însuşi când a trebuit să 
dovedească în ce măsură un principiu este mai presus decât 
politica. O asemenea sarcină ar depăşi însă drepturile unui 


romancier. Şi cum istoria, ca şi dragostea, obişnuieşte să-şi 
învăluie eroii într-o aureolă plăsmuită, posteritatea nu va vedea 
desigur în Louis de Saint-Veran decât pe viteazul apărător al 
ţării sale, uitând de cruda nepăsare de care s-a făcut vinovat pe 
malurile râurilor Oswego şi Horican. Deplângând îndureraţi 
această slăbiciune a muzei istoriei, ne vom retrage deci din 
incinta sacră a domeniului ei, pentru a ne reîntoarce la cărările 
mai umile ale ficţiunii. 

Cea de-a treia zi după capitularea fortului era şi ea pe 
sfârşite. Cititorii noştri vor binevoi însă să ne însoţească din 
nou în vecinătatea Lacului Sfânt. Când l-am părăsit, 
împrejurimile lui erau teatrul plin de vaiere al unor întâmplări 
înfricoşătoare. Acum, liniştea adâncă ce stăpânea peste tot se 
putea numi pe drept cuvânt o linişte de moarte. Învingătorii 
plecaseră după ce distruseseră redutele taberei lor, din care nu 
mai rămăseseră în picioare decât puţine din colibele înjghebate 
de soldați. Interiorul fortului fusese dat pradă focului, 
meterezele - aruncate în aer, tunurile - ridicate sau demontate 
şi stricate. Într-un cuvânt, pretutindeni domnea dezordinea şi 
harababura; privirea nu întâlnea decât o masă de ruine încă 
fumegânde şi, puţin mai departe, mai multe sute de leşuri 
neîngropate, dintre care unele şi serviseră drept hrană 
păsărilor de pradă şi animalelor sălbatice. 

Până şi anotimpul părea să nu mai fie acelaşi. O masă 
compactă de nori făcea ca soarele să fie lipsit de căldura, 
împiedicând trecerea razelor. Norii aceştia, care se ridicaseră 
deasupra munţilor şi o porniseră spre nord, erau acum împinşi 
spre sud, într-o pânză lungă şi neagră, de un vânt năprasnic, un 
adevărat uragan ce părea încărcat cu chiciura lunii noiembrie. 
Pe Horican nu se mai vedea plutind mulţimea de bărci de mai 
înainte; apele lui izbeau îndârjite în malul de sud, ca şi cum ar 
fi voit să arunce pe nisip spuma valurilor pângărite. Lacul îşi 
păstra totuşi obişnuita limpezime, care acum nu mai oglindea 
însă decât norul întunecat ce acoperea toată bolta cerească. 
Aerul plăcut şi umed, care cu câteva zile mai înainte făcea 
încântătoare priveliştea şi îmblânzea înfăţişarea ei sălbatică, 
fusese alungat de vântul de nord, care sufla peste apă cu toată 
furia, nelăsând nici ochiului, nici închipuirii ceva demn de 
admiraţie. 

Vântul acesta puternic uscase iarba câmpiei, ce părea arsă 


ca de un foc nimicitor. Doar câte o tufă verde se mai înălța ici 
şi colo, ca să vestească fertilitatea viitoare a acestui pământ 
îmbibat de sânge omenesc. Toate aceste împrejurimi, care 
păreau atât de atrăgătoare pe timp frumos, sub un cer senin, se 
înfăţişau acum ca un tablou alegoric al vieţii, în care lucrurile 
apăreau în culorile lor cele mai izbitoare, pe care nicio umbră 
nu le atenua. 

Dar daca vântul dezlănţuit abia lăsa să se mai zărească 
puţinele tufe verzi care izbutiseră să scape tefere mâniei lui 
nimicitoare, el făcea să apară şi mai limpede, în toată 
goliciunea lor, îngrămădirile de stânci pleşuve ce se ridicau 
aproape de jur împrejurul câmpiei şi ochiul ar fi căutat 
zadarnic un aspect mai blând pe cerul al cărui albastru era 
ascuns privirii de norii groşi ce pluteau cu repeziciune prin 
văzduh. 

Vântul era totuşi inegal: când mătura pământul cu un fel de 
geamăt surd, ce părea să se adreseze urechilor înţepenite ale 
morţilor, când, şuierând cu putere în văzduh, se abătea asupra 
pădurilor, frângea crăcile copacilor şi presăra pământul cu 
frunze. Păsările de pradă erau singurele fiinţe ce însufleţeau 
pustiul: trecând în zbor peste oceanul verde al pădurilor, se 
repezeau să-şi caute cumplita pradă pe locul masacrului. 

Într-un cuvânt, totul împrejur oferea o privelişte jalnică. S-ar 
fi spus că în locul acela intrarea era interzisă şi moartea lovise 
pe toţi cei ce îndrăzniseră să pătrundă în el. Dar această 
interdicţie părea să fi încetat şi, pentru prima oară de la 
plecarea celor care săvârşiseră masacrul, precum şi a celor ce 
lăsaseră să fie comis, nişte fiinţe omeneşti îndrăzneau să se 
aventureze pe aceste înfiorătoare meleaguri. 

În seara zilei de care vorbim, cu o oră înainte de asfintit, 
cinci bărbaţi ieşeau din defileul care ducea prin păduri pe 
malurile Hudsonului şi înaintau în direcţia fortului distrus. La 
început mergeau încet şi cu luare-aminte, ca şi cum le-ar fi fost 
groază să se apropie de locurile măcelului sau le-ar fi fost 
teamă ca grozăvia să nu înceapă iarăşi. Un tânăr sprinten 
mergea înaintea celorlalţi, cu precauţia şi îndemânarea unui 
băştinaş, urcându-se pe toate înălțimile ce întâlnea, pentru a 
cerceta împrejurimile şi indicându-le celorlalţi, prin gesturi, 
drumul pe care-l socotea mai potrivit. Cei ce-l urmau erau la 
rândul lor tot atât de prudenţi şi de vigilenţi. Unul din ei, tot un 


indian, se aţinea la oarecare distanţă, pe flanc, şi scruta 
neîncetat marginea pădurii, cu ochi deprinşi să deosebească cel 
mai mic semn care ar fi vestit apropierea vreunei primejdii. 
Ceilalţi trei erau albi şi umblau îmbrăcaţi pe potriva 
primejdioasei lor acţiuni. 

Priveliştea groaznică ce le izbea privirea aproape la fiecare 
pas producea asupra fiecăruia efecte deosebite. Cel ce mergea 
în frunte arunca o ochire furişă asupra victimelor mutilate pe 
lângă care treceau, stăpânindu-şi emoția vădită; era însă prea 
tânăr ca să ramână nepăstor. Celălalt indian nu arăta nicio 
slăbiciune. Înainta printre cadavre cu pas sigur şi dârz şi era 
aşa de luminat, încât îţi dădeai uşor seama că se obişnuise de 
mult cu astfel de privelişti. 

Simţămintele produse de vederea nenumăratelor cadavre nu 
erau aceleaşi nici în sufletul celor trei albi, deşi erau pentru toţi 
la fel de dureroase. Unul din ei, un bărbat impunător, al cărui 
păr alb şi al cărui chip îmbătrânit dovedeau, cu toată 
deghizarea lui, că era obişnuit de mult cu urmările 
dezastruoase ale războiului, nu se sfia să geamă la vederea 
crimelor odioase săvârşite de sălbatici. Tânărul de lângă el se 
cutremura de indignare, dar dădea impresia că se stăpâneşte 
ca să nu-şi tulbure şi mai mult tovarăşul. Doar cel ce mergea în 
urma lor nu se gândea de fel să ascundă tot ce simţea. Chiar şi 
la cea mai înfiorătoare privelişte niciun muşchi nu i se clintea, 
părând să privească totul cu seninătate; doar la răstimpuri îşi 
exprima oroarea şi indignarea prin ocări şi blesteme. 

Fără îndoială că cititorul a şi recunoscut în aceste cinci 
persoane pe prietenul lor Ochi-de-Şoim, pe colonelul Munro şi 
pe maiorul Heyward: tatăl în căutarea copiilor lui, tânărul atât 
de strâns legat de întreaga familie şi cei trei bărbaţi ce 
dăduseră atâtea dovezi de vitejie şi credinţă în împrejurările 
crude pe care le-am relatat. 

Ajungând la jumătatea drumului dintre pădure şi fortul 
William-Henry, Uncas, care mergea înainte, scoase un strigăt 
care atrase imediat lânga el pe cei ce-l însoțeau. Ajunsese pe 
locul în care fuseseră măcelărite femeile. Trupurile lor intrate 
în descompunere erau îngrămădite unele peste altele. Oricât le- 
ar fi fost de greu, Munro şi Duncan avură curajul să cerceteze 
cu atenţie toate cadavrele mai mult sau mai puţin mutilate, 
pentru a vedea dacă nu recunosc printre ele pe Cora şi pe 


Alice. După ce  sfârşiseră această cercetare, tatăl şi 
îndrăgostitul se simţiră mai uşuraţi; nu numai că nu găsiseră 
acolo pe acelea pe care le căutaseră cu atâta teamă să nu le 
afle printre cadavre, dar printre puţinele veşminte lăsate de 
ucigaşi victimelor lor nu recunoscuseră nimic care să fi 
aparţinut celor două surori. 

Erau însă chinuiţi de o nesiguranţă tot atât de dureroasă ca 
şi cel mai cumplit adevăr. Stăteau în picioare, tăcuţi şi trişti, 
înaintea înfiorătorului morman de cadavre, când vânătorul li se 
adresă pentru prima oară de la plecare: 

— Am văzut multe câmpuri de luptă - spuse el, roşu de 
mânie. De multe ori am umblat mile întregi pe urme de sânge. 
Dar n-am văzut niciodată atât de limpede, ca aici, ce poate face 
mâna diavolului! Răzbunarea este un sentiment care cuprinde 
de obicei sufletul indienilor şi toţi cei care mă cunosc ştiu că în 
vinele mele nu curge nici măcar o picătură din sângele lor; dar 
în faţa cerului ce stăpâneşte şi aceste pustietăţi, trebuie să 
spun că dacă vreunul din ticăloşii de francezi, care au îngăduit 
un astfel de masacru, se va afla în bătaia puştii mele, arma va 
şti cum să-l lovească, atât timp cât cremenea va produce o 
scânteie care să aprindă praful de puşcă. De tomahawk şi de 
cuţit să se folosească cei deprinşi cu ele. Ce zici, Chingachgook 
- adăugă el în limba delawară - au să se laude huronii roşii de 
isprava asta faţa de squawele lor, când vor veni zăpezile cele 
mari? 

Pe chipul mohicanului trecu o umbră de mânie. Trase pe 
jumătate cuțitul din teacă, dar, întorcând apoi ochii, chipul lui 
îşi reluă liniştea de mai înainte. 

— Montcalm! Montcalm! continuă vânătorul cu glas 
amenințător. Preoţii spun că va veni o zi când tot ce-a făcut 
omul în viață va fi privit pe lumea cealaltă cu ochi ce nu vor mai 
avea nimic din slăbiciunea omenească. Vai de acel ce va avea 
de dat socoteală despre cele întâmplate în această câmpie! A, 
pe sângele meu, curaj, uite printre morţi o piele-roşie care a 
fost scalpat! Cercetează-l, Chingachgook! Poate e unul dintr-ai 
voştri, care au dispărut, şi în acest caz trebuie îngropat cum 
merită un luptător viteaz. Îți citesc în ochi, sagamorule; ştiu că 
pentru viața acestuia va plăti un huron, chiar mai înainte ca 
vântul să împrăştie mirosul sângelui. 

Mohicanul se apropie de cadavrul desfigurat şi, după ce-l 


întoarse, recunoscu pe el semnele distinctive ale uneia din cele 
şase naţiuni aliate care, deşi luptau în rândurile engleze, erau 
duşmane de moarte ale naţiei sale. Impingându-l cu piciorul, cu 
dispreţ, se îndepărtă de el cu aceeaşi nepăsare ca de leşul unui 
câine. Vânătorul îi înţelese foarte bine gestul şi, ca să nu-şi 
piardă şirul ideilor, continuă să tune şi să fulgere împotriva 
generalului francez. 

— Numai Dumnezeu, în înţelepciunea şi puterea lui 
nemărginită, poate să măture astfel de pe suprafaţa pământului 
atât de mulţi oameni dintr-odată, căci el singur ştie cum trebuie 
să lovească sau nu. Cine afară de el ar putea să înlocuiască 
măcar o singură fiinţă din cele cărora le ia viaţa? Cât despre 
mine, nu mă lasă inima nici să ucid un al doilea cerb, înainte de 
a fi terminat de mâncat pe primul; nu fac asta decât când am 
de mers cale lungă sau când trebuie să stau la pândă. Când te 
afli pe câmpul de luptă, în faţa inamicului, e cu totul altceva. 
Acolo trebuie să mori cu puşca sau cu tomahawkul în mână, 
după cum ţi-e pielea: albă sau roşie. Uncas, vino aici şi lasă 
corbii să vină să se ospăteze în voie din ticălosul acela de 
mingo. Ştiu din experienţă proprie că păsările astea au o 
preferinţă deosebită pentru carnea celor din tribul Oneida; de 
ce să nu le laşi să se sature în voie? 

— Uhu! strigă tânărul mohican, ridicându-se în vârful 
picioarelor, cu ochii aţintiţi la marginea pădurii din faţă, unde 
zărise ceva. Strigătul lui îndemnă pe corbi să se ducă să-şi 
caute prada puţin mai departe. 

— Ce-i? întrebă vânătorul, coborând glasul şi ghemuindu-se 
ca o panteră gata să se arunce asupra prăzii. Unde nu dă 
Dumnezeu să fie vreun francez care dă târcoale morţilor ca să-i 
prade, deşi nu le-a mai rămas mare lucru; cred că acum puşca 
mi-ar nimeri în plină ţintă. 

Uncas nu răspunse. Sărind cu uşurinţa unei căprioare, 
ajunse într-o clipă la marginea pădurii, rupse o ramură de pin 
şi desprinse o fâşie din vălul verde al Corei, pe care îl flutură 
deasupra capului. Cel de-al doilea strigăt ce-l scoase tânărul 
mohican şi vălul subţire aduseră numaidecât lângă el pe ceilalţi 
însoțitori. 

— Copila mea! strigă Munro cu glasul întretăiat. Cine-mi va 
reda copila? 

— Uncas va încerca - răspunse tânărul indian, simplu, dar 


plin de căldură. 

Făgăduiala aceasta şi tonul cu care fu făcută nu avură niciun 
efect asupra nenorocitului tată, care abia auzise cuvintele lui 
Uncas. Apucând bucata din vălul Corei, o strânse tremurând în 
mâini, în timp ce-şi rotea ochii rătăciţi asupra tufelor din 
preajmă, ca şi cum ar fi sperat că-i vor reda fiica sau i-ar fi fost 
teamă să nu găsească acolo rămăşiţele ei însângerate. 

— Aici nu văd morţi - spuse Heyward, cu vocea răguşită şi 
aproape sugrumată de teamă. Se pare că măcelul n-a ajuns 
până aici. 

— Asta-i sigur şi limpede ca lumina zilei - zise Ochi-de-Şoim 
cu obişnuitul său sânge rece - dar sau dânsa sau cei care-au 
răpit-o trebuie să fi trecut pe aici; îmi aduc foarte bine aminte 
de vălul pe care-l purta, ca să-si ascundă chipul admirat de toţi; 
fâşia e sigur ruptă din el. Da, Uncas, ai dreptate - răspunse el 
celor câteva cuvinte pe care acesta i le adresase în limba 
delawară - cred c-a trecut chiar dânsa pe aici. O fi fugit în 
pădure, ca un cerb speriat. Care fiinţă înzestrată cu picioare ar 
fi rămas locului, ca să fie ucisă? Acum să-i căutăm urmele, căci 
trebuie să existe, şi le vom găsi. De altfel, vă asigur că ochii 
unui indian sunt în stare să recunoască chiar urmele lăsate de 
pasărea muscă în văzduh. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! exclamă tatăl, foarte 
mişcat. Dumnezeu să te răsplătească! Dar unde-au putut fugi? 
Unde-mi voi găsi copilele? 

In acest timp, tânărul mohican şi începuse să facă cercetările 
despre care vorbise Ochi-de-Şoim. Abia sfârşise Munro 
întrebarea la care nu spera de loc să obţină un răspuns 
satisfăcător, că mohicanul scoase un nou strigăt de bucurie, la 
o mică depărtare de aceeaşi margine a pădurii. Însoţitorii 
alergară spre el şi Uncas le arătă o altă bucată din acelaşi văl, 
pe care-o găsise agăţată de ultima ramură a unui mesteacăn. 

— Mai domol! Mai domol! spuse Ochi-de-Şoim, întinzându-şi 
puşca, pentru a împiedica pe Heyward s-o pornească mai 
departe în căutare. Să nu ne înflăcărăm, căci riscăm să ne 
abatem de la drumul pe care mergem. Un pas imprudent ne 
poate face să pierdem ceasuri întregi. Nu se poate tăgădui că 
suntem pe urme bune. 

— Dar pe unde trebuie s-o luăm ca să nu le pierdem? întrebă 
Heyward cu oarecare nerăbdare. 


— Depinde de împrejurări pe ce drum au apucat - răspunse 
vânătorul. Dacă erau singure, poate au ocolit în loc să meargă 
drept înainte, şi atunci s-ar putea să se afle numai la 
douăsprezece mile de noi. Dimpotrivă, dacă au fost luate de 
huroni sau de alţi indieni, aliaţi cu francezii, e de bănuit că au 
şi ajuns la graniţele Canadei. Dar ce importă! adăugă el, 
văzând neliniştea şi descurajarea zugrăvindu-se pe chipul 
colonelului şi al maiorului. Cei doi mohicani şi cu mine am dat 
de capătul firului şi vom ajunge la celălalt, chiar de-ar fi la o 
sută de leghe. Mai domol, Uncas! Mai domol! Eşti atât de 
nerăbdător, parc-ai fi născut în colonii! Uiţi că picioarele 
uşoare lasă urme puţin adânci. 

— Uhu! strigă la rându-i Chingachgook, care cerceta 
tufişurile ce păreau călcate în picioare de cineva care a 
încercat să-şi deschidă drum spre pădure. Ridicându-se, arătă 
cu mâna pe pământ, cu înfăţişarea cuiva care vede o reptilă 
scârboasă. 

— E cu siguranţă o urmă de picior de bărbat! exclamă 
Duncan, aplecându-se şi cercetând locul arătat. A venit fără 
îndoiala de pe malul lacului. Asta înseamnă că surorile sunt 
prizoniere. 

— Tot e mai bine decât să moară de foame rătăcind prin 
pădure - spuse liniştit Ochi-de-Şoim. Putem fi şi mai siguri că n- 
o să le pierdem urmele. Acum m-aş prinde, pe cincizeci de piei 
de castor contra a cincizeci de amnare de armă, că mohicanii şi 
cu mine vom găsi wigwamurile ticăloşilor în mai puţin de o 
lună. Apleacă-te, Uncas, şi vezi dacă nu poţi afla ceva din 
urmele acestui mocasin; căci e o urmă de mocasin, nu de 
gheată. 

Tânărul mohican îngenunche, îndepărtă cu multă precauţie 
câteva frunze uscate, care l-ar fi încurcat în cercetările pe care 
le făcea cu aceeaşi meticulozitate ca un avar ce priveşte o 
monedă de aur suspectă. Se ridică, în sfârşit, satisfăcut. 

— Ei - întrebă vânătorul - ce-ai descoperit? 

— E Vulpea-Şireată. 

— Iar ticălosul ăsta blestemat! Nu vom scăpa de el decât 
când o să stea de vorbă cu puşca mea. 

Vestea aceasta i se păru lui Heyward prevestitoare de noi 
nenorociri şi, deşi era înclinat să admită că era adevărată, îşi 
arătă totuşi o îndoială care-i dădea oarecare mângâiere. 


— Poate că te-ai înşelat - spuse el. Toţi mocasinii seamănă 
unul cu altul. 

— Un mocasin să semene cu altul! strigă Ochi-de-Şoim. 
Atunci se poate spune că şi picioarele sunt la fel, şi totuşi toată 
lumea ştie că unele sunt lungi, şi altele scurte; unele au glezna 
mai sus, altele mai jos; unele au mersul înăuntru, altele în 
afară. Nici mocasinii nu se aseamănă, cum nu se aseamănă 
cărţile, cu toate că cei ce se pricep mai bine să le citească nu 
sunt în stare să deosebească mocasinii unii de alţii. Aşa-i în 
viaţă, fiecare cu talentele lui. Fă-mi loc, Uncas! Fie că e vorba 
de cărţi sau de mocasini, două păreri fac mai mult ca una. 

Se aplecă la rândul său, examină urma cu atenţie şi, după 
câteva clipe, se ridică. 

— Ai dreptate, Uncas - spuse el. E urma pe care am văzut-o 
de atâtea ori, acum câteva zile, când îl fugăream. Derbedeul o 
să bea mereu când o să aibă ocazie. Indienii voştri când beau 
merg totdeauna mai apăsat ca ceilalţi; un betiv, fie el alb sau 
piele-roşie, are nevoie de o bază mai solidă. Are exact aceeaşi 
lungime şi aceeaşi lăţime. Cercetează şi tu urma, sagamorule! 
De multe ori ai măsurat urmele acestei lepre, de când l-am 
urmărit de la stânca Glenn până la Izvorul Sănătăţii. 

Chingachgook îngenunche şi el şi, după o scurtă cercetare, 
se ridică şi rosti cu gravitate, deşi cu un accent străin, numele 
de Magua. 

— Da - zise Ochi-de-Şoim - e sigur! Tânara domnişoară cu 
ochi negri şi Magua au trecut pe aici. 

— Şi Alice? întrebă tremurând Heyward. 

— Încă n-am găsit nicio urmă de-a ei - îi răspunse vânătorul, 
cercetând cu atenţie arborii, tufişurile şi pământul. Dar ce se 
vede acolo? Uncas, du-te şi vezi ce e pe pământ, aproape de 
mărăcinişul acela? 

Tânărul indian ascultă şi, când dădu vânătorului obiectul 
ridicat de el, acesta-l arătă însoţitorilor săi, râzând cu poftă, 
dar plin de dispreţ. 

— E jucăria, fluierașul cântăreţului nostru - spuse el. Va să 
zică a trecut şi el pe aici. Acum avem destule urme, aşa că până 
şi un popă se poate orienta. Uncas, caută urmele unor ghete 
destul de lungi şi largi, care să poată susţine trupul deşirat al 
unui om înalt de şase picioare şi două degete. Încep să cred că 
din acel caraghios se mai poate scoate ceva; dacă şi-a părăsit 


flecuşteţul, poate că se apucă de o meserie mai folositoare. 

— Cel puţin a rămas la postul lui - spuse Heyward - iar Cora 
şi Alice au un prieten lângă ele! 

— Da - spuse Ochi-de-Şoim sprijinindu-şi puşca în pământ şi 
aplecându-şi capul spre ţeavă, cu dispreţ - un prieten care o să 
le fluiere la cap. Dar o să împuşte el vreun cerb pentru 
mâncare? O să-şi recunoască drumul după muşchiul copacilor? 
O să taie el gâtul unui huron ca să le apere? Dacă nu e în stare 
de aşa ceva, atunci primul papagal“ pe care-l va întâlni se va 
dovedi tot atât de iscusit ca el. Ei bine, Uncas, găseşti ceva 
care să semene cu urma unui astfel de picior? 

— Uite o urmă ce pare lăsată de picior de om - spuse 
Heyward, care profită de această ocazie ca să schimbe 
subiectul unei discuţii ce-i displăcea. El îi era recunoscător lui 
David că nu părăsise pe cele două surori. Crezi că-i piciorul 
prietenului nostru? 

— Fii atent când pui mâna pe frunze - strigă vânătorul să nu 
strici urma! Asta e urma unui picior, dar al domnişoarei cu 
părul negru, căci e prea mic pentru înălţimea cântăreţului. 
Numai călcâiul lui ar acoperi-o toată. 

— Unde-i? Lasă-mă să văd urmele picioarelor copilei mele! 
zise Munro, înaintând printre tufişuri şi îngenunchind ca să 
privească de aproape. Cu toate că pasul ce lăsase urma era 
uşor, ea se vedea destul de bine şi ochii veteranului se 
întunecară privind-o. Când se ridică, Duncan observă că tatăl 
stropise cu lacrimi urma trecerii fiicei sale. Voind să-i aline 
desperarea ce ameninţa să-l cuprindă în fiecare clipă şi care l- 
ar fi făcut neputincios în faţa încercărilor ce-i aşteptau, el 
spuse vânătorului: 

— Acum, dac-am găsit aceste semne sigure, să nu pierdem o 
clipă şi să pornim la drum! În asemenea împrejurări, fiecare 
minut trebuie să pară un secol nefericitelor prizoniere! 


“47-Însuşirile papagalului american sunt bine-cunoscute. Dar 
adevăratul papagal nu se găseşte mai la nord de statul New 
York, unde are doi înlocuitori mai puţin preţuiţi: cat-bird, numit 
astfel pentru că imită mieunatul pisicii, citat deseori de 
vânători, şi pasărea numită vulgar groum-tresher. Aceste din 
urmă păsări cântă mai frumos decât privighetoarea şi ciocârlia, 
cu toate că în general păsările din America nu cântă aşa frumos 
ca acelea din Europa. (n.a.). 


— Nu totdeauna câinele care fuge mai repede prinde cerbul - 
răspunse Ochi-de-Şoim, cu ochii aţintiţi pe urmele descoperite. 
Ştim că huronul, domnişoara cu părul negru şi cântăreţul au 
trecut pe aici; dar ce s-a întâmplat cu tânăra blondă cu ochi 
albaştri? Cu toate că e mai mică şi mai puţin curajoasă ca sora 
sa, nu-i mai puţin drăgălaşă. Cum se face că nimeni nu vorbeşte 
de ea? N-are prieteni pe aici? 

— Ferească Dumnezeu! strigă Duncan cu înflăcărare. Dar de 
ce această întrebare? N-o căutăm şi pe ea? Cât despre mine, n- 
am să mă las până n-oi găsi-o! 

— În acest caz ar fi bine să mergem pe drumuri diferite - 
spuse vânătorul - căci e limpede că n-a trecut pe aici. Oricât ar 
călca de uşor, i-am fi zărit urmele. 

Heyward făcu un pas înapoi şi păru că e copleşit de 
deznădejde. După ce se gândi un moment, vânătorul continuă 
fără să dea cea mai mică atenţie faptului că maiorul se 
schimbase la faţă: 

— Picioarele femeilor care trăiesc prin păduri nu pot lăsa o 
astfel de urmă. Prin urmare, urmele acestea sunt ori ale fetei 
brune, ori ale surorii ei. Cele două bucăţi de văl găsite arată că 
cea dintâi a trecut pe aici. Unde sunt însă semnele care să ne 
permită să stabilim că şi cealaltă era cu ea? Dar n-are a face; să 
cercetăm urmele astea, şi dacă nu descoperim altele, ne vom 
întoarce în câmpie să căutăm alt drum. Înainte, Uncas, şi fii 
atent la frunzele uscate; eu voi avea grijă de tufişuri. Haideţi, 
prieteni, înainte! Uite că soarele se lasă dincolo de munţi. 

— Şi eu - întrebă Heyward - nu pot să fac nimic? 

— Dumneata - spuse Ochi-de-Şoim, care o şi pornise înainte 
cu cele două piei-roşii - dumneata mergi după noi, şi dacă 
zăreşti vreo urmă, ai grijă să n-o strici. 

Mergeau abia de câteva minute, când indienii se opriră să 
cerceteze iar câteva semne pe pământ. Tatăl şi fiul vorbeau 
tare şi cu vioiciune; când priveau locul cu pricina, se uitau unul 
la altul, plini de o vădită mulţumire. 

— Trebuie să fi găsit urma piciorului celui mic! strigă Ochi- 
de-Şoim alergând la ei, fără să se mai gândească la rolul pe 
care şi-l rezervase în această explorare. Dar ce-i asta? Cum? Un 
loc de pândă? Ei nu! Pe cea mai bună puşcă din ţinuturile 
astea, iată iar urmele de cai care merg în aceeaşi parte! Acum 
nu mai e nicio taină, lucrul este tot atât de limpede ca steaua 


polară la miezul nopţii. Sunt călări. Uite colo bradul de care au 
fost legaţi caii, căci locul e bătătorit împrejur, şi uite poteca cea 
mare care duce spre nord, în Canada. 

— Dar nu avem încă nicio dovada că Alice, că miss Munro 
cea tânără, e cu sora ei! spuse Duncan. 

— Nu - răspunse vânătorul - afară dacă nu aflăm vreuna în 
obiectul ridicat chiar acum de tânărul mohican. 

— Să-l vedem, Uncas! 

Heyward recunoscu numaidecât una din bijuteriile pe care le 
purta Alice; cu memoria fidelă a unui îndrăgostit, îşi aminti că i- 
o văzuse la gât, în ziua fatală a măcelului. Se grăbi să spună 
acest lucru însoţitorilor săi şi o duse la piept cu atâta 
însufleţire, încât vânătorul crezu că a scăpat-o din mână şi 
începu s-o caute pe jos. 

— Vai - spuse el, după ce dădu în zadar frunzele la o parte cu 
patul puştii - când nu mai vezi bine e semn sigur de bătrâneţe! 
O podoabă atât de sclipitoare şi să n-o văd! Dar nu face nimic! 
Din fericire văd încă destul de bine ca să trimit la ţintă glonţul 
ce iese din ţeava puştii mele, şi asta e de ajuns pentru răfuielile 
mele cu tribul Mingo. Aş fi vrut totuşi să găsesc flecuşteţul 
acela măcar aşa, ca să-l pot da eu celei căreia îi aparţine. Asta 
ar însemna, cum s-ar zice, că am unit cele două jumătăţi ale 
unui drum lung, căci acum, între cele două domnişoare şi noi se 
află fluviul Saint Laurent şi poate chiar Marile Lacuri. 

— Iată un motiv în plus ca să nu ne oprim şi să ne continuăm 
imediat drumul - spuse Heyward. 

— Se spune că sânge fierbinte şi sânge tânăr e aproape 
acelaşi lucru - replică Ochi-de-Şoim. Nu ne ducem să prindem 
veveriţe sau să dăm brânci unui cerb în Horican. Începem un 
drum care va dura zile şi nopţi şi avem de străbătut pustiuri pe 
unde piciorul omului nu calcă decât arareori şi în care toate 
cunoştinţele din cărţile voastre n-ar fi îndeajuns ca să vă poată 
călăuzi. Într-o astfel de expediţie nu pleacă niciun indian mai 
înainte de a-şi fi fumat luleaua în faţa vetrei sfatului şi, cu toate 
că sunt alb şi nu corcitură, aprob acest obicei al lor, pentru că- 
ţi dă timp de gândit. De altfel, în timpul nopţii am putea pierde 
urmele. Să ne întoarcem! Noaptea asta avem să aprindem focul 
între ruinele vechiului fort, şi mâine, în zorii zilei, vom fi 
odihniţi, bine dispuşi şi gata să ne îndeplinim misiunea ca nişte 
adevăraţi bărbaţi, nu ca nişte femei flecare sau ca nişte copii 


nerăbdători. 

Heyward văzu, după tonul şi înfăţişarea vânătorului, că era 
zadarnic să se împotrivească. Munro căzuse iar în starea de 
apatie din care ieşea rareori de când se abătuseră atâtea 
nenorociri pe capul lui; nu-şi schimba atitudinea decât când era 
foarte emoţionat. Pentru că aceasta era situaţia, maiorul îl luă 
de braţ pe veteran şi-i urmară pe vânător şi pe indieni, care se 
îndreptau spre câmpie. 


CAPITOLUL XIX 


SAL: Dacă nu-ți plăteşte, doar n-ai 
să-i tai din carne; la ce ţi-ar folosi? 
EVREUL: Să fac momeală pentru 
peşti; şi dacă nu-i bună nici pentru 
ei, îmi va potoli măcar setea mea de 
răzbunare. 


SHAKESPEARE 
(Neguţătorul din Veneţia) 


Când cei cinci călători sosiră la fortul William-Henry, 
umbrele serii dădeau ruinelor lui un aspect şi mai înfiorător. 
Vânătorul şi cei doi mohicani se grăbiră să-şi facă pregătiri 
pentru dormit, dar cu un aer grav şi serios, care dovedea că 
priveliştea aceasta făcuse şi asupra lor o impresie mai 
puternică decât voiau s-o arate. Sprijinind de un zid câteva 
grinzi pe jumătate arse, făcură un fel de streaşină şi, după ce 
Uncas le acoperi cu crengi, locuinţa lor rudimentară fu gata. 
De îndată ce-l termină, tânărul indian arată cu degetul 
adăpostul. Heyward înţelese ce vrea să-i spună cu acest gest, 
şi-l duse acolo pe Munro, rugându-l să se odihnească. După ce-l 
lăsă pe veteran singur cu gândurile lui, ieşi afară, zbuciumul 
din el nedându-i tihna să urmeze sfatul ce-l dăduse bătrânului 
său prieten. 

În timp ce Ochi-de-Şoim şi cei doi tovarăşi ai lui făceau focul, 


pregătindu-se pentru cina lor frugală, alcătuită numai din carne 
uscată, de urs, tânărul maior urcă pe ruinele unui bastion, de 
pe care putea să vadă Horicanul. Vântul încetase, iar valurile 
loveau mai potolit şi mai regulat malurile nisipoase. Norii, 
obosiţi de fugă, începeau să se destrame; cei mai deşi se 
îngrămădeau în mase negre la orizont, iar ceilalţi pluteau încă 
pe deasupra apei lacului şi pe creştetul munţilor, ca un stol de 
păsări speriate, care nu se pot hotări să se depărteze de locul 
unde şi-au lăsat cuibul. Ici-colo, câte o stea strălucitoare lupta 
împotriva norilor ce se roteau în văzduh, ca o rază luminoasă 
ce-ar fi sfredelit bolta întunecată a cerului. O beznă de 
nepătruns acoperea munţii ce împrejmuiau ţinutul, iar câmpia 
părea acum un nesfârşit cimitir părăsit, în care stapânea 
liniştea morţii. 

Duncan privi câtva timp acest peisaj, atât de potrivit cu toate 
cele întâmplate. Privirile i se îndreptau când spre ruinele în 
mijlocul cărora vânătorul şi cei doi prieteni ai săi şedeau în 
jurul focului, când spre lumina palidă ce se mai zărea încă spre 
asfinţit, colorând norii în trandafiriu. Apoi privirea i se pierdu 
îndelung în întunericul ce învăluia câmpia presărată cu atâţia 
morţi. 

Deodată i se păru că dintr-acolo veneau nişte zgomote, dar 
atât de slabe şi nedesluşite, încât nu putea să-şi explice natura 
lor şi nici să se convingă că nu se înşela. Ruşinat de neliniştea 
ce-l cuprinse fără să vrea, voi să-şi alunge gândurile şi se- 
ntoarse spre lac, admirând stelele ce se reflectau pe faţa lucie 
şi unduioasă a apei. Dar urechea rămasă la pândă prinse din 
nou zgomotele acelea ciudate, punându-l în gardă împotriva 
unei primejdii ascunse. Atunci îşi concentră atenţia, şi 
zgomotul, acum mai distinct, îi păru a fi acela al unui pas 
grăbit. 

Nemaiputându-şi stapâni neliniştea, îl chemă încet pe 
vânător lângă el. Acesta îşi luă puşca sub braţ şi se apropie de 
maior atât de agale şi de nepăsător, încât ai fi zis că se simte în 
cea mai deplină siguranţă. 

— Ia ascultă! îi şopti Duncan, când vânătorul se aşeză liniştit 
lângă el. Aud nişte zgomote care ar putea dovedi că Montcalm 
n-a părăsit cu totul câmpul de bătaie după victorie. 

— De multe ori, urechile fac mai mult ca ochii - răspunse 
vânătorul, cu sânge rece, terminând de mestecat bucata de 


carne de urs pe care şi-o plimba prin gură - cu toate că, după 
izbândă, francezilor le face mai mare plăcere să se întoarcă la 
ei acasă şi s-o sărbătorească cu jocuri şi cântece. 

— Se poate, dar în timp de război un indian nu prea-nchide 
ochii, iar pofta de jaf îl poate ţine-n loc pe un huron, chiar dacă 
toţi ceilalţi tovarăşi ai lui au plecat. Ar fi prudent să stingem 
focul şi să stăm la pândă. Ascultă! Nu auzi zgomotul despre 
care ţi-am vorbit? 

— Rareori un indian umblă singur printre morţi. Când e 
înfierbântat şi furios, e gata să ucidă oricând şi oricum, însă 
după ce-a scalpat un vrăjmaş şi i-a despărţit bine sufletul de 
trup, îşi uită duşmănia şi lasă mortul să se odihnească în pace. 
Dar, fiindcă veni vorba de suflet, ce crezi, domnule maior, 
pieile-roşii şi noi, albii, o să intrăm într-o zi în aceeaşi împărăție 
a cerului? 

— Fără îndoială, fără îndoială! Sst! Mi s-a părut că aud iar 
zgomotele acelea, dar poate că nu era decât foşnetul 
mesteacănului de colo. 

— Cât despre mine - continuă Ochi-de-Şoim, întorcând capul 
cu nepăsare înspre partea arătată de Heyward - cred că raiul e 
un loc de popas fericit şi, prin urmare, fiecare o să fie tratat 
acolo după gusturile şi tabieturile lui. Cred că pieile-roşii nu 
sunt prea departe de adevăr când spun că după moarte vor 
merge în păduri frumoase, pline de vânat, cum pretind toate 
tradiţiile lor, şi bănuiesc că nu i-ar fi ruşine unui alb cu sânge 
curat să-şi petreacă timpul... 

— Ei, acum auzi? 

— Da, da. Când e pradă bogată, lupii vin în haite, ca şi atunci 
când hrana lipseşte. Dac-ar fi lumină şi-am avea răgaz, am 
putea alege pe cei cu cele mai frumoase blănuri. Dar să 
revenim la viaţa din rai. Am auzit pe predicatori spunând că 
cerul este un popas fericit; dar nu toţi oamenii au aceleaşi idei 
cu privire la fericire. De exemplu, eu, şi asta o spun cu toată 
evlavia faţă de voia Domnului, n-aş zice că e prea plăcut să stai 
toată ziua închis şi să asculţi predici, dată fiind pornirea mea 
firească pentru mişcare şi vânătoare. 

Duncan care, după explicaţia vânătorului, înţelesese de unde 
venea zgomotul ce-l neliniştise, dădu mai multă atenţie 
vorbelor însoţitorului său, curios să vadă unde-l va duce 
această discuţie. 


— E greu - spuse el - să-ţi dai socoteală de sentimentele pe 
care le va încerca omul la judecata din urmă. 

— Ar fi groaznic - reluă vânătorul, urmându-şi firul aceleiaşi 
idei - pentru un om care şi-a petrecut atâtea zile şi atâtea nopţi 
sub cerul liber. Ar fi ca şi cum ai adormi aproape de izvorul 
Hudsonului şi te-ai trezi lângă cascadă. Dar e o mângâiere să 
ştii că serveşti un stăpân îndurător, deşi fiecare o face în felul 
lui şi ne despart de el nesfârşite pustiuri. Ei, dar ce naiba se 
aude? 

— Nu-i zgomotul făcut de lupii ieşiţi la pradă, aşa cum ai 
spus? întrebă Duncan. 

Ochi-de-Şoim dădu negativ din cap şi făcu iute semn 
maiorului să-l urmeze într-un loc unde nu ajungea lumina 
focului. După ce luă această precauţie, ascultă iarăşi cu atenţia 
încordată, aşteptând ca zgomotul să se repete. Dar vigilenţa îi 
fu zadarnică şi, după câteva minute de linişte necurmată, îi 
şopti lui Heyward: 

— Trebuie să-l chemăm imediat pe Uncas! Cu simţurile lui de 
indian o să audă ceea ce nu putem auzi noi. Ce să-i faci, eu, ca 
alb, nu-mi pot nici aici renega originea. 

Sfârşind aceste cuvinte, scoase un strigăt imitând ţipătul 
bufniței, la care de îndată tânărul mohican, ce vorbea cu taică- 
său lângă foc, se ridică şi privi în toate părţile, ca să-şi dea 
seama de unde venea ţipătul. Când vânătorul îl repetă, Duncan 
îl văzu pe Uncas apropiindu-se de ei cu băgare de seamă. 

În puţine cuvinte, Ochi-de-Şoim îi dădu unele instrucţiuni în 
limba delawară. Îndată ce tânărul indian află despre ce era 
vorba, se depărtă câţiva paşi şi se lungi la pământ. Lui 
Heyward i se păru că stă complet nemişcat. Trecură câteva 
minute. In sfârşit, maiorul, surprins că indianul stă atâta timp 
în această poziţie şi curios să afle cum va putea descoperi astfel 
ceea ce-l interesa, înaintă spre locul unde-l văzuse întinzându- 
se la pământ. Dar, spre marea lui mirare, constată că Uncas 
dispăruse, iar pata neagră, pe care o lua el drept trupul 
indianului, era doar umbra unor ruine. 

— Unde a dispărut tânărul mohican? îl întrebă el pe vânător, 
de îndată ce se întoarse lângă el. L-am văzut trântindu-se acolo 
şi aş fi jurat că nu s-a mai sculat. 

— Sst! Vorbeşte mai încet! Cineva ne dă târcoalc şi cei din 
tribul Mingo au urechi bune. Uncas s-a depărtat târâş; acum e 


în câmpie, şi dacă a întâlnit vreun maqua, o să-i spună el o 
vorbuliţă bună. 

— Va să zică crezi că Montcalm nu şi-a luat toţi indienii? Să 
dăm de veste însoţitorilor noştri şi să ne pregătim armele; 
suntem numai cinci, dar nici unuia nu-i e frică de un duşman, 
oricât de numeros. 

— Daca ţii la viaţă, nu le spune nimic! Ia uită-te la sagamorul 
care stă lângă foc! Nu seamănă cu un mare şef indian? Dacă 
cineva ne pândeşte, va citi pe faţa lui că nu ne aşteptăm la nicio 
primejdie. 

— Dar aşa cum stă acum, e o ţintă sigură pentru o săgeată 
sau un glonţ. Lumina focului îl descoperă complet şi e sigur că 
el o să fie întâia victimă. 

— Nu se poate tăgădui că nu e un grăunte de adevăr în cele 
ce spui - răspunse Ochi-de-Şoim, mai neliniştit decât păruse 
până atunci - dar ce putem face? La cea mai mică mişcare 
suspectă putem fi atacați, mai înainte de a ne fi putut organiza 
apărarea. El ştie, după semnalul ce l-am dat lui Uncas, că se 
petrece ceva neobişnuit şi-i voi da altul, ca să-l anunţ că suntem 
pândiţi de câţiva mingo. Instinctul lui de indian îl va învăţa ce 
trebuie să facă. 

Vânătorul îşi duse degetele la gură şi scoase un fel de şuierat 
de şarpe, care-l făcu pe Duncan să tresară. Chingachgook îşi 
sprijinise capul pe o mână şi părea cufundat în gânduri. Când 
auzi şuieratul de şarpe, înălţă capul şi roti împrejur ochii lui 
negri. Această mişcare bruscă, poate involuntară, nu dură 
decât o clipă şi fu singurul get de surpriză sau de nelinişte care 
se observă la el. Nu se atinse de puşcă şi nici de tomahawkul 
pe care-l scosese de la cingătoare, ca să fie mai liber în mişcări, 
şi care îi era la îndemână. Luă iar poziţia de mai înainte, dar îşi 
sprijini capul pe cealaltă mână, pentru a face să se creadă că 
nu făcuse această mişcare decât pentru a-şi odihni celălalt braţ, 
şi aşteptă cu o linişte de care numai indienii pot fi în stare. 

Heyward observă totuşi că, pe când unor spectatori mai 
puţin atenţi li s-ar fi părut că şeful mohican e pe jumătate 
adormit, nările îi erau mai dilatate ca de obicei, capul puţin 
răsucit într-o parte, ca să tragă cu urechea la cel mai uşor 
zgomot, şi ochii îi aruncau priviri vii şi iuți în toate părţile. 

— Ia te uită la acest nobil războinic - şopti Ochi-de-Şoim, 
luându-l pe Heyward de braţ - ştie că cel mai mic gest al lui ne- 


ar face să ne uităm prudenţa şi că am fi atunci la bunul plac al 
acestor ticăloşi de... 

Fu întrerupt de fulgerul unei împuşcături. Urmă o 
detunătură şi un snop de scântei ţâşni în jurul locului asupra 
căruia ochii lui Heyward erau aţintiţi cu admiraţie. O singură 
privire îl asigură că, în aceeaşi clipă, Chingachgook dispăruse. 
Între timp, vânătorul îşi încărcase faimoasa-i puşcă lungă şi nu 
aştepta decât clipa când inamicul se va ivi în bătaia ei. Dar 
atacul păru să se mărginească la acea tentativă zadarnică la 
viaţa lui Chingachgook. Celor doi tovarăşi li se păru, de vreo 
două sau trei ori, că aud un zgomot îndepărtat în mărăcinişuri; 
dar ochii încercaţi ai vânătorului desluşiră în curând o haită de 
lupi ce fugeau, fără îndoială speriaţi de împuşcătură. După alte 
câteva minute de nesiguranţă şi nerăbdare se auzi un plescăit 
puternic în direcţia lacului, urmat de o a doua împuşcătură. 

— E puşca lui Uncas - zise vânătorul. li cunosc detunătura 
cum cunoaşte un tată glasul copilului său. E o carabină bună şi 
mi-a fost de mare folos înainte de a o căpăta pe asta a mea de- 
acuma. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Duncan. Se pare că ne pândesc 
duşmani care au jurat să ne piardă. 

— Primul glonţ dovedeşte că nu ne voiesc binele, dar 
indianul acesta ne dovedeşte, la rândul lui, că ticăloşii n-au 
izbutit să ne facă niciun rău - răspunse Ochi-de-Şoim, 
arătându-l pe Chingachgook care se-ndrepta agale către foc. 
Înaintând spre el, îi spuse: Ei, ce-i, sagamorule? Ne atacă 
mingaşii sau sunt doar reptilele acelea care se târăsc în urma 
armatelor şi fură scalpurile morţilor, ca să se laude apoi faţă de 
femeile lor cu isprăvile săvârşite împotriva Feţelor-Palide? 

Chingachgook îşi reluă locul cu cel mai mare sânge rece şi 
nu răspunse nimic mai înainte de a cerceta un tăciune din foc, 
lovit de glonţul ce-i fusese destinat. Pe urmă, ridicând degetul, 
se mărgini să pronunţe monosilabic: 

— Hm! 

— Aşa-i cum bănuiam - spuse vânătorul, aşezându-se lângă 
el. Şi cum ticălosul s-a aruncat în lac înainte ca Uncas să fi tras, 
e probabil c-o să scape şi-o să se bucure că a întins o cursă la 
doi mohicani şi unui vânător alb. Despre cei doi ofiţeri nu va 
pomeni, fiindcă e ştiut că ei nu se prea bagă în chestii de-astea. 
Ei! N-are decât! Oameni cinstiţi se află peste tot, dar, pe 


Dumnezeul meu, nu la tribul Maqua. Totuşi, chiar printre ei se 
pot întâlni unii care să-şi bată joc de un asemenea mincinos şi 
lăudăros. Glonţul acestui mişel ţi-a şuierat pe la urechi, 
sagamorule. 

Chingachgook aruncă o privire nepăsătoare spre tăciunele 
atins de glonţ, arătând că nu fusese deloc tulburat de acest 
incident. În acea clipă se întoarse şi Uncas şi se aşeză lângă 
foc, aproape de prietenii săi, la fel de nepăsător şi liniştit ca şi 
tatăl său. 

Heyward îi privea, urmărindu-le toate mişcările cu un viu 
interes, mirat şi curios în acelaşi timp, mai-mai să creadă că 
vânătorul şi cei doi indieni se înțelegeau prin semne secrete 
care lui îi scăpau. În loc de a povesti în amănunt cele petrecute 
în întunericul din câmpie, cum ar fi făcut un tânăr european 
plin de nerăbdare şi poate exagerând puţin, Uncas se mulţumi 
să lase faptele să vorbească pentru el. De altfel, nu era nici 
locul, nici momentul pe care l-ar fi ales un indian, ca să se 
laude cu isprăvile lui. Poate că dacă Heyward nu l-ar fi întrebat, 
n-ar fi auzit de la el nicio vorbă privitoare la cele petrecute. 

— Ce s-a întâmplat cu duşmanul nostru, Uncas? îl întrebă 
intrigat ofiţerul. Ţi-am auzit împuşcătura şi cred că n-ai tras în 
aer. 

Tânărul mohican ridică pulpana hainei şi arătă trofeul 
însângerat al izbânzii sale - un scalp prins la cingătoare. 
Chingachgook îl lua în mână şi îl privi o clipă cu atenţie, îi dădu 
apoi drumul cu mult dispreţ, exclamând: 

— Uha! Oneida! 

— Un oneida! repetă vânătorul, care începea să se 
însufleţească şi îşi mai pierdu din nepăsarea lui, asemănătoare 
aceleia a tovarăşilor săi. Înaintă curios, să examineze şi el 
răsplata  hidoasă a victoriei tânărului mohican. Pentru 
Dumnezeu! exclamă el. Dacă suntem urmăriţi de oneida, în 
timp ce noi îi urmărim pe huroni, ne vom afla între două haite 
de draci! Ia te uită! Pentru ochii unui alb, nu-i nicio deosebire 
între scalpul ăsta şi acela al oricărui alt indian. Cu toate astea, 
sagamorul e sigur că scalpul a crescut pe capul unui mingo şi 
desluşeşte chiar numele tribului! Dar tu, Uncas, ce zici? Din ce 
trib era ticălosul pe care l-ai trimis pe lumea cealaltă, şi bine ai 
făcut? 

Uncas ridică ochii asupra vânătorului şi-i răspunse cu vocea 


lui plăcută şi muzicală: 

— Oneida. 

— Tot Oneida! strigă Ochi-de-Şoim. Spusa unui indian e de 
obicei adevărată; dar când vorbele lui sunt confirmate şi de un 
al doilea indian, poţi să le socoteşti literă de evanghelie. 

— Bietul om s-a înşelat - spuse Heyward - ne-a luat drept 
francezi; altfel n-ar fi atacat nişte aliaţi. 

— Să iei un mohican, zugrăvit în culorile tribului său, drept 
un huron - strigă vânătorul - asta ar fi ca şi cum ai confunda 
straiele albe ale grenadierilor lui Montcalm cu hainele roşii ale 
englezilor. Nu, nu, dihania ştia bine ce face, nu s-a înşelat deloc 
în povestea asta, căci între mingo şi delawari n-a fost niciodată 
mare prietenie, indiferent cu care dintre albi e aliat tribul lor. 
Cu toate că tribul Oneida se află-n slujba maiestăţii sale regelui 
Angliei, care este şi domnul şi stăpânul meu, puşca mea n-ar fi 
stat mult la îndoială şi i-ar fi trimis câteva gloanţe acestei lepre, 
dacă norocul mi l-ar fi scos în cale. 

— Ar fi însemnat să calci tratatele care există între noi şi ai fi 
procedat într-un mod nedemn de dumneata. 

— Când un om trăieşte mai mult timp printre oameni cinstiţi, 
până la urmă, dacă el nu e un ticălos, se înfiripează între ei o 
legătură foarte trainică. E adevărat că viclenia albilor a izbutit 
să semene zâzania între triburi, fie că erau prietene, fie că se 
duşmăneau. Deşi vorbesc aceeaşi limbă şi s-ar putea spune că 
fac parte din acelaşi trib, huronii şi oneida umblă să se 
scalpeze unii pe alţii. Şi delawarii sunt împărţiţi între ei: unii au 
rămas în jurul focului marelui sfat de pe malurile fluviului şi 
luptă pentru aceeaşi cauză, ca tribul Mingo, iar cea mai mare 
parte din ei au plecat în Canada, din ură faţă de acelaşi trib 
Mingo. Cu toate acestea, nu stă în firea pieilor-roşii să-şi 
schimbe simţămintele după cum bate vântul, şi iată pentru ce 
prietenia unui mohican pentru un mingo e la fel ca aceea a unui 
om alb pentru un şarpe. 

— Îmi pare rău că vorbeşti astfel! Credeam că indienii care 
locuiesc în vecinătatea aşezărilor noastre s-au aliat cu noi 
pentru că au văzut că dreptatea este de partea noastră. 

— Pe cinstea mea, cred că e mai firesc să te ocupi de 
dreptatea ta decât de a celorlalţi. Cât despre mine, prefer 
dreptatea pe care mi-o fac singur. Nu, n-am să spun că urăsc 
un mingo, asta nu se potriveşte nici cu religia, nici cu rasa mea, 


dar repet că, dacă n-am folosit puşca împotriva ticălosului ce 
ne dădea târcoale, asta se datoreşte numai întunericului. 

Încredinţat de temeinicia argumentelor sale, oricare ar fi fost 
efectul lor asupra celui ce le asculta, cinstitul, dar necruţătorul 
vânător întoarse capul în altă parte, ca şi cum ar fi voit să pună 
capăt acestei controverse. 

Heyward se căţără iar pe meterez, prea neliniştit şi prea 
puţin obişnuit cu aceste curse întinse de oamenii pădurii, ca să 
nu se teamă de un alt atac asemănător. Nu acelaşi lucru se 
întâmplă cu vânătorul şi cu mohicanii. Simţurile lor, călite de 
obişnuinţă şi de nevoie, le dădeau putinţa nu numai să 
descopere primejdia, ci îi făceau chiar să nu se teamă de nimic. 
Niciunul din ei nu părea să aibă cea mai mică îndoială în ceea 
ce privea siguranţa lor, şi o dovediră începând a se sfătui 
despre cele ce aveau de făcut. Zâzania dintre triburile şi chiar 
dintre populaţiile la care făcuse aluzie Ochi-de-Şoim era în acea 
epocă în toi. Legătura strânsă dintre ele, datorită limbii şi 
originii lor comune, fusese ruptă. În urma acestei dezmembrări, 
delawarii şi mingaşii, nume generice date celor şase naţii 
aliate, luptau sub acelaşi steag, deşi erau duşmani între ei, în 
timp ce ultimii erau potrivnici huronilor. Delawarii erau şi ei 
împărţiţi. Dragostea de pământul ce aparținuse strămoşilor lor 
îi ţinuse pe sagamor şi pe fiul său sub stindardele regelui 
Angliei, împreună cu o mică trupă de delawari, care serveau în 
fortul Edward; dar se ştia că cea mai mare parte din acest trib, 
din ură faţă de mingaşi, trecuse de partea lui Montcalm. 

Este bine ca cititorul să ştie, dacă n-a aflat până acum din 
cele spuse mai înainte, că delawarii sau lenapii se mândreau că 
sunt trunchiul acestui numeros popor, altădată stăpân pe toate 
pădurile şi câmpiile din nordul şi răsăritul ținuturilor care 
alcătuiesc astăzi Statele Unite ale Americii. Mohicanii erau una 
din cele mai vechi şi mai alese ramuri ale acestei nobile viţe. 

Vânătorul şi cei doi tovarăşi ai lui se aşezaseră să discute 
asupra felului în care vor acţiona în mijlocul atâtor triburi de 
sălbatici, cunoscând interesele opuse ce-i învrăjbeau pe 
consângeni între ei şi care-i hotărâseră pe unii, care se 
duşmăneau mai de mult, să devină deodată aliaţi. Duncan 
cunoştea şi el destul de bine obiceiurile indienilor, aşa că ştia 
pentru ce focul fusese aţâţat din nou, şi cei doi mohicani şi 
vânătorul se aşezaseră gravi, învăluiţi într-un nor de fum. 


Instalându-se într-un loc de unde putea vedea totul, fiind totuşi 
atent la cel mai mic zgomot ce s-ar fi auzit din câmpie, aştepta 
rezultatul sfatului, cu toată răbdarea. 

După câteva clipe de tăcere, Chingachgook îşi aprinse o lulea 
de lemn, al cărei cap era făcut dintr-o piatră poroasă de prin 
părţile locului, cioplită cu multă artă. După ce trase câteva 
fumuri, o dădu lui Ochi-de-Şoim, care trase şi el şi o trecu lui 
Uncas. Luleaua trecu astfel de trei ori de la unul la altul, în 
mijlocul celei mai mari tăceri, şi niciunul nu părea că vrea să ia 
cuvântul. In sfârşit, Chingachgook, ca cel mai în vârstă şi cel 
mai mare în rang, rupse tăcerea, expunând pe scurt planul lui 
şi arătându-şi părerea în puţine cuvinte, calm şi demn. 
Vânătorul îi răspunse, mohicanul îi ripostă, însoţitorul lui făcu 
noi obiecţiuni, dar tânărul Uncas ascultă tăcut şi respectuos 
până când Ochi-de-Şoim îi ceru şi lui părerea. După tonul şi 
gesturile vorbitorilor, Heyward trase concluzia că tatăl şi fiul 
erau de aceeaşi părere, iar vânătorul alb susţinea altceva. 
Discuţia se înfierbânta puţin câte puţin şi era limpede că 
fiecare ţinea la părerea lui. 

Dar, cu toată  înflăcărarea ei, această controversă 
prietenească ar fi putut fi luată drept pildă chiar de adunarea 
creştinească cea mai bine constituită, inclusiv sinoadele la care 
participă numai preacucernicii purtători ai cuvântului lui 
Dumnezeu, pentru modestia, răbdarea şi cuviinţa celor trei inşi 
ce discutau. Vorbele lui Uncas fuseseră ascultate cu aceeaşi 
atenţie ca cele izvorâte din experienţa şi înţelepciunea mai 
mare a tatălui său. Departe de a se arăta nerăbdători să ia 
cuvântul, fiecare din oratori nu răspundea la cele spuse decât 
după ce se gândea câteva minute, în linişte, la cele auzite şi la 
ce trebuia să spună. 

Cuvintele mohicanilor erau însoţite de gesturi atât de 
naturale şi de expresive, încât lui Heyward nu-i fu prea greu să 
urmărească firul discuţiilor. Acelea ale vânătorului i se părură 
mai puţin limpezi, pentru că, din mândrie pentru rasa lui, 
acesta se exprima rece şi neînsufleţit, ca toţi anglo-americanii 
când nu sunt scoşi din fire. Repetarea semnelor prin care cei 
doi indieni arătau diferitele urme ce se pot găsi într-o pădure 
dovedeau că ei stăruiau să se continue drumul pe uscat, pe 
când braţul lui Ochi-de-Şoim, îndreptat de mai multe ori spre 
Horican, părea să spună că vânătorul era de părere să 


călătorească pe apă. 

Ochi-de-Şoim părea să cedeze şi problema era pe punctul să 
se rezolve împotriva lui, când se ridică brusc şi, lăsând 
deoparte indiferența, începu să gesticuleze, întrebuinţând toate 
metodele elocvenţei indiene. Trase în aer un semicerc, de la 
răsărit la apus, pentru a arăta mersul soarelui, şi repetă acest 
semn de atâtea ori, câte zile socotea că vor întrebuința în 
călătoria lor prin păduri. Apoi desenă pe pământ o linie 
întortocheată, arătând, paralel prin gesturi, obstacolele ce le 
vor întâmpina: munţii şi râurile. Descrise, luând un aer ostenit, 
vârsta şi slăbiciunea lui Munro, care în acest timp era cufundat 
într-un somn adânc, şi păru să nu aibă o prea bună părere 
despre posibilităţile fizice ale lui Duncan, de a birui greutăţile 
de care pomenim. Maiorul îşi dădu seama că era vorba de el, 
când văzu pe vânător întinzând mâna şi-l auzi pronunţând 
cuvintele: Mână-Spartă. Aceasta era porecla pe care triburile 
prietene de indieni i-o dădeau pentru generozitatea lui. 
Vânătorul imită apoi mişcarea uşoara a unei bărci ce despică 
apele unui lac cu ajutorul lopeţilor şi arătă contrastul, 
contrafăcând mersul lent al unui om obosit. În sfârşit, termină 
şi întinse braţul spre scalpul indianului din tribul Oneida, 
pesemne pentru a arăta că este necesar să plece repede şi să 
nu lase după ei nicio urmă. 

Mohicanii îl ascultară cu gravitate şi pe chipul lor se citea 
impresia pe care o făcuseră vorbele vânătorului asupra lor. 
Încetul cu încetul fură convinşi şi, la sfârşitul celor spuse de 
Ochi-de-Şoim, începură să scoată exclamaţii puternice, care, la 
sălbatici, sunt semne de aprobare şi echivalează cu aplauze. 
Într-un cuvânt, Chingachgook şi fiul său trecură de partea 
vânătorului cu atâta simplitate, încât, dac-ar fi fost 
reprezentanţii unui mare popor civilizat, şi-ar fi compromis 
pentru totdeauna reputaţia politică prin faptul că cedaseră atât 
de uşor. 

Din moment ce hotărârea era luată, nu se mai ocupară decât 
de rezultatul discuţiei. Ochi-de-Şoim, fără să privească în jurul 
lui ca să citească în ochii tovarăşilor săi succesul obţinut, se 
întinse liniştit înaintea focului care ardea încă şi adormi pe loc. 

Lăsaţi oarecum singuri, mohicanii, care consacraseră atâta 
timp intereselor celorlalţi, profitară de acest moment, ca să se 
ocupe de ei înşişi; ieşind din rezerva gravă şi autoritară a unui 


şef indian, Chingachgook începu să vorbească fiului său cu 
tonul blând şi vesel al unui tată iubitor; Uncas îi răspunse, cu o 
afecţiune respectuoasă. Înainte de a adormi, vânătorul putu să 
observe schimbarea completă ce se petrecuse deodată în 
atitudinea celor doi însoțitori ai săi. 

