Manda Scott — Visul vulturului

NNE A AZI NI ATA A 
PS para 


MANDA SCOTT 


BO'UDICA 


VISUL V'ULT'URULUI 


SN NNN NAN A NIN N ACAD NN N 


MANDA 
SCOTT 


BOUDICA 
VISUL 
VULTURULUI 


Traducere din limba engleză 
OANA BARBELIAN 


RAO International Publishing Company 


Cu dragoste, 
pentru Robin și Elaine 


Mulţumiri 


Orice muncă de o asemenea amploare are nevoie de o 
cantitate impresionantă de materiale documentare. Aș vrea să 
le mulţumesc următoarelor persoane pentru sfaturile și pentru 
ajutorul pe care mi le-au acordat: doctorului Gilly Carr, 
doctorului Jon Coe, lui Philip Crummy, doctorului J.D. Hill, 
profesorului Lawrence Keppie și lui Owen Thompson, care, cu 
multă generozitate, mi-au oferit cu toţii din timpul și din 
cunoștințele lor, precum și membrilor de frunte ai Companiei 
Britanice de Arheologie, care mi-au răspuns de atâtea ori la e- 
mailurile cu întrebările mele profane. Mulţumiri speciale lui H.J.P. 
(„Douglas”) Amold, astronom și fost Primus Pilus în grupul de 
relegiferare al Legio Secunda Augusta, care m-a ajutat tot 
timpul prin observaţii nepreţuite. Așa cum se întâmplă de obicei, 
orice greșeala terminologică îmi aparține în totalitate, la fel ca și 
interpretarea datelor care mi-au fost furnizate. 

De asemenea, le transmit mulţumiri lui Jane Judd, agentul 
meu, și Selinei Walker de la Transworid pentru că a avut 
încredere încă de la început, și lui Kate Miciak și Niţei Taublib de 
la Bantam SUA pentru ajutorul și entuziasmul lor. 

Mulţumiri speciale lui Leo, care m-a învăţat să văd visul, și lui 
Carol, lui Hillary, lui Eliot și lui Ken, care, printre alţii, m-au 
învăţat cum să-l trăiesc. 


“RITORII 
CUCERITE 


i 


N AFRICA 


K, 


ES) 


CE 


7 


Er 


S 4 


PROLOG 
32 D. HR. — TOAMNA 


Atacul avu loc înainte de răsărit. Fata se trezi din cauza 
fumului înecăcios scos de flăcările care cuprinseseră acoperișul 
de paie și la auzul ţipetelor mamei ei. De afara, din luminișul din 
spatele colibei, auzi răspunsul tatălui ei și zgomotele armelor de 
fier și de bronz în încleștarea luptei. Când se auzi ţipatul unui alt 
bărbat, aruncă pieile care o acopereau și se ridică, întinzându-se 
în întuneric după cuțitul de jupuit ori, mai bine, după toporul ei, 
însă nu găsi nimic. Se auzi din nou ţipătul mamei ei, diferit de 
data asta. Ingrozită, simțind cum focul începe să-i pârlească 
pielea, se apucă să pipăie repede primprejur, și, de parcă ar fi 
fost înjunghiată cu un pumnal, simţi fiori reci pe șira spinării. Cu 
o forță specifică vârstei, călită și prin orele de pregătire, apucă 
sulița de vânătoare a tatălui ei. Dintr-o singură mișcare o trase 
repede, eliberând-o din teaca de piele. Lumina o orbi când 
pielea din ușă fu înlăturată brusc. La fel de repede însă, în locul 
ei se ivi o umbră. Conturul unui trup umplea cadrul ușii. Lumina 
răsăritului se reflectă în lama sabiei. În apropiere, tatăl ei îi 
striga numele: 

— Breaca! 

ÎI auzi și ieși din întuneric. Războinicul din cadrul ușii rânji și 
se repezi înainte. Sabia lui oglindea lumina soarelui, orbindu-i pe 
amândoi. Fără să stea pe gânduri, fata făcu așa cum se 
antrenase în micul ţarc pentru cai și, odată, în pădurea din 
spate. Se dădu înapoi și avu nevoie de întreaga forţă a braţelor, 
a spatelui și a picioarelor pentru a-și lansa arma. Tinti înspre 
singurul petic de piele pe care îl putu vedea. Vârful suliţei 
pătrunse exact în zona dintre tunică și coif, iar sângele ţâșni 
imediat. Sufocându-se, bărbatul se opri, însă, din cauza vitezei 
cu care năvălise, sabia pe care o avea la el fu azvârlită în faţă. 
Pentru că se dădu în lături prea târziu, fata nu reuși să o evite și 
fu rănită la mână. Dădu drumul suliţei. Bărbatul se prăbuși în 


partea cealaltă, tras de greutatea mânerului sabiei. Cadrul ușii 
se lumină și se întuneca din nou când intră tatăl ei. 

— Breaca? Pe toţi zeii, Breaca! 

Se opri. Bărbatul de pe jos încercă să se ridice cu ajutorul 
braţelor. Tatăl ei azvârli ciocanul și-l opri, o dată pentru 
totdeauna. O îmbrăţișa cu putere, îi mângâie obrazul și-și trecu 
degetele mari de fierar prin părul ei. 

— L-ai omorât! Războinica mea, fata mea dragă! L-ai omorât. 
Bine că s-a întâmplat așa. N-aș fi suportat să vă pierd pe 
amândouă. 

O legăna înainte și înapoi, ca atunci când era mică. Mirosea a 
sânge și a acid gastric. Fata îi pipăi trupul, ca să vadă dacă era 
teafăr; în partea din față a corpului nu simţi nicio rană. Incercă 
să se elibereze ca să-i cerceteze și restul trupului, dar el se lipi 
și mai mult de ea. Ritmul respirației i se schimbă, iar Breaca 
simţi ceva umed și cald alunecându-i în jos pe gât, până la 
subsuoara și de acolo pe suprafaţa plată a pieptului. 

Bărbatul încă mai plângea, iar ea îl lăsă să o îmbrăţișeze fără 
să-l întrebe de ce nu venise și mama ei. Mama ei, femeia care îi 
purta copilul în pântece. 

Acidul gastric era al mamei sale. Femeia zăcea acum jos, 
lângă ușă, cu o suliță în mână. Deși era însărcinată și mișcările îi 
fuseseră greoaie, se luptase bine, însă avusese doi adversari. 
Lama sabiei o despicase din capul pieptului până jos, făcând să 
se reverse tot ce avea înăuntru. Breaca se ghemui lângă ea. 
Soarele tocmai răsărea și învăluia în lumină locul cufundat până 
nu demult în beznă. Fata atinse bucata de carne zbârcită care 
zăcea alături de mama ei și o întoarse. Tatăl stătea în spate. 

— Ar fi fost băiat, spuse ea. 

— Știu. Își puse mâna pe umărul ei. Degetele îi erau 
împietrite. Nu mai plângea. Îngenunche, o îmbrăţișa cu putere și 
își sprijini bărbia pe capul ei. Când îi vorbi, glasul lui îi străbătu 
trapul: 

— Ce nevoie am de un fiu când te am pe line, fata mea? Ai 
ţinut singură piept unui războinic. 


Mama ei fusese conducătoarea Eceniei, prima născută în 
familia regală și, prin urmare, primi onorari în moarte așa cum 
primise și în timpul vieţii. Copilul îi fu introdus din nou în 
pântece, iar trapul îi fu înveșmântat în pânzeturi fine și în piei de 


animale. | se construi un altar din lemn de alun și de ulm pentru 
ca trapul să-i fie adus cât mai aproape de zei, dar la adăpost de 
lupi și de urși. 

Pentru că încălcaseră legile zeilor ucigând o femeie 
însărcinată, dar și pe ale bătrânilor, prin omorârea în luptă 
necinstită a șefului unui trib vecin, cadavrele celor trei războinici 
din tribul Coritani fură despuiate și duse în pădure, pradă 
animalelor sălbatice. 

Drept recompensa, Breacăi îi fu dăruită sabia celui pe care îl 
Ucisese, însă nu vru să o primească și i-o dădu tatălui ei, care o 
rupse la fierărie, promiţându-i că, atunci când va crește, îi va 
face una mai mare și mai rezistentă. În locul sabiei, Airmid, una 
dintre fetele mai mari, îi oferi o pană de corb vopsită în roșu, 
legata cu un fir albastra de păr de cal - semnul uciderii unui 
războinic. Tatăl ei îi arătă cum să-și împletească părul și să-și 
atârne pana la tâmplă, așa cum fac războinicii când se 
pregătesc de luptă. 

Spre amiază, Eburovic, războinic și fierar al Eceniei, își duse 
fata la râu pentru a o spăla de sângele luptei, îi bandajă rana de 
la mâna și apoi o duse acasă, lăsând-o în grija Machei, sora 
mamei ei și mama lui Bân, primul și unicul lui fiu. 


PRIMĂVARA-TOAMNA, 33 D.HR. 


TRIBURILE BRITANIEI, AD32 


Prima oară, Bân avusese visul acesta la opt ani, în primăvara 
în care Breaca își pierduse mama și căpătase rana de la mână. 
Se trezi brusc, asudat sub așternuturi, cu ochii scrutând 
întunericul, căutând alinare undeva înspre acoperiș. Pentru a-l 
apăra de rele, cu mult timp în urma, când era mic și se temea 
de întuneric, tatăl lui îi cioplise în grinda strâmbă de deasupra 
capului un cal, un urs și o pitulice. Petrecuse multe nopţi albe, 
vara, încercând să și le deseneze în minte, simţindu-le aura 
protectoare. Acum zăcea în liniștea apăsătoare rugându-se să se 
facă lumină, dar nu se întâmpla nimic. Chiar dacă răsărise, luna 
nu lumina coliba în locul în care se afla el, iar licăririle stelelor 
nu pătrundeau prin acoperiș. Înăuntru, jarul aproape stins 
împrăștia o dâră de fum, însă nu se vedea nici urmă de foc. Era 
noaptea cea mai neagră din câte văzuse. Se simţea de parcă ar 
fi fost orb sau încă în lumea viselor. 

Nu voia să mai viseze. Clipind, încercă să găsească o altă cale 
prin care să poată rămâne în lumea celor vii. Fumul uscat îi 
gâdila uşor nările. În fiecare noapte, mama lui așternea 
deasupra jarului o legătură de nuiele pentru ca fumul să îi 
călăuzească familia în siguranţă în lumea viselor. Pe măsură ce 
crescuse, începuse să înţeleagă limbajul fumului. Îl trăgea adânc 
în piept și lăsa diferitele miresme să-i pătrundă în minte, 
potrivindu-le într-o anumită ordine: atingerea aspră a ierbii arse 
de soare, învelișul mai dur și mai cald al alunelor prăjindu-se, 
cioplirea unei roci ude și mirosul distinct, pătrunzător al 
taninului folosit la uscarea pieilor de animale. Acesta din urmă îi 
fu de ajutor. Îi apăru imaginea unei fete adormite, întinse sub o 
ploaie de petale albe, împrăștiate, iar, mai apoi, imaginea unui 
copac înroșit din cauza fructelor de culoarea sângelui uscat, 
despre care i se spusese că nu trebuie să le mănânce. Măceș. 
Asta trebuie să fi fost. 

Își destinse trupul. Acum era mai calm. Inima nu îi mai bătea 
așa de tare. Închise ochii și se lașa în voia fumului, care îl purtă 
înapoi la începutul visului. În cealaltă lume era ziuă. Călărea un 


cal ciudat, care nu semăna cu niciunul dintre caii tatălui sau, ci 
era o iapa arămie, ca o vulpe. Era înalta și foarte puternica. Își 
trecu mâna de-a lungul coamei care, sub mângâierea degetelor 
lui, străluci precum o moneda nouă. Galopau cu viteza visului. 
Călărea gol, fără șa și simțea fiecare mușchi al iepei pulsând la 
fiecare strângere a coapselor. In timp ce se lupta între cele doua 
lumi, vedea aburii pe care îi eliberau nările ei și îi auzea 
șuieratul respirației în goana copitelor care împrăștiau apa din 
iarba udă. Curând, calul părăsi zona luminată de soare și intră 
într-o ceaţă așa de deasă, ca Bán abia putea să-i vadă vârfurile 
urechilor. Ceaţa venea în valuri, orbindu-l. Trase aer în piept și 
simţi mirosul de sudoare al calului, miasma stătută a mlaștinii și 
aroma înţepătoare a frunzelor de mirt strivite sub picior. Fără 
motiv, ridica o mâna, o făcu pâlnie la gură și striga un cuvânt - 
un nume - către albul ameţitor. Vocea îi sună strident, ca a unui 
corb, ia numele nu-i evocă nicio imagine în minte. Ecoul se 
răspândi și făcu cale întoarsa, dar cuvântul rostit tot nu avea 
vreun înţeles. Renunţa să-l mai caute și, în schimb, se repezi 
înainte, cântându-i iepei roșcate, îndemnând-o să grăbească 
pasul, promițându-i faimă, viaţa lunga și armăsari puternici, 
dacă vor învinge primejdia. Cu siguranța erau ameninţaţi de 
pericol, amândoi simțeau asta; ceva rău, ţinut la distanţa numai 
de galopul lor. lapa își ciuli urechile pentru a asculta, apoi, 
brusc, le îndrepta înainte. Mersul ei deveni nesigur, băiatul simţi 
asta și privi în jur mai cu băgare de seamă. În faţa lor, trunchiul 
unei tise căzute bloca trecerea. Calul se ghemui, își cobori capul 
și încetini pasul. Cu degetele de la ambele mâini, băiatul prinse 
strâns coama încâlcită și simţi pe palme atingerea firelor aspre. 
lapa făcu un salt elegant și astfel pătrunseră împreună în 
eternitate. De cealaltă parte, se părea că aveau să fie în 
siguranţă. lapa își lăsă în jos picioarele din faţă. Băiatul mai slabi 
strânsoarea, se îndrepta în șa și, pentru prima oară, exulta de 
bucurie la gândul că va povesti toate acestea Breacăi și tatălui 
lor, iar mai târziu, când va fi pregătit, și mamei lui. 

Odată ajunși jos, lumea se schimba. Ceaţa dispăruse și se 
însera. El nu mai era un băiat care călărea o iapă, ci un bărbat, 
un luptător înarmat, călare pe un cal de război, pe lângă care 
iapa părea doar un căluţ pricăjit. Animalul se lansă în febra 
luptei, alergând cu sufletul la gură, împrăștiind în goană bulgări 
de pământ laolaltă cu pietrele de pe drum. Forţa cu care galopa 


zguduia pământul și smulgea copacii din rădăcină. Când Bân își 
trecu mâna de-a lungul gâtului negru acoperit cu păr gros, 
palma lui zgâriată se umplu de sudoare și de sânge proaspăt. 
Când trase aer în piept, simţi mirosul propriei transpiraţii 
umplându-i nările și îl cuprinse brusc groaza. 

Fu atât de înspăimântat încât era cât pe ce să cadă, dar simţi 
braţele cuiva prinse strâns de mijlocul lui și își dădu seama că, 
pe cal, alături de el, mai era o persoană a cărei viaţă era chiar 
mai importantă decât a lui. Brusc, înţelese că pericolul nu îl 
paște pe el, ci pe celălalt, și fu limpede că numai înaintând 
puteau rămâne în siguranţă. Tocmai se apleca să-i spună asta, 
când calul călcă într-o groapă și se împiedică. Se răsuci violent, 
încercând să-și recapete echilibrul, își întoarse capul enorm și fu 
de ajuns doar un moment năucitor pentru ca Bân să fie vrăjit de 
ochii animalului și să citească în ei ceva ce făcu să-i îngheţe 
sângele în vine. Atunci, o voce parcă de dincolo de lume îl 
avertiză și, chiar dacă era pe jumătate adormit, corpul îi tresări 
și zvăâcni când tăișul unei săbii ivite din senin îi răni încheietura 
mâinii. 

O durere asemănătoare îl trezise și prima dată, și așa se 
întâmpla și acum. Pentru a doua oară în noaptea aceea, stătea 
cu ochii deschiși în întuneric, iar bătăile violente ale inimii îi 
făceau urechile să-i bubuie așa de puternic, încât zgomotul ar fi 
putut să miște și stelele de pe cer. De data asta însă nu se mai 
temea la fel de tare. Văzuse ceva ce numai zeilor le e dat să 
vadă, iar simplul fapt ca așa ceva era aproape cu neputinţă să 
se petreacă îl făcu să învingă frica și să se întoarcă din vis în 
odaia să liniștita. Trase aer iii piept, străduindu-se să simtă 
lucrurile din jur. Câinele cu caic împărțea patul plecase, așa că 
acum stătea singur iii așternut, iar alături, numai sora lui mai 
mica îi mai ţinea de cald. Silla stătea cu faţa în jos, cu trupul 
atât de strâns lipit de al lui, încât îi simţea coastele și oasele 
șoldului asudat împungându-l. Incercând să-și revină în simţiri, 
băiatul își fixă atenţia asupra punctului în care genunchiul ei se 
unea cu scobitura genunchiului lui. Acum își dădu seama ca 
respiraţia ei șuiera la fel ca a iepei și că greutatea corpului ei îi 
zdrobea încheietura de la mâna stânga, amorţind-o. Ușor, își 
elibera mâna, străduindu-se să n-o trezească. 

Silla avea doar trei ani, și abia de curând căpătase 
permisiunea să doarmă împreuna cu fratele ei mai mare. Bân 


așteptase cu nerăbdare ca ea să i se alăture, pentru a se încălzi 
mai bine, însă faptul că avea să împartă patul cu altcineva decât 
cu câinele de vânătoare era o senzaţie complet noua pentru el. 
În realitate, asta s-a dovedit a fi o problema cu doua tăișuri. 
Nouă nopţi din zece era un copil adorabil, dornic să-l 
încălzească. Se foia în braţele lui, scobindu-se în nas, în timp ce 
asculta cum el îi povestea în șoapta despre tatăl lor, cel mai 
mare războinic și fierar icen al tuturor timpurilor, și despre 
mama lor, care se putea transforma într-o pitulice, trecând și 
graniţa dintre cele doua lumi pentru a-i proteja. In asemenea 
nopţi, sora lui chicotea în timp ce el îi desena pe piele 
contururile unor monștri, apăsând ușor pentru ca senzaţia să 
persiste până dimineaţa. Dar, apoi, venea și noaptea aceea, a 
zecea, în care era supărata dintr-un motiv oarecare și în care tot 
ceea ce putea el să facă era să adoarmă cât mai repede și s-o 
lase să miorlăie așa cum fac toţi copiii. Fără niciun efort, putea 
să trezească toată casa, dar, din experienţă, învățase că nu Silla 
avea să se îmbolnăvească din cauza nopţilor nedormite, ci el. 

Noaptea asta era însă una liniștită. Fata ascultase povestea 
despre corb și ursoaică și adormise buștean, fără ca măcar să-l 
simtă când se trezise din cauza visului. Se trase ușor de lângă 
ea, rostogolindu-se la marginea patului ca să se ridice în capul 
oaselor. Vezica îi era plină și n-ar fi rezistat să aștepte să o 
golească de-abia la ziuă. Probabil că asta era și explicaţia grabei 
din vis. Își vâri mâna între coapse ca să vadă dacă nu cumva se 
făcuse de râs și, cu grijă, fără grabă, își strecură mâna și sub 
așternut, ca să o verifice și pe sora lui. Amândoi erau uscați. Cu 
greutate, se ridică în picioare, părăsind culcușul cald pentru a se 
avânta în răcoarea nopţii. 

Și, totuși, afară nu era așa de rece pe cât se așteptase. Dacă 
seara fusese înnorat, acum cerul se limpezise, iar vântul călduţ 
care bătea dinspre sud nu lăsa chiciura să se formeze pe 
pământ. Se întoarse totuși și-și lua mantia de pe pat. Era croita 
dintr-o haina veche a tatălui sau, arsă din loc în loc și păstrând 
încă mirosul greu de seu de oaie și de sudoare. Haina îi dovedea 
apartenenţa la neamul icen. Era albastra precum cerul la 
vremea asfinţitului, și motivul pentru care o preţuia atât de mult 
era ca mama lui îi spusese că, atunci când o purta cum trebuie, 
prinsă cu o camee pe umărul drept, semăna perfect cu tatăl 
sau. De fapt, nu era întru totul adevărat; tatăl lui era blond, în 


timp ce el avea părul negru și pielea cafenie, ca mama, dar 
băiatul își dădea seama că se asemănau mai degrabă prin felul 
lor plăcut de a fi, îndeosebi în preajma femeilor. De când auzise 
asta, era mai atent la felul în care tatăl sau se comporta cu 
mama, pentru ca, la rândul lui, să facă și el la fel de fiecare dată 
când era împreună cu Breaca. In seara asta, pentru ca era 
întuneric și pentru că nimeni nu putea să-l vadă, nu mai era 
nevoie de astfel de formalităţi. Lăsă cameea la locul ei lângă pat 
și se înfășură în manta ca într-o învelitoare, trecându-și peste 
coate capetele rămase libere, ca să nu atârne în noroi. În felul 
ăsta îi era la fel de cald ca și în pat. 

Repede, trecu dincolo de peretele colibei. Se înșelase mai 
devreme crezând că noaptea e foarte întunecata. Deși luna 
trecuse demult dincolo de linia orizontului, stelele care 
împânzeau cerul luminau pământul dintr-o margine într-alta, 
creând umbre graţioase și discrete. În înaltul cerului, Orion 
stătea deasupra coroanei unui fag. Băiatul își ridica pumnul, 
salutând ca un războinic. Și asta putea s-o facă tot pentru că era 
întuneric și nu se zărea nimeni prin preajmă care să-i spună că 
nu era bărbat, ci doar un copil căruia încă nu i se permitea acest 
gest de războinic. 

De îndată ce trecu dincolo de moviliţa, câinii de vânătoare i se 
alăturară. Fuseseră la grămada de gunoi și miroseau urât. Acum 
se gudurau pe lângă el sărindu-i cu labele pe burta până la 
subsuori, bucurându-se și schelălăind în semn de bun venit, își 
făcu loc printre ei șoptindu-le vorbe de năduf, ameninţându-i cu 
bătaia în cazul în care nu l-ar fi lăsat să treacă. Deși nu se 
temeau de el, se traseră îndărăt. Lumina stelelor lăsa să li se 
vadă colții albi. Mai rămase doar câinele vărgat și cu urechea 
albă, care dormea cu el în pat. Se gudura pe lângă el, însoţindu-l 
ca un prieten bun. Când băiatul își îndoi braţul în jurul gâtlejului 
lui, animalul se rezema de el. Bân stătea în bătaia vântului, 
lângă groapa de gunoi, cu trupul drept, asemenea tatălui său, 
timp în care încerca să trimită un arc de urina drept în capul 
unui porc pe care și-l alesese ca ţinta. Când termina, câinele 
începu să-l înghiontească, dezechilibrându-l. Bán îl apucă de 
blană și își îndrepta spatele. Câinele se dădu înapoi, bucurându- 
se, trăgându-l după el, și se încăierară în joacă în liniștea nopţii. 
Era cel mai înalt dintre câinii de vânătoare, unul dintre cele mai 
bune ajutoare ale mamei lui la prinderea cerbilor și, în curând, 


aveau să i se nască primii căţeluși. Femela aleasă nu mai era în 
floarea vârstei, și de aceea, când fusese în caiduri, mama și 
bunica lui purtaseră discuţii aprinse dacă nu cumva era prea 
bătrână să mai poată da naștere unor pui. Era ultima din neamul 
ei și rămăsese singura căţea care reușise să doboare o 
căprioară prin propriile puteri. De aceea, sângele ei vechi era un 
lucru bun, ce avea să întărească focul neîncercat al tinereţii. Așa 
că mama lui și bunica, îmbunată la gândul că tinereţea avea să 
fie ajutată de bătrâneţe, binecuvântaseră împerecherea. 

Asta se întâmplase acum două luni, exact înainte să-i vină 
sorocul primei iepe rămase grele. De atunci, el fusese martor la 
fătare, privind cum toate vietăţile ieșeau și erau eliberate din 
vintre. In noaptea în care luna se aflase în pătrar, își alesese 
mânza sură care purta semnul secerii între ochi. Când el avea să 
crească, iar ea avea să ajungă la vârsta împerecherii, urma să o 
ia în grija lui. Cea mai mare parte a fiecărei zile și-o petrecea în 
ţarc, îngrijindu-se ca ea să-i cunoască vocea mai bine decât a 
oricărui altcuiva. De-abia avea trei zile și deja pleca de lângă 
mama ei, alergând spre Bán de-a lungul ţarcului pentru a-și 
primi porţia de sare. Cu toată agitația, aproape uitase că se 
apropia și vremea căţelei. Acum că se gândea la asta, își aminti 
că de două nopţi i se scurgea lapte prin sfârcuri și că, în după- 
amiaza aceea când se așezase lângă ea în ușa colibei și-și 
pusese mâna pe burta ei, simţise apăsarea unui cap mic și 
rotund. 

Băiatul simţi înghiontirile viitorului tată și se uită prin haită 
după căţea. Pentru că n-o zări, se întoarse înspre ușa colibei, 
gândindu-se că, grăbit cum fusese, poate călcase pe ea. Când 
se uită după paravanul ușii, își dădu seama că nici mama lui nu 
era. 

Puse la loc pielea din ușă. Existau multe motive pentru care 
mama lui ar fi putut ieși afară noaptea, dar o căţea căreia îi 
venise sorocul nu părea cel mai însemnat. Dacă trecuse dincolo 
de digul de apărare, nu avea cum s-o mai găsească. În 
vecinătatea colibei, în interiorul șanțului de împrejmuire, se mai 
aflau doar șase așezări - șapte, dacă puneai la socoteală și 
depozitul de cereale, dar dincolo de ea erau grajdurile, râul și 
apoi pădurea, care ascundea pericole pe care un copil n-ar fi 
reușit să le înfrunte. Ar fi riscat să fie blestemat, căci noaptea îi 
era interzis să treacă singur dincolo de poartă. Ar fi putut să 


facă asta doar în cazul în care cei din Coritani ar fi atacat și s-ar 
fi găsit în pericol de moarte sau ar fi fost ameninţat cu sclavia. 

Şi atunci, unde să caute? Işi mușcă buza și-și făcu privirea 
roata, ascultând. Zgomotele nopţii îi răsunau în urechi: gâfâitul 
umed al câinilor, rumegatul și tropăitul iepelor din ţarcul din 
spatele șanțului, nechezatul unui mânz fătat de curând, și, în 
depărtare, chemarea unei bufniţe către puiul ei și răspunsul 
ascuţit al acestuia. Singurul semn al unei prezenţe umane pe 
care îl putea percepe era sunetul respirației tatălui său, sunet 
ușor amortizat de peretele care îi despărțea. 

Tocmai se decisese să meargă în cerc, ghidându-se după 
lumina lunii, când auzi un sunet neobișnuit în noapte: 
scheunatul inconfundabil al unui câine aflat în suferinţa și 
șoaptele unor voci, printre care și a mamei lui. Atâta aștepta: 
alergă cât putu de repede, ocolind cu grija groapa de gunoi și, 
gâfâind, ajunse la coliba femeilor din partea de apus a așezării, 
în zona opusă intrării. Se opri. Când era foarte mic, mama lui îl 
lua cu ea înăuntru și se întindeau pe mușchi în timp ce el îi 
asculta inflexiunile liniștitoare ale vocii. Dar apoi, după ce 
crescuse și depășise vârsta copilăriei, vizitele se răriseră, pentru 
ca, în cele din urma, să înceteze cu totul. Încă douăsprezece luni 
și avea să i se interzică până și simpla prezenţa în faţa ușii. 
Acum, stătea acolo și auzi cățeaua scheunând a doua oară; un 
țipăt ascuţit de durere. Câinele vărgat stătea lângă el, 
schelălăind. Nu avea răbdare și nici nu știa că un mascul nu 
avea ce să caute înăuntru. Lovi cu labele în pielea de la intrare 
până o dădu jos, așa ca băiatul se trezi în cadrul gol al ușii. Miji 
ochii zărind lumina supărătoare a focului și îngheţa când privirile 
tuturor femeilor pe care le cunoștea se aţintiră asupra lui. 

— Bân? 

Vocea mamei lui exprima uimirea muta a tuturor. Silueta ei se 
mișca de partea cealaltă a focului. Lângă ea, zări părul roșcat ca 
blana de vulpe toamna al cuiva care se apleca deasupra unei 
siluete nemișcate de pe podea. Instantaneu, în minte îi reveni 
visul de mai devreme, paralizându-l. Când căutase căţeaua, 
uitase de el. Acum îi absorbea toate simţurile. Se împiedică de 
stâlpul cioplit al ușii. Imaginea calului și a pitulicii se desprinse 
de celelalte, învârtejindu-i-se în cap. 

— Bán! 

Era prea aproape de foc. Simţea fierbințeala pătrunzându-i 


prin tibie. Era dogoritor. Ardeau nuiele foarte uscate, ca să fie 
cât mai multa lumina și cât mai puţin fum. În alta parte, salvia 
scotea un fum foarte gros. Mama lui îl apuca și îl învârti, dându-l 
la o parte de lângă foc. Stătea în genunchi, cu faţa foarte 
aproape de a lui. El clipi și ochii i se umeziră, dar nu numai din 
pricina fumului gros de salvie. 

— Am visat ceva, rosti el, cu un glas de copil. Călăream un cal 
cu părul ca al Breacăi. 

— Asta-i bine. Vocea ei era blânda. Dar mâinile nu-i erau la 
fel. Îţi vorbește păducelul. M am gândit ca s-ar putea s-o facă. 
Acum, vino cu mine să-mi povestești visul. 

El dădu să se întoarcă. Visul nu fusese numai despre iapă. 

— Căţeaua e bine? întreba. 

— E foarte obosita. A fost o noapte lunga. În zori va fi mai 
bine. 

— Și puiul? Cel negru cu capul alb? 

În spate auzi șuieratul bunicilor lui. Nu era de bine. Degetele 
de pe umeri îl strângeau și mai tare. 

— Acasă, acum! spuse mama lui. După ce-și veni în fire, 
adăugă: O să vorbim acolo. 

— De ce, Macha? Vocea era a cuiva mai în vârsta, o voce 
uscata de trecerea anilor. Nu mai trebuie să ne grăbim. Copilul a 
văzut cât pentru toată viaţa. Dacă fumul l-a adus, atunci poate 
ca tot fumul trebuie să ne spună și când va veni vremea să 
plece. 

Mama îi slabi strânsoarea umerilor. Îşi lua inima-n dinţi și se 
întoarse. Sora bunicii lui stătea în marginea focului, în partea 
cea mai apropiată de ușa, și îi zâmbea, lucru absolut miraculos, 
de altfel. Niciodată în viaţa lui nu-i mai zâmbise, întotdeauna o 
văzuse ca pe o scroafa ascunsa în vizuina ei; înceată, părând că 
poarta continuu o corvoadă grea, căci era mereu pusă pe 
ceartă. Dacă o auzise vreodată vorbind mai mult de trei cuvinte 
fusese ca să-i spună să lase jos paravanul ușii, însă niciodată nu 
observase în glasul ei vreo urmă de veselie, ca acum. Simţi cum 
mama lui se răzgândește. Îl apăsă cu palma și-l făcu să se așeze 
lângă bunica, în timp ce ea își reluă locul în partea de dincolo de 
foc, trosnindu-și degetele. Câinele vărgat se întoarse și pleca. 
Bân simţi curentul de aer în timp ce pielea din ușă revenea la 
locul ei. Îi veni și lui să-l urmeze. Bunica îl atinse ușor pe umăr, 
ca să-l liniștească. Breaca stătea în faţa lui, de partea cealaltă a 


focului. Părul ei părea un râu arămiu, un foc fluid, mai strălucitor 
decât coama iepei din vis. Fata îi aruncă zâmbetul acela special, 
pe care îl păstra pentru vremuri de restriște. De când murise 
mama ei, n-o mai văzuse zâmbind așa. Simţi cum frica dispare 
și răsuflă ușurat. Îi zâmbi și el și îşi îndreptă umerii, aşa cum îl 
văzuse pe tatăl lui făcând în adunarea bătrânilor. 

— A avut un singur căţelandru, începu bunica. Prea mare însă, 
și venea cu spatele. Căţeaua nu a avut îndeajuns de multă 
putere să-l nască singură, așa că, în cele din urmă, a trebuit să-i 
apucăm picioarele și să-l tragem afară. 

Inima îi sări din piept. 

— Dar va trăi? 

— Nu. 

Femeia clătină din cap. Ochii îi erau umflați și roșii din cauza 
fumului. Bán își aminti că se împotrivise împerecherii. 

— Imi pare rău. Mama ta a avut în parte dreptate. Ar fi fost un 
câine bun, poate cel mai bun, dar e prea slăbit ca să trăiască - 
și nici nu e însemnat. Zeii au vrut ca asta să fie un semn. Noi nu 
trebuie să ne împotrivim voinţei lor. 

— Dar, atunci, la ce bun a mai fost trimis? 

Căţelul zăcea în umbra flăcărilor. Băiatul se lăsă la pământ, 
ridicând în dreptul feţei ghemotocul lipsit de vlagă. Corpul 
umed, rece și sărat, cu capul prea mare, îi tremura în mâini. Nu 
avea capul alb și nici corpul nu îi era în totalitate negru; se 
păcălise din pricina lichidului vâscos care-l acoperea și a luminii 
focului. Când se uita mai cu atenţie, descoperi că avea o ureche 
albă, cu o pată care părea că se prelinge ca o lacrimă, 
înconjurându-i ochiul, iar blana era vărgată, ca a celorlalţi câini, 
doar că mai avea și puncte albe presărate peste tot, precum 
grindina într-o noapte întunecata. 

Grindina. Cuvântul îi răsună în minte. Era un nume potrivit 
pentru un câine. Deocamdată îl ţinu pentru el și strânse la piept 
micuța vietate. Acesta începu să se foiască, iar Bán îi simţi 
inima bătându-i în palmă. 

— Uite, nu e mort! striga, ţinând cățelul în lumină. 

— Nu încă, dar nu mai putem face nimic să-l salvăm. 

Aceasta nu era bunica pe care o știa el. Părea obosita. În jurul 
lui, ceilalți murmurau, consimţind. Dincolo de asta, putea să le 
simtă reţinerile și să înțeleagă și ceea ce nu era rostit. 

In jurul ochilor, mama lui avea niște dungi pe care dimineaţa 


nu le avusese. O dâra lunga de sânge îi străbătea unul din 
braţe, îi vorbi cu mai multa gingășie decât cea de-a doua 
bunică. 

— E doar un cățeluș de vânătoare, Bán. Vor mai fi și alții, 
întinse o mâna spre el, pe deasupra flăcărilor. Impreuna cu el, în 
pântec ar fi trebuit să mai aibă fraţi și surori, dar cățeaua e prea 
bătrână și n-a putut să facă decât unul. De unul singur, a 
crescut prea mare și nașterea a durat prea mult. Chiar dacă îl 
salvam acum, tot nu va avea puterea să sugă. In câteva ceasuri 
căţeaua nu va mai avea lapte, iar puiul ei va muri de foame, 
după ce a trăit câteva clipe. Atunci îi va fi și mai greu. E mai 
bine să-l lăsăm să se ducă acum. 

Ceea ce spunea părea adevărat. Ea chiar credea asta. Bân se 
lăsă în jos. 

— Dar visul... calul zeilor... Nu apucase să-i povestească. 
Mama îl privea prin lumina focului. Bân continuă: în visul meu, 
călăream o iapă roaibă, dar apoi nu mai era o iapă, ci un cal 
negru cu un cap alb. 

Însuși numele lui însemna „alb” în limba hibernienilor. Știa 
asta încă de când fusese îndeajuns de mare ca să înţeleagă cum 
suna acel cuvânt. Niciodată nu aflase însă de ce. 

Bunicile își încrucișară privirile pe deasupra capului lui. Simţi 
privirile pătrunzătoare ale tuturor. Mama lui veni și îngenunche 
lângă el. Dungile noi de pe faţa îi dispăruseră. 

— Bân, ai visat un cal cu un cap alb? În întregime alb? 

— Da. Nu. Nu în întregime. Avea o pată neagră între ochi, ca 
un scut cu o sabie de-a lungul lui. 

— Şi ce-ai văzut în pata neagra? Vorbise bunica mai bătrână, 
cea mai în vârsta dintre toate femeile bătrâne, verișoara de-a 
doua a bunicii lui. Părul ei era atât de subţire și de alb, că puteai 
să-i vezi scalpul neted, din creștet, de la o ureche la alta. Mai 
jos, chipul îi era atât de ridat și de maroniu, precum coaja 
jupuita a unui stejar. Ochii umezi erau cafenii, cu firișoare 
galbene pe margine, iar punctul negru din mijloc era atât de 
străveziu, încât aveai impresia că în curând va orbi. Dar în seara 
asta nu era oarbă. Ochii îi erau larg deschiși și reflectau lumina 
focului, pătrunzând până în visul lui Bân. Pesemne că așa 
stăteau lucrurile. Cum altfel ar fi putut ști că el a văzut ceva în 
strălucirea neagra de pe creștetul calului? i 

— Nu știu. Se încrunta, încercând să-și amintească. In vis, 


știuse exact ce era. Totul avusese sens. Acum, era doar o pată 
pe scutul unui războinic, în a cărui răsfrângere văzuse altceva, 
își zări chipul încordat în ochii mamei lui. Îmi pare rău, șopti. Nu- 
mi amintesc. 

Mama lui ridicase cățelul, pe care începuse să-l mângâie pe 
piept, absentă, cu privirea încă fixata asupra fiului. Una dintre 
bunici o bătu ușor pe umăr, și ea, fără să se uite, îi întinse puiul 
prin fum. Breaca îl luă și, lipindu-și gura de botul lui, începu să-i 
sufle aer în piept. Probabil că o învățase cineva, de curând; 
pentru mânzul proaspăt fătat nu știuse cum se face, iar acesta 
murise de la atâta zbierat. Una dintre femeile bătrâne își apucă 
un capăt al mantiei și începu să frece inima căţelului. Ceva se 
schimbase. Aveau de gând să-l readucă la viaţă. Bán ar fi vrut 
să dea o mâna de ajutor, dar mama lui îl ridica și-l puse să stea 
lângă ea, cu spatele la căţea și la pui. 

— Povestește-mi visul, îi ceru ea. 

Îi spuse atât cât își aminti. Îi luă mai puţin timp decât îi luase 
ca să-l viseze. La sfârșit, tot nu fu în stare să-i spună ce văzuse 
atunci când calul își întorsese capul. li rămăsese numai 
sentimentul, dar avea atât de puţine cuvinte pentru a exprima 
asta. 

— Ti-a fost frică? 

— Nu. Prima dată, da, dar a doua oară nu mi-a fost. Ştiam că 
nu am de ce să mă tem. 

— Nici măcar atunci când te-a lovit sabia? 

— Nu. Asta îl uimi din cale-afară. Ar fi trebuit să se teamă de 
sabie. Dar în vis fusese un războinic, și tatăl lui îl învățase ca, în 
vâltoarea luptei, unii luptători își depășesc frica. Işi privi braţul 
stâng. Era întreg, ca și celălalt. 

— Poate am știut ca nu e adevărat. 

— Poate. 

În glasul mamei sale se simţea neîncredere. Dincolo de foc, se 
auzea un scheunat slab, ca foșnetul vântului prin stufăriș. 
Căţeaua bătrâna își sălta capul mârâind în semn de bun venit. 
Căţelul fu frecţionat pentru ultima oară după care fu așezat sub 
ţâţele ei lăsate. Ea îl linse cu putere, împingându-l înainte şi- 
napoi. Puiul scânci, o atinse cu laba, dar habar nu avea cum să 
sugă. 

— Va trebui să-l hrănim. Mama lui se întinse și apuca ultimul 
sfârc între degetul mare și arătător. Când curse prima picătură, 


tinu puiul acolo, mânjindu-i buzele cu lapte. Acesta molfăi și 
începu să sugă, a doua oară mai cu putere. 

Bunica mai în vârstă vorbi. Vocea ei semăna cu foșnetul 
frunzelor moarte, iarna. 

— Băiatul a avut visul. Câinele e al lui. Se întoarse către Bân. 
Ochii ei îi cercetau chipul. Fără ajutor nu va trai. Vrei să-l ajuţi? 

— Da. Bán nu avea nicio îndoiala în privinţa asta. Il va chema 
Grindina, spuse el. 

Subiectul fu încheiat. Să numești ceva înseamnă să-i dai 
viaţă. Mama lui îl apucă de braţ. 

— În prima jumătate de lună mănâncă aproape tot timpul, și 
ziua şi noaptea. Îţi voi arăta eu cum se face. Dacă poţi s-o faci, 
cățelul va trăi. Dacă nu, va muri. Dacă moare, asta va fi din 
dorinţa zeilor, iar tu nu vei avea nicio vină. E clar? 

— Da. 

— Jură-mi că nu te vei învinovăţi pentru asta! 

Bân jură. Jură pe Briga, Mama celor trei pământuri, și pe fiica 
ei, Nemain, luna, și pe zeii mai mici ai nașterii și ai creșterii. Și 
pentru că puiul era câine, nu căţea, mai jură și pe Belin, zeul 
soarelui și pe Camul, zeul războiului. Fu un jurământ lung și 
complicat și, spre sfârșit, își aminti că nu trebuie să jure că va 
sta treaz și că va ţine puiul în viaţă, ci că nu se va considera 
vinovat dacă puiul va muri. Rosti toate astea pe un ton clar și 
răspicat. 

Când termina, mama lui îi zâmbi. ÎI luă de mână și-l ridică. 

— Vino atunci, am să-ţi arăt cum se face. Apoi o să găsim un 
loc unde să stai cu ea, ca să nu ne trezești pe toţi, noaptea, cu 
îngrijirile tale. 


Pe Eburovic îl trezi lumina lunii. Strălucirea argintie a unei 
raze care se strecurase printre crengile stejarului din faţă, 
trecând dincolo de pielea din ușă, îi jucase pe pleoape, 
întrerupându-i visul. Rămase nemișcat, ascultând. Noaptea era 
liniștită. Visase că erau în pericol, iar senzaţia persista, 
înceţoșându-i mintea. Respirația înăbușită a celorlalţi care 
dormeau alcătuia o perdea de sunete așternută peste aburii 
groși ai nopţii, asurzindu-l. Își întoarse capul și auzi schelălăitul 
unui câine și râcâitul agitat al rozătoarelor. În altă parte, dincolo 
de acoperișul de paie, o bufnița scoase un țipăt și i se răspunse. 
Eburovic îl auzi și așteptă; astea erau sunetele cu care adormea 
în fiecare noapte, dar nu din cauza lor se trezise. Nemișcat, își 
tinu respirația și se  încorda, încercând să deslușească 
zgomotele ce veneau de dincolo de ceaţă. După o vreme, se 
auzi din nou un zdrăngănit de fiare, ca atunci când cineva 
neatent își lasă sabia să se lovească de scut sau armura să 
zăngăne atunci când urcă un dig să-i atace pe cei care dorm de 
cealaltă parte. Dar Eburovic nu dormea. De șase luni nu mai 
dormise cu adevărat, așteptând momentul acesta. Aproape 
bucurându-se, se întinse după sabia care, de când îi atacaseră 
coritanii, îi stătea la îndemână zi și noapte. Prinse mânerul, ca și 
cum s-ar fi născut cu el în mână, și trase sabia din teacă. Fierul 
șlefuit alunecă pe pielea unsuroasa de taur și nu făcu mai mult 
zgomot decât cei care dormeau. Și totuși, fu auzit. 

— Fata ta se apuca de munca tare devreme. 

Se opri. Entuziasmul îl parași. Șoapta se auzise din stânga, de 
la una dintre femei. Vocea era uscata, asemenea vântului care 
trece peste pietre. Scruta întunericul. Tăciunii aprinși din 
noaptea trecuta răspândeau doar o lumina slaba, dar reuși să 
vadă silueta încovoiata care se mișca în întuneric și sclipirea 
ochilor ei orbi și își dădu seama cine e. Bunica mai în vârsta 
avea un mod mai ciudat și mai aspru de a vorbi, dar niciodată 
nu cuvântase în van. Bineînţeles că nu-l minţise niciodată. Se 
așeza pe marginea patului și-și lăsă lama sabiei pe genunchi. 


— Ce muncește, bunico? Vorbea destul de răspicat, pentru ca 
bunica să-l audă, dar fără să-i trezească pe ceilalţi. 

— De unde să știu eu? Pe ea trebuie s-o întrebi. 

Tonul îi era usturător, dar el învățase cu mult timp în urmă să 
vadă, dincolo de sarcasmul vorbelor, tăcerile care purtau 
adevăratul sens. Așa făcu și acum. 

— Ce fel de muncă e aceea care trebuie făcută de unul singur 
în întuneric? 

— Îşi scoate visul din suflet şi la fel ar trebui să faci și tu, 
răspunse bătrână. Nu e deloc bine ca un bărbat sau un copil să 
viseze atâta măcel. 

Eburovic rămase tăcut. Din toamnă, avusese în fiecare noapte 
același vis. Se făcea că dormea cu sabia lângă el, în loc să o mai 
atârne de perete. Nu se mai dezlipea nicio clipa de femei, căci 
Graine tocmai intrase în chinurile facerii. Îi auzea pe războinici 
apropiindu-se chiar înainte de a începe măcelul, și reușea să 
ajungă la timp, stându-le în cale, învârtindu-și cu sălbăticie arma 
de fier în dreapta și-n stânga ca să le oprească înaintarea. În 
visul lui nu murea nimeni în afara de coritani. Primii trei mureau 
răpuși de ciocanul și de sabia lui, cu mult înainte să ajungă la 
femei. Ultimul murea ca în realitate, răpus de sulița fiicei lui. În 
fiecare noapte, visul se sfârșea la fel, cu el stând în prag, 
privind-o peste cadavrul bărbatului, cu sângele clocotindu-i în 
vine, dar cu inima plină de mândrie. Lumina soarelui la răsărit 
se strecura peste umărul lui, învăluind în flăcări părul fetei, 
zâmbetul ei și vârful strălucitor al suliţei. Ea își ridica arma în 
semn de salut, iar tatăl ei simţea că-i sare inima din piept de 
bucurie. Atunci era momentul în care îi vedea ochii. În realitate, 
aveau o culoare aparte, un verde strălucitor, cu firișoare 
roșietice răsfirate din pupilă. Aici, din pragul ușii din vis, păreau 
ochii mamei ei, albaștri precum cerul verii, iar zâmbetul cald era 
același care îi făcuse inima să ardă cu mult înainte de a deveni 
tată. Era zâmbetul care îi amintea ce pierduse și care îl arunca 
din nou în braţele durerii sfâșietoare. Cu lacrimi în ochi, își 
privea fiica mișcându-și buzele și știa că va grăi cu vocea mamei 
ei. Se străduia să o asculte, dar cuvintele se pierdeau în oceanul 
de suferinţă, și întotdeauna se trezea înainte să ajungă la el. 
Acum, stătea în întuneric simțind aceeași durere ca în Fiecare 
dimineaţă, numai că, de data asta, era și mai sfâșietoare, căci 
înţelegea că și Breaca visase morţile, iar el nu știuse. 


— Un copil nu trebuie să viseze așa ceva, spuse el. 

— Ştie asta. Muncește pentru că simte că așa trebuie. Nu tu 
trebuie s-o oprești. 

— Nu. Își puse sabia la loc în teacă și se ridică. Tunica zăcea 
împăturită pe pat. Şi-o trase peste cap. 

— Mergi la ea? Glasul, care venea parcă de dincolo de timp, 
era supărător ca o durere de dinţi și plin de dispreţ. Ar mai fi 
muncit în întuneric dacă ar fi avut nevoie de tine? 

— M-am trezit mai devreme din cauza visului, răspunse el, și- 
și dădu seama că era prima oară când se întâmpla asta. Poate 
trebuie să văd ce face. 

— Învață singură să aibă răbdare. Tonul femeii era indiferent, 
dar amândoi știau că era vorba despre ceva nespus de 
important: Acum e momentul. 

— Am să mă uit doar, și am s-o ajut numai dacă îmi va cere. 
Nu voi face nimic s-o opresc. 

Trecu pe lângă foc, spre ușă. O căţea bătrână dădu să-l 
urmeze. El o prinse de bot și-o făcu să se întoarcă. Animalul se 
furișă spre patul lui și-și făcu un culcuș printre piei. El așteptă 
până când căţeaua se potoli, apoi ieși. 


Fierăria se afla departe de coliba, în partea îndepărtată a 
așezării, având intrarea din fața spre sud, pentru ca, în timp de 
secetă, scânteile focului să nu aprindă acoperișul de paie al 
colibei și să facă prăpăd, fierăria, la rândul ei, era din lemn, iar 
acoperișul, din stinghii de alun, pe care el însuși le uda frecvent, 
ca să nu ardă. Pe jos era pământ bătătorit, umezit și ars până 
devenise plat și foarte neted, cu excepţia părţii dinspre ușă, 
unde găinile scurmaseră o adâncitură în care, uneori, se așezau 
ca să stea la căldură. 

Noaptea însă găinile nu stăteau acolo. Se ridicaseră la 
căderea nopţii, îngrămădindu-se în coteţul adăpostit de sub 
acoperișul hambarului, iar Eburovic baricadase ușa, așezând un 
șir de pietre de râu jos, de-a lungul prelatei, pentru a păstra 
cuptorul încins până dimineaţa. Acum, la lumina lunii, Eburovic 
văzu aburul ridicându-se din groapa de fum și își dădu seama că 
focurile nu dormeau. La ușă, descoperi că pietrele fuseseră date 
la o parte și aranjate după mărime, mult mai ordonat decât 
obișnuia el să facă, și că prelata fusese întoarsă invers, o 
singură greutate ținând-o din interior. Râmase puţin cu urechea 


lipită de piele, dar nu auzi nimic. Dacă Breaca îi folosise 
ciocanul, acum n-o mai făcea. 

Își strecură o mână pe lângă pielea din ușă, vârându-și capul 
prin crăpătură, pregătindu-se pentru un suflu de căldură care 
însă nu veni. Lucrul acesta îl mulțumi. La urma urmei, în fierărie 
lucra acum chiar fiica lui, pe care o învățase meșteșugul; știa 
cum să aprindă focul, a cărui flacără o păstra mică, dar fierbinte, 
întărindu-i marginile pentru a opri pierderea căldurii în aerul 
nopții. Și totuși, înăuntru era lumină. In timp ce ochii i se 
obișnuiau cu flăcările, văzu că ea pregătise focul pentru 
turnătorie; marginile ridicate erau mai înalte decât cele pe care 
le făcea el pentru forjă, iar cărbunele din mijloc împrăștia o 
lumina strălucitoare, transformându-se în cenușa alba și în 
norișori de fum. În inima focului se afla o matriţa, dar nu era a 
lui. Breaca stătea ghemuita, cu spatele la el. Lumina focului îi 
învăluia părul întunecat, făcându-l să pară din cupru topit, 
căzând în jos pe umeri. Când fata se ridica și se întinse după 
foaie, Eburovic observa ca purta tunica ei veche care, în partea 
din faţa, mai avea și acum urmele arsurilor și, peste tunica, 
șorțul din piele de bou, pe care i-l tăbăcise vara trecută. Vedea 
limpede că șorțul îi rămăsese mic. In șase luni de iarnă, sub 
ochii lui, dar fără ca el să observe, fata lui devenise femeie. Se 
întreba cât mai avea până la prima sângerare și dintr-odată își 
dădu seama ca de aceea fata lui se afla aici. Incă nu se 
întâmplase, pentru că s-ar fi aflat atunci în grija bunicilor, dar 
avea să se petreacă în curând. 

Foalele gemură când fata turna. Focul trosni și mugi, iar 
matriţa din centru căpătă o nuanţă alba strălucitoare. Eburovic 
își privi fata ridicând cleștii cei mari, cei pe care el îi meșterise 
ca să poată lucra cu flerul fierbinte. Cu grijă, fata îi împinse 
înainte, dincolo de matriţă, până la cazanul cu metal topit. 
Niciodată nu o mai văzuse făcând asta. Cu respiraţia oprita, privi 
suprafața bronzului lichid, sperând că o învățase așa cum 
trebuie - sperând că fata știa cât era de important să aibă 
mâinile ferme. Şi chiar dacă fata știa, nu era sigur ca și putea s- 
o facă. Mâna stânga îi era mai slabă. Rana pe care o căpătase la 
moartea mamei ei se vindecase greu pe timp de iarna. In nopţile 
negre din miezul iernii, bunica mai în vârsta deschisese rana și 
introdusese un ac de argint, până când găsise un fragment de 
os care se desfăcuse înăuntru. Copila stătuse întinsă pe bancă, 


palida și liniștita. Îl privise ţintă cu ochii ei verzi, neclintiţi 
precum gheaţa, iar el se simţise mândru că, atunci când acul îi 
fusese introdus în rana, nu plânsese deloc. În timp ce mâinile 
bunicii îi scormoneau în palmă, fata îl apucase de braţ cu o forța 
pe care el nu o băgase de seamă decât mai târziu. Trecuseră 
cinci nopţi până ca rana să înceapă să se închidă. 

După aceea, cu multe cataplasme și cu multa îngrijire, rana 
începuse să se vindece cum trebuie, dar cicatricea care îi 
străbătea centrul palmei avea să îi rămână toată viaţa, iar 
degetul arătător era despărţit de celelalte mai mult decât era 
normal. Pe lângă asta, nu se putea servi de mână așa cum 
trebuie, iar Breaca nu accepta cu ușurința lucrul acesta. Sub 
supravegherea atentă a bunicii, se străduise în fiecare zi să facă 
doar cu o mână ceea ce înainte nu putuse să facă prea bine nici 
cu două. Când bandajul îi fusese înlăturat, începuse să 
muncească și mai zelos. Cu durere în suflet, el o urmărise 
mergând pe câmp sau de-a lungul digului împrejmuitor, 
încordându-și degetele pe un cocoloș de piele uzata, strângând 
din dinţi din cauza durerii până când pielea își pierdea culoarea 
și îi dădeau lacrimile. Singura dată când el îi ceruse să se 
oprească, fata se întorsese spre el și, plângând în hohote, îi 
mărturisise că, dacă mama ei putuse să suporte durerile facerii, 
atunci și ea putea să îndure suferința mai mică pricinuita de 
rana de la braţ. La vremea aceea fusese mirat să o vadă atât de 
furioasă. Acum, privind înapoi, își dădu seama că fusese singura 
dată când o văzuse plângând. 

La fierărie, o văzu ridicând creuzetul și apoi ducând matriţa 
lângă foc. Chiar și de la ușa, putu să-i observe tremurai din 
mișcări. Ușurat, o văzu cum lasă cleștii jos și își mișcă degetele. 
Fata încerca din nou, dar mâna îi tremura și mai tare. Bărbatul 
își dădu seama că devenea tot mai încordata. Clătină din cap 
supărată. Eburovic îi auzi șuieratul respirației deasupra focului și 
blestemul șoptit care urmă. Îi veni în minte că, poate, la 
momentul crucial, va vărsa amestecul. Parcă și vedea metalul 
topit curgându-i pe picioare, înspre locurile neacoperite de şort, 
pricinuindu-i răni pe care nici măcar bunica mai în vârstă nu 
avea să le poată vindeca. Işi strecura mâna pe lângă uşa, 
întinzându-se să îndepărteze greutatea care o ţinea închisa, 
gata să meargă s-o ajute. In timp ce mâna i se apropia de discul 
de cupru, își aminti conversaţia șoptită: „Ar mai fi muncit în 


întuneric dacă ar fi avut nevoie de tine?” Și propriul răspuns: 

— Am să mă uit doar și am s-o ajut numai dacă îmi va cere. 
Nu voi face nimic s-o opresc. 

„Nu voi face nimic s-o opresc.” Nu o spusese ca pe un 
jurământ, dar nu se putea lepădă așa ușor de cuvintele șoptite 
în întuneric bunicii mai bătrâne. Zeii nu-l vad cu ochi buni pe cel 
care nu își respecta cuvântul, iar un fierar nu-și permite să-și 
atragă mânia lor dintr-o prostie, mai ales el, care suferise de 
curând o pierdere așa de dureroasa. Își retrase mâna și îndreptă 
pielea din ușă, lăsând numai o crăpătură prin care să poată 
vedea. Lângă foc, fiica lui își plecă puţin capul, trase adânc aer 
în piept și-l dădu încet afară. Cu grija, apucă cleștii cu ambele 
mâini și îi ridica la orizontala. Când fu sigura ca degetele nu mai 
tremură, îi împinse înspre foc și apuca strâns gâtul recipientului, 
ridicându-l suficient de sus încât să se lipească de marginea 
matriţei. Turnă cu ușurința. Un fir subţire de bronz lichid curse în 
scobitura pe care o pregătise. Eburovic auzi șuieratul și 
geamătul aerului trecând prin supapa de aerisire, și meșterul 
din el avu încredere în priceperea fiicei sale. In schimb, părintele 
din el își tinu respirația până când creuzetul fu gol. Apoi fata 
bătători amestecul de trei ori cu ciocanul ca să nu mai rămână 
bule de aer și astfel pericolul trecu. Totul se făcuse cu dibăcie și 
cum se cuvine. Eburovic răsuflă ușurat. 

Amestecul se răcea încet. Timpul care se scurgea de la 
turnarea metalului până la răsturnare fusese întotdeauna cel 
mai greu de trecut pentru ea. Dintre cei trei copii ai lui, Breaca 
era cea mai impulsiva. Când era mică, de doua ori se repezise 
prea devreme, și trebuise dusa după aceea la bunica mai 
bătrână, care îi bandajase arsura cu foi de ștevie și cu rădăcină 
de secara, ca să nu facă puroi. Acum, ea se ridica încet, 
relaxându-și mușchii încordaţi ai coapselor, și începu să-și 
strângă sculele cu care lucrase. Ca prin vis, Eburovic o văzu cu 
câta grijă atârnă cleștii înapoi pe perete și așază ciocanul lângă 
pile, în cutia pentru scule. Fiicei lui, aprigei și nerăbdătoarei lui 
copile, nu-i pasase niciodată prea mult de ordine. De când se 
făcuse îndeajuns de mare să meargă cu el la fierărie să-l 
privească și să-l „ajute”, el îi spunea uneori, cu blândeţe, că 
lucrurile au un loc al lor și că poate ar fi bine ca, la sfârșitul unei 
zile de lucru, să le pună înapoi. Întotdeauna însă ea îl privea cu 
ochii ei mari și verzi, îi zâmbea, îi promitea: „Mai târziu” și fugea 


să se joace la ţarcuri, să își caute mama sau să facă zeci de alte 
treburi unde era neapărat nevoie de prezenţa ei, lăsându-și tatăl 
să pună uneltele în ordine. In timp ce făcea asta, se convingea 
singur că, dacă o va bate la cap, poate că într-o zi își va aminti 
unde să atârne ciocanul. Niciodată nu se gândise însă că se va 
întâmpla atât de ușor. 

Obiectul era aproape gata. Stătea în faţa lui, serioasă, în timp 
ce privea suprafața metalului, așteptând să se formeze crusta. 
Neîntreţinut, focul se stingea, împrăștiind o lumină roșiatică și 
umbre netede spre colţurile fierăriei, reflectând și mai puternic 
tonurile arămii ale părului și ale sprâncenelor fetei, restul 
trupului rămânând în umbră. Din profil, semăna perfect cu 
mama ei. Fruntea înaltă și dreaptă se continua cu părul des. 
Nasul drept și ascuţit îndulcea linia puternica a maxilarului și 
construcţia dură a oaselor feței. Pielea îi era mai închisă la 
culoare decât a lui Graine. In privinţa aceasta, semăna cu tatăl 
ei: se înnegrea puţin la soare, nu se făcea la fel de maronie ca 
Macha și ca Bán, dar nici roșiatică precum mama ei. Simţea că, 
odată cu vârsta, îi va fi recunoscătoare pentru asta. Și la 
înălțime semăna tot cu el. De pe-acum își dădea seama că avea 
să-i semene mai mult decât ceilalţi copii ai lui și că, atunci când 
va crește, ea și Bân vor avea aceeași înălțime, în timp ce Silla va 
fi un pic mai scundă. Când se ridică în picioare și se întinse după 
ciocanul cel mic, observându-i mișcările, el și-o închipui 
crescând la fel de graţioasă ca și mama ei. Apoi, înainte de a se 
apuca să bătătorească aliajul, o văzu trăgând aer în piept, iar 
forma buzelor ei, arcuite într-un zâmbet, îi frânse inima. 
Ciocanul căzu, împrăștiind amestecul, dând naștere metalului 
strălucitor. Fata își înălță capul și îl privi drept în ochi, încă 
zâmbind așa cum o visase el. 

— Poţi să intri acum, spuse ea. E gata. 

El ezită. Niciodată nu fusese nesigur la intrarea în propria-i 
fierărie. Acum era. 

— Cum ai știut că eram acolo? întrebă. 

— Mi-a spus focul. li oferi un zâmbet larg. Răcoarea dimineţii 
și munca în fierărie o învioraseră nespus demult. Strălucea așa 
de tare, de parcă ar fi stat în plină lumină. Vorbi mai departe: 

— Flăcările s-au mișcat din cauza curentului când ai dat la o 
parte paravanul. Trebuia să fie cineva. Când am văzut că 
aștepți, am știut că ești tu. Nimeni nu mai are răbdare ca tine. 


— Începi să înveţi, răspunse el. Nu ţi-ai ars degetele. 

— Nu încă. Se încruntă din nou, privind bucata de metal de pe 
masa de lucra. Dar e greu și trebuie să mă gândesc. Tu o faci 
fără să te gândești. Işi înălţă capul. Nu vrei să vezi ce am făcut? 

— Poftim? Crezuse că e secret. Nu se gândise că ar putea să-l 
lase să vadă. Ba da! Bineînţeles. 

Se afla pe masa de lucra, pârlind lemnul și așa destul de 
înnegrit de la sutele de piese turnate înainte. Așteptă până ce 
ea luă cleștii mici și îi afundă în găleata de răcire. Şuierai 
aburului era unul din sunetele-refren ale vieţii lui. Închise ochii și 
lăsă sunetul să-l liniștească. Atunci când îi deschise din nou, 
Breaca își așezase obiectul pe masă și stătea lângă piatra de 
forjat, așteptându-i părerea. Cu oarecare ezitare, Eburovic își 
dezlipi privirea de pe faţa ei, îndreptându-și-o spre masă și spre 
obiectul care se afla pe ea. 

Ca mai toate piesele bune, era extrem de simplă. La prima 
vedere, era un cap mic de suliță, de mărimea degetului lui 
mijlociu, având lama de forma unei frunze și vârful la fel de 
ascuţit ca al oricărui obiect turnat. Era de o frumuseţe 
neobișnuită și era limpede că îl modelase după cel vechi, pe 
care el îl păstra în sacul lui de lucra, cel pe care îl făuriseră 
strămoșii și care fusese transmis din generaţie în generaţie în 
familia mamei lui. Era impresionat de priceperea fetei și de 
străduinţa ei de a calcula proporţiile exacte, măsurând totul 
pentru ca, până la urmă, rezultatul obţinut să fie de trei ori mai 
mare decât originalul. În același timp, se simţi descumpănit că, 
la prima ei turnare, fata făcuse un lucru atât de banal, un cap de 
suliță. Îl răsuci să-i cerceteze și dosul, încercând să mai tragă de 
timp. 

Așa descoperi prima șmecherie. Nu era numai un cap de 
sulița; când fata o așezase pe masa, avusese grija ca dosul să 
rămână ascuns, așa că el nu observase detaliul: era în același 
timp și o broșa, turnată după vechiul meșteșug al înaintașilor, cu 
o plăcuţa care reprezenta partea din faţă și cu două orificii în 
spate, prin care se prindea cu acul de mantie. Era un obiect 
ingenios și Eburovic se simţi foarte mândru. Fiica lui învățase 
mai mult decât se așteptase bărbatul să înveţe în anii în care 
stătuse lângă el și privise, iar asta era un foarte bun punct de 
plecare. Apoi, răsucindu-l, văzu și al treilea detaliu și își dădu 
seama ca fata îl întrecuse în iscusinţa. Asemenea celor mai buni 


meșteșugari, ea izbutise să creeze viaţa din simplitatea formei, 
mișcare din neclintire, și simţi cum îl trec fiorii. Privita dintr-o 
parte, părea o sulița făcută pentru un războinic, însă ţinuta într- 
o poziţie diferita, liniile arcuite care modelau faţa alcătuiau cu 
totul altceva. O roti în palma în lumina focului. Bronzul licărea în 
bătaia flăcărilor, iar pe suprafaţa turnată uliul roșu al celor de la 
Coritani cădea prada ghearelor bufniței mici și crude cu ochi 
galbeni care vânează în timpul zilei - cea care îi apărea în vis 
mamei ei. Toată iarna, el visase răzbunarea. Fiica lui o modelase 
în bronz. 

Mult timp rămase tăcut. Cuvintele bunicii mai bătrâne îi 
răsunau în urechi. „Işi scoate visul din suflet și la fel ar trebui să 
faci și tu.” își ridică privirea. Breaca stătea ca și mai înainte, cu 
mâna cea sănătoasă pe piatra de forjat, cealaltă atârnându-i pe 
lângă corp. Zâmbetul îi pierise, la fel și culoarea din obraji; 
stătea palida în lumina dimineţii. Nu avea de gând să întrebe; 
era prea mândra. Trebuia să fie cinstit și să-i spună drept în faţă 
ce voia să știe, dar îi venea greu să fie la fel de critic cum ar fi 
fost cu lucrarea unui alt fierar. Se concentra asupra liniilor, 
cântărind și comparând detaliile cu întregul. Fără să se 
gândească, luă piatra de polizat și netezi un defect de pe 
suprafață. Mișcarea involuntară a braţului ei îl readuse înapoi la 
realitate. 

Puse piesa la loc. Se cuvenea să fie cinstit cu fiica lui; Breaca 
nu s-ar fi așteptat la altceva. 

— E aproape perfectăa, spuse el. 

— Dar...? 

— Dar nu ai folosit unealta de desenat. Cele doua arcuiri ale 
ochilor nu sunt tocmai simetrice. Asta de aici - degetul urmări o 
linie de pe suprafaţa piesei - nu se potrivește cu asta de aici. 

Fata știuse asta. El înțelese adevărul văzându-i mișcarea 
capului și linia verticala de pe frunte. 

— Nu puteam să iau unealta fără să mă vezi, vorbi ea. Am 
încercat să-mi fac și eu una, dar n-am putut. 

— Totuși, e o piesă deosebita. Şi e foarte frumoasa. Se întinse 
până la raftul de sus, după cutia de scule. Priboiul din mijloc, 
învelit în lâna, avea la un capăt forma unei ursoaice care alăpta, 
blazonul familiei sale. l-o înmâna. 

— Poţi s-o folosești oricând; o meriţi. 

Era cel mai frumos cadou pe care i-l putea face, dar ea nu se 


așteptase la asta. Ochii îi străluceau, iar el văzu cu uimire că 
erau plini de lacrimi. 

— Chiar crezi ca e destul de buna? îl întreba. 

— Nu ţi-aș fi dat pecetea, dacă nu era. 

Îi întinse ciocanul de mărime medie. Ea lua calapodul și îl 
potrivi în partea din faţa a broșei, pe o bucată de metal rămasa 
neșlefuită. Se auzi un sunet ca de clopoțel. Cu pecetea la locul 
ei, forma căpăta un echilibru mai mare, așa că el se întreba 
dacă nu cumva lipsa de simetrie fusese mai intenţionata decât 
lăsase ea să se vadă. Afară, soarele era sus pe bolta cerească. O 
rază răzleaţă se strecura pe lângă ușă și lumina banca. Eburovic 
așeza piesa cea nouă în lumina și bufnița străluci ca aurul. O 
priviră împreună. 

— Acum o s-o porţi? întreba el. 

— Nu. Fata datina din cap. Îi văzu dinţii albi strălucind 
deasupra buzei de jos. Într-un fel, era încă un copil. Nu e pentru 
mine. 

Preţ de o clipă, bărbatul crezu că fiica lui îi face un dar și 
inima i se umplu de bucurie. Apoi o văzu roșind, culoarea din 
obraji contrastând puternic cu albul pielii, și, brusc, înţelese. O 
privi ţintă, fără să spună nimic. 

— Este pentru... cea care a cunoscut bufnița, rosti fata, cu 
tulburare în glas. 

Trupul îi era ţeapăn, iar vocea stinsă. Mâna rănită îi zăcea 
întinsă la marginea mesei lui de lucru, iar după câteva clipe 
corpul începu să-i tremure ca o frunză în bătaia vântului. Linia 
verticală care îi brazda fruntea se prelungea înspre sprânceana, 
întocmai ca la mama ei. Trase aer în piept și vru să vorbească 
din nou, dar el o opri, apropiindu-se de ea înainte să se formeze 
o prăpastie de netrecut între ei. Cu grijă, fiindcă era limpede că 
fata era pe cale să izbucnească în plâns și nu voia asta, Eburovic 
își trecu un braţ pe după umerii ei și o îmbrăţișa, lipind-o atât de 
mult de el, încât încăpeau amândoi în colţul întunecos din 
spatele cuptorului unde ea petrecuse atât de mult timp, copil 
mic fiind. O mângâie pe păr, vorbindu-i ca unui cal abia 
îmblânzit care încă mai putea să scape, cadenţa cuvintelor fiind 
mai importanta decât vorbele în sine. 

În timp ce răsăritul soarelui încălzea bruma de pe iarbă și 
găinile se deșteptau în coteţul lor, trupul copilei se destinse în 
braţele tatălui și răsuflarea, întretăiată, i se mai liniști. Deși 


continua să rămână nemișcată, măcar nu mai era la fel de 
încordată. O roti astfel ca spatele ei să stea lipit de pieptul lui și- 
o înconjură cu braţele. 

Cu faţa îngropata în părul ei, spuse: 

— Breaca, îmi pare rău. Toată iarna n-am făcut altceva decât 
să încerc să-mi vindec rana și am crezut că tu ai trecut peste 
durerea ta. Putem vorbi despre mama ta, sigur că putem. Chiar 
ar trebui să vorbim despre ea. Doar că nu îi putem pronunţa 
numele. Sufletul ei încă mai încearcă să treacă râul zeilor înspre 
lumea celor morţi. Nu va ajunge la capăt până nu îi vom arde 
oasele la începutul iernii, la un an de la moartea ei. 

Până atunci, își urmează drumul, iar noi nu trebuie să facem 
nimic care ar putea-o întoarce. 

— Deja a fost întoarsă din drum. Corpul fetei era iarăși 
ţeapăn, iar vocea îi suna neobișnuit. Am visat-o. l-am strigat 
numele în vis și mi-a apărut. Vine mereu. 

La asta nu se așteptase. Sângele îi îngheţă în vine și bărbatul 
încercă să se liniștească. Își frământa mintea căutând un 
răspuns. În cele din urmă, o întrebă: 

— Ce spune? 

— Ce spunea întotdeauna: că numai zeii cunosc viitorul și că 
eu nu trebuie să îi judec; că nu trebuie să le port ură celor de la 
Coritani, căci nu ei sunt adevărații dușmani. A spus că, în iarnă, 
adunarea a avut dreptate să nu atace și că, la primăvară, când 
ne vom întâlni din nou, să-i avertizez în legătură cu asta. Se mai 
liniști puţin, lăsându-și capul pe umărul lui. Nu vreau să fac asta. 

— Nu. Dar ar fi bine să le spui, iar ei te vor asculta. Ești fiica 
ei, și într-o bună zi vei conduce în locul ei. Și de-acum ești o 
războinică. Te respecta. 

— Știu. 

Vocea îi suna diferit, grav. Atunci când își ucisese atacatorul, 
fiica lui devenise războinică și își câștigase, înainte de vreme, un 
loc în adunare. Nu se mai auzise de așa ceva, dar nu era un 
lucru cu totul neobișnuit. O dată sau de două ori, în poveștile 
despre eroi și faptele lor, se vorbea despre copii care uciseseră 
de mici, iar mai târziu înfăptuiseră lucruri măreţe. Nu aveau 
tălmaci - mama ei fusese tălmăci, dar erau oameni care știau 
poveștile și le depănau cum se cuvine, și se părea că toţi cei 
care luau cuvântul în nopţile acelea lungi de iarnă alegeau o 
povestire despre acei ce deveniseră eroi încă de tineri. Eburovic, 


care cunoștea istorisirile rămase nerostite, despre cei care 
uciseseră de tineri, muriseră tineri, și pe care nu avea cine să-i 
plângă, ascultase, trecând de la un sentiment la altul, și-și 
pusese gândurile în ordine. De-abia acum, privind înapoi, 
observa umbrele care o învăluiseră pe fiica lui. 

— Mama ta ţi-a spus să faci cameea? întreba. Sau bunica 
bătrâna? 

— Nu. A fost ideea lui Airmid. Ea înţelege. 

Airmid. Fata înaltă, bruneta, tăcută, care de-abia devenise 
femeie și fusese acceptata de bătrâni drept o adevărată 
clarvăzătoare. În toamnă, înainte de atacul celor de la Coritani, 
nu-i era o prietena prea buna. Totul se petrecuse în timpul iernii, 
fără ca el să știe. Se întinse, apuca broșa de pe masa de lucru și 
o așeză în palma fetei. 

— Am putea merge în dimineaţa asta. Dacă plecam acum, 
vom fi înapoi înainte de miezul zilei. 

— Nu pot. Acum răsare soarele. Trebuie să o văd pe bunica. 
Deja am întârziat. 

De doi ani, fiica lui fusese ochii, mâinile și picioarele bunicii 
mai bătrâne, ușurându-i dimineţile, insuflându-i forța tinereţii. 
Faptul că fusese aleasă să o ajute era o adevărată onoare, dar 
era și foarte greu. El privise amuzat cum fiica lui se încumetase 
să-și ia o asemenea îndatorire, ca și un mânz slăbit căruia, 
atunci când i se pune căpăstrul, trage de legături, vrând să vadă 
cât sunt de lungi. De-abia mai târziu devenise mai 
conștiincioasa. 

Fata începea să-și recapete puterile. El simţi cum îi scapă 
ceva important, ca un pește care alunecă din nou în râu. O 
îmbrăţișa încă o dată și-i spuse: 

— Nu. Înainte de tine, Airmid a fost ajutorul bunicii tale. N-ar 
putea s-o facă și de data asta? 

— Poate. Se întoarse să-l privească. Faţa îi era uda, dar nu-i 
pierise zâmbetul. Dacă ar cunoaște motivul. 

— Oare e la râu? 

— Nu încă. E în coliba dinspre apus. 

— Inţeleg. 

Nu o întreba de unde știa asta. Coliba dinspre apus adăpostea 
tinerele care ajunseseră la vârsta la care puteau avea copii, dar 
care încă nu cunoscuseră bărbatul. Tinerii de aceeași vârsta 
dormeau în partea de sud. Coliba rotunda din centru era pentru 


familii și pentru bătrâni. Eburovic simţea cum încă o tradiţie 
pierea în agitația prin care trecea familia sa; nimeni nu se 
aștepta ca un bărbat să viziteze casa dinspre apus fără să fie 
invitat. De data asta, însă, credea că se putea face o excepţie. 
Se ridică, dându-i drumul fiicei lui. Spuse: 

— Merg să vorbesc cu Airmid. Tu ia hamurile și prinde caii. Ne 
întâlnim la ţarcurile mici. 


Se întâlniră pe când razele soarelui atingeau ramurile 
păducelului din capătul câmpului. Airmid fusese de acord să 
aibă grijă de bunica mai în vârstă, iar bătrâna acceptase 
schimbarea rutinei. Eburovic străbătu curtea și își lua mantia 
cea bună, și descoperi că Breaca fusese acolo înaintea lui și își 
luase haina, schimbându-și tunica veche cu cea nouă din pânză 
albastra de Ecenia, cu un model în formă de spirală, într-o 
nuanţă mai închisă pe margini. Își potrivi sabia la spate, își luă 
sulița și scutul cu ornamente de fier și cu însemnele ursoaicei 
înscrise cu vătraiul înroșit, de jur împrejur, pe pielea de taur. Nu 
mai avea nevoie și de aceste arme, dar nu mai fusese la 
platformă din vremea când fusese construită și simţea nevoia să 
aibă o ţinută solemna. 

Merse până la ţarcurile mici și-și dădu seama că Breaca 
gândise la fel ca el și prinsese calul dereș pe care îl călărise el în 
război, curăţindu-i blana de scaieţi și de noroi. Fu uimit să vadă 
că, lângă el, gata pregătită și legata cu un căpăstru, se afla o 
iapă sură cu un semn pe bot și cu o dungă marcată de-a lungul 
șirei spinării. Se uită de jur împrejurul ţarcului, la cei douăzeci și 
ceva de cai bine îngrijiţi, care ar fi răspuns oricând chemării lui. 
Breaca îi aruncă o privire în același timp trufașă și cerându-i 
parcă iertare. 

— Va fi bună, rosti ea. Aproape la fel de bună ca și calul 
dereș. Doar că are nevoie de timp până să ajungă să aibă 
încredere în cineva. 

O credea. La târgul de cai din toamnă voise să vândă mânza, 
dar ea îi îndepărtase pe toţi cei care se apropiaseră, așa că, 
văzând asta, ceilalţi renunţaseră și el trebuise să o retragă 
nevânduta. Se hotărâse s-o păstreze peste iarnă, gândindu-se 
că o va îmblânzi când se va întări pământul, în primăvară. 
Cineva o făcuse însă înaintea lui. Zâmbind, fata lui grăi: 

— În ultima vreme n-a mai încercat să descurajeze pe nimeni. 


Dacă mergi în faţă cu dereșul, vei fi în siguranţă. Ea-l va urma 
oriunde. 

— Cum spui tu. 

Conduseră caii pe poteca dinspre ţarcuri. Eburovic parcurse 
câţiva pași pe lângă dereșul care mergea la trap. Când ritmul fu 
cel corect, prinse coama calului și îl încalecă precum un 
adevărat războinic. Vara, după puţina pregătire, o putea face 
înarmat complet, cu sabia într-o mână și cu sulița în cealaltă, 
știind însă că, dacă nu va calcula corect, putea să moară sau să 
își schilodească armăsarul preferat. Acum, era de-ajuns să aibă 
sabia la spate, în teacă, iar în mâna cu sulița să ţină și scutul. Se 
așeză în șa, potrivindu-și scutul pe braţ. Sângele îi pulsa în 
urechi și, dincolo de vuietul acesta, auzea copitele izbind cu 
putere pământul. Roti calul și o văzu pe mânză galopând ușor. 
Tocmai se întindea să apuce căpăstrul, gata să se avânte, când 
o văzu pe Breaca prinzând coama și alergând pe partea dinspre 
suliță. Era pe partea greșită, dar se urcă sincronizându-se 
perfect. Îi zâmbi la fel de frumos cum îi zâmbise dimineaţă. Se 
trezi întorcându-i zâmbetul tocmai când caii lor se întâlniră. 

— Poţi să faci asta cu o suliță în mână? îi strigă, acoperind 
tropotul copitelor. 

— Cred că da. 

— Atunci, ţine! 

Era sulița lui de război, mai subţire și mai ușoară decât cea cu 
care ucisese ea, dar era mai lungă și mai ascuţită, menită să 
străpungă metalul. O azvârli înspre ea cu vârful în sus. Ea o 
prinse cu o singură mână și se lăsă să alunece pe pământ, 
alergă câţiva pași, apoi, folosind sulița pe post de reazem, cu 
capătul mai gros ușor înfipt în iarbă, sări înapoi pe cal. lapa sură 
nu schimbă deloc ritmul. Eburovic zâmbi și făcu un gest 
aprobator. Breaca râse și învârti sulița în aer și apoi, pentru a 
face impresie, repetă manevra și pe partea cu scutul. Eburovic o 
privi și încercă să-și aducă aminte dacă fata fusese în stare să 
mânuiască sulița astfel și înainte de iarnă. Nu prea credea. Se 
întoarse în trecut și încercă să-și amintească dacă el, la 
doisprezece ani, vârsta ei de-acum, putea s-o mânuiască pe 
ambele părţi. Era aproape sigur că fusese în stare. 

lapa sură nu era călită în luptă. La auzul șuierului suliței 
aproape de capul ei, începu să galopeze. Alergară liber pentru o 
vreme, trăgând caii de-o parte și de alta a câmpului ca să se ia 


la întrecere, apoi făcură roată și începură să meargă la pas. Era 
prima ieșire pe care o făceau primăvara aceasta și nu trebuia să 
obosească prea mult caii. Eburovic dădu drumul căpăstrului și-și 
lăsă calul să aleagă drumul, bucurându-se de strălucirea 
dimineţii. Își petrecuse iarna supraviețuind, nu trăind. Astăzi, 
pentru prima oară din toamnă, era bucuros că era viu. Aerul era 
curat și tare, îndeajuns de rece cât să-l resimtă dureros în nări 
atunci când respira, dar nu atât de rece încât să îi îngheţe 
degetele. împrejurul lui, primăvara dădea semne că avea să îi ia 
locul iernii. Primii mâţișori acoperiți de brumă atârnau de sălcii. 
Mesteacăn ii își arătau frunzele noi în lumina răsăritului. Florile 
îmbobocite de păducel împânzeau arbuștii și păreau ultimele 
rămășițe ale iernii. 

Caii își pierdeau părul de iarnă. Dereșul mergea cu capul sus 
și cu urechile ciulite, la fel ca atunci când pleca la război. Mânza 
se înghesuia în el și nici măcar nu clipi când Eburovic se aplecă 
să-i curețe noroiul de pe gât. Breaca îi struni calul până ce 
ajunseră să călărească genunchi lângă genunchi. Acum era mai 
liniștită, nu ca în fierărie, înmărmurită de uimire și încă sub 
imperiul viselor, dar nici așa de exuberantă ca mai devreme, la 
începutul călătoriei. Acum i se părea mai cumpătată. Se gândi 
cum se urcase pe cal ca un adevărat războinic, la dibăcia cu 
care o făcuse. Cu un an în urmă, nu ar fi dedicat atâtea ore 
antrenamentului de care avea nevoie ca să-i reușească 
sincronizarea. Își reaminti cuptorul pe care fata îl construise în 
fierărie, cu marginile înalte, dispuse paralel pentru a păstră 
căldură în interior. Înainte de moartea mamei ei, fata era ca 
argintul-viu, strălucind cu o bucurie vioaie, lipsită de griji. Acum 
parcă șinele ei se dizolva. Lui Eburovic imaginea nu-i dădea 
pace, înlocuind-o pe cea a dimineţii. O răsuci pe toate părţile în 
minte. Văzuse mult prea des ce se întâmpla cu vasele în care 
focul era prea dogoritor, sau cu amestecul turnat fără să existe 
un orificiu de aerisire. Eburovic călări în liniște alături de fiica lui, 
în timp ce în gând adresa o rugăciune zeilor pentru ca Breaca să 
găsească o cale prin care să elibereze focul ce o mistuia. 

Caii își continuau drumul moţăind. Eburovic își îndemnă calul 
cu genunchii, cufundat în amintiri. Ultima dată când fusese pe- 
aici mersese pe jos, susținând-o pe Graine, pășindu-i alături, 
temându-se că pruncul ar putea să se nască înainte să ajungă la 
locul pe care el îl construise pentru ea. Graine îi zâmbise așa 


cum numai ea știa s-o facă, îi promisese că nu va naște și, 
pentru că era la al doilea copil, el încercase s-o creadă. Pe 
atunci, Breaca era doar un ţânc; alergase înainte, căutând 
ciuperci târzii pe la marginea ţarcurilor și venind înapoi la el cu 
mâinile pline și murdare. Graine le luase și mai târziu făcuse loc 
într-o altă traistă și pentru piatra ciudată care, din anumite 
unghiuri, semăna cu un cap de șopârlă, și pentru piesa turnată 
care întruchipa o bufniță, arătând oasele a ceea ce tocmai 
mâncase. Amândouă îi fuseseră așezate alături de trup mai 
târziu, drept obiecte de joacă pentru corbi. 

Soarele îi trimitea raze călduțe pe umărul drept, în timp ce 
ajunseră la ruinele colibei pentru naștere pe care o construise 
cândva. Acoperișul fusese doborât în timpul atacului, și iarna 
terminase restul. Trecură pe lângă ea în șir indian, apoi părăsiră 
poteca și tăiară dramul spre dumbrava care ducea la povârnișul 
dinspre răsărit. Când ajunseră acolo, făcură din nou la dreapta, 
mergând pe marginea ei. 

Cadavrul lui Graine fusese depus pe platforma din partea 
dreaptă a povârnișului. Murise cu o suliță în mână, iar bufnița 
cea mică îi fusese păzitorul sufletului. Eburovic nu-și putea 
închipui ceva mai frumos ca dar de înmormântare decât cameea 
pe care i-o făcuse fiica ei. Se strădui să-și aducă imaginea în 
minte, forma aliajului, urmele liniilor scrijelite și felul în care 
arătase când ea scosese matriţa; se gândea la orice l-ar fi 
împiedicat să-și mai amintească de locul înspre care mergea. 
Fata călărea în continuare înaintea lui, cu spatele drept, cu părul 
curgându-i pe umeri ca niște flăcări, dar nu puteai ști la ce se 
gândește. 

Pe la mijlocul dimineţii ajunseră la destinaţie. Soarele 
strălucea din spate, aruncând umbre scurte care se întâlneau la 
picioarele cailor. Vântul de răsărit adia, ridicând bucăţi de lână 
pe platformă. La sosirea lor, o coţofană și două stăncuţe se 
ridicară leneșe și zburară pe o ramură din apropiere. Nu făcură 
niciun zgomot. Fără să zică nimic - oricum n-ar fi putut rosti 
ceva - Eburovic descăleca și-și duse calul mai încolo. Breaca își 
împinse iapa înspre baza altarului. Nu era destul de înaltă să 
vadă până sus, în vârf. El tocmai voia să-i dea o mână de ajutor, 
când ea se agăţă de cruce și, cu o ușurință care demonstra câte 
antrenamente făcuse, se ridică, ţinându-și echilibrul cu vârful 
unui picior așezat pe crupa iepei. In felul ăsta putea să se 


întindă și să așeze cameea acolo unde voia. El îi văzu buzele 
mișcându-se, dar nu auzi cuvintele. Întoarse dereșul și îl 
conduse mai departe, simțind că fiicei sale nu-i plăcea să fie 
privită acum. Ea sări jos și, la puţin timp după asta, călărea 
lângă tatăl ei. Acesta se uită la faţa și la ochii fetei, căutând 
semne care să-i arate că vraja visului se rupsese, că și-l scosese 
din suflet, așa cum spusese bunica. Apoi Breaca zâmbi și dădu 
din cap, iar el o lăsă în pace. Călăriră înapoi în liniște. Vântul își 
schimbase direcţia înspre sud, iar aerul devenise greu. In 
depărtare, nori mici, dar întunecaţi, aduceau a ploaie. 

Acum că ajunseră din nou pe câmp și-și întoarseră caii, 
Eburovic își recăpăta glasul. 

— Ai multe de făcut? o întrebă el. 

Începuse răsăditul de primăvară. Ea își petrecea zilele pe 
câmp. Dacă nu semăna seminţele, plivea sau curăța locul de 
pietre. Înainte să vină, își curăţase cu grija de sub unghii 
pământul adunat în ziua precedenta. Dincolo de ţarcuri putea 
vedea cum ceilalți erau deja la muncă. 

Breaca nu se mai gândise la muncă. Pentru o clipă, se uită 
absentă spre el, se încrunta și zise: 

— Airmid și Macha s-au apucat să planteze drobușor. Vor 
avea nevoie de ajutor să termine până nu începe ploaia. Acum 
ar trebui să fiu acolo. 

— Vino la fierărie când termini. Am ceva să-ţi arăt. 


Ea veni pe la apus, pe când găinile mai zăboveau puţin în 
spaţiul ușii, bucurându-se de lumina serii. Plouase după-amiază, 
dar plăcuţele de pe acoperiș atârnau și deasupra intrării, așa că 
pământul bătătorit dinăuntru era uscat. O găină mică, gălbuie, 
care avea câte o pată pe fiecare aripa, își întinse aripile în 
mijloc, înfoindu-și penele și vârându-și capul dedesubt, să se 
încălzească acolo. Era extraordinar de cald. Focurile arseseră 
toată ziua, consumând aproape tot cărbunele. Eburovic se 
dezbrăcase până la brâu, renunțând la șorţ. Bătea cu ciocanul, 
stând cu spatele la ușă. Breaca rămase în spatele găinilor, 
privind cum tatăl ei lovea fierul, simțind ritmul cu propriul corp, 
diferit totuși de pulsul inimii. Eră obosită. Mâna rănită o durea 
de la atâta plantat și plivit. Își masă palma cu degetul mare de 
la cealaltă mână, lăsând ritmul ciocanului să-i inunde trupul și 
să alunge toate supărările de peste zi. Era foarte iritabilă, și 


aproape fără motiv, iar asta o îngrijora; din senin, îi răspunsese 
urât bunicii mai bătrâne, lucru care îi adusese numai necazuri, 
iar mai târziu se certase cu Airmid, care îi era prietenă și nu 
meritase asta. Era dezamăgită chiar și de călătoria pe care o 
făcuseră la platformă, deși se străduia s-o ascundă. Rememora 
toate aceste evenimente, încercând să descopere ce nu 
mersese bine. 

— Breaca? Bocănitul ciocanului se oprise fără ca să-și dea 
seama. Ești bine? 

— Da. Îi zâmbi tatălui ei. Nu era o minciună. Avea nevoie 
numai de somn, și acum, în sfârșit, credea că va putea dormi. 

Am întârziat. Nemma stă să nască, iar Airmid voia să 
găsească pentru ea niște rădăcini de valeriană. Am stat să 
căutăm mai mult decât ar fi trebuit. 

— Dar aţi găsit? 

— Bineînţeles! De data asta, zâmbetul îi era sincer. Altfel, aș fi 
fost aici? Airmid nu renunţa niciodată la ceea ce și-a pus în 
gând. Asta fusese de fapt și motivul, stupid, de altfel, pentru 
care se certaseră. Stătea în picioare, încercând să nu sperie 
găinile. Am venit prea târziu la tine? 

— Nu. Intră. Tocmai terminam. 

Fierăria arăta aproape la fel cum arătase și în zori; lumina 
focului strălucea portocalie, aruncând umbre ciudate, 
mișcătoare, pe pereţi. Mirosea a metal încins, a cărbune ars și a 
transpirație de bărbat. Din instinct, îl sărută pe braţ și-i simţi 
gustul de sare și de păr pârlit. Pe când o îmbrăţișa, ea se uită 
peste umărul lui și-și dădu seama de ce rămăsese focul aprins 
atâta timp: Eburovic își petrecuse toată ziua sudând. Pe bancă 
zăcea o sabie neterminată, cu lama cât braţul ei și groasă cât 
palma, subţiată la capătul unde mai târziu avea să se afle 
mânerul. O ridică. Mânerul era potrivit pentru mâna ei și nici 
lama nu era prea grea. Metalul era încă roșu din pricina focului 
și avea niște urme albastre formate prin sudura care unise cele 
nouă bucăţi de fier neprelucrat, din care luase naștere o lamă 
mai lată. O balansă, o dată, de probă, și simţi fiorul acela 
asemănător fricii, pe care îl avea de fiecare dată când mânuia 
armele tatălui ei. Cu mult respect, o așeză înapoi pe bancă. 

— Ei bine? 

— E bună, spuse. De la el învățase să fie atentă cu laudele. 

— Ai vrea s-o încerci luptând cu o altă sabie? 


— Pot? 

— Da. la-o. _ 

Așa și făcu. Se simţea mai emoţionata decât până atunci. Işi 
desfăcu degetele s-o primească. Ţinând-o în mână, își simţea 
încheieturile mai flexibile, ca după călărit sau după ce exersa cu 
sulița. O roti de câteva ori, simţindu-i greutatea, după care se 
uită în sus și, în faţa ei, văzu că Eburovic luase poziţia de atac, 
pregătindu-și sabia, arma aceea preţioasa, cu ursoaica gravată 
pe mâner, care povestea despre vieţile și faptele strămoșilor ei 
pe linie paternă. 

— la-ţi elan din spate și ţintește spre cap, o povâăţui el. 

Breaca simţi cum sabia dă să se miște. Cu amândouă mâinile, 
se avântă și-i ținti tâmpla tatălui ei. Armele se încleștară. O 
scânteie sari înspre ușa. 

— Bine. Acum lovește-mi din fața genunchiul. 

Aerul îi vui pe lângă braţe. Deși neterminata, tăișul fin al 
sabiei fetei se putea compara cu cel al lui Eburovic, întrecându-l 
chiar pe cel al luptătorului cărunt din Coritani, care se luptase cu 
străbunicul ei pentru o linie de hotar. O mulţime de scântei se 
împrăștiară în întuneric. Ea își lăsă vârful sabiei să lovească 
pământul bătătorit al podelei. 

— Şi un atac frontal înspre piept... 

Știind că el putea să-i pareze lovitura cu mânerul, de data 
asta Breaca avu mai mare grijă. Sabia ei se ciocni de a lui și, 
brusc, se opri. Simţi zguduitura până la umăr. Partea ovala din 
stânga crucii de pe mânerul sabiei tatălui ei răsună în 
discordanţă cu restul, dar nu se frânse precum sabia 
strămoșului ei când se luptase cu armatele lui Cezar pe malul 
râului. 

— Bine. Foarte bine. Calm, el îi zâmbea ca atunci când voia 
să-i facă o surpriza. Luând o piatra de var, îi măsură sabia, 
folosindu-se de braţul ei. 

— Ești tânără. Ai braţele prea lungi, și așa vor rămâne, chiar 
dacă vei mai crește. O vom mai tăia aici - făcu un semn cu 
piatra, în partea de jos. Dacă vrei, putem folosi fierul rămas să 
facem crucea și mânerul. Sau, dacă vrei tu, le putem turna din 
bronz. Dacă ai face tu sabia, ce ai alege? 

Breaca făcu ochii mari. 

— S-o fac eu? Asta ar fi fost nemaipomenit. De câte ori nu se 
gândise la sabia pe care avea s-o facă atunci când tatăl ei o va 


considera îndeajuns de mare ca să lucreze fierul! 

Însă darul lui era și mai grozav. Spuse: 

— Dacă vrei, poţi să ajuţi la făurirea ei, dar cred că altcineva 
trebuie s-o facă. Așa, va fi mai rezistenta. 

I Se învârtea capul. Era și mai grozav! într-o doară, atinse 
lama neterminata și simţi un fior străbătându-i trupul. 

— Când a murit mama ta, am promis să-ţi fac o sabie. Asta e. 
E perfecta pentru tine. Așa că, acum ca știi asta, vrei să-ţi fac 
mânerul din bronz sau din fier? întreba tatăl ei. 

Prea mult, prea devreme. Așezându-se cu spatele la cuptor, 
încerca să-și scoată refrenul acesta din minte. Trebuia să 
gândească precum un fierar adevărat. Calitatea și greutatea 
unei săbii erau importante pentru lovitura și pentru forţa cu care 
avea să muște carnea, dar un meseriaș dădea viaţa sabiei prin 
construcţia crucii, prin felul în care o simţeai în mână și prin 
forma dată mânerului, iar pentru ca astea toate să fie unice, 
materialul trebuie ales cu foarte mare grija. Fierul e mai tare, 
dar mai rece. Bronzul poate fi știrbit, dar se poate lucra mai ușor 
și mai migălos. Sabia tatălui ei atârna pe peretele din spatele 
lui. Modelul cu ursoaica de pe mâner era vechi și complicat; nu 
era posibil să gravezi ceva atât de subtil pe fier. Uitându-se la 
el, Breaca își dădu seama că voia ca sabia ei să fie cât mai 
asemănătoare cu a tatălui. 

— Mânerul și măciulia trebuie să fie din bronz, spuse ea 
serioasa. Dar nu le vom face până n-am să visez ce formă vor 
avea. 

— Așa să fie. Mai întâi facem tăișul, și așteptăm să visezi. Vino 
când poţi și o să lucrăm împreună. Mi-a venit o idee nouă pe 
care o putem încerca. 


Lucrară neîncetat la noua sabie, toată primăvara, petrecându- 
și împreună fiecare clipă liberă. Se încheie sezonul de fătat și 
veni vremea răsăditului târziu. Breaca își petrecea dimineţile și 
serile având grijă de bunica mai bătrâna, iar cea mai mare parte 
a fiecărei zile stătea în compania adulţilor sănătoși și a copiilor 
mai mari, sădind fasole, mazăre și orz, plivind printre rândurile 
de grâu de iarna și cărând apa până la câmpurile mai înalte, 
unde noile seminţe începeau să răsară. Intre timp, trebuia să 
verifice dacă iepele nu făcuseră mastita, trebuia să aibă grijă ca 
mânjii să facă primii pași în compania celor mai blânzi de anul 
trecut, care petrecuseră iarna luptându-se între ei pentru hrană, 
dar care încă nu fuseseră înhămațţi. 

Cât despre mama ei, lucrurile se schimbaseră. Pe platforma 
din spatele câmpului de la marginea pădurii, oasele moartei se 
albiseră în bătaia razelor soarelui și deveniseră pământii din 
pricina ploii. O vreme, pe când păducelul își scutura florile, ele 
zăcuseră sub un covor din petale albe ca zăpada, devenind, la 
rându-le, la fel de albe. Încă o mai vizita, dar mai rar, iar nopţile 
îi erau mai liniștite. Chiar dacă o mai visa, mama ei îi aducea 
odihna și-i trezea amintiri frumoase, nu durere. 

Lumea din jur se schimba repede. Într-o coliba pentru nașteri, 
construită în interiorul fortificației, Nemma aduse pe lume un 
băiat cu părul roșu. Dintre toţi tinerii care ar fi putut deveni taţi, 
Verulos își câștigase dreptul acesta. Era șchiop, și astfel nu i-au 
putut verifica aptitudinile de războinic, dar ajunsese un excelent 
ucenic șelar și toată lumea era de părere că avea să fie un tată 
bun. Nemma era în mod clar foarte mulţumită de întorsătura pe 
care o luaseră lucrurile. 

În fierărie, bucata de metal nefinisat, de culoare închisă, se 
transforma într-o sabie cu lama de fier albastru, obţinut la forjă. 
Metalul se prelucra ușor cu ciocanul. Eburovic cânta așa cum nu 
cântase toată iarna. O dată, îi ceru Breacăi lire de păr de la 
tâmple, de acolo de unde părul i-ar fi fost împletit pentru 
bătălie, iar altădată, rămășițe de unghii. Ea îi dădu toate astea 


și-l privi aruncându-le pradă flăcărilor de dimineaţa, continuând 
să cânte. Tatăl ei făcea și alte lucruri, pe care nu le mai făcuse 
până acum, și fierăria deveni locul noilor descoperiri din pricina 
cărora revenea acolo în fiecare zi și cu care adormea în fiecare 
noapte. 

În altă parte, Bán își îngrijea cățelul de vânătoare. Făptura 
aceea micuță mai crescuse și se pusese pe picioare. Ochii lui, 
având la început o nuanţă albastru pal, deveniseră gri ca ai 
tatălui, și apoi căprui ca ai lui Bân și ai Machei. Având picioare 
mai lungi și ochi mai buni, câinele trecu de la vânatul melcilor și 
al gâzelor la păzitul găinilor și la ațâțatul iepelor. După ce se mai 
înălță, descoperi că focul dogorâtor la care se pregătea 
mâncarea merita supravegheat, iar adeseori se întrecea cu 
Camma, sora mai mică a Nemmei, care îl îndrăgea. Câștigătorul 
obținea cel puţin o porţie de mâncare, pe când cel care pierdea 
putea să rămână nemâncat. Insă nu întotdeauna câștiga ea. 

Negustorii începură să sosească odată cu schimbarea vremii. 
Arosted fu primul; negustorul de sare zvelt și vânos pornise la 
drum odată cu ultima zăpadă, conducându-și cireada de ponei, 
împreună cu fiul, cu fiica, și cu doi veri mai îndepărtați drept 
ajutoare, laolaltă cu paznici și cărăuși. Işi depuse într-un hambar 
calupurile de sare, încă întărită și uscată în cuptor, și începu 
târguirea. Anii trecuţi, ceruse la schimb arme. Însă anul ăsta, 
pentru că Dobunni, pe pământul cărora se găsea sarea, 
făcuseră pace cu vecinii lor din sud, el vru în schimb camee și 
catarame pentru centuri de la Eburovic, doi pui de câini de 
vânătoare crescuţi de Macha de la o căţea tânără și zdravănă, 
două piei de căprioare care fuseseră vânate de Sinochos și 
pregătite de Nemma, care visa la căprioara roșie și putea să 
facă orice piele fină mai bine ca oricine. 

În afară de sare, odată cu ieșirea din iarnă, Arosted mai 
aducea și primele vești referitoare la lumea de afară, iar pentru 
acest serviciu era, de asemenea, foarte bine plătit. După ce mai 
trecu febra comerţului, el îi luă deoparte pe Eburovic și pe 
Macha pentru a le transmite veștile din partea bătrânilor din 
tribul Coritani, care voiau să se știe că, la începutul iernii, se 
lepădaseră de trei dintre tinerii lor războinici, drept pedeapsă 
pentru atacul acela care fusese împotriva legilor zeilor și ale 
oamenilor. Însă cel mai important era că voiau să se ştie că sub 
nicio formă ei nu ar fi fost de acord cu atacarea unei femei 


însărcinate, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o femeie 
atât de cinstită de zei, precum ultima conducătoare a Eceniei. 

Când Macha răspunse că nu era neobișnuit pentru adunarea 
bătrânilor de la Coritani să mintă, Arosted le arătă brăţara de 
aur ce îi fusese oferita pentru ca mesajul să ajungă repede la 
cine trebuia. Dacă într-adevăr minţeau, minciuna nu-i costa 
puţin. În schimb, Eburovic îi dărui un murg abia îmblânzit pentru 
călărie și un pumnal făurit din fier tare, cu sârmă de cupru în 
jurul mânerului. Târgul fu considerat corect. 

Negustorul de sare pleca odată cu luna veche. Luna nouă îi 
aduse pe alţii, printre care și pe Gunovic, alergător la cursele de 
cai, războinic și fierar singurul făuritor de arme din lume de talia 
lui Eburovic. Venea dinspre sud, aducând bucăţi de fier 
neprelucrat din cuptoarele lui, și calupuri de cupru și de cositor 
din mine, proaspăt turnate în cuptoarele din sud, și lingouri de 
argint din nord, și aur irlandez. Era un bărbat mare și voinic, cu 
părul negru și cu pielea închisă la culoare, care însă devenise 
cafenie încă de la începutul primăverii. Tunica lui era neagră și 
prinsă în camee de aur, de argint și de bronz care dădeau bine 
pe materialul închis la culoare, având mânecile croite special 
pentru a arata cum izbutea el să aibă grijă de o astfel de avere 
doar cu mâinile goale. Intră pe porţi într-o după-amiază 
înnorată, acompaniat de zornăitul și de zăngănind metalelor 
prețioase, și negoţul începu înainte ca măcar să ajungă la primul 
grajd pentru cai. În coliba rotunda, i se dădură turte de ovăz și 
ceva de băut, pe când ceilalți despachetau în locul lui. Stătu în 
prag împreună cu Macha și cu bunica bătrână, schimbând vești 
despre părţile din sud, pe care Arosted nu apucase să le 
viziteze, iar marfa lui fu trecuta din mâna în mână, astfel ca 
toată lumea s-o poată atinge. 

La început le dădu lucruri simple, ornamentale: camee, 
piepteni, bagatele pentru rochii, coliere și brățări din aur sau 
argint, cupru sau bronz, cu sau fără gravuri smălţuite. Pentru 
prima oară, anul acesta, unele piese erau făurite din smalţ 
albastru și roșu; lucrătură belgică, din atelierele ucenicilor de pe 
continent. Albastrul acesta era foarte asemănător celui de pe 
mantiile icenilor, și tocmai aceste piese fuseseră primele 
vândute, iar după ele urmaseră altele, gravate cu mărgean și 
chihlimbar, sau unele foarte fine, lucrate din aur și argint. Cu 
mult înainte de lăsarea serii, făcuse trocul cu toate piesele pe 


care le avusese și porni să se învoiască la fierărie și cu Eburovic, 
schimbând, printre altele, și smalţ albastru neprelucrat cu o 
oglinda de argint și o camee foarte meșteșugit făurită, care din 
faţă semăna cu o suliță, în timp ce la spate avea gravată o 
ursoaica. 


În seara aceea, în coliba rotunda, el era invitatul de seama. 
Sinochos fusese la vânătoare și se puteau ospăta cu iepure călit 
și fasole dreasă cu usturoi sălbatic. După aceea, îl rugară să le 
cânte ceva. Gunovic nu era tălmăcitor, nu știa să cânte, dar 
cunoștea o mulţime de povești care circulau prin popor și avea 
și o voce deosebita, ca să le poată spune. Bău berea, îi ruga să 
aţâţe focul și, în cinstea lui Eburovic, începu o poveste pentru 
copii, aceea despre ursoaica-mamă care trăise într-o peștera din 
munţi și care adusese prima focul oamenilor, dimpreună cu 
meșteșugul de a lucra metalul. Era o poveste frumoasa, mai 
ales aici, pe câmpiile netede din răsărit, unde de-abia zăreai un 
deal la orizont. El se strădui să le descrie celor mai mici o 
imagine a munţilor cu crestele împovărate cu zăpadă, unde 
trăia ursul și unde o cascadă uriașă, de nouă ori mai înaltă decât 
omul, năvălea învolburată în jos ca să poată umple iazul zeilor 
aflat dedesubt. Il priveau fără să rostească vreun cuvânt. Bán îl 
îmbrăţișa pe Grindină de fiecare dată când se pomenea despre 
bestie, neluându-și deloc ochii de la mâinile fine ale fierarului, 
care se mișcau mereu și desenau umbre pe pereţi. 

Lăsară ursul la iazul zeilor, vorbind cu Nemain, în lumina lunii, 
singura dintre făpturile sacre care își arăta fața de două ori 
oamenilor ei, o dată pe cer și a doua oară în apă, dezvăluind 
astfel că apa era una dintre căile pe care se putea ajunge la zei. 
Cu multe proteste, copiii fură adunaţi, înveliţi și așezați în 
culcușuri, unii să doarmă, unii să asculte, alţii să încerce să 
asculte, dar să adoarmă oricum. Lui Bân i se oferi vechiul loc de 
dormit alămii de Silla, dar îl refuza. Grindina era destul de mare 
ca să nu mai aibă nevoie să fie hrănit pe timpul nopţii și nu mai 
era niciun motiv pentru care Bân trebuia să doarmă în baraca 
pentru hamuri, dar îi plăcea și făcea tot posibilul să poată 
rămâne. In orice caz, nu avea de gând să se culce, știind că 
partea interesantă a poveștii de-abia acum avea să vină. Se 
ghemui în mantie, lângă mama lui, cu Grindină alături, și se 
puse pe ascultat. 


Breaca stătea undeva mai departe în cerc, în partea dreaptă a 
bunicii bătrâne, gata să-i sară în ajutor femeii dacă ar fi avut 
nevoie. O durea mâna rănită, sub oasele degetelor, așa cum se 
întâmpla de fiecare dată când era obosită. Cu mintea în altă 
parte, își freca mâna de genunchi. Gunovic se aplecă în faţă și-i 
întinse urciorul lui. Mai devreme se luaseră la întrecere călare și 
câștigase el, dar fuseseră foarte aproape. După aceea, o 
felicitase pentru iapa sură și-i dăruise o camee ce avea forma 
micii bufniţe sălbatice care vânează în timpul zilei. Doar așa îi 
arătase că auzise despre moartea mamei ei, și o făcuse între 
patru ochi, cu blândeţe, după cum îi era obiceiul. El și tatăl ei 
erau cei mai buni războinici pe care îi cunoscuse vreodată, iar 
Gunovic o învățase câteva dintre cele mai dure lovituri cu sabia 
la care s-ar fi putut gândi cineva. De aceea, se cuvenea să-i 
mulțumească și lui pentru reușita de a fi ucis un războinic cu 
arma. Încuviinţă din cap, primi cana pe care el i-o întinsese, bău 
și o dădu mai departe în cerc. Berea era călduţă și amăruie, dar, 
chiar dacă nu-i ameliora cu nimic durerea de la mână, măcar 
făcea să se ducă gustul de usturoi. 

Oamenii se așezară mai aproape de foc. Pe jar fu așezată o 
buturugă cât braţul de lungă și scânteile albastre începură să 
sară dansând înspre acoperiș. Mirosul era pătrunzător ca briza 
sărată a mării. Flăcările crescură, trimițând umbre lungi și 
mișcătoare pe tavanul de paie. Animalele cioplite de pe stâlpii 
ușii sclipiră și prinseră viaţă. Fumul îi învăluia, păstrând căldura 
înăuntru. Un al treilea urcior fu deschis în cinstea lui Gunovic, 
care îl luă în partea mai îndepărtată de foc, acolo unde era locul 
cântăreţului. Înainte stătuse în picioare, ca să dea un efect mai 
mare jocului umbrelor trimise de mâinile lui pe pereţi. Acum se 
așeză, cu spatele sprijinit de o piele umplută cu păr de cal, 
lângă perete. Când se făcu liniște, îi vorbi, după cum cerea 
tradiţia, bunicii mai bătrâne. 

— Bunico, dumneata cunoști toate poveștile care pot fi spuse. 
Trebuie să o alegi pe cea pe care vrei s-o ascultăm acum. 

Bătrâna privea fix în inima focului, stând cu capul aplecat, de 
parcă ar fi ascultat ceva. Își ridică privirea, întâlnind-o pe cea a 
fierarului. 

— Spune-ne povestea lui Cassivellaunos, rosti ea. 

Se auziră și alte voci, murmurând în semn de aprobare. Era o 
bine-cunoscută poveste despre bine și rău, unde lucrurile erau 


clare, iar binele avea să învingă soarta potrivnică. Pentru o clipă, 
Gunovic rămase tăcut, meditând. Îşi ridică apoi capul. 

— Vă spun povestea celui mai mare războinic, Cassivellaunos, 
străbunicul lui Cunobelin, Câinele-Soare, care domnește peste 
triburile din sud, Trinovantes și Catuvellauni... 

Glasul îi suna diferit. Își pierduse cadenţa de cântăreţ și 
devenise însăși, vocea lui Cassivellaunos, grăind în seara 
bătăliei; singurul dintre toţi luptătorii care a fost prevăzător și a 
avut forţa să adune triburile războinice care să ţină piept celor 
două invazii ale lui Cezar. 

Cu ochii minţii, Breaca putu vedea un uriaș cu pleata arămie, 
calare pe calul lui dereș de lupta. Haita lui impresionanta de 
ogari vârgaţi, pregătiți pentru război, se strânse în jurul lui, 
având zgărzi de piele și fier, pregătiţi să sfâșie gâturile soldaţilor 
legiunii. În jurul grumazului el purta însemnele de conducător, 
un colier de metal răsucit, făurit pentru el de un fierar al Eceniei. 
Nenumărate pene negre atârnau de capetele zgărzii lui, fiecare 
dintre ele având partea de jos colorată în roșu, ca să arate câţi 
războinici ucisese în lupta dreaptă. Scutul era din piele de taur, 
atât de greu, că era nevoie de alţi doi bărbaţi ca să-l ridice. 
Sabia era din fier, iar când se afla călare și o scotea din teacă, 
vârful îi ajungea până la pământ. Pe umeri avea o mantie în mai 
multe culori, cele ale triburilor care i se alăturaseră: albastrul 
cerului pentru Ecenia, verde pentru Comovii, care îl urmau pe 
cel însemnat, cenușiu pentru luptătorii și clarvăzătorii din Mona, 
oamenii aleși din fiecare trib să cerceteze insula sacra. Lipsea 
numai galbenul florii de grozamă al celor din Trinovantes, căci 
Mandubracios, un prinţ al acestui trib, îl trădase pe erou și pe 
aliaţii săi dușmanilor. 

Toate astea le sunau cunoscut oamenilor și simțeau primejdia 
în aer; cei din Trinovantes deţineau pământurile de la sud de 
Ecenia, iar pacea dintre cele două neamuri nu fusese niciodată 
prea ușor de menţinut. Mandubracios din Trinovantes crescuse 
în umbră: un bărbat necinstit, care râvnea pământurile și 
puterea pe care zeii nu i le dăduseră. Nu era un bun războinic, îi 
lipsea curajul, dar era în schimb plin de viclenie. Când văzuse că 
nu-l poate învinge pe Cassivellaunos prin puterea armelor, se 
deplăsase până în Galia, ca să solicite ajutorai celui mai mare 
inamic al tuturor, lulius Cezar, cerând sprijinul legiunilor pentru 
a-și învinge dușmanul. 


Legiunile lui Cezar atacaseră de două ori. În primul an se 
dăduse o bătălie eroica, dar în al doilea luptele fuseseră de-a 
dreptul excepţionale. Armatele s-au întâlnit pe cele două maluri 
ale râului care se vărsa în mare și fusese ca și cum s-ar fi luptat 
înșiși zeii. Lupta ţinuse de dimineaţa până după-amiaza târziu, 
iar apa râului se îngroșase de sângele luptătorilor din ambele 
tabere. Mii de luptători au murit, apărând un pământ care nici 
măcar nu era al lor. 

Înspre seară, văzând că nu poate învinge, Cassivellaunos își 
conduse supraviețuitorii pe niște cărări secrete, până la 
fortăreaţa lui. Locul se afla într-un ţinut mlăștinos, înconjurat din 
toate părțile de pădure, iar el îl considera sigur. Le oferi adăpost 
războinicilor istoviţi, să poată să mănânce, să se odihnească și 
să-și bandajeze rănile, iar fierarii să făurească noi capete de 
sulițe și săbii noi, iar clarvăzătorii să poată să conjure zeii și să 
le ceară ajutorul. 

Dar fortăreaţa nu era sigură. Mandubracios o știa și adusese 
și dușmanul cu el, povestindu-i despre singura slăbiciune a lui 
Cassivellaunos. Marele luptător avea un câine de război, Belin, 
botezat cu numele zeului soarelui, și pe care îl iubea ca pe 
propriii copii. Pe furiș, câţiva bărbaţi din Trinovantes furaseră 
câinele, ademenindu-l cu carne proaspăta și cu vorbe blânde. 
Venise de bunăvoie, pentru că era un câine blând, mai puţin în 
războaiele în care era asmuţit împotriva dușmanilor. Așa că, în 
dimineaţa celei de-a treia zile, se auzise un corn sunând de 
dincolo de mlaștina. Cassivellaunos se uitase de după metereze 
și-l văzuse pe inamic gata de lupta. Tocmai își ridicase sulița să 
ordone deschiderea porților și începutul luptei, când își văzuse 
câinele preferat răstignit în faţa liniilor inamice, legat la bot ca 
să nu poată să schelălăie și să-și anunţe stăpânul. 
Cassivellaunos privise cum îi murise câinele, iar capul îi fusese 
tăiat și înfipt într-o sulița, și apoi îi fusese trimis însoţit de un 
ordin de predare necondiţionata. Inima marelui războinic fusese 
distrusa atunci. Dacă dușmanul putea face asta unui câine, care 
era sfânt, atunci ce avea să-i facă poporului? Se sfătuise cu 
ghicitorii lui, ieșise pe porţile fortăreței și-și predase sabia, cu 
care luase atâtea vieţi, la picioarele dușmanului, scuipându-l în 
același timp. 

Gunovic se opri aici. Era timpul să se oprească. Nu plângea 
numai Breaca. Împrejurul lui, bărbaţi și femei suspinau și își 


ștergeau feţele. În dreapta Machei, Bân plângea în hohote, 
neconsolat. Îl ţinea strâns în braţe pe Grindina, rostind blesteme 
groaznice la adresa dușmanului, la adresa tuturor celor care 
veneau din Galia, blestemând casa trădătorului Mandubracios 
care purtase o mantie galbenă ca florile de grozamă. Macha îl 
înfășură în mantia ei și-l legăna ca pe un copilaș, promiţându-i 
că povestea va avea o continuare fericita, căci Onomaris visase 
și vorbise cu Manannan, zeul marii, să provoace o furtuna care 
să distrugă navele romane de război, astfel că viaţa lui 
Cassivellaunos fusese cruţata, iar legiunile lui Cezar plecaseră și 
nu se mai întorseseră niciodată. Ca întotdeauna, dacă luptătorii 
nu putuseră câștiga bătălia, o făcuseră ghicitorii. Pentru Bân, nu 
era însă nicio deosebire. Câinele preaiubit murise, iar cei care 
făcuseră asta aveau să fie blestemaţi pe vecie. 

Gunovic veni mai aproape de foc. Zise: 

— Se poate spune și așa. lulius Cezar a murit singur, ucis de 
propriii concetăţeni și, de atunci, nu s-a mai auzit nimic despre 
niciunul dintre urmașii lui. Trădătorul de Mandubracios a murit 
fără să aibă copii, iar acum conducătorul triburilor Trinovantes și 
Catuvellauni este un urmaș al lui Cassivellaunos. 

— Cine? 

Bán trecuse de la plânsete la sughiţuri și îi venea greu să 
articuleze propoziţii lungi. 

— Cum conduce el poporul inamicului sau? 

— İl cheamă Cunobelin, care înseamnă „Câinele Soarelui”. 
Conduce două triburi pentru că este un bărbat foarte deștept, 
câruia îi place puterea și care ordona făurirea mai multor sulițe 
decât oricine, ca nimeni să nu îndrăznească să îl atace. 

— II vor ataca tocmai fiii lui, rosti bunica bătrâna, cu acreala. 
Ea era singura care nu părea să plângă. Dacă nu toţi, cel puţin 
agitatorul. 

Bân holbă ochii. 

— Cine este agitatorul? 

Gunovic răspunse: 

— Caradoc, cel de-al treilea și cel mai mic dintre fiii lui 
Cunobelin. Câinele-Soare și-a împrăștiat bine sămânță, dar cu 
un scop. Togodubnos este primul fiu, născut dintr-o femeie din 
familia regala a tribului Trinovantes. El va asigura descendenții 
tatălui său în poporul acesta. E un gigant pentru vârsta lui, are 
părul negru şi nasul acvilin. Încă nu a ucis pe nimeni în lupta, 


dar și-a câștigat pe merit titlul de războinic. Este foarte abil. Ar fi 
un conducător bun dacă tatăl lui i-ar permite. Cel de-al doilea 
fiu, Amminios - este roșcat, cu pielea deschisă, gălbuie, și are 
ochii umezi - este al unei femei galice. A fost crescut doar pe 
jumătate în spirit galic, așa că a devenit un roman adevărat, 
încât își poartă toga chiar și când mănâncă sau când își smulge 
parul din nas, de doua ori pe lună, ca să se facă frumos - e 
adevărat... 

De supărare, văzând mirarea și zâmbetele batjocoritoare ale 
celor din jur, Gunovic ridică vocea. 

— Puteţi să râdeţi cât vreţi, dar Amminios are binecuvântarea 
tatălui său și-și petrece timpul bând vin cu judecătorii din Galia. 
Deja are trei ferme de cai și face negoţ cu vin, cu sticlărie și cu 
produse fine de olărie, și are o avere frumușică. 

— Şi sclavi. Bunica bătrână scuipă în foc. Asta face avere din 
comerţul cu sclavi. Și-a făcut bogăţia din sânge de om, la fel ca 
și tatăl lui. 

— Într-adevăr, aşa s-ar putea să fie. Gunovic încuviinţa încet 
din cap. Cu toate astea, Caradoc este altfel. Este deosebit. Dacă 
te afli în luptă, el e războinicul pe care ţi-l dorești alături. Mama 
lui a fost conducătoarea în război a tribului Ordovices și, după 
cum știți, în ceea ce privește curajul și puterea războinicilor lor, 
ei sunt întrecuţi doar de cei de la Silures. 

Îl privea pe Eburovic, ai cărui strămoși îndepărtați erau cei de 
la Silures. Eburovic își întinse braţele și își apropie picioarele de 
foc. 

— Asta-i o minciuna și-o știi prea bine, grăi el cu blândeţe. 

Gunovic rânji. Fierarul din Ecenia îi era cel mai bun prieten. Ce 
viaţă mai e aia dacă nu poţi să-ţi tachinezi prietenii măcar un 
pic? Ceilalţi râseră și ei, simțind cum încordarea dispare. 

Eburovic se mișcă, lăsând focul să-i lumineze faţa. 

— Fierărie, dacă vrei să fii un bun tălmăcitor, ar trebui să spui 
adevărul. Cei de la Silures sunt războinici buni, unii dintre noi 
suntem chiar eroi, dar cei din tribul Ordovices sunt neîntrecuțţi. 
Se spune că se nasc cu scânteia luptei în privire, și asta nu piere 
niciodată. Cei care se luptă cu ei o fac cu gândul la moarte. 
Mulţi dintre ei chiar mor. 

Gunovic își înclina capul. 

— Așa s-ar putea să fie. Mă dau bătut în faţa experienţei tale. 
Cu siguranță mama lui Caradoc e cunoscută ca o luptătoare 


foarte priceputa. Este Ellin, fata Coniei. 

Vocea lui căpătă din nou ritmul specific poveștilor despre eroi. 

— E înaltă și foarte frumoasă, și are părul de culoarea grâului 
înaintea recoltei și ochii verzui încât par valurile mării. Poartă o 
tunică de aceeași culoare cu a ochilor și peste tot lumea o 
cunoaște pentru curajul ei în lupta. Caii ei sunt cei mai buni din 
apus, sabia ei este cea mai tăioasă, sulița ei zboară cel mai 
departe, sau - vocea i se schimbă, prevestind ce avea să vină - 
cel puţin așa era până iarna trecută, când fiul ei, Caradoc, în 
vârstă de unsprezece ani, a trecut încercările pentru a deveni 
războinic și și-a câștigat propria suliță. Acum sulița lui zboară 
mai repede ca a mamei sale. 

— La unsprezece ani? A trecut încercările în rândul celor de la 
Ordovices la unsprezece ani? 

Cel care întrebase era 'Tagos, fiul surorii lui Sinochos. Avea 
doisprezece ani, aproape treisprezece, și urma să fie pus la 
încercare la întrunirea din iarnă. Aceasta era considerată vârsta 
potrivita, și nu era nicio rușine dacă nu reușea din prima. Ca să 
reușească, trebuia să arunce cu sulița și să lovească ţinta, de la 
o distanţă de cincizeci de pași, de nouă ori din nouă încercări. 
Dintre cei care încercaseră, cam unu din zece izbutise din prima. 

— Da,  încuviință Gunovic din cap. Toţi ghicitorii lor 
prevăzuseră asta. Nimeni mai tânăr nu reușise. Anul viitor, el va 
fi pus la încercare și la Trinovantes și la Catuvellauni. Tatăl lui 
nu e de acord și nu va face nimic să îl ajute, dar l-am văzut pe 
băiat și sigur va reuși. După ce va face asta, va fi un războinic 
recunoscut de trei popoare diferite. Niciun alt bărbat, nici măcar 
tatăl lui nu a mai făcut o asemenea ispravă. 

— Oare fiul îi va ucide pe ghicitori, ca tatăl lui, sau îi va 
respecta, după obiceiul poporului mamei lui? 

Se lăsă o tăcere neobișnuită. Vorbise Macha. Pe același ton 
glacial, ea continuă: 

— Se împlinesc zece ani de când Câinele Soarelui i-a ucis pe 
ultimii ghicitori adevăraţi. Erau doi. l-a jupuit de vii și le-a agăţat 
cadavrele într-un alun, iar în locul lor l-a luat pe Heffydd cel Fals, 
care spune cuvintele stăpânului său, de parcă ar veni de la zei. 
Ce crezi, fiul îi va urma sacrilegiul? 

— Nu. Gunovic clătină din cap. Pământul care duce la Mona, 
insula sacră, le aparţine celor de la Odovices. Dintre toate 
triburile, ei sunt cei mai apropiaţi de ghicitori. Caradoc își 


disprețuiește tatăl și-și urmează mama întru totul. Oriunde va 
conduce, nu-i va izgoni pe ghicitori. 

— Foarte bine. 

Asta venise dinspre 'Tagos, care stătuse cu pumnii strânși, 
gata să se bată, dar fără să aibă cu cine. Se relaxă și-și scutură 
umerii, așa cum fac cei care se liniștesc după o bătaie. 

Sinochos grăi: 

— Ce ţi-e și cu acest Câine-Soare, are trei fii diferiţi de la trei 
mame diferite! Oare a terminat de împrăștiat sămânţa, sau 
trebuie să ne prevenim fiicele să fie atente la bărbaţii cu 
nasurile încovoiate și cu capetele îngreunate de vin? 

Se auziră murmure firave de râs. Gunovic se ridică, 
întinzându-și picioarele. 

— Ei bine, e prea bătrân. Ar trebui să le preveniţi mai degrabă 
în legătură cu fiii lui. Sunt trei și sunt cu neputinţă de ocolit. 
Aveţi grijă și la fierarii cu gâturile uscate și cu nările păroase. 
Avertizaţi-le și în legătură cu ei. 

Ceilalţi îl văzură rânjind când dinţii îi străluciră în lumina 
flăcărilor, iar ei, la rândul lor, izbucniră în râs, auzindu-l grăind o 
asemenea nerozie. Așa trebuia să se încheie seara, căci doar 
așa se putea șterge amintirea urâtă a morţii primului câine al 
soarelui în mâinile romanilor. Însă Bân era singurul care nu uita. 
În noaptea aceea dormi cu mama lui, ceea ce nu mai făcuse de 
la trei ani, iar Grindina dormi între ei. 


Trei zile mai târziu, Gunovic plecă mai bogat cu trei cai de 
povară, un mânz mare, de trei ani, care avea să fie dresat până 
anul viitor, ca să-l călărească atunci când va mai trece pe la ei. 
Mai căpătă nouă drobi de sare, o tunică din lâna nevopsită, dar 
brodată pe margini în nuanţa albastra de Ecenia, câteva ace de 
os și niște ierburi uscate, care l-ar fi vindecat și pe el și pe 
ceilalţi ai lui, numai de și-ar fi amintit care dintre ele erau pentru 
cataplasme și care trebuiau amestecate în mâncare. Mai luă și 
câteva arme terminate sau neterminate, după cum binevoi 
Eburovic să-i dea. In plus, obţinu și promisiunea că, la toamnă, 
când va trece înapoi, îi vor da grâne să-și umple desagii. 

Totodată, pentru că avea să traverseze pământurile celor de 
la Coritani, avea însărcinarea să le transmită un mesaj bătrânilor 
tribului. In mesaj se spunea că Ecenia considera atacul din 
toamna doar o faptă nechibzuită a unor tineri, și tocmai de 


aceea nu trebuia să ducă la învrăjbirea celor două popoare, care 
se cuvenea să-și păstreze pacea. Ca să demonstreze intenţiile 
serioase ale tribului, Gunovic avea să arate brăţara de aur care 
era încă mai lată și mai grea decât cea dăruită lui Arosted, 
neguţătorul de sare, cel ce le transmisese lor mesajul. La 
războinicii uliului roșu, el urma să facă negoţ cu multe camee de 
mare valoare, dar cu foarte puţine vârfuri de sulița, căci le 
vânduse aproape pe toate. 

Însă în nord, în drum spre pământurile natale ale tribului 
Brigantes, urmașii aprigi ai Brigăi, după ce trecu de pământurile 
Coritani, Gunovic își dădu brusc seama că, de fapt, avea fier cu 
care putea să facă troc, incluzând și câteva zeci de capete bune 
de suliță de la iceni. Auzi și un zvon care, deși nu se știa de 
unde venise, era despre pregătirile de război ale celor de la 
Coritani, care voiau să-și atace vecinii din nord. La întoarcerea 
în Ecenia, șederea îi fu plăcută, căci fu foarte bine recompensat, 
iar apoi se îndreptă spre munţi, spre apus, ducându-se acasă 
bogat și fericit. 


IV 


Primăvara târzie se transforma în vară, iar seceta nu întârzie 
să apară. Nimeni nu mai pomenise o asemenea căldura. 
Pământul și oamenii se uscau, laolaltă. Caii stăteau îngrămădiţi 
la umbra alunilor, fluturându-și cozile unul în fața celuilalt. În 
coliba, apărătoarea din ușă stătea ridicata până sus, iar focul 
de-abia mai pâlpâia. Bunica mai bătrână dormea goala pe 
așternuturile ei de blană, cu braţele cât mai depărtate de corp, 
ca să-i fie mai puţin cald. Până și la fierărie, ardea doar un 
singur foc. Nimeni nu se mișca decât dacă era neapărată 
nevoie. 

Breaca o găsi pe Airmid lângă iazul sacru de sub cascadă. 
Fata mai mare se ghemuise ca o șopârla pe o grămăjoară de 
pietre. Dintr-o groapa de lângă ea, creștea un alun cu noua 
tulpini, al cărui frunziș o ascundea atât pe ea, cât și pietrișul șic 
apa. La orice adiere a brizei, frunzele se mișcau, schimbând 
contururile, ascunzând-o, astfel că puteai trece cu ușurința pe 
acolo fără s-o vezi. Chiar dacă știa unde s-o caute, Breaca avu 
nevoie de ceva timp pentru a se obișnui cu umbra și îi fu greu 
să-i distingă pielea bronzata pe pietrele împânzite de licheni. 
Când fu sigura unde se află, se urcă pe o altă piatră și o cercetă 
o bucată de vreme, observându-i respiraţia, încercând să vadă 
dacă avea ochii deschiși. Când se asigură că fata era treaza și 
nu visa, cobori de pe piatră și-și așternu darul pe pământul 
dintre ele, apoi se întoarse și așteptă. 

Şi tot aşteptă. In spatele ei, un porumbar și un carpen se 
împleteau fremătând de viaţă. La capătul dumbrăvii, o pasăre 
mică și cenușie prindea muște pe care, cu o prudenţă iscusită, 
le ademenea între ţepii unui porumbar. lIntr-altă parte, o 
codobatură sărea de pe-o piatră pe alta, de-a curmezișul apei, 
umplându-și ciocul cu insecte pe care, din când în când, le 
transporta până la cuib. La al treilea drum, se dădu bătuta în 
fața unui pescăruș, care părea că poartă lumina soarelui pe 
pântec și care, cu viteza unui fulger albăstrui, se năpusti asupra 
apei și se scufundă până la mijloc după un pește. Trecură câteva 


clipe până să iasă la suprafaţă, dar fără pește. Încruntându-se, 
Breaca își îndreptă ochii înspre locul de unde ieșise pasărea. 
Părea neobișnuit ca o pasăre să se scufunde până pe tărâmul 
zeilor și să se reîntoarcă fără nimic. Se uită la Airmid, voind să-i 
vorbească, dar fata rămăsese cu privirea pierdută în zare. Era 
totuși posibil să viseze. Breaca încetă să-și mai ţină respiraţia și 
se întoarse la locul ei să aștepte. De data asta însă nu mai privi 
iazul. 

Toată lumea visează. Încă de dinainte să meargă sau să știe 
să spună altceva decât numele ei sau pe al mamei, Breaca îi 
ascultase pe ceilalţi povestindu-și visele și reveriile lor. De mică, 
observase că mama ei visa visuri colorate, strălucitoare, pline 
de viaţa, care aveau o însemnătate deosebită pentru familia ei, 
Macha și bunica rămâneau și ele singure ca să mediteze, iar 
când se întorceau acasă, încă păreau ca privesc niște locuri 
foarte îndepărtate, şi rosteau cuvintele zeilor. Între timp, Breaca 
își dădu seama că ea își dorea mai mult starea aceea de reverie 
decât visele - dar aceea era și mai greu de dobândit. 

Până să-și dea ea seama de însemnătatea lucrurilor care 
aveau loc, fetele se retrăgeau să-și petreacă singure cele trei 
nopţi de meditaţie și se întorceau apoi să povestească. Cele 
două surori, Camma și Nemma, se duseseră mai mulţi ani la 
rând și se întorseseră fiecare cu gâscă albă, respectiv cu 
căprioara, în funcţie de visul pe care-l avuseseră. Camma, care 
până atunci păruse de pe altă lume, o fetișcană ștearsă, cu 
părul foarte deschis la culoare, care își pierdea timpul 
împiedicându-l pe Grindina să ajungă la tigaia fierbinte, 
devenise cu totul alta din momentul în care, cu ajutorul 
instinctului matern, descifrase adevărata semnificaţie a visului 
ei, începând de atunci să aibă grija de copii cu o devoțiune care 
o făcea demnă de acel vis. Sora ei, Nemma, se întorsese cu o 
căprioară roșie, dar nici nu se putea altfel. De foarte mică, 
urmase pașii căprioarei roșii, adunând coame căzute, și 
modelase siluete de căprioare din resturile de piele de la 
animalele vânate. Într-o vara, crescuse un pui de căprioară 
orfan, hrănindu-l cu lapte de iapa, dresându-l să vina la 
chemarea ei, astfel că și acum, în iernile geroase, îl hrănea la fel 
ca pe cai. Atât Sinochos, cât și ceilalți vânători îl cunoșteau și 
știau că vor plăti scump dacă va păţi ceva. 

Ele erau primele pe care le observase Breaca. Niciuna nu era 


însă cu totul deosebita; fiecare era fericita cu visul ei, iar în 
zilele stabilite, fiecare își aducea omagiul gâștei sau căprioarei, 
atârnând pe peretele locului de dormit, ca să le apere, un simbol 
- o pană, respectiv un picior de căprioara. Airmid însă, fata 
ciudata, înalta, cu pielea închisa la culoare și cu părul negru, era 
diferita de ele. Ea era cea care, după nopţi lungi de meditaţie, 
se întorcea, la apusul ultimei zile, în odaia femeilor, pășind 
peste pietrele de la intrare ca și cum ar fi mers prin apă, privind 
în gol, mută de mirare, fără să poată încă să exprime în cuvinte 
ceea ce văzuse. Ei nu i se dăduse niciun simbol, căci nu avea 
nevoie de lucruri materiale care să-i aducă aminte de cele 
întâmplate. Zeii îi grăiseră și aveau să continue s-o facă. Ceea 
ce se întâmplase o marcase pe viaţa. Era o ghicitoare. 

În primăvara de dinainte de moartea mamei ei, Breaca fusese 
martora la un lucru foarte important. Se întâmpla într-o 
dimineaţa limpede și luminoasă, în care soarele era strălucitor, 
însă pământul era acoperit cu un strat gros de brumă. Ca de 
obicei, se trezise foarte devreme și stătea afară, lucrând la o 
piele de căprioară. Era și Bán cu ea, curățind măruntaiele unui 
sitar pe care îl prinsese în cursă. Toţi ceilalţi dormeau când 
Airmid alergase cu picioarele goale afară din casa femeilor, 
trecând prin gunoi fără să bage de seamă mizeria, și se oprise la 
ușa colibei, pentru că bunica mai în vârstă îi rostise numele, 
sfătuind-o să fie prudentă. Aștepta și-și frământă mâinile; 
semăna atât de mult cu Macha, cu părul ei negru, acum ciufulit 
din cauza somnului, și avea o privire atât de sălbatica și atât de 
confuza din cauza visului, încât părea a/ta, așa cum nu mai 
fusese niciodată. După ce se îmbrăcase, bunica venise afara s-o 
asculte, iar Airmid făcuse eforturi considerabile de a se întoarce 
din lumea prin care-i rătăcise mintea. Cu o voce ascuţită, ca de 
broasca, spuse: 

— Vine ploaia. Feste noua zile. Trebuie să mutam lucrurile. 

— Întotdeauna ploua. De ce să le mutam de data asta? 

Bunica bătrâna fusese blânda, iar asta nu se întâmpla prea 
des. În mod normal, dacă o trezea cineva devreme, nu avea să-i 
meargă prea bine. 

— E prea multa apă. Va fi potop, lazul zeilor de sub cascadă 
nu va putea înghiţi toată apa și se va prelinge în valuri spre 
țarcuri. Râul va purta leșurile până în coliba. Leșurile... 

Și se oprise, mușcându-și buzele, încercând să nu plângă; ea, 


care întotdeauna plângea din nimic. Breaca se întinsese spre ea, 
dar bunica i-o luase înainte și o dusese pe copila mai mare 
înăuntru, să o întindă pe patul ei, și-i dăduse un cocoloș de 
răchită să mestece până va adormi. O lăsase pe Breaca să aibă 
grija de ea și plecase să le dea veștile și celorlalţi bătrâni. 

Urmase o perioadă agitată, în care se petrecură o seamă de 
activităţi neobișnuite. În următoarele șapte zile, oamenii se 
mutaseră pe pășunile mai înalte, purtând cu ei și toate lucrurile 
care ar fi putut fi distruse. Exact așa cum spusese Airmid, în cea 
de-a noua zi începuseră să cada ploile. De-a lungul zilei, râul se 
umflase și ieșise din matca, iar apa ajunsese până la jumătatea 
zidului colibei. Toţi mulțumiră pentru avertismentul ce le dăduse 
ocazia să se mute; toţi, mai puţin Airmid, care, văzând plutind 
moarte pe ape cele trei broscuţe din vis care o preveniseră, 
începuse să plângă amarnic, cu faţa ascunsă în palme.. 

De atunci încolo, chiar dacă stătuse la distanţa, Breaca 
începuse s-o observe cu mult mai mare atenţie. Despre Airmid 
se spunea că are o fire dificilă, iar asta nu era întru totul 
neadevărat. 

Cei patru ani petrecuţi ca ajutor al bunicii bătrâne lăsaseră 
urme asupra ei, așa că nu prea vorbea, iar când spunea totuși 
ceva, o făcea cu o ironie vecină cu proasta creștere. Dacă era 
provocată, avea o limbă mai ascuţită decât oricine, cu excepţia 
bunicii, și, fără îndoială, ăsta era un lucru de care trebuia să se 
țină seama. 

Orice altă bârfă era însă neîntemeiata. Istorioara despre cum 
îl rănise ea pe Dubomos, fiul roșcat al lui Sinochos, era complet 
neadevărată, deși Airmid nici măcar nu se deranjase să 
dezmintă zvonul, ceea ce fusese înșelător. De mică, Breaca își 
dăduse seama că doar din invidie vorbeau așa despre fata mai 
mare, și încercase s-o apere. De două ori se luase la bătaie, dar 
fusese umplută de sânge. Mai târziu, după ce avusese o discuţie 
cu mama ei, încetase să se mai bată pentru alţii și se hotărâse 
să observe și să înveţe câteva dintre secretele visării. Chiar 
dacă își dăduse seama, Airmid nu schițase niciun gest. 

Lucrurile se schimbaseră însă din toamnă, odată cu moartea 
mamei Breacăi. Într-o vreme în care lumea se întorsese pe dos, 
Airmid fusese în tăcere un sprijin permanent și îi dăduse în dar 
acele pene de războinic, când nimeni altcineva nu se mai 
gândise la asta. Cu timpul, între ele se născuse un respect 


deosebit, apoi deveniseră prietene, fiind din ce în ce mai 
apropiate, ceea ce era un lucru foarte important. 

Era o zi tocmai bună de petrecut cu prietenii. Breaca privea 
strălucirea schimbătoare a suprafeţei apei. Umbra ei părea să 
urmeze mișcarea soarelui, alunecând treptat până ce ajunse la 
primele trestii din jurul apei. Se gândi dacă nu ar fi mai bine să- 
și schimbe poziția, ca să nu pângărească apa cu umbra ei, dar 
se hotări că nu e cazul. Soarele se deplasă până ajunse să-i bată 
din spate, încălzind locul dintre omoplaţi, pe care, din dimineaţa 
morţii mamei ei, începuse să-l socotească foarte fragil. Inchise 
ochii, lăsând razele să-i încălzească sufletul. Auzea vocea 
mamei ei răsunându-i în cap, în timp ce îi vorbea ca atunci când 
era copil, și, tot ca atunci, cuvintele îi păreau de neînțeles. 
Vocea se contopi cu glasul unei broaște ce se auzea în 
depărtare. În locul soarelui, simţi o mână masându-i mușchii de 
pe-o parte și de pe cealaltă a șirei spinării. O voce, care nu era a 
mamei ei, rosti încet: 

— Breaca, deschide ochii. 

Îi deschise. În umbra ei, pe o piatra, nu mai mare decât trei 
degete, stătea un broscoi. Era verde-închis la culoare și avea o 
dunga maro pe-o parte. Ochii îi erau complet negri, iar când 
clipea, pleoapa de jos și cea de sus se întâlneau la jumătate 
printr-o dunga maro. Clipi acum. Clipi și Breaca. 

— De unde ai știut ca am nevoie de pătlagina? vorbi Airmid. 

— Te-am auzit când îi spuneai Machei. 

— Unde ai găsit-o? 

— E o planta în ţarcul cel mare, acolo unde sunt duși mânijii 
cei mici primăvara. Am cules-o în vremea lunii vechi și am avut 
grija să rup numai o frunză din trei. Planta e încă vie. 

— Mulţumesc! Ai făcut treaba buna. 5 

În afara de broaște, Airmid mai iubea și plantele. Ăsta era încă 
un lucru care o deosebea de ceilalți. Își muta mâinile de pe 
mușchi pe umerii Breacăi, ajutând-o să scape de cârceii apăruţi 
în urma muncii de dimineaţa. 

— lar ai exersat cu sulița cea nouă de război a tatălui tău? 

— Numai puţin. Macha avea nevoie de ajutor la plivit. Apoi am 
mers pe pajiștea cea mică și i-am încercat echilibrul. 

— A mers? 

— O să fie buna pentru Sinochos. El le ţine mai pe spate. Eu 
aș avea nevoie de o greutate la capăt, ca să pot s-o ţin cu 


măciulia-n sus. 

— Hmm. Mișcă braţul... nu, la spate, așa, ca să întărești 
mușchiul ăsta... te doare? 

— Un pic. 

Breaca închise ochii, concentrându-se asupra punctului de pe 
umăr de unde venea durerea. 

— Mă gândeam eu. Uite, simţi asta? i l-ai scrântit. Ar trebui 
să vorbeşti cu tatăl tău. Roagă-l să-ţi facă o sulița potrivită 
pentru tine. 

— Da. Mulţumesc. N-o să-mi facă. Sunt prea mica. Dacă se 
ajunge la război, eu n-o să am voie să lupt. 

— N-o să fie niciun război vara asta. La mijlocul verii, bătrânii 
se vor aduna să ia o decizie, dar toată lumea știe ce crezi tu 
despre asta, așa că, dacă tu o să te opui, nimeni n-o să treacă 
peste cuvântul tău. Dacă ar fi să fim atacați de coritani, poate 
că s-ar răzgândi, dar Gunovic a făcut treaba bună; cei din 
Brigantes îi ameninţa la nord, iar războinicii uliului roșu nu sunt 
atât de mulţi ca să poată apăra doua graniţe în același timp. N- 
or să ne atace atâta timp cât noi nu-i atacam pe ei. Așa că, 
deocamdată, va fi pace. Până la anul, lucrurile s-ar putea 
schimba, dar până atunci o să ai și tu o sabie și o sulița. 

— Tot copil o să fiu și n-o să mă lase să lupt. 

— Nu. Până la iarnă vei fi femeie. 

— De unde știi? 

— Pot să citesc în apă. 

Era o gluma. Glasul lui Airmid se preschimbase într-o șoapta, 
pe care o auziră numai ele doua. Breaca deschise ochii și privi în 
jos. Pe suprafaţa lacului licăreau imaginile amestecate ale 
siluetelor lor. Privi cum mâinile lui Airmid îi alunecau sub braţe, 
subliniindu-i linia sânilor. Se încrunta. Simţi că-i îngheaţă 
sângele-n vine. 

— Eşti chiar așa de sigura? 

— Cred ca da. N-o să rămâi copil toată viața. 

In timp ce degetele continuau să se miște cu blândeţe, Breaca 
simţea cum îi vine leșin de la stomac. 

— Te doare? 

— Nu... Da. Un pic. Doar dacă strângi tare. 

— Dar ţi se par mai umflaţi ca de obicei? 

— Da. 

— Atunci o să mai dureze doua luni. Cel mult trei. O să ai 


prima sângerare la sfârșitul recoltei, dacă nu chiar mai 
devreme. 

Acum nu mai glumeau. Era mult prea important. Airmid își uni 
mâinile în fața ei, strângându-i diafragma, încălzind locul de 
unde venea frica. Breaca privi cerul. În înalt, un vânturel-roșu 
plutea pe un curent de aer cald, un punct estompat din 
văzduhul albastru. 

— Bucură-te! Anul viitor pe vremea asta o să scapi de bunica 
bătrână, vorbi Airmid. 

— Tu așa ai simţit când ai plecat să visezi? 

— Nu. Eram fericită cu ea. Am fost tristă când am plecat. 

— Și eu o să fiu. 

— Știu. 

Soarele se reflectă în oglinda apei într-o strălucire dureros de 
frumoasă. Coborâră de pe piatră și se afundară în umbra 
alunului, stând una lângă alta, cu braţele încolăcite, albul și 
cafeniul pielii formând o împletitura. Breaca se ghemui și începu 
să deseneze figurine pe braţul lui Airmid, începând de la 
încheietură, apoi de-a lungul antebraţului. La cot, se opri și 
urma linia unui tatuaj mai vechi. Odată cu înaintarea în vârstă, 
conturul începea să pălească, dar era desenat cu grijă, ca să 
dureze toată viaţa, de parcă un zeu întrupat într-o broască ar fi 
înmuiat un picior de căprioară în vopseaua verde-albăstruie și 
apoi ar fi pășit pe locul acela, în interiorul cotului, pentru ca 
semnul să fie cât mai aproape de inimă. În jurul lui, Breaca 
desenă un cerc cu degetul. Și, pentru că nimănui nu-i era 
permis să pătrundă prea adânc în visele celorlalţi, spuse cu 
grijă: 

— Întotdeauna m-am întrebat cum de poate bunica bătrână 
să facă asta fără să vadă. 

— Ştii foarte bine că nu are nevoie de ochi pentru a putea 
vedea forma lucrurilor. 

— Da, știu. Dar mă gândeam că poate a făcut asta și înainte, 
când încă mai vedea. _ 

— Nu. Pe atunci nu știam despre broaște. Inainte de visări, 
nu-mi apăreau. De fapt, nimic nu se întâmpla înainte de asta. 
Credeam că sunt aridă și că mă voi întoarce cu mâinile goale. 
Obișnuiam să rămân trează și să mă rog lui Nemain să-mi 
trimită și mie un vis, orice vis, chiar și unul mai puţin important, 
ca al Cammei. Odată, bunica mi-a spus că e sigură că voi visa 


râma, iar eu am crezut-o. După aceea, n-am mai putut dormi 
nopţi în șir, gândindu-mă cât de rău are să fie. 

— Mie mi-a spus ca sunt o viespe care iarna hibernează, iar 
vara îi înțeapă pe oameni. 

— Are și ea motivele ei. Cred că e nevoie să ne facem și griji, 
ca să lăsăm calea liberă pentru zei. Dar vei visa și tu. Trebuie să 
crezi asta. Numai că îţi vine greu să aștepți. 

— Știu. Nu am răbdare. Dar mă simt mai bine când vorbim 
despre asta. 

Era cea mai mare frică a ei: că aproape devenise femeie, iar 
zeii încă nu îi trimiseseră niciun semn. Se simţea mai bine acum 
că știa că același lucru i se întâmplase și lui Airmid. Senzaţia de 
gol din stomac începu să dispară. Ofta și se urcă pe piatră, 
așezându-și mâna pe șoldul celeilalte fete. Pe gât simţi un sărut 
catifelat. Se aplecă, lăsându-și degetele să alunece în jos, 
cercetând. Era o zi potrivită pentru a descoperi ceva nou, pentru 
a vedea ce se ascunde dincolo de umbrele mișcătoare, pentru a 
se contopi, pentru a se lipi de altcineva. Sărutările deveniră mai 
prelungi și mai clare și își schimbară direcţia. Fără să bage 
nimeni de seama, pescărușul se mai scufunda o dată în iaz, și 
ieși cu un pește. Deasupra, vânturelul-roșu cobori pieziș și 
începu să zboare prin păpurișul de pe malul mai îndepărtat. 
Dincolo de râu, în ţarcurile pentru cai, un băiat, un căţeluș și o 
mânză cu picioare lungi porneau pe rând în căutarea unor 
monștri imaginari. 

Soarele continua să lunece, umbrele devenind din ce în ce 
mai ascuţite. Breaca stătea întinsa, cu palma așezată pe 
broasca desenata pe braţul lui Airmid și se gândea la copilărie și 
la ce va simţi când o va părăsi. Brusc, un gând nou îi trecu prin 
minte și iarăși simţi fiori reci pe șira spinării, dar de data asta 
era altfel. Se rostogoli, trecând dincolo de umbra. Nu putea să-și 
facă ordine în gânduri. 

— Airmid...? 

— Da? 

— Dar dacă n-am să fiu o ghicitoare, iar pe tine te vor chema 
la Mona, să capeţi învăţătura necesară clarvăzătorilor? Ai să te 
duci fără mine? 

— Poftim? 

Brusc, fata mai mare se ridica, încruntându-se în timp ce 
încerca să înţeleagă întrebarea. Privind-o fix în ochi, Breaca îi 


spuse: 

— Învățătura se aduna în doisprezece, poate douăzeci de ani, 
dacă așa hotărâse bătrânii. Ai pleca fără mine? 

— Nu, sigur că nu, cum poţi să crezi așa ceva? 

Fața lui Airmid rămase încruntata. Degetele ei, împletite cu 
degetele Breacăi, se încleștară atât de puternic încât i se albiră 
încheieturile. 

— N-o să se întâmple așa. Nu mai spune asta. O să visezi. 

— Dar... 

— Şi chiar dacă m-ar chema chiar mâine la Mona, tot ai putea 
să vii și tu. Fiecare ghicitor trebuie să aibă un războinic să-l 
păzească, iar tu ești deja războinic. Ai putea să vii ca războinic 
al meu și ai putea să te instruiești la școala de războinici. 

De asta se temea cel mai tare. De când îi murise mama, iar 
Airmid îi dăduse penele vopsite în roșu, frica asta umbrea totul. 
Breaca închise ochii. Ingheţa. Cu sufletul plin de durere, vorbi: 

— La Mona, războinicii nu au nicio importanţa. Nu au mai 
purtat un război de pe vremea lui Cezar. Doar visătorii fac parte 
din adunarea bătrânilor. Exagera și știa prea bine; războinicii 
care se pregăteau la Mona erau consideraţi foarte merituoși, dar 
nu asta era important. 

Airmid înţelese și nu o corecta. În schimb, spuse: 

— Clarvăzătorii îi primesc în adunare și pe cei care fac parte 
din familia regala a poporului lor. Tu ești următoarea 
conducătoare a Eceniei. Dacă mă cheamă pe mine, sigur mai e 
un loc și pentru tine. 

Nu asta voia ea. Breaca deschise ochii. Airmid stătea foarte 
serioasa în faţa ei. De-a lungul braţului avea o dâra de nisip lipit 
de piele, asemenea nervurilor unei frunze. Ochii ei păreau atât 
de adânci. Era foarte frumoasa, din cap până în picioare. Breaca 
se întinse și-i cuprinse mâinile. Împărţiseră totul, tot ce era mai 
important în viaţa. De aceea, se cuvenea să-i împărtășească și 
cel mai intim secret. Aici, lângă iazul zeilor, în prezenţa lui 
Airmid, Breaca, fiica lui Graine, moștenitoarea tronului Eceniei, 
își împărtăși secretul și-l transformă într-un jurământ. 

— Dacă am să merg la Mona, am s-o fac pentru c-o merit și 
nu datorita unui accident din naștere sau datorita unei singure 
fapte cu sulița. Ori merg ca un visător, ori nu merg deloc. 


Fusese ideea lui Airmid să plece de lângă iaz și să meargă de- 


a lungul râului în căutarea unui loc unde puteau să înoate, în 
căldura după-amiezii, nu era nimeni să le vadă trecând pe lângă 
țarcurile pentru cai și mergând înspre miazănoapte de-a lungul 
fâșiei înguste de pământ care unea pădurea cu apa. Dincolo de 
sat, pământul era mai bolovănos; pajiștea cu vegetaţie bogată 
era înlocuită de ierburi sălbatice, aspre, și, mai apoi, de nisipuri 
pe care creșteau numai tufișuri, sau, din când în când, de 
mlaștini mișcătoare. Atunci ocoleau, intrând între șirurile de 
copaci din apropiere, după care se întorceau pe cărare când 
pământul devenea din nou uscat și acoperit cu iarbă, înapoia lui, 
râul era mai îngust decât lângă colibă, dar curgea mai repede, 
susurul se auzea mai puternic, iar vietățile erau mai felurite. 
Cercetau păpurișul, urmărind diferitele feluri de șopârle, și 
numărau libelulele de culori diferite. Departe de așezările 
oamenilor, pădurea devenea mai deasă, iar copacii erau de alt 
soi. Aici, erau mai mult pini, zade și mesteceni argintii, și mai 
puţin aluni și sălcii. Păducelul era peste tot, împânzind marginile 
cu florile albe, împrăștiate de vânt. Breaca adună câteva și le 
aruncă în apă, în memoria mamei ei. 

Când Airmid hotărî să poposească, soarele coborâse pe boltă, 
trimițând acum umbrele în partea lor stângă. Râul, după ce 
trecea printr-o străveche strâmtoare, se lărgea din nou și forma 
un zăgaz mai puţin adânc, dar mai larg decât cel de sub 
cascada lor. Pădurea se afla la distanţă foarte mică, malul scurt 
și abrupt întinzându-se până la rădăcinile copacilor care se 
găseau cel mai aproape de apă. Airmid se întoarse cu spatele la 
soare, apoi se uită în stânga și-n dreapta. Mai înainta câţiva 
pași, după care privi din nou și fu mulţumită. Arata înspre un fag 
înalt de la marginea pădurii și spuse: 

— Asta e locul. Haide, urca! Așază-te între rădăcini și spune- 
mi ce vezi. 

— N-o să înotăm? 

— Mai târziu. Asta e mai important. 

Copacul pe care i-l arătase ea era mai înalt decât mulţi dintre 
copacii de pe lângă grajd. Breaca se caţără pe mal până ajunse 
lângă el. Rădăcini cât braţul ei de groase se arcuiau, 
străpungeau pământul și formau o împletitura care îi ajungea 
până la genunchi. Se ghemui confortabil între cele mai groase 
rădăcini care se desfăceau cu fața spre râu, ca și cum fi fost din 
nou mică, în braţele tatălui său. Privi în jos înspre râu. De la 


înălțimea aceea, putea să vadă unduirile domoale care se 
pierdeau dincolo de luciul apei. Priveliștea era de o frumuseţe 
nemaipomenită, făcând-o să uite cu totul de căldura toropitoare. 
Îi zâmbi lui Airmid. 

— E bine așa? 

— Dacă tu așa crezi... 

Fata mai mare stătea chiar la marginea apei, cu picioarele 
încordate și ţinându-și mâna la ochi ca să se ferească de lumina 
soarelui. Acum era serioasă, cu totul altfel decât mai devreme. 

— Privește pe partea cealaltă a râului, spuse ea. Ce vezi? 

Breaca privi. Din cauza copacului nu putea să se uite decât 
înspre răsărit, într-acolo unde pământul era cel mai neted. 
Deasupra mlaștinii, soarele strălucea înșelător. Linia îndepărtata 
a orizonului era ascunsa în ceața; dincolo de ea se întrezărea o 
apă în realitate inexistenta. Ici și colo, pământul era drept, 
străbătut de o perdea întrerupta de grozama încovoiata și 
pipernicita, amestecata cu multe fire de feriga și cu iarba 
sălbatica. Nimic neobișnuit. Clătină din cap. 

— Nu știu. Ce ar trebui să văd? 

— O să știi când ai să vezi. g 

Airmid apucă o rădăcină și se cățără. Ingenunche ca să 
ajungă la același nivel cu Breaca și privi în aceeași direcție. Apoi 
privi din nou, coborând puțin capul. 

— Așa n-ai să vezi nimic. Lasă-te mai jos. 

Breaca se aplecă mai mult. Linia orizontului urcă și unghiul se 
schimbă. Se uită cu atenţie înspre locul unde cerni se unea cu 
pământul și, de data asta, înţelese la ce se referea Airmid: văzu 
o colină mică și joasă, care se încadra frumos în peisajul din jur. 

— Ce este? întrebă. 

— Este o colina străveche. Străbunii le ridicau în onoarea 
morţilor. Lucrul cu adevărat important e că, dacă ești aici la 
momentul potrivit, poţi vedea cum soarele și luna ras ar 
deasupra ei. Cred că ar fi frumos. Dacă te interesează. 

Airmid se mutase lângă copac. Stătea cu capul ușor înclinat și 
se încrunta, nu din cauza Breacăi, ci din cauza ca nu-și găsea 
cuvintele potrivite. Unele dintre legi erau mai clare decât altele. 
Una dintre cele mai clare spunea ca o fata care era pe cale să 
devină femeie se cuvenea să-și caute singura un loc unde să 
stea în nopţile lungi de meditaţie, fără ajutor de la cei de vârsta 
ei sau de la bătrâni. O mare parte a verii, atunci când nu fusese 


cu Airmid, Breaca și-o petrecuse căutând un loc potrivit. 
Legănată de braţele rădăcinilor de mesteacăn, înţelese că l-a 
găsit, dar nu era prima care stătuse acolo. A 

Airmid rămăsese tăcută. Breaca îi cuprinse mâna. Incet-încet, 
se lăsă copleșita de însemnătatea darului ce-i fusese făcut. Rosti 
cu grija: 

— Cred că asta ar putea fi un loc potrivit pentru nopţile lungi 
de visare. Poate că și strămoșii îmi vor da o mâna de ajutor. 

Airmid încuviinţă cu gravitate. Pe de o parte, zâmbea discret, 
căci știa ca îi oferise ceva care pentru ea însemna mult, dar, pe 
de altă parte, afișa un aer serios, asumându-și responsabilităţile 
maturității. 

— Se poate. Crezi că o să găsești singura drumul până aici? 

— Cred că da. Dacă merg pe lângă râu, am să ajung chiar 
aici. Își dorea foarte tare să se ridice și să o sărute. În schimb, îi 
cerceta expresia serioasa, încercând să descopere ce se 
ascunde dincolo de ea. O să mai încerc la apus, când se vede 
mai greu. Dacă o să ploua, noroiul din mlaștina o să-mi ajungă 
până la genunchi. Va trebui să ocolesc printre copaci, ca să pot 
să revin pe lângă râu. 

— Bine. Să vii de câte ori poţi. Nu se știe cum vor fi vremea 
sau lumina pe care ni le vor trimite zeii, așa că trebuie să ajungi 
să-l înveţi foarte bine, ca să poţi să-l găsești și prin ceaţă ori prin 
întuneric. Deocamdată, trebuie să mergi la râu ca să-l cunoști. 
Apa nu e prea adâncă, dar e bună pentru înotat. Și e și caldă. 

Așa era. lazul lor, cel de sub cascadă, era nemaipomenit di 
adânc. Ajungea până la tărâmul zeilor, până unde înotau numai 
vidrele și pescărușii. Aici, în apa asta mai puțin sacră, unde 
degetele de la picioare atingeau bulboanele de nisip, puteau să 
intre până la gât; aruncară cu apă una în alta, și se cufundară, 
învolburând apa, și făcură pluta cu fața la soare, privind 
împrejur ca broaștele, clipind. 

Apoi zăcură înlănţuite sub braţul malului, lăsându-se încălzite 
de soare și ascultând zgomotele asurzitoare scoase de buhaiul 
de baltă ascuns în stufărișul din susul râului. Breaca desena în 
nisip. Desenă, așa cum o învățase tatăl ei, o pitulice, o ursoaică 
și un cal. Mai desenă și o broscuţă care le privea pe cele trei. 
Airmid se aplecă peste umărul ei și îi adăugă o lăbuţă la un 
picior și un punct la un ochi, ca să facă broasca mai reală. Când 
fu gata, îi desenă o frunză ca un cap de sulița pe care să stea și 


un dâmb alungit și îngust, cu niște simboluri pe el, colina 
strămoșilor. Tăcute, se desenară una pe alta întinse ca acum 
sub colină, cu o ghirlandă din frunze de fag, ca să rămână unite 
pe vecie. Airmid mai desenă o sabie și un scut la intrare, ca să 
le apere de dușmani. Contura o altă Breacă undeva în 
depărtare, una în miniatură, care stătea cu spatele rezemat de 
un fag și privea la orizont răsăritul lunii, dar asta era periculos, 
și îl șterse de îndată ce fu gata. 

Trebuiau să vorbească despre asta, dar nu așa, dintr-odată. 
Airmid vorbi: 

— L-ai întrebat pe fratele tău cum a ajuns să viseze astfel? Nu 
s-a întâmplat într-o noapte de meditaţie, așa că ar putea să-ți 
povestească. 

— L-am întrebat. 

— Şi ce zice? 

— Spune că nu era un vis de-adevăratelea. 

Terminaseră cu desenatul. Breaca ridică o trestie de pe mal și 
începu să gâdile luciul apei. Chiar acolo, la suprafaţă, se ivi un 
peștișor. 

— Se gândește că trebuie să treacă încercările de războinic, și 
nimic mai mult. Nu vrea să fie un visător. 

Breaca nu înțelegea cum era posibil ca fratele ei să nu-i 
împărtășească dorinţa, dar se împăcase cu ideea. De câte ori 
putea, îl ajuta cu antrenamentele. 

Airmid stătea cu obrazul rezemat de umărul ei, urmărind fagul 
și peștele. 

— Și Macha ce spune? 

— Lui? Lui nu-i spune nimic. Mie îmi spune că, dacă zeii vor 
să-i audă cineva, vor striga mai tare, până când va auzi el. Sau 
ea. 

Peștele văzu o găză de apă și se hotărî s-o înșface. Gâza și 
peștele dispărură în adâncuri. Breaca puse trestia înapoi pe mal, 
de unde o luase. Se lăsă pe spate și dădu de mâinile lui Airmid, 
pe care și le așeză în jurul mijlocului. Starea sufletească de 
dimineaţă dispăruse și revenise teama. 

— Ce se întâmplă dacă vor vorbi doar în șoaptă? Poate n-o să- 
i aud, rosti ea. 

— O să-i auzi. Îţi promit. 

Sărutarea de pe ureche fu la fel de ușoară precum fusese 
atingerea dintre pește și trestie. li simţi respiraţia caldă pe gât. 


Soarele coborâse și mai mult deasupra apei, iar lumina lui 
orbitoare făcea lumea să pară aurie, chiar și după ce închisese 
ochii. Nu-i venea greu să se întoarcă din nou la dispoziţia de mai 
devreme. 

După ceva vreme, Airmid grăi: 

— Toată lumea se teme de asta. Doar cei trufași cred că zeii 
le vor vorbi - așa că nu aud nimic, pentru că nu au învăţat să 
asculte. lar tu nu ești trufașă. 

— Dar mi-e încă frică. 

— Așa și trebuie. Şi totuși, oricât de încet vor vorbi zeii, tu îi 
vei auzi. Ai răbdare. Tot ce ai de făcut e să asculți. 


Frunza din faţa ei tremura sub atingerea picăturilor de ploaie, 
care se adunau laolaltă și alunecau mai departe, stropindu-i din 
plin genunchiul. Deasupra și pe lângă ea, alţi stropi de pe frunze 
îi picurau pe gât, pe păr, pe pielea braţelor și a picioarelor. Era o 
ploaie caldă, însoţita de tunetele și de fulgerele născute în 
fierăria zeilor, și era o adevărata binecuvântare după căldura 
înăbușitoare a dimineţii. Acum că se sfârșise prima rupere de 
nori, Breaca putea să adune picătură cu picătură din șuvoiul 
care cobora sprinten pe crengi, mai zgomotos chiar decât 
tunetul care tocmai pierea. 

Fulgerul se ivi din nou și lumina ceata de călăreţi îngrămădiţi 
la capătul drumului de sub ea. Se adăpostiseră prea târziu, iar 
acum erau uzi până la piele, cu tot cu cai. Ea numără cam 
treizeci, dar sigur erau mai mulţi. Porniseră la drum la sfârșitul 
solstițiului de la mijlocul verii, așa că sigur nu veniseră doar să 
facă negoţ sau să-și viziteze rudele. Se apropie foarte ușor, 
întinzându-se printre frunzele agăţătoare într-un loc de unde 
putea să vadă fără să fie văzută. Era limpede că erau două cete. 
Îi văzuse călărind dinspre miazăzi și fuseseră împărţiţi în două 
încă de dinainte de a se îndrepta spre copaci. Cei care stăteau 
mai aproape de drum erau conduși de un bărbat zdravăn, cu 
părul negru, care calarea un jugan mare, cafeniu. Era tânăr, să fi 
avut în jur de douăzeci de ani, dar părea stăpân pe sine și privea 
în jur cu hotărârea specifică vârstei. Dintre toţi, numai el ar fi 
putut s-o vadă. Se ghemui și nu-l mai privi, temându-se ca nu 
cumva să-i atragă atenţia. 

Cea de-a doua ceată, de sub stejarul aflat puţin mai încolo, 
era condusă de un tânăr roșcat, călare pe un mânz agitat care 
se speria la orice mișcare a frunzelor și necheza. Călărețul îl 
strunea cu putere, căci avea sânge la bot. Lua aminte la asta și 
la culoarea mantiilor, la lucrătura salbelor și la modelele de pe 
brățări, ca și la felul de a vorbi al celui cu păr negru, când 
suduia vremea și ţara în care se afla, și al celui roșcat, care îi 
blestema poporul, dar își blestema și propriul tată, și apoi, când 


începu să toarne cu găleata, iar zgomotul îi asurzi pe toţi, se 
întoarse, cu foarte mare grijă, la locul unde o aștepta iapa sură. 

Furtuna fu scurtă. Se opri înainte ca ea să ajungă la digurile 
de apărare; cerul devenise de un albastru limpede, iar soarele 
începuse să zvânte locurile, așa că, atunci când intră pe porţile 
fortificaţiei, iapa era neagră de sudoare, din cauza arșiţei, dar și 
a aburilor în care se transformau stropii de ploaie. lnăuntru, 
așezările erau pustii, cu excepţia câtorva găini și a unui câine ce 
dormea. Era a treia zi a târgului de cai din vară, și fiecare 
bărbat, femeie sau copil din Ecenia era acolo să se învoiască 
pentru vreo marfă sau să înnoiască vechi prietenii la o cană de 
bere, în timp ce bătrânii fiecărui grup se pregăteau pentru 
adunarea din casa cea mare. Nu numai ei sărbătoreau; peste tot 
în ţară era la fel. Pe vremea asta, fiecare trib se aduna la el 
acasă. Chiar și la coritani, în vremea solstițiului de vară, era o zi 
liberă în care li se adresau zeilor lor și în care ascultau cu cea 
mai mare atenţie. Foarte rar se întâmpla ca un om sau un grup 
de oameni să aleagă să vină la casa cea mare a unui alt trib ca 
să ceară sfaturi de la clarvăzători sau să aducă o declaraţie de 
pornire sau de oprire a unui război. În perioada asta, așa era 
înţelegerea, iar pacea de după era înţeleasă ca un dar de la zei. 
Cei pe care îi văzuse ea pe cărare nu făceau parte dintr-un 
neam cu care cei din Ecenia se aflau în război, dar intenţiile lor 
erau clare; călăreau înspre pământul sfânt din inima Eceniei, iar 
drumul lor trecea exact pe lângă coliba Breacăi. 

În așezare, nu era voie să călărești repede, dar în anumite 
situaţii nu aveai încotro. Breaca galopă înspre coliba, la femeile 
care rămăseseră acolo. Airmid o auzise venind. O aștepta afară, 
împreună cu bunica bătrâna. Amândouă erau îmbrăcate de 
sărbătoare. Veșmintele le erau drepte și netezite și miroseau a 
salvie. Bunica avea așezate frumos pe umeri pene negre de 
corb cu vârfurile întinse până la coșul pieptului. Airmid purta un 
colier delicat de oase argintate de broască, care străluceau în 
timp ce se mișca. Avea bretonul negru, proaspăt pieptănat, 
prins cu o banda din mesteacăn tăbăcit, însemnul unei 
clarvăzătoare. Amândouă aveau coliere strălucitoare din aur, 
care le făceau să pară mai înalte, mai a/tfe/, mai sfinte. 

În orice altă ocazie, dacă ar fi văzut-o pe Airmid așa, Breaca 
ar fi fost nespus de mândră și de plină de duioșie. Acum făcea 
însă parte din ceva obișnuit, ceva de care trebuia să se ocupe 


repede. Se lăsă pe spate și iapa se opri ușor, așa cum 
exersaseră. Airmid se întinse după hăţuri. Ochii îi erau vioi, clari 
și profunzi ca după visare. 

— Cine sunt? întrebă ea simplu. 

— Trinovantes. Cel puţin treizeci, poate mai mulţi. Sunt 
înarmaţi, dar conducătorul lor poartă brățara de mesager pe 
braţul stâng. Se află pe cărare și vor trece pe aici în drumul lor 
spre adunare. Ar trebui primiţi și onoraţi. 

Se întoarse să privească înăuntrul colibei. lapa se agita și se 
învârtea cu ea. Cum nu văzu nimic, se îndreptă în șa. 

— Unde-i Macha? 

— E cu tatăl tău. Au mers călare la târg ca să ajute la 
pregătirea casei pentru adunare. 

Breaca sudui, furioasă. 

— Atunci Sinochos? 

Bunica rânji, arătându-și gingiile știrbe. 

— A plecat să vâneze pentru festinul de mâine-seară. De 
câutai un bărbat, oarecare, atunci trebuie să știi că fiul lui e aici. 

— Dubomos? De ce? 

Ultima oară când îl văzuse, era la târg, sorbindu-și a doua 
cană de bere, vorbind înflăcărat cu oricine voia să-l asculte, 
povestind despre înțelegerile pe care le făcuse la târg. 

— S-a încăierat cu un alt tânăr pentru o centura pentru sabie 
și l-au trimis acasă, răspunse bunica. Cred ca-l vor primi înapoi 
dacă le va aduce vești importante. Îl găsești în casa bărbaților, 
se mai liniștește. O să poată să călărească doar dacă o să i se 
dea un cal bun. 

— Dar calul lui ce are? 

— | l-au luat și l-au lăsat să meargă pe jos. Trebuie să-i dai 
altul, zise Airmid. 

Nu se referea la iapa sură; știa foarte bine că asta nu se 
poate. Breaca nu-l plăcea deloc pe Dubomos. După părerea ei, 
nu era decât un bătăuș, un mincinos și - cea mai grea insultă 
dintre toate - un călăreț prost. Schimbă repede o privire cu 
Airmid. Strânse frâiele și iapa își scutură capul. 

— O să-l duc la ţarcuri. Poate să-și ia unul dintre jugani. Sunt 
destul de rapizi și vor putea să-l ducă, spuse ea. 

Ştia prea bine că nu era adevărat, dar nici în ruptul capului nu 
i-ar fi dat iapa ei, ca să i-o rănească. 

Plecă înainte ca bunica să apuce să cârtească. La casa 


bărbaților, Dubomos era îmbufnat și nu vru să creadă nici că 
veneau războinicii, nici că trebuia să facă așa cum îi ceruse ea. Il 
lăsă s-o numească mincinoasă, dar își scoase cuțitul din teacă și 
i-l puse la gât. 

— Până nu ţi-ai câștigat sulița, nu ai dreptul să te opui. Până 
una, alta, ești doar un copil și trebuie să faci cum ţi se spune. 

Era prima oară când se folosea de puterea pe care și-o 
câștigase când ucisese războinicul și era tot prima oară când 
amenința cu cuțitul pe cineva care o înfuriase. Dubomos se 
îngălbeni și își dădu ochii peste cap. Se trase înapoi înspre ușă, 
dar, din cauza mișcării bruște, se tăie puţin la gât și începu să-i 
curgă sânge. Ţinând lama cu grijă, Breaca rosti: 

— Jură-mi pe strămoșii tăi că vei călări cât de repede vei 
putea ca să-i transmiţi tatălui meu ce ţi-am spus eu! 

— Jur. Glasul îi sună stins. Breaca nu-l mai forţa. 

— Ridică-te! 

ÎI duse la ţarcuri și aşteptă o bucata de vreme, până când 
Dubomos prinse și încăleca un cal cam amărât, dar sigur, apoi 
se întoarse și se îndrepta spre porţi. 

Cât fusese ea plecata, Airmid și bunica avuseseră treaba. 
Bunica ţinea în mâna mantia albastră și cameea în forma de 
bufniţă pe care Breaca voia să le poarte la adunare. Airmid avea 
un pieptene și o centura nouă cu modele frumoase, care era 
menita să fie un cadou pentru mai târziu. Incepu: 

— Nu mai avem timp... 

— Întotdeauna e timp. Bunica vorbi la fel de calmă precum o 
făcea și cu femeile care erau aproape să nască. Acolo unde sunt 
ei nu a trecut încă furtuna. Nu vor pleca până nu se oprește, iar 
atunci, o bucata de vreme, vor merge ușor, ca să se usuce. O 
să-i auzim când se vor apropia, și, în orice caz, vor trece pe 
lângă noi. Asta e casa familiei regale și, oricum, deși nu o 
recunosc, pe tine au venit să te vadă. În cazul ăsta, trebuie să le 
araţi că ești cu adevărat fiica mamei tale. O să-i primeşti așa 
cum ar fi făcut și ea, nu ca un copil abia întors de la stârpitul 
șobolanilor de pe câmp. 

Asta nu era corect. Nu fusese să stârpească nimic, nicăieri; 
fusese să caute ciuperca verde-închis care creștea pe ulmi și din 
care, dacă ar fi fiert-o bine, ar fi putut face un remediu care ar fi 
îndepărtat muștele. Asta ar fi fost darul ei pentru Airmid de 
dinainte de adunare; l-ar fi putut pregăti împreuna ca să-l poată 


dărui tuturor bătrânilor care l-ar fi vrut. Dădu să spună toate 
astea, dar, în spatele bunicii, Airmid îi zâmbi și clătina din cap, 
ceea ce voia să însemne c-o înţelegea și că-i mulțumea, ca era 
de acord cu ea, dar că era cazul să se grăbească. Breaca își ținu 
gura și cobori de pe cal. 

— Ce trebuie să fac? 

— Spală-te, piaptănă-ţi părul și lasă-ne să te îmbrăcăm. 

Rareori se întâmpla ca bunica să aibă răbdare atâta timp. De 
aceea, nu era cazul să i-o mai pună la încercare șovăind. Breaca 
făcu ce i se ceruse; își spălă faţa, mâinile și picioarele în vasul 
pe care i-l aduseseră, le frecă până se făcură curate, apoi se 
șterse pe o țesătură din lână de oaie, parfumata cu rozmarin. 
Airmid o pieptănă, având grijă să-i descâlcească părul fără să-l 
rupă. Bunica îi aduse tunica gri care aparținuse mamei ei și care 
fusese tăiată pe poale, ca să i se potrivească. Centura primită în 
dar era frumoasă. O lucrase Airmid însăși, punând laolaltă forma 
broaștei cu sulița de războinic - semnul Breacăi până ce avea să 
viseze unul care să i se potrivească mai bine. Fusese unsă bine 
și era flexibilă. Breaca o strânse tare și o îndoi la capete, 
blestemându-și soarta și pe războinicii Trinovantes că nu 
avusese timp să găsească și ea un dar. Tocmai se străduia să 
spună asta cu ochii și cu mâinile, când apăru bunica din locul de 
lângă foc unde își ţinea lucrurile personale. În mâna avea ceva 
care părea să fie un dar pentru ea. 

— Ar trebui să poţi asta. Asta așteaptă de la tine. 

Lumina flăcărilor îl făcu să strălucească în mâna ei, pârând să 
se miște ca un șarpe. 

— Ce e asta? 

— Vino afară să vezi. _ 

leşi pe ușă după bunica ei. In lumina limpede a soarelui, 
obiectul din mâna ei căpătă contur și străluci cu putere. Era 
colierul sacru al mamei sale, plămădit de strămoși din fire de 
aur, însemnul conducătorului Eceniei. Breaca nu-l mai văzuse de 
la adunarea de dinainte de moartea mamei. Vederea lui o 
tulbură. 

Își duse mâna la gât. Vorbi cu glas de copil: 

— Nu e pentru mine. Eu nu sunt destul de mare. Ar trebui să 
fie al Machei. Acum ea este conducătoare. 

— Macha nu e aici. Au venit să vorbească unei femei din 
familia regală. Fără el, nu te vor respecta. 


— Atunci să nu mă respecte! E treaba lor. 

— Nu. Câteodată contează mai întâi ce spun zeii. E al tău. O 
să-l porți. 

Bunica nu mai vorbea acum ca la nașteri, ci așa cum vorbise 
la ultima adunare, când interzisese războiul cu coritanii. 
Bătrânii, clarvăzătorii și conducătorii din Ecenia ascultaseră 
vocea aceea și hotărâseră să nu se opună. Breaca își lăsă mâna 
jos. Airmid îi strânse părul la spate și-l ţinu ridicat. Bunica prinse 
capetele colierului și le dădu drumul pe spate. Îi venea perfect, 
de parcă ar fi fost special făcut pentru ea, și, pentru prima oară 
în viaţă, înţelese ce simţise mama ei atunci când îl purtase. La 
fel ca și sabia pe care i-o făcea tatăl ei, îi dădea fiori și-o făcea 
să se simtă mândra. Acum că îl purta, se simţea de parcă 
mergea alături de zei. Se întoarse. Airmid își mușca buza. Deși 
zâmbetul ei era larg, Airmid avea lacrimi în ochi. Bunica aproba 
încet din cap. 

— Vezi, chiar și atunci când nu-i înţelegi pe zei, trebuie să li te 
supui. Indiferent de vârsta, colierul e al tău, fără îndoiala. Acum 
du-te și pregătește-ţi armele. Nu trebuie să li te arăţi celor de la 
miazăzi fără arme. Airmid îţi va pregăti calul pe care-l vei găsi la 
porţi. Nu-ţi face griji, vei avea timp. 

Avea îndeajuns demult timp. Se gândi că poate bunica se 
înșelase și nu mai veneau deloc, dar atunci auzi primele 
zgomote în pădure și primii cai apărură. Veneau în galop, lăsând 
în urma copacii și aliniindu-se de-a lungul cărării netede din 
partea de miazăzi a fortăreței. Își uscaseră veșmintele și 
avuseseră timp să se gătească așa cum trebuia pentru o 
întâlnire. Işi ridicaseră scuturile de pe coama calului și le 
prinseseră la spate, după cum se cuvenea războinicilor care 
călăreau în afara pământurilor lor. De coliere, dar împletite și în 
păr, aveau prinse multe pene de corb, înroșite. Mantiile li se 
umflau la spate, galbene ca soarele dimineţii. Bronzul de pe 
braţe și aurul de la gât păreau astfel să ardă și mai strălucitor. 
Ar fi fost impresionata, dacă nu și-ar fi amintit cuvintele lui 
Gunovic: „Mantia lui Cassivellaunos adună toate culorile tuturor 
triburilor, în afară de galbenul de grozamă al trădătorului 
Mandubracios”. Era de mirare că nu-și aleseseră altă culoare. 

Breaca înainta călare pe iapa sura, ca să-i întâmpine. Airmid îi 
împletise parul de o parte și de alta a capului, ca la războinici, 
și-i prinsese pana care simboliza faptul ca ucisese pe cineva în 


luptă. În mâna dreapta, ţinea sulița pe care i-o făurise tatăl ei 
pentru războiul cu coritanii. Pe umărul stâng, purta scutul pe 
care de-abia îl isprăvise. Ornamentul din centru era din fier, bine 
lustruit, ca să se asemene cu capul suliţei. De jur împrejur, avea 
o piele de cal tăbăcită și data cu albuș de ou, ca să fie rezistenta 
la apa. Nu avusese niciun desen, așteptând nopţile de meditaţie 
și revelaţiile visului, dar, ca să nu pară un copil, bunica își 
înmuiase un deget în extractul de cardamă și conturase pe 
partea din faţa șarpele-suliţa al strămoșilor, care, la fiecare 
margine, avea câte un cap de șarpe străpuns de o sulița, unind 
zeii cu pământul. Mai târziu, avea să iasă la spălat, dar, 
deocamdată, albastrul strălucea puternic pe pielea aproape 
albă, iar Breacăi îi plăcea. Chiar înainte să încalece, bunica 
desenase același semn și pe umărul calului, în timp ce ieșeau în 
câmp, simţea de parcă prinsese viaţă sub coapsa ei. lapa simţea 
și ea la fel; mergea cu capul sus, ca un mânz, și cu narile 
umflate. 

Se opri pe tăpșanul din mijloc, dincolo de porţi. Războinicii 
călăreau repede, veneau în pas de lupta și nu păreau s-o fi 
văzut. Fixă capătul suliţei într-o chinga din partea din faţa a șeii 
și ținu vârful îndreptat în sus, în semn de salut și nu de 
ameninţare. Şi totuși, războinicii continuau să înainteze. In 
depărtare, în ţarcuri, se auzi un nechezat de salut sau de 
provocare, din partea unuia dintre caii proaspăt târguiţi. Se 
gândi că poate era calul dereș siniliu, cu un picior alb, care urma 
să fie noul cal al tatălui ei. Murgul nărăvaș din centrul liniei celor 
din Trinovantes își întoarse capul, dar fu lovit peste bot înainte 
să apuce să răspundă. lapa, dresată mai bine, necheza ușor în 
semn de răspuns. 

Războinicii se opriră brusc, la o distanța mai mica decât 
lungimea unei sulițe, în faţa ei. Așa cum se așteptase, doar cel 
cu parul negru, de pe calul cafeniu, făcuse o oprire corectă. 
Cuvintele lui Gunovic îi răsunară în urechi. „Togodubnos este 
primul fiu. E un gigant pentru vârsta lui, are părul negru și nasul 
acvilin. Încă nu a ucis pe nimeni în luptă, dar și-a câștigat pe 
merit titlul de războinic”. Avea o singură pană, dar nu era 
vopsită în roșu. ÎI privi plină de respect. La fel o privi și el. 

Ceilalţi rupseră rândurile, făcând un semicerc în jurul ei. Se 
uită cu coada ochiului după cel mai mic dintre fraţi, după 
războinicul cu părul bălai și cu ochii verzi ca ai mamei lui. 


„Caradoc este altfel. Este deosebit. Dacă te afli în luptă, ele 
războinicul pe care ţi-l dorești alături. Sau cel cu care ai visat să 
te confrunţi direct în bătălie; ai exersat în somn fiecare lovitură 
și fiecare atac, până când ţi-ai dat seama cum poate fi învins.” 
Breaca își întoarse privirea către suliță, căci își simţea zvâcnirile 
inimii, ti lance. Îi cercetă pe cei aliniaţi de încă două ori, dar tot 
nu izbuti să-l vadă pe agitator. Se miră și ea de cât de 
dezamăgită era. 

Roșcatul se afla în stânga ei și încă se lupta cu armăsarul 
nărăvaș. „Cel de-al doilea fiu, Amminios, este roșcat, cu pielea 
deschisă, și are ochii umezi.” Penele vopsite îi fluturau. În vânt, 
vorbind despre faptele măreţe de pe câmpul de bătălie. Dacă le 
căpătase pe merit, atunci și el era un războinic la fel de bun ca 
și fratele lui. Dar Breaca nu credea nimic din toate astea. Se 
întoarse, pentru ca el să-i poată vedea șarpele-suliță de pe scut. 
Bărbatul rosti ceva într-o limbă necunoscută, tar femeia din 
dreapta îi răspunse în șoaptă. Breaca nu auzi cuvintele, dar 
tonul era batjocoritor. 

— Fratele meu crede că îi urmezi pe zeii strămoșilor, dacă le 
porți însemnele pe scut. 

Vorbise cel cu părul negru. Avea un accent puternic, iar unele 
cuvinte erau străine, dar reuși să înţeleagă despre ce era vorba. 
Vorbise mult mai respectuos decât fratele lui. Își încrucișă 
braţele și se aplecă pe gâtul calului, zâmbind, cu o sprânceană 
ridicată, de parcă roșcatul nu știa ce vorbește, iar ei doi râdeau 
de el. „Este foarte abil. Ar fi un conducător bun, dacă tatăl lui i- 
ar permite.” Un prinţ, antrenat să devină conducător, trimis să 
se călească în lupta cu icenii. 

Breaca se gândi bine ia răspunsul pe care trebuia să-l dea. 
Macha sau bunica ar fi răspuns fără să stea pe gânduri. Inclină 
scutul în faţă, ca să-l vadă și el. 

— Fratele tău este înțelept, dacă știe însemnele strămoșilor. 
Eu îi urmez pe zei și visele poporului meu de-acum șapte 
generaţii. Dacă vrei să cunoști istoria străveche, trebuie să-i 
asculți pe tălmăcitori. 

— Bun răspuns. Poate așa vom face. 

Cel cu părul negru înclină capul. Alături, roșcatul se încruntă 
și întreba ceva. Femeia se aplecă și-i șopti ceva la ureche. 
Roșcatul o privi pe Breaca, trecându-și limba peste dinţi. Mâinile 
lui apucară frâiele cu furie, iar calul își ridica brusc capul-, așa că 


trebui să se lase repede pe spate ca să nu-și rupă nasul. Imediat 
însă se îndreptă la loc. 

Cu ochii la fratele mai mare, Breaca spuse: 

— Fratele tău ar face mai bine să fie puţin mai blând și să ţină 
frâiele puţin mai jos. 

Preţ de o clipă, cel cu părul negru închise ochii, ca și cum s-ar 
fi rugat. Dacă ar fi fost ca Eburovic sau ca Sinochos, atunci ea 
ar fi știut că se abţine să nu râdă. Femeia din dreapta roșcatului 
trase aer în piept, și, după o scurtă ezitare, tălmăci vorbele. 
Întârzierea o făcu pe Breaca să se aștepte la orice. Când 
bărbatul năvăli cu mânzul lui înainte, iapa ei o luase deja la 
galop, ca să scape. Nu era o luptă corectă. El avea o sabie, iar 
ea, o suliță de trei ori mai mare decât cea cu care exersase 
toată vara asemenea atacuri. Dacă Gunovic spusese adevărul, 
atunci bărbatul trebuie să-și fi petrecut vara bând vin galez din 
vase de sticlă și smulgându-și părul din nas. Cu siguranţă, el nu 
cunoștea mișcările prin care o sabie putea să învingă o suliță a 
unui călăreț, iar calul nu-l prea asculta. In ceea ce-o privește pe 
Breaca, iapa se mișca de parcă era născută să meargă în luptă. 
Duelul fu scurt, violent și prea rapid. Se opriră când vârful suliţei 
fetei atinse osul din capul pieptului bărbatului, și primele 
picături de sânge îi pătară tunica. Calul s-ar fi putut mișca, 
împungând sulița mai adânc, dar fratele lui prinse hăţurile și îl 
tinu în loc. Acum nu mai zâmbea, deși nu puteai spune pe cine 
era mai supărat. 

Breaca vorbi: 

— Togodubnos, fiu al lui Cunobelin, războinic al tribului 
Trinovantes, Breaca, războinică din Ecenia, te salută! Am auzit 
că fratele tău, Amminios, nu a trecut încă probele de războinic și 
totuși poarta însemnele a multor ucideri în bătălie. Poate că din 
pricina asta e așa de furios. 

Se lăsă o liniște deplina. Femeia se aplecă să-i tălmăcească, 
dar fu împinsă înapoi. Breaca vorbise rar și cuvintele nu 
fuseseră greu de înţeles. Mai mult, folosise cuvintele de la 
origini și limbajul tălmăcitorilor, care era același pentru toate 
triburile. Amminios se înnegri, după care deveni chiar mai palid 
decât fusese. Umbre vineţii îi încercănară ochii. Pata din capul 
pieptului se întindea. Breaca plescăi din gură, iar iapa se dădu 
doi pași înapoi. Amminios rămase cu sabia ridicata. Undeva, în 
spate, dereșul mai necheza o dată în semn de bun venit. Breaca 


se adresă lui Togodubnos: 

— Dacă aţi venit să vorbim despre sărbătoarea zeilor, atunci 
nu se cuvine să ne luptam. Dacă ați venit să ne luptam, atunci 
vă promit că Amminios moare primul. 

— Şi tu a doua. Vrei să riști? 

Togodubnos se amuza pe seama ei. Auzise și el mânzul și știa 
ce înseamnă asta. 

— Cine știe? Dar nu e ăsta momentul potrivit să aflam. Cred 
că fratele tău ar trebui să-și plece arma. Dacă este sol, atunci să 
se comporte ca atare. 

Breaca își ridica sulița și o așeza în suport. Amminios avu 
destul bun-simţ să-și vâre sabia în teacă. Sus, înspre ţarcuri, 
dereșul mai striga pentru ultima oară și i se răspunse. Calul lui 
Eburovic era antrenat să necheze când mergea la lupta. Așa 
făcu și acum, pe când treceau peste coama dealului. O suta 
treizeci de războinici iceni se împrăștiară de-o parte și de alta a 
lui. Înșiruiţi de-a lungul pantei, se repeziră înspre fată. 

Cei din Trinovantes se rotiri și făcură o cărare prin care se 
putea trece; aveau scuturile la spate, arătând că veniseră în 
semn de pace. Breaca o luă înainte și-i conduse la trap mărunt, 
pentru a se întâlni cu tatăl ei la porți. 


Lui Bân îi plăcuse târgul ăsta mai mult decât toate celelalte 
de dinainte. Pentru prima oară în viaţa lui fusese considerat 
destul de mare ca să facă negoţ. Macha îi dăduse trei dintre 
căţelușii ei, iar el petrecuse o zi străduindu-se să facă un târg 
cât mai bun. Doi dintre ei fuseseră schimbaţi cu o căţea bună de 
prăsilă aduși. Din nord. Fătase de două ori până acum, iar el îi 
cercetase puianarii. Îi făcuse repede, iar căţeii erau sănătoși, 
aveau gâturile lungi, ochii în bună stare și erau vioi și plini de 
viaţă. Mai târziu, Macha fusese de acord că avea să fie o 
parteneră bună pentru Grindină când acesta va mai crește. Cel 
de-al treilea căţel fusese dat în schimbul a trei hamuri din bronz 
pentru călărie, care aveau niște incrustaţii de un negru 
strălucitor. Le încercase deja pe iapa lui cenușie cu semnul în 
formă de seceră și știa că i se potriveau. Era încă o mânză, dar 
promitea multe. O adusese cu ella târg, nu ca s-o vândă - n-ar 
fi schimbat-o pentru nimic în lume, ci ca să vadă lumea ce 
mânză fătase cea mai bună iapă de prăsilă a tatălui său. Timp 
de trei zile se făli în faţa străinilor, în vreme ce bărbaţi și femei 


veniţi din toate colţurile Eceniei vorbeau despre frumuseţea 
mânzei, despre culorile nemaipomenite ale căţelului și despre 
cât de bine erau dresate amândouă animalele. Pentru un tânăr 
războinic, asta era cea mai grozavă senzaţie pe care o putea 
trăi, un eveniment aproape la fel de însemnat ca momentul în 
care avea să-și câștige sulița pentru faptele măreţe din luptă. 

Când Dubomos veni cu primele vești, crezu că avea să se 
întâmple și asta. Își dorise foarte tare să meargă și el alături de 
tatăl lui, împreună cu ceilalți războinici, dar Eburovic îl luase de- 
o parte și-i ceruse să rămână și să le apere pe mama lui și pe 
celelalte clarvăzătoare. Şi Dubomos fusese lăsat în urmă, în 
timp ce 'Tagos, vărul lui, mersese călare. Nimeni nu-i spusese 
ins;) tânărului căzut în dizgrație că astfel putea să-i apere pe 
clarvăzători. Pur și simplu, tatăl lui îi luase calul și-i spusese să 
nu strice nimic. Rămăsese și Sinochos, care, în momentele de 
nebunie în care războinicii își abandonau cănile de bere și-și 
luau armele și caii, își alesese un grup cu ajutorul căruia să-i 
apere pe ceilalţi. Bân nu aparținea cu adevărat grupului, dar îi 
fusese îngăduit să participe pe când ei discutau planurile de 
apărare, și apoi îl lăsaseră să păzească împreuna cu Grindina 
intrarea în casa cea mare, în timp ce Macha și ceilalţi 
clarvăzători continuau s-o pregătească pentru adunare. 

Nu era prea greu. Clarvăzătorii veneau și plecau fără să bage 
de seama că era acolo, și, în plus, în jurul lui erau atâţia 
războinici care se pregăteau de luptă, încât credea că, în cazul 
unui atac, ar fi avut noroc să apuce să vadă măcar puţin din 
acţiune. După ceva vreme, pentru că nu-l băga nimeni în 
seama, se așeză și începu să se joace de-a ghicitul cu Grindină, 
aruncând repede o pietricica dintr-o mâna-ntr-alta, iar apoi, 
ţinând pumnii strânși, așteptându-l pe căţel să ghicească în care 
dintre ele era piatra. Căţelușul ghici de trei ori din patru 
încercări și devenea din ce în ce mai bun, dar, în curând, 
începură să se plictisească și niciunul nu prea mai avea chef să 
continue. Când tocmai se gândea să meargă să vadă ce făcea 
iapa, sau s-o găsească pe Silla, de care aveau grijă Camma și 
Nemma și care, probabil, nu era la fel de plictisita, apăru Macha, 
cu un braţ plin de crengi de pin proaspăt tăiate și-l rugă să vina 
înăuntru și s-o ajute. 

Niciodată nu mai fusese înăuntrul casei mari. Pași alături de 
Macha și de Grindină, încercând să se comporte cât mai 


cuviincios în acel loc cu mirosuri și cu oameni noi. Casa era 
spațioasa, mai mare decât coliba lor cu care era obișnuit. 
Despre cum fusese construită se povestea în jurul focului, în 
serile reci. Incă de când era mic auzise povești în care se 
spunea că pentru pereţi și acoperiș fusese nevoie de doua sute 
de copaci, dar că, înainte de asta, pregătirile duraseră câteva 
zeci de ani; mai multe generaţii la rând avuseseră grija ca 
stejarii folosiți la bârnele acoperișului să crească drepţi și înalţi, 
iar scândurile de alun dintre ele fuseseră alese din crânguri care 
rămăseseră neatinse timp de zece ani. Le lăsaseră astfel, ca să 
crească suficient de puternice pentru ca un bărbat să se poată 
urca pe acoperiș fără să cada prin el. Paiele fuseseră aduse de 
pe câmpuri secerate în lung și-n lat cale de o zi. Când fusese 
construita, cei care se ocupaseră de acoperiș lucraseră trei luni 
fără pauză, pe când alţii ciopliseră pe stâlpii ușii din stejar și pe 
grinzile în forma de bolta simbolurile acestui popor - calul și 
iepurele, ursul și mistrețul, corbul, vulturul și pitulicea. 

Rezultatul era magic. In lumina celor trei focuri care ajungea 
până în cele mai îndepărtate colțuri, Bân pășea în spatele 
Machei și se simţea înconjurat de visurile poporului sau, care 
prinseseră viaţa. Apoi văzu ornamentele de pe pereţi și 
gândurile lui cele mai negre dispărură dintr-odată. Peste tot, 
lupii alergau cu iepurii, vulturii zburau cu lebedele, căprioarele 
săreau peste șerpi. Și erau așa de mulţi cai! Oriunde se uita, 
Bán vedea cai serafici, minunaţi, alergând pe lângă el, împreuna 
cu el sau în urma lui. Se opri la jumătatea drumului, neputând 
să suporte toate astea. Macha își lăsă legătura lângă cel mai 
apropiat foc și se întoarse să îngenuncheze lângă el. li puse o 
mâna pe frunte și-l privi în ochi. 

— Te simţi bine, Bân? 

— Da. Trase adânc aer în piept, silindu-se să se uite la ea și 
nu la imagini. E din cauza mirosului de pin și de trestie și din 
cauza fumului. Mă ameţesc. 

Şi asta era adevărat. Pășea pe cel mai gros covor de trestie 
pe care îl văzuse vreodată. Simţindu-l sub picioare, îi dădea 
senzaţia de belșug și de ceva aproape sacru. Nu era prima oară 
când simţea aroma pinului proaspăt tăiat, dar niciodată nu 
fusese atât de puternica și nici n-o mai asociase în minte cu 
îndeletnicirea clarvăzătorilor. 

— E rășina pentru torţe, spuse Macha. Se ridica, luându-l de 


mâna. O amestecăm cu seu și cu ace de pin ca să facem o pasta 
pe care, după aceea, o punem peste crengile de pin. Așa devin 
mai rezistente și durează până dimineaţa. E un secret al 
adunării. Vino să vezi. 

Îl conduse până la cel mai apropiat foc. Pe foc era o oală în 
care amesteca un clarvăzător cu părul roșcat. Bân nu reușea să 
vadă prea bine din cauza aburului foarte gros. Macha spuse: 

— Bán, el este Efnis și vine de pe coasta de nord a Eceniei. El 
trebuie să amestece rășina. Efnis, el e fiul meu, Bân. A venit să 
te ajute cu torțele. 

Clarvăzătorul privi un moment în sus. Era tânăr, puţin mai 
mare decât Breaca, avea chipul încordat și neliniștit și ochii ușor 
lăsaţi în jos la colţuri. 

— Mulţumesc. Încuviinţă din cap, distrat, cu mintea în altă 
parte. Cuţit ai? i se adresă el lui Bán. 

— Sigur. 

Cuţitul lui de la centură era mic, mai scurt decât al Breacăi, 
dar la fel de ascuțit. 

— Foarte bine. Crengile pe care le-a adus mama ta trebuie 
tăiate cu grijă la capete ca să facem torţe din ele. Crezi că te 
pricepi? 

— Da. Se grăbi să răspundă pentru că voia să rămână. Bân nu 
fusese niciodată pe coasta de nord, dar auzise că viaţa era grea 
acolo, pe pășuni, căci oamenii nu prea aveau ce să vâneze și se 
hrăneau iarna cu alge uscate. Petrecuse trei zile la târg 
încercând să găsească pe cineva pe care să-l întrebe fără să-l 
jignească, dar nu reușise încă. Cu siguranţă, zeii îl trimiseseră 
aici ca să afle răspunsul la întrebarea lui. Se așeză cât mai 
departe de foc și apoi se uită la Macha. Ea ridică o sprânceană, 
apoi clătină din cap. li simţi atingerea palmei pe umăr, apăsarea 
sărutului pe cap și căldura zâmbetului în timp ce se îndepărta și, 
pentru câteva clipe, uită că se voia războinic și deveni tăietor de 
pin, ajutorul clarvăzătorilor, ceea ce era aproape la fel de bine. 

Nu era greu ce avea de făcut, dar crengile erau proaspăt 
rupte din copac și-și lăsau seva în palmele și pe degetele lui. 
Mirosul puternic de rășină îl făcea să-i dea lacrimile și-l ameţea, 
își trecu degetele prin păr, dar își dădu seama că acum avea 
seva și în plete. Blestema, uitând unde se afla. Efnis privi în sus, 
foarte mirat, și pentru o clipă se simţi de parcă ar fi privit-o pe 
Macha când era furioasă sau pe bunica bătrână. Apoi nordicul se 


încruntă și deveni din nou un băiat - sau un tânăr - cu multe 
responsabilități. 

— Ah, seva. Ar fi trebuit să-ţi spun. Și eu am păţit la fel, prima 
dată. Ridica oala și veni lângă foc să privească. Ţine-o 
nemișcată. Dacă miști mâna, o s-o împrăștii și mai tare. Să nu 
pui mâna pe câine. Dacă-i mânjești blana, o să se lângă și o să 
se îmbolnăvească. 

Bân stătea nemișcat, poruncindu-i din ochi lui Grindina să nu 
miroasă seul când nu era nimeni să-l păzească. Efnis îi 
desprinse părul de pe degete și spuse: 

— Dacă îl lăsăm, o să se întindă și o să te înţepe luni de zile. 
Dacă tai firele astea acum, nu va băga nimeni de seamă și nici 
nu vei mai avea rășină. Putem arde în foc șuviţa tăiată, ca o 
ofrandă pentru Briga. Te deranjează? 

Bán răspunse că nu-l deranjează. Efnis îi împrumută cuțitul, 
admirându-i tăișul ascuţit, și, cu dibăcie, îi tăie șuviţa lipicioasă. 
Se așezară împreună lângă foc și o invocară pe Briga, rostind o 
rugăciune la sfârșitul căreia trebuiau să-și pună întotdeauna și o 
dorinţă. Bân își puse aceeași dorinţă ca de obicei: să devină mai 
repede războinic. Făcu asta cu ochii închiși, ca să se poată 
închipui pe sine călărind în luptă, cu sulița și scutul ridicate. li 
deschise din nou când auzi primii cai; câteva duzini de cai 
veneau galopând încetișor de-a lungul drumului. Inima îi zvâcni 
și simţi un licăr de speranţă până când, câteva clipe mai târziu, 
auzi cornul de taur al tatălui lui anunțând că totul era bine. Fu la 
fel de dezamăgit ca și dimineaţă, dar îi trecu repede; acum era 
stăpânit de curiozitatea de a vedea cine venise. Se ridică 
repede, dar își aminti de treaba pe care o avea. Se răsuci spre 
Efnis cu sufletul la gură, murmurând: 

— Efnis? Pot să...? 

— Să mergi să vezi? Sigur că da. Dar nu te grăbi. Ai inspirat 
abur de pin și o să fii ameţit. 

Deja alerga. Până să ajungă la ușă, caii ciopliți și pictaţi 
dansară în jurul lui, alături de alte simboluri. Erau acolo ursoaica 
tatălui lui, pitulicea Machei și, pictat în culori aprinse, câinele 
soarelui care fusese semnul lui Cassivellaunos ultima dată când 
stătuse lângă râu. Ajunse exact la timp. De după copaci, 
războinicii iceni se răspândiră în faţa lui ca o grămadă de aur în 
lumina soarelui. Erau sute - poate mii; toţi războinicii care 
fuseseră adunaţi din Ecenia, dar și din alte triburi. Breaca era în 


faţă, călărind dreaptă, în ciuda rănilor, cu scutul pe umăr, cu 
sulița însângerată ridicată, cu părul împletit pentru bătălie și cu 
frumosul colier atât de strălucitor, de parcă de-abia acum s-ar fi 
născut din flăcările zeilor. Mantia albastră a Eceniei i se înfoia la 
spate în vântul pornit pe neașteptate, răsfrângând culorile 
copacilor, ale mușchiului și ale oamenilor, adunând toate 
culorile triburilor, mai puţin galbenul celor de la Trinovantes, 
culoarea trădătorului Mandubracios. Dar era și acesta acolo. Bân 
îl cunoscuse odată cu povestirea lui Gunovic: un bărbat deșirat, 
cu nasul acvilin și cu ochii apoși ce nu aveau să se încrucișeze 
cu ai lui. Purta onoruri de luptă pe care nu le câștigase și-și 
împletise părul roșcat ca să-i înșele pe ceilalţi. Și, în plus, mai și 
descăleca înaintea Breacăi. Bân era sigur că venise s-o trădeze. 

— Trădătorul! 

Strigă așa cum striga tatăl lui înainte de bătălie, așa acum 
strigase și Cassivellaunos către legiunile lui Cezar când se 
întâlniseră prima oară la râu. Lângă el, Grindină scoase un urlet 
prelung de luptă, căruia îi răspunseră câinele soarelui și 
ursoaica, mistrețul și alte fiare din casa cea mare, care îl 
însoţiseră pentru a-i veni în ajutor. Se adunară în jurul lui, 
promițând sânge. Când se mișcă el, se mișcară și ele. Se 
aruncară împreună asupra inamicului. 

— Bân, nu! 

— Dă-te jos de pe mine! 

— Amminios, nu! E doar un copil. Lasă-l! 

— Bán! 

Un cal se înălţă și fu doborât la pământ. Toţi cei din jurul lui 
începură lupta. Dincolo de confuzia și de zgomotul luptei, îl auzi 
schelălăind pe Grindină și auzi și vocea mamei lui: 

— Bán! 

— Câinele... Să pună cineva mâna pe câinele ăla blestemat... 

— Oprește-te, Amminios! 

Văzu negru în faţa ochilor, apoi roșu, apoi toate culorile. Când 
se opriră, îl auzi pe Efnis vorbind, apoi din nou pe mama lui. 
Amândoi se auzeau de departe și păreau trişti. 

— Imi pare rău. E vina mea. N-am știut că era... 

— Nu mai contează. N-aveai cum să știi. Mai adu apa. Bán, 
mă auzi? Poţi să deschizi ochii? 

Il durea rău capul. Avea mușchi rece pe faţa, care i se 
prelingea în jos pe gât. Deschise ochii. Cerul era foarte albastru, 


iar soarele prea strălucitor. Umbra mamei se aplecă deasupra 
lui. O vedea strâmb, cu susul în jos. Clipi și-și lăsă capul într-o 
parte. Ea veni mai aproape de el, ca s-o poată vedea bine. 

— Mă vezi, Bân? 

Băiatul miji ochii. 

— Da. Vocea lui părea o șoaptă. Își aduse aminte de bătălie. 
Breaca? Avea sânge pe faţă. Voiau s-o omoare. 

— Nu, Bân, nu s-a întâmplat așa. 

Mama lui era mâhnită. După felul cum vorbea, își dădu seama 
că avea obrajii umezi. Niciodată nu o văzuse plângând pentru el. 

— Cei de la Trinovantes au venit ca mesageri ai păcii zeilor, 
continua femeia. Tu ai încălcat armistițiul și l-ai numit pe unul 
dintre ei trădător. E cea mai mare insulta pe care le-ai fi putut-o 
aduce lor și zeilor. Va trebui să... 

— Oprește-te! Mai târziu. Lasă-l să ne spună ce-a văzut. 

Vocea îi părea cunoscuta, dar nu-și dădea seama a cui era. Îl 
tulbura, asemenea vântului care face iarba să tremure, fiind în 
același timp surprinzător de calda. Își dădu capul într-o parte, 
încercând să vadă. Degete uscate și osoase îi închiseră ochii. 
Întunericul îi făcea mai bine decât înainte. Vocea continuă: 

— Spune-ne ce-ai văzut când au venit războinicii din pădure. 

li apăru din nou imaginea aceea în minte: Breaca mergea pe 
cal înaintea neamului icenilor și avea sânge pe faţă, iar șarpele- 
suliță de pe scut era vopsit în roșu. Lângă ea, trădătorul cu 
mantia galbenă își ridică sabia și-o îndreptă spre picioarele 
calului ei. Mânza sură necheză și căzu. Bân se înfiora și deschise 
ochii. Bunica bătrână îi zâmbi și, pentru prima dată în viaţa lui, 
nu-i mai era frica de ea. 

— Povestește-mi, îi ceru femeia. 

— Mandubracios, spuse el. A venit s-o trădeze pe Breaca. Ea a 
câștigat lupta, dar el tot a venit s-o trădeze. 

— Dacă a câștigat, cum o mai poate trăda? 

— In următoarea bătălie. El va fi acolo pretinzând că e de 
partea ei, dar, de fapt, va lupta pentru vrăjmaș. Se ridică. Îşi 
aminti ceva ce uitase. Suliţa, l-am văzut rupându-i sulița. 

Se făcu liniște. O rafală de vânt făcu pomii să vâjâie. Caii 
priponiţi dădură din picioare și-și scuturară hamurile. Un corb 
zbură pe deasupra croncănind, iar alţi doi îi răspunseră. Bunica 
spuse cu răceala: 

— Mulţumesc. E un răspuns bun. 


Erau foarte mulţi oameni în jurul lui. După cum oamenii 
veneau sau plecau, picioarele se târșâiau pe iarba, iar umbrele 
treceau pe lângă el. Când bunica se ridică, auzi trosnetele 
încheieturilor ei bătrâne. 

— Efnis, dă-i drumul câinelui, să nu-l sufoci. Nu va mai face 
râu. Macha, tu faci legile. Trebuie să-i explici fiului tău ce datorie 
are și cum poate să și-o plătească. Am să vorbesc cu Eburovic 
ca să-l previn în legătură cu ce va urma, hotărî ea. 

Efnis îi dădu drumul lui Grindina și, pentru câteva clipe, 
cuvintele bunicii se pierdură în bucuria revederii. Bân se ridica 
de pe pământ. Încă. Mai era ameţit, dar, cu ajutorul lui Grindina 
și al mamei lui, izbuti să se ridice în capul oaselor. Se uită în jur 
și văzu că erau numai ei și Efnis. Tânărul visător se juca cu 
degetele în iarbă și nu îl privea. În spatele lui, târgul, care până 
atunci fusese ocupat de bărbaţii, femeile și copiii Eceniei, era 
acum pustiu. 

— Bân, hai înăuntru, îl chemă Macha. 

Casa cea mare era plina, dar liniștita. Mirosul de pin nu se mai 
simţea la fel de puternic, iar imul dintre însemnele cu cai fusese 
dat jos de pe pereţi. Se întoarseră la focul lui Efnis și Bân bagă 
de seamă ca altcineva terminase de tăiat crengile, iar torţele 
erau pregătite. Formau o stivă ordonată, așezata într-o parte pe 
o piele de oaie. În oala de pe foc, se încălzea doar apa. Când fu 
fiarta, Macha umplu un pocal, amestecă niște ierburi și-i dădu să 
bea. Avea un gust pe care îl știa, de brusture, dar mai era și 
ceva necunoscut, mai amar. | se strepeziră dinţii, și ochii 
începură să-l usture, dar mintea i se limpezi și putu să vadă mai 
bine decât înainte. Macha era așezata pe pamânt, înaintea sa, și 
sorbea ce mai rămăsese din ceaiul lui. Ochii îi străluceau. Nu o 
mai văzuse niciodată așa de serioasa. Işi puse mâna pe braţul 
ei. 

— Unde e Breaca? Avea sânge pe faţă. Poate are nevoie de 
îngrijiri. 

— Nu. Macha se strădui să-și desprindă privirea de la foc. 
Efnis, vrei să ne lași singuri? Vreau să vorbesc cu fiul meu. 

Tânărul clarvăzător nu o luă la goană, dar, cât ai clipi, se făcu 
nevăzut. Când rămaseră singuri, Macha începu: 

— Bân, Breaca e bine. Le-a aruncat cuvinte grele celor de la 
Trinovantes și cred ca s-a și luptat cu unul dintre ei, darnu a 
păţit nimic. 


— Dar... 

Îl privi fix în ochi. Erau cenușii ca fierul, iar lumina focului îi 
juca în negrul pupilelor. 

— Bân, ce ai văzut tu a fost o viziune și asta s-a întâmplat din 
cauza aromei de pin și din cauza primei tale vizite în casa cea 
mare și... din pricina unor lucruri despre care nu știm prea 
multe. Dar nu a fost adevărat. Breaca nu și-a purtat încă bătălia, 
nici pe prima, nici pe a doua. Bărbatul pe care l-ai atacat nu e 
Mandubracios. N-ar putea să fie el. Trădătorul a trăit în vremea 
stră-străbunicilor noștri. E mort demult. 

Bân se încrunta. Părea logic, dar numai în parte. Credea în 
ceea ce văzuse. 

— Atunci, cine era? 

— Amminios, cel de-al doilea fiu al lui Cunobelin, Câinele 
Soarelui. El și fratele lui, Togodubnos, sunt mesagerii tatălui lor. 
Un sol este sacru, Bân. Chiar de n-ar fi fost miezul verii, tot nu 
trebuie atacați. 

Fața și ochii ei arătau mai mult decât spunea. Plângea din 
nou. El simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Vorbele ei de mai 
devreme îi răsunară în minte: „Tu ai încălcat armistițiul și l-ai 
numit pe unul dintre ei trădător. Asta e cea mai mare insultă”. 
Ea se întinse să-i apuce mâna. 

— Bân, știu că n-ai vrut, dar legile sunt foarte clare și tocmai 
de aceea nu le putem încălca. 

Avea să fie războinic. Ceva în mintea lui îi spuse că așa avea 
să fie când se va lupta: simţi până în stomac groaza de 
necunoscut. Incercă să o întrebe pe Macha, dar nu mai putea să 
vorbească. Reuși totuși să nu plângă. Mama lui continuă: 

— Am vorbit cu bătrânii și am ajuns la o hotărâre. l-ai pătat 
onoarea casei lui Amminios, dar și onoarea lui proprie. l-ai 
rămas dator și ai două posibilităţi ca să-ți râscumperi greșeala. 
Prima ar fi să-l slujești timp de un an, așa cum Breaca are grijă 
de bunica bătrână. 

— Dar el nu e nici orb, nici șchiop. Nu are nevoie de nimeni 
care să fie ochii și sprijinul lui. 

— Nu. Tocmai de aceea, ai să-l slujești altfel. 

— Ca un sclav? 

— Da, cred că da. 

Bân rămase cu gura căscată. Nici zeii, nici clarvăzătorii din 
Ecenia nu acceptau sclavia. Chiar și numai de te-ai fi gândit la 


asta, ai fi riscat s-o mânii pe Nemain. Mama lui continua să 
grăiască: 

— Ne-am gândit la asta, dar nu putem accepta. Din mai multe 
motive... 

Era un războinic. Putea face orice. Luă poziţia de atac. 

— Am să merg, dacă vrei tu. 

— Nu, nu vreau. Cu siguranţă, nu. Oi avea tu de plătit o 
datorie de onoare, dar el... Se străduia să numească lucrul acela 
groaznic, dar nu-și găsea cuvintele. Trase adânc aer în piept și 
spuse: Noi avem onoare, dar Amminios nu are. Cei bătrâni nu ar 
permite să mergi cu el. 

Îi văzu frica din ochi, de data asta mai clar decât înainte, și 
observă și efortul pe care îl făcu să poată să-l privească în faţă. 
Macha se grăbi să vorbească, pentru a isprăvi mai repede. 

— Mai există o cale. Trebuie să-i faci un dar care înseamnă 
foarte mult pentru tine. Un dar din suflet, ceva care să fie egal 
cu un an din viața ta. 

Nu mai putea să se uite la el. Privirea îi alunecă înspre foc, 
acolo unde Grindina rodea un capăt de torţă. li văzu lacrima 
prelingându-i-se pe obraz și înţelese. Se simţi strivit, se sufocă, 
viața lui se năruia. 

— Nu pe Grindină! Se agăţă de ea, înnebunit de groază, în 
timp ce, cu mâna cealaltă, strângea cățelul speriat. Te rog, te 
rog, nu pe Grindină! Mai bine îi simt sclav pentru tot restul vieţii. 

Ea îi apucă încheietura mâinii. 

— Nu spune asta, Bán. Nu într-o zi ca asta. 

— Dar... 

— N-o spune. Și nu, nu este vorba despre Grindină. 

Îi zări umbra unui zâmbet. 

— Nu cred că l-ar vrea pe Grindină. Câinele tău de vânătoare 
a încercat să-i răpească bărbăţia. Şi cred că ar fi reușit, dacă nu 
l-ar fi prins Efnis. 

Altădată ar fi fost încântat auzind asta. Acum, deși se mai 
liniști, încercă să găsească adevăratul răspuns. 

— Căţeaua cea nouă? Ea e bună. Un bărbat ca el nu ar ști 
cum să o folosească, dar am să i-o dau, dacă trebuie. 

— Nu, nu e vorba despre căţea. Pe ea ai obținut-o la troc. Nu 
pui tu prea mare preţ pe ea. E altceva... 

Atunci îl izbi precum lama unui cuţit care se îndrepta, fără a 
mai putea fi oprit, direct spre inimă. 


— Mânza mea sură? 

— Da. Îmi pare rău, Ban, însă e singurul dar care se 
potrivește. 

— Dar nu poate pleca de lângă mama ei! E prea mică. Nici 
măcar n-a fost înțărcată. 

— Ştiu. De aceea, și iapa trebuie data împreuna cu ea. 
Trebuie să plece împreuna. Mâine-dimineaţa, după ritualul de la 
răsărit, trebuie să i le dai lui Amminios drept plată a datoriei 
tale, și să-i ceri iertare. 


Toată ziua se simţi pustiit. Stătu cu mânza pe câmp, dându-i 
sare și prăjituri din tărâţe cu miere și alte daruri care îi fuseseră 
aduse lui. Vestea se răspândi repede și oameni pe care de-abia 
îi cunoștea - cei care veniseră s-o privească și o admiraseră la 
târg, sau oameni pe care nu îi mai văzuse niciodată - veniră la 
câmp să aducă mici daruri: sare pentru iapa, un vas cu ulei 
pentru a-i picta copitele, o centura pentru sabie pe care s-o 
poarte de dimineaţa. Cu o zi mai devreme, s-ar fi simţit nespus 
de mândru să știe ca le pasa. Acum, nimic nu-l mai mișca. Tatăl 
lui veni să petreacă puţin timp împreuna cu el. Penară coama și 
coada iepei și ale mânzei și le curăţară pieile până ce începură 
să strălucească. Nu spuseră nimic. Nu avea nevoie de cuvinte. 
Amândoi știau ca e cea mai bună mânza pe care o avusese 
vreodată Eburovic, iar iapa era cea mai buna pentru prăsilă. Și 
mai știau și cât timp le luase s-o aibă și ca șansele să mai aibă 
una la fel erau foarte mici. 

Apoi tatăl lui pleca, iar mânza își ascunsese botul lângă gâtul 
lui Bán și îi atinse părul cu buzele, neînţelegând de ce nu se mai 
hârjonea cu ea ca înainte. Bân îi răsuci zuluful de pe frunte, la 
fel cum făcuse în dimineaţa în care se născuse, ridicându-i părul 
roșcat și mătăsos de pe fața pentru ca steaua din frunte să-i fie 
arătată cerului. li vorbi, promiţându-i lucruri măreţe: că va fi 
prețuită mai mult decât toţi caii noului ei stăpân, că va fi călărită 
cu blândeţe și va fi bine pregătită și că va merge în bătălii 
importante; că atunci când îi va veni vremea va fi dusă la cel 
mai curajos și cel mai bun armăsar și că va făta numai mâniji 
foarte buni. Minţea și simţea cum i se usucă gâtul. Ea îi sufla în 
faţă și îi izbi umărul ca să-l îmbărbăteze, iar nările lui se umplură 
cu mirosul de mânz și simţi că vrea să moara. 

Mai târziu, spre seară, veni Breaca. Nori de furtună se adunau 


înspre apus, întunecând orizontul. Roșeaţa amurgului se 
prelingea din înălțimi precum sângele dintr-o rana mortala. 
Privea în depărtare, încercând să-și amintească de ce anume 
crezuse că era curajos ca un războinic. Nu-și băgă sora în 
scamă. Dintre toţi cei apropiaţi, ea era singura pe care nu voia 
s-o vadă. Fata stătea într-o parte, așteptând. Dacă văzu ca nu 
se întoarce spre ea, se duse și luă un braț de nuiele și bușteni 
de lângă zid. 

— Ti-am adus lemne de foc. Dacă ai de gând să stai aici toată 
noaptea, ar fi mai bine să-l aprinzi, îl povăţui ea. 

Avea dreptate. Nu se gândise la asta, dar era o idee buna, 
măcar pentru Grindina, dacă nu pentru el. Mișca din cap ca să-i 
arate că a auzit, așteptând să plece. 

— Bán? Fata se ghemui lângă el. Cu grija, își puse timid mâna 
pe braţul lui. Vocea îi era reţinuta, ca și cum ar fi plâns sau avea 
să izbucnească în curând. Îmi pare rău, Bân. N-am știut... De- 
abia acum mi-au spus. Am încercat să-i fac să ia alte daruri, dar 
spun că așa au hotărât zeii și că ei nu pot face altfel. 

Bân nu spuse nimic, nu pentru că ar fi fost nepoliticos, ci 
pentru că nu era nimic de zis. Altcineva l-ar fi lăsat în pace cu 
suferinţa lui. Breaca era sora lui. Se așeză pe pământ lângă el, 
dându-l la o parte pe nefericitul, dar tăcutul Grindina. 

— Bán? Frăţioare? 

Se întinse spre el și-l luă în brațe. Degetele li se împletiră. 
Inconștient, degetele lui încercau să găsească acea cicatrice din 
palma ei, trecându-și degetul mare de-a lungul ei. Își rezema 
obrazul pe capul lui și-l trase mai aproape, la piept. Îi putea auzi 
bătăile inimii răzbătând prin tunica. Mai demult, pe când era 
copil și ea îl ţinea așa, îi număra bătăile inimii cu voce tare ca 
să-i arate că știe să numere și că putea măsura ritmul. Acum 
treceau prin el, găsindu-și ecou în sufletul lui pustiit. 

Vocea ei îi răsuna în minte. Fata îi spunea că încercase să 
discute cu bătrânii și că dăduse greș, dar că îi oferea în schimb 
singurul lucru la care se putuse gândi. 

— Ştiu că mânza sură nu e la fel de bună, dar, dac-o vrei, ea 
ta. Vrei să fie darul meu pentru tine? Te rog! 

El clătină din cap. Nu mai voia să aibă niciun cal, niciodată. 
Hotărâse deja asta. Încercă să se elibereze, dar ea îl strânse și 
mai tare. 

— Nu. 


Braţele ei îl ţineau strâns. 

— Stai liniștit. Stai cu mine. Doar stai așa, liniștit. Nu trebuie 
să vorbim. 

Renunţa să se mai zbată. Breaca îl ţinu strâns, așa cum el îl 
ţinea pe Grindină, apăsându-și buzele pe părul lui, apoi peste 
tot, sărutându-i fruntea, faţa, gâtul. Asta era un alt lucru care l- 
ar fi înveselit în orice altă zi. De la moartea mamei ei, nu mai 
fuseseră așa de apropiaţi. Era fratele ei și știuse mereu că 
trebuia să o împartă cu ceilalți. Apoi, spre primăvară, văzând-o 
atât de schimbată, crezuse că o pierduse în faţa lui Airmid, așa 
că își îndreptase atenţia spre Grindină și spre mânză. Acum 
descoperea că nu-și pierduse sora, dar își pierdea jumătate din 
inimă. Începu să plângă, simțindu-se din nou copil în braţele ei, 
uitând că era luptător și că jurase să nu plângă. 

Breaca îl ţinu mult în braţe, până ce băiatul se opri din plâns. 
Îl durea din nou capul, așa că sora lui îi aduse apă curată şi o 
împletitură din lână să-și curețe faţa. ÎI ţinu pe genunchi, 
mângâindu-l pe cap, descâlcindu-i părul. Când fata găsi locul de 
unde îi fusese tăiată o șuviţă, nu se opri, ca și când nu l-ar fi 
observat, iar Bán avu certitudinea că Efhis îi povestise tot ce se 
întâmplase în casa cea mare. Işi ridică ochii spre ea pentru 
prima oară. Îşi dăduse jos colierul şi mantia albastră, 
împletiturile de războinic din păr îi fuseseră pieptănate, iar acum 
pleata i se răsfira în voie, ca un veșmânt pe umeri, asemenea 
blănii de vulpe din visele lui. Nu mai semăna deloc cu războinica 
pe care o văzuse mânuind scutul înseninat cu roșu și sulița 
frânta în pădure. 

— Te-am văzut, îi șopti el. Mânuiai sulițele. Aveai o tăietură pe 
braţ de la o sabie, iar tunica era plina de sânge la spate, de sus 
până jos. _ 

— Ştiu. Mi-a spus Macha. Fata se ridică, privind apusul. In 
lumina stranie, sângerie, faţa și părul ei păreau de aur. Parcă la 
fel de neliniștita ca și în iarna, iar el îi privi în treacăt mâna, ca 
să se asigure că rana din palmă nu i se redeschisese. Nu părea 
să fie așa. Îşi înălţă din nou privirea. Cu ochii încă aţintiţi spre 
apus, fata grăi: 

— Ban, eu nu vreau să devin războinică. Asta e menirea ta. 

Își dorea foarte tare să devină clarvăzătoare și să meargă cu 
Airmid la Mona, iar el știa asta. O știuse dintotdeauna, dar nu 
crezuse că avea să se întâmple așa. Nu era acesta momentul 


potrivit ca să i-o mărturisească. În loc de asta, rosti: 

— Nu am inventat nimic. Așa am văzut. 

— Te cred. Și bunica bătrână la fel. Breaca se așeză din nou 
pe vine lângă el, în umbră, punându-și mâinile într-ale lui. Le-a 
spus-o și celorlalți visători ca să știe înainte de adunare. Va fi o 
adunare mai importanta decât cea din iarnă; visătorii, 
tălmăcitorii și toți conducătorii armatelor de pe tot cuprinsul 
pământului Eceniei vor fi alături de bătrâni și de bunici. 
Togodubnos a cerut voie să adreseze o întrebare; o 
„reprezentaţie” din partea tatălui lui. 

— Și i-au dat voie? 

— Da. Sunt obligaţi. E ziua zeilor, și oricine vine poate rosti o 
întrebare. 

Deasupra casei mari, se auzi tânguirea unui bucium. Breaca 
își desfăcu degetele dintr-ale lui. 

— Trebuie să plec. Adunarea va începe când cornul va suna a 
doua oară și trebuie să mă îmbrac cum se cuvine. 

Îl săruta din nou, pe pleoape, făcându-l să clipească des. El 
chicoti și, pentru o clipă, uita de mânză. Când o privi din nou, 
sora lui stătea dreapta și serioasă. 

— Nu am venit special pentru asta, dar am un mesaj de la 
bunici, rosti ea. 

Preţ de o clipă, Bân îndrăzni să spere. Dar, dacă ar fi fost 
vorba despre o amânare a sentinţei, nu ar fi așteptat atât până 
să-i spună. Ea îi citi gândurile și datina din cap. 

— Nu, nu e asta. Dar trebuie să-ţi transmit ca, dacă vrei, îți 
dau voie să vii la adunare. Ai putea auzi întrebarea celor de la 
Trinovantes, iar după aceea o să mai fie destul timp ca să 
vorbești și tu. Îi zâmbi ștrengărește. E cea mai mare onoare pe 
care ţi-o pot face. Ai fi cel mai tânăr dintre toţi cei care au 
participat vreodată la o adunare a bătrânilor. Tălmăcitorii vor 
istorisi despre tine în poveștile lor. Își desfăcu palmele. Nu se 
pot împotrivi legilor, dar pot încerca să le facă mai bune. 

Se simţea onorat, dar asta nu-l făcea să se simtă mai bine, iar 
Breaca știa asta la fel de bine ca și el. Bân nu spuse nimic. După 
câteva clipe, fata clatină din cap. 

— Le-am spus că o să vrei să rămâi aici, dar a trebuit să te 
invit. Aprinzi focul? Asta nu e o noapte pe care s-o petreci în 
bezna. 

Bân se simţi iarăși de parcă îl strângea ceva de gât. Glăsui: 


— O să aprind focul. Pentru tine. 

— Mulţumesc. 

ÎI îmbrăţişa pentru ultima oară, ca și cum ar fi mers la război. 
Îi dădu drumul și îi spuse: 

— Să faci cald, frățioare! O să mă întorc înainte de ivirea 
zorilor. 

Pleca înainte ca el să mai apuce să plângă. 

Noaptea era călduță și nu prea întunecata. Soarele se 
cufundase dincolo de linia orizontului, dar lumina încă mai 
persista, învăluind stelele. Lilieci și insecte de noapte se agitau 
în lumina nesfârșita a apusului. Ca în fiecare seară, caii pășteau 
mărunţind iarba de jur împrejurai lui. Majoritatea oamenilor, cei 
care nu participau la adunarea din casa mare, strânseseră 
mesele, băncile, funiile și pietrele care mărginiseră locul unde se 
ţinuse târgul, și acum puteai vedea iarăși lunca întinsa care 
fusese înainte de venirea lor. Apoi aprinseseră focurile, iar acum 
tăifăsuiau în jurul lor. Numai cei mici și cei bătrâni dormeau. 

Bân își aprinse focul, rămânând în câmp, înconjurat de fluturi. 
Alături de el, Grindina se făcuse ghem, visând iepuri. Mânza 
sura păștea și sugea de la mama ei, iar din când în când venea 
să se așeze lângă el, încălzindu-l. In timp ce priveau cerul, îi 
vorbea despre constelații: Orion și Șarpele, Ursa, Vidra și Suliţa. 
Ea moţăia cu botul pe coapsa lui. Un corn răsună slab în casa 
cea mare și un cor de voci ridicate îi răspunse imediat, pentru 
ca apoi sunetul să se stingă precum valurile marii, devenind o 
șoaptă în depărtare. 

La scurt timp după asta, se auzi zgomot de pași; un foșnet în 
iarba, poate dinspre caii care pășteau; dar se dovedi că nu era 
așa. 

— Pot să stau lângă tine? 

Bân recunoscu graiul celor din sudul îndepărtat. Un bărbat se 
așeză lângă foc și, fără să mai ceară voie din nou, aruncă un 
lemn pe jar. Din nefericire, nu aveai voie să alungi pe cineva cu 
care împărțeai un foc. Bán privi capul mânzei care se odihnea 
pe genunchiul lui, dar nu scoase niciun cuvânt. Grindina își 
ridica năzuros capul, dar nu făcu nimic să-l gonească pe nou- 
venit. 

— E o noapte frumoasă. 

Era o remarca neînsemnată, dar tonul pe care fusese rostita îl 
făcu pe Bán să privească în sus. Bărbatul era tânăr, cam de o 


seama cu 'Tagos, dar era mai înalt și cu membrele mai lungi, 
asemenea unui mânz care se apropie de maturitate, dar al cărui 
trup este încă fraged. Avea parul negru și creţ ca lâna mieilor, 
iar nasul, prea mare ca să se armonizeze cu restul, îi fusese 
spart de curând și strâmbat. Efectul era comic. Cu siguranţă că, 
dacă ar fi fost mai tânăr și nu așa de vânjos, ar fi fost batjocorit 
din cauza asta. Dubomos, de exemplu, l-ar fi tachinat de fiecare 
dată.’ Dar fiind un om matur, chipul lui îţi rămânea în minte. Își 
lepădase mantia aurie. Acum purta o tunică închisa la culoare, 
simpla și o mantie din blană nevopsita de oaie, ceea ce-l făcea 
să nu iasă în evidenţă, ca și cum nu ar fi aparţinut nici unui trib. 
Poate că în noaptea asta avea nevoie de o astfel de înșelătorie. 
Sau poate așa îi ceruseră bătrânii. 

Bărbatul își ținea mâinile deasupra focului, bucurându-se de 
căldură. Prezenţa lui era o insultă, cu siguranţă deliberată. Dacă 
el rămânea, atunci trebuia să se mute. Bân se uită de-a lungul 
câmpului, căutând un alt loc unde ar fi putut aprinde din nou 
focul. 

— Cine e Mandubracios? 

Cuvintele fuseseră rostite între doua trosnete ale focului, așa 
că Bân nu era sigur ca auzise bine. Se uita în sus. Bărbatul îl 
privea fix în faţa. Ochii lui mari și căprui păreau inocenți. 

— Trădătorul Mandubracios. N-am auzit de el. Poţi să-mi spui 
tu? continua bărbatul. 

— Eu nu sunt tâlmaci. 

— Ştiu, dar nu ţi-am cerut să tălmăcești, vreau numai faptele. 
Era din Ecenia? 

— Nu! 

Faptul că se putea cineva gândi la asta era îngrozitor și părea 
o insulta. 

— Era din Trinovantes. L-a trădat pe Cassivellaunos în 
favoarea legiunilor lui Cezar. Din cauza lui l-au sacrificat pe 
Belin, câinele de vânătoare, care purta numele zeului soarelui. 

— A! Bărbatul întinse mâna spre Grindina, ca să i-o miroasă. 
Căţelul își saltă capul și îi linse absent încheietura, după care se 
culcă din nou. Bărbatul îl mângâie, arătând că iubește câinii. 
Grai: 

— Îmi dau seama că a fost îngrozitor. 

— A fost mult mai rău de-atât. A fost împotriva zeilor și a 
oamenilor. 


Atunci se hotărî Bán să nu se mai mute. Dacă își pusese în 
gând să-l provoace la vorba, atunci avea să vorbească, 
indiferent dacă tovarășului său urma să-i placă sau nu ceea ce 
avea el de spus. Nu putea să arunce umbre pe pereţi cu mâinile, 
asemenea lui Gunovic, dar avea să facă povestea reala, 
evocând culorile, mirosurile și sentimentele oamenilor. O luă pe 
îndelete, cu începutul, și-o spuse toată. Când ajunse la moartea 
câinelui, nu mai plânse, pentru că știa ce avea să urmeze, dar, 
observând împietrirea bruscă a trăsăturilor bărbatului, știu că o 
spusese cum trebuie. Grăi: 

— Dar zeii știau mai bine. Trădătorul a fost blestemat de 
clarvăzători. Poporul lui e condus de Câinele Soarelui, un 
strămoș al lui Cassivellaunos... 

Şİ pentru că străinul ridică din sprâncene, dar nu-l 
întrerupse, continuă să-i spună povestea celor trei fraţi: a lui 
Togodubnos, care era slab și, deși moștenise de la mama lui 
dreptul de a conduce, renunţase în favoarea tatălui său; a lui 
Amminios, care era lipsit de onoare și care își smulgea părul din 
nări ca să semene cu romanii; și a celui de-al treilea fiu, 
Caradoc, care avea curajul luptătorilor Ordovices și care urma 
să devină războinic în trei triburi diferite. Voise să-i arate cum 
acesta din urmă era un răsculat care își dispreţuia tatăl, dar își 
aminti pilda lui Gunovic, care-i spusese că niciodată Câinele 
Soarelui nu ierta ușor trădarea, așa că nu mai zise nimic. 
„Dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.” Deja îl 
considera pe Caradoc un posibil aliat. 

De îndată ce termină, se lăsă liniștea. Focul șuiera și arunca 
scântei. Bărbatul începu să-și lovească gânditor nasul cu 
degetele. 

— Crezi că e posibil ca Togodubnos să nu fie slab, ci doar să-și 
dea seama că n-ar fi bine dacă l-ar înlătura de la conducerea 
tribului Trinovantes pe tatăl său, acum că, în sfârșit, au fost 
răsplătite toate eforturile tatălui, ale bunicului și ale tuturor 
strămoșilor lui, care pe tot parcursul vieţii lor au încercat să 
unifice cele două triburi? Nu crezi că asta le-ar despărţi din nou? 

— Atunci, când o să depună jurământul în faţa lăncierilor săi? 
O să rămână toată viaţa în umbra tatălui lui? Așa procedează un 
războinic? 

— Nu, dar un bărbat poate să fie în același timp și războinic, și 
diplomat. lar taţii nu sunt nemuritori. Cunobelin e de vârstă 


mijlocie; s-ar putea să mai trăiască încă vreo zece sau douăzeci 
de ani, dar, când va muri, pământurile îi vor fi împărţite între cei 
trei fii ai săi. Dacă nu se vor pune de acord în legătură cu cine 
va conduce, atunci va fi război și vor muri alți oameni. Ai crescut 
ascultând și admirând poveștile despre faptele eroice ale 
strămoșilor tăi, dar un războinic nu trebuie să pornească un 
război doar de dragul de-a se lupta, ci trebuie să-și apere 
poporul, sau să răzbune moartea celorlalţi. 

— Atunci, de ce se va porni războiul când vor prelua fiii 
pământul? 

— Poate că nu se va porni. Dar să presupunem că unul dintre 
frați - să zicem, Amminios - și-ar fi petrecut viața printre 
trădătorii și politicienii din Galia, și crede că viitorul lui este 
alături de Roma. 

Bân îl privi înmărmurit. Nici măcar Gunovic n-o spusese atât 
de clar. 

— Şİ să mai presupunem că unul dintre ceilalți - poate 
Caradoc - urăște tot ce e roman, cu o pasiune care face să-i 
fiarbă sângele în vine, și se va strădui din răsputeri să-i 
izgonească pe ei și pe toţi aliaţii lor de pe toate pământurile lui 
și din sânul poporului pe care îl stăpânește. Atunci, celălalt frate 
- Togodubnos - nu va reuși să-i împiedice pe cei doi să poarte 
un război lung și sângeros în urma căruia fiecare va încerca să-și 
îndeplinească dorinţele în defavoarea celuilalt, decât dacă va fi 
un bun diplomat. În cel mai bun caz, va fi doar un măcel inutil. 
În cel mai rău caz, legiunile romane ar putea fi chemate în 
ajutor, așa cum s-a întâmplat pe vremea lui Mandubracios, iar 
atunci ne vom trezi în fața unei invazii, asemenea celei din 
vremea strămoșilor noștri. Asta ar fi de neconceput. 

— Şi e, într-adevăr, al treilea frate un diplomat bun? 

— Nu știu. Nu sunt eu cel mai în măsură să spun asta. Cel 
puţin, încearcă să fie. Dar nu sunt prea sigur că și reușește. 

— Şi de asta a venit aici să adreseze întrebarea în faţa 
adunării? 

Bân îl întrebă direct, privind ţintă în ochii străinului. Acesta 
dădu ușor din cap. Nu părea neprietenos. 

— Nu numai din pricina asta. De fapt, a făcut așa cum a vrut 
tatăl lui. Tatăl lui crede că... Se opri și începu din nou, cu glasul 
schimbat. Lasă-mă să-ţi spun așa cum am povestit și în faţa 
adunării. Vezi tu - ridică un băț din grămada de lângă foc, ăsta e 


un băț. Îl vom numi ramura prieteniei dintre cele două popoare, 
Trinovantes și Ecenia. 

— E golașă. Nu are frunze. 

— Exact. E de la un copac care a fost lăsat să se usuce, ceea 
ce nu e bine. Cei de la Trinovantes - ai Câinelui Soarelui - ar fi 
ca niște frați pentru cei din Ecenia, dar acum este trist că au 
lăsat să se usuce acest copac al prieteniei care nu mai dă roade. 
Au auzit de pierderea suferită de familia regală din Ecenia... Se 
uită pieziș spre Bân, care aproba din cap în semn de înţelegere - 
precum cei din Ecenia, bărbatul nu putea rosti numele mamei 
Breacăi. Continuă: Cunobelin deplânge foarte mult aceasta 
pierdere, dar nu e de ajuns să-ţi pară rău. Un frate care este un 
războinic adevărat nu stă doar să plângă moartea surorii lui, ci 
pornește călare să obţină răzbunarea. De aceea, problema pusă 
în faţa adunării a fost următoarea: Câinele Soarelui cere 
permisiunea să fie lăsat să ofere ajutorul celor două triburi 
unite,  Trinovantes şi  Catuvellauni, în lupta împotriva 
războinicilor uliului roșu, atunci când lăncierii din Ecenia vor 
porni să răzbune uciderea femeii din familia regală. Doar așa 
crede el că pomul prieteniei va rodi din nou. 

Bán nu privea băţul, ci focul. Când ridică din nou braţul, în loc 
de băţul desfrunzit, bărbatul ţinea o rămurică de alun proaspăt 
tăiată din cel mai sfânt arbore dintre toţi. Franzele atârnau de o 
parte și de alta, alături de o pană de corb vopsită toată în negru, 
ca pentru război. | le dădu lui Bân, care le puse pe foc. Nu era 
pregătit să primească daruri din partea acestui bărbat. Rosti: 

— Togodubnos a transformat și pentru adunare un băț într-o 
ramură vie de alun? 

— Da. Au crezut că este un șiretlic - nu e decât iuțeala mâinii, 
dar a ajutat la înţelegerea problemei ce le era înfățișată. 

— Vorbind în numele tatălui lui, Togodubnos a rugat adunarea 
să se alieze cu Trinovantes și Catuvellauni împotriva tribului 
Coritani? 

— Da, așa a făcut. 

— lar ei ce au spus? 

— Nimic. L-au rugat să plece, ca să poată dezbate propunerea 
între ei. Răspunsul va fi dat mâine, după ritualul de la răsăritul 
soarelui. După ce tu îi vei da lumina ochilor tăi fratelui meu. 

Bán înţelegea cât de mult preţuia iapa lui, iar acesta era un 
dar, chiar dacă nu reușea să-i aline suferinţa. După puţin timp, 


Togodubnos adăugă cu blândeţe: 

— Ştiai că sora ta i-a oferit lui Amminios mânza ei sura în 
locul iepei tale? 

Bán bănuise ceva, dar nu era sigur. Clătină din cap fără să 
scoată niciun sunet. Nu mai era nevoie să i se spună că 
Amminios o refuzase. Bărbatul grai: 

— E mare lucru ca doua persoane care au doar același tata să 
ţină atât de mult una la alta. Ar trebui să preţuiești asta. 

— O preţuiesc. ` 

Urma o tăcere lungă. Amândoi priveau flăcările. In cele din 
urma, Bán rosti: 

— Bătrânii îţi vor refuza propunerea. Deși știa că avea 
dreptate, îi păru rău, iar asta îl mira. 

— Ştiu. Am ştiut din momentul în care l-ai atacat pe 
Amminios, dar până acum nu am știut de ce. 

Togodubnos se ridica. În picioare, părea şi mai mare decât 
atunci când stătuse aşezat lângă foc. Poate că din pricina 
luminii. Zâmbi. 

— E aproape dimineața. Am să te las cu mânza ta. Cred că n- 
am să-i spun fratelui meu răspunsul adunării. Poată să îl audă și 
mâine-dimineaţă. Nu va fi prea încântat. 

— El nu a fost numit războinic. Chiar și așa, ar fi luptat 
împotriva celor de la Coritani? 

— Ar fi condus aripa dreapta a atacului celor de la 
Trinovantes. Pentru el, ar fi fost cea mai mare șansa de a 
câștiga onoruri în lupta. 


Ritualul răsăritului fu scurt, dar frumos. Nu mai trebuiau să 
reaprindă focurile moarte, ca la începutul verii, nici să iniţieze 
noul an, ca la începutul iernii. Acum, în plenitudinea luminii 
soarelui, în timp ce lumina flăcărilor se reflecta în apă, oamenii 
aliniați lângă râul care curgea spumegând pe lângă casa cea 
mare dădură zeilor înapoi darurile din grâne și aur și le adresară 
întrebări la care voiau un răspuns. Bân nu era la marginea 
râului. Darul lui era diferit. După cum promisese, Breaca venise 
să-l ajute să-și pregătească mânza și pe mama ei, însă darul 
trebuia să-l facă singur. Bătrânii îl anunţară când sosi clipa. Pe 
când soarele se avânta liber de dincolo de linia orizontului, 
bunica bătrână ridică un corn și sufla cu putere. Oamenii se 
dădură în laturi, formând un semicerc în jurul unui grup de 


bunici și de bătrâni care se afla în centru. Togodubnos fu 
chemat să li se alăture, iar la puțin timp și Amminios. Amândoi 
purtau mantiile și colierele parcă rupte din soare. Amândoi 
fuseseră văzuţi dăruind apei brățări din aur masiv. 

Bân veni la al doilea semnal. Pași înainte și, după cum fusese 
învăţat, pe partea cu scutul conducea iapa, iar pe partea cu 
sabia, mânza sura. Amândouă mergeau mândre, simțind că 
toate privirile erau aţintite asupra lor. Oamenii se dădură înapoi, 
formând un coridor pe care urmau să pășească ei. Nu se 
obișnuia să se aclame de ziua zeilor, dar fiecare adult purta la el 
o centura pentru cuţit și, pe când se îndreptau spre râu, mulţi 
dintre ei adunaseră câte un băț sau câte o bârnă din grămada 
pentru foc. Zgomotul tăișului izbit de lemn era asemenea celui 
făcut atunci când se întorceau războinicii, lovindu-și tăișurile 
săbiilor de scuturi pentru a-și anunţa victoria. Incepuse slab, dar 
crescuse până devenise un tunet care nu putea fi răzbit de 
vocea unui singur băiat. Bătrânii îl lăsară să crească până ce 
mesajul se făcu înţeles, după care bunica săltă cornul și suflă 
pentru a treia oară. Liniștea care se așternu apoi îi asurzi mai 
mult decât zgomotul de dinainte. 

Bân se simţea pustiit, de parcă sufletul i-ar fi rămas încă 
lângă foc și i se mai mișca doar trupul. Conducea iapa și mânza 
și mai avea doar câţiva pași până să ajungă în fața bătrânilor. 
Bunica stătea băţoasă. In lumina soarelui, ochii ei erau albi, de 
parcă orbitele i-ar fi fost umplute cu lapte de iapă. Cei din 
spatele ei stăteau, drepţi, cu fețele împietrite. Doar Togodubnos 
zâmbea - plin de căldură, dar și cu tristeţe, așa cum făcuse 
lângă foc. Zâmbetul lui Amminios era plin de venin, expresia 
chipului fiindu-i întinată doar de trei zgârieturi pe bărbie. Bán nu 
știa decât o persoană care să se bucure să facă rău altora, pe 
Dubomos. Stând singur alături de dușmanul lui, înțelese însă cât 
de puţine știa. Preţ de o clipă de nebunie, se întreba dacă nu era 
mai bine să-și scoată cuțitul din centură și să-și omoare iapa, 
acum, în văzul întregii adunări. 

— Bân, fiu al Machei, vânător de iepuri și visător de cai! 

Bunica păși în faţă. Niciodată nu-i mai pronunţase întreg 
numele. De când se știa, nu-i pronunţase numele deloc, iar 
acum îi mai dădea și titluri pe care nu le câștigase. 

— Te afli acum înaintea noastră ca să-ţi ceri iertare și ca să 
dai darul zeilor cuiva care îl va primi în numele zeilor. Fă asta 


acum! 

Își simţi capul ușor, aşa cum i se întâmplase și în casa cea 
mare. Amminios părea încurcat; nu se așteptase să primească 
darul pentru zei. 

Schimbul fu făcut repede. Breaca îi spusese ce cuvinte să 
folosească pentru a-și cere iertare și cum să facă darul. 
Înghiontit de fratele lui, Amminios înainta să apuce frâiele și 
mulţumi. Accentul lui era puternic și greu de înţeles, iar frazele 
neîngrijite. Se întoarse ţinând hamurile ca și cum n-ar fi știut ce 
să facă cu ele. lapa se codi să-l urmeze. Mânza își întoarse capul 
și necheză spre Bân. 

Până să apuce el să-i răspundă, Togodubnos înaintă. Cu o 
voce ademenitoare, rosti: 

— Fratele meu nu e obișnuit cu vorbele și cu obiceiurile 
poporului vostru, dar, în numele lui, eu îmi iau angajamentul ca 
darul zeilor, făcut de ziua zeilor, să fie îngrijit cu respectul 
cuvenit lui Belin, soarele, care este cel mai sfânt pentru noi și 
pentru tatăl nostru. Jur pe onoarea mea de războinic. 

În mulţime, pentru puţin timp, tăișurile cuţitelor se loviră din 
nou de lemn. Amminios se încruntă. 

Conform obiceiului, ca să-și arate respectul lui în calitate de 
războinic, Togodubnos făcu o plecăciune, cu mâinile încrucișate 
la piept, apoi se întoarse spre bunica bătrână. Grăi pe un ton 
mai blând: 

— Azi-noapte am venit înaintea adunării cu o rugăminte din 
partea tatălui meu, Cunobelin. Pot să aflu hotărârea adunării? 

— Poţi. 

Zâmbetul bunicii păstra o urmă vagă din veninul lui 
Amminios. 

— Adunarea a analizat cererea și evenimentele care s-au 
desfășurat odată cu ea. Decizia noastră este că nu va fi niciun 
război. Poţi să-i comunici asta tatălui tău; că ramura prieteniei 
nu se udă cu sânge. Pentru a o face să înflorească, e nevoie de 
pământul Brigăi și de apa lui Nemain. Tie îţi putem spune că ești 
un om de onoare, legat prin legături de sânge de oameni care 
nu au așa ceva. Va veni o vreme în care va trebui să alegi. Dacă 
vei alege apele prieteniei în locul sângelui rudelor tale, vei fi 
bine-venit în sânul Eceniei. Dacă nu, vei fi ucis laolaltă cu toți 
ceilalți dușmani ai noștri. 

Pentru Bán, chipul lui Amminios fu asemenea unei luminiţe 


licărind în beznă. 


VI 


— Va muri, nu-i așa? 

— Toate vietăţile mor, Ban. Numai că unele mor mai devreme 
decât altele. 

— Dar el o să moară acum - din cauza bolii? 

— S-ar putea. Nu are sânge în fecale, iar ăsta e un semn bun, 
dar e încă foarte rece, iar asta e rău. Dacă vom reuși să facem 
infuzia cum trebuie, atunci poate o să trăiască. Dacă stăm aici și 
tot vorbim, atunci, da, o să moară. [ine-l aproape de foc și ai 
grija de apă. 

Era pe la jumătatea dimineţii și toată lumea era trează și 
ocupată, deși nu îndeajuns de ocupată încât să nu aibă timp să 
se plimbe de colo-colo să vadă ce se mai întâmplă, chiar dacă 
asta însemna fie capătul opus al așezării, fie doar la câţiva pași 
depărtare. Cât timp Bân și Airmid lipsiseră, plecaţi să culeagă 
ierburile, totul fusese bine, căci nimeni nu știuse ce se întâmpla. 
Acum că se întorseseră și aprinseseră focul pentru hamuri, 
vestea zburase mai repede decât își închipuise, până ce toată 
lumea află că Grindină era bolnav și că Airmid îl îngrijea. Toţi 
simţiseră nevoia să vină și să vadă dacă era adevărat. 

Ziua începuse prost încă de dinainte de răsărit, atunci când 
toată lumea încă mai dormea, cu excepţia unui băieţel și a 
câinelui lui bolnav. Bân stătea în întuneric în apa râului, 
spălându-l pe Grindină de diareea urât mirositoare, când 
zgomotul făcut prin apă de cineva care înainta greoi și conturul 
unei siluete îl făcuseră să-și dea seama că nu era singur. În 
ciuda pietricelelor care îi înţepau tălpile, stătuse nemișcat în 
vâltoarea rece a apei, ţinându-l pe Grindină strâns la piept. O 
voce ușor amuzată pluti pe deasupra apei. 

— E bolnav câinele tău? 

Era o femeie, dar nu era Macha. Respiră ușurat. Toată 
noaptea se rugase lui Nemain, zeița apelor și se părea că, în 
sfârșit, aceasta îi răspunsese. 

— Are diaree, spuse el. Așteptam să se lumineze de ziuă ca 
să-l pot duce la bunica bătrână. 


— Chiar așa? 

Vocea femeii părea ușoară ca unduirea apei. Bân nu-și dădu 
seama cine era, observă doar că râdea de el. 

— Păi, atunci mai așteaptă vreo câteva zile. Bân, visătorul de 
cai, a venit vremea primei sângerări a surorii tale. E în casa 
femeilor, cu Macha și cu bunicile. Au să mai stea încă vreo 
câteva zile, chiar de-ar fi să fie război, foc sau viitură, rosti 
glasul. 

Bân rămase încremenit. Vestea îl izbi ca un pumn în stomac. 
Simţind strângerea mai puternică, Grindină schelălăi. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Bân. Și apoi, dându-și 
seama că asta era mai puţin important decât faptul că el nu 
aflase, adăugă: Mie de ce nu mi-au spus? 

— Asta s-a întâmplat noaptea trecută, pe când răsărea luna. 
De ce nu ţi-au spus, va trebui s-o întrebi pe mama ta. Dacă ai fi 
dormit în colibă, le-ai fi văzut plecând, dar așa, pentru că dormi 
separat, cred că s-au gândit că nu era nevoie să te trezească. 

— Eram deja treaz, șopti el mâhnit. Aveam grijă de Grindină. 

Se gândi la rugăciunile și la promisiunile făcute lunii oglindite 
în apă, care acum deveniseră inutile. Și-ar fi dorit ca zeii să-l fi 
avertizat, înainte să fie prea târziu. 

Femeia păși mai aproape. 

— Așa. Păi, îmi pare rău că nu le-ai văzut. Şi lor le va părea 
rău când vor ieși și-ți vor vedea cățelul mort. Toată lumea ţine la 
el după... după tot ce s-a întâmplat. Crezi că te pot ajuta eu? 

Acum stătea aproape de el, ca și cum asta era casa ei, 
păstrându-și echilibrul în apa care năvălea, mult mai bine decât 
pe pământ. Bân se uita în sus și văzu cu disperare că era Airmid, 
deci era terminat. Frigul din picioare îi pătrunse în inima, 
înghețându-i-o. 

— Nu... nu pot... Își zise că se bâlbâia din pricina frigului. 

— Stai liniștit, nu te mănânc! Pe chipul ei înflori un zâmbet 
înțelegător. Vocea îi răsuna la fel ca atunci când se aflase pe 
partea cealaltă a râului. Dar acum Bân o auzea diferit. 

— Nu trebuie să crezi chiar tot ce auzi despre mine. 

— Nu cred. 

Era adevărat, chiar și numai pentru că jumătate din lucrurile 
spuse despre Airmid contrazicea cealaltă jumătate. Băieţii mai 
mari o urau. Când nu mai era de faţă, iar fetele celelalte nu 
ascultau nici ele, oamenii vorbeau că Airmid îl rănise profund pe 


Dubomos când el încercase din răsputeri să-i intre în graţii. Bán 
nu știa exact ce păţise, dar auzise vorbindu-se în șoapta că 
tânărul va fi fericit dacă va mai putea avea copii când va fi 
suficient de mare. Oricum, timp de vreo luna fusese limpede că 
Dubomos șchiopăta. 

Asta era prima jumătate. Cealaltă jumătate venea din partea 
Breacăi, care ar fi trebuit să fie mai credibila, dar nu era așa. 
Breaca era sprijinul bunicii, iar asta era o mare onoare, dar, în 
același timp, era și foarte periculos. Airmid fusese și ea timp de 
cinci ani ajutorul bunicii, până să crească, și tocmai din acest 
lucru, după spusele băieţilor mai mari, i se trăgea nebunia. 

Bán își petrecuse doi ani și jumătate urmărindu-și 
îndeaproape sora, căutând semne asemănătoare de nebunie, și 
fusese ușurat că nu le găsise. Cu toate astea, Breaca n-o credea 
nebuna pe Airmid, și continua să spună asta chiar și după 
întâmplarea legată de viitura din primăvară, când fata ajunsese 
la coliba cu părul ciufulit, cu tunica desfăcută și cu privirea 
sălbatică, de parcă ar fi ajuns prea aproape de zei. Cu siguranţa, 
însă, nu fusese vina ei; era clarvăzătoare și, după cum se știa, 
aceștia erau diferiți. Bán își dădea seama ca era norocos, pentru 
că mama lui nu era ca toţi ceilalţi, dar asta pentru că Macha 
avea drept simbol pitulicea, iar pasarea zeilor avea grijă ca ea 
să rămână sănătoasă. Pe de altă parte, Airmid nu avea tot atâta 
noroc; simbolul ei era broasca, iar apropierea de apa, se știa, le 
înnebunește chiar și pe cele mai puternice femei. Chiar și de n- 
ar fi existat povestea cu Dubomos, Bân tot n-ar fi crezut-o pe 
Airmid una dintre cele mai puternice femei. Cu siguranţă, nu era 
o persoana căreia i-ar fi încredinţat de bunăvoie viaţa căţelului 
lui. 

Pe când se gândea cui i-ar putea cere ajutorul, Airmid ieșise 
din apa, trăgându-l după ea. În timp ce el încă mai măsură 
malul, Airmid i-l luase pe Grindina și începuse să pășească 
înapoi spre fortificaţie, încât el trebuise să alerge ca să poată 
ţine pasul cu ea. La porţi, îl pusese să aleagă, dar, de fapt, nu 
era nimic de ales. 

— Dacă trebuie să mergem la ţarcurile mai înalte ca să 
culegem niște plante care să-l facă bine, mergi cu mine? 

Airmid îl ţinea pe Grindina, iar Bân ar fi făcut orice ar fi vrut 
ea. 

— O să încerc. 


— Bine. Zâmbea aproape la fel ca Breaca. Asta e singurul 
lucru pe care zeii îl cer oamenilor, să încerce. 


Bân încerca. Ăsta era singurul lucru pe care îl putea face. 
Culesese plantele pe care i le arătase ea și o ajutase să le care 
până la foc. Zorii se iviseră în timp ce se găseau în ţarcurile din 
deal și, până se întorseseră, vestea se răspândise și toţi cei care 
nu erau alături de Breaca veniseră să vadă dacă zvonul era 
adevărat și să se ofere să-l ajute să-l îngrijească pe Grindina. 
Airmid le mulțumise cu aceeași politețe stângace pe care i-o 
arătase și lui Bân toată dimineaţa și le spusese că aveau să fie 
chemaţi mai târziu, dacă animalul avea să supravieţuiască în 
urma primei doze. Când veni a doua oară, Sinochos fu rugat să 
mai aducă lemne de foc, iar el plecase să mai adune. Ca să 
aducă prima încărcătură își trimisese fiul, pe Dubomos, o 
alegere nefericită, în ciuda intenţiei bune. Tânărul le lăsase cât, 
de departe putuse, asta ca să nu-și facă tatăl de rușine, iar apoi, 
de la distanţă, când credeau că nu-i vede Airmid, el și prietenii 
lui îl necăjiseră pe Bân, făcând tot felul de gesturi batjocoritoare. 
Băiatul se concentra asupra oalei care fierbea pe foc și se 
gândea la bătăliile pe care avea să le poarte mai târziu ca să le 
demonstreze că nu fusese molipsit de nebunie. 

— Dacă nu te lupţi cu ei, o să se supere și mai tare. 

Airmid era aproape de el și mărunţea lut de la râu și rădăcini 
de nalbă într-un vas pe care îl găsise printre lucrurile personale 
ale bunicii bătrâne. El o urmarea pe ascuns. Exista posibilitatea 
ca spusele ei să însemne mai mult decât ar fi părut. Cântări o 
bucata de rădăcina spălată și tăiată și o puse în vasul ei de 
mărunţit, în același timp vorbind cu voce tare. Când ajunse la 
cantitatea necesară, începu să piseze din nou. Fără să se uite în 
sus, îi vorbi: 

— Prietenul tău cu părul rar o să sufere și mai mult, dacă nu 
te lupţi cu el. 

Evita să-l privească pe Dubomos. Era adevărat că părul 
băiatului era rar; când era ud se rărea, împrăștiindu-se pe gât 
precum o coadă de şobolan, la fel ca părul tatălui său. Nu asta Îl 
deranja, ci restul spuselor ei. 

— Nu e prietenul meu, rosti. 

— Şi el știe asta? 

Ridică din umeri la fel ca și tatăl lui când se afla în fața 


pericolului. 

— Acum știe. 

— Bun. Atunci nu mai trebuie să-i demonstrezi nimic. Ei sunt 
patru și sunt de două ori mai mari ca tine. O să te sfâșie, și 
oricum n-o să folosească la nimic. Așteaptă să se 
însănătoșească Grindina și arată-le apoi de ce e în stare. N-o să 
te dezamăgească. Am fost prezentă când s-a născut; bunicile au 
știut de dinainte ca tu să ajungi acolo că asistaseră la venirea pe 
lume a celui mai bun câine dintre toţi cei de care se ocupase 
Macha, numai că nu știau ce să facă, până când ai apărut tu, cu 
visul tău. Așteaptă să se facă bine, apoi pregătește-l și arată-le 
că e cel mai bun. Va fi mai bine decât dacă ai să te baţi. 

Fata își ridică privirea, înlăturându-și cu dosul palmei o șuviţă 
de păr negru de pe frunte. Mișcarea făcu să i se ridice mâneca 
până la cot, dezvăluindu-i semnul piciorului de broască - de care 
Dubomos răsese atât de tare. Bân nu-l mai văzuse niciodată. 
Dar nu arăta așa de groaznic cum și-l imaginase el, ci era verde- 
albăstrui, precum cuprul transformat de vreme, cu puncte mici 
în mijloc. Îl cercetă mult timp, așa că, atunci când își ridică ochii, 
văzu că ea aștepta, uitându-se la el, știind la ce privise. Nu era 
de mirare să știe chiar și la ce se gândise. Se uită fix la ea. 
Privirea ei era limpede și cenușie precum norii pe timp de 
ploaie. Îi zâmbea sincer, fără vreo urmă de ironie, ca mai 
devreme. Bân îi răspunse și, pentru prima oară, o văzu așa cum 
era. Se gândi din nou la ce simţise în apă și, în sfârșit, păru să 
se răzgândească. Toată dimineaţa, numai asta plutise în aer, iar 
acum începu să gândească exact invers. Breaca avusese 
dreptate; Airmid nu era nebună. Își aminti gândurile negre de 
mai devreme și i se puse un nod în gât, care îl durea îngrozitor. 
Spuse răgușit: 

— Apa e aproape fiartă. 

— Bine, vino aici și amestecă în oală. O să am eu grijă. 

Nu se mai gândi la zgomotele din depărtare scoase de 
Dubomos și trecu în locul ei, luând vasul și bățul de pisat, în 
timp ce Airmid ridică sacul și vărsă conţinutul în iarbă. Plantele 
se împrăștiară; jumătate erau mari, cu frunze ovale și late, cu 
tulpini ţepoase pe care atârnau bucheţele de flori în formă de 
clopot, de culoarea laptelui de iapă. Celelalte aveau frunze mai 
mici și mai verzi, care străluceau precum pietricelele ude de la 
râu, și flori roșii, gingașe, care pătau tulpina asemenea unor 


picături de sânge. El o privi în timp ce ea le alese cu ușurință, le 
aranjă în grămezi și începu să le rupă ca să le dea drumul în 
apă. Când ambele grămezi fură gata, prinse să amestece. 

— Poţi să vii să te uiţi, spuse. Dar nu te opri din amestecat, că 
o să se închege. 

Bân se târi mai aproape, să vadă ce făcea. Oala mare de pe 
loc avea desenată pe margine o dungă în zigzag și avea o 
porţiune mai subţiata, pe unde se putea turna. 

Continua să o privească în timp ce ea aruncă în apa și ultimul 
fir de tătăneasă și văzu cum se dezintegrau frunzele vezi, 
brăzdate de nervuri. Restul se topea mai greu. Airmid amesteca 
în oală cu grijă, pândind momentul când amestecul din frunze 
avea să-și piardă strălucirea, iar roșeaţa florilor avea să se 
piardă în albul tătănesei. 

Când amestecul fu gata, dădu oala jos de pe foc și adăuga 
atâta apă rece până ce reuși să-și vâre ambele mâini. Incepu să 
mărunţească frunzele, pisându-le cu degetele; apa căpătă 
culoarea frunzelor. Se opri când pasta cleioasa, verde-închis ca 
mușchiul, presărată ici-colo cu irizările albe și roșii ale florilor 
mărunţite, deveni greu de mânuit. 

— Lângă patul bunicii trebuie să fie un vas gol. Vrei să mi-l 
aduci? _ 

Airmid se încruntă, privind lichidul. li venea greu să 
vorbească. Scotocind prin coliba, Bân găsi un vas oval cu gâtul 
subţire, astupat cu un dop din piele de cal. Il aduse lângă foc. 

— Uite. 

— Bun. Foarte concentrata, Airmid își mușca buza. Acum, tot 
ce trebuie să facem e să turnam lichidul în amestec și să le 
omogenizam. Când culoarea devine la fel, turnam în sticla și 
gata. Brusc, privi în sus cu ochii mari și calzi. Vrei s-o faci tu? 

— Nu, rosti el mirat. Și imediat: Pot? 

— Cred că da. E câinele tău, nu? Tu vrei să trăiască mai mult 
decât oricine altcineva. De aceea, tu ar trebui să faci ultimele 
pregătiri. Uite - se întinse și luă vasul de pisat - eu o să tom, iar 
tu o să amesteci. Așa, o facem amândoi. Numai că tu trebuie să 
ţi-l imaginezi pe Grindina sănătos și puternic - asta ajută la 
prepararea leacului. 

Ea turnă, Bân amestecă. Pasta curse în spirala în zeama 
verde a infuziei, amestecându-se cu florile, iar acestea deveniră 
puncte de culoare în amestecul gros de culoare închisă. Mirosea 


a pământ proaspăt săpat, a mâncare rumegata de vite și, foarte 
puternic, a mirt. 

Când fu gata, turnară împreună. Airmid își sprijini cotul pe 
coapsă și turnă de sus, într-un șuvoi subţire, în timp ce Bán ţinu 
nemișcat vasul pentru leac. Când se umplu, el puse dopul, iar 
Airmid îl întoarse ca să se asigure că nu curge. 

— Perfect! Zâmbi ca o fetiță. Asta a fost partea cea mai 
ușoară. Acum trebuie să-i dăm să bea. Unul dintre noi trebuie 
să-l ţină cu capul în sus, iar celălalt trebuie să-i toarne 
amestecul. Îl facem să înghită numai de trei ori. Trebuie să-i 
dăm de nouă ori ziua și de trei ori noaptea. Când îi va fi mai 
bine, îi vom da de trei ori ziua și doar o dată noaptea. Se uita la 
el, gânditoare. Poţi să faci asta? 

— Pot să fac orice. 

— Te cred. Brusc, își trecu degetele prin parul lui. Haide să 
începem, și să vedem dacă și câinele tău poate să facă la fel. 


Noaptea se așternuse demult, dar Bân, deși era obosit, făcea 
tot posibilul să nu se lase pradă somnului. Grindină zăcea lângă 
el pe un pat din iarba curată. Respirația căţelului era ușoara și 
ritmata și nu mai avea ochii duși în fundul capului. Ultima oară 
când îi dăduseră leacul, îl înghiţise cu lăcomie, așa cum făcea și 
înainte de a fi înțărcat, pe atunci când era hrănit cu lapte de 
iapă. De la apus nu mai făcuse diaree, iar urina îi era normală. 
Mai mult, nici nu mai mirosea urât. Airmid spusese că va trăi, iar 
Bân o credea. Ea îi stătea alături, sprijinită de peretele de lemn 
al locului unde dormea el, moţăind ca și băiatul. li simţea 
greutatea braţului în jurul lui, trăgându-l mai aproape, având 
grijă de el. Semnul piciorului de broasca se lipea de el, dar nu se 
mai temea. Se unea cu celelalte forme care veneau și plecau în 
vis - iepuri, cai, oameni, sulițe și Breaca stând singură în nopţile 
ei de veghe în pădure. Părul ei era roșu aprins precum sângele 
de bou și strălucea ca lumina lunii. 

Mai târziu, se trezi fără braţul lui Airmid în jurul lui. Ea părea 
asemenea unei umbre în lumina slaba a focului. Auzi zgomotul 
făcut de lichidul din borcan. Se ridica într-un cot. 

— Airmid? Pot să te ajut? 

— Nu. E-n regulă. Acum îl bea singur. Culcă-te la loc. 

Acum era treaz, mult mai conștient decât înainte. Îl tulburau 
frânturi din visele pe care le avusese. 


— De ce nu ești lângă Breaca? La răsărit va porni singura să-și 
înceapă veghea. Nu ar trebui să fii lângă ea? 

— Trebuie să fie singură. Tocmai asta e. 

— Dar tu nu vrei să fii acolo când pleacă? Să-i dai 
binecuvântarea ta? 

Băiatul făcea doar presupuneri, iar ea trebuia să-și dea seama 
de asta; Bân nu avea habar despre ritualurile femeilor, la fel 
cum nu avea - încă - despre cele ale bărbaţilor. 

— Poate mai târziu. 

Grindina termina de băut. Oftă, merse câţiva pași în cerc pe 
patul de iarbă și se așeză înapoi, să doarmă și să se facă bine. 
Airmid acoperi borcanul și-l puse înapoi pe raftul pe care-i 
făcuse loc. Acum că era mai aproape, Bân văzu că era 
schimbata faţă de dimineaţa. Părul ei des și negru era pieptănat 
cu grijă, iar acum îi acoperea umerii ca o mantie, ridicat de pe 
frunte cu o bandă lată, însemnul clarvăzătoarelor. Purta o tunica 
de culoare închisă, din lână, pe care o avusese și când îl 
întâlnise prima oară la râu. Din cauza întunericului, îi venea greu 
să distingă culoarea, dar credea că s-ar putea să fie vopsita în 
verde. Pe fiecare parte a unui os de cal șlefuit, închis la culoare, 
pe care-l ţinea atârnat cu un șnur între sâni, avea o pereche de 
dinţi de urs, care zdrăngăneau ușor când se mișca. 

Pe os erau sculptate broaște în diferite ipostaze. Când le văzu, 
își aminti de gândurile de mai devreme. Întrebă: 

— Breaca încă nu are un vis al ei, nu? Vreau să spun: nu 
exista un lucru care să-i vorbească, așa cum îţi vorbesc ţie 
broaștele. 

— Nu încă. Dar asta nu se întâmpla întotdeauna înainte de 
nopţile de veghe. Şi chiar și așa, e posibil să nu aibă vreunul. Nu 
toată lumea are. 

Fata ridica un alt vas de pe raft, amestecând ceva într-o cană, 
pe care o încălzi ușor. Bân simţi un miros amar și dulce, a pelin 
și a miere. Îl cuprinse somnul. _ 

— Dar ea își dorește unul. Intotdeauna a vrut unul. De 
aceea... se opri, mușcându-și limba. Avea de gând să zică: „De 
aceea e prietena ta, pentru ca, după Macha și bunica bătrână, 
tu ai cea mai mare putere de visare”. leri ar fi spus-o. Astăzi 
însă nu mai era sigur ca era adevărat. In loc de asta, grăi: De 
aceea încă de vara trecuta s-a străduit atât de tare să găsească 
locul potrivit. Când voi adormi, o să te duci s-o vezi pe Breaca? 


— S-ar putea. 

— Atunci, așteaptă. Am ceva pe care te rog să i-l duci. 

Bân avea locul lui special, în partea mai îndepărtată de 
dincolo de foc. Pipăi cu mâna până în colţul cel mai ascuns și 
scoase ce avea dosit acolo. Îi arătă lui Airmid. 

— E pentru Breaca. Grindină l-a găsit de cealaltă parte a 
țarcului pentru cai, dincolo de locul unde Nemma și Camma şi- 
au plantat orzul. Cred că o va ajuta să viseze. 

— Chiar crezi asta? 

Acum nu râdea de el. Obiectul aluneca din palma lui Bân într- 
a ei, iar ea îl ridică pentru a-l vedea mai bine. Lumina focului îl 
învălui ușor, pentru scurta vreme topind umbrele dimprejur. 
Airmid îl privi gânditoare. Se îmbufna și clătina ușor din cap. 

— Ştii ce e asta? 

— Macha spune că e capul unei sulițe făcute de strămoși. 
Ciopleau pietre și le foloseau pentru a vâna, înainte ca zeii să le 
dea focul. Uite - îngenunche lângă ea, ca s-o poată privi 
împreuna, dacă te uiţi aici, poţi să vezi unde o legau de bâţ. Nu 
e vorba despre o suliță mare, cu care să poţi vâna mistreți sau 
urși, dar puteau vâna iepuri și, dacă aveau noroc, chiar și o 
căprioară. 

— Sau un om? 

La asta nu se gândise. 

— Poate. Bân stătea pe călcâie. Fu cuprins de îndoieli, așa 
cum nu i se mai întâmplase înainte, dar primul impuls fusese 
atât de puternic, încât nu era gata să renunţe atât de ușor. 
Rosti: Totuși, cred că trebuie s-o aibă. 

Airmid închise palma. Când capul de suliță dispăru, lumina se 
schimbă. Fata îi dădu drumul în tunică, forma ei conturând o 
umflătură în interiorul centurii. 

— Bine. Noi doi vom face o învoială. Dacă bei ceașca până la 
fund, o să-i duc darul tău Breacăi. Dacă te trezești cumva cât 
sunt plecată, să nu-ţi scoţi capul pe ușă - chiar de-ar fi potop, 
foc, sau război - până nu răsare soarele deasupra colibei. Asta e 
oferta mea. Accepţi? 

Trebuia să stea închis multă vreme, cu mult mai târziu de ora 
la care se trezea în mod normal, dar, cu toate astea, primi 
ceașca. Nici nu se gândi să facă altfel. Băutura era mai amară 
decât își amintea din vremurile când i-o pregătea mama lui, de 
parcă Airmid rămăsese fără miere. Cu toate astea, căldura se 


răspândi de la gât înspre stomac, amorţindu-l. Până să ajungă la 
resturile de pe fund, amorţțeala se transformă într-o ușoară 
ameţeala și începu să-și simtă părţile corpului ridicându-se și 
depărtându-se înspre colţurile din spate și dincolo de ele. Era 
oarecum conștient că Airmid îl sprijinea de după umeri și că-l 
așeza pe pat lângă Grindină, trăgând așternuturile peste el. N-o 
auzi când ieși. 


VII 


Când se trezi să-și dezmorțească degetele pe care le ţinea pe 
frunte, Breaca auzi glasul Machei: 

— Breaca? Lasă visarea. E vremea să te trezești. 

Visul violent o purtase în zângănitul săbiilor, croindu-și drum 
printre sulițe, omorându-i pe toţi cei care îi stăteau în cale. 
Stătea întinsă în întuneric, cu ochii la bârnele din tavan, 
străduindu-se să scape de sub vraja lui. In loc de asta, simţi un 
gol în stomac și un amestec ciudat de presentiment și de frică. 
Respiră adânc, iar gândurile îi zburară la Airmid și apoi la tatăl 
ei. După ce se liniști, deschise ochii. Macha era acolo, aplecată 
asupra ei, îmbrăcată și împodobită pentru sărbătoare. Faţa îi era 
uscățivă și serioasă, cu zâmbetul pierdut în trăsăturile ochilor. 

— Uite. Asta e pentru tine. 

Tinea o tunică, aceea cenușie pe care Breaca o purtase la 
adunarea din vară și pe care nu o mai văzuse de atunci; cea 
care, odată, aparținuse mamei ei. Fricii de mai devreme i se 
adăuga și un fior de durere, care îi era atât de familiar. Se 
întinse după tunică și se strecura în ea. Macha o ajută să lege 
centura și-i trecu pieptenele prin păr, întinzându-i-l și lăsându-l 
liber pe spate, ca unui copil. 

— Te simţi bine? o întrebă. 

Era o întrebare tradiţională, care cerea un răspuns tradiţional. 

— Da, mă simt bine. 

Macha zâmbi, dar nu o crezu. Nimeni nu se aștepta ca vreo 
tuia aliata pe punctul de a deveni femeie să se simtă bine. 

— Îţi mai trebuie ceva? 

Asta nu era o întrebare cerută de tradiție, prin urmare era mai 
importantă. 

— Cred că da. 

Breaca își legă centura strâns și puse cuțitul în ea, înnodând 
chingile. Desaga îi atârna de cealaltă parte. O deschise să-i 
verifice conţinutul: o sticla cu dop pentru apă, o alta cu gâtul 
mai larg și cu baza mai lată în care să ţină tăciuni aprinși cu 
care să-și aprindă propriul foc, o legătură de salvie uscată pe 


care să le-o ofere zeilor, o alta, mai uscată, cu o aripă de pitulice 
pentru Macha și piciorul bufniței mici, sălbatice, cu ochii galbeni, 
cea care îi adusese visul mamei ei. Intr-o altă legătură de frunze 
de ștevie mai era și un picior de broască, darul pe care Airmid i-l 
făcuse la sfârșitul verii. Desfăcu frunza trecându-și degetele de- 
a lungul lui, folosindu-se de senzațiile pe care i le trezea pentru 
a alunga ultimele rămășițe ale visului și frica persistentă care o 
copleșise. Ea era Breaca din Ecenia și avea să devină femeie. 
Avea aproape doisprezece ani, și tot atâta timp păruse a fi 
trecut și de când începuse să aibă nopţile de veghe. Din ziua 
morţii mamei sale, multe dintre nopţile ei fuseseră menite să o 
pregătească. Avea să plece și să stea trei zile numai în 
compania propriilor gânduri, care urmau să-i fie singura călăuză 
și care nu puteau fi rele. Își retrase mâna și legă strâns la gură 
desaga. 

— Da. Am totul, spuse ea. 

— Bine. Vino afară. E timpul să pleci. _ 

leși pe ușă și descoperi că nu era chiar singură în noapte. În 
faţa ușii ei șerpuia un șir de femei; în liniște, o așteptau o 
mulțime de femei aflate la vârsta la care puteau naște, fiecare 
dintre ele purtând o torță pentru a lumina întunericul, fiecare 
îmbrăcată și împodobită cu grijă, la fel ca Macha, ceea ce arăta 
o noapte lungă de pregătiri. Ochii i se umplură de lacrimi. Făcea 
primii pași ca femeie și ar fi trebuit să se aștepte ca femeile să 
vină s-o vadă plecând. Faptul că nu se așteptase le necinstise. 

Bunica bătrână stătea în capătul șirului. Pe spate, îi atârna ca 
o mantie o piele de vulpe, de capetele căreia erau legate, 
îngreunând-o, lingouri de aur neprelucrat laolaltă cu pene de 
vultur. Cele două aripi ale unui corb se arcuiau în jos pe umeri, 
unindu-se în capul pieptului. De aceea era cea mai bătrână 
bunica și trăise așa mult; în visul ei apăreau atât vulpea, cât și 
vulturul și corbul, dar se afișa astfel destul de rar. Şi nu numai 
că se îmbrăcase astfel, dar, cu mare precizie, își și aranjase în 
păr penele mici, rotunjite de pe spatele vulturului, și își spălase 
singură tunica, pe care o uscase în fum de salvie. Timp de trei 
ani, Breaca fusese cea care o îmbrăcase pe bătrână. Ea știuse 
unde era păstrată pielea de vulpe și cum să atârne penele de 
corb, echilibrându-le pe umerii ei ascuţiţi, cu pielea grea 
atârnând în jos pe spate, ţinându-le nemișcate pentru ca 
vârfurile să li se întâlnească exact la centru. Cu uimire înţelese 


că la mijloc trebuie să fi fost Airmid, și că, foarte curând, datoria 
asta va fi a altcuiva. Un fior de groază o cutremură, și 
sentimentul că pierduse ceva îi cuprinse din nou sufletul, 
tulburând-o, îngheţându-i inima. Trecu pe lângă torţa bunicii și-i 
atinse braţul subţire cu care o ţinea. 

— De ce n-am știut că o să fii aici? o întreba. 

— Pentru că am avut grijă să nu știi. Nicio femeie nu știe și 
nici nu se așteaptă la asta. Nu asta e important. Ceea ce 
contează e că, în dimineaţa asta, pleci copil și te vei întoarce 
femeie. 

Bunica era blândă, ceea ce nu-i stătea în fire. Breaca se 
apropie, temându-se și s-o îmbrăţișeze, dar și să n-o facă. 
Flacăra pâlpâi din cauza mișcării. Lumina noua dezvălui ochii 
albi ca laptele care priveau într-ai ei, citindu-i sufletul. O durea 
prea tare, așa că privi în altă parte. Penele împletite în părul de 
pe tâmplele bunicii atârnau perfect simetric de o parte și de alta 
a obrajilor bătrâni. Firele de legătură erau roșii, negre și aurii și 
erau prinse în fâșii pe măsura vulturului. Breaca se întinse și 
îndrăzni să atinga una. Se învârti ca și cum ar fi suflat-o. 

— Eu trebuia să fac asta pentru tine. 

— Nu. Pielea roșie și tăbăcită a bunicii se încreţi când îi zâmbi. 
Tu ai treburi mai importante de făcut. La fel și Airmid. Ea a fost 
cu fratele tău. 

— Cum? 

O privi fix, întrebându-se dacă nu cumva bunica își pierduse 
minţile de tot. Nu se putea gândi la niciun motiv pentru care 
Bân ar fi ales să stea cu Airmid, decât dacă n-ar fi fost nevoit. 
Răspunsul îi veni imediat. 

— Grindină? E bolnav? întrebă. 

— O să trăiască. Şi, poate, tocmai de aceea ai primit un dar. 
Bunica puse ceva mic în mâna Breacăi. Asta e de la fratele tău 
și de la câinele lui. 

Era un cap de suliță făcut din piatră. Breaca își dădu seama 
imediat ce îl atinse. Marginile lui ascuţite îi înțepau palma, deși 
suprafaţa părea netedă și răcoritoare. Avea o culoare pală, 
precum luna plină la vremea recoltei, iar lumina focului se 
reflecta în ea cu ușurință. Îi atrase atenţia tocmai când trebuia 
să se gândească la altceva. Închise palma, alungând lumina, și 
își privi bunica. 

— M-am gândit că legea... 


— ...Spune că nu trebuie să iei cu tine nimic de la un bărbat. 
Știu. Am discutat asta. 

Bătrâna îi făcu semn din cap în direcţia în care stătea Macha, 
așteptând s-o conducă până la poarta. Credem că o să ai nevoie 
de ea și că o să știi ce să faci cu ea. la-o cu tine și ascultă ce îţi 
spune. Invaţă de la ea. 

Simţi din nou încordarea diafragmei, care o împiedica să 
respire. 

— Dar dacă nu aud nimic, bunico? Dacă zeii n-o să-mi 
vorbească? 

— Ai răbdare și ascultă. Vor vorbi. 


Dar ea asculta. Ascultase și încă mai asculta. Zeii tot nu-i 
vorbiseră. 

In primele ore, Breaca se concentrase să-și spună rugăciunile, 
să adune lemne pentru focul de care avea nevoie pentru a-și 
arde salvia și să-și aștearnă în cerc, de jur împrejur, simbolurile 
pentru veghe. Mai târziu, înfășurată în pielea ursoaicei, care era 
un dar de plecare primit indirect de la tatăl ei, se tot vânzolise, 
blestemând musculiţele târzii și leneșe care o ciupeau de pielea 
din zonele rămase neacoperite. Atunci făcuse focul, pe care 
așternuse frunze umede de fag, ca să formeze un vârtej de fum 
galben în jurul ei și să ţină la o parte vietăţile supărătoare. Mai 
târziu, când noaptea fu mai adânca, adormise și lăsase focul să 
se stingă, și ajunsese chiar să se și blesteme din cauza asta. 
Visase la fel ca întotdeauna, bărbaţi cu sulițe și cu săbii 
însângerate, care veneau să-i ia viața mamei ei sau pe a ei; asta 
nu era o c/arviziune. 

A doua zi, zorile se iviră pe nesimţite, aducând și mai multă 
ploaie și o ceața groasă. Nu văzu răsăritul soarelui, la fel cum, în 
seara precedenta, nu văzuse răsăritul lunii. Ceea ce înainte 
fusese negru deveni acum mai puţin întunecat, pentru ca, în 
cele din urmă, locurile să fie acoperite de valuri cenușii, opace. 
Chiar și copacii păreau niște fantasme, doar niște forme vagi 
care se puteau desluși din când în când, pe măsură ce apărea și 
dispărea ceața. Ziua se răcea, iar frunzele cădeau odată cu 
ploaia, rostogolindu-se jos, la poalele copacilor, până înspre 
adăpostul ei din crengi. Ploaia care cădea neîncetat îi udă blana 
de urs, care începu să miroasă a câine plouat, a grăsime de urs 
și a urină. li veniră în minte numele celor care vor râde de ea 


când se va întoarce la casa femeilor fără să fi visat nimic, pe 
deasupra fiind și învelită într-o blană urât mirositoare de urs, al 
cărei iz nu avea să iasă în iarna aceea nici după nenumărate 
spălări. Își ura tatăl că îi făcuse darul ăsta şi se ura pe ea că îl 
acceptase. 

La un moment dat, a treia zi, pierdu noţiunea timpului. De la 
răsărit, lumina nu se schimbase. Fără lumina soarelui și fără 
umbrele lăsate de lucruri, îi venea greu să măsoare trecerea 
timpului. Se gândi să măsoare picăturile care cădeau de pe 
partea din faţă a acoperișului ei, până când începu să plouă cu 
găleata și picăturile nu mai putură fi numărate. Asculta 
zgomotele pădurii, ţipetele înăbușite ale stăncuţelor, ale 
coţofenelor, ale corbilor, ale gaiţelor certăreţe și ale veverițelor. 
Pe măsură ce asculta, zgomotele se stinseră unul câte unul, 
până când codrul deveni liniștit. Căută consolare spre râu, dar 
acesta era umflat din cauza ploilor de toamnă, mocirlos și plin 
de frunze moarte, curgând lent și în tăcere. Tot ceea ce-i putea 
oferi era ceața de deasupra, înecăcioasă precum fumul unui foc 
pe jumătate aprins. Colina străveche stătea ghemuită și posacă 
la orizont, lipsită de magia care o înconjurase din ziua în care i-o 
arătase Airmid. Breaca o privi o veșnicie, suferind, rugându-se 
fiecărui zeu în parte pentru un semn, dar nu văzu nimic. 

Ziua se apropia de sfârșit, iar lumina dispărea. Stomacul o 
durea de foame, iar gura îi era atât de uscată, încât începu să se 
roage ca râul să inunde împrejurimile, ca să poată bea apă. 
Disperată, își aminti ceva ce îi spusese Airmid; stătea 
nemișcata, urmărindu-și ritmul respirației și bătăile inimii, 
lăsându-și corpul să devină una cu timpul, ca să știe că nu se 
oprise cu totul. Lumea se evaporă, devenind ceţoasă și cenușie, 
iar viaţa ei începu să curgă odată cu sângele pe care-l simţi 
năvălindu-i în urechi. 

La sfârșit, nevoile fiziologice o scoaseră din adăpost. De când 
avusese primele semne ale sângerării, nici nu mâncase, nici nu 
băuse nimic, și se considerase scăpată de amândouă. Se 
înșelase însă și în legătură cu asta. Se ţinu până ce presiunea în 
vezică deveni insuportabila, și atunci dădu pielea din ușă la o 
parte și păși dincolo de rădăcinile puternice ale copacului. Stând 
acolo în picioare, nu mai simţea o presiune la fel de mare, așa 
că își făcu timp să privească detaliile ceremoniei. Simbolurile nu 
aveau să rămână nepăzite. Se roti în jurul cenușii stinse a 


focului și începu s-o adune. 

În partea de vest, în punctul cel mai apropiat de adăpostul ei, 
sălășluiau apa și tărâmul visării - locul lui Nemain, sacru pentru 
femei, și noaptea; acolo era osul de broască al lui Airmid. Spre 
nord, înspre casa pământului, a stâncilor și a munţilor, așezase 
aripa de pitulice de la Macha, care fusese în Hibernia și în Mona 
și care cunoștea bine înălțimile stâncoase. La sud, se găseau 
focul și soarele puternic al verii - aici era piciorul bufniței cu 
ochii galbeni, visul mamei ei. În est, spre tărâmul aerului și al 
vântului, casa vulturului și a iepurelui care aleargă repede, mare 
parte din prima zi nu se aflase nimic. În gândurile pe care le 
avusese în vară, îl lăsase liber special pentru simbolul visului ei, 
ca să se poată întoarce de pe lumea cealaltă și să-i deseneze 
imaginea pentru prima oară pe acea bucată de lut nisipos, așa 
cum, odată, desenase o broasca pentru Airmid. Acum, în 
realitate, pământul era atât de plin de apă și de frunze, că ar fi 
durat o veșnicie numai să curețe o bucată destul de lată unde 
să aprindă focul, așa ca desenatul pe pământ nu era decât o 
toană copilăreasca. În întuneric, cândva în prima noapte, 
pricepuse că trebuia să umple locul acela, așa că pusese acolo 
capătul suliței de piatră. Așezata spre exterior, completând 
cercul, strălucise, adunând lumina focului în jurul ei. Mai târziu, 
chiar și după ce se stinsese focul, liniile de pe suprafaţa ei încă 
mai licăreau, atrăgând orice firicel de lumina și păstrându-l 
pentru ea. În timpul zilei, îi fusese recunoscătoare, iar acum, 
stând în picioare, ridica bucata de piatră și o ţinu o clipa în 
mână, după care îi dădu drumul în desagă, alături de celelalte. 

Dincolo de copacii pe care reușea să-i vadă, lumea era 
diferita. Râul curgea mai repede decât și-ar fi închipuit, și nu era 
atât de noroios. Ceaţa se subțiase, ploaia se oprise, iar aerul 
devenise mai respirabil. Râul dansa și cânta, iar peștișorii se 
iveau licărind pe lângă mal. Spre răsărit, norii se deschideau, 
dezvăluind cerul nopţii. O rază de lună lumina malul îndepărtat, 
iar în stele, braţul lui Orion care susţinea scutul era îndreptat 
spre lepure. 

Breaca aluneca în jos pe mal până la locul unde stătuse cu 
Airmid și păși înainte până când apa iazului îi ajunse la picioare. 
Era rece, dar nu îngheţată, senzaţia aceasta, după atingerea 
ploii bolnăvicioase, fiind de-a dreptul reconfortantă. Merse încet 
în josul râului, simțind nisipul sub degetele picioarelor, apa 


ajungându-i până la glezne. Acolo unde râul părea cel mai 
învolburat, se urca pe o piatra, își ridica tunica și se așeză pe 
vine să urineze. Cheaguri mici de sânge se scurseră în josul 
râului odată cu urina. Golul din stomac devenise ceva obișnuit. 
Continua să stea pe piatra, cercetând stelele. Norii se 
împrăștiară din ce în ce mai mult, până ce putu să vadă sulița 
ţinuta în sus de Orion. Vârful ei se îndrepta spre est, spre 
orizontul îndepărtat, ca o poruncă. Mai înainta în râu, apoi se 
opri. 

În toate ceasurile în care fusese instruita de bunica sau de 
Macha, în lungile ei discuţii cu Airmid, avusese impresia că 
trebuia să-și găsească un loc unde să stea, să-și aprindă focul, 
să-și aștearnă simbolurile. Nu-și amintea însă a-i fi interzis 
cineva să părăsească locul acela; presupusese ea că trebuia să 
rămână acolo, dar, de fapt, nu i se spusese nimic în privința 
asta. Judecase lucrurile cu foarte mare atenţie. Intr-o astfel de 
situaţie, legea trebuie urmată în spiritul și litera ei. Acum, fiind 
sigura ca nu încălca niciuna dintre legile nespuse, înainta pe o 
piatra, apoi pe încă una. 

Când ajunse pe cea de-a treia piatră, în mijlocul râului, se 
întoarse să privească pădurea. Fagul care o susţinuse era 
învăluit în ceaţă, la fel de sinistru ca atunci când sosise. 
Dimpotrivă, malul îndepărtat era limpede și îmbietor, pământul 
era nisipos și fără frunze moarte, iar iarba uscată de iarnă se 
unduia sub briza ușoara. În timp ce privea, un șobolan de apa își 
croi drum prin stuf și se opri ca să se uite la ea cu ochii 
strălucindu-i în lumina stelelor. Era prima vietate pe care o 
vedea de când ieșise pe porți, și, preţ de o secunda, îi trecu prin 
minte că asta era, că avea să se întoarcă nu numai mirosind 
îngrozitor a grăsime de urs, dar și cu șobolanul de apa ca simbol 
al visurilor ei. În minte i se amestecară într-un talmeş-balmeș 
poveștile bunicii despre cei care, din aroganţa, își atrăseseră 
vise pe care nu le voiseră. Dar nici chiar cel mai rău dintre ei nu 
visase șobolanul. Se legăna pe piatră, îngrozita, așa cum nu 
fusese nici măcar în faţa sulițașului coritan sau în faţa lui 
Amminios și a sabiei lui. 

Apoi o bufnița alba ţipa în apropierea pădurii, un vulpoi hamai 
și o vulpe îi răspunse, un cerb mugi în depărtare și, brusc, 
noaptea se trezi la viaţa. Șobolanul mai stătu puţin, după care 
dispăru. Nu-i dădu niciun mesaj, așa că nu era nici ceea ce și-ar 


fi dorit ea, nici simbolul visurilor ei. Ușurarea pe care o simţi o 
lăsă fără suflu, ameţind-o. Într-o scurtă izbucnire de energie, 
alergă vreo șase pași până în partea mai îndepărtata a râului, 
alunecând pe pietrele care formau puntea, aruncându-se cu 
braţele întinse pe nisipul fin al malului. Se prăbuși pe iarba, 
respirând sacadat, în același timp râzând și plângând, vărsând 
lacrimi de mulţumire pentru zei, pentru șobolan și pentru râu. 
De-abia mai târziu, când se liniști, își aminti ce-i spusese Airmid, 
cu mult timp în urma, în vară. „Ai grija la râu. Nu degeaba spun 
bărbaţii că are puterea de a le înnebuni pe femei. Nu-l traversa 
când luna este deasupra decât dacă trebuie.” 

Ștergându-și faţa, se îndreptă și privi apa. Valuri înspumate se 
unduiră nevinovate până la marginea pietrelor. Luna în formă de 
seceră își trimise razele asupra pietrei pe care se afla ea. Putea 
alerga. Dacă era obligata, putea să alerge, dar prefera s-o facă 
pe timpul zilei, sau în nopţile fără lună. Intre timp, era liberă să 
urmeze chemarea Orionului. Stând în picioare, se întoarse cu 
spatele la râu și porni spre răsărit. 