Este cu neputinţă să descriem muzicalitatea limbajului lor, 
când îşi arătau bucuria şi iubirea reciprocă. Timbrul glasului 
lor, în special al celui tânăr, pornea de la registrul cel mai de 
jos şi se ridica până la cel mai înalt, cu o intonaţie ce părea 
feminină. Ochii tatălui urmăreau cu plăcere mişcările graţioase 
şi nevinovate ale fiului său şi zâmbea la răspunsurile lui. 
Luminat de aceste simţăminte, chipul lui Chingachgook nu mai 
părea deloc fioros, şi emblema morţii, zugrăvită pe piept, făcea 
să se creadă că e vorba de o deghizare glumeaţă şi nu de un 
simbol sinistru. 

După ce petrecură o oră plină de voie bună, tatăl declară că 
vrea să doarmă, îşi înfăşură capul cu pătura ce o purta pe 
umeri şi se întinse pe pământ. Uncas nu mai scoase niciun 
cuvânt; strânse tăciunii în aşa fel, încât să întreţină o căldură 
plăcută la picioarele tatălui său şi-şi căută şi el un culcuş 
printre ruine. 

Siguranţa ce-o arătau aceşti oameni sălbatici dădu încredere 
lui Heyward, care nu întârzie să-i imite, şi, mult înainte de 
miezul nopţii, toţi cei ce căutaseră un adăpost printre ruinele 
fortului William-Henry dormeau tot atât de adânc ca victimele 
trădării barbare, ale căror oase erau sortite să putrezească pe 
acea câmpie. 


CAPITOLUL XX 


Când Ochi-de-Şoim porni să-şi trezească tovarăşii de drum, 
stelele străluceau încă pe cer. Auzind zgomot, Munro şi 
Heyward deschiseră ochii şi, scuturându-şi hainele, se şi 
ridicară, în timp ce vânătorul îi chema în şoaptă de la intrarea 
adăpostului primitiv sub care-şi petrecuseră noaptea. Când 
ieşiră, îşi găsiră călăuza aşteptându-i. li salută printr-un gest 
expresiv, prin care mai curând le recomanda să păstreze 
tăcerea. 

— Spuneţi-vă rugăciunile în gând - le şopti el la ureche, 
apropiindu-se. Cel căruia le adresaţi ştie toate limbile, dar mai 
ales pe aceea a sufletului, pretutindeni aceeaşi, pe când cea 
vorbită, în fiecare ţară e alta. Să nu rostiţi nicio silabă, căci 
rareori un alb ştie cât de tare trebuie să se vorbească în 
pădure; ne-am putut da seama de acest lucru din exemplul dat 
de bietul cântăreţ. Haideţi - continuă el, îndreptându-se spre 
un meterez distrus - să coborâm pe aici în şanţ, şi luaţi seama 
ca în mers să nu vă loviți de pietre sau de dărâmături! 

Cei doi ofiţeri se conformară recomandărilor cercetaşului, 
deşi motivele acestor precauţii deosebite erau încă un mister 
pentru unul din ei. După ce merseră câteva minute prin şanţul 
care înconjura fortul din trei părţi, descoperiră că era astupat 
aproape complet de ruinele clădirii şi fortificațiilor prăbuşite. 
Totuşi, cu grijă şi răbdare, izbutiră să-l străbată şi ajunseră în 


sfârşit pe malurile nisipoase ale Horicanului. 

— Iată o urmă care n-ar putea fi găsită decât cel mult după 
miros - spuse vânătorul, privind mulţumit în urmă drumul greu, 
parcurs de ei. Când fugi, să te fereşti de iarbă, că te dă de gol; 
în lemn însă şi în piatră nu rămân urmele mocasinilor. Dacă aţi 
fi purtat cizme, aţi fi avut totuşi oarecare motive să vă temeţi; 
dar când ai sub tălpi o piele de cerb bine tăbăcită, poţi să fii de 
cele mai multe ori sigur că n-ai să laşi urme pe stânci. Trage 
barca puţin mai sus, Uncas! In locul unde te afli, urma 
piciorului rămâne în nisip tot atât de uşor ca în untul 
olandezilor de la stabilimentul lor de pe Mohank. Încet-încet, să 
nu atingă barca pământul! Altfel ticăloşii ar afla cu siguranţă 
unde ne-am îmbarcat. 

Tânărul indian ascultă de aceste sfaturi, şi vânătorul, 
smulgând dintre ruine o scândură, pe care o sprijini cu un 
capăt de barca în care se şi afla Chingachgook cu fiul său, făcu 
semn celor doi ofiţeri să treacă. Îi urmă şi el, şi după ce se 
asigură că nu lăsau în urmă niciun semn, de care părea să se 
teamă atât, trase scândura spre el şi o aruncă cu putere în 
mijlocul dărâmăturilor care ajunseseră până aproape de țărm. 

Heyward continuă să tacă până când cei doi indieni care 
vâsleau traseră barca la oarecare distanţă de fort, printre 
umbrele dese, aruncate de munţii de la răsărit pe suprafaţa 
limpede a lacului. Apoi îl întrebă pe Ochi-de-Şoim: 

— De ce-am plecat în aşa mare grabă şi cu atâtea precauţii? 

— Daca sângele unui oneida ar fi putut colora apa asta, nu 
mi-ai pune astfel de întrebări. Nu-ţi aminteşti de târâtoarea 
ucisă aseară de Uncas? 

— Nu l-am uitat; dar dumneata mi-ai spus că era singur, şi de 
un mort nu mai e cazul să-ţi fie teamă. 

— Fără îndoială, a încercat singur lovitura; dar un indian 
care face parte dintr-un trib de războinici atât de numeros este 
totdeauna răzbunat, şi pe omorâtor îl paşte oricând moartea. 

— Dar prezenţa noastră şi autoritatea colonelului Munro ne- 
ar pune la adăpost de mânia unor aliaţi, mai ales când e vorba 
de un mizerabil care şi-a meritat soarta. Sper că această 
plecare pripită n-o să te facă să te abaţi de la linia dreaptă pe 
care am hotărât s-o urmăm! 

— Crezi dumneata că glonţul acestui ticălos ar fi ricoşat, 
dacă în drumul lui s-ar fi găsit maiestatea sa regele Angliei? 


Văd că socoteşti că e atât de uşor unui alb să facă pe pieile- 
roşii să înţeleagă de ce acel paşnic francez, care este generalul 
comandant al Canadei, n-a îngropat şi securea de război a 
huronilor săi? 

Răspunsul pe care Heyward se pregătea să i-l dea fu îngheţat 
pe buzele lui de un geamăt adânc, smuls lui Munro de imaginile 
crude pe care această întrebare i le pricinuise. După un 
moment de tăcere, mişcat de durerea bătrânului său prieten, îi 
răspunse lui Ochi-de-Şoim, grav şi solemn: 

— Numai în faţa lui Dumnezeu o să dea socoteală marchizul 
de Montcalm de această faptă. 

— Da, e un strop de adevăr în cele ce spui dumneata, căci 
sunt întemeiate pe religie şi pe onoare. Totuşi e o mare 
diferenţă între a arunca un regiment de uniforme albe între o 
bandă de sălbatici şi un grup de prizonieri pe care sălbaticii îi 
măcelăresc, şi a face cu vorbe frumoase pe un indian furios să 
uite că are o puşcă, un tomahawk sau un cuţit, când trebuie să- 
l iei cu binişorul, numindu-l: fiul meu. Dar, slavă Domnului - 
continuă vânătorul, aruncând o privire mulţumită spre fortul 
William-Henry, care începea să dispară în întuneric, şi râzând 
încet, după obiceiul lui - acum n-au decât să ne caute urmele 
pe suprafaţa apei; numai să nu se împrietenească cu peştii şi să 
nu afle de la ei ce mâini au ţinut vâslele. Până se vor hotări ce 
drum să ia, între noi şi ei se va găsi tot Horicanul. 

— Cu atâţia duşmani în faţă şi alţii în urma noastră, se pare 
că această călătorie va fi destul de primejdioasă. 

— Primejdioasă! repetă Ochi-de-Şoim, cât se poate de liniştit. 
Nu tocmai primejdioasă. Dacă avem ochi şi urechi bune, putem 
avea un avans de câteva ore asupra ticăloşilor. Şi în cel mai rău 
caz, dac-ar trebui să schimbăm focuri de puşcă, suntem aici trei 
care ştim să ochim tot atât de bine ca cel mai bun puşcaş din 
întreaga voastră armată. Zău că nu tocmai primejdioasă! Nu 
am pretenţia să afirm că nu vom trece prin momente grele. 
Cum bine spui dumneata, ni se vor întinde curse, dar muniţiile 
nu ne lipsesc şi vom găsi adăposturi bune. 

Se pare că prin primejdie, Heyward, care se distinsese prin 
curajul său, înţelegea cu totul altceva decât Ochi-de-Şoim. Se 
aşeză tăcut. Şi barca pluti mai departe pe malul lacului, pe o 
distanţă de mai multe mile. 

Se făcuse ziuă, când ajunseră în partea Horicanului unde se 


îngrămădeau nenumărate insule, cele mai multe împădurite. 
Montcalm cu armata lui se retrăsese pe acest drum şi poate că 
lăsase câteva detaşamente de indieni, fie pentru a-şi apăra 
ariergarda, fie ca să adune pe cei rămaşi în urmă. Se apropiară 
deci de această regiune în cea mai mare tăcere şi cu toate 
precauţiunile. 

Chingachgook lăsă vâsla, cedând-o vânătorului. Ochi-de-Şoim 
şi Uncas conduseră cu grijă barca prin numeroasele canaturi 
care despărţeau insuliţele; de pe fiecare dintre ele se puteau ivi 
pe neaşteptate duşmani ascunşi. Pe măsură ce barca înainta, 
ochii mohicanului cercetau fără încetare fiecare ostrov şi 
fiecare tufiş şi s-ar fi spus că privirea lui voia să ajungă şi pe 
vârful stâncilor care se înălţau pe malurile lacului, şi chiar în 
adâncul pădurilor. Heyward, interesat atât de frumuseţile 
naturale ale locului, cât şi de gândurile ce-l frământau, începu 
să creadă că se temuse fără motiv. Deodată însă, la un semnal 
dat de Chingachgook, vâslele rămaseră nemişcate. 

— Uhu! strigă Uncas, în timp ce tatăl său lovea uşor în 
marginea bărcii ca să anunţe că se apropie o primejdie. 

— Ce-i? întrebă vânătorul. Lacul e atât de liniştit, de parc-a 
uitat ce-i bătaia vântului, şi se poate vedea pe luciul apei cale 
de mai multe mile; dar nu zăresc nici măcar o rață. 

Indianul ridică cu gravitate o vâslă şi o îndreptă către 
punctul spre care îi erau fixate neîncetat privirile. La oarecare 
distanţă înaintea lor se afla una din acele insule împădurite, 
atât de liniştită, încât ai fi crezut că niciodată piciorul omului 
nu i-a tulburat singurătatea. 

Duncan urmărise cu ochii mişcarea lui Chingachgook. 

— Nu văd decât pământ şi apă - spuse el - şi priveliştea e 
minunată! 

— Ssst! i-o tăie vânătorul. Da, sagamorule, faci totul cu 
socoteală! Nu-i decât o umbră; dar umbra nu-i firească. Vezi, 
domnule maior, negura aceea care se formează deasupra 
insulei? Dar nici nu poţi s-o numeşti negură, căci seamănă mai 
curând cu un nouraş lunguieţ. 

— Sunt aburii ce se ridică din apă. 

— Aşa ar spune un copil. Dar nu observi că aceşti aşa-zişi 
aburi sunt mai negri la bază? Se văd bine cum ies din pădurea 
de la celălalt capăt al insulei. Eu vă spun că e fum şi cred că se 
înalţă de la un foc care-i aproape să se stingă. 


— Ei bine! Să debarcăm pe insulă, ca să înlăturăm orice 
îndoială. E prea mică, aşa că pe ea nu are loc o trupă prea 
numeroasă, iar noi suntem cinci. 

— Dacă judeci şiretenia unui indian după regulile scrise prin 
cărţile dumitale sau numai cu isteţimea unui alb, ai să te înşeli 
de multe ori, şi scalpul dumitale e în mare pericol. 

Ochi-de-Şoim se întrerupse o clipă ca să se gândească şi 
cercetă cu mai mare atenţie semnele ce păreau să trădeze 
prezenţa duşmanului, apoi adăugă: 

— Dacă-mi este îngăduit să-mi dau părerea în această 
chestiune, cred că nu ne rămân decât două soluţii: prima e să 
facem cale-ntoarsă şi să lăsăm pe altă dată urmărirea 
huronilor; cea de-a... 

— Niciodată! strigă Heyward, mai tare decât ar fi trebuit în 
acele împrejurări. 

— Bine, bine - continuă vânătorul, făcându-i semn să se 
liniştească. Şi eu sunt de părerea dumitale, dar ca unul păţit ce 
mă aflu, am crezut că trebuie să arăt aceste două alternative. 
În acest caz trebuie să ne continuăm drumul, şi dacă în insulă 
sunt francezi, indieni sau alţii, vom vedea cine ştie să vâslească 
mai bine. Am oarecare dreptate, sagamorule? 

Mohicanul nu răspunse decât lăsând vâsla în jos. Cum avea 
misiunea să stea la cârmă, acest gest arătă destul de bine 
intenţia lui, şi cei ce vâsleau îl ajutară imediat, aşa că în câteva 
minute ajunseră la un punct de unde puteau vedea ţărmul 
dinspre miazănoapte al insulei. 

— Ilată-i! spuse vânătorul. Acum vedeţi destul de limpede 
fumul, şi pe deasupra iată şi două bărci. Bandiţii nu ne-au zărit 
încă; altfel am auzi blestematul lor strigăt de luptă. Hai, să 
vâslim cu nădejde, prieteni! Suntem destul de departe de ei şi 
aproape în afara bătăii puştilor lor. 

Îl întrerupse o împuşcătură, şi un glonţ plescăi în apă, la 
câteva picioare de barcă. Urletele înfiorătoare care se porniră 
apoi pe insulă îi vestiră că fuseseră descoperiţi şi, aproape în 
aceeaşi clipă, un grup de sălbatici se repezi spre bărci, se urcă 
în grabă în ele şi se luă după ei. Deşi era limpede că vor fi 
atacati, înfăţişarea vânătorului şi a celor doi mohicani rămase 
neschimbată; vâsliră doar mai cu putere, astfel, că mica lor 
barcă părea că zboară pe apă ca o pasăre. 

— Ţine-i la distanţa asta, sagamorule! spuse Ochi-de-Şoim, 


privind liniştit pe deasupra umărului şi continuând să 
vâslească. Ţine-i la distanţa asta! Huronii n-au avut de când 
sunt, în tribul lor, o puşcă în stare să bată până la noi, şi eu ştiu 
ce poate face acest „Ucigător-de-Cerbi” al meu. 

După ce se asigură că barca putea fi menţinută şi fără el la o 
distanţă potrivită, vânătorul lăsă vâsla şi puse mâna pe 
carabină. De trei ori o duse la ochi şi de trei ori o lăsă în jos, ca 
să spună însoţitorilor săi să-i lase pe vrăjmaşi să se mai apropie 
puţin. În sfârşit, după ce măsură din ochi distanţa care-l 
despărţea de aceştia, păru mulţumit şi, ţinându-şi mâna stângă 
sub ţeavă, era gata să apese pe trăgaci, când o exclamaţie 
neaşteptată a lui Uncas îl făcu să întoarcă capul spre el. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el. Uhu-ul tău a scăpat viaţa 
unui huron pe care-l ochisem. Ce te-a făcut să strigi? 

Uncas îi răspunse arătându-i ţărmul de răsărit al lacului, de 
unde o altă barcă se îndrepta spre ei, în linie dreaptă. 
Primejdia în care se aflau era evidentă ca să mai fie nevoie s-o 
comenteze. Ochi-de-Şoim lăsă numaidecât puşca şi apucă iar 
vâsla, în timp ce Chingachgook îndrepta barca mai aproape de 
malul apusean, spre a mări distanţa dintre ei şi noii lor 
duşmani, care zbierau plini de mânie. Această împrejurare 
neaşteptată îl scoase şi pe Munro din starea de apatie în care-l 
cufundaseră nenorocirile lui. 

— Să tragem la mal - spuse el, cu înfăţişarea şi glasul unui 
ostaş cutezător - să ne urcăm pe o stâncă şi să-i aşteptăm pe 
sălbatici. Ferească Dumnezeu ca eu sau vreunul din cei ce mă 
însoțesc să mai avem a doua oară încredere în loialitatea 
francezilor sau a aliaţilor lor! 

— Cel ce vrea să iasă din încurcătură când are de-a face cu 
indienii - replică Ochi-de-Şoim - trebuie să-şi uite mândria şi să 
se bizuie pe experienţa băştinaşilor. Trage mai mult la mal, 
sagamorule, să ne depărtăm de ticăloşi! S-ar putea însă ca ei să 
vâslească în aşa fel, încât să ne dea de furcă. 

Vânătorul nu se înşela. Când huronii văzură că direcţia pe 
care o urmau îi ducea cu mult în urma bărcii pe care-o 
urmăreau, o luară pieziş şi, curând, cele două bărci pluteau 
paralel, la o distanţă de circa două sute de metri una de alta. 
Incepu un fel de întrecere: fiecare din cele două bărci căuta să 
o ia înainte celeilalte, una ca să atace, cealaltă ca să scape. 
Nevoiţi să vâslească, huronii nu deschiseră focul numaidecât, 


dar ei erau mai numeroşi şi sforţările celor pe care-i urmăreau 
nu puteau ţine mult. În acel moment, Duncan văzu cu spaimă 
că vânătorul privea în jurul lui oarecum încurcat, parc-ar fi 
căutat vreun nou mijloc să mărească iuţeala sau să asigure 
fuga. 

— Depărtează-te şi mai mult de soare, sagamorule! spuse 
Ochi-de-Şoim. Văd că unul din ticăloşi şi-a lăsat vâsla şi fără 
îndoială o să pună mâna pe puşcă. Dacă atinge pe unul din noi, 
ne scalpează pe toţi. Puțin mai la stânga, sagamorule, pune 
insula asta între ei şi noi. 

Manevra nu fu zadarnică; pe când ei o luau la stânga unei 
insule lungi, împădurite, huronii, voind să se menţină pe 
aceeaşi linie, fură obligaţi s-o ia la dreapta. Vânătorul şi 
însoțitorii săi nu neglijară acest avantaj şi, când ieşiră din raza 
vizuală a inamicilor lor, îşi sporiră sforţările, care şi aşa erau 
uimitoare. Cele două bărci ajunseră în sfârşit la nordul insulei 
ca doi cai de curse la potou. Totuşi fugarii erau în avans, şi 
huronii, în loc să mai înainteze paralel, îi urmau, dar la o 
distanţă mai mică. 

— Te-ai dovedit priceput la bărci, Uncas, când ai ales-o pe 
asta dintre cele lăsate de huroni lângă fortul William-Henry - 
spuse vânătorul surâzând, mai satisfăcut de superioritatea 
luntrii sale decât de speranţa pe care o întrezărea că va scăpa 
de sălbatici. Bandiţii se gândesc numai să vâslească, aşa că, în 
loc de plumbi şi praf de puşcă, ne vom apăra pielea de pe cap 
cu bucăţile astea late de lemn. 

— Se pregătesc să tragă - strigă Heyward după câteva clipe 
- şi, cum sunt în linie dreaptă, or să ţintească bine! 

— Dumneata şi colonelul ascundeţi-vă în fundul bărcii! spuse 
vânătorul. 

— Dacă ne-am ascunde în momente de primejdie, am da un 
foarte rău exemplu - răspunse Heyward surâzând. 

— Doamne sfinte! exclamă Ochi-de-Şoim. Iată curajul albului! 
Ca multe alte acţiuni ale lui, acest curaj nu-i bazat pe rațiune. 
Crezi dumneata că sagamorul, că Uncas, că eu, care nu sunt o 
corcitură, am şovăi să ne punem la adăpost într-o situaţie în 
care n-ar fi de niciun folos să ne arătăm? De ce au mai 
înconjurat francezii Quebecul cu fortificaţii, dacă se luptă 
mereu în câmpie? 

— Poate să fie adevărat, dragul meu - replică Heyward - dar 


noi nu obişnuim să facem ceea ce spui dumneata. 

O salvă a huronilor întrerupse conversaţia şi, în timp ce 
gloanţele îi şuierau la urechi, Duncan văzu că Uncas întoarce 
capul, ca să vadă ce se întâmpla cu el şi cu Munro. Ofiţerul 
putu astfel constata că, deşi inamicii erau atât de aproape şi se 
afla şi el în primejdie, chipul tânărului războinic nu arăta alt 
sentiment în afară de mirarea de a vedea nişte oameni 
expunându-se fără niciun folos. 

Chingachgook cunoaştea pesemne mai bine ideile albilor în 
această privinţă, căci nu făcu nicio mişcare şi continuă să-şi 
vadă numai de cârmă. Un glonţ lovi vâsla pe care o ţinea, chiar 
în momentul când o ridica; i-o smulse din mâini şi o aruncă în 
lac, la o depărtare de câteva picioare înainte. Un strigăt de 
bucurie se ridică dintre huroni, care îşi încărcară iar armele. 
Uncas descrise în apă un arc cu vâsla şi, prin această mişcare, 
apropie barca de lopata care plutea la suprafaţă. Chingachgook 
o luă şi, ridicând-o deasupra capului în semn de triumf, scoase 
strigătul de război al mohicanilor şi se grăbi să mărească viteza 
uşoarei bărci. Strigătele de: Şarpele-cel-Mare! Carabină-Lungă! 
Cerbul-cel-Sprinten!  izbucniră deodată din bărcile ce-i 
urmăreau şi părură să-i înfierbânte şi mai mult pe sălbatici. 
Vânătorul, vâslind cu putere cu mâna dreaptă, îşi apucă puşca 
cu ştânga şi o ridică deasupra capului, ca pentru a sfida pe 
inamici. Huronii răspunseră acestei insulte mai întâi prin urlete 
furioase, şi apoi, aproape în acelaşi timp, printr-o nouă salvă. 
Un glonţ găuri marginea bărcii şi celelalte se auziră căzând în 
apă, la mică depărtare. În aceste momente critice, nu s-ar fi 
putut descoperi nicio urmă de emoție pe chipurile mohicanilor; 
figura lor nu exprima nici teamă, nici nădejde; vâslele erau 
singurul lucru care părea că-i preocupă. 

Ochi-de-Şoim întoarse capul spre Heyward şi-i spuse 
surâzând: 

— Trag. Dar nu se află un singur mingo în stare să ochească 
bine o barcă în mers. Vezi cum şi-au redus, câinii, numărul 
vâslaşilor, ca să poată încărca puştile şi să tragă? Calculând 
după ochi, noi înaintăm cu trei picioare, în timp ce ei fac numai 
două. 

Heyward, care nu avea pretenţia că poate calcula atât de 
bine viteza relativă a celor două bărci, nu era tot atât de liniştit 
ca însoțitorii săi; totuşi recunoscu în curând că, graţie 


sforţărilor şi iscusinţei acestora, precum şi setei de sânge ce-i 
chinuia pe ceilalţi, se depărtaseră destul de mult de inamicii 
lor. 

Huronii traseră a treia oară şi un glonţ lovi vâsla vânătorului 
la douăzeci de centimetri de mâna lui. 

— Minunat! spuse acesta, după ce examină cu atenţie locul 
lovit de glonţ. N-ar fi intrat nici în pielea unui copil, nicidecum 
în cea a unor oameni ca noi, oţeliţi de împrejurări grele. Acum, 
domnule maior, vrei să iei vâsla asta? Lui „Ucigă-Cerbi” al meu 
i-ar plăcea să ia puţin parte la conversaţie. 

Duncan apucă vâsla şi o mânui cu un zel care răscumpăra 
lipsa lui de experienţă. Între timp, vânătorul îşi luase puşca şi, 
după ce schimbase capsa, ochi un huron care tocmai se 
pregătea să tragă. Glonţul porni şi sălbaticul căzu pe spate, 
lăsând să-i scape puşca în apă. Se ridică aproape în acelaşi 
moment, dar mişcările şi gesturile lui dovedeau că-i rănit grav. 
Însoţitorii săi, părăsindu-şi vâslele, se îngrămădiră în jurul lui, 
şi cele trei bărci se opriră. 

Chingachgook şi Uncas profitară de acest moment de răgaz 
ca să răsufle, dar Duncan continuă să vâslească neîncetat şi cu 
însufleţire. Tatăl şi fiul se priviră calmi, dar plini de grijă. 
Fiecare din ei voia să ştie dacă celălalt nu usese rănit de 
împuşcăturile huronilor; amândoi ştiau că în asemenea caz nici 
unul, nici altul nu s-ar fi văietat sau n-ar fi scos vreo exclamaţie 
de durere. Din umărul sagamorului curgeau câteva picături de 
sânge, şi acesta, văzând că ochii lui Uncas îl priveau cu 
îngrijorare, luă apă în podul palmei, să-şi spele rana, 
mărginindu-se să dovedească astfel că glonţul îi zdrelise doar 
pielea. 

— Încet, domnule maior, mai încet! spuse vânătorul, după ce- 
şi încărcă carabina. Suntem cam prea departe ca să ne mai 
ajungă vreun glonţ. Vezi că ticăloşii ăştia stau şi se sfătuiesc. 
Să-i lăsăm să se apropie; în astfel de cazuri se poate avea 
încredere în ochiul meu. Vreau să-i plimb până la capătul 
Horicanului şi să-i ţin la o depărtare de la care vă garantez că 
niciun glonţ de-al lor nu ne va face cel mult decât o zgârietură, 
în timp ce puşca mea va dobori din trei împuşcături cel puţin 
doi. 

— Uiţi de ceea ce trebuie să ne preocupe mai mult - 
răspunse Heyward, vâslind cu forţe noi. Pentru Dumnezeu, să 


profităm că le-am luat-o înainte şi să ne depărtăm cât mai mult 
de inamicii noştri! 

— Gândiţi-vă la copiii mei! exclamă Munro, cu glasul 
sugrumat şi deznădăjduit. Găsiţi-mi copiii! 

Vânătorul era de mult obişnuit să dea superiorilor respectul 
cuvenit şi să asculte de ordinele lor. Privind cu regret bărcile 
vrăjmaşe, îşi puse puşca în fundul bărcii şi luă locul lui Duncan, 
care începuse să obosească. Ajutat şi de cei doi mohicani, se 
depărtară în câteva minute atât de mult de huroni, încât 
Duncan respiră mai uşurat şi se gândi că acum vor putea duce 
la bun sfârşit expediţia în care porniseră. 

Lacul era mult mai lat în aceste locuri şi malul de care erau 
acum mai aproape era mărginit de munţi înalţi şi prăpăstioşi. 
Dar insulele se împuţinaseră şi erau uşor de ocolit. Vâslele se 
mişcau fără întrerupere şi vâslaşii arătau atâta sânge rece, 
încât ai fi crezut că iau parte la o întrecere. 

În loc să tragă de-a lungul țărmului de apus, pe care ar fi 
trebuit să coboare, prudentul mohican îşi îndreptă barca spre 
munţii îndărătul cărora se ştia că Montcalm îşi dusese armata, 
în temuta fortăreață Ticonderago. Cum huronii păreau că 
renunţaseră să-i urmărească, nu mai era niciun motiv să mai ia 
aceste precauţii excesive. Totuşi merseră în aceeaşi direcţie 
timp de mai multe ore, până ce ajunseră la un mic golf, pe 
malul nordic al lacului. Cei cinci navigatori coborâră şi traseră 
barca pe nisip. Ochi-de-Şoim şi Heyward urcară pe o înălţime 
învecinată şi, după ce privi cu atenţie, câteva minute, apele 
limpezi ale lacului, cât putea cuprinde cu ochii, vânătorul îi 
arătă lui Heyward un punct negru, în dreptul unui promontoriu 
mare, la o depărtare de mai multe mile. 

— Îl vezi? îl întrebă el. Dacă-l vezi, experienţa dumitale de 
alb şi ştiinţa pe care ai luat-o din cărţi te-ar ajuta să ştii ce este, 
dac-ar trebui să-ţi găseşti singur drumul în acest pustiu? 

— De la depărtarea asta, aş zice că-i vreo pasăre de apă, 
dacă totuşi e o fiinţă vie. 

— E o barcă din scoarță de mesteacăn, în care se află câţiva 
din viclenii mingo, însetaţi de sângele nostru. Deşi Providența a 
dat celor care trăiesc în păduri ochi mai buni decât celor din 
ţinuturile locuite, care n-au nevoie de o vedere atât de bună, nu 
există sălbatici destul de clarvăzători ca să-şi poată da seama 
de toate primejdiile care ne înconjoară în acest moment. 


Blestemaţii se prefac că nu se gândesc decât la cina lor; dar de 
îndată ce va apune soarele, vor fi pe urmele noastre, ca cei mai 
aprigi copoi. Trebuie să-i păcălim; altfel nu vom izbuti în 
misiunea noastră de urmărire şi Vulpea-Şireată are să ne scape 
iarăşi. Uneori, locurile astea sunt de folos, îndeosebi când 
vânatul se aruncă în apă - adăugă vânătorul, privind în jurul lui 
puţin neliniştit - dar nu te pun la adăpost. De n-ar fi peştii, 
Dumnezeu ştie ce-ar deveni această ţară, dacă aşezămintele 
albilor s-ar întinde până dincolo de cele două râuri. Vânătoarea 
şi războiul şi-ar pierde tot farmecul. 

— Bine, bine! Atunci să nu pierdem nicio clipă, decât dacă 
suntem constrânşi să stăm pe loc. 

— Nu prea-mi place fumul pe care-l vezi că se ridică încet, 
de-a lungul stâncii de colo, dindărătul bărcii. Sunt sigur că-l 
văd şi alţi ochi afară de-ai noştri şi ştiu ce vrea să însemne. Dar 
cuvintele nu ajută la nimic; e timpul să trecem la fapte. 

Ochi-de-Şoim cobori gânditor de pe înălţimea pe care se 
găseau şi, întorcându-se la cei rămaşi pe țărm, le aduse la 
cunoştinţă, în limba delawară, rezultatul observaţiilor sale; 
după aceasta, se sfătuiră puţin, dar serios, şi începură să pună 
imediat în aplicare cele hotărâte. 

Barca, trasă pe nisip, fu dusă pe umeri, şi micul grup intră în 
pădure, având grijă să lase urme cât se poate de vizibile. 
Intâlniră un râu pe care-l traversară nu prea departe de o 
stâncă pleşuvă, pe care cei care ar fi vrut să le cerceteze 
urmele, de bună seamă că le-ar fi pierdut. Aici se opriră şi se 
întoarseră înapoi, la râu, având grijă să meargă de-a- 
ndărătelea. Urcară în barcă, coborâră până la gurile lui, pe 
unde pătrunseră iarăşi în lac. Din fericire, o coamă scurtă de 
munte nu lăsa ca locul acesta să fie văzut de pe promontoriul 
lângă care zăriseră o barcă a huronilor, şi cum pădurea se 
întindea până la țărm, părea imposibil să fie descoperiţi de la 
aşa mare depărtare. Profitară de aceste avantaje, ca să 
vâslească liniştiţi de-a lungul țărmului şi, când nu mai fură 
copaci aproape deloc, Ochi-de-Şoim declară că socoteşte 
prudent să debarce din nou. 

Halta se prelungi până pe înserat. Atunci se urcară iar în 
barcă şi, ocrotiţi de întuneric, vâsliră cu putere, ca să atingă 
coasta de apus. Pe această coastă se ridicau nişte munţi înalţi, 
care păreau  îngemănaţi. Totuşi, ochiul ager al lui 


Chingachgook deosebi un mic golf în care conduse luntrea cu 
dibăcia unui pilot experimentat. 

Barca fu din nou trasă la țărm şi transportată, până la o 
anumită depărtare, în interiorul pădurii, în care fu ascunsă cu 
grijă, sub o grămadă de mărăcini. Fiecare îşi lua armele şi 
muniţiile, şi vânătorul anunţă pe Munro şi pe Heyward că el şi 
cu cei doi însoțitori erau gata să-şi înceapă cercetările. 


CAPITOLUL XXI 


Omul pe care-l vei găsi acolo va muri 
de moartea unui prinţ. 


SHAKESPEARE 


Cei cinci călători ai noştri ajunseseră la hotarul unui ţinut 
care chiar astăzi este mai puţin cunoscut de locuitorii Statelor 


Unite decât pustiurile Arabiei şi stepele Tartariei. Este 
regiunea stearpă şi muntoasă care desparte apele Champlain- 
ului de cele ce se varsă în Hudson, Mohawk şi Saint-Laurent. 
De la epoca în care s-au petrecut evenimentele pe care le 
relatăm aici, spiritul activ al oamenilor a înconjurat-o cu un 
şirag de aşezăminte bogate şi înfloritoare; dar numai vânătorul 
şi indianul cutezau pe vremuri să se aventureze în această 
incintă necultivată şi sălbatică. 

Ochi-de-Şoim şi mobhicanii, care străbătuseră de mai multe 
ori munţii şi văile acestui vast pustiu, nu şovăiră să se afunde în 
adâncurile pădurii, cu siguranţa oamenilor obişnuiţi cu 
lipsurile, şi-şi urmară drumul timp de mai multe ore, 
călăuzindu-se după stele şi după cursul râurilor. In sfârşit, 
vânătorul propuse o haltă şi, după ce se sfătui cu indienii, 
aprinseră un foc şi se pregătiră să petreacă acolo restul nopţii. 

Imitând exemplul însoţitorilor lor mai cu experienţă în 
această privinţă şi încrezându-se în ei, Munro şi Duncan 
adormiră fără teamă, deşi nu complet liniştiţi. A doua zi, când 
călătorii porniră iar la drum, soarele împrăştiase ceața şi 
răspândea o lumină puternică în pădure. 

După câteva zile, Ochi-de-Şoim, care mergea mereu în 
frunte, înainta mai încet şi cu multă băgare de seamă. Se oprea 
deseori să cerceteze arborii şi marăcinişurile şi nu străbătea 
niciun pârâu fără să examineze iuţeala, adâncimea şi culoarea 
apei. Neavând încredere numai în judecata lui, întreba de 
multe ori pe Chingachgook şi-i cerea sfatul. În ultima din 
aceste discuţii, Heyward observă că tânărul Uncas asculta 
tăcut, fără să-şi dea părerea, deşi se vedea că e foarte interesat 
de cele ce auzea. Maiorul fu foarte ispitit să se adreseze 
tânărului indian şi să-l întrebe dacă făcuseră vreun progres cu 
privire la scopul călătoriei lor, dar tăcu, pentru că socotea şi el 
că putea avea încredere în deșteptăciunea şi iscusinţa 
mohicanului cel vârstnic şi a vânătorului. In sfârşit, acesta din 
urmă se întoarse spre maior şi-i explică, neîntrebat, 
încurcătura în care se aflau: 

— Când am observat că urmele lui Magua se îndreaptă spre 
nord - spuse el - nu era nevoie să cuget prea îndelung ca să 
aflu că o să meargă prin văi, între apele Hudsonului şi ale 
Horicanului, până va ajunge la izvoarele râurilor din Canada, 
care-l vor conduce în inima ţării ocupate de francezi. Dar uite 


că suntem în apropiere de Scaroon“* şi n-am descoperit nicio 
urmă că ar fi trecut pe aici. Omul e sortit să se înşele şi mă tem 
că nu suntem pe drumul cel bun. 

— Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva! exclamă Duncan. 
Să ne întoarcem şi să cercetăm terenul cu mai mare atenţie. În 
încurcătura asta, Uncas nu ne poate da un sfat? 

Tânărul mohican se uită repede la tatăl său şi, reluându-şi 
aerul rezervat, continuă să tacă. Chingachgook remarcase 
privirea şi-i făcu un semn din mână, îngăduindu-i să vorbească. 

De îndată, trăsăturile lui, până atunci atât de liniştite, se 
schimbară brusc şi străluciră de bucurie şi inteligenţă. Sărind 
cu uşurinţa unui cerb, alergă spre o mică înălţime, care nu era 
decât la o sută de paşi, şi se opri, cu un aer triumfător, pe un 
loc unde pamântul părea zgâriat de trecerea unui animal. Toţi 
ochii urmăreau cu atenţie fiecare mişcare a lui, şi pe chipul lui 
însufleţit şi mulţumit văzură un semn de izbândă. 

— Da, astea sunt urmele lor! exclamă vânătorul, ajungând 
lângă Uncas. Tânărul e foarte inteligent şi pricepe minunat 
lucrurile, pentru vârsta lui! 

— E foarte curios că nu ne-a spus imediat ce-a descoperit! se 
miră Duncan. 

— Ar fi fost mai de mirare dac-ar fi vorbit fără să i se 
poruncească - răspunse  Ochi-de-Şoim. Numai tinerii 
dumneavoastră albi, care iau din cărţi tot ce ştiu, îşi pot 
închipui că nu numai picioarele, dar şi cunoştinţele lor sunt mai 
sprintene decât acelea ale părinţilor lor. Dar tinerii indieni, 
care nu au drept dascăl decât viaţa şi experienţa, învaţă să 
cunoască preţul anilor şi respectă bătrâneţea. 

— Uite! zise Uncas, arătând urmele mai multor picioare, 
toate îndreptate spre nord. Fata cu părul negru se apropie de 
ţara friguroasă. 

— Niciodată un copoi n-a găsit vreo urmă mai frumoasă! îl 
lăudă vânătorul, pornind pe drumul indicat de urme. Avem 
noroc, mare noroc, şi putem să le urmărim cu ochii închişi! 
Uite, iar copitele celor două animale care au un trap atât de 
ciudat! Acest huron călătoreşte ca un general alb! E nebun sau 
orb! Şi întorcându-se puţin înapoi, adăugă râzând: Sagamorule, 
ia vezi, nu găseşti vreo urmă de roţi, căci s-ar putea să-l vedem 
pe acest călător smintit în trăsură, cu toate că are pe urmele lui 


*548-Numele unui lac, în statul New York. (n.t.). 


cei mai buni ochi din toată ţara?! 

Mulţumirea vânătorului, zelul voios al lui Uncas, expresia 
liniştită a tatălui său şi izbânda nesperată, obţinută în această 
urmărire, în timpul căreia parcurseseră mai mult de patruzeci 
de mile, contribuiră să dea noi speranţe lui Munro şi maiorului. 
Mergeau repede şi cu aceeaşi încredere, ca şi cum ar fi mers 
pe o şosea. Dacă o stâncă, un pârâu, un teren mai anevoios ca 
de obicei întrerupeau şirul urmelor, ochii deprinşi ai 
vânătorului sau ai celor doi mohicani le descopereau iar la o 
mică depărtare şi rareori erau obligaţi să se oprească. De 
altfel, marşul lor era mai sigur, pentru că erau încredinţaţi că 
Magua socotise potrivit să călătorească prin văi, şi acest lucru 
nu le dădea nicio îndoială asupra direcţiei spre care trebuiau să 
se îndrepte. 

Vulpea-Şireată se folosise totuşi, într-o oarecare măsură, de 
şiretlicurile la care recurg indienii când se retrag din faţa unui 
inamic. Urme false, lăsate dinadins, se întâlneau deseori, de 
câte ori dădeau de un râu sau natura terenului o permitea, dar 
cei ce-l urmăreau se lăsau rareori păcăliţi şi, când se întâmpla 
să fie traşi pe sfoară, îşi dădeau repede seama, fără sa piardă 
mult timp şi să meargă multă vreme după aceste urme 
înşelătoare. 

Către mijlocul după-amiezei trecură Scaroonul şi, când 
soarele începu să asfinţească, se îndreptară spre apus. După ce 
străbătură o vale udată de un mic pârâu, ajunseră într-un loc 
unde se vedea limpede că Vulpea şi prizonierii săi făcuseră 
popas. Tăciunii pe jumătate arşi dovedeau că aprinseseră un 
foc mare; la o mică depărtare se mai aflau încă rămăşiţele unui 
cerb şi iarba păscută în jurul a doi arbori arăta că acolo 
fuseseră legaţi cei doi cai. Heyward descoperi la câţiva paşi un 
tufiş frumos, lângă care iarba era călcată în picioare. Privi cu 
emoție locul acesta, lângă care bănuia că se odihniseră Alice şi 
Cora. Deşi în acel loc se vedeau pretutindeni urmele oamenilor 
şi animalelor, acele ale oamenilor încetară deodată şi nu 
duceau mai departe. 

Era uşor să se urmărească semnele copitelor celor doi cai, 
dar părea că animalele rătăciseră singure, la întâmplare, după 
nutreţ. În sfârşit, Uncas le găsi urmele. Înainte de a se lua după 
ele, comunică însoţitorilor săi ceea ce descoperise şi, pe când 
ei se sfătuiau asupra acestei ciudate împrejurări, tânărul indian 


îşi făcu apariţia ţinând de căpăstru cei doi cai, care aveau şeile, 
harnaşamentul şi tot echipamentul rupte şi murdare, ca şi cum 
ar fi fost lăsaţi în voia lor de mai multe zile. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Heyward pălind şi aruncându-şi 
ochii în jurul lui, tremurând de teamă ca tufişurile şi 
mărăcinişurile să nu-i dezvăluie în curând vreo taină 
îngrozitoare. 

— Asta înseamnă că suntem aproape de capatul drumului 
nostru şi că ne găsim în ţara vrăjmaşă - răspunse vânătorul. 
Dacă ticălosul ar fi fost urmărit de aproape şi dacă tinerele 
doamne n-ar fi avut cai ca să-l poată urma repede, s-ar fi putut 
întâmpla să le scalpeze şi să plece mai departe numai cu 
scalpurile lor; dar socotind că nu mai are duşmani pe urmele 
lui şi bazându-se pe caii lor buni, garantez că nu s-a atins nici 
de un fir din părul lor. Îţi citesc gândurile, domnule maior, şi e 
o ruşine pentru neamul nostru să te gândeşti la aşa ceva; dar 
acela care crede că chiar un mingo ar maltrata o femeie care i- 
ar cădea în mână, afară de cazul când ar ucide-o cu o lovitură 
de tomahawk, nu cunoaşte deloc firea indienilor şi viaţa pe care 
o duc în pădurile lor! Dar am auzit că indienii, care sunt aliaţi 
cu francezii, au coborât în aceste păduri să caute elani şi, în 
acest caz, poate că nu suntem la prea mare depărtare de 
tabăra lor. Şi dacă n-ar veni, ce riscă? Nu e zi în care să nu se 
audă, în aceşti munţi, dimineaţa şi seara, zgomotul tunurilor 
din Ty, căci francezii construiesc o nouă linie de forturi între 
provinciile regelui şi Canada. Ceea ce e sigur e că aceştia sunt 
cei doi cai. Dar ce s-a întâmplat cu cei ce-i mânau? Trebuie 
neapărat să descoperim urmele lor. 

Ochi-de-Şoim şi mohicanii începură să procedeze metodic. 
Traseră în gând un cerc de câteva sute de picioare în jurul 
locului unde se oprise Vulpea, şi fiecare din ei cercetă un 
sector. Dar aceste cercetări nu fură de mare ajutor. Urmele 
lăsate de picioare erau numeroase, dar păreau făcute de 
oameni care umblaseră încoace şi încolo, fără intenţia de a se 
depărta. Curând se înapoiară cu caii, fără să fi găsit nici măcar 
un semn care să arate că cei ce se opriseră în acest loc 
porniseră mai departe. 

— Dracul i-a ajutat să născocească asemenea ticăloşie! 
exclamă vânătorul, puţin încurcat. Sagamorule, trebuie să 
facem noi cercetări, care să pornească de la acest mic izvor şi 


să examinăm terenul metru cu metru. Nu trebuie să lăsăm pe 
ticălosul de huron să se laude că are un picior care nu lasă 
nicio urmă. 

Zis şi făcut. El şi cei doi indieni porniră să caute cu mai 
multă însufleţire, nelăsând niciun ciot, nicio frunză fără să 
cerceteze locul pe care-l acopereau, ştiind că şiretenia şi 
răbdarea indienilor merge până acolo încât sunt în stare să se 
oprească la fiecare pas ca să-şi ascundă urmele. Totuşi, cu 
toată această cercetare minuțioasă, nu putură descoperi nimic. 

În cele din urmă, Uncas, care, cu vioiciunea lui obişnuită, îşi 
terminase misiunea cel dintâi, se gândi să facă un mic dig de 
pietre şi de pământ în curmezişul pârâului care se forma din 
izvorul pomenit. Prin acest mijloc opri cursul apei, care-şi căută 
un alt făgaş. Când albia rămase fără apă, Uncas se aplecă să o 
cerceteze cu atenţie şi un „uhu!” de surpriză arătă că făcuse o 
descoperire. Toţi se îngrămădiră îndată în jurul lui, şi el arătă 
pe nisipul fin şi umed care se afla pe fund mai multe urme de 
mocasini, ce se vedeau perfect, dar toate asemănătoare. 

— Tânărul ăsta o să facă cinste neamului său! exclamă Ochi- 
de-Şoim, privind aceste urme cu aceeaşi admiraţie pe care ar fi 
arătat-o un naturalist faţă de osemintele unui mamut sau ale 
unui krackeu“”. Da, ăsta o să fie un spin în coastele huronilor! 
Totuşi, aceste urme n-au fost făcute de un indian. Urma 
călcâiului este prea apăsată, şi apoi este un picior atât de lung, 
de lat şi de pătrat la capăt! Ah! Uncas, fugi şi caută măsura 
piciorului cântăreţului; ai să găseşti o urmă perfectă la poalele 
stâncii care e în faţa noastră! 

În timp ce Uncas îşi executa misiunea, tatăl său şi vânătorul 
rămaseră să privească urmele. Când tânărul indian se înapoie, 
măsura se potrivi exact. Ochi-de-Şoim declară cu foarte multă 
siguranţă că urmele ce le aveau sub priviri erau făcute de 
piciorul lui David. 

— Acum ştiu totul - adăugă el - ca şi cum m-aş fi sfătuit cu 
Magua. Cântărețul fiind un om al cărui talent se afla în gâtlej şi 
în picioare, i s-a dat să-şi pună altă pereche de mocasini; a fost 
pus să meargă primul, şi cei ce l-au urmat au avut grijă să pună 


1%49-Acest nume este mai puţin cunoscut decât acela al 
mamutului. El este folosit de către naturaliștii din nordul 
Europei şi din America, pentru a denumi un animal marin, 
monstruos prin mărimea şi forma lui. (n.t.). 


piciorul exact pe urmele lui, ceea ce nu era prea greu, fiindcă 
apa era limpede şi puţin adâncă. 

— Dar - exclamă Duncan - nu văd nicio urmă care să arate 
că paşii... 

— ... paşii celor două domnişoare? spuse vânătorul. Probabil 
că ticălosul a găsit vreun mijloc să le transporte, până când a 
crezut că nu mai are de ce să se teamă. Pariez pe ce am mai 
scump că o să le găsim urmele picioruşelor, în apropiere... 

Îşi continuară marşul, de-a lungul pârâului, în albia căruia se 
vedeau mereu aceleaşi urme. Curând însă, apa intră iar în 
vechiul făgaş. Dar fiind acuma siguri de direcţia luată de huron, 
înaintară pe cele două maluri ale apei, mărginindu-se să le 
examineze cu mare atenţie, spre a recunoaşte locul unde 
Magua părăsise apa şi urmase drumul pe uscat. 

După ce făcură astfel mai mult de o jumătate de mită, 
ajunseră într-un loc unde râul făcea un cot la poalele unei 
stânci pustii şi mari, pe care nu era nici pământ, nici vegetaţie. 
Aici călătorii noştri se opriră să se consulte, căci nu era uşor să 
afle dacă huronul şi cei ce-l urmau urcaseră muntele, pe piatra 
căruia nu ar fi rămas nicio urmă, sau dacă merseseră mai 
departe prin pârâu. 

Şi bine făcură procedând astfel, căci în timp ce 
Chingachgook şi Ochi-de-Şoim discutau despre cele două 
posibilităţi, Uncas, care căuta dovezi precise şi cerceta 
împrejurimile stâncii, descoperi pe un smoc de muşchi urma 
pasului unui indian care călcase acolo, desigur, din nebăgare 
de scamă. Observând că vârful piciorului era îndreptat spre 
pădurea învecinată, alergă de îndată într-acolo şi găsi toate 
urmele, tot atât de distincte ca cele ce-i conduseseră până la 
izvorul de unde plecaseră. Un al doilea „uhu!” anunţă 
tovarăşilor săi această descoperire şi puse capăt discuţiei. 

— Da, da - zise vânătorul - numai mintea unui indian a putut 
născoci aşa ceva! Ochii unui alb ar fi fost orbi în faţa acestor 
urme. 

— Ei, ce mai aşteptăm? întrebă Heyward. 

— Încet! încet! îăspunsc Ochi-de-Şoim. Cunoaştem drumul, 
dar e bine să chibzuim totul temeinic. Asta-i teoria mea, 
domnule maior; nu trebuie să uităm niciodată mijloacele care 
ne pot învăţa să citim în cartea pe care ne-o deschide 
Providența şi această carte e mai importantă decât cele pe care 


le citiţi dumneavoastră. În ochii mei, totul este limpede acum, 
afară de un singur lucru: cum a izbutit ticălosul să transporte 
pe cele două domnişoare de-a lungul râului, de la izvor la 
stâncă? Căci trebuie să recunosc că un huron e prea mândru ca 
să le silească să intre cu picioarele în apă. 

— Astea ar putea să te ajute să dezlegi taina? întrebă 
Heyward, arătându-i câteva ramuri tăiate de curând, lângă care 
se vedeau altele mai mici şi mai flexibile, care păreau să fi 
servit drept legături şi care erau aruncate la intrarea în 
pădure. 

— Chiar aşa e! exclamă vânătorul mulţumit. Acum nu ne mai 
lipseşte nimic. Au făcut un fel de hamac din ramuri, pe care le- 
au aruncat când n-au mai avut nevoie de ele. Totul se explică; 
dar mă prind că au pierdut mult timp ca să născocească acest 
mijloc prin care să ascundă drumul pe care au mers. Am văzut 
indieni care au pierdut o zi întreagă şi tot n-au izbutit. Ei bine! 
Avem aici trei perechi de mocasini şi două perechi de picioruşe. 
Nu e de mirare că nişte făpturi firave se pot ţine pe nişte 
picioare atât de mici? Uncas, dă-mi puţin cureaua ta, să măsor 
pe cel mai mic, cel al domnişoarei blonde. Pe legea mea, ăsta-i 
un picior de copil de opt ani. Şi cu toate astea, cele două 
domnişoare sunt înalte şi bine făcute. Trebuie să mărturisim, şi 
acela dintre noi cu care soarta a fost mai darnică şi care e 
fericit de această dărnicie trebuie să recunoască cel dintâi că 
Providența este câteodată părtinitoare cu darurile ei; dar fără 
îndoială că are motive serioase ca să procedeze astfel! 

— Sărmanele mele fiice nu sunt în stare să suporte asemenea 
oboseli! strigă Munro, privind cu duioşie părintească urmele 
lăsate de picioarele lor. Poate că au pierit sfârşite de oboseală, 
în vreun colţ al acestui pustiu! 

— Nu, nu - spuse vânătorul, scuturând încet din cap - nu 
trebuie să vă temeti de aşa ceva. E uşor de văzut că, deşi paşii 
sunt mici, mersul este sigur şi piciorul sprinten. Uitaţi-vă la 
urma asta: călcâiul abia s-a sprijinit de pământ, şi domnişoara 
brună a sărit ca să ocolească rădăcina asta mare. Nu, nu, nici 
una nici alta n-au riscat să rămână în drum din cauza lipsei de 
puteri. Cât despre cântăreţ, e o altă poveste: începuseră să-l 
doară picioarele şi să fie obosit. Vedeţi că a alunecat deseori şi 
că mersul i-a fost greoi şi nesigur. S-ar spune că a fost încălţat 
cu bocanci pentru zăpadă. Da, da, un om care nu se gândeşte 


decât la gâtlejul lui nu are picioarele exersate cum trebuie. 

Cu asemenea raționamente, vânătorul, om cu experienţă, ştia 
să descopere adevărul cu o siguranţă şi o precizie aproape 
uimitoare. Siguranţa lui dădu oarecare încredere şi speranţă lui 
Munro şi lui Heyward şi, bazaţi pe argumente atât de simple şi 
fireşti, se opriră cu toţii să facă un popas şi să îmbuce câte 
ceva. 

După ce sfârşiră de mâncat, vânătorul aruncă o privire spre 
soarele în asfinţit şi porni la drum atât de repede, încât 
colonelul şi maiorul nu-l puteau urma decât foarte greu. 

Mergeau de-a lungul aceluiaşi pârâu, şi cum huronii 
crezuseră că nu mai trebuiau să ia măsuri de precauţie ca să-şi 
ascundă drumul, mersul celor ce-i urmăreau nu mai era 
întârziat de opririle pricinuite de nesiguranța de mai înainte. 
Totuşi, în mai puţin de o oră, pasul lui Ochi-de-Şoim se domoli 
simţitor; în loc să meargă îndrăzneţ şi fără şovăială, se vedea 
cum întorcea capul când la dreapta, când la stânga, parc-ar fi 
bănuit că se apropie vreo primejdie. În sfârşit, se opri şi aşteptă 
să se apropie toţi însoțitorii lui. 

— Huronii trebuie să fie pe aproape - spuse el, adresându-se 
mohicanilor. Văd că acolo, printre copacii aceia înalţi, cerul se 
înnegurează. Trebuie să fie o poiană mare şi se poate ca 
ticăloşii să-şi fi aşezat tabăra acolo. Sagamorule, urcă-te pe 
muntele din dreapta! Uncas se va urca pe cel ce mărgineşte 
râul şi eu voi continua drumul. Cel ce va vedea ceva, va anunţa 
pe ceilalţi prin trei cârâituri de corb. Am văzut adineauri câteva 
păsări de astea zburând pe deasupra stejarului aceluia uscat, 
ceea ce este încă un semn că în împrejurimi e o tabără de 
indieni. 

Mohicanii se îndreptară fiecare spre locul ce li se arătase, 
fără să mai creadă de cuviinţă să răspundă, şi vânătorul îşi 
continuă drumul, împreună cu cei doi ofiţeri. Heyward mări 
pasul, ca să ajungă lângă călăuza lui, grăbit să dea cât mai 
curând posibil cu ochii de duşmanii pe care-i urmărise cu atâta 
nelinişte şi osteneală. În curând, însoţitorul său îi spuse să se 
retragă la poalele pădurii, care era mărginită de tufişuri dese, 
şi să-l aştepte acolo. Duncan îl ascultă şi după câteva minute 
ajunse pe o mică înălţime, de unde văzu o privelişte pe cât de 
extraordinară, pe atât de nouă. 

Pe un spaţiu foarte întins, toţi copacii fuseseră doborâţi, şi 


lumina serii frumoase de vară, ce cădea pe această poiană 
mare, forma un contrast puternic cu întunecimea ce domneşte 
întotdeauna în orice pădure. La mică distanţă de locul unde se 
afla Duncan, râul alcătuia un mic lac, într-o vale cuprinsă între 
doi munţi. Apa ieşea apoi din acest bazin printr-o pantă atât de 
dulce şi regulată, încât părea mai curând o lucrare efectuată de 
mâna omului decât de natură. Mai multe sute de mici locuinţe 
de pământ se înălţau pe malurile acestui lac, şi unele erau 
chiar cuprinse de apele care păreau să fi ieşit din albia lor. 
Acoperişurile lor rotunde, minunat calculate, spre a le apăra 
împotriva elementelor naturii, dovedeau mai multă dibăcie şi 
prevedere decât dovedesc de obicei locuinţele construite de 
băştinaşii acestei regiuni, mai ales cele vremelnice, ocupate 
doar la epocile la care se vânează şi se pescuieşte. Cel puţin 
aşa judeca Duncan. Contempla de câteva minute această 
privelişte, când văzu mai mulţi inşi înaintând în direcţia lui pe 
brânci şi târând după ei ceva greu, poate o unealtă de război, 
necunoscută de el. In aceeaşi clipă, mai multe capete 
negricioase se arătară în uşa câtorva locuinţe şi, în curând, 
țărmurile lacului se umplură de o mulţime de fiinţe care se 
foiau în toate părţile, tot pe brânci, dar cu o repeziciune atât de 
uimitoare, încât nu le puteai urmări cu privirea, dispărând fie 
după copaci, fie după căsuțe. Îi fu deci peste putinţă să-şi dea 
seama ce făceau sau ce aveau de gând. 

Alarmat de aceste mişcări suspecte şi inexplicabile, era pe 
punctul de a încerca să imite cârâitul corbului, pentru a-i 
chema la el pe însoțitorii săi, când un zgomot neaşteptat, pe 
care-l auzi în mărăcinişuri, îl făcu să-şi întoarcă privirea în altă 
parte. 

Tresări şi se dădu fără sa vrea înapoi. Dar uitându-se la cel 
care-i părea un indian, în loc de a da un semnal de alarmă, care 
ar fi fost probabil prost imitat şi i-ar fi putut fi fatal, rămase 
nemişcat îndărătul unui tufiş, încercând să afle gândurile 
noului sosit. O clipă îi fu de ajuns ca să se asigure că nu fusese 
văzut. 

Indianul părea ca şi el intrigat de micile locuinţe cu 
acoperişul rotund ale satului şi de mişcările vii şi iuți ale 
locuitorilor lui. Era imposibil să i se citească expresia chipului 
sub masca grotescă de vopsea, şi totuşi trăsăturile sale păreau 
mai degrabă melancolice decât feroce. Capul îi era ras, după 


obicei, în afară de smocul de păr din creştet, de care erau 
prinse trei sau patru pene vechi de şoim. O bucată de pânză, în 
mare parte uzată, îi acoperea jumătatea de sus a corpului. 
Partea de jos n-avea drept veşmânt decât o cămaşă grosolană, 
prin mânecile căreia îşi vârâse picioarele. Pulpele erau goale şi 
zgâriate de spini, dar picioarele îi erau încălţate cu o pereche 
bună de mocasini din piele de urs. În concluzie, înfăţişarea 
acestui sălbatic era jalnică. 

Duncan continua să se uite nedumerit la el, când vână-torul 
se ivi tiptil, fără zgomot. 

— Vezi - îi spuse maiorul în şoaptă - am ajuns la tabăra lor, 
şi uite un sălbatic care o să ne incomodeze în marşul nostru. 

Ochi-de-Şoim tresări şi ridică puşca fără zgomot, pe când 
privirea lui urma direcţia degetului lui Duncan. Întinzându-şi 
gâtul ca să vadă mai bine pe acest individ suspect, după ce-l 
cercetă puţin, lăsă în jos arma ucigaşă. 

— Nu-i huron - spuse el - şi nu aparţine nici măcar unui trib 
din Canada. Şi totuşi, după haine, se vede c-a jefuit un alb. Da, 
da, Montcalm a recrutat pe toţi pădurenii pentru expediţia lui 
şi a înrolat toate speciile de ticăloşi pe care i-a putut găsi. Dar 
nu are nici cuţit, nici tomahawk! Nu ştii unde şi-a lăsat arcul şi 
puşca? 

— Nu i-am văzut nicio armă - răspunse maiorul - şi 
înfăţişarea lui nu-l arată sângeros. Singura primejdie pentru 
noi e să nu dea de ştire tovarăşilor lui care, după cum vezi, se 
târăsc pe malul lacului. 

Vânătorul se întoarse să-l privească pe Heyward în faţă şi 
rămase un moment cu ochii aţintiţi asupra lui şi cu gura 
deschisă, atât de mirat, încât cu greu s-ar putea descrie 
expresia lui. În cele din urmă, faţa lui arătă că îi venea să râdă, 
dar nu scoase niciun sunet. Această expresie se citea foarte des 
pe chipul lui, fiindcă primejdiile îl învăţaseră să se abţină în 
astfel de situaţii. 

— Tovarăşii lui, care se târâie pe malul lacului! repetă el. 
lată ce înseamnă să iroseşti atâţia ani în şcoală, buchisind 
cărţi, şi să nu ieşi niciodată din aşezările albilor! Oricum ar fi, 
pungaşul ăsta are picioare lungi şi nu trebuie să avem 
încredere în el. 'Ţine-l la respect cu puşca dumitale şi eu am să 
fac un ocol, ca să-i cad în spate fără să-i ating pielea. Dar să nu 
tragi sub niciun motiv. 


— Dar dacă eşti în primejdie - zise Heyward - nu pot... 

Ochi-de-Şoim îl întrerupse printr-un nou râs înăbuşit, 
privindu-l ca unul care nu prea ştia cum să răspundă acestei 
întrebări. 

— În acest caz, domnule maior, spuse el în cele din urmă - 
foc de salvă. 

În clipa următoare era ascuns în mărăcini. Duncan aştepta 
cu nerăbdare clipa când îl va vedea iar; dar abia după câteva 
minute îl zări strecurându-se ca un şarpe, cu burta pe pământ, 
în spatele indianului pe care voia să-l facă prizonier. Când era 
numai la câţiva paşi de indian, se ridică încet, fără cel mai mic 
zgomot. În aceeaşi clipă, apele lacului clipociră de un zgomot 
neaşteptat, şi Duncan, privind grăbit, văzu cum o sută din 
făpturile ale căror mişcări îl intrigaseră atât se aruncau toate în 
lac. 