Acum nu mai ploua, iar noaptea era surprinzător de caldă. 
Traversă zona împădurită, neîndestulătoare pentru cai, dar 
purtând semne că fusese, de curând, păscuta de căprioare. 
Păducei piperniciţi și scoruși răzleţi sau în păcle își lepădau 
frunzele în adierea brizei. Grămăjoarele de grozamă și de 
măturică crescuseră mai înalte. Florile târzii de un galben pal ale 
grozamei străluceau în lumina stelelor. Peste tot, pământul era 
perfect plat, fără nicio brazdă, complet diferit de cel din ţarcurile 
din spatele colibei. Colina era singura trăsătură distinctivă: o 
grămadă întunecată și impunătoare, care, pe măsură ce se 
apropia, devenea și mai amenințătoare. Nu se îndrepta dinadins 
spre ea, dar coliba se găsea în drumul ei și mi făcea niciun efort 
să o evite. Chiar și așa, ar fi putut să treacă pe lângă ea fără să-i 
dea prea mare atenţie, dacă nu s-ar fi întâmplat ca norii să se 
risipească, iar luna plină să se ridice deasupra, scăldând colina 
și tot pământul dimprejur în lumină, chiar când ea se apropie. 

Nu era o priveliște frumoasă, dar era captivantă. Se opri și 
privi spectacolul o dată, apoi încă o dată, și mai cu atenţie, 
analizând piatra imensă care se afla în capătul colinei. Era din 
granit, ceea ce nu era tocmai normal: o singură bucată mai 
înaltă decât ea, având lungimea unei sulițe, și lată cât o 
jumătate de suliță, înclinată spre un capăt rotunjit. De la 


distanță, avea aceleași proporţii ca și capul de suliță din desaga 
ei, dar nu mărimea fusese cea care îi atrăsese atenţia, cât 
însemnele de pe ea. Acolo, în dreptul ochilor ei, era cioplit cu 
îndrăzneală semnul șarpelui-suliță, cel pe care bunica îl pictase 
pe scutul Breacăi și pe umărul calului ei atunci când călărise să-i 
întâmpine pe Trinovantes în ziua zeilor, în vară. Işi trecu un 
deget de-a lungul liniilor, curăţând marginile. Nu era proaspăt 
cioplit, și, la o prima privire, nu era atât de adânc precum 
crezuse la început. Totul, de la capul șarpelui până la coada lui, 
era cât palma ei, iar liniile fuseseră netezite în cursul anilor de 
soare, de vânt, de ploi și de căptușeala lichenilor. Dacă nu ar fi 
fost razele piezișe ale lunii, nici nu l-ar fi văzut. 

— Seamănă bine? 

Breaca se roti, scoțându-și cu repeziciune cuțitul din teacă 
exact în clipa în care urechile îi auziseră cuvintele. Bunica 
bătrână stătea în spatele ei, rânjind așa cum făcea de fiecare 
dată când îi stânjenea pe cei din jurul ei. Nu mai era îmbrăcată 
la fel cum fusese în casa femeilor. De fapt, nu purta nimic, cu 
excepţia unui colier complicat din cranii de vultur și dinţi de 
vulpe care îi zdrăngăneau pe piept. Coapsele îi erau ude până la 
șolduri, de parcă ar fi traversat râul prin altă parte decât pe la 
puntea de pietre și ar fi calculat greșit adâncimea. In umbră, 
ochii ei păreau negri. p 

— Ţi-a luat ceva să găsești locul. Incepusem să cred ca 
trebuie să te caut. 

Bunica își înălță capul plină de îngâmfare. 

— Mi-ai adus capul de suliță? 

— E al tău? Am crezut că... da, îl am aici. 

Era prea șocată ca să poată da un răspuns mai complet. 
Nimic, niciuna dintre conversațiile codate pe care le avusese cu 
Airmid, nimic nu o pregătise pentru asta. Vâri mâna în desagă și 
scoase cadoul pe care i-l făcuse Ban. Îl considerase ceva 
neserios, dar acum nu mai voia să se despartă de el. Bunica îl 
luă și-l întoarse pe toate părţile în mână. 

— Bun. 

l-I dădu înapoi. Breaca îl primi ușurata. Faţa bunicii se lumină 
de un zâmbet. Pășea ușoară, de parcă, atunci când se 
despovărase de haine, se despovărase și de mulţi ani. 

— Vino! Ai întârziat și sunt o mulţime de lucruri de văzut. 

Ceea ce se întâmpla părea ireal. Bătrâna coti pe lângă stânca 


din faţă și dispăru, la fel cum se întâmplase și cu șobolanul de 
apă. Când văzu că Breaca nu o urmează, strigă cu voce ascuţită, 
plină de nerăbdare. 

— Vino! Repede! Pierzi timpul. 

Nu era bine să-i pui răbdarea bunicii la încercare. Breaca păși 
dincolo de stâncă, ţinându-și respiraţia ca să se poată strecura 
prin spaţiul strâmt dintre piatră și iarba de pe colină, în partea 
mai îndepărtată, începu să respire din nou, cu lăcomie, și se 
sprijini de peretele de stâncă. Stomacul i se strânse când privi în 
jos. Acolo unde ar fi trebuit să se găsească pământul, nu era 
decât loc liber. Aici, ascunsă de ochii curioșilor, se găsea 
intrarea în moviliţă: o cavitate etajată care se înclina adâncindu- 
se în pământ, având pereţii mărginiţi de bucăţi de granit. Bunica 
o aștepta strălucitoare înăuntru. 

Breaca avusese nevoie demult curaj ca să suporte prezenţa 
șobolanului de apă. Prin comparaţie, intrarea în moviliţă era 
mult mai ușoară. Nu era, așa cum se așteptase, doar o peșteră 
din pământ, ci mai degrabă un tunel lat, deschis, căptușit cu 
pietre tăiate și modelate. Stând la intrare, putu să vadă în 
adâncime până la arbuștii din umbra de pe partea cealaltă. 
Lumina lunii se infiltra prin ambele părți, așa că în interior nu 
era mai întuneric decât cum era în coliba la lăsarea serii. Păși 
ușor înăuntru. La intrare, erau trei trepte din piatră tocita din 
cauza atâtor generaţii care pășiseră pe acolo. Se simţea bine 
mergând pe urmele strămoșilor. O ajunse din urmă pe bunica ei, 
care se întoarse și o conduse înăuntru. Interiorul colinei era 
surprinzător de uscat. Afară, lumea era plină de apă din cauza 
ploii neîntrerupte. Aici, înăuntru, bucăţile mari de pe pereţi și de 
pe tavan erau atât de bine lipite, încât nici pământul, nici apa nu 
se puteau strecura printre ele, iar pământul de sub picioare era 
uscat ca în miezul verii, praful intrându-i printre degete. Erau 
vizibile și urmele mai multor generaţii care-și croiseră drum pe 
aici; prin tunel urmele erau paralele, de parcă acei care veniseră 
fuseseră perechi, umăr la umăr, sau veniseră pe-o parte și se 
întorseseră pe cealaltă. Breaca mergea pe partea stângă, pe 
partea cu scutul, ţinând instinctiv mâna pe teaca pentru cuţit. 
Bunica mergea în faţa ei, pe mijloc, neţinând seama de cărările 
mult bătătorite. leșirea apăru în curând și nu observa niciun 
semn al mortului preacinstit despre care îi vorbise Airmid. 
Breaca stătea la trei pași în urma bunicii, direct în lumina lunii. 


Pământul dinapoia lor nu avea nimic deosebit. Tufișurile se 
împânzeau până în depărtare. În partea stânga, râul spumega și 
clipocea. Spre dreapta, creștea un gard viu de grozamă. Când 
tocmai se uita, căutând un loc pe unde să treacă, bunica o bătu 
pe umăr și, ghemuindu-se, îi făcu semn spre vizuina unei vulpi 
care era destul de mare pentru a se putea strecura pe acolo. 
Bunica era mică și goală, așa că ieși nevătămată. Deși protejată 
de tunica, Breaca tot căpăta zgârieturi pe ambele braţe și o 
tăietură în formă de triunghi pe piele. 

Trase aer în piept voind să vorbească, să propună ca la 
întoarcere să ocolească gardul, sau, cel puţin, să ceară 
permisiunea să meargă cu cuțitul scos ca să-și facă drum înapoi. 
Nu apucă să scoată nici măcar un sunet, când bunica îi puse 
mâna la gură, făcând-o să tacă. Își apropie buzele de urechea 
Breacăi. De-abia i se auzea vocea. 

— Nu spune nimic. Sunt bărbaţi în scorburi. Dacă își vor da 
seama că ești aici, te vor omori. 

Își trase mâna. În lumina lunii, ochii ei păreau galbeni, 
asemenea celor de șoim. 

Breaca nu remarcase nicio peșteră. Acum se uită cu atenţie, 
stând pe burtă în umbra grozamei. Târându-se înainte, văzu o 
vale largă și rotundă cufundată în pământ ca un pocal din care 
se hrănesc zeii, ai cărei versanţi erau acoperiţi din abundență cu 
iarba și scoruși îmbobociţi. Un pârâu o brăzda pe o parte și se 
revărsa într-un iaz de la baza văii. În centru, ardea un foc cu 
flăcări înalte și jucăușe. De o parte și de cealaltă, se găseau doi 
bărbaţi, fiecare având câte o grămadă de crengi uscate. 

Mai mulţi bărbaţi mergeau dinspre est în josul pârâului. Erau 
pitici, cel mai înalt nefiind mai mare decât bunica. Dacă ar fi fost 
îmbrăcaţi, Breaca ar fi putut să creadă că sunt copii, dar, fiind 
goi, la fel ca și bunica, și având pielea maronie și părul negru, 
erau cu siguranţă adulţi. Nu văzu nicio femeie. Dintr-o parte a 
scorușilor, câţiva târau un vas de gătit, din care ar fi putut hrăni 
toţi membrii colibei, și-l puseră la încălzit pe foc. Acum, fumul 
care se ridica îi aduse Breacăi un ușor miros de carne, de la 
grăsimea de urs care fierbea. 

Bărbatul mai înalt care păzea focul îi cedă locul altuia și se 
duse să ia apă din iaz, pe care o câră într-un urcior mare de 
bere. Când o turnă în vasul cel mare, apa șuieră, iar aburii se 
ridicară. După nouă astfel de drumuri, bărbatul mai înalt se puse 


să supravegheze vasul și începu să vorbească. Breaca putu să-i 
audă tonul vocii, ușor trist, precum cântecul unei păsări la 
răsărit. Când încetă să vorbească, apa șuieră cu putere și se 
făcu liniște. 

Un al treilea bărbat, având simbolul soarelui desenat cu 
galben pe piept, fu chemat să deșerte în amestec conținutul 
unei desagi de la brâu. Amestecă în ea folosind capătul unei 
sulițe, iar mirosul de copt, al taninului de la fructele de păducel, 
și cel dulce-acrișor al fânului mucegăit se preschimbară într-un 
iz pe care Breaca îl recunoscu; era amestec de drobușor, cea 
mai sfânta dintre plante, ocrotitoarea războinicilor și a femeilor 
la naștere. Işi lasă gândurile să zboare, reamintindu-și imagini 
cu șarpele-suliță de pe scutul ei și pregătirile pentru nașterea 
mamei, când, brusc, își dădu seama că privea unul dintre 
ritualurile bărbaţilor, iar asta era complet interzis de toate legile 
zeilor și ale clarvăzătorilor; femeile nu aveau voie nici măcar să 
se gândească la asta, cu atât mai puţin să stea întinse pe iarba 
și să privească. Speriata, își duse mâna la ochi și se trase înapoi 
tulburata. Bunica o apuca de încheietura și o ţinu nemișcata. 
Când vorbi, bunica părea foarte supărată. 

— Te-aș aduce aici dacă zeii nu ar fi de acord? O să rămâi. 
Sunt lucruri pe care trebuie să le vezi. 

Rămase. Nu avea de ales. În spatele ei, toţi bărbaţii intraseră 
în peștera. Era greu să-i numere cu exactitate, dar cam treizeci 
sau poate mai mulţi erau adunaţi în jurul focului, și alţi câţiva 
erau așezați pe malul râului. La un semnal al celor care se 
ocupau de foc, se aduseră cozi de sulițe dintre scoruși și fiecare 
primi câte una. Din grămada din centru, fiecare își alese cu grija 
capul de piatră al suliței, pentru că erau deteriorate. 

Conducătorul păzitorilor se întoarse înspre grup și bătu din 
palme. Toţi îngenuncheară și, cu genunchiul drept lipit de 
pământ, cu mânerul suliței peste coapsa stânga, prinseră vârful 
de mâner cu o curelușa din piele desprinsă din păr. Lucrară 
repede, în liniște. La sfârșit, conducătorul bătu din nou din 
palme. Războinicii se ridicară și se așezară în cerc în jurul 
focului. Numele fură strigate pe un ton asemănător unui tril de 
pasare. Auzindu-și numele, fiecare bărbat făcu un pas înainte, 
arătându-se pe sine și arma să în faţa cazanului și a păzitorilor 
lui care stăteau alături. Ceea ce se întâmplă mai departe îi 
îngheţă respiraţia Breacăi. Cuva nu părea destul de mare să 


cuprindă nici măcar un singur bărbat, dar văzu cum fiecare 
războinic intră și se scufunda, până ce nu mai rămase niciunul, 
ci doar fantome strălucitoare, argintii-cenușii precum lumina 
răsăritului, alunecând prin ceața care se ridica deasupra râului. 
Se adunară pe malul iazului, având grija să nu intre în apa, 
stând aliniaţi în liniște, cu sulițele depanate de corp. Mai 
rămăseseră afară șapte când se iviră primele dâre sângerii 
lăsate de soarele care tocmai răsărea în partea de est a 
orizontului. Văzându-l, unul dintre ei începu un cântec într-o 
tonalitate joasa. Când ajunse la al doilea vers, i se alăturară și 
ceilalţi. 

Breaca simţi trupul bunicii mișcându-se. Vocea îi era mai 
puţin aspră decât înainte și o putea auzi mai ușor. Cu tot 
zgomotul de dedesubt, puteau vorbi tare fără să riște să fie 
auzite. 

— Uita-te la modele. Modelul e cel care contează. 

Privi. Drobușorul da culoarea gri. Ştia asta de la Airmid; când 
e amestecat cu grăsime topita de urs, dă pielii războinicilor 
nuanţa aceea cenușie-argintie ca burta păstrăvilor, oferind 
camuflajul perfect la răsărit și la apus. Eroii din trecut îl foloseau 
adesea; poveștile cântăreților spun cum, pentru a-și înfrunta 
inamicii, apăreau precum fantomele din ceața râului. In 
întunericul nopții, Breaca nu văzuse nimic dincolo de 
transformarea pe care o suferiseră bărbaţii. Acum, uitându-se cu 
atenţie în lumina crescânda a răsăritului, își dădu seama că 
păzitorii focului folosiseră și drobușor albastru, probabil 
amestecat cu salivă sau cu albuș de ou, ca să-și deseneze 
semnele de pe piept sau de pe spate, sau, în unele cazuri, de pe 
antebraţe. li luă ceva vreme până ca modelele să însemne ceva 
mai mult decât niște linii la întâmplare. Văzu ce erau de-abia 
când bărbaţii se aliniară din nou lângă foc, foarte aproape unii 
de alţii. 

— Poartă însemnele șarpelui-suliță. Semnul pe care mi l-ai 
pus pe scut. 

Breaca se simţi rușinata că nu-și dăduse seama mai devreme. 
Rosti: 

— E diferit. Nu așa cum l-ai desenat tu. 

— Nu. În desenul acesta, capul șarpelui se află în ambele 
părţi, și înspre dreapta, și înspre stânga, privind și în faţă, și în 
spate. Pentru acești bărbaţi e la fel de important și ceea ce a 


trecut, și ceea ce va veni. Trecutul poartă seminţele viitorului și 
amândouă trebuie onorate la fel. Și pentru tine va fi la fel. Când 
o să te întorci, o să-ți desenezi din nou semnul, ca să semene cu 
acesta. 

— Acesta e semnul meu? 

Simţi din nou fiorii de frica de mai devreme. Suliţa nu era o 
vietate. Nu putea să îi vorbească în vis, așa cum vorbeau 
broaștele cu Airmid sau pitulicea cu Macha. 

Bunica era nemiloasa. 

— E al tău până îţi vei câștiga altul. Acum privește 
conducătorul. _ 

Păzitorul focului fu ultimul care intră în cazan. Işi desena 
propriul simbol, pe braţe. Când văzu modelul, inima Breacăi 
tresări, recunoscându-l. 

— E un iepure? Conducătorul are semnul iepurelui? 

lepurele era animalul lui Nemain, la fel de sacru ca și 
pitulicea. Putea trece graniţa dintre lumi oricând voia, aducând 
oamenilor vești de la zei și invers. Doar în momentele ei cele 
mai optimiste își imaginase că iepurele ar putea fi semnul ei. 

Bunica grăi: 

— Da, e un iepure. L-a câștigat. S-ar putea să-l mai salveze 
încă. Privește acum. Sunt aproape gata. 

Bătrâna se ridica pe vârfuri, privind cu atenţie în peșteră. 
Războinicii erau din nou grupaţi în jurul focului. Cântecul se 
stinsese și conducătorii începuseră încă unul, o incantaţie mai 
puternică, aruncându-și vorbe unul altuia, în timp ce războinicii 
loveau cu mânerele sulițelor în cazanul gol ca să ţină ritmul. 
Tonul era destul de diferit de trilul de pasăre de mai devreme. 
Era o declaraţie de război și de moarte, nu o preamărire a 
soarelui. Corul de voci se auzea distinct, preamărind forţa și 
speranţa. Breaca simţi că trebuie să răspundă acestei chemări. 
Fără să se gândească, începu să bată ritmul cu degetele pe 
coapsă. 

— Când se vor lupta? Și cu cine? întrebă. 

— Se vor lupta de îndată ce soarele va ajunge mai sus pe cer. 
Nu mai e mult. Când se va întâmpla, o să priveşti ca să iei 
aminte. Nu vei cobori. 

Bunica se duse înapoi în vizuina vulpii și scoase din grozamă 
un mâner de sulița la fel ca ale bărbaților. 

— Ai văzut cum au făcut legătura ca să ţină lipite piatra și 


mânerul? 

— Da. 

— Fă-o acum. 

Desaga Breacăi era legată cu o curea de piele având 
lungimea și greutatea potrivite. O desfăcu și o folosi ca să-și 
lege părul la spate, lăsându-l liber la ceafă, așa cum făcuseră și 
bărbaţii. Poate că nu era nevoie, dar dorea să urmeze tot 
ritualul. Bunica își lovi palmele precum făcuse conducătorul 
războinicilor, iar Breaca îngenunche, cu genunchiul drept 
atingând pământul, legănând mânerul suliței pe coapsă. Poziţia 
era ciudată, dar, după o vreme, nu i se mai păru greu. La fel ca 
și bărbaţii, cu o mână își desprinse cureaua din păr, iar cu 
cealaltă ţinu vârful suliţei lipit de toiag. Împletitul curelei era mai 
greu decât păruse. Scăpă de două ori piatra pe jos. De două ori, 
bunica o ridică și i-o dădu înapoi fără să zică nimic. În peșteră, 
incantaţia atinsese tensiunea maximă prin bătăi sălbatice din 
picior și se opri brusc printr-o singură bătaie. Breaca termină de 
legat cureaua în liniște. Nu era perfectă; își dădea seama că ar fi 
putut fi mai bună, dar era strânsă și inima îi spunea că, dacă i-ar 
fi cerut-o, sulița ar fi ucis pentru ea. Toiagul părea ușor și îi 
tremura în mână. În primul salut rosti promisiunea lucrurilor ce 
aveau să vină. Soarele străluci deasupra marginii de est a 
vasului și lumină albastrul lăptos al pietrei, transformându-l în 
auriu. Un vânt ușor adie pe deasupra văii, aducând miros de 
fum, de porumbar și de scoruș și izul sălbatic-amărui de război 
al drobușorului. Breaca îi zâmbi bunicii. Viaţa soarelui și a suliţei 
se reflectau în ea. Vechea cicatrice din palmă, semnul primei ei 
ucideri, începu să-i palpite. 

— Unde se ţine lupta? întrebă. 

Bunica dădu din cap cu răbdarea pe care o acorda tinereţii 
năvalnice. Ridică mâna şi arătă înspre est. În ultima clipă de 
liniște, zise cu blândeţe: 

— Aici e. 

Ţipatul era aproape uman; un vaier lung și pătrunzător, care 
ar fi putut fi un strigăt de război ieșit din gâtlejurile sutelor de 
războinici. Breaca privi cu atenţie valea, înspre cărarea dinspre 
capătul din est, căutând sursa. De-abia când prima pasăre 
cobori din înaltul cerului, își dădu seama ca nu avea să fie 
martora unei bătălii între egali; nu un bărbat împotriva unui alt 
bărbat, un războinic împotriva altui războinic, o lupta a eroilor, ci 


bărbaţi - bărbaţi scunzi - împotriva vulturilor, cele mai măreţe 
dintre păsări. 

Nici măcar ca număr nu erau egali. Dintru început, cerul fu 
împânzit de o mare de aripi. In prăpastia de sub ea, putu să-l 
vadă murind pe cel dintâi războinic, cu ochii scoși, cu craniul 
zdrobit de ghearele care ar fi putut cu ușurința frânge gâtul unei 
căprioare. Ţipetele lui, înecate de sânge și de durere, fură 
semnalul care declanșa atacul stolului de pasări. Nu se azvârliră 
din înălțimi, cu aripile strânse, precum șoimii, ci zburară într-un 
unghi îngust, împingând cu forţa în aripile care se puteau 
desface cu mult peste lungimea sulițelor bărbaţilor pe care îi 
înfruntau. Loveau razant, zgăriind ochii, braţele și umerii, și 
treceau mai departe, pentru ca, ajunși la pereţii văii, să 
cotească înapoi. Nu întotdeauna reușeau să rănească și nici nu 
scăpau nevătămaţi de fiecare dată. Războinicii luptau doi câte 
doi și, de fiecare dată când unul dintre ei era rânit sau ucis, un 
altul trebuia să-și asmută sulița de piatra în sus. Păsările 
cădeau, scoțând sunete îngrozitoare, având ţeasta străpunsă de 
sulițe sau corpurile trase în ţeapa. Chiar și așa, nu-și vindeau 
pielea prea ieftin, și nu numai un bărbat era rănit, fără scăpare, 
de lovitura unui vultur muribund, la sol. Războinicii dădeau 
dovada de curaj, dovedind multe ore de pregătire. De fiecare 
dată când unul dintre ei murea, celălalt căuta un alt luptător 
care-și pierduse partenerul, și formau o noua pereche. Cu toate 
astea, numărul lor scădea, iar spaţiul dintre ei se mărea. Vulturii 
erau mulţi și nu se temeau de nimic. Nu avea cum să fie o lupta 
cinstită. 

Breaca privea îngrozită. În ciuda ordinelor primite, dacă 
bunica n-ar fi ţinut-o strâns cu mâna de braț, le-ar fi sărit în 
ajutor. În loc de asta, își vâri pumnul în gura ca să nu ţipe, 
mușcându-și încheietura pe măsura ce, unul câte unul, bărbaţii 
șarpelui-suliță cădeau pradă vulturilor. 

— Grăsimea de drobușor nu le e de niciun ajutor, spuse. De ce 
o mai folosesc? 

— Pentru că așa obișnuiau strămoșii lor și pentru că nu au 
învăţat să facă altfel. 

Bunica era crudă. Nu era sigură dacă remarca dispreţuitoare îi 
era adresata ei, sau încrederii oarbe a războinicilor. 

— Drobușorul nu e inutil. Dacă privești cu atenţie, vei vedea 
că ghearele alunecă pe piele fără să-i rănească și, chiar dacă îi 


lovesc, există șansa ca, în cazul în care vor supravieţui, rănile să 
se vindece mai repede, fără să existe riscul unei infecţii. Dar nu 
vor supravieţui. Ca să învingi vulturii, e nevoie de mai mult 
decât o deghizare bună și o piele alunecoasă. Privește-i pe 
războinici. Învață de la ei. Luptă doi câte doi, nu în grupuri mai 
mari; se folosesc doar de sulițe, deși cu săbiile ar lovi mai bine, 
iar scuturile îi apără. Ei învaţă, dar nu suficient de repede. Ăștia 
sunt ultimii. După ei nu vor mai fi alții. 

— Poftim? 

Asta îi captă Breacăi întreaga atenţie, lucru care nu i se 
întâmplase și mai devreme. 

— Cum să fie ultimii? Asta e tărâmul Eceniei. Noi suntem 
peste tot, precum spicele de grâu pe câmp. 

Bunica zâmbi, ușor, cu șiretenie. 

— Breaca, ei nu sunt din neamul icenilor. Ei sunt strămoșii, 
nu-ţi dai seama? Cei din Ecenia sunt înalți și blonzi și folosesc 
arme din fier și bronz. Aștia sunt pitici și bruneţi, iar armele lor 
sunt din piatră. Sunt rudele tale de sânge, altfel nu ai visa așa, 
dar asta nu e suficient ca să-i aducă înapoi. Dacă pierd acum, nu 
va mai fi nimeni care să-i urmeze. Și pierd. 

Asta era clar. Și la fel de clar era că, deși mâna bunicii îi 
dăduse drumul, dacă ar fi alergat acum acolo doar cu o suliță, ar 
fi fost moarte curată și n-ar fi obținut nimic. 

— Aștia sunt doar bărbaţii. Trebuie să mai fie și femeile și 
copiii. Dacă vor trăi, atunci și neamul va supravieţui. 

— Poate, dar vulturii îi vor ucide. Femeile se pregătesc deja 
de lupta, dar nu vor învinge. După ele, vor muri și copiii. 

— Atunci ar trebui să mergem la ele, să le vorbim, să le 
ajutam să scape. 

— Poate. 

Bunica înclină capul, meditând. 

— Ar fi un lucru bun să salvam copiii. Cel puţin, vor duce 
sângele mai departe. 

— Asta nu e de ajuns. Trebuie să fie și cei mari care să le 
arate drumul prin viaţa, să le împărtășească visele și să le 
spună poveștile. Cum altfel ar mai putea un popor să se 
cunoască pe sine? 

— Într-adevăr, cum? 

Bunica zâmbi bucuroasă, ca atunci când se atingea un punct 
important. Privi în jos, în vale. Mai rămăseseră trei războinici, 


care stăteau spate în spate, formând un triunghi, îndreptându-și 
sulițele în sus, înfruntând moartea ce avea să vină. Unul dintre 
ei era păstrătorul focului, cel cu simbolul iepurelui pe antebraţe. 
Incepu cântecul de război, iar ceilalți îl urmară. Primul dintre 
vulturii ce se roteau deasupra își înclină aripile și porni 
coborârea în forță. 

— Acum ar trebui să plecam, grăi bunica. Martorii nu le vor fi 
de niciun folos. Zeii știu că așa s-a întâmplat. Se vor descurca 
cum vor putea. 

— Dar femeile și copiii? Și visătorii? 

— Asta ne depășește. Îmi pare rău. Chiar îmi pare. Dacă aș 
putea, te-aș duce... 

— Lasă-te-n jos! 

Breaca ţipă, aruncându-se înainte, împingând-o pe bunică 
înapoi. Vulturul era deasupra lor, cu aripile mari arcuite lovind 
aerul, în timp ce ghearele se avântau ca să lovească. În clipa 
aceea, sigurul lucru la care se putu gândi fu mărimea lui; și 
faptul că valea îi înșelase simţurile, căci nu fusese pregătită 
pentru o astfel de creatură uriașă și copleșitoare. Nu avea timp 
să gândească. Suliţa îi săltă în mână ca și cum ar fi fost vie. 
Când prima dintre gheare lovi, se avântă înainte. Nu ţintise spre 
piept, așa cum făcuseră războinicii, ci spre cap, spre ochii 
galbeni ca soarele, spre ciocul care scotea ţipete înfiorătoare și 
spre zona roșie a gâtului. Bucata de cremene șuieră în zbor, 
sunetul semănând cu cântecul de jale al războinicilor. Văzu 
licărirea soarelui pe piatră și ţâșnirea sângelui când osul zdrobit 
tăie carnea vie. Niciodată, când mai ucisese, nu i se mai 
întâmplase să fie străbătută de un asemenea fior de bucurie 
extraordinară, dar, în același timp, dulce-amăruie. În palmă 
simţi cum i se accelerează pulsul, apoi scade și se oprește. 

Vulturul îi muri la picioare. Greutatea lui trase sulița în jos, 
zdrobindu-i mânerul de braţul ei. Deja era jos, în genunchi lângă 
bunica ei. Femeia zăcea pe iarbă, cu ochii albi larg deschişi. 
Sânge închis la culoare îi curgea din umărul străpuns. Însă mai 
repede și mai mult îi curgea dintr-o tăietură adâncă de la gât. 

— Nu te mișca... nu. Am să te bandajez. 

Cuţitul îi atârna la centură. Îl smulse și tăie poala tunicii, 
făcând un bandaj din lână. În grabă, se tăie la mână. Bunica își 
întoarse capul. Breaca îi puse mâna pe frunte, ţinând-o 
nemișcată, rugându-se să-i vină în minte o modalitate, oricare, 


ca să-i oprească sângerarea. 

— Nu. Nu te mișca. O să fie mai rău... stai nemișcată. Lasă-mă 
să te leg. Când se va opri, o să putem pleca. O să te susţin eu... 

— Breaca. Era vocea pe care o cunoștea, aceea care nu 
accepta să fie contrazisă. Lăsă să-i cadă banda de lână. 

— Da? 

— Dă-mi toiagul. Este al meu. Eu trebuie să-l ţin. 

Nu se gândise de unde apăruse. Toiagul era pentru un 
clarvăzător ceea ce sabia era pentru un luptător. II smulse din 
gâtul vulturului, și, cu o singură mișcare rapidă a cuţitului, tăie 
legăturile care ţineau piatra. Vârful îi era mânijit de sânge și 
împroșcat cu carne și oase. Il șterse pe iarbă. 

— Acum, ajută-mă să mă ridic. 

— Nu, nu trebuie, serios, n-ar trebui. Trebuie să ajungem la 
Airmid. Ea va ști ce să facă. Te rog, lasă-mă să te bandajez. 

De frică, Breaca plângea cu lacrimi mari și fierbinţi. Mâinile îi 
tremurau. Apăsă bucata de stofă pe rană. 

— Te rog, nu vei putea să te vindeci singură! Trebuie să mă 
crezi! 

Bătrâna era palidă și cenușie, de culoarea cretei ude. 
Respirația îi era slabă și neregulată. Işi folosi fiecare fărâmă de 
energie ca să poată vorbi și, văzând-o cum se străduia, Breacăi i 
se rupea inima. Luptându-se să stea ridicată, șopti: 

— N-o să mă vindec singură și nici Airmid nu e pe aproape. 
Trebuie să mă duci la colină, la aceea de unde am venit. Acolo 
am să pot visa. 

— Dar asta n-o să... 

— Breaca... 

— Da, bunico. O să te duc. Nu e departe. 

Nu era departe și nici nu trebuiau să se târască prin gardul de 
grozamă. În grotă, murise și cel din urmă războinic, iar morţile 
se petrecuseră în taină, în singurătate. Vulturii se hrăneau sau 
se roteau în văzduh, leneși. Nu erau deloc interesaţi de bătrâna 
și de copila care, cu pași mici, se retrăgeau la adăpost. Bunica 
păși încet, susținându-și greutatea în toiag. Când se împiedică 
pentru a doua oară, acceptă să fie ridicată și purtată ca un copil 
plângăcios, cum spunea ea. 

— La colină. Nu e departe. 

Vocea bunicii părea chiţăitul șoptit al unui șoarece-de-câmp; 
părea lipsită de viaţă. 


— În mijloc este locul pentru visare... 

— Nu era nicăieri, bunico. Este doar un tunel. Am trecut prin 
el. Pereţii erau netezi. Te rog, lasă-mă să-ţi leg rănile și să te 
duc acasă. Pot s-o fac. Nu ești grea deloc, vreau să spun că... 

— Vrei să spui că ești o femeie tânără și puternică și că poţi 
alerga jumătate de zi cu mine în braţe, cu toate că n-ai mâncat, 
nici n-ai băut nimic de trei zile. Te cred. Dar trebuie să visez. 
Aici, acum... nu, la stânga, printre ierburi. Trebuie doar să 
intrăm puţin. 

Colina se înălța, nepăsătoare. Nu era nicio piatră la intrarea 
asta, doar o deschizătură rotundă, pe jumătate ascunsă de 
frunzișul împânzit la intrare. Breaca ar fi trecut de ea, dacă n-ar 
fi ghidat-o bunica. Se afunda și-și mai încetini mersul, având 
grija să o ferească pe bătrână de iarba udă de rouă. lnăuntru 
era mai întuneric decât păruse în lumina lunii, sau poate 
contrastul era mai mare din cauza soarelui. Mirosea a pământ și 
a noroi învechit. Simţi pământul năruindu-i-se sub picioare. Şi 
când se sprijini de perete ca să-și găsească stabilitatea, simţi 
cum se transforma în pulbere. Sari în sus. 

— Bunico... 

— Ai încredere în mine. Aproape am ajuns. N-o să te pun în 
pericol. Părea ușor amuzată. 

— Azi-noapte, încă mai visai. Azi ești femeie. E timpul să vezi 
adevărata faţă a lumii. Mergi cinci pași înainte, apoi oprește-te... 
Bun. Acum întoarce-te spre stânga, pe partea inimii. Ar trebui să 
fie o deschizătură. 

Avea dreptate. Acolo unde, în lumina lunii, fusese o bucată 
compacta de piatră, jos de tot, tăiată în peretele de pământ, era 
o camera. Dacă se ghemuia, stând aproape pe vine, se putea 
strecura cu ușurința înăuntru. Bunica îi atinse ușor mâna. 

— Mulţumesc. Acum lasă-mă jos; e destul. O să mă întind pe 
partea stângă, cu inima înspre apus... ai sulița mea? 

— Da, uite-o aici. Bunico, te rog, lasă-mă pe mine... 

— Nu, mulţumesc. Mi-a plăcut compania ta, dar trebuie să ne 
despărţim. Eu trebuie să stau aici, iar tu trebuie să te întorci la 
Macha, și la Airmid, și la toţi cei care te așteaptă. A trecut mult 
de la răsărit. Dacă nu fugi acum, vor porni cu câinii în căutarea 
ta. 

— Atunci, o să-i aduc aici. Jură-mi că o să mai fi aici! 

— Îţi jur dacă tu îmi juri că nu te vei întoarce până ce n-o vei 


vedea pe Macha. 

Breaca se sprijini pe călcâie. Se făcuse întuneric de tot. Atinse 
faţa bunicii. Acum era fina, pielea ca de scoarţa de stejar fiindu-i 
strâns lipita de craniu. Breaca știa destule despre moarte ca să 
își dea seama când se apropia. Lacrimile îi curgeau libere pe 
obraji. Le ștergea cu mâneca. 

— Îţi jur că nu mă voi întoarce până ce n-o voi vedea pe 
Macha. Te rog să mai trăiești până ce mă voi întoarce. Te rog! 
Nu vreau să te pierd. . 

— N-o să mă pierzi. |ţi jur și asta. 

Zâmbetul îi era strălucitor, în contrast cu întunericul din jur. 

— Trebuie să-ți amintești să redesenezi șarpele-suliță pe scut. 
Dacă uiţi, întreabă-l pe Bán cum i-a aparat în vis. Atârnă-ţi 
scutul undeva unde-l poţi vedea și ţine minte ce îţi spune. 

— Să privesc și în trecut și în viitor. 

— Da. În ambele direcţii. Visele spun multe despre un popor. 
Fără vise nu însemni nimic; ești doar un mort umblător. Dar, 
dacă ai doar visele, fără să ai și copiii care să le ducă mai 
departe, atunci nu ești decât ţărână. Tine minte asta. Acum du- 
te. A venit vremea ca eu să visez, iar tu trebuie să pleci. 

Acum, la sfârșit, părea liniștita și chibzuita; ea, care odinioară 
fusese cea mai iubita și cea mai temuta. Breaca parași 
încăperea. Ridicându-se, se lovi cu capul de tavan. Când 
intraseră mai devreme nu i se păruse așa de jos. 

— Bunico...? 

— Fugi! Mergi până la piatra de la intrare. 

Până să ajungă la lumină, respiraţia slabă și greoaie se stinse 
de tot. 


În timp ce alerga, cerul se schimba. Nori vineţii veniră dinspre 
est plini de ploaie. Soarele răzbătea printre ei, aruncând umbre 
acolo unde înainte nu fusese nici urma de umbra. Traversa râul 
pe puntea din pietre și nu se opri să-i mulțumească lui Nemain, 
apei sau pietrelor pentru că nu se udase. Cărarea de lângă 
copaci era plina de cioturi de rădăcini, de pietre și de capcane 
pe care nu le văzuse când urcase. Trecu pe lângă ele, 
împleticindu-se ca o căprioară urmărită de vânători, și de-abia 
mai târziu și le aminti. Inima îi sarea din piept, capul îi exploda, 
vederea i se înceţoșa din ce în ce mai mult, până când tot ce 
mai putu vedea erau șarpele-suliţa și iepurele; unul unduindu-se 


în aerul din faţa ei, celălalt alergând alături de ea. Alerga 
jumătate de dimineaţa, fără să se oprească să bea apa sau să 
se orienteze care e drumul corect. Deja cunoștea cărarea bine, 
dar de-abia în ultima clipa își aminti că ea nu putea intra pe 
poarta de est și că trebuia să între pe cea din vest, cea a 
femeilor, folosita doar în acest fel de ritual. Coti, mergând drept 
în sus și alerga pe lângă ţarcuri. lapa sura o văzu și, imediat, 
veni, se rezema de gard, se învârti, necheza și se liniști după ce 
ea se îndepărta. 

Se găsi în faţa porților închise, dar așa se întâmpla mereu 
când o fată-femeie se întorcea după nopţile ei de visare. O 
femeie aștepta înăuntru, gata să pună întrebarea tradiționala. 
De multe ori i se spusese că o femeie care se întoarce e ca un 
nou-născut și că prima ei intrare înapoi în lumea alor ei trebuia 
să se petreacă cu grija, altfel risca să piardă tot ce găsise, îi 
crezuse și repetase frazele de atâtea ori, că le putea spune și în 
somn. Dar acum nu dormea și nu se putea gândi la cuvinte, nu 
se putea gândi la nimic decât la cum să alerge, cum să respire 
și la dorinţa de a-și împlini jurământul de a o găsi pe Macha 
înainte să se poată întoarce la bunica. Porţile erau din lemn 
neted de ulm și cioplite cu însemnele lui Nemain. Se năpusti 
asupra lor, lovindu-le cu podul palmei. Lemnul menit să reziste 
la foc și la atacul unui număr mare de sulițe de-abia răsună la 
atingerea ei. 

— Cine vine de pe tărâmul nopţii? 

Vocea, ce părea că se aude de departe, îi era cunoscuta, dar 
nu putea să spună cui îi aparținea. 

— Breaca. Trebuie să o găsesc pe Macha! Adu-o, repede... 

Poarta se deschise, brusc, și ea căzu înăuntru. Airmid o prinse 
înainte să se lovească de pământ. 

— Breaca, ce s-a întâmplat? 

De-abia putea respira. Plămânii îi ardeau. Saliva avea gust de 
sânge. li fu atât de greu să vorbească. Se ghemuli în braţele care 
o ţineau. 

— Bunica bătrână... Trebuie să vii repede. Sângerează. Şi 
Macha. Am jurat să o găsesc pe Macha... 

— Aici sunt. 

Macha nu fusese niciodată atât de aspră. Stătea în ușa casei 
femeilor, o siluetă înaltă, încadrată de focul din spate. Ochii ei 
ca de vultur aruncau flăcări. Sprâncenele îi erau arcuite. 


— Cui i-ai jurat și ce ai promis? 

— Bunicii... bunicii bătrâne. Vulturul a ucis-o... am încercat 
să... Pot să te duc la ea. 

Macha se trase un pas înapoi, dând la o parte pielea din ușă. 

— Breaca, vino înăuntru! Trebuie să vorbim. 

— Dar... 

— Înăuntru! Acum! 

Asta nu era o voce pe care putea să o contrazică. 

Cu puţin ajutor, Breaca reuși să meargă. O așezară lângă foc. 
Airmid o ţinea din spate, cu braţele prinse în jurul diafragmei ca 
să o ajute să respire mai ușor, și stătea cu picioarele întinse în 
față, astfel că Breaca era sprijinită din toate părţile, ca un copil. 
Macha îi aduse apă și o făcu să bea. Altcineva îi aduse malt de 
orz prăjit și presărat cu miere; era cea mai bună mâncare, dar 
pentru ea avea gust de rumeguș și de nisip. O mâncă pentru că 
nu o lăsară până n-o termină. Când încerca să vorbească, o 
opriră și o obligară să mai mănânce. N-aveau de gând s-o 
asculte până ce nu termina de mâncat. Credea că avea să 
moară sau să explodeze din cauza apăsării pe care o simţea 
înăuntru, până când Macha grăi: 

— E destul. Acum lăsaţi-o să vadă. 

Apoi femeile formară un cerc în jurul focului, iar Airmid o ajută 
să se ridice și o duse în spate, în locul cel mai depărtat de foc, 
acolo unde perdeaua din piele de cal brun-negru despărţea 
camera de locul de dormit. Femeile rămaseră nemișcate. Doar 
Macha și Airmid se îndreptară spre perdea. 

Acum tremura de-a dreptul, din toţi rărunchii; mâinile și 
picioarele îi amorţiră. De-abia șopti, negând adevărul chiar 
înainte de i se arăta. Rosti: 

— Nu se poate. Am văzut-o! Am vorbit cu ea. Mi-a dat toiagul 
ei ca să-mi fac sulița... 

— A fost a treia ta noapte de visare. A așteptat asta mult 
timp. 

Airmid plângea în tăcere. Părea că și Macha plânsese și că 
încă îi mai venea să plângă, dar acum trebuia să poată vorbi 
clar. 

— O să ne povestești cândva ce ţi-a spus și cum ai lăsat-o. 
Dar, înainte de asta, trebuie să o vezi și să afli adevărul. 

Dădură perdeaua la o parte. Bunica bătrână zăcea pe partea 
stângă, cu capul înspre vest. Părul îi era subţire, aproape că nu 


mai avea deloc, dar pielea îi era fermă și fină ca de fetița, iar 
zâmbetul de pe buzele ei promitea niște lucruri stranii. Cu 
ambele mâini, își ţinea toiagul, așa cum războinicul își ţine sulița 
în ultimele clipe ale unei bătălii. Breaca se aplecă și-i atinse 
capătul și-l găsi uscat, fără urme de sânge sau rămășițe de os. 
Era numai vina ei; nu respectase ritualul de întoarcere, iar tot 
ceea ce fusese prezis se întâmpla. Simţea că înnebunește, iar 
singura care o putea ajuta zăcea fără speranţă pe pământ. 
Mintea i-o luă razna, gândurile îi erau incoerente, capul părea că 
i se golise, nu mai putea gândi. Când vorbi, vocea îi răsună ca și 
cum s-ar fi auzit din altă parte a camerei, ricoșând înapoi la ea. 

— Am lăsat-o în moviliţă, grăi. Mi-a promis că nu mă va lăsa, 
mi-a promis... 

— Nu te va părăsi. Ţi-a apărut în vis. Întotdeauna te va însoţi 
acolo. 

Airmid se schimbase, de parcă înăuntrul ei se rupsese ceva și, 
acum, mai mult ca niciodată, avea nevoie de alinare. Stăteau 
împreună, îmbrăţișate, și o plângeau pe cea pe care o 
pierduseră, plângeau așa cum cineva care nu avusese grijă de 
bunica bătrână nu putea să înţeleagă. Acum Macha le rugă să 
se întoarcă la locul lor lângă foc și să continue ritualul. Dacă 
Breaca ar fi urmat tradiţia, s-ar fi întâlnit cu bunica bătrână și cu 
celelalte clarvăzătoare și le-ar fi spus povestea ei, pe care ele ar 
fi înţeles-o și ar fi interpretat-o. Dar bunica bătrână nu mai 
exista, și nu avea dreptul să nu le spună și celorlalți care o 
iubiseră ultimele cuvinte ale bătrânei, așa că Breaca se așeză 
lângă foc și le depănă povestea nopţilor ei de veghe, începând 
cu singurătatea în frig și ceaţă, până la călătoria peste râu și 
întâlnirea cu șobolanul de apă, și cele întâmplate de cealaltă 
parte a dealului. 

Când termină, se așternu liniștea. Una dintre femeile bătrâne 
vorbi - sora mamei lui Eburovic, care era cea mai în vârsta 
dintre ele, următoarea după bunica bătrână, ceea ce, dacă te 
gândești, o făcea noua bunică bătrână. Ea lucra cu mâinile, nu 
era clarvăzătoare; ea își fabrica magia din piele și lemn, și lua 
lucrurile pe care le făcea Eburovic și le dădea o însemnătate și o 
formă pe care aurul și argintul singure nu le puteau da. In 
ultimul an, artrita îi atacase șoldurile, iar acum nu își mai putea 
folosi picioarele. Breaca îi ascultă ritmul vocii, nu cuvintele pe 
care le spunea, și se întreba dacă bunica bătrână avea nevoie 


de ochii și de sprijinul cuiva care s-o ajute și cine avea să fie 
acea persoană. Pentru prima oară, se bucura că ieșise din 
copilărie și că nu va fi ea. 

— Breaca? 

Macha îi strigase numele de două ori și n-o auzise. Își înălță 
capul. Femeile se mișcau de colo-colo, iar ei îi luă prea mult 
până își puse ordine în gânduri. Privi cu atenţie buzele Machei și 
doar așa reuși să înțeleagă cuvintele. 

— Breaca, trebuie să-ţi desenezi scutul, acum, înainte să 
adormi. Vom găsi vopseaua și te vom ajuta, dar tu trebuie să 
desenezi șarpele-suliță așa cum l-ai văzut. Poţi s-o faci? 

Breaca închise ochii și-i văzu pe războinicii strămoși cu 
șarpele-suliță pictat pe corp. In mintea ei, pășiră mai aproape ca 
să poată vedea mai bine detaliile. Deschise ochii din nou. 

— Da, cred că da. 

— Ce culori îţi trebuie? 

Cea care întrebase fusese bunica bătrână - noua bunica 
bătrână. Cunoștea vopselele mai bine ca oricine; dacă Breaca ar 
fi cunoscut răspunsul, ea ar fi avut orice culoare. Dar nu-l știa. 

— Bărbaţii îl desenau cu drobușor - drobușor albastru 
amestecat cu albuș de ou, nu argint amestecat cu grăsime de 
urs. 

— Atunci, ţi-a spus... ţi s-a spus că ar trebui să-l desenezi cu 
albastra? 

Airmid se găsea din nou lângă ea, nu mai plângea ca mai 
devreme, ci vorbea rar, cu grijă, pentru că știa cum se simţea 
Breaca în acea situaţie și poate pentru că ea era cea căreia îi 
păsa cel mai mult ca lucrurile să se facă așa cum trebuie. 

Breaca mișcă dezaprobator din cap. 

— Nu mi-a spus. Mi-a spus doar că ar trebui să-l întreb pe Bán 
cum l-a văzut el în viziunea lui. Dar nu putem face asta acum. El 
e băiat și nu-l putem aduce să-l întrebăm... 

Se lăsă liniștea. Toate privirile se întoarseră spre Macha, care 
ridică din umeri, încovoindu-i de parcă ar fi încercat o nouă 
greutate. Acum ea era cea mai mare dintre toţi clarvăzătorii, iar 
poziția asta avea responsabilităţile ei. Se uită în întuneric spre 
capătul încăperii, încruntându-se. După un timp, rosti: 

— El s-a născut la vremea echinocţiului de toamnă. Încă n-a 
trecut echinocțiul, iar el are încă opt ani, așa că are voie să intre 
în casa femeilor. N-ar fi prima oară anul ăsta. Airmid, îl găsești 


tu și îi spui că i-am cerat eu să vină? Probabil că-i ajută pe 
Eburovic și pe Sinochos să construiască platforma pentru bunica 
bătrână. Sunt chiar în hambarul de dincolo de poarta. 

Se poate ca Bân să fi avut doar opt ani, dar trecuse cam o 
jumătate de an de când fusese în casa femeilor, timp în care 
viața lui se schimbase foarte mult. Ultima oară fusese un băiat 
fricos și dezorientat, cu povara visului încă apăsându-l, căutând 
alinare în braţele mamei lui și în noul mod de viaţă. Acum, o 
urma pe Airmid cu demnitate și respect, privind drept înainte, 
ţinând spatele drept. Breaca îl privi intrând pe ușă, așezându-se 
la locul lui lângă foc de parcă s-ar fi născut acolo. Își roti privirea 
asupra tuturor și se opri la mama lui, la noua bunica și, în cele 
din urma, recunoscând-o brusc, la Breaca. Ea se strădui să-i 
zâmbească, privindu-l cum o măsura din cap până-n picioare: 
părul încurcat și ochii plânși, zgârieturile de pe picioare și 
vânătăile de pe braţe, fâșiile rupte din tunica ei. Orice altceva 
din nopţile ei de visare se prea poate să fi fost o viziune, dar 
căţăratul prin grozamă era real și, la un moment dat, ceva o 
lovise la braţ, ceva care avea să lase o urma la fel de adânca 
precum aceea făcută de o sulița în cădere. Zâmbetul lui Bán 
îngheţa când o văzu și se încrunta la fel ca mama lui, cu o 
încreţitură sub fiecare ochi. Ea se aplecă peste cerc și-i atinse 
braţul. 

— Sunt bine. O să vin să vorbim mai târziu. Acum, bunica 
bătrână o să te întrebe ceva. 

Ochii lui Bân se măriră de teama. Cunoștea, la fel de bine ca 
oricine, interdicția de a pronunţa numele unui mort. Breaca îi 
făcu semn din cap înspre partea cealaltă și se liniști. Vestea se 
răspândise deja: „Cea care a fost bunica bătrână nu mai e 
printre noi. Altcineva i-a luat locul”. Va trece ceva vreme totuși 
până se vor obișnui. Chiar și celor care știau și avuseseră mai 
mult timp să se obișnuiască le luase o clipa până să-și îndrepte 
privirile în direcţia corectă. Când se asigură că erau atenţi la ea, 
noua bunica dădu ușor din cap. 

— Bân, vânătorul de iepuri. _ 

Vocea ei nu semăna deloc cu cea a înaintașei sale. Incă mai 
vorbea la fel ca Macha, sau ca Nemma, sau ca oricare dintre 
celelalte femei: cu muzicalitatea și cu ritmul, cu bucuria și cu 
tristețea vieţii de zi cu zi. Încă nu învățase să ridice tonul, să-și 
potenţeze vorbele, arătându-le ca toată lumea trebuia să tacă 


pentru a o asculta pe ea. Cu toate astea, își dădeau seama că 
asta se va întâmpla curând, căci, pe măsura ce vorbea, până 
spre sfârșit tonul deveni cel corect. 

— Îți va fi greu și nici nouă nu ne e ușor să ţi-o cerem, dar 
sora ta are nevoie de asta, ca visul ei să fie complet. Trebuie să 
te întreb ceva. Pentru binele ei, o să-mi răspunzi? 

Bân rămase nemișcat. Breaca îi văzu tremurul mâinilor pe 
când făcea semnul prin care îi mulțumea lui Nemain și în același 
timp îi cerea ajutorul. 

— Da, zise. Am să răspund. 

— Mulţumesc. În vara asta, la adunarea de la mijlocul verii, ai 
avut o viziune în care oastea de război a Eceniei se întorcea din 
lupta. Ai văzut-o pe sora ta în frunte, îmbrăcata de lupta, nu-i 
așa? 

Ban aproba din cap. Când își dădu seama că era nevoie să 
vorbească, rosti: 

— Da. 

— Bun. Mulţumesc. Cât de bine îţi amintești ce ai văzut? 

Închise ochii. Capul i se mișcă de parcă vorbise cineva de 
lângă el, sau îi făcuse semne ca să-i capteze atenţia. Când se 
îndrepta din nou, deschise ochii și grai: 

— Îmi amintesc bine. 

— Bun. 

Noua bunica bătrână îi făcu semn lui Airmid. Scutul care 
atârnase deasupra patului Breacăi fu adus cu tot cu înveliș. Il 
trecură din mâna în mâna până la posesoarea de drept. Bân își 
privi sora luându-l și îi văzu ușurarea de pe chip, la fel cum 
simţea și el de fiecare dată când se întâlnea cu Grindina după ce 
fuseseră despărțiți mai multă vreme. Îi dădu jos pielea de vițel 
care purta însemnele ursoaicei, ale pitulicii și, dedesubt, pictat 
cu albastru-deschis, șarpele-sulița pe care îl desenase bunica în 
vară, atunci când Breaca trebuise să-l întâlnească pe 
Togodubnos. 

— Nu e bine așa. 

Vorbise fără să gândească și știa că nu e rândul lui. Se dădu 
înapoi, scuzându-se chiar înainte ca vorbele să fie rostite 
complet. 

— Îmi pare rău. N-am vrut... în visul meu nu era așa. Nu așa l- 
am văzut eu. 

— Nu-i nimic. Poţi să ni-l desenezi pe cel pe care l-ai văzut tu? 


Noua bunică bătrână nu era la fel de aspra cum fusese cea de 
dinainte. Când văzu ca Bân părea încurcat, îi zâmbi și-i făcu 
semn înspre cenușa care se afla în partea ei stângă. El lua un 
băț mic dintr-o grămadă și-l rupse ca să aibă un capăt neted. Işi 
închise ochii pentru a-și verifica viziunea, apoi se aplecă și 
desena în cenușa. Noul lui desen nu era la fel precum celălalt, 
dar coada șarpelui era curbată și avea câte un cap în ambele 
pârți. Se ridica și le privi pe amândouă, scut și desen, 
comparându-le între ele, dar și cu imaginea din mintea lui. Cel 
pe care-l făcuse el era mai bun. Dădu din cap ca să le spună și 
lor; nu era nevoie să se fălească prea mult. 

— Şi era roșu, spuse, roșu-închis, ca părul Breacăi atunci când 
stă la umbră. Ca și cum ar fi fost desenat cu sânge de cal care 
nu se usucă niciodată. 

Noua bunică bătrână îi zâmbi cu căldură. 

— Mulţumesc. Te-ai descurcat bine. Acum poţi pleca. Spune-i 
lui Eburovic că fiica lui, războinică, a devenit femeie. 


II 
IARNA-PRIMĂVARA, 37 D.HR. 


Luain mac Calma, cunoscut lumii ca negustor hibernian, căzu 
în genunchi pe puntea unduitoare a-vasului Grey/ag, simţindu-și 
stomacul întorcându-i-se pe dos. Intestinele îi săltau, se 
răsuceau și se strângeau așa cum făceau de când se știa. Din 
cauza valurilor imense, barca se legăna asemenea unui beţiv și 
iar îi veni să vomite. Se aplecă și se chinui să vomite până ce 
începu să-l doară în capul pieptului, să-i ardă ţeasta și să 
transpire, dar tot ce putu scoate, fără ca măcar să simtă 
trecându-i prin gât, fu un firicel verde de salivă. Și data trecută 
și înainte de asta fusese la fel; stomacul i se golise demult, iar 
tot ceea ce îi venise înapoi acum fusese apa de mare pe care o 
înghiţise data trecută. Fierea i se scurgea printre degete în timp 
ce el o privea murdărind puntea, înainte ca un nou val să treacă 
peste parapet, trântindu-l pe lemnul tare de stejar, udându-l, 
îngheţându-i gâtul, ochii și nasul, frigul ajungându-i până în 
măduva oaselor. Urmă un al doilea val care îl ridică, îl învâărti și îl 
aruncă la pupa. Scăpă funia de siguranţă pentru o fracțiune de 
secundă și era cât pe-aci să fie înghiţit de ocean. Frica îl împinse 
să se ţină în continuare de frânghie. Luain, hibernianul, nu se 
temea de moarte, nici chiar de moartea prin înecare, dar, de 
ceea ce se temea cu adevărat, era că nu-și va putea îndeplini 
jurămintele făcute zeilor în care credea, și gândul că va trebui 
să ajungă înaintea lor mai devreme, cu misiunea vieţii lui 
neîndeplinită, îl făcu să apuce împletitura funiei și să se ţină 
bine. 

Barca se ridica, luptându-se cu valul. Puntea continua să se 
încline, săltând ca un mânz nărăvaș până ce păru că barca se va 
răsturna cu susu-n jos. Caii nechezau în cală și nu era nimeni 
acolo să aibă grija de ei. Făcu un pas înainte, înspre trapa din 
faţa, și se opri. Gândul că avea să piardă iapa tesaliană îl duru 
mai mult decât izbiturile valurilor, dar, dacă ar fi coborât la ea, 
asta nu le-ar fi fost de folos nici unuia dintre ei. Tocmai se 
gândea să spună rugăciunea pentru sufletele pierdute, al lui și 
al iepei lui, când furtuna se potoli, iar Grey/ag își relua brusc 
cursul contra valurilor umflate. Bărbatul zăcu nemișcat acolo 
unde căzuse și-și lăsă stomacul să-și facă de cap. Undeva, jos în 


întuneric, o iapă care purta un mânz în pântece scotea tot felul 
de zgomote, exact așa cum își dorea el. 

Timp de doi ani, mac Calma crezuse că este un marinar bun, 
făcuse trocuri pe ruta dintre coasta de sud a Britanniei și piețele 
Galiei, obținând minunaţi câini bălţaţi pentru război, grâu copt și 
crud, piei neprelucrate din sudul continentului, de acolo de unde 
preţurile erau cele mai bune. La întoarcere, aducea înapoi tot 
ceea aveau de oferit galii proaspăt romanizați: tacâmuri alese și 
fine, sticla verde, piele tăbăcită și - ceva mai bun decât toate 
astea - un vin vechi din viile însorite ale Romei. Işi ducea 
bunurile până în porturile sau pe malurile fluviului, de unde le 
transporta pe țărm cu căruţa pentru a le vinde la curtea lui 
Cunobelin, Câinele Soarelui, care era la o jumătate de zi de 
mers călare înspre nord, și la curtea lui Berikos din tribul 
Atrebates, la distanţa de trei zile înspre sud. Cei doi voiau să 
obțină luxul Romei, în ciuda dezaprobării celorlalţi, iar 
negustorul Luain avea reputaţia că poate obţine orice - aproape 
orice, dacă știai cum să-l rogi și dacă îi plăcea culoarea banilor 
tai. Poate părea surprinzător, dar înainte fusese rugat doar o 
dată să transporte cai și asta în toiul verii, când trebuise să-i 
treacă într-o jumătate de zi peste cursul râului, de la izvor până 
la portul Gesoriacum, în Galia. Chiar și așa, una dintre iepe 
intrase în panică și făcuse o gaură în dușumeaua aflata nu cu 
mult deasupra apei și, de aceea, întregul echipaj, inclusiv mac 
Calma, trebuise să pună umărul la treabă pentru a scoate apa, 
astfel ca negustorul să poată rămâne pe linia de plutire pe 
ultimii kilometri ai călătoriei. Acum îi trecu prin minte că o 
lovitură sub nivelul mării ar fi fost cel mai eficient și cel mai 
rapid mod de a încheia călătoria de fața, dar legase picioarele 
cailor încă de la începutul drumului ca să-i împiedice să se 
rănească sau să distrugă nava. Chiar și dacă nu ar fi făcut-o, 
oricum niciunul dintre cai nu mai avea suficientă putere să dea 
o gaură într-o coajă de ou, darămite într-un vapor pe cale de a 
naufragia. 

Greaţa înceta. Luain se ridică, ștergându-și apa de pe față, și 
se lupta să-și menţină echilibrul pe puntea inundata. In dreapta 
lui, în semn de salut, Segoventos, stăpânul vaporului, îi zâmbi 
plin de mâhnire. Hibernianul îi răspunse, strigând: 

— O să rezistam până la țărm? 

Proprietarul se uită la el, neînţelegând. Luain își făcu mâinile 


pâlnie la gura și striga din nou. Vântul îi purta sunetul vocii și-l 
risipi, izbindu-i-l înapoi în faţă împreuna cu o nouă portie de apă 
sărată. Segoventos din tribul Osismi, sclav eliberat și 
proprietarul unui vas galic, dădu din umeri și-și mișca degetul 
într-un gest sugestiv, ca și cum și-ar fi tăiat gâtul, și imediat își 
reîndreptă atenţia la velatura care pocnise în doua locuri, la 
catarg, care era întreg, și la prova, încercând să vadă dacă 
putea să-și împiedice vaporul - lumina ochilor lui - să se frângă 
la următoarea izbitură a valului. Lupta nu era însă corecta. Chiar 
când se întoarse, un val îl lovi la prova, măturându-i puntea. 
Nava fu înfrântă și azvârlită cu ușurința. Segoventos se luptă cu 
cârma. Jos în cală, un mânz necheză speriat, dar se opri repede. 
Luain blestema și dădu drumul funiei de siguranţa. Aluneca un 
pas înspre cârma și-și făcu mâna pâlnie la urechea 
proprietarului. 

— Mă duc să mă ocup de cai... 

Chiar și de la distanţa asta tot trebui să strige contra vântului. 

Segoventos clătina din cap. 

— Lasă-i. Au rău de mare. Nici n-o să te poţi apropia de ei... 
Pe toți zeii, omule, ţine-te bine... 

Stăpânul bărcii îi înmână o frânghie nouă pe care o apucă din 
instinct. Un alt val își croi drum dintr-o altă parte și lovi vaporul. 
De data asta, nava răcni mai puternic decât caii. Lemnul scoase 
un zgomot pe care Luain nici nu credea că-l putea face, și de la 
velă pocniră trei frânghii deodată. Deasupra, pânza flutura în 
vânt. Chiar dacă se aflau în mijlocul furtunii, în ciuda vântului și 
a mării care îi asurzeau, toţi bărbaţii de pe barcă auziră 
pocnitura și priviră în sus, știind ce însemna asta. Toţi, până la 
unul, se uitară la Segoventos să-i salveze. Bărbatul uriaș rămase 
încremenit o secunda mai mult decât ar fi trebuit și apoi își 
propti picioarele în peretele de lemn și se aplecă cu toată 
puterea deasupra cârmei, făcând tot posibilul să scoată nava de 
sub stăpânirea vântului. 

Greylag îi era nevastă, amantă și fiica. O iubea la fel demult 
precum Luain își iubea iapa roșie tesaliană și trăise cu ea, 
dormise cu ea și o pregătise cu mult înainte ca negustorul să 
aibă calul. Acum, își aduna toată forţa uriașă de care era în 
stare pentru a ţine cârma, obligând-o, de voie, de nevoie, să se 
întoarcă. Pentru o fracțiune de secundă, există o șansă să 
reușească. Luain se rugă așa cum nu o mai făcuse niciodată și 


știa că are alături tot echipajul. Caii amuţiră. Chiar și ploaia se 
opri pentru o clipă, în timp ce mormanul de lemn se luptă să-i 
îndeplinească voinţa stăpânului, dar eșuă. Zeii mării nu sunt așa 
de ușor de convins. Scoţând un zgomot ca și cum ar fi frânt un 
braţ, ei se ridicară din străfunduri și rupseră cârma chiar la axul 
din mijloc. Capătul ei se legănă violent, iar stăpânul îi răspunse 
de pe scară, zdrobindu-și capul în timp ce Grey/ag, ascultând de 
vocea noilor ei cârmaci, se răsturnă, aruncându-se în valurile 
ucigașe. 

— Segoventos! 

Strigătul venea dinspre prova, dar Luain ajunse imediat acolo 
și îngenunche lângă proprietar, și ridicându-i capul de lângă 
stejar, își trecu degetele prin părul încurcat și caută râni, dar nu 
găsi niciuna. Uriașul îl scutura, ridicându-se. 

— Suntem morți. 

Cuvintele trecură în întuneric prin rafalele de vânt. Faţa mare, 
bărboasă a stăpânului se întoarse către el. În niciuna dintre cele 
douăzeci și ceva de călătorii și de zece ori mai multe nopţi de 
beție pe țărm, Luain nu-l văzuse vreodată plângând. Acum 
plângea, iar lacrimile îi spălau fața de apa sărată a mării. 

— Până în zori o să se scufunde, iar noi mai avem mult până 
să ajungem la mal. Ţi-am pierdut caii. Îmi pare rău. 

Nu mai rămânea nimic de spus. Exista întotdeauna riscul ăsta, 
iar moartea prin înecare nu era cea mai rea. Luain, hibernianul, 
care nu era doar negustor, simţi că viaţa i se apropie de sfârșit 
și începu să se roage altfel. În mijlocul furtunii, ploaia grea și 
sărată îi jupuia pielea de pe faţă, puntea sălta parcă străduindu- 
se să-i rupă picioarele, iar el făcea tot ce putea ca să se împace 
cu sine și zeii. Pentru ca avea să moara și pentru că nu mai 
conta, pentru ca era întuneric, iar furtuna era copleșitoare și 
undeva dincolo de nori era luna pe care și-ar fi dorit s-o poată 
vedea, vorbi tare, continuând să-l privească pe proprietar. 

Trase o frânghie și văzu că poate sta în picioare. Mecanismul 
pătrat al velei îi flutura deasupra capului. Mai înainte, în timp ce 
capătul negru de la vârful catargului planase liber, strălucise, 
ceea ce însemna că puteau să fie văzuţi cu mult înainte să 
ajungă în port. Acum însă, ploaia întunecase totul, iar conturul 
catargului fusese învăluit în ceață, devenind una cu restul. 
Totuși, mai era ceva la care se putea ruga și-și striga vorbele în 
furtuna dezlănţuita. Avea o voce puternica, mai buna când își 


dădea frâu liber, și începu să cânte. Pe nava, bărbaţii își opriră 
propriile rugăciuni pentru a-l asculta. De undeva, o voce mai 
înaltă și mai ușoara îl acompanie. În străfundul minţii lui, încerca 
să-și dea seama a cui era și fu doar puţin mirat când înţelese. 

Incă mai cânta când băiatul de la prova striga. La început, 
gândindu-se că mai fusese cineva aruncat peste bord, Luain se 
rugă mai cu putere și pentru sufletului noului mort. Apoi, o altă 
voce se alătură celei a băiatului, mai puternica, dar rostind 
aceleași lucruri. In dreapta, cântăreţul îl văzu pe proprietar 
ridicându-și privirea de la marea învolburată, ștergându-se la 
ochi, apoi încă o dată, ca și cum ceea ce vedea nu era adevărat. 

— Da! 

Cuvântul îl lovi pe Luain din plin, așa cum făcuse și valul. Ezita 
și vocea îi pieri. Segoventos se învârti, împungând întunericul cu 
degetul ca și cum ar fi fost o suliță. 

— Continuă să cânţi, omule, merge. Apoi: Math! Urcă-te pe 
catarg, dacă vrei să trăieşti. Brennos! Curo! Legaţi vela. Ceilalţi 
ţineţi pânza în vânt. Cine are nevoie de cârma ca să dirijam 
barca, dacă avem vânt bun și o vela cu care putem întoarce? Se 
răsuci spre Luain, rânjind: Ţine-te bine. O să fie o călătorie cu 
hopuri, iar la sfârșit s-ar putea să trebuiască să înoţi puţin, dar, 
cu toate astea, vom reuși să îţi debarcam caii în siguranţa. 

Barca parcă era alta. Bărbaţii, care până atunci stătuseră 
încremeniţi, începură să se miște. Băiatul de la prora, un copil 
de cincisprezece ani, zvelt, cu părul de aur ca spicul de grâu și 
cu pielea ca de fata, se căţără până la jumătatea catargului și 
aduse jos un capăt rupt al velei. Alţii legau bârnele la loc, făcând 
noi puncte de legătură. Cântând, Luain mac Calma continua să 
se ţină de funie și de orice bucata solida de lemn pe care o 
găsea în cale, privind fix în întuneric, încercând să descopere ce 
văzuseră proprietarul și oamenii lui. Ușor-ușor, după ce se 
împotrivise ca taurul care se fereşte de laţ, vasul putu fi 
controlat, iar vântul își schimbase direcţia, cotind și lovind acum 
dinspre partea dreapta, nu dinspre stânga, conducându-i printre 
valuri, nu de-a curmezișul lor. Într-un scurt moment de calm, 
stăpânul vasului se întoarse cu faţa luminata de un zâmbet. 

— Nu l-ai văzut, nu? 

— Ce? 

— Acolo. 

Bărbatul arăta în întuneric, înspre stânga, legănându-și braţul 


odată cu mișcarea bărcii, astfel încât degetul lui arăta înspre un 
punct fix. 

— Pământ. 

Luain se uită într-acolo. Lumea era întunecata. Continua să 
privească unde credea că trebuia să se afle linia orizontului, 
căutând punctele albe de pe țărm, ceva care să-i indice ce 
văzuseră ceilalți. Nu văzu nimic. 

— Nu acolo. Acolo. 

Braţul arătă înapoi, spre pupa. 

— Prietenii tai așteaptă. Am ajuns mai devreme cu o jumătate 
de luna și, cu toate astea, ne așteaptă. Ne-au aprins un foc. 

— Un foc? Pe vremea asta? 

Speranţa îi muri în suflet. Nu ar fi ei primii care s-ar îneca, 
crezând ca navighează înspre paradis. 

— Cine ar ţine focul aprins pe o vreme ca asta? 

— Nu știu. Dar eu vad ceea ce vad, și, dacă este Eburovic din 
Ecenia, care a venit să-ţi cumpere iapa tesaliană, va trebui să-i 
fixezi un preţ bun, că de nu, am să te leg de catarg și am să i-o 
fac cadou. 

Stăpânul râdea în hohote, dând ordine, agitându-și braţele, 
dar încă strângând cârma, de parcă din asta avea ceva 
important de câștigat. Barca se cutremura și se împotrivi, dar se 
îndrepta spre est, acolo unde voia el. 

— Dacă vrei să fii de folos, mergi la pupa și fii gata să arunci o 
frânghie oricui așteaptă acolo. S-ar putea să fie mai bine dacă 
vor vedea mai întâi un chip cunoscut și ne vor primi ca pe niște 
prieteni, nu ca pe niște sclavi. 


IX 


Primul dintre bărbaţi ajunse mort la mal. Când valul îl aduse 
pe țărm, Breaca se afla pe promontoriu. Cu fiecare val, copul 
neînsufleţit se ridica din ce în ce mai sus, până ce ajunse la 
picioarele ei. Era cam de vârsta ei și avea un păr ca de aur, 
strălucind precum grâul în pârg în lumina focului, iar faţa îi era 
liniștită, ca și cum atunci când îl sufocase, cântecul oceanului l- 
ar fi adormit. Îl apucă cu mâinile de subsuori și începu să-l tragă 
dintre bucăţile de lemn și sforile aduse de furtună la mal. Capul 
îi era rezemat de mâna ei, iar pielea îi mai rece decât apa din 
care venise. Fata se uită în jur după ajutor. Eburovic intrase în 
apă până la brâu și trăgea pe altcineva. Bân era cu Grindină și 
aduceau și ei un corp la mal. Căută cu privirea părul lung și 
negru, legat la spate cu o chingă de clarvăzător și îl văzu la o 
distanța de o suliță de ea. Ridică mâinile deasupra capului și-i 
făcu semn. 

— Airmid! Aici! Acesta are nevoie de ajutor. 

— Uite, o să-l iau eu. 

'Tagos era lângă ea. De fiecare dată când se întorcea, el era 
acolo, lângă ea; și asta, de când ea și Airmid spuseseră în public 
acele lucruri care până atunci fuseseră rostite doar între patru 
ochi. Sau, mai degrabă, ea le aruncase în faţă adunării formate 
din bunici, războinici, bătrâni și clarvăzători care se aflau în casa 
cea mare, pe când Airmid, palidă și cu buzele strânse, o 
ascultase, rugând-o din priviri să se calmeze până ce, în cele din 
urmă, și ea ajunsese la un punct de unde nu mai avea cale de 
întoarcere și rostise un singur lucru, care avea însă să rupă 
relaţia dintre ele: „Tu nu ești visătoare. Nu am cum să schimb 
asta. Șarpele-suliță e semnul unui războinic și ar trebui să te 
mândrești cu asta, dar dacă nu vii cu mine la Mona ca războinic 
al meu atunci mă duc singură”. 

După asta, amândouă plecaseră, Breaca să călărească mai 
mult ca niciodată pe iapa sură de război, Airmid în pădurea unde 
împrăștiaseră cenușa bunicii bătrâne. Se întâlniseră mai târziu 
și, tulburate, își ceruseră iertare și chiar împărţiseră patul, dar 


nimic nu mai avea să fie la fel. 

Ca să fim sinceri, nu Airmid era de vină; în toamna aceea, se 
adunaseră toţi clarvăzătorii de pe tărâmul Eceniei și toţi 
ajunseseră la concluzia că Breaca lui Graine, moștenitoarea 
tronului poporului ei, era un războinic extraordinar de talentat, 
dar acel vis cu strămoșii și cu vulturii războinici și semnul 
șarpelui-suliță nu reprezentau o clarviziune adevărată și, în plus, 
nu mai arătase niciunul dintre celelalte semne ale unui 
clarvăzător înnăscut. La acea adunare fuseseră prezenţi patru 
sute șaizeci și trei de clarvăzători; chiar dacă ar fi fost împotriva 
mulţimii copleșitoare, ignorând spusele zeilor și propriile vise, 
vorbele lui Airmid nu ar fi contat deloc. Airmid își amintea de 
promisiunea făcută în acea dimineaţă de vară, dar ar fi trebuit 
să se gândească mai bine înainte să o numească pe Breaca 
războinicul pe care îl voia alături când urma să-i vina chemarea 
să meargă la Mona. Chemarea nu venise încă - încă o mai 
așteptau, dar întrebarea fusese pusa, răspunsul dat și se 
rostiseră o mulţime de lucruri care nu-și aveau rostul în situaţia 
respectivă. De atunci, ca un căţel, 'Tagos se tot gudurase pe 
lângă Breaca, încercând să umple un gol pe care nu era de 
datoria lui să-l umple. 

Cu faţa vioaie în bătaia vântului, plin de nerăbdare, alergă 
acum spre ea, alunecând pe panta de prundiș. Apucă gleznele 
băiatului și-l urcă pe deal, rostind: 

— Vino, poate nu e mort. Să-l ducem sus, unde-i uscat. 

— Nu, s-a înecat. Are nevoie de un tămăduitor sau de cineva 
care să știe rugăciunile pentru morți. Adu-l pe celălalt, acolo, îl 
vezi? 

Furtuna urla în jurul lor. Zloata care cădea o orbi pentru o 
clipa. Cu podul palmei, își dădu la o parte părul din ochi și arătă 
acolo unde mai devreme văzuse ceva mișcându-se. Un bărbat 
zvelt, cu părul negru ca algele marine, se lupta să stea în 
picioare în valurile violente. 

— Acolo e unul care poate sta în picioare. Du-te și ajută-l. 
Dacă o să cadă în valuri, e pierdut. 

'Tagos alergă într-acolo unde arătă ea. Airmid se alătură 
Breacăi, îi apucă gleznele tânărului înecat și-l traseră împreună 
până sus, cu corpul târât pe prundiș. larba îi servea drept pat, 
unul tare și rece, dar măcar nu era zăpadă ca mai încolo și nici 
valurile nu-l mai puteau atinge. Îl întinseră, iar Breaca 


îngenunche lângă el și-și puse urechea la pieptul lui, 
acoperindu-și-o cu mâna ca să nu-i mai intre apa de ploaie. 
Când părul ei îi atinse pielea, se auzi un chiţăit ca de șoareci 
printre frunzele ude, dar inima lui nu mai bătea. 

— N-a murit demult. Trebuie să-l ștergem de apă. 

Airmid îngenunche de partea cealaltă. li șterse genele și-i luă 
pulsul la gât. Ceva legat de asta o făcea să spere. 

— S-ar putea să mai fie o speranţă, dacă reușim să-l facem să 
dea apa afară. 

Ridicară corpul și-l întoarseră. O picătură de apă de mare i se 
scurse prin nas și gură. Airmid spuse: 

— Trebuie să-l ajutăm să respire, așa cum ai făcut cu Grindină 
atunci când s-a născut. |ți amintești? 

Breaca încuviinţă din cap. 

— Sigur. 

Nu era ceva ce se putea uita atât de ușor. 

ÎI răsuciră din nou pe iarbă cu faţa spre cer. Airmid îi ridica 
bărbia și-i întinse gâtul. 

— Întoarce-i capul ca să poată intra aerul mai bine. Ajută-l să- 
și ridice pieptul atunci când sufli. Așa... 

Când îi arăta Airmid, păru ușor, dar așa părea întotdeauna, în 
cei trei ani de la moartea bunicii bătrâne, ea îi preluase toate 
îndatoririle. Ca și cu visele, și de data asta se descurca foarte 
ușor, ca un cunoscător. Breaca, dat fiind că nu se descurca nici 
cu visele, nici cu leacurile, îngenunche și-și puse gura peste 
buzele vineţii și sărate, după cum i se arătase. Aveau gust de 
alge și de pește, și păstrau ceva din gustul lui Airmid. Intre dinţi 
băiatul avea fire de nisip care îi zgâriară gingiile. Când îi sufla în 
gură, aerul ud îi ieși sâsâind afară pe nas și prin colţurile gurii. 
Pieptul rămase nemișcat. 

Airmid grai: 

— Încearcă din nou, mai cu putere. Strânge-l de nas. E ca și 
cum ai aprinde focul cu surcele ude, nu cu lemne uscate. 

— Fa-o tu. 

— Nu, asta trebuie s-o faci tu. 

— De ce? 

Uneori, Airmid semăna foarte tare cu bunica bătrână. 

— Pentru ca n-o să se întoarcă pentru mine. Dacă mai stai 
mult, n-o să se mai întoarcă deloc! Fă-o odată, îi ceru ea. 

Breaca se aplecă și mai mult, suflă mai cu putere și pieptul 


băiatul începu să se ridice. 

Airmid privi o vreme, după care își îndreptă atenţia asupra 
altor treburi. Se  descurcau bine împreuna, unindu-și 
îndemânarea și experienţa. Breaca făcea tot ce putea ca să 
reaprindă focul în pieptul tânărului, iar Airmid tot ce mai era 
nevoie pentru a-i chema sufletul înapoi în trup. După ce îi 
verifică oasele și îi pipăi prin piele organele interne și văzu că 
nimic nu părea a nu fi la locul lui sau rupt, se așeză la capul lui 
și începu rugăciunea de tămăduire a rănilor căpătate în urma 
unei bătălii, lucrul cel mai apropiat de înec pe care îl știa. Macha 
o auzi și veni să se așeze la picioarele lui, începând și ea să 
recite, astfel ca sunetul vocilor lor să treacă dincolo de vânt și 
de biciuirea nebună a furtunii. 

Jos, pe plaja, marea continua să-și aducă darurile. Odată ce 
ajunseră pe pământ, bărbaţii palizi îngenuncheară, mulţumindu- 
le cu ochii în lacrimi lui Eburovic, pentru măreţia și rezistența 
focului lui, și zeilor, pentru puterea lui Eburovic. La puţina 
vreme, jumătate de turma de cai năvăliră dintre valurile 
învolburate. Breaca Il auzi pe Bán strigând de uimire și de 
bucurie, la fel cum făcea la începutul și la sfârșitul unei vânători. 
De data asta însă nu-l baga în seamă. Focul de care se ocupase 
creștea. Sub mișcarea degetelor ei, pielea cenușie devenea mai 
puţin moarta. Gura prinsa sub a ei se mișcă brusc și tânărul 
mort își mușca limba. Ochii i se deschiseră. În lumina vie a 
focului, dezvăluiră o dungă cenușiu-argintie care înconjura un 
punct la fel de rotund și de mare ca luna. Breaca îi privi și nu 
văzu nimic altceva decât golul nemărginit. 

— N-are rost. Ne-a părăsit. 

Se dădu înapoi pe călcâie. Macha își opri rugăciunea și 
rămase nemișcata la picioarele lui. 

— Nu cred, zise. Airmid, pune-i întrebarea. 

Airmid se întinse și apucă o încheietura rece. Își schimbă 
poziția capului pentru ca tânărul s-o poată privi în ochi și rosti: 

— Bun venit, marinarule! Vrei să rămâi aici pe pământ, printre 
cei vii, sau vrei să te dăm înapoi mării? 

Nu era o întrebare neînsemnata. Oricine, adult sau copil, care 
a călătorit pe tărâmul zeilor, nu poate fi adus înapoi la viaţa fără 
voinţa lui. Nu toţi cei care sunt puși să aleagă vor să se întoarcă 
la viața pe care au părăsit-o. Se părea totuși că tinerii o făceau. 
Breaca îl simţi agitându-se sub ea în timp ce încerca să inspire 


aerul de care avea nevoie pentru a răspunde. Cuvintele îi 
horcăiră în gât și se pierdură într-o tuse teribila. Cu ajutorul lui 
Airmid, îl întoarseră cu fața-n jos, îl așezară în genunchi și 
așteptară în timp ce băiatul mai vărsă puţina apă. 

Acum nu mai erau singuri. Umbre cocârjate se adunară în 
jurul lor, iar în partea mai îndepărtată a promontoriului, bărbaţii 
proaspăt eliberaţi din ghearele mării adunară mai multe lemne 
pentru focul tatălui ei. Mai în spate, acolo unde nu mai ajungea 
cu privirea, caii, îngrămădiţi într-un recif de corali închis printr- 
un gard de grozamă, își scuturau apa de pe ei și se învățau din 
nou unii cu alţii, dar și cu pământul de sub picioare. Grindină 
mărșăluia de-a lungul cercului de grozamă, dându-le un motiv în 
plus să rămână acolo în siguranţa. In partea mai apropiata a 
promontoriului, Eburovic venea s-o vadă, aducându-l și pe 
străinul înalt și palid cu părul lung și negru, cel pe care 'Tagos îl 
ajutase să iasă din mare. 

Se opriră chiar în spatele ei și, pe un ton cumpătat și 
răsunător, dar un pic răgușit fiindcă străbătuse valurile, grăi: 

— Toţi suntem vii, chiar și caii. Grey/ag se năruie pe o limba 
de nisip, iar Segoventos va fi norocos dacă va mai rămâne ceva 
din ea ca să-și poată construi o barca cu vâsle, așa că, dacă ești 
din nou printre noi și plănuiești să rămâi, putem spune că, în 
seara asta, marea nu a cerut niciun tribut. 

La sunetul vocii lui, Macha se uită în sus, precum un câine 
atunci când aude un fluierat. Se ridica ușor în picioare. Rosti 
blând: 

— Luain. Luain mac Calma. Bun venit. 

Așa vorbea Macha când se afla în preajma lui Eburovic, dar 
numai atunci când se credeau singuri. Breaca o privi 
îmbrăţișându-l pe străin la fel de strâns precum îl îmbrăţișa 
întotdeauna pe Eburovic. Cu tatăl ei alături, zâmbind blând, 
bărbatul înalt își afunda faţa în gâtul Machei. Mâinile lui o loveau 
ușor peste scobitura din spatele omoplaţilor, ca și cum astfel ar 
fi putut spune mai mult decât ar fi putut rosti. Părul i se împleti 
cu al ei, negru în negru, amândoi cufundaţi în noapte, încât 
pentru o clipa fu imposibil să le distingi șuviţele. 

După aceea, se despărțiră și rămaseră unul în faţa celuilalt, 
cu degetele împreunate precum îndrăgostiţii care își dau seama 
pentru prima oară că se iubesc. Bărbatul îi ridica mâna Machei și 
îi sărută degetele, lăsând-o apoi să cadă la loc. 


— Cum ai știut ca trebuie să faci focul? o întreba. 

— Breaca a visat ceva. 

— Chiar așa? 

Se întoarse, privind întrebător. Arăta ca un tălmăcitor, dar 
avea ochi de clarvăzător și știa mai multe despre Breaca decât 
știa ea despre el. Tata îi susținu privirea în timp ce o măsură 
laolaltă cu toţi cei din jur. Acum era cât Macha și chiar semănau. 
Parul o deosebea de ceilalți și nici măcar o noapte ca asta nu-i 
putea umbri roșeaţa. De când se certase cu Airmid și renunţase 
să mai spere că avea să obţină chinga de visător, îl împletea în 
părți așa că, fără îndoiala, putea trece drept războinic, nu drept 
clarvăzător; unul asupra căruia sunt aruncate visele, nu unul 
care le cheamă. Bărbatul o scruta cu privirea, își ridică o 
sprânceana, dar nu întrebă, așa cum făcuse ea, de ce aleseseră 
zeii să-i trimită tocmai ei visul ăsta, când erau atâţia alţii care l- 
ar fi putut înţelege mai repede și mai bine. Asta i-ar fi scutit de 
călătoria în care și-au epuizat caii, forțându-i să alerge prin 
noapte pentru a veni în ghearele furtunii să aprindă focul cu 
lemne ude. În loc de asta, dădu din cap, la fel ca și Macha când 
auzise prima oară, și, pe neașteptate, spuse simplu: 

— Mulţumesc. Iți datorăm vieţile noastre. 

Tânărul tuși din nou. Breaca se aplecă și reuși astfel să 
observe momentul exact când își reveni din nou la viaţă. li 
zâmbi fugar, cât ar sări un pește în apă, iar asta îi făcu complici 
în ciuda întunericului nopţii. Își îndrepta apoi privirea spre Luain 
mac Calma, negustorul care nu era doar un simplu negustor, și, 
brusc, Breaca încetă să-l mai vadă ca pe un tânăr pe jumătate 
înecat aflat pe un promontoriu, ci deveni un războinic, poate 
chiar un dușman. El nu se sinchisi să-și ascundă sentimentele, 
iar ea era gata pentru luptă. Privind ochii tulburaţi și furioși, 
putu să-și dea seama că-l recunoscuse, ca-și adusese aminte de 
trădare și că se hotărâse brusc să acţioneze. Când el se ghemui 
și se întinse ca să-i ia sabia de la spate, ea era deja în picioare, 
la distanţa, unde nu o mai putea atinge. 

— la te uită! 

Sângele i se urcă în cap, așa cum nu i se mai întâmplase de 
când cei de la Trinovantes trecuseră pe lângă casa cea mare. 

— Așa le mulţumești tu celor care te-au salvat? 

Băiatul clătină din cap, neîndrăznind să vorbească. Ceilalţi 
formară un cerc nu foarte strâns în jurai lor, dar poate nu 


dinadins. Cu agerime, băiatul se ridică în picioare, scuturându-și 
apa de pe tunică și din păr, tremurând ca un copil în ploaie. Cu 
toate astea, era un luptător de talia tatălui ei, care era cel mai 
bun războinic pe care îl cunoștea Breaca; mândria ei nu-i 
permitea să-l considere mai bun. Fiecare cântări spaţiul dintre ei 
și șansele de victorie și amândoi deciseră să nu-și testeze 
adversarul. Din ochi, el își ceru oarecum scuze și se dădu înapoi, 
îndreptându-se spre Luain mac Calma, spunând: 

— Ai cântat cântecul pentru sufletele celor care pleacă. Nu 
ești negustor. 

— lar tu mi te-ai alăturat. 

Mac Calma clătină din cap cu prudenţa. 

— Așa că niciunul dintre noi nu prea e ceea ce pare - Math din 
tribul Ordovices. 

Vorbi pe un ton diferit, cântărind numele, accentuându-l ca un 
rapsod, iar asta îi oferi Breacăi ceea ce îi lipsea pentru a pune 
totul cap la cap. Dacă nu era Math din tribul Ordovices, atunci 
știa cine e, și odată cu asta, zeii îi dădură și certitudinea a ceea 
ce trebuia să facă. 

Işi trase sabia de la spate și o ţinu de-a curmezișul, într-un 
gest care, printre războinicii de peste tot, era recunoscut ca 
însemnând o promisiune de cinstire a adversarului. Își aduse 
aminte învățămintele bunicii bătrâne legate de felul în care un 
membru al familiei regale trebuia să se adreseze cuiva de 
același rang și zise: 

— Caradoc, fiul lui Ellin, din familia regala a tribului Ordovices, 
fiul lui Cunobelin, Câinele Soarelui din tribul Trinovantes, 
purtător al suliţelor celor trei triburi, ești bine-venit pe tărâmul 
Eceniei. 

Se așteptase la o încuviinţare, la un zâmbet de recunoaștere, 
de apreciere și de respect, dar se înșelase. Își oferise sabia în 
dar, deși ar fi putut la fel de bine să i-o împlânte în piept. 
Caradoc se îngălbeni. Negustorului, care putea să fie cel puţin 
un recitator, îi spuse: 

— Tu i-ai zis! 

Luain grăi pe un ton liniștit: 

— N-am făcut-o. N-am avut timp. 

— Dar știai. 

— Firește. 

— De când? 


— De multă vreme. 

Rapsodul zâmbi ștrengărește. 

— Am fost acolo la nașterea ta. 

— Deci Cunobelin te-a trimis după mine. 

Își arătă disprețul faţă de ei toţi. 

— Bonă și spion pe capul meu! 

Zâmbetul negustorului rămase neschimbat. 

— Nu-i deloc așa. Eu și tatăl tău ne respectăm reciproc, dar 
nu ne încredem atât de mult unul în altul încât să facem o astfel 
de învoială. Din câte știu eu, Cunobelin încă te crede în vestul 
îndepărtat, cu poporul mamei tale. Dacă va auzi altceva, nu voi 
fi eu cel care-i va spune. 

— Atunci, mama? 

De data asta nu fu atât de aspru. Surpriza se adăugă durerii 
surde. 

— Cum a aflat? Conn mi-a jurat că nu va spune nimic. 

— Conn n-a zis nimic. 

Furia de pe faţa lui întunecată fu înlocuită de ușurare. Oricine 
ar fi fost acest Conn, trădarea lui l-ar fi durut. 

— Atunci, Maroc? Clarvăzătorul care e și tâlmaci. Sigur că da. 
Ar fi trebuit să-mi dau seama când te-am auzit cântând pe barcă 
rugăciunea pentru sufletele celor morți. 

Zâmbi ușor, râzând de el însuși. 

— Te-ai ascuns bine în ultimele luni. 

— Numai de cei care-au refuzat să vadă ce era în faţa lor. 

Mac Calma începu să-și stoarcă tunica de apă. Lâna era ruptă 
și zdrenţuită. N-avea cum să mai îndrepte asta. Grăi: 

— Segoventos știe cine sunt. Și Brennos, secundul. 

— Chiar așa? 

Caradoc se simţea rănit. 

— Ai avut curaj. Şi asta, în ciuda galilor supuși unui împărat 
care i-a renegat pe „toţi visătorii, ghicitorii și barzii barbari” și a 
porturilor pline de bărbaţi disperaţi să-și dovedească dăruirea 
patriotică? Sau poate încă nu ai văzut niciun bărbat răstignit și 
crezi că nu riști nimic? 

intenţionat, depășea limita bunului-simţ. Anul trecut, trei 
clarvăzători gali fuseseră răstigniţi la porunca Romei. Toţi trei 
fuseseră pregătiţi la Mona și, având în vedere vârsta lui, era 
foarte posibil ca Luain să-i fi cunoscut. Şi chiar și așa, umbra 
morții lor încă îl mai bântuia. Il uluia sălbăticia de neconceput a 


dușmanului. 

Luain mac Calma își lepădă tunica și privi în zare. Vorbi: 

— Am văzut. Consider însă că nu e nevoie. De data asta cred 
că nu am riscat mai mult decât era înţelept. In unii oameni am 
toată încrederea. Segoventos este unul dintre ei. Privi în sus. Am 
crezut că și tu poţi fi un altul. 

Caradoc din tribul Ordovices, războinic recunoscut de trei 
triburi, își înclină capul ca și cum ar fi cântărit ceva. Era mai 
calm decât fusese, destul de calm ca să poată zâmbi ironic în 
timp ce rosti: 

— Asta dacă presupunem că știam cine ești. 

Nu era chiar maniera cea mai corectă de a-i cere să se 
prezinte, dar niciuna foarte nepoliticoasă. Rapsodul se uită 
pieziș la Macha, care aprobă din cap; un bărbat nu trebuie să se 
prezinte singur dacă de față este altcineva care îl poate 
prezenta. Și ea putea folosi tonul unui rapsod atunci când voia. 

— Caradoc, membru al celor trei triburi, războinici și visători 
din Ecenia, daţi-mi voie să vi-l prezint pe Luain mac Calma, fost 
locuitor al Hiberniei, în prezent negustor, rapsod, tămăduitor și 
visător, membru în adunarea bătrânilor de la Mona. 

Așadar, amândoi aveau asta în comun, Mona și Hibernia, cele 
două insule binecuvântate de zei. lţi puteai da seama din 
glasurile lor, un amestec de ritm cadenţat și intonaţie, de parcă 
ar fi crescut împreună, sau ar fi împărţit același pat. N-ar fi 
trebuit să mire pe nimeni. Pregătirea la Mona dura doisprezece 
ani și nu exista niciun motiv să crezi că Macha rămăsese pură 
tot timpul și nimeni nu avea să pretindă asta și de la Airmid. 
Toată vara, Breaca se temuse de venirea unui clarvăzător de la 
Mona și de poruncile pe care le va aduce. Acum, văzându-l pe 
Luain mac Calma la doar câţiva pași de Macha, Breaca nu se 
uită la Airmid, ci la tatăl ei. Acesta o simţi privindu-l și îi zâmbi 
scurt. O încălzi la fel ca întotdeauna. _ 

Caradoc o privea. Furia îi dispăruse și devenise gânditor. Il 
simţi cântărind ceea ce văzuse și comparând totul cu poveștile 
pe care trebuie să le fi auzit despre copilul-războinic din Ecenia. 
Dintre toţi oamenii, el ar fi trebuit să cunoască cel mai bine 
diferenţa dintre adevăr și mitul creat în jurul unei singure fapte. 
Încă mai ţinea sabia în mână, o ofrandă refuzată. Legile 
războinicilor erau clare; dacă ar fi acceptat, s-ar fi legat să se 
apere reciproc și pe câmpul de bătălie și în afara lui, și ar fi fost 


un jurământ de credință pe care l-ar fi putut rupe numai 
moartea, ocara sau datoria de sânge. Era o ofertă greu de făcut, 
dar și greu de acceptat. Caradoc înainta și-și puse mâna dreaptă 
pe mâner. 

— Mulţumesc. Accept jurământul, spuse el simplu. 

Îi zâmbi pe furiș. 


Noaptea era pe sfârșite. În zarea îndepărtă, zorile străluceau 
precum un cuţit de argint care despărţea furtuna de apa mării, 
iar lumina începea să se schimbe. Lucrurile care noaptea 
rămăseseră ascunse căpătau acum contur: firele funiilor și 
ravagiile lăsate de naufragiu și o cicatrice albă de la o arsură 
mai veche, pe antebraţul lui Luain mac Calma. Mai în spate, pe 
promontoriu, focul se înteţise, iar lemnul adus de ape făcea să 
sară scântei și să scoată mult fum. Bărbaţii de pe Grey/ag își 
isprăviseră munca și stăteau în cerc, încercând să-și usuce 
hainele și părul, ignorând grupul format în apropierea țărmului. 

Eburovic grăi: 

— Ar trebui să ne alăturăm camarazilor tăi lângă foc înainte 
ca neghiobii să îl stingă cu lemne ude, altfel ne vom trezi că 
trebuie să petrecem noaptea în frig... 

— Nu. Stai! 

Breaca rămase nemișcată ca să nu piardă din vedere lucrul pe 
care tocmai îl descoperise. 

— Mai e o navă, una mai mare. 

Lumina se schimbase, făcând-o mai vizibila. Deschise larg 
ochii. Arăta înspre mare. 

— Una mai mare! 

Se adunară în jurul ei, privind într-acolo unde se uita ea, 
departe în zare, unde, pe apă, plutea conturul fantomatic al unei 
nave suficient de mari ca să poată duce trei herghelii de cai. 
Luain mac Calma fu primul care o văzu. 

— Se pare că vom fi onoraţi cu încă o prezenţa. 

Glasul nu îi mai suna ca al unui rapsod. Se întoarse către tatăl 
Breacăi. 

— Să înţeleg că nu faci comerţ direct cu Roma? 

Un moment se așternu tăcerea. Eburovic nu-și dezlipi privirea 
de la navă. Rosti scurt: 

— Noi suntem Ecenia. Noi nu facem negoț cu Roma. 

— Sigur că nu. Imi cer iertare. In orice caz, asta nu-i o navă 


comercială. E un vas care transporta o escadrila a legiunii 
romane, iar ultima oară când o astfel de corabie a ajuns pe 
țărmurile noastre a fost din greșeala - una dintre navele lui 
Germanicus, deviata de la cursul normal, gata să se scufunde. 
Tatăl lui Caradoc i-a salvat pe supraviețuitori și i-a trimis înapoi 
în braţele împăratului, care i-a rămas recunoscător. 

— Şi înainte de asta? întreba Caradoc încet. 

Probabil că știa răspunsul. 

Mac Calma se întoarse și scuipă în vânt. 

— Înainte de asta a fost Cezar, în timpul primei invazii 
romane. Să ne rugăm să nu fie și de data asta la fel. 


Dacă era vorba despre o invazie, dintru început era 
condamnata la eșec. Nava care se legăna în larg era de trei ori 
mai mare decât Grey/ag, iar echipajul, de cinci ori mai numeros. 
Pe un teritoriu cunoscut, cu un vânt favorabil, ar fi fost una 
dintre cele mai rapide nave din lume. În ape necunoscute, pe o 
vreme neprielnică și cu un comandant care nu știa nimic despre 
linia țărmului, era pierdută. Odată cu lumina dimineţii care 
creștea, făcând să pară mai clar teribilul dezastru, Breaca li se 
alătură celorlalți de lângă foc și ascultă cum, încercând să 
acopere șuieratul vântului, freneticul și mâniosul Segoventos 
urla niște ordine către un bărbat care nu avea cum să-l audă, 
ordine legate de banc, de maree și de nevoia de a conduce nava 
în aceste condiţii și de a o aduce aproape de țărm. Momentul 
impactului fu inevitabil și dureros și mulţi dintre cei care 
trecuseră prin așa ceva își întoarseră fața. Chiar dacă văzuseră 
nava scufundându-se nu mult dincolo de locul unde naufragiase 
Greylag, toţi știau că distanţa până la mal era prea mare ca să 
mai poată supravieţui cineva. Din respect, așteptară să vadă ce 
se putea face pentru cei morți. 

Fluxul aduse primele cadavre. Nu fură multe; cum pierduse o 
dată, oceanul nu mai voia să renunţe și la noile victime. O 
femeie și un copil veniră împreună, îmbrăcaţi numai în lenjeria 
de corp, de parcă s-ar fi sculat în grabă. Macha ajunse prima la 
ei. Luă copilul și-l purtă ca pe un nou-născut, așezându-l în 
siguranţă deasupra nivelului mării. Impreună, Breaca și Airmid o 
ridicară pe mamă. Luain și Eburovic făcură o targa din două 
bârne pe care așezară scânduri și merseră spre țărm în 
așteptarea celorlalţi. Imediat, veni un marinar legat cu o funie 


de o traversă ruptă. Se părea că își zdrobise craniul înainte să 
ajungă la mal. Urmară alţii: o mână de soldaţi romani, care, în 
mod ciudat, se gândiseră să-și păstreze armele în timp ce 
înotau; mai ciudat era că nu se scufundaseră pur și simplu, ci se 
străduiseră să se depărteze de navă, rămânând deasupra apei 
destul timp ca să poată fi prinși și purtaţi de valuri. Săbiile le 
alunecaseră din teci și erau acum hrană pentru ocean, dar restul 
armurii lor era întreg. Breaca, 'Tagos și Caradoc îi dezbrăcaseră 
în liniște, folosindu-și cuţitele pentru a desface cataramele și 
nodurile îmbibate cu apă, eliberându-i cu grijă astfel ca niciunul 
dintre ei să nu fie tăiat. 

Scoaseră de pe ei patru veste din pânză și piele și tot atât de 
multe centuri din piele de calitate și le așezară să se usuce 
lângă foc, păzite de Grindină, pe când cadavrele erau curățate 
de alge și așezate alături de celelalte. 

Mult timp după asta, sosiră la țărm trupurile a doi băieţi, nu 
cu mult mai mari decât Ban. Amândoi erau goi și purtau pe 
umeri și pe spate însemne de sclavi. Bărbaţii de pe Grey/ag îi 
duseră alături de ceilalţi; în ciuda rangului, toţi fură trataţi cu 
același respect cuvenit străinilor care nu erau dușmani în luptă. 

Breaca se afla lângă foc, întorcând armura capturată, când 
Curaunios, ofiţerul secund de pe Grey/ag, strigă de pe țărm: 

— Aici! Am nevoie de ajutor aici. Cineva e viu. Unde-i 
tămăduitorul? 

Era ciudat că striga după ajutor, dar Breaca află mai târziu că 
bărbatul era din Galia, făcând parte din acele familii, între care 
și Aedui, pentru care Roma nu era întotdeauna un dușman. 
Breaca alergă împreună cu Macha și-i găsiră pe cei doi bărbaţi 
îngenuncheațţi în nisip, unul scuipând apa la fel cum făcuse și 
Caradoc, celălalt susținându-l cu blândeţe. Era prima oară când 
vedea un roman viu, dar și un luptător din partea de sud a 
Galiei. Galul era uriaș, un bărbat blond și bărbos, cu pielea 
înroșită din cauza mării și cu părul devenit aproape cenușiu. 

Romanul era mai tânăr, nu cu mult mai mare decât Caradoc. 
Era gol și avea pielea bronzată, în ton cu castaniul părului. Chiar 
și de la distanţă, Breaca putu vedea semnele lăsate de funii pe 
palmele lui și fâșiile de piele jupuită de apă care îi atârnau de-a 
lungul umerilor. Și mai spectaculoase erau cicatricile dobândite 
în urma bătăliilor, care îi brăzdau partea de sus a corpului. Spre 
deosebire de sclavi și asemenea soldaţilor romani, cele mai 


multe cicatrici nu se zăreau pe spate, ci pe piept și pe braţul 
drept, acolo unde săbiile dușmanilor îi străpunseseră scutul, și 
toate erau vechi. Pe partea stângă, mai jos de coaste, o cavitate 
plină de cute, destul de mare încât puteai introduce pumnul 
strâns, dezvăluia niște dungi vineţii la capete. Asta spunea mai 
multe decât vorbele, și anume că își petrecuse vara luptând și 
învățase cum să pareze loviturile de sabie care ţinteau spre gât, 
dar nu era la fel de bun la evitarea sulițelor care-și croiau drum 
prin coaste spre inima lui. 

Caradoc, care avusese legături directe cu Roma, le oferi 
explicaţia: 

— Un soldat din cavalerie. 

Şi scuipa. Ceilalţi i se alăturară, privind curioși, neștiind ce să 
facă. Segoventos îi împinse la o parte ca să se așeze în fața 
bărbatului și să-i poată descrie toate căile în care nava ar fi 
putut fi condusa în siguranţa. Mai mult decât ceilalţi, el era 
vinovat ca privise o nava pierind, fără să piară și el în încercarea 
de a o salva. Îi vorbi romanului, nu în speranţa de a fi auzit, ci 
pentru a-și liniști conștiința. 

Romanul nu fusese comandantul vasului și nu se pricepea la 
astfel de lucruri. Ştia doar că era singur și înconjurat de străini 
pe un târâm pe care nu plănuise niciodată să-l viziteze. Când 
văzu ca poate respira fără să se înece, dădu la o parte mâinile 
care îl susțineau, vâri pumnii în nisip și se ridica în picioare. 

Și se opri. Atingerea sabiei Breacăi pe vârful bărbiei îi făcu să- 
i ţâșnească sângele din pielea înmuiată de apă. Caradoc, 
războinic în trei triburi, care ucisese cel puţin o dată în bătălie, 
susținu mânerul și păstră sabia ridicata. Breaca se dădu zece 
pași în spate cu teaca goala la spate și cu mâinile pe lângă corp; 
îi încredinţase sabia ei și nu avea să-și retragă cuvântul decât 
dacă dușmanul ar fi fost unul din Ecenia. Mâna cu cicatricea îi 
tremura. 

— Eşti roman? 

Caradoc vorbi în latina, calm, fără emoție. Chiar și pentru 
fata, care nu știa limba, sensul fu cât se poate de clar. 

Străinul îl privi fix, dar nu rosti nimic. Caradoc dădu din cap. 
Amorţeala îi dispăruse cu totul și fusese înlocuita cu o agerime 
cumpătata. Își plimba cu ușurința privirea de jur împrejurul 
adunării. Văzuţi în această lumina ciudat de densa, ochii lui 
păreau a avea aceeași nuanţa gri metalica precum sabia de 


dedesubt. Părul îi era mai uscat și mai deschis decât până 
atunci. 

— Acest bărbat este un dușman al poporului nostru, spuse. E 
cineva de altă părere? 

Nimeni nu credea altceva. Împreună, marinarii și cei din 
Ecenia, încuviinţară din cap. Fără să se gândească, Breaca puse 
mâna pe pumnalul de la centură și îl scoase. Caradoc o văzu și, 
dând ușor din cap, îi mulțumi mai întâi ei, apoi și celorlalţi. 

— In cazul ăsta, cer o jertfă de sânge; pentru moartea 
bunicului mamei mele, pentru bărbaţii care au luptat alături de 
el împotriva lui Cezar, pentru clarvăzătorii de la Mona care au 
murit anul trecut la Lugdunum, capitala celor trei Galii, pentru 
toți necunoscuţii neamului nostru care, de când romanii și-au 
debarcat pentru prima oară navele de război pe aceste 
pământuri, au murit ca sclavi în lanţurile lor, pentru toţi aceștia 
și pentru mulţi alţii, viaţa lui îmi aparţine. 

Își ridică sabia cu ambele mâini. În faţa lui, în genunchi, 
bărbatul, care era și roman și soldat și care tocmai supravieţuise 
unei furtuni, se avântă în picioare și, înainte de lovitura mortala, 
se arunca asupra mânerului. 

Caradoc zâmbi, se dădu în lături și-și lua mâna stânga de pe 
sabie, schimbându-și poziția din calau în luptător. Clătină din 
cap, arătând un respect indiferent. 

— Bun. Mulţumesc. Nici ca se poate mai bine. 

Cu zgomot, lama descrise un arc amplu de la gât până în 
creștetul capului bărbatului - și trecu fără să verse nicio picătură 
de sânge. Romanul căzu pe țărm, scuipând sânge printre dinţi. 
Avea o urma roșiatica în locul în care primise lovitura care îl 
doborâse. Caradoc se încrunta și-și apuca sabia, pregătindu-se 
să-și ia elan de la spate. Segoventos, comandantul navei, care 
era mai mare decât amândoi la un loc, îi prinse mâna, iar lama 
se opri ca într-un trunchi de stejar. 

— Nu, grăi el. Nu e al tău. N-ai niciun drept! 

Caradoc își elibera mâna. Făcu un pas înapoi și continua să-și 
ţină sabia, dar cu vârful aplecat și ceva mai depărtat de victima. 
Plin de mirare, își datina capul, ca un câine care se scutura de 
apa. 

— Segoventos? E roman. Trebuie să moară. 

— E un naufragiat, la fel ca tine. Dacă zeii l-ar fi vrut mort, l-ar 
fi luat. Nu ai dreptul să spui altceva. 


— Am mai multe drepturi decât tine. Galule, ăsta nu e 
pământul tău. 

— Nici al tău - fiu al Câinelui Soarelui. 

Grăise încet; Segoventos răcnea numai pentru lucruri 
importante, precum viaţa unei nave. În restul cazurilor, statura 
lui spunea totul. 

Caradoc icni. Se întoarse cu faţa la ceilalți. Bărbaţii de pe 
Greylag, care, timp de șase luni, îl cunoscuseră drept Math, 
băiat din Ordovices, îl priveau curioși, așteptând să nege 
paternitatea care-i fusese imputată, și, cum n-o făcu, începură 
să-și imagineze tot felul de lucruri. Caradoc se uită dincolo de ei, 
la Eburovic și la Luain mac Calma. Nările i se lărgeau și i se 
strângeau rapid. 

— Ăsta e pământul vostru. O să faceţi la fel ca tatăl meu și-o 
să-l lăsaţi să plece cu daruri și promisiuni de negoţ? 

— Nu. 

Macha înainta și se așeză în faţa romanului. Nu arătă cu 
degetul, nu făcu niciun gest, nu ridică vocea și, cu toate astea, 
Breaca nu văzuse niciodată mai clar exprimată autoritatea de 
clarvăzător. 

— Ştii că zeii nu ne dau dreptul. Atunci tatăl tău a acţionat 
împotriva voinţei bătrânilor și nu mă îndoiesc că va trebui să 
dea seamă pentru asta, pe lumea asta sau pe cealaltă. Dar nici 
ceea ce faci tu nu e bine. Nu te lupţi cu bărbatul ăsta în luptă 
cinstită. Nici măcar nu e înarmat. Nu el e răspunzător pentru 
faptele strămoșilor - la fel cum nici tu nu răspunzi pentru faptele 
alor tăi - și cu atât mai puţin pentru ale unor bărbaţi cu care e 
posibil să nu aibă nici cea mai mică legătură de sânge. Dacă e 
într-adevăr un dușman, e treaba lui și tu nu ai niciun drept să 
spui asta aici. Nu vom repeta greșeala tatălui tău. In loc de asta, 
îl vom duce înapoi, vom organiza o adunare a bătrânilor și-i vom 
lăsa soarta în mâinile zeilor și ale bunicilor. 

— O să faci o adunare pe vremea asta? 

Caradoc își întinse braţele în zăpada și gheaţa care cădeau în 
urma furtunii. 

— Visătorii tăi pot zbura prin aer ca bărbaţii-cerbi din 
ținuturile nordice, pentru a ajunge la adunare chiar și pe 
nămeţi? 

— Nu. 

Macha îi zâmbi blând, iar asta îi aminti că vorbea totuși cu un 


clarvăzător. Îşi plecă ochii înainte să și-i coboare ea. 

— Nu putem face nimic pe o astfel de zăpadă. A fost și așa 
greu să venim până aici, și încă nu am ajuns înapoi în siguranţă. 
Dacă ne întoarcem fără victime, vom mai avea alte optsprezece 
guri de hrănit și de adăpostit, iar asta ne va ţine ocupați până ce 
ninsoarea va înceta. Atunci se va ţine și adunarea. El nu va fugi; 
este singur pe un tărâm străin, unde ne e greu nouă să găsim 
mâncare, darămite lui. 

— Crezi tu? 

Caradoc își mușcă obrazul. Ușor, își întoarse sabia și i-o 
înapoie Breacăi. 

— Şi dacă nu înţelege asta și va încerca să fugă? întrebă în 


șoaptă. Romanii se cred atotstăpânitori. ÎI vei lăsa să 
hoinărească liber în inima Eceniei? 
— Nu. 


Macha făcu o pauză şi se întoarse. În timp ce vorbeau, Luain 
mac Calma se apropiase de țărm, stând în fața romanului și 
tălmăcind vorbele ei în latină. Ea rosti rar, ca să nu se piardă 
nimic din ceea ce spunea. 

— Cred că este un bărbat inteligent. De asta va fi lăsat în 
viață. Dacă e prost și va încerca să fugă, atunci ai voie să-l 
vânezi ca pe un lup care ţi-a atacat ţarcul cu mânji. Bătrânii nu 
te vor împiedica. 

În ciuda frigului, romanul se ridică în picioare pe pietriș. Era 
mai scund cu un cap decât Luain mac Calma, iar contrastul îl 
făcea să pară și mai mic, dar avea atitudinea unui luptător și nici 
nu se arăta furios, așa cum s-ar fi așteptat Breaca. După ce 
Macha termină, se gândi o clipă, după care răspunse scurt în 
latină. i 

Surprinzător, mac Calma rânji. Işi aplecă fruntea în semn de 
respect, apoi grăi: 

— Noul nostru oaspete îți mulțumește pentru ospitalitate și e 
de acord să-ți accepte invitația. Te asigură că nu-ți va ataca 
ţarcurile cu mânji. 

— Foarte bine. 

Macha se întoarse cu spatele la mare. Toți privitorii se 
întoarseră laolaltă cu ea și începură să urce înapoi pe țărm, 
acolo unde se găseau caii. Bân și Grindină o luară înainte, 
conducând animalele nou-venite, ţinându-le departe de ale lor, 
ca să evite eventualele încăierări sau îmbolnăviri. Eburovic își 


aduse calul de rezerva și i-l oferi lui Segoventos, comandantul 
navei, care îl primi. Încălecară și ceilalţi, uneori doi pe un 
armăsar, până ce niciunul nu mai rămase pe jos. Străinul 
calarea cu Luain mac Calma, iar 'Tagos, alături. 

Macha rămase pe loc până ce Breaca și Caradoc, care erau 
ultimii, o ajunseră din urmă. Cu mintea evident în altă parte, 
războinicul înainta de parcă se născuse pe cal, mâinile 
conducând animalul pe o cărare aproape vizibilă în lumina 
difuza a zorilor. Îi făcu loc Machei lângă el, arătându-i respectul 
cuvenit unui clarvăzător. Când fu sigur că nu-i mai putea auzi 
nimeni altcineva în afară de Breaca, femeia vorbi: 

— Nu te vei lupta cu romanul. N-am să-ţi dau voie. Dar poate 
că, până ajungem în sat, te mai gândești la ce le vei răspunde 
tinerilor noștri care vor vrea să te provoace. 

— Crezi c-o vor face? 

— Cum ar putea să n-o facă? E iarnă, iar nopţile sunt lungi. 
Dacă înainte se plictiseau, acum, în prezenţa altor optsprezece 
bărbaţi, nu se vor simţi deloc mai bine. Mai ales că unul dintre ei 
a înfăptuit lucruri pe care le-au auzit tălmăcite încă de când 
erau mici. 

Macha nu era furioasa. În cel mai rău caz, părea ușor 
amuzata. 

— Ce fac cei din Ordovices când, în plictiseala iernii, cineva se 
trezește să agite spiritele? 

Caradoc zâmbi și răspunse: 

— Aruncăm cu sulița la ţintă. Dacă nici asta nu merge, ne 
întrecem și încercam să nu omorâm pe nimeni. Se întoarse în 
partea cealaltă, către Breaca. În neamul mamei mele, cei care 
și-au făcut un jurământ de credinţa, așa ca noi, nu se pot lupta 
unul cu altul, nici măcar în joacă; sunt legaţi ca fraţii și trebuie 
să se apere în orice situație, mai puţin atunci când unul 
acţionează în așa fel încât celălalt e obligat să încalce 
promisiunea. 

Breaca răspunse: 

— Şi printre iceni e la fel. Nu ne putem lupta sau întrece decât 
dacă unul îl dezonorează pe celălalt sau familia celuilalt. 

Știuse asta când îi oferise sabia și-și dăduse seama înaintea 
Machei de ce era nevoie s-o facă. Pentru prima oară în viaţă, 
întâlnise pe cineva care îi putea fi egal; și-ar fi putut petrece 
întreaga viaţă despicând firu-n patru în legătură cu rezultatul 


fiecărei lupte, și-ar fi putut risca vieţile în întrecerile din iarnă - 
sau puteau, încă de la început, să evite orice încercare de a-și 
măsura forțele. 

Caradoc dădu din cap gânditor și zise: 

— Cu toate astea, ne putem întrece cu caii. Asta nu i-ar 
supăra pe zei. 

Se abţinea să nu râdă, insinuând că ea avea să piardă, ceea 
ce era ridicol. 

Breaca grăi: 

— Nu ne putem întrece iarna. Pământul e prea tare. Și... 

Mângâie spatele iepei sure. În trei ani, animalul devenise 
exact așa cum promitea. Avea chiar și blana groasă în timpul 
iernii, iar mânjii ei o moșteneau pe deplin. 

— Nu ar avea niciun rost până ce nu vei avea propriii tăi cai. 
Niciun alt cal din Ecenia nu se compara cu ea. 

Caradoc zâmbi și el, îndemnându-și armăsarul împrumutat să 
meargă la trap. i 

— Sau poate nu. In cazul asta ar fi mai nimerit să ne rugăm ca 
zeii să ne dea o iarnă scurtă și blânda și un început liniștit de 
primăvara. 


În anul acela, sfârșitul iernii nu fusese nici rapid, nici ușor. 
Prea mulţi oameni dormind într-un spaţiu prea strâmt; asta 
făcuse zilele să pară lungi, iar nopţile, lipsite de confort. După 
cum prevăzuse Macha, venirea romanului nu înfierbântase 
spiritele la fel demult ca sosirea agitatorului, fiul Câinelui 
Soarelui. Chiar dacă străinul era un războinic inamic, nu i se 
cunoștea descendența, iar numele lui nu fusese, timp de trei 
ani, pe buzele tuturor, și nu oricine îi lăudase talentul și 
capacitatea de a lupta, așa cum se întâmplase în cazul lui 
Caradoc. La câteva zile de la sosire, tânărul războinic fusese 
imediat provocat, deși încă mai păstra pe el urmele naufragiului, 
iar pielea de pe braţe încă i se mai jupuia. Așa cum era de 
așteptat, 'Tagos îl provocase, pentru că așa trebuia să fie, dar și 
el pierduse, deși nu la fel de categoric. Marinarii începuseră să 
se împartă în tabere, mărind numărul celor care se grupau astfel 
la începutul fiecărei ierni, când cei care de-abia deveneau 
războinici încercau să-și măsoare forţele cu ale semenilor lor. 
Luptele se iscau cu mult mai frecvent decât se cuvenea și nu o 
dată fuseseră chemaţi visătorii ca să-i despartă și să le 
îngrijească rănile. _ 

Spre meritul lui, Caradoc nu lua partea nimănui. In loc de 
asta, îi provoca pe agitatori la tot felul de competiţii trăsnite și 
imposibile, spunându-le că, de la solstițiu până-n primăvară, așa 
își petrecea timpul neamul mamei lui, Ordovices. Evident, 
exagera; dacă luptătorii cu ciocanul s-ar fi încăierat așa pe tot 
parcursul iernilor geroase din vest, atunci n-ar mai fi rămas 
destui în viaţa sau teferi pentru ca, la venirea iernii, să poarte 
acele războaie de care vorbeau legendele. Și cu toate astea, 
jumătatea de adevăr avusese efect. Intr-o după-amiază geroasa, 
când soarele strălucea cu putere, iar zăpada îngheţase, le 
arătase cum să construiască sânii și-i pusese să se întreacă, 
șase deodată, astfel încât, în timp ce alunecau pe poteca ușor 
curbată dintre gardurile ţarcurilor, trebuiau să arunce cu sulițele 
în ţintele de paie. 


Caradoc câștigase, dar el se mai întrecuse cu sania și înainte, 
pe munţii mult mai abrupți decât panta dintre ţarcuri. Spiritele 
se înfierbântaseră, iar 'Tagos, care fusese cel mai aproape de el, 
crescuse în ochii celorlalţi. Când acuzaţiile astea încetaseră, cei 
care pierduseră întrecerea pe zăpada își luaseră topoarele și 
tăiaseră doi pini, cărora le crestaseră ramurile din părţi și-și 
făcură luntre ca să se poată întrece pe râu. Acum era mai puţina 
zăpada; vântul venea dinspre sud, încălzind aerul. Pe ici pe colo, 
gheaţa era atât de subţire încât, dacă te uitai prin ea, puteai 
vedea apa de dedesubt curgând cu repeziciune. Pentru ultimele 
încercări, stânjenii fuseseră unși cu seu, ca lupta să devină mai 
incitantă. Doi marinari căzură. În cădere, unul din ei se lovi de 
un bolovan și-și frânse braţul. Scorul era egal; 'Tagos mersese 
umăr la umăr cu Caradoc. Dubomos venise la scurt timp în urma 
lor. Nimeni altcineva nu se mai obosise să termine cursa. 

După toate astea, primăvară se grăbi să apară, așa că, brusc, 
erau prea ocupați ca să se mai poată întrece. Vântul continua să 
încălzească totul, transformând în apa rămășițele de zăpada și 
gheaţa. Râul se revărsă, inunda ambele maluri, ducând cu el 
murdăria așternută iarna, dar, în schimb, lasă pământul 
mocirlos. Mai sus, în partea de est a pădurii, apa din zăpada 
topita spălă pământul nisipos, cărând odată cu ea dâre de nisip, 
care se depuneau pe pășuni și în case, intrând chiar și în oalele 
de gătit sau în velinţele de piele. Toată lumea era de părere că 
asta era chiar mai rău decât nămolul. 

De îndată ce zăpada se topi, se deschiseră și drumurile pentru 
comercianţi. Fură trimiși mesagerii care să anunţe formarea 
adunării, iar Eburovic folosi mult cărbune ca să-și treacă 
vagonetele prin noroi pentru a aduce grâne de la cei care mai 
aveau în plus, bere și - ce bucurie! - o bășică de căprioară plină 
cu sare. În ţarcurile din jurul satului, cireada lor păștea iarba de- 
abia înmugurită, care, de îndată ce se topise zăpada, începuse 
să crească cu repeziciune. Ca să nu aducă molime, caii nou 
sosiți fuseseră așezați în vârful dealului, fiind despărțiți de restul 
satului prin două câmpuri necultivate. Pentru a suplini lipsa 
ierbii, ei erau hrăniţi cu ultimele furaje rămase de peste iarnă. 
Sub soarele cald, nu mai păreau așa de slabi, nu mai aveau 
ochii duși în fundul capului, iar pielea începu să piardă urmele 
aspre lăsate de apa marii. În fiecare zi, pe măsură ce se micșora 
luna, se scărpinau mai mult și, cu ajutorul ghimpilor care le 


înconjurau ţarcul, se descotoroseau și de peticele roase de 
molii, scoțând la iveală pielea moale și strălucitoare. 


Adunarea se stabilise pentru noaptea cu lună plină. Bătrânii, 
bunicile și clarvăzătorii începură să se adune cu cinci zile 
înainte. Pe pământurile de mai sus, de dincolo de grajduri, casa 
cea mare era golită și curățată; toate fleacurile vechi, roase de 
șoareci și pline de ciuperci, fură scoase în capătul îndepărtat al 
pădurii și arse în grămezi urât mirositoare. Orzul de lângă râu nu 
crescuse încă, dar bunicile, prevăzătoare, aduseseră paie uscate 
de orz de la popoarele care aveau în plus, iar mirosul lor umplea 
aerul din spaţiul de sub acoperiș. ` 

Efnis ajunse în ziua de dinaintea adunării. In trei ani, tânărul 
de pe tărâmurile aspre din nord devenise cel mai mare 
clarvăzător al neamului său. Seara, Bân îl găsi stând singur pe o 
piele de cal în casa mare, înconjurat de torţe pe jumătate 
pregătite. Bân se oferi să-l ajute și statură împreună în lumina 
difuză și, în timp ce munceau, făcură schimb de noutăţi; sau, 
mai degrabă, pentru că tot ceea ce merita să fie povestit se 
petrecuse în sud, Bân povesti, iar Efnis ascultă. 

Bán știa foarte multe despre roman. Se întâmplase 
accidental; străinului îi plăcea foarte tare iapa cărămizie 
tesaliană, iar Bân o îndrăgise din prima clipă în care ieșise din 
mare, așa că era normal să vorbească de vreme ce 
descoperiseră un limbaj comun. Bărbatul încercase să înveţe 
limba din Ecenia, dar i se păruse greu. Din respect, Bân 
încercase latina, numai că i se încurca limba-n gură și-l dureau 
mușchii maxilarelor, dar se oprise de îndată ce aflaseră că 
amândoi vorbeau limba galilor. Bán o învățase de la Gunovic ca 
să nu fie înșelat când avea să facă afaceri cu negustorii de cai 
de pe partea cealaltă a oceanului, iar romanul o deprinsese 
atunci când garnizoana lui fusese acolo. Niciunul nu o vorbea 
fluent, însă cu timpul și cu ajutorul marinarilor, lucrurile se 
îmbunătăţiseră. 

La fel de multe mai știa Bân și despre Caradoc, deși motivele 
erau altele. Dintru început, băiatul își dăduse seama că nu-l 
plăcea pe tânărul războinic. Îi despărţea amintirea vizitei lui 
Amminios și a pierderii mânzei sure, așa că nu-și încrucișau 
niciodată privirile, iar orice conversaţie era formala și lipsita de 
importanţă. Cu timpul, renunţaseră să mai încerce să 


vorbească, dar Bân îl urmărise din afara grupurilor formate și 
destrămate în aglomeraţia din casa bărbaţilor. La început, 
neștiind de promisiunea de la malul mării, încercase s-o 
convingă pe Breaca să-l provoace pe nou-venit și să-i rupă 
picioarele. Mai târziu, își dădu seama că, chiar și fără 
promisiunea războinicilor, fiecare din cei doi ar fi găsit o 
mulţime de motive care să-l împiedice să-l testeze pe celălalt, 
pentru că nici ea, nici Caradoc nu puteau fi siguri de victorie. 
Dacă aveau să se lupte, asta s-ar fi întâmplat între patru ochi și 
nu în joacă. După aceea, bătu în retragere și avu mare grijă ca 
atunci când vorbea cu Efnis, să se plângă în cea mai mare parte 
în legătură cu atitudinea lui Caradoc faţă de roman. 

— Caradoc îl urăște. 

Bán luă o torță din mâna lui Efnis și o înmuie în cazanul cu 
seu de urs, amestecând grăsimea cu paiele. Mirosul de lut îi 
învălui din plin pe amândoi. 

— E din cauza tatălui lui. Câinele Soarelui e de partea Romei, 
iar Caradoc își urăște tatăl, așa că îi urăște și pe romani. 

— Are și motive suficiente. Dacă nu ar fi fost influenţat de 
Roma, Câinele Soarelui nu și-ar fi izgonit visătorii. 

In zilele acelea, Efnis tindea să vadă totul din poziția de 
clarvăzător. 

— Dar asta nu e din vina bărbatului ăstuia. Tot ce a făcut el a 
fost să eșueze și să se întreacă, dar toată lumea îl urăște și din 
cauza asta, pentru că îi lasă pe Dubomos și pe 'Tagos să-l bată, 
deși ar putea foarte bine să dea cu ei de pământ. Dubomos ar 
vrea să-l vadă sfârtecat, iar asta l-ar face fericit. Asta e singurul 
lucru pe care el și Caradoc îl au în comun. 

— Am auzit că tinerii îl urăsc pe Caradoc la fel cum îl urăște el 
pe roman. 

— Nu toţi. Doar cei care cred că ar trebui să-l poată înfrânge, 
adică Dubomos și prietenii lui. Ceilalţi îl iubesc. E dezgustător; 
ca și cum ai verdea o căţea în călduri mergând printr-o haită de 
câini. Dacă s-ar arunca în foc și până în străfundul oceanului, ei 
l-ar urma doar de dragul zâmbetului lui. 

Efnis rânji. 

— Așa-s bărbaţii. Dacă vad ceva de soi, fie vor să-l urmeze, fie 
vor să arate că-s mai buni. Uneori, singura metodă de a fi mai 
bun este să distrugi ceea ce e bun... Se uită ţintă în sus. Cine e? 

Era Breaca. Cu părul în dezordine înconjurându-i capul, stătea 


în ușă și gâfâia de parcă ar fi alergat mult sau ar fi călărit. 

— Bân, ai văzut-o pe Airmid? Sau pe Macha? Nu sunt în coliba. 

— Nu. Macha era afară mai devreme. Pe Airmid nu am mai 
văzut-o de azi-dimineaţă. 

Airmid visase urât. Se vedea în zâmbetul ei și în cearcănele 
de sub ochi. Bân nu o întrebase și nu îi povesti nici Breacăi. 
Zilele astea, niciuna din ele nu vorbise despre cealaltă, mai 
puţin acum, când lucrurile se schimbaseră pentru că se 
întâmplase ceva. Se ridică, uitând de torţe. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Se înfrunta din nou. Dubomos și prietenii lui au început. 
Neghiobii au făcut o potecă pe lângă cursul râului - în sus și de- 
a curmezișul, spre stejarul căzut, apoi iar în jos, să traverseze 
buștenii unși de la vatră. 

Efnis grai: 

— Dar e aproape întuneric. E imposibil să se întreacă acum. 

Bân ridica din umeri. Era o nebunie. Stânjenii unși erau o 
pacoste și asta era o treaba dovedita. Nimeni cu capul pe umeri 
n-ar alege să meargă pe ei nici măcar în miezul zilei, cu atât mai 
puţin să alerge pe ei noaptea. Râul de dedesubt își intrase din 
nou în matca, dar încă mai era învolburat, sălbatic și furios; 
dacă ar cădea cineva în el, ar avea mare noroc să mai scape cu 
viaţă. 

— Lasă-i să se întreacă. Dacă se îneacă, o putem ruga pe 
Airmid să le cânte ca să scoată apa din ei după aceea. Dacă nu 
reușește, n-o să fie o paguba prea mare. 

— Nu, nu înţelegi. Ş 

Rareori o văzuse pe Breaca așa de supărată. In locul în care 
strângeau cadrul ușii, degetele i se albiseră. 

— Vor traversa pe la bușteanul de stejar de deasupra iazului 
sfânt. Dacă e să cada vreunul sau încearcă să înoate, va fi 
înghiţit în iaz. Asta a visat Airmid. Nu trebuie să se întâmple așa 
ceva. 

— Poftim? 

Lui Bán i se scurse sângele din cap și ameţi. Ceea ce spunea 
ea era de neconceput; toată lumea știa că iazul era al lui 
Nemain și că era interzis să intri. Cel care încălca interdicţia 
avea să-și piardă viaţa. Și mai rău decât asta avea să fie 
nenorocirea pe care o vor arunca zeii asupra poporului. Ultima 
oară când căzuse cineva, fusese în vremea bunicii bătrâne, iar 


la puţin timp după asta începuse războiul cu cei de la Coritani. 
Chiar și galii din sudul îndepărtat, care nu înțelegeau obiceiurile 
celor din centru, ar fi știut ca nu ai voie să intri în iaz. 

— Breaca, dar nu vor intra în râu. N-ar îndrăzni... 

— Romanul ar face-o. Ei îl împing să concureze. Dubomos i-a 
pus cuțitul la gât și i-a spus să concureze cum trebuie, sau o să-i 
scoată maţele înainte ca adunarea să mai apuce să voteze. 

— Dar trebuie să-i fi spus cineva despre iaz. 

— Tu ai făcut-o? Ai vorbit cu el mai mult decât oricine. 

Nu-i spusese. lazul era o parte din viaţa lui; nu-i trecuse prin 
cap că exista cineva care să nu știe despre el. Chiar și dacă s-ar 
fi gândit la asta, el cunoștea doar câteva dintre cuvintele galilor, 
și astea, legate de negoţul cu cai. Nu știa cum să-i explice 
despre echilibrul complicat dintre onoare și obligaţie, care 
menținea relaţiile dintre zei și oameni. Plin de spaimă, rosti: 

— Dubomos e nebun. Face asta ca să-l omoare pe roman și 
spera ca va veni războiul ca să-și poată dovedi el priceperea în 
lupta. Trebuie să-l oprim! Unde sunt caii? 

Erau deja pregătiţi. Grindină ţopăia în faţa ușii. Bán îi strigă lui 
Efnis peste umăr: 

— Găsește-o pe Macha sau pe Airmid! Spune-le ce se 
întâmpla. Adu-le la iaz! 

— Şi dacă nu le găsesc? 

— Atunci sufla în cornul care cheamă membrii adunării. Asta o 
să le facă să vină. 

— Dar e un sacrilegiu! 5 

— Doar dacă se face fără un motiv bun. Asta e cel mai bun 
motiv. Fă-o! 

lapa se învârti, stând dreapta în copite. Bán fluieră la Grindina 
și porniră. 


Întrecerea începuse deja. Ruta urma drumul în susul râului, 
apoi se întorcea înspre terenuri și își croia drum prin pădure. Era 
greu să alergi, dar nu imposibil. Să călărești din răsputeri, asta 
era nebunie curata. Bân își ţinea capul în jos și braţele în jurul 
mijlocului surorii lui, în timp ce Breaca își împingea iapa sura 
dincolo de limite. Crengile îi biciuiau, zgâriindu-i, iar drumul era 
plin de cotituri, dar nu muriră. 

Cărarea ieși din pădure aproape de râu. Nările lui Bân fură 
invadate de un miros de noroi și de apa. Discul perfect al lunii 


lumina apa astfel încât putea să vadă de la distanţa iepurele de 
câmp - animalul lui Nemain. De obicei, ăsta era semnalul prin 
care ea îl anunţa ca va vâna mult. In seara asta, părea că-și ține 
respiraţia, urmărind să vadă cine-i va pângări iazul. 

— Acolo, la trecere! Caradoc e în faţa. 

Râul curgea învolburat și înspumat. Bân se uită în sus la pod, 
până-ntr-acolo unde se întindea trunchiul de stejar. De la 
distanţa, feţele celor care alergau păreau mici, iar corpurile erau 
una cu pământul. Caradoc era cel mai vizibil; chiar dacă n-ar fi 
fost în frunte, părul lui l-ar fi deosebit de ceilalţi, de la depanare. 
Pe promontoriu, udat de valurile marii, era de culoarea paielor 
uscate. Acum, uscat, tuns și pieptănat, luminat de razele de 
luna, strălucea precum metalul. 'Tagos era la doar un pas 
distanța, urma apoi Dubomos. Romanul nu era ușor de văzut. 
Părul și corpul lui erau așa de închise la culoare încât, chiar și 
dacă ar fi stat nemișcat, tot nu s-ar fi văzut. Pe măsură ce 
grupul se rărea, se putea vedea că alerga la distanţa de un braţ 
în urma celor trei. 

— Romanul rămâne încă în urmă. 

Era evident din felul în care alerga. Bân striga tare, nefiind 
sigur că Breaca îl putea auzi. 

— Până acum. N-o mai face. 

Avea dreptate. Bărbatul luase în serios ameninţarea lui 
Dubomos, sau poate, aflându-se doar la o zi de moarte, alesese 
să arate cine era în realitate. In orice caz, ajuns pe coasta din 
susul râului, alerga foarte calculat și se lansă într-un sprint 
surprinzător, în timp ce, apropiindu-se de buștean, Caradoc 
încetini. 'Tagos fu luat prin surprindere; nici nu-l auzise, nici nu-i 
văzuse umbra apropiindu-se de el, până ce nu fusese depășit. 
Dubomos alerga mai aproape și poate se așteptase la mișcarea 
asta. Mări pasul ca să păstreze ritmul cu al străinului și-l depăși 
pe 'Tagos pe partea cealaltă. 

Mai târziu, lumea fu de acord că tot ceea ce se întâmplase în 
continuare fusese numai din vina lui Dubomos. Din vara în care 
se prăbușise trunchiul de stejar, Dubomos mersese pe el de 
nenumărate ori și știa că era putred și instabil, încât nu putea 
ţine mai mult de un om odată. Nu te puteai aștepta ca romanul 
să fi aflat asta, așa că, atunci când ajunseseră împreuna la 
trunchi, Dubomos ar fi trebuit să rămână în spate. 

Dar n-o făcu. Caradoc era deja la jumătatea drumului, 


alergând ușor, păstrându-și forțele, iar asta se vedea de la 
distanţă. Trunchiul se cutremură sub el, dar se înclină de-abia 
când romanul și Dubomos - unul după celălalt - săriră alegând 
pe el. Atunci începu să se rostogolească. 

Opt bărbaţi, un copil și o femeie călare strigară ca să-i 
avertizeze. Alergătorii acționaseră însă. Caradoc se aruncase cu 
totul pe celălalt mal. Romanul se lăsase în genunchi și preluase 
controlul asupra lemnului putred, prinzându-l cu mâinile. Nimeni 
nu văzu însă prea bine de ce căzuse Dubomos. Mai târziu, unii 
spuseră că își pierduse echilibrul pe lemnul mișcător, alţii, că 
pur și simplu intrase în roman și se împiedicase. În orice caz, 
urmă un moment de liniște, timp în care el căzu, apoi se auzi un 
țipăt care se frânse când atinse apa. Părul lui roșcat flutură o 
singură dată deasupra apei, apoi dispăru. 

Cursa se termină haotic. Bărbaţii se lăsară în jos peste mal, 
întinzându-se în apă. Prietenii lui Dubomos îi strigară numele, 
dar fără niciun folos. În vânzoleala aceea, Bân văzu pe malul 
celălalt un cap blond ridicându-se, apoi dispărând din vedere. 
Demn de reputaţia lui, Caradoc alesese acţiunea în locul 
cuvintelor. Era deja gol și uns împotriva frigului. Înota ager ca o 
vidră. Breaca era cu o fracțiune de secundă în urma lui. Când 
descălecă, îl azvârili jos și pe Bán. li dădu centura și tunica. Grăi: 

— Nu-i da voie iepei să vină după mine. 

Apoi se scufundă și ea. 

— Nu, Breaca! 

Bân apucă frâiele. lapa se împotrivi, trăgând înspre mal. 
Fusese învățată să-și urmeze stăpâna și nu înţelegea, sau nu-i 
păsa, că putea să moară făcând asta. Blestemând, băiatul îi 
trase capul într-o parte, lovind-o tare peste zăbală. Sângele pată 
saliva înspumată a gurii care nu cunoscuse niciodată durerea. O 
tinu cu putere, obligând-o să nu mai privească înspre râu. 
Bărbaţii se înghesuiră în jurul lui, încă strigând. Un cap negru își 
făcu drum printre ei și se opri în faţa lui. 

— Se mai strâmtează altundeva? 

Vorbi în galică, prea repede însă. Cuvintele trecură pe lângă 
el. Râmase cu gura căscată. 

— Râul e prea puternic. 

Romanul grăi din nou. 

— S-au scufundat. O să-i pierdem. Nu se mai strâmtează 
nicăieri? 


— Exact deasupra iazului sacru. Nu trebuie să intre acolo. O 
să moară. 

Ar fi vrut să poată vorbi mai bine. 

— Atunci vom merge călare. 

Înainte de orice altceva, bărbatul era un călăreț. Putea 
încăleca din fugă, fără niciun ajutor. Ca orice copil, Bân fu 
împins pe greabăn. Mâini mai puternice decât ale lui apucară 
frâiele. Sura se împotrivi, dar întâlni o strânsoare cu care nu se 
putea lupta. Se zbătu o dată, apoi se potoli. O voce străină și 
ciudată rosti: 

— Arată-mi drumul. 

Era mai rău decât în coșmarurile lui Bân; în urechi auzea 
ecoul râului, în cap auzea ecoul vocii Breacăi, strigându-i 
numele; îi vedea părul de fiecare dată când luna scânteia 
deasupra râului. Romanul îi vorbi în ureche: 

— Face asta pentru că jurământul de credinţă nu-i permite să- 
| înfrunte pe Caradoc și caută astfel un mod prin care să se pună 
la încercare? 

Încă de când ea se aruncase în apă, Bân se gândea numai la 
asta. Grăi: 

— Nu. Oricum ar face-o. Ei doi gândesc la fel. 

Işi dădu seama că așa era. 

— Totuși, asta o să decidă cine-i mai bun fără să îi atragă 
moartea. 

— Să ne rugăm să fie așa. 

Şi începu s-o facă, pentru că și asta era la fel de adevărat. 

Ajunseră la cotitura, acolo unde drumul intra în pădure. 
Romanul opri calul. 

— Chiar trebuie s-o luam prin pădure? O să mergem greu. 

— Nu. Mai e o alta cale, dar e foarte anevoioasa. 

Și foarte periculoasă. Pe asta n-o mai spusese. Se întoarseră 
la stânga și-o luară pe o pantă noroioasa, printr-o mlaștina de 
pe celălalt mal. lapa alunecă, șovăi și se afundă cu gleznele, 
luptându-se cu mocirla mișcătoare la fel de curajoasa ca mai 
devreme, când se împotrivea zăbalei. O grăbiră cu vorba, cu 
pintenii și, o dată, și cu o palmă. Pe malul celălalt o zoriră și mai 
tare. Avea o inima rezistenta, dar, de ceva timp, alerga cu o 
încărcătură dublă și era obosită. Bân o simţi ezitând și începu 
să-i vorbească la fel ca Breaca, cerându-i mai mult. Intr-un 
târziu își aminti ca era gestantă și că mânzul îi fusese promis lui 


Airmid - dacă trăia, dacă nu era lepădat mai devreme, dacă 
Airmid mai era aici să-l vadă, în cazul în care, până la nașterea 
lui, nu s-ar fi aflat deja la Mona. 

Nu-i venea să creadă că toate astea aveau să se întâmple. 
Din ce în ce mai disperat, începu să se roage la Nemain pentru 
viața mânzului încă nenăscut, pentru că era mai probabil să-i fie 
îndeplinita o astfel de rugăciune, decât una pentru sora lui 
aflata în apa ce, în curând, avea să ajungă în iazul zeilor. lapa îi 
auzi vocea și găsi forțe ca să alerge mai tare. Bărbatul din 
spatele lui se aplecă înainte, să slăbească frâiele. Bán își lipi faţa 
de coama transpirată a calului și se ruga să poată merge mai 
repede. Alături, râul vuia. 

— Dă-mi cureaua ta. Şi frâiele. 

Se opriră pe pământul neted de lângă cascada. Epuizata, iapa 
se opinti. Romanul descăleca din mers și alergă pe stâncile de 
unde putea privi și aprecia curgerea apei, analizând totodată și 
despicătura prin care avea să se reverse cu forţa în iaz. Bán 
alunecă de pe cal și-și simţi picioarele înmuindu-se. Străinul îl 
prinse. Repeta: 

— Îmi trebuie cureaua ta. 

Bân își scoase centura. Era bună, special făcută pentru un 
războinic. Romanul și-o legă în jurul mijlocului; el nu avea decât 
un cordon. Ţinură iapa și-i luară frâiele, făcând din ele o funie 
lungă cât două sulițe. 

— Vezi? îi putem opri aici. 

Romanul arătă cu degetul. Sub ei, stânca de pe malul râului 
se strâmta și reducea șuvoiul. Bân grăi: 

— Nu ai voie să intri în iaz. 

— Ştiu. Mi-a spus Caradoc înainte de cursă. 

Bărbatul își înnodă capătul liber al hamului de curea, după 
care legă strâns celălalt capăt de mijlocul animalului. 

— Ține calul acolo. Dacă nu înaintează și nu se rup hamurile, 
vom fi salvaţi. 

Zâmbi plin de căldură. Dinţii îi străluciră la fel ca scânteierea 
apei. 

— Poţi să faci asta? 

Bân își simţi inima cât un purice. | se făcu rău. Se uită în sus, 
înspre ochii căprui care îl priveau fix. Nu-i păreau indiferenți, așa 
cum puteau fi ochii Breacăi, nici răi, așa cum cu siguranţă erau 
ochii lui Dubomos. Repetă, pentru că sigur nu se făcuse înţeles 


prima oară: 

— Visătorii te vor ucide dacă întri în iaz. 

— Știu. 

— Oricum s-ar putea să te omoare. 

— Ştiu. Mă și pot îneca. Vor avea zeii grijă și de mine și de 
tine. Dacă ne vor ţine frâiele și tu menţii iapa nemișcată, e 
posibil să trăim cu toţii. Gândește-te la sora ta și roagă-te la 
oricine crezi tu că te ascultă. 

Bărbatul nu se scufundă. Își dădu drumul în râu, dibuind calea 
cu picioarele. Presiunea apei îl lipea de stâncă, învolburându-i-se 
în jurul pieptului și al braţelor. Găsi un buștean pe care se putea 
așeza și merse pe margine până ajunse la trecătoare. Funia de 
piele se încorda între bărbat și cal. Bân își înfipse călcâiele în 
pământ și-și sprijini spatele de pieptul iepei. Îi vorbi, explicându- 
i ce făceau, încurajând-o, unindu-și spiritul cu al ei. Bărbatul 
privi în sus. Fiind strivit de greutatea apei, respira sacadat. 

— Să-mi spui când îi vezi. 

— O să-ţi spun. 

Scrută întunericul. Un nor acoperi luna, care își trimitea acum 
razele argintii pe margini. Îl văzu ca pe un semn rău și se rugă 
să se dea la o parte. 

— Bán! 

Crezu că e sora lui și se întoarse brusc. lapa făcu un pas 
Înainte ca să se elibereze de greutatea de la cingătoare, iar 
romanul înjură furios. Băiatul o împinse înapoi și se uită în jur. 
Airmid apăru lângă el. 

— Breaca unde e? 

Privirea ei era înfricoșătoare. Niciodată nu o văzuse cu 
adevărat furioasă. Acum, în locul acela unde zeii vorbeau, iar ea 
răspundea, era mai mult decât furioasă. Se mira că Breaca se 
putuse certa cu ea. 

— În apă. Dubomos a căzut. Caradoc a intrat să-l salveze, la 
fel şi Breaca. Au fost luați de curent. 

— Tu ce faci? 

În spatele ei se aflau mama lui și Luain mac Calma. La 
centură le străluceau ușor cuţitele curbate. Nu voia să se 
gândească la ce avea să însemne asta. Efnis venea în spate, 
complice fără să vrea. 

— Romanul e acolo. 

Le arătă bărbatul din apă. 


— Va... 

Se opri. La suprafaţă se ivi capul auriu, acum mai închis la 
culoare, la fel cum fusese și pe promontoriu, din cauza apei, dar 
oricum mai deschis decât al celorlalţi. 

— Acum! 

Strigă, acoperind zgomotul apei. 

— Acum! Sunt aici! La o aruncătură de o suliță. Mai puţin... 

Se sprijini cu toată greutatea de pieptul iepei și-o ameninţa cu 
moartea dacă-l dezamăgește. De fapt, el nu-l văzuse decât pe 
Caradoc. Războinicul se lupta împotriva curentului, încercând 
fără succes să ajungă la mal. Înota folosindu-se doar de un braţ; 
celălalt era rupt sau tras dedesubt. In spatele lui, spre centru, 
mai apăru un chip. Bân văzu părul de vulpe purtat de curent, 
fata ridicând un braţ și strigând după ajutor asemeni cuiva care 
se îneacă. 

— Breaca! 

Vocea lui fu înghițită de vuietul râului. Vocea lui Airmid, mai 
înaltă și pătrunzătoare, se auzi mai cu putere. 

Dar era prea târziu. Braţul dispăru. Preţ de o secundă, părul 
arămiu se întinse deasupra apei, apoi se scufundă, făcându-se 
nevăzut. 


Apa rece, un fel de gheaţă lichida, curgea cu o repeziciune 
ameţitoare. Prima scufundare o duse la fund, unde o ţinu cu o 
apăsare care îi ardea plămânii, timp în care simţi străfulgerări în 
ochi. Zeii nu mai veniră la ea așa cum se întâmplase când îi 
vestiseră naufragiul, dar auzi vocea tatălui ei vorbindu-i ca 
atunci când era mică, învăţând-o să înoate, amintindu-i că nu 
trebuie să se împotrivească unui curent atât de puternic, ci să 
se lase susţinută de Nemain, zeița apei. Dădu din picioare, 
ridicându-se către lună. 

leși la suprafață departe, în aval. Malul era pustiu. În 
depărtare, bărbaţii îi strigau numele. În afară de apă, îi era 
imposibil să mai vadă și altceva. Inotă din nou, folosindu-se de 
picioare și se ridică mai sus ca să poată privi în jur. Un trup alb 
se roti cu repeziciune în jurul ei. Se agăţă și se lipi de el. El se 
smulse, încercând din răsputeri să se desprindă. Lângă ea, văzu 
plutind o claie de păr blond și simţi pielea netedă a unui tânăr 
purtat de curent. Ochii lui verzi se deschiseră și o recunoscură. 
Caradoc scuipă apa și se chinui să respire. 


— Nu eu. Nu putem... să ne salvăm unul pe altul. Nu... rost. 

Rânji fără sens. 

Curentul îi trăgea înspre meandre. Ea îi dădu drumul și se 
îndreptă spre mal. Era însă imposibil de ajuns acolo. 

Caradoc înota cu putere alături de ea. Faţa lui se ivi din nou 
alături de a ei. 

— Unde e? Unde e Dubomos? 

Trebui să strige ca să acopere zgomotul apei. 

— ...U știu. Ştie să înoate? 

— Cred că da. Fii atent! 

Amândoi fură izbiţi de o creanga adusă de ape. Breaca își 
simţi braţul amortit. Se ciupi, încercând să-și păstreze mintea 
limpede. Curentul o trăgea înapoi în aval. Nu mai avea cum să 
ajungă pe mal. 

— Caradoc! 

— Aici... 

Aproape de mal văzu o mâna fluturând. De acolo, de sub ape 
apăru o faţa alba. 

— Dubomos! 

Fata se arunca din nou împotriva curentului. Corpul lipsit de 
vlaga se lovi de ea, lăsând-o fără respiraţie. Il apucă fără să se 
gândească, trăgându-l și de par și de piele. Degetele ei îi 
zgâriară pielea. El reuși să-și scoată capul la suprafaţa. Il 
scutură trăgându-l de păr. . 

— Trezește-te, prostule! Inoată. 

Băiatul se sufoca și tuși, apoi înjura, încercând să se 
depărteze de ea. Ea îi eliberă capul, dar continua să-l ţină de 
braț. Apa îi învârti, lipindu-i ca pe niște îndrăgostiţi. 

— E viu. 

Vorbi cu voce tare, în cazul în care Caradoc s-ar fi aflat prin 
preajma. 

— Bine... E 

Glasul se auzi din spatele ei. Işi trecu brațul pe sub al ei, îl 
prinse pe Dubomos și, pentru puţin timp, îl ţinură amândoi pe 
tânărul aproape înecat ca pe un trofeu câștigat împreuna, la 
egalitate. Când li se întâlniră privirile, pe ea o pufni râsul, care-i 
fu însă înghiţit repede de apa care îi izbi din nou și-l smulse încă 
o dată pe Dubomos din braţele lor. 

Caradoc îl prinse înainte de a se îndepărta. Erau trași 
înăuntru, dar ieșeau din nou, încă împreună. Vocea lui ajunse 


până la ea: 

— ...Scoate-l afară... nu trebuie să intre în iaz. 

Uitase de iaz. Groaza îi cuprinse inima. Nu se temea pentru 
viaţa ei, ci se gândea la numărul celor care aveau să moara, 
căci așa visase Airmid că avea să se întâmple dacă intra cineva 
pe tărâmul zeilor. Așa visase ea noaptea trecuta, iar dimineaţa 
se contraziseseră pe seama visului, pentru că era de neimaginat 
că va cădea cineva în iaz și pentru că era mai ușor să se certe 
din cauza asta decât din cauza lucrurilor care le despărțeau. 
Dacă ar mai fi avut forţă, acum ar fi izbucnit în plâns. Încerca să 
vadă unde se găsesc, dar presiunea apei o trăgea la fund. Frigul 
și loviturile constante ale apei o sleiseră de puteri. Mintea îi 
cerea să acţioneze, dar corpul reacţiona prost și cu întârziere. Își 
simţea braţele ca de plumb, de prea multe ori puse la grea 
încercare; i se îndoiseră și nu le mai putea întinde. Se ridică să 
poată privi în faţă și văzu că nu mai era singura. Oamenii se 
adunaseră pe mal. Își zări iapa sura și fu mulțumită; Bán o 
călărise bine. In lumina lunii, o văzu pe Airmid și simţi o durere 
în inima. Mai aproape decât s-ar fi așteptat, se ivi spuma albă de 
la capătul cascadei. În vis, corpul unui bărbat fusese tras în iaz, 
iar mânia lui Nemain se pogorâse asupra lor timp de mai multe 
generaţii. Nu trebuia să se împlinească. Breaca se ridică mult 
deasupra apei și luă o gură de aer, se forţa și se scufundă 
pentru a doua oară. 

Apa era prietena ei. Ea înţelegea însemnătatea sacrificiului. 
Poporul ei știuse asta dintotdeauna. Nu o mai dureau plămânii. 
Acum șuvoiul era cald, ca în timpul verii; curenţii și malurile o 
învăluiau, domolindu-i durerea. Pe măsură ce se apropia de 
strâmtoarea dintre stânci, puterea râului o cuprindea, 
strângându-se într-un vârf de sulița. Acum, la sfârșit, nu-i mai 
era deloc frică. Zgomotul apei era doar un ecou al inimii ei. Își 
auzi mama cântând. Îşi întinse braţele să prindă capetele 
stâncii, ca să nu fie trasă înăuntru. Acolo unde ar fi trebuit să fie 
blocul de piatră, se izbi cu putere de ceva și rămase fără 
respiraţie. Deja întunecată, lumea deveni de un roșu aprins 
împodobit cu mii de stele. Se învârti, luptându-se să se prindă 
de stâncă. Articulațiile i se izbiră de pietroi. Își strecura mâna 
acolo și-și desfăcu picioarele, fixându-se bine, ca să astupe 
drumul. Asta era tot ce putu face. Era de datoria lui Caradoc să 
ajungă împreună cu Dubomos pe mal. Un trup se lovi de spatele 


ei. Ţipă și apa îi umplu plămânii. Mama ei cânta pe limba 
strămoșilor. Işi dădu drumul. 


— Breaca? Breaca, te rog, te rog, respiră... 

— S-a dus! îmi pare rău. Am ridicat-o prea încet. 

— Nu. Nu se poate să se ducă! N-am s-o las. Incă îi mai bate 
inima. Trebuie s-o facem să respire! 

— Lasă-mă pe mine... 

Era dureros, dar se așteptase la asta. Din când în când, 
simţea mici explozii în plămâni, ca și cum un foc de paie i-ar fi 
fost aruncat în gât. Nu-i păsa însă și continua să se uite în jur. 
Din mila lor, zeii luaseră înfățișarea celor pe care îi iubea. Airmid 
și Macha se aplecară asupra ei, plângând. Cu faţa copleșită de 
durere, Bân ţinea iapa sură; nici măcar Grindina nu-l putea 
înveseli. Caradoc era în genunchi cu apa șiroind, la fel ca atunci 
când îl văzuse prima oară, iar romanul stătea în apropiere. Luain 
mac Calma, pe care nu-l iubea, dar pe care ajunsese poate să-l 
respecte, îi privi în inimă și-și îndesă pumnul pentru a doua oară 
în zona moale de sub diafragmă. Durerea o copleși. Tuși și se 
înecă îngrozitor. De durere, îi blestemă pe toţi. Mai multe mâini 
o ajutară să se ridice, ridicând-o în genunchi. Vomita și simţi 
gustul noroiului din râu. O palmă grea o lovi în spate și din ce în 
ce mai multă apă începu să curgă din ea; vomita continuu. In 
cele din urmă, reuși să respire mai ușor, însă nu fără s-o doară. 
O mână o strânse de falcă și-o ţinu nemișcată. li apăru în faţă un 
păr negru, prins cu o chinga de visător. Faţa pe care o înconjura 
era cunoscuta, dar nu era a lui Airmid. Se încruntă, încercând să 
se concentreze. Îi atrase atenţia o pana de bâtlan ce se învârtea 
în vânt. Luain mac Calma grai: 

— Bun venit pe pământ, războinicule! Rămâi cu noi sau îţi 
continui călătoria? 

Era mai mult decât o întrebare. Lumile rămaseră suspendate, 
așteptându-i răspunsul. În depărtare, bunica bătrână - bunica e; 
- râdea ascuţit. În apropiere, Airmid îi strânse mâna. Bân îi dădu 
drumul iepei sure; pe păr simţi un bot moale și fu învăluită de o 
respiraţie caldă. Se gândi la un mânz pe care-l datora și la cât 
de mult însemna asta. | se limpezi vederea și putu observa că 
ochii din faţa ei erau căprui. Ei îi priviseră în suflet și dincolo, în 
lumea zeilor. Nu-i dădeau voie să se văicărească, nici să se 
amăgească. Se eliberă de mâinile care o ţineau și se îndreptă în 


picioare. Întrebă: 

— lazul e în siguranţă? A intrat cineva? 

Airmid răspunse: 

— lazul e în siguranţă. Romanul se așezase deja la trecătoare. 
El te-a prins. Caradoc l-a ţinut pe Dubomos și l-a adus la mal. Va 
trai chiar și cu mândria știrbită. Dacă te întorci printre noi, 
atunci n-a murit nimeni. 

Vocea îi era fermă; vocea unui clarvăzător care a visat ce ce 
mai rău, dar a cărui previziune fusese preîntâmpinată. Ochii ei 
spuneau însă cu totul altceva. Breacă privi până în străfundul lor 
și zâmbi. 

— Sunt deja înapoi, răspunse. Acum n-aş mai putea pleca. 
Chiar și numai dintr-un singur motiv - mâine trebuie să votez în 
adunare. 

Se uita în jur, căutându-l pe roman, și-l văzu îngenunchind în 
noroiul din spatele lui mac Calma ca s-o poată privi de la egal la 
egal. Caradoc era lângă el, ţinându-și o mâna pe braţul lui; și în 
cazul ăsta fusese depășită o bariera. Își ridica sprâncenele, 
parând să pună o întrebare care era în același timp și pentru el, 
și pentru Macha. 

— Chiar și după asta, mai e nevoie să se convoace adunarea? 


XI 


Cu toate astea, adunarea se ţinu. Bătrânii făcuseră călătoria 
și nu era cuviincios să plece înapoi fără să se întrunească. Dar, 
mai erau apoi și cei din grupul lui Dubomos, care susțineau că, 
gândindu-se tocmai la decizia adunării, romanul regizase totul. 
Pe de altă parte, mai erau și alţii, mai puţin proști, care spuneau 
că el nu făcuse altceva decât să profite de șansa care i se ivise, 
că nimeni nu contesta faptul că era un luptător priceput, cu 
mintea ascuţită, ci se punea întrebarea dacă, atunci când va fi 
lăsat să plece, nu se va întoarce la dușman știind o mulţime de 
secrete și cu inima dornică de răzbunare. Imaginea invaziei din 
urmă cu trei generaţii încă le mai era proaspătă în minte, iar 
faptele romanului nu reușiseră să le șteargă amintirile de 
groază. 

Răsăritul fu luminos și lipsit de ceaţă. Primăvara își intrase 
complet în drepturi. Cu ocazia adunării, oamenii se gătiseră de 
sărbătoare. Breaca purta o tunică nouă pe care o primise cadou 
de la Airmid; o tunică de un roșu mai întunecat decât cel al 
pârului ei, cu margini de un verde-închis. Părul, care îi fusese 
spălat de noroiul din râu și pieptănat, și-l împletise împreună cu 
pana de corb care, laolaltă cu dunga roșie de pe mânerul suliţei 
semnifica viața omului pe care îl ucisese. Era prea devreme ca 
să poată găsi o nouă piele pentru scut, dar cea mai bătrână 
bunică - noua bunică bătrână - îi dăduse toate vopselele ca să 
poată picta simbolul șarpelui pe cea veche, care acum strălucea 
ca sângele unui bou proaspăt sacrificat, iar după uscare nu avea 
să devină maroniu. 

Nu mult după răsărit, stătea pe o bancă în faţa ușii fierăriei 
tatălui ei și lucra la o împletitură cât sabia ei de lunga, din lâna 
de oaie ce fusese data prin nisip. O durea tot corpul. Pe spate și 
pe umeri era plină de răni roșiatice sau vineţii, iar mâna îi 
înţepenise și n-o mai putea mișca. Inainte de culcare, Airmid îi 
dăduse o băutură care să-i calmeze cele mai crunte dureri, dar o 
moleșise și, în mod inexplicabil, o făcuse foarte smiorcăită, așa 
că nu voia să riște asta și în ziua adunării. Prin urmare, stătea la 


soare și, în timp ce-și lustruia sabia, făcea tot ce-i stătea în 
putinţa să uite de durere. 

— Eşti bine? 

Îşi săltă capul. Romanul se sprijinea lejer de colțul fierăriei. 
După cele întâmplate la râu, nu mai vorbise cu el. Caradoc îl 
luase deoparte, în timp ce ea încă mai încerca să stea în 
picioare fără să tușească. Li se alăturaseră și ceilalți participanţi 
la cursă și toată lumea se gândise că, spre binele lui, era de 
preferat să nu dea ochii cu susţinătorii lui Dubomos. Chiar și de 
n-ar fi fost așa, tot nu l-ar fi căutat. De la naufragiu, îl evitase pe 
cât posibil, iar când chiar nu se putea altfel, era cât se poate de 
rece. Era sigura că avea să fie condamnat de adunare și nu voia 
să înceapă să-l placă înainte de vot. Cu toate astea, nu putea să 
nu-i răspundă la o întrebare directa. 

— Mulţumesc, da, sunt bine. Dar tu? 

Nu vorbea prea bine limba galilor. Asta făcea ca întâlnirea lor 
să pară și mai stingheritoare. 

— N-am nimic rupt, doar niște vânătăi. 

Ridica din umeri gânditor și-și atinse vechea rană de sulița, iar 
asta o făcu să-și amintească, mai bine decât dacă ar fi vorbit, că 
nu întotdeauna fusese un bărbat neînarmat, care-și privea 
moartea în faţa. Nu era o fapta accidentala. 

Din sacul de alături scoase încă un ghem și, absentă, începu 
să apese de-a lungul lamei sabiei până ce matriţa de lâna din 
atelierul tatălui ei scăpară o lumină albastru-verzuie, precum un 
pește pe sub apă. Romanul privi iarba udă de rouă, căutând o 
porțiune care să se fi zvântat de la soare și, când o găsi, se 
așeză. Stătea mai jos decât Breaca. Ca s-o poată vedea mai 
bine, se lăsă pe spate, sprijinindu-se de zid. Nu venise 
întâmplător. Își trecu lâna peste mânerul de bronz al sabiei ei în 
formă de șarpe-suliță și-l lăsă pe el să-și aleagă momentul când 
va vorbi. În cele din urmă, el era cel care-și număra ultimele 
zile, sau poate chiar orele. Își aminti de râu și de ceea ce simţise 
când credea că avea să moară. Nu fusese neplăcut. Ar fi bine ca 
orice războinic să trăiască senzaţia asta în luptă. Dacă Bân avea 
dreptate, atunci bărbatul ăsta luptase în mai multe bătălii decât 
putea ţine minte, iar asta explica de ce nu îi era frică. Se uită în 
sus și-l văzu așteptând. 

— Ai o sabie foarte frumoasă, spuse. 

— Mulţumesc. Și eu cred la fel. 


O legănă pe genunchi. Arăta la fel de bine ca de obicei. Lama 
era dreaptă și autentică, curbele perfecte ale mânerului 
străluceau așa cum numai bronzul veritabil strălucește, iar capul 
de sulița de la strămoși atașat în mijloc era alb ca laptele. Numai 
pielea de vițel legată de mâner trăda urmele lăsate de mâinile 
ei transpirate. Infășură lâna în jurul lui și începu să frece ca să-l 
curețe. 

Romanul rosti: 

— Mi s-a spus că o sabie poartă în ea sufletul războinicului 
pentru care a fost făcută. E adevărat? 

Se încruntă, chinuindu-se cu limba necunoscută. 

— Nu sufletul. 

Clătină din cap. 

— Ne reţine visul. Sau visul strămoșilor, transmis mai departe 
către urmași, și faptele celor care au folosit sabia. 

Pentru că nu mai știa un alt cuvânt, spuse „vis” în limba 
icenilor. 

— Deci altcineva n-o poate folosi? 

— Nu e imposibil, dar trebuie mânuită corect - cu cinste. 

Işi aminti de promisiunea pe care i-o făcuse lui Caradoc pe 
promontoriu și de toate implicaţiile acestui act și se gândi la 
cum va face ea să-i povestească toate aceste mituri de început 
și despre înţelepciunea strămoșilor, acestui străin care nu știa 
nimic despre neamul ei. Încet, cântărindu-și cuvintele, grăi: 

— Dacă cineva dăruiește o sabie, însoţita de un jurământ de 
credinţa, asta arată recunoașterea că, în ciuda diferenţelor 
dintre ei, sunt de același sânge; sau cred în aceiași zei, deși s-ar 
putea numi altfel; sau sunt la fel de cinstiţi, deși drumurile lor e 
posibil să nu se întâlnească niciodată. 

— li leagă ca pe niște fraţi? 

— Cam așa ceva. 

Se gândi la Amminios și la cât îl ura el pe Caradoc. Din câte 
ajunsese ea să afle despre acesta din urma, aversiunea era 
împărtășită cu aceeași intensitate. Spuse: 

— Mai mult de atât, cred. Uneori fraţii lupta împotriva fraţilor. 

— Dar tu nu ai lupta niciodată împotriva unui bărbat care ţi-a 
dăruit sabia lui și nici el împotriva ta. 

— Bineînţeles că nu. 

— Inţeleg. Ce... păcat. 

Râmase tăcut și gânditor. Ea își termina treaba și rămase cu 


sabia în mâna. Era cea mai bună armă pe care o făcuse tatăl ei. 
Lumina soarelui se reflecta pe lama de metal și luci între ei. 

— Caradoc mi-a explicat ce se va discuta înainte de adunare, 
rosti. Balanța e echilibrata, sunt păreri pentru și împotriva. Din 
cauza asta, dacă votează pentru moartea mea, e posibil să mi 
se dea voie să lupt împotriva unui luptător ales de ei. 

Ea nu se gândise la asta. Legea avea meritele ei, printre care 
și acela că visătorii nu vor condamna la moarte un bărbat pe 
care au ajuns să-l respecte. Ştia ca Airmid ar fi crezută, dacă ar 
fi să spună asta. Romanul continua să o privească. 

— Şi războinicul va fi Caradoc? 

— El așa crede. Eu cred că înainte va trebui să se lupte cu 
Dubomos ca să i se acorde privilegiul ăsta. 

Vocea lui mai păstra încă o nuanţă de ironie, dar acum nu mai 
zâmbea. De la distanța aceasta așa mică, putea să vadă că 
pielea din jurul ochilor îi era încreţită, făcând riduri acolo unde 
înainte nu fuseseră. Deși avea pielea bronzată, era palid. La 
baza gâtului, pulsul îi bătea mai repede și mai cu putere decât 
al ei. Acum îi părea rău că nu vorbise cu el mai devreme. Grăi: 

— O să-l învingi pe Dubomos. 

— Știu. 

— Dar pe Caradoc poate că nu. 

— El așa crede. Schiță un zâmbet. Eu, bineînţeles cred 
altceva. 

— Serios? Chiar și dacă te lupţi pe un pământ străin, fără să ai 
sprijinul zeilor tăi și fără o armă pe care s-o fi ţinut vreodată.. 
Ăă Se opri. înţelese și se înecă. Când putu să respire din nou, 
zise: Sabia tatălui meu o să fie prea mare pentru tine. Chiar și a 
lui Sinochos... 

— Mult prea mare. Chiar și cu două mâini, tot n-aș putea s-o 
mânuiesc prea mult. lar Dubomos mai bine moare, decât să mă 
lase să folosesc o sabie a neamului său. 

Se ridică, având grijă să nu agaţe de zidul de piatră al fierăriei 
tunica bună a Machei. Işi strânse buzele. 

— Invăţ câte ceva despre ce anume leagă o sabie de un 
neam. Mi s-a spus că a ta a fost lucrată de curând. Pentru 
motivul ăsta și datorită prieteniei care mă leagă de fratele tău, 
mi-ai putea-o împrumuta. lartă-mă, n-am înţeles eu bine. 

Se întoarse. Breaca îl opri cu mâna. Toate deciziile ei cele mai 
importante fuseseră luate fără să se gândească prea mult; nici 


de data asta nu era altfel. | se pâra o hotărâre justă. Rosti: 

— De ce nu? Tatăl meu mai are alte săbii pe care i le poate 
împrumuta lui Caradoc. Nu are nevoie de a mea, iar asta nu ne 
va rupe legământul. Uite. la-o; încearc-o! Vezi dacă și sufletul 
tău vibrează în preajma ei, la fel ca al meu. 

Îi întinse mânerul. Spuse din nou: 

— la-o. Cel puţin, cu ajutorai sabiei ăsteia vei putea să te lupţi 
cu Caradoc de pe picior de egalitate. Nici el nu va vrea altfel. 
Acum ar trebui s-o încerci, înainte să înceapă adunarea. 


Așteaptă... 

l-o apăsă în palme. Nu era mai înalt decât ea; sabia i se 
potrivea. 

— Eu o să iau alta și o să ne antrenăm. 

— Nu pot. 


Mâna lui apucă mânerul și fu încredinţată că și inima lui vibra 
la fel. Lumina ei i se reflecta în ochi, în respiraţia precipitată, în 
strălucirea pericolului și a morţii care se întrezăreau. Ea ar fi 
putut să se tragă înapoi, dar n-o făcu. 

— Nu! 

ÎI obligă să își deschidă palma. Sabia îi alunecă din mână. Ea o 
prinse înainte să cadă, și-l privi fix. Acum nu-și mai controla nici 
respiraţia, nici expresia feţei. Făcu o plecăciune. 

— Mulţumesc. E minunat, e exact așa cum spui și tu, dar n-o 
pot încerca încă. Dacă adunarea voastră va vota că trebuie să 
mă lupt, atunci am s-o primesc și-ţi voi rămâne recunoscător. 
Dar nu înainte de asta. 

— De ce? 

— Pentru că eu încă sper că mă vor lăsa să plec. Poate zei 
mei sunt mai slabi aici, dar mi-am pus viaţa în mâinile lor de 
nenumărate ori și nu m-au dezamăgit niciodată. Nu cred că m- 
au salvat din naufragiu ca să mor acum. Dacă am dreptate, 
atunci cred că mă pot întoarce la tovarășii mei ca un om liber. 

— Ei bine, atunci te vei putea întoarce după ce ai mânuit o 
sabie din Ecenia. E chiar așa de râu? 

— Va fi rău, dacă Tiberius va da ordinul să se organizeze o 
nouă campanie în Britannia. Ce ne vom face noi doi dacă ne 
vom întâlni în luptă ca inamici, iar tu vei mânui sabia ta? 

Privirea îi rămase neclintită; teama pe care o simţise în 
sufletul lor dispăruse, sau oricum era mai bine controlată. 
Zâmbea amar, dezvăluind un regret sincer. 


— Nu vreau să mă închin zeilor tăi, dar nici nu vreau să-i 
jignesc atâta timp cât sunt la mila lor. Dacă acum, știind asta, ți- 
aș accepta sabia cu bună credinţă, exact asta aș face. 

Nu se așteptase deloc la asta. Deși era încă șocată, spuse: 

— Vei pleca de aici știind asta, și deși ne cunoști, tot ne vei 
ataca dacă poporul tău va organiza o nouă invazie? 

— Da. Tu ai face altfel? 

— Bineînţeles. Eu sunt din Ecenia. Noi nu invadăm 
pământurile altora. 

L-ar fi părăsit atunci, dar în casa cea mare sună cornul care 
anunţa începutul adunării. Legile găzduirii îi interziceau să-l 
părăsească și să meargă singură. li oferi un cal, el acceptă și, în 
tăcere, călăriră împreuna spre adunare, mergând pe cărarea 
dintre ţarcuri. 


Bunica bătrână stătea în prag. Pe umeri îi atârna o piele de 
bursuc care se unduia, fluturând fâșii albe și negre, făcând-o să 
pară mai vânjoasă și mai puternică decât era. Penele de șoim i 
se lipeau de cap, formând o coamă perfectă care-i ascundea 
părul rar. Scalpul cu cioc pe care îl ţinea ca arătător era alb ca 
laptele și atrăgea toate privirile. Bân, care o îmbrăcase cu mare 
grijă, nu-și mai încăpea în piele de mândrie. În anii care se 
scurseseră de la moartea predecesoarei ei, femeia își intrase în 
rol și era un bun conducător. Acum, se întoarse cu fața înspre 
mulţimea tăcută a bătrânilor și începu să invoce zeii, cuvintele 
acestea transformând casa cea mare într-un loc sfânt în care 
oamenii se adunau, și care îi lega pe toţi care intrau să accepte 
ceea ce se petrecea înăuntru. 

Ceilalţi stăteau de jur împrejur, mai aproape sau mai departe, 
în funcţie de preferință. Dubomos sărea în ochi prin tunica 
albastră, frumoasa culoare specifică Eceniei, și prin excesul de 
poleială aurie. El fusese primul care cumpărase de la Gunovic 
brăţările smălţuite cu albastru, iar de atunci mai adăugase câte 
una în fiecare an. Acum le purta pe toate, iar metalul îi 
zdrăngănea pe mâini. Și colierul era realizat tot de un fierar din 
sud; nu avusese încredere că Eburovic avea să-i facă unul care 
să poată atrage atenţia atât de mult. De data asta, probabil că 
avusese dreptate. Bân își privise tatăl în timp ce își topea ultima 
bucată de aur și îi adăuga cantitatea necesara de argint ca să-i 
poată face un colier, podoaba cuvenită lui Caradoc, pe care 


acesta să-l poată purta în faţa bătrânilor. Rezultatul era un 
obiect care-ţi tăia răsuflarea prin simplitatea lui. Chiar și fără el, 
tânărul ar fi ieșit în evidenţa. Dar purtându-l, Caradoc avea o 
înfățișare regală, în timp ce Dubomos nu era decât o gaiţă 
albastră care trăncănea în tufișuri. Ar fi trebuit să-l avertizeze 
cineva, înainte să-și facă neamul de râs. 

Luain mac Calma stătea mai în spate, dar se deslușea din 
mulţime datorită înălţimii. Simbolul lui de visător era bâtlanul; 
era ușor de observat asemănarea dintre el și pasărea-suliță, cea 
înaltă și cu picioarele lungi. O pană albastru-verzuie lungă cât 
degetul lui cel mare îi atârna la tâmpla, potrivita cu dibăcie 
astfel ca vârful curbat să-i vină exact în dreptul liniei bărbiei. Se 
rotea ușor în aerul dimineţii. 

Breaca stătea lângă el, prăjindu-se sub soarele strălucitor. 
Părul îi părea modelat din bronz, ochii verzi și zglobii căpătau 
nuanţe roșietice în lumina dimineţii. Pe lângă ruginiul tunicii și al 
părului, albul scutului contrasta ca și cum ar fi fost din omăt. 
Bân îi zâmbi, iar ea îi zâmbi înapoi, dar era cu mintea în altă 
parte. Romanul era lângă ea și oricine își putea da seama că 
vorbiseră. Tensiunea dintre ei era evidentă, întinsă ca o piele de 
toba. Străinul, mai palid decât înainte, rămăsese încremenit. li 
fu recunoscător lui Luain mac Calma când acesta se interpuse 
ca să-i traducă în latină cuvintele bunicii bătrâne. Amestecul 
discordant de vocale și consoane intra în dezacord cu fluenţa 
suavă a limbii Eceniei, care se auzea în jurul lor. Toată lumea 
încetă să mai vorbească. În momentul următor, romanul făcu o 
plecăciune. Ca să fie auzit de toată lumea, spuse în galică: 

— Am înţeles. Mă voi supune legilor adunării. 

Întâlnirea nu avea cum să fie nici liniștită, nici scurtă. Dacă, în 
primele zile de după naufragiu, cei care ar fi avut ceva de spus 
ar fi fost mai puţini, poate atunci nu ar fi durat mult. Dar așa, 
toţi cei care aveau dreptul la o părere își manifestaseră dorința 
de a vorbi. Bân, care nu avea încă acest drept, își dădu seama 
că nu se simţea în stare să-i urmeze pe ceilalţi înăuntru. Ziua 
era luminoasa și abia la început, pe când casa cea mare era 
lipsita de aer, iar fumul de la torţe îi înţepa deja ochii. Acum ar fi 
fost mai plină ca niciodată. Coliba de hamuri în care stătuse 
până atunci fusese preluata de Segoventos și de secundul de pe 
vas, iar Bân fusese obligat să se mute să doarmă înapoi în 
coliba; descoperi ca îi lipsea singurătatea și compania câinilor 


lui. Avea mai mare nevoie de liniștea pădurii decât să stea să fie 
martor la furia dintotdeauna a adulţilor, exprimata în limba 
tălmăcitorilor și crezută de cei bătrâni. Ştia care erau 
argumentele; fusese destul cât îi auzise repetându-le, prea des 
în ultima luna. 

Se uită în jur, căutând o faţa cunoscuta. Mulțimea năvălea și 
se schimba în jurul lui. Caradoc îl luase pe roman la o discuţie 
între patru ochi. Airmid stătea singura, destul de aproape de 
locul unde se afla el. Clarvăzătoarea avea ochii duși în fundul 
capului, de parcă ar fi visat din nou ceva urât, sau ca și cum nu 
ar fi dormit deloc. Se întinse și o atinse pe braţ. Când se uita, îi 
făcu semn înspre el, apoi înspre Grindina, care stătea tolănit la 
soare lângă casa cea mare, și în cele din urma înspre pădure. Ea 
ridică sprâncenele și încuviință din cap. El se îndrepta spre 
marginea mulţimii de care se desprinse în fuga. Mai mulţi omeni 
îl văzură plecând, dar nu îl opri nimeni. Dacă s-ar fi uitat înapoi, 
ar fi văzut că mulţi dintre ei îi invidiau libertatea. 


Până să intre toţi bătrânii în casă și să se așeze la locul 
cuvenit, Bân ajunsese deja în pădure. Fiind din Mona, Luain mac 
Calma le era superior celorlalţi și, dacă ar fi vrut, ar fi putut să 
conducă el adunarea. Dar nu voia. Stătea în prag, într-o poziţie 
din care putea fi văzut și auzit și, dacă era nevoie, putea și 
traduce. Își agăţă mantia împrumutata într-un cui din perete și 
se rezema, ascultând vocile bărbaţilor, cu sufletul vocile zeilor și 
cu mintea amintirile din trecut, căutând asemănările cu 
prezentul. Asta îl preocupa mai mult decât orice. 

Trecuseră treisprezece ani de când Luain mac Calma fusese 
martor la naufragiul ultimei nave romane de război pe coasta de 
est. Atunci nu existase o adunare a bătrânilor. Nava se 
scufundase în apele trinovantiene, iar Cunobelin, conducătorul 
de război al celor din Catuvellauni, care de curând fusese numit 
căpetenia celor de la Trinovantes, ignorase orice îndemn de a 
lașa problema în mâinile adunării bătrânilor și, în loc de asta, 
alesese să se pună bine cu Roma, trimițându-i teferi pe cei doi 
bărbaţi înapoi pe bărcile împăratului Tiberius. Asta, mai mult ca 
orice, își lăsase amprenta asupra cârmuirii Câinelui Soarelui, de 
atunci încolo el fiind considerat un prieten al dușmanului. Vestea 
împânzise ţara precum focul care se răspândește de-a lungul 
ierbii uscate, întinzându-se de la vest, dinspre dealul unde era 


așezata stăpânirea, prin tărâmul Catuvellauni până în zona cea 
mai joasă a ținutului Dumnonii, până să cotești la dreapta și să 
urci coasta prin Silures, până la Ordovices și apoi, pe strâmtorile 
crăpate și înguste, până în dumbrava în care se afla Mona. 
Atunci când ajunsese mesagerul, Luain se afla în prezenţa 
bătrânilor. Văzuse cum i se înmânase o frunza de stejar din aur 
drept plata pentru serviciile sale, după care, în loc de calul lui cu 
copitele tocite, i se dăduse o iapa mult mai buna, care pe 
deasupra mai urma să aibă și un mânz de la un cal bun. In afară 
de asta, nu mai văzuse nimic. Bătrânii organizaseră adunarea cu 
o iuțeală care-l uimise, iar atunci când plecaseră, doua zile mai 
târziu, înfierbântaţi, murdari și nedormiţi, nimeni nu mai 
considerase că trebuia să răspundă la întrebările unui tânăr 
curios. 

Pentru prima oară, mac Calma simţise împotrivirea zeilor. 
Dacă generalul Germanicus ar mai fi așteptat încă un an până 
să-și trimită armata pe mare, tânărul clarvăzător ar fi devenit 
membru cu drepturi depline în adunare și ar fi auzit toate 
regulile expuse și analizate, și argumentele așezate în balanţă 
de ambele părţi, ar fi înţeles judecăţile finale și, în consecinţa, și 
pedepsele și acțiunile puse la cale. Așa stând lucrurile, se afla 
acum implicat într-o alta adunare, plănuită de un alt popor, și 
descoperea că inima îi spunea una și mintea alta, în timp ce 
legile zeilor trăgeau în ambele părţi, sau în nicio parte. Asta era 
o situaţie nefericita care îl punea pe gânduri. 

— ...Dacă am putea auzi gândurile lui Luain mac Calma, 
hibernian și mai târziu cetățean al Monei. 

Era a doua oară când bunica bătrână îi pronunţase numele la 
auzul căruia își reveni. Ea cârmuia foarte bine adunarea. In 
ciuda pielii zbârcite, a piciorului șchiop și părului rar, avea o 
voce care, prin autoritatea pe care i-o conferea vârsta, putea 
răzbate până în părţile cele mai îndepărtate ale grupului. Cu 
multă dibăcie, în orele de când cornul anunţase deschiderea, 
trebuise să pună în balanţă părerile celor două facţiuni. Se afla 
în vest, în zona celor mai puternice clarviziuni. Albul blănii de 
viezure de-abia strălucea în întuneric, iar penele de vultur de pe 
cap păreau să fi prins viaţă. Chiar și din spate, în fiecare gest al 
ei se putea citi forţa pe care i-o dădeau zeii și, chiar dacă asta 
avea să-i scurteze viaţa, foarte puţini aveau să remarce lucrul 
ăsta și chiar și mai puţini aveau să spună ceva mai târziu. 


— Ei bine? 

Ea nu era clarvăzătoare, dar văzuse multe la viaţa ei și de 
aceea rezultatul era același. Vocea ei îi rămase în suflet, 
făcându-l să vibreze. 

— Ai auzit argumentele ambelor părţi. Suntem la egalitate. Tu 
nu ești din neamul icenilor, așa că nu poţi exprima o sentinţă, 
dar faci parte din marea adunare de la Mona; cunoști legile 
zeilor și pe ale oamenilor la fel de bine ca oricine de aici și ai și 
propriul vis, care trebuie luat în seamă. Toată lumea știe că ai 
visat despre asta. Sperăm că ne poţi oferi un răspuns. E 
adevărat? 

Înaltul visător se ridică în picioare. Era după-amiaza târziu, 
îndepărtaseră demult apărătoarea din ușă, ca să lase să intre 
lumina. Lumina torțelor creștea, trimițând spre tavan dâre de 
fum negru. Mirosul lor se strecura în jos, amestecându-se cu izul 
de lână, piele și sudoare umană, recreând un miros familiar de 
iarnă, căldură și tihnă. Trase aer în piept și se uită în jur. Acum 
erau toţi obosiţi și așteptau un răspuns. Tinerii cereau sânge, 
chiar și 'Tagos. Surprinzător, de data asta se dăduse de partea 
lui Dubomos. Caradoc avea cele mai echilibrate și mai bine 
argumentate păreri; avea mina de conducător, asta dacă ar fi 
fost învăţat să-și înfrâneze mândria. ÎI surprinsese atitudinea 
Breacăi și a romanului. Acesta plecase demult. La puţin timp de 
la discursul Breacăi, romanul ceruse să fie scuzat, iar cererea îi 
fusese acceptata. Nimeni nu voia să-l oblige să asculte acuzele 
care i se aduceau. Din clipa aceea, nimeni nu adusese 
argumente noi, deși unii încă le mai rumegau pe cele dinainte. 

Luain mac Calma păși înainte în spaţiul rezervat vorbitorilor. 
De aici putea să vadă și să fie văzut, să audă și să fie auzit. Işi 
clătină capul înspre bunica bătrână. Rosti: 

— Am visat. Ceea ce am văzut nu va fi bine primit, dar 
punctul de pornire se află mult mai departe de întrebările care 
ne macină pe noi acum. Totuși, cred că va putea oferi un 
răspuns. 

Își atinse cu degetul pana de bâtlan care îi atârna la tâmpla și 
le deschise drumul către lumea visului său. 


Căprioara se hrănea cu zadă frageda, trăgând cu putere cu 
limba de frunzișul proaspăt. Respirația ei învolbura aerul și-l 
încălzi pe Ban. Deasupra, o ciocănitoare bătea cu ciocul în coaja 


copacului. De pe o creanga mai înaltă, o coțofana scotea sunete 
neînţelese. Grindină se foi lângă el și, de doua ori, lovi puternic 
pământul cu coada. Căprioara își ciuli urechile mari cât o mâna 
de băiat. Se opri din mâncat. Coțofana ţipă din nou. 

Din spatele lui, o voce rosti: 

— Bán, vânătorile de iepuri, nu îţi trebuie o suliță ca să o 
ucizi? 

Nu era nevoie să se întoarcă. Oricât de ușor ar fi pășit, vocea 
îi era la fel de familiara precum lumina. El vorbi: 

— Îl am pe Grindina. Și asta. 

Își duse mâna la cuțitul de la cingătoare. Demult se simţea 
mândru că se putea furișa mai aproape de prada decât oricine 
altcineva și că o putea ucide înainte de a-și lua zborul. leși de 
sub gorunul unde se așezase. Căprioara de-abia îl privi. Se 
întoarse și rosti: 

— Eu nu vânez cu trei câini, ca alţii. 

Romanul stătea sprijinit de un frasin pitic. Părea obosit. 
Cearcănele de sub ochi i se adânciseră. Clătină din cap, ca și 
cum vânatul băiatului însemna ceva important în viaţa lui. 

— Vrei să spui, așa cum face Dubomos. Nici n-aș fi crezut asta 
despre tine. Dar căprioara asta încă mai trăiește. 

O spuse întrebător, ridicându-și sprâncenele. 

— E prietena Nemmei. A crescut-o de mică. Dacă aș ucide-o, 
ar fi ca și cum aș omori unul dintre cai. 

Bân apucă o creangă și se ridică în picioare. Căprioara își ciuli 
urechile, adulmecând aerul în căutare de ovăz sau de sare. 

— Vezi, nu se teme de noi. Nici măcar de Grindină nu îi e 
frică. 

— Văd. 

Bărbatul nu schiţă niciun gest ca să se ridice. 

— Ai prins altceva? 

— Nu. Am pândit o altă căprioară, un cerb, dar nu e o zi bună 
pentru vânătoare. 

Bân se sprijini cu spatele de același pom ca și romanul. 
Bărbatul nu întreba de ce nu era o zi propice vărsării de sânge 
nevinovat, iar el nu simţi nevoia să explice. Astăzi era evident 
de ce. Grindină stătea întins între ei. Surprinzător, bărbatul 
scoase din buzunarul tunicii o bucată de piele afumată și i-o 
dădu câinelui. Zgomotul ronţăitului se răspândi în tot luminișul. 
Rozându-și unghiile, Bân privi până ce își pierdu răbdarea. 


Întrebă: 

— De ce ești aici? S-a terminat deja? Au hotărât? 

— Nu prea. 

Bărbatul zâmbi ștrengărește. 

— O să stea acolo până la căderea nopţii. Nu m-ar mira nici 
dacă se vor certa până mâine dimineaţă. Am plecat după ce am 
terminat de vorbit. Va fi mai bine dacă Luain nu va mai trebui 
să-mi traducă. l-am întrebat dacă pot ieși la aer. Acum au 
încredere în mine că nu voi fugi și m-au lăsat să plec. 

— Dar ai putea fugi. Caii sunt acolo. Vei fi departe înainte să 
înceapă urmărirea. Vor ști că ai plecat de-abia când vor ieși. 

Nu fu nevoie să zică: „Eu n-am să le spun nimic”; era de la 
sine înţeles. 

— Aș putea. 

Era clar că se gândise la asta. Se uită la căprioara care îl privi 
și ea. Spuse de parcă ar fi vorbit cu ea: 

— Unde m-aș putea duce? 

— Spre sud, la cei de la Trinovantes. Ei sunt prietenii Romei. 
Câinele Soarelui a mai înapoiat și înainte alţi marinari galilor. 

— Poate. Dar asta ar face să crească dușmănia dintre Câinele 
Soarelui și fiul său și, oricum, mi-am dat cuvântul că mă voi 
supune regulilor adunării. N-aș mai putea apărea în faţa zeilor 
dacă mi-aș încălca legământul. 

Nu mai era nimic de zis. 

Bân stătea stingher și-i scărmăna blana lui Grindină cu 
degetul de la picior. Tăcerea se adânci. În luminiş, căprioara 
dezgoli ultima ramură a zadei și se înfundă agale în pădure. 

Bărbatul se ridică. Își făcu mâna streașină la ochi și privi 
înspre est, printre copaci. 

— Nu vrei să mergem să vedem caii salvaţi de pe corabie? 
lapa cea roșcată s-a mai îmblânzit acum. S-ar putea să te lase s- 
o călărești. 

Era și asta o soluţie. Merseră pe urmele căprioarei până la 
răspântia cu drumul dinspre sud, care-i ducea spre pajiște. 
Grindina mergea înainte, căutând fără prea mare tragere de 
inimă cuiburi de șobolani și urme de căprioare. Vântul călduţ 
adia, răvășindu-le părul și îndepărtând mirosul persistent al 
fumului din casa cea mare. Dacă n-ar fi fost nodul din stomac și 
greutatea cu care înghiţea, pentru Bán asta ar fi putut fi o zi ca 
oricare alta. Întrebă: 


— Ce altceva a mai spus Caradoc? 

— Ce spune el dintotdeauna: că nu eu sunt un pericol, ci 
puterea pe care o reprezint. A fost foarte sincer când și-a spus 
părerea despre mine. M-a lăsat să înţeleg că, dacă voi fi de 
acord să rămân în Ecenia sau să-l însoțesc pe el în vest, la 
Ordovices, atunci va vota în favoarea mea și va cere să mi se 
acorde pământ și cai. 

— Și nu vei fi de acord cu asta? 

— Ca să-i împiedic să mă omoare, așa cum și-au pus în gând, 
aș face orice mi-ar cere oamenii, dar nu aș jura înaintea zeilor, 
iar el știe asta. Dacă ar fi în locul meu, nici el nu ar jura să 
rămână în Roma. 

— De ce nu rămâi? Ai putea fi fericit aici. 

— Poate, dar nu aș mai fi la fel. Locul unde ne aflăm ne face 
ceea ce suntem. Nu tuturor le vine ușor să fie dezrădăcinaţi. 

— Deci Caradoc va vota împotriva ta? 

— Bineînţeles. Dintotdeauna a vrut să facă asta. A fost chiar 
mai încântat decât Dubomos. 

— Dubomos? Ha! 

Bân se strâmba. 

— l-ai salvat viața. Ar trebui să-ţi fie recunoscător. 

— Tocmai de aceea mă și urăște mai mult decât poate să 
spună. Era vânat de furie. Am crezut că, dacă nu se stăpânește, 
o să i se facă rău. 

— Ar fi fost mai bine. 

Bân nu se putu abţină să nu rânjească. 

— Dacă o să reușești să faci asta, s-ar putea să te lase să 
pleci. 

— Poate ar fi trebuit să-i zâmbesc mai mult. 

Ajunseră la ţarcuri. Un trunchi de tisă mare cât Bán bloca 
intrarea spre prima pășune. Pe porţiuni întinse, ciuperci 
portocalii împânzeau pătura groasă de mușchi și licheni. Urcau 
și îmbrăcau dealul până la cel din urmă și cel mai mare ţarc. 
Dintre ghindele împrăștiate, pe care nici veveriţele, nici copiii nu 
le adunaseră, se înălța un fag mare și bătrân. Turma stătea la 
umbra lui sau păștea în apropiere. Bân și romanul pășiră înainte 
și se așezară sub el. lapa roșie tesaliană îi văzu venind și își 
înălța capul. Se tăvălise de curând și era plina de noroi. Când 
fluiera Bân, renunţa la siguranţa turmei și veni înspre ei. Băiatul 
rămase mut, ca de fiecare dată când o vedea mișcându-se. 


Chiar și în prima noapte când apăruse, pasul ei pe pietriș era 
mai apăsat decât al oricărui cal pe care îl văzuse vreodată. 
Acum, după ce ieșiseră din iarnă, se potrivea atât de bine cu 
visul lui că i se făcea părul măciuca. 

Romanul privi așezat pe iarba. Grai: 

— Învață să aibă încredere în tine. 

— Cred că da. 

Bán încuviinţa din cap. La început, la puţin timp de la sosire, 
își dăduse ochii peste cap și lovise cu copitele când îl văzuse. 
Timp de jumătate de luna, Luain mac Calma și - foarte ciudat - 
Airmid fuseseră singurele persoane pe care le acceptase în 
preajma ei. Tot începutul de primăvară, Bân stătuse nemișcat în 
zloata și noroi, cu orzul împrăștiat în jurul lui, așteptând ca ea să 
facă primii pași în direcţia lui. De curând, începuse să vina la 
fluieratul lui. În tunică purta sare și un pieptene. Stând sub fag, 
își goli sarea în palmă și-și ţinu pumnul nemișcat ca ea să-și 
poată desface gura și să mănânce. Când termina, își scoase 
pieptenele și începu să lucreze la coama ei; era mai puţin 
încurcată decât coada și astfel ar fi putut evita să o sperie. 
Grindină se instalase pe câmpul pustiu din spatele lor, unde 
căuta șoareci. Romanul se întinse pe iarba cu mâinile sub cap și 
cu ochii închiși din cauza soarelui. 

Bân întreba: 

— Și ce a zis Breaca? 

Nu voia neapărat un răspuns. Și, timp de ceva vreme, nici nu 
păru că avea să-l capete. Își văzu de ţesălat. lapa păștea în 
liniște și nu-l lovi când se mută în partea din spate și începu să-i 
pieptene coada. În fiecare zi mai trecea câte un hop ca acesta. 
Alături, romanul se foia. 

— Sora ta a zis că dacă mă vor condamna pentru ceea ce 
sunt, nu pentru cine sunt, atunci poporul tău se va cobori la 
nivelul Romei, iar aceasta va o greșeală ce nu va putea fi 
îndreptată niciodată. 

Bărbatul deschise ochii și-i pironi asupra cerului. 

— Ma insulta și, cu toate astea, votează pentru viaţa mea. 
Cred că mă urăște la fel demult ca și Dubomos, dar acţionează 
diferit. 

— Nu te urăște. Ea nu e ca Dubomos. l-ai salvat viaţa și ei. 

— Asta așa e, dar ea are un simţ deosebit al onoarei, iar eu 
am jignit-o. 


Bân nu întrebă cum. Dacă era ceva important, avea să afle 
mai târziu de la Breaca. Rupse o mână de iarbă, o așeză 
grămadă și începu să curețe noroiul de pe pielea iepei. Nu mai 
fusese curățată de dinaintea iernii. Acum părea a fi un moment 
prielnic. 

— Ştiai că e gestantă? 

— Poftim? 

Bân privi în jos surprins. Romanul stătea tolănit, cu capul 
lângă piciorul din spate al iepei, privindu-i ugerul. Rosti: 

— lapa e gestantă. 

— O, da. Cu calul panonian negru cu steaua albă. Mi-a spus 
Luain mac Calma. Era vremea împerecherii când a adus-o și de 
aceea a vrut imediat s-o știe în siguranţă. Mânzul se va naște pe 
la sfârșitul verii. Airmid spune că pe faţă va fi jumătate alb și 
jumătate negru și că va fi luat în lupte. 

Despre visul lui nu spuse nimic. 

— Atunci, cred că are dreptate. 

Brusc rânji: 

— Mai bine ai călări iapa. A fost în multe bătălii. 

— De unde știi? 

— Vezi, are însemnul unei legiuni. 

Se întinse înapoi până la semnul de pe gât; un amestec de 
linii drepte și piezișe care abia se vedeau prin noroi. 

— LVIIIA - a opta legiune augustană. Sunt sigur că, dacă o să 
cureţi tot noroiul de pe piele, vei vedea că petele albe de pe 
partea aceea nu sunt decât urme de pinteni. A fost călărită cu 
sălbăticie. Fie călăreţul o ura, fie a avut probleme pe câmpul de 
bătălie și a trebuit să plece repede. 

Bân își trecu degetele peste partea cea mai apropiată. Acolo, 
sub coaste, simţi cutele țesutului. lapa îl lovi cu coada, iar el își 
îndepărtă mâna. Continuă să ţesale, dând jos noroiul uscat. 
Astfel scoase la iveală, cicatricile păreau niște urme de cretă în 
contrast cu blana groasă și roșie. Era de mirare chiar și că le 
văzuse. Își trecu din nou mâna peste ele, pipăind gravitatea 
rănilor. Întrebă: 

— O știai? 

— Nu. Nu am fost niciodată în legiunea a opta. Dar am văzut 
o mulţime ca ea. Trăiesc vieţi scurte și pline de violenţă. li e mai 
bine aici. Ai putea... 

Vocea i se stinse. Reluă pe un ton oarecum diferit: 


— Un corb. Câtă lipsă de tact! 

Numi pasărea în limba icenilor, deși ei vorbeau în galică. Bân 
era sub burta iepei. Se îndrepta. Romanul își mutase poziţia. 
Stătea cu spatele sprijinit de o moviliţă, cu degetele încrucișate 
lejer sub cap și cu ochii deschiși, privind supărat corbul care 
ţopăia pe iarbă, la o aruncătură de o suliță de picioarele lui. Bán 
privi în timp ce pasărea își vâri ciocul într-o balega putrezită de 
cal și scoase un vierme. 

— Gonește-o. 

Bán ridică mâna să arunce ghemotocul cu care ţesăla. 

— Nu, las-o. 

Romanul stătea nemișcat. Broboane mici de sudoare îi 
umpleau tâmplele. Urmele alunecau în jos până la gulerul 
tunicii. Avea fălcile încleștate și mușchii gâtului îi erau încordaţi. 
Pentru prima oară, Bân înţelese adevărata însemnătate a fricii. 
Asta îl făcu să simtă fiori reci pe șira spinării. Părăsi iapa și se 
așeză cu grijă lângă bărbat. Îi puse mâna pe umărul dinspre el şi 
simţi mușchii încordaţi. Il întrebă cu blândeţe: 

— Cum ai știut numele păsării în limba icenilor? 

— Mi l-a spus sora ta. 

Nu-și mișcă mâna. 

— Am văzut-o azi-dimineaţă pe când călăream spre colibă și 
am întrebat-o. Este numele meu, sau măcar seamănă cu el. In 
latină: corvus, corbul. Este numele neamului meu. 

— Deci tot timpul ăsta, în loc de „roman” sau de „străin”, ar fi 
trebuit să te numim Corvus. 

Bărbatul zâmbi. Buzele i se întinseră peste dinţii albi. Nu 
părea deloc amuzat. Ochii îi rămaseră pironiţi asupra păsării. 

— Cu ce începe? Cu mesajele visătorilor voștri, aduse de 
zborul păsărilor și de așezarea frunzelor căzute pe iarbă? Arăt 
eu a om nebun? 

Năucit, Bân răspunse: 

— Ei nu înţeleg mesajele așa. 

Începea să se simtă rău și nu ştia ce să facă. 

— Acum știu asta. Când am venit n-o știam. Cezar a scris-o, 
iar eu l-am crezut. Îmi pare rău... 

Bărbatul ridica din umeri. Mușchii îi erau însă la fel de 
încordaţi. Corbul mai prinse un vierme pe care îl rupse în două. 
Romanul se cutremură, asemenea unui cal care se scutură de 
purici. 


Bân întreba: 

— Cine ţi-a spus ce va urma? N-a fost Breaca, nu? 

— Nu. Ea e o fiinţa mult mai nobila. 

— Atunci a fost Dubomos. 

— Bineînţeles. Mi-a spus că ultimul om condamnat de consiliu 
a apucat să mai trăiască o zi și jumătate până să fie omorât de 
păsări. 

Vocea îi era ciudat de slaba. 

Bân se ridică brusc. 

— Ţi-a spus care? 

Corbul zbura spre ramurile cele mai înalte ale fagului, 
prevestind ceva rău. Romanul își întinse gâtul ca să-l poată privi. 

Bân grai furios: 

— Nu-l asculta! El nu știe. N-are de unde să știe. S-a întâmplat 
în timpul bunicului lui. El nu era născut pe atunci. Nici tatăl lui 
nu se născuse încă. Nu e adevărat! Și nu se va întâmpla acum. 
Iti vor permite să te lupţi cu Caradoc, trebuie s-o facă! 

— Trebuie? Nu văd de ce. Eu n-aș face-o. 

Neînţelegând, continuă să privească pasărea. Spuse ca prin 
vis: 

— Visătorii i-au rupt brațele, l-au legat pe o rampă și i-au 
deschis cu un cuțit pântecele, în formă de cruce pentru ca toate 
ciorile și toți corbii să se poată ospăta în voie. Se spune că a 
trăit o zi și o noapte și încă o zi, până la apus; a murit de-abia 
atunci când una dintre păsări i-a scos ficatul și a țâşnit sângele. 
Chiar și atunci... 

— Taci! 

| se făcu greață. Înghiţi cu greutate și rosti: 

— O fi nebun Dubomos, dar nu trebuie să fii și tu! Nu 
contează ce s-a întâmplat atunci. A fost altceva. Verotagos ne-a 
trădat coritanilor. Șase războinici au murit din cauza faptelor lui, 
inclusiv tatăl și sora lui. Ne aflam în război și pierdeam multe 
vieți. S-ar mai fi găsit și alţii care să-l urmeze. Visătorii aveau 
ceva de demonstrat. 

— Şi acum ce fac, nu încearcă să demonstreze ceva? 

Ban plângea. Lacrimi fierbinţi de furie și de frustrare îi 
brăzdau faţa, adunându-se în dreptul claviculei. 

— Nu e adevărat. Tu nu ai făcut nimic care să-i supere pe zei. 
Tu chiar l-ai oprit pe Dubomos să nu cadă în iaz. Dacă ar fi căzut 
în apă, l-ar fi jupuit înainte de a-i rupe braţele și de a-l lega pe 


rampă. Voia doar să te necăjească. Nu-i da voie! 

Încercă să se gândească la ceva liniștitor. Îi veni în minte un 
singur lucru. 

— Ai vorbit cu Airmid? 

— Nu. Nu poate nici măcar să mă privească. O face, dar 
efortul o rănește. Nu cred că ne-ar ajuta pe niciunul dintre noi să 
intrăm prea mult în detalii. 

Bán îngenunche. Îi luă mâna într-ale sale. Încercă să 
privească prin ochi sufletul dinăuntru. Hotărârea asta îl mai 
calmă. 

— Corvus, ascultă-mă. Nu vor face asta. Dacă va trebui să 
mori, vei muri repede. Cuţitul se poate împlânta și astfel încât 
să intre repede în inimă. 

Nu-i spusese nimeni asta, dar înlăuntrul sufletului său știa că 
așa e. Făcu o mișcare ca și cum ar fi tăiat în sus până la baza 
sternului și simţi șocul în respiraţia celuilalt. Acesta își trecu 
mâna într-o parte peste locul unde era vechea rană. Îi zise, 
atingându-i rana: 

— Îţi promit că va fi mai rapidă decât ar putea fi vreodată o 
sulița. A fost așa de rău? 

Bărbatul se forţă să zâmbească. 

— Nu. Am simţit de-abia mai târziu. Dar eram prea ocupat și 
nu mă așteptam la un atac din partea aceea. Scutierul meu 
trebuia să-l oprească, dar fusese doborât deja. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— A ridicat braţul prea sus. Pe dedesubt l-a izbit o sulița, 
acolo unde nu era acoperit de armură. 

— A murit? 

— După vreo două zile de îngrijiri, da. 

— Vreo două zile? 

— Patru. 

— Şi asta o să fie mai rău? 

— Poate că nu. 

Bărbatul râse scurt, dar cu putere și se opri brusc. 

— Îţi mulţumesc pentru asta. 

Își eliberă mâinile din palmele lui Bân și se întinse înapoi pe 
iarbă. 

Privind în sus, Bân nu mai văzu corbul. Închise ochii, simţi 
căldura soarelui și încercă să se liniștească. 

— Cel puţin nu aveţi închisori, spuse romanul, visând. N-aș 


putea suporta să nu pot vedea cerul, sau să nu aud păsările. Se 
spune că lulius Cezar l-a închis pe Vercingetorix într-o pivniţă 
subterană timp de ani întregi înainte să-l omoare. Omul era însă 
distras cu mult înainte de a fi scos la lumina zilei. 

Bân ridică din umeri. lapa arămie se roti, păscând lângă 
picioarele lui. Pentru că voia să aibă o senzaţie concretă, se 
întinse și o atinse. 

— De ce a făcut asta? 

— Pentru că avea puterea. Pentru că voia să demonstreze 
ceva. Și, pentru că era general, presupun că știa că nu poţi face 
prea mult rău unui om pe care nici măcar războiul nu-l mai 
poate răni. Asta-i adevărul. Uitasem. 

Bărbatul se ridică puţin și privi în jur. 

— Auzi un cal? 

Bán îl auzi. Se întoarseră amândoi de pe moviliţa pe care 
stăteau. Faţa care se ivi din pădure era prea departe ca s-o 
vadă prea bine, dar norul de păr roșiatic și viteza nesăbuită îi 
arătară limpede că era Breaca. Romanul se ridică în picioare și o 
privi venind. Îi spuse: 

— E sora ta. larăși ţi-a luat mânzul sur. 

Vorbi pe un ton liniștit, de parcă lucrul cel mai important era 
că ea îi luase calul. Breaca ajunse la capătul zidului și-l lăsă pe 
mânz s-o ia înainte. Era frate vitreg cu mânza pe care o luase 
Amminios. Nu era la fel de bun, dar nici rău. Galopa aproape la 
fel de repede ca iapa sură. 

— E foarte furioasă, grăi romanul. 

Râmase nemișcat. 

— E nefericita. Dar nu neapărat din cauza ta. 

— Şi de aceea o urmează Airmid și tatăl tău? 

Bân privi înapoi înspre copaci. Airmid și Luain mac Calma erau 
pe potecă. Tatăl lui nu era acolo. Asta era o greșeala pe care, în 
ultima luna, o făcuseră mulţi dintre cei care nu-i cunoșteau prea 
bine familia. Azi nu mai avea nicio importanţa. O ignora. 

— E Luain, visătorul. A adus vești de la Mona, iar Breaca nu 
vrea să le audă. Le va rosti mai întâi la adunare, ca să obţină 
aprobarea bătrânilor. 

Romanul dădu absent din cap. 

— Va pleca înainte de vot? 

— Nu. Vor vorbi mai încolo despre asta. 

Lui Bân i se făcu iar rău. Dinspre copaci, o strălucire aurie 


reflecta soarele după-amiezii târzii, iar Airmid se întoarse ca și 
cum ar fi fost strigata. Spuse: 

— Caradoc e acolo. 

— Inseamnă că aduce vești. 

Romanul se așeza brusc. Bán se ridica și-și înălţă braţul. Luain 
mac Calma îl văzu și-i făcu semn. Caradoc se ivi din spatele 
copacilor și începu să urce panta înspre bușteanul de tisa care 
bloca poarta de la ţarcul mic. Nu alerga, dar mergea repede; nu 
avea să-i ia mult până să ajungă la ei. lapa arămie îl înghionti pe 
Bân, dar el nu o atinse ca de obicei. 

Caradoc sări cu ușurință peste buștean. Grindină îl văzu și 
începu s-o ia la vale ca să-i iasă în întâmpinare; tânărul 
războinic reușise și el să găsească o modalitate de a-și atrage 
câinii de partea lui. 

— Cred... 

Ban se opri. Nu conta la ce se gândea. Întreaga atenţie a 
romanului era îndreptată către omul care urca dealul spre el. 
Pielea care până atunci îi fusese cafenie, era acum cenușie, iar 
transpiraţia i se scurgea pe tâmple. Mâinile îi erau strâns lipite 
pe genunchi. Bân încercă să înghită, dar avea gura prea uscată. 
Simţurile i se acutizară. În urechi își simţea bătăile inimii, 
asurzindu-l. lapa își desfăcu picioarele ca să urineze, iar lui i se 
făcu greață de la mirosul înțepător de lut, de obicei atât de 
familiar. I| mânca pielea; pe fiecare porţiune unde tunica i se 
lipea de piele, îi apăru o rană adâncă. Auriul strălucitor al 
părului acestui bărbat devenise imaginea soarelui, într-o lume 
care înnebunise complet. Iși frecă palmele de tunică, dar regretă 
asta. Intrebă: 

— Așa te simţi și înainte de luptă? 

— Da, dar în luptă ai arma și mai ai măcar iluzia libertăţii de 
alegere. 

— Bineînţeles. 

Dar el nu avea de ales. Până acum trebuie să se fi decis deja 
dacă îl vor lăsa să moară ca un războinic, luptând cu o sabie 
împrumutată, sau dacă Dubomos reușise să-i convingă să fie 
zdrobit pe platformă. Ar fi trebuit să discute despre modalităţile 
prin care putea să scape de o astfel de soartă, dar n-o făcuseră. 
Caradoc trecu pe după un păducel și preţ de doi pași, nu se mai 
află în raza lor vizuală. Fără să-și mute privirea, Bân își scoase 
cuțitul din centura și-l puse în podul palmei celuilalt. Rosti scurt: 


— Ţine. Asta îţi poate oferi o soluţie. 

Preţ de o clipă simţi apăsarea mânerului în palmă, după care 
arma dispăru. 

Războinicul era aproape. Grindină ţopăi pe lângă el, arătându- 
și dinţii. Tânărul se întinse spre el ca și cum ar fi fost câinele lui, 
dezmierdându-i absent urechile mari. Se opri la o suliță distanţă 
de roman. Lumea se opri odată cu el. Bân își simţi gâtul 
încleștat, iar lacrimile îi ardeau ochii. Încercă să vorbească, dar 
nu-i ieși niciun cuvânt. Romanul stătea nemișcat ca o statuie. 
Era destul de palid. 

După o așteptare de câteva clipe, Caradoc ridică braţul în 
semn de salut ca de la războinic la războinic și asta fu suficient. 

Era chiar mai mult decât suficient; cuvintele n-ar fi reușit să 
exprime mai bine. Bân își feri privirea arzătoare. Lângă el, îl 
simţi pe bărbat trăgând adânc aer în piept, ca și cum atunci ar fi 
respirat pentru prima oară în viaţa lui. După aceea, se rugă 
încet - un șir lung de cuvinte străine printre care se deslușea și 
o invocare a lui Nemain, ca să-l salveze, și a Brigăi, a cărei 
pasăre era corbul. Când rămase fără cuvinte, privi în sus spre 
războinic. Grăi: 

— Mulţumesc. Poţi să-mi spui și de ce? 

Din respect vorbea în galică. 

— Mac Calma și-a povestit visul. 

Caradoc se ghemui cu dibăcie pe iarbă. 

— Apoi și Airmid l-a povestit pe al ei. Ei sunt doi dintre cei mai 
puternici visători, iar visele lor au fost la fel. Nu de tine trebuie 
să ne temem, iar moartea ta, în cazul în care va avea loco 
invazie, nu are cum s-o oprească. Așa că numai mândria rănită 
și amintirea faptelor strămoșilor tăi mai erau motive pentru care 
ţi se dorea moartea. Dar niciunul dintre ele n-a fost de ajuns. 
Visătorii n-ar face-o. 

— Vrei să zici că Airmid n-ar face-o. 

— Nu. Niciunul dintre ei. Așa au spus și s-a supus la vot. Și 
totuși unii au votat împotrivă, dar majoritatea a fost de partea 
ta. 

— Dar tu? Pot să știu cum ai votat tu? 

Se vedea că asta era important pentru el. Caradoc clătină din 
cap. Privirea îi era veselă, mai strălucitoare decât fusese 
vreodată de la naufragiu. Rosti: 

— Poţi. S-a schimbat ceva, de când ne-am întâlnit prima oară. 


Ştii că, atunci când marea te-a aruncat la picioarele noastre, te- 
aș fi omorât. Chiar și după tot ce ai făcut la râu, aș fi votat 
pentru moartea ta, pentru că așa credeam că trebuie să fac 
pentru a-mi salva poporul. Dar visătorii au fost împotrivă, iar eu 
am încredere în ei. Dacă ei spun că moartea ta nu e necesara și 
că, dacă s-ar întâmpla, asta i-ar jigni pe zei, atunci îi cred. Am 
votat pentru eliberarea ta și mă bucur că noi am fost mai mulți 
decât ceilalţi. 

— Dar Dubornos? El nu se va bucura. 

— Nu. Deloc chiar, dar, cu toate astea, tu ești un oaspete. 
Dacă te omoară, asta va atrage și moartea dictată de visători, 
iar el nu-și va asuma riscul ăsta. Acum ai dreptul să ai şi tu o 
sabie, dar te sfătuiesc să n-o faci, dacă nu vrei să te provoace. 
Asta ar fi... complicat. 

— Așa e. Mulţumesc. 

Tăcerea se prelungea, iar romanul își ciupi nasul. Făcuse asta 
și prima oară când vorbise cu Ban, atunci când nu-și mai 
găsiseră cuvintele și nu mai știuseră nici ce semne să mai 
folosească. Spuse: 

— Şi acum? îmi vei da un cal și-mi vei spune în ce parte s-o 
iau? 

— Dacă vrei... 

Caradoc se ridică în picioare. 

— Pe de altă parte, dacă vrei să ajungi acasă înainte ca fetele 
tale să-ţi facă nepoți, atunci ne vei lăsa pe noi să te conducem 
până la sud de port, dincolo de colina tatălui meu, de unde vei 
putea lua o navă comercială. 

Romanul slobozi un hohot de râs, în care se putea citi 
ușurarea, pe care de-abia și-o reţinea. Intrebă: 

— Poţi să mai zici asta o dată în latină? Cred că galica mea 
mă trădează. Mai înainte de toate, nu am nicio fiică, nu am copii 
deloc - dar tu îmi spui că vei călări până în orașul tatălui și al 
fraţilor tăi? Credeam că te războiești cu ei! 

— Nu încă. Nu lupt decât dacă am șanse mari de câștig. 

Caradoc spuse din nou în latină, întârziind asupra 
răspunsurilor, elaborându-le cu cât celălalt punea mai multe 
întrebări. Bán privi faţa prietenului său, pe măsură ce lumea i se 
deschidea înainte. Când se terminară întrebările, romanul se 
ridică și, întorcându-se, făcu o plecăciune în faţa lui Ban. Spuse 
în galică: 


— lartă-mă. Nu ţi se oferă viaţa înapoi în fiecare zi. Dacă nu ţi 
se pare prea mare lipsa de politeţe, aș vrea să rămân puţin timp 
singur cu zeii. Iti mulţumesc că ai stat cu mine. 

Ban se trezi rânjind ca prostul, cu gura până la urechi. 
Lacrimile îi șiroiau pe obraji, dar lui nu-i păsa. 

— Nu mie trebuie să-mi mulțumești. 

— Nu, dar nu știu cum altfel aș putea să te răsplătesc. 

Ezitase, greșise cuvintele, dar, în orice caz, răscumpărarea 
unei datorii către un prieten, era un lucru foarte complicat, în 
orice limbă. Bân se ridică și-i oferi mâna ca să i-o strângă, în 
felul în care o făceau romanii. Îşi puse mâna pe umărul 
bărbatului. Rosti, zâmbind: 

— Du-te. Eu și Grindină vom merge la vânătoare acum. Vom 
avea carne la masa de seară. Ai grija să te întorci la timp, căci 
altfel Camma se va supăra foarte tare. Când se supără e chiar 
mai rea decât visătorii. 


— Ti-ar fi plăcut să rămână? 

Bán se așeză pe moviliţa de sub tisă. Romanul era de-acum 
doar o siluetă minusculă care se îndepărta de-a lungul liniei 
orizontului. Caradoc stătea întins pe iarbă și privea în sus, 
printre crengi, așa cum făcuse și romanul când se aflase în faţa 
lui. Se gândi puţin înainte de a răspunde. 

— Cred că ar fi fost mai bine să lupt alături de el decât 
împotrivă-i. 

Bân se rostogoli, sprijinindu-și bărbia în pumni. Părea că se 
întâmplaseră mai multe decât acest joc al romanului cu 
moartea. Găsi o nucă uscată de tisă rămasă după iarnă și o 
fărâmiţă între degete. Ghinda dinăuntru era mică și zbârcită. O 
tinu ridicată pentru iapa arămie, iar ea o luă delicat cu buzele 
din palma lui. 

— Asta au visat ei? întrebă. Că vei lupta împotriva lui? 

— Poate. E greu de spus. Tu ești cel care știe ce înseamnă un 
vis adevărat; eu știu doar ce sunt visele, iar mai toate sunt 
încâlcite, dar se pare că oricum nimic nu e sigur. Totul e învăluit 
în umbră și există o sută de interpretări diferite, dintre care pot 
fi adevărate toate, sau niciuna. 

— Dar va fi război? 

— Da. Va fi un război mai mare decât toate cele pe care le-am 
purtat până acum. Un frate va fi cel care va declanșa flacăra și 


tot un frate va fi cel care o va stinge. 

Un nume plana în aerul dintre ei. Bân fu primul care îl rosti. 

— Amminios. 

Parcă îl scuipă afară. Îi lăsă un gust acru în gură, iar sunetul 
lui întunecă ziua. 

— Așa cred ei. Eu sunt sigur. Va acţiona de îndată ce va muri 
tatăl meu. 

Caradoc se întoarse spre el. O cicatrice de-abia vizibila pe 
falcă îi aminti că era un războinic care înfăptuise o mulţime de 
crime. Ochii lui verzi erau la fel de pătrunzători cum fuseseră ai 
lui Luain mac Calma, pe promontoriu. Dacă voiai să-i cercetezi, 
puteai citi în ei o intenţie de prietenie. Rosti: 

— Fratele meu va fi pe colină. Dacă vrei să vii cu noi, e nevoie 
să știi asta. 

Bân îl privi fix. În ultima zi nu prea se mai gândise la nimic, iar 
ce urma era moartea. 

— Îmi vor da voie să merg? 

— Dacă tu vrei... Vor merge tatăl tău și Macha. Airmid a primit 
și ea permisiunea să călătorească așa departe. Mac Calma a 
numit-o Airmid a Nemainei, dar cred că ea nu se aștepta. Asta o 
situează mai presus decât toți visătorii din Ecenia din ultimele 
trei generații. 

— Și tot mai trebuie să meargă la Mona? 

— Da, bineînţeles. Va călări cu icenii până la graniţă, după 
care o va lua spre vest. 

— Singură? 

— Aproape. Breaca a refuzat să depună jurământul de 
războinic însoțitor. Apoi i-au propus lui 'Tagos, dar a refuzat și 
el. Așa că mai rămâne... 

— Dubomos. 

Bân se simţi copleșit de groază. 

— Dubomos va fi războinicul care o va însoți pe Airmid în anii 
în care va sta la Mona? A acceptat și ea? 

— Crezi că-i pasă? Breaca va fi părăsit-o deja până atunci. L- 
ar fi acceptat până și pe Amminios, dacă asta ar fi încheiat 
adunarea și ar fi lăsat-o să plece. 

— Poate. 

Bán ascultă doar pe jumătate. Și-o aminti pe sora lui și viteza 
cu care galopa cu mânzul sur. De aici gândul îl purtă și la alte 
lucruri. Își mușcă buza, căutând curajul ca să vorbească. Ochii 


suri îl așteptau răbdători. 

— Va fi acolo, la curtea tatălui tău? întrebă. lapa sură? 

— Nu. 

Vorbi scurt. Ochii însă spuseră mai mult. Dincolo de ei, Bân 
putu să citească supărare și chiar furie. 

= Ea? 

— E moartă. Nu am fost de faţă. Togodubnos a făcut tot ce a 
putut, dar nu a reușit să-l oprească. A fost repede. „Un act de 
sacrificiu în cinstea zeilor Romei.” îmi pare rău. 

— Să nu-ţi pară. Nu e vina ta. 

Bân se tolăni și privi cerul. La orizont, soarele se vedea 
deasupra. În partea opusă, se iveau primele raze ale lunii. Spuse 
o rugăciune și rosti și promisiunea unei răzbunări. Acum se 
ridică și-și înălță braţul. Celălalt îl lovi prietenește, strângându-l 
de cot. Întrebă: 

— ÎI vei ucide? 

— Pe Amminios? O, da! 

Caradoc, din tribul Trinovantes, zâmbi încordat. 

— Fără îndoială, îl voi omori. Dar doar după ce va muri tatăl 
meu. Până atunci nu se poate întâmpla nimic. Între timp, vom 
călători până la colina tatălui meu și vom vedea ce se va 
întâmpla. 


XII 


„Va fi mai mare decât orice ţi-ai imaginat tu vreodată.” în 
zilele de pregătire, înainte să plece din colibă, întâi o avertizase 
Caradoc, iar apoi Macha. De-a lungul anilor, Gunovic spusese 
povestea prin cântecele sale din timpul iernii, iar Arosted, la 
rândul lui, îi dăduse glas prin versurile lui monosilabice precum 
picurii de apă. Prin urmare, de aceea fusese Breaca luata prin 
surprindere zărind dealul lui Cunobelin. 

— Asta și vrea să facă. Nu-i da voie! 

Caradoc călărea alături, în timp ce ea își conducea însoțitorii 
spre ieșirea din crângul de aluni, pe panta lungă și abruptă care 
ducea spre pământurile tatălui lui. El era obișnuit cu toate 
astea, crescuse acolo, martor la extinderile pe care tatăl lui se 
gândise să le facă pentru a-și păstra siguranţa teritoriului. Fiind 
însă pentru prima oară acolo, Breaca rămase fără cuvinte în faţa 
pășunii imense, a bogăției și a pământurilor plantate, a înălțimii, 
a densităţii păturii de fum și a căldurii, care pluteau în aer ca și 
cum ar fi ars mai multe focuri - de la mai multe case - decât 
văzuse ea vreodată laolaltă. 

Era războinic și, de aceea, lucrul care o izbi cel mai tare fu 
digul, dar tocmai asta era și menirea lui: digul lung, drept, 
înconjurat în partea din faţă de un șanț, trebuia să fie prima 
pavăză de pe teritoriul Câinelui Soarelui. Era mare, înfiorător de 
mare, și se întindea dincolo de linia orizontului. Văzând-o, 
înţelese, în cele din urmă, de ce se spunea că această colină era 
de neînvins. 

Caradoc, care era, la rândul lui, războinic, rămase nemișcat 
lângă ea, privind-o prin ochii ei, ca și cum o vedea pentru prima 
oară. 

— A trecut mult timp de când pavezele astea n-au mai fost 
populate; tatăl meu crede că nu există niciun risc de atac din 
partea tribului icenilor. Marea ameninţare vine acum dinspre 
sud, de la Berikos și de la Atrebates, care așteaptă în partea mai 
îndepărtată a râului, înspre mare, și, care, dacă s-ar ivi ocazia, 
ar prăda porturile tatălui meu. Ce vezi tu aici e vechi și nu prea 


bine întreţinut. 

Breaca spuse: 

— Dar, oricum, e eficient. Flancurile ar fi greu de depășit de 
războinicii inamici, oricât de mulţi ar fi ei. 

Caradoc ridică o sprânceană și zâmbi: 

— Dacă ai veni aici cu o ceată de războinici, ai merge mai 
departe? Ş 

Breaca simţi fiori reci pe șira spinării. li lăsă să se stingă 
înainte să răspundă: 

— Da. Dar aș face-o cu grijă și m-aș asigura că-i cunosc toate 
punctele slabe, înainte de a începe. 

— Bun. Dacă aș fi în locul tău, eu m-aș gândi să cumpăr 
gărzile de la porți. Un zid nu e decât o barieră, dacă nu are 
spărturi. 

Caradoc călări mai departe. 

— Azi asta n-ar mai trebui să conteze. Spionii ne-au urmărit 
încă de când am plecat din Ecenia. Probabil că tatăl meu știe 
tot, chiar și ce mâncăm și ce bem în timp ce călătorim. 

O luă cu mult înaintea ei. Se întoarse, ridicând din 
sprânceană. 

— Mergem să vedem dacă ne lasă să intrăm? 

Călăriră împreună pe panta lungă. Caradoc arăta bine pe 
mânzul sur. Calul era ultimul cadou pe care i-l făcuse Bân 
înainte ca grupul să plece de la colibă. l-l oferise și ca provocare 
pentru Amminios, dar și în semn de respect pentru fratele lui, 
dar nimeni nu păruse să remarce asta. Se știa demult ca 
Amminios sacrificase mânza în cinstea zeilor romani și ca, prin 
urmare, spiritul ei se pierduse, neputând să-și mai găsească 
drumul spre lumea celor morţi. Chiar și cei care nu o 
cunoscuseră erau mișcaţi de întâmplare. 

Bân călărea iapa arămie tesaliană, un cal care era mai presus 
decât tot ceea ce se văzuse în Ecenia. Deoarece era prețuita ca 
animal de prăsilă, înainte ca Bân s-o poată lua în sud, se ceruse 
permisiunea bătrânilor, iar votul fusese în unanimitate în 
favoarea lui. În timpul călătoriei, Bân jurase ca o putea trece în 
siguranţa și prin furtuna, dacă ar trebui și dacă ar rămâne singur 
cu ea. _ 

Un târg de vite se întindea pe câmpul din faţa digului. In 
spatele lui, războinicii din Trinovantes așteptau aliniaţi, toți 
purtând mantiile galbene ca grozama și coifurile care, în lumina 


dimineţii, păreau din aur mat. Scuturile erau din bronz și aveau 
podoabe rotunde, care se potriveau cu frâiele cailor. Niciunul nu 
purta sulițe, dar, chiar și de la distanța asta, Breaca putea 
vedea mânerul unei săbii pe umărul fiecăruia dintre ei. Îi scrută 
cu privirea, căutându-i pe cei pe care îi cunoștea. Togodubnos 
era aproape de centru, ușor de recunoscut datorita clăii de par 
negru și a lățimii umerilor. Lângă el, calare, era Amminios, 
roșcat și îmbrăcat fără gust. În afara de ei, toţi ceilalţi erau la 
fel. 

Caradoc i-l arătă pe tatăl lui. 

— Scutul aurit e al lui. În stânga lui Amminios. 

Trecuse cu privirea de scut, crezându-l din bronz; în lumina 
zilei ar fi fost mai impresionant. Încerca să nu-i uite figura. 

Mai fură numiţi și alţii pe care îi cunoștea după reputaţie. 
Heffydd, fiul lui Eynd, era singurul care conta; falsul clarvăzător, 
care-și obținuse visele de la Câinele Soarelui, nu de la zei. De la 
distanţă, tot timpul cât coborâseră panta, Airmid îl privise într- 
un fel care arata că visase și că încă nu se trezise în prezent. 
Era deja îmbrăcata pentru călătoria mai lungă, cea care urma 
după aceasta; scutul, care îi atârna de șa, avea pe el o piele 
simplă, însemnul unui clarvăzător, iar mantia cenușie era cea 
folosită la Mona. Cameea de pe umăr avea forma șarpelui-sulița, 
iar Breaca îi purta perechea. Asta era tot ce le mai unea. 

Călăriră de-a lungul târgului, străduindu-se să-și păstreze 
ordinea. Breaca, purtătoarea însemnelor regale, era în frunte, ca 
atunci când intraseră pe teritoriul din Trinovantes. Caradoc, fiul 
rătăcitor, călărea alături de ea. Le urma o ceată de războinici, 
clarvăzători și marinari, ordinea fiind stabilita în funcţie de 
regulile complicate ale rangului și poziţiei lor. Le luase mult timp 
până să organizeze o armata, care să fie în același timp și 
sigură, și echilibrata. Mulţi războinici de pe întreg teritoriul 
Eceniei se oferiseră să meargă în această călătorie - unii ca s-o 
onoreze pe Breaca, acum când conducea prima ei delegaţie 
oficiala, alţii în cinstea romanului, iar majoritatea pentru că 
voiau să vadă dealul lui Cunobelin, iar asta era cea mai bună 
ocazie de a o face. In final, bătrânii se hotărâseră asupra celor 
care s-ar fi descurcat bine în caz de pericol și care, în același 
timp, ar fi făcut cinste poporului lor, în condiţii de pace. 

Nu era însă o delegaţie de pace. Macha, Airmid și Luain mac 
Calma erau singurii clarvăzători, Ban, singurul copil. Ceilalţi erau 


războinici adulţi, iar mulţi dintre ei fuseseră în luptă. Oamenii lui 
Cunobelin așteptau înaintea lor. În orice confruntare e mai ușor 
să-ţi lași adversarul să vină la tine; și mai bine ar fi să fii 
pregătit, iar el nu. Breaca se uită la ţarcurile pentru viței care o 
împresurau de peste tot și blestemă cu patima. 

— Putem forma șirul doar după ce scăpăm de aici. Ţi-a lăsat 
loc. 

Caradoc călărea ușor, cu o mâna pe coapsă. Era cu faţa într-o 
parte, dând din cap în semn de răspuns la dovezile tacite de 
recunoaștere venite din partea mulţimii, și-i răspunse fără să se 
întoarcă. De la distanţa, chiar și dacă ar fi fost văzut, s-ar fi 
crezut că vorbește cu grupurile mici de negustori de oi care-l 
înconjurau. 

Ea îl urmă, privind în stânga și-n dreapta, răspunzând celor 
care o salutau. 

— O să-i chem pe ceilalţi de îndată ce vom termina. Dacă vom 
reuși să scăpăm. Fie blestemat de zei poporul ăsta. De ce 
trebuie să stea toţi în drum? 

Caradoc îi zâmbi unui bărbat care vindea bere și-i arătă că el 
nu avea nimic cu care să facă negoţ. 

— Poate că li s-a poruncit să facă așa. Asta e prima oară când 
văd un târg de vite înainte de ziua începutului verii. 

Un tap alergă spre capătul ţarcului, rupând lemnul. Mânzul 
sur se sperie din cauza zgomotului, iar el se strădui să-l 
stăpânească. 

Breaca rosti: 

— Dacă se sperie caii și fug, nu va fi bine. 

— Dacă se sperie și fug, se vor folosi de scuza asta ca să ne 
poată ataca. 

Caradoc râse pe înfundate. Nu părea prea nefericit la gândul 
că s-ar putea lupta. Văzând-o, își mușcă buza și redeveni serios. 

— Să sperăm că fratele tău va reuși să-și stăpânească bine 
iapa. 

— Mă rog să fie așa! 

Breaca se întoarse cu spatele la olarul cu care avusese o mică 
neînțelegere și-și dădu seama care fusese motivul pentru care 
ezitase calul ei. 

— Vom vedea în curând dacă nu va fi în stare. Taurului ăluia 
nu-i plac caii. 

În faţa ei se aflau doi bărbaţi călare care blocau drumul, 


certându-se din cauza preţului unui taur dereș mare. Animalul 
nu ieșise prea bine din iarnă; n-avea pic de grăsime și i se 
vedeau coastele, iar cicatricile arătau că se luptase și că, 
probabil, nu câștigase. Coamele ușor curbate erau cât 
antebraţul ei. Vârfurile străluceau, fiind învelite în argint. Ştia că 
nu era o simplă podoabă și auzise că, în zilele de sărbătoare, 
romanii își decorau animalele astfel. 

— Tatăl tău preţuiește mult taurul? 

— Tatăl meu preţuiește puterea. Dacă ar crede ca un taur i-ar 
putea-o dărui, ar lua-o. Dar ăsta nu e al lui. Spune ceva vesel. 
Simt că ești furioasă. 

— Au dreptate. Dar n-am nimic cu ei. 

Zâmbi fals la saluturile dresorilor și-și trase iapa către stânga. 
Taurul o privea furios. lapa făcu un salt înainte, horcăind. Se 
auzi mugetul unui vițel rămas singur într-un ţarc, iar asta o făcu 
să-și ridice coada și să dea drumul unui jet fierbinte, urât 
mirositor, de fecale. În ţarcul de alături, un porc râma la poalele 
unor stâlpi mai firavi, forțându-se să-și găsească drumul afară. 
Mirosul era puternic, iar zgomotul asurzitor, dar, cu toate astea, 
caii trecură, așa că deodată se găsiră afară, dincolo de ţarcuri, 
fără să fie nici împunși, nici împinși la vreo faptă rușinoasă. 

Cu privirea aţintită asupra lui Cunobelin și luându-și o 
expresie hotărâtă, Breaca mai dădu drumul frâielor iepei, 
numărând pașii în timp ce înainta pe câmp; trei înainte: Macha 
și Eburovic trecuseră de taur și se aflau în siguranţă; șase: Luain 
mac Calma și Segoventos, galul, erau aproape. Ultimul nu era 
un bun călăreț; îl auzi blestemând și mai auzi clinchetul 
hamurilor sale, dar nimic mai mult. Nouă: Airmid și - Nemain să- 
i ajute pe toţi - Dubomos, cu nenumăratele lui brasarde și cu 
hainele-i ţipătoare, treceau pe lângă taur. De când părăsiseră 
pământurile Eceniei, se așezase, ca și cum era dreptul lui, în 
stânga lui Airmid. Dacă se gândea prea mult la asta, Breaca 
avea să se înfurie prea tare ca să se mai poată concentra 
asupra a altceva. 

Ca să aibă ceva de făcut, își netezi partea din faţă a tunicii. 
Până atunci nici nu-și dăduse seama cât de mult îi atârna în 
spate. Numără în minte doisprezece pași și gata, Airmid era 
dincolo de vițel și de porcul din ţarc, călărind în câmp deschis. 
Răsuflă ușurată și privirea i se înceţoșa. Pierdu șirul pașilor și 
trebui să măsoare spaţiile libere dintre brazdele de iarbă, sau 


turmele împrăștiate de vite grase. Marinarii din spate erau toţi 
destul de puternici încât să-și poată struni caii. Mai rămânea să- 
și facă griji doar pentru Bân, care venea la urmă. 

Caradoc simţi asta. Fără să se întoarcă, rosti: 

— lapa se comportă mult mai bine decât în pădure. Mai are 
de mers o jumătate de suliță, poate două. O să-ţi spun când e 
gata. Privește în dreapta; cineva îţi aduce un dar. 

Breaca se uită în jos. O femeie înaintă până în dreptul 
genunchiului ei. Avea părul și o mare parte din faţă acoperite cu 
o mantie neagră de lână. Sub ea, se ascundea o tânără care 
născuse de curând. Deși nu se vedea niciun copil, în dreptul 
ambilor sâni, pete de lapte îi murdăreau tunica. Darul pe care i-l 
aducea era un căţelandru gri-închis abia înțţărcat. Se mișcă încet 
în mâinile ei îndreptate în sus. Breaca se uită în spatele ei; dacă 
ar fi refuzat-o, i-ar fi adus o insultă, dar nu avea nici cea mai 
mică intenţie să-l întâlnească pe cel mai mare războinic al 
tărâmului, în timp ce ar legăna un căţel care vomita și-i 
schelălăie în poală. | l-ar fi putut încredința lui Airmid, dar era 
prea departe, tocmai trecea pe lângă un cioban care-și păstorea 
turma de oi și miei. Nimeni altcineva nu mai era în apropiere. 

Breaca se aplecă. 

— Mulţumesc. Sunt onorată, dar nu am unde să ţin un astfel 
de dar. Dacă l-ai putea mai bine da lui... 

— Il iau eu. 

Surprinzător, Caradoc își trase calul înapoi ca să meargă în 
rând cu ea. Zâmbind timid, femeia se retrase pentru a-i da 
onorul, sau, poate, pentru a-i face o lungă mărturisire. Vorbea 
repede, iar cuvintele curgeau prea repede ca să poată fi 
urmărite, dându-i vreun sfat, sau, cine știe, dojenindu-l. Vorbele- 
i alese nu se potriveau deloc cu rochia. Breaca auzi răspunsul 
amuzat al lui Caradoc și zângănitul ascuţit al fierului. Din trei 
pași, războinicul fu înapoi lângă ea, purtându-și darul, dar 
lipsindu-i brăţara. Breaca îl iscodi: 

— O cunoșteai? 

Brăţara era un dar de la tatăl ei. Valora mai mult decât orice 
căţelandru. 

— Puțin. 

Rânjetul îi străluci mai mult ca altădată, ascunzând o furie 
bruscă, inexplicabilă. Fata se aşteptase să existe neînțelegeri - 
ostilități, dușmănii mai vechi și devotamente de care nu știa 


nimic - dar să le vadă atât de ușor date în vileag o tulbura. Ar fi 
putut să ceară o explicaţie, dar zâmbetul lui ironic o împiedică. 
Era lângă ea, la fel ca pe promontoriu, cu chipul brăzdat de apa 
mării. 

Caradoc vâri cățelul în îndoitura cotului, învelindu-l într-un 
fald al mantiei. După frigul dimineţii, căldură și întunericul îl 
amuţiră. Bărbatul rosti: 

— E un câine bun. Odras e ultima din linia regală din 
Trinovantes. E nepoata mamei lui Togodubnos, cea care îi dă 
dreptul tatălui meu să conducă. E cunoscuta peste tot pentru 
calitatea câinilor ei. Când va mai crește, animalul o să-i placa 
fratelui tău. Doar că nu te aștepta să-l mai port și dacă o să se 
ajungă la luptă. 

— Nu va fi nicio luptă. N-o să permit asta! 

Un blestem rostit în latină o făcu să se întoarcă la timp pentru 
a vedea iapa lui Bán înfruntând taurul. Bărbaţii își schimbaseră 
pozițiile, iar taurul stătea acum în drum, cu capul plecat, încât 
coamele argintii păreau orizontale. Slava cerului, romanul 
reușise să treacă. Aștepta în partea mai îndepărtata, rostind 
ușor, în galica, sfaturi pe care și bărbatul și băiatul le ignorau. 
Bărbaţii cu taurul renunţaseră la orice idee de negoţ; distracţia 
ce se anunţa era prea grozava. La îndemnul celui mai solid 
dintre ei, taurul înainta un pas și scurma pământul cu coamele. 
Argintul se îndoi la capete, rotindu-se înspre interior. 

— Bân... 

Breaca își duse mâna la sabie. Niciodată n-o mai scosese la 
mânie. O mânca palma la gândul ăsta. 

— Nu. Uită-te. Poate s-o facă. 

Fratele ei râse senin și îi striga ceva romanului, dar nu reuși 
să audă. Roaiba se roti pe picioarele dinapoi și săltă ca o 
căprioară, trecând pe lângă viţelul agitat, intrând în ţarcul 
porcului. Rămaseră în loc preţ de o clipă, destul cât să elibereze 
un nechezat furios care atrase privirile tuturor acelora aflaţi în 
cele patru colţuri ale pieţei, iar apoi iapa fu din nou în câmp 
deschis, cu Bân călărind-o ușor, dându-i pinteni pentru a ajunge 
lângă sora lui. Cei mai puţin nepăsători și poate cei mai lipsiţi de 
tact dintre neguţători îl aclamară. 

— Nu-i așa că-i bună? 

Bân ajunse în dreapta Breacăi, pe locul clarvăzătorului. Airmid 
se dădu înapoi ca să-l lase să treacă. 


— Crezi că au pus totul la cale pentru noi, ca să vadă ce poate 
face? 

Privirea îi era vie, zâmbetul strălucitor. În multe feluri semăna 
atât de mult cu Caradoc, fără să aibă însă și furia înflăcărată a 
acestuia. ` 

— Cu siguranță. Incercă să fie serioasă, așa cum cerea ocazia, 
dar nu reuşi. Caradoc a fost onorat cu un dar de la poporul lui. 
Dacă te porți frumos și nu-i mai umilești pe mult apreciații porci 
ai Câinelui Soarelui, poate ţi-l va da ție. 

Pe Grindina îl lăsaseră acasă din mai multe motive, printre 
care și teama că Amminios l-ar fi putut răni, dar despărțirea nu 
fusese deloc uşoară. Când văzu cățelul, Bán făcu ochii mari. 

Ridicând marginea mantiei, Caradoc rosti: 

— Ai o nouă parteneră pentru câinele tău de prăsilă. 

Bán se minună. 

— O să fie a mea? Serios? 

Era doar un copil. Uneori uita asta. 

— Mai târziu. Dacă scăpăm cu viață din asta. Deocamdată, 
avem ceva mai important de făcut. 

Breaca privi în stânga, la Caradoc. 

— Eşti gata? 

— Bineînțeles. Suntem gata cu toții. 

— Bine. 

Işi ridică brațul deasupra capului. De-o parte şi de alta, 
patruzeci şi doi de călăreți se desfăcură în linie - marinarii în 
stânga, clarvăzătorii în dreapta, războinicii la fiecare margine. 
Aproape că nu scoteau niciun zgomot. Le putea simți șuierul 
respirației și încordarea concentrării. Frâiele noi trosniră, 
hamurile cailor zăngăniră încet, dar blestemele și jurămintele nu 
se făcură auzite. Exersaseră pentru asta zile întregi - pe pajiștile 
din așezare, pe câmpiile întinse ale ţarcurilor pentru cai și, mai 
târziu, pe întinderile de dinainte și de după regiunile împădurite 
care marcau teritoriul Trinovantes. Așa plănuise ea, amintindu-și 
de sosirea lui Togodubnos în așezare. Caradoc și romanul o 
ajutaseră să pună totul în aplicare. Împreună reușiseră ceva 
impresionant: un grup de marinari care nu erau călăreţi 
izbutiseră să se alăture unor bărbaţi și femei care călăreau 
singuri sau se luau la întrecere cu alţii, punându-și vieţile în 
pericol. Fiecare dintre ei învățase câte ceva, chiar și doar să 
lucreze în echipa alături de cei pe care-i dispreţuiau. Până și 


Dubomos acceptase să ia parte la asta. Acum se aliniară cu o 
precizie și o mândrie care o făcu pe Breaca să simtă un fior în 
inimă, iar mâna i se încleșta pe frâie. 

— Daţi-i drumul. 

Romanul grăi încet, de la capătul celălalt al rândului. Fata își 
lăsă braţul jos, făcând semn înainte, și-și împinse iapa sură să 
pornească într-un galop sălbatic. Toată coloana călărea în ritmul 
ei. Îl simţi pe roman urnindu-și calul castrat în același timp în 
care Bân își stăvili iapa, iar Caradoc își domoli mânzul. Toţi trei 
erau pe aceeași linie cu iapa sură. La fel cum încercase să facă 
odată Togodubnos cu un grup mai mic, în faţa unei ogrăzi goale, 
fata își împinse și ea oamenii, formând o coloană omogenă ce 
înaintă înspre luptătorii din Trinovantes. Chiar în ultimul 
moment, își ridică braţul și ordonă oprirea. 

Fusese bine, aproape perfect. Își struni iapa chiar în faţa lui 
Togodubnos și a tatălui lui. Câinele Soarelui, iubitor al tuturor 
lucrurilor imperiale, stătea faţă în faţă cu romanul. Caradoc 
zâmbi călduros și privi în jos, de la înălţimea mânzului cenușiu, 
înspre Amminios. În dreapta lui, Bân era mai înalt decât oricare 
dintre ei, iar roaiba strălucea precum soarele la apus, albastrul 
mantiei semănând cu cerul de deasupra ei. La început, era 
imposibil să privești în altă parte. 

— Frate! 

Breaca i se adresă bărbatului din faţa ei, la fel cum i se 
adresase acesta atunci când venise să-i ofere ajutorul lui în 
războiul împotriva celor din Coritani. 

Togodubnos confirma, clătinând din cap. 

— Soro, ce te aduce pe la noi? 

Era imposibil să nu știe; probabil că aflase de câteva zile, 
dacă nu chiar luni. Spionii din Trinovantes erau peste tot. Cu 
toate astea, el ceruse un răspuns, și încă în public. 

Fata rosti pe un ton rece: 

— Zeii au dorit să ne onoreze cu un număr de marinari 
naufragiaţi. A fost voinţa bătrânilor noștri să fie transportaţi pe o 
nava comerciala potrivita care să-i ducă în Galia. Noi ne-am luat 
angajamentul să fie în siguranţa până când se vor afla la bordul 
corabiei. Pentru că tu ai vorbit la adunare în numele tatălui tău, 
am venit să-ţi cerem permisiunea să trecem pe teritoriul vostru 
înspre sud, către fluviu. 

— lar tu ni-l aduci înapoi pe fratele nostru Caratacos. 


Era prima oară când auzea varianta galică a numelui. 

Togodubnos nu puse o întrebare, făcu o simpla afirmaţie, iar 
asta nu necesita un răspuns din partea ei. 

Răspunse Caradoc însuși: 

— Am fost pe Greylag. 

Ei știau însă și asta. 

— Sunt viu numai datorita Breacăi și familiei ei. Așa cum ai 
spus și tu, ei sunt rudele noastre cele mai apropiate, chiar dacă 
nu și cu numele. 

— Într-adevăr. 

— Am auzit că mai am o rudă - pe fiul tău. Felicitările mele! 

Vorbi liniștit, păstrând doar o fărâmă din furia de mai 
devreme, dar fata nu fu singura care simţi ironia. Tinu iapa 
nemișcata. lapa brună din faţa ei tresari, la fel și murgul lui 
Amminios. Togodubnos, la rândul lui, era calm. Dacă nu l-ar fi 
cunoscut mai înainte, nici nu i-ar fi remarcat roșeaţa bruscă din 
obraji, nici nu ar fi perceput avertismentul din privirea lui. 

Rosti pe un ton potolit: 

— Odras îţi trimite salutările ei și scuzele că nu a putut să fie 
de faţă să te primească. 

— Cred și eu, având în vedere că ea călărește mai bine decât 
voi toţi la un loc. Zâmbea încordat, iar ironia era îndreptată spre 
toţi ceilalți, în aceeași măsură în care era îndreptată și împotriva 
propriei persoane. Totuși, mă simt onorat. Și sper că fiul tău e 
mai sănătos decât sora lui mai mare, așa e? 

Se prea poate să fi fost o simpla întrebare. Togodubnos se 
gândi puţin înainte să răspundă. O voce mai dură răsună în 
tăcerea care se lăsase. 

— E foarte bine. Succesiunea e asigurată. Prin urmare, ești 
liber să-ţi urmezi menirea de marinar negustor. 

În liniștea aceea, cuvintele căzură ca un tunet și vibrară în 
pieptul Breacăi, accelerându-i ritmul inimii. Pentru că făcea 
parte din familia regală și pentru că mândria poporului ei 
depindea mai mult de ea decât de ceilalţi, Breaca privi în 
stânga, înspre persoana care grăia, înspre bărbatul al cărui 
nume, încă de când era mică, reprezentase și ameninţare, și 
promisiune; către  Cunobelin, Câinele Soarelui, păzitorul 
poporului lui, nimicitor nemilos al dușmanilor, vultur al 
diplomaţiei și lup al căilor de negot. 

— Bun venit, prinţesă! 


Ochii cenușii, exact la fel ca ai fiului mai mic, îi zâmbeau. 

Nu avea o statură impunătoare - atât Togodubnos, cât și 
visătorul lui, Heffydd, erau mai mari - și nu era nici deosebit de 
înalt. Părul lui era greu de descris, precum paiele în vremea 
recoltei târzii, înspicat, ca blana de viezure, cu fire care-i trădau 
vârsta. Colierul și scutul din aur erau lucrate cu măiestrie, iar 
împletiturile înșirate de-a lungul ambelor braţe erau bătute cu 
pietre rozalii de coral și smalţuri în culori cum nu mai văzuse 
niciodată. În afară de asta, nu alesese să iasă cu nimic în 
evidenţă; Dubomos îl întrecuse fără prea mult efort la veșminte, 
iar Bân avea de departe cel mai bun cal. Prezenţa lui te domina, 
deși nu-ţi inspira atât teamă, cât certitudinea că voinţa lui e 
legea pe care n-o poate încălca nimeni; o făcea să simtă că ea 
era nimic, iar el era lumea întreagă. Ca și fortăreaţa lui, bărbatul 
era exact așa cum i se spusese, ba chiar mai mult. „Va fi mai 
mare decât orice ţi-ai imaginat tu vreodată.” Și cum altfel ar fi 
putut fi bărbatul care, prin puterea caracterului lui, cucerise 
fortăreaţa și o păstrase timp de treizeci de ani, fără să recurgă 
la război? Şi care o numise prinţesă. 

Fata schiţă salutul cuvenit între doi membri ai casei regale. 

— Cunobelin, căpetenie în Catuvellauni și protector în 
Trinovantes, prezenţa ta ne onorează. 

Era salutul cel mai oficial pe care-l știa. Vorbi în graiul neutru 
în care vorbise la început și Togodubnos, fără vocalele deschise 
și consoanele moi ale pământului natal. 

— Nu mai mult decât a ta, pe noi. 

Acum zâmbi cu toată faţa, iar soarele care-i mângâia pielea 
părea mai cald. 

— În portul din sud avem ancorată o corabie. Nu are nici 
viteza, nici puterea vâslelor de pe Grey/ag, dar, cu toate astea, 
se zice că e o navă bună. Am fi onoraţi dacă marinarii voştri ar 
vrea să o accepte în dar. 

„Vrea să le dea o corabie? în dar? O navă întreagă?” 

Râmase fără cuvinte și, fără îndoială, asta și fusese intenţia. 
Segoventos era la o distanţă de unde putea auzi. Imediat răsună 
zângănitul hamurilor cailor și se auzi saltul unui bidiviu, strunit 
din greu în capătul din dreapta al coloanei, acolo unde galul își 
călărea mânzul bălţat. În faţa ei și în afara razei vizuale a tatălui 
său, Togodubnos își înclină capul și-l înălţă din nou, în semn de 
încuviinţare. ÎI iubi pentru asta. 


Rosti cu voce tare: 

— Sunt sigură că stăpânul navei Grey/ag ar fi copleșit de 
mărinimia unui astfel de dar. 

Asta era răspunsul corect. Strălucirea orbitoare a dimineţii se 
mai domolea. Lângă ea auzi rânjetul amuzat al lui Caradoc. 
Tatăl lui doar dădu aprobator din cap. 

— Bine. 

Deși gânditor, dar încă zâmbind, Câinele Soarelui își întoarse 
calul. 

— Nu i-am dat încă un nume. Este ancorată într-un adăpost 
din partea mai adâncă a râului. O să mergem mai târziu acolo 
să vedem dacă le place celor care vor naviga pe ea. Poate 
atunci vor vrea să-i dea ei un nume. Inainte de asta, oamenii 
mei v-au pregătit o masă. Vreţi să ne primiţi ospitalitatea și să 
vă alăturaţi nouă? 

Nici asta nu era o întrebare. Breaca își înclină capul. 

— Ne-am simţi onoraţi. 


Se așteptase la imitații romane sau galice. Se așteptase să i 
se ofere vin și să-l refuze, să primească pește, păsări de baltă și 
alte animale de-ale lui Nemain și să le refuze și pe astea; să fie 
servita de sclavi și să nu le accepte plecăciunile. Cu ajutorul lui 
Caradoc, al lui Luain mac Calma și al romanului, făcuse tot ce 
putuse ca să înţeleagă cum să mănânce dintr-o singură farfurie, 
aplecându-se pe o bancă înălţată, și se pregătise să deguste cu 
o plăcere falsă fructele și legumele, sosurile și condimentele de 
pe un alt continent. Văzuse vulgaritatea podoabelor din sud și 
se așteptase s-o regăsească și în obiectele atârnate sau cioplite 
pe pereţi sau în oalele și veșmintele celor care o primiseră. 

Ceea ce primi însă fu la fel ca acasă - o versiune, minunată, în 
miniatura a locurilor natale. 

Dacă ei ar fi hotărât s-o ridice cu ușa în partea de sud, dacă 
pe pereţi ar fi atârnat obiecte de culoare galbenă și dacă pe 
pilonii ușii ar fi ales să cioplească doar semnul unui singur 
clarvăzător, atunci casa lor din Ecenia ar fi fost la fel cu casa cea 
mare a Câinelui Soarelui. Pentru că voia cu orice preţ să 
găsească neajunsuri, se gândi că sculpturile de urși de pe pereţi 
erau apăsătoare și ciudate, de parcă ar fi fost aduse de cineva 
care se teme de ceea ce vede, în loc să fie făurite de un spirit 
care gândește și simte visul. Se uită la Airmid și văzu că și ea-și 


dăduse seama și că alegea mâncarea cu grijă, probând-o și 
gustând-o, căutând alte neajunsuri. Nu mai era niciunul de găsit. 
Tot era cum se cuvine, ba chiar mai mult de-atât. Câinele 
Soarelui își dezvăluia bogăţia cu un bun-gust reţinut, lăsând 
calitatea și cantitatea meniului să vorbească pentru el. Icenii ar 
fi reușit să pregătească o astfel de masa pentru atât de mulţi 
oameni doar la sfârșitul unei recolte reușite, nu și la începutul 
primăverii, la capătul celei mai grele ierni de la moartea bunicii 
bătrâne. Li se dădură turte de ovăz și miere - miere, primăvara, 
malt de orz, bere proaspăta care nu se acrise, un porc întreg 
fript și vițel, pentru cei care preferau asta, și șunci sărate care 
nu se uscaseră încă. Mâncarea prisosea, dar era servita în semn 
de respect, iar ei ar fi făcut la fel dacă ar fi putut, dacă s-ar fi 
întâmplat să primească la rându-le, la casa cea mare, vizita 
Câinelui Soarelui. Singura diferența majora era lipsa femeilor. Se 
găseau acolo mama lui Togodubnos, o femeie tăcută, grijulie cu 
fiul ei, și o femeie mai tânără, care se vântura pe lângă 
Amminios, dar, în rest, nimeni altcineva. 

Terminară cu și mai multa bere și cu o poveste a lui Heffydd, 
clarvăzătorul, care vorbea despre un tânăr erou, naufragiat pe 
un teritoriu străin iar apoi întors acasă cu tovarăși noi. 
Marinarilor le plăcu istorisirea, mai ales descrierea vioaie și 
detaliata a corabiei noi dăruite de preafericitul tată. Caradoc 
rămase impasibil. La sfârșit, se ridică și părăsi încăperea, pe 
când ceilalţi încă îl mai felicitau pe tâlmaci. Îndată, marinarii 
fura invitaţi să părăsească adunarea, pentru a se alătura 
grupurilor mai mici care discutau probleme negustorești cu 
precupeţii. Segoventos se aprinse în mod vizibil, iar vocea lui 
crescu, umplând toată încăperea. Pentru cei care nu erau în 
mod direct implicaţi în discuţii, fura aduse zaruri și câteva 
tăblițe de joc. Breaca se întoarse și-l găsi pe Cunobelin alături. 

— Pentru o vreme, se vor simţi bine aici. O să vedem corabia 
mai târziu, când o să mai dispară toropeala mesei. Intre timp, 
zeii ne-au dăruit vreme frumoasă. Adie vântul, dar încă nu 
ploua. Poate aţi vrea să vedeţi staulele noastre pentru negoțţ și 
atelierele? Poporul nostru ar rămâne recunoscător dacă te-ar 
întâlni personal. 

— Am fi onorațţi. Mulţumim. 

O spuse aproape mecanic; formalităţile  conversaţiei 
deveniseră mai lejere pe măsura ce masa înaintase. Privind în 


jur, îi numără pe cei pe care s-ar fi putut baza pentru a o însoţi. 
Macha și Eburovic erau în apropiere, prinși într-o discuţie 
animata, deși fără noima, care le permitea să fie atenţi și la 
ceilalţi. Luain mac Calma se certa cu Heffydd; deși era departe 
de el, încordarea lui se vedea cu ochiul liber. Clarvăzătorul era 
supus, fără să-și arate furia. Airmid stătea cu Ban, jucându-se 
arșice, niciunul din ei nefiind însă atent la joc. Mai departe, 
'Tagos și Dubomos fuseseră captaţi de jocul cu table. 'Tagos își 
pusese deja pumnalul gaj. Se uita la ei gânditoare. Câinele 
Soarelui rânji. 

_ — Lasă-i să stea. Nu au nimic de pierdut, în afară de mândrie. 
In orice caz, aici ești în siguranţa și, chiar dacă n-ai fi, doi 
războinici neexperimentați nu ţi-ar fi de niciun folos. 

Așa socotise și ea, doar ca el dăduse glas acestor gânduri. 
Simti un fior pe șira spinării, iar gustul dulce rămas de după 
masă i se acri în gura. Acum își dorea să fi băut mai puţină bere. 
Câinele Soarelui ridică din sprâncene. 

— Tinerii sunt ocupați. Nu cred că e nevoie să ne facem o 
ieșire spectaculoasa. Caradoc e afara, iar grăjdarii ne așteaptă 
cu caii. Asta, în cazul în care nu vrei mai bine să mergem pe jos. 

— Icenii rareori preferă să meargă pe jos, răspunse ea 
încordată. 

Airmid i-ar fi înțeles zâmbetul. 

— Dacă sunt gata, atunci nu trebuie să-i lăsam să ne aștepte. 


Alcătuiră un grup mic: familia ei, incluzându-i pe Airmid și pe 
Luain, însoțiți de Cunobelin și de fiul lui mai mic. De când se 
terminase povestea clarvăzătorului, Caradoc se mai liniștise. 
Vocea i se mai domolise, iar zâmbetul era acum lipsit de 
strălucirea aceea sălbatica. In răstimpul care se scursese între 
momentul întâlnirii de la poartă și începutul mesei, încredințase 
altcuiva cățelul și-și recăpătase brăţara. Fata avu grijă să nu 
spună nimic despre toate astea. Bărbatul calarea ușor pe 
cărare, arătându-i lucrurile noi; stratul de cenușa presărată de-a 
lungul drumului ca să absoarbă noroiul și să-l facă mai ușor de 
străbătut, șirul de stejari străvechi râmași din zilele când 
clarvăzătorii mai aveau încă putere, râul din depărtare și plutele 
care-i transportau pe neguţători împreuna cu marfa lor până la 
corăbiile comerciale acostate în porturile cu ape mai adânci din 
sud. În timp ce călăreau, fata îl studia, căutând micile semne 


prevestitoare de pericol pe care ajunsese să le cunoască. Păruse 
la fel de calm și înaintea întrecerii de pe râu, și în dimineaţa 
adunării bătrânilor, fără să dezvăluie vreodată realitatea ce se 
ascundea dincolo de aparenta liniște. Privi la ea amuzat și-și 
întrerupse descrierea plutelor. 

— Ai jucat vreodată „Dansul Războinicilor”? 

Aparent fără motiv, o întreba în galica; toată lumea din jurul 
lor o vorbea bine, așa că, dacă aveau să fie auziţi, asta nu le-ar 
fi acordat niciun pic de intimitate. Cu toate astea, ea răspunse 
cât de bine putu în aceeași limba. 

— Jocul de table pe care-l jucau fraţii tăi când am părăsit casa 
cea mare? Nu. Gunovic îl joacă și el, dar eu n-am încercat 
niciodată. Mi s-a spus ca e nevoie de multa pricepere. 

— Se poate, deși nu toată lumea îl joacă la fel. De exemplu, 
Togodubnos își mânuiește piesele ca pe niște arme, purtându-le 
de-a lungul tablei precum caii care se debarasează de 
războinicii înfrânți. Amminios poate petrece o zi întreaga jucând, 
de parcă ar muta piesele doar ca să le simtă în mâna sau pentru 
frumuseţea desenelor. Ai putea chiar să uiţi că el joacă pentru a 
câștiga. 

— Dar câștiga? 

— Bineînţeles, de fiecare dată. E de neoprit, precum un 
măcelar care face ravagii printre găini. Dacă pierde, este doar 
pentru a-și ademeni adversarul să parieze mai mult. 

— Pe tine te-a învins vreodată? 

Cotiră și se treziră cu vântul în faţă. Caradoc își miji ochii, 
ferindu-se de mușcătură lui, privind dincolo de ateliere, înspre 
șerpuirea râului din partea de nord. 

— Cei din Ordovices au un proverb: „Un bărbat care joaca pe 
viaţă și pe moarte nu câștigă niciun fel de onoare”. 

O spuse fără pic de ranchiună. 

— De când mi-am câștigat prima sulița, nu am mai jucat cu 
fratele meu. Înainte de asta, da, m-a învins din ziua în care am 
fost destul de mare să joc, până în ziua în care am fost destul de 
mare pentru a pune capăt acestor jocuri. Îi zâmbi călduros și 
continuă: La curtea Câinelui Soarelui, întrecerile sunt încurajate. 
Înfrângerile, nu. Fratele meu nu știe să piardă. 

Schimbase limba, trecând cu ușurință la graiul ei, apoi la cel 
din nord, cu vocalele mai deschise și mai poetice, pe care tatăl 
lui se putea să nu-l înţeleagă. 


— Cel pe care trebuie să-l observi e tata. Este cel mai 
priceput, dar el nu-l joacă pe tablă. Privește-l. O să înveţi multe 
despre dansul vieții. 

— Așa o să fac. 

Continuară să călărească în tăcere. Vântul mugea dintr-o 
parte, alungându-i aburii groși de bere din minte. Cărarea către 
locul pentru negoţ era dreaptă și mărginită de-o parte și de alta 
de ateliere și de tarabe pentru mărfuri. Breaca numără patru 
fierării diferite, ușor de remarcat din cauza căldurii emanate de 
focurile lor și a dârei slabe de fum. Intre ele, se găseau 
tăbăcarii, olarii, ţesătorii și berarii, neguţătorii de sare și, ei bine, 
da, precupeţii care ofereau condimentele, sosurile, măslinele și 
vinul despre care i se spusese. Niciunul nu-i oferi însă nimic, iar 
ea fu scutită să dea dovadă de lipsă de politeţe când avea să 
refuze. 

Din mers, se opriră și la fierării. La primul, fierarul îi dărui un 
pumnal incrustat cu o piatră albastră de Ecenia pe crucea 
mânerului și cu un delfin săltând pe măciulie, iar ea îl primi. Al 
doilea îi observă cameea în forma șarpelui-suliţa de pe umăr, 
cea pe care o făurise chiar ea. Nu avea de gând s-o dea, dar se 
oferi să se întoarcă pentru a mai face una la fel în atelierul lui. 
Celui de-al treilea îi plăcu foarte mult colierul ei, iar când află că 
îl turnase Eburovic, insistă ca tatăl Breacăi să rămână la fierăria 
lui ca să discute despre metodele prin care se putea extrage 
aurul, și poate chiar să facă și un experiment. Cunobelin, căruia 
i se ceru să aprobe vizita, își dădu consimţământul fără ezitare. 
La scurt timp, Macha fu și ea abordata de un ţesător care 
admiră stofa de calitate a tunicii ei, iar apoi Airmid fu chemată 
de către o femeie cu un copil care avea nevoie urgentă de 
verbină. Totul era prea evident. Luain mac Calma merse cu ea 
ca s-o ajute. 

În curând, rămaseră doar patru. Breaca și Caradoc, Bân şi 
Cunobelin. Se prea putea ca totul să fi fost plănuit, la fel de bine 
cum se putea ca totul să fi fost întâmplător, dar nu era nimic de 
făcut, decât să încuviințezi, să zâmbești și să asculți cum 
Câinele Soarelui își demonstra impresionanta bogăţie a 
regatului său. 

Cea de-a patra fierărie era mai departe de cărare, pe cealaltă 
parte față de restul atelierelor. Un băiat blond și zvelt, cu niște 
ochi surprinzător de albaștri era gata să le apuce frâiele cailor. 


Cunobelin descăleca și-i aruncă hamurile ca și cum n-ar fi fost 
decât un stâlp pentru priponit. Îi zise Breacăi: 

— Asta e monetăria. Aici ne batem monedele. Nu vrei să mă 
însoţești înăuntru? Cred că o să ţi se pară interesant. 

„Cel pe care trebuie să-l observi e tata. El este specialistul, 
dar el nu-l joaca pe tablă. Privește-l. O să înveţi multe despre 
dansul vieţii.” 

— Mulţumesc. Sunt foarte onorată. 

Se lăsă în jos de pe iapa sură și-i dădu frâiele băiatului, 
înclinându-și capul în semn de mulţumire. Simţind strânsoarea 
străină, iapa trase de căpăstru și fu nevoie s-o liniștească. 
Cunobelin așteptă lângă ea, cu mâna pe braţul fetei. Trăsăturile 
lui erau limpezi, fără urma de viclenie, iar acum înţelese cum 
reușise el să câștige un regat întreg doar cu farmecul personal. 
Ajunseseră la ușă când se întoarse către fiul lui și spuse: 

— Caratacos? Şi tu vei găsi ceva interesant? 

Caradoc clătină din cap, surâse și răspunse foarte politicos: 

— Mă îndoiesc de asta, tată. N-am fost niciodată de acord cu 
folosirea monedelor. Işi pierd valoarea prea repede. 

— Totuși, Heffydd mă asigură că astea sunt diferite. 

— Heffydd? Un om care mă știe prea bine. 

Sprâncenele i se arcuiră până ajunseră la nivelul părului. 

— De data asta, se înșală însă. 

— Nu prea cred. Şi s-ar supăra foarte tare dacă ar știi că 
gândești așa. 

— Serios? 

Breaca avea senzaţia că privește încăierarea unor câini 
pentru întâietatea în haita, sau încleștarea coamelor cerbilor în 
perioada de împerechere, cu diferența ca, aici, târcoalele, 
mârâitul și gropile făcute în iarba erau înlocuite de inflexiunile 
joase ale vocilor, sau de ridicarea unei sprâncene. Câinele 
Soarelui dădea impresia că tocmai câștigase runda asta, deși 
fata nu ar fi putut spune de ce. După o pauză foarte scurtă, 
Caradoc își trecu piciorul peste gâtul mânzului sur și se lăsă ușor 
în jos. Bân se repezi să ia el calul, înainte ca băiatul de grajd să 
apuce frâiele. 

Câinele Soarelui intra pe ușa și-i conduse înăuntru în fierărie. 
Obișnuiţi cu soarele după-amiezii, înăuntru li se păru întuneric. 
Breaca își odihni privirea pe urmele calde ale focului, apoi se 
uita de jur împrejur. Aproape de zidul întunecat, stătea un fierar, 


o siluetă în întuneric, aproape invizibil, dacă n-ar fi fost șorțul lui 
ars, scorojit. Focul însuși era alb și dogorea în mijlocul încăperii; 
bărbatul lucrase la burduful lui și de-abia se oprise. O matriţa 
era pregătită, dar nu se vedea nici urmă de creuzetul cu metal 
topit. Fierarul pași înainte. 

— Acum, stăpâne? 

— Cum vrei tu. 

Grăunţele de aur, deja cântărite, erau puse în matriţa. Fata nu 
mai văzuse niciodată cum se turnau monedele, dar nici nu 
considerase vreodată ca era nevoie să înveţe; adevărații 
neguţători știau să-și aprecieze mărfurile și fără să aibă aurul ca 
intermediar. În semn de respect și pentru că special pentru asta 
fusese invitata, se prefăcu interesată de clești și de felul în care 
fierarul umflase burduful în foc ca să atragă căldura peste vârful 
matriţei. În timpul ăsta, îi studie pe Caradoc și pe tatăl lui, 
căutând să observe tensiunea care creștea între ei. Nu fusese 
obligată să renunţe la arme, iar fierarul nu părea deloc un 
luptător. Dacă se ajungea la asta, erau doi împotriva unuia, trei, 
dacă-l punea la socoteală și pe Bân, iar caii aveau să lupte 
alături de ei. Fierarul își trase matriţa din foc. 

— E gata. Acum trebuie să ștanțăm fiecare faţă. 

Amestecul se răcea repede. La o lovitură ușoară, căzură nouă 
discuri din metal strălucitor, care arseră imediat masa de lucru. 
Bărbatul le alinie pe bușteanul lui și se dădu repede în lături, 
așezând pe fiecare o pecete, bătătorind-o apoi cu ciocanul. 
Pentru fiecare faţă folosi o altă pecete, creând modele diferite. 
Metalul lucea fierbinte. Fumul de lemn ars se amesteca printre 
dârele care se înălţau de la metalul înroșit, așa că, acum, după 
mai multe zile, se simţea ca acasă. Nu era o senzaţie prea 
plăcută. Breaca se concentra asupra focului și asculta bucuroasă 
șuieratul aburului în timp ce el le vâra în apă. 

— Sunt gata, stăpâne! 

Fierarul se trase în umbră. Nouă fărâme de soare luceau pe 
masa de lucru. 

Erau monede și nimic mai mult. Breaca mai văzuse câteva; 
Dubomos avea o brățară cu o monedă fixată pe partea din faţa. 
Calul gravat pe suprafaţa ei era un desen naiv, așa că nu îi 
acordase prea mare atenţie. Pe de altă parte, astea erau mai 
degrabă arme decât monede. Cunobelin și fiul lui se aplecară să 
le privească, fiecare uitându-se mai degrabă la aur decât la 


restul. 

Fierarul se așteptase la ceva mai mult decât tăcere. Rosti: 

— Poate sunt greu de văzut. Lăsaţi-mă să aprind torţele. 

Lumina licări în întuneric. Fierarul era un bărbat mai slab și 
mai agitat decât își dăduse ea seama. Mirosul înțepător al 
sudorii lui împresură aerul. 

— Am dreptate să cred că nu sunt toate la fel? 

Caradoc rosti întrebarea ca și cum, văzând o floare ciudată 
înflorind la apus, și-ar fi întrebat prietenii - pe neașteptate, dar 
pe un ton plin de respect. 

Întrebarea nu îi era adresată fierarului, dar omul era prea 
neliniștit ca să bage de seamă. 

— Dacă stăpânul îmi permite, sunt trei modele diferite, așa 
cum a ordonat stăpânul meu, tatăl tău. 

— Trei? 

Caradoc întrebă aproape tăios, iar fierarul știu că depășise 
limita. 

Cunobelin oftă. 

— Mulţumesc, meștere. Poţi pleca. 

Fierarul se grăbi să plece. Nu părea un om primejdios. Nu el 
era cea mai mare preocupare a Breacăi. Caradoc era aplecat 
asupra mesei de lucru, cu picioarele încrucișate în dreptul 
gleznelor și cu degetele mari de la mâini înfipte în cingătoare. 
Întreba: 

— De ce trei? Am crezut că toate teritoriile sunt un singur 
pământ și toate monedele, o singura monedă. 

Cunobelin se așeză în partea mai îndepărtata de foc. Chipul 
lui se zarea mai limpede decât al fierarului. Vocea lui străbătu 
întunericul. 

— Nu mai sunt așa de tânăr ca înainte și am trei fii. A venit 
vremea să-și administreze singuri pământurile. Pentru asta au 
nevoie de propriile monede. 

— Chiar așa? Şi de când au fiii tai propriile pământuri? 

Vorbea despre dreptul lui din naștere și părea un taur, sau un 
cal de povară fără prea mare valoare. 

Cunobelin rosti: 

— Încă nu are niciunul nimic, dar, la moartea mea, fiecare 
dintre fiii mei va căpăta teritoriul care se cuvine. Am dobândit 
niște pământuri în partea de sud a râului mare, la rudele 
noastre din Atrebates. Acelea vor fi ale lui Amminios. Drepturile 


comerciale ale porturilor din sud vor fi tot ale lui, la fel ca și 
fermele pe care le-a moștenit deja din partea mamei lui galeze. 
Întotdeauna s-a interesat mai mult de negoţ decât oricare dintre 
fraţii lui, și se va descurca bine așa. Ca să însemneze asta, 
Heffydd a așezat o pecete cu o barcă pe o parte a monedei, cu 
numele lui Amminios pe cealaltă și cu mănunchiul meu de orz 
deasupra. 

Întoarse moneda pe partea cealaltă. Lumina torţei dezvălui 
imaginea neprelucrată a unei nave cu multe vâsle și cu două 
catarge. Dacă Silla ar fi desenat nava Grey/ag, probabil că ar fi 
arătat cam așa. 

Cunobelin trecu la cealaltă monedă. Mângâind legătura de orz 
de pe partea de sus a feţei, bărbatul grăi: 

— Pentru că fiul meu mai mare, Togodubnos, moștenește 
pământurile Catuvellauni, mai moștenește și conducerea tribului 
Trinovantes de la mama lui. E dorinţa mea ca aceste două 
popoare să rămână împreună și cred că el poate s-o ducă la 
îndeplinire. Fiii lui le vor avea mai departe, prin Odras. Simbolul 
ei e luna. Am așezat-o lângă numele lui, ca să nu existe nicio 
confuzie. 

Breaca îl cunoștea pe Caradoc mai bine ca înainte; trăsăturile 
firii lui puternice erau acum mai evidente decât atunci când se 
aflaseră pe promontoriu, imediat după naufragiu, sau chiar și 
înainte de adunarea bătrânilor. Însă pe chipul lui nu se zărea 
nicio încruntare, nu se simţea nicio schimbare a ritmului 
respirației care s-o poată face să spună: „Uite, asta te 
trădează”, dar era evident că tatăl lui îi dăduse o lovitură, iar 
asta nu avea nicio legătură cu împărţirea teritoriului. 

Ochii cenușii se uitară într-ai ei, zâmbind și încuviințând blând 
înspre tatăl lui. 

— Sper că i-ai cerut permisiunea lui Odras înainte să-i 
folosești semnul, nu? 

— Bineînţeles. Heffydd a visat asta, iar noi i-am dus schița 
înainte să facem matriţa. Abia îl născuse pe fiul ei și s-a bucurat 
mult pentru dovada aceasta de recunoaștere. 

— Nici nu avea cum să nu fie. 

Caradoc ridică o monedă de pe masa de lucru și o aruncă în 
aer. Îi căzu, învârtindu-se, în palmă. O tinu cu faţa în sus, astfel 
încât și Breaca, și Cunobelin putură să vadă corabia, semnul lui 
Amminios. 


— Am auzit că băieţelul se va numi Cunomar, Câinele Marii. Şi 
el va avea nevoie de o corabie într-o zi. 

Era singura armă pe care o avea și nu vărsa nici sânge. Fără 
să pară deloc mișcat, Câinele Soarelui zise: 

— Pentru numele ăsta ţi-ai dăruit brăţara? Ar fi trebuit să mă 
întrebi pe mine și ţi l-aș fi spus fără să cer nimic în schimb. Am 
crezut că plătești pentru căţel. Va fi unul bun; ar fi meritat preţul 
ăsta. Odras încă se pricepe cel mai bine la câinii de vânătoare. 

Nu se putea ca brăţara să fi fost dată ca plată pentru altceva, 
ci mai degrabă era un dar de la cineva plecat vreme îndelungată 
pentru femeia pe care o apreciază cel mai mult. Dar îi fusese 
înapoiată. Breaca își aminti căldura din glasul lui Caradoc în 
timp ce îi vorbise tinerei femei în piaţă și, după aceea, 
înfruntarea cu fratele lui; brusc, îi veni greu să se abţină să nu 
iasă la aer pentru a se elibera de problemele celorlalţi. Râmase 
însă în ușă, așteptând. Văzuseră doar două dintre cele trei 
monede, iar ultima era și cea care conta cel mai mult. 

Caradoc se întinse spre ultimele monede. Focul se stinsese, 
iar metalul era mai puţin strălucitor. Ridică una și o ţinu în 
pumnul încleștat, neprivind-o încă. Grăi ușor: 

— Tată, nu e nevoie să faci o monedă pentru mine. Ştii că pe 
teritoriile Ordovices nu are nicio valoare. 

— Cu toate astea, un fiu al meu are valoare oriunde ar merge. 
Și, în plus, trebuie cinstita și amintirea mamei lui. Astea au 
numele tău pe-o parte și simbolul ciocanului de război pe 
cealaltă. Mi s-a spus că Ellin din Ordovices nu are nicio fiică și că 
tu ești singurul ei moștenitor din partea de vest, cel puţin până 
când va fi aleasă o altă femeie care s-o înlocuiască... 

„Amintirea mamei lui...” 

„Cel pe care trebuie să-l observi e tata. Este cel mai priceput, 
dar el nu-l joacă pe tablă. Privește-l. O să înveţi multe despre 
dansul vieţii.” 

Focul absorbise tot aerul. Degetele Breacăi se înfipseră în 
lemnul stâlpului ușii. Işi mușcă buza ca să nu strige. 

Caradoc rămase destul de liniștit, fixând moneda din palmă, 
de parcă în felul ăsta avea să reușească să rămână pe lumea 
asta. Intreba: 

— E ceva ce trebuie să știu despre mama? 

Vocea îi era gravă, mai blânda și lipsită de orice urma de 
veselie. 


— Îmi pare rău, dar e mai bine să afli aici decât afară în faţa 
tuturor. Abia de curând am aflat vești din partea de vest. Mama 
ta a murit. A fost rănită cu sulița într-o luptă împotriva celor din 
Silures și a murit la sfârșitul iernii. A fost o moarte demnă de un 
războinic. 

Se lăsă o tăcere încordată. Un buștean se mișca ușor pe foc. 
Afară, ploaia, care cădea de ceva vreme, începu să lovească și 
mai puternic în acoperișul de ţigle. Înăuntru, era o liniște 
desăvârșită, întreruptă doar de ritmul respirației. Câinele 
Soarelui se aplecă puţin înainte, intrând în lumină, ca să fie 
văzut și ca să vadă mai bine. Trăsăturile lui lăsau să se vadă un 
echilibru perfect între mâhnire și regret demn - un bărbat care 
și-a pierdut femeia pe care-o iubea, un războinic care trebuie să- 
și păstreze sobrietatea și un tată căruia îi pasă de binele fiului 
său. 

Doar dacă știai natura jocului puteai să vezi în profunzime, iar 
Breaca nu era sigură că știa destul pentru a înţelege tot. 
Cunobelin nu făcuse asta pe moment; matrițele pentru monede 
nu se desenează și nici nu se făuresc într-o dimineaţă. Probabil 
că el aflase vestea încă de la sfârșitul iernii, și ar fi putut trimite 
imediat pe cineva cu vești în nord, în Ecenia. Nu păstrase 
secretul până acum fără un motiv. În dansul ăsta, învingătorul 
era cel care descoperea primul acest motiv. 

— Cine mai știe de asta? întrebă Caradoc, blând. 

Gândea mai repede ca ea, și mai erau și alte lucruri în joc. 

Odras îi spusese numele copilului și cine era tatăl, dar nu-i 
dăduse și vestea morţii mamei lui; va trebui să afle de ce nu-i 
spusese. 

— Heffydd știe. Nimeni altcineva. Solul care a adus vestea e 
mort. 

„Pe toţi zeii.” Gândul o zgudui pe Breaca, așa cum nu i se mai 
întâmplase înainte. „A ajuns chiar să omoare ca să păstreze 
secretul.” 

— Cine? 

Acum nu se mai jucau. Laţurile înșelătoriei îi învăluiau din 
nou, precum fumul scos de un buștean de mesteacăn, așezat ud 
pe foc. Cunobelin era încruntat, pândind. Caradoc stătea 
ţeapăn, cu degetele răsfirate pe butucul fierăriei. Șuviţe de par 
negru de sudoare îi atârnau în jos pe sprânceana. Puse din nou 
întrebarea, făcând pauză între cuvinte, dându-i fiecăruia forța 


cuvenita. 

— Care era numele călăreţului care a adus mesajul? 

Tatăl lui vorbi repede: 

— Era o femeie. Una dintre rudele mamei tale. A murit când a 
căzut de pe cal în timp ce se întorcea cu darurile mele pentru 
înmormântare și cu vești despre sănătatea ta. Războinicii din 
garda mea de onoare care au însoţit-o au purtat-o până la 
capătul drumului. 

Breaca se gândi: „L-am văzut pe Caradoc călărind. Cei din 
Ordovices nu cad de pe cai, la fel cum nu cad nici cei din 
Ecenia”. Şi apoi: „Tatăl lui are legături prin jurământ și cu 
bărbaţi de pe teritoriul Ordovices. De ce?” 

Caradoc nu zise decât: 

— Numele ei? 

— Cygfa. Semnul ei era lebădă. 

Lebădă era un semn puternic; pasarea purta veștile de la zeii 
luminii și ai soarelui până la Nemain, zeitatea apelor, iar cei care 
le visau erau protejaţi de toţi. Prin el însuși, numele nu însemna 
nimic pentru Breaca, și îi părea rău că nu ascultase mai bine 
poveștile spuse la gura focului despre faptele eroice ale celor 
din Ordovices. Caradoc închise ochii, iar fata se gândi că se 
roagă. Lumina focului îi juca pe obraji, aruncând umbre negre în 
scobiturile de sub oase. Scânteia pericolului se stinsese și se 
părea că tatăl lui tocmai îi dăduse lovitura decisiva. Era deci 
vremea pentru ca fata din Ecenia să intre în joc. 

Breaca dădu drumul stâlpului ușii și înainta spre centrul 
încăperii luminate de torţe. Puse cărțile pe masa, în maniera lui 
Togodubnos. În cazul ăsta, nu era deloc sigur să facă altfel. Îl 
iscodi: 

— De ce-i spui de-abia acum? Cu siguranţa ai fi putut s-o faci 
mai devreme. 

Ea era doar un musafir. Era posibil să para naiva și chiar să 
arate și un pic de furie justificata. Legile oaspeţilor îi îngrădeau 
răspunsul. 

Câinele Soarelui se întoarse încruntat. O considerase doar un 
observator, nu și jucător. Grai: 

— Domnița mea, ca să primească o astfel de veste, am 
considerat că e mai bine ca fiul meu să fie printre ai lui. 

Caradoc râse strident. Fierarul lăsase burduful lângă foc. 
Tânărul războinic apăsă mânerele, împingând căldura spre 


mijloc. Cu faţa întoarsă de la ea, grăi: 

— Trebuia să-mi spună el însuși ca să obţină efectul corect. 
Trebuia să fiu ascultător și gata să-i accept sfaturile. Tata 
visează că într-o bună zi casa Câinelui Soarelui se va întinde de 
la ţărmul de est la vest și că nepoţii lui vor conduce împreuna. 
Vrea ca acum eu să călăresc spre vest și să devin căpetenia 
neamului meu. 

„Poporul meu, nu poporul mamei mele.” N-o spusese doar din 
greșeala. Focul îl lumină violent din cap până-n picioare. Faţa lui 
deveni un simplu scalp, pâlpâind în lumina zeilor. De data asta, 
nu părul era partea lui cea mai strălucitoare. Privi în sus înspre 
tatăl lui. 

— Nu-i așa? 

— Cam așa. O s-o faci? 

— Nu, și, chiar dacă aș face-o, nu m-ar primi ei. Uiţi că 
poporul ciocanului de război își transmite titlul de conducător 
doar prin femei, la fel cum fac și cei din Ecenia. Nici nu se pune 
problema ca un bărbat să vină să preia conducerea înainte să se 
aleagă o femeie; probabil că au și făcut-o. Cygfa are surori mai 
mici care o vor înlocui și, chiar dacă n-ar fi avut, eu sunt fiul tău 
și port păcatul sângelui pentru moartea ei. Din momentul în 
care aș trece graniţa, aș fi mort. 

— Nu-i adevărat. Femeia a murit într-un accident. Oamenii 
mei vor confirma asta. 

— Sunt sigur că oamenii tăi vor spune ce li s-a ordonat să 
spună, dar, aflaţi în pericol de a muri la ordinul visătorilor, poate 
că ar găsi forța să spună adevărul. Dacă tu ești vinovat, și eu 
sunt vinovat. Asta e legea. 

Breaca rosti: 

— Caradoc, tu ai fost cu noi toată iarna. Nu știai nimic din 
ceea ce se întâmpla și nici nu-ţi stătea în putere să oprești asta. 
Luain e purtătorul autorităţii de la Mona. Te va absolvi el de vina 
de sânge. 

Poate nu era cel mai bun lucru pe care-l putea spune, dar ea-i 
cunoștea simţul onoarei și-i venea ușor să și-l închipuie călărind 
spre vest spre a plăti în locul tatălui lui pentru o fapta pe care n- 
ar fi avut cum s-o împiedice. 

— Iţi mulţumesc. S-ar putea să avem nevoie de asta. 

Cunobelin i se adresă ei: 

— Caradoc îmi răstălmăcește visul. Nu sunt atât de fermecat 


de practicile romane încât să mă gândesc doar la nepoţii mei 
care ar ajunge să conducă. Dacă Ordovices își desemnează 
conducătorii dintre femei, asta e alegerea lor. Dar, cu toate 
astea, vor avea nevoie și de un bărbat care să le asigure 
urmașii. Se prea poate ca eu să am doar fii, dar nu văd de ce nu 
aș avea nepoate. 

Caradoc râse zgomotos. 

— Așa că eu ar trebui să devin un armăsar tocmit la cine oferă 
mai mult? Nu prea cred. Poate Togodubnos accepta asta, iar 
Odras se prea poate să fi permis așa ceva, dar mă îndoiesc că 
femeile ciocanului de război m-ar alege pe mine, chiar și dacă 
aș fi acolo să le-o propun. 

Trei dintre cele noua monede erau ale lui. Acum se uita la ele 
și le aruncă, una câte una, până ce căzură ca niște raze de 
soare în miezul fierbinte al focului. Își păstrară forma pentru o 
clipă, iar fata putu să vadă ciocanul de război ștanţat mai bine 
decât corabia sau decât calul, și liniile unui cap modelat dintr-o 
parte în manieră romana. Pe măsură ce moneda se topea, se 
largi, iar apoi, cu o ultima umflătură din burduf, izbucni în 
flăcări. Aerul fu încă o dată străpuns de mirosul înțepător al 
metalului ars. Breaca strănută. 

Caradoc se dădu la o parte de lângă foc. Ușor-ușor, își 
revenise. | se adresă tatălui lui cu glasul unui tălmaci aflat în 
prezenţa bătrânilor. 

— Iţi mulţumesc pentru veste. Te las pe tine să le transmiţi și 
fraţilor mei și... celor care ar vrea să știe. Voi vorbi cu visătorul 
din Mona. Dacă Breaca are dreptate, îi voi primi iertarea. Nu-mi 
doresc deloc să mor mai devreme și în niciun caz așa. Dar nu 
mă voi întoarce în Ordovices. Surorile Cygfei vor alege singure 
când va veni vremea să-și zămislească urmașii. Eu n-o să mă 
amestec în asta. 

— O să rămâi fără pământ și fără rude? 

O spuse pe șleau, ca o ultima ameninţare. 

— Da, dacă asta va fi voinţa zeilor. 

Caradoc trecu pe lângă Breaca, îndreptându-se spre ușă. Făcu 
o plecăciune în faţa tatălui lui și zise: 

— Cu permisiunea ta și a lui Segoventos, mă voi ocupa de 
negoţul pe mare, așa cum m-ai sfătuit tu. Zâmbi batjocoritor. La 
urma urmelor, tocmai ne-ai dat o barca. În tăcerea împietrită 
care se lăsă, se uita afara pe ușa și îi spuse încruntat Breacai: 


Bân a dispărut. La fel și caii. 


XIII 


Vremea era urâtă. O ploaie mocnită începuse să cadă la scurt 
timp după ce Breaca și ceilalţi se strecuraseră pe sub pragul jos 
al turnătoriei pentru monede. Învelitoarea din ușă căzu la loc în 
urma lor, împiedicând să iasă căldura focului. La adăpostul unui 
stejar bătrân și ars, Bân ţinea frâiele iepei, trăgându-l după el și 
pe mânzul sur. La scurt timp, li se alătură și grăjdarul, așezându- 
se pe vine la marginea drumului, acolo unde era mai puţin noroi 
și n-avea să-și murdărească tunica. O vreme nu spuseră nimic. 
Bán se gândea la noua lui căţelușă și la ce va face cu ea. Era 
deosebită și merita cele cinci zile grele de călărie, mai reala și 
deci mai valoroasă decât privirea lui Amminios atunci când 
zărise roaiba. 

Bán văzuse căţeaua care o fătase, iar asta era foarte bine, 
pentru ca, în felul ăsta, își dădea seama cât de buna va deveni. 
Se întâmplase dimineaţa, la scurt timp după ce sosiseră. Se 
îndrepta spre sala de mese când Caradoc îl luase într-o parte și-i 
dăduse căţelușa, arătându-i și o cocioabă șubreda în care era 
foarte posibil să se afle mama ei. Avusese dreptate; cățeaua 
zăcea înăuntru pe un pat de paie proaspete, cu puii alături, 
încăierându-se în joacă în jurul ei. Era o cățea cam bătrână, dar 
avea lapte bun. Când fu pusă înapoi pe pat, căţelușă stătu pe 
picioare și-și făcu loc la ţâţe printre tovarășii ei abia fătaţi. 
Semăna cu mama ei; avea aceeași culoare a argilei uscate, cu 
dungi albe pe părţi și o pată pe piept. Capul era sănătos și mare, 
iar urechile erau bine conturate. Căţeaua avea o blană groasă 
care s-o apere de ghimpi, iar căţelușa avea și ea câteva fire 
zburlite în jurul botului. Nu era Grindină, dar, mai târziu, avea să 
fie tocmai bună pentru prăsilă; mai bună decât cea pe care o 
vânduse la târgul de cai și care se dovedise a fi bună la 
vânătoare, dar stearpă. Era pe punctul să se aplece să ia 
căţelușa pentru a se uita în gura ei, ca să vadă dacă e întreagă, 
când brusc se deschise ușa. Căţeaua își înălță capul și-și lovi 
coada de pământ în semn de bun venit. 

Bân se întoarse să vadă cine era musafirul. Femeia din prag 


născuse de curând, dar era din nou slabă și se ţinea bine. Avea 
părul negru răsfirat pe umeri și ochii maronii precum scoarţa de 
stejar. Părul îi era împletit într-un fel cum nu mai văzuse până 
atunci, purta inele pe trei degete, iar croiala tunicii îi dezvăluia 
pielea albă de pe umeri. Era prima femeie, în afară de fiica lui 
Arosted, pe care o vedea și care nu era din Ecenia, și se străduia 
să nu se holbeze. Intră, se ghemui la capul căţelei și-i vorbi plin 
de căldură, așa cum îi vorbea și el lui Grindină. 

— Am adus căţelușa înapoi, grăi Bán. 

Era nevoie să-i explice de ce era acolo. 

— Știu. 

Avea o voce blândă care-l învălui la fel ca și glasul lui Airmid. 
Căţelușa supsese până adormise cu botul la sfârc, laptele alb 
scurgându-i-se pe la colțul gurii. Femeia se întinse și o ridică. 
Puiul de câine se roti leneș la atingerea ei, dar nu se trezi, ceea 
ce însemna că știuse cum s-o apuce. Femeia întrebă: 

— Eşti din Ecenia? Băiatul călare pe roaibă? 

— Da. 

Dacă așa îl numeau, atunci era bine. Cu puţin noroc, 
Amminios avea să audă și el asta. 

— Togodubnos mi-a vorbit despre tine. Mi-a zis că ai deja un 
câine bun de vânătoare. 

— Mulţumesc. Am. Dar avem nevoie de o căţea de prăsilă 
bună, care să fie pe potriva lui. 

— Bineînţeles. Intotdeauna e nevoie de o cățea de prăsilă 
buna pentru un câine. Nu trebuie să fie întotdeauna buna și la 
vânătoare. 

Zâmbi larg, arătându-și dinţii albi și frumoși. Dacă ar fi fost 
din Ecenia, Bân ar fi crezut că percepe o undă de ironie în vocea 
ei și, dincolo de asta, altceva ascuns, mai amar; dar era din 
Trinovantes, și atunci nu putea fi sigur. El nu spuse nimic și 
momentul se risipi. 

Căţelușa fu convinsă să se trezească. Stătea clipind la 
marginea așternutului de paie. Una dintre surorile ei luă asta ca 
pe o provocare și se aruncă asupra ei, mârâind ameninţător. 
Căţelușa își reveni din amorţeală și se luptă cu un curaj demn 
de toată lauda. După aceea se despărțiră și amândouă căutară 
să-și găsească pe altcineva cu care să se încaiere. Bân zise: 

— E o căţelușă bună. E mai puternică decât ceilalţi. 

— E cea mai bună pe care-am avut-o vreodată. Spune-i asta 


lui Caradoc. Și dă-i și asta înapoi. 

Femeia își întinse braţul și scoase o brățară de deasupra 
cotului. l-o dădu și-i zise: 

— Mulţumește-i din partea mea. Spune-i că nu vreau să-l 
dispreţuiesc, dar că prea mulţi vor băga de seamă că n-o mai 
are, și la fel de mulţi vor ști și de unde o am, dacă o vor vedea la 
mine. 

Brăţara era la fel ca aceea pe care-o purta Bán deasupra 
cotului. Tatăl lui își topise două de-ale lui și încă vreo câteva 
adunate de la războinicii iceni ca să adune destul bronz încât să 
lucreze câte o brățară simplă pentru membrii familiei lui și 
pentru fiecare dintre oaspeţi. Era ceva care să-i unească, mai 
concret decât calitatea cailor, iar marinarii le consideraseră 
embleme pe care aveau să le poarte cu mândrie. Bân nu se 
gândise niciodată că le puteau folosi la troc sau că una dintre 
ele avea să poarte și un alt mesaj prin ea însăși. O luă și o vări 
pe brațul lui stâng, pe care nu avea nicio podoabă. 

— Caradoc o va primi, zise. 

Nu mai era nevoie să adauge că i-o va da între patru ochi. 
Asta era evident, la fel și faptul că avea încredere că o va face 
bine. Greutatea asta apăsa pe umerii lui, dar în mod plăcut. 

Reușise să i-o restituie înainte de masă, pe când războinicii și 
marinarii făcuseră roată în jurul gropii de gunoi. Bân li se 
alăturase, strecurându-se între Curaunios, secundul de pe 
corabie, și Caradoc, așa că, în amestecul acela de mantii și de 
tunici, îi fusese ușor să i-o dea înapoi. Zâmbetul, palma pe umăr 
și căldură secretului împărtășit îi rămaseră în minte pe tot 
parcursul mesei. Treptat-treptat, Bân își dădu seama că îl plăcea 
mult pe Caradoc și că aprobarea lui însemna mai mult decât a 
multor altor bărbaţi. Începuse să viseze că avea să călătorească 
spre vest, spre teritoriul Ordovices, unde urma să dea și să 
treacă probele lor pentru războinici - după cele din Ecenia, iar 
apoi va face un legământ cu Caradoc, la fel cum făcuse și cu 
Breaca. Faptul că împărțeau căţelușă reprezenta un pas înainte, 
iar asta îl lăsase fremătând de emoție, senzaţie pe care nu i-o 
risipi nici ploaia. 