Apucându-şi puşca, maiorul îşi aruncă iar ochii asupra 
indianului, pe care-l observa şi care, în loc să dea alarma, 
lungise gâtul spre lac şi privea cu un fel de curiozitate stupidă. 
În acest moment, Ochi-de-Şoim îşi ridică mâna amenințătoare 
asupra acestuia, dar în loc să lovească, o lăsă să cadă, fără 
niciun motiv vizibil, şi începu iar să râdă tăcut. In sfârşit, în loc 
să-şi apuce victima de gât, o bătu uşor pe umăr şi-i spuse: 

— Ei, prietene, vrei să-i înveţi pe castori să cânte? 

— De ce nu? răspunse David. Fiinţa supremă, care le-a dat o 
inteligenţă şi facultăţi atât de minunate, poate că le-ar da şi 
glas, ca să-i cânte imnuri de slavă. 


CAPITOLUL XXII 


BOT: S-au strâns toţi? 
QUI: Fără îndoială; şi acesta-i un loc 
admirabil pentru repetiţia noastră. 


SHAKESPEARE 
(Visul unei nopţi de vară) 


Cititorul îşi poate închipui, mai bine decât i-am descrie noi, 
mirarea lui Heyward. Tabăra lui de indieni fioroşi se 
metamorfozase într-o colonie de castori; lacul lui nu mai era 
decât un heleşteu, format încetul cu încetul de aceste iscusite 
patrupede; cataracta devenise o ecluză, construită de dibăcia 
acestor animale, şi în sălbaticul a cărui apropiere îl neliniştise 
recunoscu pe vechiul lui tovarăş David Gamut. Prezenţa 
neaşteptată a maestrului de psalmodie îl făcu pe maior să spere 
că va revedea în curând pe cele două surori. Fără să şovăie un 
moment, ieşi din ascunzătoare şi alergă lângă cei doi principali 
actori ai acestei scene. 

Veselia care-l cuprinsese pe Ochi-de-Şoim nu-l părăsise încă 
atunci când sosi Heyward. El îl puse pe David să se învârtească 
pe loc, ca să-l examineze în voie, şi jură de mai multe ori că 
felul în care era împopoţonat făcea mare cinste gustului 
huronilor. În sfârşit, îi luă mâna şi i-o strânse cu atâta putere, 
încât lui David îi dădură lacrimile, apoi îl felicită pentru 
metamorfozarea lui. 

— Va să zică, te pregăteai să-i înveţi pe castori să cânte, nu-i 
aşa? îi spuse el. Aceste animale viclene cunosc câte ceva din 
meseria dumitale, căci bat măsura cu coada, după cum ai 
văzut. Dar era timpul să se arunce în apă, căci tare eram ispitit 
să le dau tonul cu acest „Ucigător-de-Cerbi” al meu. Am 
cunoscut mulţi oameni care ştiau să citească şi să scrie, dar nu 
aveau inteligenţa unui castor; din păcate însă, pentru muzică, 
acest biet animal s-a născut mut. Ce părere ai dumneata despre 
aria asta? 

Imită de trei ori cârâitul corbului. David îşi astupă cu mâinile 
urechile sensibile, şi Heyward, deşi fusese anunţat că acesta 


era semnalul hotărât, ridică ochii în văzduh, ca să cerceteze 
dacă nu zăreşte vreo pasăre. 

— Uite - continuă vânătorul, arătând pe cei doi mohicani 
care, auzind semnalul, veneau fiecare din altă parte - e o 
melodie care are puteri deosebite: atrage la mine două puşti 
bune, fără să mai vorbim de cuțite şi tomahawkuri. După cum 
se vede, nu ţi s-a întâmplat nimic neplăcut; dar, acum, spune-ne 
ce s-a întâmplat cu cele două domnişoare? 

— Sunt prizonierele păgânilor - răspunse David - dar, deşi le 
e sufletul tulburat, sunt sănătoase. 

— Amândouă? întrebă Heyward, abia respirând. 

— Amândouă - repetă David. Deşi călătoria noastră a fost 
obositoare, iar hrana neîndestulătoare, nu am avut de suferit 
altceva decât faptul că am fost luaţi prizonieri împotriva voinţei 
noastre şi duşi într-un ţinut îndepărtat. 

— Dumnezeu să-ţi răsplătească mângâierea pe care mi-o 
aduc vorbele dumitale! exclamă Munro agitat. Scumpele mele 
fiice îmi vor fi deci înapoiate, tot atât de curate ca atunci când 
mi-au fost răpite. 

— Mă îndoiesc că a sosit clipa eliberării lor - replică David, 
grav. Căpetenia acestor sălbatici e stăpânită de un duh 
necurat, care nu poate fi îmblânzit decât de atotputernicul. Am 
încercat totul cu el, dar nici armonia cântecului, nici puterea 
cuvintelor nu i-au muiat sufletul. 

— Şi unde este ticălosul ăsta? întrebă brusc vânătorul. 

— Azi e la vânătoare de elani cu tinerii lui războinici şi, după 
câte am aflat, mâine trebuie să intrăm mai adânc în aceste 
păduri şi să ne apropiem de frontierele Canadei. Cea mai mare 
dintre surori se află la un, trib vecin, ale cărui locuinţe se află 
dincolo de stânca aceea neagră pe care o vedeţi acolo. Cealaltă 
este în paza femeilor huronilor, care-şi au aşezările la două 
mile de aici, pe un podiş unde arborii au fost nimiciţi de foc în 
loc să fie doborâţi de secure. 

— Alice! Sărmana mea Alice! exclamă Heyward. Va să zică 
nu are nici măcar mângâierea să ştie lângă ea pe sora ei! 

— Pe ea a pierdut-o, dar are mângâierea pe care o dă 
sufletelor chinuite muzica imnurilor religioase. 

— Cum - exclamă Ochi-de-Şoim - îi place să asculte muzica 
dumitale?! 

— O muzică gravă şi solemnă, deşi trebuie să recunosc că, în 


ciuda eforturilor mele ca s-o distrez, o văd mai des plângând 
decât surâzând. În asemenea clipe nu-i mai cânt melodii sacre. 
Dar sunt clipe mai fericite şi mă simt foarte mulţumit, când văd 
cum sălbaticii se adună în jurul meu, ca să audă cum invoc 
pronia cerească. 

— Dar cum se face că ţi se dă voie să umbli singur? Că nu 
eşti supravegheat? întrebă Heyward. 

— Nu este meritul unui viermuşor ca mine - răspunse Gamut, 
căutând să ia o înfăţişare de modestie umilă - dar deşi puterea 
psalmilor a fost întreruptă în timpul groaznicului masacru din 
câmpia străbătută de noi, ea a început să aibă efect din nou, 
chiar asupra sufletelor păgânilor. lată de ce mi se dă voie să 
umblu pe unde cred de cuviinţă. 

Ochi-de-Şoim începu să râdă, îşi atinse fruntea cu degetul, cu 
un gest expresiv, privind pe maior, şi se făcu poate mai bine 
înţeles când adăugă, în acelaşi timp: 

— Indienii nu maltratează niciodată pe cei cărora le lipseşte 
asta. Dar spune-mi, prietene, când în faţa dumitale aveai 
drumul liber, de ce nu te-ai întors? Urmele sunt ceva mai 
vizibile decât ale unei veveriţe. De ce nu te-ai grăbit să duci 
aceste ştiri în fortul Edward? 

Vânătorul, judecând după propria-i vigoare şi după 
obişnuinţa ce-o avea să recunoască cea mai uşoară urmă, uita 
că cerea lui David un lucru de care, de bună seamă, acesta n-ar 
fi fost în stare niciodată. Dar psalmodistul, cu simplitatea lui 
obişnuită, se mulţumi să-i răspundă: 

— Cu toate că pentru mine ar fi fost o mare bucurie să revăd 
locuinţele creştinilor, picioarele mele ar fi urmat pe cele două 
sărmane domnişoare, chiar în provincia idolatră a iezuiţilor, 
mai degrabă decât să fac un pas înapoi, în timp ce ele 
lâncezesc în suferinţă şi captivitate. 

Cu toate că sensul figurat al cuvintelor lui Gamut nu era 
inteligibil tuturora, tonul său ferm, expresia ochilor săi şi 
înfăţişarea lui deschisă şi sinceră îi lămureau îndeajuns, astfel 
că nimeni nu înţelese greşit. Uncas înaintă, aţinti tăcut asupra 
lui o privire de aprobare, în timp ce Chingachgook îşi arătă 
mulţumirea prin acea exclamare care la indieni ţine loc de 
aplauze. 

— Dumnezeu n-a voit - spuse vânătorul dând din cap - ca 
omul să aibă grijă numai de gâtlejul său, ci să cultive şi cele 


mai nobile facultăţi cu care l-a înzestrat. Dar nenorocitul ăsta a 
căzut probabil de mic pe mâinile vreunei femei nepricepute, 
tocmai la vârsta la care ar fi trebuit să-şi facă educaţia sub 
cerul liber, în mijlocul frumuseţilor pădurii, încolo are numai 
intenţii bune. Uite, prietene, o jucărie pe care am găsit-o şi 
care-ţi aparţine. Aveam de gând să mă folosesc de ca ca să 
aprind focul, dar cum ţii la ea, ia-ţi-o şi să-ţi fie de bine! 

Gamut îşi primi instrumentul cu o bucurie pe care o lăsă să 
se vadă în măsura în care socoti că nu-i ştirbea gravitatea 
profesiunii ce exercita. Scoase din instrument câteva sunete, 
urmate imediat de unele intonaţii ale glasului său, ca să se 
asigure că instrumentul lui favorit nu-şi pierduse niciuna din 
calităţi. De îndată ce se convinse, luă grav din buzunar 
cărticica de care s-a vorbit atât şi începu s-o răsfoiască, ca să 
caute un imn de slavă mai lung. 

Dar Heyward îi strică planul, punându-i o ploaie de întrebări 
asupra prizonierelor. Venerabilul tată îl luă şi el la rând, cu 
altele, aşa că David trebui să dea necontenit răspunsuri, deşi 
din timp în timp arunca asupra instrumentului câte o privire 
care arăta că grozav îi ducea dorul. Când se ivi ocazia, 
vânătorul începu şi el să-i pună o sumedenie de întrebări. 

În acest fel şi cu câteva pauze, în care David încercă de mai 
multe ori să înceapă preludiul ameninţător al unui imn lung, 
aflară în sfârşit toate amănuntele necesare pentru îndeplinirea 
marii lor misiuni: salvarea celor două surori. Aflară că Magua 
rămăsese pe muntele unde-şi târâse prizonierele până când 
tumultul şi masacrul din câmpie se potoliseră complet. 

Către amiază coborâse şi luase drumul Canadei, la apus de 
Horican. Cum cunoştea perfect acel drum şi ştia că nu e în 
primejdie să fie urmărit imediat, nu făcuse un marş prea forţat, 
deşi luase toate precauţiile ca să nu lase urme care să poată fi 
descoperire de cei ce eventual l-ar fi urmărit. După relatarea 
naivă a lui David, părea că prezenţa lui era mai curând 
suportată decât dorită. Dar nici chiar Magua nu era complet 
lipsit de acea venerație superstiţioasă cu care indienii privesc 
pe cei cărora Marele Spirit le-a luat minţile. Când venise 
noaptea, se luaseră cele mai atente precauţii ca cele două 
prizoniere să fie apărate de brumă, dar să şi fie împiedicate să 
fugă. 

Ajungând în tabăra huronilor, Magua, potrivit tradiţiei de la 


care rar se depărta un sălbatic, le despărţise pe prizoniere. 
Cora fusese trimisă la un trib nomad, care locuia într-o vale 
îndepărtată. Dar David nu cunoştea istoria şi obiceiurile 
indienilor, aşa că nu putea spune nimic despre firea acestora şi 
nici cum se numea tribul. Tot ce ştia era că acest trib nu luase 
parte la expediţia împotriva fortului William-Henry, că, la fel ca 
huronii, era aliatul lui Montcalm şi avea legături de prietenie 
cu tribul războinic şi sălbatic cu care întâmplarea făcuse să se 
învecineze. 

Mohicanii şi vânătorul ascultară cu interes erescând 
povestirea cam fără şir şi des întreruptă a cântăreţului de 
psalmi. În timp ce David încerca să descrie obiceiurile tribului 
de indieni la care fusese dusă Cora, Ochi-de-Şoim îl întrebă 
deodată: 

— Nu ai văzut ce fel de cuțite au? Sunt de fabricaţie engleză 
sau franceză? 

— Nu-mi era gândul la astfel de nimicuri! răspunse înţepat 
David. Impărtăşeam durerea celor două domnişoare şi mă 
gândeam numai cum să le alin suferinţa. 

— O să vină vremea când n-ai sa mai socoteşti cuțitul unui 
sălbatic un lucru de nimic! spuse vânătorul, luând la rândul lui 
un aer dispreţuitor, pe care nu căută să-l ascundă. Au 
sărbătorit ziua grânelor? Poţi să ne spui ceva despre 
totemurile“ lor? 

— Grânele nu ne-au lipsit niciodată; avem din abundență şi 
mulţumim lui Dumnezeu, căci grâul fiert în lapte are gust bun 
şi face bine la stomac. Cât despre totem, nu ştiu ce vrei să spui. 
Dacă e ceva în legătură cu muzica indienilor, nu trebuie căutat 
la ei; ei nu cântă niciodată imnuri de slavă Domnului şi par cei 
mai profani din toţi pagânii. 

— Asta înseamnă să calomniezi pe indieni! Chiar tribul 
Mingo nu adoră decât pe adevăratul Dumnezeu! Asta o spun 
spre ruşinea rasei mele, dar e o minciună nesocotită a albilor 
când pretind că războinicii pădurilor se închină la chipuri 


5%50-Totemurile constituie un fel de blazon. Fiecare trib, care 
crede că se trage dintr-un animal, adoptă drept emblemă chipul 
acestui animal, ca origine presupusă. Mormântul este de 
asemenea împodobit cu totemul care a fost desenat pe trupul 
sălbaticului în timpul vieţii şi a jucat un rol în toate 
împrejurările existenţei sale aventuroase. (n.a.). 


cioplite de ei. E foarte adevărat că încearcă să trăiască în pace 
cu diavolul; dar cine n-ar vrea să trăiască în pace cu un vrăjmaş 
pe care nu-l poate birui? Nu e mai puţin sigur că nu cer 
ocrotire şi ajutor decât de la bunul şi Marele Spirit. 

— Se prea poate, dar am văzut chipuri foarte ciudate 
mâzgălite pe corpul lor! Grija ce o au, admiraţia pe care le-o 
provoacă acestea, dovedesc un fel de orgoliu; între altele am 
văzut o mâzgăleală de asta care înfăţişa un animal scârbos şi 
necurat. 

— Era un şarpe? întrebă cu vioiciune vânătorul. 

— Nu tocmai, dar semăna cu un animal târâtor, ca un fel de 
broască ţestoasă de pământ, foarte respingătoare! 

— Uhu! strigară în acelaşi timp cei doi mobhicani, în timp ce 
vânătorul dădea din cap, cu înfăţişarea unui om care a 
descoperit ceva important, dar puţin plăcut. 

Atunci, Chingachgook luă cuvântul şi se exprimă în limba 
delawară, cu un calm şi o demnitate care făcură să fie admirat 
chiar de cei ce nu-l puteau înţelege; gesturile lui erau expresive 
şi uneori chiar energice. Odată ridică braţul drept şi, lăsându-l 
să cadă încet, îşi sprijini un deget pe piept, ca pentru a întări 
cele ce spunea. Această mişcare dădu la o parte pânza ce-l 
înveşmânta, şi Duncan, care-i urmărea toate gesturile, văzu că 
pe piept îi era zugrăvită, sau mai curând schiţată, imaginea 
vietăţii despre care se vorbise, bine desenată cu albastru. Tot 
ce auzise despre despărţirea sângeroasă dintre numeroasele 
triburi ale delawarilor îi veni atunci în minte şi aşteptă 
momentul în care să poată pune întrebări, cu o nerăbdare pe 
care şi-o stăpânea cu mare greutate. În acelaşi timp era viu 
interesat de spusele şefului mohican, deşi, din nefericire, nu 
înţelegea niciun cuvânt. 

Ochi-de-Şoim nu-i dădu timp să-l întrebe. De îndată ce 
Chingachgook şfârşi de vorbit, luă cuvântul, la rândul lui, şi se 
adresă maiorului în englezeşte: 

— Am descoperit acum - îi spuse el - ceva care poate fi 
pentru noi folositor sau primejdios, după cum ne-o fi norocul. 
Sagamorul este din cea mai veche viţă delawară şi este marele 
şef al broaştelor țestoase. După cele ce ne-a spus cântăreţul, nu 
ne putem îndoi că se află câţiva din rasa aceasta printre cei 
văzuţi de el. Dac-ar fi întrebuințat măcar jumătate din timpul ce 
l-a pierdut cântând, ca să pună câteva întrebări prudente, am fi 


putut afla numărul războinicilor din această castă, aflaţi aici. În 
orice caz, suntem pe un drum primejdios, căci un prieten care 
ţi-a întors spatele îţi poate face mai mare rău decât un vrăjmaş 
care urmăreşte deschis să te scalpeze. 

— Explică-te! spuse Duncan. 

— Ar fi o poveste prea tristă şi prea lungă, la care nu-mi 
place să mă gândesc, căci nu se poate nega că la început răul s- 
a datorat oamenilor albi. Rezultatul este că fraţii au ridicat 
tomahawkurile unii contra altora, şi mingaşii şi delawarii s-au 
găsit unii lângă alţii, pe acelaşi drum. 

— Şi dumneata crezi că, în acest moment, Cora se află cu o 
parte din acest trib? întrebă Heyward. 

Ochi-de-Şoim răspunse printr-un gest afirmativ şi părea că 
doreşte să pună capăt unei conversații asupra unui subiect 
care-i era neplăcut. Nerăbdătorul Duncan se grăbi să propună 
atunci, pentru eliberarea celor două surori, soluţii care nu 
puteau fi puse în aplicare şi care nu puteau fi sugerate şi 
adoptate decât din deznădejde. Munro păru că iese din starea 
lui de apatie ca să asculte proiectele extravagante ale tânărului 
maior, cu un aer de deferenţă, şi îşi dădu aprobarea, deşi, în 
alte împrejurări, vârsta şi judecata lui ar fi refuzat să accepte 
acest lucru. Dar vânătorul, după ce aşteptă cu răbdare să se 
domolească înflăcărarea îndrăgostitului, reuşi să-l convingă că 
e o nebunie să iei măsuri necugetate şi mai mult decât riscante, 
într-o chestiune care cerea atât sânge rece şi prudenţă, cât şi 
curaj şi hotărâre. 

— lată ce e mai bine să facem: cântăreţul să se înapoieze să 
cânte la indieni - adăugă el - să le anunţe pe cele două 
domnişoare că suntem pe aproape şi să vină să se sfătuiască cu 
noi când o să-i dăm semnalul. Eşti muzicant, prietene, şi cu 
siguranţă că eşti în stare să deosebeşti croncănitul corbului de 
acela al whip-poorwillului!? 

— Desigur! Asta-i o pasăre cu viersul dulce şi trist, şi, deşi 
are două note prost cadenţate, n-are nimic neplăcut. 

— Asta e! spuse vânătorul. Ei bine! Pentru că-ţi place viersul 
ei, ea o să-ţi servească drept semnal. Când ai să auzi whip- 
poorwillul cântând de trei ori, nici mai mult nici mai puţin, adu- 
ţi aminte să vii în pădure, în locul unde ţi se va părea că-l auzi. 


5151-Whip-poorwill este numele local al unei specii de şoimi din 
America. (n.t.). 


— O clipă - spuse Heyward - am să-l însoțesc. 

— Dumneata? strigă Ochi-de-Şoim, privindu-l surprins. Ți s-a 
urât să vezi cum răsare şi asfinţeşte soarele? 

— David e o dovadă vie că, nici huronii nu sunt fără cruţare. 

— Dar gâtlejul lui David îi face un serviciu pe care niciun om 
cu mintea întreagă nu l-ar cere de la al său. 

— Şi eu pot să fac pe nebunul, pe idiotul, pe eroul, pe cine 
vreţi, numai ca să liberez din captivitate pe cea pe care-o 
iubesc. Nu mai faceţi obiecţii, sunt hotărât! 

Vânătorul îl privi a doua oară, cu o mirare care-i tăie glasul. 
Dar Duncan care, din respect pentru experienţa tovarăşului său 
şi din stimă pentru serviciile ce i le făcuse, ascultase până 
atunci orbeşte de toate părerile lui, luă aerul de superioritate al 
unui om obişnuit să comande. Făcu un gest cu mâna, ca pentru 
a arăta că nu admitea nicio împotrivire, apoi spuse pe un ton 
mai moderat: 

— Cunoşti destule mijloace de a mă deghiza. Pune-le imediat 
în aplicare şi schimbă-mi înfăţişarea! Dacă socoteşti ca e cazul, 
taie-mi şi părul! Într-un cuvânt, fă ce vrei cu mine, un nebun 
închipuit, dacă nu vrei să înnebunesc de-a binelea. 

Vânătorul dădu nemulţumit din cap. 

— Nu eu am căderea să spun că cel ce-a fost creat de mâna 
atotputernică a Providenţei trebuie să sufere vreo schimbare. 
De altfel, chiar dumneavoastră trimiteţi detaşamente în luptă, 
le daţi cuvânt de ordine, le fixaţi locul unde să se adune, ca cei 
ce luptă de aceeaşi parte să se poată recunoaşte şi să ştie unde 
să-şi găsească tovarăşii; aşa că... 

— Ascultă-mă - exclamă Duncan, fără să-i dea timp sa-şi 
termine fraza - ai aflat de la bravul nostru prieten, care a 
urmat cu atâta credinţă pe cele două prizoniere, că indienii la 
care se află ele fac parte din două triburi diferite, dacă nu din 
două naţiuni diferite. Cea cu părul negru este la tribul care, 
după dumneata, este o ramură a delawarilor; cealaltă, cea mai 
tânără, este fără îndoială în mâinile duşmanilor noştri de 
moarte, a huronilor. Sa le eliberăm este partea cea mai grea şi 
cea mai primejdioasă a misiunii noastre şi vreau să încerc 
această aventură, aşa cum îmi dictează vârsta şi rangul meu. 
Aşa că, în timp ce dumneata vei negocia cu prietenii dumitale 
eliberarea uneia, eu voi salva-o pe cealaltă sau voi înceta să 
mai exist. 


Înflăcărarea plină de mândrie a tânărului maior i se citea în 
ochi şi îi dădea o înfăţişare impunătoare, la care era greu de 
rezistat. Ochi-de-Şoim, deşi cunoştea cât se poate de bine 
viclenia indienilor şi înţelegea cât de primejdioasă era această 
încercare, socoti că nu se mai putea împotrivi unei hotărâri atât 
de neaşteptate. Poate că găsea în acest plan ceva care se 
potrivea cu îndrăzneala lui instinctivă şi cu pasiunea de 
neînvins ce o avea totdeauna pentru asemenea aventuri 
îndrăzneţe şi care creştea pe măsură ce căpăta experienţă. Ca 
să spunem aşa, primejdiile erau pentru el o bucurie fără de 
care nu putea trăi. Schimbându-şi deci planul, nu mai făcu nicio 
obiecţie faţă de proiectul maiorului Heyward şi începu să-i 
pună bucuros la dispoziţie mijloacele solicitate. 

— Când un cerb vrea să se arunce în apă - spuse el, surâzând 
înveselit - trebuie să i te aşezi în faţă ca să-l împiedici, nu să-l 
goneşti din urmă. Chingachgook are în tolba lui tot atât de 
multe culori ca nevasta unui ofiţer de artilerie pe care-o cunosc 
şi care face peisaje pe petice de hârtie, cu nişte munţi ce 
seamănă cu clăile de fân, şi aşază cerul albastru chiar lângă 
casă. Numai că sagamorul ştie să se folosească de ele. Ia loc pe 
buturuga asta şi garantez cu viaţa mea că în curând o să te 
facă să semeni atât de bine a nebun, încât nici dumitale n-o să- 
ţi vină să crezi! 

Duncan se aşeză, şi Chingachgook, care ascultase toată 
conversaţia cu mare atenţie, începu treaba imediat. Iniţiat de 
mult în misterele unei arte cunoscute, mai mult sau mai puţin, 
de toţi sălbaticii, depuse toată grija ca să dea maiorului 
înfăţişarea dorită de el. 

Îi trase pe frunte o linie, pe care indienii o socotesc drept 
simbolul unei firi deschise şi vesele. Se feri cu grijă de toate 
trăsăturile care ar fi putut arăta dispoziţii războinice şi îi 
desenă pe obraji figuri fantastice, care transformară pe militar 
în măscărici. Oameni de felul acesta nu erau un fenomen la 
indieni, şi cum Duncan era destul de deghizat prin costumul ce- 
l] luase când plecase de la fortul Edward, avea oarecare motive 
să creadă că, ştiind perfect franţuzeşte, ar putea trece drept un 
jongler din Ticonderoga, care dă o raită printre diferitele 
populaţii aliate. 

Când socotiră că faţa maiorului era îndeajuns de încondeiată, 
vânătorul îi dădu multe sfaturi şi instrucţiuni cu privire la 


modul cum trebuia să se poarte printre huroni, se înţeleseră 
asupra semnelor şi locului unde trebuiau să se întâlnească, în 
cazul când şi unii şi ceilalţi vor izbuti; în sfârşit, nimic nu fu 
uitat din cele ce-ar fi putut contribui la succesul misiunii. 

Despărțirea dintre Munro şi tânărul său prieten fu 
dureroasă. Totuşi, colonelul păru că o acceptă cu un fel de 
indiferenţă, pe care n-ar fi arătat-o niciodată, dacă sufletul i-ar 
fi fost liniştit şi dacă durerea lui nu ar fi influenţat firea lui 
cordială şi afectuoasă. 

Vânătorul, luându-l deoparte pe maior, îl informă despre 
intenţia lui de a-l lăsa pe veteran într-un adăpost sigur, în paza 
lui Chingachgook, în timp ce Uncas şi cu el vor căuta să ia 
câteva informaţii asupra tribului de indieni pe care avea motive 
serioase să-i creadă delawari. Îl sfătui din nou să fie mai ales 
prudent în tot ceea ce va crede de cuviinţă să spună sau să facă 
şi sfârşi prin a-i spune pe un ton solemn, în care se simţea o 
emoție de care Duncan fu adânc mişcat: 

— Şi acum, domnule maior, Dumnezeu să te lumineze şi să te 
păzească! Ai dat dovadă de un curaj care-mi place. E un daral 
tineretului, mai ales când are sângele fierbinte şi inima vitează. 
Dar ascultă sfaturile unui om care ştie din experienţă că cele 
ce-ţi spune sunt adevărate: vei avea nevoie de mult sânge rece, 
de o dibăcie mai mare decât cea care se poate găsi în cărţi, 
pentru a dejuca vicleniile unui mingo şi a-i birui îndărătnicia. 
Dumnezeu să te ocrotească! Dar, în sfârşit, dacă fac un trofeu 
din scalpul dumitale, bizuie-te pe făgăduiala unui om care e 
ajutat de doi războinici viteji: huronii or să plătească triumful 
lor prin tot atâţia morţi câţi au scalpat ei! Repet, domnule 
maior, Dumnezeu să-ţi binecuvânteze misiunea, căci este 
dreaptă şi-ţi face cinste; dar aminteşte-ţi că, pentru a-i înşela 
pe aceşti ticăloşi, este îngăduit să faci unele lucruri care nu 
prea stau în firea albilor. 

Heyward strânse mâna bunului său tovarăş, care nu ştiu 
dacă trebuie să răspundă la o astfel de onoare, îi recomandă 
din nou să aibă grijă de bătrânul său prieten, care îi ură la 
rându-i mult noroc în misiunea lui şi, făcând semn lui David să-l 
urmeze, plecă numaidecât cu el. 

Vânătorul urmări cu ochii pe tânărul maior, tot timpul cât îl 
mai zări, şi expresia lui arăta admiraţie pentru curajul şi 
hotărârea ofițerului. În sfârşit, dând din cap, ca unul care părea 


ca se îndoieşte că-l va mai vedea vreodată, se înapoie la cei trei 
însoțitori ai lui şi dispăru cu ei în desişul pădurii. 

Drumul pe care-l duse David pe Heyward străbătea luminişul 
în care se afla heleşteul castorilor şi şerpuia de-a lungul 
malurilor lui. Când maiorul rămase singur cu un om atât de 
simplu, atât de puţin în stare să-i fie de cel mai mic ajutor în 
împrejurările grele, începu să-şi dea seama, mai mult ca 
înainte, de toate greutăţile misiunii lui, dar fără să-şi piardă 
nădejdea că va reuşi. 

Cum începea să se însereze, pustiul, care se întindea până 
departe în jurul lui, îi păru şi mai sumbru, şi mai sălbatic. Era 
chiar ceva înfricoşător în liniştea ce domnea asupra căsuţelor 
cu acoperişuri rotunde, care erau totuşi atât de populate. 
Privind aceste minunate construcţii, văzând iscusinţa cu care 
fuseseră făcute, se gândi că în această mare singurătate chiar 
animalele aveau un instinct ce se putea compara cu raţiunea, şi 
îşi dădu seama, cu oarecare nelinişte, de lupta inegală ce avea 
de dus şi în care se avântase cu atâta îndrăzneală. Dar, pe când 
se gândea astfel, îi veni în minte imaginea Alicei, chipul ei, 
izolarea şi pericolul în care se afla, şi uită de primejdiile la care 
se expunea el. Încurajându-l pe David prin vorbe şi fapte, se 
simţi cuprins de o nouă îndrăzneală şi merse mai departe cu 
pasul uşor şi puternic al unui tânăr curajos. 

După ce ocoliră heleşteul castorilor, se depărtară de el şi 
începură să urce o mică înălţime, străbătând apoi un platou. 
După o jumătate de ceas ajunseră la un alt luminiş, străbătut şi 
acesta de un pârâu şi în care părea că sălăşluiseră de 
asemenea castorii; dar aceste inteligente animale îl părăsiseră, 
fără îndoială, pentru a se stabili în locul mai bun, din apropiere. 
O senzaţie foarte explicabilă făcu pe Duncan să se oprească o 
clipă înainte de a ieşi din pădure, ca un om care-şi adună toate 
puterile înainte de-a face un efort greu, pentru care ştie că va 
avea nevoie de ele. Profită de această scurtă oprire, ca să-şi 
întipărească în minte toate amănuntele pe care le putea culege 
dintr-o privire aruncată în grabă. 

La cealaltă extremitate a luminişului, aproape de un loc în 
care râul curgea de două ori mai repede şi apoi forma, într-o 
parte mai joasă, câteva cascade, se vedeau vreo şaizeci de 
cabane construite grosolan, din trunchiuri de copaci, ramuri, 
mărăcini şi pământ. Ele păreau aşezate la întâmplare, fără 


nicio pretenţie de a fi arătoase sau măcar curate pe dinafară. 
Erau atât de inferioare din toate privinţele, în comparaţie cu 
sălaşurile castorilor pe care Duncan le văzuse adineauri, încât 
îl cuprinse mirarea, mai mult ca întâia dată. 

Uimirea îi fu şi mai mare când văzu - la lumina asfinţitului - 
douăzeci până la treizeci de chipuri omeneşti care se ridicau 
din mijlocul buruienilor înalte, ce creşteau în faţa colibelor 
sălbaticilor, şi dispăreau rând pe rând dinaintea ochilor săi, ca 
şi cum le-ar fi înghiţit pământul. Fiindcă nu putea decât să 
întrezărească aceste forme ciudate, care nu se arătau decât o 
clipă, ele îi păreau mai degrabă nişte fantome întunecate sau 
nişte făpturi supranaturale decât fiinţe omeneşti, în carne şi 
oase. Un trup gol apărea o clipă, agitând în aer braţele, cu 
gesturi ciudate, şi dispărea imediat, ca sa apară iar, pe 
neaşteptate, într-un loc mai îndepărtat sau să fie înlocuit de un 
altul, care avea aceeaşi înfăţişare misterioasă. 

David, văzând că însoţitorul său se oprise, urmări direcţia 
privirilor lui şi-i spuse: 

— Aici e mult pământ rodnic necultivat şi pot să spun fără să 
mă laud că, în scurtul timp de când sunt printre aceşti păgâni, 
am semănat aici multe boabe de grâu, dar nu am avut 
multumirea să le văd rodind. 

— Popoarele astea sălbatice se ocupă mai mult cu 
vânătoarea decât cu muncile cu care sunt obişnuiţi oamenii în 
provinciile noastre - răspunse Heyward, cu ochii mereu aţintiţi 
asupra spectacolului ce continua să-l umple de mirare. 

— Pentru suflet e mai multă bucurie decât trudă, să-ţi ridici 
glasul şi să lauzi pe Dumnezeu - replică David - dar aceşti copii 
abuzează cu cruzime de darurile cerului. Rar am găsit oameni 
ca ei, cărora natura să le fi dat cu mai multă mărinimie toate 
elementele care pot constitui o bună psalmodie şi, bineînţeles, 
n-ai să găseşti măcar unul care să nu fi neglijat acest talent. In 
trei seri la rând am fost în locul acesta; i-am strâns în jurul meu 
şi i-am îndemnat să repete imnul pe care-l cântam; dar ei n-au 
scos decât nişte strigăte ascuţite şi stridente, care-mi 
străpungeau sufletul şi-mi sfâşiau urechile. 

— De cine vorbeşti? întrebă Duncan. 

— De aceşti copii de diavoli, pe care-i vezi că pierd cu jocuri 
copilăreşti un timp pe care l-ar putea întrebuința mult mai bine, 
dacă ar voi să mă asculte. Dar constrângerea binefăcătoare a 


disciplinei este necunoscută la acest popor lăsat de capul lui. 
Într-o ţară unde cresc atâţi mesteceni, nici măcar nu ştiu să 
întrebuinţeze vergile; şi nu e nicio minune pentru mine când 
văd că se abuzează de darurile Providenţei, ca să scoată sunete 
atât de false ca acestea. 

Sfârşind aceste cuvinte, David îşi astupă urechile, ca să nu 
mai audă strigătele copiilor care, în acel moment, făceau să 
răsune întreaga pădure. Duncan, zâmbind la gândul 
superstiţiilor care îi veniseră o clipă în minte, îi zise dârz: 

— Să înaintăm! 

Maestrul de psalmodie se supuse fără să-şi ia mâinile de la 
urechi şi merseră cu îndrăzneală către ceea ce David numea 
corturile filistinilor. 


CAPITOLUL XXIII 


Dar deşi animalele sălbatice obţin un 
privilegiu de vânătoare, deşi acordăm 
cerbului un spaţiu reglementat prin lege, 
înainte de a da drumul la haite şi a ne 
încorda arcul, cine va găsi ceva de spus 
împotriva chipului în care această perfidă 
vulpe este momită în capcană sau ucisă? 


SIR WALTER SCOTT 
(Doamna lacului) 


Se întâmplă foarte rar ca taberele indienilor să fie păzite de 
santinele înarmate ca acelea ale albilor. Înştiinţaţi de simţurile 
lor că se apropie o primejdie, chiar când aceasta este 
îndepărtată, sălbaticii se bazează în general pe cunoaşterea 
perfectă a urmelor din păduri şi pe întinderea ținuturilor şi 
greutatea drumurilor care-i despart de cei de care se tem. 
Inamicul care, printr-un concurs fericit de împrejurări, a înşelat 
vigilenţa cercetaşilor, care veghează la oarecare depărtare, nu 
găseşte deci, aproape niciodată, lângă locuinţe străji care să 
dea alarma. În afară de acest obicei generalizat, triburile aliate 
cu francezii cunoşteau foarte bine forţa loviturii ce fusese dată 
englezilor, ca să se teamă de vreo primejdie imediată din 
partea triburilor inamice care luptau pentru englezi. 

Astfel, Heyward şi David se găsiră deodată în mijlocul 
copiilor ce se jucau, după cum am spus, fără ca cineva să fi dat 
cel mai mic semnal despre apropierea lor. Dar cum îi zări, tot 
grupul de copii, de parcă s-ar fi înţeles, începu să strige într-un 
fel foarte puţin armonios şi se făcu nevăzut ca prin farmec. 
Culoarea închisă a trupurilor goale se confunda la această oră 
cu aceea a ierburilor înalte şi uscate care-i ascundeau, şi totuşi, 
când se dezmetici şi privi mai atent, Duncan întâlni peste tot, 
printre ierburi, ochii negri şi vioi, aţintiţi asupra lui. 

Curiozitatea copiilor fu pentru el un semn care nu i se păru 
încurajator şi pentru moment s-ar fi retras bucuros. Dar era 
prea târziu ca să mai şovăie. Ţipetele asurzitoare ale copiilor 
atrăseseră în pragul colibei celei mai apropiate o duzină de 
războinici, care aşteptau gravi ca cei doi nepoftiţi să se apropie 
de ei. 

David, care se obişnuise cu asemenea scene, merse înainte, 
în linie dreaptă, cu un pas atât de sigur, încât ar fi fost nevoie 
de un obstacol puţin obişnuit ca să i-l schimbe, şi intră în 
colibă, sigur de sine şi liniştit. Era „clădirea” principală şi cea 
mai mare din acest soi de sat, deşi nu era construită mai bine şi 
cu alte materiale decât celelalte. În această colibă se ţineau 
sfaturile şi adunările publice ale tribului, pe tot timpul cât îşi 


avea reşedinţa temporară pe frontierele provinciei engleze. 

Duncan izbuti cu oarecare greutate să-şi ia aerul nepăsător 
care trebuia, când trecu printre sălbaticii voinici şi foarte înalţi 
care erau grupaţi la uşă. Dar, gândindu-se că viaţa-i depindea 
numai de prezenţa lui de spirit, îşi imită însoţitorul pas cu pas 
şi, înaintând, se strădui să-şi adune ideile. O clipă, inima încetă 
să-i mai bată când se văzu în mijlocul unor duşmani atât de 
cruzi şi necruţători, dar reuşi să-şi stăpânească emoția şi păşi 
până în centrul cabanei, fără să dea niciun semn de slăbiciune. 
Urmând exemplul lui David, înaintă spre un vraf de legături de 
ramuri parfumate ce se afla într-un colţ al colibei, luă una din 
ele şi se aşeză tăcut. 

Când intră noul venit, sălbaticii care ieşiseră din colibă 
intrară numaidecât după el şi, aşezându-se în jurul lui, păreau 
că aşteaptă cu răbdare ca străinul să vorbească. Alţii se 
sprijiniseră cu un fel de nepăsare pe trunchiurile de copaci ce 
serveau drept stâlpi de susţinere pentru acest edificiu destul de 
şubred. Trei sau patru dintre războinici, mai în vârstă şi 
pesemne mai cu renume, se aşezară, după cum le era obiceiul, 
puţin înaintea celorlalţi. 

În colibă ardea o torţă ce arunca o lumină roşiatică pe 
chipurile indienilor, după cum flacăra era împinsă de curent 
dintr-o parte în alta. Duncan profită de acest lucru, pentru a 
încerca să recunoască pe chipurile lor la ce fel de primire 
trebuia să se aştepte. Dar nu era în stare să lupte împotriva 
vicleniei sălbaticilor, în mijlocul cărora se află. 

Şefii, aşezaţi în faţa lui, abia dacă ridicară ochii spre el; 
rămăseseră cu privirea aţintită în pământ, într-o atitudine care 
ar fi putut fi interpretată drept respect, dar putea fi atribuită cu 
uşurinţă şi neîncrederii. Indienii care se aflau în umbră erau 
mai puţin rezervaţi, şi Duncan îi surprinse de mai multe ori 
cum îl priveau pe furiş, curioşi şi atenţi; şi, la drept vorbind, nu 
era trăsătură pe chipul lui şi nu făcea un gest, nu mişca un 
muşchi care să nu le atragă atenţia şi din care să nu facă 
fiecare vreo presupunere. 

În sfârşit, un bărbat care începuse să încărunţească, dar ale 
cărui mişcări vii, ţinută dreaptă şi pas sigur arătau că avea încă 
toată vigoarea maturității, înaintă dintr-un colţ al încăperii în 
care stătuse, probabil ca să observe fără să fie văzut, şi, 
adresându-se lui Heyward, îi vorbi folosindu-se de limba 


wyandoţilor sau huronilor. Deşi maiorul nu putea înţelege ce-i 
spunea şi cu toate că nu le pricepea nici gesturile, ghici totuşi 
în tonul lui mai curând bunăvoință decât mânie. Făcu câteva 
semne, pentru a-i da să înţeleagă că nu cunoştea această limbă. 

— Niciunul din fraţii mei nu vorbeşte franţuzeşte sau 
englezeşte? întrebă apoi Duncan în franţuzeşte, uitându-se pe 
rând la cei care se găseau lângă el, în speranţa că vreunul îi va 
răspunde. Cei mai mulţi se întoarseră spre el, ca pentru a-l 
asculta cu mai multă atenţie, dar nu primi răspuns de la 
nimeni. 

— Mi-ar părea rău să cred - reluă Heyward, tot în 
franţuzeşte şi vorbind rar, în speranţa că va fi mai bine înţeles - 
că în acest trib viteaz şi înţelept nu se află nimeni care să 
înţeleagă limba de care se serveşte marele rege când vorbeşte 
cu fiii săi. l-ar face multă inimă rea să ştie că războinicii lui 
roşii au atât de puţin respect pentru el. 

Urmă o lungă pauză; pe toate chipurile era zugrăvită o 
gravitate netulburată şi niciun gest, nicio clipire din ochi nu 
arătau ce impresie făcuse această observaţie. Duncan, care ştia 
că darul de a tăcea era o virtute la sălbatici, hotărî să ia şi el 
pildă de la ei şi profită de acest răstimp ca să-şi adune 
gândurile. 

În sfârşit, acelaşi războinic care-i mai vorbise îl întrebă pe un 
ton tăios, întrebuinţând dialectul francez din Canada: 

— Când tatăl nostru, marele rege, vorbeşte poporului său, 
întrebuinţează limba huronilor? 

— Vorbeşte cu toţi aceeaşi limbă - răspunse Heyward - nu 
face nicio deosebire între fiii săi, fie că au pielea roşie, albă sau 
neagră, dar are o stimă aleasă pentru vitejii lui huroni. 

— Şi cum va vorbi - continuă şeful - când i se vor arăta 
scalpurile care acum cinci nopţi erau pe capul jenghezilor*?? 

— Jenghezii erau duşmanii lui - spuse Duncan cu un fior în 
suflet - şi va spune: „Asta-i bine, huronii mei au fost viteji ca 
totdeauna”. N 

— Părintele nostru din Canada nu gândeşte aşa. In loc să 
privească înainte, ca să răsplătească pe indienii săi, priveşte în 
urmă. Vede jenghezii morţi, dar nu vede huronii. Ce înseamnă 
asta? 

— Un şef mare ca el are mai multă minte decât grai. El 


5:52-Jenghezi - englezi. (n.t.). 


priveşte înapoi, ca să vadă dacă vreun inamic nu se ia după 
urmele lui. 

— Barca unui prieten mort nu poate pluti pe Horican - 
răspunse  huronul întunecat. Urechile lui sunt deschise 
delawarilor, care nu ne sunt prieteni, şi i le împuiază cu 
minciuni. 

— Se poate. Uite, mie mi-a dat ordin, mie care sunt un om 
învăţat în arta de a lecui bolile, să vin printre fiii săi, huronii 
roşii de la Marile Lacuri, şi să-i întreb dacă este cineva bolnav. 

O altă tăcere, tot atât de îndelungată ca cea dintâi şi tot atât 
de adâncă, urmă declaraţiei lui Duncan asupra calităţii în care 
venise, sau mai curând asupra rolului ce-şi propusese să joace. 
Dar, în acelaşi timp, ca pentru a judeca dacă cele spuse de el 
erau adevărate sau false, toţi ochii se aţintiră asupra lui, cu o 
atenţie şi insistenţă care îl neliniştiră serios în ceea ce privea 
rezultatul acestei cercetări. In sfârşit, acelaşi huron vorbi iar: 

— Oamenii învăţaţi din Canada îşi vopsesc pielea? îl întrebă 
el rece. I-am auzit că se laudă cu faţa lor palidă. 

— Când un şef indian vine printre părinţii lui albi, îşi aruncă 
pielea de bivol, ca să pună cămaşa ce i se dăruieşte. Fraţii mei 
indieni mi-au dat această înfăţişare şi o respect din dragoste 
pentru ei. 

Un murmur de aprobare arătă că acest compliment făcut 
indienilor era primit favorabil. Şeful făcu un gest de mulţumire, 
întinzând mâna. Cea mai mare parte din tovarăşii săi îl imitară 
şi o rumoare generală aprobă pe cel ce vorbise. Duncan răsuflă 
uşurat, văzând că scăpase de privirile iscoditoare care-l 
fulgerau, şi cum pregătise o poveste simplă, care ar fi făcut să 
se creadă înşelătoria lui nevinovată, nutrea speranţa că va 
reuşi în misiunea lui. 

Un alt războinic se ridică şi, după o tăcere de câteva minute, 
de parcă s-ar fi gândit cum trebuie să răspundă mai bine celor 
spuse de străin, făcu un gest ca să anunţe că va lua cuvântul. 
Dar abia deschise gura, că un zgomot surd se auzi din pădure, 
şi aproape în acelaşi timp le ajunse la urechi un strigăt ascuţit 
şi pătrunzător, prelung, care se asemăna cu urletul jalnic al 
unui lup. 

La această întrerupere neaşteptată, care atrase vădit 
întreaga atenţie a indienilor, Duncan se ridică tremurând, atât 
de mult îl impresionase acest strigăt îngrozitor, deşi nu ştia 


cine-l scosese şi pentru care motiv. În aceeaşi clipă, toţi 
războinicii se repeziră afară din colibă şi umplură văzduhul cu 
strigăte puternice, care aproape că acopereau strigătele 
înfiorătoare pe care maiorul le mai auzea încă, din când în 
când, din pădure. 

Neputând rezista dorinţei de a şti ce se petrecea, ieşi la 
rândul lui din colibă şi se găsi îndată în mijlocul unei mulţimi 
agitate, alcătuită, după cât se părea, din toţi locuitorii taberei. 
Bărbaţi, femei, bătrâni, copii, infirmi, tot tribul se strânsese 
acolo. Unii scoteau exclamaţii triumfătoare, alţii băteau din 
mâini cu o bucurie care avea în ea ceva feroce; toţi arătau o 
mulţumire sălbatică faţă de un eveniment neaşteptat. Deşi 
asurzit la început de tumult, Heyward descoperi în curând 
cheia acestui mister. 

Cerul era încă destul de luminos, aşa că se putea zări între 
copaci o potecă de la marginea luminişului, care ducea în 
pădure. Un şir de războinici ieşise din desiş şi înainta spre 
locuinţe. Cel care mergea în frunte ducea un băț pe care erau 
atârnate, cum se văzu după aceea, mai multe scalpuri. 
Strigătele îngrozitoare care se auziseră erau, ceea ce albii 
numiseră cu destulă dreptate, strigătul de moarte, şi repetarea 
lui avea de scop să anunţe tribului numărul inamicilor ucişi. 
Heyward cunoştea acest obicei al indienilor şi aceasta îl ajută 
să găsească explicaţia. Aflând deci că întreruperea se datora 
întoarcerii neprevăzute a unui grup de războinici plecaţi într-o 
expediţie, se mai linişti şi se felicită pentru această 
împrejurare, graţie căreia avea să i se dea mai puţină atenţie. 

Războinicii sosiți se opriră la o sută de metri de locuinţe. 
Strigătele lor, când de bocet, când de triumf, vrând să exprime 
pe rând gemetele muribunzilor şi bucuria învingătorilor, 
încetaseră cu desăvârşire. Unul din ei făcu câţiva paşi înainte şi 
chemă pe cei morţi cu voce tare, cu toate că aceştia nu puteau 
să-i audă cuvintele, după cum nu auziseră nici urletele 
înfiorătoare de mai înainte. Astfel făcu el cunoscută izbânda 
câştigată. Ar fi greu să dăm o idee despre extazul sălbatic şi 
manifestările de bucurie cu care fu primită această noutate. 

Intreaga tabără se umplu într-o clipă de strigăte şi 
învălmăşeală. Războinicii îşi scoaseră cuţitele şi le învârtiră în 
aer, apoi, aşezaţi pe două rânduri, formară o alee care se 
întindea de la locul în care se opriseră învingătorii, până la uşa 


colibei de unde ieşise Duncan. Femeile luară bete, securi, orice 
armă le căzu în mână şi se aşezară în rând, să ia parte şi ele la 
petrecerea plină de cruzime care urma să aibă loc. Nici chiar 
copiii nu voiau să piardă spectacolul: smulgeau de la 
cingătoarea tatălui lor tomahawkurile pe care abia le puteau 
ridica şi se strecurau între războinici, ca să imite pe sălbaticii 
lor părinţi. 

În luminiş se pregătiră mai multe grămezi de mărăcini, şi 
femeile bătrâne le dădeau foc, ca să facă lumină pentru cele ce 
aveau să se petreacă. Când se aprinse focul, care eclipsă puţina 
şi firava lumină a zilei ce mai rămăsese, priveliştea apăru mai 
distinctă şi mai hidoasă. Scena oferea un tablou izbitor, al cărui 
cadru era alcătuit de o masă întunecată de pini, pe care se 
profilau războinicii proaspăt sosiți. 

La câţiva paşi înaintea lor se aflau doi prizonieri care păreau 
sortiţi să joace rolul principal în scena crudă care urma să aibă 
loc. Lumina nu era destul de puternică, aşa că Heyward nu le 
putea vedea trăsăturile de la distanţa la care se afla, dar 
liniştea lor dovedea că erau însufleţiţi de sentimente cu totul 
diferite. Unul din ei îşi ţinea trupul drept, avea o înfăţişare 
dârză şi părea gata să înfrunte destinul ca un erou; celălalt îşi 
înclinase capul pe piept, ca şi cum ar fi fost copleşit de ruşine, 
sau paralizat de spaimă. 

Duncan, care era un suflet generos, simţi o vie admiraţie, şi 
chipul lui era plin de compătimire pentru cel dintâi, cu toate că 
nu era prea prudent să-şi arate aceste sentimente. Totuşi nu-şi 
putea desprinde ochii de pe el; îi urmărea toate mişcările şi, 
văzând că picioarele şi mâinile lui păreau pe cât de sprintene, 
pe atât de robuste şi bine proporţionate, căuta să se convingă 
că, ajutat de o nobilă dârzenie, omul ar putea să scape de o 
primejdie atât de mare. Tânărul prizonier putea oare să spere 
că va supravieţui drumului pe care prevedea că va fi silit să-l 
facă între cele două rânduri de sălbatici furioşi, înarmaţi, care 
urmăreau să-l ucidă? Pe nesimţite, maiorul se apropie mai mult 
de huroni, cu răsuflarea tăiată de grija nefericitului prizonier. 

În aceeaşi clipă auzi un singur strigăt: se dădea semnalul de 
pornire în cursa fatală. Se făcu o linişte adâncă timp de câteva 
momente, urmată de nişte urlete mai înfricoşătoare decât tot 
ce auzise vreodată. Una din cele două victime rămase 
nemişcată; cealaltă porni în aceeaşi clipă, cu uşurinţa unui 


cerb. Intră în defileul format de inamicii săi, dar nu continuă 
să-l parcurgă aşa cum se aşteptau toţi. Abia intră în el şi, 
înainte ca cineva să fi avut timp să-i dea măcar o singură 
lovitură, sări peste capul a doi copii şi se îndepărtă repede de 
huroni, pe un drum mai puţin primejdios. Văzduhul răsună de 
blesteme, rândurile se rupsceă şi fiecare începu să alerge de 
colo până colo. 

Mărăcinii în flăcări răspândeau o lumină roşiatică şi sinistră. 
Sălbaticii mai depărtaţi de foc păreau spectre înnebunite 
zburând prin văzduh, iar ferocitatea acelora care treceau prin 
vecinătatea vâlvătăilor era subliniată de lumina pe care 
flăcările o aruncau pe chipurile lor arse de soare. 

E lesne de înţeles că, în mijlocul unei astfel de mulţimi de 
inamici înverşunaţi, cel care fugise n-avea timp să răsufle. O 
clipă crezu că va izbuti să intre în pădure, dar o găsi păzită de 
cei ce-l făcuseră prizonier şi fu nevoit să se arunce din nou în 
centrul luminişului. Întorcându-se ca un cerb care vede 
vânătorul în faţa lui, sări dintr-un singur salt peste o grămada 
mare de mărăcini aprinşi şi, trecând cu iuţeala unei săgeți 
printr-un grup de femei, se ivi deodată la celălalt capăt al 
luminişului. Dar şi în partea aceea erau huroni care pândeau. 
Se îndreptă atunci spre locul cel mai întunecat, şi Duncan, care 
nu-l mai văzu câteva clipe, crezu că vioiul şi curajosul tânăr 
fusese ucis de loviturile barbarilor lui duşmani. 

Nu mai putu deosebi decât o masă confuză de chipuri 
omeneşti care alergau încoace şi încolo, în dezordine. Cuţitele, 
beţele, tomahawkurile erau încă ridicate în aer şi acest lucru 
dovedea că lovitura fatală nu fusese încă dată. Strigătele 
stridente ale femeilor şi urletele înfiorătoare ale războinicilor 
făceau această privelişte şi mai înspăimântătoare. Din timp în 
timp, Duncan întrezărea în obscuritate o umbră sprintenă, care 
sărea cu uşurinţă peste câte un obstacol întâlnit în cale, şi 
spera atunci că tânărul prizonier îşi va mai putea păstra 
această uimitoare energie şi forţă, care păreau nesecate. 

Deodată, mulţimea se dădu înapoi şi se apropie de locul unde 
se afla maiorul. Câţiva sălbatici voiră să treacă printr-un grup 
de femei şi copii, din care răsturnară câţiva, şi în mijlocul 
acestei învălmăşeli, Duncan îl văzu pe prizonier ivindu-se iar. 
Totuşi, puterile omului nu puteau să reziste încă mult timp la o 
încercare atât de groaznică, şi nefericitul părea că-şi dă seama. 


Cu puterile sleite, străbătu încă un grup de războinici uimiţi de 
îndrăzneala lui şi, sărind ca o căprioară, făcu - după cum i se 
păru lui Duncan - un ultim efort, ca să intre în pădure. Ca şi 
cum ar fi ştiut că nu trebuia să se teamă de nicio primejdie din 
partea tânărului ofiţer englez, fugarul trecu atât de aproape de 
el, încât în fugă îi atinse hainele. 

Un sălbatic de o înălţime uriaşă îl urmărea cu tomahawkul 
ridicat şi ameninţa să-i dea lovitura mortală. Atunci Duncan, 
văzând primejdia iminentă, întinse piciorul ca din întâmplare, îi 
puse piedică huronului, şi acesta căzu, aproape la călcâiele 
celui pe care îl urmărea. Fugarul profită de acest avantaj şi, 
privindu-l pe Duncan, dispăru ca un meteor. Heyward îl căută 
în toate părţile şi, neputându-l descoperi, se bucură că reuşise 
să scape în pădure, când deodată îl zări stând sprijinit liniştit 
de un stâlp vopsit în diferite culori, lângă uşa cabanei 
principale. 

Temându-se să nu se fi descoperit ajutorul dat la timp 
fugarului şi ca această împrejurare să nu-i fie fatală lui, Duncan 
îşi schimbase locul de îndată ce constată efectul intervenţiei 
sale, care scăpase pe necunoscut de la o moarte sigură, şi se 
amestecă în mulţimea îngrămădită în jurul cabanei principale 
cu un aer la fel de nemulţumit, ca şi gloata adunată să vadă o 
execuţie, dar care află că sentinţa a fost suspendată. 

Un sentiment inexplicabil, mai puternic decât curiozitatea, îl 
îndemnă să se apropie de prizonier, dar ar fi trebuit să-şi 
croiască drum cu coatele prin rândurile mulţimii înghesuite, 
lucru pe care nu-l socotea prudent în situaţia în care se afla 
acum. Văzu totuşi de la distanţă că prizonierul îşi trecuse un 
braţ împrejurul stâlpului sacru, care-l apăra, desigur sfârşit de 
oboseală, respirând cu greutate, dar stăpânindu-şi cu mândrie 
orice geamăt sau mişcare care i-ar fi putut trăda suferinţa. Un 
obicei străvechi, din moşi-strămoşi, făcea inviolabilă persoana 
lui până când sfatul tribului se va întruni şi îi va hotărî soarta; 
dar nu era greu de prevăzut ce va hotări sfatul, judecând după 
sentimentele manifestate de cei ce-l înconjurau. 

În limba huronilor nu există termen de dispreţ, epitete 
umilitoare, insulte care să nu-i fi fost adresate de femei 
tânărului străin, care reuşise să scape de mânia lor. Ele 
mergeau până într-acolo încât îl învinuiau de sforţările pe care 
le făcuse ca să scape şi îi spuneau, cu o ironie amară, că 


picioarele lui preţuiau mai mult decât mâinile şi că ar fi trebuit 
să i se pună aripi, pentru că nu ştia să se folosească nici de 
săgeți, nici de cuţit. Prizonierul nu răspundea nimic la toate 
aceste insulte şi nu arăta nici teamă, nici mânie, ci numai un 
dispreţ demn. Infuriate de calmul lui netulburat, dar mai ales 
de izbânda lui, femeile, după ce sfârşiră cu batjocurile pe care 
le cunoşteau, începură să urle înfiorător. 

Apoi, una din bătrânele care aprinsese focurile în luminiş, îşi 
făcu drum prin mulţime şi se aşeză în faţa prizonierului. Faţa ei 
zbârcită, cu trăsături scofâlcite, şi murdăria ei dezgustătoare ar 
fi făcut să se creadă că e o vrăjitoare. Dând la o parte 
veşmântul uşor care o acoperea, îşi întinse braţul lung, numai 
piele şi os, spre prizonier şi începu să-i vorbească în limba 
delawară, ca să fie sigură că o va înţelege: 

— Ascultă, delawarule - îi spuse ea, râzând batjocoritor - voi 
sunteţi o nație de muieri şi mâinilor voastre vi se potriveşte mai 
bine sapa decât puşca. Femeile voastre zămislesc cerbi; şi dacă 
un urs, un şarpe sau o pisică sălbatică s-ar naşte printre voi, aţi 
lua-o la goană. Fiicele huronilor o să vă facă fuste, şi noi, ca 
peţitoare, o să vă căutăm bărbaţi. 

Hohote sălbatice de râs, îndelung prelungite, urmară acestei 
din urmă batjocuri, şi în mijlocul glasurilor sparte sau piţigăiate 
ale bătrânelor, a căror răutate părea să fi crescut cu anii, se 
deosebeau vocile femeilor tinere. Dar străinul nu se sinchisea 
de batjocuri şi de insulte; ţinea mereu capul în sus şi ai fi zis că 
se crede singur, dacă n-ar fi aruncat din când în când câte o 
privire dispreţuitoare şi mândră asupra războinicilor, care 
stăteau tăcuţi în spatele femeilor. 

Furioasă de calmul prizonierului, bătrâna îşi puse iar mâinile 
în şolduri şi-l împroşcă cu o nouă ploaie de batjocuri, pe care în 
zadar am încerca să le înşirăm pe hârtie. Dar, deşi se vede că 
avea o îndelungată experienţă în arta de a insulta pe nefericiţii 
prizonieri şi îşi făcuse o reputaţie de acest soi în tribul ei, 
degeaba se întărâtă şi făcu spume la gură, fiindcă nu fu în stare 
să-l facă pe cel batjocorit nici măcar să-şi clintească un muşchi 
de pe faţă. 

Ciuda provocată de această nepăsare începu să se transmită 
şi altor privitori. Un copilandru, care se vede că fusese primit 
numai de puţină vreme printre războinicii tribului său, sări în 
ajutorul vrăjitoarei, agitând tomahawkul ca să-l sperie pe 


nefericitul captiv. Prizonierul însă întoarse capul spre el cu o 
milă dispreţuitoare şi-şi reluă atitudinea liniştită pe care o 
avusese tot timpul până atunci. Dar mişcarea făcută îi 
îngăduise să-şi aţintească o clipă ochii dârzi şi pătrunzători în 
ochii lui Duncan, şi acesta recunoscu brusc pe tânărul mohican 
Uncas. 

Uimirea îi tăie respiraţia. Tremurând de grijă pentru 
prietenul lui, Heyward lăsă capul în jos, de teamă ca expresia 
întipărită pe figura lui să nu grăbească soarta prizonierului, 
care părea totuşi că nu se temea de nimic, cel puţin în acel 
moment. 

Aproape în aceeaşi clipă, un războinic, împingând cu 
brutalitate la o parte femeile şi copiii, îşi făcu drum prin 
mulțime, îl luă pe Uncas de braţ şi-l împinse în coliba cea mare, 
unde fu urmat de toţi şefii şi de războinicii mai de seamă ai 
tribului. Heyward, mânat de nelinişte, găsi şi el mijlocul să se 
strecoare printre ei, fără să atragă prea mult atenţia asupra lui. 

Huronilor le trebuiră câteva minute ca să se aşeze după 
rangul pe care-l aveau în trib şi după influenţa fiecăruia, adică 
în aceeaşi ordine ca atunci când Heyward se înfăţişase înaintea 
lor. Bătrânii şi şefii principali se aşezară în centrul colibei, în 
partea mai bine luminată, sub torţă. Tinerii şi războinicii care 
făceau parte dintr-o categorie inferioară stăteau în cerc, mai în 
urmă. În mijlocul colibei, sub săpătura făcută în acoperiş ca să 
iasă fumul şi prin care se vedeau strălucind câteva stele, şedea 
Uncas, în picioare, calm şi plin de mândrie. Înfăţişarea lui 
mândră şi demnă nu scăpă privirilor pătrunzătoare ale 
judecătorilor săi şi adesea se uitau la el cu nişte ochi care nu-şi 
pierduseră nimic din ferocitate, dar care vădeau admiraţie 
pentru curajul lui. 

Nu acelaşi lucru se întâmpla cu cel care, ca şi tânărul 
mohican, fusese condamnat să treacă printre cele două rânduri 
de sălbatici înarmaţi. El nu profitase de momentele de zarvă şi 
de învălmăşeală pe care le-am descris, ca să încerce să scape; 
şi deşi nimeni nu se gândise să-l supravegheze, rămăsese 
nemişcat, parcă întruchipând statuia ruşinii. Nicio mână nu-l 
înşfăcase ca să-l aducă în coliba de sfat; intrase singur, ca atras 
de un destin de la care simţea că nu se poate smulge. 

Duncan profită de prima ocazie, ca să-l privească în faţă, 
temându-se să nu recunoască în el un alt prieten. Dar de la 


prima vedere se încredinţă că era un străin şi, ceea ce-i păru şi 
mai inexplicabil, după chipul cum era vopsit pe trup, părea să 
fie un războinic huron. Dar în loc să stea printre camarazii săi, 
se aşezase singur într-un colţ, cu capul înclinat pe piept şi 
chircit, ca şi cum ar fi vrut să ocupe cât mai puţin loc posibil. 

Când fiecare îşi luă locul ce i se cuvenea, în adunare se făcu 
linişte adâncă, şi şeful cu părul cărunt se adresă lui Uncas în 
limba delawarilor. 

— Delawarule - îi spuse el - deşi faci parte dintr-un trib de 
muieri, ai dat dovadă că eşti un bărbat. Ţi-aş da bucuros de 
mâncare, dar cel care mănâncă la un loc cu un huron devine 
prietenul lui. Odihneşte-te până când răsare soarele şi ai să 
auzi cuvintele sfatului. 

— Şapte nopţi lungi am ajunat, ca să cercetez urmele 
huronilor - răspunse Uncas. Copiii lenapilor ştiu să străbată 
drumul adevărului, fără să se oprească să mănânce. 

— Doi din războinicii mei sunt pe urmele însoţitorului tău - 
reluă bătrânul şef, fără să pară că dă vreo atenţie înfruntării lui 
Uncas. Când se vor înapoia, glasul înţelepţilor sfatului îţi va 
spune: trăieşte sau mori! 

— Dar  huronii n-au urechi? strigă tânărul mohican. 
Delawarul, de când e prizonierul vostru, a auzit de două ori 
focul unei puşti bine cunoscute. Cei doi războinici ai voştri nu 
se vor întoarce niciodată. 

O linişte de câteva minute urmă acestei declaraţii îndrăzneţe, 
care amintea de puşca lui Ochi-de-Şoim. Duncan, neliniştit de 
această tăcere neaşteptată, înălţă capul, ca să încerce să 
citească pe chipul sălbaticilor ce impresie făcuse asupra lor 
cele spuse de tânărul său prieten, dar şeful reluă în acel 
moment cuvântul şi se mulţumi să spună: 

— Dacă lenapii sunt atât de iscusiţi, de ce unul dintre cei mai 
viteji războinici de-ai lor se află aici? 

— Pentru că a urmărit paşii unui laş care fugea - răspunse 
Uncas - şi pentru că a căzut într-o cursă. Castorul este isteţ şi 
totuşi poate fi prins. 

Vorbind astfel, arătă cu degetul pe huronul singuratic, 
ghemuit într-un colţ, dar fără să-i acorde altă atenţie decât o 
privire de dispreţ. Cuvintele, gesturile şi privirea lui produceau 
o impresie puternică asupra celor ce-l ascultau. Toţi ochii se 
îndreptară în acelaşi timp spre omul pe care-l arătase, şi 


murmurul care se iscă ajunse până la mulţimea de femei, şi de 
copii îngrămădiţi la uşă, atât de strânşi unul în altul, încât între 
ei nu rămăsese niciun spaţiu gol, oricât de mic. 

În acest timp, şefii mai în vârstă îşi împărtăşeau impresiile 
prin fraze scurte, rostite pe şoptite şi însoţite de gesturi 
energice. Urmă iar o tăcere îndelungată, gravă, care preceda, 
după cum ştiau toţi cei prezenţi, sentinţa solemnă şi importantă 
ce urma să se dea. Huronii care stăteau mai în urmă se ridicau 
pe vârful picioarelor, ca să poată vedea, şi chiar vinovatul, 
uitând o clipă de ruşinea care-l acoperea, ridică neliniștit capul, 
ca să citească în privirea şefilor ce soartă îl aşteaptă. În sfârşit, 
bătrânul şef, despre care am vorbit destul de des, se ridică, 
trecu pe lângă Uncas, înainta spre huronul izolat şi se opri în 
faţa lui, într-o atitudine demnă. 

În aceeaşi clipă, bătrâna care-l copleşise pe Uncas cu atâtea 
insulte intră în colibă, luă în mână singura torţă care-o lumina 
şi începu să execute un fel de dans, murmurând cuvinte care 
puteau fi socotite o incantaţie. Nimeni n-o chemase în cabană, 
dar nimeni nu părea dispus să-i spună să iasă afară. 

Apropiindu-se de Uncas, ridică torţa în aşa fel, încât să-i 
lumineze din plin faţa şi cea mai mică emotie să se poată citi pe 
chipul lui. Dar mohicanul înfruntă cu tărie şi această nouă 
încercare, îşi păstră atitudinea mândră şi liniştită; ochii lui nu- 
şi schimbară direcţia şi nici măcar o clipă nu-şi aruncă privirea 
asupra chipului respingător al zgripţuroaicei. Mulțumită de 
isprava ei, îl părăsi, lăsând să se vadă o uşoară umbră de 
bucurie, şi se duse să repete gestul cu compatriotul ei, care nu 
arătă însă aceeaşi stăpânire de sine. 

Şi acesta era în floarea vârstei, iar puţinele veşminte pe care 
le purta nu-i puteau ascunde frumoasa conformaţie a torsului, 
braţelor şi coapselor, care se desenau perfect la lumina torţei. 
Duncan îl privi, însă îşi întoarse repede ochii, cu dezgust şi 
oroare. 'Tot corpul îi era agitat de convulsiile fricii. Văzându-l 
astfel, bătrâna începu un fel de cântec încet şi plângăreţ, dar 
şeful întinse braţul şi o dădu la o parte. 

— Trestie-Mlădioasă - zise el, adresându-se tânărului huron - 
deşi Marele Spirit ţi-a dat o înfăţişare plăcută, ar fi fost mai 
bine pentru tine dacă nu te-ai fi născut. In luptă, limba ta 
vorbeşte prea mult. Niciunul din tinerii mei războinici nu face 
securea să intre mai adânc în stâlpul războiului, dar niciunul nu 


loveşte mai slab pe jenghezi. Inamicii noştri cunosc forma 
spatelui tău, dar niciodată nu ţi-au văzut culoarea ochilor. De 
trei ori te-au chemat la luptă şi de trei ori ai refuzat să te duci. 
Nu eşti demn de tribul nostru. Numele tău nu va mai fi rostit. A 
şi fost uitat. 

Pe când şeful pronunţa aceste cuvinte, cu pauze după fiecare 
frază, huronul ridică în sus capul, din respect pentru vârsta şi 
rangul celui care-i vorbea. Ruşinea, teama, groaza şi mândria îi 
erau zugrăvite în acelaşi timp pe chip. Din aceste sentimente 
care i se zbăteau în suflet, învinse mândria. Ochii i se 
însufleţiră deodată şi priviră dârz pe războinicii ale căror laude 
ar fi vrut să le merite, cel puţin în ultimele lui clipe. Se ridică şi, 
descoperindu-şi pieptul, privi fără să tremure cuțitul fatal care 
strălucea în mâna necruţătorului său judecător. Fu văzut 
surâzând, chiar în timp ce unealta morţii i se împlânta încet în 
inimă, de parcă ar fi simţit o bucurie descoperind că moartea 
nu-i atât de groaznică cum îl făcuse să creadă, până atunci, 
firea lui temătoare. În sfârşit căzu fără suflare la picioarele lui 
Uncas, mereu calm şi nemişcat. 

Bătrâna scoase un urlet de jale, stinse torţa aruncând-o la 
pământ şi, deodată, în cabană domni un întuneric complet. Toţi 
cei care se aflau acolo ieşiră imediat, ca nişte stafii rătăcitoare, 
şi Duncan crezu că a rămas singur cu trupul victimei, din care 
viaţa încă nu se scursese cu totul. 


CAPITOLUL XXIV 


Astfel vorbi înțeleptul; regii - fără 
să mai întârzie - încheiară sfatul şi 
ascultară de şeful lor. 


POPE 
(Traducere din lliada) 


Numai o clipă fu de ajuns ca să-l convingă pe Heyward că se 
înşelase crezând că a rămas singur în colibă. O mână îl atinse 
pe braţ şi-l strânse tare, apoi recunoscu imediat vocea lui 
Uncas, care îi şopti la ureche: 

— Huronii sunt nişte câini! Vederea sângelui unui laş nu 
poate niciodată să facă să tremure pe un războinic. Capul- 
Cărunt şi sagamorul sunt în siguranţă; puşca lui Ochi-de-Şoim 
nu doarme! Pleacă de aici! Uncas şi Mână-Spartă trebuie să 
pară că nu se cunosc. Nu mai spune nimic! 

Duncan ar fi vrut să ştie mai multe, însă prietenul său, 
împingându-l spre uşă cu putere, dar blând, îl avertiză asupra 


pericolului ce-i pândea pe amândoi, dacă s-ar fi descoperit că 
se cunosc. 

Cedând în faţa necesităţii, deşi cu inima strânsă, maiorul 
plecă şi se amestecă în mulţimea din jurul colibelor. Focurile 
din poiană, gata să se stingă, aruncau o lumină palidă şi 
tremurătoare asupra celor ce treceau sau se adunau în grupuri; 
totuşi, câte o vâlvătaie mai răzbătea până în fundul colibei celei 
mari unde se zărea Uncas, singur, în picioare, în aceeaşi 
atitudine, având în faţa lui leşul huronului. Curând, câţiva 
războinici luară cadavrul să-l ducă în pădure, fie ca să-l 
îngroape, fie să-l dea pradă animalelor sălbatice. 

După această scenă solemnă, Duncan începu să intre în 
diferite cabane - fără ca nimeni să-l întrebe ceva sau măcar să-i 
dea atenţie - cu speranţa că va găsi vreo urmă a aceleia pentru 
iubirea căreia înfruntase asemenea pericole. În situaţia în care 
se găsea atunci întregul trib, i-ar fi fost uşor să fugă şi să-şi 
întâlnească însoțitorii, dar un nou interes, deşi mai puţin 
puternic, îl îndemna să stea printre huroni. 

El continuă câtva timp să treacă de la o colibă la alta, foarte 
îngrijat că nu găsea ceea ce căuta. În sfârşit renunţă la o 
cercetare inutilă, se întoarse acolo unde se ţinuse sfatul, cu 
nădejdea de a-l întâlni pe David şi a pune capăt unei îndoieli ce 
devenea tot mai neliniştitoare. 

Când ajunse la uşa colibei ce slujise de sală de judecată şi loc 
de execuţie, observă că pe toate chipurile domnea din nou 
calmul. Războinicii se adunaseră iar acolo; fumau liniştiţi şi 
discutau grav despre principalele incidente ale expediției lor la 
fortul William-Henry. Deşi reîntoarcerea lui Duncan ar fi 
trebuit să le reamintească împrejurările puţin cam suspecte ale 
sosirii lui printre ei, prezenţa lui nu produse totuşi nicio reacţie 
deosebită. Scena fioroasă care se petrecuse părea să-i 
favorizeze planurile şi ofiţerul deghizat îşi propuse să nu 
neglijeze niciun mijloc ca să profite de acest avantaj la care nu 
se gândise. 

Intră în cabană, fără să aibă aerul că şovăie, şi se aşeză grav 
într-un colţ. O privire aruncată pe furiş fu de ajuns să-l asigure 
că Uncas se află în acelaşi loc, dar că David nu era acolo. 
Tânărul mohican nu era supus niciunei constrângeri; doar un 
tânăr huron din apropiere nu-l scăpa din ochi, şi un războinic 
înarmat se sprijinea de zid, lângă intrare. Altminteri, 


prizonierul părea liber. Totuşi i se interzise să ia parte la 
discuţie şi, aşa, complet nemişcat cum stătea, părea mai 
curând o frumoasă statuie, decât o fiinţă vie. 

Heyward văzuse prea recent un exemplu fioros de pedeapsă, 
obişnuită în acest trib, în ghearele căruia căzuse de bunăvoie, 
dintr-un exces de încredere în sine, de aceea ar fi preferat ca în 
acest moment, când descoperirea identităţii lui i-ar fi putut fi 
fatală, să poată continua să tacă şi să mediteze decât să 
vorbească. Din nefericire, nu toţi cei de faţă păreau să adopte 
faţă de el aceeaşi atitudine, căci de-abia trecuseră câteva 
minute de când se aşezase cu prudenţă mai în umbră, că un 
bătrân şef de lângă el i se adresă în franceză: 

— Tatăl meu din Canada nu-şi uită copiii - zise - şi-i 
mulţumesc. Un duh necurat s-a cuibărit în soţia unuia dintre 
tinerii mei războinici. Vraciul străin poate s-o scape de el? 

Heyward avea oarecare cunoştinţe de şiretlicurile pe care le 
foloseau şarlatanii indieni când bănuiau că spiritele rele au pus 
stăpânire pe vreun ins din tribul lor. El îşi dădu seama că 
această împrejurare putea să-i favorizeze planurile, şi 
neaşteptata propunere i se păru minunat de potrivită. Cu toate 
acestea, simțind că e necesar să-şi păstreze demnitatea - aşa 
cum se cuvenea personajului pe care îl juca - îşi stăpâni emoția 
şi răspunse cu o voce misterioasă, cum îi cerea rolul: 

— Sunt duhuri felurite: unele se supun puterii înţelepciunii, 
altele îi rezistă. 

— Fratele meu este un mare vraci - replică indianul. El o să 
încerce! 

Un gest de aprobare, făcut cu importanţă, fu răspunsul lui 
Heyward. Huronul se mulţumi cu această asigurare şi, 
reluându-şi pipa, se cufundă iarăşi în tăcere. Nerăbdătorul 
Heyward blestemă în gând toate aceste obiceiuri ciudate ale 
sălbaticilor, însă căută să pară la fel de nepăsător ca bătrânul 
şef, care părea să fie tatăl pretinsei posedate. 

Trecură zece minute şi acest scurt răgaz i se păru un veac 
maiorului, care ardea de nerăbdare să-şi înceapă ucenicia. În 
sfârşit, huronul îşi lăsă pipa, îşi strânse pe piept veşmântul de 
pânză şi se pregăti să plece. Dar chiar atunci, un războinic înalt 
intră în încăpere şi, înaintând tăcut, se aşeză pe acelaşi 
mănunchi de ramuri pe care stătea Duncan. Presupusul vraci 
îşi privi în treacăt vecinul şi, fără să vrea, un tremur îi zgudui 


trupul când îl recunoscu pe Magua. 

Reîntoarcerea neaşteptată a acestui şef viclean şi de temut 
întârzie plecarea bătrânului, care-şi reaprinse pipa; alţii făcură 
la fel, şi chiar Magua, luându-şi-o pe a sa, o umplu cu tutun şi 
începu să fumeze atât de nepăsător şi de liniştit, ca şi cum n-ar 
fi lipsit două zile în care se obosise vânând. 

Trecu aşa un sfert de ceas - care i se păru maiorului o 
veşnicie - şi toţi războinicii erau învăluiţi într-un nor de fum, 
când unul dintre ei se adresă noului venit: 

— Magua a găsit elanii? 

— Tinerii mei războinici sunt copleşiţi de poveri. Trestia- 
Mlădioasă să meargă să-i întâmpine şi să-i ajute - răspunse 
Magua. 

Acest nume - care nu trebuia să mai fie pronunţat în trib - 
făcu să le cadă tuturor pipele din gură, ca şi cum ar fi conţinut 
miasme otrăvitoare. O tăcere grea şi adâncă domni peste 
adunare, în timp ce fumul, ridicându-se în mici rotocoale, urca 
spre spărtura din acoperiş, iar torţa lumina chipurile bronzate 
ale şefilor. 

Cei mai mulţi se uitau în pământ; doar câţiva tineri îşi 
îndreptară privirile spre un bătrân cu părul alb, aşezat între cei 
doi şefi ai tribului. Totuşi, acesta nu atrăgea atenţia prin nimic 
deosebit; avea o înfăţişare tristă, şi straiele lui erau ca ale 
indienilor obişnuiţi. La fel ca cei mai mulţi din jurul său, îşi 
pironise ochii în pământ, însă ridicându-i o clipă înspre cei ce-l 
înconjurau, văzu că devenise obiectul curiozităţii generale. 
Atunci se ridică şi rupse tăcerea cu aceste cuvinte: 

— E o minciună! N-am copii! Pe acela care-mi poartă numele 
l-am uitat. Sângele său e ca al Feţelor-Palide, nu ca acel ce 
curge în vinele unui huron. Chippervaşii cei blestemaţi au 
înşelat-o pe squawa mea. Marele Spirit a hotărât ca rasa Wiss- 
en-tush să se stingă! Sunt mulţumit că ea se sfârşeşte cu mine! 
Am spus! 

Nenorocitul tată privi în jur, ca şi cum ar fi căutat aprobare 
în ochii celor ce îl ascultaseră, însă obiceiurile aspre ale 
tribului său cereau prea mult de la un bătrân nevolnic. 
Expresia chipului său dezminţea cuvintele mândre şi înflorite 
pe care le rostise; legile naturii învingeau stoicismul şi toţi 
muşchii feţei zbârcite trădau frământarea sufletului. Rămase 
câtva timp în picioare, pentru a se bucura de un triumf aşa de 


scump plătit, şi apoi - ca şi cum vederea celorlalţi i-ar fi fost o 
povară - îşi acoperi capul cu pulpana veşmântului şi ieşi tăcut, 
îndreptându-se spre coliba lui, ca să-şi plângă durerea cu o 
soţie care avea aceeaşi vârstă ca el şi era cuprinsă de aceeaşi 
mâhnire. 

Indienii - care cred că virtuțile şi viciile se moştenesc - îl 
lăsară să plece în linişte. După ieşirea lui, unul din şefi, cu o 
delicateţe ce ar putea uneori să servească de exemplu într-o 
societate civilizată, căută să îndepărteze atenţia tinerilor de la 
acest spectacol al slăbiciunii, la care asistaseră, şi se adresă 
vesel lui Magua: 

— Delawarii dau târcoale prin preajma noastră, ca urşii care 
caută stupii cu miere. Dar surprins-au ei vreodată un huron 
dormind? 

Magua se încruntă fioros şi exclamă: 

— Delawarii lacurilor? 

— Nu. Acei ce poartă fustă de squawe şi locuiesc pe malurile 
râului cu acelaşi nume. Unul din ei a venit până aici. 

— Războinicii noştri i-au luat scalpul? 

— Nu - răspunse şeful arătându-i-l pe Uncas, care stătea la 
fel de dârz şi nemişcat. Are picioare bune, deşi braţul său e mai 
curând făcut pentru sapă decât pentru tomahawk. 

În loc să fie curios să-l vadă pe acest prizonier dintr-un trib 
odios, Magua continuă să fumeze cu obişnuitul său aer 
meditativ, pe care şi-l lua când nu avea nevoie să recurgă la 
viclenie sau să folosească elocinţa-i sălbatică. Deşi mirat de 
ceea ce aflase, nu spuse nimic, hotărât să-şi explice îndoielile 
într-un moment mai prielnic. De-abia după câteva minute, 
scuturându-şi cenuşa din pipă şi ridicându-se să-şi strângă 
cingătoarea în care se afla tomahawkul, întoarse capul spre 
prizonierul ce era puţin mai departe, în spatele lui. 

Uncas părea adâncit în gânduri, însă vedea tot ce se 
petrecea. Observând gestul lui Magua, făcu şi el la fel, ca să nu 
dea impresia că îi e teamă, şi privirile lor se întâlniră. Câtva 
timp, cei doi bărbaţi, mândri şi necruţători, se înfruntară, fără 
ca vreunul să izbutească să facă pe celălalt să-şi plece ochii. 

Tânărul mohican parcă era mistuit de un foc lăuntric; nările 
îi tremurau ca ale unui tigru gonit de vânători şi înfăţişarea sa 
era aşa de falnică, aşa de impunătoare, încât nu trebuia să ai 
prea multă fantezie ca să admiri în el însăşi imaginea zeului 


războiului. Chipul lui Magua nu era mai puţin înflăcărat; la 
început trăda doar mânia şi dorinţa de răzbunare, însă faţa-i 
exprima numai o bucurie feroce când exclamă: 

— Cerbul-cel-Sprinten! 

Când auziră acest nume vestit şi prea bine cunoscut, toţi 
războinicii se ridicară în acelaşi timp şi uimirea învinse un 
moment calmul stoic al indienilor. Toţi, până la unul, repetară 
într-un glas acest nume urât şi respectat, iar femeile şi copiii, 
îngrămădiţi la intrare, îl reluară ca un ecou. Strigătele lor 
ajunseră până în cele mai depărtate colibe; toţi cei care le 
auziră ieşiră afară, şi urlete prelungi izbucniră de pretutindeni. 

Totuşi, şefii nu-şi părăsiră locul, ca şi cum le-ar fi fost ruşine 
că îşi trădaseră neliniştea. Tăceau însă cu toţii, măsurând 
curioşi pe duşmanul a cărui vitejie fusese fatală atâtor 
războinici din tribul lor. 

Era un triumf pentru Uncas, dar el nu-şi arătă altfel bucuria 
decât printr-o atitudine plină de mândrie şi linişte, şi zâmbi 
dispreţuitor. Magua observă; strânse pumnul, întinse braţul, 
agitându-l ameninţător spre prizonier, şi-i strigă în engleză: 

— Mobhicane, trebuie să mori! 

— Apele din Izvorul Sănătăţii - răspunse Uncas în delawară - 
nu vor învia pe huronii care sunt înmormântați pe munte; 
oasele lor au să putrezească acolo. Huronii sunt squawe şi 
femeile lor bufniţe. Haide, adunaţi-i pe toţi câinii de huroni, ca 
să vadă un războinic! Nările mele sunt pângărite! Ele simt 
sângele unui laş! 

Această ultimă aluzie provocă rumoare, căci un mare număr 
de huroni - la fel ca Magua - înțelegeau limba de care se 
servise Uncas. Şiretul sălbatic observă imediat că poate să 
tragă foloase de pe urma acestei stări de spirit şi se hotări să 
profite. 

Lăsând să-i cadă blana ce-i acoperea un umăr, Magua întinse 
un braţ şi vesti astfel că vrea să ia cuvântul. Deşi, pentru că 
lipsise, pierduse o parte din influenţa ce o avea asupra 
tovarăşilor săi, nimeni nu-i contesta curajul şi îl socoteau cel 
mai mare orator al tribului; aşa că niciodată nu-i lipseau 
ascultătorii şi aproape totdeauna reuşea să-i convingă pe 
ceilalţi. Însă, în această împrejurare, setea sa de răzbunare îi 
scotea şi mai în evidenţă darurile-i fireşti. 

Începu să povestească tot ce se petrecuse cu prilejul 


atacurilor de la stânca Glennului, despre felul în care vrăjmaşii 
lor cei mai de temut scăpaseră; descrise apoi situaţia în care se 
aflase pe muntele cel mic, pe care se retrăsese cu prizonierii 
ce-i căzuseră în mână, dar nu pomeni nimic despre torturile la 
care voise să-i supună şi trecu repede la atacul neaşteptat al lui 
Carabină-Lungă, al Şarpelui-cel-Mare şi al Cerbului-cel- 
Sprinten, povestind cum însoțitorii lui fuseseră măcelăriți şi 
cum chiar pe el îl socotiseră mort. 

Aci făcu o pauză, ca şi cum ar fi vrut să-şi exprime evlavia 
faţă de cei morţi, în realitate căutând să observe efectul 
discursului său. În adevăr, toate privirile erau aţintite asupra 
lui şi acum toţi îl ascultau atât de atenţi, încât s-ar fi putut 
crede înconjurat de statui. 

Coborând vocea, deşi până atunci vorbise tare şi clar, el 
înşiră calităţile admirabile ale celor morţi, neuitând niciuna 
care ar fi putut face o impresie favorabilă: unul din ei nu fusese 
niciodată la vânătoare fără să se întoarcă încărcat de vânat; 
altul ştia să descopere urmele duşmanilor, oricât de iscusiţi ar 
fi fost; un altul dăduse totdeauna pildă de curaj, pe când 
celălalt era de o bunătate fără margini. Într-un cuvânt, le 
zugrăvi portretele astfel, încât într-un trib mic, alcătuit dintr-un 
număr restrâns de familii, fiecare avea un motiv să fie 
impresionat. 

— Oasele acestor războinici - continuă el - se află oare în 
mormintele străbunilor lor? Voi ştiţi că nu sunt acolo. Sufletele 
lor s-au dus spre asfinţit; ele străbat apele cele mari, către 
lumea spiritelor. Dar au plecat fără merinde, fără puşti, fără 
cuțite, fără mocasini, goi şi săraci, aşa cum s-au născut. Asta-i 
drept? Intra-vor ei în ţara drepţilor, ca irochezii cei flămânzi 
sau ca ticăloşii de delawari? Fără arme şi fără veşminte pe 
umeri, putea-vor ei să întâlnească pe fraţii lor? Ce-au să zică 
părinţii noştri când au să-i vadă sosind astfel? Vor crede că 
triburile wyandoţilor au decăzut! Îi vor primi cu ochi răi şi vor 
spune: un chippervas a venit aici luându-şi numele de huron! 
Fraţilor, nu trebuie să-i uităm pe aceşti morţi! O piele-roşie nu 
uită niciodată! O să încărcăm spatele acestui mohican până o 
să se încovoaie sub povară şi o să-l trimitem pe urmele 
tovarăşilor noştri. Ei ne cer ajutor şi, deşi urechile noastre nu-i 
aud, ei ne strigă: „Nu ne uitaţi!” Când vor vedea că sufletul 
acestui mohican aleargă după ei cu greaua lui sarcină, îşi vor 


continua călătoria mai liniştiţi, şi copiii noştri vor zice: „lată ce- 
au făcut părinţii noştri pentru prietenii lor! Noi trebuie să 
facem la fel pentru ei!” Ce-i oare un jenghez? Noi am omorât o 
mulţime. Însă pe pământ mai sunt încă destui! Numai sângele 
unui indian poate să spele pata de pe numele huronilor! Să 
moară deci acest delawar! 

Se poate uşor bănui ce efect avu o cuvântare ca aceasta 
asupra unor asemenea ascultători. Magua îmbinase cu abilitate 
ceea ce trebuia să emoţioneze pe camarazii lui cu ceea ce 
putea să le deştepte prejudecățile superstiţioase, aşa încât 
huronii care, printr-o lungă obişnuinţă, erau înclinați să-şi 
sacrifice victimele zeilor protectori, pierdură orice urmă de 
omenie, gândindu-se acum numai să-şi satisfacă imediat setea 
de răzbunare. 

Un războinic, ale cărui trăsături erau cumplit de fioroase, 
ascultase pe orator cu cea mai mare atenţie. Chipul îi trăda 
simţămintele, vădind ura şi dorinţa de răzbunare. Îndată ce 
Magua tăcu, se ridică, scoțând un urlet de diavol, şi învârti 
deasupra capului securea strălucitoare şi bine ascuţită. 
Strigătul şi gestul lui fură atât de neaşteptate, încât nimeni n-ar 
fi putut să se împotrivească acestui plan sângeros. La lumina 
torţei se văzu în aceeaşi clipă lama strălucitoare, zburând prin 
cabană, şi braţul lui Magua, încercănd să-l oprească pe indian. 
Mişcarea lui Magua nu fu de prisos, căci arma nu făcu decât să 
atingă lungul penaj care împodobea smocul de păr al lui Uncas 
şi străbătu peretele de pământ al cabanei, ca şi cum ar fi fost 
aruncată de o catapultă sau de o balistă. 

Duncan auzise groaznicul strigăt al sălbaticului războinic şi îi 
văzuse gestul. Însă de-abia avu timpul să încerce să se scoale - 
ca şi cum i-ar fi putut fi de vreun ajutor lui Uncas - că primejdia 
trecuse şi spaima i se schimbase în admiraţie. Tânărul 
mohican, care stătea în picioare, îşi aţintise privirea asupra 
duşmanului, fără nicio umbră de emoție. Zâmbi, ca şi cum i-ar 
fi fost milă, şi spuse în limba sa câteva cuvinte dispreţuitoare. 

— Nu! zise Magua, după ce se asigură că prizonierul nu 
fusese rănit. Trebuie ca squawele să-l vadă tremurând şi să 
asiste la chinurile lui; altfel, răzbunarea noastră nu ar fi decât 
un joc de copil. Să fie ţinut închis în întuneric. O să vedem dacă 
un delawar poate să doarmă azi, când ştie că o să moară mâine. 

Câţiva tineri războinici îl înhăţară atunci pe prizonier, îl 


legară cu frânghii din scoarță de copac şi-l târâră afară din 
cabană. Uncas mergea hotărât; totuşi păru să şovăie când 
ajunse în faţa uşii. Aici se opri puţin, doar pentru a se 
reîntoarce şi a se uita în jur la duşmani, cu priviri mândre şi 
dispreţuitoare. Când întâlni ochii lui Duncan, păru să-i spună că 
nu e pierdută încă orice speranţă. 

Magua, mulţumit de succesul pe care-l obținuse - sau cu 
gândul la alte planuri - nu mai puse alte întrebări. Învelindu-şi 
pieptul cu blana, ieşi din colibă fără să mai vorbească de un 
subiect ce ar fi putut deveni fatal aceluia lângă care şezuse. 

Cu toată grija şi via sa nelinişte pentru soarta lui Uncas, 
Heyward se simţi mai uşurat când văzu că pleacă Magua, 
duşmanul lor atât de periculos şi de perfid. Pe de altă parte, 
rumoarea ce o produsese cuvântarea acestuia începuse să se 
risipească. Războinicii îşi reluaseră locurile, şi nori de fum 
umplură din nou încăperea. Aproape o jumătate de oră nimeni 
nu rosti niciun cuvânt; de-abia dacă clipeau; potrivit obiceiului 
acestor triburi - în acelaşi timp atât de impetuoase şi atât de 
nepăsătoare - după un asemenea tumult urma o tăcere gravă şi 
apăsătoare. 

În loc să se îndrepte spre colibele unde maiorul făcuse 
cercetări zadarnice, însoţitorul său îl conduse drept spre 
poalele muntelui vecin - acoperit de păduri - care domina 
tabăra huronilor. Ca sa ajungă acolo, din cauza tufelor dese, 
fură obligaţi să urmeze o potecă strâmtă şi întortocheată. 
Copiii începuseră iar să se joace în poiană. Înarmaţi cu crengi, 
se aşezaseră pe două rânduri, între care fiecare din ei alerga pe 
rând, cât îl ţinea picioarele, pentru a ajunge la stâlpul 
protector. 

Pentru ca imitaţia să fie cât mai completă, aprinseseră din 
măracinişuri mai multe focuri mari, ale căror văpăi luminau 
paşii lui Duncan, făcând peisajul şi mai sălbatic. În faţa unei 
stânci impunătoare intrară pe un fel de alee, croită în pădure 
de cerbi în migrațiile lor periodice. Chiar atunci, copiii aţâţară 
focurile din apropierea lor, aruncând alte ramuri uscate, şi 
văpăile luminară mai bine suprafaţa lucioasă a stâncii şi aleea 
pe care se aflau, făcând să se vadă la oarecare depărtare în 
calea lor un fel de muşuroi negru. 

Indianul se opri ca şi cum n-ar fi ştiut dacă trebuie să mai 
înainteze, şi tovarăşul său făcu la fel. Muşuroiul negru - care 


părea imobil - începu atunci să se mişte într-un fel ce-i păru 
inexplicabil lui Duncan. Focul aruncând în acel moment o 
lumină mai vie, se văzu mai clar. Heyward zări un urs 
monstruos care, deşi mormăia fioros, nu păru că vrea să-i atace 
şi, în loc să înainteze spre el, se aşeză pe marginea drumului, 
ridicându-se în două labe. Huronul îl cercetă cu multă luare- 
aminte şi, fără îndoială, convingându-se că acest oaspe nepofitit 
n-are gânduri rele, îşi continuă liniştit drumul. 

Duncan, care ştia că indienii domesticesc uneori aceste 
animale, urmă exemplul însoţitorului său, crezând că este un 
urs îmblânzit al tribului, ce se dusese în pădure, să caute stupi 
de albine. 

Trecură la câţiva paşi de urs, iar acesta îi lăsă să treacă 
nestingheriţi. Huronul, care la început şovăise să mai înainteze 
şi-l cercetase cu atenţie, nu mai era deloc neliniştit şi nici 
măcar nu privi animalul. Totuşi, din când în când, Heyward se 
uita înapoi, să vadă ce face fiara şi eventual să se apere dacă l- 
ar ataca pe neaşteptate. El începu să fie neliniştit văzând că 
ursul îi urmează pas cu pas, şi tocmai se pregătea să-l anunţe 
pe indian, când acesta, deschizând o uşă din scoarță de copac, 
care închidea intrarea unei peşteri de munte, îi făcu semn să-l 
urmeze. 

Duncan se bucură că găsiseră un adăpost atât de potrivit şi 
se pregărea să tragă uşa după el, când observă că cineva îl 
împiedică. Se întoarse, văzu laba ursului ţinând poarta, şi 
animalul pe urmele lui. Acum se aflau într-o galerie strâmtă şi 
întunecoasă şi nu se mai puteau întoarce, căci ar fi trebuit să 
facă faţă periculosului adversar. Neavând ce face, Duncan 
merse mai departe, căutând să se ţină cât mai aproape de 
călăuza lui. Ursul era mereu pe urmele lor: uneori mormăia, şi 
de două-trei ori îşi sprijini chiar labele enorme pe spatele 
maiorului, ca şi cum ar fi vrut să-l împiedice să pătrundă mai 
departe în peşteră. 

E greu de spus dacă Heyward ar fi putut să mai suporte 
multă vreme situaţia asta neobişnuită, însă curând se mai 
linişti, zărind drept în faţa lui o licărire slabă, la care 
ajunseseră în câteva minute. 

Grota fusese săpată şi lucrată cu iscusinţă. Fusese despărțită 
în mai multe încăperi, prin pereţi făcuţi din scoarță de copac, 
ramuri şi pământ. Mai multe crăpături în bolta peşterii lăsau să 


pătrundă lumina în timpul zilei, iar noaptea încăperile erau 
luminate de foc şi de torţe. Aici era magazia de muniții şi de 
alimente şi se ţineau straiele cele mai preţioase ale huronilor; 
dar mai ales se păstrau obiectele care erau proprietatea 
obştească a tribului. Femeia bolnavă - care se credea că este 
stăpânită de o putere supranaturală - fusese transportată în 
acest loc, pentru că se socotea că spiritele rele ce o tulburau 
puteau pătrunde mai greu prin stâncă decât prin frunzişul ce 
alcătuieşte acoperişul unei colibe. Bolnava zăcea pe un pat din 
frunze uscate şi era înconjurată de un grup de femei, în 
mijlocul cărora Heyward recunoscu pe prietenul său David 
Gamut. 

O privire îi fu de ajuns pretinsului medic să-şi dea seama că 
bolnava era într-o stare departe de a-l mai încuraja să-şi arate 
talentele de vindecător. Avusese un atac de paralizie generală, 
pierduse graiul, nu putea să se mai mişte şi părea că nu mai 
simte nicio durere. Heyward nu se necăji, căci maimuţărelile la 
care trebuia să recurgă, jucându-şi rolul în faţa indienilor, le 
făcea pentru o femeie prea bolnavă ca să-i mai dea speranţe 
zadarnice. Gândul ăsta îl făcu să aibă conştiinţa mai împăcată 
şi tocmai se pregătea să înceapă,„operaţiile” sale medicale şi 
vrăjitoreşti, când îi atrase atenţia un alt vraci, tot atât de 
savant ca şi el în arta de a vindeca şi care propuse să se 
încerce puterea psalmilor. 

David, care la intrarea lor era gata să intoneze un imn, 
aşteptă mai întâi câteva minute şi, luând tonul cu diapazonul, 
se porni să cânte cu o însufleţire ce ar fi produs o minune, dacă 
pentru a te tămădui asta ar fi fost de ajuns şi dacă credeai în 
eficacitatea acestui remediu. Nimeni nu-l întrerupse, pentru că 
indienii, socotindu-l slab de minte, îl credeau sub protecţia 
cerului, iar Duncan era prea încântat de acest răgaz, ca să 
încerce să-l scurteze. În timp ce cântăreţul executa ultima 
cadență cu glas mai puternic, maiorul tresări auzind aceleaşi 
sunete repetate de o voce ce părea că venea din mormânt şi n- 
avea nimic omenesc. Privi în jur şi văzu în colţul cel mai 
întunecos al încăperii ursul, aşezat pe labele dinapoi, 
bălăbănindu-se şi imitând prin  mormăituri melodia 
cântăreţului. 

E mai uşor de închipuit decât de descris efectul produs 
asupra lui David de un ecou atât de ciudat şi de neaşteptat. 


Holbă ochii, amuţi imediat şi rămase cu gura căscată. Spaima, 
uimirea, admiraţia îl făcură să uite cele câteva fraze pe care le 
pregătise ca să-i anunţe lui Heyward veşti importante. Izbuti 
doar să strige în grabă, în engleză: „Te aşteaptă, e aici”, şi fugi 
din peşteră. 


CAPITOLUL XXV 


— Aţi transcris rolul leului? Atunci 
daţi-mi-l, căci am memoria cam 
slabă. 

— Poţi să-l joci fără să-l repeti; 


trebuie doar să urli. 


SHAKESPEARE 
(Visul unei nopţi de vară) 


Ultimele clipe ale unui muribund au întotdeauna ceva 
solemn, dar de data aceasta scena avea şi ceva comic. Ursul 
continua să se bălăbăne în dreapta şi-n stânga, deşi încercările 
lui de a imita melodia lui David încetaseră, odată cu fuga 
cântăreţului. Cele câteva cuvinte, pe care Gamut le adresase 
lui Heyward în engleză, fuseseră înţelese numai de el: „Te 
aşteaptă! E aici!” Aceste cuvinte trebuiau să aibă totuşi un tâlc, 
dar deşi Duncan se uită prin toate ungherele încăperii, nu 
observă nimic ce i-ar fi putut spulbera îndoielile. Maiorul avu 
prea puţină vreme să examineze situaţia, căci şeful huron 
înaintă spre patul bolnavei şi făcu semn grupului de femei să se 
retragă. Curiozitatea le îndemnase să vină pentru a asista la 
descântecele vraciului străin. Totuşi se supuseră, deşi cu multă 
părere de rău. Îndată ce indianul auzi zgomotul surd al uşii pe 
care femeile o închiseră la plecare, se întoarse spre Duncan şi-i 
spuse: 

— Acum, frate, arată-ţi puterea! 

Somat atât de categoric, Heyward se temu că orice întârziere 
ar putea să devină primejdioasă. Adunându-şi în grabă 
gândurile, se pregăti să facă farmecele şi descântecele ciudate 
de care se servesc şarlatanii indieni, pentru a-şi ascunde 
neştiinţa; însă când voi să înceapă, fu întrerupt de urs, care 
începu să mormăie fioros. Scena se repetă de două ori şi de 
fiecare dată întreruperea ursului fu mai sălbatică şi mai 
amenințătoare. 

— Vracii sunt pizmaşi - spuse huronul. Vor să fie singuri. 
Aşadar, plec! Frate, această femeie este soţia unuia din cei mai 
curajoşi războinici ai noştri. Alungă cât mai repede duhul care- 
o chinuie! Lasă-mă-n pace! mai spuse el ursului, care continua 
să mormăie. Lasă-mă-n pace! Plec! 

Se ţinu de cuvânt şi Duncan se pomeni singur în fundul unei 
peşteri, doar cu o muribundă şi cu un animal atât de temut. 
Acesta păru că ascultă cu isteţimea unui adevărat urs zgomotul 
paşilor indianului ce se depărta. In sfârşit, uşa trântită vesti că 


ieşise din peşteră. Atunci ursul înaintă alene spre Heyward, şi 
când ajunse la doi paşi, se ridică pe labele dinapoi şi stătu în 
faţa lui, întocmai ca un om. Duncan căută din ochi în jur vreo 
armă, să se apere împotriva unui atac la care se aştepta dintr- 
un moment în altul, dar nu zări nici măcar un băț. 

Totuşi, se părea că animalul îşi schimbase toanele pe 
neaşteptate: nu mai mormăia, nu mai dădea niciun semn de 
mânie, şi în loc să se bălăbănească de la dreapta la stânga, tot 
corpu-i păros părea frământat de o ciudată agitaţie. Işi puse 
labele de dinainte pe cap şi-l zgudui cu putere; iar în timp ce 
Heyward privea acest spectacol cu o mirare ce-l făcuse să 
încremenească, capul ursului îi căzu la picioare şi văzu apărând 
figura curajosului vânător, care prinse ca de obicei să râdă 
înfundat, din toată inima. 

— Sst! şopti Ochi-de-Şoim, ca să preîntâmpine exclamaţia de 
uimire de pe buzele lui Duncan. Ticăloşii nu sunt prea departe 
şi dacă aud ceva ce li s-ar părea că nu seamănă a vrăjitorie, o 
să ne sară-n spinare. 

— Spune-mi, ce-i mascarada asta şi de ce-ai riscat o 
intervenţie atât de primejdioasă? 

— Ah! De multe ori întâmplarea face mai mult decât raţiunea 
şi calculul. Însă cum totdeauna o poveste trebuie să aibă un 
început, am să-ţi spun totul de la cap. După ce-aţi plecat, l-am 
dus pe comandant şi pe sagamor într-o veche aşezare de 
castori, unde au a se teme de huroni mai puţin decât dacă ar fi 
în mijlocul garnizoanei fortului Edward, căci indienii din nord- 
vest, neavând încă legături cu negustorii noştri, continuă să 
respecte castorii. Apoi, Uncas şi cu mine am plecat, după cum 
ne înţelesesem, să cercetăm cealaltă tabără. Dar spune-mi, pe 
Uncas nu l-ai văzut? 

— Ba, din nefericire, da. E prizonier şi l-au condamnat să 
piară mâine, în zorii zilei. 

— Nu ştiu ce mă făcea să bănuiesc că o să sfârşească aşa - 
zise vânătorul, cu un ton mai puţin vesel şi încrezător, însă, 
reluând îndată obişnuitul său ton bărbătesc, adăugă: Asta-i 
adevăratul motiv pentru care mă vezi aici: doar n-o să las în 
mâinile huronilor pe acest tânăr atât de curajos! Cât de veseli 
ar fi ticăloşii dacă ar putea să lege spate-n spate, de acelaşi 
stâlp, pe Cerbul-cel-Sprinten şi pe Carabină-Lungă, cum mă 
poreclesc ei! Şi totuşi nu-mi explic de ce mi-au dat o asemenea 


poreclă, căci între „Ucigătorul meu de Cerbi” şi o adevărată 
carabină de Canada e tot atâta deosebire câtă este între o 
cremene şi lutul pentru pipe. 

— Continuă, nu te depărta de la subiect. Huronii se pot 
întoarce dintr-o clipă într-alta. 

— Nu-i niciun pericol! Ştiu ei că unui vraci trebuie să-i lase 
timp ca să-şi facă farmecele. Sunt sigur că n-o să fim întrerupţi 
nici cât un misionar din colonii, care predică două ceasuri 
încheiate. Ei bine! Pornind în recunoaştere spre cealaltă 
tabără, am dat peste o bandă din aceşti ticăloşi, care se 
întorceau de la ai lor. Uncas are sângele prea iute pentru 
cercetăşie, dar în privinţa asta nu-l pot acuza, e tânăr! A 
urmărit un huron care o luase la fugă ca un laş şi l-a făcut să 
cadă într-o cursă. 

— Şi-a plătit destul de scump laşitatea! 

— Da! Te înţeleg şi nu mă miră: ăsta le e felul. Dar să 
revenim la povestea noastră. N-am nevoie să mai spun că, dacă 
am văzut că l-au luat prizonier pe tânărul meu prieten, n-am 
pregetat să iau urma huronilor, cu toate precauţiile necesare. 
Am avut chiar două-trei încăierări cu nemernicii ăştia, dar nu 
de asta-i vorba. După ce le-am trântit puţin plumb în cap, am 
înaintat fără zgomot spre locuinţele lor. Întâmplarea, şi de ce s- 
o numesc întâmplare, un dar deosebit al Providenţei, sau mai 
bine zis un dar ceresc, m-a purtat tocmai spre locul unde unul 
din vrăjitorii lor se pregătea să se îmbrace ca să dea, după cum 
pretind ei, o mare bătălie cu satana. I-am ars o lovitură de pat 
de puşcă în cap, ca să-i iau niţeluş minţile, şi, de teamă să nui 
se facă poftă să zbiere când s-o trezi, i-am pus între dinţi, ca să 
înfulece la caz că i se face foame, o ramură zdravănă de pin, pe 
care i-am legat-o pe după gât. Apoi l-am țintuit de un copac şi i- 
am luat blana, hotărât să joc eu rolul de urs, ca să văd ce-o să 
iasă. 

— L-ai jucat de minune! Nu te-ai fi făcut de ruşine nici chiar 
în faţa unui urs veritabil. 

— Cine a stat vreme îndelungată în pustietăţi şi-l cunoaşte 
oleacă mai bine, ar fi un şcolar prost dacă n-ar şti să-i imite 
mormăitul şi mişcările. Dac-ar fi fost o pisică sălbatică sau o 
panteră, aş fi avut mai mult de furcă; dar nu-i mare scofală să 
imiţi mişcările unui animal atât de greoi. Şi totuşi, chiar rolul 
unui urs poate să fie rău jucat, căci e mai uşor să maimuţăreşti 


natura decât s-o imiţi, ori asta nu o ştie toată lumea. Dar să 
revenim la treburile noastre. Unde este fata? 

— Dumnezeu ştie! Am cercetat toate colibele huronilor şi n- 
am descoperit niciun semn care să mă facă să cred că se află în 
tabăra lor. 

— N-ai auzit ce-a spus cântăreţul când a fugit? Zicea că te 
aşteaptă, că e aici! 

— Mi-am închipuit că vorbea de această biată femeie, care 
aşteaptă de la mine o vindecare pe care nu i-o pot da. 

— Nătărăului i-a fost frică şi s-a exprimat prost! Voia să 
vorbească de fata comandantului! Haide! Aici e un perete care 
desparte încăperile. Trebuie să arunc o privire dincolo. Un urs 
trebuie doar să ştie să se caţăre! Poate-i pe acolo vreun stup şi 
vezi că sunt un animal căruia îi plac dulciurile! 

La aceste cuvinte, vânătorul se duse spre perete şi se căţără 
pe el, cu mişcările greoaie şi stângace ale animalului a cărui 
blană o purta; însă când ajunse sus, făcu semn maiorului să 
tacă şi cobori îndată. 

— E acolo - şopti vânătorul. Poţi să intri prin această uşă. Am 
vrut să-i spun câteva cuvinte de mângâiere, însă vederea unui 
asemenea monstru ar fi făcut-o să-şi piardă minţile! Deşi în 
această privinţă, domnule maior, nu eşti nici dumneata mult 
mai frumos zugrăvit. 

Duncan, care se îndreptase spre uşă, se opri descumpănit, 
auzind aceste cuvinte. 

— Sunt chiar atât de hidos? întrebă el cu o ciudă vădită. 

— Nu chiar aşa ca să sperii un lup sau să pui pe goană un 
regiment la atac - răspunse Ochi-de-Şoim. Insă îmi amintesc că 
te lăudau că eşti ceva mai frumuşel. Squawele indienilor n-o să- 
ţi dispreţuiască mutra asta bălţată, însă tinerele albe preferă să 
ai culoarea pielii lor. Iată - adăugă el, arătându-i un loc unde 
apa, ţâşnind dintr-o crăpătură a stâncii, forma o mică fântână 
cristalină - poţi uşor să scapi de mâzgălelile cu care te-a 
împodobit sagamorul. Când o să te întorci, o să-ţi fac eu alta. 
Nu te nelinişti de asta, nimic nu-i mai obişnuit decât un vraci 
care-şi schimbă mâzgăleala chipului când îşi face farmecele. 

Vânătorul nu avu nevoie de prea multe argumente ca să-l 
convingă. Nici nu terminase de vorbit şi Duncan şi începuse să- 
şi şteargă până şi cele mai mici urme din masca sa 
împrumutată. Când termină aceste pregătiri pentru revederea 


ce urma să aibă loc, se despărţi de vânător şi dispăru pe uşa 
care-i fusese arătată. 

Ochi-de-Şoim îl văzu cu mulţumire plecând şi îi recomandă să 
nu piardă prea mult timp cu pălăvrăgeala, apoi, profitând de 
răgaz, cercetă camera de provizii a huronilor, fiindcă, cum 
spuneam, această peşteră era şi magazia de provizii a tribului. 

Duncan pătrunsese într-o altă galerie strâmtă şi întunecoasă, 
însă lumina pe care o văzu strălucind spre dreapta fu pentru el 
steaua polară. Această parte a peşterii slujea de închisoare 
pentru fata fostului comandant al fortului William-Henry. O 
mulţime de obiecte, provenite din jaful fortăreței, zăceau pe 
pământ: arme, haine, stofe, cufere şi pachete de tot felul. În 
mijlocul acestei harababuri se afla Alice în picioare, palidă şi 
tremurând de nelinişte, însă tot încântătoare. David o 
informase despre sosirea lui Duncan printre huroni. 

— Duncan! exclamă ea, ca şi cum ar fi fost înspăimântată de 
propriul ei glas. 

— Alice! răspunse maiorul şi, sărind peste mai multe obiecte 
ce-i stăteau în drum, ajunse lângă ea. 

— Eram încredinţată că n-ai să mă părăseşti, Duncan! Dar 
văd că nu-i nimeni cu dumneata, şi oricât de prețioasă mi-ar fi 
prezenţa dumitale, aş vrea să ştiu că nu eşti chiar singur. 

Heyward, văzând-o tremurând atât de tare, încât de-abia se 
mai ţinea pe picioare, o rugă să se aşeze şi îi povesti foarte pe 
scurt toate întâmplările pe care cititorii noştri le cunosc. Alice 
îl ascultă, de-abia ţinându-şi răsuflarea, şi cu toate că maiorul 
nu aminti decât în treacăt de desperarea lui Munro, fata 
izbucni în plâns. Totuşi, încetul cu încetul se mai linişti şi, când 
Heyward termină, era, dacă nu complet calmă, cel puţin mai 
resemnată. 

— Acum, Alice - adăugă el - eliberarea depinde în mare parte 
chiar de dumneata. Cu ajutorul vânătorului, prietenul nostru 
drag şi oţelit, vom izbuti să scăpăm din mâinile acestui trib 
barbar, însă trebuie să te înarmezi cu mult curaj. Gândeşte-te 
că ai să revezi pe scumpul dumitale părinte şi că fericirea lui şi 
a dumitale depinde acum numai de dumneata. 

— Pentru el sunt gata să fac orice. 

— Dar pentru mine, Alice, n-ai face nimic? 

Ea îl privi pe Heyward atât de nevinovată şi uimită, încât 
acesta se simţi obligat să fie mai explicit. 


— Nu-i aici momentul, nici locul să-ţi împărtăşesc visul meu 
cel mai fierbinte, scumpă Alice! Însă orice inimă e însetată de 
fericire. Se zice că nenorocirile leagă cel mai trainic pe oameni, 
aşa că după toate cele întâmplate, de când ai fost luată 
prizonieră, explicaţiile dintre colonel, dumneata şi mine sunt 
mult mai uşoare. 

— Şi scumpa mea Cora, Duncan? Fireşte, n-aţi uitat de Cora? 

— Uitat? Nu, desigur! 

— Venerabilul dumitale părinte nu face nicio deosebire între 
copiii lui; însă eu... N-ai să te superi, Alice, dacă o să-mi exprim 
o preferinţă... 

— N-ai dreptate! exclamă Alice, retrăgându-şi mâna pe care 
i-o ţinea maiorul într-a lui. Totdeauna vorbeşte de dumneata ca 
de prietenul cel mai apropiat. 

— Chiar îi sunt un asemenea prieten şi doresc să-i fiu cât mai 
mult! Însă tatăl dumitale, Alice, mi-a permis să nădăjduiesc că 
o legătură mai strânsă, mai sacră, ne-ar putea uni pe noi 
amândoi. 

Alice prinse să tremure şi întoarse o clipă capul, însă 
revenindu-şi aproape imediat, aruncă spre iubitul ei o privire 
plină de dragoste copilărească. 

— Heyward - îi şopti ea - înainte de a-mi spune mai mult, du- 
mă la tatăl meu şi lasă-mă să-i obţin eu consimţământul. 

— Cum aş putea sa nu-ţi fac mărturisirile astea? se pregătea 
să răspundă tânărul maior. Dar simţi că cineva îl bate uşor pe 
umăr. 

Se întoarse tresărind şi întâlni privirile fiorosului Magua, 
strălucind de o bucurie infernală. Dac-ar fi ascultat de primul 
impuls, ar fi năvălit asupra sălbaticului şi şi-ar fi pus toate 
nădejdile într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Însă era neînarmat, 
iar huronul avea şi cuţit şi tomahawk; pe de altă parte nu ştia 
dacă nu e însoţit de alţi indieni, aşa că nu putea să rişte s-o lase 
fără apărător pe aceea care îi era mai scumpă ca orice pe lume. 
Aceste gânduri îl făcură să abandoneze un plan care-i fusese 
inspirat numai de desperare. 

— Ce mai vrei? întrebă Alice, încrucişându-şi braţele pe piept 
şi încercănd să-şi ascundă, sub înfăţişarea rece şi demnă cu 
care primea totdeauna vizitele barbarului ce o răpise de la tatăl 
ei, neliniştea ce-o cuprinsese pentru soarta lui Heyward. 

Indianul îi privi ameninţător, apoi se întoarse brusc şi începu 


să îngrămădească înaintea uşii pe care intrase - alta decât cea 
prin care se strecurase maiorul - nişte cufere şi buturugi mari 
pe care, cu toată forţa sa remarcabilă, de-abia putea să le 
urnească. 

Heyward înţelese atunci cum fusese surprins şi, crezându-se 
pierdut fără scăpare, o strânse pe Alice la piept, aproape 
neregretând că moare, fiindcă putuse în sfârşit s-o revadă şi să- 
i spună c-o iubeşte. Magua însă n-avea de gând să curme atât 
de repede suferinţele noului său prizonier. Voia să înalțe doar o 
baricadă destul de solidă, ca să nu poată fi înlăturată de 
captivi, oricât s-ar fi străduit, şi până-şi termină lucrul, nu-i mai 
băgă deloc în seamă. Maiorul, sprijinind-o pe Alice, care era 
gata să leşine, urmărea cu ochii fiecare mişcare a huronului, 
prea mândru şi înfuriat pentru a cere mila unui duşman de 
mânia căruia mai scăpase încă de două ori. Ştia de altfel că 
nimic nu l-ar îmblânzi. 

Când sălbaticul se asigură că prizonierii nu mai aveau nicio 
posibilitate de evadare, se întoarse spre ei şi le spuse în 
engleză: 

— Feţele-Palide se pricep să-l prindă pe castor în capcană, 
însă pieile-roşii ştiu şi cum să le păzească pe Feţele-Palide. 

— Fă ce pofteşti, nemernicule! strigă maiorul, uitând pentru 
o clipă că trebuie să scape cu viaţă, pentru a o salva pe Alice. 
Nu mi-e frică şi mi-e scârbă de tine şi de răzbunarea ta! 

— Ofiţerul englez o să vorbească la fel când o să fie legat de 
stâlp? întrebă Magua, cu o ironie care dovedea că se îndoieşte 
că un alb poate răbda bărbăteşte torturile. 

— Chiar aici, în faţa ta şi a întregului trib! strigă Heyward. 

— Vulpea-Şireată este un şef mare - zise huronul. El se duce 
să caute pe tinerii săi războinici, pentru ca şi ei să vadă cât de 
curajos înfruntă o Faţă-Palidă stâlpul de tortură. 

La aceste cuvinte se întoarse şi înaintă spre uşa pe care 
intrase Duncan, se opri însă un moment, văzând-o ocupată de 
un urs care şedea pe labele dinapoi, mormăind fioros, şi se 
bălăngănea în dreapta şi în stânga, potrivit obiceiului acestor 
animale. La fel ca bătrânul indian ce condusese pe Heyward în 
acest loc, Magua cercetă animalul cu atenţie şi recunoscu 
deghizarea vraciului. 

Amestecul îndelung cu englezii îl făcuse în bună parte să nu 
mai creadă în superstiţiile absurde ale tribului său şi nu acorda 


un prea mare respect aşa-zişilor vrăjitori; se pregăti deci să 
treacă dispreţuitor pe lângă el; însă la prima mişcare pe care o 
făcu, ursul începu să mormăie mai tare şi deveni ameninţător. 

Magua se opri încă o dată; în sfârşit, păru hotărât să nu se 
lase intimidat de strâmbăturile unui şarlatan; se duse deci 
întins la uşă. Dar ursul, ridicându-se pe labele de dinapoi, 
prinse să le agite mai puternic pe cele dinainte. 

— Nebunule - strigă huronul - du-te de sperie-le pe muieri şi 
pe copii, şi lasă-i pe bărbaţi să-şi vadă de treburile lor! 

Mai făcu un pas, fără să creadă măcar necesar să folosească 
tomahawkul sau cutitul, ca să-l intimideze pe vrăjitor, însă când 
ajunse lângă urs, Ochi-de-Şoim întinse braţele, îi cuprinse 
trupul şi-l strânse cu puterea unui urs adevărat. 

Heyward urmărise cu cea mai mare atenţie mişcările 
presupusului urs. Mai întâi o aşeză pe Alice pe o ladă şi îndată 
ce-l văzu pe duşmanul său strâns zdravănîn braţele vânătorului 
- încât nu mai putea să folosească mâinile şi picioarele - luă o 
curea ce servise la legarea unui balot şi se năpusti la Magua, 
înconjurându-i cu ea, de mai multe ori, braţele, picioarele şi 
coapsele, în aşa fel încât să nu mai poată face nicio mişcare. 
După ce fiorosul huron fu legat fedeleş, Ochi-de-Şoim îl trânti la 
pământ. 

În timpul acestui atac atât de neaşteptat şi neobişnuit, 
Magua rezistase din răsputeri, deşi recunoscuse îndată că 
duşmanul lui era mult mai voinic. Totuşi nu scosese măcar un 
țipăt. Numai când vânătorul - pentru a-i uşura explicarea 
atitudinii lui - îşi arătă propriul chip de sub acela al ursului - 
huronul nu putu să-şi reţină un strigăt de surpriză. 

— Hei! Ţi-ai recăpătat graiul? zise foarte liniştit Ochi-de- 
Şoim. Bine că ştim! Aşadar, să mai luăm o mică precauţie, ca să 
nu-ţi vină cheful să ne faci vreun bucluc. 

Fiindcă nu era vreme de pierdut, vânătorul îi puse imediat un 
căluş în gură şi, după această ultimă operaţie, nu mai avură de 
ce se teme de fiorosul indian. 

— Pe unde a pătruns ticălosul aici? îl întrebă apoi pe maior. 
Doar nimeni n-a trecut în încăperea cealaltă de când ai plecat! 

Heyward îi arătă uşa pe unde intrase sălbaticul şi grelele 
obiecte ce-o baricadau. Înlăturarea lor le-ar fi luat desigur mult 
timp. 

— N-avem de ales! hotări vânătorul. Trebuie să ieşim pe uşa 


cealaltă şi să încercăm să ajungem în pădure. Haidem! Ia-o în 
braţe pe domnişoara asta. 

— Imposibil! Uite, ne vede, ne aude, dar spaima i-a paralizat 
picioarele. Nu mai poate să meargă. Du-te, bunul meu prieten, 
şi lasă-mă în voia sorții! 

— Orice criză are un sfârşit şi din fiecare nenorocire tragem 
un învăţământ. Înveleşte-o cu această stofă ţesută de femeile 
huronilor. Nu aşa! Acoperă-i bine picioruşele care ne-ar trăda, 
căci altele asemenea nu cred că se mai află în toate pădurile 
Americii. Aşa, ia-o în braţe: stai să-mi pun capul de urs; şi acum 
urmeaza-mă! 

Duncan, cum se poate vedea din cele spuse de tovarăşul lui, 
se grăbi să-i execute dispoziţiile. O luă pe Alice în braţe - şi 
povara îi păru nespus de uşoară - apoi intră cu vânătorul în 
încăperea bolnavei, pe care o găsiră aşa cum o lăsaseră, 
singură şi de-abia mai trăgându-şi sufletul. Fireşte că nu se mai 
opriră aici, însă pătrunzând în galeria de care am pomenit, 
auziră numeroase voci în dosul uşii, ceea ce îi făcu să 
bănuiască, pe bună dreptate, că rudele şi prietenii bolnavei se 
strânseseră acolo pentru a afla, o clipă mai curând, dacă 
farmecele vraciului străin fuseseră de vreun folos. 