Pe când stătea în ploaie și se gândea la călătoria spre vest, 
fierarul ieși afară. În mod sigur, bărbatul se simţea râu; pielea 
avea culoarea seului rânced, iar ochii păstrau aceeași uitătura 
fixă, goala ca a căprioarei încolţite. Dar nu voia să fie ajutat, nici 


nu părea pregătit să stea de vorbă despre ce se întâmpla 
înăuntru. Când băiatul cu caii îl strigă pe nume, se înfiora ca și 
cum ar fi fost lovit, după care o luă la fugă, până când dispăru 
printre atelierele mai mici și neîngrijite, îngrămădite de-o parte 
și de alta a drumului. Privindu-l îndepărtându-se, Bân analiza 
soluţiile și se hotărî să acţioneze. 

— Ţine. 

Se strecura pe lângă roaiba și-i trecu frâiele băiatului de la 
grajd. 

— Eu intru. Poate Breaca și Caradoc au nevoie de ajutor. 

Copilul îl privi fix. Bân repeta, arătând într-acolo, și făcu un 
pas spre ușa fierăriei. Băiatul se aruncă asupra lui, apucându-i 
tunica cu ambele mâini, bolborosind înnebunit ceva într-un grai 
de neînțeles. Gesturile lui aveau mult mai mult sens decât 
vorbele. Unul dintre ei, dacă nu amândoi, avea să moară dacă 
învelișul din ușă se ridica. 

— Nu-i adevărat. 

Ban își desprinse degetele strânse ca niște gheare în jurul 
antebraţelor lui. Unele dintre cuvinte păreau galice. În aceeași 
limbă vorbi și el: 

— Eu sunt oaspete. Pot să merg oriunde vreau. 

— Nu. 

Faptul că se puteau înţelege îl mai liniști pe băiat. Într-o galică 
pompoasă, spuse: 

— Câinele Soarelui nu va permite așa ceva. Nu ţi se dă voie 
să întri. 

— Sora mea și prietenul meu sunt înăuntru. Se poate să fie în 
pericol. E datoria mea să-i ajut. 

— Nu. 

Probabil că băiatul nu avea mai mult de opt ani, dar era mai 
aprig de-atât. Degetele lui îl prinseră cu forţa unuia mult mai 
mare, iar gura îi era încleștată. 

— Când am venit, în fierărie nu era decât meșterul. Dacă i-au 
dat voie să plece, înseamnă că vor să fie singuri. 

— De fapt, poate Cunobelin vrea să rămână singur. 

— E același lucru. 

Băiatul era foarte blond, mai palid decât Caradoc sau decât 
oricare dintre marinarii galezi, iar ochii-i erau de un albastru 
intens, schimbător. Incercă să zâmbească, îngăduitor. 

— Sora ta e înarmată, la fel și prietenul tău. Dacă vor fi 


probleme, n-ai cum să n-auzi. În plus, tânărul stăpân e un 
războinic cum nu mai există altul. Nici măcar tatăl lui nu l-ar 
ataca fără să fie sprijinit de alţi războinici. 

Era adevărat. Bân uitase că era imposibil ca reputaţia lui 
Caradoc să nu i-o ia înainte, mai ales aici. Se liniști și, după 
câteva clipe, băiatul se calmă și el și-și retrase mâna. Grăi: 

— O să așteptăm aici. 

Se așeză pe iarbă, la picioarele calului lui Cunobelin și, 
întinzându-se, îl trase și pe Bán cu el. 

— Mă cheamă Iccius. Sunt din neamul belgilor. Tu ești icen? 

— Da. 

Bán se vâri sub burta roaibei, pentru a se adăposti. 

— Sunt Bán al lui Eburovic, cunoscut și ca vânătorul de iepuri. 

Catarama de la cingătoare avea cioplită imaginea unui iepure 
fugind. l-o făcuse bunica bătrână. O slăbi ca să i-o arate. Băiatul 
o privi timid. 

— Dar iapa asta ea ta? 

Puse absent întrebarea, ca și cum numai să sugereze asta era 
ridicol. 

— Da. E darul pe care i l-a făcut Luain mac Calma tatălui meu 
după naufragiul navei Grey/ag. Eburovic mi-a dat-o mie. 

Era o poveste lungă, ce trebuia spusă de la început, cu 
întreruperile necesare pentru răspunsuri la întrebările pe care le 
trădau ochii miraţi ai lui Iccius. Pe măsură ce povestea înainta, 
ploaia cădea și mai tare, iar amândoi se adăpostiră și mai mult 
sub cai. Chiar și așa, până la sfârșit, erau uzi până la piele, și 
caii, laolaltă cu ei. Ploaia șiroia continuu de pe picioarele dinapoi 
ale iepei. Se scurgea sub burtă și de-acolo se vărsa în valuri pe 
capul și pe umerii lui Ban. Ștergându-și apa de pe faţă, se gândi 
la bunăstarea iepei lui, la hamurile sale și la noul său prieten, în 
ordinea asta. Se aplecă și lovi ușor umărul belgului. 

— Cât de departe Sunt grajdurile? Ar trebui să ducem caii 
înăuntru înainte să se strice șeile, spuse el. 

Băiatul bolborosi pe nerăsuflate: 

— Nu! Noi... eu... nu pot pleca... Făcu un semn spre fierărie. 

— Nici măcar dacă îţi cer eu să mergi cu mine? Sunt oaspete. 
M-aș putea rătăci. Nu e de datoria ta să mă conduci? 

Așa s-ar fi întâmplat în Ecenia, dar, apoi, în Ecenia niciun copil 
nu ar fi fost lăsat în ploaie pentru a ţine caii unui alt bărbat 

— Nu. 


Iccius era autoritar. 

— Dar tu poți să te duci. Pot să-ţi zic eu pe unde. 

Bán cunoștea drumul; nu asta era problema. Işi mușcă limba, 
gândindu-se la posibilităţile pe care le avea. Deasupra se auzi 
un tunet, iar iapa icni, trecându-și greutatea pe celălalt picior. 
Uneori, zeii mai glăsuiau și ca să-i înţeleagă el. Rânjind, ridică 
stângaci din umeri. Rosti; 

— Dacă tu trebuie să rămâi aici, atunci și eu ar trebui să stau. 
Ar fi bine să ne ţinem unul altuia tovărășie. Și poate ca și ploaia 
o să se oprească în curând. 

— Se poate. 

Niciunul dintre ei nu credea însă asta. 

Bán își vâri mâna în tunica și scoase traista mica din piele de 
vițel pe care i-o încredinţase Airmid după masă. Îi propuse: 

— Am putea să jucăm arșice. Ştii cum se joacă? 

— Sigur. Toată lumea știe. 

Băiatul avea degete iuți și o minte ageră. Bán pierdea deja al 
doilea joc, când se auziră pași pe cărare. Mersul era mai puţin 
cumpătat decât acela al Câinelui Soarelui, dar avea un ritm 
asemănător. Se uita în sus, clipind ca să înlăture stropii de pe 
pleoape. Dădu cu ochii de o tunica purpurie care apăru alergând 
ușor în ploaie și de o mantie de un galben strălucitor de 
Trinovantes. Brăţările erau din aur incrustat cu pietre de coral, 
fără să fie însă bătătoare la ochi. Părul care atârna pe umeri în 
șuvițe îmbibate de apa era roșcat, mai închis decât culoarea 
stejarului udat de ploaie. Cu o strângere de inimă prevestitoare 
de rău, Bân își întinse gâtul dincolo de burta iepei. Bărbatul se 
lăsă pe vine, coborându-și capul până ce Bán se trezi faţa în faţă 
cu ochii de culoarea pielii de șarpe și cu zâmbetul acela care-i 
bântuia visele. Era Amminios, care râdea. 

— Mă gândeam eu c-o să te găsesc aici. 

Făcu semn din cap în direcţia fierăriei. 

— Vor sta înăuntru să se certe o veșnicie. Asta e felul în care 
tata se asigura că nu vor fi auziți. Dar tu nu trebuie să stai în 
ploaie și să-i aștepți pe ei. 

Era mai ud decât ei și străbătuse tot drumul de la casa cea 
mare pentru a-i găsi. Tonul vocii era împăciuitor, ba chiar 
complice, ca și cum ei ar fi fost prieteni vechi, iar Cunobelin ar fi 
fost singurul dușman. Bân își cuprinse genunchii cu braţele și se 
trase mai aproape de capul iepei, de unde putea să apuce 


repede frâiele. Răspunse: 

— Trebuie să rămân aici. 

— Atunci ar trebui să-i dai voie sclavului să-ţi ducă iapa în 
grajd. E un cal prea bun ca să înţepenească aici, în ploaie; la fel, 
și mânzul fratelui meu. 

Ban făcu ochii mari. Spera din tot sufletul că îl înșelaseră 
urechile. Nu era sigur că se întâmplase așa. 

Amminios rânji, cu o expresie batjocoritoare. 

— Iccius e sclav. Bineînţeles că e. Ce credeai, că i-am vândut 
pe toţi înainte să veniţi voi? Sau că i-am ascuns în cocioabe 
până la plecarea voastră? Maturizează-te, copile! Nu suntem pe 
tărâmul cailor. Tata ar face doar atât încât să nu-i jignească pe 
iceni, dar eliberarea sclavilor îi e peste putință. Copilul e belg. 
Tatăl lui l-a vândut când avea șase ani. Eu l-am adus din Galia 
ca să-mi împodobească masa și casa și pot să spun că-și 
îndeplinește îndatoririle destul de bine. Cu toate astea, azi e 
băiatul care se ocupă de cai și o să ducă bidiviul tatălui meu în 
grajd. 

Bărbatul vorbise fluent, în graiul galic. Lângă el, Bân îl simţi 
pe lIccius înfiorându-se. Scăpase arșicele din mâini. Pielea lui 
căpătase aceeași culoare cu a fierarului: cenușiu-deschis, o 
nuanţă gălbuie, bolnăvicioasă. Pe un ton cu totul diferit față de 
cum vorbise mai devreme, rosti: 

— Stăpâne, trebuie să-l aştept pe stăpânul cel mare... 

— Ba nu trebuie, grăi blând Amminios. Tu ești al meu. Dacă 
eu îţi ordon să duci calul tatălui meu la grajduri și să-l ștergi 
înainte să amorțească și să-și rupă vreun mușchi, atunci asta 
trebuie să faci. Dacă oaspetele nostru are puţină minte, te va 
lăsa să duci și caii lui cu tine. 

Băiatul era într-o situație grea, prins între două ordine opuse. 
Diferenţa era că Amminios era de faţă și se putea impune cu 
forța. Lupta din sufletul lui ţinu doar câteva secunde. Iccius își 
cobori capul și apucă frâiele cailor lui. 

Amminios se ridică întinzându-și mâna. Picăturile de ploaie 
curgeau nestingherite pe capul lui gol, pătându-i lâna groasă a 
mantiei. 

— Bán? Suntem mai mari acum decât odinioară. Amândoi 
suntem frați mai mici și va trebui să ne găsim singuri drumul în 
viaţă, în timp ce fraţii noștri mai mari vor conduce războinicii 
popoarelor noastre la luptă. Ar trebui să fim aliaţi, nu dușmani. 


Nu vreau să-ţi iau iapa. Legile ospitalităţii o interzic și ar fi o 
prostie numai să încerc. Sunt îngrijorat pentru tine și caii tăi. Cel 
puţin, ar trebui să ieși de sub stejar. A fost deja lovit de fulger o 
dată, iar asta nu înseamnă că nu se mai poate întâmpla. 

Era una dintre zilele acelea când zeii grăiesc mai des. Tunetul 
se auzi din nou, de data asta mai aproape, și o lumină brăzda 
cerul. Dacă ar fi fost doar el, Bân ar fi putut să rămână, dar nu 
avea să riște viaţa iepei lui și a mânzului lui Caradoc. leși de sub 
picioarele lor și apucă frâiele. Zise: 

— O să-i aduc eu. Iccius se luptă destul cu iapa surorii mele și 
cu armăsarul tatălui tău. 

— Cum vrei tu. In cazul ăsta, poate ar fi mai bine să fugim? 
Vremea nu se va face mai frumoasă dacă stăm noi aici, și și-așa 
suntem destul de uzi. 

Alergară înapoi pe cărare până la grajdurile pentru cai. Iccius 
intră într-una dintre casele din apropiere și aduse terci cald și 
orz proaspăt. Făcu suluri de paie și ghemotoace de câlţi de oaie 
și împreuna șterseră apa de pe pielea cailor. Amminios se ocupă 
de mânzul sur, care stătu la fel de cuminte ca atunci când se 
ocupa Caradoc de el. lapa cenușie a Breacăi nu l-ar fi lăsat nici 
măcar să se apropie, dar erau mulţi chiar și printre iceni pe care 
îi trata la fel; nu era neapărat o dovadă de integritate sau vreun 
merit personal. Pe Iccius îl plăcea mai mult. După ce îl mirosi 
neîncrezătoare, îi dădu voie s-o usuce. Şeile fură îngrămădite pe 
suportul pentru hamuri de la marginea grajdului și un alt băiat - 
un alt sclav - fu chemat să le usuce și să le ungă. Aerul se 
umplu de mirosurile calde de la ovăzul fiert, de la uleiul pentru 
picioare și de la aburul cailor. Dacă n-ar fi fost sclavii, ar fi putut 
semăna cu oricare dintre grajdurile Eceniei după furtună. 

Amminios se dădu într-o parte, își puse mâinile în șold și-și 
aruncă pe spate mantia îmbibată de apă. Se întoarse spre Bân. 

— Ești mulţumit acum? 

— Da, caii se simt mai bine. Mulţumesc. 

Și Iccius părea că se simte mai bine. Căpătase culoare în 
obraji și-i revenise și zâmbetul acela sfios, deși ochii trădau un 
avertisment și o rugă pe care Bân nu reușise încă să le 
înțeleagă. Până nu avea s-o facă, nici nu trebuia să aducă vorba 
despre asta. Apucă o perie și începu să ţesale coada iepei, 
curățând-o de noroiul și de prundișul de pe dram. Amminios își 
odihni o mână pe umărul lui. 


— Lasă asta. Mai poate aștepta. Și tu ești la fel de ud ca și 
caii. Ar trebui să-ţi găsim niște haine uscate, ceva cald de băut 
și un loc unde să stăm la adăpost de ploaie până ce se întorc 
ceilalţi. 

— Ei unde sunt? 

— Familia ta cred că se află în compania meșterilor noștri. 
Marinarii s-au dus să vadă corabia cea nouă. Segoventos și-ar fi 
ieșit din fire dacă trebuia să mai aștepte mult, așa că 
Togodubnos i-a dus la locul de ancoraj al bărcilor. Probabil că i-a 
apucat ploaia, și ar putea să întârzie până ce vremea se va mai 
îmbunătăţi. După ce vor veni, ne vom întoarce în casa cea mare. 
Între timp, n-ai vrea să vezi căţelușă din nou? Am înţeles ca o să 
fie caţeaua de prăsila pentru câinele tău de război. Nu-i așa? 

— Dacă va crește așa cum promite, da. 

— Atunci ar trebui să petreci timp cu ea. Vino, nu e departe. 

Era la fel ca în cele mai febrile vise sau coșmaruri. Bân se 
văzu târât cu fermitate din grajdul cailor și dus alături, într-o 
cocioabă mică pentru hamuri de lângă casa cea mare, acolo 
unde erau căţeaua și puii ei. Femeia cu părul negru dispăruse, 
fapt pentru care îi era recunoscător, dar altfel locul era la fel 
cum îl lăsase. 

Amminios, bărbatul care cumpăra sclavi cărora le poruncea 
după bunul plac, aprinse el însuși torțele și un foc mic într-un 
colţ, departe de căţei și de paie. li luă mantia lui Bán și o atârna 
într-un cârlig pe perete, apoi o agaţă și pe-a lui alături. leși o 
clipă și se întoarse cu două tunici uscate, un urcior de bere 
fierbinte îndulcită cu miere și îmbogăţită cu aroma de pelin și de 
urzică și cu niște turte de ovăz. Nu-l obligă însă să ia nimic. De 
bunăvoie, Bân își dezbrăcă tunica uda și și-o puse pe cea 
uscată. Mâncarea era la mijloc, unde puteau ajunge amândoi. 
Amminios se așeză în paie, lângă căţeaua care-l cunoștea la fel 
de bine ca și pe femeia brunetă, și ridică un căţel pentru a-l 
cântări din ochi. 

— Odras mi-a zis că-mi pot alege unul dintre puii nou-născuți. 
M-am gândit că ăsta o să fie un câine bun pentru război. Tu ce 
crezi? 

Era cel mai mare dintre câini, de culoarea metalului cenușiu. 
Bán îl ridică pe unul dintre fraţii lui mai mici și mai slăbuţi și i-l 
dădu. 

— Ăsta o să fie mai bun. Ala se încaieră cu oricine îi trece 


calea, dar renunţă prea ușor. Ăsta se luptă doar când se iau 
ceilalți de el, dar nu se oprește până ce nu câștigă. 

— Dă-mi să văd. 

Așezară cei doi pui în paie. Așa cum spusese Bân, cel mare se 
încăierase cu cel mic, dar pierduse. În cele câteva minute cât 
priviră, asta se repetă de două ori. 

— Ai dreptate, zise Amminios gânditor. Am văzut doar că s-a 
luptat bine cu ceilalți. Nu am băgat de seamă că puiul celălalt 
așteaptă și apoi câștigă. Așa era și câinele tău de război? 

— S-a născut singur, grăi Bân. Eu i-am fost frate. Noi nu ne 
luptam. 

— Bineînţeles că nu. Fraţii nu ar trebui să se înfrunte. Zeii 
interzic asta. 

Amminios zâmbi așa cum o făcuse tot timpul, prostește, dar 
cu căldură. Bătu din palme și-și duse gânditor arătătorul la gura. 

— Tu nu ești încă războinic. E adevărat că nu te lupţi, dar, de 
jucat, te joci? 

— Cu Grindina? 

— Nu, cu alți bărbaţi. 

În umbră, lângă foc, se afla o tabla pătrată. Aplecându-se, 
Amminios o ridica laolaltă cu traista de piele de alături. Le 
așternu pe amândouă în paie. Tabla era frumos făcuta, cu 
pătrate de lemn deschis și închis și cu legături din bronz la 
colţuri. Piesele de joc erau plăcuţe roșii și galbene ca niște 
pietricele plate, netede la atingere și uniformizate. Amminios 
deșerta traista, și piesele se vărsară cu un zgomot surd pe tablă. 
Rosti: 

— Galii și romanii îi spun jocului ăstuia „Negustorii și tâlharii”. 
Poporul tatălui meu îi zice „Dansul războinicului”. Eu prefer să 
mă gândesc la el așa. Ai jucat vreodată? 

— Puțin. În ultimii doi ani, Gunovic, negustorul de metale, a 
adus cu el unul. M-a învăţat noţiunile de bază; mi-a fost destul 
pentru a-mi da seama că e nevoie de mai multă pricepere decât 
am eu. 

— Păcat. 

Amminios strânse piesele în palma și le dădu din nou drumul 
în traistă. Tabla era îndoita ca să ferească suprafaţa interioara. 
Le sprijini pe amândouă de perete. 

— În cazul ăsta, până se întorc marinarii, va trebui să ne 
mulţumim să privim câinii în timp ce-și pun la încercare unul 


altuia slăbiciunile. 

Se întinse după urciorul cu bere și bau. Era o teribilă încălcare 
a ceremonialului să nu-l lași pe oaspete să bea primul. Bân privi 
mut de uimire cum bărbatul termina și se șterse la gura cu dosul 
palmei. 

— N-ai încredere în mine, zise Amminios. Te-ai fi gândit că e 
otrăvită și m-ai fi refuzat, iar asta ar fi îngreunat lucrurile pentru 
amândoi. Eu beau, deci nu e niciun pericol, îţi jur. Vrei să bei cu 
mine? 

Ţinu urciorul întins cu o mână. Mirosul era ametitor, 
amintindu-i de iernile bogate, dulci-amărui petrecute acasă și de 
poveștile despre faptele alor săi spuse lângă foc. Bân îl lua și 
bău; ar fi fost foarte nepoliticos dacă ar fi refuzat. Era mai tare 
decât berea servita la masa și încălzită de curând. Pelinul i se 
urcă la cap și-i arse maţele. Era o senzaţie plăcută, dar destul 
de primejdioasa. Bunica bătrână - cea de dinainte - folosea 
pelinul doar când avea nevoie urgentă să le vorbească zeilor. 
Când era nevoie să ai mintea limpede ca să rezolvi afaceri 
bărbătești, nu era înţelept să bei prea mult. Bân închise ochii și 
lăsă valul de căldură să-l învăluie până în vârful degetelor de la 
mâini și de la picioare. Işi aminti de Iccius și de al doilea joc cu 
arșicele. Băiatul era bun și ar fi câștigat, dacă nu i-ar fi întrerupt 
Amminios. Își aduse aminte și cum i se schimbase vocea când îl 
înfruntase. 

Deschise ochii și se întinse după jocul de table și după traista 
cu piese. Rosti: 

— Vreau să joc cu tine. Nu e așa de greu încât să nu putem 
privi și căţeii în același timp. 

La prima vedere, era un joc simplu; și un copil putea să-l 
înveţe. Douăsprezece piese de aceeași culoare fură înșirate de-a 
lungul fiecărei margini a tablei. Cea de-a treisprezecea era mai 
mică și mai intens colorată, dar Bân nu știa la ce folosește. 
Amminios, care juca cu galbenele, o ţinu pe a lui între degetul 
mare și arătător. 

— Asta e piesa visătorului. Poate să sară trei pătrăţele 
deodată, chiar și într-o parte, la nevoie, dar, dacă e capturată, 
jocul e pierdut. Ai mai jucat cu ea? 

— Nu. Gunovic juca doar cu douăsprezece. Fiecare se poate 
mișca o pătrăţică și poate sări peste o alta ca să mute. O piesă e 
pierdută dacă războinicul inamic sare peste ea. Câștigătorul e 


cel care elimină toate piesele adversarului. 

— Atunci o să jucăm așa. Dacă o să câștigi câteva partide, 
atunci o să adăugăm și visătorii. Ca și în viaţă, ei fac dansul mai 
interesant. 

Piesele-visător fură scoase și așezate cu grijă într-o parte. 
Cele rămase fură aliniate pe marginile tablei. Bân, care avea 
piesele roșii, făcu prima mutare. Trecuse aproape un an de când 
nu mai văzuse o tablă de joc, așa că mută ușor, ca unul care 
pășea după un somn lung, pipăind fiecare lovitură și fiecare 
încleștare a dansului. Prima partidă o jucă lipsit de imaginaţie și 
pierdu. Primele șase piese îi fură luate dintr-o singură mutare. 
Cele rămase fură încolţite și luate câte una sau câte două. 
Execuţia, curata și ageră, fu obţinută fără urmă de răutate. La 
sfârșit, Amminios își luă propriile piese în palmă. Pierduse trei. 
Întreba: 

— Mai jucăm? 

— Dacă nu te deranjează să joci împotriva unui începător... 

— Deloc. Ai jucat bine. Spre sfârșit ai învăţat să fii mai 
prevăzător. Dacă exersezi, o să devii repede mai bun. 

Cel de-al doilea joc trecu mai ușor, dar rezultatul fu același, la 
fel și la cel de-al treilea. Al patrulea dură mai mult. Spre sfârșitul 
lui, amândoi mai aveau doar trei piese. Locul liber rămas pe 
tablă făcea mai grea încercarea de a-l forţa pe adversar să facă 
o greșeală. Căţeaua se ridică, se întinse și se strecură afară pe 
ușă ca să se ușureze. Cei doi lăsară jocul pentru a se ocupa de 
puii abandonaţi, care schelălăiau. La întoarcerea ei, udă până la 
piele, se puseră de acord să fie remiză. 

Acesta fu punctul de cotitură. Bân câștigă cel de-al cincilea 
joc. Bucuria îl acapara cu putere, ca și cum ar fi aruncat cu 
sulița și ar fi atins ţinta în centru. Zâmbind, Amminios îl părăsi și 
se întoarse cu încă un urcior cu bere. Spuse: 

— Asta nu mai e la fel de tare ca și cealaltă, dar e fierbinte. 

O așeză între ei, pe pământ. 

— Jucăm încă o dată? 

Bán câștigă următoarele două jocuri, ameţit de exaltare și de 
bere. După asta, fură introduși visătorii și pierdu. Piesele noi 
aveau o flexibilitate mai mare decât războinicii, dar, așa cum 
spusese și Amminios, făceau dansul mai incitant. Lui Bân îi luă 
trei jocuri și începutul celui de-al patrulea pentru a se obișnui cu 
ele. În curând, Amminios mai făcu încă o schimbare, în care 


războinicul ce ajungea în colțul unui adversar putea, preţ de o 
mutare, să devină visător. Partidele se derulau repede, iar jocul 
devenea mai subtil. 

În cel de-al doisprezecelea joc, la lumina focului aprins și cu 
un căţel în poală, Amminios grăi: 

— E bine să câștigi, dar ar trebui să jucăm pentru ceva mai 
mult. Pentru următorul joc, îmi pun gaj brăţara. Vrei să pariezi 
împotriva ei? 

Jucară brăţara de bronz a lui Bán împotriva brăţării lui 
Amminios, iar Bân pierdu. La scurt timp, pierdu pumnalul și 
centura foarte repede, dar apoi le câștigă înapoi; în următoarele 
trei jocuri sabia lui trecu dintr-o mână într-alta tot de atâtea ori; 
Amminios își puse calul rămășag - un murg ager, pursânge - și-l 
pierdu. Partida în care îl câștiga înapoi se derula mai repede ca 
oricare alta și-i lăsă pe amândoi uzi leoarcă de sudoare și 
tremurând. _ 

Continuară să joace. Timpul părea că se oprește în loc. In 
lumina slabă a focului, lumea însăși se micșora, și nu mai 
rămâneau decât umbrele pieselor pe tabla de joc, năvala 
sângelui în urechi și sudoarea prelingându-se pe ceafă. Bân își 
auzi numele strigat în depărtare, dar își concentra atenţia 
asupra piesei pe care trebuia s-o mute. Soarta jocului atârna de 
mutarea asta, iar el îl câștigă, mulţumindu-le zeilor pentru 
avertismentul trimis la timp. Alături de el, se găsea tot ce fusese 
pariat; câștigul se aduna după fiecare joc, așa că, la fiecare 
câștig, totul era pariat din nou. Câștigase murgul și șaua lui, 
sabia lui Amminios și centura lui, un pumnal, două brățări și o 
salbă. Amminios își întinse braţele, dându-și degetele peste cap 
și trosnindu-le. Rosti: a 

— Încă unul. De data asta ai fost norocos. Îmi vreau calul 
înapoi. 

Bân rânji. Broboane de sudoare îi șiroiau pe frunte și-i udau 
gulerul tunicii împrumutate. Avea crampe în picioare, iar vezica 
îi plesnea. Chiar și când nu jucau, degetele lui se întindeau după 
piese. Rareori fusese atât de fericit. 

— Ţi-ai pierdut calul pentru că ţi-ai vrut sabia înapoi, iar pe 
asta ai pierdut-o pentru pumnal. Ar trebui să renunţi cât mai 
poţi. Nu mai ai nimic de pierdut. y 

— O, dar mai am. Îl mai am pe Iccius. Îl pun gaj împotriva 
calului meu și a harnașamentului meu de război. 


Amminios vorbea lejer, cu o sinceritate dezarmantă. Ochii-i 
cenușii-verzui erau fixaţi pe tablă, ca să evite înfruntarea. Un 
buștean trosni în foc. Ploaia cădea cu găleata pe acoperiș. 
Căţeaua se rostogoli, icnind, iar puii schelălăiră supăraţi pentru 
că nu mai puteau suge. Bán simţi transpiraţia îngheţându-i pe 
gât. Simţea rămășițele turtelor de ovăz în stomac. Bâigui: 

— Nu se poate să pui rămășag viaţa unui om pe tabla de joc. 

Amminios ridica din sprânceană. 

— El nu e om. E un băiat belg de opt ani vândut de tatăl lui 
unui roman în Galia, iar eu pot să fac tot ce vreau cu el. L-am 
câștigat la un joc; nu văd niciun motiv care să mă împiedice să-l 
pierd în același fel. 

Aranja piesele pe tabla, zâmbind. 

— Numai că nu intenţionez să-l pierd. 

Zâmbetul asta fu decisiv, laolaltă cu amintirea groazei din 
vocea băiatului și de agitația provocată de bere și de pelin, rece 
acum, dar nu mai puţin tare. Bân ridica piesele-visător de pe 
tabla. Le învârti în mâinile făcute căuș și le întinse, câte una în 
fiecare pumn strâns. 

— E rândul tău să alegi cine începe. 

— Deci ești de acord? 

— Da. 

— Ce pui rămășag împotriva lui? 

— Toate astea. 

Ban își trecu mâna peste colecţia de obiecte de aur, smălţuite 
cu bronz, bătute în fier, sau din piele. 

— Ale mele, dar și ale tale. 

— Şi caii? 

Era o capcana întinsa cu grijă, la fel de șireată ca și celelalte 
pe care le întâlnise și pe tabla. Lovitura asta îl înfiora pe Bân 
parcă și mai mult, pe măsură ce încerca să și-o scoată din 
minte. 

— O să pun la bătaie calul tău, rosti. Nu pe-al meu. 

Amminios rânji. 

— Războinicele, asta nu-i de ajuns. Dacă n-ai nimic de 
pierdut, nu ai niciun motiv să joci bine. Am mai văzut asta. Riști 
cel mai mult când te temi cel mai tare. Altfel, nu e nicio 
întrecere. 

Era adevărat; amândoi jucau mai bine când aveau cel mai 
mult de pierdut. În același timp, acum nu era vorba despre asta. 


Bân grăi: 

— Ne jucam cu viaţa unui băiat. Frica e îndeajuns de mare. 

Bărbatul râse. 

— Cu viaţa lui? Ce crezi, că, dacă o să câștig, o să-l omor? Sau 
te gândești ca libertatea alături de tine va fi mai bună decât 
sclavia alături de mine? Te umfli în pene, Bán din Ecenia. Viaţa 
în așezarea ta nu e așa de bună încât cei crescuţi la o curte 
civilizată să se grăbească să vină. Iccius e fericit cu mine. Nu-ţi 
va mulțumi că ai vrut altceva. 

Se depărtă de tablă. Bân aruncă piesele-visător pe tablă. Se 
rostogoliră împreună până în mijloc, roșu și galben, culoarea 
sângelui și a trădării. Simţi sângele pulsându-i în tâmple. 

— Nu joci? 

— Nu. Joc doar dacă tu pui la bătaie ceva pe care-l preţuiești. 
Așa cum stau lucrurile acum, dacă o să câștig, nu am nimic mai 
mult decât ce aveam când am început. 

— Dacă nu jucăm deloc, ţi-ai pierdut calul. 

Amminios ridică din umeri. 

— Pot să-mi cumpăr alţi cai. De fapt, pot să joc pentru alţi cai. 
Mai sunt oameni care nu se tem să parieze ceva la care ţin. 

Se ridică, făcu un pas spre ușă, apoi se întoarse, clătinând din 
cap, așa cum face cineva când regreta ceva. Ochii îi erau calzi și 
strălucitori; ochii unui prieten. 

— Las-o baltă! îmi retrag cuvintele. Ai jucat bine și mi-a plăcut 
să mă măsor cu tine. Calul meu îţi aparţine și poţi să-l iei când o 
să pleci. Îl voi saluta pe Iccius din partea ta și-i voi transmite 
urările tale de bine pentru viitor. E un copil frumos. Va trăi mai 
bine aici, unde e apreciat. 

Amminios ridică învelitoarea din ușă. Ploaia se oprise. După- 
amiaza lăsa locul serii. Bân auzi vocea lui Airmid strigându-l. 
Ştia că nu era gasul zeilor, ci al persoanei care avea să îi 
găsească cel mai repede. Sunetul îi reaminti de visul cu roaiba și 
cu mânzul ei cu capul alb. Işi imagină cum ar fi să-i călărească 
pe oricare dintre ei și-i veni în minte chipul cu ochii de un 
albastru atât de intens, zâmbetul timid și frica băiatului în timp 
ce încerca să-i ţină piept lui Amminios. Îşi aminti de mânza sură, 
și de împrejurările morţii ei, pe care Caradoc alesese să nu i le 
împărtășească. 

Amminios rosti: 

— Te caută prietenii tăi. Ar trebui să ieși acum. Se vor 


îngrijora. 

Bân se întinse înainte. Avea gura uscată. Sângele îi năvălea în 
vene ca și cum ar fi alergat întruna încă de dimineaţă. Luă în 
mână piesele-visător, a sângelui și a trădării. 

— Domnule, mai avem o partidă de jucat, răspunse el. 

Bărbatul se răsuci în prag. Învelitoarea căzu în urma lui, 
împiedicând răcoarea serii să pătrundă înăuntru. 

— Accepti pariul? Roaiba pentru Iccius? 

— Pentru calul tău și pentru Iccius. O să aibă nevoie de un cal 
pe care să călărească atunci când vom pleca. 

Bán dădu la o parte grămada de brățări și de arme. 

— Poţi să le iei înapoi pe-astea. Nu mi se potrivesc și nu am 
nevoie de ele. jucăm doar pentru cai și pentru băiat. Eşti de 
acord? 

— Da. 

Amminios se aplecă și atinse ușor mâna stângă a lui Bân. 
Deschizând-o, Bân văzu licărind galbenul trădării. Bărbatul din 
Trinovantes zâmbi pe neașteptate și zise: 

— Prima mutare e a mea. 

Era un joc cum nu mai fusese altul înaintea lui. Amminios 
atacă încă de la prima mișcare, folosindu-și visătorul cu o 
sălbăticie și cu o precizie nemaipomenite. Bân își pierdu trei 
dintre războinici din tot atâtea mutări și ajunse aproape să-și 
piardă și visătorul și, odată cu el, partida. Asta reprezenta o 
lovitură puternică, și-i scurse tot sângele din cap, lăsându-l fără 
suflare. Își adună forțele și contraatacă, punând la cale o cursă 
și întinzând-o în timp ce Amminios se concentra asupra 
propriului atac. Câștigă două piese și-l obligă pe visătorul galben 
să se refugieze în colț. Amminios replică printr-o cursă, sărind 
din colţul cel mai îndepărtat al tablei până la un pătrat din 
celălalt colț, iar în final se roti la stânga. Bán se așteptase la 
asta, dar trebui să mai cedeze încă trei dintre războinicii roșii. 
Ceva mai încolo, printr-o mutare la fel de detașată ca oricare 
dintre cele pe care le făcuse, visătorul lui luă cinci piese ale 
adversarului. 

Deveniră mai grijulii, dându-și unul altuia târcoale, atacând și 
contraatacând, împingând visătorii în mișcări defensive fără 
urmări sângeroase.  Piesele-războinic căpătară mai multă 
valoare. Fiecare dintre ei mai pierdu câte una și deveniră încă și 
mai precauţi. Niciunul dintre ei nu voia să renunţe; ca să poată 


câștiga visătorul, fiecare dintre ei avea nevoie de cel puţin trei 
piese pe tablă. Amminios începu să-și mute piesele aparent la 
întâmplare. Tabla se transformă într-un iaz acoperit de gheaţă, 
iar piesele, în copii care se jucau. Mișcările aveau o graţie fluidă, 
dar mortală. Era greu să nu te lași purtat de val, să nu dansezi 
decât pentru plăcerea dansului. Bân își înfipse unghiile în palme 
și-și mușcă limba. Își organiză războinicii într-un grup compact, 
ameninţător, și-i făcu să se miște împreună, împingându-i pe 
dansatori pe gheaţă până la marginea tablei, distrugându-le 
așezarea. Asta dură însă ceva, timp în care Amminios îi tot dădu 
târcoale și-l sâcâi. 

Niciunul nu zicea nimic. În celelalte jocuri, mai schimbaseră 
câteva replici. Vorbiseră despre cai, despre iapa sură de război a 
Breacăi și despre întrecerile pe care le-a câștigat, despre roaibă 
și despre mânzul pe care-l purta în vintre, despre planurile 
Câinelui Soarelui legate de creșterea animalelor și despre 
motivele pentru care Amminios credea că rasele tatălui lui nu 
sunt pursânge, și despre ce intenţiona el să facă la fermele lui 
din Galia. Bân îi povestise despre Grindină și despre partidele lor 
de vânătoare. Amminios îi relatase o poveste despre căţeaua de 
vânătoare a lui Odras, care urmărise de una singură o căprioară 
cu coame foarte ascuţite. 

De data asta era liniște. Într-un colţ îndepărtat al minţii sale, 
Bân își dădea seama că mai erau și alte voci în afară de alui 
Airmid care îl strigau, dar îi era imposibil să reacționeze. Deși 
prins cu dansul pe gheaţă, Bân simţi imediat când învelitoarea 
din ușă fu ridicată, și-și dădu seama că fusese descoperit. Mai 
multe siluete se adunară în cadrai ușii. Cineva mai aduse încă o 
torţă și umbrele din colţuri își schimbară direcţia. Murmurai 
vocilor semăna cu gânguritul porumbeilor dimineaţa, fiind la fel 
de neînțeles. 

Cineva întreba: 

— Ce au pariat? 

lar altcineva - Caradoc, romanul; în tensiunea aceea, vocile le 
erau nefiresc de asemănătoare - răspunse: 

— Caii. Probabil că au pariat caii. 

O a treia voce, care trebuie să fi fost a lui Amminios, rosti: 

— Frate, mă subestimezi! jucăm pentru onoarea noastră. Și 
pentru băiat. 

La scurt timp după asta, învelitoarea se mișcă din nou și știu 


că intrase Iccius. 

Pe Bân nu-l impresiona nimic. Se afla undeva unde nu-l putea 
atinge nimic. Sufletul îi aparținea întru totul tablei și ar fi 
continuat să joace chiar și dacă i-ar fi spus că Iccius a scăpat și 
călărește roaiba în drum spre Galia, sau că a murit. Acum 
dansau amândoi. Își stricase marșul războinicilor şi-i trimisese la 
luptă, testând eventualele puncte slabe. Găsi unul și-i lua o 
piesa, dar apoi se trezi încolţit și pierdu un războinic la rândul 
sau. Visătorul lui se adăpostea în spatele celor trei piese 
rămase. Amminios mai avea patru. Nu era imposibil - amândoi 
mai câștigaseră în situaţia asta, dar era periculos, și niciunul nu- 
și permitea să greșească. Bán vedea numai scheme în faţa 
ochilor: contraatacuri la jocurile din după-amiaza asta, sau la 
cele de mai devreme jucate cu Gunovic. Îi veni o idee. Izbuti să 
deseneze în minte un traseu pe care-l mai văzuse și înainte, dar 
pe care nu putuse să-l urmeze. Credea că acum merita să 
încerce. 

Într-un moment de respiro în joc, îşi plasă visătorul în câmp 
deschis și începu o cursă întortocheată de-a lungul tablei. 
Piesele lui Amminios pormniră ca lupii pe urmele sale. Se 
împărțiră în două și se năpustiră asupra lui. Erau bine organizaţi 
și acționau doar împreună, nelăsând niciun loc liber care i-ar fi 
permis visătorului lui Bân să se întoarcă și să scape pe lângă ei, 
aducându-le moartea. Visătorul galben stătea singur, nemișcat, 
în partea stânga. Cel roșu ajunse în colţ, iar lupii se apropiară. 
Printr-o mișcare defensiva, Bân își aduse cei trei războinici 
ramași înaintea lui, să acopere golul. Dacă priveai în faţă, se 
vedea clar că era destul timp să-i organizeze în formaţie 
completă în jurul piesei mai mici. Asta putea să-l apere de un 
eventual atac, dar avea să piardă flexibilitatea visătorului în 
lateral. 

Oftă și se foi pe loc. Mulțimea amuţise. Caradoc, sau poate 
romanul, blestema în numele Brigăi. Bân nu privi în sus. Piesele 
se mișcară iute. Niciunul dintre jucători nu-și permitea să se 
oprească și să se gândească la alte soluţii. Amândoi erau 
concentrați asupra haitei de lupi și asupra atacului. Bán își 
aruncă războinicii înainte, atât de repede pe cât permitea jocul. 
O dată, fu cât pe-aci să facă o breșă. Dacă ar fi profitat de ea, ar 
mai fi încetinit înaintarea galbenelor, dar îl știa pe Amminios 
foarte bine; lupul nu se oprește de la nimic când e pe urmele 


căprioarei. La următoarea mutare, Bân putu să înainteze patru 
pătrăţele cu o piesă, câștigând teren. O alta se muta în lături ca 
să acopere golul rămas. Amminios surâse și-și arcui o 
sprânceana. Mai făcuse asta o dată sau de două ori, anunțând 
un final curat al unui joc deja încheiat. În partida asta, nu avea 
însă s-o facă așa curând. În loc de asta, deveni un semnal tăcut 
între ei doi; câștiga, și amândoi o știau. 

Lupii erau la trei pătrate distanţa când visătorul roșu reuși să 
găsească o portiţă și se ascunse. Asta era cel mai mare risc pe 
care și-l asumase Bân pe toată durata jocului și imediat se auzi 
un șuierat dinspre ușa. Muta într-o parte și în jos, trecând pe 
lângă căpetenia războinicilor săi până ajunse în spatele lui, 
acolo unde nu mai putea fi ajuns de piesele galbene. Amminios 
se încruntă și rămase cu privirea aţintita asupra tablei. Fusese o 
mutare neprevăzută. Pentru scurt timp, cât stătu el să-și 
studieze soluţiile, ritmul partidei mai scăzu, dar apoi își ridica 
unul dintre războinici și-l mută, sărind, înainte și înapoi, în 
zigzag printre ai lui, marcând mutarea să cea mai rafinată. 
Ajunse la două piese de visătorul roșu, iar asta arătă clar cine 
era la conducere. Chiar și un jucător începător putea să prevadă 
care avea să fie finalul. Timorat, Bán își aduna toți războinicii în 
jurul piesei-cheie. Acum le muta mai agale, dar nu mai avea 
niciun rost. În curând, galbenele încolţiră roşiile, urmând atacul 
ucigător. Visătorului roșu îi mai rămăseseră două mutări, fiecare 
dintre ele aducându-l în pericol de moarte. Dacă și-ar fi mutat 
oricare dintre războinici, ar fi fost capturați de piesele galbene, 
iar Amminios ar fi reușit să elibereze tabla. In orice caz, visătorul 
era terminat, și jocul, odată cu el. 

Amminios își puse vârful degetului pe piesa mică, roșie, încet, 
doar pentru ei doi, grăi: 

— Vrei să-l ducem la capăt? Ai jucat bine. N-aș vrea să-ţi aplic 
pedeapsa finală fără motiv. 

— Ce se va întâmpla cu Iccius? 

— Va continua să fie grăjdar. Roaiba ta va îmbunătăţi rasele 
tatălui meu, iar mânzul pe care-l poartă va fi al meu atunci când 
vom porni războiul împotriva celor de la Ordovices. 

— Ar putea fi o mânză. 

— Poate. Dar atunci voi avea o iapă de război care se va 
putea compara cu a surorii tale. 

Bán își odihni mâinile pe genunchi. Tensiunea jocului îl 


secătuise. Privind în sus, întâlni o mulţime de ochi: Breaca era 
acolo cu Airmid, Macha cu Luain, Eburovic stătea într-o parte cu 
romanul. Odras, femeia care era stăpâna căţelei, se sprijinea de 
perete, având grija de un copilaș. In cele din urma, găsi faţa pe 
care o căuta. În urmă, în spatele lui Amminios, stătea Caradoc. 
În stânga, era tatăl lui. În lumină, era evidentă asemănarea 
ochilor, dar și diferenţa dintre ei. Privirea Câinelui Soarelui era 
critică; o fântâna fără fund pe care doar zeii o puteau cerceta. A 
lui Caradoc era mai deschisă; adâncurile gri-metalic erau 
învolburate de o bucurie pe care o vedeau doar cei care alegeau 
s-o caute, dar și de aprobare. 

Bân își șterse mâinile pe tunică. Avea un gol în minte, iar 
urechile îi pocneau. Deși nu prea credea asta, era posibil ca așa 
să se simtă un băiat la sfârșitul lungilor nopţi de meditaţie, după 
ce trecuse testele de războinic și-și câștigase sulița; niciunul 
dintre cei pe care îi văzuse primiţi înapoi cu bucurie în așezarea 
bărbaţilor nu arăta ca și cum ar fi fost binecuvântaţi de zei, nici 
nu simțeau asta în vreun fel. 

Își dădu seama că Amminios îl privea, că-i ceruse să se 
predea și că aștepta un răspuns. 

Se încrunta și verifica schema dansului; exaltarea nu i se 
potrivea unui războinic, pentru că întotdeauna ducea la 
pierzanie și la umilire. Cu mult timp în urma tatăl lui îl învățase 
asta, iar Caradoc i-o demonstrase de nenumărate ori în 
înfruntările lui. Doar condiţia fizica bună și talentul, plănuirea 
atentă și ajutorul zeilor erau ingredientele succesului. El 
plănuise și se rugase, iar zeii îl auziseră. Ultima mutare a lui 
Amminios făcuse posibila schema asta. Işi puse coatele pe 
genunchi și se apleca în faţa ca să-și atingă cel mai din urma 
războinic, prins în colţ și devenit inutil. II pusese acolo de ceva 
vreme, într-una dintre multele mutări disperate prin care 
încercase să-și ajute visătorul. Dacă Amminios l-ar fi văzut, ar fi 
îndepărtat demult pericolul. Băiatul zise: 

— Tu m-ai învăţat că dacă un războinic ajunge în colţul cel 
mai îndepărtat de locul de unde-a venit, crește ca valoare. Preţ 
de o mutare, se poate purta ca un visător. Nu-i așa? 

Nici nu mai era nevoie să ridice piesa. De îndată ce vorbele 
fura rostite, dansul deveni clar. Cu o piesă cu puterea și 
libertatea unui visător, traseul de pe tabla era evident: avea să 
sară peste toate cele trei piese roșii rămase, să captureze doi 


dintre războinicii galbeni și să facă o ultima săritură dublă până 
la visătorul galben rămas singur și uitat la capătul tablei. O 
lovitură mortala precisă și frumoasa, pe care o învățase de la 
Amminios. 

— Așa se pare. 

Bărbatul din Trinovantes își lipi palmele și-și atinse buzele cu 
vârfurile degetelor. Când ridică privirea de pe tabla, ochii îi erau 
la fel de goi ca și ai tatălui său, iar trăsăturile, ca de piatră. 

— Felicitări! Zeii au vorbit în numele tău. Calul meu îţi 
aparţine, zise el. 

— Şi Iccius. 

— Bineînţeles. Calul merge cu băiatul. 

Bân privi în sus. Breaca era supărată pe el, dar și mândra în 
același timp. Lângă ea, Macha se abţinea cu greu să nu râdă. 
Între ele se afla Iccius, un copil cu faţa slabă, învăluită de o claie 
albă gălbuie de păr, luminata de niște ochi mari, albaștri, care, 
în lumina torței, păreau pietre preţioase. Plângea. 

Bán se ridică, simțind nevoia urgenta de a-și goli vezica, își 
făcu loc prin mulţime și, în trecere, îl lovi ușor pe Iccius pe umăr. 
Clipa era desăvârșită prin ea însăși, iar el nu voia s-o 
exploateze. Rosti încetișor: 

— Segoventos va pleca în curând. Dacă vrei, te poţi întoarce 
în Galia și, de acolo, la poporul tău. Dacă nu, ești bine-venit 
printre iceni. 


Festinul ţinut în casa cea mare îl depășea pe cel de dinaintea 
lui prin calitatea și cantitatea mâncării și a berii, a vinului și a 
distracției. Atmosfera era mai puţin tensionată decât înainte. 
Serveau sclavii. Dar într-o manieră discretă. Vinul le fu servit 
marinarilor și celor cu o mentalitate romană care voiau să bea. 
Icenii nu fură obligaţi să bea. Doi bărbaţi și un copil plecară mai 
devreme, ieșind în căutare de aer curat și singurătate. Ca din 
întâmplare, dădură unul de altul și se plimbară o vreme, 
oprindu-se să se odihnească pe un dâmb de dincolo de poarta 
de sud, care indica intrarea în așezare. Noaptea era răcoroasă și 
umedă. Norii de furtună de după-amiază se răriseră, nelăsând în 
urmă decât o perdea subţire, care să învăluie spaţiul dintre 
stele. Orion se ivi în partea de est, cu lepurele alături. Coamele 
Berbecului se arătau jos, în partea de vest. Intre ele atârna luna, 
ca o monedă argintie pe jumătate pierdută în căldura din 


fierărie. 

De curând, oile păscuseră iarba. Mirosea a salvie și a iarbă 
sălbatică. Aricii, șobolanii și vulpile se vânturau prin grohotișul 
din ţarcul pentru vite. Caradoc stătea întins pe spate, 
sprijinindu-și capul în mâini. 

— O să pleci curând? 

Romanul stătea și el întins pe un dâmb, sprijinit pe o brazdă 
de iarbă. La capul lui creștea o floare mică, albă, în care se 
oglindea luna. 

— Segoventos zice că trebuie să pornim seara, odată cu fluxul 
de peste două zile, când va fi lună plina. Nu se cuvine să plecăm 
așa devreme, dar, dacă mai amânăm, o să pierdem fluxul. 

— E nerăbdător să vadă cum se descurcă nava. 

— Bineînţeles. Și e la fel de nerăbdător să ajungă în Galia 
înainte să se răzgândească tatăl tău și să i-o ia înapoi. 

Segoventos nu ar fi niciodată de acord, dar e mai buna decât 
cealaltă corabie pe care a pierdut-o. 

Caradoc rosti: 

— Am auzit ca voiau s-o numească Raven. De ce s-au 
răzgândit? 

— A fost doar ideea lui Curaunios, nu și a celorlalţi. Păsările 
Brigăi nu aduc noroc pe mare. 

— Așa ca au numit-o după tata? 

— El poate să creadă asta, dar nu-i adevărat. Au botezat-o 
după un cal care aproape a schimbat soarta unui joc de table azi 
după-amiază. Și după numele călăreţului. 

Bân se ridică ușor. Mai devreme, băuse prea multa bere și îi 
era rău. Datorită aerului proaspăt, capul nu i se mai învârtea 
atât de tare, dar încă îl mai durea stomacul. Întrebă: 

— Cum au numit-o? 

— Calul Soarelui. 

— De ce? 

— Pentru că nu au știut că aveai să încerci să-ţi dai cea mai 
bună iapă unui bărbat despre care se știe că omoară caii, spuse 
Caradoc sec. 

— Dacă ţi se oferea ocazia să joci pentru băiat, tu ai fi lăsat-o 
să treacă? 

— Tata are o mulţime de sclavi, Bán. Nu-l poţi înfrunta pe 
fratele meu pentru fiecare dintre ei. 


1 Corbul 


— Lasă-l în pace. A câștigat când a fost nevoie s-o facă. E de- 
ajuns. 

Romanul se așeză între ei. Era clar că se simţea din ce în ce 
mai bine pe măsură ce se apropia de Galia. Brăţara de pe braţ, 
care, atunci când părăsiseră Ecenia, i se potrivea perfect, acum 
era strâmta și-i intra în carne. Îi spuse lui Bán: 

— Au numit corabia după roaiba ta. A venit cu noi pe timpul 
furtunii și rămâne aici cu tine. Era corect să-și amintească de ea. 
Trebuie să ne dai de veste când o să i se nască mânzul. Aș vrea 
să știu dacă o să fie așa cum ai visat tu. 

Bân le mulţumi zeilor că a găsit doi prieteni adevăraţi pe care 
îi respecta foarte mult. Întrebă ca prin somn: 

— Cum vom da de tine? 

— Segoventos se va întoarce în Ecenia înainte de sfârșitul 
verii. Vrea să încerce să navigheze din nou pe râul din nord, de 
data asta când nu va mai fi furtună. Simte că îi datorează o 
ancorare sigură. Cred că îl vei vedea des, atunci când va fi 
vreme bună. Ar trebui să poată lăsa un mesaj undeva de unde 
să-l pot lua eu. 

— Tu n-o să te mai întorci cu el? 

Chiar dacă simţise suferința nerostită, Corvus avu decenţa să 
n-o arate. 

— M-aș întoarce dacă aș putea, serios, dar cred că nu va fi 
posibil, spuse el. Când voi ajunge în Galia, mă voi întoarce și la 
legiuni; unde voi merge și ce voi face după aceea, depinde de 
cei care mă vor comanda. Se poate să mă întorc, dar trebuie să 
speram că Tiberius nu va decide să trimită legiunile împotriva 
Britanniei. Nu aș vrea să lupt împotriva voastră. 

Asta era imposibil. Erau prieteni și nu aveau să se lupte 
niciodată. 

— Ai putea veni singur, zise Bân. 

— Poate. Dacă nu mă reîncorporează imediat, poate voi avea 
timp. 

— Bân își dă testele de războinic la toamnă, șase luni mai 
încolo, spuse Caradoc. Are nevoie de doi bărbaţi, în afară de 
tatăl său, care să le vorbească zeilor în numele lui. 

Era o ofertă, o promisiune și un dar la care nici nu îndrăznise 
să viseze. Bán văzu luna înceţoșându-se și alunecând într-o 
parte, desfăcându-se în două. Lângă el, Corvus își strânse 
buzele și începu să fluiere gânditor. În cele din urmă, încuviinţă 


din cap. Rosti: 
— Dacă zeii îmi vor permite, voi fi acolo. 


XIV 


Icenii plecară înaintea marinarilor. Se adunară la răsărit, la 
două zile după „Dansul războinicului” și la o jumătate de zi după 
ce acea corabie proaspăt numită Ca/u/ Soarelui își ridicase 
ancora odată cu fluxul. Zorii se iveau plini de strălucire pentru a 
le cinsti plecarea. O ceaţă rece acoperea pământul, nereușind 
să se ridice din cauza focurilor de la casa cea mare și de la 
casele aflate de jur împrejur. Caii dădeau din copite și sforăiau, 
aburul respirației lor devenind una cu aerul alburiu. 

Breaca opri iapa sură la porţi, așteptându-i pe ceilalţi din 
grupul ei să-și ia rămas-bun. Cunobelin stătea lângă ea. Se 
așteptase să apară în strai de sărbătoare, cu podoabele de aur 
zăngănind peste cele din bronz, alături de cele smălţuite și 
incrustate cu pietre preţioase. Ca de obicei, se înșelase în 
privinţa lui. Stătea acolo cu capul descoperit, cu părul auriu în 
bătaia soarelui, purtând doar o mantie simplă de culoarea florii 
galbene de grozamă specifică tribului Trinovantes, lipsită de 
orice altă podoabă. Sabia îi atârna pe umărul drept după 
obiceiul războinicilor, iar scutul de lemn acoperit cu piele de taur 
nu purta niciun însemn al tribului sau al rangului, încât ar fi 
putut fi oricare dintre eroii rătăcitori din poveștile tâlmacilor, 
înviat din morţi doar pentru cele câteva clipe ale răsăritului. 
Ținea frâiele calului și făcea comentarii scurte și înțepătoare la 
adresa celor care se pregăteau de plecare. 

Despărțirea nu era deloc ușoară. Macha petrecuse trei nopţi 
singură cu Luain și părea încordată în timp ce se urca pe cal. 
Mac Calma avea treburi în Galia și de aceea primise oferta lui 
Segoventos de a-l găzdui în cabina corabiei în prima ei călătorie. 
Promisese ca în drum spre Mona să se întoarcă la casa cea 
mare, dar nu stabiliseră și când avea să se întâmple asta. Se 
vedea cu ochiul liber că li se mai întâmplase și înainte și că 
durerea era veche. Obișnuinţa n-o făcea însă cu nimic mai 
ușoară. 

Bân era mai fericit. Stătea drept, lângă roman, cu faţa 
luminată de mândrie, de bucurie, dar și de tristețe din cauza 


plecării. Din ziua dansului, stătuseră numai împreună, călărind 
sau antrenându-se cu săbiile și cu sulițele. Breaca băgase de 
seamă grija cu care romanul îi învățase fratele câte ceva despre 
legiuni, ca să-l ajute să se apere în cazul în care ar ajunge 
vreodată să se înfrunte. Acum îi spuse ceva în galica lui stricată, 
iar Ban, râzând, îi răspunse. În mijlocul propoziției vocea îi 
deveni mai gravă, sări din șa și sfârși pe un ton care semăna cu 
al lui Luain. Nu era un ton grav, dar era puternic și putea fi auzit 
de oriunde. 

Breaca rosti pe negândite: 

— Fără îndoială nu mai e copil. 

— Așa s-ar părea. 

Uitase de Cunobelin, care era acolo și ar fi putut să o audă. 

Tonul lui căpătă nuanţa aceea ironică, usturătoare care îi era 
atât de familiară, punând în evidenţă alte lucruri, mai serioase. 

— Facem tot ce ne stă în putinţă să stabilim încercări prin 
care să testăm bărbăţia celor tineri, ca într-adevăr să simtă că 
au câștigat-o cu mare greutate. Apoi, uneori, soarta - tu vei zice 
zeii - intervine și toată strădania oamenilor nu mai are nicio 
importanţă. 

— La toamnă va trebui să meargă în nopţile lungi. Fără asta, 
bătrânii nu-i vor da dreptul să poarte suliță. 

— Bineînţeles. Trebuie să-și dovedească bărbăţia în faţa 
neamului; și el își dorește asta. Dar în adâncul sufletului știe 
adevărul și își dă seama că și ceilalți au observat. 

Avea dreptate. Se vedea chiar acum, prin felul în care stătea 
în șa, în ușurința cu care ridica din umeri și cum își schimbă 
glasul când primi în dar un cuţit de la roman, dăruindu-i, la 
rândul lui, un cap de sulița. Inima Breacăi fu cuprinsa de o 
mândrie de care, în toată tristeţea despărțirii, uitase. 

— A câștigat pe drept, zise. 

— Da, dar ceea ce l-a făcut bărbat a fost grija pe care i-a 
purtat-o băiatului Iccius. 

Și asta era adevărat. Iccius, copilul cu păr bălai, aștepta în 
spatele lui Bân, călare pe murgul pursânge al lui Amminios. 
Aerul libertăţii îi schimbase deja înfățișarea. Se adunau și 
ceilalţi. Săltând în șa, Breaca o văzu pe Airmid așteptând în 
spate, aproape de casa cea mare, despletită, absenta și fără să 
fi încălecat încă. Noaptea trecută și-o petrecuse adunând plante 
din pădurea și de pe pajiștile din spatele zidurilor așezării și se 


întorsese când se crăpa de ziuă, purtând o legătură plină de 
păiuș, salvie și primele frunze gălbui de turiţă-mare. Femeia 
care o însoţise - Lanis, sora celei cu copilul bolnav, se întorsese 
cu părul legat la spate cu o curelușă din coajă de mesteacăn și 
cu privirea abătută și plină de înţelepciune a unui clarvăzător - 
sau a unei femei îndrăgostite. Pășiră împreună spre grajdul 
cailor. În timp ce treceau, Dubomos le aruncă o privire plină de 
mânie, care, în alte cazuri, i s-ar fi părut foarte amuzantă. 
Breaca își făcu de lucru și-și potrivi legătura de la cingătoare, 
dar nu zise nimic. 

— Nu merge cu voi. 

Se uită în jos, mirată. Câinele Soarelui îi făcu semn din cap 
către femei. Rosti: 

— Lanis. Nu merge cu voi. Copilul surorii ei încă mai trage să 
moară, iar ea e singura care are vreo șansă de a-l salva. 

Pericolul îi dădu fiori reci pe șira spinării. Vindecarea era 
treaba clarvăzătorilor, iar Cunobelin își jupuise clarvăzătorii de 
vii, lăsându-i prinși în cuie de copacii sacri. Supravieţuise doar 
Heffydd, și asta pentru că se lepădase de darul lui de 
clarvăzător. Se uită îngândurată la Câinele Soarelui. Până acum, 
nu evitase să răspundă cinstit la niciuna dintre întrebările ei. Il 
iscodi: 

— E în siguranţa dacă rămâne aici? 

— Da. Am vorbit cu Luain mac Calma. Mi-a primit jurământul 
făcut pe vulturul Romei și pe Câinele Soarelui că nu-i voi face 
niciun rău ei. Ea va călători la Mona în toamnă. Mac Calma va 
trimite războinici care s-o apere și s-o îndrume. 

N-o spusese cu rea-voință. Așa cum primul mânz anunţă 
venirea primăverii, faptele indicau o schimbare în mersul 
lucrurilor, însă asta nu avea s-o afecteze în vreun fel pe Breaca. 
Alegerile ei îi aparțineau, iar consecinţele tot ea avea să le 
suporte. Cu toate astea, se bucura să-l vadă pe Caradoc venind 
călare să-și ia rămas-bun de la tatăl lui, chiar și numai pentru 
simplul motiv că-i oferea șansa să se uite într-altă parte. 

Se retrase, nevoind să fie martoră la despărţirea dintre tată și 
fiu. Nu uitase și nici nu avea să uite prea curând cum Câinele 
Soarelui ascunsese vestea morţii mamei lui și cât de departe 
ajunsese ca să păstreze secretul. După întâlnirea lui Caradoc cu 
tatăl său, până la căderea nopţii, vestea se răspândise în toată 
așezarea. Cu siguranţă se deplasase destul de repede ca să afle 


și Odras, care, în noaptea de dinaintea plecării lor, botezase 
căţelușa Cygfa în onoarea războinicei moarte din Ordovices, fără 
s-o întrebe nimeni nimic. 

Despărțirea dintre Caradoc și Odras se petrecuse între patru 
ochi și nici de data asta nu întrebase nimeni nimic. Caradoc nu-i 
mai dărui brăţara lui, dar își dăruiseră alte lucruri, mai puţin 
materiale, care însă nu le ușuraseră cu nimic ultima zi. 
Existaseră clipe în care Breaca se temuse că băiatul ar putea 
rămâne și că va avea probleme cu fratele lui, dar nu se 
întâmplase asta. Așa cum spusese și ea, Luain îl absolvise pe 
Caradoc de vina de sânge, după care tânărul devenise liber să 
navigheze cu Segoventos, să rămână pe pământurile tatălui său 
sau să călărească spre vest, spre poporul mamei lui. Cererea să 
de a pleca spre nord cu icenii fusese de-a dreptul neașteptată, 
dar bine-venită. În liniștea ultimelor clipe ale vizitei, fusese 
fericită să primească tovărășia cuiva. 

Caradoc își adusese ultimul calul din grajd. Odată cu venirea 
lui, grupul se întregi. Eburovic călărea în spatele Breacăi, urmat 
de Macha și de Airmid. Dubomos, de data asta tăcut, calarea 
lângă clarvăzătoarea lui. Timp de doua zile, urmau să aibă 
același drum. Apoi, la granița cu pământurile Eceniei, Airmid 
avea s-o apuce spre vest și să se îndrepte spre Mona. Nimeni nu 
știa când avea să se întoarcă. Era mai ușor să nu te gândești 
deloc la asta. Ultimii călăreţi intrară și ei în linie. 'Tagos și 
Sinochos erau cel mai în urmă, având grija de un șir de cai 
ramași fără călăreţi, dar încărcaţi cu daruri de la Câinele 
Soarelui. Veni vremea plecării. 

Cunobelin se întoarse lângă ea, punându-și din nou mâna pe 
frâiele iepei sure. Stătuse toată noaptea petrecând și vorbind cu 
Eburovic, dar nu arăta deloc semnele nopţii pierdute. Respirația 
lui răspândea un miros slab de vin amestecat cu menta, dar nu 
părea să fi băut prea mult. Avea ochii la fel ca prima oară când îl 
văzuse: plini de veselie cumpătată și de o mare înţelepciune, 
care o neliniștea, dar o și calma în același timp. Îi veni în minte, 
prea târziu însă, că, dacă ar fi ajuns să se încreadă în bărbatul 
ăsta, i-ar fi putut deveni un aliat fără pereche. Incercă să și-l 
închipuie drept aliat, dar nu reuși; după cele întâmplate în 
fierărie, îi era imposibil să-l mai vadă altfel decât periculos. 

Încuviinţând din cap, ca și cum i-ar fi vorbit, bărbatul își ridică 
braţul și-o apucă de cot, făcând gestul simplu de despărțire al 


războinicilor. O întrebă: 

— Ești gata? 

— Nu. Dar nu cred că vom putea fi mai pregătiţi de-atât. Cred 
că ar trebui să plecăm. 

— Bine. Atunci, vă voi elibera drumul. 

Făcu semn în spate și opt bărbaţi împinseră bârnele care 
susțineau porţile. Cele două jumătăţi se dădură în lături cu un 
zgomot asemănător lemnului care cade. Pajiștea de dincolo era 
pustie și tăcută. Nu se mai crezuse necesar să se organizeze un 
târg de vite și la plecare. 

Păși alături de ea pe când fata își mâna iapa înainte prin 
deschizătură. O întrebă: 

— O să te mai întorci? 

Ca mai tot ceea ce spunea el, asta fusese și o întrebare și o 
afirmaţie. 

— Cum vor vrea zeii. 

Ochii-i surâdeau batjocoritor. 

— Mă voi ruga pentru intervenţia lor. 

leșiră pe poarta. Ceilalţi veneau înșiruiţi în urma lor, rostind 
ultimele cuvinte de bun-rămas. Câinele Soarelui se întinse în sus 
pentru ultima oară și-i strânse mâna. Fata simţi atingerea 
bătăturilor lăsate de sulițe și de săbii, apoi, în mod surprinzător, 
apăsarea grăbită a unui inel. Privind în jos, putu să vadă 
strălucirea aurului purtând incrustate însemnele soarelui și ale 
cetei lui credincioase. Pe toată durata vizitei, el avusese un inel 
pe degetul mic de la mâna stângă. Fata îi întoarse mâna, 
încercând să vadă dacă el îl mai purta încă, și, atunci, pentru 
prima oară, îl văzu zâmbind deschis. Spuse: 

— E al meu. Nu aș permite să fie copiat. la-l! Zeii n-au 
binevoit să-mi dăruiască o fată. Acum, poate, întrevăd una. 
Dacă ai nevoie de ajutor în numele Câinelui Soarelui, ţi se va da, 
chiar și de la capătul pământului și al celor patru zări. 

Era un jurământ străvechi, dar părea ciudat, auzit din gura 
unui bărbat care își arătase, în nenumărate rânduri, disprețul 
pentru zei. 

Poate i-ar fi răspuns direct, dar Caradoc o ajunse din urmă și 
se așeză lângă ea. Prezenţa lui era ca un fel de avertisment. 

— Mulţumesc. 

Incercă inelul pe degetele ei. Se potrivea pe cel de-al patrulea 
de la mâna dreaptă. 


— O să am grijă de el. Dacă Ecenia va avea nevoie de ajutorul 
tău, îmi voi aduce aminte. 
— Nu doar Ecenia, grăi Cunobelin. Tu. E o diferenţa. 


Călăreau într-o liniște deplină, urmând cărările care treceau 
pe lângă marginea crângurilor de pe teritoriul Câinelui Soarelui, 
amestecate cu parcele proaspăt plantate cu grâu și fasole pe 
margine. Era primăvara târziu, pe la vremea prășitului, iar 
câmpurile erau înțesate de oameni. Lucrătorii se opriră să-i 
omagieze în timp ce treceau. Il recunoscuseră pe Caradoc după 
păr și după culoarea mantiei, așa că trebuia să se oprească des 
ca să le facă semn cu mâna sau să-i salute. Spre sfârșitul 
dimineţii, un bărbat îl recunoscu de la distanţă și-și trimise fiul, 
un băiat mai mic decât Iccius, să-l roage să-l ia puţin cu el 
calare, ca să poată spune mai târziu în viaţă că a călărit cu cel 
mai mare războinic care a vizitat vreodată colina. Copilul era 
nespălat și avea păduchi, dar Caradoc îl ridică și-l puse jos din 
nou ca peun fiu preaiubit. 

Mai departe, pe pământurile mai înalte și mai puţin fertile, 
trecură pe lângă pășuni de vite, îngrădite de șanțuri. Vite dereșe 
cu coame lungi își hrăneau viţeii mici. Oile care alăptau stăteau 
la umbră, ferindu-se de căldura de peste zi, și se frecau de 
gherghini ca să scape de lână. Şi aici erau oieri și păstori, așa că 
întotdeauna se mai găsea cineva care să-i salute, și cu care să 
mai schimbe o vorba despre așezare și despre cei care locuiau 
acolo. Asta le încetinea drumul, dar nu cu mult. 

La prânz, trecură printr-un vad dintre două șiruri de sălcii și se 
opriră la umbra lor să mănânce. Sinochos se ocupă de asta; el 
înșeuase caii de povară și știa unde erau cele mai perisabile 
provizii. Breaca își priponi sura și porni singura de-a lungul 
râului, până ce depăși copacii și se putu așeza în voie pe malul 
nisipos, ajungând cu picioarele în apă. Râul se îndrepta cu 
repeziciune spre adâncuri, iar în locul în care călcâiele ei îi 
atingeau suprafaţa, se formau vălurele. Peștișorii i se adunară la 
degete, crezându-le insecte. Un bâtlan zbură pe deasupra și se 
așeza să-și odihnească picioroangele mai în amonte de locul 
unde stătea ea. Se uita după broaște sau după mormoloci, dar 
nu văzu nimic. 

Se lăsă pe spate și-și închise ochii. Mai în aval, un stol de rațe 
speriate de cai sau de vreunul dintre bărbaţii care săriseră în 


apa se îndepărtară. 'Tagos striga, iar Dubomos îi răspunse, apoi 
li se alăturară și Sinochos și una dintre femeile de pe coasta de 
nord, și, brusc, parcă toţi erau înăuntru, împroșcând apa și 
înjurând, încercând să spele fumul și murdăria celor trei zile 
petrecute sub acoperiș străin. 

Breaca se dezbrăcă și se cufunda singură în pârâu. Răcoarea 
apei o făcu să-și piardă răsuflarea. Işi vâri capul la fund și 
rămase cu picioarele la suprafaţă, cu braţele larg desfăcute, 
dând voie curentului să o curețe de murdărie, de Cunobelin și de 
uneltirile lui, de Amminios și de răutatea lui batjocoritoare. 
Deschise ochii și văzu cum lumina de deasupra se înverzea. 
Braţele ei erau niște membre translucide, carnea, despărțită de 
os, până ce nu mai rămăsese decât inima și durerea chinuitoare. 
Dădu drumul aerului într-un șuvoi de balonașe neregulate și se 
îndreptă spre suprafață. Lumea reveni odată cu lumina, cu 
zgomotul și cu râsetele celorlalţi. Inotă spre mal și ieși pe nisipul 
cald ca să se usuce la soare și să se îmbrace cu o tunică spălată 
proaspăt, care acum i se părea însă murdară. 

După aceea, stând întinsă pe mal, ascultă tonul scăzut sau 
ridicat, atât de familiar, al întrebărilor lui Iccius și al 
răspunsurilor succinte și prudente ale lui Bân. Dincolo de ele, 
abia perceptibil, auzi mersul domol al cuiva care pășea pe nisip. 
Se gândi că sunt broaște și rămase cu ochii închiși. 

— Nu vrei să mănânci? 

Era Caradoc. Se putea și mai rău. Deschise ochii și-și întoarse 
capul într-o parte. 

— Nu. Mulţumesc. Am mâncat carne cât să-mi ajungă o viaţă 
întreagă. Pot să trăiesc și fără să mai mănânc. 

— Nu e numai carne. Mai e și brânză, malţ de orz și ovăz cu 
alune înfășurate în frunze de ștevie. 

Ultimul fel de mâncare era o  delicatesă specifică 
trinovantienilor, iar el știa că îi plăcea. Poate că ar fi mâncat-o, 
de dragul lui, dar numai gândul la mâncare o făcea să i se 
strângă stomacul. 

— Nu, mulţumesc. Mai bine nu mănânc acum. 

— Cum vrei tu. Oricum, până acum nu cred că a mai rămas 
ceva. Dubomos înfulecă de zor, ca un urs, în cazul în care nu-i 
va ajunge mâncarea pe drumul înspre vest, spre Mona. 

Vorbi deschis, cu umorul acela înțepător atât de bine 
cunoscut, iar ea îi fu recunoscătoare. De ceva vreme, ceilalţi 


evitaseră să vorbească despre Mona, ca și cum în prezenţa ei nu 
aveau voie să pomenească despre asta. Nici măcar Eburovic nu 
îndrăznise să vorbească de faţă cu ea. Fata grăi: 

— Mâncarea va fi suficientă. Vor călători sub protecţia mantiei 
cenușii a Monei. Oriunde se vor opri, vor fi hrăniţi ca și cum ar fi 
trimișii zeilor. 

— Dubomos crede că Airmid ar trebui să se ferească de 
catuvellauni sau de coritani. Poate că ar fi mai bine să-l asculte. 

— Nu cred. Tatăl tău e singurul care îndrăznește să ignore 
sacralitatea Monei, dar chiar și el le-a promis siguranţă. Nu vor fi 
atacați de niciun războinic al nici unui trib, și chiar și Dubomos 
poate să se apere de lupi. 

— Poate. 

Se așeză lângă ea. Avea o altă tunică, dintr-o lână mai închisă 
la culoare și mai grosolană la țesătură, iar la gât nu mai purta 
nicio salbă. Văzându-l, avu o presimţire a ceea ce avea să 
urmeze. 

— Ne părăsești? 

Se simţi dezamăgită. Cu el putea să râdă așa cum nu putea 
cu nimeni; prezenţa lui i-ar fi luminat primăvara. 

— Da. Imi pare rău. Segoventos va ţine corabia pentru mine 
într-un port de la jumătatea râului, dar doar până la fluxul de 
mâine-dimineaţă. Dacă nu ajung până atunci, vor pleca fără 
mine. 

— Deci mergi în Galia cu Luain? 

— Doar pentru puţin timp. Orice i-aș fi spus tatălui meu, 
trebuie să merg în vest și să vorbesc cu neamul mamei mele, 
chiar și numai ca să le spun cum a murit Cygfa. Există corăbii 
care navighează din Galia până pe coasta de vest. Pe vremea 
asta, două sau trei pleacă din porturi în fiecare lună. Mă voi 
îmbarca pe vreuna dintre ele. 

— Ai putea să mergi cu Airmid. Drumul spre Mona trece pe 
teritoriile Ordovices. 

— Aș putea, dar sunt prea ușor de recunoscut și nu aș putea 
trece prea mult timp neobservat. Tata ar auzi de asta și ar 
trimite oameni care să mă urmărească. Așa, voi putea ajunge în 
așezarea ciocanului de război înainte să prindă el de veste că nu 
mai sunt cu icenii. 

— Altfel, ar încerca să te facă un armăsar de prăsilă. 

Zâmbi cu sfiala. 


— Îmi aduc aminte. 

Mai erau și alte lucruri pe care și le amintea din conversaţia 
din fierărie. Rosti: 

— Tatăl tău are deja oameni în Ordovices. Se vor întoarce și-i 
vor da de veste că ai ajuns. 

— Nu. Poate mai are și alți spioni, dar de la cei care au 
omorât-o pe Cygfa nu va mai afla nimic. 

Se asemăna în multe feluri cu tatăl lui. Capacitatea de a vorbi 
despre moarte fără să fie mișcat nu era însă una dintre ele. 
incerca, dar glasul îi slăbi. li cercetă chipul și prelungirea 
cenușie de sub ochi. Il iscodi: 

— Morţii nu mai pot depune mărturie, nu? 

Bărbatul înălță din umeri. Privirea lui nu se dezlipi de a ei. 

— Bătrânii se vor aduna la fel ca în cazul romanului. Nu va fi 
hotărârea mea. 

— Cred că spusele tale vor cântări destul demult. La fel s-a 
întâmplat și în Ecenia, și nici măcar nu erai de-ai noștri. 

— Atunci, voi avea grijă cum voi vorbi. 

Avea să voteze pentru moartea lor. Nici nu era nevoie s-o 
spună. Şi ea ar fi făcut la fel. 

Fata mai culese un fir de iarbă și-l mestecă leneș. Cu 
arătătorul, desenă un ciocan de război în nisip, urmat de un 
simbol al câinelui soarelui. Îl întrebă: 

— Îi cunoșteai? Pe oamenii tatălui tău? 

— Cred că da. Pe toată durata vizitei noastre, au lipsit trei 
bărbaţi din garda lui de onoare. Dacă s-ar fi putut, ar fi fost de 
faţă. 

Se aplecă peste desenul ei și șterse câinele soarelui, 
desenând în loc un șarpe-suliţă bine conturat. 

— Au vârste cuprinse între a lui Togodubnos și a tatălui meu. 
Când eram mic, m-au învăţat să mânuiesc armele. Unul dintre ei 
mi-a dăruit primul meu cal de luptă. Aș fi avut încredere în toți și 
i-aș fi luat alături de mine în război înaintea oricărui alt om în 
viaţă. 

— Dar ei au omorât-o pe Cygfa, așa că trebuie să moară. 

Inconștient, desenă o broască și o șterse cu podul palmei. 

— Era verișoara ta, nu-i așa? 

— A fost pentru mine ceea ce Bân e pentru tine. 

— A! 

Asta schimba lucrurile. Întrebă: 


— Odras știa asta? 

— Bineînţeles. 

— Şi tatăl tău? 

— E mai bine să crezi că tata știe tot. Aproape întotdeauna e 
așa. 

— Atunci, o să știe că te îmbarci în seara asta. 

— Nu. Avem grijă cu unele lucruri. Dintre cei râmași în urmă, 
doar Luain și Segoventos știu că vin. Nimeni altcineva. 

— Şi dintre cei de-aici? 

— Bán știe. Și acum, tu. După ce plec, le vei putea spune 
tuturor. Dubomos poate își va dori să mă trădeze, dar nu cred 
că se va întoarce singur în așezare, nu acum, când se apropie 
călătoria spre Mona. 

Se ridică zâmbind cu totul diferit de tatăl lui. Mantia îi era 
căptușită pe interior cu lână neprelucrată și nevopsită. Pe când 
ea îl privea, el o scoase și o întoarse cu suprafaţa simplă înspre 
afară. Cameea cu care o prinse pe umăr nu avea o formă anume 
și nu avea să atragă atenţia. Luă o pălărie de piele pe care-o 
avea prinsă la cingătoare și și-o așeză pe cap, ascunzând părul 
auriu. Purta sabia pe care i-o făcuse Eburovic. Îi atârna pe umăr, 
mânerul fiind acoperit de pielea de vițel, ascunzând ciocanul de 
război incrustat cu mândrie pe el. Se uită de cal și văzu mânzul 
bălţat pe care-l călărise la venire Segoventos. Era un cal bun, 
dar nu așa de bun precum mânzul lui. Merseră împreună până la 
locul unde era, la marginea păduricii de mesteacăn, iar fata îi 
făcu o scăriţă cu mâinile ei, ca să poată încăleca. Spuse: 

— Ar fi trebuit să iei mânzul sur. Cel puţin, așa am fi putut să 
ne întrecem într-o zi. 

Era ceva ce găsise și ea să spună, lipsit de importanţă. Cu 
toate astea, rânji și grăi: 

— Bán și cu mine am făcut un schimb temporar. Mă voi 
întoarce la timp după mânz. Până atunci, animalul e mai în 
siguranţă cu icenii decât pe o navă care se îndreaptă spre Galia. 
O să-l iau pe ăsta și o să-l vând. Segoventos îi va aduce câștigul 
lui Bán, care îi va cumpăra o iapă lui lIccius, ca să poată și 
băiatul să adune propria turmă, și îl va lăsa să folosească 
mânzul sur ca armăsar de prăsilă. 

Işi așeză mantia în spatele șeii. Fata lovi animalul pe crupă. 
Caradoc se aplecă și-i întinse mâna, iar ea o apucă. Fata rosti: 

— Te-ai gândit la toate. 


— Bineînţeles! Doar sunt fiul tatălui meu. 

Zâmbi larg, îi strânse mâna liniștit, dar ferm, răscolind-o până 
în străfundul sufletului, unde se simţea atât de singură. Ochii-i 
aveau culoarea norilor și ascundeau taine la fel de misterioase. 
Își retrase mâna și-o salută ca un adevărat războinic. Îi zise 
încetișor: 

— Încă ai mai putea să pleci la Mona. Bătrânii încă nu l-au 
numit pe Dubomos războinicul lui Airmid, iar ea nu va fi deloc 
nefericită dacă acesta va fi înlocuit. Ar trebui să vorbești cu ea. 
Se teme de despărţirea de mâine la fel ca și tine. 

— Ne-am spus tot ce era de spus. Cuvintele nu mai pot 
schimba nimic. 

— Poate. 

Dădu bice calului. Breaca merse alături, făcându-și loc printre 
crengile de mesteacăn care-i atârnau în drum. Băiatul se uită 
peste capul ei, scrutând depărtarea. Ca și cum i-ar fi vorbit 
calului, spuse: 

— Lanis este fiica ultimului mare visător din Trinovantes, unul 
dintre cei pe care i-a jupuit tata și i-a atârnat de stejar. A ajuns 
femeie fără să aibă pe cineva alături care s-o îndrume și s-o 
înveţe. Pentru ea a fost un adevărat dar să se afle în prezenţa a 
trei visători. E tot ce își dorea mai mult. N-o poţi învinovăţi că a 
luat tot ce i s-a oferit. 

| se uscă gura. Dacă ar fi fost altcineva, ar fi plecat imediat. 
Pentru că era Caradoc, de care era legată prin jurământ, și 
pentru că avea încredere în integritatea lui, spuse: 

— Nu e vina nimănui. Airmid alege ce vrea. Toţi facem la fel. 

— Într-adevăr. 

Ajunseră în câmp deschis. Fata rămase la umbra copacilor. 
Spre est, înspre mare, se vedea o potecă făcută de căprioare. 
Cel puţin până la următoarea moviliţă, nu se zăreau nici case, 
nici colibe de păstori. Dincolo de asta, aerul păstra strălucirea și 
limpezimea cerului de deasupra apei. Mirosul mării se amesteca 
ușor cu acela al ierbii zdrobite și al sudorii de cal. Se gândi la 
ultima lui întâlnire cu zeii oceanului și la curajul de care avea 
nevoie să se poată îmbarca din nou pe o corabie. Instinctiv, își 
desprinse cameea în forma șarpelui-suliţă. l-o înmâna. 

— Uite. Ca să te apere. 

— De naufragiu? 

O citea prea ușor. 


— Crezi că o să am nevoie de ea? 

— Nu. Segoventos nu va face nimic care să-i pună în pericol 
corabia cea noua, dar nu strică niciodată să fim prevăzători. 

— Nu, nu strica niciodată. 

Zâmbea șmecherește, la fel ca în fierărie. Își prinse cameea 
pe umărul stâng, acolo unde, până acum câteva zile, Airmid 
purtase și ea una la fel. Luain ar fi știut ce înseamnă, la fel poate 
și Segoventos. 

Calul se agita, nerăbdător să pornească. Caradoc se mai 
apleca încă o dată și-și puse mâna pe braţul ei. Atingerea lui era 
mai caldă decât înainte, iar palma îi era uda. Îi zise: 

— Ne vedem din nou la toamna. l-am promis lui Bán ca voi 
vorbi în numele lui în nopţile de meditaţie. 

— Mulţumesc! înseamnă mult pentru el. 

— Si pentru mine. 

Iși lansă calul. Peste umăr, se auzi: 

— Briga să te aibă în pază! 

Fata continua să privească drumul încă mult timp după ce el 
dispăru. 


XV 


De îndată ce Caradoc îi părăsi, icenii călătoriră mai repede. 
Drumul era larg, iar caii galopau mai aproape decât înainte. Din 
primul rând, Breaca își conducea iapa sură la trap, atentă la 
ritmul pașilor, ocupându-și astfel mintea, ca să nu se mai 
gândească. Ceilalţi o urmau în ritmul lor, nescăpând-o însă din 
ochi. 

Caradoc își alesese bine locul de plecare. Pentru tot restul 
zilei și în ziua următoare, nu se întâlniră cu nimeni. Drumul 
trecea printr-un șir de păduri îngrijite de om, presărate ici și colo 
cu colibele cărbunarilor și cu semne ale tăieturilor recente, dar 
nu-i strigă nimeni ca să-i întrebe despre noutăţi, nici nu-și 
trimiseră copiii ca să ceara să-i ia călare. Dacă urma să i se 
transmită lui Cunobelin vestea legată de plecarea fiului său 
dintre iceni, asta nu avea să fie o simplă întâmplare. 

Târziu, a doua zi, ajunseră la Valea Piciorului de Bâtlan, 
numită așa de strămoși după forma lăsată de cele trei râuri care 
se uneau acolo și făceau bucata de uscat să arate ca și cum 
pasărea ar fi călcat pe-acolo cu imensele ei picioroange și ar fi 
lăsat o urmă adâncă în valea care se întindea de o parte și de 
alta. Râurile curgeau printre văi largi, împădurite, reprezentând 
singura pată de culoare pe uscatul înconjurător, stabilind 
totodată și graniţe avantajoase. Aici se uneau graniţele celor 
trei triburi. La nord și la est, se întindeau pământurile Eceniei, 
care se alungeau până aproape de coasta de nord. Trinovantes, 
pe teritoriile cărora călătoreau acum, dețineau toată partea de 
sud. Înspre vest era tărâmul Catuvellauni. Valea Piciorului de 
Bâtlan, însă, nu aparţinea nimănui, fiind păzită de zei și bine- 
venită pentru toţi cei care treceau și voiau să se odihnească o 
vreme, fără să se teamă că vor fi atacați. 

Era târziu când traversară râul; trecură goi prin apa rece și 
repede, stabilindu-se într-un luminiș mai departe de mal. 


Breaca își făcu patul la adăpostul unui tufiș de măceș, la ceva 
distanță de luminișul din mijloc. Ceaţa nopţii împresură partea 


de jos a trunchiurilor copacilor. Aerul era îmbibat de mirosul de 
pătrunjel, amestecat cu cel de cimbru și cu cel al mugurilor abia 
înfloriţi printre ghimpi. Stătu o vreme înfășurată în mantie și 
privi luna care se ridica deasupra crângului. lepuroaica de pe 
suprafaţa lunii își arăta faţa, având urechile și singurul ochi 
îndreptate spre pământ. Scutul Breacăi era atârnat la îndemână, 
de un ciot al unei crengi tăiate, cercul lui alb oglindind lumina lui 
Nemain. Vechea cicatrice din palmă o durea încă de dimineaţă. 

— Pot să stau lângă tine? 

Era Airmid. Întotdeauna, când voia, putea păși mai uşor decât 
oricine altcineva. 

— Cum vrei. 

Nu se așeză cu spatele lipit de trunchiul unui pom, pentru că 
nu credea să fie vreo ameninţare. Airmid veni să stea în spatele 
ei, înfășurându-și ușor braţele în jurul taliei ei și sprijinindu-și 
obrazul aproape de umărul Breacăi, la fel cum făcea și la 
început, când voiau să vorbească fără să fie auzite. 

Cineva s-ar fi putut întreba de ce mai era nevoie și acum de 
asta. Nu era greu să-ţi vină în minte imaginea unei femei ieșind 
goală din apa rece a râului repede și netezimea pământie a 
pielii ei, asemenea nisipului abia spălat de mare. Se vedea 
limpede că nu exista niciun semn care să indice că femeia și-ar 
fi ales o noua iubita, dar se punea întrebarea dacă n-o făcuse 
din delicateţe, sau din lipsa unei astfel de oportunităţi. 

— Este visătoare. Este și ea însărcinata. Am visat despre 
nașterea copilului ei și despre cum ar trebui botezat. Asta a fost 
primul ei vis. Nu ar fi putut s-o facă singura. Ă 

Cuvintele o cutremurară pe Breaca, sufocând-o. Intreba: 

— Vorbești despre Lanis? 

— Da. 

— Nu pășea cu bucuria unei femei care și-a văzut copilul 
crescând în vis. 

Airmid răspunse: 

— l-a văzut moartea. N-a fost de bine. 

— Din ordinele Câinelui Soarelui? 

— Nu. A murit de mâna unui roman și a unui războinic al 
triburilor, iar toţi cei care ar fi putut interveni au stat fără să 
facă nimic. 

Atunci, era vorba despre Amminios. Nici Caradoc, nici 
Togodubnos nu ar face așa ceva sub nicio formă. 


Breaca se aplecă pe spate, într-o îmbrăţișare nevinovata. 
Mâinile care-i înconjurau talia o cunoșteau mai bine decât 
oricine, la fel și vocea care-i răsună în ureche, iscoditor: 

— l-ai dăruit cameea ta lui Caradoc? 

Fata încuviinţă din cap. Cuvintele nu-și aveau rostul. 

— EIl ţi-a dat ceva în schimb? 

Îi dăduse brăţara lui Odras, dar ea i-o înapoiase. Nu avea 
nimic de o valoare asemănătoare ca să-i dăruiască Breacai, în 
afara de cuvântul lui, care era de o mai mare însemnătate. 

— A zis că se va întoarce la toamna, să vorbească în numele 
lui Bân în nopţile lui lungi. 

— Foarte bine. Mă bucur. 

Își muta mâinile. 

— Vrei să te las? 

— Vrei să pleci? 

— Nu. 

— Atunci, rămâi! Te rog. 

Cu mult timp în urma, își jurase că-și va petrece singura 
ultima noapte. Acum era însă mai mare și înţelegea mai bine 
lumea și locul ei în ea, iar un jurământ făcut în singurătate, într- 
un moment de furie, nu avea nicio importanţă. Noaptea era 
răcoroasa, dar nu rece, iar vântul se mai domolea în timp ce 
trecea printre frunzele de măceș, mângâindu-i suav pielea. O 
vidră apucă un pește din râu și-l căra pe lângă ele, încă udă și 
înfășurată în mătasea broaștei. Undeva în pădure o bufniţă 
vâna, iar un vulpoi omori ceva. Începu să ploua, dar prea încet 
ca să poată trece prin frunziș. Ea era însă cu mintea în altă parte 
și nu percepea toate astea decât ca prin vis. La sfârșit, își aduse 
aminte să nu plângă. 


Breaca visă despre război. Asta nu era ceva ciudat, dar, când 
se trezi din cauza strigătelor de ajutor, nu reacţiona la fel de 
repede ca de obicei, pentru că încă mai credea ca doarme. Se 
rostogoli leneșă, căutând-o pe Airmid, dar nu dădu de ea. 
Amintirea zilei ce avea să vina o întrista. Fără să-și deschidă 
ochii, zise: 

— Ce e? 

— Eburovic. 

Airmid stătea la marginea tufișului, privind înspre luminișul 
unde mai pâlpâiau ultime focuri de peste noapte. 


— Scoală-te! Repede. Suntem atacați! 

— Ai visat? 

— Nu. 

Pe malul râului, se auziră din nou strigăte și un nechezat 
furios de cal. Airmid se roti înapoi. 

— Unde ţi-e sabia? 

— Aici. 

Niciodată nu dormea fără ea, la fel ca și tatăl ei. N-o folosise 
niciodată la mânie, n-o scosese niciodată din teacă decât ca s-o 
lustruiască și, o dată, ca să i-o ofere lui Caradoc. Scoţând-o 
acum, Breaca simţi vuietul sângelui. Când se întinse după 
mâner, pulsul din palma o luă razna. O durea mai puţin acum, 
când îl ţinea. Scutul îi atârna lângă umăr de ciotul unei crengi a 
unui mesteacăn din apropiere. Partea de jos atinsese suprafaţa 
apei atunci când trecuseră râul înot, iar vopseaua roșie se 
scursese, apoi se uscase peste noapte, lăsând parcă să 
sângereze șarpele de pe mânerul suliţei. Îl prinse cu mâna în 
spatele protuberantei, iar asta de asemenea îi dădu o senzaţie 
diferita. 

Pe mal, bărbaţii strigau unii la alţii. Auzi vocea lui Bân, 
schimbându-și din nou tonul, începând ascuţit și terminând 
grav, și apoi strigatul strident al lui Iccius, întrerupt prematur. O 
luară la fugă printre aluni, îndreptându-se spre locul de unde 
venea zgomotul. Breaca o întrebă: 

— Cine sunt? 

— Coritanii. Cine altcineva? 

— Dar ăsta e locul zeilor. 

— lar mama ta era însărcinată, deci era la fel de sacră. Nici 
atunci nu i-a oprit nimic. 

Airmid scuipa. Își lepădase mantia cenușie specifica Monei și 
se înarmase cu o sabie și cu un coif. Asta însemna că nu avea să 
fie prinsa vie, să fie făcută sclavă. Dacă aveau să moară, aveau 
s-o facă împreună; clarvăzător și războinic. Era și ceva bun, 
dincolo de toate relele. 

leșiră de la adăpost și intrară în infern. Dușmanii îi depășeau 
numeric pe iceni. Mantiile lor vărgate verde cu negru abia se 
conturau în lumina slabă a zorilor. Însemnul uliului roșu li se 
zarea mândru pe antebraţe, proaspăt, ca și cum abia fusese 
desenat peste noapte. Formau un semicerc, blocând accesul 
spre râu. Războinicii iceni erau grupaţi în faţa lor, pe jumătate 


goi şi prost înarmați. În față era Eburovic, mânuind cu ambele 
mâini sabia cu ursoaica strămoșilor, brăzdând aerul ca să ţină 
dușmanul departe. Asta nu avea însă să ţină prea mult, odată ce 
găseau curajul să-l atace împreuna. 'Tagos stătea în stânga, 
apărându-l, ţinând locul scutului. Sinochos stătea în fața Machei, 
iar Dubomos, imediat lângă el. Toţi aveau doar săbii și nimic mai 
mult; scuturile nu erau la îndemâna, pentru că fuseseră așezate 
lângă foc să se usuce peste noapte. 

Airmid se învârti pe călcâie. 

— Au nevoie de scuturi! Mă duc să le iau. 

— Nu. Sunt prea departe. O să mori înainte să ajungi la 
jumătatea drumului. Rămâi cu mine. Trebuie să luăm caii. 

Caii le erau priponiţi dincolo de vad, păziţi de unul dintre 
coritani. Breaca fluiera, iar iapa sură de luptă îi răspunse 
nechezând. Il lovi pe bărbatul de lângă ea. Căzu, și stropi de apă 
roșie săriră pe prundiș. Un altul apucă Miele iepei, dar fu azvârlit 
peste umărul ei. Muri călcat în picioare. Războinic și cal de luptă 
se întâlniră la poalele unei sălcii și imediat le izbi mirosul de 
sânge, mai puternic decât cel de sudoare de cal. Breaca fluieră 
din nou și încă doi cai năvăliră printre copaci. Păzitorii se feriră 
în lături de frică și le dădură drumul. 

— Airmid, ia mânzul! Și roaiba lui Bán. Ei știu să lupte. 

Breaca încăleca, iar înălţimea îi oferi o priveliște mai bună. 
Bán stătea în stânga celorlalţi, între un stejar și un mănunchi de 
măceși. Iccius era în genunchi la picioarele lui, îngrijindu-și o 
tăietură la coapsă. Trei războinici se apropiară de ei, rânjind. 
Fata își lansă iapa înainte. Doi dintre ei muriră pe loc, loviți pe la 
spate de o sabie șuierătoare. Cel de-al treilea se uită în stânga, 
acolo unde un cal lovi din copită lângă el, și nu apucă să vadă 
sabia lui Bán, care-i trecu prin gât. In locul unde căzu, sângele 
ţâșni ca un izvor. Breaca strigă: 

— Ai ucis! Te-am văzut! Dacă o să scăpăm, ţi-ai câștigat 
sulița. 

Ban rânji cu sălbăticie și-o salută ca un războinic. Nu era timp 
de mai mult. Airmid era acolo, cu roaiba și cu mânzul sur. 
Breaca strigă la oricine ar fi putut s-o audă. 

— Urcă-l pe Iccius în șa! O să moară, dacă rămâne pe jos. 

Il suiră pe mânz, iar el îl apucă de coamă plângând. Bán era 
sus pe roaiba tesaliană de cavalerie. Breaca se aplecă și o trase 
pe Airmid în spatele ei pe sură. In stânga, se mișcă o umbră. 


Lovi cu scutul și-și scoase sabia s-o înfigă. Roaiba i-o luă înainte, 
iar războinicul muri într-o baltă de sânge, cu oasele zdrobite. 
Bân răcni triumfător și lovi aerul cu pumnul. Breaca îi strigă: 

— la și ceilalţi cai! Adu-i lângă foc! 

— Ce vrei să faci? 

— Să lupt! 

Se răsuciră și se despărțiră. Iccius își urmă fratele. Pe când 
plecau, ultimul ei gând fu că belgul era neînarmat și că avea să 
moară. 

Bán galopa cu înflăcărare, învăluind dușmanul care-i 
împrejmuia. Roaiba ucise pentru el. Era calul de vis în toate 
privinţele, mai rapidă și mai sălbatică decât ar fi îndrăznit să 
spere. Sângele îi păta dinţii, iar copitele îi erau astupate cu 
fărâme de oameni zdrobiţi, astfel că, atunci când se întoarse 
repede să prindă un războinic care i se apropiase de umăr, 
alunecă și căzu peste el, așa că Bân avu ocazia, pentru prima 
oară, să folosească sabia ca să se apere și ca s-o apere. 
Bărbatul se întoarse la el cu mâinile aduse pe spate, iar Bân 
trebui să-și înfigă sabia. În minte îi rămase imaginea unui rânjet 
larg și a unui singur canin încovoiat. Asta îl sâcâia, împungându- 
i memoria în timp ce se străduia să-și menţină echilibrul pe iapa 
care se răsucea. Renunţa să se mai gândească și se concentra 
asupra luptei. 

Dușmanul era departe de a fi doborât. Mantia îi căzu de pe 
umăr, dezvelind un însemn desenat pe ceafă, în locul în care 
clavicula întâlnește vena cea mare. Bân își roti sabia cu mâinile 
lăsate pe spate, ţintind spre linia albastră. O scăpă din mână și-l 
lovi în schimb pe umăr, fără să curgă însă niciun pic de sânge. 
Bărbatul rânji batjocoritor, ca și cum s-ar fi aflat în faţa unui 
Copil, și-și scoase propria sabie, ca să dea lovitura ucigătoare. 
Toată atenţia îi era concentrată asupra loviturii; nici nu apucă să 
vadă dintele de șarpe care-l atacă și-i zdrobi oasele feţei, până 
ce ochiul cenușiu care râdea îi căzu ca un ou, iar rădăcinile 
dinţilor se iviră prin crăpătura din obraz. Căzu pe spate, urlând. 
lapa necheză și ea odată cu el și se aruncă în faţă. Trosnetul 
coastelor rupte sub copite semăna cu sunetul scos de toporul 
care sparge lemne ude iarna. 

Ban își îndemna iapa să se oprească și se aruncă pe pământ. 
Bărbatul zăcea întins pe spate, ţinându-se de faţă. Sângele care 
îi șiroia din rana de la piept se transforma în spume din cauza 


bulelor de aer care ieșeau pe acolo. lapa înainta, să termine ce 
începuse, dar Bán îi strigă să se oprească. Dușmanul își săltă 
capul și sângele îi gâlgâi în gât. Sunetul era animalic, de durere 
amestecata cu moarte și cu o groază primară. Burta îi fusese 
prinsă sub una dintre copitele ucigătoare, iar mirosul bojocilor 
sparţi era îngrozitor. Bán îi desprinse cameea și mantia de pe 
umeri. Acolo, la gât, era semnul către care ţintise; nu uliul roșu 
al coritanilor, ci vulturul de război, cu aripile desfăcute și 
înclinate și cu picioarele încordate, gata să ucidă. Era un semn 
străvechi, reînviat de curând, odată cu jurămintele strămoșești 
reînnoite și reinventate de un bărbat care se declarase de 
partea Romei. Bân văzuse semnul de multe ori în ultimele zile, 
mâncase alături de astfel de bărbaţi - doar cu bărbaţi, căci 
conducătorul lor nu accepta femeile - care-l purtau cu mândrie, 
jucase „Dansul Războinicului” cu șeful lor și câștigase. Erau 
oamenii lui Amminios, era sigur de asta. Amintirea zâmbetului 
larg și a unui sigur canin încovoiat îi spuse și numele celui care 
zăcea la picioarele lui. 

— Decanos? 

Nu era sigur. Nu avea cum să fie sigur. Faţa unui muribund se 
schimbă atât de mult. Bân își puse palma pe fruntea rece și 
evită să se uite la ochiul bun, care-i căuta privirea. Nu mai 
văzuse pe nimeni murind în luptă până acum. El își imaginase 
mai multă glorie și o moarte rapidă. Realitatea făcu să i se 
strângă stomacul, dar nu avea timp să se gândească la asta. 
Păsările negre ale Brigăi dădeau deja târcoale ca să ducă la râu 
sufletul bărbatului. Bân le simţea bătaia aripilor, le simţea 
croncănitul sfâșiindu-i și lui sufletul, ca o promisiune pentru mai 
târziu. Zgudui umărul înţepenit. Rosti, de data asta mai 
insistent: 

— Decanos, tu ești? 

Era prea târziu ca să mai poată vorbi, dar ochiul de chihlimbar 
se uită într-ai lui și clipi de două ori înainte să se dea peste cap 
și să piară pentru totdeauna. Simţi adevărul ca pe un pumn în 
stomac, iar fățărnicia îi înceţoșă mintea. Ridicându-se, își trecu 
lama sabiei peste gâtul neînsufleţit. 

— Bán! 

Iccius îl striga înnebunit. Bărbaţi alergau spre el, toți purtând 
mantiile verzi cu dungi negre ale celor din Coritani. Bân își 
scoase sabia și se arunca pe roaibă, alergând alături de ea vreo 


trei pași înainte să încalece. O mâna îl prinse de tunica. Lovi cu 
sabia de doua ori și trebui să rănească doua degete înainte să-i 
dea drumul. Eliberat, își ghida iapa spre centrul luminișului, 
strigându-l pe Iccius să-l urmeze. De partea cealaltă a focului, 
Macha zăcea pe jos. Bán îi putu vedea părul negru răspândit pe 
iarba și faţa alba dedesubt. Il cuprinse frica, dar o ignora, pentru 
a o simţi mai târziu, când va fi să aibă timp. Ceva mai departe, 
lângă focul mocnit, Breaca lupta pe jos, de-o parte cu Eburovic 
și cu Airmid de cealaltă. Văzând-o, era imposibil să nu te simţi 
copleșit. Ardea ca o singura vâlvătaie în mijlocul măcelului. 
Părul îi ardea precum bronzul topit. Ochii-i oglindeau răsăritul, 
făcându-l și mai strălucitor. Omora cu o precizie sălbatică, iar 
corbii morţii roiau în jurul ei, cântând. 

Bân își reveni. 

— Breaca! 

Ridica și mai mult glasul și-o văzu privind înspre el. 

— Sunt bărbaţii vulturului de război - oamenii lui Amminios! 
Sunt din Trinovantes, nu din Coritani. 

Sora lui se strâmba și-și ridica braţul în semn ca a înţeles, 
apoi îi făcu semn spre cai. Toată ceata icenilor fusese adunata 
pe malul râului. Trei războinici trinovantieni se îndreptau spre ei, 
cu bice în mâini, încercând să-i treacă pe teritoriul Câinelui 
Soarelui. Nu și cât timp avea să trăiască el. El era Bân, vânătorul 
de iepuri, războinic icen, fratele celei cu șarpele-suliță, și avea 
să-și dea viaţa ca să-i împiedice să ia caii. Urla numele surorii lui 
ca pe un strigat de lupta, întoarse iapa, o împinse înainte și 
trecu prin cercul războinicilor inamici ca o sulița printr-o ţinta de 
paie. Lângă el, Iccius se prinse de mânzul sur în timp ce își făcu 
loc lângă el. Încă zece pași și era acolo. 

— Bán! 

Strigătul se auzi din stânga, de unde era Iccius. Nu putea să 
se întoarcă; din dreapta, i se apropiase un războinic mai în 
vârstă, cu părul albit și cu viclenia dobândită prin experienţă, în 
mod inexplicabil, iapa ratase lovitura ucigătoare, așa că 
rămăsese ca Bán să-i salveze pe amândoi. Totul părea un vis: o 
bătălie adevărată, purtată între eroi. Simţea că-i lipsește ceva 
alături, ca o gaură într-un zid prin care trece vântul, și știu că 
Grindină ar fi trebuit să fie și el acolo, ca lucrurile să fie cu 
adevărat perfecte. Cu toate astea, lucrurile stăteau destul de 
bine. Scoase un strigăt fără cuvinte, plin de speranţă și de furie, 


și-și lansă mâna spre pielea albă de pe gâtul războinicului. 

— Bân! În spatele tău. E o capcană! 

Cuvintele ajunseră la el fără să capete sens. Lama sabiei lovi 
aerul. Războinicul grizonat rânji. Bân ridică din nou spada. Pe 
umăr îi pică o umbră, dar era prea târziu să se mai întoarcă. O 
văzu și-și întârzie lovitura. Fu lovit în cap ca de fulger. Soarele 
exploda și intră în noapte, prinzând durerea, reducând-o înainte 
să apuce să zbiere. Auzi iapa nechezând în locul lui, sau poate 
pe lIccius, urlând, după care căzu. Undeva, într-o altă lume, 
Amminios stătea deasupra lui, râzând. 

— Breaca! 


Auzi strigătul vag, răzbătând dincolo de zgomotul și de haosul 
luptei. Avea să moară; era sigură de asta. Asta era visul care se 
repeta la nesfârșit în nopţile ei de meditaţie, înfățișând-o pe 
tărâmul strămoșilor, pregătindu-se să moară demn și cu onoare, 
neputându-se împotrivi sorții de nebiruit. Vulturii de război erau 
prea mulţi, prea bine înarmaţi, prea bine pregătiţi, iar icenii, 
puţini și lipsiţi de arme. 

Mai devreme, făcând comparaţia asta, se rugase bunicii 
bătrâne, întrebând-o ce era de făcut, dacă putea să schimbe 
ceva care să mai echilibreze cele două tabere. Tăcerea fusese 
singurul răspuns, iar asta îi fusese de ajuns ca să înţeleagă că se 
apropia de sfârșit, așa că, atunci când avea să-i sune ceasul, cel 
mai bun lucru pe care-l avea de făcut era să moară demn. 
Conștientizând asta, în momentele de repaus, când unul murea 
și nu era încă înlocuit de un altul, o cuprindea liniștea, la fel ca și 
în clipele lungi dintre o bătaie a inimii și o alta, când vuietul 
sabiei le acorda un răgaz, iar ea și dușmanul apucau să respire. 

În astfel de clipe, se detașa de ea însăși și urmărea măcelul la 
fel ca și Briga, din afară și de deasupra, cu un interes atât de 
viu, că nu lăsa loc de sentimente. Nu era deloc așa cum 
povesteau tâlmacii; nimeni nu vorbise despre spintecarea 
burţilor, despre sfâșierea maţelor, despre sânge și oase 
sfărâmate și despre agonia morţii dacă lovitura nu era destul de 
precisă - pe de altă parte, oricât demult s-ar fi străduit, nici nu 
prinseseră extazul absolut, pur și cristalin care o cuprinsese, 
convingerea că pentru asta se născuse. Briga, zeița morții, 
trecea prin spaţiul strâmt al luminișului, trimiţându-și corbii 
asupra celor sortiţi să moară, iar Breaca, războinică din Ecenia, 


îi îndeplinea dorinţa cu o bucurie care ameninţa să-i spargă 
pieptul. 

— Breaca! Bân e doborât! L-a prins Amminios... 

Bân. El era important. Cea care-i vorbise era Airmid, deci era 
încă în viaţă. Breaca îl izbi cu scutul pe bărbatul care ameninţa 
să lovească braţul tatălui ei și făcu un pas înapoi. 

— Unde? 

— În partea mai din spate a râului, dincolo de vad. Amminios 
i-a luat trupul. O să-l pângărească, la fel cum a făcut cu mânza 
sură. i 

Auzise despre asta; Caradoc îi povestise. li batjocorise pe zei 
și lăsase sufletul fără casă. Fiind vorba despre cal, era 
dezgustător. Pentru fratele ei, era de-a dreptul îngrozitor, de 
negândit. Se întoarse. Printre verdeaţa întunecată de pe malul 
râului se ivi ceva galben, strălucitor ca ochiul unui vultur. 
Deasupra, de sub un coif de fier, flutura un păr roșcat. Scutul lui 
nepătat, nefolosit, la fel ca și scuturile celor trei bărbaţi care-l 
însoțeau, dezvăluia emblema vulturului de război, atât de 
asemănătoare cu vulturul legiunilor romane. Printre ucigașii lui, 
Amminios și cel mai de încredere soldat din garda lui de onoare 
erau singurii care nu se deghizaseră în coritani. Ar fi fost 
complet inutil. L-ar fi cunoscut oricum. 

— Amminios! 

Bărbatul își întoarse calul. Fratele Breacăi era întins în poala 
lui. Din claia neagră a băiatului se prelingea o dâră de sânge 
roșu-aprins. În spate, un războinic cu părul grizonat, călare pe 
un cal castrat, îl ţinea pe lccius de păr, punându-i o mână la 
gură ca să nu ţipe. Undeva în faţă, un băiat cu un coif de bronz 
conducea iapa tesaliană și mânzul sur, păstrând distanţa faţă de 
amândoi. 

Războinicul grizonat vorbi, iar Amminios râse. Își ridică un 
braţ, salutând-o în bătaie de joc. Vocea lui răzbătu dincolo de 
apă, imitând glasul tatălui său. 

— E mort. Îi voi onora trupul. Oamenii mei vor face la fel cu al 
tău. 

Își răsuci calul și făcu semn înainte. Cei patru bărbaţi dădură 
pinteni toţi deodată. 

— Nu! 

Ar fi încercat să-i urmărească, dar Amminios plănuise totul 
exact; salutul lui de rămas-bun nu-i fusese adresat ei, ci 


războinicilor lui. Vântul rece al zeiţei o avertiză, iar ea reuși să 
pareze sabia care căuta să-i ia viaţa și se întoarse la stânga, 
strigând și azvârlind o lovitură mortală teribilă. Rânjind, Airmid 
lovi, pe lângă umărul ei, un bărbat cu părul cărunt care își 
pierdu ochiul drept, iar apoi, urlând, sufletul. Breaca îi zdrobi 
pieptul cu scutul, folosindu-se de toată greutatea ei pentru a-l 
doborî. In timp ce înaintă, trecu peste faţa lui și auzi obrazul 
trosnind. În momentul acela, uită de Ban; fiecare părticică a ei 
se lupta să ucidă ca să nu moară. Eburovic, stâlpul din viaţa ei, 
veni în partea ei dreaptă, iar ea se oferi încă o dată să-i 
servească drept scut, eliberându-i braţul cu sabia, dându-i 
posibilitatea să lovească. 

Părea că trecuse atât de mult de când Airmid se oferise să 
meargă după scuturi. Ar fi trebuit s-o lase; poate ar fi trăit și le- 
ar fi adus înapoi, iar acum ar fi avut șanse mai mari. Acum era 
prea târziu. In stânga, un om cât un taur, având câte un vultur 
cu aripile întinse desenat pe ambele braţe, se năpusti asupra lui 
Sinochos și a nepotului lui. Lama tăie carnea până la os, iar 
'Tagos căzu la pământ urlând. Sinochos sări în dreapta, se 
aplecă să apuce sabia băiatului și se îndreptă, învârtind ambele 
săbii ca pe două coase. Urlă ca parcă scos din minţi. Omul-taur 
își pierdu inima și jumătate de față. Căzu la pământ peste trupul 
unui tânăr icen care zăcea acolo de atât de mult timp, încât era 
de-a dreptul cleios de la sângele altora. Se îmbrăţișară în 
moarte. 

— Împreună! Trebuie să rămânem împreună! 

Eburovic se aplecă spre urechea Breacăi. O împinse spre 

Sinochos și o trase pe Airmid în spate. Obosea; fata simţi că 
sabia lui nu mai lovea cu aceeași forţă. Briga plutea ameninţător 
deasupra lui, trimițându-i câte un corb la fiecare încheietură. O 
parte a ei refuza asta, dar fu redusă la tăcere. 

— Unde-i Macha? 

Macha fusese doborâtă, iar el trebuia să afle. Breaca arătă cu 
vârful sabiei. 

— Acolo, lângă Dubomos. 

Dubomos fusese printre primii care căzuseră. Macha se 
dusese să-l îngrijească și fusese doborâtă de o suliță azvârlită. 
Nu fuseseră prea multe dintr-astea; icenii le smulseseră din 
iarbă și le aruncaseră înapoi, așa că adversarii încetaseră să le 
mai arunce. Trebuiau să fie nesăbuiţi ca să le dăruiască armele 


dușmanilor, iar bărbaţii vulturului de război numai proști nu 
erau. Acum se așezaseră din nou sub formă de semicerc, ca la 
început - de data asta mai puţini, dar mai greu de ucis. Aștia 
erau supraviețuitorii, războinicii care luptaseră și câștigaseră 
nenumărate lupte, în care își pierduseră demult frica de 
întuneric. Primul atac nu le reușise, iar acum se dădură înapoi, 
lepădându-și mantiile vărgate ale coritanilor, ștergându-se și de 
însemnele false de pe antebraţe. Prefăcătoria nu era deloc 
onorantă, iar ei erau bărbaţi pentru care lucrurile astea erau 
importante. 

Fata calculă din nou ce șanse aveau. Mai rămăseseră șapte 
iceni, inclusiv ea; doi erau răniţi și aveau să fie doborâţi la 
următoarea încleștare, ceea ce însemna ca mai rămâneau cinci. 
Odată imposibil de numărat, vulturii lui Amminios mai 
rămăseseră acum doar unsprezece. li creștea inima de mândrie; 
poporul ei luptase extraordinar, iar când aveau să le găsească 
trupurile, poveștile aveau să-i preamărească. Tatăl ei simţea și 
el la fel. Îl simţi îmbărbătându-se ca după o promisiune făcută 
celor morți și celor vii în prezenţa zeilor. O lovi ușor pe umăr și- 
și vâri mâna sub braţul ei. 

— Dă-mi scutul tău! 

Era tatăl ei; avea dreptul să moara cu scutul în mână. Se 
scutură de povara care-i apăsa umărul și imediat își simţi braţul 
mai ușor, dar și mai rece. Fără să stea pe gânduri, începu să 
caute peste tot o sabie pe care s-o ţină în mâna stângă. 

— Uite! 

Airmid o înghionti cu cotul și-i înmâna o sabie a unui dușman, 
mai lungă și mai lata decât cea cu însemnul șarpelui. Pe 
măciulie era incrustata o vulpe care alerga, coada ei stufoasa 
fiind îndoita înspre linia spatelui. Mânerul era lipicios din cauza 
sângelui. Breaca își asumă riscul și se aplecă s-o șteargă pe 
tunica. Vulturii nu erau încă gata. Când aveau să năvălească, 
aveau s-o facă după vechile reguli, luptând doi câte doi, până la 
ultimul. Credea, pentru că așa își dorea ea să fie, că dușmanii 
aveau să-i omoare repede pe răniţi, așa cum cereau legile Brigăi 
și regulile străvechi, și ca nu aveau să ia sclavi. Se gândi că 
Airmid și tatăl ei o știau și ei. Se ridica în picioare, mare parte a 
atenţiei încă îndreptată spre mâna stângă, unde ţinea sabia cu 
vulpea pe mâner. 

— Eburovici, ei... 


Nu mai era lângă ea. Reuși să perceapă pata albă care era 
scutul ei și sunetul tăios și ascuţit pe care-l scotea sabia cu 
ursoaica în timp ce lovea ca să ucidă. Mintea ei înregistra pe 
îndelete toată scena; vulturii de război fuseseră la fel de 
neatenţi ca și ea, iar tatăl ei alesese, de data asta, să nu strige. 
Cu toate astea, zgomotul pașilor lui pe iarbă îi avertizase întru 
câtva, iar conducătorul lor avusese timp să-și ridice sabia. 
Acesta muri. Cel de lângă el fu agăţat de scut și răsucit din plin 
chiar în sabia lui Eburovic. Îi reteză scalpul precum coaja unui ou 
și fu singurul în ziua aceea care muri fără să scoată un sunet. 

Tatăl ei se roti pe piciorul stâng. Scutul - scutul ei - lovi în 
faţa, împins pe dedesubt de pumn, până ce protuberanţa lui 
zdrobi faţa unui războinic blond. Șarpele-suliță deveni de 
nedeslușit în amestecul de pete roșii. 

Până ca inamicii să-și revină în simţiri, reușise să omoare trei, 
dar îl înconjurară imediat și una dintre săbii îl lovi deasupra 
cingătorii, făcându-i o tăietură lată care-l evisceră, ca pe o 
căprioară. Nu se așteptaseră să-l prindă atât de ușor, iar asta îi 
făcu să rămână nemișcaţi preţ de câteva clipe. In liniștea ce se 
lasă brusc, alunecarea ușoară a trupului lui, care se revărsa, 
semăna cu sunetul lumii care se sfârșește. 

— Eburovic, nu! 

Breaca trecu dincolo de onoare și poate chiar dincolo de 
judecata. Cosind cu cele două săbii la fel ca Sinochos, năvăli 
înainte, omorând fără să se mai gândească. 

În jurul ei, oamenii vulturului de război mureau doi câte doi, 
dar ea alese să nu-i numere. Airmid și Sinochos luptau 
împreuna, acoperindu-i spatele. Din părţi mai veneau alţii, gata 
să înjunghie. Totul dura câteva clipe sau poate o eternitate, dar 
ultimul războinic muri în timp ce corbii îi luară sufletul tatălui ei. 


Nu-i venea să creadă că nu mai era viu. Stătea în genunchi, 
cu mâna lui între palmele ei, și-l implora să-i vorbească. Avea 
ochii deschiși, faţa lipsită de orice expresie, tihna luând locul 
suferinței. Un om atât de împăcat cu el însuși nu avea cum să 
fie mort. Îl sărută și simţi gustul sărat al propriilor lacrimi 
amestecate cu sângele care nu era pe de-a-ntregul al lui. 

— Breaca, lasă-l să plece! 

Airmid veni, îngenunche lângă ea și-și apăsă degetele pe ochii 
deschiși. Suprafaţa lor era limpede, dar pleoapele nu se 


închiseră când le atinse. O mâna rece le apucă pe ale ei și le 
trase la o parte. Singura voce pe care o putea auzi îi grăi: 

— S-a dus! Trebuie să-l lași în grija Brigăi. Noi trebuie să ne 
ocupam de cei vii, altfel el a murit degeaba. 

Cuvintele abia ajunseră la ea, dar nu căpătară niciun sens. 
Era pe altă lume, însoţindu-și tatăl spre râu. Umbra lui pășea cu 
vioiciunea tinereţii și cu o bucurie pe care n-o mai văzuse la el 
de când murise mama ei. Fata îl privi cu mândrie și cu mirare și 
se trezi zâmbind. 

Airmid îi zise: 

— Breaca, ascultă-mă! Macha e încă vie. Dacă o ducem 
acasă, poate va trai în continuare. El ar vrea s-o știe în 
siguranţa. 

Se încrunta. Tinea la Macha. Și tatăl ei ţinuse la Macha. 

— Cât de grav e rănită? 

— A fost lovita în piept de o suliță. Poate să respire, dar o 
doare rău și nu poate să meargă nici pe jos, nici călare. 

— O să facem o targă și o s-o cărăm. 

— Sinochos s-a ocupat deja de asta. Trebuie să vii. Nu putem 
să te lăsăm aici. 

Așadar, stătuse cu Eburovic mai mult decât își dăduse seama. 
Încerca să se gândească. Airmid era acolo ca s-o ajute. Ochii 
căprui îi căutau pe-ai ei. Mâini reci îi apucară încheieturile. Işi 
ridică privirea de la tatăl ei și întâlni în ochii lui Airmid o putere 
care o rușină. Se strădui puţin și rosti: 

— Câţi mai sunt râniţi? P 

— Opt, dar vor trai. 'Tagos e rănit cel mai grav. Işi va pierde 
brațul cu care ținea sabia, dar o să trăiască, dacă o să reuşim 
să-i oprim sângerarea, iar ciotul nu se va infecta. Rănile 
celorlalți sunt adânci, dar nu mortale. Pot să mă ocup de ele 
chiar aici, dar va trebui să-i ducem în așezare imediat. lartâ-mă, 
dar nu avem timp să construim platforme pentru morţi. Le vom 
lua scuturile și le vom aduce omagii ca tuturor celor dispăruţi în 
lupta. Eburovic ar fi înţeles. 

Eburovic. Vocea se depărta și se stinse. Tatăl ei era pe malul 
râului. Apa de culoarea razelor de luna îi trecea peste picioare. 
Alunii, noua tulpini pentru Nemain, își lăsară frunzele în jos, să-i 
atingă suprafaţa. O vidră înotă spre mijlocul apei. Un păstrăv 
săltă, ţinând o ghindă în gură. Malul celălalt era ascuns în ceaţă, 
deși Eburovic păși ca și cum era doar la un pas distanţa. Se 


întoarse și îi făcu semn cu mâna. Avea faţa luminată de 
amintirea și de promisiunea casei. O podidiră lacrimile și nu 
reuși să mai vadă nimic, iar când își recăpăta vederea, el nu mai 
era. 

Clipi și privi în jur. Airmid se găsea din nou lângă ea, dar într-o 
altă poziţie. Era mai târziu; soarele stătea sus, deasupra 
copacilor, iar ceața dispăruse demult de pe suprafaţa apei. 
Cineva prinsese caii, îi omorâse pe cei prea grav răniţi ca să mai 
poată merge și-i înșeuase pe ceilalți. lapa sură de luptă o 
aștepta, încă udă pe picioarele din față și pe bot, acolo unde 
fusese spălată de sânge. Deasupra unui ochi, acolo unde fusese 
atinsă de vârful unei săbii, îi atârna o bucată de piele, iar de-a 
lungul coastelor, se vedea semnul mare al unei lovituri de suliță, 
dar putea să stea în picioare, să meargă și să fie încălecată. 
Breaca își ridică privirea și-o întâlni pe-a lui Airmid, care aștepta. 
Clarvăzătoarea era teribil de obosită; avea ochii trași și 
încercănați. 

Breaca își dădu seama că toţi ceilalți erau gata de drum și o 
mai așteptau doar pe ea. Se îndreptă. 

— Ai făcut tu toată treaba. Îmi pare rău! 

— N-ai pentru ce. Tu erai cu zeii. E nevoie de timp, ca să revii. 

— Poate. 

Se uită primprejur. Luminișul era liniștit. Erau mai mulţi morţi 
decât înainte; umbrele lor mergeau ușor, înșirate în grupuri de 
câte două-trei o dată. 

— Cine i-a omorât pe răniţi? 

— Eu. M-a ajutat și Sinochos. Am invocat-o pe Briga. 

Erau împăcaţi; se vedea cu ochiul liber. Cei vii trebuiau să 
poarte povara suferinţei, a deciziilor dificile în legătură cu 
prietenii care puteau fi salvaţi și care nu. Oboseala lui Airmid 
deveni limpede, la fel ca și mărinimia inimii ei, care preluase 
sarcina asta fără să stea pe gânduri. Durerea mai veche avea să 
ia mai mare amploare în locurile familiare, dar se vor ocupa mai 
târziu de asta, când vor avea timp. 

Breaca apucă un braţ care i se oferi și fu ajutată să se ridice. 
Scutul îi fusese curăţat. Suliţa îi fusese frântă mai devreme; cele 
două bucăţi fuseseră găsite și unite din nou. Brusc, își aminti 
vocea unui băiat care prezicea ceva despre o sulița ruptă și 
despre trădarea venită din partea unuia care purta mantia 
galbenă a celor din Trinovantes. O văzu pe Macha, care zăcea 


întinsă pe o targă, cu ochii închiși de durere. Căţelușa, Cygfa, 
era înfășurată printre bandajele de pe piept, ca o slaba 
consolare pentru pierderea în luptă a fiului. Amintirea morţii lui 
Bân și a furtului corpului lui o săgetă în inimă, cerând răzbunare. 
Începu să gândească mai limpede. 

— Câţi dintre ai noștri mai trăiesc? 

— Toţi cei care au luptat până la sfârșit. Dintre cei răniţi, ar 
mai putea trăi Macha, Dubomos... 

— Dubomos? Dar el e mort! A căzut primul. L-am văzut 
căzând înainte să se termine primul val de sulițe. 

Airmid rosti cu amărăciune: 

— A căzut. N-a fost grav rănit. Ar mai fi putut lupta, dar a ales 
să se prefacă mort. Pentru unul care vrea să trăiască, în loc să 
moară ca un războinic, e și asta o soluţie bună. 

Privirile li se întâlniră. Ceva care, înainte, fusese stabilit cu 
legământ, acum se dezlegase. Breaca spuse: 

— Tot mai trebuie să mergi la Mona. Ar fi trebuit să pleci în 
zori. 

Cu o zi în urmă, ăsta era cel mai important lucru, singurul 
motiv de suferinţă. 

— Acum nu pot. Bătrânii vor înţelege. Acum că Bán nu mai e, 
eu sunt singurul vraci. Mă voi întoarce acasă cu răniții. Când 
totul va reintra în normal, voi putea pleca. 

— Singură? 

— Nu știu. Poate. 

Airmid se întoarse, dar apoi, când Breaca o prinse de umăr, se 
răsuci încet. 

— Las-o baltă. Nu e treaba ta. Tu nu poţi să mergi. N-o să 
mergi. Ai făcut un jurământ. Bătrânii vor decide cine... 

Breaca grăi: 

— A fost o greșeală. Mă lepăd de el. 

Timpul parcă se opri în loc. Airmid clipi. 

— Poftim? 

— A fost o greșeală, un vis copilăresc născut din ignoranta și 
din mândrie încăpățânată. Ştiai asta, toată lumea o știa. Mi-a 
luat prea mult timp să înţeleg. 

— Dar... 

— Mă lepăd de el. Aici, înaintea zeilor, renunţ la jurământul 
fals din copilărie și mă leg în schimb să merg la Mona ca 
războinic, apărător și prieten al lui Airmid, visătoarea lui 


Nemain. 

Zâmbetul lui Airmid lumina cenușiul zilei. 

lapa sură se apropiase fără să fie chemată. Breaca încăleca și 
o ajuta pe Airmid să urce în spate. Ceilalţi se îndreptară spre 
nord, deplasându-se încet, ca să nu le facă rău celor de pe târgi. 
Fata rosti: 

— O să-mi ia toată vara să-l conving pe Grindina că Bán a 
dispărut și că va trebui să mă urmeze pe mine. Crezi că răniții 
se vor simţi destul de bine ca să poţi pleca la toamnă? 

— Probabil. Cei care vor trai. 

— Bun. O să plecam atunci, eu, tu și câinele. O să ajungem la 
Mona înainte de prima ninsoare a iernii. 


III 
PRIMĂVARA, 39 D.HR. 
— PRIMAVARA, 40 D.HR. 


-sureres mes 


GALIA, BELGICA ȘI GERMANIILE, 39 d.Hr 


XVI 


Noaptea era prea calda, iar încăperea, lipsită de aer. 
Întunericul fremăta de murmurele somnului agitat a doisprezece 
oameni. Într-un colţ, zăcea o oală de urina stătută al cărei miros 
era acoperit de acreala ușoară a vomei. Toată fiinţa lui tânjea 
după o baie, după biciuirea apei râului pe piele, după răceala 
înţepătoare și după curăţenia desăvârșită pe care o aducea cu 
ea. În alte nopţi ar fi reușit să scape în vis, sau măcar ar fi 
încercat. În noaptea asta stătea însă treaz, uitându-se pe pereţi, 
primind viziunile care-i veneau la fel ca atunci când avusese 
febră. Un lIccius zâmbitor era zdrobit de un bolovan căzător; 
Breaca murea ucisă de sulița lui Amminios. Amândoi se ridicau 
și veneau către el, rugându-l să traverseze râul alături de ei și 
să ajungă din nou printre ai săi, pe tărâmul celor morți. 

El însă rezista; Iccius nu era mort, iar Breaca murise răpusă 
de sabie în lupta cu vulturii de război, nu de suliță. Așa îi 
spusese Amminios prima oară când Bân se trezise pe corabia 
care era în drum spre Galia, iar Iccius îi confirmase povestea 
mai târziu, între patru ochi, când îi vorbise despre clipa aceea în 
care vulturii de război se năpustiseră asupra icenilor, depășindu- 
i numeric, așa că, fără îndoială, fuseseră omorâţi cu toţii. Bán li 
s-ar fi alăturat cu drag. În primele luni petrecute în Galia, 
aproape că nu se mai gândise la altceva, decât la cum să-l 
determine pe Amminios să-l ucidă, ca să poată face acea ultima 
călătorie înapoi în braţele familiei lui. Îl oprise Iccius; el era 
răspunzător pentru copil și nu-l putea lasă să sufere singur, fiind 
jucăria lui Amminios. Odată, pe când lucrurile se înrăutăţiseră, 
se gândise să se omoare amândoi, însă zeii nu-i vedeau cu ochi 
buni pe războinicii care-și luau singuri viața fără motiv, și nici 
nu-l lasă inima să-l ucidă pe lccius, chiar și doar ca să-i 
împiedice pe alții să-i mai facă rău. 

Bân le explica toate astea spiritelor, așa cum făcuse de 
nenumărate ori înainte, promiţându-le ca o să moară de îndată 
ce se va ivi ocazia, însă numai dacă avea să fie una onoranta. 
Se retraseră, clătinându-și capetele cu durere. Continua să se 


uite fix la peretele tencuit, până ce reuși să vadă prin trupurile 
lor. Fantomele nu mai aveau demult puterea să-l mai sperie. 
Chiar și mama lui putea să vină și să plece, pentru că acum îi 
simţea prezenţa ca pe un dar. La început nu fusese însă deloc 
așa; prima oară i se arătaseră în miezul zilei, pe corabia lui 
Amminios, iar oroarea pe care i-o aduseseră fusese mai 
îngrozitoare decât durerea rănii de la cap. Bân petrecuse mult 
timp ascuns prin santină, rugându-se de ele să-l lase în pace, și 
tocmai de-aia eșuase să-l omoare pe Amminios când încă mai 
avusese ocazia s-o facă. In primele zile de sclavie, după bătăile 
zdravene încasate și după ce îl înfieraseră pe partea de sus a 
brațului când încercase să scape pentru prima oară, urmaseră 
alte viziuni, mult mai vii și mai dureroase. La câteva zile după 
asta, rana se infectase, iar carnea din jurul ei se topise, lăsând 
în urmă un buboi putred și urât mirositor, care-l făcuse pe Bân 
să creadă că, în sfârșit, dorinţa avea să i se îndeplinească. Iccius 
se vânduse însă unuia dintre grăjdari pentru niște salvie și 
ierburi pentru o cataplasma și riscase alte bătăi doar ca să-și 
poată îngriji prietenul până ce avea să-și revină fizic și mental. 

Asta fusese o greșeală. Se prea poate ca Amminios să fi știut 
de grija nemăsurată care-l unea pe Bán de lccius, dar Braxus, 
supraveghetorul trac, nu știuse până atunci. Amminios era 
stăpânul lor în faţa legii, care îi ţinea ca să-l distreze, cea mai 
bună dovada pentru asta fiind „Dansul Războinicului”, pe care 
nu-l mai pierduse, dar Braxus era cel ce se ocupa de ei zi de zi. 
Supraveghetorul era un om dur, care măsura durerea așa cum 
măsura terciul de orz cu care-i hrănea pe cei aflaţi în grija sa. 
După ce-l însemnase cu fierul și după ce i se vindecase rana, ÎI 
analizase bine pe Ban. Când tânărul războinic mai scăpase și a 
doua oară, cel care fusese înfierat fusese Iccius, deși el se aflase 
în prezenţa unuia dintre bărbaţi și nu avusese cum să ia parte la 
evadare. De data asta, avuseseră mai mare grijă cu fierul, 
pentru ca litera, A de la Amminios, să rămână pentru totdeauna 
imprimată în pielea subţire a părții de sus a braţului băiatului. 

După cea de-a treia fugă, Iccius fusese mutilat ireparabil, iar 
Bân fusese obligat să se uite. Doi bărbaţi pricepuţi la castratul 
taurilor și al cailor își aduseseră cuțţitele ascuţite, plăcuţele 
înroșite și încă trei sclavi, tăiaţi la fel, care să-l ţină nemișcat pe 
băiat. Braxus însuși îl ţinuse pe Ban, rostindu-i la ureche ce avea 
să-i facă lui dacă îi mai dădea ocazia și-i oferea scuza. 


De atunci, nu mai scăpase niciodată. Bân trăise aproape doi 
ani primind ordine de la oameni pe care-i dispreţuia, nopţile 
stând singur, frământat de setea de răzbunare care-l făcea să 
lase deoparte dorinţa de moarte. 

Viziunile veneau și plecau, iar el le privea fără interes, 
respingând somnul. Nici în noaptea asta nu putea fi vorba de 
somn. Iccius fusese chemat la Braxus și încă nu se întorsese. 
Copilul nu-i ceruse niciodată nimic, însă din noaptea în care 
înţelesese pentru prima oară ce se întâmplă, Bán își jurase că 
avea o datorie faţă de el; de fiecare dată când era chemat, avea 
să rămână treaz peste noapte, până la ziuă, dacă era nevoie, 
pentru ca, atunci când avea să se întoarcă, să se simtă în 
siguranţă, să aibă cu cine împărţi patul și să primească o 
îmbrăţișare care nu avea să-i facă niciun rău. 

În depărtare, sună un corn; era garda de noapte a legiunilor, 
care marca timpul de dincolo de ziduri. Durocortorum nu era un 
oraș ocupat de legiuni, dar aici erau cazate detașamentele care 
se aflau în trecere. Vara, ofiţerii și bărbaţii se adunau cu miile - 
ca să facă negoţ, să se antreneze, ori doar pentru că se aflau în 
trecere spre drumurile largi ale graniţei germane sau înspre 
nord, către coastă. Acum, odată cu apropierea toamnei, erau 
mai puţine unităţi; un singur detașament compus dintr-un ofițer 
și vreo câteva zeci de soldaţi de cavalerie, sosiți cu două zile în 
urma, care, în loc să se adăpostească în oraș, aleseseră să-și 
amplaseze corturile în afara zidurilor. Se spunea că veniseră 
pentru târgul de cai și că aveau mult aur de cheltuit. Alte 
zvonuri, mai probabile, spuneau că noul împărat, Caius lulius 
Cezar Germanicus, cunoscut de oamenii lui și sub numele de 
Caligula, avea să vină în vizită la primăvara și că trupele se 
pregăteau din timp. 

Iccius aflase adevărul de la Braxus: Caius intenţiona să 
cucerească triburile de pe malul estic al Rinului și recruta 
localnici din triburile Galiei pe care să-i angajeze ca iscoade și ca 
trupe de testare. Asta părea mai credibil. Era bine știut că 
atotputernicul Cezar mai degrabă nimicea fiecare gal capabil să 
lupte, decât să mai piardă încă un roman în lupta cu triburile 
care-i distruseseră deja trei legiuni trimise de Tiberius, mult 
preţuitul predecesor al lui Augustus. 

Bán zâmbi în întuneric. Auzise o mulţime de lucruri despre 
triburile de la est de Rin și despre sălbăticia lor pe câmpul de 


lupta. Se întoarse către zidul de ghips, acolo unde vedeniile 
încercau să-i atragă atenţia. Când în sfârșit se uita la ele, îi 
pătrunseră în gând. Îl năpădiră umbre gigantice, războinici cu 
plete blonde purtând săbii care ar fi putut să rupă un cal în două 
și tot să mai ajungă și la călăreţul lui. În mintea lui, vreo zece 
dintre ei se lansară asupra unui luptător, scoțându-i maţele, 
lăsându-l să moară ca un visător - corbii să-i scoată prima oară 
ochii și apoi inima. Faţa victimei se transforma pe măsură ce 
moartea punea stăpânire: pomeţii îi deveniră mai slabi și mai 
alungiţi, iar bărbia, mai puternică; nasul coroiat părea spart și 
lăsat într-o parte; părul roșiatic se închise până la brun- 
pământiu, vârfurile întorcându-se spre interior. Cu ultima 
răsuflare a vieţii, ochii gălbui deveniră cafenii, iar Amminios, fiul 
Câinelui Soarelui, deveni Braxus din Tracia, supraveghetor și 
sclav. ` 

Cornul sună din nou; mai trecuse încă un ceas. În curând, 
cocoșii începură să cânte. Bân se întoarse să privească răsăritul. 
Linia firavă de lumina de sub ușă deveni din ce în ce mai 
puternică. Devenit cenușiu, colțul tavanului dezvălui o bucată de 
unde fuseseră scoase ţiglele, neînlocuite încă. O mierlă se 
deșteptă, ciripind la fel ca și rudele ei, din codrii din Ecenia. 
Undeva, dincolo de zidurile așezării, un mânz își chemă 
perechea, în limbajul universal al tuturor tinerilor, și, brusc, 
dimineaţa se umplu de amintirile, odată pline de viaţa, acum 
tulburi, ale pământului natal. Așa se întâmpla în majoritatea 
zilelor; dacă îi venea vreodată să plângă, atunci era în clipe ca 
astea. Râmase cu privirea fixă, cu ochii larg deschişi îndreptaţi 
spre spărtura din tavan și se strădui să asculte, fără să simtă. 

Brusc, se deschise ușa. Iccius stătea în prag, un copil în haine 
de in care încă nu-i rămăseseră mici. Până când să-l castreze, 
crescuse destul demult, dar, de atunci, de-abia dacă se mai 
înălţase cu o palmă. 

— Iccius. 

Ban îi șopti numele, nevoind să-i trezească pe ceilalţi. Se 
ridică în capul oaselor și întinse braţele. Copilul păși către el ca 
prin vis, cu privirea adâncită în gol, cu braţele pe lângă corp. La 
început, așa se întorcea de fiecare dată. Mai târziu, se mai 
întâmplase să mai poată vorbi și să povestească din cele 
petrecute. Regresiunea aceasta nu prevestea nimic bun pentru 
tot restul zilei. 


— Vino și întinde-te. Să dăm jos mantia. Vrei? 

În astfel de momente, cel mai bine era să te porți cu el ca și 
cum ar fi fost foarte mic. Bân îi scoase mantia pe capul blond 
ciufulit și o împături la marginea patului. Inul mirosea a apă de 
trandafiri și a fum de cedru. Pe dedesubt, băiatul mirosea a 
transpiraţie care nu era a lui și a spermă. Pielea îi era ca 
alabastrul, cu o nuanţă cenușie, iar asta, de asemenea, era 
semn rău pentru ziua ce urma. Uneori arăta mai bine și avea 
chiar puterea să zâmbească puţin. In dimineaţa asta, avea 
culoare doar în adânciturile albastre de sub ochi și pe coaste, 
acolo unde se zăreau amprentele, în locurile în care fusese 
înșfăcat prea tare de un bărbat care nu dădea doi bani pe răul 
pe care-l făcea. Rănile mai grave erau interne și nu se vedeau, 
dar Bân nu-și putea da seama de seriozitatea lor până când nu 
aveau să meargă împreună la grajduri. La început, fusese 
chinuitor, căci devenise inutil pentru toată lumea, mai puţin 
pentru bucătari. Ei îl puseseră să curețe oale la cazanul unde 
putea să îngenuncheze lângă apă și unde să nu trebuiască să se 
miște. În ultima vreme, dacă vorbeau despre asta, spunea că nu 
simţise nimic. 

— Vrei să bei ceva? Uite... 

Pocalul spart într-o parte, care stătea lângă zid, fusese 
aruncat de un ucenic. Ținându-l cu grijă, Bán turnă apa printre 
buzele vlăguite și aşteptă să înghită. In primele zile și asta 
fusese imposibil. 

— Bun. Acum astea. Le-am păstrat pentru tine. 

Erau struguri pe care-i furase din bucătărie - o fărădelege 
care se pedepsea cu biciuirea. Ochii lui Iccius luciră de frică, 
apoi fură luminaţi de umbra unui zâmbet. Îi mâncă unul câte 
unul, savurându-le dulceaţa. Mai prinse puţină culoare în obraji. 
Ochii i se luminară și i se mai liniștiră, nu așa cum fuseseră 
înainte de a fi castrat - nici nu te puteai aștepta la asta, dar, 
oricum, era ceva mai bine decât atunci când intrase pe ușă. Bân 
îl îmbrăţișa cu blândeţe, lipindu-se de el ca să poată simţi 
bătăile unei alte inimi alături de a lui. Mâini mici și puternice îi 
cuprinseră umerii, iar Iccius își rezemă obrazul de umărul lui 
Bân. Era un pact între ei: acum puteau să vorbească. 

— A fost doar Braxus? 

Bân încă mai șoptea. Se aștepta ca măcar unul dintre ceilalţi 
să fie treaz, dar voia să-și păstreze dreptul la intimitate. 


ÎI simţi pe Iccius încuviințând din cap. 

— Da. 

Tot era bine. 

— Ti-a mai dat ceva vești? 

— Câteva. ÎI știi pe Braxus - nu vine și nu pleacă nimeni din 
Durocortorum fără să știe el. 

— Dar despre romanii poposiţi în afara porţilor? 

— E așa cum a spus data trecută; fac înrolări pentru o nouă 
trupă de cavalerie. 

Iccius o repetă întocmai, căci învățase cuvintele, și zâmbi, 
știind că are vești importante. 

— Au ordin să cumpere două sute cincizeci de cai. Amminios 
vrea ca toţi să fie de la ferma lui. Și-a dat cuvântul magistraţilor 
că li-i va pune la dispoziție. 

— Două sute cincizeci? 

Bân uită să mai vorbească în șoaptă. Bărbaţii se treziră 
înjurând, cerându-le să facă liniște. Își coborî vocea. 

— Ce au de gând cu atâţia cai? 

— Să-i călărească, ce altceva? în fiecare legiune sunt cinci 
sute de soldaţi călare. Vor lua toţi bărbaţii de aici și jumătate din 
cai. Restul de cai a fost deja trimis din Spania. Acum se află în 
Germania, unde sunt dresați de călăreţi care fac parte deja din 
legiuni. 

Erau vești bune, tocmai bune de repovestit, dar mintea lui 
Bân era deja departe, cutreierând grajdurile care înconjurau 
orașul. 

— Nu avem mai mult de optzeci pregătiți pentru vânzare. 

Nu erau caii lui, dar se simţea ca și cum ar fi fost. Numără pe 
degete, zece câte zece. 

— Am putea face rost de optzeci și cinci, dacă suntem presaţi, 
dar ultimii cinci ar fi cei de doi ani, care nu sunt pregătiţi cum 
trebuie. Nu ar fi siguri pentru călărie. 

— Amminios a dat ordin ca toţi caii de trei și de patru ani să 
fie trimiși de la fermă la Noviodunum, iar ceilalţi să fie aduși de 
la Augustobona. Așa, îi vom avea pe toţi. 

— Atunci, Vulpea va veni aici. Asta-i bine. 

Extrem de fericit, îl apuca pe Iccius de umăr. 

— Mergi și tu la târgul de cai? Putem să mergem împreună? 

— Nu, eu nu pot să merg. 

O spuse pe un ton încordat, strângând ușor pumnii. Acum, tot 


din ceea ce făcea lIccius era controlat, de parcă s-ar fi temut că 
o mișcare adevărată l-ar fi trădat. 

— Cum? E din cauza lui Braxus? Nu i-ai făcut pe plac? 

Nu veni niciun răspuns, dar era mai mult decât suficient. Apoi, 
un pumn micut i se încleștă pe umăr, dezvăluind lucruri în plus. 

— Nu e numai asta. În după-masa asta trebuie să ajut la 
bucătărie. 

Bán simţi un gol în stomac. Grăi: 

— Nu-i nimic. Îţi place la bucătărie. Și, de dimineaţă, mă ajuţi 
și pe mine cu mânijii. E bine și așa. 

— Poate. 

— Cine vine, de au nevoie de tine la bucătărie? _ 

Ştia răspunsul. Stânjeneala lui Iccius spusese totul. Intrebând, 
nu făcuse decât să mai amâne momentul. Apoi Iccius rosti: 

— Amminios vine cu caii de la Noviodunum. Prefectul - 
ofițerul roman care îi cumpără - e invitat la cină. A dat ordin ca 
amândoi să servim la petrecere. 

— Pe toţi zeii, nu! 

Ăsta era jocul preferat al lui Amminios, să-și etaleze sălbaticii 
îmblânziţi din suita lui de servitori. 

Lui Bán i se înceţoșa mintea, iar vedeniile începură din nou 
să-și facă apariţia, de data asta și mai puternice. Iccius stătea 
mort în fața lui, părând cu mult mai real decât cel pe care-l 
strângea în braţe. Ca să nu-l înţeleagă ceilalţi, spuse în iceni: 

— O să-l omor! 

O mai spusese și înainte, și vorbise la fel de serios. La fel ca și 
ultima oară, ochii mari, albaștri ai lui Iccius îi fixară pe ai lui. 
Lacrimile i se scurgeau pe la colţurile ochilor. 

— Atunci trebuie să juri c-o să mă omori și pe mine. Te rog, 
Bân, jură! 

Băiatul era aproape îngrozit. Degetele lui se agăţară cu 
disperare de el, ca și cum ar fi atârnat deasupra unei prăpăstii. 
Bân îl strânse cu putere, până auzi un icnet de durere. Când îi 
dădu drumul, Iccius zise din nou: 

— Juri? Jură c-o să mă omori și pe mine. Trebuie! 

— Nu. 

Apăsă cu blândeţe peste coastele învineţite, încercând să-i 
aline durerea. 

— N-aș putea să fac asta niciodată, și știi de ce. 

Îşi mușcă buza. Vedeniile se apropiară din nou, cerând sânge. 


Nu aveau să plece până ce el nu le oferea ceva. Zise: 

— Atâta timp cât trăiești tu, jur să nu-l omor pe Amminios! E 
bine așa? 

Nu scoase niciun cuvânt, dar părea împăcat. Mâinile mai 
slăbiră strânsura umerilor și totul fu lăsat la o parte. Mai 
trecuseră prin asta de atâtea ori. Dacă Amminios murea și 
exista cea mai vagă bănuială că nu fusese o moarte naturală, 
toţi sclavii din casă, inclusiv Braxus, aveau să fie torturați ca să 
se obțină informaţii și apoi urma să fie crucificați. Așa spunea 
legea. In zilele care urmaseră de la castrarea lui Iccius, când se 
părea că nu avea să supravieţuiască, Bân stătuse sub luna plină 
și le jurase spiritelor sale și lui Nemain că îl va ucide pe 
Amminios și că va trăi destul cât să-l vadă pe Braxus bătut în 
cuie pe lemn. Cumva, Braxus știuse asta și călărise el însuși 
cinci kilometri până în oraș, ca să aducă vraciul să vadă dacă 
băiatul avea să trăiască. Femeia se descurcase bine, iar rănile 
se vindecaseră, dar sufletul lui Iccius se pierduse; după aceea, 
doar jumătate din el se mai întorsese să mai trăiască printre ei. 

Bán îl îmbrăţișa din nou, și mai liniștitor. 

— E mai bine pentru tine când e Amminios aici, grăi. Braxus 
te va lăsa în pace și vom avea mai mulţi cai de îngrijit. Putem 
petrece zilele la grajduri, unde o să uităm de toţi ceilalţi. Vino! 
Dacă ne trezim noi primii, o să le putem da drumul cailor în ţarc. 
Ai întotdeauna ce vedea. 


Dimineaţa îi făcu să uite de tot ceea ce avea să vină. Cerul 
senin al zorilor se întunecă devreme, iar briza proaspătă aduse o 
răcoare ușoară, care, mai târziu, avea să se transforme într-o 
ploaie îngrozitoare. Chiar și așa, caii se comportaseră de 
minune. De-abia la un an de la prinderea lui Bân își dăduse 
seama că Amminios luase în serios tot ceea ce discutaseră ei 
atunci despre cai și că punea totul în aplicare. lapa tesaliană și 
mânzul sur, acum ajunși la maturitate, fuseseră punctul de 
pornire pentru noii armăsari. De la acostare, iapa născuse trei 
mânji. Primul, cel pe care-l purta atunci când fuseseră prinși - 
nu avusese capul alb, ca în visele lui Bân, dar era și așa uimitor 
de frumos. Pielea lui era perfect neagră, fiind pătată din loc în 
loc cu dungi subţiri și lungi, ca și cum lumina lunii s-ar fi scurs 
într-o dâră strălucitoare. Era aproape perfect; pieptul, în partea 
dinspre picioarele din faţă, era lat, lăsând mult loc inimii și 


plămânilor, iar când stătea ridicat picioarele îi erau ferme și 
drepte, cu o conformaţie perfectă a membrelor dinapoi și a 
articulaţiilor. Se născuse în timpul unei furtuni, în vremea lunii 
pline, iar Bán simţise că zeii se adunaseră să-l privească în timp 
ce stătea în ploaie și-i dădea mânzului primele firimituri de sare 
din palma. 

Lui Milo, îngrijitorul cailor, noul mânz nu i se păruse frumos. 
Milo era italian, venind dintr-una dintre provinciile nordice, 
aflate foarte departe de Roma. În lumea lui, caii bălțaţi erau un 
blestem, un semn al zeilor, anunțând nenorociri. In timpul celei 
de a doua verificări de dimineaţa, își adusese ciocanul de 
sacrificare cu el, și doar vizita neașteptată a lui Amminios - 
căruia îi plăcuse culoarea mânzului și-i interpretase liniile ca pe 
o promisiune - îl împiedicase să nu-i zdrobească ţeasta nou- 
născutului. 

Milo înghiţise în sec și, când venise vremea înţărcatului, 
trimisese mânzul la Noviodunum, ferma din nord a lui Amminios. 
îndurerat, Bán ceruse să meargă cu el. Refuzul lui Amminios îl 
îndemnase să facă a treia și ultima încercare de evadare. Mai 
târziu aflase că Milo rechemase calul, intenţionând să-l omoare, 
dar Amminios îi interzisese irosirea unui animal bun pentru 
întreceri. Mânzul înţărcat își continuase călătoria, iar de atunci 
nu mai auzise nimic despre el. 

Armăsarul crescuse frumos. Acum, în cel de-al treilea an, se 
putea lăuda că însămânţase două sute de iepe de prăsilă, având 
opt armăsari, toţi numai buni de folosit. Cei din sezonul trecut 
erau aproape de a fi înțărcaţi, iar Bán îi urmărea precum un 
vultur care-și privește odraslele legănându-se pe marginea 
cuibului. Ultimul mânz al iepei roșiatice îi dădea cele mai mari 
bătăi de cap. Era un roib închis la culoare, solid, cu o pata albă 
între ochi, prea greoi ca să fie perfect, dar care anunţa că, 
atunci când va crește, va putea cară mai mult decât mama lui. 
Problema era una de nerv. Primii doi mânji ai ei fuseseră ageri, 
la fel ca și mama lor, dar nu rai. Asta era sălbatic și se încăiera 
fără motiv. În ţarcuri, se lupta cu toţi ceilalți mânji. În grajd, îi 
lovea din senin pe toţi cei care voiau să-l încalece. Amminios ÎI 
preferase - luase în calcul gabaritul, dar ignorase albeaţa din 
ochi și temperamentul necontrolat. Bân se opusese odată, dar 
de atunci nu-și mai răcise gura. Vorbea cât mai puţin posibil cu 
Amminios, și doar despre cai. Ei îi făceau viața suportabila. Dacă 


nu ar fi fost caii, ar fi cules grâu sau ar fi tras boii la plug. În cel 
mai rău caz, ar fi scos pietrele ca să ajute la lărgirea drumului 
care se îngusta în sudul orașului, înspre Lugdunum. Sclavii care 
lucrau acolo, prinși unii de alţii în lanţuri, trăiau ca în iad, 
încălzindu-se doar la gândul că aveau să moara până la sfârșitul 
anotimpului. În zilele lui cele mai mohorâte, când moartea îi 
părea o eliberare mult așteptata, duhul care venea cel mai des 
la el era cel al bunicii bătrâne, cea de care se temea cel mai 
tare, amintindu-i că viaţa putea fi mult mai grea. 

Căra apă pentru ocolurile animalelor înţărcate, când îl auzi pe 
Iccius strigând. Băiatul era la grajduri, ţesălând caii de trei ani 
pentru a fi gata de vânzare. La început, Bân se gândise că 
imposibilul se întâmplase, iar lccius fusese lovit. Asta ar fi 
transformat o zi proastă într-una catastrofală. Nici măcar roibul 
cu temperament groaznic nu încercase încă să-l lovească pe 
Iccius. Cel de-al doilea strigăt fu mai scurt și mai disperat și-și 
auzi numele pronunţat în limba icenilor. Turna apa în covată, 
arunca găleţile și fugi. 

În grajd, aerul era cald și uscat. Ploaia udase pământul, iar 
caii mâncau fân proaspăt. Aerul impregnat de respiraţia 
animalelor devenise irespirabil din cauza pielii lor ude. Cel mai 
aproape era un mânz negru. Pielea lui fusese atât de lustruită, 
încât reflecta razele de lumină de la hamurile șeilor atârnate pe 
pereţi. 

Iccius stătea într-un colţ, ţinând în mână o perie de ţesălat, cu 
fața schimonosită de groază. Deasupra lui stătea Godomo, 
sclavul eliberat din sudul Galiei, care era un fel de sfetnic al lui 
Amminios și care, în absenţa lui, se ocupa de fermă. Era o 
vipera lingușitoare, slugarnică și avea un picior mai scurt decât 
celălalt și un testicul lipsă, așa că purta pică tuturor bărbaţilor 
normali care-i treceau calea. Iccius, care nu mai era întreg, era 
jucăria lui preferata. Spuse: 

— O să mergi! Ţi-o ordonă Braxus! 

Vocea lui era la fel de supărătoare și de înţepătoare ca a unui 
graur. 

Iccius se lipea de peretele din cărămidă. 

— Nu pot. N-am s-o fac! Nu poţi să mă obligi! 

Doar un singur lucru îl putea îngrozi atât de tare și-l putea 
face să-și piardă minţile, încât să ajungă să spună o asemenea 
prostie. 


Bân se puse în faţa lui, înainte să ajungă să mai repete ocara. 
Îi zise lui Godomo: 

— E vorba despre furnal, nu? Nu poţi să-l obligi să intre acolo 
din nou. Nu e în siguranţa. 

— A, umbra umbrei! 

Rânjetul viperei se întindea mult sub pomeţi. Fire de salivă îi 
atârnau pe la colţurile gurii. Se dădu într-o parte, ieșind din raza 
vizuală a lui Iccius, care era cuprins de spaimă. 

— Este atât de sigur pe cât trebuie. Stăpânul cere ca baia să 
fie reparata până diseară. Depinde de noi să-i îndeplinim 
dorinţa. Coșul nu trage, iar focul nu stă aprins. Poate ceva 
blochează furnalul. 

— Atunci trimite pe cineva care se pricepe! Iccius habar nu 
are. 

— Tocmai te-am auzit oferindu-te să mergi în locul lui? 

Bân ar fi făcut-o. Gândul la mersul târâș prin întunericul lipsit 
de aer, dar plin de insecte care să-l ciupească de mâini, îl 
îngrozea la fel demult ca pe lIccius, dar, de dragul lui, ar fi făcut 
tot ce i-ar fi stat în putinţa. Rosti: 

— Am încercat și înainte, în primăvara. Sunt prea mare. 

— Păcat! 

Godomo știa asta. Stătuse acolo să privească. 

— Atunci va trebui să meargă lighioana asta mică, pentru că 
încape. Număr până la trei. Dacă, până atunci, nu a pornit spre 
furnal, am să-l chem pe Braxus. 

Abia aștepta. Braxus era cea mai buna și singura lui arma. 

— Unu... 

Fugiră împreuna. Braxus îi aștepta lângă bai. Intrarea în fumai 
era o gaură mică, lata cât un braţ și înalta cu încă o jumătate, 
înnegrită de funingine și de cărbune. Pereţii de deasupra erau 
din marmură subţire, tăiată prost și slab fixata pe piatra de 
dedesubt. Deasupra, ţiglele de pe acoperiș se zguduiau sub 
picăturile de ploaie. Se vedeau deja crăpăturile în punctele unde 
erau prinse. La primul îngheţ al iernii, aveau să se surpe. 

Toată clădirea băilor era un dezastru, iar asta fusese evident 
încă de la început. Problema era că Amminios avea încredere în 
Godomo. În preajma stăpânului, bărbatul-viperă stătea mai 
drept, iar vocea îi era mai categorică. Mai mult, din când în 
când, pe riscul lui, mai spunea și adevărul. Așa că, în lipsa lui 
Amminios, fusese însărcinat cu verificarea proiectului; putuse să 


se ocupe de buget, nici ca se putea mai rău, și nu reușise să se 
abțină să nu-şi oprească o parte destul de mare. 
Supraveghetorul îl urmase și el îndeaproape, la fel și arhitectul, 
care pretinsese ca venea de la Roma, deși nu era adevărat, la 
fel și măsurătorii pe care îi adusese din oraș ca să se asigure că 
edificiul avea să fie de cea mai bună calitate. Fiecare își luase 
porţia, iar ceea ce mai rămăsese nu fusese suficient pentru a 
plăti nici măcar materialele, darămite muncitorii. Chiar și Bân 
fusese adus să ajute la construirea stâlpilor de cărămida ai 
furnalului și la rânduirea podelei deasupra lor, iar faptul că era 
prima oară când lucra la o construcţie și la așezarea primei 
încălziri subterane pe care o văzuse vreodată nu fusese 
considerat o piedică. 

Ar fi trebuit să fie. Partea podelei la care lucrase Bán 
rămăsese solidă; era destul de deștept ca să înţeleagă ce i se 
cerea și destul de mândru pentru a nu dori să facă o treabă 
proastă. Ceilalţi erau mai puţin conștiincioși, sau mai puţin 
pricepuţi, așa că nu trecuseră nici șase luni de la ridicare, când 
câţiva stâlpi de sub caldarâm se rupseseră, iar podeaua se 
surpase. Asta se întâmplase când Bân încercase să se târască 
prin fumai pentru a vedea cât de mare era paguba, dar nu 
reușise să se strecoare prin găurile dintre stâlpi. Fiind mai mic, 
Iccius reușise. 

Era încă destul de scund și nu exista nicio îndoială că va fi 
trimis din nou; fie că avea nevoie, fie că nu, Braxus tot avea să 
le facă în ciudă. Pericolul însemna nesiguranţă, în faptul că nu 
se știa cât din podea căzuse și cât mai rămăsese. Bân se 
îndreptă spre ușa din faţă și intră. 

Înăuntru, totul era zugrăvit în culori ţipătoare. Niciodată nu se 
pusese problema dacă aveau să-și permită mozaicul, dar 
singura dată când Godomo cheltuise toată suma alocată fusese 
pe emailul pentru faianţa de pe podea și pe artistul care pictase 
tavanele și pereţii. Bărbatul lucrase toată luna, aproape fără 
pauza, iar rezultatul fusese considerat pe gustul ochilor romani. 
Pe hol, delfinii pictaţi în turcoaz strălucitor se jucau cu nimfele 
aurii, cu pielea alba, cu sfârcuri trandafirii și cu vârfurile 
degetelor suflate cu aur. Pe alte porţiuni, zeii deveneau oameni, 
sau invers. Jupiter era un bărbat cu părul roșu din Trinovantes 
care stătea întins pe o canapea. Minerva cu părul negru și cu 
pielea albă îi aștepta poruncile. Pe un alt perete, un Pan cu 


nasul coroiat cânta la cimpoi în faţa unui grup de fecioare cu 
ochi albaștri. Ochii lui erau gălbui, ca de vultur. 

Bân trecu dincolo de o draperie și ajunse în sauna. Aici, eroii 
se plimbau sub soarele auriu în trăsuri colorate. Pe peretele cel 
mai lung, era înfățișat Alexandru Macedon, de la vârsta 
copilăriei luminoase până când avea să devină bărbatul înarmat 
protejat de zei care îmblânzea lumea. Aici, artistul își luase 
câteva libertăţi faţă de faptul istoric: băiatul cu părul bălai, care 
dansa în pădurile lui Dionysos de pe tărâmul mamei lui, era 
pictat după modelul clasic grecesc, dar, pe măsură ce creștea, 
părul i se închidea, iar trăsăturile i se schimbau, însă adultul, cel 
mai mare general și făuritor de imperii, avea părul galben pai, 
ochii bulbucaţi și bărbia slaba a lui Caius, fiul lui Germanicus, de 
trei ani împăratul Romei. 

Caldarâmul era ud și mucegăit, la fel ca și partea de jos a 
pereţilor, care era acoperită cu o pojghiţă de mucegai, pătând 
deșertul galben al lui Alexandru. De-a lungul zidurilor, erau 
înșirate bănci strâmbe din lemn alb de fag. Bán trecu pe lângă 
ele, îndreptându-se spre colțul din partea de sud-vest. Ultima 
oară se prăbușise podeaua, primul avertisment de aici fiind 
crăpăturile din tencuiala dintre bucățile de faianta. 
Constructorul chemat să facă reparațiile făcuse o treabă bună, 
dar spusese de nenumărate ori că ar fi fost cel mai bine să o 
demoleze de tot și s-o ia de la capăt, ca să poată face lucrurile 
cum trebuie. Le atrăsese atenția asupra fundației incomplete și 
asupra faptului că era imposibil să facă stâlpii furnalului să stea 
în picioare pe un teren nesigur. Previziunea lui, făcută în 
prezenţa lui Godomo, spunea că reparaţiile sale aveau să reziste 
până la începutul iernii. 

Avusese dreptate. O singură crăpătură, groasă de un deget, 
se întindea în zigzag de pe un perete până în colţul celuilalt. Bân 
o urmări cu degetul, apoi desfăcu o bucată de tencuială din 
colţul dintre podea și perete, dezvăluind crăpătura mai mare de 
dedesubt. Podeaua scârțâi în clipa în care faianţa din spatele lui 
fu călcată de greutatea unor picioare încălţate. Se întoarse și-l 
văzu pe Braxus stând și privindu-l din prag. Dacă 
supraveghetorul nu văzuse crăpătura dinainte, acum nu mai 
avea cum să-i mai scape. Bân i-o arătă cu degetul. Tracul 
încuviinţă din cap, se răsuci pe călcâie și începu să pășească 
prin ploaie. 


Bán îl prinse din urmă la intrarea în furnal, acolo unde Iccius 
îngenunchease în faţa deschizăturii. Bán se puse în drum. 

— Nu poţi să-l trimiţi sub podea! E periculos. 

— Nu e foarte periculos. 

— Cel puţin, lasă-l să meargă legat cu o sfoară în jurul taliei, 
ca să-și poată găsi drumul înapoi în caz că se pierde. 

Asta fusese cel mai groaznic coșmar al lui Iccius: că avea să 
rămână din nou blocat înăuntru și că avea să scurme ca o râmă 
în beznă, fără să poată ieși la suprafaţă. Mai târziu, aflaseră că 
Braxus închisese intrarea preţ de câteva minute, așa că fără 
îndoială băiatul trecuse de ea în căutarea lui disperată după aer. 

— Ca să-și încolăcească frânghia în jurul coloanelor și să-și 
prăbușească toată podeaua în cap? Nu prea cred! Lui Amminios 
i-ar părea rău să piardă un sclav așa de ascultător. 

Vorbele-i erau aspre, menite să rănească. Orice ar fi făcut sau 
n-ar fi făcut Iccius pentru Braxus, asta încă îi mai măcina pe 
amândoi. Bărbatul era răutatea întruchipată și punctul 
vulnerabil al băiatului, care avea și el o încăpățânare 
periculoasă. Bân deschise gura să mai ofere încă o soluţie - 
orice altă soluţie, dar o închise la loc când Iccius se întinse și-i 
atinse braţul. 

— Lasă. Nu merită. O să intru. 

Vorbi în galică, pentru că în prezenţa lui Braxus nu aveau voie 
să facă altfel. Cu toate astea, pe când se aplecă și începu să 
scormonească în gaură, rosti în limba icenilor: 

— Roagă-te pentru mine! 

Bân începu s-o facă încet, tot în graiul icenilor. Braxus râse 
batjocoritor și-i ordonă să se întoarcă la cai. 


Dimineaţa trecea greu. Ploaia se mai domoli, apoi se opri de 
tot și fu înlocuită de un vânt care adia dinspre sud-est. In grajd, 
caii erau hrăniţi și țţesălaţi. Din nord, sosise primul grup de cai 
de doi ani, aduși de un sclav dac mic și slăbuţ, cu un nume 
imposibil de pronunţat, care avea în grijă cea de-a treia și cea 
mai mare fermă a lui Amminios, aflată în sud, aproape de 
Augustobona, așezarea din inima pământurilor mamei lui. Mai 
demult, Bân îl botezase Vulpoiul, după culoarea părului său. La 
scurt timp după asta, Vulpoiul, în galica lui stricata, începuse să 
se refere la Bân ca la fiul lui. 

Se salutară cu căldură și schimbară informaţii despre 


herghelii. Verificară dacă noii cai aud bine, respiră bine și îi 
trimiseră în ţarcurile temporare care fuseseră ridicate lângă 
arena pentru licitaţie de la periferia orașului. Cei opt cai pe care 
Bân îi alesese ca fiind buni de vânzare fură și ei verificaţi la fel, 
legaţi cu funia și trimiși mai departe. 

lepele cu mânji se aflau în ţarcurile mai mici. Vulpoiul se 
aplecă peste gard și îi privi păscând. 

— Cel castaniu de colo o să fie un nemernic! 

O zise cu plăcere, de parcă abia aștepta să vadă o încleștare. 

— Deja îl lovește pe Milo când îi mână înăuntru. 

— Bun. În plus, e și deștept! 

Vulpoiul îl ura pe Milo din răsputeri și nu făcea nimic s-o 
ascundă. 

Mai priviră puţin mânzul, apoi Vulpoiul de îndepărtă de gard. 

— Unde-i armăsarul sur? Cel nou, din Parthia, pe care l-am 
adus data trecută... Ce-a fost asta? 

Era zgomotul pe care Bân îl așteptase toată dimineaţa - 
trosnetul zidăriei care se prăbușește și ţipătul unui băiat speriat 
și rănit. 

— Băile! 

O luase deja la fugă. 

— E Iccius, din băi! 

Era mai rău ca data trecuta. La intrarea în fumai nu aștepta 
nimeni. Işi vâri capul și umerii în gaură și strigă în întunericul 
plin de scrum urât mirositor. Simţi miros de praf de cărămizi 
amestecat cu funingine și cu cenușă și știu că trebuie să se 
aștepte la ce era mai rău. 

— Iccius! Iccius, eu sunt! Eşti teafăr? 

Ecoul i se propagă pe deasupra și se întoarse, dar nu primi 
niciun răspuns. Vulpoiul îl atinse ușor pe umăr. 

— Sunt înăuntru. A căzut podeaua din saună. 

Alergă spre intrare și se năpusti pe caldarâm. O mână de 
oameni se adunaseră în colțul din sud-vest. Pe margine, stătea 
Godomo, cu faţa palidă. Băile erau responsabilitatea lui, din 
toate punctele de vedere. Om liber sau nu, dacă Amminios 
ajungea acasă și, în loc să găsească apă caldă, dădea peste o 
clădire dărâmată, consecinţele aveau să fie teribile, iar Godomo 
avea să le suporte. Când Braxus îi făcu semn cu mâna și îi urlă: 
„Cheamă constructorul, prostule! Acum!”, omul-șopârlă își croi 
drum pe lângă Bán, ieși în curte și începu să strige la ceilalţi să 


dea o mână de ajutor. Grupul de gură-cască se sperie și se 
împrăștie, până ce nu mai rămase decât Braxus. 

Constructorul era un om priceput, dar ar fi trebuit să fie zeu 
ca să repare asta într-un timp atât de scurt. Gaura din podea 
era mai mare decât cea din vară, iar atunci îi luase o lună s-o 
repare. Mai era crăpat și un perete, de pe care căzuse și o 
bucată de marmură, care se sfărâmase și făcuse praf podeaua 
de faianţă. Braxus stătea la marginea găurii, uitându-se 
înăuntru. 

— Unde e Iccius? E teafăr? 

Tracul își scobea o măsea. Avea faţa ciudat de împietrită. 
Făcu semn din cap, arătând spre interiorul găurii. 

— Acolo. 

Iccius zăcea pe-o parte, cu capul rezemat pe o grămadă de 
bucăţi sparte de faianţă, cu un braţ îndoit lângă el ca un băț 
frânt și decojit. Așa cum stătea acum, cea mai mare parte a 
corpului zăcea sub o altă jumătate de bucată de marmură, care 
căzuse prin spărtură și distrusese podeaua furnalului de 
dedesubt. Nu fusese atât de groasă pe cât ar fi trebuit să fie ca 
să reziste bucății de zid, dar fusese destul de grea încât să rupă 
oasele și carnea unui băiat slăbuţ și firav. 

— Iccius! 

— Nu-ţi mai răci gura degeaba. E mort. 

— Nu! 

— Nu. 

Cuvântul se auzi de dincolo de un nor gros de praf. Iccius își 
deschise un ochi. În întunericul prăfuit al furnalului, albastrul 
străluci slab ca un pahar nespălat. Plânsese înainte; dâre curate 
își croiau drum în jos prin negreala de pe faţă, dar acum nu mai 
plângea. Văzându-l pe Bán, îi zâmbi ștrengărește cu jumătate de 
sus a feţei. Işi șopti în graiul icen: 

— Acum poţi să-l omori pe Amminios. 

— Nu! 

Bán se agăţă de marginea spărturii. 

— Iccius, nu spune asta! N-o să mori! 

— Ba da. Nu poţi... Nu, Bán n-o face... 

Podeaua nu era sigură. Când se lăsă în jos peste ea, se mai 
dărâmă încă o bucată. Deasupra, Braxus îl blestemă, făcându-l 
prost și-i promise o biciuire, dar nu făcu nimic să-l oprească. 
Bucăţi rupte de faianţă se prăbușiră în spaţiul gol de la 


picioarele lui. Coloanele de pe fiecare parte se aplecară extrem 
de periculos. Îngenunche, fără să bage în seamă tăieturile de pe 
genunchi. Iccius își întoarse capul spre el. La fel ca și de 
dimineaţă, avea fața albă ca alabastrul. Chiar și scobiturile de 
sub ochi își pierduseră culoarea. 

Bân îl sărută pe obraz și apoi pe buzele reci și vinete. Plângea. 
Lacrimile lui îi udau pe amândoi. 

— Nu te mișca. O să te scot eu. Iccius, ascultă-mă! Wu o să 
mori! 

— Ba da... doar te-am așteptat pe tine... 

Era mai încet ca o șoaptă - părea o răsuflare sonoră. Ușor, 
ochii mari albaștri își pierdură vederea. Când băiatul zâmbi din 
nou, surâse către umbrele pe care le vedea în întunericul umed 
al furnalului, fără ca Bân să vadă și el același lucru. Durerea îi 
ardea inima. Săltă capul spart și-l legănă la piept, simțind 
tremurul unui suflet care se agaţă de viaţă. Il sărută așa cum n- 
o mai făcuse niciodată, ca un îndrăgostit, cu pasiune și cu 
disperare. 

— Iccius, n-o face! Te iubesc! Nu poţi să mori. Nu trebuie să 
mori! 

Băiatul zâmbi. Respirația îi deveni mai sacadată. Din ureche i 
se scurgeau sânge proaspăt și un lichid gălbui. Se încruntă, 
chinuindu-se să mai poată vorbi. 

— Iccius, n-o face. Te sforțezi prea tare. 

— Nu. Ascultă... 

Bân se aplecă să audă, dar simţi atingerea ca de păianjen a 
unui sărut pe ureche, apoi o singură propoziţie închegată și 
rostită cu ultima rămășiță de suflare. 

— Promite-mi că n-o să mori în zadar. 

Oftă o dată, ușor, și se duse. 


Era mai greu să se caţăre înapoi decât fusese să sară 
înăuntru. Braxus doar stătea și se uita, fără să facă nimic ca să-l 
ajute. Bán ieși la lumină, se lovi și se zgârie, dar nu simţi nimic 
din toate astea. Furia îi măcina sufletul. Se ridică în picioare și 
rămase, tremurând, lângă supraveghetor. 

— Ai văzut crăpătura din podea. Știai că nu e în siguranţă. Tu 
l-ai omorât! 

Tracul zâmbi, palid. 

— Era doar un sclav. A avut o moarte rapidă, ai putea să te 


rogi să ai și tu parte de una la fel. 

Puteai crede că vorbește despre o căprioară vânată, sau 
despre o scroafă abia sacrificată. 

— Sângele lui va lipi podeaua. Poate data viitoare va susţine 
mai bine stâlpii. 

Se întoarse cu spatele, mușcându-și buza, și începu să-și 
croiască drum peste grohotiș. 

— Ce noroc avem că Amminios a fost chemat înapoi la curtea 
tatălui lui! La cină, după vânzare, copilul i-ar fi fost oferit în dar 
oaspetelui. Ne-ar fi fost greu să găsim unul la fel de bine 
pregătit, într-un timp atât de scurt... 

Bân îl lovi pe la spate - o lovitură lașă, care nu-i dădea 
celuilalt șansa să se apere. Tatăl lui n-ar fi fost de acord. Dar 
Iccius, care nu fusese niciodată războinic, ar fi încuviinţat. Se 
folosi de o bucată de marmura, mare cât amândoi pumnii lui și 
ascuţită la un capăt. O mânui cu o forţă care îl miră până și pe 
el. Vârful sparse capul tracului, ca și cum ar fi fost o coajă de ou, 
și pătrunse până în materia moale dinăuntru. Braxus căzu fără 
să scoată vreun sunet. Zgomotul căzăturii răsună, lovindu-se de 
pereţi, și ridică și mai mult praf din gaura din podea. Capul i se 
clătină peste marginile cărămizilor, împrăștiind mult sânge și 
creier pe marmura de dedesubt. Se scutură o dată. Nu mai era 
nicio șansă să mai fie viu, dar, cu toate astea, Bân îngenunche, 
îi smulse cuțitul de la cingătoare și-l trase de păr ca să-i 
îndrepte capul pentru a-i tăia gâtul. 

— N-o face! 

Vocea veni dinspre tufișul cu ghimpi. Bán luă poziția de luptă 
ca un adevărat soldat, ținându-şi cu putere cuțitul, gata să 
ucidă. În minte îi răsunară cuvintele lui Iccius. Braxus era un 
nimic. Amminios nu era aici și nici nu venea. Dacă tot avea să 
moară acum, ar fi trebuit să-l ucidă și pe Godomo, cel puţin ca 
să nu moară degeaba; dar nu era Godomo cel care vorbise. 

— Oprește-te! Sunt eu. Tatăl fiului. 

Vulpoiul stătea în prag, pe jumătate ascuns sub draperie. Era 
posibil să fi fost acolo în tot timpul ăsta. Intrebă: 

— Băiatul, fratele tău, e mort? 

Galica lui nu fusese niciodată prea fluentă. Accentul îi era 
acum mai pronunţat ca oricând. 

— Da. 

— Atunci, lasă-l pe ăsta. E și el mort. Nu trebuie să fii pătat de 


sânge când vei fugi. 

Bán se holbă la el. Îi ea imposibil să gândească. Voia să 
omoare, încontinuu, și apoi să moara. 

Vulpoiul făcu un pas în faţă, cu mâinile pe lângă corp, cu ochii 
nemișcaţi. 

— leşi în curte. Caii de patru ani sunt înșeuaţi, gata să plece 
la vânzare. la calul lui Sentios, murgul cel mare. Spune-i că așa 
am zis eu. Călărește spre oraș împreună cu ceilalți și desparte- 
te de ei când ajungi la târg. Vei fi departe, până când va fi 
descoperit Braxus. 

— Dar tu? își vor da seama că ai fost aici. 

— Nu. Eu sunt cu caii. Toată lumea știe asta. Despre tine însă 
vor ști că ai fost cu băiatul. Acum fugi! E singura ta scăpare! 

În doi ani de prietenie și de conversații, ăsta era cel mai bun 
sfat pe care i-l dăduse vreodată Vulpoiul. Bán azvârli bucata de 
marmură în groapă și fugi. 


XVII 


Târgul de vite era o construcţie solida, dar temporara, ridicată 
la începutul verii și dărâmata la sfârșitul toamnei. Vânzarea 
cailor era cel mai nou și cel mai important eveniment. La târgul 
de toamna de la Durocortorum, special ca să facă negoţ cu 
bidivii, veneau crescători, fermieri, jucători și participanţi la 
curse din cele trei părţi ale Galiei, din Belgica și din cele doua 
provincii germane. Se spunea că, în fiecare an, veneau și 
negustori din triburile libere germane de la sud de Rin, dar era 
imposibil să știi dacă era adevărat sau nu. 

Bân se ascunse sub standuri. Erau din stejar și frasin și erau 
sculptate de meșteșugari din Parisi care cunoșteau toate trei 
triburile și le vorbeau limba. În fiecare primăvara, construiau o 
arena și cinci rânduri de tribună, care ar fi putut rezista zeci de 
ani, dar care, în fiecare toamna, erau date jos, scândurile tocite 
de vreme fiind distribuite ca lemne de foc. Spaţiul de dedesubt, 
până la al treilea cat, era folosit ca să se depoziteze nutreţ și 
grâne pentru cai. Sub ele, spaţiul era și mai strâmt, astfel că, 
până la ultimul cat, locul era mai scund decât lungimea unui 
antebraţ. Acum, la sfârșitul anotimpului, era mai puţin nutreţ 
decât fusese în primăvara. Bân se strecura pe lângă fânul uscat 
și sacii de orz și se târî prin întuneric, în zona parfumata din 
lemn de stejar, până sub locurile cele mai joase. 

Era întuneric, lipsea aerul, iar zgomotul îl îngrozea. Scândurile 
de deasupra capului lui transformau locul într-o adevărată cutie 
de rezonanţă, încât chițăitul șobolanilor răsuna la fel de tare ca 
și zgomotele pașilor picioarelor încălţate în ghete pe scările 
dintre rândurile de locuri, iar scârţâitul abia perceptibil al 
mișcărilor lui căpătau intensitatea tunetului, auzindu-se la fel de 
tare ca și vocile mulțimii de jos care se ridicau până la el. Era 
imposibil să nu fie detectat. 

Înainta tiptil, puţin câte puţin. La fiecare hârșâit al tunicii, care 
se ștergea de suprafaţa denivelată a lemnului de deasupra lui 
precum fierăstrăul de nodurile din trunchiul stejarului, se oprea, 
tremurând, cu palmele transpirate, cu mintea îngheţată de frică, 


așteptându-se să fie prins de soldaţii legiunii, de magistraţii 
orașului sau - mai rău - de Godomo. 

li era imposibil să gândească sau să pună la cale vreun plan. 
O parte din el era dornică să ucidă din nou, mereu și mereu; să 
audă trosnetul osului rupt și să vadă sângele șiroind liber în timp 
ce oamenii mureau ca să răzbune moartea lui Iccius, pe-a lui 
Eburovic și pe-ale tuturor morţilor lui. Cealaltă parte, de la 
suprafaţă, își dorea din tot sufletul să moară. Moartea era un loc 
fără suferință și cu mulţi prieteni, care, însă, aici, în locul ăsta 
ud, înţesat de șobolani, îl părăsiseră. Era pe punctul de-a face 
din nou febră, la fel ca după înfierare, dar viziunile nu i se 
arătară nici măcar când le rugă să i se arate. Nu-l vedea decât 
pe lIccius, palid din cauza durerii și a pierderii de sânge, și nu 
putea auzi decât șoaptele lui. „Promite-mi că n-o să mori în 
zadar.” 

Mulțimea devenea din ce în ce mai numeroasă. Primul rând 
de locuri se umpluse încă de la scurt timp după răsărit. Acum, și 
cele din spate începeau să fie ocupate, de cei care plătiseră cel 
mai puţin și care beau vinul cel mai ieftin și care, deci, se 
simțeau îndreptăţiţi să facă zgomotul cel mai mare. La intrarea 
în arenă, se auzeau ritmurile bătute de o tobă. În câteva minute, 
sunetul fu depășit doar de tropotul cailor. Chiar și cei din spate 
tăcură și se așezară pentru a privi cu atenţie. 

Bán se lipi de scândurile din faţa. Pop iun jle scorojite și 
găurile făcute de noduri lăsau să pătrundă lumina, iar unele 
deschizături erau suficient de mari încât să se poată vedea bine 
prin ele. Işi lipi ochiul de una dintre găuri, dar se retrase 
imediat, de teamă ca strălucirea lui să nu fie văzută și să-l dea 
de gol. 

Caii de patru ani fură primii - cei bine pregătiţi pentru război 
și cei de povară. Apărură în grupuri de douăzeci, traversară 
arena înainte și înapoi, purtând călăreţi îmbrăcaţi ca și membrii 
cavaleriilor secundare, care-și etalau pregătirea cu arme și 
stabilitatea în caz de atac. Luptau unii împotriva celorlaltora, 
aruncând cu sulițe boante de lemn, pe care le parau cu scuturile 
căptușite. Bărbaţii erau interesaţi să arate la fel de multe ca și 
caii; mulţi dintre ei erau sclavi eliberaţi angajaţi pe scurt timp și, 
dacă într-adevăr prefectul care venise căuta să recruteze 
oameni din triburi pentru o nouă aripă de secunzi, atunci era 
mai bine să fie remarcaţi. Știind asta, Bán se uită în partea de 


tribuna în faţa căreia aveau loc cele mai bune reprezentații și 
așa își dădu seama că ofiţerul roman stătea în rândul al doilea, 
în-, conjurat de jumătate din garda lui. Purta doar o parte din 
armură, nu avea nici togă și evitase să se așeze pe locurile 
personale ale magistratului. Braxus ar fi știut de ce se întâmpla 
asta sau cel puțin s-ar fi străduit să afle. Dar Braxus era rece, iar 
când aveau să-l găsească, ucigașul lui urma să moară pe cât de 
încet știau ei să ofere o moarte. Amminios va avea grijă să se 
ocupe de asta, sau Godomo, în absenţa lui. 

De frică, începu să-l doară burta. În primele luni ale sclaviei 
lui, fusese obligat să urmărească o răstignire, iar aminti-» rea 
asta îl trezise în multe nopţi de după asta, cu gura uscata și cu 
greţuri. Odată cu trecerea timpului, mintea lui își revenise din 
sperietură, la fel cum corpul se vindecă de o rană, aparent 
insuflându-i curaj. Acum, realitatea crudă îi acapara mintea și-i 
înţepenea membrele. Fără pic de efort, putea să simtă cuiele 
pătrunzându-i prin oasele braţelor, imaginându-și zilele și 
nopţile petrecute în agonie, ţipând în timp ce corpul îi murea, 
tras în jos de propria greutate. Işi lipi fruntea de scândura din 
faţa lui și respiră, șuierând prin gâtlejul subţiat de oroare. În 
spajele pleoapelor, lumea licări în roșu și negru. 

Până când să poată respira din nou cum trebuie, caii de patru 
ani părăseau arena. Beţele tobelor băteau pentru caii de trei 
ani. Altădată, s-ar fi aflat călare pe murgul solid cu partea de jos 
a picioarelor albă, care era cel mai bun din grupa lui. 

Se uită din nou prin crăpătură; era mai bine să-și închipuie că 
lumea era normală, să se gândească la cai și la cum crescuseră, 
decât să-și lase mintea s-o ia razna. 

Auzi caii înainte să-i vadă și-și dădu seama, din ritmul sacadat 
al pașilor lor, că nu era în regulă ceva. Primul rând era perfect: 
apărură patru cai suri cu hamuri din piele neagră, călăriţi de 
patru bărbaţi îmbrăcaţi în negru și bronz strălucitor. Mulțimea 
scoase un murmur de admiraţie. În cel de-al doilea rând erau 
caii bruni, iar în al treilea, murgii, și fiecare era perfect. 
Problema era în rândul al patrulea, al doilea de la coadă. Culorile 
erau amestecate - o grămadă formată din pagi și bălțaţi, 
niciunul de la ferma lui. Calul cu alb și negru din partea din 
spate se împotrivea călăreţului, o făcuse încă de dinainte de a 
intra în arenă și continua pe măsură ce escadronul cotea la 
dreapta, cu fața la Bán și la magistrat, apoi se opri. Bán nu-l 


cunoștea pe călăreț. De la distanţă, părea batav, unul dintre 
mercenarii angajaţi din triburile din vest, partea imperială a 
Rinului. Trebuia să fie un călăreț grozav - batavii erau printre cei 
mai buni, dar calul ăsta îl depășea, iar asta era vizibil pentru 
toată lumea. 

Bân cunoștea exerciţiile din deschidere și chiar le putea 
executa - chiar o făcuse, o dată - cu ochii închiși. Teoretic, 
călăreţii salutau și porneau imediat la galop, îndreptându-se 
spre peretele din spatele lojei magistratului. In faţa parapetului, 
la o distanţă mai mică decât lungimea unui cal, se împărțeau în 
două și coteau brusc, jumătate la dreapta, jumătate la stânga, 
formând două coloane lungi care se întreceau pe toată lungimea 
arenei, paralel cu tribunele. Patru grupe de cai de patru ani - în 
total, optzeci de cai - o făcuseră perfect. Grupul din faţă, al 
cailor de trei ani, reușise patru pași, înainte ca bălțatul nărăvaș 
să scape de sub orice control. 

Rezultatul fu dezastruos. Caii din primele două rânduri se 
loviră de parapetul care proteja arena. Alţii se speriară, se loviră 
și cotiră ca să scape de pericol. Caii mai mari dădură peste cei 
mai mici și-i dărâmară. O mânză brună cu picioare subţiri căzu 
la pământ, nechezând. Bán îi văzu călăreţul luptându-se să 
scape dintre coamele șeii, înainte ca picioarele să-i fie zdrobite 
sub ea. La scurt timp după, amândoi se ridicară teferi, dar deja 
nimeni nu se mai uita la ei. Atenţia mulţimii - și a lui Bân - era 
îndreptată spre mijlocul arenei, acolo unde un mânz bâlţat, cu o 
piele dungată cu dâre ca de lapte se lupta cu un uriaș blond cu 
mâini puternice, cu o zăbală și mai puternică și cu o cravașă 
ascuțită, încât pentru toată lumea care se pricepea cât de cât 
deveni limpede că mânzul mai degrabă avea să moară 
luptându-se decât să se dea bătut. 

Mulţimii îi plăcea mirosul de sânge. Magistratul, care fusese la 
Roma și asistase la jocuri, simţi schimbarea de dispoziţie și 
trimise grabnic ordine. Sclavii și oamenii liberi alergară de la lojă 
și împărţiră mesajele și celorlalți călăreţi. Unii dintre ei, cei care 
luptaseră în războaie și puteau gândi repede, călăriseră deja 
aproape de ei cu frânghii, ca să supună mânzul, dar fură opriţi. 
Caii de trei ani râmași fură scoși din arenă și pe nisip rămaseră 
doar mânzul și bărbatul. Pe locurile de deasupra lui, Bân auzi 
bărbaţii şi femeile începând să parieze pe câștigător, 
întrebându-se cât timp va dura și dacă se va merge atât de 


departe încât să-l lase pe cal să-l ucidă pe bărbat sau dacă 
magistratul îi va opri înainte, ordonând ca animalul să fie 
omorât. 

Bân auzi doar frânturi din pariuri. Se chinui să-și găsească 
drumul înapoi, pe sub rândurile de locuri și afară, prin depozitul 
de grâne, și ieși mult mai repede decât intrase. Frica de mai 
devreme se evaporase precum rouă sub soarele fierbinte. Știa 
cum trebuia să se fi simţit Iccius când se întorcea în camera de 
dormit după fiecare noapte petrecuta cu Braxus; ce era mai rău 
se întâmplase deja și nimic nu-l mai putea atinge. Mai mult de 
atât, era liber să moară, atâta timp cât avea să fie într-un mod 
onorant, și credea că acum venise momentul. Se târî înapoi la 
lumina zilei, ghemuit la început, ca să-și lase ochii să se 
obișnuiască cu izvorul de lumină și de culoare, și alergă spre 
arenă. 

Nu-l opri nimeni. Zgomotul tribunelor scădea, ca și cum ar fi 
avut vată îndesată în urechi. Lumea toată părea departe, 
dincolo de o cortină de ceaţă prin care aerul și lumina 
pătrundeau ușor, slăbind vederea și auzul, mai puţin în locul 
acela, din mijlocul arenei, unde un mânz, pe care-l știa, se lupta 
pe viaţă și pe moarte, și care avea să-l ia și pe el. Cu ochii 
minţii, urmărea galopul unei mânze sure, moarte demult, dar 
reînviate acum odată cu toate celelalte fantome, ca o 
promisiune a ceea ce avea să vină. 

Ajunse în partea din faţă a tribunei. Încă nu-l văzuse nimeni, 
ca să încerce să-l oprească. Era invizibil, protejat de zei. Își 
aminti o discuţie purtată într-o altă viaţă, pe un deal. „Așa te 
simţi și înainte de luptă? Da, dar în luptă ai de ales. Atunci nu 
știuse ce însemna să alegi moartea în locul vieţii și cum asta te 
elibera de orice grijă. Sări peste gardul de stejar și ateriză ușor 
pe nisip. Făcuse deja vreo trei pași în arenă înainte ca primul 
dintre slujitorii magistratului să-l vadă. Bărbatul avea un cuţit cu 
mâner de corn - dar imediat rămase fără el. Bân se ghemui, 
secerând aerul din faţa lui, la fel cum făcuse și în clădirea băii. 
Lama era foarte bine ascuţita pe ambele părți. 

— Poţi să mori, dacă vrei. Pentru mine nu mai contează. 

Asta era adevărul, rostit fără sfidare și perceput ca atare. 

Bărbatul puse în balanţă o eventuală biciuire cu certitudinea 
unui cuţit primit în piept și făcu alegerea corectă. Bân îi rânji. 

— In război ai de ales. 


O spusese tare, în iceni, pentru că acum și asta era posibil. 
Bărbatul se retrase cu mâinile înainte, privirea dezvăluindu-i 
albul ochilor. Nu mai veni nimeni să-i ia locul. 

În centrul arenei, batavul avea probleme. Era prins într-o șa 
specială pentru soldaţii cavaleriei în vreme de război. De-a 
lungul anilor, fiecare parte a ei fusese modificată ca să poată 
susţine fără mâini un călăreț care înfruntă un dușman al cărui 
principal scop este tocmai răsturnarea lui. Coamele căptușite 
din faţă și cele îndoite spre interior din spate îi ţineau coapsele 
prinse, în timp ce mânzul îl zdruncina, înţepându-l cu șira 
spinării. Ca să poată descăleca, cu un pic de graţie, avea nevoie 
să oprească mânzul, dar asta nu avea să se întâmple. 

Faţa în faţă cu moartea și cu dezonoarea, bărbatul alese să 
lupte și, pentru că nu dispunea de alte arme, se folosea, fără să 
se gândească deloc, de zăbală și de bici. Zăbala era probabil 
făcuta de Milo. Era una foarte dură, pe care Vulpoiul n-ar fi 
acceptat-o niciodată, cu un vârf care putea să treacă prin cerul 
gurii și cu margini ascuţite, care-i răniseră deja calului gingiile și 
buzele, înroșind spuma care-i păta dinţii albi strălucitori, în 
contrast cu pielea neagră. Biciul subţire și lung îi făcuse niște 
tăieturi pe care calul le resimţi ca pe niște înțepături de țânțari. 
Când furia îți domină simţurile, nici cea mai teribila durere n-o 
poate domoli. Bân trecuse și el prin asta o dată, când fusese 
biciuit de Braxus și nu uitase pe vecie. Mânzul era furios încă 
dinainte de a intra în arena; cu calm, poate ar fi putut fi liniștit, 
dar batavul lăsase calmul în seama zeilor; era la fel de furios ca 
și mânzul, și fiecare lovitura și împunsătură, fiecare îndoitură a 
spatelui îi înnebunea din ce în ce mai mult pe amândoi, 
aducându-i într-o stare letală de turbare. 

Sângele se împrăștie liber pe nisip. Pentru scurt timp, mirosul 
fu același cu cel din fumai, dar apoi un amestec de sudoare de 
cal și de om acoperi orice altceva. Bán rămase nemișcat. li 
crescu inima în faţa puterii copleșitoare a mânzului, simțindu-se 
cuprins de mândrie și respect. Işi aminti o poveste veche, 
despre strămoșii care sacrificau caii înainte să afle că ei erau 
înșiși zeii care pășeau pe pământ și că uciderea lor era un 
sacrilegiu. Despre calul ăsta chiar putea crede ca era un zeu, 
sau un dar de la zei. Batavul care-l călărea era un muritor care 
își vedea apropierea propriei morți. 

Bân ridică braţul. În limba neutră a regiunii, galica, strigă: 


— Ştii să descaleci precum un ofițer de cavalerie? 

La auzul noii voci, mânzul se dădu înapoi. Bărbatul se aplecă 
înainte, îmbrăţișând gâtul calului. Orice călăreț se teme să nui 
se arunce calul pe spate. Fără să poată descăleca, călăreţul 
moare zdrobit sub calul care se zvârcolește. Preţ de o clipă, cei 
doi atârnară sus în aer, calul și cel care se agăța de el, moartea 
planând deasupra amândurora. 

În depărtare, mulţimea aclama. Spectacolul era perfect. 
Talentul și pigmentul lui îl dădeau pe bărbat drept un călăreț 
adevărat; avea părul blond, mai deschis și decât al lui Iccius, și-i 
flutura ca un steag pe deasupra zalelor din piele neagră. Calul 
avea hamuri negre, dedesubt fiind prins cu o frânghie înălbită. 
Avea pielea neagră ca noaptea, stropită cu dâre ca de lapte. De 
la distanţă, sudoarea le dădea o strălucire amândurora, 
broboanele de sânge rămânând invizibile. 

Mânzul se balansă, părând că urmează să cadă, dar se lăsă 
înapoi pe pământ, picioarele din faţă împrăștiind nisipul și 
ridicând praful. Bân se dădu într-o parte, ca să evite vreo 
lovitură de copită. Strigă peste copita ridicată ca un ciocan 
ameninţător: 

— Ei nu vă vor opri! Magistratul însuși a pariat două mii de 
dinari pe moartea ta! Poţi să descaleci? 

— Da! 

Aruncă vorba peste umăr, în vârtejul unei răsuciri. 

— Bine. O să-i arunc nisip în ochi. Când o să-l atingă, o să se 
oprească și se va înfiora ca după o rafală de vânt. Atunci s-o 
faci! 

Era un șiretlic pe care-l învățase Vulpoiul, ca să controleze 
mai bine roibul cu un temperament nesuferit. Atunci însă, Bân 
nu trebuise să-l încalece, ci doar să prindă o frânghie de care să- 
| priponească. Se rugă și simţi prezenţa zeilor alături de el și știu 
că nu avea cum să dea greș. În cel mai rău caz, mânzul avea să- 
| omoare, în cel mai bun caz, avea să se omoare singur. Incă 
mai trebuia să se hotărască dacă să omoare mânzul sau nu. Și 
el merita să fie eliberat din sclavie. 

Se apleca și luă o mână de nisip. Mânzul se dădu din nou 
înapoi, nechezând. Stătu în aer doar câteva clipe. Cum se lăsă 
jos, Bân se dădu înspre grumazul lui și, de îndată ce copitele 
loviră nisipul, aruncă. 

Totul se întâmplă dintr-odată. Mulțimea se ridică în picioare, 


simțind punctul culminant. Mânzul, urmând instinctul a mii de 
generaţii, se sprijini și se întoarse, ferindu-se de vântul 
deșertului care însă nu exista. Spre meritul lui, batavul 
descăleca perfect, ca și ofițerii de cavalerie. Nu avea nevoie 
decât de un cal care să stea jos mai mult de un pas; se ridica și 
sări, îndoindu-și umărul în faţă în timp ce se rostogoli pe nisip, și 
fu din nou în picioare. Jumătatea de mulțime care pariase că va 
supravieţui aclamă. Cealaltă jumătate huidui. Magistratul le făcu 
semn slujitorilor, care începură să alerge pe nisip. Eliberat de 
povara, mânzul privi în jur, căutând o portiță de scăpare și o 
văzu - o deschizătură în depărtare, în drum spre care nu se afla 
decât un băiat slăbănog. Simţind libertatea, porni de pe loc la 
galop. La cel de-al doilea pas, îl dărâmă pe băiat. Bân își puse 
cuțitul furat în dinţi, se întinse cu amândouă mâinile după 
coamele îndoite ale șeii, se ridică, unu, doi și gata, fu sus. 

Încălecarea din fuga calului este cea mai grea manevră pe 
care i-o poţi cere unui soldat de cavalerie. Ca să reușească, 
trebuie să aterizeze pe șa exact între cele două coame și să-și 
treacă picioarele printre ele. Îmbrăcat în armură, e aproape 
imposibil. Pentru un băiat slăbuţ și sprinten care exersase asta 
jumătate din copilărie, chiar dacă pe o șa mai ușoara, era o 
faptă ajutată de zei. Ar fi putut s-o execute chiar și cu un scut. 

Mânzul nu se opri. Băiatul era mai ușor decât bărbatul și nu 
apucă frâiele, nici nu încercă să-i oprească năvala spre libertate. 
Din contră, Bán se aplecă în faţă, cu pumnalul în mână, și-i tăie 
căpăstrul de pe cap, eliberându-i urechea. Calul scuipă zăbala în 
nisipul arenei. Priponul avea o singură frânghie, încolăcită și 
înnodată sub bărbie, ce putea fi apucată doar cu o singură 
mână. Bân o lăsă acolo și se prinse de coamă, aplecându-se în 
faţă ca să-l încurajeze. Ajunseră zburând la porţi. 

Bărbaţii din grupurile cailor de trei și de patru ani îi așteptau. 
Dintre toţi, Milo cunoștea și calul, și pe băiat, și văzuse ce se 
întâmplase. Optzeci de bărbaţi călare stăteau înșiruiți în formă 
de arc pe iarba udă de ploaie din zona de colectare. Calul nu 
vedea decât locurile libere dintre ai lui. Bân își dădu seama că 
era o capcană - la nivelul gâtului întinseseră o frânghie, care era 
prea înaltă ca să poată fi sărită, dar și prea joasă ca să poată 
trece pe dedesubt. Nu avea frâie, deci nu putea să întoarcă. 
Fulgerat de o viziune, își închipui moartea calului, care avea să- 
și frângă gâtul, dar și pe-a lui, de mii de ori mai lentă, răstignit 


pe lemn. Se uită într-o parte și-n alta. În partea dreaptă, între 
ultimul călăreț și zidul arenei, era un fel de deschizătură. Se 
aplecă peste grumazul mânzului. 

— Diii! 

Îi lovi urechea stângă cu palma făcută cupă. Calul se smuci 
brusc spre dreapta, văzu spărtura și trecu în forță prin ea. 
Scăpară. Câmpul acoperit de iarbă se deschidea în faţa lor. 
Tabăra legiunilor se întindea în faţă și în dreapta. Un șir de 
stejari întunecau jumătatea nordică a orizontului. Dincolo de 
asta, nu mai era nimic, decât loc liber. Calul își mări pasul. 

— Opriţi-i! 

Milo își biciui propriul cal ca să pornească la galop. Dar era 
lent, blând și nu avea nicio șansă. Coti la dreapta, își ridică 
mâna cu biciul și arătă înspre Bân. 

— Cel care-i va prinde vii va fi eliberat sau va primi greutatea 
lui în aur! 

Nici că putea să facă o propunere mai bună. O sută 
nouăsprezece călăreţi, jumătate deja oameni liberi, își împinseră 
caii înainte. O sută nouăsprezece cai antrenați de luptă alergară 
din răsputeri. Spectatorii care se luptau să ajungă la porţile 
arenei puteau să simtă tunetul răsunător al începutului de 
cursă. Prinseră încă o dată să parieze, pe mânz sau pe 
urmăritori. 

Bán se simţi binecuvântat. Atârna între viaţă și moarte, 
așteptând chemarea să treacă râul. Regreta doar că nu reușise 
să-l omoare pe Amminios, sau măcar pe Milo. Strânse în pumn 
cuțitul furat, cu vârful întors spre inimă, și era sigur că, la 
momentul potrivit, avea să-l folosească. Dacă așa voiau zeii și 
aveau să-i dea timp, putea să-l omoare mai întâi pe calul-zeu, 
tăindu-i venele mari ale gâtului, la fel ca în sacrificiile 
strămoșilor, și astfel aveau să treacă amândoi peste râu, 
îndreptându-se spre lumea celor morţi. Nu simţea că avea să 
comită un sacrilegiu. 

Mânzul galopa cu un pas întins, ritmic. Nori de metal atârnau 
jos pe cer, mai puţin în partea de sud, unde o undă de raze de 
soare îi învăluia în auriu, arătându-le cărarea către zei. Bân îl 
împinse cu picioarele, iar mânzul răspunse, cotind la dreapta, 
urmărind dâra de lumina. Băiatul nu mai cunoscuse o astfel de 
viteză decât în vise. În năvala lor, tufișuri pitice și copaci solitari 
vuiau în vânt. În spate, un corn anunţa un ordin în legiuni. Șase 


note diferite loviră aerai, într-un limbaj pe care Bán nu-l 
cunoștea. Se repetară și li se răspunse, cu asprime, din câmpul 
din dreapta lui. Împinse calul la stânga, departe de zgomot. 

Dinainte le apăra un zid mic, în spatele căruia se afla un șanț. 
Săriră peste el și aterizară fără probleme, dându-și seama că 
terenul plat pe care-l văzuseră din arenă fusese o iluzie. In * 
faţă, pământul cobora ușor în pantă, până la un fir subţire de 
apă care se prelingea lin printr-o pădurice deasă verde-închis. 
Coborâră, alergând pe iarba care mirosea a salvie și a izmă 
sălbatică. Bân auzi strigătele ascuţite și încă o dată răsunetul 
cornului și știu că nu-l mai puteau vedea. Rânji și strigă la mânz, 
încurajându-l să înainteze. Două urechi fluturară, lăsându-se pe 
spate, una neagră și una presărată cu alb, și-și spuse că mânzul 
îi recunoștea vocea. 

Săriră peste pârâu. Bán se ragă cu voce tare la Nemain, zeița 
apelor și a lui Airmid, care fusese numită după ea și care acum 
era moartă. Pământul de dincolo era plat și nisipos, iar mânzul 
împrăștia praful. În dreapta lor, sălcii și aluni își purtau franzele 
pe suprafața apei. Amândoi erau copacii zeilor. Calul încetini, 
neștiind pe unde s-o apuce. Bân se aplecă înainte și smuci 
frânghia. Își plescăi limba, ca de fiecare dată când conducea 
înăuntru caii din ţarcuri. Calul își cobori capul și se întoarse în 
partea de unde era trasă frânghia. Primul dintre urmăritori 
ajunse pe pantă, se înălţă în șa și îi zări. Bán își eliberă coapsele 
din strânsoarea șeii și se aruncă jos, trăgând frânghia până ce el 
și calul ajunseră să stea cu spatele la un trunchi de alun. Mânzul 
se înghesui în umărul băiatului, scărpinându-se de el ca să 
scape de mâncărimea frânghiei, apoi își cobori capul și începu 
să pască. Bân își încolăci un braţ în jurul gâtului lui. Lângă 
grumazul modelat cu alb și negru, în mâna liberă ținea pumnalul 
furat, ascuţit ca un cuţit de jupuit. Işi apăsă palma în scobitura 
gâtului până ce putu să simtă ritmul pulsului și știu de unde 
avea să-și înceapă tăietura. În sălciile de lângă pârâu, o mierlă 
prinse a cânta un avertisment, la fel ca acasă. O auzi și inima i 
se înmuie, dar nu plânse. 

Vânătorii erau aproape. Tunetul pașilor lor acoperea orice alt 
zgomot. Mierla dispăru, amuţind în haos. Primul dintre călăreţi 
era ofițerul roman de cavalerie, din arenă. Călărise în forţă, ca s- 
o ia înaintea tuturor. Calul lui era călit ca să poată alerga repede 
în luptă. Pe când traversa pârâul, strigă. Mânzul își săltă capul și 


necheză. Bân se aplecă sub gâtul mare și arcuit și apucă 
pumnalul mai cu putere. Își ţinu respiraţia, așteptând un semn 
de la zei. Romanul se ridică în șa, își săltă braţul și strigă în 
latină: 

— Acum! 

Bân era mai puternic decât atunci când îl luase Amminios. 
Bărbaţii care ieșiră din pădure pe la spate trebuiră să-l lovească 
de două ori, înainte să cadă. 


Se trezi la sunetul unei trompete legionare, care anunţa 
garda. Durerea de cap îl copleșea. Își deschise ochii și, în lumina 
apusului, zări doar forme vagi, dar până și asta îi producea prea 
multă suferință. Își apăsă palma peste faţă, încercând să uite. 
Iccius veni la el în întuneric, și apoi Macha. Nu-i vorbi niciunul. ÎI 
năpădiră amintirile: despre Iccius și Braxus, despre cutia de 
rezonanţă de sub tribune, despre mânz și despre zborul lor spre 
libertate, despre capturarea lui și despre ce avea să vină, iar 
asta întrecea orice durere de cap. Acum avea să moară fără 
onoare. Își luă mâinile de la ochi și se uită în jur. Nici nu-l 
legaseră, nici nu-l dezbrăcaseră. Nu era neputincios; dacă exista 
o cale prin care să-și aducă moartea mai devreme, atunci avea 
s-o găsească. Avea să afle mai târziu și ce gândeau zeii. 

ÎI găsiră cu centura încolăcită în jurul gâtului și suit pe o cutie, 
întinzându-se spre parul de sus al cortului. Erau trei împotriva 
unuia - doi gali și un batav. Se aruncă asupra lor, încercând să 
le scoată ochii deschiși la culoare, mușcând orice bucată de 
carne care i se ivea în faţă, lovind orice stomac neapărat. La 
auzul primelor strigăte de durere, prefectul veni în fugă. Stătea 
dincolo de învelitoarea din ușă. Umbra i se prelungi în faţă, 
pâlpâind în lumina focului. Avea o voce gravă și usturătoare. 

— Civilis, e doar un băiat, nu un bărbat înarmat. Ține-l 
nemișcat! Dacă-l omori, din pielea ta o să fac un acoperământ 
pentru cort. Rufus, nu mai face pe prostul și vezi să fie teafăr. 

După asta, mândria nu le mai permitea să se mai lupte. Civilis 
- batavul - îi prinse încheieturile și i le duse la spate. Ceilalţi doi 
îl înfășurară în mantia pe care se trezise, ca într-o crisalida. Unul 
dintre ei își desprinse centura și i-o legă în jur, încheind repede 
cingătoarea. Un altul își trase picioarele de sub el și-l întinse cu 
faţa-n sus pe podea. 

— Pe toţi zeii, chiar trebuie... Lăsaţi-o baltă. 


Tribunul își pocni degetele. 

— Rufus, adu-mi o lampă! 

Lampa veni repede - o flacără nemișcată pe bază de ulei, 
care ardea curat, scoțând doar puţin fum. Galul mai înalt dădu 
la o parte învelitoarea din ușă și ținu lampa ridicată, împrăștiind 
lumina peste tot. Bân închise ochii. Lumina îl ardea până în 
adâncul creierului. Scrâșni din dinţi de durere, dar nu scoase 
niciun sunet. Ofiţerul se interpuse între ei, acoperind flacăra cu 
corpul lui, și sprijini lampa pe o cutie de la marginea cortului. 
Spuse în latină: 

— Lăsaţi-ne singuri. Nu vă duceţi departe. V-am dat ordin să 
fie păzit. Aflaţi cine a fost de gardă și ocupaţi-vă de asta. 

Bán zăcea pe-o parte, legat ca un mistreţ vânat. Il durea 
capul îngrozitor. Disperarea îi apăsa pieptul ca o greutate de 
moarte,  zdrobindu-i inima şi  împiedicându-i respirația, 
secătuindu-i dorința de a lupta. Il auzi pe prefect ridicând lampa 
și așezând-o din nou pe iarbă. Lumina calda îi pâlpâia dincolo de 
pleoapele închise. O voce uscată și ferma rosti în iceni: 

— Bán, fiul lui Eburovic, vrei să-ți deschizi ochii pentru mine? 

Viziunile îi năpădiră din nou mintea: o căprioară păscând în 
pădurea de lângă casa cea mare; Eburovic stând pe un 
promontoriu, lângă un foc care era el însuși un miracol; un 
bărbat dezbrăcat îngenunchind pe nisip, la gât cu sabia Breacăi 
purtând însemnul șarpelui; același bărbat, făcându-i cu mâna de 
la bordul unei nave care purta pe vela însemnele strălucitoare 
ale calului soarelui. 

— Corvus? 

Incerca să-și ridice capul, dar nu reuși. O spuse în galică, apoi 
în latină. 

— Corvus, tu ești? 

— Da. Quintus Valerius Corvus, prefect al Ala Quinta Gallorum 
- sau, cel puţin, voi fi când va fi complet formata. 

Bán ar fi recunoscut vocea încă de mai devreme, dacă nu i-ar 
fi lipsit umorul. Nimeni altcineva nu mai vorbea galica astfel, 
accentuând atât de mult vocalele finale. Într-un amestec confuz 
de sentimente demult uitate, își aminti o promisiune, făcuta la 
lumina lunii. 

— Te-ai întors pentru nopţile mele lungi? 

— Nu, îmi pare rău. 

Vocea se mai înmuie și-și pierdu hazul. 


— Nu am avut cum. Am fost trimis în sud de îndată ce m-am 
întors. Dacă aș fi putut, aș fi aflat mai devreme ce s-a întâmplat 
și aș fi pornit în căutarea ta, iar Iccius poate încă ar mai... $șșt, 
acum. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Hai să te scoatem din prostia 
asta și să vedem ce e de făcut. 

Bân nu plângea - nici nu avea de gând să plângă, dar nici nu 
putea să vorbească. Mâini puternice slăbiră centura care-l ţinea 
legat, îi desfăcură mantia și-l ridicară în capul oaselor. Bărbatul 
îi puse în mâini un pocal cu vin și-l ţinu până ce putu să bea 
singur, fără să se înece, apoi îl strânse la piept, cu obrazul lipit 
de veșmântul din piele tocita de purtare de-a lungul anilor și de 
expunere la vreme, mângâindu-i liniștitor părul, la fel cum și el i- 
| mângâiase pe-al lui Iccius în dimineaţa care părea dintr-o alta 
viaţa. Mirosea a piele, a ulei de lampă, a lâna de oaie, a sudoare 
de cal și a respiraţie calda de om, puţin îndulcită de vin. Se 
simţea în siguranţa, așa cum nu se mai simţise de când era mic, 
în braţele tatălui sau. Durerea seaca din suflet era sporita de 
mâhnirea multor pierderi suferite. Se uita în sus și întâlni ochii 
căprui, care în lumina lămpii, păreau de chihlimbar. Îl întreba: 

— De ce ești aici? 

— Ca să îndeplinesc voinţa zeilor? 

Corvus zâmbi, așa cum o făcuse de sute de ori în casa cea 
mare. 

— Dacă ne luam după ordinele mele, sunt aici pentru a 
cumpără cai și pentru a recruta oameni. Împăratul își 
construiește o armată nouă și are nevoie și de una, și de alta. Mi 
s-a iertat dezonoarea de a fi pierdut o nava și mi s-a dat 
comanda unei aripi a cavaleriei galice, fapt pentru care sunt 
foarte recunoscător. E suficient să mergi o singura dată cu 
infanteria ca să înţelegi de ce orice alta naţiune civilizata își 
poartă războaiele calare. 

Zâmbi ca pentru el, la o glumă pe care Bán n-o înţelese, și 
dădu din cap. 

— Nu contează asta. Dar crede-mă când îţi spun că am 
autoritatea necesara și ca pentru mine e foarte important s-o 
folosesc cum trebuie. Am pus la cale o înţelegere de vânzare cu 
un gal foarte nesuferit, pe nume Godomo; o să cumpăr de la el 
două sute cincizeci de cai de vârste diferite, și armăsari și iepe, 
la preţul pe care-l cere - cu o singură condiţie: să includă și un 
mânz bălţat de trei ani și un tânăr care în arena a demonstrat 


din plin cum se fac descălecatul și încălecatul în cavalerie. 

Lui Bân îi stătu inima în loc. Își aduse aminte de Braxus și de 
tot ce se întâmplase cu el. 

— Nu mă poate vinde. Chiar nu poate. Chiar și dacă l-ar lăsa 
Amminios, tot nu poate. Am ucis... 

— Nu. 

Mâinile care-i mângâiau capul se opriră, apăsându-i tâmplele. 

— Nu mai zice asta. Nici măcar între patru ochi, nu mai spune 
nimic. 

— Dar... 

— Bân, ascultă-mă! 

ÎI îndreptă și-l obligă să-l privească în ochii care nu semănau 
deloc cu ai tatălui său. 

— În villa lui Amminios, un sclav belg numit Iccius a fost trimis 
în fumai să descopere unde nu trăgeau focurile. Pe când se uita, 
a dărâmat un stâlp prost construit, și așa s-a prăbușit podeaua. 
A fost rănit grav de zidăria năruită. Un supraveghetor trac pe 
nume Braxus, care făcuse o pasiune carnala pentru băiat... 

— Corvus, /-ai cunoscut pe Iccius. Cum poţi să spui asta? 

— Pentru ca e mort, iar tu nu ești, și pentru că nu pot să fac 
nimic ca să-l aduc înapoi; dar pot măcar să te împiedic a te duce 
după el. Asculta-mă! îți spun ce s-a consemnat. Sclavul trac a 
sărit în spărtură și a încercat să-și salveze iubitul. La o a doua 
prăbușire a tavanului, a fost lovit în cap de o bucata de 
marmura și a murit și el, din cauza rănilor. Așa s-a întâmplat. 
Godomo a jurat în fața magistratului. A fost de acord să se 
ocupe de reparaţiile băii pe cheltuiala lui. 

— Dar... 

— Bán, mă asculţi? Un sclav nu poate să depună mărturie 
împotriva stăpânului sau decât dacă e torturat. Chiar vrei să 
spui ca Godomo a minţit? 

— Dar cum poate susţine el ceva? N-a fost acolo. 

— Se poate să nu fi fost acolo, dar, în absenţa stăpânului, el 
are responsabilitatea suprema și, conform mărturiilor celor de 
faţa, cei doi oameni implicaţi sunt morți. Se înțelege ca tracul i-a 
îndepărtat pe toţi din clădire sub un pretext oarecare, înainte să 
încerce să-l salveze pe băiat, așa că niciodată nu se va ști exact 
ce s-a întâmplat. Între timp, dacă Godomo vrea să ducă la bun 
sfârșit vânzarea cailor lui Amminios - și înţeleg că-și dorește 
foarte tare s-o facă, atunci trebuie să accepte să-mi vândă calul 


bălţat și să-mi dea actele călăreţului sau. l-am dat foarte clar de 
înţeles că învoiala noastră e una de totul sau nimic. Ori te obţin 
pe tine, ori nu-mi vinde nimic nici mie, nici oricărui alt ofiţer 
roman. Nu are de ales. Prin urmare, probabil că n-a mai fost 
nimeni implicat în moartea celor doi, asta, dacă vrea să nu 
rateze vânzarea. 

— Nu mă poate vinde. Nu sunt de vânzare. Amminios o să-l 
spânzure când o să se întoarcă și n-o să mă mai găsească. 

— Este posibil, deși mă îndoiesc. Pe Amminios îl interesează 
în primul rând banii și puterea, iar eu sunt cel care i le poate da 
pe amândouă. Cred că ăsta e un risc pe care Godomo e gata să 
și-l asume. În orice caz, nu mi te-a vândut. Mi-a dat mie actele 
tale, ceea ce e cu totul altceva. 

Romanul se ridică și se duse la lada cu pături. Mai scoase un 
pocal și o sticlă de vin și trase lada, ca s-o folosească pe post de 
scaun. Pe genunchi avea un pergament înfășurat, pe care 
niciunul dintre ei nu-l băgă în seamă. 

— Ştiai că Amminios avea de gând să dea o cină în cinstea 
mea în seara asta? 

— Da, mi-a spus Braxus. După aia aveau să ţi-l ofere pe 
Iccius. 

— Pe toţi zeii! Chiar așa? 

Un mușchi se încorda pe obrazul lui Corvus. 

— Nu pot spune că mă bucur că băiatul e mort, dar mă bucur 
că am scăpat de asta. 

Turnă vin pentru amândoi, iar Bân bău fără să fie ajutat. De- 
abia de curând începuse să aibă obiceiul de a bea vin, și doar 
câte puţin, dar acum îl încălzea, și nici nu putea să se poarte 
necuviincios cu Corvus, refuzându-l. 

Romanul rosti cu blândeţe: 

— Godomo mi-a spus ca vulturii de război ai lui Amminios ți- 
au omorât familia. Așa e? 

— Da. 

— Îmi pare rău. 

Se așeză pe lada cu paturi, păstrând vinul lângă el. 

— Dar Caradoc, e și el mort? 

— Nu. 

Ban simţi gust acru în gură. 

— Ne-a părăsit cu o zi înainte de atac. L-a ajutat pe Amminios 
să pună totul la cale. 


— Poftim? 

Romanul se uită fix la el. 

— Eşti sigur? 

— Da. Mi-a spus Amminios pe barcă, atunci când m-au adus 
pentru prima oară. Nu l-am crezut, dar apoi l-am auzit vorbind 
despre asta la băi cu Braxus; uitaseră că aveam grijă de focul de 
afara și că-i puteam auzi. Râdea de superstiţiile demodate ale 
icenilor, despre cum Breaca se lăsase înșelata de ceva atât de 
lipsit de importanţa ca un legământ făcut pe o sabie și despre 
cum noi toți am urmat-o orbește, ca niște copii. A zis... Bán se 
îneca și trebui să-și revină. A zis că tocmai asta ne-a făcut atât 
de ușor de ucis. 

Amintirea îi ardea cicatricea de pe braţ. Atunci fusese prima 
oară când încercase să scape, și din cauza asta fusese și 
înfierat. În furia turbata a momentului, își aruncase lemnele și 
fugise la grajduri ca să fure un cal, negândindu-se decât să se 
întoarcă pe teritoriul Ordovices și să-l ucidă pe Caradoc, sau să 
moară încercând. Alegerea calului, făcută în grabă, fusese una 
nefericită, iar oamenii lui Braxus îl doborâseră înainte să ajungă 
la porți, dar în cele câteva scurte momente în care încercase să- 
și recapete libertatea, fusese mai important să-l vadă mort pe 
Caradoc, decât pe Amminios. Căutând acum în suflet aceeași 
izbucnire de furie, nu reuși s-o mai găsească; moartea lui Iccius 
ștersese orice altceva. 

Cu toate astea plânse - în amintirea lui Iccius și a familiei lui, 
mai mult decât pentru el însuși. Corvus veni să stea lângă el, 
împărțind demnitatea tăcerii. Cu timpul, când ce era mai rău 
trecu, grăi: 

— Îmi pare sincer rău. Credeam altceva despre Caradoc. Dar, 
orice s-ar fi întâmplat între el și fratele lui, acum se va schimba. 
Cunobelin e mort, iar Amminios a navigat spre casă pentru a 
participa la înmormântarea tatălui său. Dacă ai dreptate și a 
făcut o înţelegere cu Caradoc, atunci amândoi îl vor omori pe 
Togodubnos. Dacă scapă, atunci pariez tot ce am pe Caradoc, 
care va merge mai departe și-l va omori pe Amminios. Se poate 
să fi făcut o înţelegere provizorie, dar încă din copilărie și-a 
hrănit o ură la care nu-l văd să renunţe așa ușor. Aș zice că, 
dacă fostul tău stăpân ajunge viu acasă, atunci o să aibă 
probleme mai mari de care să se preocupe decât de un ostatic 
icen eliberat. 


Corvus umplu din nou pocalele și le puse pe lada cu pături, 
unde să fie la îndemână. Bán se uită ţintă la el. 

— Ostatic? 

— Într-adevăr. 

Romanul încercă să nu râdă, dar nu reuși. 

— Am hârtiile aici. Și astea au fost autentificate de magistrat 
în prezența mea. Ești prinţ din familia regală a Eceniei. Nu e 
neobișnuit ca un fiu mai mic să fie trimis pe teritoriile celor care 
sunt dușmanii neamului lui. E o cale prin care vor să se asigure 
că tratatele, odată semnate, vor fi și respectate. Jumătate dintre 
gali și-au trimis fiii ca ostatici ai lui Cezar. Au luptat de partea lui 
și, în ultimii ani, s-au descurcat de minune în cavaleria lui. 

— N-aș lupta pentru Amminios nici măcar dacă mi-ar scoate 
dinţii ca să mă oblige! 

— Nu-ţi cere nimeni s-o faci. Spun doar că, după legile Romei, 
nu ești sclav și că poţi să mergi acasă oricând dorești. Eu nu te 
vreau ca ostatic, și nici împăratul; nu e în război cu poporul tău. 
Acum e târziu ca navele să mai treacă peste ocean, dar în zece 
zile o să pornească unul de la Gesoriacum. Pot să te urc pe el și- 
o să-ţi plătesc și biletul. Dacă îl vom putea convinge pe stăpânul 
corabiei, o să am grijă să navigheze până pe teritoriul Eceniei ca 
să nu mai trebuiască să mai treci pe pământurile inamicilor. 

Corvus rânji într-un fel pe care Bân îl uitase. 

— Singura mea dorinţă e să-ţi iei cu tine și mânzul nebun și 
criminal, înainte să rănească pe cineva. Când a încercat să-i 
scoată șaua, Civilis aproape că și-a pierdut un braţ în dinţii lui. 
Te așteaptă înșeuat până când o să te simţi mai bine să încerci, 
sau poate să putrezească acolo unde e. Nimeni altcineva nu se 
va mai apropia de el. 

În mod vădit, totul era un vis. Bân se uită fix spre lampă. Un 
cal înaripat născut din flacăra ondulată zbura în lumină. Trecuse 
mult timp de când nu mai visase cu o asemenea limpezime. La 
fel ca pe toată durata zilei, era de faţă Iccius, dar niciuna dintre 
fantome. Bân chemă o viziune a pământurilor natale, a casei 
mari, a ţarcurilor și a fierăriei tatălui său, dar nu-i apăru decât 
ca prin ceaţă și fără oameni - un loc fantomă, din care lipseau 
chiar și fantomele. 

Încercă să-și reamintească râul și iazul sacru, păstrând 
imaginea cascadei în timpul verii, gândindu-se că poate măcar 
aici se poate aștepta să dea peste Breaca și Airmid. Praful care 


se așternuse peste amintiri îl făcu să înţeleagă că, pentru el, 
tărâmul din trecut era mort, închis pentru totdeauna. Se gândi 
că pentru asta s-ar cuveni să plângă, dar durerea din suflet era 
prea mare ca să-i mai dea voie să plângă. Se uită la Iccius ca să- 
| sfătuiască, dar îl văzu neclar. Ochii albaștri erau ca în timpul 
vieţii, la fel ca și mesajul pe care-l purtau: „Să nu mori în zadar”. 

Își întoarse privirea goală asupra lui Corvus, văzând clar 
diferenţa dintre inteligenţa vie și palpabilă a bărbatului și coaja 
uscată care era el. Prefectul îi zâmbi și-și ridică o sprânceană. 

— La ce te gândești? 

Pentru tot ceea ce făcuse pentru el, nu putea să-i spună 
adevărul. În loc de asta, îi zise: 

— Mă gândesc că nu mai am casă. Casa avea însemnătate 
doar alături de oamenii care trăiau acolo, dar acum n-a mai 
rămas nimeni. Nu mai am la ce să mă întorc. 

— Nu-i adevărat. 

Corvus se întoarse ca să-l vadă mai bine. Se întinse și apucă 
mâna lui Bân într-a lui. Nu mai era așa mare diferenţă acum 
între mărimea și culoarea lor. Trei veri petrecute în Galia îi 
închiseseră tenul lui Bân, timp în care crescuse în înălțime cât 
orice roman. Corvus rosti: 

— Eşti supărat din cauza lui Iccius. Te înţeleg, dar cu timpul 
lucrurile se vor schimba. Trebuie să ai încredere. Încă îţi mai e la 
fel de dor de Eburovic ca înainte? Sau de Macha? 

Bân nu zise nimic. Dacă ar fi avut mai mult timp de gândire, 
și-ar fi găsit cuvintele să-i explice că Eburovic era războinic și că 
murise cu sabia în mână, iar Macha era o clarvăzătoare care ar 
fi putut cere ajutorul zeilor ca să-și vândă greu pielea, dar că, la 
fel ca mânza sură, lIccius fusese responsabilitatea lui și că 
eșuase. 

În liniștea care se așternuse, Corvus grăi: 

— Dar Efnis? El era prietenul tău; poporul lui te va primi dacă 
nu vrei să trăiești cu al tău. Ai atât de multe de făcut - poţi să 
pleci în nopţile tale lungi, să-ţi câştigi sulița și să devii războinic, 
și apoi, dacă bătrânii vor fi de acord, l-ai putea urmări pe 
Caradoc, ca să-i ceri socoteală pentru vina de sânge. 

Folosi cuvintele din iceni, care, în gura lui, păreau greoaie și 
ruginite de nefolosire. Cu toate astea, îi păsa destul demult încât 
să se străduiască. 

Bân zise: 


— Sunt prea mare ca să mai merg în nopţile lungi. Călătoria 
trebuie făcută la timpul potrivit, ori zeii nu-ți mai trimit niciun 
vis. 

— Dă-ți testele pentru suliță, atunci. Încă ai mai putea deveni 
războinic. 

— Un războinic nu e nimic fără un vis. Ţi l-ai putea închipui pe 
Eburovic fără ursoaică? Sau pe Breaca, fără șarpele-sulița? Aș 
putea fi vânător, sau un fierar, ca tata, dar n-ar mai fi același 
lucru. 

Corvus se încrunta. Mâinile îi rămaseră nemișcate, simțind un 
adevăr care trecea dincolo de vorbe. Încet, ca și cum nu trebuia 
să mai audă nimeni, spuse: 

— N-o să te las să mori, Bân! Ești mult prea valoros pentru 
asta. 

Nu mai era nimic de zis. Nici zeii nu erau pregătiţi pentru 
moartea lui Bán. In mai puţin de o zi, avusese șansa asta de 
două ori și tot de două ori îi fusese luata. Se gândi la viaţa fără 
Iccius și nu-și dădea seama cum o va putea suporta. 

Corvus îi ţinea mâinile, încăpăţânându-se să tacă. Bărbatul îi 
era prieten, poate singurul. Lăsă la o parte durerea din suflet și-i 
dădu un răspuns. Bân zise: 

— Fă-mă războinic al Romei. 

— Poftim? 

— Aduni oameni pentru aripa ta de cavalerie. Poate că n-am 
să fiu niciodată războinic icen, dar, la luna plină de dinainte de 
echinocțiul de toamna, voi trece de cincisprezece ani și, în ochii 
galilor, voi deveni bărbat. Tu recrutezi bărbaţi, la-mă și pe mine. 
Dacă se spune ca am fost ostatic, atunci lasă-mă să urmez pașii 
înaintașilor mei, ostaticii gali ai lui Cezar, și să mă înrolez în 
armata împăratului. 

Dar Bân nu rosti și continuarea: „Sa merg la război, să lupt și 
să mor la fel ca tata și ca sora mea, cu o sabie în mâna”. 

Liniștea era atât de deplină, încât li se auzeau bătăile inimii. 
Afară, o bufnița, purtătoarea viselor, strigă, iar un cal necheza 
furios. Chiar și după atât de puţin timp petrecut împreună, 
recunoscu glasul mânzului bălţat. Îi veni în minte un nume, la fel 
cum i se întâmplase cu Grindina. Rosti: 

— Este Corbul. Pe mânzul bălţat îl cheamă Corbul. 

O spuse în iceni, deși înainte vorbise numai în galica. Căpăta 
mai mult sens așa. 


O mână i se lăsă pe umeri. Corvus se ridică deasupra lui, 
clătinându-și capul. 

— Culcă-te! Ești foarte obosit. O să mai vorbim și mâine- 
dimineaţă. 

— N-o să mă lași să mă înrolez? 

— N-o să te opresc să faci ceva ce visele tale îţi dictează să 
faci, dar nu ești cetăţean și nu te poţi înrola într-o legiune, nici 
nu poți intra direct într-o cavalerie; nu-mi stă în putere. Ca să se 
facă așa cum spui tu, ar trebui să participi la patru luni de 
încercări, ceea ce nu e deloc ușor. Dacă pe timpul iernii o să 
crești destul de înalt, atunci o să obţii un loc în cavalerie, dar, 
dacă nu, o să intri în cohortele de infanterie sau vei fi lăsat la 
vatră și nu vei rămâne cu nimic. 

— Dar trebuie să ai nevoie și de oameni care să fie buni și în 
alte părți. Pot să culeg grâu. Pot să am grijă de grajduri și să pun 
pe picioare o crescătorie de cai. Şi așa m-aș simţi ca acasă. 

— Ban, nu e nevoie. Într-adevăr, avem nevoie de slujitori, și 
mulţi dintre ei sunt oameni eliberaţi, dar, chiar și așa, cel mai 
bun lucru pe care ţi l-aș putea oferi ar fi să te iau ca grăjdar al 
meu, sau să te învăţ să scrii și să te fac scribul meu, dar niciuna 
dintre acestea nu se potrivește unui războinic icen. 

— Ştiu deja să scriu. M-a învăţat Amminios. Asta mă făcea 
mai roman. 

— Chiar și așa. 

Lada fu împinsă înapoi lângă zid. Lumina lămpii pâlpâi din 
cauza mișcării și se stinse. Afară, lumina focului trimitea umbre 
negre. Bân se trezi lungit, cu capul sprijinit pe o tunică 
împăturită care-i servea ca pernă și cu o mantie care-l acoperea 
ca să-l încălzească. li lăsă pocalul cu vin la cap. 

— Dormi acum și vezi ce-o să-ţi aducă visele. Poţi să alegi 
dimineaţă. 


Bân dormi, dar nu visă nimic. Dimineaţa îi aduse un mânz 
bâlţat pe nume Corbul, care stătuse toată noaptea înșeuat 
pentru că nimeni altcineva nu îndrăznise să i-o scoată. Până la 
prânz, mușcat o dată și lovit, Bân îi schimbase șaua, iar mânzul 
mâncase în prezenţa lui. Seara, se întâlni cu Corvus și îi spuse 
ce decizie luase. 


XVIII 


„Câinele Soarelui e mort.” 

Vestea se răspândi în ultimele zile ale toamnei. 

— Cunobelin e mort. Amminios se întoarce din exilul în Galia. 
S-a aliat cu Berikos din tribul Atrebates, dușmanul tatălui său. 
Togodubnos se va opune amândurora. Va fi război. 

Peste tot, clarvăzătorii și bătrânii care așteptaseră toată vara 
vești își adunaseră războinicii și-i pregătiseră pentru lupta. Cei 
mai iscusiţi dintre ei erau cei mai puţin grăbiţi. 

— Aveţi răbdare. Ascuţiţi-vă săbiile, dar nu va așteptați să le 
folosiți încă. Câinele Soarelui a trăit destul. larna e prea aproape 
pentru a se mai lupta acum; până la primăvară, nu va fi niciun 
război. 

La Mona, la școala de război și la adunarea clarvăzătorilor, 
veștile se aflaseră mai repede decât peste tot. Incă de la 
începutul primăverii, într-o limba pe care purtătorii o considerau 
necuviincioasă, dar care nu era deloc așa, Luain mac Calma le 
trimisese rapoarte despre boala grea care îl secătuia de viaţa pe 
Câinele Soarelui. Adunarea fusese informata de însăși Lanis, 
singura clarvăzătoare a celor din Trinovantes, care călărise fără 
odihnă de pe coasta de est pe cea de vest, schimbând caii la 
fiecare jumătate de zi ca să-și menţină viteza. La trei zile de la 
moarte, ajunsese la strâmtoare și aprinsese un foc de 
semnalizare ca să cheme un bac de pe insula. Pe mal, împreună 
cu ea, mai așteptau Gunovic, fierarul călător, pe care-l știa 
demult, și un tânăr îndesat, cu părul ca de paie, din partea de 
nord, din Brigantes, care vorbea cu un accent așa de pronunţat 
că era imposibil să-l înţelegi, dar care purta drept dovadă a 
credinţei lui o piatra albastră cioplita în forma unui păstrăv 
săltăreţ, semnul lui Venutios, Războinicul din Mona, al doilea în 
rang după Talia, cea mai Mare dintre bătrâni. Când veni bacul, 
cei care îl manevrau aveau ordine să-i poarte pe toţi trei 
dincolo. 

Seara era răcoroasă și liniștită. Roiuri de musculițe dansau 
deasupra digului, unde pete negre se reflectau în apa 


întunecata, pe fundalul cenușiu al cerului. Breaca se uită prin 
ele la formele neclare ale bărcii. Făcea parte din cei doisprezece 
pe care Venutios îi alesese să o primească pe Lanis și pe cei doi 
necunoscuți care o însoțeau. Războinicul însuși stătea într-o 
parte, trăsăturile puternice ale feţei reflectându-se, din profil, în 
apă. Nu era un bărbat înalt, precum cei din neamul iceni, dar 
avea o forță care-l făcea să pară astfel. Transmitea un calm care 
în toate celelalte zile ar fi fost molipsitor, numai acum, nu. 
Cicatricea de pe palma Breacăi o duruse toată ziua, așa că se 
simţea foarte încordată, precum iapa ei sură înaintea unei 
întreceri, numai că nu înţelegea de ce. Cei care se aflau de-o 
parte și de alta a ei erau liniștiți, nepresimţind niciun pericol, și 
nici nu aveau motive; orice s-ar fi întâmplat în est, concomitent 
cu moartea lui Cunobelin, nu se așteptau la vreun pericol 
imediat pentru Mona sau pentru cei care locuiau sau se 
pregăteau acolo. 

Bacul se învârti prins de curent. Se știa că zeii îi protejau pe ai 
lor, iar Mona nu era altceva decât insula zeilor. Breaca credea 
că, dacă oamenii de pe insulă ar fi reprezentat un pericol, nu 
aveau să fie lăsaţi să traverseze strâmtoarea în siguranţă. Cu 
toate astea, nu avea stare. Tocmai făcuse un pas să-i spună 
despre asta lui Venutios, când necunoscutul mai solid se ridică 
la prora bacului, iar o rază de lumină târzie îi dezvălui faţa. 

— Gunovic! 

Meșterul era la o distanța mai mică de o suliță, legănându-se 
din cauza curentului. Breaca alergă până la capătul podului, 
șocul primirii fiind înlocuit de un atac inexplicabil de panica, atac 
ce ajunse să semene cu uluirea pe care, timp de doi ani, o 
încercase în timpul antrenamentelor de la Mona. Se întinse să 
prindă frânghia bacului, o dădu pe după un stejar, îl remorca, 
după care îl striga: 

— Gunovic, ești bine? Dar Macha? Aduci vești proaste din 
Ecenia? 

El sari repede pe dig, ca și cum ar fi fost din nou tânăr, ajunse 
lângă ea și o lua în braţele lui de urs, iar timp de câteva clipe se 
simţi din nou fetița care-și primea tatăl după o absenţa de un 
an, iar lumea era la fel de bună ca întotdeauna. Gunovic nu era 
tatăl ei, dar toată vara avusese grijă de boala Machei, 
pierzându-și negustoria din cauza asta, iar apoi rămăsese și în 
timpul iernii și al primăverii următoare, devenind fierarul celor 


din Ecenia în locul lui Eburovic. Nici ca se putea găsi altcineva 
mai bun. El îi zâmbi, iar panica dispăru, lăsând loc bucuriei și 
mâncărimii înţepătoare din palma. 

— Ușurel, nu avem nicio veste proastă de la noi. 

Își trecu degetele prin părul ei, așa cum făcea când era mică. 

— De fapt, cred că voi avea vești bune, doar ca mai trebuie să 
le confirme și bătrânii. 

— Serios? 

Se dădu înapoi, ţinându-l la o distanţă de un braţ, ca să-l 
poată vedea mai bine. Soarele târziu îi lumina brăţările și 
cameele de dat în dar de pe mantie. Bărbatul nu se schimbase 
deloc, poate doar fața, care îi era mai liniștită. Speranţa o făcu 
să se pripească. 

— Gunovic... Macha e însărcinata? 

— Nu. Din câte știu eu, nu, și poate că nici nu va mai fi. Cred 
ca ar fi rămas grea până acum, dacă ar mai fi putut avea copii. 

Ochii i se umplură de o suferința mai veche; în tinereţe, își 
pierduse familia pe un vas cu sclavi și-și jurase să nu mai 
iubească niciodată. Să iubească din nou și să fie, la rândul lui, 
iubit, și cu toate astea, să nu poată avea copii, era de-a dreptul 
o ironie. Îl strânse de braţ, voind să-și ceară iertare că întrebase, 
dar el clătină din cap și-i zâmbi forţat, în semn că se obișnuise 
cu pierderea și că acum era mai suportabilă. Rosti: 

— Dacă aș fi avut vești așa bune, m-ai fi auzit strigând de pe 
cealaltă parte a strâmtorii. Dar e bine oricum. Macha m-a rugat 
să fiu tâlcuitorul Eceniei în locul mamei tale. Am venit să-i cer 
permisiunea Taliei. 

Zâmbea ca un copil care vânase primul iepure. 

Breaca îl îmbrăţișa cu putere. Nu era nimic nou. Auzise asta 
încă din vară, era unul dintre multele zvonuri care ajungeau la 
Mona din gura palavragiilor, dar el nu avea cum să știe asta, și, 
oricum, confirmarea îi înveseli ziua. Nu putea exista cineva mai 
potrivit care să ia locul mamei ei. Îl trase mai aproape, lipindu-și 
faţa de umărul lui. Zise: 

— Talia îţi va da permisiunea. N-am mai avut demult un 
tălmăcitor. 

— Și un nou cal de prăsilă. Vezi, l-am adus tot dramul ăsta, 
special pentru a-ţi cere aprobarea. 

Gunovic o bătu pe umeri și o întoarse cu faţa spre murgul 
mare de pe dig. Un tânăr cu părul bălai învăluit într-o mantie 


neagra precum a celor din Brigantes trecu prin spatele ei, 
îndrumându-și propriul cal. Când trecu pe lângă ea, îi dispăru 
mâncărimea din mână, lăsând loc premoniţiilor pe care le 
avusese toată ziua. Străinul îi vorbi lui Venutios, care-l cunoștea 
și care-l primi cu bucurie. Stând atât de aproape, chipurile lor 
late și aspre și ochii gri trădau apropierea de rudenie. Doar părul 
le era diferit: al lui Venutios era negru, cărunt pe la tâmple, pe 
când celălalt era blond. Breaca observa cum Războinicul zâmbi 
și-și puse o mâna pe braţul mesagerului. Nu-l văzuse încă 
niciodată pe Venutios greșind în legătura cu prietenii aleși. 
Întreba: 

— Cine e? 

— Mama lui a câștigat o cursa împotriva roibului cu dungi albe 
al lui Sinochos, iar tatăl lui a dat naștere la cel puțin 
doisprezece... 

— Nu calul, tânărul. Cel care vorbește cu Venutios. Cine e? 

— Băiatul? îl cheamă Vellocatus. E din neamul lui Venutios și 
a venit cu un mesaj secret. 

Se poate să fi fost un mesaj secret, dar bine-venit nu era. 
Văzu liniștea dispărând de pe fața Războinicului, care încremeni 
și deveni neobișnuit de încordat pentru cineva care își trăise 
aproape toată viaţa în tot felul de bătălii. Mesagerul blond își 
atinse scopul, brăzdând sugestiv aerul cu podul palmei, apoi se 
opri, păstrând o tăcere care era la fel de grăitoare. Războinicii 
din grupul de întâmpinare se dădură înapoi și se întoarseră cu 
spatele, respectându-le intimitatea. Gestul rămase neobservat. 
Venutios se uita prin ei, privind în gol spre orizontul brăzdat de 
soare, de parcă s-ar fi aflat singur pe dig. Parcă mai 
îmbătrânise, era mai împovărat, precum un bărbat căruia i se 
dăduse un scut mai greu decât putea duce și pe care trebuia 
neapărat să-l poarte în bătălie. Brusc, Breaca înţelese unul 
dintre ultimele vise ale lui Airmid, în care un păstrăv înota 
împotriva curentului pentru a-și depune icrele, ţinând în gură o 
pană de corb. Inima-i tresari. Îngrozita, vorbi cu voce tare, 
uitând ca Gunovic nu era din Mona și că, poate, nu-i cunoștea 
secretele. 

— Pe toţi zeii! îl cheamă acasă. Ce, ăsta-i momentul să 
alegem un nou Războinic în Mona? 


Ăsta era momentul hotărât de zei și nu putea fi schimbat. La 


Mona, mai mult decât oriunde altundeva, zeii pășeau pe 
pământ, iar viaţa aici se ducea în ritmul lor. Fiecare colț al 
insulei era sacru. Breaca simţise asta din prima clipa când se 
dăduse jos de pe bac cu Airmid și, de fiecare dată când cineva 
cunoscut venea în vizită, simţea la fel: o creștere a pulsului și o 
iuţire a vitezei sângelui, care o înălța și-i ascuţea vederea, încât 
putea să vadă mult mai clar firele care-i legau pe fiecare dintre 
ei de pământ și înţelegea încă o dată ca locșorul ei avea 
importanţa pe scena mai mare a lumii. 

In ordinea fireasca a lucrurilor, înnoirea acestei certitudini 
avea să treacă până seara, amestecată în agitația primirii, a 
darurilor și a palavragelilor. Breaca îi putea da vești despre 
lucrurile care contau în mica ei lume: despre progresele făcute 
la școala de războinici, despre ultimul mânz al iepei sure, care 
nu era așa de bun pe cât ar fi trebuit; despre noua iubita a lui 
Airmid, care era cea mai mare războinică din școală și despre 
ceea ce spusese Lanis despre ea, în auzul tuturor. 

Pe de altă parte, Gunovic avea vești de la triburile de dincolo: 
despre Macha și despre progresele vindecării ei, acum aproape 
depline; despre 'Tagos, care aflase că putea să ţină sabia și cu 
mâna stângă, dar nu și sulița; despre Coritani, cu care, la 
adunarea de toamnă, încheiaseră un armistițiu și legăminte nu 
numai de neutralitate, dar și de prietenie și de alianţă în 
perspectiva unui posibil război în sud. Toate astea le-ar fi luat 
cea mai mare parte din noapte, împreună cu viziunile clare, 
inevitabile la Mona, dacă liniștea nu le-ar fi fost spulberată de 
două mesaje, venite împreună, care aveau să schimbe faţa lumii 
pentru totdeauna. 

Breaca simţise schimbarea încă de dinainte ca Venutios să-și 
ridice mâna pentru a cere adunarea grupului lui pe dig. În 
primele minute ale întâlnirii, vorbind în jumătăţi de propoziţii și 
lăsând melancolia la o parte, ea și Gunovic schimbaseră 
informaţii despre tot ceea ce se întâmplase de-a lungul 
întregului an. După aceea, nu mai avuseseră însă timp să se mai 
gândească la asta. În timp ce călătorii ajungeau la așezări, 
cornul suna, chemând la adunare războinicii, clarvăzătorii și 
tălmăcitorii de pe Mona. Abia avu timp să-și prindă cameea pe 
mantie și se și așeză la coadă, ca să intre în cea mai mare dintre 
casele mari. Împreună cu ceilalţi războinici, se așeză în ordinea 
rangului în spatele unei gropi cu foc care lumina o bună parte 


din sală, și dincolo de torţele care umpleau aerul cu fum de pin 
și seu ars, de unde putea să vadă cu precizie jocul luminilor și al 
umbrelor pe fețele celor adunați. 

Auzi un murmur venind din partea de dincolo de foc, de-acolo 
de unde erau clarvăzătorii, și privi în acea direcţie. Grupul din 
faţă se împărţi, iar când se reuni din nou, în faţa focului apăru 
Talia. Bătrâna abia putea să meargă fără ajutor și, cu toate 
astea, acum era acolo, stând dreapta ca și cum ar fi fost cel mai 
tânăr dintre visători. In lumina torţelor, părul părea argintiu, iar 
ochii, încălziți de lumina focului. Alături îi stătea Maroc, visătorul 
despre care toată lumea credea că avea să-i urmeze. Era un 
bărbat foarte slab, cu părul bălai și cu ochii deschiși la culoare. 
La prima privire, semăna cu cineva care umple paharele, sau 
care coase hamuri și, nu de puţine ori, la nevoie, fusese trimis 
așa în Galia sau în triburile de la sud de fluviu care le 
întorseseră spatele clarvăzătorilor și zeilor. La Mona nu făcea 
niciun efort să ascundă cine era, așa că, așteptând în raza lui 
vizuală, Breaca simţi aceeași tulburare ca în prezenţa pietrelor 
neclintite ale strămoșilor. Simţi un fior pe șira spinării, iar în 
urechi începu să audă un vâjâit, ca bâzâitul de albine, vara. Se 
uita după Gunovic și îl găsi, mai departe, printre tălmăcitori. Se 
uita fix la ea. Îi zâmbi, dar nu primi niciun răspuns. 

Maroc făcu un semn din spatele lui. Doi dintre tălmăcitorii 
ucenici aduseră în față un potir acoperit cu o piele și o așezară 
pe o tăbliță în partea dinspre foc a clarvăzătorilor. În prezenţa 
lui, până și liniștea se schimbă. Breaca simţi cum tensiunea din 
jurul ei crește, ajungând la intensitatea din vâltoarea luptei. 
Niciunul dintre ceilalți nu avea o cicatrice la mână care să-i 
avertizeze că urmează o bătălie, dar toți se dovediseră cei mai 
buni în probele date în triburile lor și toţi veniseră cu suficientă 
experienţa de război încât să poată simţi schimbările ce se 
anunțau. Erau pregătiţi, precum câinii care forţează lesa, fiecare 
adulmecând ultimele momente de liniște de dinaintea furtunii, 
când viața e mai dulce pe măsură ce Briga umple aerul cu miros 
de moarte. Breaca înghiţi în sec și se întinse după Grindina, care 
nu era acolo. 

— Războinici din Mona! 

Vocea Taliei era ascuţita precum sunetul scos de un fluier 
găunos. Aerul de deasupra războinicilor devenise mai dens, 
răsunând dinspre pereţii din spate. 


— Războinici din Mona, aţi aflat deja, până acum, că Venutios, 
Războinicul vostru, cel mai mare din generaţia lui, a fost chemat 
înapoi de neamul său. Pleacă plin de onoare și cu 
binecuvântarea bătrânilor. Ne-a servit doisprezece ani, pe lângă 
cei zece de pregătire, și la fel a făcut și garda lui de onoare. 
Acum toţi sunt liberi să se întoarcă la triburile lor, dar nu înainte 
de a le mai cere un ultim ajutor. 

Talia arata spre dreapta. Venutios stătea în umbra, nevăzut 
de nimeni. Renunţase la hainele festive de primire, schimbându- 
le cu o tunica mai scurta, de culoarea ferigii uscate. Mai nou, în 
jurul gâtului, îi atârna un păstrăv săltăreţ cioplit dintr-o piatra 
albastra, alături de care, agăţat de o curelușă, stătea un corn de 
taur. Asta, mai presus de toate, era simbolul Războinicului, 
însemnul care îl deosebea de ceilalți. Era greu să ţi-l închipui 
purtat de altcineva. 

Talia îl saluta cu un semn din cap și continua: 

— Așa cum Mona nu poate exista fără un Bătrân, la fel se 
întâmpla și cu Războinicul. Înainte ca Venutios să plece, dintre 
cei doua mii care sunt aici la școala, trebuie să alegem unul care 
să-i ia locul. Trebuie să urmam legile clare ale străbunilor. Voi 
nu trebuie să le cunoașteţi decât dacă vă afectează în mod 
direct. Maroc vă va arata primii pași. 

Bătrână nu mai stătea la fel de dreapta ca înainte. Maroc îi luă 
locul la marginea gropii de foc. Buștenii ardeau în flăcări la 
picioarele lui și-i ridicau umbra, creând impresia că e mai înalt. 
Vocea-i rezonanta ajungea fără greutate la fiecare dintre ei. 

— Războinici din Mona. Dintre cei două mii, vor fi aleși treizeci 
care să dea probele. Dintre cei treizeci, doar unul va deveni 
Războinicul. Prima parte depinde doar de zei. După asta, testele 
vă vor ajuta să vă demonstraţi priceperea în faţa zeilor. Durează 
o noapte și o zi și vor fi mai grele decât tot ce aţi întâlnit până 
acum. Sunt periculoase. De fiecare dată a murit câte cineva. Nu 
sunteţi obligaţi să participaţi la primele selecţii, dar, dacă 
rămâneţi și sunteţi printre cei treizeci, atunci aveţi obligaţia să 
continuaţi. Cei care vor să plece, pot pleca acum. 

Privi afara în liniște. Două mii de războinici priviră înapoi. Nu 
se mișcă nimeni. 

— Bun. 

Se aplecă și înlătura pielea de pe potirul aflat la picioarele lui. 
Craniul unui taur străluci albindu-se în lumina focului. Între 


coame, era așezat un pocal larg din cupru, a cărui gura era 
strâns legata cu o piele neagra de cal. La semnul lui Maroc, 
Venutios pâși în faţa și-și înfipse cuțitul în centra, ca să facă o 
singura incizie, lata de cinci degete. Lama scăpăra în lumina. 
Breaca se înfiora și simţi freamătul crescând, răspândindu-se 
asupra a două mii de oameni. 

Maroc grăi: 

— Cazanul conţine o piatra pentru fiecare membru al școlii de 
războinici. Toate sunt albe, mai puţin cele treizeci care sunt 
negre. Venutios va striga numele în ordinea rangului. Când va 
auziţi strigaţi, înaintați până la semn, vă aplecaţi peste groapa 
de foc și luaţi o piatră din potir. Dacă piatra voastră e neagra, 
sunteţi unul dintre cei treizeci care trebuie să rămână aici. Dacă 
e alba, puteţi pleca. 

Pregătirile durară câteva clipe. Craniul de taur fu mutat chiar 
pe marginea gropii de foc. O placa lungă și îngustă însemna 
locul de lângă foc al războinicilor. Pe latura clarvăzătorilor, de-o 
parte a potirului, stătea Maroc, iar Venutios, de cealaltă. 
Războinicul rosti primul nume cu blândeţe, de parcă erau doar 
ei doi lângă un foc de tabără și schimbau noutăți. 

— Ardacos din Caledonia. 

Un bărbat uscat, cu pielea închisă și cu pomeţii înalţi, 
moșteniţi de la strămoși, păși spre foc. Ardacos era la Mona de 
zece ani, mai mult decât oricare dintre toţi ceilalţi din școală. 
Dacă nu i se oferea un motiv să rămână, la echinocțiul de 
toamnă avea să se întoarcă acasă. Fără îndoială, la mânuirea 
suliței și la vânătoare era neîntrecut printre camarazii lui. In 
momentele dinaintea adunării, când zvonurile se împrăștiau cu 
viteza luminii și se paria încă și mai repede, mai mult de 
jumătate dintre cei de faţă se legaseră că el va deveni noul 
Războinic în locul lui Venutios. Breaca nu fusese unul dintre ei, 
dar, oricum, Ardacos ar fi fost a doua ei alegere. Nu avea nicio 
îndoială că zeii ar dori ca el să participe la probe. 

Ardacos stătu pe tăbliță și se aplecă peste foc. Focul îi învălui 
mâna într-o lumină roșiatică. Își puse un deget la tâmplă în 
onoarea Brigăi și-și vâri cealaltă mână prin despicătura din 
piele. Când își desfăcu mâna, văzu că piatra din palmă era 
neagră. Două mii de oameni oftară, mai puțin unul. 

Vocea lui Maroc răsună deasupra capetelor de războinici. 

— Ardacos din Caledonia este primul dintre cei treizeci! 


Venutios rostea deja al doilea nume. 

Ceilalţi care veniseră la școală în același an cu Ardacos 
extraseră următoarele patruzeci de pietre. | se alăturară doi 
dintre camarazii lui, un bărbat și o femeie, amândoi din triburile 
nordice, deși niciunul mai sus de Caledonia. Cu o seninătate 
proprie celor din Mona, Breaca îi observă pe cei care trăseseră 
alb și remarcă o sfială, o neîncredere, care era trădată în 
momentul în care se aplecau peste foc. Până când pronunţa 
Venutios următorul nume, ea putea ghici, înainte ca palma să se 
deschidă, ce culoare avea piatra dinăuntru. 

— Gwyddhien din Silures. 

Neagră. Va fi neagră. De data asta, Breaca știuse doar la 
simpla auzire a numelui. Doar doi dintre cei de la școală erau 
într-adevăr în competiţie pentru poziţia de Războinic, iar 
Gwyddhien era, după părerea Breacăi, cea mai bună variantă 
dintre cei doi. Pariase cu Airmid, miza fiind o camee de argint 
incrustată pe spate cu coral. Singura surpriză fusese că Airmid 
acceptase. 

O femeie înaltă, cu părul negru-albăstrui și cu ochi grăitori 
păși de lângă foc și-și deschise palma. Piatra era neagră. 

— Gwyddhien din Silures este a patra dintre cei treizeci! 

Cealaltă jumătate, care nu pariase pe Ardacos, răsuflă 
ușurată. Dincolo de foc, în primul rând al clarvăzătorilor, Breaca 
zări zâmbetul spontan al lui Airmid și-i răspunse. Poate că 
Airmid nu pariase că Gwyddhien avea să câștige probele, dar și- 
ar fi dorit să fie una dintre cei treizeci. 

Noaptea continuă în același ritm. Venutios trecu de la 
războinicii vechi de nouă ani, la cei de opt, la cei de șapte și așa 
mai departe. La Mona, unde războinicii învățau cântece și reguli 
care puteau dura zile până să fie rostite integral, memorarea în 
ordine a două mii de nume nu era deloc o mare ispravă, dar 
bărbatul ăsta nu era nici clarvăzător, nici tălmaci. Oricum, chiar 
dacă se străduise să reţină, în fiecare an, numele fiecărui nou- 
venit la școală, Breaca nu observase vreun semn. Numele se 
derulau acum cu o știință care nu era rezultatul unei memorări, 
ci era o fărâmă din ceea ce-l făcea Războinic: grija pentru cei ale 
căror vieţi, într-o zi, ar fi putut depinde de el. Asta îl deosebea 
de ceilalţi, asta o deosebea pe Gwyddhien de Ardacos. Ultimul 
era un foarte bun vânător, sau războinic, dar de unul singur - 
dacă aveai nevoie de cineva pentru a pune la cale o 


ambuscadă, sau pentru a fura de la inamic, Ardacos era omul 
potrivit, însă Gwyddhien era cea care putea conduce două mii 
de oameni ca pe o singură forţă. Nu era greu să ţi-o imaginezi, 
peste zece ani, pronunţând două mii de nume ca și cum ar fi 
fost vorba despre două mii de prieteni adevăraţi. 

— Cumal din Comovii este cel de-al douăzeci și doilea dintre 
cei treizeci! 

Cumal era în cel de-al patrulea an, singurul dintre cei de 
seama lui care trăsese piatra neagră, și care chiar o meritase; 
arunca bine cu sulița și era cel mai bun de pe insulă la trasul cu 
praștia. Breaca luptase alături de el la antrenamente și-și putuse 
da seama că avea o inteligenţă sclipitoare și că te puteai bizuli 
pe el; zeii făcuseră o alegere bună primindu-l printre cei treizeci. 

Următorul nume era unul nesemnificativ, al unui războinic 
dintre cei din Dumnonii, primul dintre cei care venise la Mona, în 
urmă cu trei ani. In mod surprinzător, trase o piatră neagră, la 
fel cum se întâmplă și cu femeia care îl urmă, așa că, în potir, 
acolo unde înainte fuseseră nouă pietre negre, mai erau doar 
șase, amestecate printre cele șase sute de pietre albe. 

Un suspin mut cutremură rândurile rărite ale războinicilor. 
Undeva, cineva calcula șansele cu voce tare. Breaca nu avea 
nevoie să asculte. Ea putea simţi cu sufletul forma și mărimea 
pietrelor negre, de parcă fiecare dintre ele s-ar fi cuibărit într-un 
corp, sprijinite pe o saltea de măduvă, legate unele de altele 
prin sângele ei. li vorbeau cu voce tare, precum niște corle, dar 
ea nu avea cum să le răspundă la fel. Se rugă Brigăi și privi 
țesătura schimbătoare a aerului de deasupra focului, până ce 
începu s-o doară capul. 

Venutios numi pe rând războinicii din cel de-al treilea an, dar 
nu ieșiră decât pietre albe. Când primul venit dintre cei din al 
doilea an își introduse mâna prin pielea de cal și-și deschise 
palma pentru a scoate la iveala tot o piatra alba, mai erau doar 
șase pietre negre printre trei sute optzeci și șapte albe. Breaca 
era ultima dintre cei din al doilea an. Vara când avusese loc 
atacul lui Amminios fusese lunga și plină de griji pentru cei 
râniţi, așa ca ea și Airmid porniseră spre Mona toamna târziu, 
ajungând acolo la mult timp după echinocţiu, purtate de un bac 
scos special din adăpostul unde avea să stea peste iarna. O luna 
în plus de întârziere, și Breaca ar fi fost considerata prima dintre 
cei din primul an. 


Urma un alt războinic, iar ea își spuse în gând: „Negru”. 

— Crin din Votadini este al douăzeci și cincilea din treizeci! 

Mai rămăseseră cinci negre printre două sute cincizeci și 
patru de albe. Doar trei din al doilea an mai așteptau să fie 
strigați. 

Doi. 

Începură să-i vâjâie urechile din ce în ce mai tare, iar 
tensiunea atinse apogeul. Simţea sângele zvâăcnindu-i în cap, 
făcând-o să plutească. Aproape că simţea în gură gustul metalic 
al încordării. Bătăile inimii i se răriră, fiecare bătaie izbindu-i cu 
putere coastele. Gura lui Venutios se rotunji, iar numele pluti 
către ea, ușor precum o frunza pe oglinda unui iaz. Pași în faţă 
ca să-i iasă în întâmpinare. 

— Breaca din Ecenia. 

Simţi căldura din glasul lui ca pe o recunoaștere a multelor 
bătălii pe care le purtase, cea împotriva lui Amminios, care îi 
schimbase viaţa, dar și toate celelalte, mai mici, organizate ca 
probe la școala. Tăcerea era întreruptă doar de un zâmbet și de 
amintirea unei confruntări unu la unu, cu săbiile, când, 
mânuindu-și cu dibăcie arma, reușise să o nimicească pe cea a 
lui Venutios. 

Făcu trei pași până la foc și încă trei până la tăblița. Bunica 
bătrână o aștepta lângă foc, la fel de reala ca și căldura. 
Eburovic era mai puţin real, mai puţin conturat, dar își amintea 
foarte bine mirosul lui, puternic, de fierărie. Toate astea erau o 
fărâmă din sufletul ei; la Mona, le putea regăsi cu ușurință. Se 
sui pe tăbliţa și privi peste groapa de foc, cu inima plângându-i 
după cel pe care nu-l văzuse niciodată, după cel pe care-l căuta 
în tăcerea fiecărei nopţi și pe care nu-l găsise încă. In ultimele 
clipe, înainte de a se întinde spre foc, s-ar fi putut ruga Brigăi 
să-i dea o piatra neagră, dar n-o făcu; ea se ruga pentru Ban. 

Dar nu era acolo. 

Airmid era însă surprinzător de aproape de ea, împreuna cu 
cineva care nu se vedea prea bine. Braţul îi fu scăldat de 
căldura fluidă, iar mâna i se strecura prin pielea strânsa în jurul 
vasului care putea să conţină oricât de multe pietre, că ea tot 
nu o simţi decât pe cea care îi aluneca în palma ca și cum ar fi 
fost special făcută pentru ea. Își strânse degetele, scoase braţul 
și își spuse: „E neagra”. 

— Breaca din Ecenia e a douăzeci și șasea din treizeci! 


Se întoarse spre stânga, către grupul celor care așteptau. O 
priveau douăzeci și cinci de perechi de ochi, cântărindu-i 
meritele și calculându-i șansele de reușita. Piatra îi ardea palma 
precum fierul înroșit. Avea sufletul înlăcrimat. 

În curând o urma un războinic din Cornovii, așa că în potir mai 
erau doar trei pietre negre. Cei care mai rămăseseră de numit 
se găseau la Mona de un an, sau chiar mai puţin. Curând, mai 
rămaseră doar cei doisprezece care veniseră împreuna la 
echinocţiu. Stăteau împreuna, ca oile, încă afectaţi de călătorie 
și de noul stil de viaţa de la Mona. Fuseseră cei mai buni din 
triburile lor, poate cei mai bum în istoria lor. Acum, fiecare nu 
era decât unul dintre cei mulţi, la fel de buni, fără însă să fi 
confirmat. 

— Braint din Brigantes este a douăzeci și opta din treizeci! 

O fată subţire, cu faţa teribil de palida se așeză în stânga 
Breacăi. Era din partea de nord a tribului Brigantes, o ruda 
îndepărtată de-a lui Venutios, purtând numele unei zeițe din 
legea poporului ei. Breaca nu mai știa nimic altceva despre ea, 
sau despre calităţile ei. In curând, i se alătură și vărul ei, un 
băiat lat în umeri, cu părul roșcat și cu pielea albă: al douăzeci și 
nouălea. 

Ultimii traseră pe rând doar pietre albe, până nu mai rămase 
decât un singur luptător. El era cel mai tânăr și cel mai nou 
dintre cei veniţi la Mona. Se apropie de foc zâmbitor, cu 
încrederea celui care își vede clar destinul. Breaca îl privi cu 
sufletul împărţit îndreptându-se spre foc. Partea raţională îi 
spunea că dacă fuseseră două mii de pietre și nu mai rămăsese 
decât una, atunci asta trebuia să fie neagra. Cealaltă jumătate, 
care văzuse imaginea de ansamblu a lucrurilor, spuse clar: „Alb” 
- și avu dreptate. 

Băiatul își privi îngrozit palma. Nu exista nicio îndoiala în 
privinţa culorii. Trăsese alb și trebuia să plece. Aproape 
plângând, se depărta de foc și începu să pășească spre ieșire, 
de-a lungul grupului de visători. 

Breaca îl privi nedumerită cum pleacă. Nu se pricepea la 
astfel de încercări, dar experienţa o învățase că, dacă zeii 
cereau treizeci de războinici, atunci se cuvenea să li se 
îndeplinească voia. IIl văzu pe Maroc privind-o pe Talia, care 
încuviinţă din cap. La picioarele lui zăcea o grămadă de pietre 
aruncate de luptătorii care plecaseră. Se aplecă, le apucă în 


palme și le numără în timp ce le lăsa să cadă înapoi pe fundul 
vasului de aramă. Când se restabili liniștea, Venutios își ridică 
privirea și rosti: 

— Caradoc din Ordovices. 

Dar el nu era acolo. Nu avea cum să fie acolo. Breaca îi 
văzuse faţa și-i simţise prezenţa în timp ce își scotea piatra, dar 
îl crezuse o umbră din trecut, nu o figură din prezent. Când 
rândurile din spate ale clarvăzătorilor începură să se miște, fu 
sigura că era cineva care înainta să-i spună lui Venutios că 
greșise. Toată lumea știa că băiatul stătuse toată toamna pe 
teritoriul Ordovices și că nu avea cum să fie în casa cea mare. 

Uitase că Venutios era Războinic și că el nu greșea. Cei din 
rândul din faţă al visătorilor se despărţiră și se dădură în lături, 
iar când reveniră la loc, în faţa lor se găsea Caradoc, cu chipul 
calm, părul blond-închis în lumina torţelor și ochii sticloși. 
Prezenţa lui o izbi ca și cum ar fi încasat o lovitură de copită în 
piept. 

Nu era singura. Sunete de mirare se auziră din rândurile 
clarvăzătorilor. Undeva în spate o femeie rosti: 

— Nu face parte din școala de războinici. Nu poate să ia parte 
la triere. 

— Nu-i adevărat. Vocea Taliei le reduse la tăcere pe celelalte. 
Legile sunt clare în privința asta. Cei care se pregătesc cu 
Războinicul fac parte din școală în acea zi, chiar dacă nu pe mai 
departe. Venutios. Se întoarse, ridicând un braţ. L-ai pregătit azi 
pe Caradoc din Ordovices? 

— Da. A venit la mine azi-dimineaţă, înainte să încep să lucrez 
cu cei din școală, și am exersat cu sabia și cu sulița. 

Venutios era Războinicul. Nu se îndoia nimeni de cuvântul lui. 

— Atunci așa e. Talia se întoarse. Caradoc din Ordovices - 
dacă toţi cei treizeci ar fi fost deja găsiţi, numele tău nu ar mai fi 
fost strigat. Dar așa, între coamele de taur mai rămâne o piatră 
neagra. Au fost adăugate suficiente pietre albe ca să se facă o 
sută, în total. Proba ta nu va fi cu nimic mai ușoară decât a 
celorlalți. Poţi să te apropii de tăbliță. 

Avea mult de mers pe marginea gropii de foc. Privindu-l, 
Breacăi i se făcu rău, simțind o teamă care n-avea nimic de-a 
face cu alegerea pietrelor. Nici nu se îndoia că avea să găsească 
piatra neagră; zeii grăiseră doar prin simpla lui prezenţă și era 
clar că îl voiau mai mult decât pe oricine altcineva dintre cei 


treizeci care luaseră parte la probă. Mai degrabă se simţea rău 
din cauza prezenţei lui, la fel cum i se întâmplase de fiecare 
dată în cele câteva ocazii în care se întâlniseră de la moartea 
tatălui ei și de la răpirea cadavrului lui Bân. 

Contrar așteptărilor ei, Caradoc nu venise s-o vadă în lungile 
luni de vară de după atacul lui Amminios. Ea își petrecuse 
timpul ajutând-o pe Airmid la îngrijirea răniților sau la muncile 
câmpului, încercând să planteze, să plivească și să adune 
recolta așa cum ar fi făcut înainte să piardă atâţia oameni în 
luptă. Munca o epuiza și o făcea să-și iasă ușor din fire, așa că 
nu ar fi fost o companie prea plăcuta, dar se gândise la el și era 
recunoscătoare că asta îi mai înveselise zilele, care altfel erau 
negre și triste. 

În absenţa lui, adunarea bătrânilor din Ecenia se reunise, 
iertându-l de vina rudeniei, împreuna cu tatăl lui și cu 
Togodubnos. Maroc traversase teritoriul, din Mona, special ca să 
participe și să se asigure că așa era. Cuvântul clarvăzătorului nu 
schimbase decizia adunării - nimeni cu suficient bun-simţ nu 
voia să le declare război celor din Trinovantes, dar prezenţa lui 
avusese un rol important în menţinerea unei pici amiabile. 
Cunobelin trimisese daruri de o nespusa valoare și, înaintea 
adunării, declarase public că fiul mijlociu nu mai era bine-venit 
în prezenţa lui și că pământurile și porturile de pe râurile din 
sud, dinspre mare, care la început îi fuseseră promise, aveau să- 
i fie date lui Cunomar, fiul lui Togodubnos, și aveau să fie 
administrate de acesta din urmă până când copilul avea să 
ajungă la maturitate. Togodubnos însuși venise călare de unul 
singur, ca să-și exprime regretul sincer și să-și reînnoiască 
dorinţa de a continua prietenia cu tribul Ecenia. Doar Caradoc 
nici nu venise, nici nu trimisese vorba. 

În cele din urmă, apăruse pe o corabie cu mânji, la sfârșitul 
unei veri în care făcuse negoţ prin Hibernia și pe coasta de vest 
a Galiei. Intrase pe poarta în zorii zilei de echinocţiu, calare, 
avându-l alături pe Segoventos. Breaca rămăsese trează toată 
noaptea, păzind-o pe Airmid, care căutase sufletul lui Bân pe 
tărâmul întunecat al celor neîmpăcați. Incercarea eșuase, așa 
cum se mai întâmplase în toate nopţile de după atac, iar Airmid 
căzuse într-un somn adânc, din care nu era bine să o trezești. 
Breaca îl chemase pe Grindina, dar plecase apoi fără să-l mai 
aștepte, ca să se spele de praful și de dezamăgirea unei alte 


astfel de nopţi. Îl întâlnise pe Caradoc la intrarea în casa 
bărbaţilor. Băiatul purta cameea cu păr roșu de cal pe care i-o 
dăruise ea, zâmbea ca un copil și se juca cu Grindină, uitându-se 
primprejur după Bân sau după vreun semn că acesta ar fi plecat 
în nopţile lungi de meditaţie. Primele lui cuvinte, aruncate în 
glumă, fuseseră: 

— Credeam că poporul icen îi primește cu mai multe onoruri 
pe bărbaţii care se întorc din nopţile lor lungi? 

Făcuse negoţ cu niște străini timp de trei luni și mersese fără 
odihnă de pe coastă; nu te puteai aștepta să fi auzit vestea. Ea 
știuse asta încă de când își scosese sabia și i-o pusese la gât, 
apăsând-o pe piele până când artera de dedesubt devenise 
vizibila. Zâmbetul lui îi îngheţase pe buze încă dinainte ca lama 
să-l atingă, dar nu schiţase niciun gest. Navigase mai multe zile 
fără odihna, călărise toată noaptea și era epuizat, dar cu toate 
astea gândea mai iute decât oricare dintre cei pe care-i 
cunoștea ea. Segoventos strigase, dar el doar ridicase o mâna 
și-o fixase cu privirea, păstrând tăcerea, rostind doar: „Bân e 
mort?, iar apoi, când ea-i confirmase - încuviințând din cap, 
nefiind în stare să vorbească - el spusese: 

— Amminios. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-mi închipui. Spune- 
mi ce s-a întâmplat. 

Povestirea faptelor îi luase mult mai puţin decât durata lor 
reala. La sfârșit, el împrumutase un cal odihnit și călărise spre 
sud, fără să spună nimic, promițând însă că se va întoarce 
înainte de răsăritul lunii. Așa făcuse, se întorsese foarte repede, 
ceea ce însemna că mersese fără odihna. Calul era sfârșit, dar 
mai adusese încă vreo câţiva, dar, și mai important de-atât, 
venise cu vești despre ceremonia în care Amminios sacrificase 
mânza sură zeilor romani. 

Dintre toate darurile făcute de familia lui, acesta era singurul 
care conta. La puţin timp după asta, Luain li se alăturase în 
căutarea sufletului lui Bân lui Airmid și Machei, care era aproape 
vindecată. Când înţeleseseră că nu puteau face nimic singuri, îi 
chemaseră pe toţi clarvăzătorii din Ecenia, de pe coasta de 
nord, până la graniţa de sud, și petrecuseră trei nopţi întregi 
bântuind între cele două lumi, în speranţa că vor găsi băiatul și 
calul. Reușiseră doar o parte: găsiseră mânza sură și o 
conduseseră să se odihnească pe tărâmul Brigăi, dar Bân fusese 
de negăsit, așa că, în cele din urmă, temându-se să nu piardă 


clarvăzătorii într-o lume de unde nu se mai puteau întoarce, 
trebuiseră să renunţe. 

În vreme ce clarvăzătorii lucraseră, trei zile și trei nopţi, 
Caradoc și ceilalţi stătuseră de pază fără să mănânce, bând 
doar apă. Când se răspândise vestea nereușitei lor, Caradoc 
plânsese ca și cum ar fi pierdut un frate sau un fiu. Breacăi îi 
secaseră deja lacrimile. Pierderea era mult prea mare; sufletul îi 
rămăsese pustiu și nimic nu i-l mai putea vindeca. li părăsise pe 
ceilalţi războinici și plecase la vânătoare cu Grindină, iar când se 
întorsese, nu mai vorbise cu nimeni. 

Airmid avusese nevoie de nouă zile ca să-și revină. La sfârșitul 
acestei perioade, Breaca pregătise caii și pe Grindină, gata să 
pornească spre Mona. Caradoc rămăsese ca să le vadă plecând. 
In dimineaţa plecării, o căutase la ţarcuri ca să-i vorbească între 
patru ochi. Atunci simţise pentru prima oară teama aceea în 
prezenţa lui, deși pe moment nu înţelesese de ce i se întâmpla 
asta. Dacă ar fi putut, ar fi trecut pe lângă el, dar Caradoc 
rămăsese în poartă și se întinsese să ia căpăstrul calului lui 
Airmid, așa că ea trebuise să se oprească. Ochii îi erau prea 
strălucitori și chipul prea aprins pentru ora aceea a dimineţii. 
Părul, decolorat din cauza soarelui din timpul șederii pe vas, era 
acum ud de la râu și proaspăt tuns. Vântul i-l zburase pe faţă, 
lipindu-i-l de obraji. Ţinând în mână un mic dar înfășurat în piele 
de căprioară, grăise: 

— Asta-i pentru tine. 

Fata îl privise liniștită - doar atât putuse să facă. 

— Nu e nevoie. Ai adus deja singurul dar pe care mi l-ai fi 
putut face. Nimic din ce s-a întâmplat nu a fost din vina ta. 

— Ştiu, dar ăsta nu-i un dar. l-l oferi din nou. la-l. Vezi ce e. 

Ea se supuse. Așa cereau politeţea și legile ospeţiei. In piele 
era înfășurată o camee în formă de șarpe-suliță, cu fire de păr 
roșu de cal atârnate de o parte și de alta. O lustruise și-i 
înlocuise acul, dar altfel era neschimbată faţă de cum i-o dăduse 
ea - dintr-un impuls care avea să capete sens mai târziu și care 
avea să și-l păstreze până acum. 

Așteptase ca ea să vorbească. lar ea de-abia reuși să spună: 

— N-o mai vrei? 

— Ba sigur că da. Problema nu e însă ce vreau eu... Se oprise 
și o luase de la capăt, respirând adânc. Dacă aș păstra-o, ar mai 
avea aceeași semnificaţie ca atunci? 


Ușor-ușor, începuse să înţeleagă. De când cu bătălia, nu-i mai 
simţise absenţa, trăise doar durerea absenței lui Eburovic și 
pustiirea neputincioasa pe care i-o lăsase răpirea lui Bân. Pe tot 
timpul verii, promisiunea lui și încrederea ei că, orice s-ar fi 
întâmplat, avea să și-o ţină, îi lăsase o fărâmă de viaţă în 
sufletul aproape mort. Acum, în prezenţa lui, stând destul de 
aproape încât îl putea atinge, o cuprinsese un rău fizic. Îi era 
imposibil să rămână singură cu el fără să zărească fantoma celui 
mort; îi zâmbise, iar ea îl văzuse pe Bân zâmbind; își înclinase 
capul într-o parte, cu părul lipit de obraz, dar ea nu-l văzuse 
blond, ci negru și și-ar fi dorit să se întindă și să i-l netezească, 
așa cum ar fi făcut cu Bân; el plânsese, iar ea-l văzuse pe Bân, 
plângând după mânza sură; și pentru că îl vedea în el pe Bán, îl 
vedea și pe Amminios comiţând actul final de profanare, luând 
de pe câmpul de bătălie un corp care nu-i fusese oferit Brigăi. 
Chiar și acum, când era atât de aproape de Caradoc, încât îi 
putea simţi căldura pielii, putea să-i miroasă seul de oaie de pe 
tunică și fumul de la focurile din noaptea trecută, tot mai purta 
după el o umbră care nu-i aparținea. 

In jur, se lăsa răcoarea dimineţii, înţepându-i pielea feţei. 
Vocea o lăsa exact când avea mai mare nevoie de ea. 

— Mulţumesc. 

Caradoc încuviinţă din cap ca și cum ea i-ar fi vorbit. Surâsul îi 
era politicos, rezultatul timpului petrecut la curtea tatălui său. 

— E mai bine să spunem totul pe faţă. 

Dădu drumul mânzului și se întinse să-i atingă teaca sabiei, 
așa cum mai făcuse odată, pe când viaţa era atât de diferită. 

— Legământul sabiei... 

— Nu mai e valabil. 

Se dădu în lături ca să n-o atingă. De data asta, glasul ei pâra 
repezit și dur. 

— Din cauza datoriei de sânge. Şi chiar dacă nu s-ar fi 
întâmplat așa, tot te-aș fi eliberat de el. 

— Atunci am să-l reînnoiesc. 

Rămăsese cu un deget pe sabie și nu voia să-i dea dramul. 
Vocea lui semăna cu a ei, numai că era mai slabă. 

— De ce? 

— Pentru ca există mai mulţi oameni pe lume decât noi doi și 
poate, într-o zi, va conta ca Ecenia are legături cu Ordovices. Nu 
facem nicio onoare memoriei lui Bán dacă renunţam la lucrurile 


care ne unesc în faţa zeilor. 

O privea fix în ochi. Faţa îi era aspră, lipsită de ironia și de 
inteligenţa sclipitoare care erau calităţile lui, dorind astfel să 
vadă și să poată fi văzut așa cum era: un războinic aproape de 
maturitate, luptându-se să se facă înţeles pe un teren care era 
la fel de nou pentru amândoi. O singura dată îl mai văzuse la fel 
de lipsit de apărare, imediat după naufragiu, dar atunci lui nu-i 
stătuse în puteri să acţioneze în vreun fel. Nu ca acum. Asta o 
înduioșa și îi înmuie pornirea. Îi remarcase curajul când îl 
salvase pe Dubomos la râu și când își înfruntase tatăl la fierărie; 
nici nu se gândise să-l înfrunte de pe poziţii opuse. Spuse raniţa: 

— Nu aș întina niciodată memoria lui Bân. 

— Știu. O privea rece și ferm. Atunci o să fii de acord să 
reînnoim legământul. 

— Da. 

După ce-și înăbuși pornirea de a-l atinge, împături pielea de 
căprioară peste camee și i-o puse în palmă. 

— "Ţine și asta. Dacă o să ajungă să însemne din nou același 
lucra, o să-ţi spun. 

— Mulţumesc. Uimirea și mulţumirea îi luminară zâmbetul. 
Dacă se va mai întâmpla vreodată, știi unde mă găsești. 


Întotdeauna știuse unde să-l găsească, sau cel puţin așa 
crezuse. Venea și pleca de la Mona la fel ca visătorii, ca și cum 
era parte a acestui loc. Când nu era aici, era în Ordovices, sau 
naviga cu Segoventos, spre triburile din nord, Brigantes și 
Caledonia, până la Dumnonii din sud-vestul îndepărtat, făcând 
negoţ sau adunând informaţii despre cei care erau de partea 
Romei. Până la urmă, cel mai mare dușman al lui era Roma; ura 
nu-i scăzuse deloc. 

La școala din Mona era un războinic ca oricare altul și, deși nu 
avea cum să-l evite, ea știuse mereu când era acolo. Se mai 
întâlniseră din când în când și întotdeauna cu un motiv precis, 
scenariul fiind de fiecare dată același: un schimb rapid de 
amabilităţi și de noutăţi, dar nimic mai mult. Îi despărțeau 
nălucile trecutului și de aceea nimic nu mai putea fi la fel ca 
înainte. 

Acum însă totul avea să se schimbe, căci era pe punctul de a 
deveni unul dintre cei care urmau să participe la cele mai 
importante probe ale războinicilor: el, Caradoc, fiul lui 


Cunobelin, care, până la vârsta de doisprezece ani, își câștigase 
sulița în trei triburi diferite; care nu dăduse greș niciodată la 
nicio proba la care fusese supus de oameni sau de zei; care era 
legat de Breaca din Ecenia printr-un legământ ce nu le dădea 
voie să se înfrunte direct. 

Auzi ca prin vis vocea lui Venutios, care acum suna altfel 
decât atunci când strigase celelalte nume. 

— Caradoc din Ordovices este ultimul dintre cei treizeci! 


— Vom organiza un festin în cinstea lui Venutios. Mergeţi să 
vânaţi pentru masa. Ar fi bun un mistreţ sau o căprioara. 

— Asta-i tot? 

— E destul. O să vă îndrume Venutios. El rămâne Războinic 
până când îi va fi ales urmașul. 

Așa le grăise Talia celor treizeci râmași în lumina sura a 
răsăritului. Cel care pusese întrebarea era varul din Brigantes - 
un băiat îndrăzneţ, care nu era obișnuit cu obiceiurile de la 
Mona. Nimeni nu scoase o vorba. Era suficient să vânezi, restul 
avea să vina de la sine. La ordinul Taliei, se grăbiseră să-și ia 
sulițele de vânătoare, cuţitele și toate totemurile care aveau să-i 
aducă mai aproape de zei. Nu aveau voie să-și ia penele de 
luptă sau orice alte simboluri purtate în război. Impreună cu alți 
doi, Breaca obținuse permisiunea să ia și câinele de vânătoare. 

Odată adunaţi din nou la porţi, Maroc le vorbise încă o dată, 
dar nu fusese cu nimic mai clar decât Bătrâna. 

— Puteţi vâna împreună sau separat; alegerea vă aparţine. Să 
știți numai că trebuie să rămâneţi împreună. Venutios va avea 
grija să se întâmple așa. 

leșiră pe poartă unul câte unul, în ordinea în care fuseseră 
strigați. Pe măsura ce trecuseră, Maroc îi însemnase pe fiecare 
cu degetul înmuiat în drobușor amestecat cu apă și albuș de ou, 
chemându-i cu numele vechilor zei ai strămoșilor. Semnul era 
prea discret ca să poată fi văzut, dar Breaca îl simţi uscându-se 
pe măsură ce alerga, strângându-i pielea, presiunea amintindu-i 
continuu cuvintele. 

„Puteţi vâna împreuna sau separat; alegerea vă aparţine.” 

Trebuia neapărat să-l asculte pe Maroc. In doi ani, nu-l auzise 
niciodată grăind fără motiv și, nu de puţine ori, cuvintele lui 
avuseseră înţeles dublu. Era prea bine știut că lângă așezare nu 
se găseau mistreți. Asta le lăsa timp să se hotărască. Venutios îi 


îndrumase cu pași repezi spre vest, ceilalţi din spate formând un 
semicerc larg, adecvat vânătorii de iepuri, rămânând destul de 
aproape unul de altul ca să poată vedea și să poată fi văzuţi, dar 
nu suficient de aproape ca să poată vorbi. 

Breaca era recunoscătoare că alerga și că nu putea vorbi. În 
condiţii normale, ar fi vânat singura. Îl avea alături pe Grindina, 
care încă de mic fusese învăţat să vâneze în doi; câinele era 
ultima legătura vie pe care o avea cu Bân, iar plăcerea lui de a 
vâna o făcea să-i vină greu să-l împartă cu ceilalţi. Dar, cu toate 
astea, era una dintre cei treizeci și, pe măsură ce se adunau în 
fața porţilor, simţise cum deveneau din ce mai uniţi: nodul 
ascuns care era Ardacos, cu sufletul lui în care erau înrădăcinate 
toate valorile străbunilor; cu vitalitatea concentrata a lui 
Gwyddhien, care strălucea precum firul de apă ce curge printre 
pietre; cu agerimea lui Braint, verișoara cu par negru din 
Brigantes și cu încăpăţânarea rudei cu părul roșu. Împrăștiaţi 
într-un șir care se întindea dincolo de buruieni, semănau cu 
bijuteriile înșiruite pe un fir, fiecare de o culoare aparte, fiecare 
la fel de necesar pentru a forma întregul. Chiar și nerodul din 
Dumonii, care, pe limba lui, fusese numit viezure, se arătase 
demn de încredere atunci când începuse să alerge pe câmp. 
Doar Caradoc era diferit, cel care nu era cu adevărat din Mona și 
care, fără să întrebe, se așezase în capătul din stânga, pe locul 
scutului, cel mai vulnerabil în caz de atac. La fel ca și nălucile 
care-l urmau, nu făcea cu adevărat parte din țesătura pe care o 
formau ei. Fata se gândi că, dintre ei toţi, Caradoc putea să 
aleagă să vâneze singur și aștepta să vadă dacă avea s-o facă. 

Oricum ai fi privit, asta nu era o vânătoare reușită. Toată 
dimineaţa și după-amiaza, cei treizeci colindaseră insula în lung 
și-n lat, dar nu găsiseră nimic. În zece ani de experienţă, 
niciunul dintre ei nu văzuse pământul atât de pustiu, dar tocmai 
această nemulţumire îi uni și mai mult, așa că, în sfârșit, când 
se auzise strigătul de vânătoare, reacționară ca un singur trup. 

Când se întâmplă asta, se aflau lângă o aglomerare de roci, 
de la marginea insulei, cu vedere la mare. Arcul de stânci era 
orientat spre est, în spatele lor aflându-se o colină, de pe vârful 
căreia Gwyddhien îi strigase să le spună că putea zări Hibernia, 
insula din vestul îndepărtat al lumii, care devenea vizibilă doar 
în zilele binecuvântate de zei. Venutios văzu în asta un semn de 
la zei și strigă la Breaca și la ceilalți să dea drumul câinilor. Erau 


câini buni, toţi bine dresați și dornici de a porni după vânat. De 
parcă ar fi sfidat dimineaţa când nu descoperiseră nimic, fiecare 
găsi acum câte o altă urmă și o luară la fugă cu hotărârea de a 
prinde măcar o căprioară, dacă nu chiar un mistreţ. Venutios, 
sau poate Gwyddhien, răcni și vânătoarea începu cu zel. 

Cei treizeci se împrăștiară, iar Breaca năvăli în tufiș pe urmele 
lui Grindina, laolaltă cu încă vreo câţiva. Așa cum făcuse toată 
dimineața, Caradoc alerga umăr la umăr cu ea. Prezenţa lui 
tulbura brusca voioșie a vânătorii, dar nu atât de tare încât să o 
poată ignora; erau prea multe în joc. 

— Spre sud! Acolo, în spini! 

Gwyddhien strigă din vârful aglomerării de roci, arătând spre 
copaci. Era după-amiaza târziu, iar lumina palidă a soarelui o 
învăluia, reliefându-i silueta. Părul i se eliberase din strânsoare 
și i se unduia liber în vânt, negru ca pana corbului, pasărea 
Brigăi. Acum, mai mult ca în orice alta partidă de vânătoare, 
toate semnele zeilor prevesteau ceva. Îl striga pe Grindina și-și 
schimba cursul, apucând spre întinderea pădurii sălbatice din 
prelungirea falezei. Rugii îi zgâriau pielea, iar fagii biciuiau aerul 
din faţa ochilor ei. Caradoc se îndepărta. Se simţi descoperita în 
partea unde se aflase el. Cu atât mai rău pentru el și mai bine 
pentru ea, dacă avea să prindă animalul singura. In alergare se 
ghemui pe sub crengile unui frasin și-l văzu pe Grindina în faţa, 
stând pe loc și adulmecând. Ușor, se apropie de el, cu sulița 
ridicata în dreptul umărului, și privi într-acolo unde se uita și el, 
în fundul porumbarului. 

Ochi mici și roșii străluceau de furie. Căldura și duhoarea unui 
porc mistreţ umplu aerul. Un colț alb străluci. Un grohăit anunţa 
moartea iminenta. 

Pericolul o paraliza cu totul. Un mistreţ adult putea omori 
chiar și un urs, sfâșiindu-l de la gâtlej până la pântece. 
Cântecele vorbeau despre vânătorii singuratici care deveniseră 
eroi după ce înfruntaseră un mistreţ doar cu o sulița, ucigându-l 
cu mâinile goale, dar nimeni nu văzuse asta întâmplându-se cu 
adevărat. Mai degrabă, Breaca auzise de la un tâlmaci în care 
avea încredere despre doi vânători care omorâseră un mistreţ, 
după ce fiecare dintre ei își aruncase sulița asupra lui. Se uita 
împrejur după Gwyddhien, dar, în schimb, îl găsi pe Ardacos, 
ghemuit în dreapta ei, nemișcat ca o stânca. In dreptul 
umărului, își ţinea strâns sulița, în mâna stângă având cuțitul de 


vânătoare murdar de noroi ca să nu lucească la soare. Nu purta 
nimic în afara de o piele tăbăcită de vulpe în jurul șalelor, iar 
pielea lui era brună, încât putea fi foarte ușor confundat cu 
umbra. Era sigură că așa vânau și strămoșii. 

Nu știa de cât timp stătea acolo, dar era destul demult. El era 
al doilea în lupta de a fi ales Războinic. Fata își desfăcu o palmă, 
întrebându-l fără cuvinte care era direcţia. El își duse degetul la 
buze, cerându-i să păstreze liniștea, făcându-i semn cu mâna, 
arătându-i unde ar trebui să mearga ea și Grindină. Breaca 
încuviința din cap și se duse, urmata îndeaproape de câine. 

Liniștea pădurii fu sparta de strigatele celorlalți vânători. 
Porcul grohăi, amenințând pentru a doua oară. Se auzi chițăitul 
unei hermeline - semnul lui Ardacos. Îi dădu drumul lui Grindina 
în tufișuri și înainta cu sulița pregătită - dar apoi se dădu înapoi, 
strigând: 

— Nu! E o scroafă cu purcei. Las-o! îl opri la timp pe Grindina, 
dar nu și pe Ardacos, care avea viteza gândului și care aruncase 
deja. 

Zeii le zâmbeau. Suliţa bărbatului lovise, dar nu omorâse, 
înfuriată, scroafa atacă să-și apere puii. Breaca descoperi că 
poate face miracole, cad urca pe aglomerarea de stânci, cu 
sulița într-o mâna, trăgându-l și pe Grindina după ea. Atunci auzi 
geamătul de durere al lui Ardacos. 

Vânau în pădurea zeilor de pe insula zeilor, așa că zeii își 
trimiseseră pedeapsa pentru sfidarea legilor lor prin rânirea unei 
femele cu pui. Suliţa Breacăi nu făcuse nicio rană, așa ca nici ea 
nu fusese raniţă. Pentru că Ardacos atinsese umărul scroafei, 
fusese și el rănit la fel de adânc și exact în același loc, dar 
pentru că nu ucisese, nici el nu fusese ucis. Se rostogoli în laturi 
ca un arici și sări ca să prindă ramurile de jos ale unui stejar 
înainte ca animalul să se poată întoarce. Un mascul adult ar fi 
dat târcoale copacului și trei zile, așteptând ca prada să 
coboare, dar scroafa avea pui de hrănit și, adulmecând mirosul 
câinilor de vânătoare, îl părăsi grohăind și se întoarse în tufiș. 

Între timp, pentru că animalul nu dădea semne că se va mai 
întoarce, Breaca se dădu jos, o apucă pe o altă cărare și ieși din 
pădure, ocolind ascunzișul scroafei. Depășind pericolul, se lasă 
copleșita de fiorii la fel de puternici ca vinul din timpul iernii. 
Grindină alerga în dreapta ei, nerăbdător să vâneze din nou. 
Ardacos găsise o altă cale, mai rapidă. Il întâlni în locul unde se 


termina pădurea și începeau stâncile. Era ghemuit pe iarba, 
jupuind mușchiul de pe o stânca pentru a-și închide rana. li ţinu 
ea mușchiul și taie o fâșie din tivul tunicii ei ca să i-l lege. El nu 
se grăbi, ca și cum ziua era abia la început, iar viitorul, încă 
imprevizibil. 

— Ţi-ai pierdut sulița, grăi fata. Aș putea să mă întorc să o 
iau. 

— Nu. E periculos să te întorci. Pot să-mi fac alta. 

Nu-l mai auzise niciodată vorbind așa demult. Era cu zece ani 
mai în vârsta ca ea, la fel de distant și de tăcut ca bătrânii. 
Breaca stătuse douăsprezece luni la Mona până ca el s-o 
remarce, și asta doar din cauza unei greșeli în apărare, când o 
lovise cu sabia la încheietura, lovitura care ar fi putut-o răni, 
dacă ar fi fost reala. Avea faţa tăbăcită și taciturnă, ca a unui 
liliac. Nu-l văzuse niciodată zâmbind. Acum însă o făcu, 
dezarmant, făcând semn înapoi, înspre capătul sudic al 
aglomerării de stânci. 

— Am pierdut, rosti el. Ei au prins un alt animal. 

— Știu. 

Auzise scâncetul de moarte atunci când îi atacase scroafa. 
Acum îl auzi pe Venutios suflând în cornul Războinicului, 
anunţându-i pe ceilalţi să se adune. 

— Caradoc și Gwyddhien au vânat! 

Simţi asta ca pe o schimbare a culorii ţesăturii, două fire 
devenind strălucitoare, în timp ce celelalte erau din ce în ce mai 
estompate. Își legă capătul destrămat al tunicii și-și ridică sulița. 
Ardacos era mai lent, întinzându-și fără graba braţul din umăr, 
ca să verifice rana. O apucă de mână. 

— Nu e nevoie să ne grăbim. Până ajungem, o să spintece 
porcul. Nu e nevoie decât de trei dintre ei ca să se ocupe de el și 
de încă trei ca să taie un copac pentru a-l putea câra. Ceilalţi 
vor sta și vor privi. Mai bine nu ne grăbim. 