— Dacă vorbesc eu - şopti Ochi-de-Şoim - engleza mea, care 
este limba obişnuită a Feţelor-Palide de pe aci, va dezvălui 
acestor ticăloşi că un duşman se află printre ei. Trebuie să le 
vorbeşti dumneata pe limba vrăjitorilor, maiorule! Spune-le că 
ai închis duhul rău în peşteră şi că duci femeia în pădure, ca s-o 
vindeci definitiv. Încearcă să le tragi o păcăleală zdravănă; 
şiretenia e permisă în asemenea situaţii. 

Uşa se întredeschise - ca şi cum cineva ar fi vrut să asculte 
ce se petrece înăuntru. Ursul mormăi însă atât de furios, încât 
fu repede închisă. Atunci păşiră spre poartă: vânătorul ieşi 
primul, jucând minunat rolul ursului, şi Duncan, ce-l urmărea 
pas cu pas, se văzu îndată înconjurat de vreo douăzeci de inşi 
care-l aşteptau cu nerăbdare. 

Mulțimea se dădu la o parte, pentru a lăsa să se apropie de 
Duncan pe bătrânul şef care-l condusese şi pe un frate 
războinic, probabil soţul bolnavei. 

— Fratele meu a învins duhul rău? îl întrebă primul. Ce 
poartă în braţe? 

— Pe femeia bolnavă - răspunse Duncan cu o voce gravă. Am 


făcut să-i fugă boala din corp, şi boala am închis-o în peşteră. 
Acum îţi duc fiica-n pădure, să-i storc în gură dintr-o rădăcina o 
licoare, care nu-şi face efectul decât acolo, sub cerul liber, într- 
o singurătate completă. Doar aşa o putem pune la adăpost de 
alte atacuri ale duhului rău. Înainte de revărsatul zorilor va fi în 
wigwamul soţului ei! 

Bătrânul şef traduse sălbaticilor cuvintele spuse de Duncan 
în limba franceză. Un murmur general de satisfacţie fu 
răspunsul la aflarea acestor veşti îmbucurătoare. El însuşi 
întinse braţul, făcând semn maiorului să-şi continue drumul, 
apoi adăugă cu o voce hotărâtă: 

— Du-te! Sunt bărbat! Voi intra în peşteră şi mă voi lupta cu 
duhul cel rău. 

Heyward, care pornise, se opri îndată auzind aceste cuvinte 
înfricoşătoare. 

— Ce spune fratele meu? strigă maiorul. Oare vrea să fie atât 
de crud cu el însuşi? Sau poate şi-a pierdut minţile? Vrea să se 
ducă să caute duhul cel rău, ca acesta să pună stăpânire pe el! 
Nu se teme c-o să-i scape şi-o să-şi urmeze victima în pădure? 
Eu sunt acela care trebuie să înfrunt duhul cel rău cu farmece, 
dar numai atunci când bolnava va fi complet vindecată. Mai 
bine, fraţii mei să păzească aceasta uşă şi să n-o scape din ochi, 
iar dacă duhul cel rău vrea să iasă, sub orice formă ar fi, 
omorâţi-l cu lovituri de măciucă, însă e viclean şi n-are să iasă 
din peşteră, când va vedea atâţia războinici gata să se bată cu 
el. 

Aceste cuvinte produseră efectul la care se aştepta Duncan. 
Bărbaţii îşi sprijiniră tomahawkurile pe umeri, gata să izbească 
duhul rău, în caz că s-ar ivi; femeile şi copiii se înarmară cu 
pietre şi cu ciomege, pentru a se răzbuna şi ei pe făptura 
imaginară pe care o bănuiau drept autoarea suferințelor 
bolnavei; iar cei doi pretinşi vrăjitori profitară de acest moment 
favorabil, pentru a se depărta. 

Cu toate că se folosise de superstiţiile indienilor, Ochi-de- 
Şoim ştia foarte bine că ele erau mai curând îngăduite decât 
împărtăşite de cei mai înţelepţi dintre şefii lor. Simţea deci cât 
preţ avea timpul într-o asemenea ocazie. Deşi, datorită 
credulităţii lor, duşmanii îi ajutaseră să-şi îndeplinească planul 
- ştia bine că cea mai vagă bănuiala a vreunui indian le putea fi 
fatală. Aşa că apucară pe o potecă mai ocolită, pentru a evita să 


treacă prin faţa locuinţelor. Acum copiii nu se mai jucau şi 
focurile lor începuseră să se stingă, mai luminând totuşi - atât 
cât să se poată vedea - câteva grupuri de războinici care se mai 
aflau în poiană. Era însă un contrast izbitor între liniştea şi 
tăcerea de acum şi tumultul ce domnise în tabără în noaptea 
aceasta atât de bogată în evenimente. 

Curând, aerul curat o făcu pe Alice să-şi revină. 

— Pot să merg şi singură - spuse ea când ajunseră în pădure, 
făcând un efort să se desprindă din braţele lui Heyward care 
căuta s-o reţină. Acum mă simt foarte bine. 

— Nu, Alice, eşti încă prea slabă! 

Alice stărui şi, de voie, de nevoie, maiorul lăsă jos preţioasa 
lui povară. 

Vânătorul - care se afla încă în blana de urs - nu bănuise 
fireşte nimic din simţământul minunat ce-l încearcă un tânăr 
când ţine în braţe pe aceea pe care o iubeşte şi foarte probabil 
că nu înţelegea prea bine nici acel sentiment de pudoare 
nevinovată, care cuprinsese sufletul Alicei, în timp ce se 
depărtau cu paşi mari de duşmanii lor. Când însă ajunseră la o 
distanţă destul de mare de tabăra huronilor, vânătorul se opri 
să-i vorbească de un subiect care i se părea mai arzător. 

— Această potecă - spuse el - o să vă ducă la un pârâu; 
urmaţi-i cursul până o să ajungeţi la o cascadă. Acolo, pe 
muntele din dreapta, veţi găsi un alt trib. Duceţi-vă şi cereţi-i 
protecţie. Dacă sunt adevăraţi delawari, nu le-o veţi cere 
zadarnic. Să fugim mai departe acum, cu fata, este imposibil. 
Huronii sunt pe urmele noastre şi, mai înainte de a ajunge la 
douăsprezece mile de-aici, ne-ar lua scalpurile! Haide, duceţi- 
vă, şi Domnul să vă ocrotească! 

— Dar dumneata? întrebă mirat Heyward. Doar n-o să ne 
despărţim! 

— Huronii au în puterea lor pe cel mai vrednic erou din 
neamul delawarilor - răspunse vânătorul. Ei îi vor vărsa 
sângele, până la ultima picătură. Am să fac tot ce-mi stă în 
putinţă ca să-l scap pe tânărul meu prieten. Dacă sălbaticii ţi-ar 
lua dumitale scalpul, maiorule, aş ucide tot atâţi ticăloşi câte 
fire de păr ai în cap, dar dacă tânărul sagamor e legat de 
stâlpul de tortură, huronii or să vadă cum ştie să moară şi un 
alb adevărat. 

Fără a se simţi ofensat pentru preferința făţişă pe care 


vânătorul o arăta pentru tânărul pe care-l putea numi fiul său 
adoptiv, Heyward folosi toate argumentele spre a-i schimba 
această hotărâre atât de desperată. Alice uni rugăminţile ei cu 
ale lui Duncan, conjurându-l să renunţe la un proiect care avea 
şanse foarte puţine de reuşită. Argumente, rugăminţi, totul fu 
zadarnic. Vânătorul păru că-i ascultă atent, dar nerăbdător, şi 
în sfârşit le răspunse cu un ton atât de hotărât, încât o făcu pe 
Alice să tacă, iar maiorul îşi dădu seama că orice obiecţie ar fi 
fost de prisos. 

— Am auzit spunându-se - adăugă vânătorul - că în tinereţe 
un simţământ poate lega pe un bărbat de femeie mai mult ca pe 
un tată de fiu. Poate-i adevărat. Eu am întâlnit rar femei de 
culoarea mea. Poate că asemenea sentimente să fie obişnuite în 
aşezările albilor. Dumneata ţi-ai riscat viaţa însă, şi tot ce ai 
mai scump pentru a o salva pe această tânără, şi bănuiesc că 
simţi ceva pentru dânsa. Cât despre mine, l-am învăţat pe 
Uncas cum trebuie să se folosească de puşcă şi m-a răsplătit 
din plin pentru asta. Am luptat împreună în multe bătălii şi 
totdeauna, când aud detunătura puştii lui într-o parte şi a 
sagamorului în cealaltă, ştiu că niciun duşman n-o să mă atace 
din spate. Am petrecut împreună multe ierni şi veri, împărțind 
aceeaşi hrană, unul dormind, celălalt veghind, şi înainte ca să 
se poată spune că Uncas a fost supus torturilor sau că... Da, nu- 
i decât o singură fiinţa care conduce soarta fiecăruia, oricare i- 
ar fi culoarea pielii. Pe El îl iau martor că dacă tânărul mohican 
va pieri din greşeala unui prieten, nu mai există bună-credinţă 
pe pământ, iar acest „Ucigător-de-Cerbi” nu preţuieşte mai 
mult decât muzicuţa cântăreţului aceluia scrântit. 

Duncan lăsă braţul vânătorului şi acesta, întorcându-se, 
porni pe poteca ce ducea spre locuinţele huronilor. După ce se 
uitară după bunul lor prieten, până ce se pierdu în beznă, Alice 
şi maiorul, urmându-i sfaturile, se îndreptară spre tabăra 
delawarilor. 


CAPITOLUL XXVI 


Lăsaţi-mă şi pe mine să joc rolul leului. 


SHAKESPEARE 
(Visul unei nopţi de vară) 


Vânătorul îşi dădea seama de primejdiile şi greutăţile 
îndrăzneţului său plan. În drum spre tabăra huronilor, 
calculase toate mijloacele de a scăpa vigilenţei şi bănuielilor 
unor duşmani a căror dibăcie o egala pe a sa. Morala lui Ochi- 
de-Şoim scăpase viaţa lui Magua, căci, deşi uciderea unui om 
fără apărare era un lucru obişnuit pentru moravurile 
sălbaticilor, vânătorul socotise că o asemenea faptă era 
nedemnă de un alb. Faptul că-l legase pe Magua îl făcea să se 
simtă mai în siguranţă şi îşi continuă drumul spre locuinţele 
sălbaticilor. 

Intrând în luminiş, merse mai încet şi cu mai multă prudenţă, 
imitând mişcările ursului. Totuşi, ochii săi mereu la pândă 
vegheau dacă nu-l ameninţă vreo primejdie sau dacă nu 
descoperă ceva ce i-ar fi putut folosi. Nu departe de celelalte 
colibe zări una al cărei aspect era mai ponosit şi părea chiar că 
nici nu fusese terminată, probabil pentru că cel ce începuse s-o 
construiască observase că e prea departe de pădure şi de izvor. 
O lumină slabă strălucea totuşi prin crăpăturile pereţilor, care 
nu erau tencuite cu pământ. Vânătorul se îndreptă spre acea 
colibă, ca un general prevăzător care vrea să facă o 
recunoaştere în avanposturile duşmanului, înainte de a risca un 
atac. 

Ochi-de-Şoim se apropie de o crăpătură prin care se putea 
vedea interiorul încăperii. Recunoscu îndată pe maestrul de 
psalmodie. Credinciosul David Gamut venise şi se stabilise aici, 
cu toate necazurile, temerile şi întreaga sa pioasă încredere în 
ocrotirea cerului. Acum era cufundat în meditaţie adâncă 
asupra minunii pe care o văzuse cu ochii şi o auzise cu urechile 
lui în peşteră. 

Oricât de neclintită era credinţa lui David în miracolele din 
timpurile vechi, nu credea cu aceeaşi temeinicie în cele ce se 
petreceau în vremea sa. El nu se îndoia de loc că măgarul lui 
Balaam vorbise; dar un urs putea oare cânta? Totuşi asta era 
realitatea, şi urechea lui atât de exersată nu-l înşelase. 

Din toată înfăţişarea şi gesturile lui David se vedea că era 
muncit de ceva. Şedea pe nişte vreascuri din care, din când în 
când, trăgea câte unul, ca să mai aţâţe focul de lângă el. 
Straiele - pe care le-am descris - nu suferiseră nicio schimbare; 


avea însă pe cap vechea sa pălărie de formă triunghiulară, la 
care nu jinduise niciun huron. 

Vânătorul - care îşi aminti cum David fugise în grabă din 
peşteră - bănuia cam la ce se gândea. După ce dădu ocol 
colibei, să se asigure că era izolată din toate părţile, şi socotind 
că la o asemenea oră cântăreţul nu se putea teme de nicio 
vizită, îndrăzni să intre fără zgomot şi se aşeză pe labele 
dinapoi, în faţa lui David, de care nu-l despărţea decât focul. 
Câteva momente se scurseră în tăcere, fiecare privindu-se unul 
pe altul. In sfârşit vederea neaşteptată a monstrului - care-l 
obseda - fu mai tare, dacă nu ca filosofia regelui David, cel 
puţin ca hotărârea şi credinţa lui. Aşa că luă diapazonul şi se 
sculă în picioare, cu intenţia de a încerca iarăşi puterea de 
vrajă a muzicii. 

— Monstru negru şi misterios! strigă el, fixându-şi cu mâna 
tremurândă ochelarii pe nas şi răsfoind apoi cartea cu psalmi, 
în căutarea unuia mai potrivit cu această neprevăzută situaţie. 
Nu ştiu cine eşti şi ce gânduri ai! Insă dacă vrei să faci rău 
unuia din cei mai umili servitori ai bisericii, ascultă cuvântul 
înflăcărat al regelui profet şi căieşte-te! 

Ursul se bătu în piept şi, izbucnind în râs, îi răspunse: 

— Pune-ţi jucăria în buzunar şi nu-ţi mai obosi gâtlejul! 
Câteva cuvinte într-o engleză curată sunt mai de preţ decât 
orice melodie. 

— Cine eşti? întrebă David, cu sufletul la gură. 

— Un om ca tine, un om în ale cărui vine e tot atâta sânge de 
urs ca şi în ale dumitale - răspunse vânătorul. Aşa curând ai 
uitat pe cel ce ţi-a înapoiat jucăria caraghioasă pe care o ai în 
mână? 

— Oare-i adevărat? exclamă David, respirând mai în voie, 
deşi nu înţelegea încă prea bine această metamorfoză, care-l 
făcea să se gândească la aceea a lui Nabucodonosor. Am văzut 
destule minuni de când trăiesc printre păgâni, dar niciodată 
una ca asta! 

— Aşteaptă, aşteaptă - glăsui Ochi-de-Şoim, scoţându-şi 
blana de pe cap, pentru a-l convinge pe deplin pe tovarăşul său 
- şi ai să vezi o piele care, dacă nu este tot atât de albă ca a 
celor două doamne, de vină sunt vântul şi soarele! Şi acum, 
când ai aflat cine-i ursul, să trecem la treburi mai serioase. 

David puse prima întrebare: 


— Spune-mi, mai întâi, ce face prizoniera şi curajosul tânăr 
care a venit s-o scape? 

— Din fericire, sunt amândoi la adăpost de tomahawkurile 
acestor ticăloşi! Dar poţi să mă pui pe urmele lui Uncas? 

— Uncas e prizonier şi mă tem că moartea lui a fost hotărâtă. 
Păcat că un asemenea tânăr moare păgân, şi am ales un imn... 

— Poţi să mă duci la el? 

— Nu-i greu, deşi mă tem că prezenţa dumitale o să-i facă 
mai mult rău decât bine. 

— Să lăsăm vorba! Arată-mi drumul! 

Ochi-de-Şoim îşi puse din nou capul de urs pe umeri şi, 
pentru a da exemplu tovarăşului său, ieşi primul din coliba 
dărăpănată. 

Pe drum, David îi spuse că-l mai vizitase odată pe Uncas, fără 
ca cineva să se împotrivească, datorită atât faptului că dânsul 
era socotit cu mintea rătăcită şi lăsat să circule în voie, cât şi 
prieteniei legate cu unul din cei ce-l păzeau pe mohican, şi care 
ştia câteva cuvinte englezeşti, ceea ce-l făcuse pe zelosul 
cântăreţ să spere că l-ar putea converti mai uşor, folosindu-şi 
talentele. E foarte îndoielnic că huronul înţelesese intenţiile 
noului său prieten, dar cum atenţia deosebită ce i-o acorda îl 
linguşea pe sălbatic, cum s-ar fi întâmplat şi cu un om civilizat, 
David îi câştigase încrederea. 

E de prisos să mai pomenesc câtă iscusinţă folosise Ochi-de- 
Şoim pentru a afla toate aceste amănunte de la bunul David. 
Nu vom aminti nimic nici de instrucţiunile ce i le dădu în scurta 
lor cale. Cititorii noştri vor vedea rezultatul lor, înainte de 
sfârşitul acestui capitol. 

Cabana în care era păzit Uncas se înălța chiar în mijlocul 
celorlalte locuinţe; era deci foarte greu să te apropii sau să te 
depărtezi de ea fără să fii văzut. Insă vânătorul n-avea de gând 
să pătrundă pe furiş în tabără. Având încredere în deghizarea 
sa şi simțindu-se capabil să joace rolul pe care şi-l asumase, se 
îndreptă ţintă spre colibă. 

Ora înaintată a nopţii favoriza planul lui, mai mult decât 
orice altă precauţie omenească. Copiii dormeau duşi; huronii şi 
femeile lor intraseră în colibe. În preajmă se mai zăreau doar 
patru-cinci războinici care-l păzeau pe prizonier. Aceştia vârau 
capul din când în când pe uşă, să vadă dacă prizonierul mai e 
acolo. 


Când îl văzură pe Gamut înaintând, împreună cu ursul - pe 
care îl socoteau drept unul din cei mai pricepuţi vrăjitori ai lor 
- îi lăsară să treacă fără să se împotrivească, însă nu vădiră 
nicio intenţie de a se depărta de uşă. Dimpotrivă, se apropiară 
mai mult, fără îndoială curioşi să vadă descântecele 
misterioase, pe care bănuiau că le vor face cei doi cu acest 
prilej. 

Ochi-de-Şoim avea două motive bine întemeiate să tacă: mai 
întâi nu ştia limba huronilor, apoi se temea să nu se observe că 
vocea nu este a vrăjitorului a cărui deghizare o purta. Îl făcuse 
atent pe David că trebuia să vorbească numai el şi-i dăduse 
sfaturi în această privinţă, de care cântăreţul - cu toată 
naivitatea lui - ştiu să se folosească mai bine decât sperase 
vânătorul. 

— Delawarii sunt nişte muieri - se adresă Gamut huronului 
care înţelegea puţin engleza. Jenghezii, concetăţenii mei, au 
fost destul de smintiţi ca să le pună tomahawkul în mână, ca să 
lovească cu el pe tatăl lor din Canada, uitând că nu sunt bărbaţi 
în toată firea. Fratele meu nu s-ar bucura să audă pe Cerbul- 
cel-Sprinten cerând veşminte femeieşti şi să-l vadă plângând 
înaintea tuturor huronilor, când o să fie legat de stâlp? 

O exclamaţie de aprobare dovedi cu ce mulţumire sălbaticul 
ar fi asistat la această slăbiciune îngrozitoare a unui duşman, 
pe care tribul său învățase să-l urască şi totodată să se teamă 
de el. 

— Ei bine - continuă David - daţi-vă puţin la o parte, şi 
vraciul o sa-i facă farmece câinelui ăstuia! Spune asta fraţilor 
mei! 

Huronul explică tovarăşilor săi ce spusese David şi ei nu 
întârziară să-şi manifeste bucuria pe care o pot încerca nişte 
oameni atât de fioroşi, aflând că noul venit voia să mărească 
chinurile prizonierului. Se depărtară doi-trei paşi de uşă şi 
făcură semn pretinsului vrăjitor să intre în colibă. 

Însă ursul nu se supuse. Se aşeză pe picioarele de dinapoi şi 
începu să mormăie. 

— Vraciul se teme ca descântecele lui să nu aibă efect asupra 
fraţilor săi şi să le ia şi lor curajul; fraţii săi trebuie să se ducă 
mai departe - adăugă David. 

Huronii - care socoteau că nimic nu egalează o asemenea 
mare nenorocire - se dădură îndată îndărăt, având însă grijă să 


şadă astfel, ca să se poată uita mereu la uşa colibei. Atunci 
ursul, după ce aruncă o privire spre ei - ca şi cum ar fi vrut să 
se asigure că ei şi însoţitorul lui nu se pot teme de nimic la o 
asemenea depărtare - intră încet înăuntru. 

În colibă mai licăreau câţiva tăciuni din focul ce servise la 
prepararea cinei păzitorilor. Uncas se afla singur, într-un colţ, 
cu spatele sprijinit de perete, cu picioarele şi mâinile legate 
zdravăn cu frânghii din scoarță de copac. 

Vânătorul, care-l lăsase pe David de veghe la uşă, socoti 
prudent să-şi păstreze deghizarea, până ce se convinse că nu-i 
spionează nimeni, aşa că - în aşteptare, se distră, imitând 
gesturile şi mişcările animalului a cărui blană o purta. La 
început, tânărul mohican, crezând că-i un urs adevărat, pe care 
duşmanii săi îl stârniseră împotriva lui, pentru a-i pune curajul 
la încercare, de-abia îl privi. Insă când observă că animalul n- 
are de gând să-l atace, se uită la el cu mai multă atenţie, băgă 
de seamă că animalul are mişcări nefireşti, deşi Ochi-de-Şoim 
le socotea perfecte, şi îşi dădu seama că cineva se deghizase. 

Dacă vânătorul ar fi putut înţelege cât de puţină importanţă 
acorda tânărul său prieten modului cum juca rolul ursului, o 
oarecare ciudă l-ar fi îndemnat poate să continue să rămână 
deghizat, pentru a încerca să-i dovedească că se cam pripise să 
judece astfel. Însă expresia dispreţuitoare a ochilor lui Uncas 
putea fi interpretată în atâtea feluri, încât Ochi-de-Şoim nu făcu 
această descoperire jignitoare, şi îndată ce David îi făcu semn 
că nimeni nu se gândeşte să pândească ce se petrece în colibă, 
în loc să continue să mormăie ca un urs, începu să şuiere ca un 
şarpe. 

Uncas închisese ochii, pentru a-şi arăta astfel nepăsarea faţă 
de orice răutate pe care duşmanii săi ar fi putut-o inventa ca 
să-l chinuiască. Însă, îndată ce auzi şuieratul unui şarpe, înălţă 
capul, privi cu atenţie în jurul lui şi, întâlnind ochii monstrului, 
se uită la ei, ca şi cum l-ar fi atras o forţă de neînvins. Şuieratul 
se repetă şi păru că-l scoate botul animalului. Tânărul îşi roti 
din nou privirea în jurul colibei şi se uită iarăşi cu luare-aminte 
la urs, exclamând încet: 

— Uhu! 

— Taie-i legăturile! îi porunci vânătorul lui David, care între 
timp se apropiase. Cântărețul îl ascultă şi membrele lui Uncas 
îşi recăpătară libertatea. 


Chiar atunci Ochi-de-Şoim îşi scoase mai întâi capul de urs, 
desfăcu apoi mai multe curele care-i prindeau blana de corp şi 
se arătă prietenului său în adevărata lui înfăţişare. Tânărul 
mohican înţelese imediat - instinctiv - stratagema pe care o 
folosise, însă nici ochii, nici gura nu-i trădară mirarea decât 
printr-un nou „uhu!”. Atunci vânătorul, scoțând un cuţit, a 
cărui lamă lungă strălucea, îl dădu lui Uncas. 

— Huronii cei roşii sunt la doi paşi! Să ne păzim! rosti el. 

În acelaşi timp apăsă cu un gest semnificativ pe cuțitul ce-l 
avea la cingătoare şi care, la fel ca primul, era rodul isprăvilor 
sale din seara trecută. 

— Mergem? întrebă Uncas. 

— Unde? 

— În tabăra Broaştelor-Ţestoase! Sunt copiii părinţilor mei! 

— Fără îndoială, fără îndoială! spuse vânătorul în engleză, 
căci până atunci vorbise în delawară şi întrebuința limba 
engleză ori de câte ori se afla într-o situaţie încurcată. Sunt 
convins că acelaşi sânge curge în vinele noastre; însă timpul şi 
depărtarea, poate, le-a schimbat puţin culoarea. Şi ce facem cu 
mingaşii ăştia, care sunt la uşă? Sunt şase, iar pe cântăreţ nu 
ne putem bizui deloc! 

— Huronii sunt lăudăroşi! glăsui dispreţuitor Uncas. Totemul 
lor este elanul, dar merg ca melcul; al delawarilor este broasca- 
ţestoasă, însă aleargă mai repede ca cerbul. 

— Da, da - reluă Ochi-de-Şoim - e adevărat ce spui. Sunt 
convins că, dac-ar fi să te iei la întrecere, la alergat, i-ai bate pe 
toţi ai lor şi că ai ajunge în tabăra celuilalt trib, şi acolo ai avea 
timp să mai răsufli până să auzi glasul vreunuia din aceşti 
ticăloşi. Însă oamenii albi au braţele mai puternice decât 
picioarele. Cât despre mine, nu-i huron de care să mă tem în 
luptă dreaptă, dar când e vorba de o alergare, cred că m-ar 
întrece. 

Uncas, care şi pornise spre uşă, gata să plece, se întoarse şi 
se duse într-un colţ al colibei. Vânătorul, prea adâncit în 
gânduri pentru a-l observa, continuă să vorbească mai mult 
pentru sine: 

— La urma urmei - glăsui el - fiecare cu darurile lui. Nu-i 
drept să fim legaţi aşa unul de altul! Nu! Aşadar, Uncas, ai face 
bine s-o întinzi, iar eu o să-mi pun din nou pielea de urs şio să 
încerc să scap printr-un şiretlic. 


Tânărul mohican nu răspunse nimic, îşi încrucişă liniştit 
braţele pe piept şi îşi sprijini spatele de unul din trunchiurile de 
copaci ai colibei. 

— Ei bine! Ce mai aştepţi? zise Ochi-de-Şoim, puţin uimit. 
Eu, e mai bine să plec când ticăloşii or să alerge după tine.. 

— Uncas o să rămână aici! 

— De ce? 

— Pentru ca să lupte cu fratele tatălui său şi să moară cu 
prietenul delawarilor. 

— Da, da! zise vânătorul strângând mâna tânărului indian, cu 
degetele sale noduroase. Dacă m-ai fi părăsit, ai fi procedat ca 
un mingo, nu ca un mohican. Am socotit însă de datoria mea să- 
ţi fac propunerea asta, pentru că e firesc ca tinerii să ţină la 
viaţă. Ei bine, în război, când n-o scoţi la capăt cu forţa, trebuie 
să foloseşti dibăcia. Pune-ţi pielea asta de urs; nu mă îndoiesc 
că ai să joci rolul animalului la fel de bine ca mine! 

Orice ar fi gândit Uncas despre talentele fiecăruia dintre ei 
doi în această privinţă, înfăţişarea sa gravă nu-i trăda în niciun 
chip vreo pretenţie de superioritate. Se acoperi tăcut şi în 
grabă cu blana animalului şi aşteptă ca prietenul să-i spună ce 
trebuie să facă. 

— Acum, prietene - spuse Ochi-de-Şoim lui David - o să ne 
schimbăm hainele, şi cred că n-o să-ţi pară rău, căci nu eşti 
obişnuit cu veşmintele deşertului. Ţine, ia-mi căciula îmblănită, 
vesta de vânătoare şi pantalonii mei! Dă-mi pătura şi pălăria ta! 
Îmi trebuie chiar cartea de psalmi, ochelarii şi instrumentul 
tău. O să ţi le dau pe toate înapoi, şi în plus cu multe mulţumiri, 
dacă o să ne mai revedem vreodată. 

David îi dădu cele câteva ţoale ce le purta, cu o grabă care 
făcea onoare spiritului său generos, dar schimbul în sine nu era 
în avantajul său. Doar cartea de psalmi, instrumentul şi 
ochelarii păru că i le dă cu părere de rău. 

În mai puţin de un minut, vânătorul îşi schimbă înfăţişarea. 
Când ochii lui vii şi mereu neastâmpăraţi fură ascunşi de 
ochelari, iar pe cap îşi puse pălăria triunghiulară, în întuneric, 
putea fi uşor confundat cu David. 

— Spune drept, eşti din fire fricos rău? îl întrebă atunci, fără 
ocol, pe Gamut, ca un doctor care vrea să cunoască bine boala 
pacientului, înainte de a-i da o reţetă. 

— Mi-am petrecut toată viaţa, mulţumesc cerului, în pace şi 


milostenie - răspunse David, puţin supărat de acest atac 
neaşteptat, adus curajului său - însă nimeni nu poate să afirme 
că mi-am uitat credinţa-n Dumnezeu, chiar în mijlocul celor mai 
mari pericole. 

— În momentul în care vor observa că au fost înşelaţi şi că 
prizonierul le-a scăpat, te vei afla în cea mai mare primejdie! 
replică vânătorul. Dacă atunci n-ai să primeşti o lovitură 
straşnică de tomahawk, şi poate respectul ce-ţi poartă o să te 
ferească de asta, am toate motivele să cred c-ai să mori de 
moarte bună. Dacă rămâi aici, trebuie să stai cât mai în umbră, 
într-un colţ al colibei şi sa joci rolul lui Uncas, până când 
huronii or să recunoască viclenia. Atunci, să te ţii: o să fie 
momentul cel mai primejdios. Dacă vrei însă, poţi să-ţi iei 
tălpăşiţa în cursul nopţii. Fă după plac: ori o întinzi, ori rămâi! 

— O să rămân! rosti hotarât David. O sa rămân în locul 
tânărului delawar; s-a luptat generos pentru mine şi acum voi 
face pentru el ce-mi ceri, şi chiar mai mult, dacă e posibil. 

— Ai vorbit ca un bărbat - zise Ochi-de-Şoim - ca un bărbat 
care ar fi făcut lucruri mari, dacă s-ar fi găsit cine să-l 
dădăcească la vreme. Aşază-te aici, jos, înclină capul şi strânge 
picioarele sub tine, căci lungimea lor te-ar putea trăda prea 
curând. Şi, mai ales, taci cât poţi mai mult, iar când o să 
trebuiască să vorbeşti, ar fi înţelept să intonezi unul din psalmii 
tăi, ca să le aminteşti acestor ticăloşi că nu eşti chiar aşa de 
răspunzător de ce faci, cum ar fi unul din noi, bunăoară, iar 
dacă, ferească Dumnezeu, te scalpează, fii sigur că atât Uncas, 
cât şi eu n-o să te uităm niciodată şi c-o să te răzbunăm, aşa 
cum se cuvine unor războinici şi prieteni. 

— Stai puţin! exclamă David, văzând că vor să plece după 
aceste cuvinte de încurajare. Sunt umilul şi nedemnul discipol 
al unui învăţător care n-a predicat principiul diavolesc al 
răzbunării. Dacă mor, să nu ucideţi pe nimeni ca să mă 
răzbunaţi! lertaţi-i pe ucigaşii mei; şi dacă vă gândiţi la ei, 
rugaţi cerul să-i facă mai buni, să-i îndemne să se căiască. 

Vânătorul şovăi şi se gândi puţin. 

— Ceea ce spui - rosti el în sfârşit - n-are nimic de-a face cu 
legea ce domneşte în pădure, dar e nobil şi dă de gândit. Apoi, 
amintindu-şi de societatea civilizată la care renunţase de atâta 
timp, scoase un suspin adânc, poate ultimul, şi adăugă: E un 
principiu pe care aş vrea să-l pot urma eu însumi, ca unul ce 


am sângele curat. Dar nu-i posibil totdeauna să te porţi ca un 
păgân cum ai putea s-o faci cu un creştin. Adio, prietene! 
Dumnezeu să te aibă în paza lui! Cred, ţinând seama de toate, 
mai cu seamă că ai veşnicia atât de aproape în faţa ochilor, că 
nu eşti departe de drumul cel bun; însă totul depinde de 
darurile cu care te-a înzestrat natura şi de curajul pe care o să-l 
ai când ai să încerci să scapi. 

li strânse prieteneşte mâna lui David şi ieşi din colibă, urmat 
de Uncas deghizat în urs. 

Îndată ce Ochi-de-Şoim ajunse în locul de unde putea fi 
observat de huroni, îşi luă o înfăţişare ţeapănă, ca a lui David, 
întinse un braţ, ca şi cum ar fi bătut măsura, şi prinse să îngâne 
o melodie, pe care o socoti ca o remarcabilă imitație a unui 
psalm intonat de cântăreţ. Din fericire, pentru succesul acestei 
isprăvi primejdioase, avea de-a face cu urechi ce nu erau nici 
delicate, nici exersate; altfel, strădaniile lui jalnice l-ar fi trădat 
în loc să-l salveze. 

Totuşi, deşi era primejdios, trebuia să treacă la o mică 
depărtare de paznici, aşa că, apropiindu-se de ei, vânătorul 
căută să cânte cât mai bine. În sfârşit, când ajunse la câţiva 
paşi, huronul care ştia puţin engleza veni lângă ei şi-l opri pe 
pretinsul maestru de psalmodie. 

— Ei, ce s-aude? Câinele de delawar tremură? Huronii or să 
aibă bucuria să-l audă gemând? zise el, arătând din cap spre 
colibă, ca şi cum ar fi vrut să vadă prin beznă ce efect 
produseseră asupra prizonierului farmecele vraciului. 

Ursul mormăi atunci atât de înfiorător, încât indianul se dădu 
câţiva paşi îndărăt, ca şi cum ar fi crezut că lângă el se afla un 
urs adevărat. Vânătorul, care se temea că dacă ar răspunde 
măcar o vorbă, huronul ar descoperi că nu-i glasul lui David, nu 
găsi altă soluţie, în această împrejurare, decât să cânte mai 
tare, adică să producă ceea ce în orice altă societate s-ar fi 
numit un behăit; dar pentru ascultătorii săi constituia un drept 
în plus la respect, pe care huronii nu-l refuzau niciodată celor 
săraci cu duhul. Micul grup de huroni se retrase, şi cei ce 
fuseseră luaţi drept vrăjitorul şi maestrul de cânt îşi putură 
continua drumul, fără piedici. 

Uncas şi prietenul său avură nevoie de tot curajul şi de toată 
prudenţa lor pentru a continua să meargă grav şi domol, ca 
atunci când ieşiseră din cabană, cu atât mai mult, cu cât 


observaseră că - din curiozitate - învingându-şi teama, cei şase 
indieni ce făceau de strajă se şi adunaseră în faţa colibei, 
pentru a vedea dacă prizonierul arată tot aşa de neînfricat sau 
dacă farmecele vrăjitorului îi răpiseră curajul. O mişcare 
nerăbdătoare, un gest nepotrivit al lui Gamut puteau să-i 
trădeze, şi lor le mai trebuia timp ca să se poată depărta şi 
ajunge la loc sigur. Pentru a nu trezi nicio bănuială, vânătorul 
socoti că e nevoie să continue să cânte, ceea ce atrase chiar 
câţiva curioşi în pragul colibelor. Un războinic înaintă până 
aproape de ei, pentru a-i recunoaşte. Când îi văzu, se dădu la o 
parte şi-i lăsă să treacă fără să spună nimic. Îndrăzneala şi 
bezna le erau de mare ajutor. Ajunseseră la o oarecare 
depărtare de locuinţe şi se aflau chiar la marginea pădurii, 
când auziră un strigăt venind dinspre coliba unde-l lăsaseră pe 
David. Tânărul mohican încetă sa mai meargă în patru labe, se 
ridică în picioare şi se pregăti să arunce de pe el blana de urs. 

— Mai rămâi un moment aşa! îi spuse prietenul luându-l de 
braţ. A fost un strigăt de mirare; să-l aşteptăm pe cel de-al 
doilea. 

Totuşi, grăbiră pasul şi intrară în pădure. Nu merseră însă 
nici două minute, când urlete înfiorătoare izbucniră în toată 
tabăra huronilor. 

— E timpul să-ţi lepezi blana de urs - zise Ochi-de-Şoim, iar 
în timp ce Uncas îi urmă sfatul, vânătorul trase dintr-un tufiş 
două puşti şi cornurile lor cu praf de puşcă, precum şi un mic 
sac de gloanţe, pe care le ascunsese acolo, după întâlnirea lui 
cu vrăjitorul; apoi, bătându-l pe umăr pe tânarul mohican, îi 
dădu o armă. 

— Acum, diavolii ăştia turbaţi pot să ne ia urmele prin 
întuneric, dacă sunt în stare; dar cu primii doi pe care-i vedem, 
s-a şi zis! 

Îşi luară puştile şi, ţinându-le în aşa fel, ca la nevoie să se 
poată sluji cât mai uşor de ele, se afundară în desişul pădurii. 


CAPITOLUL XXVII 


ANTONIU: O să mi-aduc aminte: 
când Cezar zice „fă aşa”, s-a şi făcut. 


SHAKESPEARE 
(luliu Cezar) 


Nerăbdarea sălbaticilor însărcinaţi cu paza prizonierului 
fusese mai puternică decât frica ce le-o inspirau farmecele 
vrăjitorului. Totuşi nu îndrăzniră să intre imediat în colibă, de 
teamă să nu sufere vreo influenţă vătămătoare; se apropiaseră 
însă de o crăpătură pe unde - datorită focului ce încă mai 
pâlpâia - se putea desluşi ce se petrecea înăuntru. 

Timp de câteva minute continuaseră să-l ia pe David drept 
Uncas, dar ceea ce Ochi-de-Şoim prevăzuse, se întâmplase. 
Obosind să-şi tot ţină picioroangele chircite, cântăreţul le 
lăsase pe nesimţite să se întindă, stârnind spuza focului. 


Mai întâi, huronii se gândiseră că delawarul devenise diform 
din cauza vrăjii, însă când David ridicase întâmplator capul, 
lăsând să i se vadă chipul blajin în locul trăsăturilor mândre şi 
îndrăzneţe ale prizonierului, ar fi trebuit mai mult decât o 
naivitate superstiţioasă din partea huronilor, ca să nu-şi 
recunoască greşeala. Alergaseră în colibă, îl înhăţaseră pe 
cântăreţ, îl zguduiseră zdravăn şi risipiseră orice îndoială 
asupra identităţii sale. 

Atunci auziseră fugarii primul strigăt, care fusese urmat de 
blesteme şi ameninţări de răzbunare. David, întrebat de 
huronul care ştia engleza şi bruftuluit de ceilalţi, se hotări să 
nu răspundă nimic la toate întrebările lor, ca să acopere 
retragerea prietenilor săi. Crezând că i-a sunat ceasul, se gândi 
totuşi la remediul universal; dar fără cartea de psalmi şi fără 
diapazon, făcu un mare efort de memorie şi căută să-şi 
înlesnească trecerea în lumea cealaltă, intonând în gura mare 
un cânt funebru. Cântecul lui aminti indienilor că era nebun şi, 
ieşind imediat din colibă, dădură alarma în toată tabăra. 

Îmbrăcatul unui războinic indian nu durează prea mult şi, 
noaptea ca şi ziua, armele îi stau totdeauna la îndemână. Aşa 
că, de-abia se auzi strigătul de alarmă, că îndată vreo două sute 
de huroni erau în picioare - complet înarmaţi - gata de luptă. 
Curând, toţi aflară de evadarea prizonierului şi întregul trib se 
înghesui în jurul cabanei sfatului, aşteptând nerăbdători 
ordinele şefilor, care discutau despre măsurile ce trebuiau 
luate. În acelaşi timp observară lipsa lui Magua şi îşi 
manifestară uimirea că nu se afla printre ei într-o asemenea 
împrejurare, mai ales ştiind că iscusinţa lui le putea fi acum de 
folos, aşa că trimiseră degrabă pe unul din ei în coliba lui, ca 
să-l cheme la adunarea taberei. 

În aşteptare, câţiva tineri, dintre cei mai sprinteni şi mai 
curajoşi, primiră ordinul să cerceteze pădurea spre partea unde 
se aflau aşezările delawarilor, ca să se asigure dacă aceşti 
vecini suspecți nu înlesniseră fuga prizonierului şi nu se 
pregăteau poate să-i şi atace prin surprindere. În vreme ce şefii 
tribului discutau astfel cu prudenţă şi gravitate în cabana 
sfatului, tabăra răsuna de urletele femeilor şi copiilor care 
alergau năuci încoace şi încolo. Alte strigăte ce izbucniră 
dinspre marginea pădurii anunţară că iar se întâmplase ceva şi 
toţi nădăjduiră că se descoperise cheia enigmei, pe care nimeni 


nu o putea înţelege. Se auzi îndată zgomotul paşilor mai multor 
războinici care se apropiau. Mulțimea le făcu loc şi intrară în 
cabana sfatului cu nenorocitul vrăjitor, pe care-l descoperiseră 
în pădure, aşa cum îl lăsase Ochi-de-Şoim. 

Deşi părerile huronilor erau împărţite în ce privea persoana 
vrăjitorului, unii socotindu-l un şarlatan, iar alţii crezând în 
puterea lui supranaturală, toţi - cu acest prilej - îl ascultară cu 
cea mai mare atenţie. Când termină de povestit, tatăl bolnavei 
se apropie şi povesti la rândul său ce făcuse şi ce văzuse în 
cursul serii. Cele două istorisiri îi puseră pe o urmă mai bună. 
Socotiră că necunoscutul care-şi însuşise pielea de urs a 
vrăjitorului jucase rolul principal în această afacere şi se 
hotărâră să se cerceteze peştera, pentru a se vedea ce se 
întâmplase şi dacă nu cumva dispăruse şi prizoniera. 

Acum însă, mulţimea nu se mai duse în dezordine să 
cerceteze peştera, ci se hotări că este mai potrivit ca zece 
războinici fruntaşi să primească această misiune. Îndată ce fură 
aleşi, delegaţii, în frunte cu cei doi şefi mai în vârstă, se 
ridicară în tăcere şi plecară imediat către peşteră. Toţi păşiră 
în întunecosul coridor ce ducea în văgăuna cea mare, cu 
dârzenia unor războinici gata să se sacrifice pentru binele 
obştesc şi să se bată cu fiorosul duşman, care bănuiau că se 
mai afla încă în acel loc, deşi unii din ei se îndoiau în sinea lor 
de puterea şi chiar de existenţa acestui vrăjmaş. 

În prima încăpere domnea o tăcere adâncă; focul se stinsese, 
dar huronii avuseseră prevederea să vină cu torţe. Bolnava mai 
zăcea pe patul ei de frunze, deşi tatăl ei afirmase că văzuse 
cum fusese transportată în pădure de vraciul oamenilor săi şi, 
neştiind cum să explice faptul că fiica lui se mai afla acolo, 
bătrânul se apropie neîncrezător de pat, cu o torţă în mână. O 
recunoscu şi îşi dădu de îndată seama că murise. 

Durerea îl copleşi şi bătrânul războinic îşi acoperi faţa cu 
mâinile. Revenindu-şi însă imediat, se întoarse spre însoțitori şi 
le spuse calm: 

— Femeia tânărului nostru frate ne-a părăsit. Marele Spirit 
este mâniat împotriva copiilor lui! 

Această tristă veste fu ascultată într-o linişte adâncă. Şi în 
această tăcere se auzi din încăperea vecină un zgomot înăbuşit, 
greu de explicat. Cei mai superstiţioşi se priviră unii pe alţii, 
şovăind să înainteze spre locul unde se cuibărise spiritul cel 


rău, care - după credinţa lor - pricinuise moartea femeii. 
Totuşi, câţiva, mai îndrăzneţi, intrară în coridorul despărțitor, 
apoi nimeni nu îndrăzni să rămână în urmă şi toţi ajunseră în 
cealaltă încăpere, unde-l găsiră pe Magua zvârcolindu-se furios 
pe pământ, desperat că nu-şi poate rupe legăturile. Această 
descoperire fu primită cu o exclamaţie generală de uimire. 

Toţi se grăbiră să-i scoată căluşul şi să-i taie curelele. Magua 
se ridică, îşi scutură mâinile şi picioarele, ca un leu care iese 
din vizuină, şi fără a rosti un cuvânt, trase cuțitul şi se uită 
repede la toţi cei ce-l înconjurau, ca şi cum ar fi căutat pe 
cineva ca să se răzbune. 

Văzând pretutindeni chipuri cunoscute, sălbaticul scrâşni 
atât de tare din dinţi, încât parcă-i erau de oţel, şi-şi stăpâni 
furia, neavând asupra cui să şi-o reverse. 

Martorii acestei scene se temură să-şi atragă în vreun fel 
mânia lui turbată, şi câteva clipe se scurseră fără ca nimeni să 
rostească vreun cuvânt. În sfârşit, cel mai bătrân din şefi 
glăsui: 

— Văd că fratele meu a găsit un duşman! E prin apropiere, 
pentru ca huronii să-l poată răzbuna? 

— Să moară delawarul! strigă Magua cu o voce de tunet. 

O lungă tăcere urmă din nou, pricinuită de aceeaşi teamă, 
apoi acelaşi şef zise: 

— Mohicanul are picioare bune, de care ştie să se folosească, 
însă tinerii noştri războinici sunt pe urmele lui. 

— A scăpat! exclamă Magua cu glas înăbuşit, care părea că 
iese din adâncul pieptului. 

— Un spirit rău s-a strecurat în mijlocul nostru şi i-a orbit pe 
huroni - reluă bătrânul. 

— Un spirit rău! repetă Magua, ca o ironie amară. E acelaşi 
spirit rău care a făcut să moară atâţia huroni! Spiritul rău care 
ne-a omorât tovarăşii pe stânca Glennului, care a luat 
scalpurile celor cinci războinici ai noştri, lângă Izvorul 
Sănătăţii! Tot el a legat braţul Vulpii-Şirete! 

— De cine vorbeşte fratele meu? întrebă acelaşi şef. 

— De câinele ce poartă sub pielea albă forţa şi dibăcia unui 
huron: Carabină-Lungă! strigă Magua. 

Acest nume temut produse ca de obicei acelaşi efect asupra 
celor de faţă. Consternarea îi amuţi o clipă pe războinici, însă 
când îşi dădură seama că duşmanul lor de moarte - un duşman 


curajos şi îndrăzneţ - pătrunsese până în tabăra lor pentru a-i 
înfrunta şi insulta, răpindu-le un prizonier preţios, îi cuprinse 
aceeaşi furie ca pe Magua. Izbucniră ţipete înfiorătoare, 
ameninţări groaznice şi se auziră scrâşnete de dinţi. Încetul cu 
încetul se liniştiră şi deveniră gravi, potrivit firii lor. 

Magua, care în acest timp îşi manifestase şi el mânia, se 
stăpâni şi, demn, cu sânge rece, glăsui: 

— Haidem, să ne întâlnim cu şefii! Ne aşteaptă! 

Insoţitorii aprobară tăcuţi şi, ieşind cu toţii din peşteră, se 
reîntoarseră în coliba cea mare, unde avea loc sfatul. Când se 
aşezară, ochii tuturor se aţintiră spre Magua, care îşi dădu 
seama că aşteptau de la el să le povestească ce se petrecuse. 
Istorisi totul fără a exagera şi a ascunde nimic. Când termină, 
amănuntele pe care le dăduse - precum şi cele ce le cunoşteau 
- îi convinseseră fără putinţa de îndoială ca huronii fuseseră 
păcăliţi de vicleniile lui Duncan şi Carabină-Lungă, aşa că se 
risipi orice bănuială că vreo forţă supranaturală ar fi putut să 
joace vreun rol în evenimentele din acea noapte. Era deci 
limpede că fuseseră înşelaţi în modul cel mai jignitor. 

Când Magua tăcu, toţi războinicii - căci mulţi găsiseră loc în 
coliba sfatului şi intraseră să-l asculte - se priviră unii pe alţii, 
la fel de miraţi de curajul fără seamăn al duşmanilor lor şi de 
succesul ce-l obţinuseră. Dar mai presus de orice, pe toţi îi 
stăpânea dorinţa răzbunării. 

Mai mulţi războinici plecară să descopere urmele fugarilor în 
vrome ce sfatul şefilor continuă să se desfăşoare în linişte. 

Câţiva războinici bătrâni propuseră diferite soluţii, pe care 
Magua le ascultă fără să ia parte la discuţii. Vicleanul sălbatic 
îşi recăpătase întreaga stăpânire de sine şi prefăcătoria sa 
obişnuită; acum căuta să-şi atingă scopul, cu priceperea şi 
prudenţa care nu-l părăseau niciodată. Numai după ce fiecare 
şef făcuse propuneri, el se ridică pentru a-şi spune părerea, 
care avu cu atât mai multă greutate, cu cât - între timp - mai 
mulţi războinici trimişi după fugari se reîntoarseră anunțând că 
le descoperiseră urmele şi că ele duceau spre tabăra 
delawarilor. 

Magua - beneficiind de avantajul de a cunoaşte această 
importantă informaţie - îşi expuse planul cu atâta dibăcie şi 
putere de convingere, încât huronii îl adoptară în unanimitate. 
Ne mai rămâne să vă facem cunoscut acest plan şi motivele ce 


l-au determinat. 

Aşa cum am mai spus, cele două surori, îndată ce ajunseră în 
tabăra huronilor, fuseseră despărțite - potrivit unei politici de 
la care aceştia nu se depărtau. Magua se convinsese că, 
păstrând în puterea sa pe Alice, îşi asigură o influenţă mai 
sigură asupra Corei, decât dacă ar fi ţinut-o pe ea prizonieră. 
Reţinuse deci pe cea mai mică dintre cele două surori şi 
încredinţase pe cea mai vârstnică pazei delawarilor aliaţi - de 
altfel îndoielnici - ai huronilor. Bineînţeles această învoială - 
asupra căreia ambele părţi căzuseră de acord - nu era decât 
temporară, fiind valabilă numai pentru perioada când cele două 
triburi erau vecine. Magua hotărâse aşa, atât pentru a linguşi 
amorul propriu al delawarilor, arătându-le încredere, cât şi 
pentru a respecta tradiţia tribului său. 

Mistuit de setea arzătoare de răzbunare, care de obicei nu se 
stinge la un sălbatic decât când este plătită cu sânge, Magua 
nu-şi uita totuşi celelalte interese personale. Greşelile şi 
prostiile ce le făcuse în tinereţe trebuia să le ispăşească prin 
lungi şi neplăcute servicii, înainte de a se putea lăuda că şi-a 
recâştigat întreaga încredere a vechiului său trib; iar fără 
încredere nu există autoritate la indieni. In această situaţie 
delicată, şiretul huron nu neglijase niciun mijloc de a-şi mări 
influenţa, şi una din cele mai fericite metode de reuşită fusese 
îndemânarea de care dăduse dovadă, pentru a intra în grațiile 
puternicilor şi primejdioşilor săi vecini. 

Eforturile lui dezminţeau speranţele ce-şi pusese în această 
manevră, căci huronii nu nesocoteau nici ei acest principiu 
predominant al firii noastre, potrivit căruia omul îşi apreciază 
talentele în măsura în care sunt apreciate de alţii. 

Magua - făcând însă aceste concesii - nu-şi uitase deloc 
interesele. Întâmplări neprevăzute îi răsturnau însă acum toate 
planurile, făcând să-i scape pe neaşteptate prizonierii; se vedea 
pus deodată în situaţia de a apela tocmai la aceia care, potrivit 
manevrei sale, ar fi trebuit să-i fie recunoscători. 

Mai mulţi şefi propuseseră să năvălească prin surprindere 
asupra delawarilor, să le cuprindă tabăra şi să reia prizonierii; 
erau de acord cu toţii că trebuia de data asta să sacrifice 
onoarea tribului, cruntei lor răzbunări. Însă Magua respinse cu 
uşurinţă aceste planuri, a căror aplicare era primejdioasă, iar 
succesul nesigur. El expuse dificultăţile cu îndemânarea lui 


obişnuită, şi numai după ce demonstră că nu se putea adopta 
niciunul din planurile propuse de ceilalţi şefi, îndrăzni să 
vorbească de-al său. 

Începu prin a-i lăuda pe cei de faţă. Apoi făcu un lung 
pomelnic al tuturor împrejurărilor în care huronii dăduseră 
dovadă de curaj şi stăruinţă pentru a răzbuna o insultă. In 
continuare, lăudă prudenţa şi zugrăvi această virtute, care 
deosebeşte pe castor de celelalte animale, pe animale de 
oameni şi pe huroni de tot restul omenirii. Stăruind asupra 
importanţei acestei virtuţi, prinse să demonstreze în ce mod ar 
fi potrivit să fie ea folosită în împrejurarea actuală, în care se 
găsea tribul său. Pe de o parte - spuse el - trebuiau să se 
gândească la tatăl lor, Marea Faţă-Palidă, guvernatorul 
Canadei, care privise pe huroni - copiii săi - cu ochi răi, văzând 
că tomahawkurile lor erau atât de înroşite de sânge; pe de altă 
parte, nu trebuiau să uite că era vorba de un trib la fel de 
numeros ca al lor, vorbind o limbă diferită, şi care nu-i iubea pe 
huroni, că acel trib avea alte interese decât ale lor şi ar profita 
de cea mai neînsemnată ocazie, pentru a atrage asupră-le 
duşmănia marelui şef alb. 

Mai departe le vorbi de nevoile lor, de darurile la care aveau 
dreptul să se aştepte ca recompensă pentru serviciile aduse, de 
depărtarea la care se aflau de pădurile unde vânau de obicei, 
şi-i făcu să simtă necesitatea de a folosi - în împrejurări atât de 
grele - mai curând îndemânarea decât forţa. 

Când observă însă că, deşi cei bătrâni înclinau să aprobe o 
asemenea propunere moderată, tinerii războinici - cei mai 
apreciaţi pentru curajul lor - încruntau din sprâncene, reveni 
cu iscusinţă la subiectul pe care-l preferau. Le spuse că rodul 
prudenţei pe care o recomandă va fi o izbândă completă. Lăsă 
chiar să se înţeleagă că măsurile prevăzătoare ce le propunea 
le-ar asigura un succes ce-ar putea să provoace distrugerea 
tuturor duşmanilor, a tuturor celor pe care-i urau. Intr-un 
cuvânt, adoptând când o atitudine războinică, când folosind 
dibăcia şi şiretenia - spre a da satisfacţie atât războinicilor, ce 
socoteau că armele trebuie folosite numai în caz de necesitate - 
căută să mulţumească ambele părţi, deşi nimeni nu înţelegea 
încă bine ce planuri avea. 

E rar ca un orator sau un om politic, care îşi aduce 
ascultătorii într-o asemenea stare de spirit, să nu obţină o mare 


popularitate în rândul concetăţenilor săi, indiferent de judecata 
posterităţii. Toţi îşi dădură seama că Magua nu spusese tot ce 
gândea, dar fiecare se fălea în sine, socotind că tot ce nu 
afirmase Vulpea-Şireată deschis se potrivea întocmai cu ce 
dorea el însuşi. 

În situaţia aceasta, îndemânarea lui Magua izbuti pe deplin, 
ceea ce nu e de mirare, ţinând seamă de influenţa ce o exercită 
totdeauna un bun orator asupra unei adunări. Aşadar, tot tribul 
aprobă să fie condus de el, şi încredinţă - în unanimitate - grija 
de a soluţiona această problemă lui Magua, care vorbise cu 
atâta convingere pentru a propune soluţii, asupra cărora nu 
dăduse totuşi explicaţii prea lămurite. 

Fiorosul huron îşi atinsese scopul spre care tintea firea sa 
vicleană şi îndrăzneață. Câştigase terenul pe care-l pierduse în 
ochii concetăţenilor şi era acum în fruntea treburilor tribului 
său. I se acordase conducerea deplină, şi atât timp cât avea să- 
şi menţină popularitatea, niciun monarh nu s-ar fi putut lăuda 
că se bucură de o autoritate mai despotică, mai ales câtă vreme 
tribul se afla într-un ţinut ostil. Incetând deci să mai consulte 
pe ceilalţi, el începu prin a-şi asuma toată răspunderea, cu 
înfăţişarea gravă şi demnă ce trebuia s-o aibă şeful suprem al 
unui trib al huronilor. 

Trimise cercetaşi în toate părţile, pentru a identifica mai bine 
urmele fugarilor; ordonă unor spioni dibaci să se ducă să vadă 
ce se petrece în tabăra delawarilor; sfătui pe războinici să se 
reîntoarcă în colibele lor, linguşindu-i cu speranţa că vor avea 
ocazie în curând să-şi câştige faima în noi fapte de arme, şi 
spuse femeilor să se retragă cu copiii, adăugând că e de datoria 
lor să tacă şi să nu se amestece în treburile bărbaţilor. 

După ce dădu aceste ordine, inspectă tabăra, oprindu-se 
uneori pentru a intra într-o colibă, când socotea că prezenţa lui 
putea să fie plăcută, sau ca să linguşească pe cei ce o locuiau. 
Incuraja pe prietenii care-i acordaseră încrederea, convingea 
pe cei şovăitori şi mulțumea pe toată lumea. 

În cele din urmă se întoarse în cabana lui. Soţia - pe care o 
părăsise când fusese obligat să se îndepărteze de trib - murise; 
copii n-avea şi locuia o colibă izolată, a cărei construcţie nici 
măcar nu fusese terminată - tocmai aceea în care îl găsise 
Ochi-de-Şoim pe David. Huronul îi permisese să locuiască în ea 
şi-i îngăduia prezenţa, când se aflau împreună, cu o nepăsare 


dispreţuitoare şi cu un aer de superioritate mândră. În această 
cabană se retrase Magua, după ce-şi termină toate pregătirile, 
dar pe când ceilalţi dormeau, gândul lui era departe de odihnă. 
Dacă vreun huron ar fi fost destul de curios să pândească ce 
făcea noul şef ce fusese ales, l-ar fi văzut aşezat într-un colţ al 
colibei, gândindu-se la planurile lui. Aşa rămase toată noaptea, 
până a doua zi, când dăduse ordin mai multor războinici să vină 
să-l întâlnească. Din când în când, focul aţâţat de el făcea săi 
se vadă bine pielea roşie şi trăsăturile fioroase. Văzându-l 
astfel, nu era greu să-ţi închipui că este prinţul întunericului, 
ocupat să urzească niscai comploturi mârşave. 

Mult timp înainte de revărsatul zorilor, războinicii veniră unii 
după alţii în coliba singuratică a lui Magua. Se adunară vreo 
douăzeci, înarmaţi cu puşti sau alte arme, însă niciunul n-avea 
chipul zugrăvit ca pentru război. Toţi tăceau. Unii şedeau într- 
un colţ, alţii rămaseră în picioare, nemişcaţi ca nişte stane de 
piatră. 

Când sosi şi ultimul, Magua se ridică, se puse în fruntea lor 
şi dădu semnalul de plecare. Îl urmară unul câte unul, în 
ordinea de marş căreia i s-a dat denumirea de „şir indian”. 
Spre deosebire de soldaţi, care atunci când pornesc în marş, 
sunt totdeauna zgomotoşi, ei porniseră tăcuţi din tabără, 
semănând mai curând cu nişte năluci ce-ar fi alunecat prin 
beznă, decât cu nişte războinici, care se duc să-şi câştige o 
faimă uşoară cu preţul sângelui lor. 

În loc să ia drumul ce ducea direct în tabăra delawarilor, 
Magua urmă câtva timp malurile pârâului şi ajunse până la 
micul lac artificial al castorilor. Când intrară în luminişul locuit 
de aceste animale harnice, se crăpa de ziuă. Magua, care 
îmbrăcase din nou costumul de huron, purta zugrăvită, pe 
blana ce-i servea de veşmânt, figura unei vulpi. În urma lui se 
afla un şef care luase - ca simbol sau totem - un castor; aşa 
încât ca să treacă pe lângă o adunare atât de numeroasă a unor 
prieteni ai săi, fără a le arăta niciun semn de respect, ar fi 
însemnat - după el - să se facă vinovat de o profanare. 

În consecinţă, se opri pentru a vorbi castorilor, ca şi cum s-ar 
fi adresat unor fiinţe cu deplină simţire, capabile să înţeleagă. 
li numi verii săi, le aminti că datorită protecţiei şi influenţei lui 
se bucură de linişte, în timp ce atâţia negustori lacomi îi aţâţă 
pe indieni ca să-i omoare. Le făgădui că va continua să-i 


ocrotească, şi-i rugă să-i poarte recunoştinţă pentru aceasta. 
Apoi le vorbi de expediţia în care porniseră şi le spuse pe 
ocolite că ar fi potrivit să-şi sprijine ruda, împrumutându-i din 
prudenţa pentru care erau atât de vestiţis?. 

În timp ce pronunţa acest discurs neobişnuit, însoțitorii săi 
erau gravi şi atenţi, ca şi cum toţi ar ti fost la fel de convinşi că 
aşa trebuia să glăsuiască. Câteva capete de castori se arătară 
la suprafaţa apei, şi huronul îşi exprimă satisfacția, convins că 
nu sporovăise degeaba. Tocmai când termină cuvântarea, i se 
păru că vede capul unui castor mare ieşind dintr-o vizuină mai 
îndepărtată de celelalte, pe care o socotise părăsită. Acest 
semn neobişnuit de încredere fu socotit ca o prevestire foarte 
favorabilă şi, cu toate că animalul se retrase cu oarecare grabă, 
huronul nu mai conteni cu elogiile şi mulţumirile sale. 