Avea dreptate. Animalul era un mascul tânăr, născut în urmă 
cu un an. Se știa că uneori se întorceau la locul nașterii ca să 
ierneze, însă, dacă scroafa avea purcei, nu găsea întotdeauna 
timp să-i alunge. Era tocmai bun, destul de mare ca să fie 
nevoie de doi oameni să-l răpună, nu chiar atât de mare încât să 
fie nevoie de trei; mai mult decât suficient ca să ajungă la 
festinul organizat în cinstea plecării lui Venutios. Războinicul, 
care în curând avea să devină doar un războinic oarecare, se 


dădu la o parte și o lăsă pe Gwyddhien să se ocupe de 
spintecarea animalului și de tăierea lui, în timp ce Caradoc 
conduse un grup în căutarea unui copac pentru a construi 
ţărușul pentru cărat. 

În împărţirea sarcinilor, Breaca văzu începuturile organizării 
suitei noului Războinic. Întotdeauna există un motiv adânc 
pentru care li se încredințează unora cele mai importante 
treburi. Pentru că nu avea niciun motiv să li se alăture, ea stătea 
pe margine și se uita la ceilalți cum își luau noile roluri în 
primire. Ardacos își văzu indiferent de treaba lui. Hoinări 
căutând o stinghie din care să-și facă un nou mâner pentru 
suliță, iar când o găsi, aprinse un foc mic din nuiele și paie și-i 
căli vârful. Fu gata înainte ca verii din Brigantes să lege porcul 
pe ţărușul pe care aveau să-l care. Pe când porneau, îi zâmbi din 
nou Breacăi și spuse: 

— Să nu lași garda jos, fetițo. Nu e vorba doar despre o 
vânătoare de mistreți. Nu s-a terminat încă. 


XIX 


Erau prea departe de așezare ca să se poată întoarce înainte 
de căderea serii. Aveau de ales între a merge pe întuneric și a 
găsi un loc pentru înnoptat, unde să aștepte până la ziuă. 
Venutios, care îi condusese până aici, îi predă comanda lui 
Gwyddhien, care, la rândul ei, îi ceru sfatul lui Caradoc. La 
propunerea lui, hotărâră să înainteze până la apus, iar apoi să 
se oprească și să petreacă noaptea într-un loc cunoscut de ei 
doi. 

Lumina scădea la fel de repede ca pe timpul iernii, umbrind 
culorile zilei. Din tufișuri, se ridicară nori de musculiţe în 
căutarea hranei. Vânătorii alergau încolonaţi, în ritmul celor care 
cărau mistrețul, ţinând ţărușul pe rând ca să nu se încetinească 
pasul. Când îi veni rândul, Breaca, așezată până atunci aproape 
de margine, fiind a douăzeci și cincea în linie, trecu și ea să ţină 
ţărușul. Grindină se vântura pe la picioarele ei, lingând sângele 
de pe jos. 

Gwyddhien îi conduse printr-o mlaștină, apoi din nou printr-o 
pădure, urcară pe o pantă blândă, trecură printre mai multe 
stânci, pentru ca, în cele din urmă, să poposească pe culmea 
unui deal, unde se afla un crater umplut cu apă limpede. 
Urmând indicaţiile ei, se împărţiră în grupuri și porniră să adune 
lemne de foc și ferigi pe care să se culce. Ardacos intră până la 
brâu în lac și începu să prindă pește cu sulița. Alţii adunau 
rădăcini. Venutios tăie felii ficatul porcului, care avea să se 
strice în căldura de peste noapte, și îl împărţi în mod egal, încât 
avură parte de un adevărat festin, ca pentru victorie. Mai târziu, 
la lumina focului, înotară în lac, spălându-se de sângele 
vânătorii, scăpând astfel de ultimele insecte rămase. Porcul, 
înfipt pe ţăruș, fu înălţat între două stânci, unde să nu ajungă 
câinii. 

Asta nu era o noapte în care să se poată dormi. Stăteau 
grupaţi, întinși și vorbind la lumina focului. Cei care aveau câini 
îi împărțeau cu ceilalţi, ca să se încălzească. Venutios își aprinse 
propriul foc, sus, pe un vârf de stâncă. Calmul lui îi învălui pe 


toţi, ușor, ca un văl care i-ar fi înfășurat unul câte unul. Înspre 
lac, Gwyddhien trecea de la grup la grup, lăudându-i pentru 
ceea ce făcuseră în timpul zilei, unindu-i astfel și mai mult pe cei 
treizeci. Ardacos pășea singur pe malul apei, cu sulița pe umăr, 
fiind mereu cu ochii-n patru. 

Breaca stătea singură, cu Grindină alături, privind în noaptea 
întunecată. Luna nu răsărise, și stelele păreau și mai 
strălucitoare. Găsi steaua visătorului în partea de sud a 
orizontului și se gândi la Macha și apoi la Airmid, care era iubita 
lui Gwyddhien, dar, cu toate astea, pariase că nu ea va deveni 
Războinicul. Pe lângă asta, refuzase și să spună care era 
alegerea ei și nu adăugase decât ca nu avea să fie Ardacos. 
Ceea ce atunci păruse surprinzător, acum nu mai era deloc așa. 
Pariaseră seara, chiar înainte să se pornească alegerea celor 
treizeci; probabil că Airmid știuse încă din timpul zilei că mai 
lipsea unul, care, de dimineaţa, se antrenase la școala. Până 
seara, avusese timp să discute despre asta cu Maroc. 

Inghiontindu-l pe Grindina s-o urmeze, Breaca se ridică de 
lângă foc. Sub lumina semilunii, cei treizeci erau împrăștiați de-a 
lungul malului lacului. Nu fusese atentă să vadă unde se 
hotărâseră ceilalţi să-și petreacă noaptea, dar îi putea observa 
pe cei importanţi, instinctiv, doar auzindu-le vocile sau zărindu- 
le siluetele în lumina împrăștiată de tăciunii aprinși: Cumal și 
Ardacos, Venutios și Gwyddhien - și Caradoc, care era singur, iii 
partea de vest. Păși cu grijă printre stâncile de pe malul apei. 
Grindină simţi de la distanţă încotro mergeau și se repezi înainte 
fericit, stricând orice surpriză. Ar fi putut să-l strige înapoi, dar 
ar fi atras atenţia celorlalţi, și asta era ultimul lucru pe care și-l 
dorea. Oricum, nu voia să-i interzică nimic lui Grindina, ca să nu- 
| întristeze. Avusese nevoie demult timp pentru a se obișnui cu 
dispariția lui Ban. Chiar și acum se mai atașa de unii băieți când 
le auzea vocile. De ceilalți nu se prea atașa; era generos cu cei 
pe care ea îi plăcea și distant cu ceilalţi. Spre deosebire de ea, 
regăsise prietenia alături de Caradoc. 

Fata se opri dincolo de cercul de lumina. Caradoc stătea mai 
departe de foc, jucându-se cu urechile lui Grindina cu o tandreţe 
neprefăcuta. Lumina slaba îi întuneca părul și-i schimba conturul 
feţei. Se uită înspre ea cu ochii aceia pe care-i știa de mica, plini 
de grija și de farmecul înnăscut al lui Ban. Simţi că i se face rău. 
Repede, se așeză pe iarba înainte să fie copleșită de emoție. 


Caradoc își întoarse capul spre lumina, iar ochii lui deveniră din 
nou cenușii, căutându-i pe ai ei, încercând să descopere motivul 
pentru care se găsea acolo, dar fără să reușească. 

— Îmi pare rău că nu ai fost cu noi când am vânat, spuse el. 

— Și mie. Își strânse genunchii la piept și-i îmbrăţișa cu 
putere. De unde ai știut că eu și Ardacos nu ne îndreptam spre 
animalul care trebuia? 

— N-am știut. Am văzut-o pe Gwyddhien sărind de pe stâncă, 
dar ea nu era lângă Grindina. Am avut de ales dacă să mă iau 
după nasul câinelui sau după ochii vânătorului. In nouă cazuri 
din zece, m-aș lua după Grindină, dar aici era vorba despre 
Gwyddhien. 

Câinele își auzi numele și se sprijini de mâna lui, mârâind de 
plăcere. 

— Crezi că ea ar trebui să devină Războinic? 

— Având în vedere ceea ce se anunţa? Da. 

Rupse un fir de iarba uscata și începu să-l mestece la un 
capăt. 

— Dacă eram pe timp de pace, Ardacos ar fi de neînvins. El 
cunoaște învăţăturile străbunilor pe care niciodată n-o să le știm 
îndeajuns. Dar e prea tăcut și-i ia prea mult până să înveţe să se 
încreadă în cei de lângă el. Dacă e să înceapă războiul, vom 
avea nevoie de un Războinic care să-și câștige încrederea 
celorlalți și care să aibă încredere în ei încă de la început sau să 
știe când cineva nu o va merita niciodată. Gwyddhien poate s-o 
facă. 

Breaca privi înspre lac la ultimul grup de voci, în centrul 
căruia se afla Gwyddhien. 

— Deja o face, rosti ea. 

— Știu. 

Într-o parte, el își întinsese cu dibăcie o grămadă din ferigi 
uscate și din rădăcini de iarbă neagră. Breaca se aplecă și luă 
câte o mână din fiecare, punându-le în foc. Flacăra le lumină 
feţele, așa cum se mai întâmplase odată, în fierărie. Statură în 
liniște, analizând încordarea care-i despărțea. Mai era o 
posibilitate, pe care n-o rostise niciunul din ei: Caradoc era unul 
dintre cei doi care ucisese animalul și putea pregăti două mii de 
luptători care să-i asculte ordinele, la fel cum ar fi făcut-o și 
Gwyddhien. Airmid știuse asta când pariase. In depărtare, 
steaua clarvăzătorului strălucea plină de secrete. 


— De ce ai venit? 

Vocea lui străbătu întunericul. 

— Să te întreb ceva. Sau poate ca să verific ceva. 

Il privi peste flăcări. Stătea calm, dar prudent, de parcă ea 
avea să-l supună unui test pentru a deveni Războinic. Fata grăi: 

— Mi se pare că la vânătoarea asta este vorba despre alegeri, 
pentru că alegerea a fost făcuta cu mult înainte, de Talia și de 
adunarea bătrânilor, iar scopul ei este de a-i aduce împreună pe 
cei treizeci, ca să înceapă pregătirea gărzii de onoare a 
Războinicului. Dacă e să fie așa și dacă ţi s-ar cere, ţi-ai închina 
viaţa lui Gwyddhien? 

Se gândise că asta era o întrebare pe care trebuie să-și fi pus- 
o și singur. Privindu-l, își dădu seama că așa era, dar că încă nu 
știa ce să răspundă; frământarea se vedea clar pe faţa lui. 
Răspunse sincer: 

— Nu știu. 

— Ai prea multe responsabilităţi în tribul mamei tale? 

Nu știa nimic despre viaţa lui alături de cei din Ordovices, 
decât că nu fusese considerat responsabil pentru că tatăl lui 
ucisese solul. 

— Da, dar nu e numai asta. Dacă va fi război, aș vrea să iau 
parte la el, dar, în ultima vreme, Mona și-a trimis Războinicul și 
armata doar o singura dată la lupta. 

— Împotriva lui Cezar și a legiunilor lui. 

— Da. Au mers să-l susţină pe Cassivellaunos într-un moment 
în care chiar sanctitatea pământului lor era ameninţata. 
Poveștile din Mona spun că doar trei dintre ei s-au întors vii. 
Orice ar spune tălmăcii celorlalte popoare - al tău și la meu, 
erau cei mai mari războinici de pe pământ, care au aparat 
malurile râului, împiedicând atacul violent al legiunilor. Dacă 
ajungem să ne luptam cu Roma și dacă Mona își trimite 
luptătorii pe câmpul de bătălie, atunci m-aș alătura gărzii de 
onoare dacă mi s-ar cere - dar, dacă nu ar fi așa, atunci aș 
prefera să fiu liber să lupt alături de oricine mi s-ar alătura. 

In aerul nemișcat al nopţii, Breaca simţi o boare rece lovindu-i 
spatele. Maroc îi vorbise despre asta, dar nu așa de direct, nici 
așa de înflăcărat. 

— Se va ajunge la asta - la război cu Roma? 

Caradoc ridica din umeri. 

— S-ar putea. Amminios are ambiția tatălui meu, dar niciun 


pic din diplomaţia lui. Cunobelin a urmat un traseu interesant; 
și-a căpătat averea în urma negoţului cu Roma și cu popoarele 
supuse ei, dar niciodată nu și-a însușit obiceiurile romane. În 
ultimii doi ani, s-a întors la clarvăzători și la legile zeilor. 
Amminios n-ar face asta niciodată. El vrea să deţină controlul 
porturilor comerciale de pe ambele maluri ale fluviului și nu se 
va opri de la nimic până nu le va obţine. Şi ca să facă asta, e 
ajutat de Berikos din Atrebates. Bărbatul ăsta a așteptat treizeci 
de ani ca să obţină ce avea tata mai bun. Și, dacă Amminios îi 
dă motivul, o va și face. 

— Și Amminios vrea să obţină porturile de pe malul de sud al 
fluviului pe care, ca să-l pedepsească pentru râul făcut familiei 
mele, tatăl tău i le-a dăruit fiului lui Togodubnos. 

Amintirile legate de lupta aceea năpădiră aerul nopţii. 
Amminios râdea călare, iar tropăitul copitelor îi zguduia capul. 
Breaca privi fix în flăcări și se strădui să audă numai vântul, care 
făcea să vâlurească suprafaţa lacului, și murmurele vocilor de 
pe lângă celelalte focuri, niciuna aparţinând dușmanilor. Când 
putu să gândească din nou limpede, grăi: 

— Pierderea porturilor din sud nu va fi un motiv suficient ca 
Amminios și Berikos să cheme Roma în ajutor. 

— Nu și dacă luptă pentru ele și pierd. Așa cum ţi-ai dat și tu 
seama, lui Amminios nu-i place să piardă. 

Fata își săltă rapid capul. El îi susţinu privirea arzătoare fără 
să zică nimic. S-ar fi putut s-o tachineze, dar n-o făcea. Amândoi 
știau că e adevărat. Ea rosti: 

— Se prea poate să nu-i placă să piardă, dar, dacă ne învinge, 
atunci toată partea de sud-est va fi în pericol. Nu se va opri la 
râu și, dacă va cuceri colina, atunci va înainta spre Ecenia. Noi 
avem bogaţii mai mari decât tot ce a văzut el vreodată, 
pământuri, grâne și cai. Chiar dacă refuzăm să facem negoţ cu 
Roma, asta nu le face mai puţin valoroase. 

— Deci nu trebuie lăsat să câștige, nici să fugă în Roma. 
Singura scăpare ar fi ca Togodubnos să ajungă pe tărâmurile din 
sud înaintea lui Amminios. Lăncierii de acolo i-au jurat supunere 
tatălui meu. Legea spune că nu-și pot încălca jurământul atâta 
timp cât trupul lui va zace întreg și încă trei zile după ce va fi 
incinerat. După asta... 

Își întinse braţele. 

— Îi vor jura credinţă lui Amminios? 


— Cei din Atrebates sunt un popor foarte practic. Au schimbat 
jurământul de credinţă dat lui Berikos, legându-se tatălui meu 
din cauza unei datorii. Vor trece înapoi la fel de repede. Cred că 
vor face un legământ cu oricine va ajunge la ei primul cu destui 
sulițași ca să-i convingă. 

— Togodubnos știe asta? 

— Nu ne rămâne decât să sperăm. Dacă nu reușește, atunci 
sudul va lua foc precum crengile uscate de pin în timpul verii. 

Caradoc se ridica și-și trecu mâinile pe deasupra focului, 
făcând umbre la fel ca tâlmacii. Umbre se succedau pe chipul lui 
înnegurat. Și, pentru că trebuia să se forţeze să vadă chipul de 
dincolo de umbre, nu-l văzu decât pe el. Băiatul zâmbi, dar nu 
era zâmbetul lui Ban. Mâinile lui schițară o sabie și un scut, 
imitând un atac și o mișcare de apărare. Rosti ușor: 

— Bătrânii din Ordovices s-au întâlnit toţi la vremea 
echinocţiului. Le-am cerut ceva, iar ei au acceptat. Dacă în est 
începe războiul, mi s-a dat permisiunea să-i conduc pe luptătorii 
ciocanului de război ca să-i sar în ajutor fratelui meu. 

Așa ar fi vrut tatăl lui. Breaca însă se feri s-o spună. In loc de 
asta, ea zise: 

— Așa ne întoarcem la întrebarea mea dintâi, căreia tocmai i- 
ai răspuns. Nu i-ai putea conduce pe cei din Ordovices, dacă te- 
ai lega să-l păzești pe Războinic. 

— Nu. 

— Decât dacă devii tu Războinicul. 

— Doar dacă Mona și Ordovices s-ar uni, ceea ce nu prea se 
poate. 

— Și atunci, de ce mai ești aici? 

— Nu știu. Ar trebui să-l întrebi pe Maroc. 

— Maroc mi-ar răspunde ca de obicei: să iau aminte la voința 
zeilor, care nu este întotdeauna la fel cu a oamenilor. 

— Nici măcar cu a lui Maroc, oricare ar fi ea. 

Dincolo de jocul umbrelor, fata putu să-l vadă zâmbind la fel 
de sec ca Airmid. Doar puţini cunoșteau planurile lui Maroc, deși 
oricine își putea da seama de ele dintr-o singură privire și la fel 
de mulţi puteau înţelege miracolul viziunilor care căutau să-i 
unească pe luptătorii din vest și din est ca să apere pământurile. 
Breaca auzise despre asta de la Macha, înainte de a părăsi 
pământurile natale. De când venise la Mona, începuse să 
înţeleagă motivele pentru care clarvăzătorul vedea în Caradoc 


singura făptură pregătită să-i îndeplinească visul; care, cu 
permisiunea zeilor, putea chiar să facă mai mult de-atât. 
Caradoc nu ar uni triburile ca să-i dea putere tatălui lui, ci ar 
lupta până la ultima suflare să le unească pentru a ţine piept 
Romei și supușilor ei. 

Breaca nu vedea decât un singur inconvenient. Se ridică să 
plece cu Grindina alături de ea și spuse; 

— Tu ești din Ordovices doar din partea mamei tale. Te-ar 
urma pe tine sulițașii legaţi prin jurământ de ciocanul de lupta 
într-un război pe care nu și-l doresc? 

Băiatul stătea pe spate, cu mâinile sub cap. Îi auzi în întuneric 
vocea amuzata: 

— Mi-aș pune viaţa la bătaie ca așa va fi. Apoi mai chibzui: 
Dacă nu o vor face, nu ar cădea numai estul. 


Breaca se afla în casa cea mare din Ecenia, cerând ajutorai 
bătrânilor, când degetele lui Ardacos îi apucară glezna. Se trezi 
în întuneric, sub bolta cereasca, lângă focul ei. Faţa ridată ca de 
liliac îi bloca vederea. Degetele îi jucau în faţa ochilor, arătându- 
i semnul pericolului, apoi al norocului. Se ridica în tăcere și primi 
sulița. Grindina se întinse și-i urmă. 

Alergară de-a lungul lacului. Mirosul de apă stătută se 
împletea cu cel de mușchi de turba. Când nu nimerea stâncile, 
plescăia cu picioarele goale în apa puţin adânca. Urcară dealul 
și alergară spre marginea craterului, unde se întinseră sub 
stânci. El arăta cu degetul spre linia orizontului, iar ea văzu ce 
văzuse și el: o forma care nu era o stâncă, ceva care se mișca 
printre stâncile de dedesubt. 

— Un urs? Inima îi sări din piept. Credeam că nu sunt urși în 
Mona. 

— Așa ni s-a spus. În opt ani, n-am văzut niciunul. 

Se uita la ea pieziș. Lumina stelelor îi dezvălui albul de la 
colţul ochilor. 

— Semnul din vis al lui Maroc e ursul. 

— Şi al tatălui meu. Breaca își puse sulița pe pietre. Nu putem 
să-l omorâm. 

— Nici nu m-aș gândi la asta. Dar animalul a mirosit mistrețul 
și-l va lua, dacă va putea. 

Se lăsă pe călcâie și-i zâmbi. Faţa lui era mai plină de viaţă 
decât i-o văzuse ea vreodată. Rosti: 


— Aici ne putem măsura puterile, nu ca data trecută. Pericolul 
e imens. La fiecare întrecere pentru alegerea Războinicului au 
murit oameni, dar nu la vânătoare de mistreți. Nu putem să-l 
ucidem, dar trebuie să-l alungăm. Poate chiar să ne omoare. 

Nu arăta ca un om care se pregătește să moară. Breaca 
începu din nou să audă bâzâitul de albine, avertismentul de la 
zei și ecoul slab al cuvintelor lui Maroc: „Trebuie să știți doar că 
trebuie să rămâneţi împreună”. Grăi cu grijă: 

— Doar nu crezi că ne-a fost trimis doar nouă - fără să le dea 
vreo șansă celorlalți? 

Ursul avea culoarea nopţii. Chiar și cu clarviziunea celui din 
Mona, era greu să te concentrezi asupra lui. Cât ea așteptă ca 
Ardacos să vorbească, ursul se transformă într-o umbră în 
lumina stelelor. Îl auzi pe bărbat oftând în spatele ei cu un 
șuierat nazal. 

— Nu, rosti el. Nu cred că e doar pentru noi. Ce chestiune de 
onoare ar mai fi asta? Cum ai putea deveni Războinic doar 
pentru că nu i s-a mai dat nimănui șansa? Se suci înapoi de pe 
creasta și-i apucă încheietura. Du-te atunci; trebuie să ne 
mișcăm repede. Eu merg s-o aduc pe Gwyddhien. Tu trezește-i 
pe ceilalţi. 

Ardacos regreta decizia asta. Se vedea din felul în care alerga 
pe malul apei. Breaca îl trimise pe Grindină după Caradoc, iar ea 
merse de-a lungul râului să-i trezească pe ceilalţi. Câinii mâniiţi 
de resturi de porc erau somnoroși și nu prea voiau să se 
urnească. Războinicii erau ceva mai vioi. La fiecare patru 
oameni, ea numi unul care să mai pună lemne pe foc și să 
înfășoare ferigi uscate în jurul beţelor ca să facă torţe. Celorlalţi 
le spuse să-și lase sulițele și să se înarmeze cu pietre mari pe 
care să le arunce, insistând că nu pot omori; toţi cunoșteau 
legile, dar numai ei și lui Ardacos li se dăduse o dovadă vie a 
pedepsei. Caradoc i se alătură la jumătatea drumului și se 
împărţiră pentru a-i trezi pe ceilalţi, iar după aceea se întâlniră 
în locul unde era păstrat mistrețul. Gwyddhien era deja acolo, 
căţărată pe stânca de deasupra leșului. Ardacos nu era de găsit 
nicăieri. 

Breaca se sui pe pietroi și se uită în jur. Ursul era pe direcţia 
vântului și îi mirosise deja. Se ridică pe labele din spate, cu botul 
bont înălțat spre cer. 

— Unde e Ardacos? întreba Breaca. 


Chiar atunci îl văzu și-și dădu seama că ursul nu stătea așa 
doar pentru că mirosise o mâna de luptători ascunși printre 
stânci, dar și din cauza unui bărbat scund și subţire, acum gol și 
neînarmat, care se balansa în faţa lui. 

— Pe toţi zeii, ce face? 

Gwyddhien se strâmba. 

— Dansul ursului. Se pare că e un dans tradiţional din 
Caledonia, moștenit de la străbuni; acolo, ei dansează cu ursul 
și-l roagă să-i lase în pace, iar el îi asculta. 

Vorbi blajin, în ritmul vioi al celor din vest. Chiar și când striga 
pentru a acoperi zgomotele de la antrenamentele de lupta, 
glasul ei răsuna la fel. Asta era primul lucru care îi plăcuse lui 
Airmid la ea, asta și iscusința ei nemaipomenită. 

Împreuna priviră dansul războinicului. 

— E nebun, zise Breaca. 

— Sau extrem de curajos. Dacă moare, vor spune ca tine. 
Dacă trăiește... 

Femeia înalta rânji și-și întinse braţele în laturi, asemenea 
unui jucător care pierde un pariu în urma unui concurs greu și 
rapid. 

— Nu îndrăznim să intervenim. Dacă o să coborâm, vom strica 
legătura dintre ei și el va muri. Tot ce putem face e să stăm și 
să privim. 

Venutios sari de pe o stânca și ajunse lângă ea. El fu singurul 
care își apucă sulița. Orice avea să se întâmple, el era încă 
Războinicul și nimeni nu avea puterea să-i spună să-și 
abandoneze armele. Se sprijini în mânerul suliței și privi dansul, 
în timp ce ursul și bărbatul se îndepărtau de vârful stâncii. 

În loc să privească ursul, Breaca se uita la Venutios. El fusese 
ultimul pe care mersese să-l trezească, dar îl găsise stând lângă 
foc, ascuţindu-și lama cuţitului de vânătoare. Nici nu o întrebase 
de ce venise. Ea rostise: 

— Te așteptai la asta? 

— La ceva asemănător. 

— Întotdeauna e un urs? 

Venutios își trecuse limba peste dinţi, gândindu-se la ce putea 
să dea în vileag. În cele din urmă, spusese: 

— Nu. Nu întotdeauna. 

Ar fi vrut să-l mai întrebe la ce altceva trebuia să se mai 
aștepte, dar asta ar fi fost lipsă de respect. Privi în întuneric. Cu 


cât Ardacos dansa mai mult, cu atât era mai greu de zărit. Părea 
cenușiu în lumina stelelor, avea culoarea stâncilor, la fel ca 
ursul. Îi simţi pe ceilalţi adunându-se în spatele ei, urcându-se 
ușor pe stânci. Nu toţi îl vedeau însă pe Ardacos. De două ori, 
Breaca trebui să oprească un luptător care credea că poate să 
ţină piept ursului de unul singur. 

O ţinea de braţ pe Braint, verișoara venită din Brigantes, când 
văzu alte siluete, mai mici și mai fantomatice, care o urmau pe 
cea mare. 

— Puii! îi dădu drumul fetei. Gwyddhien, trebuie să-l 
avertizăm pe Ardacos. Nu trebuie să-și ia ochii nici de la 
ursoaică, nici de la pui, pentru că sunt destul de mari ca să-l 
omoare. 

Vorbi prea târziu. Vărul din Brigantes acţiona exact când ea 
dădu drumul braţului fetei. Cobori repede de pe stâncă, scoțând 
strigătul de luptă și aruncând pietrele pe care le avea la el. 
Văzându-l, puiul cel mic se întoarse. Cel mare se dădu înapoi, la 
fel ca mama lui, și se îndreptă spre Ardacos. Se poate ca acesta 
să-l fi văzut, dar un bărbat poate dansa doar cu un urs pe rând. 
Nu făcu nicio mișcare să se întoarcă, să-l acapareze și pe el sau 
să se apere. 

— Nu! 

Breaca începuse deja să alerge. Avea două pietre în mână și-l 
mai avea și pe Grindină alături. Nu era de ajuns. Il simţi pe 
Caradoc în partea stângă, acolo unde se cuvenea să fie cineva 
de care era unită prin legământ, și se bucura pentru asta. 
Gwyddhien i se alătură în partea dreaptă. Ceilalţi alergau și ei, 
imediat în spatele lor. Venutios rămase pe stâncă, observându-i. 

— Fugi! 

Rugându-se pentru viaţa lui Ardacos, îl trimise pe Grindină să 
se repeadă la ursoaică. Când ajunse la o distanţă de o suliță, 
aruncă primele două pietre. Reuși, cu ajutorul zeilor, să arunce 
pe lângă puiul cel mare, iar piatra se sparse, împrăștiind 
grohotiș. Puiul scânci și căzu în patru labe. Ardacos se întoarse, 
renunțând la dans. Ursoaica se dădu mai în spate, înălțându-se 
și biciuind aerul. Grindină se aruncă asupra ei prin spate, 
sfâșiind o bucata de blană, și se întoarse înainte ca ghearele ei 
să-l facă bucăţi. Ursoaica scheună, scoțând un zgomot abia 
auzit în comparaţie cu forţa ei, și se întoarse cu faţa înspre locul 
de unde venea noul pericol. 


Breaca strigă: 

— Ardacos! În dreapta ta. Mai e un pui. 

Știu că era prea târziu. 

Şase dintre ei erau destul de aproape ca să poată arunca, dar 
toți își azvârliseră pietrele. Unul dintre tinerii războinici avusese 
o torţă, pe care însă o aruncase; toţi țintiseră însă înspre femelă 
sau înspre puiul cel mare. Nimeni nu-i acordase atenţie celui 
mic, care-l aruncase la pământ pe tânărul din Brigantes și care 
acum venea să-și ajute mama. Nu era un urs prea mare, dar nici 
Ardacos nu era un bărbat prea puternic, și nici nu putea să se 
apere decât folosindu-și șiretenia. Se feri de lovitură, 
rostogolindu-se ca atunci când evitase mistrețul, și reuși să nu-i 
fie scoase măruntaiele. Ghearele îi atinseră umărul tot acolo 
unde îl loviseră și colții mistreţului, sfâșiindu-i carnea și 
rupându-i braţul cu un zgomot asemănător celui scos de un 
copac în cădere. Ardacos se prăbuși fără să scoată un sunet. 

— Ardacos? 

Zăcea pe un covor de mușchi și de ferigi verzi, cu burta în jos 
și cu capul îndreptat spre vest, în cazul că murea. Vărul din 
Brigantes murise deja. Venutios o invocase pe Briga să-i 
primească sufletul, deși vina era a lui, iar zeii știau asta la fel de 
bine ca și ei. Vara lui îl jelea singură, în tăcere. Dintre ceilalţi, 
mai fuseseră răniţi trei, care nu puteau merge neajutaţi. Ceilalţi 
formaseră un semicerc în jurul lor și alungaseră urșii cu 
zgomotul pietrelor izbite de stânci și cu ajutorul torțelor pe care 
le învârtiseră în aer, făcând cercuri de foc. Grindină hăituise 
animalele până departe, dar nu fusese rănit. Pentru asta, Breaca 
mulţumi în tăcere, chiar în timp ce îi trimitea pe ceilalți să caute 
ierburile de care avea nevoie pentru a începe să vindece rănile. 
În timpul cât le luase să facă o targă pe care să-l care pe 
Ardacos înapoi la adăpost, își dăduse seama că ea era cea care 
știa cel mai bine despre leacuri. Cei trei ani petrecuţi alături de 
bunica bătrână valorau mai mult decât tot ceea ce învăţaseră 
ceilalți. Când le spuse de ce avea nevoie și unde aveau să le 
găsească, jumătate dintre cei treizeci alergaseră la ordinele ei. 

În timp ce îl așeza pe Ardacos într-o poziţie comodă, Breaca 
își dădu seama că trei ani de studiu nu au nicio valoare când 
căutau în întuneric, la începutul iernii, în partea cea mai vestica 
a lumii. Nu găsiseră niciuna dintre plantele de care avea nevoie, 
așa că trebuise să se descurce cu mușchiul verde desfăcut de 


pe pietre și așezat pe rană la fel cum făcuse Ardacos de 
dimineaţa. Tocmai îl fixa pe spatele războinicului, când îl simţi 
mișcându-se. 

— Ardacos? 

Era întors cu spatele la ea. Fata se roti și se aplecă să se uite 
la el. Avea un ochi deschis și părea că vrea să întrebe ceva. 
Breaca zise: 

— Ai reușit. Urșii au plecat. Băiatul din Brigantes a murit din 
neatenţie. Toţi ceilalţi trăiesc. Tu ai fost rănit și ai pierdut mult 
sânge, dar o să... 

Ochiul i se închise. O cruţă să mai spună banalităţi care după 
aceea s-ar fi dovedit neadevărate. 

Se uită în sus. Îi vorbi lui Gwyddhien, care stătea pe stânca de 
deasupra: 

— Am făcut tot ce am putut. l-am pus braţul la loc și i l-am 
legat. Rana e închisă, dar încă mai sângerează. Are nevoie de 
Airmid sau de Talia, dacă vrem să mai trăiască. Ar trebui să 
plecăm acum. 

— Așa crezi? 

Înalta războinica rămase tăcută câteva clipe, apoi clătina din 
cap. 

— Nu putem să ne mișcăm încă. E deja prea întuneric și vin 
nori dinspre est. În curând va ploua sau se va aşterne ceața. 
Calea înapoi spre așezare nu e lipsită de pericole și nimeni nu 
știe drumul suficient de bine încât să se descurce pe timp de 
noapte. Mai bine așteptăm până la ziuă. 

— Nu putem. E prea târziu. 

Graba o făcu să se răstească. 

Gwyddhien zâmbi, împăciuitor ca un adevărat Războinic. 

— Nu cred. E trecut de miezul nopţii. Nu mai e mult până la 
ziuă. 

— Dar tot e prea târziu. Dacă plecăm acum, vom ajunge la 
așezare în zori. Dacă așteptăm până la răsărit, vom ajunge abia 
la miezul zilei, iar până atunci va fi mort. 

— Mai bine moare unul decât mai mulţi. Avem trei oameni 
slăbiţi, care vor trebui să fie căraţi, și mai avem și un cadavru 
pe care nu-l putem abandona... 

— Putem să-l lăsăm. Dacă îl îngropăm sub pietre, nu-l vor găsi 
urșii. O să mă întorc mâine împreună cu alţii... 

— Nu. 


Se priviră peste corpul celui rănit. Breaca își dădu seama că 
tremură. Sângele i se înfierbântase și o durea din nou cicatricea 
de pe palmă. Trase aer în piept și-i dădu drumul afară, șuierând 
printre dinţi. Cu grijă, rosti răspicat: 

— Atunci o să merg singură până la așezare să aduc un vraci, 
niște cai și o targă. O să fim aici înainte de răsărit. Nu putem să- 
| lăsăm mai mult. 

— Nu. 

Venutios refuză cu o mișcare a capului. 

— Nu poţi să mergi singură. Cei treizeci nu trebuie să fie 
despărțiți. Asta e legea confruntării. 

El încă mai era Războinicul. l-ar fi încredinţat propria viaţă. 
Dar Ardacos îi fusese prieten și o trezise, deși ar fi putut dansa 
singur cu ursul şi poate ar fi și reușit. Întrebă: 

— Cine mă va opri? 

— Eu. 

Venutios stătea pe-o piatră, cu sulița așezată nepăsător pe 
genunchi. Tăcerea din ochii lui îi promitea moartea dacă avea 
să-l sfideze. Ridică din umeri, cerându-și iertare. 

— Îmi pare rău. Te-aș lăsa să pleci dacă aș putea, dar legea e 
clară și trebuie respectată fără discuţie. Sau plecaţi toţi, sau 
niciunul. 

Breaca respira prea repede ca să poată gândi limpede. Se mai 
liniști și se gândi la Eburovic, care întotdeauna o sfătuise să ia 
lucrurile cu calm și să se străduiască să afle ce se ascunde în 
spatele cuvintelor. Îi spuse lui Gwyddhien: 

— Nu e vorba despre a căuta sau despre a găsi o potecă. Cu 
toţii am mai vânat aici pe timp de noapte, tu mai mult ca 
oricine. Am putea găsi drumul și cu ochii închiși, dacă am fi 
nevoiți. De ce nu vrei să mergem? 

Războinica dădu din cap plină de căldură. 

— Trăiesc aici de zece ani. La Mona nu sunt urși. 

Breaca rosti: 

— În noaptea asta au fost urși. l-am văzut. 

— Asta e noaptea în care se alege Războinicul. Poate că 
lucrurile pe care le vedem nu se află cu adevărat acolo. Doar la 
ziuă vom ști adevărul. Am pierdut deja pe unul dintre noi, poate 
chiar doi, dacă moare și Ardacos. Bătrânii au prezis de două sau 
de trei ori mai mulţi morţi. Dacă plecăm pe timpul nopţii, riscăm 
nu numai să-l pierdem pe el. Visele capătă și alte întrupări decât 


cea de urs. 

— Ardacos nu a fost rănit de o nălucă. 

— Eşti sigură? 

— Da. Grindină nu are vedenii. Poate că înainte nu au fost urși 
la Mona, dar acum sunt trei. O să ne ocupăm de ei mai târziu 
sau îi vom lăsa să trăiască în pace. 

În timp ce vorbea, se urcă pe stâncă, alături de Gwyddhien. 
Avea cuțitul la cingătoare, o armă mai bună ca oricare alta. 
Dacă n-ar mai fi însoţit-o nimeni, atunci i-ar fi rămas Grindina. 
Se roti într-o parte, astfel încât Gwyddhien să stea între ea și 
Venutios. Ca s-o audă toată lumea, rosti sus și tare: 

— Dacă visătorii ne trimit năluci, atunci o pot face și aici, la fel 
de bine ca și pe drumul de întoarcere. Ardacos are nevoie de 
ajutor, iar legile nu mai au nicio valoare dacă un om e 
condamnat la moarte fără motiv. Cei care sunt de acord cu mine 
mă pot urma. Eu plec, acum. 

Sări. Alergă. Grindină sări alături de ea, atât de aproape că îi 
simţea căldura și mirosul de urs din respiraţie. Până la trei, 
Caradoc fu lângă ea, apărând-o din stânga. Până la zece, în 
dreapta i se alătură Braint, vara din Brigantes însoţită 
îndeaproape de Cumal din Cumovii. Până să ajungă la poalele 
dealului, erau urmaţi demult mai mulţi decât putea ea număra, 
însă, cu siguranţă, erau mai numeroși decât cei rămași sus. Se 
opri și se uită înapoi. În vârful stâncii, Venutios îşi scosese cornul 
și suna, ordonându-le să se întoarcă. Preţ de o clipă, Breaca se 
bucură ca în ziua în care îi frânsese sabia. Însoţită doar de 
Caradoc și de Braint, urcă înapoi pe deal. Venutios o întâmpină, 
cu faţa lipsită de orice expresie, asemenea unui bătrân care 
dictează o lege. 

— Nu ai voie să pleci singură, dar majoritatea a ales să 
plecăm. Atunci, Gwyddhien este cea care trebuie să vă urmeze. 

Războinica înaltă stătea în spatele lui. Ţinea în mână sulița ei 
și pe a Breacăi, pe care i-o dădu înapoi cu coada înainte, în 
semn de credinţă. 

— Sunt gata. 

Ritmul vocii ei semăna cu o rugăciune. 

Breaca o primi, oferindu-i mâna. Rosti: 

— Dacă trebuie să-i cărăm pe răniţi, vom avea nevoie de mai 
multe tărgi. Da-mi cincisprezece oameni și le voi obţine. 

— Ai tăi sunt. 


Strângerea de mână fu primită și întoarsă pe măsură. 
Gwyddhien rânji și grăi: 

— Mai adu și un ţăruș nou pentru porc. Vom tăia carcasa pe 
jumătate, ca să fie mai ușor de cărat. Așa o să mergem mai 
repede. 


Alergară prin noapte; nu foarte repede, dar destul de iute. Nu 
fură ameninţaţi de nicio nălucă și nici nu le luă mult timp. Cerul 
era acoperit de nori, dar nu căzu nicio picătură de ploaie. Nu era 
nicio stea care să le călăuzească drumul, dar căutară și găsiră o 
cărare bătută de vânători, marcată cu bețe rupte, și o urmară. 
Gwyddhien o luă în faţa grupului și verifică drumul. Venutios 
alerga în spate, ţinând ritmul cu ei, ca să se asigure că nu se 
rătăcea nimeni. Breaca și Caradoc i se alăturară lui Braint, să-i 
mai abată gândurile și să nu-l mai plângă pe vărul ei. Impreună 
îl cărară pe Ardacos, făcând cu schimbul destul de des, ca să nu 
obosească, astfel că, în timp ce doi îl duceau pe bărbat, unul 
alerga. In tot timpul ăsta, rănitul își pierduse și-și recăpătase 
cunoștința, dar, chiar și atunci când fusese treaz, stătuse liniștit, 
fără să se plângă când se împiedicau sau când trebuiau să-l 
treacă din mână în mână peste vreun curs de apă. 

Coborau panta unui deal, străduindu-se să-l ţină nemișcat pe 
Ardacos, când Breaca își dădu seama că putea să-și vadă 
conturul mâinii și al piciorului și știu că mai era puţin până în 
zori. || căută cu privirea pe Caradoc și-i văzu părul, bălai precum 
lanurile de grâu din bătaia vântului. Îi zâmbi, dezvelindu-și dinţii 
albi. Braint, fata cu părul negru, de la celălalt capăt al tărgii, era 
încă prea în întuneric ca să poată fi văzută. 

La poalele dealului, li se alătură și Gwyddhien. 

— Vom fi la porţi când soarele va ajunge sus de tot. Chiar și 
dacă trebuie să ne cărăm răniții, tot trebuie să ne facem o 
intrare triumfală. 

Erau obosiţi și neîngrijiţi, un grup de siluete zdrenţăroase 
vizibile doar pe jumătate. Femeia îi împărţi pe trei rânduri, în 
funcţie de vârstă și de experiența, mergând cu sulițele la spate, 
în semn de pace. Referindu-se la Ardacos, zise: 

— Ne vom opri sub stejarul de dinaintea porţii. Atunci să-l 
aduceţi în faţă. El e totuși cel mai important dintre noi și trebuie 
să intre primul. 

Era un act care le făcea onoare amândurora. Poate că în ochii 


unora, la plecare, el fusese cel mai mare, dar acum Gwyddhien 
se întorcea ca Războinic, și nu se îndoia nimeni de asta. Breaca 
se aplecă peste targă și-l găsi pe rănit treaz. Clipi la fel ca 
înainte. Își păstră mâna pe suliță și nu lăsă să i se citească nimic 
pe chip. 

Drumul care le mai rămăsese de străbătut le era familiar 
tuturor: dealuri acoperite de grozamă și văi mici, năpădite de 
sălcii și de aluni. Traversară două râuri, pe cel mai apropiat, 
peste pietre, iar pe cel mai îndepărtat, peste un pod. 

Prima suliță căzu exact când îl treceau pe Ardacos peste 
pietre. Breaca auzi vâjâitul și șuieratul unei lovituri și făcu ultimii 
doi pași dintr-o săritură, aruncându-se pe malul îndepărtat fără 
să stea pe gânduri. Caradoc, care ţinea celălalt capăt al tărgii, 
sări și alergă odată cu ea. Fugiră în salturi la adăpostul unui 
gherghin. Braint se repezi și ea după ei, aruncându-se cu faţa în 
iarbă. 

— Venutios e lovit, rosti ea. 

— Ce? 

— L-am văzut căzând, zise Caradoc. Au ţintit direct spre el. 

— Pe toţi zeii! De ce? 

Breaca se întinse din ascunzătoare și încercă să numere 
capetele. Pe câmp, i-ar fi putut vedea bine. Aici, în vale, dincolo 
de copacii încă plini de frunzele arămii ale toamnei, prin umbra 
încă neîmprăștiată a nopţii, îi era imposibil. Nu se vedea decât 
Gwyddhien, întinsă la adăpostul lipsit de siguranţă al unei 
stânci. Breaca își făcu mâinile pâlnie la gură și îngână strigătul 
unei bufnițe de noapte, chemarea războinicilor din Mona. 
Gwyddhien îi răspunse și alergă să li se alăture. 

Breaca grăi: 

— Venutios e căzut. 

— Știu, am văzut. Tu ai fost ultima care a traversat înaintea 
lui? 

— Da. 

— Bine că măcar suntem toţi pe aceeași parte a râului. 

Gwyddhien îngână și ea strigătul bufniței, dar mai tare. 

Alţii răspunseră câte doi, câte trei și se adunară încet. 

Cumal din Comovii fu primul care ajunse lângă stâncă. 

— Ordovices! 

Scuipă jos, la picioarele lui Caradoc. Popoarele lor erau 
dușmani vechi. 


— Le-aș recunoaște sulițele de oriunde. Ai știut de asta? 

Caradoc îl privi fix. Intentionat, se întoarse foarte lent și privi 
dincolo de râu, la trupul căzut al lui Venutios. Războinicul era 
întins pe spate, cu membrele răsucite în unghiuri nefirești. Un 
singur mâner al unei sulițe se înălța deasupra lui. Întorcându-se, 
Caradoc rosti pe un ton foarte rece și cumpătat: 

— lartă-mă. Lumina e prea slabă și nu pot vedea nimic de aici, 
dar eram aproape când au fost aruncate sulițele și cred că 
purtau însemnele zeului comut. 

— Nu, erau de la Coritani, grăi Breaca. Asta în cazul în care nu 
și-au luat cei din Comovii însemnele vulturului roșu. 

— Votadini, zise Braint. Le vopsesc în negru și le înmoaie 
vârful în otravă de ciuperci. Le știu de mică. Așa l-au ucis pe 
unchiul mamei mele. 

Se lăsă liniștea. O stăncuţă zbură la Venutios, dar fu speriată 
de o creanga rupta. 

Albă ca varul, Gwyddhien bâigui: 

— Atunci, suliţele ne sunt trimise de visători, la fel ca și urșii. 
De ce l-ar ucide însă visătorii pe unul de-al lor? 

Nu rostise întrebarea, dar era clar că de fapt voise să spună: 
„De ce ar face Airmid asta?” 

Breaca grăi cu asprime: 

— Să-l întrebi pe Venutios, dacă o să-l întâlnești în lumea 
celor morţi. Probabil că știa că există riscul ăsta, iar noi ar fi 
trebuit să ne gândim la asta. În ceilalţi ani au murit mai mulţi și 
nu se poate să se fi întâmplat din cauza urșilor. 

Se învinovăţea singură, pentru că era mai bine decât să 
arunce vina asupra celorlalţi, chiar și pe clarvăzătoarea care 
făcuse un pariu, când, de fapt, ar fi trebuit să o avertizeze. 
Breaca simţi în stomac o durere amara, dar surda, de parcă, 
odată ce ar fi devenit conștienta de ea, aceasta avea să ajungă 
nimicitoare. 

— Şi acum? întreba Gwyddhien. Nu-i putem ucide pe visători. 

— Chiar nu putem, chiar dacă ei ne omoară pe noi? 

Breaca le vorbi șoptit. Douăzeci și patru de oameni o priveau 
neîncrezători. În lumina fumurie, chiar şi Caradoc părea nesigur. 
Îl credea neînfricat și fu şocată să-și dea seama că nu era așa. 
Visătorii din Mona erau de neatins, acoperiţi de un văl al păcii; 
puteau trece printr-o bătălie, fără ca vreunul dintre luptători să 
ridice un deget împotriva lor. Simţi cum se destramă legăturile 


care-i uniseră pe cei treizeci și se rugă Brigai și lui Nemain, cei 
care vegheau asupra lui Airmid. Ca răspuns, nu-i văzu decât pe 
Ardacos murind și pe Războinic, mort deja, iar nedreptatea asta 
îi îngheţa inima. Îi chemă pe Eburovic și pe bunica bătrână, dar 
nu veni nimeni. Disperată, o chema pe Airmid, nu pe visătoarea 
în carne și oase, ci înțelepciunea ei, care o învelea ca un al 
doilea strat de piele și care o ajuta de fiecare dată când avea 
nevoie. Noaptea nu-i răspunse, ba mai mult de-atât: în întuneric, 
liniștea se revărsa, slăbindu-i voinţa. Aici, pe insula zeilor, într-o 
noapte atinsă de magia zeilor, ea era singura, părăsită de cei în 
care avea cea mai mare încredere și care, în schimb, întorceau, 
acum, puterile zeilor împotriva ei. 

Conștientizarea trădării era paralizanta. Privi dincolo de 
întinderea tufișurilor de gherghina, spre sălciile care împânzeau 
ambele maluri ale celui de-al doilea râu. O pâclă groasă de 
ceaţă se întindea înainte, ajungându-le până la genunchi, teribil 
de înșelătoare. Niciodată nu-și dorise moartea cu atâta 
intensitate, asemenea lui 'Tagos în primele luni după ce își 
pierduse braţul, dar o văzu apropiindu-se și îi lipsea forța de a i 
se împotrivi. 

Grindina o înghionti cu capul în palmă. Dintre ei toţi, el era 
singurul care nu cunoștea neîncrederea sau teama de 
clarvăzători, nu făcea diferența dintre un război de partea 
binelui sau a râului. El trăia numai ca să vâneze și să omoare, să 
lupte și să câștige. Ghemuindu-se, fata își afunda degetele în 
părul aspru de pe gâtul lui. Poate că i se refuza amintirea lui 
Eburovic, dar nimeni nu putea să-i șteargă din minte nașterea 
câinelui, imaginea lui Bân în cadrul ușii de la casa femeilor, abia 
trezit din somn, cu privirea sălbatică și pierduta, tânjind după un 
suflet pe care nici măcar nu-l cunoștea, dar pe care deja îl 
iubea; frăţiorul ei, care își dorise din tot sufletul să devină 
războinic, chiar și atunci când toată lumea își dăduse seama că 
menirea lui era să fie cel mai mare clarvăzător al tuturor 
timpurilor, până când un singur act de trădare îi luase viaţa. De 
la imaginea lui Bân până la izbucnirea furiei, sau până la mânia 
care o devora pe dinăuntru, nu mai era decât un pas. In cei doi 
ani petrecuţi la Mona, învățase să nu-și lase sentimentele să-i 
întunece judecata, dar din cauza Monei ajunsese aici, iar 
învățătorii ei știuseră de asta, dar nu ziseseră nimic. Ca o 
sfidare, își hrăni flacăra care îi ardea în inimă și care de altfel 


putea fi atât de ușor alimentată: de scârba pe care o nutrea 
pentru  Amminios, de amintirea primei lor întâlniri, de 
sacrificarea iepei sure, de ultima lui fapta de pângărire, de 
sunetul râsului lui care îi răsună în urechi, până când izbucni o 
furie care putea să distrugă orice i-ar fi stat în cale. 

Se ridica tremurând și se uită împrejur cu o seninătate în 
comparaţie cu care nehotărârea de mai devreme părea o 
neghiobie. Ceaţa se răspândi, alungând fantoma fricii ei. 
Războinicii rămași o priviră obosiţi, de parcă și ea putea fi la fel 
de ireală. Zâmbi și-i văzu pe cei de lângă ea tresărind. Işi alese 
cuvintele cu grijă și zise: 

— Dacă asta e lucrătura visătorilor, atunci face parte din test. 
Suntem războinici din Mona. Și-au petrecut mulţi ani pregătindu- 
ne de luptă. Dacă e să murim, atunci ar trebui să murim plini de 
onoare, în bătălie, nu ca niște tauri care stau într-un ţarc, 
așteptându-și sfârșitul. Işi ridică sulița cu vârful în sus, în semn 
de luptă. Mă voi împotrivi suliţașilor-fantomă singură, dacă e 
nevoie, dar ar fi mai bine s-o fac ajutată. Cine vrea să se lupte 
alături de mine? 

Răgazul putu fi măsurat de bătăile ca de ciocan ale inimii ei și 
păru să ţină o eternitate. In cele din urmă, o voce din spatele ei 
grăi: 

— Eu. 

Caradoc înainta lângă ea, umplând un gol rămas prea mult 
timp descoperit. Fata îi zâmbi, cu mintea limpede, iar când el îi 
răspunse, preţ de o clipă își aminti de râul unde amândoi 
fuseseră prinși în ghearele morţii, care însă se hotărâse să le 
dea drumul. Cu o prevedere demnă de laudă, el rosti: 

— Avem nevoie de alte arme. Nu e posibil să câștigi o luptă, 
împotrivindu-te suliţei cu suliță. Ca s-o facem cum trebuie, avem 
nevoie de săbii și de scuturi. 

— Armurăria se află pe partea asta a așezării. Fără răniţi, 
suntem douăzeci și nouă. Ajung zece oameni să care tot ce ne 
trebuie. 

Braint era aproape. Breaca îi puse o mână pe umăr. 

— Ţi-ai risca viaţa ca să-ţi recapeţi sabia? 

Fata era plină de însufleţire. Durerea cauzată de moartea 
vărului ei se transformase rapid în furie și în dorinţa de a 
acţiona. Rânji sălbatic: 

— Aș face orice. 


— Foarte bine. Atunci suntem trei. Mai avem nevoie de încă 
șapte. Nu dintre răniţi. 

Braint era cea mai tânără dintre ei. Ceilalți nu aveau să-i 
permită să fie mai curajoși ca ei. Nu refuză nimeni să i se 
alăture. 

Gwyddhien își recăpăta ţinuta și abilitatea de a face planuri. 

— Locul ăla e prea expus, spuse ea. Dacă ne pândesc, atunci 
veţi avea nevoie de o diversiune, care să-i facă să-și 
concentreze atenţia în altă parte. Arătă înspre apus. Acolo e un 
pâlc de sălcii care duce la capătul celui de-al doilea râu. Tu du-i 
pe cei zece la armurărie. Eu o să-i iau pe ceilalţi și ne vom 
preface ca vrem să traversam pe acolo. În timpul asta, voi puteţi 
scăpa. 

Breaca se simţi ca și cum se sprijinea pe un zid înalt, de unde 
putea să-i vadă clar pe toţi cei adunaţi dedesubt. Fără să vrea, 
putea să-i rânduiască pe cei douăzeci și cinci de războinici teferi 
și să le simtă curajul. Ardacos zăcea la adăpostul gherghinilor. îi 
întâlni ochii întunecaţi, care nu păstrau nicio urmă de frică. 

— Cineva trebuie să rămână cu Ardacos, zise ea. Nu l-am 
adus până aici ca să-l pierdem. 

— O să rămân eu. Dacă mă ajuţi să-l mut sub stânci și îmi mai 
dai șase oameni, o să-l apărăm atât timp cât ai nevoie. 

Vorbise Caradoc. Chiar dacă îi părea rău că-l pierde, știa că el 
e singurul pe care se putea baza că-l va apăra pe rănit, 
încuviinţa din cap. 

— Îţi vom lăsa ţie sulițele noastre. Vom avea și așa destule de 
carat la întoarcere și-ți vor fi mai de folos ţie aici. 

II mutară cu ușurința pe Ardacos. Pe măsură ce începeau să 
se împartă în grupuri, Gwyddhien își ridica mâna ca să-și 
organizeze grupul. 

— Avem nevoie de un semnal ca să acţionam în același timp. 

— Aşteptaţi aici. 

Căzură noua sulițe când Breaca alerga spre pietrele de râu și 
încă douăsprezece când se întoarse. După părerea ei, toate 
aveau mirosul și lucrătură celor din Coritani, așa cum și le 
amintea din copilărie. Se aruncă la adăpost și-și ţinu trofeul 
ridicat, ca să-l poată vedea toată lumea. 

— Cornul Războinicului. 

Era lung cât braţul ei, dar ușor curbat. Cele două capete erau 
turnate cu argint simplu, fără ornamente, iar cornul însuși 


fusese lustruit de atâtea generaţii, încât căpătase o 
transparenţă plăcută, care acum reflecta primele străluciri aurii 
ale zorilor, transformându-se într-o flacără care ardea asemenea 
celei din sufletul ei. Își legă sfoara în jurul gâtului și rosti: 

— Când o să am săbiile, o să suflu și o să anunţ începerea 
luptei. Veniţi înapoi aici să le luaţi. Atunci vom vedea cine 
aruncă suliţele care se schimbă în întuneric. 

— Dar înainte de asta? întrebă Gwyddhien. Nu poţi să sufli în 
corn când ajungi la turnătorie. O să atragi pericolul prea 
devreme. 

Breaca se strâmbă. Promisiunea luptei o învălui, alungându-i 
ameninţarea trădării. 

— Te-a învăţat Airmid orăcăitul broaștelor? întrebă ea. 

— Da. 

— Folosește.-l, atunci. De trei ori, o dată, și încă o dată. La 
ultima, năvălim. Roagă-te pentru noi și vă vom aduce armele. 


În mlaștina de la răsărit se auzi orăcăitul unei broaște cu 
pielea maronie și răspunsul partenerului ei. In lumina difuză a 
zorilor, o mâna se ridică din iarba înaltă și făcu semn înainte. 
Zece războinici și un câine de vânătoare se târâră pe burtă, ca 
șopârlele prin iarba umedă de rouă. 

Așezarea era liniștită. Fumul se ridica subţire dinspre focurile 
aprinse pe timpul nopţii. Dormeau și câinii, și cocoșii. O colibă 
mică din piatră, cu acoperișul din pământ, ca să nu ardă, era 
așezată între două case. Avea o ușă din lemn, prinsă în ţâţâni 
care scârțâiau de fiecare dată când era deschisă - mai puţin de 
data asta, când o tânără războinică brunetă, din neamul 
Brigantes, îi unse balamalele cu grăsime de la mistrețul vânat, 
făcându-le să nu mai scoată niciun zgomot. Intrară trei dintre 
războinici, unul ștergându-și untura de pe mâini. lnăuntru era 
mai întuneric decât noaptea însăși, dar ei exersaseră de multe 
ori când trebuise să-și găsească armele legaţi la ochi, în 
eventualitatea în care ar fi avut vreodată nevoie, deși nu pentru 
o astfel de situaţie. Căutară săbiile și le dădură, cu mânerul 
înainte, celor care așteptau afară, cunoscându-le pe fiecare 
după forma măciuliei. La scuturi era mai greu de știut ale cui 
erau. Fiecare dintre ele purta pe față emblema Războinicului, un 
păstrăv săltăreţ, albastru pe fond gri, alături de care se aflau 
însemnele fiecăruia, doar ușor scrijelite pe partea dinainte sau 


pe mâner, prea ușor însă, încât deveneau greu de văzut. În lipsa 
altor indicii, aleseră douăzeci și nouă de scuturi la întâmplare și 
le înmânară, dându-și seama ca unul era diferit și special. 
Purtând fiecare trei săbii și trei scuturi, având în faţă câinele 
care urma să-i anunţe dacă era vreo urmă de pericol, se grăbiră 
să ajungă înapoi la stânca de unde veniseră. Cei care îl străjuiau 
pe Ardacos fuseseră atacați. Doi dintre păzitori zăceau răniţi, 
dar încă vii, alături de cei care fuseseră mai devreme vătămați. 
După ce împărţiră săbiile și scuturile tuturor celor care puteau fi 
de ajutor, Breaca își duse cornul Războinicului la buze, trase aer 
în piept și sufla, anunțând începutul luptei. 


Breaca își grupă ceata ei. Protejaţi de scuturi, cu săbiile 
ridicate și gata de luptă, porniră la atac. Era ultima oară când 
purtau însemnele păstrăvului săltăreţ, emblema lui Venutios, 
Războinicul de până atunci, care acum era mort. Doar scutul lui 
era diferit de al lor: păstrăvul era gravat adânc pe cupola 
scutului și era incrustat cu pietre albastre. Breaca dorise să i-l 
ducă lui, dar fusese împiedicata de Gwyddhien și de Caradoc; 
mai era doar puţin până la răsărit și nu avea cum să treacă 
neobservata, mai ales ca și suflase în corn cu o forţa care 
probabil că-l făcuse auzit pe întreaga insulă; erau în vreme de 
război și aveau să se ocupe de morți mai târziu, asta dacă mai 
rămânea vreunul în viaţă care să aibă grija de ceilalți. In schimb, 
lăsaseră scutul lângă Ardacos, căruia îi dăduseră sabia lui și-l 
ajutaseră să se ridice. La rugămintea lui, îi ridicaseră scutul 
alături, bărbatul gândindu-se că nu avea să moară doar de lao 
simplă rana la braţ. Pe când plecau, încredinţându-l ca aveau 
să-i apere viaţa, onorându-l ca pe orice războinic, el le zâmbi. 

Cei râmași iuţiră pasul, ca și când ar fi mers la vânătoare, 
doar că mai repede, orânduiţi în așa fel încât să se poată apăra 
unul pe altul, dar, în același timp, să-și poată câștiga singuri 
onoarea, cu o lovitură nemaivăzută. Așa cum i se cuvenea, 
Gwyddhien trecu în centru. Prin prisma faptelor ei, Breaca își 
câștiga locul din dreapta, cel mai onorant. Lui Caradoc i se dădu 
locul din stânga și vru să o aleagă pe Braint tovarășa lui de scut, 
dar i-o cedase Breacăi, luându-l în schimb pe Cumal, luptătorul 
comovian care-i scuipase la picioare. 

El și Breaca se despărțiră la marginea pădurii, chiar înainte de 
a face primii pași în câmp deschis. Caradoc se întoarse cu 


spatele la soare. Ultimele rămășițe ale ceţii îi acoperiseră părul 
cu un strat gros de brumă, care, în lumina rece a dimineţii, 
părea o fâșie din metal topit, care aducea cu nuanţa ochilor lui. 
Il măcina ceva. Breaca își dădea seama de asta, dar nu 
înţelegea și cauza. Pentru prima oară în doi ani, se simţea bine 
în prezenţa lui. Se întinse înainte și-i atinse mânerul sabiei cu un 
deget, întărindu-și legământul războinicilor așa cum n-o mai 
făcuse niciodată. Nici măcar nu-i vorbi. Nu știa dacă ar fi fost în 
stare să vorbească în clipa aia, dar oricum fură întrerupţi de 
Brock din Dumonii, care nu era sigur de poziţia lui în grup. După 
ce i se arătă și fu pus la locul lui, momentul trecuse deja, la fel 
ca și amăgirea ciudată pe care o arunca lumina, învăluindu-l pe 
Caradoc într-o aură argintie. 

Se despărțiră, fiecare dintre ei având să ocupe locurile de la 
capetele șirului. In ultima clipă, el o oprise însă, zicându-i: 

— Nu te gândi la cine se află în faţa ta. Dacă îi vom avea într- 
adevăr în faţă pe visători, atunci ceea ce vedem se poate să nu 
fie real. 

Ea îi răspunsese: 

— Aș recunoaște-o pe Airmid. 

— Așa să faci. 

Grupul merse în susul dealului, părăsind valea încet, ca să 
spargă rândurile. Peste tot în jurul lor, noaptea lăsa loc 
dimineţii, umbrele negre schimbându-se în nuanțele vii ale 
zorilor. O stăncuţă îi urmări dincolo de ultimul alun, parcă 
prevestind ceva rău. În ţarcurile de dincolo de casele așezării, 
scroafele abia trezite grohăiau, iar oile își chemau mieii. Pe 
câmpurile de sus, un mânz necheză întărâtat și zburda de-a 
lungul zidului. Tot dealul răsună de bocănitul copitelor lui. 

— Ar fi trebuit să luăm caii, rosti Braint. Aș fi preferat să mor 
calare. 

— Erau prea departe, iar zorii, prea aproape. Am fi fost văzuţi 
înainte să ajungem acolo. 

Breaca privi spre est. O spărtură în nori scoase la iveala o 
dâră de aur topit, vestind adevăratele raze ce aveau să răsară. 
Se gândi la Venutios, mort, și la armonia pe care le-o insuflase și 
fu bucuroasă că se dusese și că nu mai putea să-i stingă focul 
sălbatic care-i ardea în suflet, un foc însă diferit de febra luptei 
care îi cuprinsese pe toţi în casa cea mare, atunci când începuse 
alegerea celor treizeci. Amintirea îi era proaspătă în minte, la fel 


ca și așezarea luptătorilor. Vălul care îi unea era puternic, 
fiecare dintre ei răspândind o siguranţa care făcea grupul mai 
puternic decât dacă ar fi luptat separat. Braint era singura care 
o îngrijora; fata era foarte însufleţită, dar îi lipsea pregătirea de 
la Mona. 

— Ai grijă când o să răsară soarele, grai Breaca. Dacă sunt 
pricepuţi, îl pot folosi să te orbească. Nu privi înspre stânga fără 
să ridici scutul ca să-ţi faci umbra. 

— Așa o să fac. 

Scut lângă scut, trecură printr-un crâng de grozamă. În față, 
se vedeau primul șanț și zidul așezării clarvăzătorilor. Şcoala 
exersase aici de mai multe ori. Breaca ţinuse odată piept unei 
cete de zece oameni, avându-l alături doar pe Cumal. Îi vorbi lui 
Braint: 

— Dacă o să ne rupem de ceilalţi și o să avem de înfruntat 
mai mult de patru inși, ne vom așeza spate în spate și... cee 
asta? 

— Războinicii! Priveşte! O armata întreaga! 

leșiră din șanț, înarmaţi complet și pregătiţi de război. De 
marginile colierelor de metal le atârnau pene de război așa cum 
aveau strămoșii. La gât sau în par își purtau simbolurile visurilor 
lor. Scuturile erau complet gri, renegând supunerea față de 
Războinic. Își ţineau săbiile cu fermitate. 

Breaca își înghiţi nodul care-i rămăsese în gât. 

— Este garda de onoare. l-au trimis împotriva noastră pe cei 
care au supravieţuit ultimei trieri. Sunt prea mulţi. Nu putem să- 
i înfruntăm în formaţia asta. 

Era cel mai rău lucru la care s-ar fi putut gândi. Caradoc era 
departe în stânga ei, Gwyddhien în semicerc, cu zece pași în 
spate. Breaca îl putea vedea pe el, dar nu și pe ea. Ar fi trebuit 
să prevadă asta, dar n-o făcuseră. Era prea târziu să cadă de 
acord în privinţa unui nou avertisment pe care garda de onoare 
să nu-l cunoască. Blestemând, își duse cornul Războinicului la 
gură și dădu semnalul pentru organizarea sub formă de vârf de 
suliță. Făcu o pauză ca să se asigure că Braint a înţeles, apoi 
începu să fuga. 

Erau douăzeci și trei, dintre care unul nepregătit. Schimbară 
așezarea din formaţia de semicerc în cea de vârf de sulița pe cât 
de repede putură, așezându-se toţi în funcţie de cea care suna 
din corn. Breaca era gata să moară acum, era sigură de asta; 


nimeni din primele rânduri ale suliței nu scapă cu viaţă. Îi părea 
rău de Braint, care se afla în partea dreapta, în spatele ei, în al 
doilea rând. Caradoc înaintase în dreptul scutului, în stânga ei 
și, încă o dată, golul neacoperit fu umplut. Acum nu mai avea 
nevoie de cornul Războinicului, decât ca să-i sfideze, iar asta era 
un motiv suficient de bun. Işi ridica sabia sub forma de șarpe, 
darul de la tatăl ei, duse cornul la gura și sufla până ce sunetul îi 
uni și-i aruncă înainte, ca o haita de câini trimiși la vânătoare 
sau precum caii cărora li s-a dat libertatea să galopeze. În timp 
ce grupul căpăta viteză în spatele ei, singurul ei regret era că nu 
avusese timp să-și scrijelească propriul însemn pe cupola 
scutului împrumutat. 

Un alt corn sună în grupul clarvăzătorilor, într-o tonalitate mai 
ridicată și mai delicata decât ceea ce se auzise mai devreme. 
Soarele răsări prin spărtura dintre nori, inundând cu lumina 
câmpul de bătălie. Dimineaţa se născu plina de culoare și de 
sunet. Războinicii gărzii de onoare își aruncară scuturile și-și 
băgară săbiile în teaca. Cei de la capete se plecară într-un 
genunchi. Cei din mijloc se mutară ușor spre dreapta, asemenea 
unei porţi bine unse, și îngenuncheară și ei, la rândul lor. În 
spatele lor, porţile așezării erau deschise, iar rândurile 
clarvăzătorilor așteptau gătiţi de sărbătoare. În faţă, viu și 
nevătămat, stătea Venutios. Scutul lui din fier, cenușiu însemnat 
cu roșu, avea culoarea sângelui proaspăt vărsat. Însemnul 
desenat pe el, încă ud și înceţoșat la capete, era cel al șarpelui- 
suliță. 

Talia pași în faţă să primească oastea de războinici - care se 
împleticeau și tremurau, asemenea unei sulițe aruncate într-un 
copac. 

— Bun venit, Războinic al Monei! 

Vocea Bătrânei era subțire și uscata ca o frunza toamna. Ochii 
și zâmbetul ei aduceau atât de bine cu ale bunicii bătrâne, încât 
era ușor să emoţioneze pe cineva care rămăsese cu garda jos 
pe câmpul de bătălie, ceea ce era de neiertat, dar, în același 
timp, și de neevitat, dacă focul dinăuntru era imposibil de stins, 
sau măcar de domolit. 

Tremurând, Breaca își bagă sabia-șarpe în teacă și, într-un 
târziu, își dădu seama ca nu-i mai pulsase mâna care prevestea 
apropierea luptei. Războinicii din semicerc se îngrămădiră în 
jurul ei, încredinţându-și viața în mâinile ei; Caradoc era și el 


acolo, deși era legat deja de ea. Braint și Cumal i se alăturară. 
Gwyddhien ieși din cel de-al treilea rând al suliţașşilor. Îşi desfăcu 
larg braţele, asemenea unui jucător care pierduse o luptă grea. 
Zâmbetul ei nu purta nicio urma de amărăciune. 

— Ai luat cornul și ai suflat în el când nimeni altcineva n-a 
putut s-o facă, rosti. Atunci, aș fi murit de bunăvoie pentru tine. 

Talia încuviinţa din cap. Breaca se uita dincolo de ea. Airmid 
stătea în imediata apropiere, alături de Venutios, și nici nu se 
punea problema trădării; era vorba doar de grija și de o iubire 
nemăsurată. Purta cameea de argint care avea incrustat coralul 
pe care tocmai îl câștigase într-un pariu și plângea de îţi rupea 
inima, dar nu era nimic rău în asta. Unui clarvăzător i se puteau 
ierta lacrimile pe câmpul de bătălie, în schimb, unui războinic, 
nu. Pentru că discursurile și întrebările erau greu de formulat, 
Breaca nu întrebă decât: 

— Ardacos? 

Airmid răspunse: 

— Trăiește. E îngrijit, la fel ca și ceilalţi. Mi-a zis să-ţi spun că 
acum e abia începutul. Când se va face bine, se va alătura gărzii 
tale de onoare, dacă vei avea nevoie de el. 

— Voi avea întotdeauna nevoie de el. El e purtătorul legilor 
strămoșești. 

În ochi îi sclipi galbenul unei mantii legănate de vânt. Dincolo 
de toată larma și agitația, Gunovic aștepta împreună cu Lanis, a 
cărei prezenţa le reamintea de moartea Câinelui Soarelui. 

Fără să se întoarcă, Breaca știu că și Caradoc se gândea la 
același lucru și că se hotărâse deja. Simţi justeţțea hotărârii 
împăcându-i pe amândoi. Lui, lui Airmid, lui Braint, lui 
Gwyddhien și tuturor celor care ascultau, le spuse: 

— Având în vedere ce va urma, vom avea nevoie de voi toţi, 
dar, cu toate astea, decizia vă aparține. 


Corabia se ciocnea de stâlpul digului, trăgând funia cu o 
stăruință blândă. Doi cai pregătiţi erau ţinuţi de războinicul cu 
mantia albă din Ordovices care venise cu ultima corabie a serii 
ca să aducă urgent un mesaj secret. Breaca ședea pe un pietroi 
la o distanţă de o suliță, fără să se ferească. In toată agitația 
numirii Războinicului și a rostirii jurămintelor de către garda de 
onoare și dincolo de toate pregătirile soliei ce avea să meargă la 
înmormântarea Câinelui Soarelui, era mai bine să-l ia pe 


Grindina deoparte, pentru a petrece ceva timp împreună. Razele 
târzii îi încălzeau spatele și boabele coapte atârnate de ramurile 
scorușului. Apa din defileu se încolăcea printre pietrele de la 
picioarele ei. Pe deasupra, ramurile răsfirate ale sălciei își 
împrăștiau seminţele. Dacă și-ar fi apropiat pleoapele și ar fi 
privit apa - chiar așa - pârâului vărsat printre pietre, seminţe 
presărate pe pământ și boabele lucioase, ar fi căpătat forma 
unei sulițe, azvârlite împotriva... 

— Te deranjez? 

— Nu. Te așteptam. 

Deschise ochii. Caradoc se afla în apropiere, îmbrăcat pentru 
drum. Purta mantia albă a neamului Ordovices, la fel ca și ceaa 
solului care aștepta pe dig. Era preocupat, la fel ca și Venutios, 
un bărbat cu noi responsabilităţi. Nu se auzise nimic despre 
mesajul care îl chema înapoi, dar putea să bănuiască despre ce 
era vorba. Îl întreba: 

— Mergi la înmormântarea tatălui tău? Cei din Ordovices vor 
să le conduci solia? 

Încuviinţă. 

— Da, dar nu imediat. Mai întâi trebuie să mă ocup de 
altceva. 

Solul de pe dig se întoarse cu spatele la ei, lăsându-i singuri. 
Cu toate astea, din ţinuta lui, se vedea că e nerăbdător. Caii se 
mișcau neliniștiţi, cu hamurile strălucindu-le în soare. Din cauza 
scânteierii bruște, Caradoc își strânse ochii. 

— Breaca, eu... 

— Ştiu. Trebuie să pleci. Se pare că mereu ne despărțim pe 
malul râurilor. 

Zâmbi. În ciuda haosului, unele lucruri erau simple și 
fermecătoare. 

— Poate vom îndrepta asta odată. 

Durerea din ochii lui o puse însă în gardă. Nu era doar 
preocupat; aproape că arăta la fel ca atunci când, la porţile 
țarcurilor din Ecenia, ea refuzase să-și primească înapoi 
cameea. Îi cercetă fața, încercând să descopere motivul, dar nu 
reuși. li spuse zăpăcită: 

— M-am schimbat chiar așa demult? E adevărat ca sunt 
Războinicul, dar am avut noroc. Şi tu te-ai fi putut duce după 
corn, sau Gwyddhien - chiar și Braint, dacă s-ar fi gândit și ar fi 
fugit, iar eu aș fi acum în garda de onoare, încredințându-le lor 


viața mea. Sau ţie, dacă ai fi fost gata să renunţi la Ordovices în 
favoarea Monei. 

Dar nu fusese; dintre toţi cei care trăseseră piatra neagra și 
supravieţuiseră, el era singurul care nu se alăturase gărzii ei. 
Insă nu-i păruse râu; își putea imagina un câmp de bătălie pe 
care aveau să se afle, Mona pe partea dreapta, iar suliţele din 
Ordovices, întărindu-i din partea stânga. Singura necunoscuta o 
reprezentau numele și numărul dușmanilor, precum și data 
luptei, dar asta reprezenta viitorul, pe când prezentul era 
Caradoc, nesigur și nefericit, care o privea acum într-un fel în 
care se amestecau neîncrederea și voioșia periculoasa și 
necontrolată, de parcă ar fi fost pe punctul să izbucnească în râs 
fără să se mai poată opri. Fata întreba: 

— Ce e? 

Privirea cenușie și limpede o cuprinse cu totul. 

— Chiar nu știi ce ai făcut? 

— Am lăsat deoparte tot ce am învăţat la Mona doi ani și mi- 
am permis să mă înfurii atât de tare, încât n-am mai putut gândi 
clar. Maroc s-ar îngrozi dacă ar afla cât de puţin a prins 
învăţătura lui. N-am făcut nimic deosebit. Dacă Gunovic îmi mai 
spune o dată cât de mândru de mine ar fi tata, o să-l arunc în 
defileu. 

Caradoc își ridica o sprânceană. Îi revenea siguranţa de sine. 
Amândoi se bucurau de asta. O iscodi: 

— Şi n-ar fi mândru? 

Se strâmba. 

— Morţii au un avantaj faţă de cei vii. Pot să vadă adevărul de 
dincolo de lucruri. Cred că Eburovic ar fi mai degrabă îngrijorat, 
ca nu cumva să mă las cuprinsă de orgoliu. 

— Dar n-o vei face, tocmai pentru că ești conștientă de asta. 

Işi ridica un picior pe piatră și-și sprijini gânditor un cot pe 
genunchi. Se uită în sus și grai: 

— Când te-ai certat cu Gwyddhien, după ce Ardacos a fost 
rănit, și ai fugit în josul râului, de ce crezi că te-am urmat? 

— Pentru că erai legat prin jurământ. N-aveai de ales. 

— Nu. Am făcut-o pentru că era foarte clar că ăsta era cel mai 
bun lucru pe care-l puteam face. Nu aș fi fost împotriva lui 
Gwyddhien sau a lui Venutios, dar, când ai făcut-o tu, tot ce 
puteam să fac era să te urmez. La fel a fost și când ai înfruntat 
ceața visătorilor și ai decis să mergem la luptă; poate că ţie nu 


ți s-a părut nimic deosebit, dar niciunul dintre noi n-a fost în 
stare s-o facă. Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit așa de 
neajutorat ca acolo. Chiar și pe puntea lui Grey/ag, când s-a 
spart și s-a scufundat, am știut că, dacă sar bine și înot, o să am 
o șansă. Zeii erau atotputernici și nu credeam că aveam să mor. 
Azi-noapte, zeii nu erau nicăieri, iar eu eram încremenit. Puteam 
să stau de gardă lângă Ardacos, aș fi putut să conduc flancul 
stâng al atacului, dar n-aş fi făcut faţă ceţii, nici n-am putut să 
iau hotărârea de începere a atacului și nici n-am fugit să iau 
cornul. 

— Dar eu nu sunt deloc ca Venutios. Eu nu răspândesc calmul 
Războinicului așa cum face el. 

Teama asta o măcinase încă de dimineaţă. O ascunsese de 
bucuria sfâșietoare a lui Gunovic, de zâmbetul plin de 
semnificaţie al lui Maroc, chiar și de Airmid. Acum n-o mai putea 
însă ascunde de cineva care fusese acolo; de cineva care 
trebuia să fie convins să înțeleagă. 

Era blând cu ea, ca un bărbat cu un copil care călărește 
pentru prima oară. 

— Breaca, dar nici nu trebuie să răspândești calmul. Tu 
răspândești ceva diferit. Dacă îi asculți cum trebuie pe tâlmaci, 
o să-ţi dai seama că fiecare dintre cei aleși Războinici au adus o 
putere diferită în timpul cât au fost Războinici. Venutios a fost 
calmul. Asta era o parte din el; o făcea fără efort, pur și simplu 
așa era el. Tu n-ai putea să faci asta nici dacă ai vrea. 

— Păi atunci, eu ce o să aduc cu mine? Furia? Mona chiar își 
dorește asta? De ce au ei nevoie? Chiar crezi asta? Asta am 
simţit eu când ne-a năpădit ceața zeilor. 

— Da? Nu cred. Poate asta a fost la început, dar noi nu am 
văzut asta. Ce-ai simţit când ai sunat în corn ca să faci 
organizarea? Să nu-mi zici că furie. N-am să te cred. 

Ar fi putut; ar fi fost simplu, chiar dacă neadevărat. Se gândi 
puţin, lăsând sunetele cornului să-i răsune proaspete în minte, 
împreună cu momentele pure și dulci de după. Între timp, rosti: 

— M-am simţit la fel ca înainte de a-i rupe sabia lui Venutios - 
la fel ca oricare dintre noi când aruncăm o suliță care zboară 
bine, ca atunci când, înainte de a-și atinge ţinta, știm, fără urma 
de îndoială, că va trece prin centru. E bucuria de a lupta care ne 
cuprinde înainte de începutul măcelului și al strigatelor celor 
răniţi. Te arde, ca focul pe care nimic nu-l poate stăvili. 


— Asta e. 

Era foarte categoric, așa cum rar îi fusese dat să-l vadă. 

— Tu aduci vâlvătaia focului, bucuria de a lupta; cu ea arzi 
totul în jur. Când te-ai ridicat în ceața visătorilor a fost ca și cum 
ar fi aprins cineva o torţa pe care ar fi așezat-o în ochii tăi. Când 
ai condus ceata, păreai învăluită în aurul creat pe tărâmul 
soarelui, așa de puternic ardeai. Gwyddhien n-ar fi fost singura 
care ar fi murit pentru tine atunci, dar nu te-am urmat crezând 
că aveam să murim - împărtășeam aceeași bucurie de a lupta, 
clipele de încredere. Întreabă pe oricine din grup - eram 
convinși ca puteam înfrunta vechea garda de onoare și că o să 
scăpăm cu viața. 

— Nimeni nu scapă cu viaţa când lupta în prima linie. 

— Dar noi am crezut că putem, iar asta a fost suficient ca să 
încercam. 

N-o spunea de mila sau ca să-și câștige simpatia. Nu era nici 
urmă de ironie în vocea lui. Îi dăruia sinceritatea lui, iar ochii lui, 
privind în ai ei, vădeau cinstea care îi dovedea că vorbea serios. 
Breaca se aplecă înainte, atât de aproape că-l putea atinge. 
Vântul și lumina înserării o învăluiau din spate. Părul ei se 
împleti cu al lui, firele arămii se amestecară cu cele aurii în 
razele soarelui. Atunci îi veni ușor să se hotărască. Fata se 
întinse și-i apucă mâna. Îi spuse: 

— Ai o camee care a fost dăruită odată. Poate a venit 
vremea... 

Se opri. Focul din ochii lui se stinse. Fu înlocuit de încordarea 
pe care o văzuse mai devreme, de data asta însă amplificată. 
Întâmplător, sau poate nu, bărbatul de pe dig mișcă bidiviii, 
legănatul intenţionat și limpede al căpestrelor amintindu-le că e 
cazul să se grăbească. 

Chiar și când i se dădea ocazia, Caradoc nu era o persoană 
care să aleagă calea mai ușoara. Fără să bage în seamă 
întreruperea, grai: 

— Nu pot. Nu acum. Îmi pare sincer rău. Dacă aș fi știut că 
mai era o șansă ca tu... 

De fiecare dată când credea că-l cunoaște, mai intervenea 
câte ceva. De data asta însă, ar fi trebuit să se aștepte la asta. 

— Ai pe altcineva? întreba ea. Pe cineva dintre ordovices? 

— Da. 

Încă își mai ţinea mâna într-ale ei, devenită brusc rece și prea 


albă. Fata i-o strânse cu blândeţe și se strădui să zâmbească. 

— E o norocoasă. Îţi doresc numai bine alături de ea și ei 
alături de tine. Cu toate astea, noi doi mai suntem încă legaţi 
prin jurământ, nu-i așa? 

— Da. 

— Atunci, asta va fi de-ajuns. Măcar asta să fi învăţat de la 
Airmid; iubiții vin și pleacă, dar jurământul care-l leagă pe 
războinic de visătorul lui - sau de un alt războinic - durează 
până dincolo de toate astea. Haide. 

Se ridică, își elibera mâna dintr-a lui și-l întoarse, apucându-l 
de umăr. 

— Luntrașii așteaptă și nu se cade să-i lăsăm prea mult. Mergi 
acum. O să ne întâlnim la înmormântarea tatălui tău și o să 
vedem ce e de făcut ca să îndepărtăm râul pe care-l reprezintă 
Amminios. E lucrul care contează cel mai mult. 

Spunând asta, ajungea chiar să creadă că este adevărat. 


XX 


Platforma pentru cel mort se afla în vârful unei dâmb, din 
partea de nord a colinei. O haită de câini de vânătoare vărgaţi, 
cu blana aspră și ochi ageri stăteau de pază la poalele ei. Trei 
bărbaţi cu însemnele Câinelui Soarelui desenate pe antebraţe și 
cu sulițele de doliu pictate pe sprâncene așterneau ramuri verzi 
și iarba peste o groapa de foc de mărimea unui bărbat. Fum 
gros, mirositor se ridica și cobora până sub platforma, 
infiltrându-se prin pânza de in în care era înfășurat corpul, încât, 
chiar și dacă te aflai pe direcţia vântului, era greu să simţi 
mirosul descompunerii. 

Breaca dădu bice iepei, până ajunse aproape de prima 
măgură. Un văl din ceața de dinaintea zorilor se ridica până la 
genunchi, ascunzând pământul. Fumul umbrea cerni. Intre cer și 
pământ, fata era prinsa într-o altă lume alba a morţii. Amintirea 
ceţii clarvăzătorilor o făcu să simtă fiori reci pe șira spinării și-i 
lua ceva timp până să-și revină. 

Nu era prima care venise să-l vadă pe mort. Mai fuseseră și 
alţii înaintea ei, care îi aduseseră daruri pentru marea călătorie: 
atârnat de unul dintre stâlpi se afla un scut din bronz subţire ca 
frunza, având un bâtlan gravat pe cupola; funie coralie era 
agăţata în colaci de lemnul de alun al platformei; un corn din 
argint se izbea de ea, zgomotul fiind însă estompat de ceaţă. 
Totul era din aur: inele, monede și brățări atârnau învăluite în 
fum. Vântul și căldura pe care o dogorea focul se jucau cu ele, 
învârtindu-le ușor. Fumul le făcea pe toate să semene cu un 
metal simplu. 

Darul ei era un colier făurit din aur, adus de Gunovic special 
pentru ocazia asta. Nu fusese lucrat cu priceperea tatălui său, 
dar era cel mai bun pe care l-ar fi putut crea orice fierar în viaţă: 
complicat fără să fie însă sofisticat, meritându-și preţul. Se 
înalță în șa și-l legă sub un colţ al platformei, unde să nu-l 
înnegrească prea repede fumul. Cel mai bătrân dintre cei care 
aveau grijă de foc clătină de cap, aprobând. 

Din ceața din spatele ei, năvăli un călăreț. Breaca își dădu 


iapa la o parte de lângă platformă și rămase nemișcată. Deși nu- 
| așteptase, înălţimea lui îl dădu de gol. Era mai lat în umeri 
decât își amintea, părul îi încărunţise, dar altfel era neschimbat. 

— Salutare, Togodubnos. Moartea tatălui tău e omagiată cum 
se cuvine. 

— Până acum. 

li zâmbi scurt în semn de bineţe. Ritualul de primire fusese 
îndeplinit întru totul cu o seară înainte, la apus, când 
ajunseseră. Acum nu mai era loc de nicio formalitate între ei; ca 
Războinic îi era egală și, chiar de n-ar fi fost așa, trecutul îi unea 
destul demult încât să poată vorbi deschis doar ei doi. El rosti: 

— İl vom pune în mormânt mâine. Luain mac Calma i-a ales 
deja locul. Dacă va fi soare, Cunobelin va merge la locul de veci 
învăluit în aurul strălucitor. 

— Chiar și așa, cortegiul lui va fi mai grandios decât tot ce a 
văzut lumea până acum. 

Văzuse pregătirile; niciodată în istoria triburilor nu mai 
existase o astfel de înmormântare - chiar și dacă erau luaţi în 
calcul numai cei care veniseră să-l plângă și toate triburile din 
care sosiseră. 

— Așa Sper, răspunse el. Asta și vrem. În ciuda tuturor 
greșelilor pe care le-a făcut în viaţă, tata a adus siguranţă și o 
bunăstare de neimaginat pentru mai multe popoare decât toți 
cei dinaintea lui. li rămânem datori cu cele din urmă omagii, 
chiar dacă noi nu vom putea să-i menţinem pacea. 

Grindina alerga spre ea, ţinând piept mării de ceața. Vânase 
ceva și mâncase; urmele se vedeau lipicioase și întunecate la 
gât. Mai ţinea în gura partea din spate dintr-un iepure, animalul 
sacru al lui Nemain, pe care i-l puse ei în mâna. Dacă era un 
semn, atunci era de bine. Togodubnos o privi în timp ce vâra 
carnea plină de sânge în desaga legată de șa. 

— Togodubnos, sunt neînarmată. 

Işi desfăcu braţele și-și ridica poalele mantiei, dezvăluindu-și 
centura simpla de dedesubt. 

— Mi-am lăsat armele la gărzile de la poartă când am ajuns 
azi-noapte. Și chiar dacă nu le-aș fi lăsat, acum ne ocupam de 
tatăl tău. Cât timp trupul lui zace pe pământ și încă trei zile 
după înmormântare, îi voi respecta pacea. 

Togodubnos încuviinţă. 

— Bineînţeles. Nici nu mă așteptam la altceva. 


— Atunci, ce te macină? 

O privi îngrijorat în ochi și spuse: 

— Am auzit că ai făcut un legământ înaintea stâncilor Monei 
că-l vei provoca pe Amminios și că-l vei omori sau vei muri tu 
încercând. E adevărat? 

— Da. lar eu am auzit că și Caradoc ajurat la fel. Dacă asculți 
cu atenţie oamenii de pe colina, vei auzi că războinicii din multe 
triburi au făcut rămășaguri legate de care dintre noi îl va omori 
pe celălalt, pentru a putea să se lupte de unul singur cu 
Amminios. 

Bărbatul zâmbi ușor. 

— Asta ar fi o înfruntare pe care merita s-o vezi. 

— Dar nu se va întâmpla. Eu și Caradoc suntem legaţi și nu ne 
putem lupta. Şi chiar dacă nu ar fi așa, am făcut jurământul de 
a-l ucide pe Amminios când am ajuns la Mona, când eram mică 
și furioasa. De atunci am mai crescut și nu mai sunt Breaca din 
Ecenia și nici nu mai sunt libera să acţionez cum vreau eu. Sunt 
Războinicul și trebuie să mă ocup în primul rând de Mona. Dacă 
însă o să mi se ivească ocazia, o să-l omor pe Amminios, dar n-o 
să-l caut pentru asta. Și cred că nici Caradoc n-o s-o facă; și el 
se gândește la toată situaţia. 

— Ar fi bine. 

Togodubnos își trase calul de lângă platforma. Breaca își 
împinse iapa sură, urmându-l. Când ajunseră la o distanţă 
potrivită, de unde nu mai puteau fi auziţi de ceilalți, el grăi: 

— Amminios e aici. Și el și-a predat armele, deși acum 
folosește aurul pentru a acţiona acolo unde sabia n-ar putea-o 
face. Fără îndoială, de îndată ce va putea, va călări spre sud. 
Dacă se va întâmpla asta, iar noi va trebui să-l urmărim, există 
riscul să fugă la Berikos din Atrebates sau la Roma. 

Nu era nimic nou în asta; poate doar apropierea amenințării. 
Ea îi răspunse: 

— Poţi să-l oprești? 

— Nu știu. Dacă vrem totul sau nimic, atunci nu cred, dar 
dacă îi vom oferi ceva, poate va accepta, de frică să nu piardă 
totul. Propun să-i ofer conducerea celui mai mare port de pe 
malul de sud al râului-mare; nu e singura răsplată, dar e cea 
mai mare dintre toate cele pe care le vrea și, oricum, ar fi mai 
bine decât nimic. Dacă acceptă, poate vom putea împiedica 
războiul. 


Gândise în maniera tatălui lui, dar asta nu însemna că era un 
plan rău sau de neacceptat. Fata rosti: 

— Și cum o să fii sigur că o să ia numai ce i se dă? 

— O să-l însoțesc călare spre sud. O să iau o mică armată; 
garda mea de onoare și poate încă vreo două sute, destui să fie 
pe măsura sulițașilor pe care s-ar putea să-i adune el, fără însă 
să-i depășim numeric sau să-i provocăm la luptă pe Atrebates 
înainte să fim pregătiţi. 

— Şi ce-ai să faci dacă refuză și fuge să facă o înţelegere cu 
sulițașii de pe pământurile din sud? 

— O să-l urmăresc și-o să încerc să ajung înaintea lui. 

— Şi dacă ajunge el primul? 

— Atunci totul e pierdut. În cel mai bun caz, ne vom petrece 
iarna  pregătindu-ne pentru războiul împotriva celor din 
Atrebates; în cel mai rău caz, îi vom înfrunta pe romani. 

Își puse mâna pe șa și privi de jur împrejur pământul care era 
acum doar responsabilitatea lui. Nu gândea încet și nici nu-i 
lipsea pregătirea sau uneltele pentru a interpreta ceea ce știa. 
Mai presus de toate, fusese pregătit pentru „Dansul 
Războinicului” de însuși bărbatul care făcuse o artă din asta. Nu 
era un talent înnăscut, dar învățase mai mult decât oricine. Se 
uită la ea și-i făcu propunerea: 

— Mă gândesc că dacă Războinicul din Mona și garda ei de 
onoare ar face parte din oastea care l-ar însoţi pe Amminios 
spre sud, poate că aceia care ar plănui un război ar fi siliţi să se 
răzgândească. Poate că asta ar înclina balanţa în favoarea 
noastră. 

Privirea lui era limpede și sinceră, fiind lipsita și de ironia lui 
Caradoc, și de răutatea lui Amminios. 

— Știu ca asta te va afecta pe tine personal. Dacă nu vrei să- 
ţi petreci timpul în prezenţa fratelui meu, nu te-aș condamna 
deloc. 

— Nu, dar o voi face. 

Cerul începea să se limpezească. Pe măsură ce aerul se 
încălzea, valurile de ceaţă se subţiau și dispăreau. In așezare, 
femeile și bărbaţii veniţi din cele douăzeci și patru de triburi se 
treziră, se sculară și, fiecare în felul lui, preamări apariţia zorilor. 
Breaca din Ecenia, Războinic din Mona, simţi cum soarele 
arzător al dimineţii reaprinde flăcările sufletului ei. Se întinse și 
apucă braţul prietenului și aliatului ei. 


— Dă-mi de veste când te pregătești de plecare. Vom fi alături 
de tine. 


Înmormântarea ţinu trei zile. Chiar înainte de ivirea zorilor 
primei zile, Cunobelin, Câinele Soarelui, prieten al Romei și 
ocrotitor al poporului sau, fu coborât de pe rampă și dus la 
dâmbul funerar într-un rădvan mânuit de cel mai mare dintre fiii 
lui și tras de bidivii arămii, alături de care alergau câini 
roșcovani. Hăţurile cailor erau din bronz strălucitor, gravat cu 
chihlimbar și coral. Trupul era învelit în veșmânt din aur, peste 
care fusese așternuta mantia de un galben minunat. 

Togodubnos conduse trăsură până la trecătoare, urmând 
drumul străvechi străbătut, timp de multe generaţii, de 
căpeteniile din Trinovantes. Peisajul fusese puţin schimbat în 
primăvara de dinaintea morţii Câinelui Soarelui. De-a lungul 
cărării, fusese sădită grozamă, care acum înflorise, așa ca 
trăsura și cortegiul care o urmă trecură pe un drum împânzit de 
galben; păpădiile brăzdau și ele covorul de iarba. 

Procesiunea care urma era mai lungă și mai onoranta decât 
toate celelalte care avuseseră loc înainte. Erau prezenți 
reprezentanţii tuturor familiilor regale, fiecare însoţit de cei mai 
buni visători și tâlmaci ai popoarelor lor. Mona singura trimisese 
o solie de doua sute de oameni pe lângă Războinic și garda lui 
de onoare, dintre care jumătate erau clarvăzători. Erau urmaţi 
călare de poporul Trinovantes și de Catuvellauni, iar în spatele 
lor, negustori din Galia, Iberia, Grecia și din cele trei triburi 
germanice care își dobândiseră averile din comerţul făcut în 
porturile lui Cunobelin. 

La mormânt, cel trecut în neființa fu așezat să se odihnească 
pe un catafalc din stejar, înconjurat de mai multa bogăţie decât 
văzuse vreodată tărâmul de dincolo. Luain mac Calma, care își 
asumase responsabilitatea pentru ce avea să urmeze, era, în 
mod vădit, agitat. Timp de trei luni, el se ocupase de 
îndrumarea meșterilor și a dulgherilor din Trinovantes care 
construiseră încăperea din lemn ce urma să găzduiască trupul 
celui dispărut, și apoi dâmbul funerar care avea s-o acopere. 
Trei zile înainte de înmormântare, supraveghease depozitarea în 
camera a scuturilor, a armelor, a hranei și a aurului care aveau 
să-i onoreze sufletul celui dispărut, având grija ca totul să fie 
pus la locul lui, ca să-și îndeplinească menirea. În prima zi a 


înmormântării, în lumina slaba a răsăritului, le ordonase celor 
care purtau valul funerar să aducă trupul căpeteniei de la 
trăsura lui Togodubnos în încăperea mortuara, apoi închisese 
intrarea în urma lor cu o învelitoare mare făcută din piei legate, 
acoperind-o să nu se mai vadă nimic din afară. 

Momentele de așteptare fuseseră lungi și încordate. Trei 
bucăţi de aur brut fuseseră amplasate pe brazda de iarba de 
deasupra intrării încăperii, una lângă alta, la o distanţă de o 
palmă. Răsăritul lumina discret marginea celei dintâi. Cu timpul, 
odată cu dispariția norilor, strălucirea se înteţi, învăluind-o într-o 
aură de foc. La fel se întâmpla și cu cea de-a doua și cu a treia. 
Când toate trei începură să strălucească precum licuricii, Luain 
dădu ordin ca pielea să fie dată la o parte, permițând luminii să 
invadeze inima dâmbului și trupul așezat înăuntru. 

Rezultatul fu orbitor. Pe când învelitoarea cădea, soarele 
pătrunse prin deschizătură, refractându-se pe fiecare bucată de 
aur strălucitor, până ce bărbatul, mantia și catafalcul pe care 
zăcea fură inundate de un val de lumină vie atât de 
strălucitoare, încât, prin comparaţie, aurul adevărat părea 
banal. Raze rupte din soare învăluiră întunericul dâmbului, 
copleșindu-i pe cei care priveau și se minunau la unison. Asta 
dovedea și calitățile diplomatice ale lui Luain mac Calma, pe 
cele de sfetnic al celui decedat, dar și pe cele de bărbat 
îndemânatic. În cazul în care Câinele Soarelui ar fi avut nevoie 
de un premiu sau de o dovadă că se împăcase cu visătorii - asta 
dacă visătorii aveau nevoie de un semn care să arate că Îi 
aveau alături pe zei și pe cârmuitorii popoarelor - atunci ambele 
nevoi fuseseră împlinite. Era plecarea perfectă pe care și-ar fi 
putut-o dori cineva, pe care nimeni dintre cei de faţă nu avea s- 
o uite sau să se plictisească s-o tot spună celor pe care zeii nu îi 
ajutaseră să fie acolo. Râmaseră tăcuţi și plini de respect, până 
ce mac Calma făcu semn să se sufle din cornuri, și atunci o 
apucară spre locul de unde venea sunetul. 

In cea de-a doua zi a înmormântării, mortul fu ridicat de pe 
catafalc, dus afară și așezat pe un rug din lemn uscat de stejar 
și de frasin. Cunomar, fiul în vârstă de trei ani al lui Togodubnos, 
îl aprinse cu seriozitatea studiată a celor mici. Golurile dintre 
butuci fuseseră umplute cu paie, iască și bucăţi de minerale 
trimise de Maroc din Mona, conferind flăcărilor o pâlpâire 
roșiatică aurie și de un verde intens, care le amintiră, încă o 


dată, celor care cumva uitaseră, că se afla în prezenţa unui 
monarh cum nu mai existase vreodată. 

In cea de-a treia zi, cenușa rămasa fu adunată din groapa de 
sub rugul ars, pusă într-un recipient din lut brut ars și depusă 
înapoi în inima dâmbului. Totul din interiorul încăperii - 
scuturile, săbiile, suliţele, hrana, vinul, lăzile cu haine - fură 
distruse, rupte sau călcate în picioare. Forma lor spirituală 
fusese transportată peste râu de către suflet în retragerea lui și 
nu mai era nevoie acum să rămână întregi în lumea celor vii, ca 
să-i tenteze pe cei care ar fi vrut să profaneze mormântul. Peste 
zi, îl lăsară deschis, având să fie închis, la comanda lui Luain, la 
răsăritul lunii. Cei care voiau să petreacă un timp în prezenţa 
celui mort erau încurajați să rămână. Aici și acum, zidurile dintre 
cele două lumi erau subţiri, iar cuvintele zeilor puteau fi auzite 
mai ușor. 

Dincolo de toate, exista un singur nume care era pronunţat la 
fel demult ca al mortului. Caradoc, războinic a trei triburi, 
alesese să nu omagieze trecerea în neființă a tatălui său, iar 
absenţa lui dezvăluia o prăpastie imensă, care n-ar fi putut fi 
acoperita nici măcar de prezenţa lui. Într-o astfel de adunare, 
zvonurile zbârnâiau și se împrăștiau precum muștele pe un leș: 
se spunea că se afla în Galia, luând cu asalt proprietăţile de 
acolo ale lui Amminios, în timp ce fratele lui își prezenta 
omagiile tatălui lor; că era în partea de est a teritoriului, 
stabilind o alianță cu Dumonii, care deţineau minele de fier, 
convingându-i să renunţe la negoţul cu Roma; că era în 
Hibernia, insula cea mare de dincolo de negura de la capătul de 
vest al lumii, învoindu-se cu războinici care să navigheze spre 
est pentru a-și ataca fraţii; că era pe tărâmurile sălbatice din 
nord, curtând-o din nou pe Cartimandua din Brigantes, care 
avea mai mulţi aliaţi legaţi prin jurământ decât oricare dintre 
bărbaţi, inclusiv decât cel abia răposat. 

Asta era în același timp și adevărat și fals: Cartimandua într- 
adevăr avea mai mulţi războinici decât Cunobelin, dar Caradoc 
nu era cu ea. Conducătoarea neamului Brigantes își condusese 
propria solie spre sud și se făcuse remarcată prin cantitatea 
darurilor lăsate la mormânt - îi adusese o caleașca aurita și un 
scut din același metal dar și prin fapte. Nu era o femeie rafinată 
și, din moment ce, în mod vădit, Caradoc nu era alături de ea, 
atunci povestise în gura mare că el își petrecuse iarna în casa ei, 


„curtând-o” la fel de insistent cum obișnuia și tatăl lui să curteze 
orice femeie. 

Breaca, fiind mai chibzuita decât mulţi și știind care dintre 
povești nu erau adevărate, se ţinuse la distanţa. N-o cunoscuse 
prea bine pe Cartimandua până în ziua în care fusese aleasa, 
dar era evident că femeia din Brigantes reprezentase motivul 
pentru care Venutios fusese chemat înapoi. 

Petrecuse niște momente stranii, o perioadă neclara în care 
mantia Războinicului abia fusese lepădată de unul și înmânata 
altuia, încât nici cel dinainte, nici cel de acum nu reușiseră să se 
acomodeze cu schimbarea. În zilele imediat următoare, Venutios 
o luase pe Breaca în casa Taliei și o învățase tot ce știa el 
despre rolul Războinicului, respectând o tradiţie transmisa din 
moși strămoși. Fără probleme, putuse să numească două sute 
dintre înaintașii lui care își purtaseră titlul timp de zece ani sau 
mai mult și, sub îndrumarea lui, Breaca învățase nu numai 
numele, dar și visele, puterile fiecăruia și poveștile despre 
alegerea lor, ajungând până la generațiile străvechi. 
Însemnătatea vechimii, slava și responsabilitatea pe care le 
însuma o lăsaseră muta de admiraţie. Multe dintre lucrurile 
rostite atunci îi erau necunoscute până și Taliei, și așa aveau să 
rămână. 

În prima zi, când fusese numită, i se păruse greu și diferit. Pe 
la sfârșitul după-amiezii, Breaca îl găsise pe Venutios stând și 
mâncând un măr la umbra alunilor de lângă râu. De la distanţa, 
părea destul de mulţumit; de aproape, se observau imediat 
durerea și resemnarea chinuitoare, iar Breaca s-ar fi întors, dacă 
n-ar fi fost s-o cheme el să i se alăture. Rămăsese tăcut, iar ea 
încercase să-i cântărească pacea interioară și-și dăduse seama 
că e întreaga, deși destul de slaba. Atunci nu știa că ea nu era 
nevoită să fie la fel de calmă. 

Apoi, mai desfăcuse un măr și-i dăduse ei jumătate și, ca și 
cum i-ar fi vorbit apei, zisese: 

— Neamul meu este din partea de nord a celor din Brigantes, 
o mică parte din poporul acela. Bătrânii de acolo își doresc să ne 
unim cu cealaltă parte, mai mare, din sud, condusă de 
Cartimandua, ca să formăm un întreg mai mare decât orice alt 
neam. De asta m-au chemat acasă. 

Aruncase cotorul de măr în râu. Chipul lui, de obicei luminos și 
sincer, era trist. 


— Cartimandua nu a pus niciodată piciorul în Mona și nici n-o 
va face vreodată. Crede că voinţa ei și a Brigăi sunt una și 
aceeași și că nu are nevoie de clarvăzători care să-i 
tălmăcească semnele sau să mijlocească pe lângă zei. Așa își 
învaţă și poporul și-l obligă s-o trateze ca pe o zeiță. 

Breaca grăise încet: 

— Nimeni nu domnește pentru totdeauna. 

— Nu. lar dorința bătrânilor noștri e ca fiul ei, dacă va avea 
vreunul, să fie astfel instruit încât să cunoască diferenţa dintre 
voinţa zeilor și poftele inimii oamenilor. Asta o să încerc să fac 
cu toată fiinţa mea, până când o să mor. 

Așa aflase ea toată povestea despre sarcina pe care o 
acceptase el pe dig și simţise greutatea care îi apăsa pe umeri. 
Ca și atunci, și acum i se părea incredibil cum omul care fusese 
Războinic se lăsa atât de ușor forțat. Fata întrebă: 

— Dacă o să izbucnească războiul, o să-ţi conduci poporul 
spre sud împotriva lui Amminios și a aliaţilor lui? 

— Cred că poporal din nord, neamul meu, o să mă asculte și, 
da, dacă va fi nevoie, o să-i călăuzesc în ajutorul celor din 
Trinovantes. În ceea ce privește neamul Cartimanduei... 

Se oprise. Pași ușori călcaseră iarba din spatele ei. Venutios 
își aruncase cuvintele dincolo de umărul Breacăi: 

— Caradoc a văzut-o mai de curând decât mine. Caradoc, 
crezi că, dacă va izbucni războiul între fraţii tăi, Cartimandua din 
Brigantes o să-și conducă războinicii spre sud? 

Urmaseră momente de tăcere. Se știa foarte bine că el 
petrecuse iarna în Brigantes. La Mona, nu se aflase însă nimic 
despre ce făcuse acolo. Breaca se întorsese și-l găsise stând 
întins pe iarbă lângă ea, cu capul în mâini. Ochii lui, goi, 
oglindeau cerul. Pe un ton răutăcios, foarte ciudat pentru el, 
spusese: 

— Femeia aia va face numai ce-i va conveni ei, iar asta o știm 
cu toţii. Ridicându-se în capul oaselor, își mai îndulcise glasul, 
dar nu și privirea. Cartimandua crede ca respectul se câștiga 
dintr-o simpla greşeala, la naştere. În consecinţa, îl pretinde fără 
să-l merite, chiar și propriului popor care, în numele ei, 
acţionează plin de curaj și de cinste. Se va lașa purtata de 
imbolduri, așa că nimeni nu poate spune ce va face, nici măcar 
ea însăși. 

Ochii lui îi întâlniseră pe ai lui Venutios, însă cum se 


înţeleseseră ei din priviri era imposibil de ghicit. 

— Nu te invidiez deloc pentru rolul tău. 

Bărbatul care fusese Războinic îi zâmbise firav. 

— Nu. Nici tu, nici altcineva. Nu i-aș dori asta nimănui, dar o 
să fac tot ce-mi va sta în putinţa. 


Venutios nu făcuse parte din solia din Brigantes trimisa la 
înmormântarea Câinelui Soarelui și nu se știa nici ce credea 
despre Cartimandua. Breaca își dădu repede seama că era de 
aceeași părere cu Caradoc și, odată cu trecerea zilelor, mila față 
de cel care fusese înaintașul ei creștea. In mod neplăcut, se 
nimerise de mai multe ori la masa să asculte poveștile despre 
tăria fizică a lui Caradoc. Ultima oară, pe când era însoţită de 
Odras, aceasta din urma așteptase răbdătoare un moment de 
întrerupere în conversaţie ca să poată vorbi, apoi, pe un ton 
grav și limpede, se întrebase cum, după o iarnă petrecută în 
casă, într-o împreunare continua, reușise conducătorul din 
Brigantes să evite să zămislească un copil. Ilzbucniseră râsete 
puternice, care duraseră poate mai mult decât ar fi trebuit, apoi 
subiectul fusese abandonat, așa că Odras și Breaca nu mai 
auziseră nimic despre asta. 

In liniște, după aceea, Odras îi spusese Breacăi ultima bârfa, 
care se răspândise foarte puţin și, tocmai de aceea, părea a fi 
adevărată. Breaca plecase s-o caute pe Airmid, care ar fi putut 
să-i spună adevărul, dar nu fusese așa. Necăpătând răspunsuri 
de la cei vii, Breaca mersese până la mormânt pentru a-i întreba 
pe cei morți. 


Camera mortuara era îndreptată spre est, dar Luain mai 
construise o a doua intrare în partea de vest, prin care putea 
pătrunde lumina scânteietoare a apusului, care să încălzească 
rămășițele. Breaca ajunse aproape de asfinţit, când toată lumea 
plecase, totul rămânând nemișcat și luminat doar de o singura 
raza pătrată de lumina, care se revărsa asupra urnei funerare și 
asupra mantiei sfâșiate de dedesubt. Incăperea din interiorul 
mormântului era mai mare decât își închipuise și mirosea a 
lemn, nu a pământ și a piatră. Pereţii și tavanul erau placați cu 
lemn de stejar proaspăt geluit și scrijelit peste tot cu formele 
spiralate sau drepte înfățișând dansul straniu al animalelor 
strămoșilor. Işi puse palma lângă semnul unei căprioare care 


alerga și-și desfăcu traista de la brâu, pipăind înăuntru cu mâna. 

Toate amuletele ei, care puteau fi carate, erau aici: un inel din 
aur, o bucata de chihlimbar cioplit, cadou de la Airmid, primit 
când traversaseră strâmtoarea spre Mona, un crâmpei de piele 
tăiata în grabă din centura tatălui ei, înainte să-l abandoneze 
lângă râu, piciorul uscat al primului iepure vânat de Grindină 
după moartea lui Bân. Le puse pe toate înapoi, păstrând doar 
inelul. Era rece în palmă. Râmase ceva vreme în picioare, stând 
în lumina ultimelor raze piezișe ale înserării, pipăindu-i forma, 
apoi se apleca și îl așeza în mijloc pe mantia galbena. insemnul 
câinelui soarelui se contura negru în marea de galben. 

Afară se auzea foșnetul pașilor pe iarbă. Dinspre intrare, își 
făcu apariția o umbră. O voce pe care ar fi recunoscut-o și în 
negura luptei, și în întunericul celui mai închis mormânt, rosti: 

— Dintre darurile pe care le-a făcut vreodată, pe ăsta n-ar fi 
vrut niciodată să-l primească înapoi. 

Breaca își sălta capul. Aerul din încăpere se răci și mai mult. 
Pielea i se întinse pe oasele feţei. 

— Caradoc! Se întoarse cu faţa la el. Am auzit că ești tatăl 
unui copil al lui Cwmfen, conducătoarea neamului Ordovices. 
Credeam c-ai urmat doar sfaturile lui Maroc, dar se pare că nu. 
Tatăl tău se va duce fericit pe tărâmul celor morţi, căci i s-a 
împlinit cel mai dulce vis. 

— Nu i l-am îndeplinit eu. 

Păși înainte în încăpere. Glasul îi era ciudat de abătut și de 
serios. g 

— Da, am o fiica, abia născută. Inainte să plec spre est, am 
stat s-o văd născându-se, și de-aia am întârziat. Impreună am 
botezat-o Cygfa. Și Bán avea o căţelușă căreia îi dăduse același 
nume, și din același motiv. Va crește știind de ce mama ei, și nu 
mătușa ei, conduce poporal ciocanului de război. Asta n-o va 
transforma într-un supus al neamului Trinovantes. 

— Şi cât de bine își va cunoaște tatăl? 

— La fel de bine cum l-ai cunoscut tu pe-al tău. Sper că mai 
mult decât l-am cunoscut eu pe-al meu. Sau, cel puţin, va afla 
cu totul altceva. 

Se mută de cealaltă parte a catafalcului, ca s-o vadă mai bine. 
În aerul plin de iz de rășină, el mirosea, de pe dram, a cal, a 
hăţuri, a noroi și a haine purtate prea mult. Se îngrijise să-și 
spele mizeria de pe mâini și de pe faţă și să-și schimbe mantia 


cu o alta, cam șifonată din sacul de la șa, dar măcar curată și 
nepurtată. Era albă, culoarea celor din Ordovices, prinsă cu o 
camee din argint în forma ciocanului de război. Faţa îi era 
obosită și brăzdată, din cauza nopţilor nedormite. Era faţa unui 
bărbat matur, nu a băiatului proaspăt scos din mare, iar asta 
fusese demult. Dar, cu toate astea, tot nu și-l putea imagina 
tată. 

„Am o fiică.” Durerea i se răsucea în suflet, așa cum nu i se 
întâmplase nici când se despărţiseră pe digul de la Mona, când 
își închipuise că e doar o toană de moment și chiar spusese 
asta, iar el n-o contrazisese. lubitele pot veni și pleca, dar copiii 
rămân. Caradoc nu era unul care să aibă copii la întâmplare; 
dacă o făcuse, asta avea o însemnătate la fel de mare ca orice 
legământ între războinici. ÎI cunoştea destul de bine ca să știe 
asta. 

„Împreună am botezat-o Cygfa.” 

Împreună. 

Măcar asta avea s-o reducă la tăcere pe Cartimandua. 

Era mai bine să plece. Făcând semn din cap către catafalc, 
grăi: 

— Te las singur cu el. 

— Nu. O opri cu mâna. Nu pleca. Pe tine am venit să te văd. 
Eu și tata ne-am spus tot ce aveam să ne spunem. 

Ridică inelul de pe mantia răposatului. Și-l puse în palmă, 
simţindu-l cald în lumina soarelui. Amândoi priviră obiectul din 
aur. Bărbatul spuse: 

— N-ar vrea să renunţi la el acum. 

— Nici nu voiam să fac asta. Își preţuia foarte mult alianțele. 
Nici eu nu fac altfel. 

Vorbi despre mort, făcând aluzie la cel viu, iar cel viu înţelese. 

Ochii lui cenușii erau larg deschişi, fixându-i pe ai ei. 

— Suntem încă legaţi prin jurământ. 

— Ştiu. Voiai să renunţi la el? 

— Niciodată. Dar tu? 

— Nu. 

Breaca luă inelul și și-l puse pe deget, cercetând desenul 
crestat pe suprafaţa lui. Era Războinicul, un ucenic al Monei. Nu 
credea că el și-ar fi putut da seama cum se simţea. Îl întrebă: 

— Cum ai știut că sunt aici? 

— Mi-a spus Airmid. Nu te-aș fi deranjat, dar Amminios i-a 


adunat pe cei supuși lui și a părăsit colina. 

— Ce? își ridică mânioasă capul. O clipă se comportă doar ca 
un Războinic. l-a refuzat oferta lui Togodubnos? 

— Așa se pare. 

— Atunci trebuie să-l oprim! Dacă ajunge pe tărâmurile din 
sud și obţine jurămintele războinicilor, o să înceapă războiul. 
Doar dacă... 

In ciuda veștii de azi, tot credea că-l cunoaște pe Caradoc mai 
bine ca oricine. Prin aprobarea bătrânilor, era comandantul a 
cinci mii de sulițași din Ordovices; ar fi adus cu el măcar câţiva 
dintre ei dar, cu toate astea, ea nu auzise cornurile sunând în 
semn de bun venit, nici agitația pe care ar fi stârnit-o sosirea 
atât de multor cai. În minte îi răsări o certitudine. ÎI iscodi: 

— Unde-ţi sunt războinicii? 

El făcu o pauză de câteva clipe, timp în care privi urna tatălui 
său. Soarele care strălucea dinspre vest îi brăzdă faţa, făcând-o 
greu de citit. Cu o indiferenţă studiată, zise: 

— Sunt deja pe pământurile din sud. Războinicii care înainte 
erau supuși tatălui meu prin jurământ mi-au jurat mie credinţă. 
Asta e celălalt motiv pentru care am întârziat. 

— Pe toţi zeii... îl fixă cu privirea. Și Amminios? Ce crezi c-o să 
facă acum? 

— Va călări spre teritoriile din sud, crezându-se la adăpost, 
dar își va da seama că nu e așa. Războinicii mei îl vor prinde și-l 
vor ţine până când vom ajunge noi acolo. Dacă pornim acum, nu 
vom fi cu mult în urma lor. 

„Pornim.” 

Presupunerea nepăsătoare că Mona îi era la dispoziţie. Furia o 
năpădi imediat, o simţea prea aproape, gata să izbucnească; 
era mai bine să plece. Caradoc îi stătu în drum și-i prinse mâna 
pe când voia să treacă. 

— Breaca, nu. Trebuia s-o fac. Războinicii din sud au jurat 
loialitate mai întâi lui Berikos și neamului Atrebates și abia mai 
încolo tatălui meu. Loialitatea lor nu e deloc sigură. Ştii asta, tu 
însăţi ai spus-o. Dacă Amminios ar fi ajuns acolo înaintea 
noastră, am fi nimerit pe câmpul de bătălie pe un teritoriu pe 
care nu l-am fi ales noi. 

— Şi, în loc de asta, dacă te înșeli, o să nimerim în mijlocul 
unui război. Togodubnos știa că aveai de gând să faci așa ceva? 

— Nu. 


— Deci, nici el nu cunoaște Dansul la fel de bine ca maeștrii? 

Stăpânirea de sine specifică tuturor celor din Mona dispăruse. 
Furia pârjoli spaţiul dintre ei - o furie reală și îndreptăţită, 
izbucnită din cauza războiului, nu a iubirii. Începu din nou său 
vorbească: 

— Dar dacă Amminios o să joace mai bine ca tine? Dacă nu 
călărește exact în mijlocul războinicilor tăi care-l așteaptă? Dacă 
îi vede sau e avertizat, se sperie și se refugiază la Berikos, 
dincolo de graniţele celor din Atrebates, sau navighează spre 
Galia ori spre prietenii lui romani, ce-o să faci atunci? 

Călărise prea mult, prea repede și era prea obosit ca să-i 
poată face faţa. Rosti resemnat: 

— Mai e puţin până la iarnă, marea nu e sigura ca să poată 
porni spre Galia acum. În ceea ce-l privește pe Berikos, cred că 
mândria fratelui meu îl va împiedica să-i ceara ajutor așa de 
repede. Incă mai crede că poate să câștige singur. 

— Chiar așa? Chiar crezi asta? Sau nu cumva mândria ta nu te 
lasă să iei în calcul o înfrângere? 

Asta nu era o întrebare la care să primească răspuns. Brusc, îi 
eliberă încheietura și rămase tăcut, în timp ce ea trecu pe lângă 
el, înaintând spre agitația nopţii. 

Airmid, care o cunoștea foarte bine și care avea părerea ei în 
ceea ce-l privea pe Caradoc, înșeuase deja iapa sura de război și 
agăţase scutul cu însemnele șarpelui-suliță. Membrii gărzii de 
onoare încălecaseră deja și așteptau ordinul de plecare, toţi în 
afară de Ardacos, care se odihnea la Mona, îngrijindu-și braţul 
rănit. l-ar fi plăcut să-l știe acum alături, doar pentru forţa pe 
care i-o dădea tăcerea lui. Ceilalţi îi simţiseră furia intensa, dar 
crezuseră că era din cauza lui Amminios. Încrezători, încălecară 
și o urmară până la porţi, ca să li se alăture celor care așteptau 
să li se dea armele înapoi. Grindina alerga alături de ea, dornic 
să vâneze. Dintre ei toţi, doar el privi înapoi spre mormânt. 


Stropii de ploaie cădeau pieziș în bătaia vântului. Breaca se 
ţinea dreaptă în șa, băţoasa din cauza furiei. Fără să-și întoarcă 
faţa, zise: 

— S-a dus mândria lui Amminios. Nu cântărește mai greu 
decât cinci sute de sulițași înfășuraţi în mantii albe. 

Caradoc era în stânga ei. Nici nu-și dezlipea ochii de la 
dușman. 


— A fost o întrecere. Am pierdut. Eu tot cred că era un risc pe 
care trebuia să ni-l asumăm. 

— Tot parte din risc e și faptul că acum trebuie să-i înfruntăm 
pe războinicii din Atrebates și pe aliaţii lor din Dobunni și că 
suntem depășiți numeric, cam opt sau nouă la unu? Te descurci 
tu singur. Eu n-am să le cer sulițașilor Monei să moară din cauza 
mândriei unui singur bărbat. Noi plecăm acasă. Să ne dai de 
veste dacă o să câștigi. Dacă o să mori, sunt sigură că o să aflu. 

Furia n-o părăsise în ultimele două zile în care călăriseră în 
condiţii foarte grele, nici când, în cele din urmă, traversaseră 
fluviul; la fel era și acum. Își urcase iapa pe un povârniș lung, nu 
foarte înalt, de unde privi valea goală. In spatele ei, așteptau 
garda de onoare din Mona și încă șaptezeci de războinici, la care 
se adăugau două sute de oameni din Trinovantes și cei două 
sute din neamul Ordovices conduși de Caradoc. In total, erau 
aproape o mie, o armată deloc neglijabilă, dar, în comparaţie cu 
miile și miile de luptători care umpleau partea cealaltă a 
povârnișului, erau asemenea buruienilor de neghină dintr-un lan 
de grâu. Chiar și suliţașii care-i juraseră credinţă lui Caradoc se 
întorseseră împotriva lor; nu le luase nici jumătate de zi ca să-și 
încalce jurământul și să treacă de partea cealaltă. Cei din 
Atrebates purtau tunici maro-deschis, de culoarea nisipului; 
Dobunni, aflaţi pe partea stângă, aveau mantii verzi în carouri 
gri, de culoarea lichenilor de pe stânci. În mijlocul lor, între cele 
două armate, Breaca vedea o singură pată galbena, de culoarea 
grozamei. Dincolo de abisul care-i despărțea, Breaca îi auzea 
râsul lui Amminios. 

Ceilalţi doi fii ai Câinelui Soarelui se aflau de o parte și de alta 
a ei. Grăi înspre cel din stânga: 

— Tu ai vrut război. Ești fericit, acum că l-ai obținut? 

— N-o să ne luptăm acum cu ei. E aproape iarnă. Vor să se 
dea în spectacol. Știu că nu e nimic de făcut până la primăvară. 

Caradoc era călare pe un cal cenușiu-închis, precum cel pe 
care i-l dăruise Ban. Mantia albă i se răsfira pe spatele calului, 
uda de ploaie, de noroi și de sudoarea de pe drum. Era și el la 
fel de furios ca ea, și nu se străduia deloc s-o ascundă. Cu 
buzele strânse, rosti: 

— Îmi cer scuze. A fost greșeala mea. Acum ești mulțumită? 

Din dreapta ei, Togodubnos, care avusese multe de pierdut, 
dar se descurcase cel mai bine, le strigă: 


— Terminaţi! Nu e vina nimănui. Am încercat și am pierdut. 
Situaţia a devenit inevitabila, încă din clipa în care Amminios a 
refuzat propunerea mea de a primi un singur port și a plecat 
călare spre sud. A pierdut ceva oameni când s-a luptat să 
recâștige teritoriile din sud, de la Caradoc din Ordovices. Așa, la 
primăvară vom avea mai puţini de înfruntat. Mai bine de atât nu 
se poate. 

Privind suliţașii aliniaţi împotriva lor, spuse: 

— Gândiţi-vă, ar putea fi și mai rău. Ar fi putut să plece direct 
spre Roma, să-l roage pe noul Cezar să-i dea legiunile ca să-și 
recâștige teritoriul. 

— Ce te face să crezi că n-o va face? 

Breaca își curăţă gâtul și scuipa. Bătută de ploaie și de vânt, 
având în faţă un viitor nesigur, furia ei începu să mai scadă. |n 
lipsa ei, se simţi pustiita, înfometata și îngheţată, însă niciuna 
dintre astea nu conta la fel demult ca dorinţa de a avea o 
alianță puternică, pe care s-o transforme într-o putere care să 
lupte și să învingă. Ofta și, pentru prima oară de când porniseră 
de pe colină în cursa asta nebuneasca, jumătatea ei de 
Războinic stabili echilibrul cu jumătatea ei de femeie. Le vorbi 
tuturor celor care voiau s-o asculte: 

— E aproape iarnă. Nici măcar Caligula nu e atât de nebun 
încât să-și trimită acum trupele peste ocean. Avem toată iarna 
să ne pregătim. Fierarii noștri vor făuri arme, iar războinicii se 
pot antrena să le mânuiască așa cum nu s-a mai văzut de pe 
vremea lui Cezar. Împreună putem organiza o armata care va 
trece prin Atrebates precum sabia prin grâu. Dacă zeii vor fi de 
partea noastră, vom putea să ţinem piept chiar și Romei. 


XXI 


Pe Rin, pe teritoriul triburilor germanice, ucenicii Galiei își 
demonstrau îndemânarea, sub atenta supraveghere a 
împăratului Caius lulius Cezar Germanicus, numit - deși 
niciodată în faţă - și Caligula. 

„Dă-i drumul. Fii atent la pregătirea armelor. Suliţa alunecă. 
Ține-o bine și nu-i da voie vârfului să tresalte. Dă-i drumul.” 

Un corn răsună către cei din rândurile din spate. Adunarea se 
opri preţ de câteva clipe și apoi, în dreptul unui bărbat, făcu la 
dreapta. Oftaturi de ușurare străbătură mulţimea de ucenici. De- 
abia de la mijlocul iernii începuseră să înveţe notele cornului 
împreună cu ordinele rostite, apoi, de-abia la începutul lui 
februarie începuseră să lucreze doar cu cornul; faptul că acum o 
făcuseră, și perfect, era aproape un miracol. Bân remarcă 
ușurarea, la fel cum remarcase toate celelalte lucruri, în mod 
obiectiv. O mică parte din el defila mecanic alături de ceilalţi. 
Partea cea mai importantă, sufletul, privea și judeca, fără să 
simtă nimic. 

În primele zile de după moartea lui Iccius, îi luase ceva timp 
să înţeleagă ceea ce i se întâmpla. La început, se gândise că 
golul din suflet era reacţia normală a corpului la șocul suferit, 
care, cu timpul, avea să treacă. Treptat, în timpul călătoriei prin 
Galia, spre est, își dăduse seama că-și pierduse și suportul vieţii 
care-l ajutase să rămână întreg în cei doi ani ca sclav al lui 
Amminios; Breaca nu mai venea la el, nici Macha, iar lui îi era 
dor de amândouă. În loc de asta, se obişnui să-l știe pe Iccius 
mergându-i alături, sau, mai degrabă, să se vadă pe el însuși 
însoțindu-l pe Iccius pe tărâmul celor morţi, amândoi fiind doar 
niște umbre mute pe teritoriul umbrelor, împărțind o tovărășie 
tăcută. 

Nu era un sentiment deloc neplăcut, ci, mai degrabă, 
netemându-se de moarte, asta îi insufla curaj pentru a scăpa de 
temerile care îi copleșeau pe galii din jurul lui. Până acum, se 
acomodase bine cu activitatea de pregătire a infanteriei - de 
fapt, găsise unele momente incitante, chiar stimulatoare, și 


spera că va putea intra în cavalerie; asta ar fi fost și pe gustul 
lui Corvus, dar și al lui. Prefectul aproape își terminase 
recrutările pentru noua lui oaste de cavalerie, Ala V Gallorum, și 
se exprimase clar când spusese că îl așteaptă pe Bân să se 
alăture oamenilor lui de îndată ce se încheia perioada de 
pregătire. Era o încercare la care merita să participe și nu era 
nimic rău în asta și nici nu-i încurca deloc planurile lui Bân de a 
găsi, în curând, o cale prin care să se alăture familiei lui și lui 
Iccius în lumea de dincolo; singura lui dorința era s-o poată face 
cu onoare. 

În privinţa asta, își punea cele mai mari speranţe în Corb. 
Calul nu se domolise deloc pe timpul călătoriei spre est, înspre 
Rin. Într-adevăr, încă se mai agita când cineva încerca să-l 
încalece, iar Bân își petrecea orice clipă liberă alături de el, 
executând un exercițiu complicat în care provoca pericolul, pe 
care însă întotdeauna trebuia să facă tot posibilul să-l 
depășească. Până acum reușise și încăleca fără să se teamă de 
răni grave, însă nimic nu era sigur. 

„Tine pasul. Maroboduus iese ușor spre stânga. Nu-l lăsa să te 
scoată din ritm.” 

Cornul sună din nou. Grupul de bărbaţi făcu o scurtă pauză, 
iar Bân făcu la fel. Erau departe de strălucirea legiunilor călite în 
luptă care, la auzul primelor note, se mișcau din reflex. Perulla, 
centurionul lor, ridică un braţ ameninţător și rândurile ucenicilor 
începură din nou să se miște. Bân coti la dreapta și-și dădu 
seama că trebuia să fac a încă un pas ca să intre din nou în ritm 
cu ceilalți. 

„La naiba. Probabil că a băgat de seamă. Nu te uita înapoi.” 

Odată, în timpul unui antrenament, se uitase înapoi și fusese 
pedepsit să alerge cu viteza primii opt kilometri ai drumului 
unde făceau pregătirea, și cu toate armele asupra lui, timp de 
mai multe zile. Fără îndoiala ca pedeapsa pentru o greșeală la 
parada împăratului avea să fie mult mai mare. Continua să 
meargă cu privirea ţinta la casca mișcătoare a bărbatului din 
faţa lui, cu atenţia concentrata asupra celor din Garda 
Pretoriană, înveșmântaţi în roșu și argintiu, așezați în tribune, și 
asupra bărbatului din mijlocul lor. 

„Doarme. Sau îi dictează scribului. De ce mai facem asta, 
dacă nici măcar nu e atent? Naiba să te ia, uită-te la noi! Sau n- 
o face. Nu avem nevoie să fim remarcaţi. Doar lasă-ne să 


defilam și să terminăm odată, ca să te duci de unde ai venit. 
Spune-le ce vor să audă, că armatele de pe Rin sunt invincibile. 
Mai bine așa, decât să le spui că oamenii din pădure nu se vor 
preda niciodată Romei, și nici n-ar trebui. Ce va spune senatul 
tău dacă nu le zici asta, Caius Germanicus?” 


Caius lulius Cezar Germanicus. Caligula. Doua nume pentru 
un singur bărbat. Oamenii lui Corvus auziseră de acţiunile lui, 
încă dinainte să pună piciorul în Germania de Sus. Treceau prin 
Galia belgiana când auziseră veștile despre ordinul împăratului 
de a-l executa pe guvernatorul Germaniei și despre faptul că în 
locul lui avea să vina Lucius Sulpicius Galba. Până atunci, 
Corvus nu-și forțase oamenii să se deplaseze mai repede. Mai 
târziu, Bân aflase că prefectul știa ce avea să urmeze, pentru că 
luptase în Aquitania sub comanda lui Galba, la ordinele căruia 
începuse să organizeze noua cavalerie. Corvus fusese trimis în 
vest ca să-l ferească de necazuri și i se ordonase să-i ţină 
deoparte pe recruți până ce avea să se termine măcelul. 

La aflarea veștii că un nou guvernator fusese ales, Corvus 
grăbise pasul, dar, cu toate astea, grupul tot nu se deplasa prea 
repede. In jumătatea de lună cât le luase noilor recruți să-l 
ajungă din urmă, Galba trecuse ca un foc de paie prin legiunile 
de pe Rin, scăpând de toţi neputincioșii, leneșii și bătrânii cu o 
cruzime care-i vătămase și-i redusese la tăcere și pe cei râmași. 
După ce le înfrânsese voinţa, guvernatorul se apucă să-i 
„reclădească”. Toţi cei care crezuseră ca serviciul sub comanda 
vulturului era ușoară își dăduseră seama că greșiseră, în 
ultimele zile ale toamnei, când Corvus își condusese oamenii și 
noile herghelii mari de cai în fortificația cavaleriei de la 
Moguntiacum, legiunile zbârnâiau. Până la sfârșitul iernii, 
organizaseră două redute care fuseseră în stare să-și execute 
manevrele cu o precizie nemaivăzuta din timpul republicii. 

In primele zile ale primăverii, mai sosise încă o legiune, care 
se instalase într-o secțiune a noilor cazărmi construite. Cei din 
Legiunea XXII din Primigenia erau cetăţeni romani și se credeau 
superiori galilor și germanilor alături de care lucrau, așa cum 
împăratul le era superior oamenilor de rând. În cinci zile, își 
schimbaseră însă părerea. În zece zile, aflaseră despre râul din 
râu și începuseră să dezerteze. 

Toţi nou-veniţii se temeau de râu. Trecea susurând pe lângă 


tabere, înghițind suflete, aducând stârvuri umflate, insecte 
înţepătoare și, la fiecare răsărit, împrăștia un covor de ceaţă 
vâscoasă, care ascundea terenul accidentat, astfel că membrii 
cavaleriei, temându-se pentru picioarele cailor lor, trebuiau să 
iasă calare în fiecare zi. Singurii care puteau trăi așa erau doar 
cei născuţi și crescuţi pe malurile Rinului. Armatele auxiliare 
formate din batavi puteau să înoate complet echipați, calare pe 
bidiviii lor, fără să rupă rândurile. O făceau ca să câștige 
rămășaguri, ca să se antreneze și ca să defileze pentru ofiţerii 
mai importanţi sau, pur și simplu, pentru plăcerea de a se 
cufunda în valuri. lubeau râul pentru el însuși, dar și pentru 
singurul nume legat fără tăgadă de istoria lui: Arminius, fiul lui 
Sigimur, distrugătorul legiunilor, bărbatul despre al cărui suflet 
se spunea că și-a luat puterea de la râu, dar care apoi i-a 
înapoiat-o însutit. 

Oamenii aveau păreri diferite și în privinţa asta. La auzul 
numelui lui Arminius, ca să evite râul, romanii și galii își făceau 
semne și scuipau împotriva vântului. Germanii erau mai discreţi 
și-și spuneau părerile doar celor în care aveau cea mai mare 
încredere. Bân auzise detaliile de la Civilis, batavul mare și 
puternic, cu pielea pătată și părul auriu care, la ordinul lui 
Corvus, îl ciomăgise până-l lăsase inconștient și, de atunci, își 
tot ceruse scuze. Batavii erau un popor sensibil, iar Civilis, ca 
toţi ai săi, era foarte prietenos. De când plecaseră de la 
Durocortorum, se ocupase de Bân ca de propriul fiu, sau ca de 
un frate mai mic, ajuns mai târziu la maturitate, așa că povestea 
lui Arminius era o parte din zestrea lui, pe care trebuia s-o afle. 
l-o spusese în timp ce se aflau pe unul dintre cele trei poduri de 
peste râu, în timp ce-și legăna picioarele peste malul lui și 
arunca pietricele pentru noroc, câte una pentru fiecare dintre 
cele trei legiuni distruse. 

— A șaptesprezecea, a optsprezecea și a nouăsprezecea au 
fost nimicite, odată cu toate oștile, armatele auxiliare și toți 
urmăritorii lor. De atunci, niciodată nu avea să se mai audă 
despre ei. 

Erau două luni de când Bân era cu legiunile. Se credeau 
invulnerabili, iar el nu vedea de ce ar fi minţit. Din politeţe, se 
abţinuse s-o spună. 

— Cum au fost învinși? întrebase el. 

— A fost vina lui Augustus. L-a numit conducător pe 


Quinctilius Varus, dar bărbatul era un legiuitor, nu un războinic. 
Dar, oricum, luptătorii ar fi murit; Arminius se mai luptase cu ei 
și văzuse care le sunt slăbiciunile. Nu-și dăduseră seama că, în 
pădure, nu era bine să lupte adunați în linie, purtând o armură 
strălucitoare care să răsfrângă razele soarelui. Și apoi, se 
încrezuseră în Arminius pentru că, odată, fusese ofițer în 
legiune. Nici prin cap nu le trecuse că ar putea cineva să 
părăsească Roma ca să se întoarcă la triburi. 

Civilis rânji de mulţumire, arătându-și dinţii albi în lumina 
dimineţii. Strălucirea sabiei lui putea întrece sclipirea stelelor, 
iar el, la rândul lui, era ofiţer în legiune, chiar dacă doar un 
decurion într-o cohortă auxiliară. 

Bán spuse cu blândeţe: 

— Încă mai luptăm în linie. 

— Bineînţeles. Legiunile nu vor învăţa niciodată din greșeli. Ca 
să facă asta, ar trebui să-și recunoască slăbiciunile, dar e 
imposibil ca Roma să fie neputincioasă. Dar nici nu va mai 
încerca vreodată să cucerească Marea Germanie, partea aceea 
de la est de râu. Datorita lui Arminius, triburile din pădure 
trăiesc acum libere de ocupaţia romană. 

— Aceeași Romă pentru care lupţi și tu. 

Civilis ridică din umeri. g 

— Se plătește bine. Se aplecă în față. Şi cred în râu. In 
poporul nostru se spune că acolo sălășluiește sufletul lui 
Arminius. Atâta timp cât râul își continua cursul, Roma și aliaţii 
ei nu pot trece. 

De data asta, Bán îl credea. Văzuse cum râul înghiţise 
sufletele galilor care-l însoţiseră în călătoria de la Durocortorum. 
Bărbaţii, care se credeau războinici sau care sperau să devină, 
când venea vorba ca noaptea să stea doi câte doi de pază, se 
comportau ca niște copii plângăreţi. Cei din grupurile de căutare 
trimise peste pod să taie lemne pentru noile cazărmi se 
întorceau tăcuțţi, cu ochii albi, sperioși, tresărind precum caii la 
auzul celui mai mic zgomot. O cazarmă e plină de zgomote 
bruște. Cei care împărțeau corturile cu ei și, mai târziu, 
cabanele de lemn, petreceau nopţi pline de neliniști. Doar Bân 
rămăsese neatins, sufletul lui fiind în siguranţă, cu Iccius, în 
lumea celor morți. 

Apoi, ajunseseră legiunile romane și, până la sfârșitul lunii, 
avusese ocazia să fie martor la prima execuţie a unui dezertor 


prins și adus înapoi la unitatea lui de trei ori. Corpul lui decapitat 
fusese aruncat în râu, în timp ce restul trupei lui fusese obligat 
să privească cum e luat de curenţii apei învolburate, stăpânite 
de rău. De atunci, mai scăzuse numărul dezertărilor, dar, cu 
toate astea, nu reușiseră să le oprească de tot. 

Odată cu venirea primăverii, pentru că se topise zăpada, 
putuseră să înceapă să călătorească, așa că râul încetase să mai 
fie o problemă atât de supărătoare, încât să nu poată fi 
ignorată, precum tântarii. Problema mai reală și cu adevărat 
importantă o reprezenta împăratul. Vestea le sosise în prima zi a 
lunii februarie. „Vine. Va fi aici în zece zile, ca să inspecteze 
armatele. Şi-a surghiunit propriile surori și l-a executat pe 
Marcus Aemilius Lepidus, iubitul lui. Va ucide pe oricine va 
îndrăzni să-l privească-n ochi, iar moartea venită de la Caius e 
înceată.” 

Romanii noii legiuni nu-l mai văzuseră niciodată pe Caius și 
erau cei mai speriaţi. Pregătirile lor se duceau de râpă atunci 
când oamenii intrau în panică și se redresau când centurionii îi 
băteau până ce își reveneau sau deveneau și mai îngroziţi. 

Până la momentul la care totul trebuia să fie gata, ajunseseră 
să fie de-a dreptul sclipitori. Caius ajunsese în dimineaţa unei 
zile foarte luminoase, iar soldaţii din cele două legiuni din 
Moguntiacum îl așteptaseră perfect aliniați în soarele iernii care 
scăpăra în mii de pâlpâiri pe suprafaţa armurii lor. In onoarea 
împăratului lor, exersaseră manevrele o zi întreaga, iar Galba, 
guvernatorul, trecuse printre ei, ocupându-se personal. 
Defilaseră treizeci și doi de kilometri înainte și înapoi pe malul 
râului, săpaseră un șanț, ridicaseră un meterez, îl atacaseră și-l 
apăraseră, fără ca vreunul dintre ei să se clatine, într-o 
demonstraţie care durase toată ziua. Impăratul le transmisese 
că fusese impresionat. 

Asta fusese în prima zi. A doua zi, venise rândul cavaleriei. Nu 
era o zi în care Roma să poată să exceleze, dar aveau să fie 
salvaţi de împuterniciţi. Romanii nu avuseseră niciodată o 
cavalerie bună, dar aveau aurul cu care să cumpere loialitatea 
celor care erau cu adevărat buni la asta, de aceea, galii și 
germanii se întrecuseră să arate care are cea mai rapidă, cea 
mai iscusita și cea mai îndrăzneață demonstraţie. Ziua fusese 
zguduita de tunetul copitelor cailor, împinși până dincolo de 
limite, și de strigătele victorioase ale bărbaţilor. 


Mai târziu, spre seara, legiunile se adunaseră să privească o 
altfel de parada. Împăratul avea nevoie de alți războinici pentru 
garda calare din Germania, iar Moguntiacum avea onoarea să i-i 
pună la dispoziţie. Dintre aproape trei mii de voluntari din Ubii și 
Batavi, Galba alesese, el însuși, cinci sute. Erau bărbaţi 
puternici, precum Civilis, cu o piele la fel de arsă de soare. Gătiţi 
în straie de lupta, cu parul lor gălbui-roșcat legat deasupra 
urechii drepte, cu fețele zugrăvite cu lut alb și tunicile atârnate 
până la cozile cailor, împodobiţi cu scalpuri uscate de la 
strămoși, călăreau roibi pe măsură. 

Spectacolul fusese copleșitor. Depășise în toate privinţele tot 
ceea ce se desfășurase mai devreme și, de data asta, Caius 
însuși își arătase multumirea, ce putuse fi remarcată de toți cei 
de faţă. Trecuse calare printre rânduri, felicitându-i personal pe 
călăreţi, din când în când, mai dând și câte o indicație, astfel că, 
atunci când cei cinci sute părăsiseră locul, jumătate din ei știau 
că, de atunci înainte, aveau să-și petreacă vieţile alături de 
împăratul lor, mai aproape de el chiar și decât Garda Pretoriană. 
Soldaţii și ucenicii priviseră și aprobaseră. Poate Caius nu se 
pricepea prea bine la probleme de război, dar, când venea 
vorba să-și apere pielea, avea un simţ foarte dezvoltat. Era 
nevoie de cineva cu adevărat extraordinar pentru a trece de 
garda lui călare, dar chiar și așa nu avea cum să ajungă viu la 
împărat. 


„E aproape gata. Nu te uita-n sus. Corvus a spus să nu-i atragi 
atenţia. «Dacă-i place, vrea, iar, dacă vrea, ia. Tu ești diferit. leşi 
în evidenţa la fel ca și armăsarul tău distrugător în mijlocul unei 
turme de iepe brune. Dacă te vede, o să te vrea, și pe tine și pe 
cal. Nu-i da ocazia să se uite.» 

Nu s-a uitat încă.” 

Dimineaţa celei de-a treia zile fusese întru totul consacrata 
ucenicilor, iar ei mai aveau puţin și terminau. Două conturi 
sunară împreuna, la distanţa de un semiton, anunțând finalul. 

„Gata. Ai terminat.” 

Ei nu erau garda de onoare. Lor nu avea să le fie dat să-și 
întâlnească împăratul faţă în faţa. Din tribuna Gărzii Pretoriene 
fu dat un ordin, iar Perulla, centurionul ucenicilor, înainta spre o 
soarta necunoscută. Impăratul nu mai ordonase executarea unui 
centurion pentru greșelile centuriei sale, dar nu era imposibil. 


Recruţii așteptau în liniște deplina. Chiar dacă nu-și iubeau 
centurionul, cu siguranţa îl respectau. Timp de patru luni, îi 
terorizase, îi lăudase și îi bătuse, stabilind ordinea. Nu-l plăcuse 
nimeni, dar recunoșteau ca avea un comportament corect. Nu 
avea preferaţi, nici nu-i chinuise pe cei mai slabi mai mult decât 
pe tovărășii lor, așa ca toţi ajunseseră să-l respecte. Nu puţini 
erau cei care își dădeau acum seama că ar fi suferit să-l vadă 
murind. 

Tribunul pretorian cobori de la locul lui. Bán își ţinu respiraţia, 
iar în spatele lui auzi numele unui zeu rostit în galica. Un ordin 
fu dat în latina, prea departe ca să fie auzit, dar se părea că 
Perulla nu avea să fie omorât, nici măcar înlăturat, doar că 
recruţilor care voiau să capete un loc în cavalerie li se cerea să- 
și pregătească armăsarii și să-și arate talentele. Bân risca să fie 
văzut din plin. Negura din râu îi învălui gleznele, odată cu ea 
aducând și marele blestem. După o scurtă rugăciune către 
Iccius, se întoarse și se grăbi să-și pregătească iapa maronie, 
ale cărei culoare și temperament nu aveau să atragă prea mult 
atenţia. 


— Cum a fost? 

— Rău. 

Ceaţa se împrăștiase. Terenul de defilare fusese așa de moale 
că ar fi putut fi bătătorit cu un fier neted, dar asta nu afectase în 
niciun fel calitatea demonstraţiei. Bân se aplecă sub burta iepei 
să-i șteargă sudoarea de pe chingi. Nu era vina ei că era 
modesta sau că, în loc să se antreneze cu ea, el își petrecuse tot 
timpul liber alături de Corb, făcând progrese minuscule la 
încălecat și călărit. lapa era sigură, dar nu avea cu ce să iasă în 
evidenţă, în afară de culoarea aidoma cu a celorlalţi, care-l ajuta 
să se amestece printre ei, măcar până la începutul galopului. 

— Şi ce a spus Galba? 

Rufus se aplecă peste îngrăditura ţarcului. Galul conducea o 
decurie în noua cavalerie a lui Corvus și ai fi crezut că are lucruri 
mai bune de făcut decât să se aplece peste un butuc de stejar și 
să discute cu un ucenic care nu fusese încă ales într-o armată. 
Corvus îi ceruse să-i supravegheze protejatul, iar Bân o știa prea 
bine, deși nu întotdeauna o aprecia. 

— N-a zis nimic. 

Ban se aplecă sub burta iepei și începu să lucreze sub tresele 


ei, acolo unde valurile de transpiraţie se uscaseră formând o 
spumă cremoasă. 

— Împăratul a cerut să i se servească masa și nu a mai 
apucat să coboare de la locul lui. 

— O s-o facă mai târziu. O să intri sigur în cavalerie. Te-a 
văzut pregătindu-te și știe cine ești. 

— Habar n-are cine sunt. Nu vine niciodată aici. Perulla va 
decide și, orice ar fi crezut până acum, a văzut destul cât să se 
răzgândească pentru totdeauna. 

Chiar înainte de final, iapa își schimbase pasul, stricând 
sincronizarea, și terminase cu o jumătate de pas înaintea 
celorlalți. Asta nu fusese singura greșeală, dar fusese cea mai 
evidentă, și-l pusese pe Bán într-o situaţie pe care n-ar mai fi 
vrut s-o repete vreodată. Spuse: 

— Dacă în următorii douăzeci și cinci de ani voi ajunge să 
merg în rând alături de o sută de galici împuţiţi, asta nu va fi 
decât din vina mea. Dacă-l vezi pe Corvus, să-i transmiţi asta 
din partea mea. Şi poate să-l ia și pe Corb. N-aș vrea să-l târăsc 
o viaţă în mijlocul unei grămezi de cai de infanterie. 