Când Magua socoti că se acordase destul timp pentru 
afecțiunea ce trebuia arătată familiei războinicului, dădu 
semnalul de plecare. În timp ce indienii îşi continuau drumul cu 
paşi pe care urechile unui european nu i-ar fi putut auzi, acelaşi 
castor îşi scoase din nou capul din vizuină. Dacă unul din 
huroni s-ar fi întors să-l privească, ar fi văzut că animalul 
supraveghea mişcările detaşamentului cu atâta interes şi 
dibăcie, de parc-ar fi fost înzestrat cu judecată omenească. Şi, 
într-adevăr, castorul dădea în asemenea măsură dovadă că 
spiona efectiv pe huroni, încât un observator atent n-ar fi putut 
avea explicaţia acestui mister decât dac-ar fi băgat de seamă 
că, după ce huronii intrară în pădure, animalul se arătă în 
întregime, şi gravul şi tăcutul Chingachook îşi zvârli de pe cap 
blana ce-l acoperea. 


5553-Aceste cuvântări adresate animalelor sunt frecvente la 
indieni; adeseori ei le ţin şi înaintea victimelor lor, acuzându-le 
de laşitate şi lăudându-le curajul, după cum dau dovadă de 
stoicism sau de slăbiciune în suferinţă. (n.a.). 


CAPITOLUL XXVIII 


— Să n-o lungim, căci, după cum vezi, 
am destule treburi. 


SHAKESPEARE 
(Mult zgomot pentru nimic) 


Tribul, sau mai bine zis jumătate din tribul delawarilor, a 
căror tabără se învecina cu aceea a huronilor, avea cam acelaşi 
număr de războinici. 

La fel ca alte triburi din acele ţinuturi, delawarii îl urmaseră 
pe Montcalm în teritoriul englezilor şi făcuseră dese şi serioase 
incursiuni în pădurile al căror vânat mohawkii socoteau că le 
aparţine în mod exclusiv. Însă, cu acea rezervă înnăscută a 
indienilor, ei crezuseră potrivit să rupă alianţa cu generalul 
francez, în momentul când ajutorul lor ar fi putut să-i fie mai 
trebuincios ca oricând, adică atunci când atacase fortul 
William-Henry. 

Francezii explicaseră în fel şi chip această atitudine 
neaşteptată a aliaţilor lor; părerea cea mai acreditată era că 
delawarii nu voiseră nici să calce vechiul tratat, care obliga pe 
irochezi să-i apere şi să-i ocrotească, nici să fie siliţi să lupte 
împotriva acelora pe care îi socoteau drept stăpânii lor. Cât 
despre delawari, se mulţumiseră să-i spună lui Montcalm, cu 
laconismul lor indian, că securile se tociseră şi că trebuiau să 
fie reascuţite. Generalul comandant al Canadei crezuse mai 
prudent să păstreze prietenia unui trib pasiv, decât să-şi facă 


din el un duşman declarat - printr-un act de severitate, rău 
înţeles. 

În această dimineaţă, în timp ce Magua îşi ducea tăcut 
detaşamentul prin pădure, de-a lungul heleşteului castorilor - 
aşa cum am povestit - soarele, răsărind deasupra taberei 
delawarilor, îi găsi în plină activitate, ca şi cum ar fi fost în 
miezul zilei. Toate femeile roboteau; unele pregăteau mâncarea 
de dimineaţă, altele aduceau apa şi lemnele de care era nevoie, 
însă cele mai multe îşi întrerupeau lucrul pentru a se opri din 
colibă în colibă, ca să sporovăiască puţin, pe şoptite şi în grabă, 
cu cumetrele lor. Războinicii se adunaseră grupuri, grupuri; 
părea că în loc să discute stăteau mai mult pe gânduri; când 
unul din ei deschidea gura ca să-şi dea o părere, se simţea 
după tonul lui că o chibzuise îndelung. Cele necesare pentru 
vânătoare se aflau în colibe, însă nimeni nu părea grăbit să le 
folosească. Ici-colo se vedea câte un războinic cercetându-şi 
armele, cu o atenţie pe care nu o vădea niciodată când ştia că 
în pădure nu va întâlni decât animale sălbatice. Când şi când, 
privirile războinicilor dintr-un grup se îndreptau înspre o 
cabană mare, situată în centrul taberei, ca şi cum ea ar fi fost 
obiectivul tuturor gândurilor lor. 

În timp ce se petrecea această scenă, un indian apăru 
deodată la extremitatea podişului stâncos pe care se afla 
tabăra. Era neînarmat, şi felul în care îi era zugrăvit chipul 
părea să aibă de scop să-i îmblânzească ferocitatea trăsăturilor. 
Când ajunse în dreptul delawarilor se opri şi făcu un semn de 
pace şi prietenie, ridicând mai întâi un braţ spre cer, apoi 
punându-şi mâna pe piept. Delavvarii îi răspunseră la fel şi-l 
încurajară să se apropie, repetând această manifestare 
amicală. 

Asigurându-se astfel că va fi bine primit, indianul părăsi 
marginea stâncii unde se oprise un moment, trupul conturându- 
i-se pe orizontul împodobit cu minunatele culori ale zorilor, şi 
înaintă încet şi demn spre locuinţe. Pe când se apropia, nu se 
auzea decât zgomotul uşor al podoabelor de argint, ce le purta 
la gât şi la braţe, şi al clopoţeilor mocasinilor săi din piele de 
cerb. El salută pe toţi bărbaţii pe lânga care trecu, însă nu 
acordă nicio atenţie femeilor, ca şi cum ar fi socotit că nu-i 
nevoie să le câştige încrederea pentru treaba ce-l aducea acolo. 
Când ajunse lângă grupul unde erau căpeteniile, care se puteau 


recunoaşte după înfăţişarea lor gravă şi impunătoare, se opri, 
şi delawarii văzură că venise în mijlocul lor un şef huron, pe 
care-l cunoşteau bine: Vulpea-Şireată. 

Fu primit în tăcere şi cu prudenţă. Războinicii ce se aflau în 
faţă se dădură în laturi, pentru a face loc aceluia care era 
socotit drept cel mai bun orator al lor şi care vorbea toate 
limbile folosite de sălbaticii din nordul Americii. 

— Fii binevenit, înţeleptule hutron! zise un delawar, în limba 
maqua. Mânca-vei oare suc-co-tushul** cu fraţii tăi de la lacuri? 

— Pentru asta am şi venit! răspunse Magua, cu demnitatea 
unui prinţ oriental. 

Conducătorul  delawar întinse brațul, strânse pumnul 
huronului în semn de prietenie, iar acesta făcu la fel. Apoi, 
conducătorul delawar invită pe Magua să intre în coliba lui şi 
să ia împreună gustarea de dimineaţă. Invitaţia fu primită, şi 
cei doi războinici, urmaţi de alţi câţiva conducători vârstnici, se 
retraseră, lăsând pe ceilalţi delawari arzând de nerăbdare să 
afle motivul acestei vizite neobişnuite. Totuşi ei nu-şi 
manifestau curiozitatea nici măcar printr-o silabă sau cel mai 
neînsemnat gest. 

În timp ce mâncau, vorbiră foarte puţin, îndeosebi despre 
marea vânatoare la care se ştia că Magua luase parte câteva 
zile mai înainte. Nici curtenii cei mai rafinaţi nu ar fi putut mai 
bine decât gazdele delaware să se prefacă că socotesc această 
vizită drept o simplă manifestare de prietenie, deşi fiecare din 
ei era convins că trebuie să aibă vreun motiv secret şi 
important. După ce mâncară şi se săturară, femeile luară cănile 
şi resturile de la masă şi cei doi şefi indieni se pregătiră să se 
întreacă în şiretenie şi iscusinţă. 

— Chipul tatălui nostru din Canada nu mai priveşte spre fiii 
săi huroni? întrebă delawarul. 

— Şi-a întors capul vreodată? Îi numeşte pe huroni scumpii 
săi copii! replică Magua. 

Delawarul aprobă grav, deşi ştia perfect că această afirmaţie 
era falsă, apoi adăugă: 

— Securile războinicilor voştri s-au înroşit straşnic! 


5354-Suc-co-tush este o mâncare făcută de obicei numai din 
porumb și mazăre. Această mâncare este foarte cunoscută și 
apreciată de albii din Statele Unite, care-i acordă aceeași 
denumire. (n.t.). 


— Da! zise Magua. Însă acum s-au tocit, cu toate că 
strălucesc, căci jenghizii au fost ucişi şi avem vecini pe 
delawari. 

Delawarul răspunse la acest compliment printr-un gest 
grațios din mână şi tăcu. Profitând de aluzia pe care gazda o 
făcuse cu privire la masacrul de la fortul William-Henry, Magua 
întrebă: 

— Prizoniera îi supără pe fraţii mei? 

— Ea e binevenită printre noi! 

— Drumul care desparte tabăra delawarilor de aceea a 
huronilor nu e lung şi e uşor; dacă le provoacă încurcături 
fraţilor mei, o pot trimite la femeile mele! 

— Ea e binevenită la noi! repetă delawarul, mai grav ca 
prima dată. 

Magua, dezorientat, tăcu puţin, însă căută să pară nepăsător 
faţă de răspunsul în doi peri ce-l primise la prima încercare pe 
care o făcuse ca să smulgă din mâinile vecinilor săi prizoniera 
pe care le-o încredinţase. 

— Nădăjduiesc - glăsui el în sfârşit - că tinerii mei războinici 
lasă prietenilor mei delawari un ţinut destul de mare pentru a 
vâna pe munţi. 

— Lenapii nu au nevoie de îngăduinţa nimănui pentru a vâna 
pe munţii lor! răspunse mândru celălalt. 

— Fără îndoială, dreptatea trebuie să domnească între pieile- 
roşii! De ce să ridice tomahawkul şi cuțitul unii împotriva 
altora! Feţele-Palide nu le sunt oare duşmani comuni? 

— Da, da! exclamară în acelaşi timp două-trei voci. 

Magua aşteptă câteva minute, pentru ca cele spuse de el să 
impresioneze pe delawari. 

— N-au venit oare mocasini străini în aceste păduri? Fraţii 
mei n-au simţit urmele oamenilor albi? întrebă el. 

— Tatăl meu din Canada poate să vină! Copiii săi sunt gata 
să-l primească. 

— Când va veni Marele Şef, va fuma cu indienii în 
wigwamurile lor, şi atunci vor spune şi huronii: „Să fie 
binevenit”. Însă jenghizii au braţe lungi şi picioare care nu 
obosesc niciodată. Tinerii mei războinici au visat azi noapte că 
au văzut urmele jenghizilor în apropierea taberei delawarilor. 

— Să poftească! Nu-i vor găsi dormind pe lenapi! 

— Prea bine! Războinicul, al cărui ochi stă la pândă, poate 


să-şi vadă duşmanul! zise Magua care, constatând că nu poate 
risipi atât de lesne bănuiala tovarăşului său, încercă o altă 
manevră. Am adus câteva daruri fratelui meu! spuse el. Tribul 
meu are motive să nu poarte război, însă prietenii noştri n-au 
aceleaşi gânduri, după cât se pare! 

După ce-şi manifestă astfel dorinţa de pace, vicleanul şef se 
ridică şi înşiră grav darurile înaintea ochilor uimiţi ai gazdelor. 
Erau bijuteriile ieftine ale nenorocitelor ce fuseseră jefuite şi 
masacrate în apropierea fortului William-Henry. Magua le 
împărţi cu multă dibăcie. Pe cele ce străluceau mai tare le 
dărui celor două căpetenii mai de seamă, printre care era şi 
Inimă-Tare, gazda sa; pe celelalte le oferi unor şefi mai puţin 
importanţi, având grijă să le laude valoarea, pentru a nu lăsa 
impresia că au fost neîndreptăţiţi. Intr-un cuvânt, folosind abil 
linguşirea şi dărnicia, nu întârzie să citească pe chipurile 
căpeteniilor delaware că le şi câştigase de partea lui. 

Manevra pe care o folosi avu rezultate imediate. Feţele 
delawarilor deveniră mai puţin grave; începură să fie mai 
prietenoşi; chiar Inimă-Tare, care îşi datora porecla unei 
isprăvi de seamă, ale cărei amănunte n-au ajuns până la noi, îi 
spuse lui Magua, după ce privi puţin partea sa de pradă, cu o 
mulţumire vădită: 

— Fratele meu este un mare şef! Fie binevenit! 

— Huronii sunt prietenii delawarilor! rosti Magua. Şi de ce n- 
ar fi? Oare nu acelaşi soare le pârjoleşte pielea? Oare nu în 
aceleaşi păduri vâna-vor după moarte? Pieile-roşii trebuie să fie 
prietene şi să aibă ochii-n patru, ca să vadă ce fac albii! Fratele 
meu n-a văzut urmele unor spioni în pădure? 

Delawarul uită răspunsul în doi peri, pe care-l dăduse la 
aceeaşi întrebare puţin timp mai înainte, şi, cum inima-i se mai 
îmblânzise în urma darurilor primite, vorbi mai clar: 

— S-au văzut mocasini străini în jurul taberei noastre, au 
intrat chiar în locuinţele noastre. 

— Fraţii mei au alungat pe câini? întrebă Magua, fără a lăsa 
să se observe că vorbele lui erau în contradicţie cu răspunsul 
ce i se dăduse. 

— Nu! Străinul este totdeauna binevenit la copiii lenapiior. 

— Fireşte, străinul; dar spionul? 

— Oare jenghizii folosesc pe femeile lor ca spioni? Şeful 
huron n-a spus chiar el că a făcut femei prizoniere în timpul 


luptei? 

— N-a spus o minciună! Jenghizii au trimis spioni! Ei au venit 
în wigwamurile noastre, însă nimeni nu le-a zis: „Fiţi 
bineveniţi!” Atunci ei au fugit la delawari, pentru că spun că 
sunt prietenii lor, ai jenghizilor, şi că nu vor să mai ştie de 
chipul tatălui lor din Canada. 

Această aluzie dibace, într-o societate mai evoluată, i-ar fi 
atras lui Magua reputaţia de diplomat abil. Gazdele ştiau prea 
bine că pasivitatea tribului lor, în timpul expediției împotriva 
fortului William-Henry, fusese un motiv pentru care francezii îi 
acuzaseră pe delawari de mai multe ori; această atitudine 
făcuse să fie priviţi cu neîncredere. Nu e nevoie să analizăm 
prea mult cauzele şi efectele, pentru a aprecia că o asemenea 
situaţie putea să le dăuneze în viitor, mai ales că aşezările lor 
obişnuite şi pădurile din care-şi procurau hrana se aflau în 
teritoriul francez. Aşa că ultimele cuvinte ale huronului 
provocară dezaprobare, dacă nu chiar îngrijorare printre cei de 
faţă. 

— Tatăl nostru din Canada poate să ne privească în faţă; 
copiii lui nu s-au schimbat! E adevărat că tinerii noştri 
războinici n-au mers pe câmpul de bătaie! Au avut visuri care i- 
au împiedicat! Însă asta nu înseamnă că-l iubesc şi-l respectă 
mai puţin pe Marele Şef alb! 

— Oare acesta o să creadă cele spuse, când va afla că cel mai 
mare duşman al său este hrănit în tabăra copiilor lui? Când i se 
va spune că un jenghiz, pătat de sânge, fumează înaintea 
focului lor? Când va afla că Faţa-Palidă, care i-a omorât atâţia 
din prieteni, se bucură de libertate în mijlocul delawarilor! Hei! 
Hei! Tatăl nostru din Canada nu-i nebun! 

— Cine este jenghizul de care delawarii trebuie să se teamă, 
care i-a ucis războinicii şi este duşmanul de moarte al Marelui 
Şef alb? 

— Carabină-Lungă! 

Acest nume, bine cunoscut, îi făcu pe războinicii delawari să 
tresară, dovedind prin mirarea lor că nu ştiau că cel ce era atât 
de temut de triburile indiene aliate Franţei se afla în puterea 
lor. 

— Ce vrea să spună fratele meu? întrebă mirat Inimă-Tare, 
ieşind din nepăsarea obişnuită rasei sale. 

— Un huron nu minte niciodată! răspunse  Magua, 


încrucişând indiferent brațele. Delawarii să-şi cerceteze 
prizonierii; printre ei o să găsească unul a cărui piele nu e nici 
roşie, nici albă! 

Urmă o lungă tăcere. Inimă-Tare îşi chemă tovarăşii într-un 
colţ al încăperii, pentru a se sfătui cu ei. În sfârşit trimise mai 
multe ştafete, ca să cheme la sfat pe şefii cei mai mari ai 
tribului. 

Curând, aceştia sosiră, unul după altul. Fiecăruia i se 
împărtăşea importanta ştire, adusă de Magua. Toţi îşi 
manifestară surpriza prin exclamaţia generală: „Uhu!” Vestea 
se răspândi din gură-n gură, pretutindeni în tabără. Femeile îşi 
încetară lucrul, pentru ca să încerce să mai afle câte ceva de la 
războinici. Copiii îşi uitară de jocuri, ţinându-se de părinţi şi 
părând la fel de uimiţi ca aceştia de îndrăzneala temutului lor 
duşman. Orice activitate încetă; s-ar fi zis ca întreg tribul nu 
mai avea altă treabă decât să stea şi să-şi exprime - fiecare în 
felul lui - simţământul ce-l încerca la aflarea acestei ştiri. 

Când se mai liniştiră, bătrânii începură să se gândească la 
măsurile, pe care - pentru onoarea şi securitatea tribului - erau 
obligaţi să le ia într-o împrejurare atât de delicată şi încurcată. 
Intre timp, Magua rămăsese în picioare, sprijinit nepăsător de 
un perete al cabanei; părea că nu acordă nicio importanţă 
hotărârilor ce urma să le ia consiliul. Totuşi, nicio intenţie a 
gazdelor nu scăpa privirilor sale iscoditoare. Cunoscând perfect 
firea indienilor la care venise, prevedea ce hotărâri vor lua şi s- 
ar putea afirma că le ghicea gândurile, înainte chiar ca ele să 
se fi înfiripat în mintea lor. 

Sfatul delawarilor nu dură mult, şi când se termină, o 
rumoare generală vesti că se va convoca imediat o adunare a 
întregului trib. Aceste adunări solemne, fiind rare şi neavând 
loc decât în împrejurări deosebit de însemnate, şiretul huron - 
care rămăsese singur într-un colţ, tăcut dar atotvăzător - îşi 
dădu imediat seama că sosise momentul în care planurile sale 
puteau sau să triumfe sau să se spulbere. leşi deci din colibă şi 
se duse în faţa locuinţelor, unde războinicii începuseră să se 
adune. 

Se scurse cam o jumătate de oră până ce tot tribul se strânse 
în acel loc; căci nu lipseau nici femeile, nici copiii. Răgazul fu 
folosit pentru a se face pregătirile necesare unei adunări 
solemne şi extraordinare. Când însă soarele răsări deasupra 


muntelui înalt, pe coasta căruia delawarii îşi stabiliseră tabăra, 
razele lui - pătrunzând prin ramurile stufoase ale arborilor - 
căzură asupra unei mulţimi de oameni de aproape o mie două 
sute de suflete, cu femei şi copii, fiecare atât de atent, încât ai 
fi zis că era personal interesat de problema ce urma să fie 
dezbătută. 

În aceste adunări ale sălbaticilor, nimeni nu se arăta 
nerăbdător să se evidenţieze sau să îndemne pe ceilalţi să ia 
vreo hotărâre pripită. Vârsta şi experienţa sunt singurele titluri 
care permit expunerea unei păreri în faţa adunării. Până 
atunci, nici forţa trupească, nici vitejia, nici darul vorbirii nu 
fuseseră socotite motive întemeiate pentru a îngădui cuiva să 
calce această veche datină. 

Acum, mai multe căpetenii păreau că se puteau folosi de 
acest privilegiu, însă toţi tăceau, ca şi cum ar fi fost 
înspăimântați de importanţa problemei. Liniştea - care precede 
totdeauna adunările indienilor - durase mai mult ca de obicei. 
Nimeni, nici măcar cel mai mic copil, nu dădea vreun semn de 
nerăbdare sau de surprindere. Toți priveau în pământ; doar 
când şi când se uitau spre o cabană, care se deosebea poate de 
celelalte prin acoperişul mai solid, care o apăra contra 
intemperiilor. 

În sfârşit se auzi acea rumoare surdă, caracteristică adeseori 
adunărilor indiene, şi toată mulţimea se ridică imediat, ca la o 
comandă. Poarta cabanei se deschise şi trei bărbaţi păşiră 
domol spre locul adunării. Erau trei bătrâni, toţi mai vârstnici 
decât oricare din cei ce se aflau adunaţi. Unul din ei - pe care îl 
sprijineau ceilalţi doi - avea o etate la care rar ajung oamenii; 
umbla încovoiat, pentru că pe umerii lui apăsau peste o sută de 
ani. Nu mai avea pasul uşor şi trupul zvelt al indienilor şi era 
obligat să meargă aproape sprijinit de ceilalţi. Pielea sa roşie şi 
brăzdată de cute contrasta ciudat cu părul alb ce-i cădea pe 
umeri şi care nu fusese poate tăiat de mai multe generaţii. 

Straiele acestui patriarh - căci vârsta, numărul 
descendenților şi influenţa de care se bucura în trib îi dădeau 
dreptul la această denumire - erau bogate şi impunătoare; avea 
o mantie dintr-o blană foarte frumoasă, căreia i se tunsese 
părul, pentru a se zugrăvi pe ea câteva din isprăvile războinice 
prin care se ilustrase acum o jumătate de veac. Pe piept îi 
străluceau numeroase decoraţii, unele de argint, altele chiar de 


aur - daruri pe care le primise de la diverşi demnitari europeni, 
în cursul îndelungatei lui existenţe. Pe braţe şi picioare avea 
brățări de aur; capul - cu părul bogat, pe care-l lăsase să 
crească în valuri, de când nu se mai dusese în războaie - era 
împodobit cu un fel de diademă de argint, ce avea pe deasupra 
trei mari pene de struţ, care cădeau pe pletele-i albe. Mânerul 
tomahawkului său era bătut în argint, la fel ca şi acela al 
cuţitului, care strălucea ca şi cum ar fi fost de aur masiv. 

Când rumoarea provocată de apariţia neaşteptată a acestui 
bărbat venerabil se mai linişti, numele de Tamenund trecu din 
gură-n gură. Magua auzise adeseori vorbindu-se de 
înţelepciunea şi spiritul de dreptate al acestui batrân războinic 
delawar. Faima lui era atât de mare, încât se spunea că ar fi 
avut darul să stea în taină de vorbă cu Marele Spirit. Aceasta 
făcuse ca numele lui să se transmită - cu o mică schimbare - şi 
la uzurpatorii albi ai ținutului său, fiind astfel denumit sfântul 
tutelar al unui vast imperiu”. Şeful huron se aşeză într-un loc 
unde putea să privească mai de aproape chipul aceluia al cărui 
glas părea că va avea o influenţă covârşitoare asupra reuşitei 
planurilor lui. 

Bătrânul închisese ochii, ca şi cum ar fi obosit privind atât de 
mult timp pasiunile omeneşti. Culoarea pielii nu era ca a 
celorlalţi indieni: era mai închisă, din cauză că fusese tatuată 
cu nenumărate mici linii complicate, dar regulate, precum şi cu 
diferite figuri. 

Cu toate că huronul se aşezase într-un loc foarte vizibil, 
Tamenund trecu prin faţa lui fără să-i acorde nicio atenţie. 
Sprijinit de cei doi bătrâni însoțitori, înaintă spre mulţimea 
care se dădu la o parte, pentru a-i face loc, şi se aşeză în 
mijlocul ei, cu înfăţişarea demnă a unui monarh şi bunătatea 
unui părinte. 

E cu neputinţă să descriem respectul şi afecțiunea de care 
fuseseră însufleţiţi toţi membrii tribului, când văzuseră, sosind 
pe neaşteptate, pe acela ce parcă aparţinea unei alte lumi. 
După câteva minute, care se scurseră într-o tăcere adâncă - 
potrivit obiceiului - principalele căpetenii se apropiară pe rând 


5555-Americanii numesc uneori pe sfântul lor tutelar Tameny, 
deformare a numelui celebrului şef, despre care pomenim aici. 
Multe tradiţii amintesc de reputaţia şi puterea lui Tamenund. 
(n.a.). 


de el, îi luară mâna şi o duseră la frunte, ca şi cum i-ar fi cerut 
binecuvântarea. Războinicii cei mai de seamă se mulţumiră 
apoi să-i atingă doar marginea straielor. Ceilalţi păreau să fie 
mulţumiţi că puteau să respire acelaşi aer ca şeful ce fusese 
atât de viteaz şi care mai era încă atât de drept şi înţelept. 
După ce prezentară patriarhului acest omagiu de profundă 
venerație, căpeteniile şi războinicii se întoarseră la locurile lor 
şi o tăcere adâncă domni pretutindeni. 

Atunci, câţiva tineri războinici, care primiră în şoaptă 
instrucţiuni de la însoțitorii lui Tamenund, se ridicară şi se 
duseră în cabana situată în mijlocul taberei. 

După puţin timp, războinicii se întoarseră, aducând în faţa 
adunării pe cei ce prilejuiseră toate aceste pregătiri solemne. 
Toţi se dădură la o parte pentru a-i lăsa să treacă, închizând 
apoi rândurile. Prizonierii se aflau acum chiar în mijlocul 
marelui cerc ce-l formase tribul. 


CAPITOLUL XXIX 


Membrii adunării se aşezară; despăşind 
cu statura sa pe celelalte căpetentii, 
Achille se adresă cu aceste cuvinte regelui... 


POPE 
(Homer) 


În faţă stătea Cora, care o ţinea strâns în braţe pe Alice, 
arătându-şi astfel neţărmurita iubire ce o purta surioarei ei. Cu 
toată înfăţişarea fioroasă şi amenințătoare a sălbaticilor care o 
înconjurau din toate părţile, sufletul nobil şi generos al fetei era 
neînfricat, nu se temea de ce o aştepta pe ea, ci îşi aţintea 
privirile asupra chipului palid şi înspăimântat al Alicei, care 
tremura. 

Lângă ele, Heyward - nemişcat - părea atât de preocupat de 
cele două surori, încât în aceste momente, atât de groaznice, 
nu ştia pe cine iubeşte mai mult. Ochi-de Şoim stătea puţin mai 
în urmă, arătându-şi în felul acesta respectul faţă de rangul 
celor pe care îi însoțea. Cu toate că trecuseră prin aceleaşi 
primejdii - care l-ar fi îndreptăţit să uite deosebirea dintre ei - 
le arăta aceeaşi consideraţie. Uncas nu se afla printre ei. 

Când se făcu linişte, unul din cei doi bătrâni şefi, care se 
aşezase lângă patriarh, se ridică şi întrebă cu voce tare, într-o 
engleză foarte corectă: 

— Care din prizonierii mei este Carabină-Lungă? 

Duncan şi vânătorul tăcură. Primul aruncă o privire liniştită 
asupra celor prezenţi, care aşteptau gravi şi tăcuţi, dar se dădu 
un pas înapoi când îl zări pe Magua, pe a cărui figură se citea 
răutatea şi perfidia. Îşi dădu seama imediat că intrigile acestui 
viclean sălbatic fuseseră cauza aducerii lor dinaintea acestui 
tribunal şi se hotări să facă tot ce-i sta în putinţă, pentru a-i 


dejuca planurile sinistre chiar în noaptea aceea. Avusese 
prilejul să vadă în ce chip expeditiv judecau indienii pe cei ce îi 
socoteau vinovaţi şi se temea că acum îi venise rândul şi 
prietenului său. În această situaţie critică, fără a se mai gândi, 
se hotări imediat să-şi ocrotească prietenul, orice pericol ar fi 
avut de înfruntat. Totuşi, înainte de a avea timp să răspundă, 
întrebarea fu repetată mai tare şi mai stăruitor. 

— Daţi-ne arme! strigă atunci mândru maiorul. Trimiteţi-ne 
la vânătoare! Faptele o să vorbească pentru noi! 

— Iată, aşadar, războinicul al cărui nume l-au auzit atât de 
des urechile noastre! glăsui din nou căpetenia indiană, cu acel 
interes şi acea vie curiozitate pe care le încerci când vezi 
pentru prima dată pe cineva a cărui glorie sau nenorocire, 
virtuţi sau crime l-au făcut celebru. De ce a venit omul alb în 
tabăra delawarilor? Ce l-a adus? 

— Nevoia. Am venit să caut hrană, un adăpost şi prieteni! 

— Nu-i adevărat! Pădurile sunt pline de vânat. Capul unui 
războinic n-are nevoie, pentru a se adăposti, decât de un cer 
fără nori, iar delawarii sunt duşmanii, nu prietenii jenghizilor. 
Buzele tale au vorbit, dar n-au spus ce au pe inimă! i 

Duncan, neştiind ce trebuie să mai răspundă, tăcu. Însă 
vânătorul, care ascultase cu atenţie, păşi îndrăzneţ înainte şi 
luă, la rândul său, cuvântul: 

— Dacă n-am răspuns la numele de Carabină-Lunga, să nu 
credeţi că am făcut-o de ruşine sau de teamă; aceste două 
simţăminte nu pot să pună stăpânire pe un om cinstit. Însă nu 
recunosc mingaşilor dreptul de a da un asemenea nume aceluia 
ale cărui servicii au meritat din partea prietenilor o poreclă mai 
onestă; mai ales că această denumire este o insultă şi o 
minciună, căci „Ucigătorul-de-Cerbi” este o puşcă bună şi 
credincioasă, nu o carabină. Cu toate acestea, ai mei m-au 
numit Nathanias. Delawarii care locuiesc pe malurile râului cu 
acelaşi nume m-au poreclit măgulitor Ochi-de-Şoim, cât despre 
irochezi, şi-au permis să-mi spună Carabină-Lungă fără ca să le 
dau voie. 

Toate privirile care se fixaseră până atunci asupra lui Duncan 
se aţintiră imediat asupra trăsăturilor bărbăteşti şi încordate 
ale aceluia căruia i se dăduse o poreclă ce devenise atât de 
vestită. Nu era o privelişte obişnuită să vezi două persoane 
disputându-şi o atât de mare onoare; mistificatori - deşi rari - 


se găseau printre sălbatici, căci ceea ce interesa îndeosebi pe 
delawari, care voiau să fie drepţi şi severi, era să afle adevărul. 
Câţiva bătrâni se sfătuiră şi hotărâră să-l întrebe din nou pe 
Magua în această privinţă. 

— Fratele meu a spus că un şarpe s-a strecurat în tabăra 
noastră! Unde-i? 

Huronul arătă cu degetul pe vânător, însă continuă să tacă. 

— Un delawar înţelept îşi pleacă urechile la urletul unui lup? 
Un câine nu minte niciodată! Dar aţi văzut vreodată un lup care 
să spună adevărul? zise Duncan, convins o dată mai mult că 
vechiul său duşman le-a pus gând rău. 

Ochii lui Magua scăpărară, apoi stăpânindu-se imediat, 
amintindu-şi că trebuie să-şi păstreze prezenţa de spirit, se 
întoarse dispreţuitor, încredinţat că isteţimea indienilor nu se 
va lăsa amăgită de cuvinte. Nu se înşelă, căci, după ce se sfătui 
puţin, aceeaşi căpetenie, care vorbise mai înainte, se întoarse 
spre el şi-i aduse la cunoştinţă hotărârea bătrânilor, deşi în 
termeni foarte prudenţi: 

— Fratele meu a fost tratat drept înşelător şi prietenilor săi 
le pare rău! Ei au să arate că el a spus adevărul! Să se dea 
arme prizonierilor şi să se dovedească prin fapte care din cei 
doi este războinicul pe care vrem să-l cunoaştem! 

Magua îşi dădu seama că această probă fusese propusă 
pentru că nu aveau încredere în el; se prefăcu însă că o 
socoteşte ca un semn de prietenie. Făcu deci un gest de 
aprobare, ştiind bine că vânătorul era prea bun trăgător, 
pentru ca rezultatul încercării să nu confirme ceea ce afirmase. 
Li se dădură arme imediat, şi cei doi prieteni rivali primiră 
ordinul să tragă - pe deasupra mulţimii - într-un vas de pământ 
care se găsea, din întâmplare, pe un trunchi de arbore, la vreo 
sută cincizeci de picioare de locul unde se aflau. 

Heyward zâmbea în sinea lui că trebuie să-şi măsoare dibăcia 
de ochitor cu aceea a vânătorului, însă se hotărî să stăruie în 
minciuna sa generoasă, până va afla planurile lui Magua. Luă 
puşca, ochi de trei ori cu cea mai mare atenţie şi trase! 
Glontele izbi copacul la câteva degete de vas, şi un strigăt 
general de satisfacţie vesti că proba îi dăduse prilejul să-şi 
arate, din plin, iscusinţa. Chiar Ochi-de-Şoim înclină surprins 
capul, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la acest rezultat, însă, în loc 
să se pregătească să tragă şi el, rămase pe gânduri câteva 


clipe, sprijinit de puşcă. Un tânăr indian, care-i dăduse arma, îi 
atrase atenţia, într-o engleză stâlcită: 

— Celălalt om alb poate să facă la fel? 

— Da, huronule! strigă vânătorul, privindu-l pe Magua, în 
timp ce cu mâna dreaptă apucă puşca şi o agită în aer cu atâta 
uşurinţă, de parcă ar fi fost o trestie. Da, huronule, aş putea să 
te fac să zaci la picioarele mele; nicio putere de pe pământ nu 
ar fi în stare să mă împiedice! Şoimul, care se aruncă asupra 
porumbelului, nu este mai sigur pe zborul său, decât sunt eu pe 
arma asta, dacă aş vrea să-ţi trimit un glonţ în inimă. De ce n-o 
fac? De ce? Pentru că legile ce stăpânesc pe cei de culoarea 
mea mă împiedică şi pentru că astfel aş putea atrage alte 
necazuri asupra unor fiinţe nevinovate! Dacă ai auzit vreodată 
de Dumnezeu, mulțumeşte-i; mulţumeşte-i din toată inima, pe 
bună dreptate! 

Infăţişarea vânătorului, ochii lui strălucitori, obrajii 
înflăcăraţi făcură pe cei care îl ascultau să-l privească cu un fel 
de teamă respectuoasă. Delawarii îşi opriseră parcă toţi 
respiraţia, ca să-şi concentreze mai bine atenţia. Cât despre 
Magua - fără a acorda o încredere totală cuvintelor liniştitoare 
ale duşmanului său - rămase totuşi calm şi nemişcat în mijlocul 
mulţimii, ca şi cum ar fi fost țintuit locului. 

— Fă la fel! repetă tânărul delawar, care era în apropierea 
vânătorului. 

— Să fac la fel! Să fac la fel! strigă Ochi-de-Şoim, agitând 
ameninţător din nou arma deasupra capului, deşi acum nu mai 
căuta cu privirea pe Magua. 

— Dacă omul alb este Ochi-de-Şoim, să lovească mai aproape 
de ţintă! glăsui căpetenia. 

Vânătorul începu să râdă atât de tare, pentru a-şi arăta 
disprețul, încât îl făcu să tresară pe Heyward, de parcă ar fi 
auzit ceva cu totul neobişnuit. Ochi-de-Şoim lăsă să-i cadă greu 
puşca pe mâna stângă, pe care o întinsese. În acelaşi timp se 
auzi detunătura, ca şi cum numai fixarea armei ar fi fost destul 
ca să poată trage, şi vasul de pământ zbură în mii de bucăţi, 
care căzură cu zgomot pe trunchiul copacului. Aproape imediat 
se auzi alt zgomot; vânătorul aruncase puşca dispreţuitor. 

La început, toţi fură cuprinşi de admiraţie, apoi o rumoare puse 
stăpânire pe mulţime. Încetul cu încetul, murmurul deveni mai 
distinct, dovedind că există o mare deosebire de păreri printre 


cei de faţă. Pe când unii îşi manifestau cu glas tare admiraţia 
faţă de o asemenea dibăcie nemaiîntâlnită, restul tribului - 
adică cea mai mare parte - socotea că succesul vânătorului se 
datora întâmplării. Heyward se grăbi să confirme această 
părere, care era în sprijinul pretențiilor sale. 

— E o întâmplare! Nimeni nu poate să tragă fără să 
ochească! exclamă el. 

— O întâmplare? repetă vânătorul, din ce în ce mai agitat, 
pentru că voia acum cu orice preţ să-şi stabilească identitatea, 
deşi Heyward îi făcea semne desperate ca să nu-l contrazică. 

— Huronul crede că-i o întâmplare? Dacă-i aşa, daţi-i şi lui o 
puşcă, să vină lângă mine, şi o să vedem cine-i mai bun 
trăgător.  Dumitale, domnule maior, nu-ţi fac această 
propunere, pentru că avem pielea de aceeaşi culoare şi servim 
aceluiaşi stăpân! 

— Fireşte, huronul minte! rosti cu răceală Heyward. L-ai 
auzit chiar dumneata când a spus că eşti Carabină-Lungă! 

E cu neputinţă să spunem ce cuvinte violente ar fi fost în 
stare să întrebuinţeze Ochi-de-Şoim în voinţa lui îndărătnică de 
a-şi stabili identitatea, dacă bătrânul delawar n-ar fi intervenit 
din nou: 

— Şoimul care vine din nori se întoarce acolo când vrea. 
Daţi-le puşti! 

De data aceasta, vânătorul apucă arma cu însufleţire, şi deşi 
Magua îi pândea cu atenţie fiecare mişcare, crezu că n-are de 
ce să-i fie teamă. 

— Ei bine! Să vedem în faţa întregului trib al delawarilor cine 
este cel mai bun trăgător! exclamă vânătorul, lovind patul 
puştii sale cu degetul care făcuse să pornească atâtea gloanţe 
ucigaşe. Vezi ulcica ce atârnă de copacul de colo, domnule 
maior? Pentru că eşti atât de bun trăgător, încearcă s-o loveşti! 

Duncan privi ţinta ce i se propusese şi se pregăti din nou să 
tragă. Ulcica era un mic vas, pe care-l folosesc în mod obijnuit 
indienii. Ea era prinsă, cu o cureluşă de piele de căprioară, de o 
ramură putredă a unui pin nu prea înalt; depărtarea era de cel 
puţin trei sute de picioare. Astea sunt ciudăţeniile amorului 
propriu, căci maiorul - deşi nu se sinchisea prea mult de 
părerea sălbaticilor ce erau arbitri - uită cauza acestui concurs, 
pentru a se sili din tot sufletul să-l câştige. S-a văzut că 
îndemânarea lui nu era de disprețuit; deci se hotărî să profite 


de toate avantajele. Dacă viaţa lui ar fi fost legată de lovitura 
pe care urma s-o tragă, tot n-ar fi pus mai multă grijă atunci 
când ochi. Trase, şi trei sau patru indieni, care alergară imediat 
să controleze ţinta, strigară că glontele se află în copac la 
foarte mică distanţă de ulcică. Războinicii izbucniră în 
aclamații şi toţi îl priviră pe vânător, pentru a vedea ce-o să 
facă. 

— Destul de bine pentru un ostaş al trupelor regale 
americane - râse Ochi-de-Şoim. Însă dacă lovitura mea şi-ar fi 
greşit astfel ţinta, mulţi lăstuni, din ale căror pene se fac 
manşoanele doamnelor, s-ar mai fi aflat încă şi azi în pădure! 
Mulţi mingaşi sângeroşi - pe care i-am trimis pe lumea cealaltă 
- ar mai fi devastat şi acum provinciile noastre! Sper că 
squawa, căreia îi aparţine ulcica, mai are şi altele în wigwamul 
ei, căci în ulcica pe care o ochesc n-o să se mai poată pune 
niciodată apă! 

În timp ce vorbea, vânătorul îşi încarcă puşca, apoi făcu un 
pas îndărăt şi ridică încet arma de la pământ. Când ajunse în 
dreptul ochilor, rămase doar un moment ca încremenită. S-ar fi 
zis că omul şi puşca erau de piatră. Chiar în acea clipă, glonţul 
porni cu o flacără clară şi strălucitoare. Tinerii indieni alergară 
din nou la copac; căutară plumbul în toate părţile, însă 
zadarnic; reveniră afirmând că n-au găsit nicio urmă a 
plumbului. 

— Pleacă! spuse dispreţuitor bătrânul şef vânătorului. Eşti 
un lup în piele de câine! Am să vorbesc lui Carabină-Lungă 
despre jenghizi. 

— Ah! dacă aş avea arma datorită căreia port această 
poreclă, m-aş obliga să ţintesc cureluşa şi să fac să cadă ulcica, 
în loc s-o găuresc! exclamă vânătorul, fără a se lăsa intimidat 
de tonul sever al bătrânului. Nesăbuiţilor! Dacă vreţi să găsiţi 
glonţul unui bun trăgător al acestor păduri, nu trebuie să 
căutaţi în jurul țintei, ci chiar în ea! 

Tinerii indieni înţeleseră ce voia să spună, căci de data asta 
vorbise în limba delawarilor. Alergară şi smulseră ulcica de pe 
copac şi o ridicară în aer cu strigăte de bucurie, arătând că 
plumbul o străbătuse prin fund. 

Strigăte de admiraţie izbucniră de pretutindeni, din rândurile 
războinicilor. Sfatul hotărâse, şi  Ochi-de-Şoim îşi văzu 
recunoscut dreptul la onorabila, dar periculoasa sa poreclă. 


Privirile de uimire şi curiozitate ce erau aţintite asupra lui 
Heyward se îndreptară toate asupra vânătorului, care deveni 
obiectul atenţiei generale a acestor fiinţe simple şi naive, care 
se aflau în jurul său. Când liniştea se restabili, bătrânul şef îşi 
continuă interogatoriul: 

— De ce ai încercat să ne amăgeşti? Crezi că delawarii sunt 
atât de fără minte, încât nu deosebesc tânăra panteră de o 
pisică sălbatică? 

— În curând, ei vor recunoaşte că huronul nu este decât o 
pasăre care ciripeşte pentru a vă înşela! glăsui Duncan, 
căutând să imite limbajul figurat al indienilor. 

— Bine! O să aflăm cine vrea să ne astupe urechile! Frate, 
delawarii te ascultă! se adresă apoi bătrâna căpetenie lui 
Magua. 

Când văzu ca este întrebat direct, huronul se sculă, păşi grav 
şi gânditor până în centrul cercului, în faţa prizonierilor, şi 
păru gata să ia cuvântul. Mai înainte însă de a începe să 
vorbească, privi chipurile tuturor celor ce-l înconjurau, ca şi 
cum ar fi căutat să-şi influenţeze ascultătorii. 

Il privi apoi pe Ochi-de-Şoim cu o vrăjmăşie plină de respect; 
pe Duncan cu o ură neîmpăcată; la sărmana Alice, care 
tremura, de-abia se uită; dar când privi pe Cora, care avea o 
înfăţişare mândră şi îndrăzneață, şi totuşi îşi păstrase tot 
farmecul, cu greu s-ar fi putut desluşi ce exprima chipul său; pe 
urmă - potrivit planurilor lui diabolice - luă cuvântul în limba 
canadienilor, care ştia că este înţeleasă de majoritatea 
ascultătorilor săi. 

— Duhul care a făcut pe oameni le-a dat culori diferite - 
începu Magua. Unii sunt mai negri decât ursul pădurilor. 
Aceştia ar fi sclavii, şi lor le-a ordonat să muncească mereu, aşa 
cum face castorul: când suflă vântul dinspre miazăzi, puteţi să-l 
auziţi gemând. Gemetele lor acoperă mugetele bivolilor şi se 
aud de pe malurile nemărginitei ape sărate, pe care bărcile 
cele mari alunecă încoace şi încolo, încărcate cu sclavi. Altora 
le-a dat o piele mai albă decât hermina, le-a poruncit să fie 
negustori, câini pentru femeile lor şi lupi pentru sclavi. Duhul a 
vrut ca ei să aibă aripi ce nu obosesc niciodată, ca porumbeii, 
copii mai numeroşi ca frunzele arborilor şi o lăcomie gata să 
înghită pământul. El le-a dat limba perfidă a pisicii sălbatice, 
inima iepurilor, şiretenia purceilor, nu a vulpii, şi braţe mai 


lungi decât labele şoarecilor. Rasa aceasta, cu limba ei, astupă 
urechile indienilor; inima îi îndeamnă să plătească soldaţi care 
să se bată pentru ei; răutatea îi învaţă mijloacele prin care să 
strângă pentru ei toate bunurile lumii; şi cuprind cu braţele 
pământul de la țărmurile apei sărate până la insulele Marelui 
Lac. Lăcomia îi face nesătui. Dumnezeu le-a dat îndeajuns, dar 
ei vor să aibă totul. Aşa sunt albii! În sfârşit, alţii au primit de 
la Marele Spirit o piele mai strălucitoare şi mai roşie decât 
soarele care ne luminează - adăugă Magua, arătând cu un gest 
falnic astrul, ale cărui raze căutau să străpungă negura ce 
acoperea orizontul. Aceştia au fost copiii lui dragi; lor le-a dat 
această insulă, aşa cum a făcut-o, acoperită de arbori şi plină 
de vânat. Vântul le-a făcut luminişuri şi soarele şi ploile au copt 
până şi fructele. Ce nevoie aveau ei de drumuri pentru a 
călători? Ei semănau de-a lungul stâncilor! În timp ce castorii 
munceau, ei stăteau la umbră şi priveau! Vara, vânturile îi 
răcoreau; iarna se încălzeau în blănuri! Dacă se luptau între ei, 
o făceau pentru a dovedi că erau bărbaţi. Erau curajoşi, erau 
drepţi, erau fericiţi! 

Vorbitorul tăcu şi privi din nou în jurul lui, pentru a-şi da 
seama dacă discursul său avusese asupra ascultătorilor 
înrâurirea pe care o voise. Văzu ochi fixaţi avid asupra lui, 
chipuri uitându-se cu nesaţ, ca şi cum fiecare ar fi fost însufleţit 
de dorinţa vie ca rasa din care făcea parte să-şi recapete toate 
drepturile. 

— Dacă Marele Spirit le-a dăruit copiilor lui cu pielea roşie 
limbi diferite, a făcut-o pentru ca toate animalele să-i poată 
înţelege. I-a aşezat pe unii în mijlocul zăpezilor, acolo unde se 
află urşii, pe alţii în apropierea soarelui-apune, pe drumul care 
duce spre pădurile fericite, unde vom vâna după moarte; pe 
alţii, pe meleagurile care înconjoară marile lacuri cu apă dulce; 
însă celor mai dragi copii ai săi le-a dat nisipurile lacului sărat! 
Fraţii mei ştiu numele acestui popor ales? 

— Lenapii! se grăbiră să strige în acelaşi timp douăzeci de 
glasuri. 

— Da, erau lenii - lenapii! reluă Magua, înclinând prefăcut 
capul, ca şi cum ar fi dorit să-şi arate respectul pentru vechea 
lor măreție. Soarele răsărea din sânul apei sărate şi asfinţea în 
lacurile cu apă dulce; niciodată nu se ascundea privirii lor. Dar 
oare, eu, un huron al pădurilor, trebuie să aduc la cunoştinţa 


acestui înţelept trib propriile lui tradiţii? De ce să le descriu 
nenorocirea şi măreţia lor, isprăvile şi gloria lor, propăşirea şi 
necazurile lor, înfrângerile şi căderea lor? Nu e nimeni printre 
ei care să fi văzut toate acestea şi care să ştie adevărul? Ce 
aveam de spus, am spus! Acum limba mea e mută, însă urechile 
mele ascultă! 

Tăcu, şi toţi ochii se îndreptară - ca la comandă - spre 
venerabilul Tamenund. De când se aşezase până acum, buzele 
patriarhului nu rostiseră un cuvânt, abia dacă dăduseră vreun 
semn de viaţă. Cocârjat aproape până la pământ, păruse că nu 
acordase nicio importanţă celor ce se petreceau în jurul său de 
la începutul acestei adunări solemne, când vânătorul izbutise 
să-şi stabilească identitatea într-un chip atât de limpede. 
Totuşi, când Magua luase cuvântul, modulându-şi vocea cu 
dibăcie, Tamenund păruse să fie mai atent şi o dată sau de 
două ori chiar ridicase capul, ca să asculte mai bine. In sfârşit, 
când Vulpea-Şireată rostise numele tribului său, bătrânul 
întredeschisese ochii şi privise mulţimea, cu acea expresie 
vagă, nedefinită, pe care o au spectrele de dincolo de lume. 
Atunci făcuse o sforţare şi, sprijinit de cei doi şefi de lângă el, 
rămăsese în picioare, într-o poziţie ce impunea respect, deşi 
din cauza vârstei îi tremurau genunchii. 

— Cine vorbeşte de copiii lenapilor? Cine vorbeşte de lucruri 
ce nu mai există? Oare larva nu se schimbă în vierme şi 
viermele în muscă? Şi oare musca nu piere? De ce să vorbească 
delawarilor de cele pe care le-au pierdut? Mai curând să-i 
mulţumim lui Manitu pentru cele pe care ni le-a lăsat! zise 
bătrânul cu o voce răguşită, ce se auzea limpede în liniştea 
religioasă ce pusese stăpânire pe trib. 

— Un wyandot, un prieten al lui Tamenund! glăsui Magua, 
apropiindu-se mai mult de platforma improvizată pe care şedea 
bătrânul. 

— Un prieten! repetă înțeleptul, şi fruntea i se întunecă, ceea 
ce dădu chipului său expresia aceea severă, cu privirea fioroasă 
pe care o avea în trecut, când era războinic în plină putere. 
Oare mingaşii sunt stăpânii pământului? Un huron, aici? Ce 
vrea? 

— Dreptate! Prizonierii lui sunt în puterea fraţilor săi şi a 
venit să-i ceară! 

Tamenund se întoarse spre unul din şefii care-l sprijineau şi 


ascultă scurtele explicaţii ce i le dădu acesta. Apoi îl privi puţin 
pe Magua cu cea mai mare atenţie şi zise aproape în şoaptă şi 
cu o nemulţumire vădită: 

— Dreptatea este legea marelui Manitu. Copiii mei, ospătaţi-l 
pe acest străin. Apoi, huronule, ia-ţi ce-i al tău şi lasă-ne! 

După ce pronunţă această sentinţă solemnă, patriarhul se 
aşeză şi închise din nou ochii, ca şi cum ar fi preferat să-şi 
depene amintirile trecutului, decât să privească la tot ce-l 
înconjura în lumea asta. După ce rosti hotărârea, un singur 
delawar n-ar fi avut îndrăzneala să-şi permită măcar să 
murmure, cu atât mai mult să se opună. Aşa că de-abia 
pronunţase aceste cuvinte, că patru sau cinci tineri războinici 
se şi repeziră la Heyward şi la vânător, legându-le braţele cu 
atâta rapiditate şi îndemânare, încât cei doi prizonieri fură 
îndată imobilizaţi. Primul era prea preocupat s-o sprijine cu 
braţul său pe nefericita Alice - care nu se putea ţine pe picioare 
- încât nu le bănuise intenţiile; celălalt, care socotea chiar 
triburile duşmane delawarilor ca făcând parte dintr-o rasă 
superioară, se supuse fără rezistenţă. Poate n-ar fi fost atât de 
îngăduitor, dacă ar fi înţeles dialogul ce avusese loc într-o 
limbă pe care n-o pricepea bine. 

Magua privi triumfător adunarea, înainte de a trece la 
executarea planurilor sale. Văzând că prizonierii nu se 
împotriviseră, se uită la aceea care era pentru el bunul cel mai 
preţios. Cora îi aruncă o privire atât de calmă şi dârză, încât 
sălbaticul păru că şovăie. Atunci îşi aminti manevra pe care o 
mai folosise. Se apropie de Alice, o ridică în braţe şi, ordonând 
lui Heyward să-l urmeze, făcu semn mulţimii să-l lase să treacă. 
Însă Cora, în loc să cadă în cursa ce i se întinsese, se azvârli la 
picioarele patriarhului şi strigă: 

— Preadreptule şi venerabile  delawar, îți  implorăm 
înţelepciunea şi puterea! Îţi cerem să ne ocroteşti! Fii surd la 
perfidele uneltiri ale acestui monstru fără scrupule, care-ţi 
murdăreşte urechile cu minciunile lui, pentru a-şi potoli setea 
de sânge care-l sfâşie! Tu care ai trăit timp atât de îndelungat 
şi cunoşti nenorocirile ce bântuie această viaţă, ai învăţat să 
compătimeşti soarta celor nefericiţi! 

Bătrânul deschise ochii cu greutate şi se uită la cei din jurul 
lui. Pe măsură ce auzea mai bine timbrul impresionant al vocii 
rugătoare a Corei, îşi aţintea tot mai mult privirea asupra ei. 


Cora se aruncase în genunchi, cu mâinile strânse una în alta şi 
apăsate pe piept, cu chipul palid şi îndurerat, însă luminat de o 
impresionantă maiestate. 

În desperarea ei, era imaginea frumuseţii desăvârşite. 
Încetul cu încetul, faţa lui Tamenund se însufleţi, trăsăturile îşi 
pierdură aerul acela nepăsător, rătăcit, făcând loc admiraţiei; 
ochii îi scânteiară - ca odinioară, acum o jumătate de secol, 
când electrizau numeroasele oşti ale delawarilor. Ridicându-se 
fără să mai fie ajutat, parcă fără efort, întrebă cu o tărie ce făcu 
mulţimea să tresară: 

— Cine eşti? 

— O femeie! O femeie dintr-o rasă urâtă! Dacă vrei, o 
jenghiză; însă care nu ţi-a făcut niciodată niciun rău, care nu 
poate să facă aşa ceva tribului tău, chiar dacă ar vrea, şi care 
îţi imploră ocrotire. 

— Spuneti-mi, copii, unde şi-au făcut tabăra acum delawarii? 
rosti mişcat patriarhul, adresându-se cu un gest celor care îl 
înconjurau, dar continuând s-o privească pe Cora, care 
rămăsese îngenuncheată. 

— Pe munţii irochezilor, dincolo de izvoarele limpezi ale 
Horicanului. 

— Câte veri secetoase au trecut de când am băut din apa 
fluviului meu! adăugă înțeleptul. Copiii lui Migquon* sunt 
oamenii albi cei mai drepţi, însă le era sete şi ni l-au luat! Oare 
ne-au urmărit până aici? 

— Noi n-am urmărit pe nimeni şi nu dorim nimic! răspunse 
Cora cu vioiciune. Am fost aduşi cu sila în mijlocul vostru. Nu 
cerem decât îngăduinţa de a pleca liniştiţi în ţara noastră. Nu 
eşti tu Tamenund, părintele, judecătorul, profetul acestui trib? 

— Sunt Tamenund, peste care a trecut atâta amar de vreme! 

— S-au scurs cam şapte ani de atunci! Unul dintre ai tăi era 


5556-William Penn era numit Miquon de către delawari. Şi cum 
n-a folosit nici nedreptăţile, nici violenţa în relaţiile cu ei, 
reputaţia sa de om cinstit a devenit proverbială. Pe bună 
dreptate americanul este mândru de originea naţiunii sale, 
pentru că este poate unică în istoria lumii, însa locuitorii din 
Pensylvania şi Jersey au un motiv în plus să se fălească cu 
străbunii lor, mai mult ca oricare alt stat, pentru că n-au comis 
nicio nedreptate faţă de primii proprietari ai solului natal. 
(n.a.). 


la bunul plac al unui şef alb, la frontierele acestei provincii. A 
spus că este din acelaşi sânge cu bunul şi dreptul Tamenund. 
„Pleacă! i-a zis şeful albilor. În semn de respect pentru el, eşti 
liber.” Îţi aminteşti numele acestui războinic englez? 

— Când eram copilandru - reluă patriarhul, ce îşi aducea 
aminte mai uşor de primii ani ai vieţii decât de cei ce urmaseră 
- mă jucam în nisip, pe malul mării. Atunci am văzut o barcă 
uriaşă, având aripile mai albe ca ale lebedei, mai întinse ca ale 
multor vulturi. Venea dinspre soare-răsare! 

— Nu, nu, nu vorbesc de un timp atât de îndepărtat, ci de o 
vreme mai apropiată, când unul din acelaşi neam cu mine a 
iertat pe o rudă a ta! Şi războinicii tineri îşi pot aminti! 

— Era oare când jenghizii şi olandezii se băteau pentru 
stăpânirea pădurilor unde vânau delawarii? Atunci Tamenund 
era un şef puternic şi pentru prima dată nu a folosit arcul, căci 
se înarmase cu tunetul albilor... 

— Nu! exclamă Cora, întrerupându-l din nou. Asta s-a 
petrecut mai de mult! Vorbesc de o întâmplare ce a avut loc de 
curând. Fără îndoială, n-ai putut să uiţi! 

— De curând - continuă bătrânul, şi vocea-i deveni 
tremurătoare - de curând, copiii lenapilor erau stăpânii lumii! 
Peştii lacului sărat, păsările, animalele şi mingaşii pădurilor îi 
recunoşteau drept sagamori! 

Cora înclină capul cu amărăciune şi durere, apoi, re- 
căpătându-şi curajul şi dorind să mai facă o ultimă încercare, 
spuse cu o voce la fel de emoţionată ca a bătrânului: 

— Tamenund este oare tată? 

Bătrânul plimbă privirea peste adunare. Un surâs binevoitor 
îi lumină faţa şi, uitându-se la Cora, răspunse: 

— Tatăl unui trib! 

— Nu cer nimic pentru mine. Ca şi tine şi ai tăi, şef venerabil, 
blestemul străbunilor îl sufăr din plin. Însă este o nenorocită, 
asupra căreia nu s-a abătut niciodată până acum mânia 
cerească! Are părinţi, prieteni care o iubesc, pentru care ea e 
totul. Ea este prea bună, viaţa ei prea prețioasă ca să devină 
victima acestui om rău! exclamă Cora, punându-şi tremurând 
mâinile pe inimă şi lăsând să-i cadă atât de mult capul pe piept, 
încât obrajii îmbujoraţi îi fură aproape complet acoperiţi de 
părul negru şi buclat, ce i se răspândise în dezordine pe umeri. 

— Ştiu că albii sunt o rasă de oameni mândri şi lacomi! Ştiu 


că pretind nu numai să stăpânească pământul, dar socotesc că 
cel mai neînsemnat dintre ei preţuieşte mai mult decât 
sachemii omului roşu! Câinii din triburile lor ar lătra cu furie 
dacă s-ar aduce în wigwamurile lor femei al căror sânge n-ar fi 
de culoarea zăpezii! Însă să nu se laude prea mult în faţa lui 
Manitu! Au intrat pe aceste meleaguri la răsăritul soarelui şi 
mai pot încă să plece când va apune. Am văzut adeseori 
lăcustele pustiind arborii de frunze, însă totdeauna frunzele şi 
arborii au crescut din nou! glăsui bătrânul, fără să bage de 
seamă că fiecare cuvânt al lui era un pumnal ascuţit, înfipt în 
inima Corei. 

— E adevărat - spuse ea, gemând ca după o grea suferinţă, 
şi, dându-şi la o parte părul de pe obraji, lăsând să i se vadă 
privirile scânteietoare, care contrastau izbitor cu paloarea 
cadaverică a feţei - însă de ce s-a întâmplat aşa, nu nouă ne e 
dat să ştim! Dar mai e un prizonier care n-a fost adus aici. Face 
parte din tribul tău! Înainte ca huronul să plece triumfător, 
ascultaţi-l şi pe el! 

Văzând că Tamenund priveşte şovăitor în jur, unul din 
însoțitori strigă: 

— E un şarpe vânzător! O piele-roşie în solda jenghezilor; îl 
pregătim pentru tortură! 

— Să fie adus aici! ordonă înțeleptul. 

Tamenund recăzu din nou pe jilţ, în timp ce mai mulţi tineri 
indieni se pregăteau să-i execute ordinele. Se înstăpâni o linişte 
adâncă, auzindu-se clar doar freamătul frunzelor din pădurea 
din apropiere, la adierea vântului de dimineaţă. 


CAPITOLUL XXX 


Dacă mă refuzati, voi face apel la 


legile voastre! Oare nu mai au nicio 
putere în Veneţia? Cer să fiu judecat! 
Răspundeţi, acceptaţi? 


SHAKESPEARE 
(Neguţătorul din Veneţia) 


Câteva minute, niciun zgomot omenesc nu rupse tăcerea 
aşteptării. În sfârşit, valurile mulţimii se desprinseră, lăsându-l 
să treacă pe Uncas, apoi se închiseră, înconjurându-l ca apele 
unei mări furioase. Toţi cei ce căutaseră să citească pe chipul 
înţeleptului ce are de gând să facă priviră acum cu admiraţie 
mută statura zveltă, suplă şi plină de graţie a prizonierului. 

Insă nici mulţimea din jurul lui, nici atenţia ce i se acorda nu 
părură să-l intimideze pe tânărul mohican. Uitându-se dârz şi 
hotărât la cei adunaţi, înfruntă calm privirile duşmănoase ale 
şefilor şi atenţia curioasă a tinerilor. Când însă îl zări pe 
Tamenund, ochii îi scânteiară şi parcă nu mai ştiu ce se petrece 
în jurul lui. În sfârşit, înaintă domol, cu un pas uşor, spre 
platforma pe care se afla înțeleptul, şi continuă să-l privească 
fără să fie observat, până ce unul din şefi îi spuse lui Tamenund 
că prizonierul sosise. 

— Ce limbă o să vorbească prizonierul înaintea marelui 
Manitu? întrebă înțeleptul, fără a deschide ochii. 

— Limba părinţilor săi: delawara! răspunse Uncas. 

Această afirmaţie neaşteptată provocă o rumoare sălbatică şi 
amenințătoare, asemănătoare răgetului leului, care anunţa că 
mânia mulţimii va fi fioroasă. Ştirea îl impresionă mult şi pe 
bătrân, însă reacţia lui fu alta. Îşi acoperi ochii cu mâna, ca şi 
cum ar fi vrut să nu vadă asemenea privelişte ruşinoasă pentru 
tribul său, şi repetă cu o voce înăbuşită cuvintele ce le 
pronunţase Uncas: 

— Un delawar!... Am trăit destul ca să văd triburile lenapilor 
părăsindu-şi vetrele satelor lor, ca să se risipească precum o 
turmă de cerbi prin munţii irochezilor! Am văzut securea unui 
popor străin doborând pădurile - mândria văilor - pe care 
vânturile cerului le-a cruțat. Am văzut fiarele munţilor şi 
păsările cerului ţinute prizoniere în wigwamurile oamenilor! 
Insă n-am văzut încă un delawar atât de ticălos, încât să se 


strecoare târându-se ca un şarpe veninos în tabăra tribului său! 

— Păsările au cântat şi Tamenund le-a recunoscut viersul! 
răspunse Uncas cu vocea lui obişnuită, blândă şi armonioasă. 

Înțeleptul tresări şi îşi înclină capul, ca şi cum ar fi vrut să 
prindă sunetele unei melodii ce n-o mai auzise de mult. 

— Tamenund e oare pradă unui vis?! exclamă el. Ce glas 
aud? larna ne-a părăsit fără să se mai reîntoarcă. Oare 
frumoasele zile vor reînvia pentru copiii lenapilor? 

O tăcere respectuoasă, solemnă, urmă cuvintelor bătrânului 
delawar. Cei care-l înconjurau - amăgiţi de vorbele lui tainice - 
crezură că e pradă unei minuni, că stă iarăşi de vorbă cu un 
duh, cu o inteligenţă superioară. Aşteptară deci cu spaimă 
ascunsă rezultatul acestei convorbiri. Totuşi, după o lungă 
pauză, unul din şefii cei mai vârstnici, observând că înțeleptul 
nu se mai preocupa de ce se petrecea în jurul lui, îndrăzni să-i 
amintească din nou că prizonierul fusese adus: 

— Cel care se dă drept delawar tremură la cuvintele pe care 
le va rosti Tamenund! zise el. Este un copoi care latră când 
jenghizii îi arată urmele! 

— lar voi sunteţi câini care vă târâţi pe pământ, când 
francezii vă aruncă resturile cerbilor pe care i-au vânat! 
răspunse Uncas, privind grav, în jurul lui. 

La această afirmaţie usturătoare - şi poate meritată - 
douăzeci de cuțite străluciră şi tot atâţia războinici se ridicară 
grăbiţi, însă ordinul uneia din căpetenii fu de ajuns să le 
potolească mânia, cel puţin pentru un moment. E adevărat că 
poate ar fi fost mult mai greu să-i liniştească, dacă Tamenund 
n-ar fi făcut un gest, arătând că vrea să vorbească. 

— Delawarule! zise înțeleptul. Delawarule nedemn de acest 
nume, de multe ierni tribul meu n-a mai văzut strălucin un 
soare curat, şi războinicul ce-şi părăseşte tribul, când acesta e 
învăluit de norii restriştii, este de două ori trădător! Legea lui 
Manitu este dreaptă şi de neclintit! Ea va exista cât timp 
râurile vor curge, cât timp se vor înălța munţii, cât timp vor 
creşte şi se vor usca, şi vor cădea frunzele arborilor! Această 
lege, copiii mei, vă dă toate drepturile asupra unui frate 
nedemn. Vi-l las să-i faceţi dreptate! 

Nicio mişcare, niciun zgomot nu-l întrerupse pe Tamenund, 
de parcă fiecare îşi reţinea respiraţia, ca să nu piardă niciun 
cuvânt rostit de buzele profetului delawar. Când tăcu însă, 


strigăte de răzbunare izbucniră de pretutindeni, ceea ce 
dovedea intenţiile lor feroce şi sângeroase. În mijlocul 
nesfârşitelor urlete ale sălbaticilor, una din căpetenii anunţă că 
prizonierul va fi condamnat să sufere cumplita încercare a 
focului. 

Cercul de indieni se desfăcu şi strigătele barbare de bucurie 
se pierdură în tumultul provocat de groaznicele pregătiri. 
Heyward - aproape în culmea desperării - lupta din răsputeri 
împotriva celor ce căutau să-l reţină. Ochi-de-Şoim începuse să 
se uite neliniştit în jur, ca şi cum ar fi căutat ajutor, iar Cora se 
aruncase din nou la picioarele patriarhului, pentru a-i implora 
mila. 

În mijlocul frământării generale, doar Uncas rămăsese calm. 
Privea nepăsător preparativele ce se făceau pentru torturarea 
lui. Şi când călăii se apropiară pentru a-l lua, îi aşteptă dârz şi 
demn. Unul - cel mai sălbatic şi fioros - apucă haina de 
vânătoare a tânărului războinic şi i-o smulse de pe corp; apoi, 
cu un urlet groaznic, se aruncă asupra victimei fără apărare şi 
se pregăti să-l târască spre stâlpul torturii. 

Deodată, în momentul în care sălbaticul ce se repezise la 
Uncas părea că nu mai e stăpânit de niciun simţământ 
omenesc, se opri pe neaşteptate, ca şi cum o fiinţă 
supranaturală s-ar fi aşezat între el şi victimă. Ochii fiorosului 
delawar ieşiră parcă din orbite, deschise gura, dar nu putu să 
rostească un cuvânt. Era ca împietrit de uimire. In sfârşit, 
ridicând încet şi cu greu mâna dreaptă, arătă pieptul tânărului 
prizonier. Imediat mulţimea îl înconjură şi toţi contemplară, la 
fel de uimiţi, pe pieptul lui Uncas, o mică broască ţestoasă, 
tatuată cu cea mai mare grijă, într-o minunată culoare azurie. 

Uncas se bucură un moment de acest triumf, privind la cei 
din jur cu un surâs falnic, apoi, depărtând mulţimea cu un gest 
mândru, înaintă cu înfăţişarea unui rege ce intră în posesia 
statelor sale şi luă cuvântul cu o voce răsunătoare, care 
răzbătu peste murmurul de admiraţie ce se auzea de 
pretutindeni: 

— Bărbaţi lenapi, rasa mea sprijină pământul”! glăsui 
tânărul mohican. Şubredul vostru trib se sprijină pe carapacea 
mea! Oare un delawar ar putea aprinde un foc în stare să mă 


557-Aluzie la credinţa unor triburi sălbatice, după care 
pământul se sprijină pe o mare broască ţestoasă. (n.t.). 


ardă pe mine? adăugă el, arătând cu mândrie desenul ce-i 
fusese tatuat pe piept. Sângele care s-a născut dintr-o 
asemenea obârşie ar stinge flăcările voastre. Rasa mea este 
mama triburilor! 

— Cine eşti tu? întrebă Tamenund ridicându-se, emoţionat 
mai mult de timbrul vocii, decât de cuvintele tânărului 
prizonier. 

— Uncas, feciorul lui Chingachgook, fiul marei Unamis* - 
răspunse imediat prizonierul, înclinându-se înaintea batrânului, 
în semn de respect pentru înţelepciunea şi vârsta sa înaintată. 

— Lui Tamenund i se apropie ceasul! exclamă înțeleptul. 
Ziua vieţii lui e foarte aproape de noapte! Mulţumesc marelui 
Manitu, care a trimis pe acela ce trebuie să-mi ia locul la vatra 
sfatului! Uncas, fiul lui Uncas, a fost în sfârşit găsit! Ochii 
vulturului căruia i se apropie sfârşitul să mai privească o dată 
soarele care răsare! 

Tânărul înaintă falnic, cu paşi uşori, pe marginea platformei, 
de unde putea fi văzut de mulţimea curioasă ce se frământa în 
jurul lui. Tamenund privi îndelung statura-i mândră şi chipul 
însufleţit; şi în ochii bătrânului se putea citi cum îşi amintea de 
fericitele zile ale tinereţii! 

— Oare Tamenund mai e copil?! exclamă profetul cu 
vioiciune. Fost-a numai un vis că atâtea zăpezi au trecut peste 
mine, că tribul meu s-a împrăştiat ca nisipul deşertului, că 
jenghezii - mai numeroşi ca frunzele pădurilor - s-au răspândit 
pe aceste meleaguri pustii? Săgeata lui Tamenund n-ar speria 
nici măcar un pui de cerb! Braţul său e ca o ramură a unui 
stejar putred! Melcul ar fi mai iute ca el, şi totuşi Uncas e în 
faţa lui, aşa cum era când au plecat împreună, ca să lupte 
împotriva albilor! Uncas, pantera tribului său, fiul cel mai 
vârstnic al lenapilor. Sagamorul cel mai înţelept dintre 
mohicani! Delawari, care mă înconjurați, răspundeţi-mi, oare 
Tamenund doarme de o sută de ierni? 

Liniştea adâncă ce domni după aceste cuvinte dovedi că 
bătrânul fusese ascultat cu respect şi teamă. Nimeni nu 
îndrăzni să răspundă; fiecare îşi ţinea răsuflarea, de frică parcă 
să nu piardă un cuvânt din cele ce ar fi vrut să mai spună. Însă 
Uncas, privindu-l cu respectul şi tandreţea unui copil scump, 
prinse să vorbească. Glasul lui era emoţionat, ca şi cum ar fi 


5558-Marea Broască Ţestoasă. (n.t.). 


căutat să îndulcească tristul adevăr ce urma să-l reamintească 
bătrânului: 

— Patru războinici din rasa lui au trăit şi au murit de când 
Uncas, prietenul lui Tamenund, conducea triburile în luptă! 
Sângele broaştei țestoase a curs în sângele mai multor şefi, 
însă toţi s-au întors în sânul pământului, de unde îşi au obârşia, 
în afară de Chingachgook şi fiul lui! glăsui Uncas. 

— E adevărat, e adevărat! răspunse înțeleptul, copleşit sub 
povara acestor triste amintiri, ce-i risipeau farmecul atâtor 
iluzii şi-i zugrăveau adevărata istorie a tribului său. Înţelepţii 
mi-au repetat adesea că doi din războinicii noştri cu sângele 
curat se află în munţii stăpâniţi de jenghezi! De ce locurile lor 
în jurul vetrei sfatului au fost libere timp atât de îndelungat? 

La aceste cuvinte, Uncas înălţă capul, pe care până acum îl 
ţinuse aplecat, în semn de respect, şi vorbi cu glas tare, ca să 
fie auzit de toată mulţimea, hotărât să explice o dată pentru 
totdeauna politica familiei sale: 

— Odinioară, noi dormeam într-un loc de unde auzeam apele 
lacului sărat mugind cu furie! Atunci eram stăpânii şi sagamorii 
ţării! Însă, când am văzut pe albi pe țărmurile fiecărui pârâiaş, 
am pornit şi noi pe urmele cerbului care fugea în grabă spre 
fluviul tribului nostru! Delawarii plecaseră! Prea puţini 
războinici rămăseseră să-şi potolească setea din izvorul ce le 
era drag! Atunci părinţii mei mi-au spus: Aici vom vâna! Apele 
râului se varsă în lacul sărat. Dacă am merge spre asfinţit, am 
găsi izvoare care-şi rostogolesc cursul spre marile lacuri cu apă 
dulce! Dar acolo un mohican ar muri ca peştii de mare ce ar fi 
obligaţi să trăiască în apă dulce. Când Manitu va fi gata şi va 
zice: „Veniţi!”, vom cobori cursul fluviului până la mare şi ne 
vom relua bunurile. Aceasta este, delawari, credinţa copiilor 
broaştei țestoase; ochii noştri sunt aţintiţi spre soare-răsare, nu 
spre soare-apune. Noi ştim de unde vine, însă nu cunoaştem 
unde se duce! Am zis! 

Copiii lenapilor ascultau cu tot respectul impus de 
superstiții, găsind un farmec ascuns în vorbirea ciudată şi plină 
de imagini a tânărului sagamor. lar Uncas pândea pe furiş 
efectul ce-l produsese scurta sa explicaţie şi, pe măsură ce 
observa că ascultătorii sunt mulţumiţi, vorbea cu un ton mai 
puţin autoritar. Privind mulţimea tăcută ce înconjura jilţul mai 
ridicat al lui Tamenund, zări pe Ochi-de-Şoim, ce era încă legat 


fedeleş. Cobori imediat de pe locul mai ridicat unde se afla, 
înlătură mulţimea, alergă spre prietenul său şi, luând un cuţit, 
îi tăie legăturile. Apoi făcu un semn celor ce-l înconjurau să se 
împrăştie. Indienii, gravi şi atenţi, ascultară tăcuţi şi se aşezară 
din nou în cerc, în aceeaşi ordine ca mai înainte. Uncas, 
luându-l de mână pe vânător, îl conduse la picioarele 
patriarhului: 

— Tată - zise - priveşte pe acest alb; e un om drept şi 
prietenul delawarilor! 

— Este un fecior al lui Miquon? 

— Nu, este un războinic cunoscut de jenghezi şi temut de 
mingaşi. 

— Cum a fost poreclit pentru faptele lui? 

— Noi îi spunem Ochi-de-Şoim - preciză Uncas, fo-losindu-se 
de denumirea delawară - căci ochiul nu-l înşală niciodată. 
Mingaşii îl cunosc prea bine; le-a omorât mulţi războinici; ei îl 
numesc Carabină-Lungă! 

— Carabină-Lungă! exclamă Tamenund, deschizând ochii şi 
aţintindu-şi privirea asupra vânătorului. Copilul meu a avut 
dreptate dându-i numele de prieten? 

— Dau acest nume aceluia ce a dovedit că-l merită! rosti 
Uncas calm şi sigur de el. Dacă Uncas este binevenit printre 
delawari, Ochi-de-Şoim trebuie de asemenea să fie pe lângă 
prietenii mei! 

— Mi-a ucis mulţi războinici tineri! Numele lui e vestit prin 
loviturile ce le-a dat lenapilor! zise Magua. 

— Dacă un mingo îşi îngăduie să afirme o asemenea 
minciună în faţa unui delawar, dovedeşte doar că-i un 
mincinos! strigă vânătorul, care socoti că sosise momentul să 
respingă asemenea acuzaţii insultătoare. Am făcut să piară 
mingaşi, nu neg; uneori chiar lângă focurile unde ţineau sfat; 
însă, cu voinţă, mâna mea n-a făcut niciodată nici cel mai mic 
rău unui delawar. Asta-i cea mai cumplită calomnie şi oricine 
mă cunoaşte ştie că nu se potriveşte cu simţămintele mele, care 
mă îndeamnă să-i iubesc pe ei şi tot ce aparţine tribului lor! 

Strigăte de bucurie se auziră în rândurile luptătorilor, care 
se uitau unii la alţii, ca şi cum şi-ar fi dat seama de greşeala lor. 

— Unde este huronul? Crede că mi-a înşelat urechile? întrebă 
Tamenund. 

Cât despre Magua, e mai uşor să vă închipuiţi decât să vă 


descriu ce simţea în timpul acestei scene, când Uncas 
izbândise. El înaintă totuşi cu îndrăzneală în faţa bătrânului, 
îndată ce auzi că i se pronunţase numele. 

— Tamenund cel drept - spuse el - nu va păstra ceea ce un 
huron i-a împrumutat. 

— Spune-mi, fiu al fratelui meu, străinul are asupra ta 
drepturile unui învingător? glăsui înțeleptul, evitând să se uite 
la chipul fioros al Vulpei-Şirete şi privind cu plăcere înfăţişarea 
deschisă şi sinceră a lui Uncas. 

— Niciunul! Pantera poate să cadă în cursele ce i se întind, 
însă datorită forţei ştie să scape. 

— Dar asupra lui Carabină-Lungă? 

— Prietenul meu îşi bate joc de mingaşi! Haide, huronule, 
întreabă pe ai tăi ce culoare are ursul! 

— Asupra străinului şi a feţei albe, care au venit împreună în 
tabăra mea, are vreun drept? 

— Ei trebuie să călătorească liberi!! 

— Dar asupra femeii pe care huronul a încredinţat-o 
războinicilor mei? 

Uncas tăcu. 

— Asupra femeii pe care mingo a adus-o în tabăra mea? 
repetă grav Tamenund. 

— Este a mea! strigă Magua, făcând un gest de triumf şi 
privind pe Uncas. Mohicanule, ştii că este a mea! 

— Fiul meu tace! zise Tamenund, căutând să-i citească 
simţămintele pe expresia feţei. 

— E adevărat! răspunse Uncas în şoaptă. 

Un moment domni liniştea. Era clar că mulţimea primise cu o 
totală neplăcere pretenţiile lui Magua. În sfârşit, înțeleptul, 
care trebuia să hotărască, spuse cu o voce hotărâtă: 

— Huronule, pleacă! 

— Aşa cum a venit, sau se poate bucura de buna-credinţă a 
delawarilor? întrebă vicleanul Magua. Wigwamul Vulpei-Şirete 
este gol! Dă-i înapoi ce-i al lui! 

Bătrânul se gândi puţin şi, plecându-şi capul spre unul din 
venerabilii lui însoțitori, îl întrebă: 

— Urechile mele aud bine? 

— A spus adevărul! 

— Acest mingo e un şef? 

— Conducătorul tribului său! 


— Fată! Ce vrei? Un mare războinic te ia de soţie! Du-te, 
neamul tău nu se va stinge niciodată! 

— Să pier mai bine de o mie de ori, decât să sufăr o 
asemenea umilinţă! exclamă Cora, încremenită de spaimă. 

— Huronule, sufletul ei este alături de cei ce se află în 
corturile părinţilor săi! O soţie care nu intră de bunăvoie în 
wigwam, aduce nenorocire! 

— Vorbeşte limba poporului ei! reluă Magua, privindu-şi 
ironic victima. Este dintr-un neam de negustori şi vrea să se 
vândă scump! Marele Tamenund să hotărască! 

— Ce vrei? 

— Magua nu vrea nimic mai mult decât ce a adus el însuşi 
aici. 

— Ei bine, pleacă cu tot ce-ţi aparţine! Marele Manitu nu dă 
voie ca un delawar să fie nedrept! 

Magua înaintă şi apucă pe prizonieră de braţ. Delawarii se 
dădură înapoi, în linişte. Cât despre Cora, ca şi cum ar fi simţit 
că orice stăruinţă e de prisos, păru că se resemnase să se 
supună sorții. 

— Opreşte-te, ai milă! strigă Duncan, încercănd să se apropie 
de huron. Răscumpărarea ei o să te facă atât de bogat, cum n-a 
fost niciodată careva dintre ai tăi. 

— Magua este o piele-roşie! N-are nevoie de nimicurile 
albilor! 

— Aur, argint, praf de puşcă, gloanţe, tot ce trebuie unui 
războinic vei avea în wigwamul tău; tot ce are nevoie un mare 
şef! 

— Vulpea-Şireată e tare; s-a răzbunat! strigă Magua, 
amenințând cu mâna cu care o clipă mai înainte apucase braţul 
Corei. 

— Puternic stăpân al lumii, oare asemenea crime sunt 
permise? Te implor, Tamenund cel drept, înduplecă-te! strigă 
Heyward, frângându-şi mâinile în culmea desperării. 

— Delawarul a vorbit! răspunse înțeleptul închizând ochii şi 
plecând capul, ca şi cum şi-ar fi sleit toată bruma de energie ce 
o mai avea, trecând prin atâtea emoţii. Bărbaţii nu vorbesc de 
două ori. 

— E înţelept, e drept - zise Ochi-de-Şoim, făcând semn lui 
Duncan să nu-l întrerupă - ca un şef să nu-şi piardă timpul, 
revenind asupra hotărârii luate. Insă prudenţa cere de 


asemenea ca un războinic să gândească adânc înainte de a 
zvârli tomahawkul în capul prizonierului său. Huronule, nu te 
iubesc şi n-aş afirma de loc că un mingo m-a lăudat vreodată 
prea mult! Nu-i prea greu să trag concluzia că dacă acest 
război nu se termină curând, un mare număr din războinicii 
voştri o să afle cât îi costă dacă mă întâlnesc în pădure! Aşadar, 
chibzuieşte serios, ce-i mai de preţ: să iei prizonieră o femeie în 
tabăra ta sau mai bine un luptător ca mine, pe care cei din 
tribul tău vor fi bucuroşi să-l ştie dezarmat. 

— Carabină-Lungă îşi oferă viaţa pentru a răscumpăra pe 
prizonieră? întreba Magua, întorcându-se  şovăind, deşi 
începuse să se depărteze cu victima lui. 

— Nu, nu, n-am mers până acolo! zise Ochi-de-Şoim, pe atât 
de rezervat, pe cât Magua părea de interesat ca să-i asculte 
oferta. Schimbul n-ar fi drept. Cea mai bună femeie din ţinutul 
frontierelor preţuieşte oare cât un războinic în plină putere, 
atunci când poate să aducă servicii poporului său? Aş putea să 
consimt să intru acum în tabăra de iarnă - cel puţin pentru un 
timp - dacă îi dai drumul tinerei. 

Magua dădu din cap cu dispreţ şi - neliniştit - făcu semn 
mulţimii să-l lase să treacă. 

— Ei bine, ascultă! adăugă vânătorul nehotărât, ca unul ce 
nu prea ştie bine ce vrea. Am să-ţi dau şi puşca mea, pe 
„Ucigătorul-de-Cerbi”, pe deasupra. Crede pe un vânător 
priceput, nu găseşti nicăieri o puşcă la fel. 

Magua nici nu socoti necesar să răspundă şi-şi continuă 
strădania de a-şi face drum prin mulţime. 

— Poate o să fii mulţumit dacă mă oblig să învăţ pe tinerii tăi 
războinici să mânuiască arma asta? adăugă vânătorul, 
însufleţindu-se pe măsură ce indianul era mai nepăsător, 

Vulpea-Şireată porunci delawarilor, care continuau să facă 
zid în jurul lui, în nădejdea că va primi în cele din urmă 
propunerile vânătorului, să-i lase drumul liber; îi ameninţă 
chiar, printr-un gest, că va apela din nou la judecata profetului 
lor. 

— Cele hotarâte trebuie să se întâmple mai curând sau mai 
târziu! reluă Ochi-de-Şoim, privind mâhnit pe Uncas. Acest 
ticălos ştie ce avantaje are şi vrea să nu piardă nimic! Uncas, 
Dumnezeu să te apere, băiatul meu. Te afli în mijlocul 
prietenilor tăi fireşti; nădăjduiesc că vor ţine la tine la fel ca alţi 


prieteni pe care i-ai întâlnit şi care aveau sângele neamestecat! 
Cât despre mine, mai curând sau mai târziu, tot trebuie să mor! 
De altfel am puţini prieteni care-mi vor plânge moartea! Unde 
mai pui că blestemaţii n-or să aibă linişte până n-or să-mi 
zboare creierii! Aşa că două sau trei zile în plus nu prea au preţ 
pe răbojurile eternității! Dumnezeu să te binecuvânteze! 
adăugă el, privind din nou pe tânărul său prieten. Te-am iubit 
totdeauna, Uncas, pe tine şi pe tatăl tău, deşi nu avem pielea 
chiar de aceeaşi culoare şi cerul ne-a dat daruri diferite. Spune- 
i sagamorului că m-am gândit totdeauna la el în momentele de 
grea cumpănă, iar tu adu-ţi aminte uneori de mine când eşti pe 
o cale bună, şi fii sigur, copilul meu, că - fie că există un cer 
sau două - e o potecă pe care oamenii cinstiţi e cu neputinţă să 
nu se întâlnească acolo. Ai să găseşti puşca în locul unde am 
ascuns-o; ia-o şi păstreaz-o din iubire pentru mine. Şi ascultă- 
mă, băiatule, pentru darurile tale fireşti, nu-ţi interzice bucuria 
răzbunării; foloseşte-te de ea cât poţi mai bine, când e vorba de 
mingaşi! Asta o să-ţi mai aline durerea ce ţi-ar putea provoca 
moartea mea şi o să-ţi facă bine! Huronule, îţi primesc 
propunerea! Dă-i drumul tinerei! Sunt prizonierul tău. 

La auzul acestei oferte generoase, un murmur de aprobare 
se auzi pretutindeni şi nu fu un delawar - cât de cât simţitor - 
care să nu fie adânc mişcat de acest devotament atât de plin de 
curaj. Magua se opri şi păru că şovăie puţin, apoi, uitându-se la 
Cora cu o privire fioroasă şi plină de admiraţie, îşi schimbă pe 
neaşteptate expresia chipului, dovedind că hotărârea sa e de 
nezdruncinat. 

Cu o mişcare dispreţuitoare a capului, arătă că refuză 
această ofertă şi spuse cu o voce dârză şi apăsată: 

— Vulpea-Şireată este un mare şef! Ştie ce vrea! Haide! Un 
războinic huron nu-şi pierde timpul cu flecăreli! Să mergem! 

Tânăra se dădu înapoi cu o înfăţişare demnă; ochii-i 
scânteiară şi chipul i se roşi când simţi mâna ticăloasă a celui 
ce o persecuta. 

— Sunt prizoniera ta - zise ea - şi sunt gata să te urmez, 
chiar până la moarte. Însă nu-i nevoie de violenţă - adăugă ea 
cu răceală. Întorcându-se apoi spre Ochi-de-Şoim îi spuse: Om 
generos, îţi mulţumesc din toată inima! Oferta ta era de prisos; 
n-aş fi putut s-o accept. Insă poţi să-mi fii încă de folos, chiar 
dacă nu-ţi îndeplineşti nobilele tale hotărâri. Priveşte pe 


această nefericită, pe care durerea o copleşeşte; nu o părăsi 
până nu o conduci la aşezările oamenilor civilizaţi. Nu-ţi voi 
spune - exclamă ea, strângând în mâinile ei delicate mâna 
aspră a vânătorului - că tatăl meu te va recompensa! Oameni 
ca tine nu pot fi plătiţi cu nimic! Însă îţi va mulţumi, te va 
binecuvânta! Ah! Crede-mă, binecuvântarea unui bătrân are 
preţ în faţa cerului! De-ar da Dumnezeu s-o primesc chiar din 
gura lui, în aceste momente groaznice! 

Vorbise emoţionată, cu vocea întretăiată, şi când tăcu se 
apropie de Duncan - care îi sprijinea sora ce leşinase - şi i se 
adresă cu o voce caldă, ce dădea viaţă simţămintelor pe care le 
încerca acum: 

— Nu-i nevoie să-ţi mai amintesc să veghezi asupra comorii 
pe care o ai. O iubeşti, Heyward, şi iubirea dumitale ar putea 
să-i ascundă toate defectele, dacă ar avea vreunul. E bună, 
blândă, duioasă - atât cât poate fi o muritoare. Această frunte 
imaculată nu este decât o imagine a purității sufletului ei - 
adăugă, mângâind minunatul păr blond ce acoperea fruntea 
Alicei. Câte calităţi n-ar trebui să mai adaug! Însă despărţirea 
asta e sfâşietoare! Trebuie să-mi fie milă de voi şi de mine! 

Cora se aplecă şi strânse în braţe pe nenorocita sa soră. 
După ce o sărută cu nespus drag, se ridică, şi paloarea morţii i 
se întipărise pe chip, deşi nicio lacrimă nu-i curgea din ochii 
strălucitori. Apoi se întoarse spre sălbatic şi zise demnă: 

— Acum, domnule, sunt gata să te urmez! 

— Da, pleacă! strigă Duncan, încredinţând pe Alice braţelor 
unei tinere indiene. Pleacă, Magua, pleacă! Delawarii au legile 
lor, care îi împiedică să te oprească! Insă eu n-am aceleaşi 
motive ca ei! Pleacă, monstrule, pleacă! Cine te opreşte? 

E greu să descriem chipul lui Magua când auzi ameninţarea 
că-l va urma. Un moment îl cuprinse o bucurie extraordinară, 
pe care şi-o stăpâni îndată, luându-şi o înfăţişare gravă, ce îl 
făcea şi mai perfid. 

— Pădurile sunt libere! Mână-Spartă poate să ne urmeze! 

— Opreşte-te! strigă Ochi-de-Şoim, apucându-l pe Duncan de 
braţ şi căutând să-l reţină cu forţa. Nu-l cunoşti pe monstrul 
acesta! Îţi întinde o cursă şi moartea... 

— Huronule! zise Uncas, care, supunându-se obiceiurilor 
tribului său, ascultase atent tot ce se petrecuse. Huronule, 
dreptatea delawarilor aparţine lui Manitu! Priveşte soarele! 


Acum străluceşte în ramurile acestor arbori! Când nu le va mai 
lumina, războinicii mei vor fi pe urmele tale! 

— Croncăne, cioară! zise insultător Magua. Loc! adăugă el, 
privind mulţimea care se dădea încet deoparte, pentru a-i 
deschide drum. Unde sunt femeile delawarilor? O să vină oare 
să-şi încerce săgețile şi puştile împotriva wyandoţilor? Câini, 
iepuri, hoţi, vă scuip în faţă! 

Aceste insulte aruncate la plecare fură primite cu o tăcere 
posomorâtă. Magua luă triumfător drumul pădurii, urmat de 
prizoniera sfâşiată de durere. Îl ocroteau legile inviolabile ale 
ospitalităţii delaware. 


CAPITOLUL XXXI 


FLUELLEN: Uciderea celor care rămân 
în urmă şi a purtătorilor de bagaje 

este cu totul împotriva legilor războiului; 
este o laşitate, după cum 

vedeţi, o laşitate fără seamăn în 

această lume. 


SHAKESPEARE 
(Henric al V-lea) 


Cât timp Magua şi victima lui se mai zăriră, mulţimea rămase 
nemişcată, ca şi cum o putere supranaturală, care-l proteja pe 
huron, ar fi ţintuit-o locului. Îndată însă ce dispărură, un tumult 
năprasnic izbucni de pretutindeni. Uncas rămase pe dâmbul pe 
care se urcase, cu ochii ţintă la Cora, până când straiele ei se 
confundară cu verdele pădurii. Atunci cobori şi, străbătând 
tăcut mulţimea ce-l înconjura, intră în coliba de unde venise. 

Unele din căpeteniile cele mai de seamă - şi mai 
prevăzătoare - observând mânia care sticlea în ochii lui Uncas, 
îl urmară în locul unde se hotărâse să mediteze asupra 
măsurilor ce trebuiau luate. Curând se retrase şi Tamenund şi 
se porunci femeilor şi copiilor să se împrăştie. Acum tabăra lua 
înfăţişarea unui stup, ale cărui albine aşteptau sosirea reginei 
lor, pentru a porni o expediţie importantă pe meleaguri 
îndepărtate. 

Un tânăr războinic ieşi în sfârşit din coliba unde intrase 
Uncas şi cu paşi gravi, însă hotărâți, se îndreptă spre un pin 
pitic, care-şi înfipsese rădăcinile în pământul pietros. li smulse 
aproape toată scoarţa şi se întoarse în coliba de unde venise. 
Apoi ieşi un alt războinic, care-i smulse aceluiaşi pin toate 
ramurile, lăsându-i trunchiul golaş. Îi urmă un al treilea, care 
zugrăvi pomul cu dungi late, stacojii. Aceste desene, ce arătau 
planurile de război ale conducătorilor tribului, fură primite de 


cei de faţă într-o tăcere adâncă şi posomorâtă. În sfârşit, se 
arătă chiar mohicanul, despuiat de straie, nepăstrând decât 
brâul. 

Uncas se apropie încet de pinul pitic şi prinse îndată să 
danseze în jurul lui, cu paşi măsuraţi, ridicând din când în când 
vocea, pentru a face să se audă sunetele sălbatice şi ciudate ale 
cântecului său de război. Uneori erau duioase şi jalnice, ca 
ciripitul unei păsări; alteori deveneau pe neaşteptate dârze şi 
fioroase. Cântecul de război se compunea dintr-un mic număr 
de cuvinte, repetate cu stăruinţă; începea printr-un fel de imn 
sau invocaţie adresată divinității, anunţa apoi planurile 
războinicului, iar sfârşitul ca şi începutul erau un omagiu adus 
Marelui Spirit. Cum nu putem să traducem limba melodioasă şi 
expresivă pe care o vorbea Uncas, o să redăm măcar sensul 
cuvintelor: 

„Manitu! Manitu! Manitu! Eşti bun! Eşti mare! Eşti înţelept! 
Manitu! Manitu! Eşti drept! 

În ceruri, în nori - ah! - zăresc o mulţime de pete; unele sunt 
negre, altele sunt roşii! Oh, câte pete sunt în ceruri! 

În păduri şi în văzduh, pretutindeni, aud strigătul, prelungul 
strigăt de război! Ah, în păduri, strigătul, prelungul strigăt de 
război a răsunat! 

Manitu! Manitu! Manitu! Eu sunt slab, tu eşti tare! Manitu, 
ajută-mă!” 

La sfârşitul fiecărei strofe, Uncas prelungea ultimul sunet, 
dând glasului său timbrul ce se potrivea cu simţământul care-l 
exprima. După prima strofă, vocea sa luă un ton solemn, prin 
care arăta veneraţia; după a doua - energia; cea de a treia se 
termină cu fiorosul strigăt de război, care parcă reda tot 
tumultul groaznic al bătăliei; la ultima, mlădierea vocii fu 
blândă, umilă, mişcătoare, ca la început. Repetă de trei ori 
cântecul şi de trei ori ocoli arborele dansând. 

După primul ocol, o căpetenie a lenapilor - grav şi venerabil 
- îi urmă exemplul şi începu să dănţuiască, cântând alte 
cuvinte, însă pe o melodie asemănătoare. Pe rând, alţi 
războinici prinseră să danseze. Curând toţi cei care se bucurau 
de oarecare prestigiu şi faimă dansară. Acum însă, înfăţişarea 
războinicilor deveni mai sălbatică, mai fioroasă; ochii 
căpeteniilor scânteiau ameninţători, şi pe măsură ce cântau, 
cădeau într-o stare de extaz, iar glasurile le deveneau surde, 


dogite. În acest moment, Uncas îşi înfipse securea în pin şi 
scoase înfiorătorul strigăt de război, arătând că îşi asuma 
conducerea expediției plănuite. 

Acesta fu semnalul care redeşteptă în trib toate pasiunile lui 
războinice amorţite. Mai mult de o sută de tineri, care până 
atunci se stăpâniseră din pricina vârstei lor fragede, se 
năpustiră cu furie asupra trunchiului arborelui - ce simboliza 
duşmanul - şi-l ciopârţiră în numeroase bucăţi. 

Entuziasmul lor fu contagios. Toţi războinicii tăbărâră asupra 
resturilor copacului, fărâmându-le cu atâta furie, parcă ar fi 
sfârtecat membrele însuileţite ale victimelor. Cuţite şi securi 
scânteiară pretutindeni. În sfârşit, exaltarea şi bucuria 
sălbatică ce însufleţea pe toţi războinicii dovedeau fără putinţă 
de tăgadă că expediţia începea sub auspicii bune şi că războiul 
va fi crâncen. 

După ce dăduse primul semnal, Uncas părăsise cercul şi, 
privind soarele, văzu că răgazul acordat lui Magua trecuse. Un 
strigăt energic, însoţit de un gest dârz dădu de veste şi 
celorlalţi războinici; mulţimea se grăbi să înceteze simulacrul 
de război şi începu să se pregătească pentru o expediţie 
adevărată. 

În câteva clipe, tabăra luă altă înfăţişare. Războinicii, care 
erau tatuaţi şi înarmaţi, deveniră atât de calmi, parcă n-ar fi 
simţit niciun fel de emoție. Femeile ieşiră din colibe scoțând 
strigăte de veselie şi de durere, încât nu ştiai ce să crezi: sunt 
bucuroase sau triste. Niciuna însă nu stătea locului: unele 
cărau ce aveau mai de preţ; altele se grăbeau să pună la 
adăpost de pericol pe copii sau pe rudele nevolnice; toate însă 
se îndreptau spre pădurea care se desfăşura la poalele 
muntelui, ca un bogat covor de verdeață. 

Tamenund se retrase de asemenea - calm şi demn - după o 
scurtă și mişcătoare convorbire cu Uncas, de care înțeleptul se 
despărţi cu regretul unui tată care şi-a regăsit fiul pierdut de 
timp îndelungat. Duncan, după ce dusese pe Alice într-un loc 
sigur, se întoarse la vânător cu ochii strălucitori, dovedind 
astfel interesul purtat evenimentelor ce se pregăteau. 

Însă Ochi-de-Şoim era prea obişnuit cu tot ritualul acesta al 
cântecelor de război, ca să mai fie emoţionat şi să trădeze 
sentimentele ce-l frământau. Se mulțumea să observe numărul 
şi valoarea războinicilor care îşi manifestaseră dorinţa să-l 


urmeze pe Uncas la luptă. Curând păru mulţumit, văzând că 
entuziasmul tânărului şef electrizase pe toţi bărbaţii în stare să 
poarte arme. Atunci hotărî să trimită pe un băieţaş să-i aducă 
„Ucigătorul-de-Cerbi” şi puşca lui Uncas de la marginea 
pădurii, unde le ascunsese când se apropiaseră de tabăra 
delawarilor. Luaseră atunci măsura asta, pe de o parte pentru 
ca armele să nu sufere soarta lor, iar pe de altă parte, pentru a 
se putea amesteca printre străini, fără a da de bănuit. Aşa, 
neînarmaţi, păreau mai curând nişte sărmani călători. 
Vânătorul, cu prudenţa lui obişnuită, trimise pe altcineva să-i 
aducă preţioasa armă la care ţinea atât de mult. Ştia că Magua 
venise în tabără însoţit de un detaşament numeros şi că 
huronul pândea de-a lungul pădurii orice mişcare a noilor lui 
duşmani. În situaţia aceasta, îndrăzneala i-ar fi fost fatală, iar 
orice alt războinic ar fi plătit cu viaţa acest curaj; însă un copil 
putea să intre în pădure fără să dea de bănuit, şi poate 
duşmanii nici n-ar fi observat ce are de gând, decât când ar fi 
fost prea târziu ca să-l mai împiedice. Când Heyward se 
apropie de el, Ochi-de-Şoim aştepta îngrijorat reîntoarcerea 
copilului. 

Acesta, un băieţandru îndemânatic, de îndată ce primise 
instrucţiunile vânătorului, plecase tremurând de speranţă şi 
bucurie, fericit că inspirase o asemenea încredere şi hotărât să 
fie demn de ea. Aşa că urmă nepăsător marginea luminişului şi 
nu intră în pădure decât când ajunse în apropierea locului unde 
fuseseră ascunse armele. Curând dispăru în tufişuri şi se târî ca 
o şopârlă spre comoara dorită. Nu întârzie s-o descopere, căci 
reapăru imediat, purtând câte o puşcă în fiecare mână şi 
alergând în goana mare prin strâmta trecătoare care despărţea 
pădurea de platoul ceva mai ridicat, pe care se întindea satul. 
Ajunsese la poalele stâncilor şi începuse să le urce sprinten, 
când o împuşcătură răsună din pădure, dovedind cât de just 
fusese raţionamentul vânătorului. Copilul răspunse printr-un 
strigăt dispreţuitor; însă imediat un al doilea glonţ porni din 
altă parte a pădurii. Chiar atunci, copilul ajunse pe platou şi, 
ridicând puştile cu un aer triumfător, se îndreptă mândru, ca 
un cuceritor, spre vestitul vânător, care-i făcuse cinstea să-i 
încredinţeze o misiune atât de glorioasă. 

Cu toată grija deosebită ce purtase tânărului său mesager, 
bucuria de a fi din nou în posesia „Ucigătorului-de-Cerbi” îi 


înlătură un moment orice altă preocupare. După ce cercetă cu 
o aruncătură de ochi - vie şi inteligentă - dacă scumpa-i armă 
nu suferise ceva, trase încărcătorul de mai multe ori, 
asigurându-se că-i în bună stare, apoi se întoarse spre copil, 
întrebându-l cu bunătate şi grijă dacă era rănit. Băiatul îl privi 
mândru, dar nu răspunse nimic. 

— Biet copil, ticăloşii ţi-au străpuns braţul! exclamă 
vânătorul, observând că o rană mare îi sângera sub umăr. Însă 
câteva frunze strivite de arin au să te vindece ca prin farmec. 
Ai început devreme ucenicia de războinic, curajosul meu copil, 
şi pari hărăzit să duci în mormânt multe cicatrice glorioase! 
Cunosc tineri războinici care au făcut fapte de ispravă în 
destule lupte şi care n-au asemenea semne mândre! Haide, 
într-o bună zi ai să fii un adevărat şef! adăugă el, terminând 
pansamentul tânărului rănit. 

Băiatul se depărtă, mai mândru de sângele ce-i curgea decât 
un curtean îngâmfat, care ar fi primit o însemnată decorație; se 
duse îndată lângă prietenii lui de joacă, care îl admirau şi 
invidiau. 

Însă, într-o împrejurare atât de gravă, când războinicii erau 
preocupaţi de treburi foarte importante, acest act izolat de 
curaj trecu neobservat, deşi într-o împrejurare mai liniştită ar fi 
fost deosebit de apreciat. Totuşi, întâmplarea le făcuse 
cunoscute delawarilor poziţia şi planurile duşmanilor. În 
consecinţă, un detaşament de tineri războinici plecă imediat, 
spre a izgoni pe huronii ce se ascunseseră în pădure, însă, între 
timp, aceştia văzând că fuseseră descoperiţi, se retrăseseră. 
Delawarii îi urmăriră până la oarecare distanţă de tabără, apoi 
se opriră, pentru a aştepta noi ordine, de teamă sa nu cadă în 
vreo cursă. 

În acest timp, Uncas - căutând să-şi ascundă neliniştea ce-l 
frământa - îşi adună căpeteniile şi le împărtăşi planul de 
bătaie. Il prezentă pe Ochi-de-Şoim ca pe un războinic încercat, 
pe care îl socotise întotdeauna demn de întreaga lui încredere. 
Văzând că toţi se grăbeau să-l primească deosebit de favorabil 
pe prietenul lui, îi dădu comanda unui detaşament de douăzeci 
de războinici îndrăzneţi şi hotărâți, ca şi el. Le explică apoi 
delawarilor rangul pe care-l avea Heyward în trupele 
jenghezilor şi rugă să-i acorde aceleaşi onoruri, însă Duncan 
ceru să lupte ca voluntar, alături de vânător. După ce dădu 


aceste ordine, numi diferite căpetenii în posturile mai 
importante şi, fiindcă timpul era preţios, dădu semnalul de 
plecare. În curând, peste două sute de războinici porniră în 
marş, bucuroşi, însă tăcuţi. 

Intrară în pădure fără nicio teamă şi merseră câtva timp fără 
să întâlnească pe nimeni care ar fi avut de gând să li se 
împotrivească sau să le dea lămuririle necesare. Când făcură 
un scurt popas - într-un loc unde arborii îi fereau să fie văzuţi - 
căpeteniile ţinură o scurtă consfătuire, pe şoptite. Se propuseră 
mai multe planuri de acţiune, dar niciunul nu satisfăcu pe 
nerăbdătorul Uncas. Dacă s-ar fi lăsat târât de temperamentul 
său impulsiv, şi-ar fi condus războinicii în luptă fără să se mai 
sfătuiască, însă ar fi jignit tradiţiile compatrioţilor săi, 
înşelându-le încrederea ce-i acordaseră; aşa că ascultă atât 
propunerile pline de prudenţă, pe care firea lui impetuoasă le 
ura, cât şi sfaturile ce-i păreau nevolnice, atunci când se 
gândea la primejdiile prin care trecea Cora şi la obrăznicia lui 
Magua. 

După ce se sfătuiră puţin, fără rezultat, văzură apărând în 
depărtare un bărbat. Era singur şi venea din partea unde 
trebuia să se afle duşmanul. Mergea atât de repede, încât 
părea o ştafetă aducând propuneri de pace. Când ajunse la 
două-trei sute de paşi de pădurea la adăpostul căreia avea loc 
sfatul delawarilor, şovăi puţin, părând nehotărât ce drum să 
urmeze. În sfârşit se opri. Toate privirile se îndreptară spre 
Uncas, ca şi cum l-ar fi întrebat ce trebuiau să facă. 

— Ochi-de-Şoim nu trebuie să-i mai vadă niciodată pe huroni! 
şopti tânărul şef. 

— Ţi-a sosit ceasul! zise vânătorul, laconic, aplecând vârful 
puştii prin frunziş. Părea că se pregăteşte să tragă. Deodată, în 
loc să apese pe trăgaci, puse liniştit arma pe pământ şi prinse 
să râdă, după cum îi era obiceiul. 

— Ce caraghioslâc! Luasem pe amărâtul ăsta drept un 
mingo! Însă pe când ochiam şi alegeam locul cel mai potrivit 
unde să-i trimit glonţul - ai să vezi Uncas - l-am recunoscut pe 
cântăreţui nostru! Cu alte cuvinte, este zăpăcitul pe care-l 
numim Gamut şi a cărui moarte n-ar folosi nimănui; pe când 
trăind ne poate fi util, dacă o să mai facă şi altceva decât să 
cânte. Cum sper că nu mi-am pierdut minunata mea voce, o să 
audă sunete mai plăcute decât detunăturile „Ucigătorului meu 


de Cerbi”! 

Spunând aceste cuvinte, Ochi-de-Şoim se târî printre tufişuri, 
până ajunse într-un loc de unde David îl putea auzi; acolo 
încercă să execute acelaşi „concert!” încântător, datorită 
căruia străbătuse în condiţii atât de fericite tabăra huronilor. 
Gamut avea urechea prea fină şi exersată ca să nu recunoască 
sunetele pe care le mai auzise o dată; îşi dădu seama imediat 
de unde veneau. De altminteri, ar fi fost şi greu pentru altul, 
decât Ochi-de-Şoim, să producă o asemenea „melodie”! Aşa că, 
îndată ce o auzi, parcă ar fi scăpat de o grea povară; prinse să 
alerge în direcţia de unde venea vocea, ceea ce pentru el era la 
fel de uşor ca pentru un războinic care se îndreaptă spre locul 
unde bubuie tunul. Îndată descoperi pe cântăreţul ascuns al 
minunatei melodii de urs. 

— Aş vrea să ştiu ce or să creadă touronii de isprava asta - 
zise vânătorul, în timp ce-şi lua prietenul de braţ, să-l conducă 
la delawari. Dacă ticăloşii sunt prin preajma noastră şi ne-au 
auzit, au să spună că acum sunt doi nebuni, în loc de unul; dar 
aici suntem în siguranţă - adăugă el, arătând pe Uncas şi trupa 
lui. Acum povesteşte-ne - într-o engleză omenească - ce urzesc 
mingaşii, fără să ne mai tragi vreo cântare! 

David privi în jur şi, văzând chipurile posomorâte ale 
căpeteniilor ce îl înconjurau, la început se înspăimântă, dar, 
dumirindu-se din ce trib făceau parte, se linişti îndeajuns 
pentru a putea răspunde. 

— Păgânii se pregătesc de luptă! zise David. Mă tem că au 
gânduri rele. Au urlat, au făcut o zarvă şi un tărăboi drăcesc în 
casele lor, încât a trebuit să fug, ca să-mi găsesc linişte, în 
tabăra delawarilor! 

— Urechile tale n-ar fi avut nimic de pierdut, dacă ai fi fost 
puţin mai prevăzător! răspunse vânătorul. Dar să lăsăm asta! 
Unde sunt huronii? 

— S-au ascuns în pădure, între locul ăsta şi satul lor, şi sunt 
în număr atât de mare, încât cred că-i mai prudent să vă 
reîntoarceţi imediat. 

Uncas privi dârz şi plin de încredere la tovarăşii lui, apoi 
întrebă: 

— Magua e cu ei? 

— Da! A dus în peşteră şi a lăsat-o acolo pe tânăra ce a stat 
la delawari, şi imediat, ca un lup furios, a luat conducerea 


sălbaticilor din tribul lui. Nu ştiu ce l-o fi înfuriat aşa! 

— Zici c-a lăsat-o în peşteră? exclamă Heyward. Din fericire, 
acum ştiu unde se află! N-am putea găsi un mijloc s-o eliberăm 
imediat? 

Uncas îl privi fix pe vânător, înainte de a-l întreba: 

— Ce crede Ochi-de-Şoim? 

— Dă-mi-i pe cei douăzeci de oameni! Am s-o iau pe la 
dreapta, de-a lungul râului, trecând pe lângă vizuinele 
castorilor, şi o să mă duc să mă întâlnesc cu sagamorul şi 
colonelul Munro. De acolo o să auziţi curând strigătul nostru de 
război, vântul o să-l aducă fără greutate. Atunci, Uncas, să-i 
goneşti în faţa ta, iar când o să fie în bătaia puştilor noastre - 
pe cuvântul meu de, vânător - o să-i fac să se îndoaie ca un arc 
de lemn de frasin. Apoi, vom intra în sat şi ne vom duce drept 
la peşteră, s-o eliberăm pe fată. Domnule maior, nu-i un plan 
prea savant, însă cu îndrăzneală şi răbdare putem să-l 
executăm! 

— Îmi place al naibii planul ăsta! Trebuie să încercăm să-l 
realizăm  numaidecât! exclamă Duncan, bucurându-se că 
eliberarea Corei era apropiată. 

După ce se sfătuiră puţin, planul fu aprobat; nu mai rămânea 
decât să-l explice căpeteniilor delaware. Împlinind şi această 
obligaţie, fiecare se duse să-şi ocupe postul încredinţat. 


CAPITOLUL XXXII 


Însă nenorocirile s-au răspândit până 
departe şi focurile de înmormântare s-au 
ţinut lanţ, până când marele rege a trimis 
la Chorysa - fără răscumpărare - pe 

fata cu ochii negri. 


POPE 
(Traducere din Homer) 


În timp ce Uncas îşi aşeza trupa în ordine de bătaie, în 
pădure domnea o linişte adâncă; în afară de această trupă, nici 
țipenie nu părea să se mai afle în adâncul ei, întocmai ca în 
ceasul când o crease Dumnezeu. Pretutindeni unde privirea s- 
ar fi strecurat printre arborii deşi, n-ar fi descoperit nimic ce ar 


fi putut să dea de bănuit sau care să tulbure tăcerea ce se 
înstăpânise. 

Dacă uneori vreo pasăre mişca frunzişul copacilor sau o 
veveriţă lăsa să cadă o nuca, atrăgând o clipă atenţia 
delawarilor, această tulburare trecătoare a tăcerii făcea apoi 
liniştea mai adâncă; nu se mai auzea decât freamătul vântului 
prin vârfurile copacilor acestui codru, ce se întindea pe o mare 
suprafaţă a regiunii. 

După liniştea profundă ce domnea în această parte a pădurii, 
ce despărţea pe delawari de satul duşmanilor lor, s-ar fi zis că 
nici picior de om nu trecuse vreodată pe acolo: totul era într-o 
stare de nemişcare, de repaus complet. Însă Ochi-de-Şoim, care 
primise misiunea să conducă expediţia principală, cunoştea 
prea bine firea acelora pe care trebuia să-i înfrunte, ca să se 
încreadă în aceste aparenţe înşelătoare. 

Când micul său detaşament se adună din nou, vânătorul îşi 
luă „Ucigătorul-dc-Cerbi” sub braţ şi, făcând semn tovarăşilor 
săi să-l urmeze, se reîntoarse până la malul râuleţului pe care-l 
traversaseră la venire. Aci se opri, până când toţi războinicii lui 
îl ajunseră; când se adunară cu toţii în jurul său, îi întrebă în 
delawară: 

— Ştie careva unde se varsă râuşorul ăsta? 

Un delawar întinse mâna, deschise două degete şi, arătând 
întâlnirea a două cursuri de apă, răspunse: 

— Înainte ca soarele să asfinţească, râuşorul se varsă în râul 
cel mare. Apoi, făcând un nou gest expresiv, adăugă: Cele două 
ape împletite fac una singură pentru castori. 

— Aşa socoteam şi eu, după cursul ce-l urmează şi după 
poziţia munţilor - reluă vânătorul, îndreptându-şi privirea 
pătrunzătoare spre vârfurile copacilor. Războinicilor, noi o să 
ţinem malurile râuşorului, până o să dăm de urmele huronilor. 

Indienii aprobară printr-o scurtă aclamare - după obiceiul lor 
- însă, văzând că şeful lor se pregăteşte el însuşi să le arate 
drumul, câţiva dintre ei îl făcură să înţeleagă prin semne că se 
întâmplase ceva. Ochi-de-Şoim îi înţelese şi întorcându-se 
numaidecât văzu că maestrul de cânt se luase după ei. 

— Ştii, prietene - îi spuse vânătorul, cu un ton grav şi chiar 
cu oarecare mândrie că i se încredinţase o comandă atât de 
importantă - ştii că acest detaşament este alcătuit din 
războinici viteji, aleşi pentru o expediţie periculoasă şi 


comandată de unul care, fără a folosi fraze sforăitoare, are de 
gând să-şi facă datoria până la capăt? Poate n-or să se scurgă 
nici zece minute şi o să avem prilejul să trecem peste corpul 
unui huron - viu sau mort. 

— Deşi nu mi s-a spus ce ai de gând să faci, ostaşii tăi mi-au 
amintit de copiii lui lacob, când au pornit să lupte împotriva 
sichemiţilor, pentru că şeful lor a vrut să ia de soţie pe o femeie 
dintr-o seminţie care era ocrotită de Dumnezeu - răspunse 
David, al cărui chip se însufleţise. Privirile-i, de obicei senine şi 
nepăsătoare, străluceau acum de un foc lăuntric. Ştii prea bine, 
am călătorit mult cu acea tânără fată, am stat timp îndelungat 
în preajmă-i, în felurite împrejurări; şi deşi nu sunt războinic şi 
n-am nici sabie, nici cucură de săgeți, vreau totuşi să fac şi eu 
ceva pentru ea! 

Vânătorul şovăi, ca şi cum ar fi chibzuit ce urmări ar fi putut 
să aibă o înrolare atât de ciudată. 

— Nu ştii să mânuieşti nicio armă! îi spuse el după o clipă de 
gândire. N-ai nici puşcă, lasă-ne pe noi! Mingaşii o să ne dea în 
curând înapoi ce au luat. 

— Dacă nu sunt lăudăros şi crud cum era Goliat, n-am uitat 
pilda copilului evreu - răspunse David, scoțând o praştie de sub 
straie. Din copilărie am învăţat să mânuiesc această armă. 
Nădăjduiesc că n-am pierdut cu totul încă obiceiul. 

— Hei! exclamă Ochi-de-Şoim, privind dispreţuitor praştia şi 
şorțul lui din piele de cerb. Ar fi bună la ceva, dacă ar trebui să 
ne apărăm împotriva săgeţilor sau măcar a cuţitelor. Însă 
aceşti mingaşi au fost înzestrați de francezi cu puşti bune. 
Totuşi, fiindcă ai darul - după cât se pare - să treci prin foc fără 
să ţi se întâmple nimic şi pentru că până acum ai avut noroc... 
Domnule maior, de ce n-ai pus piedica la puşcă? Dacă tragi un 
singur glonţ înainte de timpul potrivit, înseamnă că ne curăţăm 
cu toţii fără niciun folos! Cântăreţule, dacă vrei, poţi să ne 
urmezi! Poate o să ne fii de folos în timpul luptei. 

— Prietene, îţi mulţumesc - răspunse David, care, la fel ca 
regele biblic, al cărui nume era mândru că-l poartă, îşi umplu 
şorţul cu pietrele ce se găseau pe malul râului. Deşi n-am prea 
multă pregătire în materie de omor, aş fi fost mâhnit dacă te-ai 
fi împotrivit să vă urmez. 

— Nu uita însă că am venit aici să ne batem, nu să facem 
muzică! adaugă vânătorul, privindu-l cu prietenie. Gândeşte-te 


că în afară de strigătul de război, care o să izbucnească de 
pretutindeni când va veni ceasul, nu trebuie să se audă alt 
zgomot decât detunăturile puștilor. 

David aprobă respectuos din cap, arătând că primeşte 
condiţiile ce i se puneau, iar Ochi-de-Şoim, cercetându-şi 
luptătorii din nou, cu privirea, ca şi cum i-ar fi trecut în revistă, 
dădu ordinul de plecare. 

Urmară cursul râului pe distanţă de o milă. Malurile abrupte 
îi adăposteau de vederea celor ce i-ar fi pândit, iar desimea 
tufişurilor care acopereau malurile le îngăduia de asemenea să 
poată înainta fără să fie văzuţi; totuşi, în timpul marşului, luară 
toate măsurile de prevedere, pe care obişnuiesc să le ia indienii 
când se pregătesc de atac. De o parte şi de alta a râului, câte 
un delawar, trimis înainte, mai mult se căţăra decât mergea, cu 
privirea mereu aţintită spre pădure, deîndată ce dădea de un 
loc deschis. Dar aceasta nu era totul; nu treceau câteva minute 
fără ca detaşamentul să nu se oprească, ascultând dacă nu se 
aude vreun zgomot, cu o atenţie pe care greu şi-o pot închipui 
cei ce nu cunosc rosturile pădurii. Nu se întâmplă însă nimic şi 
ajunseră la locul unde pârâiaşul se vărsa în râu, fără ca să fie 
descoperiţi. Vânătorul ordonă atunci din nou un popas şi prinse 
să cerceteze cerul: 

— Cred că o să avem o zi bună ca să-i atacăm - îi spuse în 
engleză lui Heyward, privind norii ce începuseră să se adune pe 
cer. Când soarele dogoreşte şi puşca străluceşte, nu ocheşti ca 
lumea. Totul ne favorizează. Huronii au vântul împotriva lor, 
aşa că fumul se va îndrepta spre ei, ceea ce nu-i un avantaj de 
disprețuit; în timp ce noi putem trage în voie, fără ca nimic să 
ne împiedice ţinta. Acum se termină umbra care ne ocroteşte; 
de aici, castorul e de sute de ani stapân al malurilor acestui 
râu. Uite câte trunchiuri de copac a folosit; puţini arbori mai 
sunt întregi. 

Ochi-de-Şoim zugrăvise în câteva cuvinte destul de bine 
priveliştea ce se oferea ochilor. Râul avea un curs neregulat; 
când se abătea într-o albie strâmtă, săpată în stâncă, când se 
lărgea în văi adânci, formând întinse heleştee. Pretutindeni, pe 
malurile lui, se vedeau trunchiuri putrezite de copaci, cu 
formele cele mai variate; de la buturugile găunoase, până la 
ramurile de curând despuiate de scoarţa care le apără seva 
misterioasă, ce le dă viaţă. Câteva ruine acoperite de muşchi 


păreau să nu fi fost cruţate de vreme decât pentru a veni drept 
mărturie că o generaţie locuise odinioară aceste singurătăţii, 
generaţie din care nu mai rămăseseră alte urme. 

Niciodată vânătorul nu cercetase cu mai mult interes şi grijă 
fiecare colţişor al aşezării din faţa lui. Ştia că locuinţele 
huronilor se aflau cel mult la o jumătate de milă şi, temându-se 
de o cursă, era neliniştit că nu observă nici cea mai mică urmă 
a duşmanilor. 

De câteva ori fusese ispitit să dea semnalul de atac şi să 
caute să ia satul prin surprindere, însă experienţa îl făcea în 
acelaşi timp să-şi dea seama cât de primejdioasă era o 
asemenea încercare. Aşa că asculta încordat, cu cea mai mare 
băgare de seamă, dacă nu răzbate vreun zgomot suspect 
dinspre locul unde rămăsese Uncas. Nu se auzea însă decât 
şuierul vântului, care începuse să măture tot ce întâlnea în cale 
în pădure, anunțând furtuna. În sfârşit, plictisit de atâtea 
măsuri prudente şi ascultând doar de o nerăbdare care nu-i 
stătea în fire, hotări să acţioneze fără să mai întârzie. 

Vânătorul se oprise în dosul unui tufiş, pentru a observa mai 
bine totul; între timp, războinicii lui se ascunseseră aproape de 
albia râului. Auzind semnalul dat de şeful lor cu voce înceată, 
urcară pe mal, strecurându-se pe furiş ca nişte năluci, şi se 
grupară toţi în jurul lui. Ochi-de-Şoim le arătă cu degetul 
direcţia în care trebuiau să meargă şi el porni în frunte. 
Întregul detaşament forma o singură linie, mergând exact pe 
urmele vânătorului, astfel încât, în afară de urmele lui Heyward 
şi David, nu se vedea decât dâra paşilor unui singur om. 

De-abia ieşiseră în loc deschis, că o salvă de douăsprezece 
puşti răsună în spatele lor şi un delawar făcu un salt şi căzu 
mort la pământ, ca un cerb atins de glonţul unui vânător. 

— Ah, mă temeam eu că o să cădem într-o cursă diavolească! 
exclamă vânătorul în engleză. Apoi, iute ca gândul, adăugă în 
delawară: Repede la adăpost şi încărcaţi-vă armele! 

La aceste cuvinte, detaşamentul se împrăştie şi, înainte ca 
Heyward să-şi revină din uimire, se trezi singur cu David. 
Noroc că huronii se retrăseseră şi, pentru moment, n-aveau de 
ce să se teamă. Dar răgazul nu putea să fie de lungă durată; 
vânătorul reapăru numaidecât şi, dând exemplu, îi urmări, 
descărcând puşca şi alergând din copac în copac; îşi încărca 
mereu arma şi trăgea, în timp ce duşmanul se retrăgea încet. 


Se părea că numai un mic detaşament de huroni atacase atât 
de neaşteptat; însă, pe măsură ce vrăjmaşii pierdeau teren, 
numărul lor se mărea neîncetat şi curând fură în stare să facă 
faţă focului delawarilor, ba chiar să-i respingă fără prea multe 
pierderi. Heyward se aruncă şi el în mijlocul luptătorilor şi, 
imitând prudenţa tovarăşilor săi, când se ascundea, când 
trăgea. Bătălia deveni acum mai însufleţită; huronii nu se mai 
retrăgeau; amândouă detaşamentele rămaseră pe loc. Puţini 
războinici erau răniţi, pentru că fiecare avea grijă - pe cât era 
posibil - să se adăpostească după copaci şi nu-şi descoperea 
decât o parte a corpului, când ochia. 

Totuşi, şansele de a izbândi păreau tot mai reduse pentru. 
Ochi-de-Şoim şi pentru războinicii lui. Vânătorul era prea 
încercat, ca să nu-şi dea seama de pericolul poziţiei sale, însă 
nu știa cum ar fi putut-o schimba. Vedea că-i mai primejdios să 
se retragă, decât să se menţină, însă pe de altă parte, 
duşmanul, care primea mereu noi întăriri, căuta să-i, înconjoare 
prin flancuri pe delawari, astfel că aceştia, neputându-se pune 
în siguranţă, îşi încetiniră focul. În această situaţie critică, 
tocmai când începuseră să creadă că în curând vor fi 
împresuraţi de tribul huronilor, auziră pe neaşteptate strigăte 
de război şi detunături răsunând sub bolta deasă a pădurii, 
dinspre locul unde îl lăsaseră pe Uncas - într-o vale adâncă, 
mult deasupra terenului pe care Ochi-de-Şoim se bătea cu 
înverşunare. Efectul acestui atac neaşteptat fu imediat, 
înlesnind o manevră foarte folositoare vânătorului şi prietenilor 
lui. Se pare că duşmanul bănuise totuşi acest atac prin 
surprindere, pe care-l încercase Ochi-de-Şoim, ceea ce făcuse 
ca el să eşueze; însă, înşelându-se asupra numărului 
delawarilor, huronii lăsaseră un detaşament prea slab în faţa 
atacului impetuos al tânărului mohican. Această ipoteză părea 
justă, pentru că pe de o parte, larma bătăliei ce se angajase în 
pădure se apropia din ce în ce, iar pe de altă parte, văzură că 
scade dintr- odată numărul agresorilor, care se grăbiră să 
alerge în ajutorul tovarăşilor respinşi de Uncas şi să întărească 
principala lor poziţie de apărare. 

Profitând de această împrejurare, Ochi-de-Şoim, prin strigăte 
şi mai ales prin exemplul său, îşi însufleţi războinicii, dând 
ordin să se năpustească asupra duşmanului. Înaintarea urma să 
se facă din copac în copac, adăpostindu-se, dar apropiindu-se 


mereu de vrăjmaş. Manevra aceasta fu executată repede şi cu 
succes. Hunonii fură obligaţi să se retragă şi nu se opriră decât 
când ajunseră într-un desiş. Acum atacară ei, şi lupta deveni 
mai aprigă; un foc, viu izbucni din ambele părţi; o rezistenţă 
îndârjită răspundea însufleţitului atac al vânătorilor, şi era greu 
de prevăzut care din cele două tabere va ieşi victorioasă. 
Delawarii nu mai pierduseră niciun războinic, însă mulţi din ci 
erau răniţi, din cauza poziţiei dezavantajoase pe care o ocupau. 

Ochi-de-Şoim se strecură atunci după acelaşi arbore care 
servea de adăpost lui Heyward. Cei mai mulţi dintre războinicii 
lor se aflau puţin mai la dreapta, aşa că-i puteau auzi 
comenzile, şi toată trupa continuă să tragă salve repezi, dar 
fără prea bune rezultate, pentru că duşmanii erau bine ascunşi 
în pădurea cea deasă, care-i ocrotea. 

— Domnule maior, eşti tânăr! zise vânătorul puţin obosit, 
sprijinind în pământ „Ucigatorul-de-Cerbi” şi rezemându-se de 
el. Eşti tânăr şi poate o să ai cândva prilejul să conduci trupe 
împotriva acestor ticăloşi de mingaşi. Ai acum prilejul să 
observi tactica unei lupte cu indienii. Principalul este să ai 
mâna uşoară, privirea ageră şi loc unde să te adăposteşti. Să 
presupunem că eşti în fruntea unei companii a trupelor regale 
americane, să vedem puţin ce-ai face. 

— Aş ataca pe aceşti ticăloşi, cu baioneta la armă! 

— Da, aşa raţionează albii; însă în aceste meleaguri pustii, un 
comandant trebuie să se întrebe câte vieţi poate să cruţe. Hei! 
adăugă el dând din cap, ca unul care-i copleşit de gânduri 
triste. Mi-e ruşine să spun, dar o să vină vremea când calul o să 
hotărască soarta în aceste încăierări*. Animalele valorează mai 
mult decât omul şi ar trebui sa ne folosim numai de cai. Pune 


559-Prin pădurile americane se poate trece călare, pentru că 
sunt puţine tufişuri şi ramuri ce atârnă din copaci. Planul lui 
Ochi-de-Şoim a reuşit cele mai adeseori în luptele dintre albi şi 
indieni. Wayne - în celebra sa campanie împotriva statului 
Miami - a fost primit cu focuri de la inamic, din faţă; atunci a 
ordonat dragonilor să-i atace pe flancuri. Indienii au fost atunci 
biruiţi, fără să aibă măcar timp să-şi încarce armele. Una din 
principalele căpetenii ce a luat parte la bătălia de la Miami a 
asigurat pe autor că pieile-roşii nu puteau să învingă pe 
războinicii care purtau „cuțite lungi şi ciorapi de piele”, făcând 
aluzie la săbiile şi cizmele dragonilor. (n.a.). 


un cal să urmărească o piele-roşie şi dacă sălbaticul n-are 
puşca încărcată, n-o să se mai poată opri, s-o încarce. 

— Despre toate astea ar fi mai potrivit să vorbim altădată - 
răspunse Heyward. Acum ce facem, atacăm? 

— Nu văd de ce n-am vorbi despre tactică şi n-am folosi 
astfel o clipă prețioasă de răgaz?! stărui blând vânătorul. Să 
forţez atacul e o măsură care nu-mi prea place, pentru că 
trebuie totdeauna sa sacrifici câteva vieţi în asemenea 
împrejurări. Totuşi - adăugă, aplecând capul spre a auzi mai 
bine zgomotul bătăliei ce se desfăşura în depărtare - dacă 
Uncas are nevoie de ajutorul nostru, trebuie să-i izgonim pe 
caraghioşii ce ne împiedică drumul! 

Se întoarse numaidecât şi-şi chemă hotărât, prin strigăte, 
indienii. Aceştia îi răspunseră la fel ca la comandă, toţi cu 
mişcări repezi, şi ieşiră de după copacii ce-i adăposteau. La 
vederea lor, huronii se grăbiră să trimită o salvă, care nu răni 
pe nimeni. Atunci delawarii, fără să le dea timp, să respire, se 
năpustiră spre pădure, ca nişte pantere asupra prăzii. Câţiva 
huroni mai vârstnici - cu mai multă experienţă ca ceilalţi - nu 
se lăsară însă amăgiţi de manevra folosită pentru a-şi descărca 
puştile; ei aşteptară ca delawarii a se apropie, şi numai atunci 
traseră. Aşa că, din nefericire, temerile vânătorului fură pe 
deplin justificate, căci trei din indienii lui fură atinşi de gloanţe. 
Dar această rezistenţă nu putu împiedica pe ceilalţi. Delawarii 
pătrunseră în pădure şi - în furia atacului - se năpustiră asupra 
celor ce îi împiedicau să înainteze. 

Lupta corp la corp nu dură decât o clipă, şi huronii se 
retraseră până ajunseră la cealaltă margine a pădurii, unde se 
ascunseră, părând însă hotărâți să se apere din nou cu 
înverşunarea animalelor sălbatice, încolţite în bârlogul lor. În 
această împrejurare gravă, când soarta luptei devenise 
nesigură - o împuşcătură se auzi în spatele huronilor: un glonţ 
şuieră dintre vizuinele castorilor, din luminiş; curând izbucni şi 
groaznicul răcnet de război. 

— E sagamorul! exclamă Ochi-de-Şoim, repetând strigătul cu 
vocea sa puternică. I-am încolţit din spate şi din faţă! Nu ne 
mai scapă! 

Efectul ce-l avu acest atac neaşteptat asupra huronilor nu se 
poate descrie. Neavând unde să se adăpostească, toţi începură 
să scoată răcnete de desperare şi, fără să mai opună cea mai 


mică rezistenţă, căutară să se salveze prin fugă. Mulţi, vrând să 
scape, căzură ucişi de gloanţele delawarilor. 

N-o să ne oprim ca să descriem întâlnirea dintre vânător şi 
Chingachgook sau aceea, mai mişcătoare, dintre Duncan şi 
tatăl Alicei. Câteva cuvinte spuse în grabă au fost de ajuns ca 
să le explice în ce situaţie se aflau. Apoi Ochi-de-Şoim, arătând 
pe sagamor detaşamentului său, predă comanda şefului 
mohican. Acesta o preluă - potrivit dreptului de netăgăduit pe 
care i-l dădea originea şi experienţa lui - cu gravitatea unui 
comandant american, ale cărui ordine sunt ascultate fără 
murmur. Mergând după vânător, străbătură pădurea ce fusese 
teatrul unei lupte atât de crâncene. Când delawarii găseau 
vreun cadavru al vreunui camarad, îl ascundeau cu grijă; însă 
dacă era al unui duşman, îi luau scalpul. Ajunşi pe o înălţime, 
sagamorul porunci detaşamentului să se oprească. 

După o expediţie atât de rodnică, învingătorii aveau nevoie 
să mai prindă puteri. Colina pe care se opriseră era înconjurată 
cu arbori destul de deşi ca să-i adăpostească. In faţa lor se 
întindea - pe mai multe mile - o vale întunecată, strâmtă şi 
împădurită. În mijlocul acescui defileu, Uncas se mai lupta cu 
principalul detaşament al huronilor. 

Mohicanul şi prietenii lui înaintară pe panta colinei şi 
ascultară atenţi. Zgomotul luptei părea mai puţin îndepărtat; 
câteva păsări dădeau târcoale deasupra văii, ca şi cum de 
spaimă şi-ar fi părăsit cuiburile; câţiva nori de fum - destul de 
deşi - ce se pierdeau în văzduh, se ridicau deasupra copacilor, 
dezvăluind locul unde lupta era mai înverşunată. 

— Se apropie din partea asta - zise Duncan, când mai multe 
împuşcături se auziră din nou. Suntem prea aproape de centrul 
liniei huronilor, ca să putem să-i atacăm cu sorţi de izbândă! 

— O să se îndrepte spre partea mai adâncă a văii, unde 
copacii sunt mai deşi. Acolo vom putea să-i luăm din flanc - zise 
vânătorul. Haide, sagamorule, în curând o să trebuiască să 
scoatem strigătul de război şi să-i punem pe fugă! O să mă bat 
şi de data asta alături de războinici de aceeaşi culoare ca mine; 
şi mă cunoşti, mohicanule, te asigur că niciun huron n-o să 
treacă râul care e în spatele nostru, fără ca „Ucigătorul-de- 
Cerbi” al meu să nu-i răsune la urechi! 

Căpetenia indiană se mai opri puţin, să privească înspre locul 
luptei, care părea că e din ce în ce mai aproape, dovadă 


evidentă că delawarii erau victorioşi. Nu porni decât când 
gloanţele - care cădeau la câţiva paşi de ei, ca nişte boabe de 
grindină ce anunţă furtuna - le dezvălui că atât prietenii, cât şi 
duşmanii lor se aflau mai aproape chiar decât bănuiau. Ochi-de- 
Şoim şi tovarăşii lui se retraseră după un tufăriş - destul de des 
pentru a le servi drept baricadă - şi aşteptară ce avea să 
urmeze, cu un calm desăvârşit, pe care numai o îndelungă 
obişnuinţă poate s-o dea într-un asemenea moment. 

Curând, tumultul luptei crescu, împuşcăturile răsunară în 
imediata lor apropiere, şi văzură apărând câţiva huroni. 
Respinşi afară din pădure, până în luminiş, ei se ascunseră 
după ultimii copaci, hotărâți să opună o ultimă rezistenţă. Un 
mare număr din tovarăşii lor li se alăturară în curând şi, 
adăpostiţi după arbori, păreau că se vor opune cu desperare. 
Heyward nu-şi mai găsea loc de nerăbdare; privirile-i 
scânteietoare căutau neîncetat pe acelea ale lui Chingachgook, 
ca şi cum ar fi întrebat dacă n-a venit timpul să atace. 
Căpetenia indiană - calmă şi demnă - se aşezase pe o stâncă, 
privind atât de liniştit desfăşurarea luptei, ca şi cum ar fi fost 
un simplu spectator. 

— Acum, delawarii ar trebui sa-i izbească! exclamă Duncan. 

— Nu, nu, nu încă! răspunse vânătorul. Când prietenii noştri 
vor fi mai aproape, o să le dăm de ştire că suntem aici. lată-i! 
Caraghioşii se pitesc după pinii de colo, aşa cum se adună 
albinele în jurul reginei lor! Pe sufletul meu, şi un copil ar 
putea să tragă un glonţ în mijlocul roiului ăstuia de trupuri 
înghesuite. 

În acest moment,  Chingachgook dădu semnalul. 
Detaşamentul lui trase o salvă, şi o duzină de huroni căzură 
morţi. În acelaşi timp, bătrâna căpetenie delawară scoase 
strigătul de război, la care i se răspunse prin aclamații, din mai 
multe părţi ale pădurii. Un răcnet atât de pătrunzător răsună în 
văzduh, parcă ar fi fost scos de o mie de voci. Huronii, 
înspăimântați, părăsiră centrul liniei lor, şi Uncas, în fruntea a 
peste o sută de războinici, ieşi din pădure prin locul ce-l 
lăsaseră liber. 

Tânărul conducător arătă cu mâna în dreapta şi în stânga pe 
duşmani, tovarăşilor săi care începură să-i urmărească. Lupta 
se desfăşura acum în mai multe locuri. Cele două flancuri ale 
huronilor, care fuseseră despărțite, se refugiară în pădure, 


pentru a căuta un adăpost, şi fură urmărite îndată de copiii 
victorioşi ai lenapilor. Nu trecu decât foarte puţin timp şi 
zgomotul luptei se depărtă în mai multe direcţii, auzindu-se din 
ce în ce mai puţin clar, pe măsură ce luptătorii se înfundau în 
pădure. Totuşi se formase un grup de huroni, care, 
dispreţuitori, n-o rupseră făţiş la fugă, ci se retrăgeau încet, ca 
nişte lei încolţiţi, şi urcau colina pe care Chingachgook şi 
detaşamentul său o părăsiseră ca să ia parte la luptă. Magua 
putea fi văzut în mijlocul războinicilor lui; avea o înfăţişare 
mândră şi sălbatică, şi părea că mai dă încă ordine. 

Imbărbătându-şi tovarăşii cu însufleţire pentru a-i urmări pe 
fugari, Uncas rămăsese aproape singur. Când îl zări însă pe 
Vulpea-Şireată, uită de toate. Scoţând strigătul de război, 
adună în jurul său cinci-şase luptători şi se năpusti asupra 
duşmanului său, fără să ţină seama că vrăjmaşii erau în număr 
mult mai mare. Magua, care-i pândise toate mişcările, se opri 
să-l aştepte, bucurându-se cu sălbăticie în sinea lui, când văzu 
că tânărul erou - lăsându-se mânat de o îndrăzneală nesocotită 
- vine să-l înfrunte. Tocmai atunci, alte strigăte izbucniră, şi 
Carabină-Lunga apăru pe neaşteptate, în fruntea unui grup de 
albi. Huronul se întoarse şi începu să se retragă pe Colină. 

Uncas abia dacă-i zări pe prietenii lui, atât de preocupat era 
de urmărirea huronilor, pe care continua să-i hărţuiască fără 
răgaz. În zadar Ochi-de-Şoim îi strigă să nu se expună fără 
folos; tânărul mohican parcă nici nu auzise şi sfida focul 
duşmanilor, obligându-i în curând să fugă cu aceeaşi iuţeală cu 
care îi urmărea. Din fericire, această cursă forţată nu dură mult 
timp, căci albii, conduşi de vânător, ajunseră la o depărtare mai 
mică de duşman, decât Uncas; altminteri, delawarul ar fi 
depăşit pe camarazii săi şi ar fi căzut victimă îndrăznelii lui. 
Inainte însă ca o asemenea nenorocire să se întâmple, fugarii şi 
învingătorii intrară aproape în acelaşi timp în satul 
wyandoţilor. 

Intărâtaţi de vederea colibelor unde locuiau, huronii se 
opriră şi îşi înteţiră eforturile, luptându-se cu desperare în jurul 
vetrei marelui sfat. Aici, bătălia luă proporţiile unui adevărat 
uragan şi urmările luptei fură înfiorătoare. Securea lui Uncas, 
puşca lui Ochi-de-Şoim şi chiar braţul încă zdravăn al lui Munro 
făcură astfel de ravagii, încât în jurul lor pământul era acoperit 
de cadavre. Totuşi, Magua - datorită îndrăznelii lui - deşi se 


expunea fără încetare, scăpă de vrăjmaşii care făceau toate 
eforturile ca să-l ucidă. Parcă o vrajă ascunsă îi ocrotea viaţa, 
întocmai ca eroilor favorizați de destin, a căror fabuloasă 
istorie ne-au păstrat-o vechile legende. Vulpea-Şireată scoase 
un răcnet de furie şi deznădejde, când văzu că numeroşi ostaşi 
de-ai săi căzuseră în jurul lui. Atunci, însoţit de doi prieteni, 
care singuri supravieţuiseră, părăsi câmpul de bătaie, lăsând 
pe delawari să culeagă trofeele sângeroase ale victoriei lor. 

Uncas îl căutase în zadar în timpul luptei, iar acuma, 
văzându-l, se luă după el, şi Ochi-de-Şoim, Heyward şi David îl 
urmară îndată. Vânătorul nu putea face altceva decât să-şi dea 
toată silinţa ca să fie întotdeauna lângă mohican, să-i poată sări 
la timp în ajutor. La un moment dat, păru că Magua vrea să se 
întoarcă, hotărât să-şi potolească setea de răzbunare; părăsi 
însă îndată acest plan şi, fugind mai departe printr-un tufăriş 
des, intră în peştera pe care o cunoaştem. Cu duşmanii pe 
urmele lui, Ochi-de-Şoim scoase un strigăt de bucurie, văzând 
că acum prada nu putea să le mai scape. 

Împreună cu însoţitorul său se repezi în peştera a cărei 
intrare era lungă şi strâmtă şi avu timp să zărească pe huronii 
care se retrăgeau. În momentul când pătrundeau în galeriile şi 
în coridoarele subterane ale peşterii, sute de femei şi copii 
fugeau scoțând strigăte de groază. În întunericul ca de 
mormânt, care stăpânea locul, puteau fi luaţi drept umbre sau 
fantome care fug la apropierea muritorilor. 

Totuşi, Uncas nu-l vedea decât pe Magua; ochii lui nu-l 
căutau decât pe el, nu se opreau decât asupra lui; îl urmărea 
pas cu pas. Heyward şi vânătorul continuau să se ţină după el, 
însufleţiţi de acelaşi simţământ, deşi poate mai puţin puternic. 
Dar cu cât înaintau, cu atât era mai întuneric şi le venea din ce 
în ce mai greu să deosebească pe vrăjmaşii lor, care, 
cunoscând drumul, le scăpau tocmai când credeau că sunt pe 
punctul de a pune mâna pe ei. O clipă crezură chiar că le-au 
pierdut urma, când zăriră o rochie albă, fluturând la capătul 
unui coridor strâmt, ce părea că duce pe munte. 

— E Cora! exclamă Heyward, cu glasul sugrumat de emoție. 

— Cora! Cora! repetă Uncas repezindu-se înainte, ca cerbul 
în pădure. 

— E chiar ea! repetă vânătorul. Curaj, domnişoară! Suntem 
aici! 


Văzând-o, se simţiră însufleţiţi de puteri noi, parcă ar fi avut 
aripi. Dar drumul era întortocheat, cu urcuşuri şi coborâşuri, şi 
în unele locuri chiar impracticabil. Uncas aruncă puşca care-l 
întârzia în mers şi se repezi în grabă, plin de elan. Heyward 
făcu la fel; dar imediat îşi recunoscură nesocotinţa, auzind un 
foc de armă, pe care huronii avură timp să-l tragă urcând 
coridorul săpat în stâncă; glonţul răni chiar uşor pe tânărul 
mohican. 

— Trebuie să-l ajungem! strigă vânătorul, luând-o înaintea 
prietenilor săi, dintr-o pornire deznădăjduită. Ticăloşii ne pot 
lovi la distanţa asta; şi, priviţi, ţin pe tânăra fată astfel, încât să 
le servească drept scut! 

Fără să fie atenţi la aceste cuvinte, sau mai degrabă fără să 
le audă, însoțitorii lui îi urmară exemplul şi, prin eforturi de 
neînchipuit, se apropiară îndeajuns ca să poată vedea cum Cora 
era târâtă de doi huroni, în timp ce Magua le arăta drumul. În 
acest moment, o lumină străbătu pe neaşteptate în peşteră; 
silueta tinerei fete şi cele ale agresorilor ei se proiectară o clipă 
pe zid, apoi toţi patru dispărură. Cuprinşi de un fel de frenezie 
pricinuită de deznădejde, Uncas şi Heyward îşi îndoiră 
sforţările lor aproape supraomeneşti şi, văzând o deschizătură, 
se repeziră afară din peşteră. Aci, drept în faţa lor, începu 
muntele; dar sosiră la timp, ca să vadă pe ce drum apucaseră 
fugarii. D 

Trebuiau să urce o potecă abruptă şi stâncoasă. Împiedicat 
de puşcă şi poate mai puţin interesat de soarta prizonierei ca 
însoțitorii săi, vânătorul rămase puţin mai în urmă. Heyward, la 
rândul lui, fu depăşit de Uncas. In felul acesta trecură repede 
peste stânci şi prăpăstii, care în alte situaţii le-ar fi părut 
inaccesibile. În sfârşit fură răsplătiți pentru munca lor, văzând 
că ajung din urmă pe huroni, cărora Cora le întârzia mersul. 

— Opreşte, câine de wyandot! strigă Uncas din înălţimea 
unei stânci, agitându-şi tomahawkul. Opreşte! O fată“ 
delawară îţi spune să te opreşti! 

— N-am să merg mai departe! strigă Cora, oprindu-se 
deodată pe marginea unei prăpăstii adânci, la mică depărtare 
de creştetul muntelui. N-ai decât să mă ucizi, huron ticălos! N- 


5%60-Această frază este o expresie dispreţuitoare, adrestă 
inamicului care fuge, şi n-are nicio legătură cu cuvintele care 
urmează. (n.a.). 


am să merg mai departe! 

Cei doi  huroni care o înconjurau ridicară îndată 
tomahawkurile asupra ei, cu bucuria plină de cruzime de care 
se spune că sunt plini demonii când săvârşesc o faptă rea, dar 
Magua le opri braţul. El le smulse armele, le aruncă departe de 
el şi scoțând cuțitul se întoarse spre prizonieră, în timp ce pe 
chipul lui se oglindeau pasiunile cele mai violente şi mai opuse: 

— Femeie - spuse el - alege între wigwamul şi cuțitul Vulpei- 
Şirete! 

Cora, fără să-l privească, căzu în genunchi. Chipul ei luase o 
expresie extraordinară; ridică ochii şi întinse braţele spre cer, 
spunând cu glas blând, dar plin de încredere: 

— Doamne, sunt a ta! Hotărăşte ce vrei cu mine! 

— Femeie - repetă Magua cu glasul răguşit - alege! 

Dar Cora, a cărei figură arăta seninătatea unui înger, nu-i 
auzi întrebarea şi nu răspunse. Huronul tremura din tot trupul 
şi ridică deodată braţul, apoi îl lăsă să cadă, ca şi cum n-ar fi 
ştiut la ce să se hotărască; părea că în sufletul său se dădea o 
luptă cumplită; ridică din nou arma amenințătoare, dar în 
aceeaşi clipă, un strigăt pătrunzător se auzi deasupra capului 
său. Uncas, care nu se mai putu stăpâni, se aruncă de lao 
înălţime uimitoare pe marginea primejdioasei prăpăstii, unde 
se afla vrăjmaşul lui. Chiar în clipa când Magua, auzind 
strigătul groaznic, ridică ochii, unul din însoțitorii săi, profitând 
de această mişcare, îşi împlântă cuțitul în pieptul tinerei fete. 

Huronul se repezi ca un tigru asupra celui care-i călcase 
porunca; dar Uncas, în căderea lui, îi despărţi şi se rostogoli la 
picioarele lui Magua. Uitând atunci de primele lui gânduri de 
răzbunare, deveni şi mai fioros din cauza crimei la care fusese 
martor şi îşi înfipse cutitul între umerii lui Uncas, care era încă 
cu faţa în jos, scoțând un strigăt infernal în clipa când săvârşea 
acest atentat laş. Uncas mai găsi încă puterea să se ridice şi, ca 
o panteră rănită care se năpusteşte asupra celui ce o atacă, 
printr-un ultim efort în care îşi epuiza toată vlaga care-i mai 
rămăsese, îl lovi de moarte pe ucigaşul Corei şi căzu şi el. În 
această poziţie se întoarse spre Vulpea-Şireată şi, privindu-l cu 
mândrie şi curaj, părea că-i spune cine i-ar fi fost a doua 
victimă, dacă nu l-ar fi părăsit puterile. Fiorosul Magua apucă 
de braţ pe tânărul mohican, care nu mai putea opune nicio 
rezistenţă, şi îi împlântă cuțitul în inimă, de trei ori, până când 


victima, privindu-şi tot timpul vrăjmaşul cu cel mai adânc 
dispreţ, căzu moartă la picioarele lui. 

— Iertare! Iertare, huronule! strigă Heyward de pe o stâncă, 
cu chipul sfâşiat de durere. Ai milă de alţii, dacă vrei ca şi alţii 
să aibă milă de tine! 

Magua, învingător, se întoarse spre tânărul ostaş şi, 
arătându-i arma fatală, plină toată de sângele victimelor sale, 
scoase un strigăt atât de feroce, atât de sălbatic şi care în 
acelaşi timp zugrăvea atât de bine triumful lui barbar, încât cei 
care se luptau în vale, la mai mult de o mie de picioare sub ei, îl 
auziră şi îşi dădură seama ce vrea să însemne. Fu urmat de o 
exclamaţie groaznică, scăpată de vânător, care, sărind peste 
stânci şi peste râpe, înaintă spre el atât de repede, atât de 
dârz, de parcă era susţinut în văzduh de o putere nevăzută. Dar 
când ajunse pe locul masacrului, nu găsi decât cadavrele 
victimelor. 

Ochi-de-Şoim aruncă asupra lor o singură privire şi imediat 
ochii lui pătrunzători se îndreptară spre muntele care se ridica 
aproape perpendicular înaintea lui. În vârf se afla un om; ţinea 
braţele ridicate şi avea o înfăţişare amenințătoare. Fără să se 
uite măcar la el, Ochi-de-Şoim îşi ridică puşca; dar o bucată de 
stâncă ce se prăbuşi pe capul unuia din fugari, pe care nu-l 
zărise, îl făcu să descopere pe cinstitul Gamut, al cărui chip 
scânteia de indignare. În acel moment, Magua ieşi dintr-un fel 
de scobitură în care se băgase şi, trecând nepăsător peste 
cadavrul ultimului din însoțitorii săi, sări dintr-odată peste o 
crăpătură mare şi urcă stâncile, într-un loc unde braţul lui 
David nu-l mai putea ajunge. Nu mai avea de făcut decât un 
singur salt, ca să treacă de partea cealaltă a prăpastiei, la 
adăpost de orice primejdie. Inainte de a sări, huronul se opri o 
clipă şi, aruncând vânătorului o privire ironică, strigă: 

— Albii sunt nişte câini! Delawarii sunt nişte muieri! Magua 
îi lasă pe stânci, ca să servească drept hrană corbilor! 

La aceste cuvinte izbucni într-un râs înfricoşător şi făcu o 
săritură uriaşă, dar nu ajunse pe stânca pe care voia să sară; 
alunecă şi se agăţă cu mâinile de tufişurile de pe marginea ei. 
Ochi-de-Şoim îi urmărea toate mişcările, şi mâinile îi erau 
scuturate de un tremur atât de mare, încât ţeava puştii lui, pe 
jumătate ridicată, se mişca în văzduh ca o frunză în vânt. Fără 
să-şi cheltuiască forţele în strădanii zadarnice, Vulpea-Şireată, 


atârnat de mâini, găsi o altă stâncă pe care îşi sprijini piciorul. 
Apoi, adunându-şi toate puterile, încercă iar şi izbuti să-şi pună 
genunchii pe marginea ultimei stânci de pe creastă. Chiar în 
momentul când trupul vrăjmaşului său era chircit, gata să sară, 
vânătorul îl ochi. În clipa când apăsă pe trăgaci, arma era tot 
atât de nemişcată ca şi stâncile înconjurătoare. Braţele 
huronului se desprinseră şi trupul i se lăsă puţin pe spate, în 
timp ce genunchii păstrau mereu aceeaşi poziţie. Aruncând o 
privire stinsă asupra duşmanului său, făcu un gest ca să-l mai 
înfrunte încă. Dar genunchii i se muiară, şi monstrul, căzând cu 
capul în jos, se rostogoli în fundul prăpastiei care avea să-i fie 
mormântul. 


CAPITOLUL XXXIII 


Luptară vitejeşte, mult limp şi cu putere; 
pe țărm îngrămădiră mormane de 
cadavre musulmane; învinseră, dar 
Batzais căzu scăldat în propriul lui 
sânge. Însoţitorii săi, care supravieţuiseră 
în număr foarte mic, îl văzură zâmbind 
când strigătul lor de triumf răsună şi 
când câmpul de luptă fu al lor; şi văzură 
cum moartea îi închidea pleoapele 

şi cum el se cufundă liniştit în ultimul 
somn, ca o floare care se înclină când 

se înserează. 


HALLEK 


În zorii zilei următoare, tribul lenapilor era zguduit de o 
negrăită durere. Zgomotul luptei încetase: răzbunaseră din plin 
vechea lor duşmănie şi noua lor ceartă cu tribul Mingo, 
nimicindu-l până la unul. Tăcerea şi întunericul care se întindea 
pe locul unde fusese tabăra huronilor arătau destul de limpede 


ce soartă avusese acest trib rătăcitor. Nori de corbi se luptau 
pe creştetul munţilor, pentru pradă, sau se aruncau ca o vijelie 
pe potecile largi ale pădurilor; ei erau cioclii siniştri care 
vesteau că locurile acelea fuseseră însufleţite de viaţă şi că 
acum asupra lor stăpânea moartea. Chiar un ochi mai puţin 
deprins cu o asemenea privelişte, pe care vecinătatea a două 
triburi duşmane n-o oferă prea des, ar fi putut să-şi dea seama 
de rezultatele înspăimântătoare ale răzbunării indiene. 

Când răsări soarele, lenapii jeleau. Nu se auzeau răsunând 
nici strigăte de izbândă, nici cântece de triumf. Toţi războinicii 
părăsiseră câmpul de bătălie, după ce-i scalpaseră pe inamici. 
Abia avuseseră timpul să facă să dispară urmele misiunii lor 
sângeroase şi veniseră să jelească morţii lor dragi, laolaltă cu 
ceilalţi din trib. După mândria şi entuziasmul exprimat prin 
lungi strigăte de răzbunare, ei arătau acum, prin adânca lor 
durere, că sentimentele omeneşti îşi cereau dreptul şi în inimile 
lor. 

Colibele erau pustii; toţi cei pe care moartea îi cruţase se 
retrăseseră într-o tabără vecină, unde formau un cerc foarte 
mare, într-o tăcere solemnă. Cu toate că erau de diferite 
ranguri şi vârste, bărbaţi şi femei, simțeau toţi aceeaşi emoție. 
Toate privirile erau aţintite înspre centrul cercului, unde se 
găseau cei pe care toţi îi plângeau. 

Şase fete delaware, cu cozi negre şi lungi pe umeri, abia 
aveau curajul să arunce din când în când câteva ierburi 
înmiresmate sau flori de pădure pe un pat de plante parfumate, 
pe care se odihneau, sub un baldachin improvizat în grabă, din 
rochiile indienilor, rămăşiţele nobilei, blândei şi generoasei 
Cora. Trupul ei mlădios era înveşmântat în mai multe văluri 
moi şi simple, iar chipul ei, altădată atât de fermecător, era 
ascuns pentru totdeauna de privirile muritorilor. La picioarele 
ei stătea deznădăjduit Munro. Capul lui cărunt se înclinase 
până la pământ, arătând parcă resemnarea cu care se supunea 
loviturii ce i-o hărăzise providenţa, iar pe frunte i se citea cea 
mai sfâşietoare durere. Gamut se afla lângă el; razele soarelui 
îi învăluiau capul, în timp ce ochii lui expresivi cătau fără 
încetare atât la prietenul pe care-i era atât de greu şi atât de 
dureros să-l mângâie, cât şi la nedespărţita-i carte de 
rugăciuni; singură ea putea să-i dea tărie şi să-i inspire felul în 
care să aline durerea nefericitului tată. Heyward, sprijinit de 


un copac - la o depărtare de câţiva paşi - îşi dădea silinţa să-şi 
stăpânească durerea, dar nu reuşea, cu toata tăria firii lui de 
ostaş. 

Dar oricât de trist şi oricât de niâhnit ar fi fost grupul pe care 
l-am prezentat, nu se putea compara cu cel care ocupa partea 
opusă a cercului. Uncas, parcă ar fi fost însufleţit, era gătit cu 
podoabele cele mai măreţe pe care le putuse aduna tribul său. 
Pene minunate îi fluturau pe cap, în mâinile ţepene strângea 
încă arma poporului său, braţele şi gâtul erau împodobite cu o 
sumedenie de brățări şi de medalii de tot felul, deşi ochiul lui 
stins şi trăsăturile încremenite ofereau un contrast înfiorător cu 
fastul de care era înconjurat. 

Chingachgook sta drept înaintea nefericitului său fiu, fără 
arme şi podoabe. Îşi ştersese vopseaua de pe corp, în afară de 
strălucitoarea broască ţestoasă a tribului său, care-i fusese 
tatuată pe piept în aşa fel, încât să nu se mai şteargă. De când 
se adunase tribul, războinicul mohican nu-şi luase nicio clipă 
ochii deznădăjduiţi de pe chipul încremenit al fiului său. 
Privirea îi era atât de fixă şi stătea atât de nemişcat, încât un 
străin nu şi-ar fi putut da seama care din cei doi era mortul 
decât după mişcările convulsive de care era zguduit părintele 
îndurerat şi după liniştea veşnică ce se aşternuse pe chipul 
fiului său preaiubit. Vânătorul - lângă el - se sprijinea de arma 
care nu putuse să-i apere prietenul cufundat în gânduri, în timp 
ce Tamenund, susţinut de câţiva bătrâni din trib, se aşezase pe 
un gorgan, de unde putea îmbrăţişa cu privirea scena mută şi 
tristă la care lua parte tot tribul său. 

La o margine a cercului se afla un militar îmbrăcat într-o 
uniformă străină, înconjurat de alţi ostaşi călări, care păreau că 
se pregătesc pentru o călătorie lungă. Uniforma militară arăta 
că făcea serviciul pe lângă comandantul Canadei. Venit cu 
scopul de a încheia pace, furia sălbatică a aliaţilor săi îi făcuse 
inutilă misiunea. Acum privea tăcut urmările nefericite ale unei 
neînţelegeri pe care n-o putuse înlătura fiindcă sosise prea 
târziu. 

Soarele se ridicase de mult, dar tribul deznădăjduit al 
delawarilor stătea din zori în această nemişcare tăcută, simbol 
al morţii care le sfâşia inima. Nu se auzea niciun zgomot afară 
de câteva suspine înăbuşite. În mijlocul mulţimii înmărmurite, 
singura mişcare erau gesturile tinerelor tovarăşe ale Corei, 


care presărau flori pe chipul ei neînsufleţit. S-ar fi spus că toţi 
cei care participau la această neobişnuită ceremonie fuseseră 
schimbaţi în stane de piatră. 

În sfârşit, înțeleptul, întinzând braţele şi sprijinindu-se de 
umerii celor ce-l susțineau, se ridică atât de slăbit şi atât de 
lipsit de vlagă, de parcă povara unui întreg secol din istoria 
poporului său apăsa pe acela care în ajun prezidase sfatul 
tribului cu energia unui războinic tânăr: 

— Fraţi lenapi - spuse el cu glas trist şi profetic - chipul lui 
Manitu este învăluit în nori, ochii lui s-au întors de la voi, 
urechile-i sunt închise, buzele lui nu vă răspund nimic! Voi nu-l 
vedeţi, dar judecata lui vă loveşte. Deschideţi-vă inimile şi nu 
vă lăsaţi ispitiţi de minciună. Fraţi lenapi, chipul lui Manitu 
este învăluit în nori! 

O linişte adâncă şi solemnă urmă acestor cuvinte simple şi 
înfiorătoare; parcă s-ar fi auzit glasul spiritului la care se 
închina tribul, şi Uncas părea singurul înzestrat cu viaţă în 
mijlocul acestei mulţimi prosternate în tăcere. 

După câteva minute, mai multe voci murmurară un cântec în 
cinstea victimelor războiului. Erau vocile femeilor şi cântecul 
lor de jale pătrundea în sufletul tuturor şi îi înduioşa. Cuvintele 
acestei melodii triste nu fuseseră alese anume, de îndată ce 
termina una, cealaltă relua ceea ce s-ar fi putut numi 
rugăciunea funebră şi spunea în ea tot ce simţea. 

Când şi când, corul era întrerupt de suspine şi tânguiri, iar 
fetele care înconjurau sicriul Corei se repezeau la florile care o 
acopereau şi, copleşite de durere, le dădeau la o parte să o 
privească. Când îşi veneau în fire, se grăbeau să pună la loc 
acest simbol al curăţeniei şi al bunătăţii aceleia pe care o 
plângeau. Deşi erau des întrerupte, se înţelegea că acele 
cântece erau imnuri de laudă pentru Uncas şi Cora. 

O fată mai răsărită decât celelalte, prin rangul şi înfăţişarea 
ei, fusese aleasă să facă elogiul războinicului mort. Ea începu 
prin aluzii modeste la virtuțile lui, înfrumuseţându-şi 
cuvântarea cu imagini orientale, pe care indienii le luaseră, se 
vede, din extremitatea celuilalt continent şi care constituie 
întrucâtva lanţul de legătură al istoriei celor două lumi. Ea îl 
numi pantera tribului său, îl înfăţişă străbătând munţii cu un 
pas atât de uşor, încât piciorul nu-i lăsa nicio urmă, sărind din 
stâncă în stâncă, cu graţia şi supleţea unui tânăr cerb. Li 


asemui ochiul cu o stea care străluceşte într-o noapte 
întunecată, şi glasul lui în mijlocul bătăliei - cu tunetul lui 
Manitu. Ea aminti despre mama care-l născuse şi despre 
fericirea pe care trebuia s-o simtă ea că avusese asemenea fiu, 
şi îl însărcina să-i spună, când o va întâlni în lumea spiritelor, 
că fiicele delaware au vărsat lacrimi pe mormântul fiului ei şi 
au numit-o prea fericită. 

Urmară alte fete care vorbiră cu glas şi mai duios, cu acel 
sentiment de delicateţe propriu firii lor, şi amintiră de tânăra 
străină răpită din viaţă în acelaşi timp cu eroul, vădind prin 
aceasta că Marele Spirit arăta că voia lui era ca ei să fie uniţi 
pe veci. Îi spuseră să fie bun şi prevenitor cu ea, să o ierte dacă 
nu ştia unele lucruri, pentru că nu o învățase nimeni, să treacă 
cu vederea că nu era în măsură să-l servească aşa cum un 
războinic ca el ar fi aşteptat de la orice mândră femeie. Vorbiră 
despre neasemuita ei frumuseţe, despre nobilul ei curaj, fără să 
strecoare niciun sentiment de invidie în cuvintele lor, apoi 
adăugară că marile ei calităţi înlocuiau pe acelea de care 
educaţia neamului ei o lipsise. 

După acestea veniră altele, care se adresară pe rând, direct, 
tinerei străine, şi în intonaţiile lor se simţea duioşie şi dragoste. 
Ele o îndemnau să aibă încredere în fericirea ce-o aşteaptă. Un 
vânător îi va fi tovarăş şi acesta va avea grijă să nu ducă lipsă 
de nimic. Un războinic va veghea lângă ea şi acesta o va feri de 
toate primejdiile. Ele îi făgăduiră că această călătorie o să-i fie 
paşnică, şi povara - uşoară; o înştiinţară să nu regrete zadarnic 
prietenii din copilărie şi locurile unde trăiseră părinţii ei şi o 
asigurară iarăşi că pădurile prea fericite în care vânează 
lenapii după moarte aveau văi tot atât de vesele, izvoare tot 
atât de limpezi şi flori tot atât de frumoase ca cerul albilor. Ele 
o sfătuiră să fie atentă la nevoile tovarăşului ei de dincolo de 
moarte şi să nu uite niciodată deosebirea pe care Manitu o 
hărăzise între ei cu atâta înţelepciune. 

Apoi, însufleţindu-se deodată, cântară toate în cor laude 
pentru mohican. Era nobil, brav şi generos, cum trebuia să fie 
un războinic, şi avea toate calităţile ca să placă oricăror 
mândre fete. 

Îmbrăcându-şi ideile în imagini cât mai subtile şi mai 
deosebite, lăsară să se înţeleagă că, în scurtul răstimp pe care 
el îl petrecuse alături de dânsa, ele descoperiseră - cu 


instinctul firii lor femeieşti - cui îşi dăruise în chip firesc inima. 
Fiicele delawarilor nu aveau niciun farmec pentru el. Uncas 
făcea parte dintr-o rasă care altădată era sagamoră, pe 
malurile lacului sărat, şi inima lui se legase de poporul care se 
aşezase printre mormintele strămoşilor acestei rase. Toţi îşi 
dăduseră seama că tânăra fată avea sângele mai curat decât 
restul naţiei sale. Dovedise prin purtarea ei că era în stare să 
îndure oboselile şi primejdiile vieţii din pădure; şi acum, 
adăugară ele, Marele Spirit o chemase într-un loc unde ea avea 
să fie fericită de-a pururi. 

Apoi îşi schimbară glasul şi vorbiră de surioara Corei, care 
jelea în cabana vecină. Ele îi asemănară caracterul blând şi 
simţitor cu fulgii de zăpadă curaţi şi fără pată, care se topesc 
tot atât de uşor când sunt atinşi de razele soarelui, după cum 
îngheaţă în timpul iernii geroase. Nu se îndoiau că Alice se 
bucura de întreaga afecţiune a tânărului şef alb, a cărui durere 
era tot atât de mare ca a ei; dar deşi se fereau să spună, se 
vedea că nu o credeau înzestrată cu aceleaşi mari calităţi, care 
o distingeau de Cora. Comparau buclele părului Alicei cu 
cârceii de viţă. Ochii ei - cu bolta de azur a cerului, şi pieliţa ei 
- cu norul cel alb, care străluceşte în razele soarelui de 
dimineaţă. 

Toţi cei prezenţi păstrau cea mai adâncă linişte în timpul 
acestor cântece triste, care nu erau întrerupte decât atunci 
când cineva nu mai putea suporta durerea şi izbucnea în plâns. 

Delawarii ascultau cuprinşi parcă de vrajă şi li se citeau pe 
chip emoţiile de care erau cuprinşi. Chiar David se simţea 
plăcut impresionat, auzind aceste glasuri suave; mult timp 
după ce încetaseră bocetele indienilor, privirile lui vii şi aprinse 
arătau că încă era adânc mişcat. 

Vânătorul, singurul dintre albi care înţelegea limba 
delawarilor, ridică puţin capul, ca să nu piardă nimic din 
cântecele tinerelor indiene, dar când ele pomeniră despre viaţa 
pe care o vor duce Uncas şi Cora în pădurile preafericite, dădu 
din cap, ca unul care ştia cât de greşită era credinţa lor, şi-l 
lăsă iar în jos, până ce se termină ceremonia. Din fericire, 
Heyward şi Munro nu înțelegeau sensul cuvintelor sălbaticilor, 
care i-ar fi îndurerat şi mai mult. 

Numai Chingachgook nu era atent la aceste manifestări. 
Privirea lui era aţintită numai spre chipul iubit şi, chiar în cele 


mai zguduitoare momente, muşchii neclintiţi şi trăsăturile 
obrazului său nu trădau nici cea mai mică emoție. Rămăşiţele 
reci şi fără simţire ale fiului lui erau totul pentru el; toate 
simţurile, în afară de al văzului, erau încremenite. Părea că 
trăieşte numai ca să-l poată privi pe acela care curând avea să-i 
fie răpit pentru totdeauna. 

După ce se terminară cântecele funerare, un bărbat cu o 
înfăţişare gravă şi severă, războinic vestit pentru vitejia lui şi 
îndeosebi pentru faptele eroice din ultima luptă, înaintă încet 
din mijlocul mulţimii şi se apropie de trupul neînsufleţit al lui, 
Uncas: 

— De ce ne-ai părăsit, mândrie a tribului Wapanachki? spuse 
el, adresându-se tânărului războinic neînsufleţit. Viaţa ta n-a 
durat decât o clipă, dar gloria ta a fost mai strălucitoare decât 
lumina soarelui. Ai plecat, tinere biruitor, dar pe poteca ce 
duce în lumea spiritelor au mers înaintea ta o sută de wyandoţi 
şi ţi-au deschis drumul printre mărăcini. Cine oare, dintre cei 
care te-au văzut în plină bătălie, ar fi putut crede că vei muri 
vreodată? Cine, înainte de tine, a arătat lui Utsawa drumul 
luptei? Picioarele tale se asemănau cu aripile vulturului, braţul 
tău era mai greu decât ramurile înalte care cad din vârful 
pinului, şi vocea ta era ca aceea a lui Manitu - când glăsuieşte 
din înaltul norilor. Cuvintele lui Utsawa sunt prea neînsemnate 
- adăugă el trist - şi inima lui e străpunsă de durere! Mândrie a 
tribului Wapanachki, cui ne-ai lăsat? 

Lui Utsawa îi urmară mai mulţi alţi războinici, până când 
primii şefi ai naţiei luară cuvântul, ca să laude memoria fratelui 
lor de arme. După aceasta se făcu linişte adâncă. 

Apoi se auzi un murmur surd şi uşor, ca acela al unei muzici 
îndepărtate. Sunetele erau atât de nesigure, încât abia se 
auzeau şi era greu să se spună precis de unde veneau. Cu 
timpul, însă, se auzeau din ce în ce mai clar; curând se putură 
deosebi plânsete, exclamaţii de durere şi în sfârşit câteva fraze 
întretăiate. Lui Chingachgook începură să-i tremure buzele, 
arătând astfel că voia să contribuie şi el, cu glasul lui, la 
onorurile funerare ale fiului său. Toţi se uitau în pământ, în 
semn de respect pentru durerea tatălui, care încerca în zadar 
să şi-o stăpânească. Emoţia delawarilor nu era arătată prin 
nimic, dar se citea pe chipurile şi până şi în atitudinea lor că 
ascultau cu o aviditate şi cu o atenţie cum nu arătaseră până 


atunci decât în faţa lui Tamenund. 

Dar ascultau în zadar; sunetele se auzeau din ce în ce mai 
slab, tremurau şi nu se mai înțelegeau şi, în sfârşit, se stinseră 
cu totul, ca acordurile unei muzici care se îndepărtează şi 
căreia vântul îi acoperă ultimele sunete. Buzele sagamorului se 
închiseră, ochii i se fixară din nou asupra lui Uncas. Muşchii lui 
contractaţi nu făceau nicio mişcare; s-ar fi spus că e o fiinţă 
scăpata din mâinile atotputernicului înainte de a-i primi 
sufletul. Delawarii, văzând că prietenul lor nu era încă destul 
de pregătit să îndeplinească o misiune atât de grea, hotărâră să 
mai acorde câteva clipe acestui nefericit părinte şi, cu 
delicateţe, care le era firească, păreau că dau toată atenţia 
funerariilor tinerei străine. 

Unul dintre cei mai vechi şefi ai tribului făcu semn femeilor 
care erau grupate aproape de locul unde se odihnea corpul 
Corei. Îndată, tinerele delaware ridicară litiera şi porniră cu 
pas lent şi regulat, cântând - pe un ton plăcut şi în surdină - 
laude tovarăşei lor. Gamut, care urmărise cu atenţie ceremonia 
pe care o socotea păgână, se aplecă pe umărul prietenului său 
şi-i şopti: 

— Acum ridică rămăşiţele copilului dumitale; noi nu le 
urmăm? Nu vom pronunţa pe mormântul ei nici măcar câteva 
cuvinte creştineşti? 

Munro tresări de parcă i-ar fi sunat în urechi trompeta 
judecății de apoi şi aruncând în jurul lui o privire neliniştită şi 
deznădăjduită, se ridică şi urmă cortegiul simplu cu ţinuta unui 
ostaş, dar cu inima unui părinte copleşit de greutatea 
nenorocirii. După el veneau prietenii săi, pătrunşi de aceeaşi 
durere; chiar tânărul ofiţer francez părea profund mişcat de 
moartea violentă şi prematură a unei femei atât de distinse. 
Dar când ultimele femei ale tribului îşi luară locul care le 
fusese fixat în cortegiul funerar, lenapii strânseră cercul şi se 
grupară din nou în jurul lui Uncas, tot atât de nemişcaţi şi 
tăcuţi ca înainte. 

Locul hotărât pentru mormântul Corei era o colină mică, 
unde crescuseră câţiva pini tineri şi puternici, care dădeau 
laolaltă o umbră deasă şi întunecată, potrivită pentru un loc de 
veci. Ajungând, tinerele indiene lăsară jos targa, cu răbdarea 
care le caracteriza şi cu sfiala vârstei lor, aşteptară ca unul din 
prietenii Corei să le dea încuviințarea, potrivit datinii. In 


sfârşit, vânătorul, singurul care cunoştea obiceiurile lor la 
înmormântare, le spuse în limba delawară: 

— Este bine ceea ce au făcut fiicele mele şi oamenii albi le 
mulţumesc. 

Mulţumite de aceste vorbe bune, tinerele delaware aşezară 
corpul Corei într-un fel de sicriu, făcut cu multă îndemânare şi 
chiar cu oarecare artă, din scoarță de mesteacăn, şi apoi îl 
coborâră în bezna ultimului lăcaş. Ceremonia obişnuită a 
acoperirii pământului proaspăt săpat cu frunze şi ramuri fu 
îndeplinită în acelaşi chip simplu şi tăcut. După ce împliniră şi 
această ultimă şi tristă datorie, tinerele se opriră, pentru că nu 
ştiau dacă trebuie să continue solemnitatea după riturile 
tribului lor. Atunci, vânătorul luă din nou cuvântul: 

— Fiicele mele au făcut îndeajuns - spuse el. Sufletul unui 
alb nu are nevoie nici de veşminte, nici de hrană, dar - adăugă 
el, aruncându-şi ochii asupra lui David, care îşi deschisese 
cartea şi se pregătea să înceapă un imn sfânt - am să las să 
vorbească pe cel care cunoaşte mai bine decât mine datinile 
creştinilor. 

Femeile se retraseră modest deoparte şi, după ce jucaseră 
primul rol în această tristă scenă, deveniră cele mai simple şi 
cele mai atente spectatoare. Tot timpul cât durară pioasele 
rugăciuni ale lui David nu îşi îngăduiră nici priviri mirate, nici 
semne de nerăbdare. Ele ascultau ca şi cum ar fi înţeles 
cuvintele ce se pronunţau şi păreau atât de emoţionate, încât 
făceau impresia că simt durerea, speranţa şi resemnarea care 
se citea pe chipul lor. 

Indemnat de ceremonia la care fusese martor şi poate şi de 
emoția ascunsă pe care-o simţea, maestrul de cânt se întrecu 
pe el însuşi. Vocea lui plină şi sonoră, care răsuna acum după 
melodiile jalnice ale tinerelor fete, era tot atât de plăcută, şi 
cântecul său, în cadenţe mai regulate, avea meritul că putea fi 
înţeles de cei cărora se adresa în mod deosebit. Sfârşi psalmul, 
cum îl începuse, în mijlocul unei tăceri grave şi solemne. 

Când termină ultimul verset, toţi priveau neliniştiţi şi sfioşi şi 
se sileau să nu facă nici cel mai mic zgomot; se vedea că 
aşteaptă ca tatăl tinerei victime să ia cuvântul. Într-adevăr, 
Munro păru că-şi dă seama că a venit momentul pentru el să 
îndeplinească ceea ce se poate socoti drept cea mai mare 
încercare de care este în stare firea omenească. Îşi descoperi 


părul alb şi, luându-şi o ţinută fermă, privi mulţimea nemişcată 
care-l înconjura. Atunci, făcând semn vânătorului să-l asculte, 
vorbi astfel: 

— Spune acestor tinere, care arată atâta blândeţe şi 
bunătate, că un bătrân istovit, cu inima zdrobită, le mulţumeşte 
din adâncul sufletului. Spune-le că fiinţa pe care o adorăm cu 
toţii va ţine seamă de milostenia lor, şi va veni o zi când ne vom 
putea aduna în jurul tronului său, cu toţii: bărbaţi şi femei, fără 
deosebire de rang sau de culoare. 

Vânătorul ascultă atent pe bătrânul care pronunţă aceste 
cuvinte cu glas tremurat. Când sfârşi dădu din cap, parcă ar fi 
dat de înţeles că se îndoia de eficacitatea lor. 

— Dacă le traduc toate acestea - răspunse el - e totuna cum 
le-aş spune că iarna nu e zăpadă sau că soarele nu străluceşte 
niciodată cu mai multă putere ca atunci când arborii sunt 
despuiaţi de frunze. 

Apoi, întorcându-se spre femei, le exprimă recunoştinţa lui 
Munro în termeni pe care-i crezu mai potriviţi pentru 
ascultătoarele lui. Bătrânul lăsă iar capul în jos şi căzu pradă 
durerii, când tânărul francez, despre care am vorbit, cuteză să-l 
atingă uşor pe umăr. După ce atrase astfel atenţia nefericitului 
părinte, îi arătă un grup de tineri indieni care se apropiau, 
ducând o litieră complet închisă, apoi, cu un gest expresiv, îi 
arătă soarele ajuns la amiază. 

— Vă înţeleg, domnule - răspunse Munro, silindu-se să 
vorbească cu glasul ferm - vă înţeleg! Aceasta-i voinţa cerului 
şi mă supun. Cora, copilul meu, dacă binecuvântarea unui tată 
deznădăjduit mai poate ajunge la tine, primeşte-o împreună cu 
rugăciunile mele fierbinţi. Hai, domnilor - adăugă el, privind în 
jurul lui cu un aer în aparenţă calm, deşi durerea care-l 
copleşea era prea puternică ca să poată fi complet ascunsă - nu 
mai avem nimic de făcut aici! Să plecăm! 

Heyward ascultă de acest ordin care-l îndemna să 
părăsească un loc unde, în fiecare clipă, simţea că-i scade 
curajul. Pe când însoțitorii săi încălecau, găsi timp să strângă 
mâna vânătorului şi să-i amintească de promisiunea lui de a se 
întoarce în rândurile armatei engleze. Apoi, urcând în şa, se 
apropie de litieră. Doar nişte suspine înăbuşite anunțau că 
Alice se afla acolo. Toţi albii, în frunte cu Munro, urmat de 
Heyward şi David îndureraţi, se îndepărtară de acel loc de 


adâncă mâhnire şi în curând dispărură în inima pădurii. 
Rămase doar Ochi-de-Şoim. 

Împrejurările nefericite pe care le trăiseră împreună au 
stabilit între locuitorii acestor păduri şi străinii care-i vizitaseră 
în acele zile neuitate o legătură trainică. Timp de mulţi ani, 
povestea tinerei fete albe şi a tânărului războinic mohican a 
fermecat lungile seri şi a întreţinut în sufletul tinerilor delawari 
setea de răzbunare împotriva duşmanilor lor. 

Nici cei care jucaseră un rol secundar în aceste evenimente 
nu au fost uitaţi. Prin mijlocirea vânătorului, care încă mulţi ani 
a servit ca om de legătură între civilizaţie şi viaţa sălbatică a 
pustietăţilor, delawarii au aflat că bătrânul cu părul alb a murit 
curând, datorită, după cât se părea, atât oboselilor îndelungate 
pricinuite de viaţa militară, cât şi - mai cu seamă - marii dureri 
pe care o încercase. Au mai aflat că Mână-Spartă a dus pe cea 
de-a doua fiică a bunului bătrân departe, în oraşele albilor, şi 
că acolo, după ce au plâns încă mult timp, au avut parte deo 
viaţă fericită. 

Dar aceste evenimente aveau să se petreacă mult mai târziu. 
După ce toţi albii plecară, Ochi-de-Şoim se înapoie la locul 
care-i amintea atâtea lucruri triste. Delawarii începuseră să-l 
îmbrace pe Uncas în veşminte de îngropăciune. Se opriră o 
clipă, ca să-l lase pe vânător să privească la tânărul lui prieten 
şi să-şi ia rămas bun de la el. Apoi îi înfăşurară corpul astfel ca 
să nu mai fie descoperit niciodată. Atunci începu - ca şi pentru 
Cora - o procesiune solemnă, şi tot tribul se strânse în jurul 
mormântului provizoriu al tânărului şef; provizoriu, pentru că 
urma ca, odată şi odată, osemintele, să-i odihnească lângă cele 
ale strămoşilor tribului său. 

Mulțimea se strânsese toată şi arăta aceeaşi durere, aceeaşi 
gravitate şi aceeaşi linişte în jurul mormântului. Corpul fu 
depus ca şi cum s-ar fi odihnit, cu faţa spre soare; armele lui de 
luptă şi de vânătoare fură aşezate lângă el; totul fu pregătit 
pentru călătoria din urmă. În sicriu se tăiase o deschizătură, 
pentru ca sufletul să poată fi în legătură cu rămăşiţele 
pământeşti când va fi timpul, şi delawarii, cu îndemânarea lor, 
luaseră măsurile cuvenite ca să-l pună la adăpost de păsările de 
pradă. 

Când toate aceste pregătiri fură încheiate, atenţia generală 
se îndreptă din nou asupra lui Chingachgook. El nu vorbise 


încă şi toţi aşteptau câteva cuvinte de mângâiere, câteva sfaturi 
folositoare din gura unui şef atât de vestit, într-o împrejurare 
atât de solemnă. Ghicind dorinţa poporului, nefericitul tată 
ridică capul care-i cădea pe piept, rotindu-şi privirea calmă şi 
liniştită asupra adunării. Buzele i se deschiseră şi, pentru prima 
oară de la începutul acestei lungi ceremonii, glăsui: 

— De ce sunt întristaţi fraţii mei? De ce plâng fiicele mele? 
Un tânăr războinic a plecat să vâneze în pădurile preafericite! 
Un şef şi-a sfârşit menirea cu cinste! Era bun, era supus, era 
viteaz. Manitu avea nevoie de un războinic ca el şi l-a chemat. 
Eu nu mai sunt decât un trunchi uscat, pe care albii l-au 
despuiat de rădăcini şi de ramuri. Seminţia mea a dispărut de 
pe malurile lacului sărat şi de pe stâncilc delawarilor, dar cine 
poate spune care şarpe din tribul său i-a uitat înţelepciunea! 
Sunt singur... 

— Nu, nu! strigă Ochi-de-Şoim care până atunci stătuse 
liniştit, cu privirea aţintită la chipul încremenit al prietenului 
său, dar a cărui răbdare nu ţinu prea mult. Nu, sagamorule, nu 
eşti singur! Deşi nu avem aceeaşi culoare, Dumnezeu a făcut să 
ne întâlnim pe acelaşi drum şi să facem călătoria împreună. Nu 
am părinţi, nici rude şi, ca şi dumneata, pot spune, nu aparţin 
niciunui popor. Uncas îţi era fiu, era o piele-roşie, acelaşi sânge 
curgea în vinele lui; dar dacă am să uit vreodată pe tânărul 
care a luptat de atâtea ori alături de mine în războaie şi s-a 
odihnit alături de mine în timp de pace, tot aşa să mă uite şi pe 
mine cel care ne-a creat pe toţi, oricare ar fi culoarea noastră! 
Băiatul ne-a părăsit pentru câtva timp, dar nu eşti singur, 
sagamorule! 

Chingachgook apucă mâna pe care i-o întinse Ochi-de-Şoim, 
în culmea emoţiei, pe deasupra mormântului proaspăt, şi cei 
doi falnici şi iscusiţi vânători înclinară capul în acelaşi timp, pe 
când lacrimi mari curgeau pe pământul unde odihneau 
rămăşiţele lui Uncas. 

În mijlocul liniştii solemne care se înstăpânise la vederea 
acestei scene înduioşătoare, Tamenund ridică glasul ca să 
împrăştie mulţimea: 

— Ajunge! spuse el. Duceţi-vă, copii ai lenapilor. Manitu tot 
mai e mânios. De ce ar mai aştepta Tamenund? Albii sunt 
stăpânii pământului. Ceasul pieilor-roşii n-a bătut încă. Ziua 
vieţii mele a dăinuit prea mult. Dimineaţa am văzut pe fiii lui 


Unamic puternici şi fericiţi, dar înainte de căderea nopţii am 
trăit să-l văd şi pe ultimul războinic din străvechea rasă a 
mohicanilor! 


SFÂRŞIT