— Corvus n-ar accepta animalul ăla turbat nici dacă ai muri și 
l-ai numi moștenitor. În orice caz, nu e totul sfârșit. Nu-ţi pierde 
speranţa. 

Rufus scutura iapa de ultimele urme de praf care se ridicau în 
aer. 

— Să nu rămâi prea mult aici. Du-te pe terenul de defilare și 
caută-ți ceva de făcut. Dacă nu cumva Civilis, cu dinţii lui aia 
urâţi de german, a minţit, atunci o să urmeze ceva ce merită să 
vedem, înainte ca împăratul să-și termine prânzul. 


Chiar dacă minţise, fuseseră mai mulţi care îl auziseră. Bán 
luă o lopată și un coș în care să adune balega de cal de pe 
terenul de defilare, dar mai găsi trei care i-o luaseră înainte și 
încă vreo câţiva maturând paiele de pe pajiște, alţii reparând o 
bârnă din tribuna de unde se desfăcuse, sau nu, un cui. Caius se 
retrăsese în așezarea lui Galba din cazarma legiunii XIV, aflată 
la opt sute de metri în amonte. Dacă într-adevăr avea să se 
întâmple ceva, erau slabe șanse să-i vadă, dar ei tot își mai 
făceau de lucru pe terenul de defilare, fără ca Perulla să-i 
oprească. 

În timp ce lucrară, soarele se ridică deasupra pădurii. Era cel 


mai bun moment al zilei; pentru o vreme, râul se însufleţi, 
prefăcându-se într-un șuvoi de argint topit care învăluia în 
lumină copacii de pe mal, astfel că tot ceea ce până atunci 
fusese întunecat acum devenise verde, pădurea luând forma, 
dacă nu a unui prieten, măcar a unui dușman mai puţin 
neiertător. 

Primii care dădură alarma fură cei din Garda Pretoriană, 
așezată la ușa așezării guvernatorului, de la opt sute de metri 
distanță în susul râului. Renunţaseră la garda călare a 
germanilor, lucru care îi jignise pe mulţi dintre cei veniţi de 
curând, iar aceștia se retrăseseră în cazarma lor și-și duseseră 
caii în grajduri, așteptând noile ordine. Sursa agitaţiei nu fu 
detectată imediat. Așezarea lui Galba era cel mai bine păzit loc 
din toată Germania de Sus și numai cei cu adevărat dornici de 
moarte ar fi riscat s-o atace. Cu toate astea, se părea ca o 
făcuse cineva, iar acum bărbaţi călare galopau să-și salveze 
împăratul. Trecu un timp până ce ucenicii, aplecaţi asupra 
lopeţilor și măturilor lor, reușiră să vadă ceva în afara unui grup 
de oameni care gonea pe cai, cu mantiile fluturându-le în urmă. 
Unii crezură că se întorsese garda călare, dar prea mulţi purtau 
armură, care era și prea strălucitoare, și, pe măsură ce se 
apropiau, se văzu că în faţă era cineva înveșmântat în aur - că 
în față era împăratul însuși, călare pe armăsarul lui alb de 
război, al cărui harnașament avea fiecare bucata de metal din 
aur, inclusiv zăbala, iar zalele erau gravate cu imagini ale lui 
Alexandru. Nu era tocmai un călăreț desăvârșit; își menținea 
echilibrul ţinându-se de zăbală, iar mușcătură era sălbatica. 
Sângele șiroia în voie printre spumele de la gura. Când se 
întoarse, Bân îi văzu pentru prima oară pe atacatori. 

— Chatti! _ 

Crezu că strigase, dar, de fapt, vocea lui își pierduse forța. In 
locul lui ţipă însă calul vărgat - un sunet zguduitor, care dăduse 
glas întregii furii pe care o simţea. Era undeva în liniile din 
spate, dar sunetul ajunse la ei de parcă ar fi fost foarte aproape, 
iar asta fu suficient ca să-i facă pe ucenici să-și îndrepte atenţia 
spre râu. Toţi, până la unul, păliră. Toţi îi cunoșteau pe chatti - 
tribul bărbaţilor crescuţi pentru război, descendenţi, dacă nu 
prin sânge, măcar prin reputaţie ai renegatului Arminius - veniţi 
din străfundurile pădurii ca să-i atace pe sătenii și pe romanii 
așezați pe ambele maluri ale râului. Işi legau părul în același fel 


ca și garda de onoare, dar, pe umeri, purtau scalpurile 
victimelor atârnate de mantiile împletite sau craniile putrezinde 
atârnate la cingătoare. Bán văzu cum treizeci sau mai mulţi 
ieșiră din râu cu tot cu cai, se scuturară asemenea câinilor și 
încălecară, învârtind săbii ruginite, atât de mari că puteau tăia 
craniul unui om așa cum cuțitul taie un mâr. și deschise din nou 
gura să-i avertizeze, din reflex; inutil însă, când ceilalți porniră 
din nou la galop, dând glas strigatului de luptă. 

Când garda călare strigase la parada, fusese cu totul altfel - 
mai ordonat și mai puţin înspăimântător. Auzindu-l acum, puteai 
înţelege de ce galii spuneau că marele Vercingetorix fusese 
învins nu de romani, ci de cinci sute de călăreţi germani tocmiţi 
de Cezar. Se spunea că tăiau mădularele oamenilor doar din 
plăcere, lăsându-i să moara încet pe câmp, iar acum, auzindu-le 
strigătele, Bân aproape că putea crede. Chiar mai mult decât 
râul, sunetele vesteau moartea iminenta. Numai cineva sătul de 
viața sau extrem de sigur pe sine ar fi putut să-i înfrunte pe 
chatti. 

Părea că împăratul Caius Germanicus era un astfel de bărbat. 
Călărea cu forţă în fruntea Gărzii Pretoriene, strigând victorios, 
dar, dându-și seama că în larma aceea nu avea cum să fie auzit, 
începu în schimb să-și rotească sabia deasupra capului. Lumina 
se reflecta pe suprafaţa argintie, dezvăluind o lucrătură 
desăvârșită, cea mai bună pe care o putea izbuti un om. Nu era 
o armă care să reziste în încleștarea cu chatti, dar nimeni nu 
putea să-i spună asta. 

Ostașii legiunii întrevăzuseră pericolul. Cei din legiunea a XIV- 
a acţionară cel mai rapid, dar chiar și ucenicii porniseră să-și 
caute armele. Bân ezita dacă să se ducă să-l ia pe Corb, dar 
auzise o mulţime de povești despre ceea ce li se întâmplase 
celor care fugiseră din calea dușmanului, și nu voia să se creadă 
și despre el că se speriase încă de la începutul atacului, în orice 
caz, dintre toţi caii, Corb era unul care putea să-și poarte singur 
de grijă. 

Era în mijlocul terenului de defilare, când, dinspre râu, se auzi 
sunetul cornului; un sunet prelung și tânguitor, urmat de încă 
unul. O luă la fuga, încercând să-și amintească dacă ordinul de 
atac avea și sunetul acela scurt după el sau dacă acela pe care 
îl auzise nu era decât ordinul de regrupare. Era deja la poarta 
când îl auzi din nou sunând, mai tare, iar gesturile celorlalţi îi 


spuseră tot ceea ce trebuia să știe. O apucă spre poartă, se 
chirci, voind și sforțându-se să-și tragă suflul ca să poată vorbi: 

— Ne oprește? Nu avem voie să mergem să-i ajutam? 

Arunca întrebarea mai mult în vânt și către zei, pentru că nu-i 
venea să creadă că Galba era laș sau trădător, dar, pur și 
simplu, ordinul nu avea sens. Perulla, centurionul, îi răspunse: 

— Asta e ordinul „rămâneţi pe poziţii”. Dacă vrei să crezi că e 
un ordin de atac, n-ai decât. Eu, unul, cred că ar trebui să 
rămânem pe poziţii, așa cum ni se spune. 

Centurionul nu era un bărbat înalt - romanii, în general, nu 
erau dar era lat în umeri și-și purta armura de gală de parcă s-ar 
fi născut cu ea; zalele i se lipeau de trup, pe umeri și pe spate, 
mai subţiri pe braţe și în pliurile de deasupra centurii. Stătea 
ţanţoș în poartă, cu mâna stângă pe umărul lui Bán, în timp ce 
cu dreapta bloca trecerea, ca nimeni dintre oștenii lui, 
înfierbântaţi de strigătul de bătălie sau de iminenţa luptei, să nu 
poată ieși. 

N-o făcu însă nimeni. În schimb, se adunară în grup în spatele 
lui, fremătând, mișcându-se încoace și-ncolo. Bân era în frunte, 
nenumitul purtător de cuvânt. 

— Ce facem? întrebă el. 

Perulla zâmbi ușor. Era prima oară când Bán îl vedea făcând 
asta. 

— Ar trebui să te duci la blestematul ăla de cal al tău să vezi 
dacă poţi să-l faci să tacă înainte ca împăratul să dea ordin să i 
se taie gâtul. După asta, cred c-o să putem să ne grupăm și să 
ne îndreptăm spre casa guvernatorului. Dacă ne mișcăm, o să 
ajungem acolo la timp pentru a primi cum se cuvine victoria 
plină de curaj a împăratului când se va întoarce din luptă. 


Era Civilis. 

Veștile se împrăștiară în liniște și cu grijă printre cei aflaţi pe 
via principalis care, pe măsură ce împăratul trecea printre ei, 
începură să strige din toate puterile: 

— Caius Germanicus! Caius Germanicus! 

Neîncrezător, dar devenind din ce în ce mai puternic pe 
măsură ce răzbătea, chiotul se răspândea de la cazărmile de 
piatră ale legiunii a XIV-a până la cabanele de lemn pe jumătate 
terminate ale ucenicilor. Bân era la grajduri, încercând în tăcere 
să-l liniștească pe Corb. Auzise murmurele, dar preferase să nu 


le creadă. Rufus veni și se așeză pe troaca de piatră de la 
intrarea șopronului, punându-l în temă. 

— Bineînţeles că a fost Civilis. Cine altcineva? Nici măcar 
chatti nu sunt destul de nebuni încât să treacă râul ziua în 
amiaza mare, cu toate santinelele pregătite în cazul în care 
Caius trece pe-acolo și-i vede dormind la post. De aia au trimis 
de-acolo gărzile călare-jumătate din ei erau batavi. Şi-ar fi 
recunoscut semenii și s-ar fi retras. Pretorienii erau zăpăciţi de 
râu; ar fi luptat chiar și cu surorile lor, dacă femeile ar fi apărut, 
cu părul roșcat și cu săbii în mâini. Nu le trebuia decât un băiat 
în frunte care să-i blesteme că sunt lași și ar fi năvălit ca și când 
vieţile lor ar fi depins de asta. 

— L-au omorât? 

— Pe Civilis? Nu fi prost. l-a împins până în susul râului, le-a 
împiedicat vreo câţiva cai și a intrat din nou în apă, împreună cu 
ai lui. Pretorienii nu înoată, iar împăratul nu i-ar fi lăsat să 
încerce. l-a pus să împodobească vreo câţiva copaci ca să 
marcheze locul biruinţei, la fel cum, în vremurile de demult, a 
făcut și Cezar, și s-a întors victorios. Restul îl știi. 

ÎI știa. Bán fusese unul dintre cei mulţi aliniaţi de-a lungul 
drumului principal, strigând în timp ce împăratul trecea pe lângă 
ei. Entuziasmul îl cuprinsese fără să vrea și se gândise că voia 
să creadă că într-adevăr avusese loc o bătălie în care dușmanul 
fusese întors din drum. Adevărul îi lăsase un gust amar. 

Își concentra din nou atenţia asupra Corbului. Nu-și dădea 
seama de ce animalul se înfuriase atât de tare, dar, cu timpul, 
pe măsură ce se lăsase liniștea, își revenise. Bân își asumă riscul 
și-i ridică unul din picioarele din spate, care de dimineaţă i se 
păruse înfierbântat. Aproape de pământ, pe copită, se vedea o 
rană. Îşi duse mâna la cingătoare după cuțitul pentru copită și 
tăie o așchie din corn. Rufus continua să pălăvrăgească prostii 
despre chatti, despre garda călare și despre Civilis, care, 
aparent, pentru „serviciile aduse împăratului”, avea să fie acum 
numit prefectul propriei armate de batavi. 

Bân scuipă pe copita și o curăţă, frecând-o cu degetul mare. 
Rana era veche, aproape vindecată, iar fierbinţeala pe care o 
simţea, dacă existase vreodată, ar fi trebuit să treacă. Dădu 
drumul piciorului și se îndrepta de spate. Corbul lovi din copite, 
iar el se dădu în laturi instinctiv. Asta făcea parte din 
momentele pe care le petreceau împreună. Işi strânse cuţitele 


de copite, măturile și, împreună cu Rufus, o luă prin spatele 
ţarcului cailor, înapoi spre cazarmă. Mai crescuse pe parcursul 
iernii și era aproape la fel de înalt ca și galul. Mergea alături de 
el, mândru de diferenţa asta. Chiar dacă băgase de seamă, 
Rufus nu spuse nimic și continuară să traverseze în tăcere 
terenul de defilare, acum pustiu. 


Încă nu se înserase. Dinspre apus, soarele trimitea raze 
piezișe, aruncând umbre lungi pe pământul înţesat. Bán 
deschise porţile așezării și se dădu în lături, lăsându-l pe gal 
înainte, timp în care îi puse întrebarea care-i stătuse pe limbă 
încă de la începutul vizitei imperiale: 

— Crezi că o să mergem la război? Perulla zice că el crede c-o 
să înceapă vara asta; dacă Galba poate promite că va întări 
graniţele împotriva celor de la Chatti, atunci Caius o să-și adune 
o flotă și-o să navigheze spre Brit... 

Se opri pentru că Rufus se oprise și el, iar acesta o făcuse 
pentru că, de cealaltă parte a porţii, îi aștepta Perulla, împreuna 
cu Civilis și cu trei membri ai gărzii călare a împăratului, în 
spate. Bân simţi o amărăciune în gât. 

Perulla înaintă. Își ridică mâna dreaptă, salutându-l într-un fel 
care n-avea niciun sens. 

— Bán, fiul lui Eburovic? Ostatic din Ecenia? 

Bân simţi că nu mai are aer. De când fusese pe colina lui 
Cunobelin, nu i se mai adresase nimeni așa, și niciodată în 
latină. Rufus îl înghionti cu cotul. Încuviinţă dând din cap. 
Rămaăsese fără voce. 

— Impăratul vrea să te vadă. 

— Acum? 

— Imediat. 


Garda călare îl împrejmuia de-o parte și de alta. Acum nu se 
mai simţea înalt. 

Până atunci, crezuse că baia cea nouă a lui Amminios reda 
întru totul strălucirea romană. Dar când intră pe ușile reședinței 
guvernatorului din Moguntiacum, toate amintirile lui se năruiră. 
Pășea prea repede pe coridoarele largi și înalte, printre pereţii 
din marmură albă și tencuială netedă ca pielea, călcând pe 
podeaua din mozaic cu motive poetice. Amminios făcuse tot 
posibilul să imite cultura adoptată, dar eșuase la foarte scurt 


timp. Sperase că-și va afișa bogăţia, dar nu reușise decât să-și 
arate lipsa ei. Aici, în casa lui Galba, bunăstarea era totul, 
încăperile respirând bogăţie. Era evidentă în fiecare linie și arc 
perfecte, în busturile de marmură ale strămoșilor, așezate 
fiecare la locul lui, și în singurul tânăr atlet din bronz. Culoarea 
era folosită cu o eleganţă aleasă; mozaicul de pe podea 
amesteca albastrul fluid cu grâul și cu acvamarinul, astfel că 
Bân pășea pe o apă curgătoare, în inima căreia se afla Neptun. 
Pe zidurile de deasupra, până la capătul culoarului, la înălţimea 
capului, se desfășura o singură friză îngusta, înfăţișându-i pe 
Ahile ucigându-l pe Hector, Scipius surghiunindu-l pe Hannibal, 
Octavian distrugându-l pe Antoniu. Se desfășurau rapid în faţa 
lui, întrerupte de trecerea gărzilor. 

Ajunseră la o ușă dublă din lemn de tisă în care erau sculptați 
laolaltă calul și mistrețul, simboluri ale legiunilor a XIV-a și a XX- 
a. Gărzile se opriră, nu chiar toţi odată. Tribunul Gărzii 
Pretoriene își prezentă omagiile. Nu vorbi nimeni. Dacă nu s-ar fi 
auzit susurul unei ape de la o fântână de undeva din apropiere 
și cântecul unor cocoși care se băteau afară, Bân ar fi putut 
crede că surzise brusc. 

Tribunul ciocăâni o dată. Ușa se deschise. Camera de dincolo 
de ea era destul de diferită de cele prin care trecuseră. Se 
renunţase la îndestulare în favoarea unei opulențe pe care 
Amminios ar fi apreciat-o - mătăsuri purpurii și aurii atârnau pe 
pereţi. Fântâna pe care o auzise Bân de afară șopotea într-un 
colţ îndepărtat, revărsând apă peste delfini din aur. Lângă 
peretele din partea de nord se găsea un piedestal, iar scaunul 
așezat pe el avea lei sculptați pe braţe și un vultur pe spate. 

Împăratul, înveșmântat în purpuriu, avea o platoșă din aur, cu 
scene ale victoriilor lui Alexandru. Opt membri ai Gărzii 
Pretoriene, în armuri purpurii strălucitoare, stăteau doi câte doi 
de o parte și de alta a lui. Alţii, fără armuri, erau gata să noteze. 
Unuia, cu fizionomie de grec, i se permisese să stea jos. In 
spatele lor, în partea dreaptă a împăratului, se afla Galba, iar în 
stânga, nemișcat și încordat, Corvus. 

Îl aduseră pe Bân la picioarele piedestalului, astfel că, dacă ar 
fi vrut să-l vadă cum trebuie pe Caius, ar fi trebuit să-și întindă 
gâtul. Nu-l instruise nimeni niciodată despre cum trebuia să se 
adreseze unui împărat, sau dacă avea sau nu voie să-l privească 
în ochi. Bân se uită drept înainte la picioarele scaunului, care, la 


capete, aveau sculpturi cu leoparzi cu ghearele întinse. Nu se 
uită în sus. 

— Asta e britonul? Ostaticul care va lupta pentru Cezar, așa 
cum au făcut galii pentru preamăritul nostru strămoș cu numele 
asta? 

Vocea era mai categorică și mai puţin fragilă decât se spunea, 
semănând mai mult cu a unui adult, decât cu a unui copil 
răsfăţat. 

Corvus îi răspunse: 

— Da, stăpâne. Este din Ecenia, care se află în nordul 
tărâmului condus de Cunobelinos. 

Se părea că împăratul cunoștea problemele politice ale 
Britanniei. Ridica o sprânceană și încuviinţă din cap. 

— Cum îl cheamă? 

— Stăpâne, nu are încă un nume roman; i se va da unul când 
își va ocupa postul. Pe pământul lui, i se spune Bân, care 
înseamnă „alb” în Hibernia, insula unde a fost zămislit, în 
noaptea nașterii lui, mama să a avut un vis despre un cal cu 
capul alb și de asta l-a numit așa. 

Bán privea fix picioarele leopardului. lar și iar, îi număra în 
minte degetele. In toată viaţa lui, doar de două ori auzise 
povestea visului mamei ei; o dată, când i-o spusese lui în vara 
de după nașterea lui Grindină, când și el avusese un vis cu un 
cal și, încă o dată, când i-o spusese prima bunică bătrână, cu 
puţin timp înainte să moară. Macha era singura care ar fi putut 
să i-o spună lui Corvus. Sau poate Luain mac Calma, care știa 
prea multe și vorbea prea ușor... „Hibernia, insula unde a fost 
zămislit...” Mama lui nu-i spusese asta. Il chemă pe Iccius, să-l 
întrebe dacă era adevărat, dar nu-l găsi. II trezi o voce străina: 

— ...Nu aude? Sau poate nu înţelege? Zi-mi că vorbește 
latina. E și așa destul că recrutam barbari în armatele noastre. 
N-o să-i accept, dacă nu vorbesc o limbă civilizata. 

— Stăpâne, înţelege... 

— Vorbesc latina. 

Bán își săltă capul și privi fața înmărmurită a lui Galba, 
guvernatorul Germaniei de Sus, ai cărui ochi erau vestiți pentru 
albastrul care se potrivea cu mozaicul podelelor lui. Lângă 
guvernator, Caius lulius Cezar Germanicus, împăratul Romei și 
al tuturor provinciilor ei, oftă, expulzând aerul prin nările 
încordate, și pocni din degete, zgomot la care Bân se întoarse 


numaidecât, asemenea unui câine la auzul fluieratului 
stăpânului; astfel, îngăduit sau nu, se uită fix la privirea 
încordată și întunecată a împăratului. 

— Alb. Foarte frumos, pentru cineva atât de negru! 

Era rost de amuzament, și nu numai. Ochii, vocea și zâmbetul 
strălucitor și arcuit spuneau fiecare altceva. Bân privi ochii care 
conţineau ameninţarea morţii, apoi se întoarse să asculte vocea 
repezită. 

— Mi s-a spus că ești un prinţ printre ai tăi. E adevărat? 

Bân văzu încuviințarea iute a lui Corvus și rosti: 

— Stăpâne, e aproape adevărat. Sora mea a fost prima 
născută pe linie regală. 

Ar fi putut să spună: „Odată, am crezut că voi fi războinic, iar 
ea, visătorul meu”, dar nu avea niciun rost aici. 

— Noi nu ne alegem prinții, așa cum face Roma. Aș fi fost 
războinic în garda de război a surorii mele, iar dacă aș fi avut 
fete, și toate celelalte ramuri ale familiei nu ar fi avut copii, 
atunci una dintre ele i-ar fi luat locul. 

— Războinic. Într-adevăr. 

Ochii ridiculizară gândurile. În privire se citeau durere și 
crimă. Bân își dădea seama de fiecare nuanţă a lor, la fel ca și 
de tensiunea de dincolo de propria privire. Se spunea că omul 
ăsta fusese un erou preaiubit de poporul lui, până când îl 
doborâse boala și devenise tiran. Era ușor de închipuit cum o 
astfel de durere, dacă ar fi constantă, ar transforma 
comportamentul unui bărbat deja îmbătat cu prea multă putere. 

Sprâncenele lui aurii, mai deschise la culoare decât părul, se 
arcuiră în mod vădit, anunțând o schimbare de dispoziție, își 
linse buzele, care deveniră prea roșii. Bân fu șocat să vadă că 
erau pictate. Impăratul întreba: 

— Ai câștigat vreo distincţie în lupta? 

— Stăpâne, am luptat doar într-o singura bătălie, dar am fost 
luat... ostatic chiar în mijlocul ei. Înainte de asta, am omorât doi 
oameni, martora mi-a fost sora mea. Dacă n-ar fi moarta, ar 
confirma. 

— Și ai să devii războinic al Romei? 

— Da, stăpâne. Este o alegere onorantă. 

Împăratul izbucni în râs. Imediat în urma lui, râseră și Galba, 
Corvus și toţi cei prezenţi. Grecul despre care se spunea - 
adevărat sau nu - că era un bărbat eliberat de Tiberius, rămas 


succesorului lui, se apleca înainte și-i șopti ceva stăpânului, 
împăratul aprobă și-și agita mâna. Orice s-ar fi spus, totul era 
dinainte hotărât, dar bărbatul era un om apreciat, căruia, în 
public, trebuia să i se facă pe plac, nu să fie îndepărtat. Ochii 
întunecaţi se îngustară. Înghiţeau viaţa din tot ceea ce priveau, 
ca niște lipitori. Sub privirea lui, Bán, care se crezuse deja 
pustiit, se simţi devenind ușor ca fulgul. Buzele vopsite zâmbiră 
uşor. 

— Şi noi am fost luaţi ostatici, chiar în țara asta, de bărbați ai 
primei și ai celei de-a douăsprezecea legiuni. Cu timpul, vor plați 
pentru îndrăzneala lor, dar asta ne-a făcut războinici. De aceea, 
vedem cu ochi buni calea ta spre onoare, căci noi știm, așa cum 
tu nu știi, că serviciul în rândul armatei Romei e o mândrie 
pentru toţi bărbaţii, iar șansele de obţinere a distincţiilor sunt 
numeroase. Cei care au luptat să ne apere au fost deja 
recompensațţi. Poate ai auzit despre ambuscada noastră de 
ieri... 

Făcu o pauză, dându-i timp lui Bán să încwviinţeze, iar 
celorlalți să facă gesturi de uimire și de ușoara dojană pentru că 
o victorie atât de glorioasă fusese redusă la o simplă 
ambuscadă. Toţi bărbaţii din cameră, care își riscaseră viaţa în 
bătălii adevărate, murmurară aprobator. 

Împăratul își ridică mâna, ordonând liniște. 

— Bărbaţii din garda noastră care ne-au însoţit de la Roma și- 
au arătat înflăcărarea. Totuși, gărzile călare nu au avut încă 
șansa să facă la fel, iar asta ne mâhnește foarte tare. Ne-am 
decis să îndreptăm asta și-ţi dăm și ţie aceeași posibilitate. 

Își îndoi un deget. Cel mai puternic dintre cei din garda călare 
înainta. Era cu un cap mai înalt decât Bân, având partea de sus 
a braţelor la fel de groasă precum coapsele băiatului. Avea o 
sabie de două ori mai lungă decât trunchiul băiatului, și mai lată 
decât tot ceea ce văzuse el până atunci. Bărbatul mirosea a cal 
și a sudoare, avea părul unsuros, iar când rânjea, ca acum, își 
dezvăluia lipsa caninilor și a unui molar din dreapta. 

Împăratul dădu blând din cap. Privirea lui, ca de șarpe, arunca 
săgeți. 

— Deja ne numim Germanicus, după onorabilul nostru tată. La 
el, ne-ar plăcea să adăugăm Britannicus, iar la imperiu, 
provincia aceea, să întregim astfel viziunea divinizatului lulius, 
strămoșul nostru preamărit. Comandantul nostru, Galba, crede 


că nu trebuie să ne retragem de pe Rin legiunile călite în focul 
luptei până ce nu se vor supune triburile vrăjmașe din Marea 
Germanie. Asta ne îndurerează profund, pentru că, fără ei, nu 
putem spera că vom învinge triburile mai sălbatice de peste 
ocean. Totuși, prezenţa ta e un dar de la Fortuna, pentru că 
acum putem să măsurăm cele două neamuri și să vedem care 
iese învingător. Astfel, tu și zeii ne veţi îndruma intervenţia. 
Dacă omul nostru din garda călare va învinge, vom ști că Galba 
a măsurat corect forţa triburilor germanice și-i vom accepta 
hotărârile. Dacă e să câștigi tu, atunci vom considera că norocul 
ne-a zâmbit și ne arată că Britannia e mai puternică. În cazul 
ăsta, ne vom duce armatele în nord, pentru a înfrunta oceanul și 
triburile barbare de dincolo de el. 

Le vorbise scribilor, ca să noteze totul pentru posteritate, 
astfel ca Roma să aibă despre ce vorbi. Bân se strădui să 
înțeleagă sensul de dincolo de cuvinte, dar când îl văzu pe 
Galba și simţi furia care-l cuprinsese pe bărbat, își dădu seama 
că nu se ascundea nimic dincolo de ele; auzise tot ce era de 
înţeles. 

Galba rosti: 

— Stăpânul vrea să pună un băiat să înfrunte un bărbat? Un 
ucenic împotriva unui ofiţer din garda călare? 

Era un om curajos. Alţii muriseră pentru că se îndoiseră de 
decizii și mai puţin importante decât asta. Bân văzu posibilitatea 
asta răsărind și dispărând. Ochii întunecaţi se închiseră pentru o 
secundă, ascunzând dorinţa uriașă. Împăratul nu zise decât: 

— A mai omorât în bătălie, și asta acum ceva ani. E destul de 
mare ca să ucidă din nou. Sau să moară onorabil, în luptă, ucis 
de un alt războinic. Ce e mai important decât să trăieşti 
încercând să ieși victorios? Noi îi invidiem pe amândoi. Dacă 
sănătatea și viaţa noastră nu ar fi închinată poporului Romei, 
am vrea să luptăm noi înșine. Deci se va hotărî... mâine, înainte 
de prânz. 

Caius privi într-o parte și în jos spre Corvus, care nu se 
mișcase deloc; sau care, poate, nu se putea mișca. 

— Cred că tu l-ai recomandat, nu? 

— Eu am fost, stăpâne. 

— Atunci, să ai grijă să fie înarmat cum trebuie. N-am vrea să 
se audă că nu i s-a făcut dreptate. 

Fură îndepărtați. Corvus păși înaintea lui Bán spre ieșire, în 


timp ce ușa se deschise, Galba spuse: 
— Şi, dacă vrei să trăiască, să-i găsești un cal mai bun ca iapa 
aia bătrână. 


XXII 


— Nu poţi s-o faci! E o nebunie. O să te omoare! 

— Nu cred. O va face ubianul. Dar va fi o moarte plină de 
onoare. 

Bán intrase într-o stare de detaşare învăluită în încântare. 
Jumătatea lui care încă mai trăia, care examinase ouăle de 
prepeliţă de culoarea șofranului și peștele dulce, de râu, fript, pe 
care-l mâncase în cazarma lui Corvus, care refuzase, iarăși și 
iarăși, propunerea lui Rufus de a primi un cal mai blând și mai 
bun - partea aceea devenise o fantomă, atât de puţin legată de 
pământ, încât devenise invizibilă. Noaptea, în timp ce stătea 
întins în camera de oaspeţi a lui Corvus, îi venise ideea că poate 
Caius, dintre toţi oamenii, știuse ce înseamnă să trăiești fără 
suflet, și de aia îi făcuse o favoare. Sau poate împăratul îi 
înghiţise ultimele urme de viaţă din el și arunca trupul în 
ghearele lupului ubian, ca un dar pentru un bărbat de curajul 
căruia depindea viața lui. Oricum, rezultatul avea să fie același. 
Când se trezi dimineaţa, în prezenţa clară a lui Iccius, se simţea 
plutind pe un val de neastâmpăr, propriu războiului, cu capul 
ușor și simțindu-se extraordinar de emoţionat, încât îi tremurau 
mâinile și simţea tunica strângându-i pielea de parcă toată viaţa 
ar fi trăit gol, iar astăzi era prima zi când purta haine. În jurul lui, 
tabăra fremăta deja, plină de culoare și de zgomot, răsunând 
dintr-o altă lume, care nu era alui. 

Doar Corvus avea culoare - în ochi, în roșeaţa din obraji și în 
penele purpurii de pe coiful de sărbătoare. Stătea în grajdul 
cailor, ţinându-și coiful sub braţ, străduindu-se să nu sperie 
mânzul, în timp ce continua să-l vorbească de rău. Sprânceana 
se încovoia din cauza efortului de a se face înţeles fără însă să-l 
jignească. 

— Ştiu că e calul tău și că ţii la el, dar nu e sigur. De-abia poți 
să-i pui şaua fără să riști să-ți rupi gâtul. In patru ocazii din cinci 
te aruncă atunci când vrei să-l încaleci, iar a cincea oară nu se 
întâmplă pentru că așteaptă până când îi ceri să pornească la 
pas. Nu poţi s-o faci. O să te omoare înainte să apuci să-l înfrunţi 


pe ubian. 

Bân rânji. 

— Şi ce-o să facă atunci împăratul? Va fi o victorie a calului 
gal? Va trebui să se întoarcă în Senat și să le spună cum s-a 
înșelat Cezar când i-a asigurat că toţi galii sunt supuși Romei... 

— Bán... 

— Ştiu, îmi pare rău. Spionii sunt peste tot, pereții au urechi. 
Dar ce poate să facă mai mult decât a făcut deja? O să mor, nu 
mai încape nicio îndoiala. Doar că mai degrabă aş muri alături 
de Corb decât alături de altcineva. lapa ta murgă e 
extraordinara, și-ţi mulţumesc pentru că mi-o dăruiești. Nici nu 
mă îndoiesc că ar fi mai buna decât orice ar avea ubianul în 
grajduri, dar nu e cazul să călăresc sau să mă bazez pe un cal 
pursânge. Te rog doar ca după aceea să omori repede mânzul, 
ca să nu-l lași pe Caius să-l ia înapoi la Roma pentru a-i 
înfrumuseţa lui grajdurile. E și așa destul de rănit. Nu are nevoie 
să-i fie și mai rău. 

— Atunci, ia măcar sabia. Te rog! 

Sabia fusese prima pe care i-o dăruise Corvus, înaintea iepei 
negre, iar asta îl tentase mai mult pe Bân. Era ultima sabie pe 
care o făcuse Eburovic, dăruită lui Curaunius, apoi, cu atât de 
mult timp în urma, romanului, pe când se îmbarcau pe Ca/u/ 
Soarelui. Acum Corvus o ţinea, legănând-o în palma. Teaca din 
piele de taur cuprindea toată puterea neamului iceni. Ursoaica 
din bronz de pe mâner purta tot ce era mai bun din sufletul 
tatălui său. Bân atinse pielea cu un regret evident. 

— Nu pot. Imi pare rău! A fost făurită pentru Curaunius; e 
prea mare pentru mine, n-o să merg acolo arătând ca un copil, 
ca să stric tot farmecul unui lucru făcut în Ecenia. Civilis mi-a 
găsit arme și un scut făcute pentru un tânăr batav. Sunt pe 
măsura mea și arată bine pentru cei care nu se pricep prea 
bine. 

Civilis nu-i dăduse doar asta. Cămașa din piele pe care o 
purta și cămașa de zale pe care-o îmbrăcase deasupra ei erau 
amândouă daruri de la batav. Bărbatul păși înainte, mare cât un 
urs, greoi, brusc încurcat de importanţa a ceea ce avea să se 
întâmple. Avea privirea însângerată de la prea multă băutură, 
respiraţia acră, dar, cu toate astea, vorbea clar, cel puţin atât de 
clar pe cât putea să vorbească un batav care era copleșit de 
durere. 


— Bán, frăţioare, nu trebuie să te duci crezând că o să mori. 
Ubianul are slăbiciunile lui. Când își ia avânt, ridică braţul prea 
sus și lasă locul de dedesubt liber. Dacă folosești mai întâi 
sulița, cu putere, poţi să-l lovești când își ridică braţul, și o să fie 
mort înainte de sfârșitul loviturii. 

Bân își puse o mână pe umărul bărbatului. 

— Civilis, prietene, dacă de-abia aș fi venit din Ecenia, poate 
că aș fi putut. Dar am petrecut patru luni încercând să învăţ 
cum să fiu unul dintre sute, un g/adius dintr-o mie. După asta, n- 
aș mai putea să câștig de unul singur, la fel cum tu n-ai putea să 
faci parte dintr-o infanterie. Va fi măcel, iar Caius o știe prea 
bine. Caută un mod rafinat prin care să-i dea dreptate lui Galba, 
iar noi i-l vom oferi. 

— Atunci, de ce naiba ești așa de fericit? 

— Pentru că până azi la prânz voi ajunge la Iccius și la familia 
mea. De ce n-aș fi fericit? 


Prima oară când încerca să-l încalece, mânzul bălţat îl aruncă 
din șa. Asta se întâmplase însă întrucât Corvus încă mai era 
acolo. De îndată ce prefectul pleca, plin de amărăciune, calul se 
domoli și-l lăsă pe Bân să-l conducă, fără să se opună, până la 
bușteanul folosit la încălecat. La a doua încercare, mâniat de 
zăngănitul scos de platoșa de fier de la Civilis, calul se balansă 
în lături, își întoarse capul și-și roti ochii, dezvăluindu-le 
sâmburele de foc, la fel de intens ca de obicei. Bân vorbi în 
iceni, iar asta, chiar dacă nu-l domoli pe cal, îl mai liniști pe el. 
La a treia sforțare, îl lăsă să se așeze în șa. 

Insă aproape că nu mai era deloc printre cei vii. Iccius calarea 
alături de el, așezat pe iapa sura, ceea ce era de bine. Galopau 
umăr la umăr, unul la fel de real ca și celălalt. Plutirea morţii îi 
ţinea laolaltă. 

Corvus îl aștepta alături de Rufus, de Civilis și, surprinzător, 
de Perulla, centurionul. Bân călări spre ei, ţinând foarte lejer 
frâiele. Se concentra doar asupra calului, observându-i poziția 
urechilor, ritmul galopului, încordarea mușchilor, tot ceea ce l-ar 
fi prevenit în privinţa unei eventuale lovituri. 

— Bân... 

Ochii lui Corvus ascundeau o durere nemaiîntâlnită. Prefectul 
mângâie gâtul mânzului și grai: 

— Araţi bine. Amândoi arătați. 


— Mulţumesc. 

Era posibil să fie adevărat. Cel puţin la exterior, mânzul era 
perfect; pielea îi strălucea precum un pârâu neted de catran în 
care se reflecta fulgerul, iar jumătatea alba a capului scânteia 
precum gheaţa în lumina lunii. Animalul fierbea însă pe 
dinăuntru, la fel cum se întâmplase atunci când băiatul îl 
întâlnise în arena de la Durocortorum. 

Îl împinse înainte, cufundându-se deja în uitare. Îl opri Perulla. 

— Uite. 

Centurionul îi dărui o hostie de plumb, înfășurată subţire și 
împăturită în patru. Îi spuse: 

— E un blestem. l-am scris numele pe el de trei ori. Dacă-l 
arunci, o să se prăpădească. 

Perulla ocărâse întotdeauna superstițiile în faţa ucenicilor lui 
gali. Avea puterea să se umilească. Bân luă hostia și o strânse în 
podul palmei. Ea lua forma mâinii, încălzindu-se. Își sprijini sulița 
de genunchi și salută așa cum fusese învăţat când își lua rămas- 
bun de la un ofiţer. Zise: 

— Mulţumesc. O să-l folosesc cum trebuie. 

După asta se dădură în lături și-l lăsară să treacă. 

De dincolo de râu, se auzeau tobe. Caius ordonase ca lupta să 
aibă loc pe malul acela - un joc roman pe pământ german, ca o 
dovadă ca chatti fuseseră înfrânți. Armata de batavi era la 
datorie, aliniata de jur împrejurul locului indicat. 

Apa era traversata de trei poduri înţesate de soldați. În aval, 
ubianul pășise printre ofiţerii gărzii de onoare a alor săi și 
trecuse deja peste primul pod. În dreptul ultimului, un 
detașament din cavaleria lui Corvus, Ala V Gallorum, însoţit de 
oastea batavului Civilis, formau un culoar tăcut pentru Ban. 
Poziţia lor indica un respect la care nu se așteptase. Își puse 
mânzul să treacă printre cele două laturi gemene ale gardului 
viu. Știind prea bine ce reputaţie avea calul lui, bărbaţii 
rămaseră tăcuţi. Nu era nevoie să facă asta. În drum spre râu, 
Corb se schimbase, devenind mai fluid, lungindu-și și 
domolindu-și pasul. Era născut pentru asta, iar să-l călărești era 
ca și cum ai fi călărit, plin de mândrie, un lup sau o pisica 
sălbatică. Bân privi urechile ciulite, dreapta, în întregime 
neagra, și stânga, brăzdata de fâșii albe. Briza înfiora părul fin 
din coama. Norii scăpară primii stropi de ploaie. 

Ubianul îl aștepta la capătul podului mic și călăriră împreună 


până la locul luptei. Silueta pe jumătate terminata a unei 
fortărețe era cadrul care oferea arenei un aer cu adevărat 
roman. În partea de vest fusese ridicată o scenă învelita în roșu 
imperial. Ofiţerilor legiunii li se acordase permisiunea să se 
alăture grupului imperial. Bărbaţii se așezaseră în spate, pe 
malul roman al râului. 

Arena era însemnată cu rumeguș pe margini. Bân și ubianul 
se așezară unul lângă altul, așteptând sosirea împăratului. 
Membrii tribului său îi îngânau cântecul de război celui din urmă, 
nesocotindu-l pe băiat. Pe umăr îi atârna scutul acoperit cu piele 
de taur. În mâna ţinea sabia imensă scoasă din teacă, iar zalele 
îi scânteiau în lumina tremurătoare a soarelui. Ca toţi ai lui, 
avea capul gol, dar, în cazul în care cineva ajungea destul de 
aproape ca să lovească, ăsta ar fi putut fi un punct slab către 
care să ţintească. 

Bán își răsuci sulița în mâini; nu avea niciun motiv să creadă 
că putea să câștige, dar nu voia să se considere că icenii nu știu 
să lupte. Ca prin ceaţă, simţi mișcare dinspre poduri, unde, în 
spatele lui Galba, Corvus îl traversa pe ultimul, călărind într-o 
adunare cu alţi prefecţi și tribuni. Garda Pretoriană se pregătea 
și ea să traverseze pe jos podul din mijloc, înconjurând forma 
orbitoare, aurie și alburie, călare, care era împăratul. Un corn 
sună și imediat grămada de bărbaţi începură să mărșăluiască 
viguros peste apă. 

Romanii erau mai aproape de pădure decât fuseseră 
vreodată. Şiruri de zadă uscată de iarnă își loveau scoarţele una 
de alta în bătaia vântului întețit - numai că nu era deloc vânt. In 
schimb însă, aerul purta mirosul cărnii străvechi și al craniilor 
purtate ca podoabe. În întunericul dens al pădurii, luci o suliță. 
Lui Bán i se zbărli pielea de pe gât. Din reflex, îl răsuci pe Corb 
și strigă: 

— Chatti! 

În pădure se iscă iadul. Războinicii năvăliră dintre copaci 
precum șobolanii de pe o miriște în flăcări, îngrămădindu-se, 
urlând, fiecare aruncându-se înainte, într-o agitaţie însetată de 
sânge. Asta era realitatea crudă pe care se bazase joaca lui 
Civilis; de mantiile din piei înnădite nu atârnau scalpuri, ci bucăţi 
de carne de om, lipite una de alta; capetele care le atârnau la 
cingătoare, legănându-se pe coapse, nu erau scalpurile uscate 
ale strămoșilor, ci ale unor oameni abia morţi, de care se 


desprindeau fâșii de carne putredă; Bân nu mai auzise vreodată 
un astfel de strigăt de luptă, ce nu semăna cu un sunet scos de 
un om, dar căruia Corbul îi răspunse, cu o bucurie primară și 
disperată. Asta reușise și Civilis să facă; mânzul îl cunoștea pe 
dușman și era dornic să ucidă. 

Incă strigând, Bân roti calul și-l îndrepta înapoi spre împărat. 
Râul fu cuprins de haos în timp ce cinci mii de oameni din 
legiunea a XIV-a, toți gătiţi de gală, se grupară în formaţie de 
lupta, în rânduri de câte cinci, și porniră spre pod. O legiune de 
cinci mii de oameni l-ar fi trecut în jumătate de dimineaţă. 
Legiunea a XXIl-a se adunase deja la podul mic, dar erau înceţi 
și lipsiţi de experienţa luptei. În centru, ofiţerii Gărzii Pretoriene 
se organizară în formaţie de luptă în faţa împăratului. Erau atât 
de puţini. Nici măcar în cazul în care chatti ar fi pus la cale un 
plan de luptă în care să prevadă împărţirea oștirilor romane, nu 
le-ar fi ieșit mai bine. 

Măcelul începuse deja. Bân văzu doi pretorieni murind, cu 
capetele spintecate din creștet până la maxilar, scoțând la 
iveală creierul. Aerul de deasupra capului lui fu brăzdat de o 
sabie. Se feri, lansându-și sulița, dorinţa de a muri fiind înlocuita 
de un instinct de lupta răsărit din străfundurile fiinţei sale. Arma 
își lovi ţinta, dar, în cădere, corpul îi smulse și arma din mâini. Își 
scoase sabia împrumutată. Nechezând, mânzul se săltă și ucise 
fără probleme, de parcă pentru asta s-ar fi născut. Bân brăzda 
aerul, simţi sabia lovind și se întoarse încă înainte ca dușmanul 
să se prăbușească. Îl căută pe Corvus prin mulţime și-l găsi cu 
ușurința. Se întâmplă un miracol, iar Corbul se îndrepta încotro i 
se spuse și ajunse lângă iapa sură. 

Sulițele zburau ca săgețile, întunecând cerul. Calul 
împăratului se prăbuși ca secerat. Corvus se aruncă de pe iapa 
și i-l oferi. Caius încalecă. lapa se rostogoli și ea, cu împăratul 
scâncind ca un copil, în timp ce una dintre gărzile pretoriene îl 
trase de sub trupul greoi. 

Bân îl răsuci pe Corb, lăsându-l să dea din picioarele din 
spate. Corvus își ţinea scutul sus, apărându-și împăratul de 
ploaia de sulițe. Galba se strădui să ajungă la ei, spintecând 
capete cu sabia de parcă ar fi fost ciocan, gura deschizându-i-se 
și închizându-i-se ca a unui pește, până când, în sfârșit, ajunse 
suficient de aproape încât să fie auzit. Guvernatorul striga ce 
gândise toată lumea, dar nu îndrăznise să spună: 


— Du-l înapoi! Trimite-l înapoi pe împărat! Vor omori orice cal 
pe care s-ar așeza el. 

Rănit de o suliță, braţul lui Corvus sângera. Îl acoperi pe Caius 
de parcă i-ar fi fost iubit. In toată agitația aia, se auziră 
strigătele unui pretorian: 

— Podul e blocat! Nu poate trece! 

— Atunci ridică-l! Treceţi-l pe sus. Mai contează? 

Bân își dădu seama că strigase în iceni, limba războiului. 
Bărbaţii din jurul lui nici nu băgară de seamă. Strigă încă o dată, 
în latină: 

— Trimiteţi-l înapoi, pe deasupra oamenilor, ori va li pierdut! 

Calul omora, Galba la fel. O sabie chatti răsună în timp ce tinti 
spre capul împăratului. Bân para lovitura cu scutul lui și-și simţi 
oasele mâinii trosnind. Un pretorian taie capul celui din Chatti. 
Ceilalţi auziseră și ei strigătul și acționara ca atare, împăratul, 
care era o bucata strălucitoare de aur, fu trecut peste capetele 
oamenilor, care-și ridicau scuturile să-l acopere și mureau în 
timp ce-o făceau. Corvus încă nu încălecase. lapa sură era 
moartă. Bân se aplecă și-i apucă braţul. 

— Urcă! 

Nu putea să gândească decât în iceni. Corvus își scutura 
mâna, eliberându-se. In aceeași limba, grăi: 

— Calul tău n-o să ne îngăduie. 

— O să mori, dacă rămâi jos! 

Işi răsuci mânzul. Garda călare era dincolo de râu, dar era 
greu să-i deosebească de chatti. Era cât pe-aci să omoare unul, 
dar se opri la timp, însă imediat îl văzu pe același bărbat răpus 
de o sulița duşmana, cu o violenţa care îl arunca din șa. Bán 
înjunghie, taie și reuși să apuce frâiele calului rămas fără 
călăreț. 

— Urcă-te, omule! 

De data asta vorbise în galică. Calul se dădu în laturi, 
făcându-i loc lui Corvus. Bân îl văzu pe acesta năvălind și 
galopând cu ușurință. Se auzi strigat, se întoarse spre sabia 
ridicata a unui bărbat, care nu era din garda călare, iar lumea se 
stinse. 

Se trezi cu dureri, într-un loc plin de mirosuri de santal, de 
citrice și de cedru și un ușor iz de carne putrezită. Între timp, 
zăcând cu ochii închiși, își dădu seama că mirosul putred venea 
de la carnea lui, iar durerea de la umărul și de la mâna stânga. 


După încă vreo câteva minute de cercetări, îi deveni clar că nu 
era o fantomă și că Iccius îl părăsise. Deschise ochii. 

Lumea era albă, lumina soarelui izbindu-l dintr-un colț. Frize 
cu zei romani, cu femei cu părul strâns în cocuri înalte, tineri cu 
trupuri curate delimitau pereţii de tavan. Un cuptor ardea într- 
un colţ, scoțând rotocoale de fum. Căldura îl învăluia ca o 
velinţă, fără însă să-l înfierbânte, ceea ce era o ușurare. Dacă se 
gândea puţin, își dădea seama că fusese, de fapt, foarte 
fierbinte. E 

Zăcea pe un pat jos, sub un văl alb de in. Intr-o parte, se afla 
un urcior cu marginile late, pe jumătate plin cu apă. Încercă să 
se rostogolească și să se întindă după el cu mâna sănătoasă. 

— Nu prea cred. Cred că ești un pic prea încrezător, 
deocamdată. 

Pentru o minte atât de înţesată de iceni, bărbatul vorbea cu 
un puternic accent latinesc. O pereche de picioare se târșâi pe 
podea și o faţă bărboasă se aplecă și se uită la el de la mare 
înălţime. O amuletă în formă de toiag înconjurat de șerpi îi fu 
legănată prin faţă. 

— Theophilus din Atena, doctorul lui Caius Germanicus. La 


dispoziţia ta. 
Vorbele-i erau la fel de clar retezate ca și barba. Vocea-i era 
răgușită, de parcă de-abia se vindecase de tuse. li zâmbi, 


arătându-și caninii îndoiţi spre înăuntru. Bán se holbă la el, 
neputând să vorbească. 

— Umărul ţi-a fost tăiat de-o sabie. Osul e sfărâmat, iar rana 
nu e prea frumoasă. Bărbaţii ăștia, rânji, nu au armele prea 
curate. 

Bân își aminti de uriașul care încercase să-l omoare - părul 
împletit, mantia de pe umeri din piele de om cu păr ţesut de jur 
împrejur, capul-trofeu urât mirositor. Își închipui un astfel de 
bărbat, străduindu-se, înaintea luptei, să-și frece lama sabiei cu 
nisip. Rânji, dar se opri pentru că-l durea. 

— Da. Mai ai și falca ruptă. Pentru următoarele zile îţi 
recomand tihnă. lar mâna stânga - nu, n-o mișca, mâna stângă 
ar fi fost acum terci, dacă n-ai fi ţinut în ea o tăbliță de plumb 
care... Vrei să stai liniștit odată? 

Ochii-i zâmbeau, îndulcind duritatea poruncii. Vocea ciudată, 
răgușită, adăugă: 

— Bărbatul împotriva căruia voiai s-o folosești a murit în 


primele momente ale luptei, dar, pentru că nu i-ai dat drumul, 
vina morţii lui nu cade pe umerii tăi. Cu toate astea, cred că ar fi 
mai bine dacă împăratul nu ar afla că ai pornit la luptă înarmat 
cu un blestem, și tocmai de-aia am aruncat obiectul în râu. Zeii 
ubianului pot să facă orice vor cu el. Între timp, tu vei sta 
nemișcat când ţi se spune s-o faci și vei înceta să mai încerci să 
miști mâna aia, dacă vrei s-o mai folosești vreodată, mai târziu. 
Ai o fisura de-a lungul oaselor mărunte, dar se va vindeca, dacă 
îi dai ceva timp. Mulţi dintre confrații noștri și-ar dori să fie atât 
de norocoși. 

Degete lungi îi apucară încheietura și îl împinseră înapoi în 
pat. Vocea uscată continuă să se audă deasupra lui, enumerând 
răniții și morţii. 

— Au murit o sută cincizeci de chatti, optzeci și șapte de 
oameni din divizia a paisprezecea și a douăzeci și doua, 
patruzeci din Garda Pretoriană și treizeci și trei din noua gardă 
călare a împăratului. N-a fost rănit niciun cal dintre cei din 
gardă. Oamenii ăștia luptă pe viaţă și pe moarte. Răniţi sunt 
douăzeci de pretorieni, cincisprezece băieţi, abia ieși din 
scutece, din divizia a douăzeci și cincea... 

Ban își reveni puţin câte puţin, văzând frânturi din luptă, pe 
Corvus, Galba, pe Caius Germanicus nechezând ca un cal după 
ce murise armăsarul de sub el. Nu i-l oferise pe Corb și nici nu ar 
fi făcut-o, chiar dacă i l-ar fi cerut; ăsta ar fi fost un gest de 
remarcat. Voia să întrebe dacă avea să trăiască, dar nu știa 
cum. În orice caz, era mai bine să întrebe dacă avea să aibă o 
moarte rapida sau dacă urma să fie una dureroasa. Ostașii 
legiunilor romane povestiseră în detaliu felurile în care muriseră 
cei care provocaseră neplăcerea împăratului lor. Nu i se spusese 
însă ce avea să i se întâmple unui fost sclav icen care refuza să-i 
dea împăratului un cal. În timp ce doctorul examina rana și o 
pansa la loc, cauzându-i o mie de suferinţe mici, dar suportabile, 
Bân încerca să-și aducă aminte și restul, astfel că-și aminti cel 
mai important lucru, pierderea lui Iccius. Bucuria dimineţii se 
evapora, fiind înlocuita de un pustiu. Ar fi trebuit să moară; 
trecuse podul sperând că avea să moară, dar, când năvăliseră 
chatti, scăpase şansa, răspunzând comenzilor de lupta. 
Terminând cu umărul, doctorul se apuca de lucru la mâna, iar 
durerea apăsătoare îl copleși. Bân se lăsă cuprins de ea, 
rugându-se lui Iccius să-l ia. 


Întunericul se lăsă și apoi se risipi. Lumina deveni violetă cu 
reflexe găbui. Văzu cai înaripaţi și alţii cu trunchi uman. Vocile 
treceau pe lângă el, aruncând cuvintele precum vitele la târg. Le 
privi dispărând, dar le înțelese pe urmă. 

— Are febră de la rana deschisă. In afară de asta, mai are și 
clavicula rupta în două locuri, iar dacă partea din mijloc, dintre 
ele, putrezește, n-o să se vindece. l-am dat opiu, ca să stea 
nemișcat cât timp tratez infecția. Se prea poate ca împăratul să- 
| vrea mort, dar nu din cauza rănilor. 

— Împăratul îl vrea mort? 

— În ziua în care voi ști ce vrea împăratul înainte să-mi spună 
el înseamnă că am ajuns la zei. 

Nu știa a cui era cea de-a doua voce. Se gândi la Corvus, dar 
urechile i se înfundaseră și toți romanii sunau la fel. 

Mai târziu, îl visă pe Corb. Visa despre bărbaţi care prindeau 
mânzul și-l duceau într-o turmă înţărcuită, unde alţii încercau 
să-i scoată hamurile împroșcate cu sânge închegat și șaua. 
Alături, simţi o prezenţă care mirosea a sânge și a sudoare de 
cal și încerca să se ridice și să spună că tânărul Sigimur, unul 
dintre batavi, prea tânăr ca să fie încorporat, dar gata oricând 
să ajute, era singurul care putea să se apropie de animal fără să 
fie ucis. Deschise gura, dar nu ieșiră decât fluturi, cu aripile din 
mătase cafenie și corpurile groase cât un deget. li privi rotindu- 
se. Pe aripile unuia scria numele lui Sigimur. Asta îl uimi, pentru 
că el nu știa să citească în batavă. 


— Scoală-te! Băiete, scoală-te odată! 

Simţi o mână rece pe umărul sănătos. Încercă să-și deschidă 
ochii. O mână divină îi atinse, obligându-i să stea închiși. Incerca 
să-i cheme din nou pe fluturii de noapte care-l ajutaseră și 
înainte, dar nu apărură. 

— Stăpâne, îmi pare rău. Nu cred... 

— Lasă-mă să-l văd! Va ști că se află în prezenţa împăratului. 

Într-adevăr, vocea era inconfundabilă. În mod miraculos, 
mâna divină îi eliberă ochii. Privirea care-l fixa de sus ameninţa 
să-i înghită sufletul. Frica îl împiedică să se lase din nou pradă 
întunericului. Își simţi maţele eliberându-se și văzu nasul de 
deasupra lui strâmbându-se de greață. 

— Stăpâne, nu și-a revenit complet... 


— În mod sigur, Theophilus. Lasă-ne singuri. 

Împăratul era însoţit de membrii gărzii călare. Băile repetate 
le îndepărtaseră mirosurile neplăcute, dar, cu toate astea, mai 
persista un iz de lanolină și de piele prost tăbăcită. Caius făcu 
un semn și doi dintre ei înaintară, purtând scaunul sculptat, cu 
vulturul pe spătar. Împăratul se așeză lângă pat, cu capul 
aplecat în lumina soarelui. Bân încercă să se ridice în pat, dar fu 
împiedicat. 

— Nu. Nu te ridica. Știm că ești rănit. Privirea cenușie îl fixa 
ţintă. Ţi-e frică. Asta e bine, dar nu trebuie. N-am venit să-ţi 
provoc și mai multă durere. 

Caius era foarte prevăzător. Dacă s-ar fi născut în Ecenia, ar fi 
putut fi clarvăzător. Bărbatul îi zâmbea, iar asta era chiar mai 
rău decât când se uita fix. O mână rece și umedă i se așeză pe 
frunte. Stătu nemișcat și nu tresări. 

Vocea ciudata și seacă rosti: 

— Doctorul e bun, altfel aș fi scăpat de el demult. Ne-a îngrijit 
și pe noi de-a lungul bolii, dar crede că doar el poate să vindece. 
Noi știm că Alexandru, strămoșul nostru de suflet, a mers tot 
atâtea zile în cortul de tămăduire, cât a stat și pe câmp, și de- 
aia, văzându-l, oamenii lui și-au revenit mai repede. Tocmai de- 
asta l-au urmat până la capătul lumii și l-au ajutat să câștige un 
imperiu. În prezenţa noastră, îţi vei reveni mai repede. 

Mâna se retrase. Nu părea deloc că avea să se vindece în felul 
asta. 

Ochii suri îl priveau din nou până în străfundul sufletului. 
Caius zise: 

— Ne-ai urma până la capătul lumii să fii tălmaciul nostru pe 
teritoriul barbarilor și să demonstrezi că orice barbar poate fi 
instruit? 

Bân ar fi vrut să spună: „Doar dacă m-ai obliga”, dar vocea îl 
trăda. Deschise gura, dar nu putu să scoată niciun sunet. O 
închise la loc, simțindu-se prostește. Impăratul încuviință din 
cap, ca și cum i s-ar fi confirmat un gând. 

— Nu. Nu încă, ne dăm seama. Stai liniștit. Nu pedepsim 
oamenii pentru sinceritate, ci pentru că mint ca să-și salveze 
pielea. O viaţa de laș nu merită trăită, dar tu ești departe de a fi 
laş. Ca să ne aperi pe noi, ai fost gata să-ţi sacrifici totul - 
onoarea, viața, calul... 

„Corbul?” Gândul asta îl izbi. Fără Corb, chiar că ar fi mort. 


Mâna îi cobori pe umăr, împingându-l înapoi. Nu-și dăduse 
seama că se ridicase. 

— Stai liniștit când ţi se spune. Erai gata să-ţi sacrifici calul. 
Asta nu s-a întâmplat. E viu și e îngrijit de băiatul care-l 
cunoaște. În timp ce delirai, ai rostit numele băiatului... Bun, 
deci poţi zâmbi. Nici nu credeam că nu poţi. 

Privirea i se împăienjeni. Mintea i se înceţoșa. Zeii îi închiseră 
ochii. 

Vocea reluă: 

— Eu i-am ordonat doctorului să nu-ţi dea vestea despre cal. 
Am vrut să-ţi spun chiar eu. Ne-ai ajutat să-i învingem pe chatti 
și vei vedea că noi vom fi generoși ca să-ți mulțumim. Am făcut 
medalii pentru cei care au luptat ca să ne ajute. Tie ţi-o vom da 
când te vei putea ridica s-o primești - tot atunci, vei fi numit 
aliat în Ala Quinta Gallorum, o poziţie care... Stai liniștit. 
Inţelegem că ne ești recunoscător, dar te asigurăm ca ne vei 
putea răsplăti atunci când vei avea ocazia. Mai avem un dar, 
mai important decât orice funcţie. 

Vocea usturătoare se ascuţi. Sau poate asta fu râsul 
împăratului. 

— Credem ca poporul tău poate fi instruit, iar tu ești primul 
dintre cei mulți. Ca să arătăm asta, te vom face cetăţean 
roman. Vei renunţa la numele tău care înseamnă alb și la tot 
ceea ce reprezintă el și, de acum înainte, vei fi cunoscut ca 
lulius Valerius, primul nume de la împăratul tău, al doilea de la 
susținătorul tău. Este un nume onorabil și-l vei purta cu 
mândrie. 

Scaunul pe care stătea împăratul fu împins în spate, târșâind 
pe pământ picioarele de leopard. O mantie purpurie fâlfâi în 
aerul de deasupra capului lui. De la o distanţa foarte mare, 
Caius rosti: 

— Galba s-a înșelat. Pământurile barbarilor vor fi ale celui 
care are curajul să le cucerească. Noi suntem acela. Tu vei fi 
tâlmaciul și călăuza noastră pe teritoriul Britanniei. Am vrea 
totuși să vii de bunăvoie, ca să nu te obligăm. Avem datoria să 
verificăm și celelalte garnizoane de pe Rin. Asta va dura zece 
zile. După aceea, vei fi pregătit să călătorești. Vei veni cu noi 
până pe coasta de nord a Galiei. Acolo vei găsi ceva ce-ţi va da 
curajul să ne însoţești în aventura asta. 


XXIII 


Briza mării îi încâlcea părul lui Bân, împrăștiindu-l în spate. 
Era îmbibat de apa sărată. Trirema de sub picioare rezista, 
spărgând ghimpii trimiși de valurile neîntrerupte. În spatele lui, 
trei rânduri de văslași cântau în timp ce dădeau din vâsle și 
ascultau sirena înaltă care tânguia deasupra. Vela care i-ar fi 
propulsat mai ușor decât vâslele, deși mai încet, rămase 
strânsă. O bucată scăpată plesnea în bătaia vântului. 

Prins de balustrada din față, Bán privea linia mișcătoare a 
orizontului și pescărușii care pluteau într-o parte și-n alta pe 
prova învăluită în spumă. Zgomotul biciuitor al pânzei îi răsuna 
în cap, reaprinzându-i în suflet amintiri pe care le crezuse 
complet uitate. În sfârșit era singur. Măcar atât puteau să facă. 
Ei l-ar fi vrut sub punte cu împăratul și garda lui, dar, de îndată 
ce ridicaseră ancora, i se făcuse rău de mare și fusese lăsat la 
aer, pe punte. 

Nava înainta bine. Gesoriacum rămase în urmă, în ceața care 
o învăluise încă de când ajunseseră. Gesoriacum: refugiul 
pescarilor și al negustorilor care înconjurau oceanul plini de 
curaj, ajungând dincolo, pe tărâmurile barbarilor, sau 
pregătindu-se s-o facă; locul de odihnă pentru comercianţi cu 
turme de măgari, gărzi înarmate, amfore de vin, măsline, untură 
de pește și vase înfășurate în paie, pentru negustorii de sclavi și 
de cai și pentru cei care voiau să cumpere de la ei; iar acum, 
odată cu privilegiul vizitei împăratului în cel mai nordic punct, și 
toată suita, groaza și pofta avară de câștig pe care le adusese 
cu ea. 

Vestea sosirii iminente a lui Caius, însoţit de legiunile a XIV-a 
și a Il-a, de cavalerie și de cohortele auxiliare, produsese, ca de 
obicei, panică. Nepreveniţi din timp, cetăţenii din Gesoriacum 
nu avuseseră vreme să construiască un palat sau măcar băi noi. 
Meșteșugarii și arhitecţii își dedicaseră timpul scurt și energiile 
nelimitate la ridicarea unor cazărmi pentru locuit, demne de un 
zeu pe pământ, apoi, la construirea, mult mai grea, a noului chei 
și far pe care le ordonase zeul, primul pentru trirema lui, cel de- 


al doilea pentru a lumina drumul înapoi către port, în ciuda ceţii 
de pe coastă care ar fi putut să-i primejduiască siguranţa 
călătoriei înapoi. Când ajunsese Caius, reușiseră să ridice cheiul, 
dar încă mai munceau la construcţia farului. Doi dintre bărbaţi 
se îmbarcaseră și trecuseră oceanul, preferând să meargă pe 
teritoriile barbare, decât să fie consideraţi responsabili pentru 
eșec. 

Un prefect naval fusese chemat imediat, iar marinarii lui 
terminaseră construcţia. Cu ajutorul lor, turnul putu să lumineze 
încă din a doua seară de la sosirea lui Caius. Nava împăratului, 
Euridyke, una dintre cele mai rapide din toată flota romană, 
părăsi portul două zile mai târziu. Se înţelegea că împăratul 
avea afaceri care nu sufereau amânare. 

Ban se ţinea de parmalăc, fără să se gândească deloc la 
afacerile împăratului. Era destul să stea în barcă și să nu cadă. 
De-a lungul călătoriei pe Rin, spre vest, căzuse de mai multe ori, 
până când Theophilus îi ordonase să coboare de pe iapa brună 
și să se suie pe o targă. Timp de cinci zile fusese hrănit cu 
mazăre și cu ciuperci uscate și fusese obligat să bea infuzii de 
dioc până la ultimul pocal; spusese că măselariţa ar fi mai bună 
pentru febră și că va merge s-o caute chiar el - plecase în zori, 
într-o ţară străină, o găsise și demonstrase că avusese dreptate. 
De atunci, Theophilus îl privise cu alţi ochi. Începuse să pună nu 
numai întrebări medicale și să dea răspunsuri mai complexe 
decât „rana ţi se vindecă prea încet”. 

De fapt, rana lui nu se vindeca deloc. Schimbau 
pansamentele de două ori pe zi, dar de fiecare dată cele vechi 
se umpleau de un lichid galben-verzui, urât mirositor, care 
sfârâia pe foc și făcea aerul irespirabil. Durerea îl copleșea, 
doborându-l. Una e să nu-ţi pese de viaţă și alta să rămâi legat 
de ea, incapabil să te gândești la altceva decât la durerea 
înțepătoare și sâcâitoare. Mai aveau două zile până la 
Gesoriacum, pescărușii de pe insulă le urmăreau deja căruțele, 
iar mirosul sărat-dulce al algelor marine și al crustaceelor de pe 
plajă năpădise aerul, când Bán apucase taburetul cu trei 
picioare al doctorului și instrumentele din fier, le așezase lângă 
focul lui Theophilus și-i zisese: 

— Bucata aia de os dintre cele două crăpături nu se vindecă. 
Va trebui s-o scoţi, dacă nu vrei să stau toată viaţa pe patul tău. 

Doctorul se uitase la el cu atenţie, prin fumul scos de 


pregătirea mesei de seară. 

— Deci, în sfârșit, te-ai hotărât că nu ești un mort viu? Vrei să- 
ţi ceri dreptul la viață? 

— Nu. Vreau doar să-ţi cer să mă scapi de infirmeria ta. 

— Chiar așa? Ochii lui Theophilus erau cenușii, dar înroșiţi de 
fum. E și ăsta un început. Când o să vrei cu adevărat să trăiești, 
să vii să-mi spui; n-aş vrea să pierd așa ceva. Se ridică înțepat, 
îngrijindu-și genunchiul stâng. Adu-mi apă și o oală în care s-o 
fierbem. Şi cheamă-ţi prietenii. Noi doi nu suntem suficienţi. 

Niciodată nu cunoscuse o durere mai mare ca în timpul 
operaţiei, nici măcar cea provocată de Braxus. Civilis și Rufus 
veniseră să-l ţină fiecare de un braţ. Corvus venise ultimul și-i 
ţinuse capul, ca să nu-i dea peste braţ lui Theophilus în timp ce 
încerca să scoată bucata de os. La început, îi dăduseră să muște 
lemn, dar îl sfărâmase, așa că, în loc de asta, îi puseseră un 
rotocol de piele între dinţi, iar la sfârșit îi arătaseră urmele 
lăsate. După ce pusese o bucată de bumbac fiert înăuntru, 
Theophilus cususe rana cu fir de in. În prima zi când ajunseseră 
în noua așezare și i-o scosese, bumbacul nu mai era îmbibat cu 
infecţie, ci cu sânge. 

După asta, se vindecase mult mai repede, deși picioarele îi 
erau încă slăbite. În ziua de dinaintea plecării pe ocean, îl 
lăsaseră să-l vadă pe Corb, iar calul nu-l lovise. Băiatul îi 
analizase tăieturile de sabie de pe umăr și i le spălase cu apă de 
rozmarin, iar animalul nu făcuse mai mult decât să-și plece 
urechile. 

Mai târziu în seara aceea, fusese chemat la împărat, care îi 
oferise medalionul, cetăţenia și locul în aripa de cavalerie 
condusă de Corvus, după care îi explicase ce voia în schimb. 
Ultima parte fusese complet neașteptată, deși poate n-ar fi 
trebuit să fie deloc așa. Febra și frica legate de ziua sosirii îi 
făcuseră nopţile albe. Dimineaţa, se rugase la Iccius și la mama 
lui ca să-l ajute să găsească o soluţie prin care să scape de ceea 
ce i se cerea, dar nu apăruse niciunul. Acum, stând în bătaia 
mării și a vântului, se simţea epuizat, uitând și de durere, și de 
greaţa, își dorea din tot sufletul să se poată întoarce la râu. 
Atunci fusese imun la frică, sau cel puţin așa se crezuse. 

— Nu trebuie s-o faci. 

Corvus se strecurase în spatele lui, zgomotul pașilor fiind 
acoperit de cântecul vâslașilor. Prefectul își rezema braţele de 


parmalăâc și-și îngusta ochii în bătaia vântului. Pe falcă, acolo 
unde o sabie chatti îi izbise apărătoarele de urechi ale coifului, 
avea vânătaie aproape vindecata; mai avea una pe braţul stâng, 
în locul în care o lovitura puternica îi nimerise scutul. Pe de alta 
parte, avea părul îngrijit și purta medalionul preţios, care era un 
dar de la împărat, în semn de apreciere pentru faptele curajoase 
din timpul atacului. Bân și-l purta și el pe-al lui, legat de gât cu 
un șnur din piele, ascuns, pentru moment, sub tunică. 

Corvus se întoarse gânditor spre parmalâc. De la bătălie, 
întotdeauna stătuse prin apropiere și-l vizitase foarte des. El știa 
mult mai bine chiar și decât Theophilus cât de abătut era Bân. 
Spre deosebire de doctor, el alesese însă să ignore asta și să se 
ocupe, mai degrabă, de cele trebuitoare vieţii, de micile 
provocări și de prietenia care ar fi putut să-i redea băiatului 
pofta de viaţă. Bân nu era deloc entuziasmat, dar nici nu putea 
să se împotrivească. Atunci însă veniseră noile ordine de la 
împărat, și frica groaznica de care se lăsase cuprins distrusese 
doar în câteva clipe munca de o jumătate de luna. Se putea feri 
de Theophilus, dar nu și de Corvus. Și nici nu voia asta. 

Privirea cenușie se îngusta. 

— Uita-te la tine! Se vede cu ochiul liber ca ai febră. Ar fi 
trebuit să rămâi pe țărm, sau măcar sub punte, unde să te 
îngrijească doctorul. 

— Crezi? Bân își strânse buzele într-un zâmbet. Aseară la cina 
am mâncat mazăre și linte - asta e leacul lui Theophilus pentru 
un bolnav. Ar da ceva culoare pereţilor dacă aș începe să vomit 
acolo, dar nu sunt sigur ca asta m-ar face mai plăcut celorlalţi. 
Oricum, îţi imaginezi cum s-ar simţi echipajul? Ştii cum e când 
mănânci doar pește și cineva îl da afara - toţi ceilalți simt 
mirosul și așa încep și stomacurile lor să se răscoale, împăratul 
m-ar jupui de viu dacă i-aș transforma prea minunata nava într- 
o corabie în care ar mai vâsli doar doi oameni, așezați în propria 
voma. 

— Ştii ce vreau să zic. 

Corvus n-avea chef de gluma. Se încrunta, privind în 
depărtare. : 

— Ai fi putut să-i spui ca nu te simți bine. Incă mai poți s-o 
faci. 

— Zi-i tu în locul meu. Când o să fii crucificat, o să vin să te 
plâng. Bán scuipă. Vântul i-l întoarse înapoi în față. Se șterse cu 


mâneca. Las-o balta. Nu e deloc așa de rău cum crezi tu. Bân 
care a fost luat sclav nu mai e Bân care s-a trezit în cortul tău 
din Durocortorum, iar ala e iarăși diferit de cel pe care l-a 
readus la viaţa Theophilus. În plus, ai uitat ceva. Nu mai sunt 
deloc Bân. Începând de noaptea trecuta, sunt lulius Valerius. 
incerca să zâmbească, dar avea obrajii prea amorţiţi din 
cauza vântului. Era și așa prea greu să-și miște buzele ca să 
vorbească. Își clatină capul și se întoarse spre parmalâc. 

— Du-te înapoi jos. Trebuie să ţii un discurs. Ar trebui să 
exersezi. 

Corvus nu mai zise nimic. Privirea îi rătăcea în spațiul pustiu 
de dincolo de prora, acolo unde marea cenușie și cerul 
plumburiu se uneau cu linia fumurie a orizontului. Pescărușii 
deveniseră ecouri fără trup. Bán îl lovi peste umăr pe roman și-i 
arătă ceva peste parmalâcul de pe partea scutului. 

— Nu te uiţi unde trebuie. E într-acolo. Noi luăm singuri avânt. 
Cealaltă corabie are pânze și e la mâna zeilor. 

Vasul comercial pe care-l căutau era destul de aproape ca să 
se vadă. Naviga cu forţa și de aceea se legănă în mijlocul 
manevrelor de întoarcere. Singura pânză pătrată se flutura și se 
umflă în vânt, dezvăluind imaginea vulturului de război pictat pe 
ea. In timp ce se apropie, la prova se zăriră ochiul gălbui și 
pliscul pictat. Încă trei manevre și ajunse destul de aproape de 
triremă. La comanda navei Euridyke se afla prefectul care 
terminase farul. Bunicul lui fusese un sclav fenician în flota lui 
Augustus de la Actium. Tatăl lui obținuse cetăţenia ca o 
recunoaștere a meritelor sale în flota lui Tiberius. Dorinţa 
bunicului său fusese să poată să trăiască destul cât să rămână 
în slujba împăratului celui nou și cât să-și zămislească fiii care să 
continue aventurile familiei. Stătea la cârmă, privind corabia 
care se apropia, dând ordine cu o ușurința care potoli imediat 
agitația iscată pe navă. 

Peste bord, fură strigate comenzi, iar corabia comercială își 
schimbă direcția și încetini. Pe puntea ei, bărbaţii se mișcară 
trăgând de velă. Un sigur om rămase tot timpul la prora. Cupola 
scutului reflecta lumina mării, aurind-o. Mantia lui galbenă 
biciuia vântul schimbător. Părul ca de paie, ceva mai roșu decât 
al batavilor, flutura luat de briză. În spatele lui Bân, se auziră 
murmurele văslașilor de pe punea de sus, risipite ca un ecou 
prin glasurile celor de pe puntea de jos. Cei de pe partea cu 


scutul își ridicară ramele din apă dintr-o singură mișcare. 
Optzeci și cinci de lopeţi fluturară în aer, înspumând marea, apoi 
se afundară cu și mai mare putere. Pe partea cu sabia, vâslele 
mari loviră apa cu tărie. La pupa, cârmaciul apucă vâsla cu toată 
greutatea. În timpul cât nava se aplecă în întoarcere, Bân simţi 
puntea surpându-i-se sub picioare. Stomacul i se întoarse și el 
pe dos. Se întinse și-i apucă braţul lui Corvus. 

— Du-te jos și îmbracă-ţi mantia de gală. Spune-i Mariei Sale 
că îl așteaptă căpetenia întregii Britannii. 

— Vii și tu? 

— Voi fi acolo când o să aibă nevoie de mine. 

Căpetenia întregii Britannii. Amminios, fiul lui Cunobelin, 
fratele lui Togodubnos și al lui Caradoc, proaspăt stăpân a doi 
sclavi și a unui cal bălțat, stătea la prova navei comerciale, 
privind venirea vasului Euridyke. La ordinele fenicianului, 
vâslașii își lansară lopeţile pe partea scutului, iar cele două nave 
se uniră, cu bordurile lipite pe cât posibil. 

Stăpânul navei comerciale stătea cu parâma gata pregătita. 
Unul dintre bărbaţii de pe Euridyke, un hibernian care vorbea un 
dialect din partea de sud a Galiei, strigă la el ca să facă loc, dar, 
fie din cauza accentului prea pronunţat, fie din cauza tulburării 
în faţa primei lui întâlniri cu împăratul, celălalt nu pricepu. 
Râmase gură-cască în același loc, și doar obișnuinţa de a 
reacţiona imediat îl făcu să se dea rapid într-o parte când o 
scândură lăsată în jos de pe triremă căzu pe nava lui. Chiar și 
așa, marginea ei îl lovi la umăr, iar ţărușul de bronz de la capăt, 
care se înfipse cu putere în punte, era să-l coste un picior. 

Era un om înalt, la fel cum erau toţi proprietarii de corăbii, și, 
fără îndoială, ordinele le dădea într-un limbaj argotic cunoscut 
de toţi cei plecaţi în larg. Tocmai luase aer în piept să facă asta, 
când își aduse aminte în prezenţa cui se afla. Se opri brusc și-și 
închise gura. Își făcu ochii roată, de la mizeria de pe puntea lui, 
la Maiestatea Sa Imperială, învăluită într-o mantie stacojie, și 
care, în mod absurd, purta și o platoșă din aur masiv. 

Împăratul zâmbi. Privi în lături, la escortă. 

— Căpitanul se ocupă de primul nostru corvus. Credem că 
garantul lui se va ocupa și mai bine de restul. 

Bărbaţii din escortă începură să râdă, atât cât ar putea să 
râdă niște bărbaţi cărora li s-a dat ordinul să-și îmbrace armura 
pe o navă, în mijlocul oceanului, și care l-ar auzi pe cel care a 


dat ordinul, făcând o glumă. Corvus, care își purta zalele lui noi, 
din argint, pe sub mantie, zâmbi plin de încordare. Bân hotărâse 
demult că nu avea să râdă la glume pe care nu le înţelegea. 
Râmase cu privirea aţintită asupra proprietarului navei 
comerciale și nu zise nimic. 

Împăratul se pricepea să înţeleagă oamenii. Făcu un gest larg 
către Corvus. 

— Noul nostru cetățean nu înţelege sursa glumei noastre. Ar 
trebui să-i explici. 

— Stăpâne, sigur. lartă-mă! 

Prefectul se întoarse cu o grijă pe care n-o arătase niciodată 
pe mal. Foarte serios, rosti în galică: 

— Pasarela de lemn e cunoscută sub numele de corvus, din 
cauza ţărușului de la capăt care înţeapă corăbiile dușmane așa 
cum ciocul corbului înţeapă carnea stârvului. S-a folosit încă din 
timpul războaielor punice, iar, mai recent, în timpul prea 
minunatului Augustus, pentru ca armatele legiunii să se poată 
deplasa pe ea și să-i înfrunte pe cei de pe cealaltă navă. 

Bán încuviinţă, ca să arate că ascultase și că înțelesese. Nu 
zise nimic. Întreaga lui atenţie se concentra spre parmalâcul de 
pe cealaltă corabie. 

Împăratul era într-o dispoziţie plină de viaţă. 

— E o expresie învechită ce se referă la războiul naval, despre 
care te va informa prefectul nostru dacă-i lași ceva timp. Cu 
toate astea, credem că, de data asta, e folosită ca să ne 
ancorăm nava în siguranţă lângă a dușmanului nostru și ca să-i 
încurajeze pe cei care nu se simt în siguranţă pe mare să treacă 
fără probleme de pe un vas pe altul. 

Caius privi în jur. Escorta lui se uita fix în faţă. Nu li se dăduse 
niciun ordin să treacă pe cealaltă corabie și, fără să-l primească, 
nu aveau să se miște nici măcar cu un pas. Amminios făcu 
prima mutare. Era ușor de închipuit că fusese întotdeauna foarte 
bun pe mare; de mic, se deplasase cu regularitate de la curtea 
tatălui lui, pe domeniile mamei lui din Galia. Ţâșni de pe puntea 
din față a navei lui și sări cu ușurință pe puntea de scândura. 
Din greșeală, sau intenţionat, înainte ca puntea să poată fi 
fixata de corvus, între cele două corăbii rămăsese un loc liber, 
cât lungimea unei sulițe, sub care apa se retrăgea și gâlgâia. 
Amminios nu purta armura, dar, dacă era să cadă, numai sabia 
ar fi putut să-l tragă la fund. 


— Maiestatea Voastră... Pe puntea mișcătoare, deasupra 
oceanului, făcu o plecăciune. Solii mei ţi-au adus vestea venirii 
mele. Aș fi venit mai devreme, dar căile de navigaţie au fost 
închise pe timp de iarnă, iar asta e prima pe care am găsit un 
om gata de plecare. Ca să-l conving să părăsească siguranţa 
stâncilor albe, i-am plătit de doua ori valoarea corabiei, și chiar 
și așa se plânge că e prea periculos. Văzând ușurința cu care ai 
navigat Maria Ta ca să ne întâlnești pe noi și - își făcu privirea 
roată, peste mulţimea armurilor poleite cu aur și asupra escortei 
lui strălucitoare, observând cum Maria Ta ţii în frâu oceanul, s-a 
rușinat de comportamentul lui nedemn pentru un proprietar de 
corabie. Permite-mi să-ţi cer iertare în numele lui. N-aș vrea ca 
un lucru atât de neînsemnat să ne împiedice să ne unim 
eforturile. 

Latina lui era perfectă. Dacă ar fi fost întrebat, Bân ar fi putut 
să le spună asta, dar pe Caius nu-l interesaseră aptitudinile 
lingvistice ale lui Amminios. Într-o seară în care dăduse numai 
ordine, singura lui întrebare fusese dacă nu cumva Căpetenia 
britanilor știa să înoate. Răspunsul lui Bán că era posibil, dar că 
nu știa cu certitudine, fusese singurul motiv pentru care 
Euridyke nu făcuse uz de berbecele de la prova ca să scufunde 
nava comercială încă de la prima întâlnire. 

„... să ne unim eforturile...” Caius stătea gânditor, tăcut. Era 
un bărbat crescut într-o lume a lingușirilor și a înșelăciunilor, în 
care fiecare propoziţie avea o mulţime de semnificaţii ascunse. 
Dacă n-ar fi putut să vadă miezul lucrurilor, ar fi murit în 
copilărie, alături de fraţii lui. Ridică o sprânceană și-i făcu semn 
din cap lui Corvus, care-și ridica braţul pentru a ordona. Grupul 
de însoțitori păși spre marginea punţii, defilând ca pe pământ. 
Pe punţile din părţi, un grup de opt arcași sciți își fixară arcurile, 
își ridicară săgețile și așteptară ordinul să tragă. 

Corvus făcu ultimul pas spre scândură și salută ca de la un 
ofițer roman la altul. În graiul perfect al celor din Trinovantes, 
grăi: 

— Amminios, fiu al lui Cunobelin, conducător al vulturilor 
războinici și Căpetenie a întregii Britannii, în numele lui Caius 
lulius Cezar Germanicus, împăratul Romei și al celorlalte 
provincii, accept capitularea necondiționată a pământurilor tale, 
a navei tale, a războinicilor tăi și a ta personală. Iți vei pune jos 
sabia și te vei preda în mâna autorităţilor romane. 


Repetă asta, inutil, și în latină. 

Marea se lovi șuierând de cele două corăbii. Un singur 
pescăruș ţipă, mai cu putere și mai tânguitor decât cimpoiul 
vâslașilor. Amminios nu zise nimic. Privirea lui o susținu pe a 
împăratului pentru mai mult timp decât orice om încă în viaţă, 
iar când se retrase, ca din întâmplare, o făcu pentru a se muta 
asupra noului ajutor din spatele lui, un bărbat care nu purta 
armură, dar avea pe piept un medalion de valoare din aur. 

— Bán? 

Liniştea dură ceva mai mult de o clipă. Atunci, căpetenia 
întregii Britannii, în mod surprinzător pentru cei care nu-l 
cunoșteau, își dădu capul pe spate și începu să râdă. Ecoul 
zgomotului scos alungă pescărușii și-i făcu pe arcași să-și 
întindă corzile arcurilor. Escorta, comandantul ei și împăratul 
erau în așteptare. În cele din urmă, revenindu-și, făcu seninul 
salutului războinicilor. Într-o latină perfectă, lipsită de orice 
accent, rosti: 

— Bán din Ecenia, cum mai e în lumea celor morţi? 


Când îl găsi Theophilus, Bân stătea în genunchi la capătul 
latrinelor, vomitând. Deja stomacul lui nu mai avea demult ceva 
de vărsat, dar greaţa persista, iar el era prea pierdut ca să bage 
de seamă sau ca să-i pese cine vine să-l ajute. Degete lungi îl 
apucară de umeri și-l îndreptară, ștergându-i fierea de pe nas și 
de pe bărbie. Îi puse în mâini un pocal, iar când îl scăpă, i-l luă și 
i-l umplu din nou. 

— Uite, ţi-l ţin eu. Acum bea... bravo! Da, ia-l. Bea cât de mult 
poţi. Ai fierbinţeala. Ti-am spus și ieri. N-ar fi trebuit să te urci 
pe corabie. Acum vino înăuntru... 

— Nu, nu înăuntru. Am nevoie de aer curat. 

Era deja întuneric. Echinocţiul de primăvară nu trecuse încă, 
iar noaptea se lăsa aici, în nord, mai devreme decât pe râu. 
Ceaţa de pe coastă se ridica și învăluia totul într-o negură joasă, 
încât apusurile erau mai scurte, dar, în mod surprinzător, mai 
intense, dar luna și stelele erau imposibil de văzut. În cazărmile 
legionare, de la periferia orașului, farul lua în derâdere 
întunericul. În vârful lui, focul vuia și dogorea ca un cuptor, 
scăldând noaptea cu scântei, învăluind în lumina orașul și 
locuința împăratului. Afară, în tabere, lumina era mai slabă și 
mai blânda cu cei bătrâni. În lumina asta, Theophilus părea cu 


zece ani mai bătrân: se vedea că era demult trecut de tinereţe. 
Îl căută din ochi pe Bán şi zise: 

— Ai luat parte la procesiune? Eu am fost ocupat cu niște 
bărbaţi din legiunea a doua care aveau intoxicație, așa că n-am 
stat să mă uit. A mers bine? 

— A mers bine pentru Caius. Magistraţii orașului nu aveau să 
fie prinși dormind încă o dată. lar Amminios încă speră că-l va 
ajuta mai târziu. Şi-a jucat bine cărţile. 

Într-adevăr, cei din Gesoriacum, anunţaţi mai devreme cu o 
zi, arătară că știau foarte bine cum să primească acasă un 
general glorios, care s-a întors învingând oceanul și hoardele 
barbare. Chiar și dacă mult iubitul lulius s-ar fi întors în oraș cu 
Vercingetorix legat cu lanţuri de caleașca lui, nu ar fi făcut un 
spectacol mai frumos. Nu era o paradă oficială în cinstea unei 
victorii - asta era specialitatea Romei, dar cetăţenii, care se 
aliniaseră pe strada dinspre chei, fluturau crengi de laur sau 
ceva ce se găsea acum, în a doua săptămână a lui martie. 
Scoseseră o caleașca, o poleiseră cu aur, găsiseră cai albi de 
înhămat la ea care să nu se sperie și să se oprească din cauza 
zgomotelor, astfel ca zeul pe pământ să poată merge înaintea 
armatei lui, cu ostaticul dezarmat și lipsit de apărare, în spate. 

Bân nu se așteptase ca Amminios să pășească atât de demn. 
La rândul lui, el mărșăluise la locul său din escortă și fusese 
aclamat de mulțime, dar mai târziu se urâse pentru asta. Pe de 
o parte, îi era rău și din această pricină. Tocmai voia să-și 
găsească o pătură, când simţise nevoia urgenta și chinuitoare 
să-și golească stomacul. 

— Theophilus, asta nu e fierbinţeală. Nu e ceva pe care să-l 
poată vindeca o infuzie sau un ulei. Când voi pleca de-aici, sau 
va pleca el, o să-mi revin cum am fost înainte. Intre timp, o să 
stau departe de el. 

— Din calea lui Caius sau a lui Amminios? 

— A amândurora. Sunt de-o teapă. Au recunoscut asta când s- 
au întâlnit pe corabie. Amândoi sunt la fel de periculoși pentru 
noi toţi. 

— Te-a recunoscut? 

— Amminios? Bineînţeles. 

— Dar te-a dat de gol? 

— Ce era să mai dea de gol? Caius știe tot ce e de știut 
despre mine. Sunt dovada vie că barbarii poţi fi instruiți; că, 


dincolo de ocean, e nevoie de mâna civilizatoare a Romei și că, 
cu timpul, oamenii de-acolo vor deveni cetăţeni model ai 
imperiului. Dacă ar ști cât de roman e Amminios, nu ar mai avea 
nevoie de mine ca dovadă. Ea există deja. A 

Pocalul pe care-l ținea în mână avea doar apă în el. Işi sprijini 
o mână cu alta, își dăţi gura și scuipă. Gustul fierii rămase în 
gură. Se ridică fără să se clatine. 

— Mă duc să mă culc. Ne vedem mâine-dimineaţă. 

— Poţi să dormi înăuntru. În infirmerie am un pat liber și un 
cuptor aprins. _ 

— Nu prea cred. Uiţi că acum fac parte din cavalerie. Impart 
un cort cu șapte gali. Până acum am fost talismanul lor, amuleta 
lor purtătoare de noroc care le va aduce bunăvoința împăratului. 
Nu va trece mult până o să se schimbe asta. In plus - Bán 
zâmbi, parcă mirat să-și dea seama că e adevărat, în sufletul 
meu sunt încă un barbar. Prefer să dorm afară, în compania 
altora, decât într-o odaie a mea. In ziua în care o să se schimbe 
asta, o să poţi spune că am devenit cu totul roman. Sau grec. 

— Asta niciodată. 

Bărbatul se ridică. Caduceul atârnat la gâtul lui prinse viaţa în 
lumina farului. Șerpii răsuciţi în jurul toiagului luceau ca niște 
tipari. 

— Ai grija. Tu hotărăşti. Fiecare dintre bărbații ăştia e 
periculos, dar numai Amminios e afară în noaptea asta. 

— Poftim? Bán rămase fără aer, sufocându-se. Nu e în casa 
magistratului? Atunci unde e? 

— Nu știu decât ca nu e înăuntru. La banchet, i-au dat să 
mănânce ca unui oaspete - Alexandru îi hrănea pe cei care se 
predau de bunăvoie, așa ca și Caius trebuie să facă la fel, dar, 
după aia, i-au dat voie să plece. 

— Unde, Theophilus? Unde s-a dus? 

— Nu știu. Și-a dat cuvântul că va rămâne între cele două 
tabere și cred că se va ţine de el. Așa cum ai spus și tu, dacă 
vrea ca împăratul să-l ajute vara viitoare după ce va fi cucerit 
Rinul, atunci n-o să se ascundă acum. Dar, în același timp, nu-ţi 
va face nici ţie vreun rău, cel puţin nu atâta timp când ești 
favoritul împăratului. 

— Nu. Nici nu va trebui. Nu așa lucrează el. 

— Mânzul? 

Theophilus pricepea întotdeauna foarte repede; de asta îi și 


plăcea să stea în compania lui. 

— Corvus e înăuntru. Nu putem da de el, dar Civilis și Rufus 
sunt prin apropiere. Să merg să-i caut? 

— Nu. Trebuie să mă descurc singur. 

li dispăruseră tremuratul și greaţa - amândouă pârând atât de 
departe acum. Bân zâmbi diferit, cu toată căldură farului 
reflectata pe faţa, și văzu cum ochii doctorului oglindeau 
aceasta schimbare. Uitase ce înseamnă să urăști cu adevărat și 
să ai libertatea să faci ceva în privinţa asta. De dragul lui 
Theophilus, avu grijă să-și îndulcească glasul. 

— Mulţumesc, dar asta nu e treaba lor și nici a ta. Acum du-te 
înapoi la infirmerie și fă-te văzut de cei al căror cuvânt va conta 
când vor trebui să depună mărturie. Orice s-ar întâmpla în 
noaptea asta, tu nu ești amestecat. Ai fost bun cu mine. Îţi sunt 
recunoscător. 

— Chiar ești? 

Bărbatul se întoarse, iar umbra îi dădu anii înapoi. Doar ochii 
erau neschimbaţi, plini de înţelepciunea de-o viaţă domolită de 
tristeţe. 

— Atunci ai grijă de tine. N-aș vrea să pierd un pacient de la 
cuțitul de jupuit, doar pentru că a făcut un pas greșit. Nu uita 
că, oricum ar fi el, Caius citește foarte bine oamenii. Îi încearcă 
pe cei din jurul lui și le caută punctele slabe. Nu i le arăta pe-ale 
tale. 

— Le știe deja. Amminios și mânzul. 

— Atunci nu te purta așa cum se așteaptă el s-o faci. Fii sigur 
că s-a gândit la asta. 


Pe când trecea pe lângă ultimele corturi, Iccius se întoarse la 
Bán. Copilul alerga în faţă pe pod, sărind și întorcându-se la 
cotituri, râzând liber, așa cum începuse să facă în răstimpul 
dintre momentul când plecase de la Amminios, până când 
fusese prins din nou. Râul care mărginea cazarma era mare, dar 
nu ca Rinul; nu înghiţea suflete, nici nu stabilea graniţe între 
civilizaţie și sălbăticie. Râul acesta reprezenta o graniţă atât cât 
despărțea corturile de așezarea cailor. Dintr-o greșeala a zeilor, 
strălucirea farului ajungea până la malul lui, dar nu și mai 
departe. Bân traversă podul în întuneric. Râul curgea dedesubt, 
ca un vis, făcând suficient zgomot încât să-l acopere pe cel al 
pașilor lui. Se simţea ușor ca un fulg și gol. Trebui să-și 


ciupească dosul palmei ca să se asigure că nu trecuse deja în 
lumea spiritelor. Atunci se uită în sus și nu mai fu sigur de nimic. 
La capătul podului îl aștepta Eburovic, apărut pentru prima oară 
de la bătălia în care murise. Își ţinea sulița de război și scutul cu 
ursoaica, iar zâmbetul lui era suficient ca să oprească timpul în 
loc. Trecu în partea scutului lui Bân, pe locul războinicului mai 
vârstnic. Iccius pași în stânga lui. De umărul copilului atârna un 
scut nou, purtând conturul unui mânz gravat cu negru pe pielea 
albă de bou care îl acoperea. Bân își simţi respiraţia șuierând 
printre dinţi și doar prin asta știu că mai e viu. Acum îi era clar 
de ce trăise atât și le fu foarte recunoscător zeilor că îi dăruiseră 
atât de mult. Se aplecă și lua o piatra dintr-o grămadă de la 
capătul podului. Nu era o arma pentru un războinic, dar era de- 
ajuns. Păși înainte și simţi umbrele rudelor lui mergând alături 
de el. Grăi: 

— Să mergem. 

Caii stăteau înșiraţi în grajduri din împletituri de nuiele, cu 
jumătăţi de acoperișuri deasupra capetelor și hrăniţi cu fân bun, 
împrăștiat în jgheaburi pătrate din lemn, ca să aibă ce mânca 
peste noapte. La fel cum în tabăra legiunilor oamenii erau 
împărţiţi, și caii cavaleriei erau ţinuţi separat de cei ai 
cohortelor, așa cum și ăștia erau despărțiți de cei de povară. 
Două legiuni erau unite în afara orașului Gesoriacum: a XIV-a, 
care mărșăluise cu Caius, și a Il-a, care li se alăturase de la 
Argentorate. În zilele de dinaintea intrării în port, de-a lungul 
coastei, cele doua se întrecuseră în manevre care să arate că 
sunt gata de luptă. La ele, se mai adăugau și patru aripi de 
cavalerie, opt cohorte amestecate de infanterie și de cavalerie, 
garda calare a împăratului, două armate ale Gărzii Pretoriene, 
întregul alai domestic al împăratului și o delegaţie din ludeea, 
care-i ajunsese din urmă la Nemetacum și care, vrând-nevrând, 
se alăturase grămezii. Un surplus de treisprezece mii de oameni 
călătorise de la Rin până pe coastă, iar în fiecare noapte ordinul 
de campare fusese același. Măcar din obișnuinţa, Bán putea găsi 
mânzul pe orice vreme sau în orice moment al nopții. 

Işi bâjbâia drumul înainte, respirând mirosul cald ca de 
jimblărie al terciului de tărâţe și orz, de fân și de baligă de cal 
care împresura toată tabăra. Ajunse la șirul lui și stătu cât mai 
departe de cal, ascultând. Caii mâncau sau moţăiau în liniște, cu 
fesele într-o rână, odihnindu-și picioarele din spate. Nu credea 


că e vreun străin printre ei. Ca întotdeauna, mânzul era priponit 
în partea cea mai îndepărtată a grajdului. Mai devreme, în 
timpul călătoriei de la Durocortorum spre est, își dăduseră 
seama că îi lovea pe cei care îngrijeau caii de pe toate părțile și 
că era mai sigur dacă îl puneau spre peretele de nuiele cel mai 
din spate. De când plecaseră de pe Rin, iapa brună a lui Bân 
fusese priponită în fiecare noapte în dreapta lui, la distanţă, 
pentru a fi în siguranţă. 

Bân era în raza vizuală a iepei când Corbul începu să se 
miște. Armăsarul își întoarse capul și făcu o jumătate de pas 
înapoi, în lumina slabă de la focurile din tabăra îndepărtată 
zărindu-i-se pata cea albă. La cel de-al doilea pas, se smuci din 
funia căpăstrului și sforăi; scoase un sunet adânc, răgușit, care, 
în mod inevitabil, prevestea pericolul. Un bărbat blestemă ușor, 
în limba celor din Trinovantes. 

— Furtul unui cal de cavalerie este o jignire gravă. Nu ţi s-a 
spus asta? 

Calul își agită capul de parcă ar fi tras cineva priponul. 
Amminios rosti: 

— Nu e nicio jignire dacă un bărbat își revendică proprietatea. 
Mânzul e al meu, un dar de la împărat. 

— Minţi! Dacă împăratul ar crede că există cineva care poate 
să încalece mânzul ăsta și să rămână în viaţă, atunci s-ar afla în 
grajdurile lui. L-a văzut în luptă. Nu l-ar da nimănui. 

— Nici dacă i s-ar promite un regat? îl crezi mai drept decât 
merită. 

Auzind vocea, calul lovi. Un picior din faţă pe jumătate alb 
străluci în întuneric. Amminios se dădu în spate cu ușurința pe 
care i-o dădea antrenamentul îndelungat. 

— Văd că nu l-ai îmblânzit. Întotdeauna ne-am întrebat dacă 
așa s-a născut sau dacă a devenit așa în timpul călătoriei spre 
Noviodunum. Doar mânjii zămisliţi de el ar fi putut da un 
răspuns. În primul lui an, plănuiam să-l dăm la douăzeci de iepe 
diferite. Dacă prima fătare avea să iasă prost, l-am fi doborât 
înainte să facă doi ani. 

Dăduse drumul funiei. Vocea se deplasa. Mânzul știa încotro. 
Bân se uită în direcţia urechii pe jumătate albe care stătea 
plecata. 

— Ca mânz a fost blând, zise el. 

— Se spune ca și Caius Germanicus a fost un copil liniștit. 


Uită-te la el acum. Bărbaţi de talia lui Corvus se cutremura sub 
privirile lui. 

— Nu și Corvus... 

— Nu, bineînţeles că nu. Un bărbat care a trecut printr-un 
naufragiu întotdeauna va alege să poarte o armură completa la 
bordul unei nave. Nu fi ridicol; Caius e un monstru și toată 
lumea o știe. 

— Tu ești încă viu. 

Părea un copil care insista. 

— Îi sunt de folos. Mă va plimba prin Roma, iar Senatul va 
vota să-i sărbătorească victoria și să îi ridice o statuie în templul 
lui Marş Ultor. La anul, dacă va crede că asta îi va cruța 
legiunile, eu voi fi pretextul pentru a invada Britannia, iar după 
ce legiunile vor învinge, eu voi fi regele protejat de pe 
tărâmurile Trinovantes și Catuvellauni. Abia aștept. 

— Odată, am avut o viziune cu tine ca Mandubracios, 
trădătorul. Dacă aș fi știut cât era de adevărat, te-aș fi omorât. 

— Și ţi-ai fi atras asupra ta moartea visătorului? Nu, n-ai fi 
făcut-o. 

Vocea se auzea din spatele iepei brune. Bân se dădu într-o 
parte de lângă ea, spre mânz. Mirosurile băii trecură pe lângă el: 
de ulei de rozmarin și lavanda, de abur și de fum și mirosul 
morţii lui Iccius. Dar Iccius era lângă el, plin de viaţă. Tatăl lui își 
legăna sulița în mâna, fixându-și privirea de mort într-un singur 
punct. Amminios reluă: 

— Ştiai că în legenda trinovantiana, Mandubracios era un erou 
care a luptat până la moarte alături de camarazii lui? Andurovic 
din Ecenia e cel care a trădat triburile lui Cezar. De asta, noi n- 
am avut niciodată încredere în voi. 

Era aproape, poate în staulul din spatele iepei. Bân se mișcă 
pe lângă mânz. Vorbi înspre perete, făcându-și vocea să se 
risipească. 

— Minţi! Ecenia a urât întotdeauna Roma. Toate triburile știu 
asta. 

— Bineînţeles. Tocmai de aia, Bân din Ecenia e acceptat în 
cavaleria lui Cezar. Am auzit că de-abia ai fost numit în Ala 
Quinta Gallorum. Preferatul prefectului și al împăratului, numit 
cetăţean cu drepturi depline de zeul de pe pământ în persoană. 

Vorbiseră în limba triburilor. În bătaie de joc, Amminios trecu 
la latină: 


— lulius Valerius. Caius știe că urăști Roma și tot ce reprezintă 
ea? 

— O să afle. 

— Doar dacă trăieşti destul. Mă tentează să te las să trăieşti. 
Caius se va ocupa mai mult să te omoare decât am eu timp s-o 
fac. 

— Dar când se va termina, voi fi liber. Tu vei fi bântuit în 
lumea celor morţi de către cei pe care i-ai omorât prin trădare. 

— Dacă era să cred asta, sărmanul meu barbar, crezi că aș 
fi... O, nu, nu încă, frumosul meu... 

Dăduse roată, ajungând în spate. Mânzul ţintise cu copitele 
atât o voce, dar și un trup. Amminios se strecură pe lângă el. 
Vocea lui continuă, ușor răutăcioasă: 

— A, e un luptător! O să fie bine să-l iau înapoi. 

— N-ai putea să-l iei înapoi. N-ar sta niciodată la tine. 

— Ba sigur c-o va face. Cine crezi că a fost primul care l-a 
îmblânzit și l-a călărit? N-a fost prietenul tău dac. N-a putut 
niciodată să se apropie de el. 

— Mincinosule! Vulpoiul era un călăreț de zece ori mai bun 
decât tine. 

— Poate, dar eu am îmblânzit mânzul. Vezi, mă cunoaște... 

Amminios era la capul armăsarului, smucind hamurile cu care 
era priponit. Funia trosni la nodul din jurul stâlpului. Corbul 
rămase nemișcat, cu picioarele desfăcute, sforâind un 
avertisment. Bân numără mai multe bătăi ale inimii, cu ochii 
larg deschiși în întuneric, așteptând mișcarea pe care o simţea, 
dar nu putea s-o vadă. Când funia se desfăcu, făcu un pas 
înainte, lovind cu palma pielea neagra. Calul săltă înapoi, găsi 
funia deznodată și se învârti într-o parte, răsucindu-și capul. 
Dinţii ucigași dezgoliră albul abia vizibil. Amminios se feri, 
râzând. 

— Ban, Bán... ești așa de previzibil. Dar, oricum, și eu sunt. 

Bân se rostogoli într-o parte, în locul dintre cai. Fierul șuieră 
trecând prin piele. Lama unui cuţit lumină întunericul. Iccius 
strigă un avertisment fără glas și-i răsuci scutul, mânuindu-i 
muchia ca un ciomag. Eburovic împunse cu sulița, împiedicând 
scăparea. Corbul, eliberat de orice pripon, lovi cu picioarele din 
faţa, așa cum o făcuse împotriva celor din Chatti, însetat să 
ucidă cu o înflăcărare cruda, nestingherita. Necheza plin de 
furie, acoperind zgomotul scăzut al morţii de om. Mirosul de 


sânge se înteţi și umplu șirul, tulburându-i și pe ceilalţi cai și, în 
curând, și pe cei aflaţi de pază. Voci și torţe aprinse se adunară 
în partea de dincolo de pod. O singura siluetă umbrită se 
strecura printre caii din partea cea mai îndepărtată a șirului și 
fugi să se ascundă printre miile de cai treziţi de prezenţa 
neașteptată a morţii printre ei. 


XXIV 


Când veniră după el, îl găsiră stând treaz în cortul lui: opt 
bărbaţi și un centurion al legiunii a Il-a Augusta, toți 
necunoscuţi. Bărbaţii din cort s-ar fi luptat pentru el, dar, când 
auziră acuzaţia, se dădură înapoi, palizi în lumina dimineţii, și-i 
lăsară pe ceilalţi să-l ia. Bân mergea în mijlocul celor opt, pășind 
fără efort în ritmul lor. Era treaz. Mai mult de-atât, era cât se 
poate de viu. O bucurie nestăpânită îi ardea pieptul. Dincolo de 
ceața și de lumina care se revărsa din far, dimineața era 
perfecta. In jurul lui, tabăra se deștepta, preocupata să se 
pregătească. Bân putea să simtă mirosul de fum venit de la 
miile de focuri de tabără, mirosul de pâine coaptă și de latrine, 
pe fiecare în felul lui considerându-l perfect. Își închipui cum 
avea să moară și durerea pe care avea s-o simtă înainte, dar nu- 
i mai pisa. Iccius și tatăl lui îl părăsiseră, dar trăia cu speranţa 
că, până la căderea nopţii sau până la următorul răsărit, avea să 
li se alăture. Nimic altceva nu mai conta. 

Impăratul nu era gata să se ocupe de probleme judecătorești 
așa de devreme. Gărzile își bătură prizonierul cu grijă să nu-i 
lase vânătăi pe faţă sau pe mâini și-l încuiară într-un depozit din 
casa magistratului, până când avea să fie chemat. Bân zăcea cu 
faţa în sus, cu capul sprijinit pe un balot de pânze nevopsite și 
cu picioarele ridicate pe o grămadă de lână neprelucrată, 
privind fără să deranjeze o femela gestanta de șobolan care-și 
făcea cuibul în mijlocul unui balot alăturat. Își aminti de zeii 
copilăriei lui și-i mulțumi lui Nemain, zeița apelor, și Brigăi, zeița 
morţii. Nu le ceru bunăvoința. Odată cu promisiunea morţii lui 
Amminios și cu șansa de a o obţine, îi dăduseră mai mult decât 
putea cere; lumea lui era perfecta și nimic nu putea să i-o 
distrugă. Când veniră din nou după el, fredona cântecul de 
moarte al poporului său. 

Până acum, cunoștea deja interiorul unei camere de audienţe: 
pereţii proaspăt  văruiţi, excesul de auriu,  mătăsurile 
încântătoare care puteau fi împachetate și despachetate la 
nevoie. Singurii care-l mai puteau surprinde erau oamenii de 


lângă pupitru care urmăreau totul cu interes. Nu se așteptase ca 
Theophilus și Corvus să fie de faţa la audiere. Pentru un timp, 
prezenţa lor umbri strălucirea dimineţii; nu plănuise să sufere și 
ceilalți din cauza lui. Când prizonierul intră, doctorul se încrunta; 
deja îi părea rău ca pierde un ucenic promiţător, căruia îi lipsea 
însă capacitatea de a asculta un sfat bun. Corvus stătea neclintit 
în picioare, atent, cu privirea în gol, cu dâre întunecate pe pielea 
măslinie de sub ochi. Bân își dădu seama că era radios și preţ de 
o clipa se simţi vinovat; apoi intra împăratul și nu mai putea să 
se uite în alta parte. 

Caius pășea lent, făcându-i pe pretorienii din faţa și din spate 
să-și încetinească mersul. Era prima oară când Bân îl vedea 
îmbrăcat în toga, și ţinea un sul. Scaunul mare cu vulturul 
sculptat îi aștepta prezenţa. Trecu pe lângă el și se opri în faţa 
prizonierului. Era întotdeauna mai înalt decât își amintea Bân; 
nu avea înălțimea batavilor, dar era mai înalt decât majoritatea 
romanilor. Ca și mai înainte, Bân văzu din nou durerea 
extraordinara care se ascundea dincolo de ochii lui. Acum și-i 
fixă asupra sa, izgonind bucuria dimineţii. Impăratul îl întreba 
ușor: 

— Ai avut o noapte bună? 

— Da, stăpâne. 

Nu avea de gând să mintă. 

— Bun. Agaţă-te de ea. Amintirea asta te va sprijini pentru tot 
restul vieții. 

Ca întotdeauna, era maestru al ambiguităţii. Zâmbind, Caius 
se urcă pe tron. 

Bărbaţii din legiunea a Il-a Augusta fuseseră cei care găsiseră 
corpul, și tot unul dintre tribunii lor mai tineri citi acuzaţia: în 
timpul gărzii de noapte, acuzatul, lulius Valerius Corvus, și-a 
dezlegat calul, un mânz bălţat cunoscut pentru temperamentul 
lui nărăvaș și s-a dus să-l omoare pe un anume Amminios, fiul 
lui Cunobelinos, căruia se știa că-i purta pică, bărbatul fiind sub 
protecţia și grija prea nobilului și măreţului împărat Caius lulius 
Cezar Germanicus. 

Toţi cei de față cunoșteau acuzaţia. Theophilus închise ochii. 
Caduceul se ridică și-i căzu aspru peste piept. Ceilalţi priveau 
înainte, fără să-și exprime punctul de vedere. Împăratul se 
aplecă în faţă, cu cotul pe genunchi și cu mâna legănându-și 
obrazul. Zâmbetul lui purta o poftă pe care Bân n-o mai văzuse 


până atunci. Pentru prima oară înţelese întreaga măreție a 
durerii promise. Groaza îl cutremură, zguduindu-i nervii. Simţi 
cum i se scurge viaţa din inimă. _ 

Împăratul se lăsă încet înapoi. Își împreună buricele degetelor 
și le lipi ușor de buze. Părea că timpul devenise spaţiul dintre ei. 
În cele din urmă, zise: 

— Tu ai dat drumul mânzului? 

— Nu, stăpâne. 

— Juri pe Jupiter, cel mai mare dintre cei mari, și pe geniul 
împăratului tău, care e cel mai sacru dintre toate lucrurile dragi 
ţie, că nu tu i-ai dat drumul mânzului? 

— Da. 

O făcu. Mai târziu, asta nu mai avea să însemne nimic. 
Împăratul se uită într-o parte la Corvus. Prefectul părea sculptat 
din marmura, abia dacă se clintise. Impăratul își bătu ușor 
buzele subţiri, nevopsite, cu degetul arătător. In jurul lui, 
bărbaţii așteptau întrebarea decisivă și răspunsul fatal. Nu mai 
încăpea nicio îndoiala decât în legătură cu propoziţia finală. 

Caius îi făcu să aștepte. Zâmbi binevoitor. Işi înclina și mai 
clar capul în direcţia lui Corvus. 

— Prefectul îmi spune că iubirea dintre bărbaţi este o rușine 
printre cei din poporul tău. Nu-i așa? 

— Stăpâne? 

Bân se trezi încruntându-se. Asta nu era o uitătura pe care se 
cuvenea s-o afișeze în faţa împăratului lui. Se strădui să-și 
recapete calmul de mai devreme. Caius nu-i dădu timp să-l 
regăsească. 

— V-am văzut împreună. La râu, luptând împotriva celor din 
chatti, pe puntea navei Euridyke, aici și acolo, în tabără. Văzând 
cum ai luptat pentru viaţa lui, m-am gândit că s-a întâmplat cu 
mult înainte, dar mi s-a spus că azi-noapte a fost prima oară. De 
asemenea, mi s-a mai spus că mai degrabă ai muri decât să 
recunoști asta, ceea ce ar fi păcat, dar și să tăgăduiești e 
frumos. 

— Stăpâne? 

Bân simţi pământul fugindu-i de sub picioare. Preţ de o clipă, 
rămase la marginea unui hău, refuzând să creadă ce-i auzeau 
urechile. Apoi, brusc, înţelese și fu distrus. O ușă, până atunci 
deschisa, se izbi, închizându-se, odată cu asta aducând și o 
nouă obligaţie, o viaţa care depindea de a lui. Putea să nege 


ceva ce ei, în mod palpabil, credeau că e adevărat și oricum nu 
aveau să-l creadă, pentru că-l considerau un copil; sau ar fi 
putut să le aducă dovada adevărului - că el îl omorâse pe 
Amminios, dar atunci viaţa lui Corvus avea să fie distrusa odată 
cu a lui. Departe, la capătul viziunilor lui, Iccius ridica din umeri 
și plecă. 

— Corvus... 

Se întoarse spre prefect. Pe faţa bărbatului nu se mișca decât 
un singur mușchi. Ochii verzi era fixaţi pe perete și așa 
rămaseră. Dintre toţi, prefectul înțelegea cel mai bine 
însemnătatea trădării lui. 

Bân se strădui să privească înapoi spre scaunul aurit. 
Împăratul zâmbea la fel ca Amminios când câștigase prima 
mâna dificilă la „Dansul Războinicului”. Grai: 

— Avem bărbaţi pricepuţi la adresarea întrebărilor. Nu cred că 
ai muri înainte să recunoști, dar nu cred că după aia ai mai fi în 
stare să repeţi experienţa sau să mai lupţi pentru împăratul tău, 
iar noi încă mai avem nevoie de tine. Și - privirea adâncă făcu 
roată prin încăpere, fără să-i scape nimeni în afară de durere, 
mai sunt și alte căi prin care putem ajunge la adevăr. Cuvintele 
pot nega realitatea, dar trupul nu va putea. 

Ochii împăratului se opriră, în cele din urmă, asupra tribunului 
din legiunea a l-a. 

— Titus Pompeius, îţi ordonăm să acţionezi cu promptitudine, 
dar nu cred că acuzaţia asta trebuie cercetată foarte atent. Sunt 
lucruri pe care nu le cunoști, printre care și aceea că mortul a 
cerut să i se dea în dar mânzul bălţat, dar a fost refuzat. Nouă 
ne e clar că a încercat să ia ce își dorea, așa că mânzul, știindu- 
și datoria faţă de împăratul lui, s-a împotrivit ca să nu fie luat. 
Asta să fie învăţătură de minte pentru noi toţi: trebuie să ne 
încredem în cinstea animalului care își cunoaște adevăratul 
stăpân. Nu-i așa? 

Se poate să fi fost o întrebare retorică, dar nu era sigur să 
presupui asta. Tribunul încuviinţă: 

— Așa e, stăpâne. 

— Bun. Vina este a mortului și a plătit deja pentru ea. Cu 
toate astea, soldaţii voştri din legiune au permis unui hoţ să 
intre la cai și să pună mâna pe proprietatea noastră, așa că sunt 
vinovaţi de nerespectarea îndatoririlor. Pedeapsa va trebui să fie 
exemplară și grabnică și va trebui suportată de toată linia de 


conducere, până la centurion. M-am făcut înţeles? 

— Da, stăpâne. 

Tribunul nu se așteptase la asta. Palid, salută și fu lăsat să 
plece. 

Bân nu se mișcase. Deschise gura. O închise însă când îi 
zâmbi împăratul. Îl cuprinse frica, stomacul ameninţându-l că nu 
va rezista. Împăratul privi în jos, la sulul din mână. 

— De-acum într-un an, comandantul nostru de pe Rin crede 
că va putea să ne dea legiunile de care avem nevoie ca să 
realizăm treaba începută de onoratul nostru înaintaș, Caius 
lulius Cezar. Vom avea nevoie de tine atunci, pentru că ești cel 
mai de încredere ghid printre ai tai. Astăzi este însă ziua ta și ar 
trebui să sărbătorești. Te invidiez. O iubire așa ca asta - 
dragoste adevărată, care nici nu trădează și nici nu e trădată - 
vine doar o dată în viaţă. Nu e nicio rușine în asta. Nu e nimic 
josnic în ea. În același timp, nici nu exagera, pentru că n-am 
vrea să te pierdem din cauza nopţilor nedormite. 

Rânji lasciv. În spatele tronului, grecul eliberat râdea. 

Bán încuviinţă din cap. Rămăsese fără cuvinte. Râsul îi făcu 
pielea de găină. Uitându-se în jur, îl văzu repetat în ochii celor 
mai puțin privilegiați, care, vrând-nevrând, în preajma 
împăratului lor trebuiau să rămână tăcuţi. Mai auzise râsul ăsta, 
și în același fel, în cazul femeilor și al băieţilor care se vindeau 
legiunilor, dar, auzindu-l acum, asta îi distruse mândria. Dacă ar 
fi putut muri atunci când își dorea, acum ar fi făcut-o. 

Ochii lui Caius îi răniră miezul pur al sufletului. Împăratul lui, 
care era stăpân pe viaţa lui, îi zise cu duritate: 

— lulius Valerius, nu ai fost trădat. 

— Nu, stăpâne. 

— Poţi să pleci. Praefectus - se întoarse spre Corvus, du-l 
acasă și ai grijă de el. A fost maltratat de gărzi. Dacă ai nevoie 
de doctorul meu, cheamă-l. Asta e un ordin. Puteţi pleca. 


— Corvus... 

— Nu spune nimic. 

— Dar... 

— N-o spune. 

Îşi apăsă buzele uscate pe capul lui. O voce caldă, plină de 
iubire și de alean, îi spuse: 

— Dragul meu, îmi pare rău. Stiu că am fost de acord să nu 


vorbim despre asta, dar ce era să fac? 

Erau în casa lui Corvus, într-o cameră care odinioară imita 
opulenţa camerei pentru audienţe a împăratului, din care însă 
strălucirea fusese parţial îndepărtată. Era curată și goală și 
mirosea a piele de hamuri, a ulei de lampă și a nisip fin. 
Slujitorul care stătea în prag fu îndepărtat cu delicateţe ca să-i 
lase singuri. 

Bán rămase împietrit acolo până unde fusese condus. Braţe 
calde îl îmbrăţișară. O mâna îi mângâia parul. Carnea i se 
cutremura la atingere. Bărbatul în care ar fi avut încredere chiar 
cu viaţa lui - și, bineînţeles, și cu moartea lui - râse călduros și-i 
zise: 

— lulius Valerius, nu aveam să te las să fii jupuit de cuţit și să 
te pierd doar din cauza unor reguli barbare. Așa cum ai auzit 
chiar din gura împăratului însuși, ăsta nu e un motiv de rușine la 
Roma. 

Corvus îi ciufuli părul încă o dată. Zâmbetul sâcâitor îi persista 
pe buze. Deasupra, luminaţi de soarele dimineţii, ochii își 
dezvăluiau nemulţumirea. In spaţiul ascuns dintre ei, cu mâna 
liberă îi făcu semnul icen prin care-l avertiza de ceva rău sau 
prin care-i spunea că totul era o minciuna. Pentru a doua oară, 
Bân simţi că i se năruie din nou pământul de sub picioare. Se 
legănă, dar fu prins și susținut. Cu o limpezime blânda a vocii 
care putea, în același timp, să răsune pe un câmp de bătălie, 
dar și să păstreze apropierea dintre ei, fiind, de fapt, menita să 
treacă dincolo de pereţi, Corvus grăi: 

— Dragul meu, dragul meu, aici suntem între patru ochi, la fel 
cum am fost și azi-noapte. Nu trebuie să mai păstram distanţa. 

— Nu, îmi pare rău. _ 

Asta era cel mai bun lucru pe care-l putea face. Intreaga lui 
lume își pierdea culoarea, ca și cum lumina soarelui ar fi 
decolorat-o. Se clatină din nou și fu ajutat să se așeze. Privi din 
nou prin cameră. Două arcade erau acoperite cu draperii. 
Fiecare din ele ar fi putut da spre o altă camera sau spre un 
alcov; dincolo de ele era loc pentru un scrib și pentru un 
pergament. Işi întoarse privirea la Corvus și se strădui să 
zâmbească. 

— iți mulţumesc, spuse. N-aș fi putut să-ţi cer asta. Dar îţi 
sunt foarte recunoscător. 

— Bun. 


Ușurarea pe care o văzu era reala. 

— Cât de tare te-au rănit gărzile? 

— Nu știu. 

Nu se gândise la asta; nu fusese nimic în comparaţie cu ce 
urmase, cu ce încă mai putea urma pentru amândoi, dacă nu 
învăţa la timp să-și joace rolul. 

Înainte de asta nu i se mai ceruse niciodată să mintă. Cu o 
grimasa pe care ar fi putut-o citi orice observator, încercă să-și 
îndoaie braţul și rosti: 

— Cred că e posibil să-mi fi redeschis rana de la umăr. 

— Chiar așa? Nenorociţii! După toată grija pe care ţi-am 
purtat-o ca să nu te mai rănești... în cazul ăsta, o să ne ducem 
să-l vedem pe Theophilus înainte să mergem la băi. Acum știe 
toată lumea. Nu mai e nevoie să ne ascundem, iar tu o să te 
simţi mai bine după o baie și după ajutorul unui masor. După 
asta, cred că ar fi cel mai bine să avem grija de calul ala nebun 
al tău. L-au băgat într-un ţarc, dar e mai sălbatic ca niciodată. 
Mi s-a spus că nici măcar Sigimur nu poate să se apropie de el. 

O mână îi apucă braţul sănătos și-l ridică, îmbrăţișându-l încă 
odată cu grija. Buzele care-i sărutară părul îi murmurară niște 
aiureli în latină, dar, printre ele, și altceva, mai sec, în iceni: 

— Şi va trebui să te prefaci mai bine de-atât, prietene, sau 
amândoi vom fi spânzurați. 


O lampă cu trei flăcări pâlpâia din alcovul mic de deasupra 
patului. Lângă ea, mai sus cu o palma, o statuie aurită a lui 
Homs, cu ochi de ebonită, privea în noapte. In spate, un cal de 
aramă, mai mic și oxidat de vechime, lovea ușor noaptea cu 
copita. Bân nu fusese de prea multe ori în camera de dormit a 
lui Corvus, dar fusese de suficiente ori ca să știe ca astea trei 
lucruri, lampa, zeul-șoim și calul de luptă îl însoțeau peste tot, la 
fel ca și armura; nu se așteptase niciodată să se trezească lângă 
ele. Stătea nemișcat, simțind arcurile patului și luxul neobișnuit 
al așternutului din in. Îl ardea umărul, dar doar când se gândea 
la asta. Theophilus i-l bandajase fără să rostească nimic. Bân 
încercase să vorbească, dar gura îi fusese închisa de un deget 
arătător ridicat sub obraz. Văzându-i indignarea reţinuta care 
urmase, doctorul zâmbise. Îi zisese: 

— Numește-o gelozie pură, neînfrânată, dar nu vreau să 
cunosc detaliile. Poţi să-mi povestești totul despre asta când 


amândoi vom scăpa de armată - dacă vom mai rămâne în viaţă 
ca să vorbim despre astfel de lucruri. 

Zărindu-i faţa lui Bân, se oprise, dar apoi, cu o furie moale și 
neașteptată, îi zisese: 

— Ce te deranjează cel mai tare? Râsul grecului sau faptul că 
încă nu ţi-ai pierdut pielea? 

Erau amândouă, dar nu avea de gând să recunoască. 
Theophilus îi aruncase o privire aspră. 

— Dacă o să trăieşti în armată, o să trebuiască să te 
obișnuiești să fii subiect de bârfă și de amuzament. In fiecare zi 
mândria ta va avea de suferit și mai multe. Cât despre cealaltă - 
nu ar trebui să-ţi dorești o moarte precum cea pe care ţi-o oferă 
Caius înainte să vezi ce se petrece. Dacă îţi dorești așa de tare, 
îți voi da o infuzie care te va ucide în trei zile și care îţi va 
condimenta fiecare clipă a dansului cu durere; dar nu în public, 
nu în fața celor care ţin la tine. 

Bân îi replicase cu asprime: 

— Şi crezi că împăratul te va lăsa să trăieşti după asta? Sau 
Corvus? 

— Îţi pasă? 

Nu fusese o întrebare la care să poată să răspundă, și nici 
acum nu era. Curentul de aer de la ușă prinse lampa, trimițând 
pe tavan umbre care se agitară în trei direcţii. Se uită în sus. 
Corvus stătea lângă pat. Înfăţișarea și felul în care stătea erau 
schimbate. Renunţase la măştile de peste zi, dar le păstrase 
urmele apăsătoare. Trase aer în piept printre buzele strânse și 
zise: 

— Poţi să te liniștești. S-a terminat. 

— Ce? 

— Șarada. Era Civilis. Mi-a adus vești urgente, care nu mai 
puteau aștepta până dimineaţa. Şi-a adus și câinele de 
vânătoare cu el. Nu e la fel de bun ca Grindină, dar e destul de 
bun încât să ne spună dacă au fost retrași spionii. 

— Erau mai mulţi de unul? 

— Da. Asta era vestea, sau măcar parte din ea. Când să se 
schimbe paza, unul dintre sclavii eliberaţi ai împăratului a 
părăsit casa de alături. Rufus a verificat afară. Era unul la 
fereastră, dar a plecat tot atunci. Acoperișul e plat și nu e un loc 
bun pentru ascunzătoare. În altă parte nu mai aveau unde. 
Acum suntem cu adevărat singuri. 


Corvus stătea stângaci lângă pat. Trei flăcări îi pâlpâiau în 
fiecare ochi, făcându-i imposibil de citit. 

— Cred că încă nu ar trebui să pleci, dar poţi porni în zori și nu 
e nevoie să te mai întorci. Mâine, la prânz, Caius pleacă la 
Roma. Mă îndoiesc că își mai trimite spionii să-i raporteze ceva 
atât de banal ca relaţia dintre prefectul unei aripi de cavalerie și 
supraveghetorul cailor lui. 

— Poftim? 

— Supraveghetorul cailor. Asta a fost celălalt lucru pe care a 
venit să mi-l raporteze Civilis. Așa a ordonat Caius azi-noapte. Ai 
fost avansat. Nu ai un rang la fel de important ca un decurion, 
dar nu va mai fi nevoie să faci de paza sau să sapi latrine. Mai 
important decât asta e că nu va mai trebui să împărţi cortul cu 
șapte gali. 

Faţa îi fu luminata de o jumătate de zâmbet și de ceva ce 
semăna cu o disculpare. 

— După asta, cred că așa e mai înţelept. 

Bán se ridica în capul oaselor. Inul de pe pat i se înfășură în 
jurul taliei. II durea capul. 

— Caius va citi rapoartele care vor veni de la spioni. Poate 
ordona exact pe dos, dacă crede că a fost înșelat. În caz că vin 
după noi, ai un cuţit? 

— Da. 

Era un pumnal cu mâner înfășurat, cu lama lungă de treizeci 
de centimetri și ascuţit pe ambele pârţi. Stătuse tot timpul 
așezat pe podeaua acoperita cu faianța de sub pat. Corvus îl 
aduse la vedere și-l ținu cu amândouă mâinile. 

— Eşti liber să-l foloseşti. Intotdeauna a fost așa, dar nu vom 
avea nevoie de el din cauza lui Caius. A așteptat rapoartele. 
Dacă era să acţioneze, ar fi făcut-o până acum. Dimineaţă 
pleacă și ar fi vrut să stea să privească; niciodată nu s-a grăbit 
când a venit vorba despre execuțiile lui. Civilis nu s-ar fi întors 
cu câinele lui dacă nu ar fi avut certitudinea ca suntem în 
siguranţa. 

Corvus se duse la fereastra și desfăcu obloanele, lăsând să 
intre aerul rece și înceţoșat al nopţii. Lampa împrăștia lumina 
suava pe spatele lui, dezvăluind cicatricea arsa de soare de sub 
coaste pe care i-o lăsase sulița panoniană ce era să-i răpună 
viaţa în vara de dinainte de naufragiu. Peste ea se înșirau alte 
cicatrici, niciuna la fel de adâncă. Vorbi fără să se întoarcă: 


— Bân, tu... 

— Nu lulius Valerius? 

— Deloc. Asta e o invenţie de-a lui Caius. El nu e călăreţul 
icen care călărește un bidiviu al cărui nume înseamnă Moarte. 

Vorbeau în galică. Trecuseră de la latina la galica pe când 
Corvus desfăcea obloanele, iar Bân nici măcar nu băgase de 
seamă. 

— De unde ai știut ca numele corb înseamnă moarte? 

— Mi-a spus sora ta. 

— A! 

Nu se mai gândise la Breaca de când părăsiseră Rinul. Avu 
nevoie de timp ca să reușească s-o vadă cu ochii minţii. li scăpa 
culoarea ochilor ei. 

Corvus plecă de lângă fereastră. Când se așeză pe marginea 
patului, lampa îl dezvălui din plin. 

Bân își trase așternuturile mai peste umeri. Nici Amminios nu- 
| agitase atât de tare și nu mai înţelegea demult ce gândea și 
simţea. | se oferea prietenie, dar nu mai era sigur că era 
suficient. Nici nu știa ce voia în schimb. 

Grăi ce era mai simplu; 

— Doreai să mă întrebi ceva? 

Prefectul așeză cuțitul pe așternut. Lumina lămpii îl încălzi. 

— Am vrut să-ţi spun că odată mi-ai dat un cuţit, ca să scap 
de moartea visătorilor. Eu mă gândisem să te scap de asta, dar 
e aici dacă ai nevoie de el. 

Toate poveștile despre trecut erau modalitatea prin care își 
cerea iertare, dar tot nu era de-ajuns. 

— Sunt lucruri mai rele decât moartea, oricum ar veni ea. 
Întreabă-l pe Iccius. 

— Bân? 

Corvus se ridica brusc. Horus se balansa pe alcov. 

— Te-am jignit cumva? Te-am dezonorat în vreun fel? 

— l-ai spus lui Caius... 

— l-am zis lui Caius ceva ce el și ceilalți din legiune credeau 
deja că e adevărat. Și e chiar așa de rău, încât ai fi preferat să 
mori decât să se creadă asta timp de două zile? Serios? 

Corvus se roti pe un călcâi și se întoarse la fereastră. Furia îl 
însufleţi așa cum nici frica și nici ușurarea nu reușiseră s-o facă. 

— Am crezut că mint atunci când i-am spus împăratului că 
ăsta e motiv de rușine printre ai tăi. Mi-am petrecut o iarnă în 


casa bărbaţilor, și asta nu părea deloc un motiv de rușine pentru 
cei printre care am stat. lar aici... Făcu semn afară, în ceaţă. 
Dacă i-ai fi citit pe cărturari, ţi-ar fi spus că ăsta e un păcat 
capital în triburile germanice. Astfel de bărbaţi sunt aruncaţi în 
mlaștini cu faţa în jos, sub niște garduri de nuiele, și călcaţi în 
picioare până ce mor. Ţi se pare ca ar fi la fel? Așa e? 

Bân zâmbi involuntar. 

— Dacă e așa, cineva artrebui să-l prevină pe Civilis. 

— Exact. Mulţumesc. Atunci de ce... de ce... 

Veni din nou lângă pat. Oblonul se izbi cu zgomot în urma lui. 
Ținea cuțitul în podul palmei. 

— Asta de ce e mai bun? 

— Nu-mi e frică să mor. 

— Nu, nici n-aș putea zice asta. Ești obsedat de asta. Ești așa 
de când a fost omorât Iccius. Am sperat că-ţi vom da un motiv 
să trăiești. 

— Minţind? 

— Pe toţi zeii, ce ai fi vrut să fac? Să-i spun că i-ai spart capul 
lui Amminios cu o piatră, ca să te răstignească? Corvus se opri, 
gâfâind. Bán, ascultă-mă. Titus Pompeius nu a fost niciodată pe 
un câmp de bătălie, iar legiunea a doua e o cohortă de recruți 
noi care încă nu au învăţat cum să-i cumpere pe alţii ca să 
scape și să nu mai stea de pază. Dacă nu ar fi fost așa, ţi-ai fi 
căpătat o moarte lentă, de care noi n-am mai fi avut cum să te 
scăpăm. Mânzul o fi fost el însetat de sânge, dar n-a apucat să 
lovească decât un corp deja fără suflare. Lovitura mortală la cap 
nu a fost făcută de un cal. Niciun bărbat care a luptat împotriva 
cavaleriei - niciun bărbat care a supravieţuit atacului celor din 
Chatti de luna trecută și a văzut cadavrele după aceea - n-ar fi 
făcut greșeala pe care au făcut-o ei. Gărzile din legiunea a doua 
au văzut ce au vrut să vadă, iar Caius nu s-a grăbit să verifice. 
Nu avea nevoie de Amminios, și acum te are la mână. Avea 
nevoie doar de un motiv ca să te facă scăpat. Eu i l-am dat. 

— Așa că îţi sunt dator și ţie, și lui. 

De fapt, asta îl durea mai mult decât orice. Nu-i păsa de 
Caius, dar nu voia sub niciun chip să-i rămână dator bărbatului 
pe care-l vedea acum la marginea patului, întinzându-și mâinile, 
oprindu-se exact înainte să-l atingă și retrăgându-le din nou, 
încleștându-și și descleștându-și degetele; bărbatului care rosti 
acum: 


— Of, pe toţi zeii, Ban, chiar trebuie să fii așa de încăpățânat? 
Nu-mi ești dator cu nimic. Nici n-ai fost niciodată, nici nu vei fi. 
Chiar dacă nu mi-ai fi dat cuțitul atunci când ai crezut că venea 
Caradoc cu vestea sentinţei la moarte a visătorilor, tot nu mi-ai 
fi datorat nimic. Asta n-are nimic a face, nu ţine nimeni 
socoteala, e vorba despre grijă. Eu te iubesc. Nu știi asta? 

Bân rămase nemișcat, neîndrăznind să se miște. Negura din 
mintea lui se dispersă asemenea ceţii care se ridică la ivirea 
zorilor, dezvelind doar lucrul pe care îl simţise, dar nu-l văzuse 
atunci când Theophilus îi pusese pentru prima oară întrebarea, 
îţi pasă? 

— Da, foarte mult. Dar nu știu dacă mi se răspunde la fel.” 

Așa că o închisese sub mândria rănită, sub vechea furie și sub 
ultimele fărâme ale dorinţei de a muri, temându-se că, 
renunțând la ea, avea să-l trădeze pe cel mort. Il căută acum pe 
Iccius, dar nu avea de unde să-l ia. Din partea lui nu simţea însă 
nicio respingere. 

Tăcerea deveni apăsătoare. Bân simţi o atingere pe umărul 
cel bun, dar nu se feri de ea. Imediat își întinse mâna și întâlni o 
alta, neobișnuit de rece pe lângă a lui, care era lunecoasă de 
sudoare. Stătură unite câteva secunde, apoi mâna lui fu strânsă 
și eliberată ușor, după care, când se reîntâlniră, primi o cupă cu 
vin. Își dădu seama că putea să se ridice s-o ia și să bea fără să 
verse. Era cel mai bun vin, de la împărat. Cupa cu picior era 
verde, iar degetele lui lăsară urme pe ea. Băutura i se urcă 
repede la cap, făcându-i urechile să vâjâie. În tot zgomotul ăsta, 
îl auzi pe Corvus grăind cu grijă, pe tonul acela măsurat și 
gânditor pe care-l adopta înainte de a-și trimite trupele la atac: 

— ...nu trebuie să rămâi. Nu te voi forţa să-mi dai ceva ce nu 
poţi. Știu cum e să iubești fără să fii iubit la rândul tău. Poţi să 
rămâi în legiune și vom fi la fel ca înainte. Dar, dacă, știind asta, 
nu poţi nici măcar să te apropii de mine, pot să-ţi fac rost de o 
corabie care să te ducă acasă. Va fi greu și va trebui să 
inventăm un motiv, dar nu e imposibil... 

Nu era deloc atent. Nu voia să-l asculte. Clătină din cap. Inima 
ameninţa să-i iasă din piept, iar durerea era insuportabilă. 
Corvus rosti: 

— Bân, uită-te la mine. 

Se uita. Avea ochii larg deschiși. Nu vedea însă nimic prin 
perdeaua de lacrimi. Şi le șterse cu dosul palmei. 


— Bân, ce e? Te-am... 
— Taci, doar... încetează să mai fi prefect pentru o secundă și 
ţine-mă în braţe... 


Se trezi la lumina zilei, pe când razele de soare îndepărtau 
ceața. Corvus stătea deja treaz lângă el. Horus îi privea de sus, 
cu ochii larg deschiși spre soare. Bân se întinse și-i lovi fruntea. 

— Veghează asupra ta, spuse el. 

— Asupra noastră. Da. 

— A fost un dar? Şi calul. Horus ca să te apere, iar calul ca să 
te ajute în luptă. 

Îi veni în minte imaginea unui cap blond stând aici, în locul lui, 
și a unei feţe slăbuţe, dar mai mature. 

— Cum îl chema, pe cel care ţi le-a dăruit? 

— Marcus. Marcus Aemilius. A murit în Câmpia Panoniei. 

— Când ţi-ai făcut asta? 

Îi atinse cicatricea arsă de soare. Pielea din jur era mai 
sensibila decât în alte pârţi. În timpul nopţii, își trecuse buzele 
peste ea, cercetându-i miezul și adâncitura vineţie, trasând o 
linie de la coaste până la șira spinării. Acum își trecu degetele 
peste ea, privind la ce făcuse. Numele nu mai conta și nici ce 
reprezentase el. Trecutul îi clădise și îi adusese aici. II mângâie 
în sus și-n jos, până ce-l auzi ţinându-și respiraţia. 

— Să mă opresc? 

— Nu. Tu vrei să te oprești? 

— Nu. Niciodată. 

Zâmbi amintindu-și lucrurile petrecute peste noapte. 

— Poate acum că e lumină o să reuşim să nu mai vărsăm 
vinul? 

Dimineaţa își continua cursul. Afară, vocile bărbaţilor 
străbăteau spaţiul înainte și înapoi, pregătindu-se pentru 
plecarea împăratului. În siguranţa patului, Bân se afunda în 
braţele care-l țineau. 

— Dacă noi îi auzim pe ei, și ei ne pot auzi pe noi, zise el. 

— Te deranjează? 

— Nu. Decât dacă ei își închipuie că încă ne mai prefacem. 

— Nu prea cred. 

Un sărut îi acoperi zâmbetul de pe buze. 

— Să nu te oferi niciodată să joci un rol. Ne-ai duce pe 
amândoi la moarte. 


— Știu. Ai purtat singur povara, am știut-o, dar tot te-am 
lăsat. Îmi pare rău. 

— Să nu-ţi fie. Ai făcut ce ai putut. A fost de-ajuns. 

— Ti-a fost frica? 

— Am fost îngrozit. Nu ţi-ai dat seama? Mai degrabă aș fi 
luptat cu chatti cu o singură mână. Una e să mori în luptă și alta, 
să trăiești o zi și-o noapte doar pentru plăcerea lui Caius. 

Degetele lui Corvus îi ridicară câteva șuviţe și i le împrăștiară 
peste cap. 

— Credeam că te-am pierdut, puţinul pe care-l aveam. Ar fi 
trebuit să-ţi vezi fața în camera de audienţe. Credeam că mă 
urăști pentru asta. 

— Nu te uram pe tine, ci pe Caius pentru felul în care zâmbea 
și pe omul lui eliberat pentru cum râdea, dar nu pe tine. A fost 
un șoc. Nu mă așteptam la asta. 

— Ar fi trebuit. Toţi ceilalţi se așteptau. 

— Poate, dar morţii se iubesc doar între ei; nu mai încape loc 
și pentru cei vii. Imi doream atât de mult să fiu cu lIccius, încât 
n-am mai observat nimic altceva. 

— Bân, tu nu ești mort. 

— Știu. 

Îi ridică palma și i-o sărută, aducându-i-o la lumină. Printre 
femeile neamului parisi erau unele care spuneau că pot vedea 
viaţa unui om în palma lui. Își trecu vârful degetului mare peste 
reţeaua de dungi lăsate de bătături și de cicatrici, urmându-le 
până la capăt. 

— După ce-o să plece Caius, ce-o să facem? 

— Asta. Și ne vom întoarce pe Rin. Și ne vom pregăti. Şi vom 
vedea dacă vom putea lua calul ăla nebun al tău ca să-l 
transformăm într-un cal de cavalerie. Și vom aștepta până ce ne 
va spune Galba că se poate debarasa de legiuni. Atunci o să 
trecem oceanul ca să îndeplinim promisiunea pe care i-a făcut-o 
Caius lui Amminios. 

— Tot o s-o mai facă, acum că Amminios e mort? 

— Trebuie s-o facă. Asta o să-l salveze. E posibil ca Senatul 
să-l deteste, dar dacă o să poată să le aducă Britannia, atunci 
poporul îl va ajuta să-și păstreze capul. 

Corvus se ridică în cot. 

— Am vorbit serios aseară. Nu trebuie să iei parte la invazia 
împotriva poporului tău. O să-ţi găsesc eu o corabie care să te 


ducă acasă. 

— Corvus? 

— Da? 

— Ai mei sunt morţi. Iccius a fost ultimul, iar sufletul meu a 
murit odată cu el. leri m-am născut din nou și, odată cu asta, am 
căpătat și un popor care e acum al meu. Am fost Bân din Ecenia. 
Acum sunt doar Bân, care călărește un cal numit Moarte. 
Oriunde m-ar duce e acasă. 


IV 
SFÂRȘITUL VERII-TOAMNA, 43 D.HR. 


sat” ] 


TRASEELE INVAZIEI, 43 d.Hr. 


XXV 


Mlaștina sărată se găsea departe pe coasta de est, la sud de 
râul-mare, în locul unde avea să ancoreze o singură corabie - 
sau o întreagă flotă de invazie care naviga de la Gesoriacum sau 
de la gura Rinului și aștepta fluxurile favorabile, căutând să 
traverseze cât mai repede. 

În ziua lunii noi, înainte de echinocțiul de toamnă, la orizont 
nu se vedea nicio corabie. Marea se legăna calmă, formând din 
când în când la baza valurilor învelișul acela alb strălucitor. 
Vântul bătea dinspre țărm înspre mare. Ţărmul era la fel de 
tăcut. La amiază, dârele de sare se topeau ușor sub soarele verii 
târzii. Păsările de baltă își treceau picioroangele prin mâlul lăsat 
de flux. Deasupra, rotindu-se, pluteau o grămadă de păsări cu 
cioc ascuţit, numite de localnici coțofene de mare, care 
pescuiau stridii. Se așezară și începură să scoată niște sunete 
înalte, ca de cimpoi. Așezată pe o stâncă, Breaca se întoarse să 
vadă ce le deranjase. La orizont nu se vedea nicio corabie, dar, 
după o vreme, simţi pământul vibrându-i sub picioare, anunțând 
apropierea unor cai. Păsările erau străjeri buni, dar nu la fel de 
buni ca la sfârșitul primăverii, când se adunaseră triburile 
pentru prima oară. La început, se ridicaseră formând niște 
imense pături pestriţe, ţipând la fiecare acces de tuse sau 
strigăt. Timp de patru luni, se cufundaseră în iazuri și făcuseră 
gălăgie întruna, chiar și în timpul antrenamentului cu săbii, fiind 
îndepărtate doar de câinii de vânătoare. 

Călărețul care se apropia descăleca din mers. Neavând 
mâinile libere ca să se sprijine, ateriza cu greu. Breaca asculta 
zgomotul celor câtorva pași poticniţi, dar nu se întoarse. Toţi cei 
de vază se adunaseră în zorii zilei și stăteau înșiruiţi pe țărm, 
privind în larg. În mijlocul mantiilor albe, cu parul ca un strop de 
aur, Caradoc era și el acolo, împreuna cu cincizeci de oameni 
din garda de onoare din Ordovices. Trecuseră optsprezece luni 
de când condusese aripa de vest a armatei formate din 
luptătorii ciocanului de război în bătălia împotriva lui Berikos din 
Atrebates, dar încă mai păstră înfățișarea victorioasa. 


Togodubnos și grupul lui de sulițași înveșmântaţi în mantiile 
galbene stăteau în apropiere - un vultur grizonat care se 
impunea prin vârsta și experienţa lui de conducător. In cele 
două zile ale aceleiași bătălii, pe când aripile fuseseră forţate și 
obligate să se retragă pentru scurt timp, în centru, sulițașii din 
Trinovantes le ţinuseră piept cu tărie inamicilor. Și ei, la rândul 
lor, radiau de o mândrie evidenta. 

În stânga lor, Gunovic și 'Tagos purtau albastrul poporului lor, 
cu încă vreo câţiva. Pe partea dreapta, icenii, conduși de 
Gunovic, luptaseră alături de suliţașii Monei și câștigaseră în 
onoarea ambelor ţinuturi, mai ales în cea de-a doua zi. 'Tagos 
nu luptase atunci. 

Mai în spate, Ardacos și Gwyddhien, Cumal și Braint, Maroc și 
Airmid formau un grup compact de mantii cenușii, așa cum se 
întâmplase și pe câmpul de lupta - fusese prima oară de la 
invazia lui Cezar când Războinicul își condusese la război 
sulițașii din Mona. În fruntea lor, Breaca simţise un ecou al 
siguranţei pe care o trăise în noaptea alegerii și-o văzuse 
împărtășită și de cei care-i erau alături. Asta nu le adusese 
imediat victoria, dar îi legase strâns, formând un întreg din care 
nu muriseră așa de mulţi cum se așteptase. Acum, mai târziu cu 
un an și jumătate, șarpele-suliță le brăzda încă o dată scuturile, 
pregătindu-se pentru un război și mai mare. 

Nou-venitul nu făcea parte dintre cei pomeniţi, dar, chiar și 
așa, se purta ca și cum și-ar fi meritat un loc în adunarea lor. 
Păși spre Breaca, împrăștiind în jur paie precum o căpiţă prost 
terminata. La stânca de întâlnire, pe locul solului, el își aruncă 
povara la pământ. Legăturile snopului se rupseră, împrăștiind 
grâul cosit târziu, albit de la prea mult soare și albăstrit pe 
margini din cauza mucegaiului. Treieratul fusese prost făcut, 
asta dacă, într-adevăr, se putea spune că se treierase. Un spic 
întreg căzu la picioarele Breacăi, împrăștiind o ploaie de boabe. 
Ca și cum n-ar mai fi avut altă grija decât calitatea recoltei, 
Breaca apucă un grăunte și-l mușcă. Coaja era murdară de 
pământ și-i alunecă neplăcut printre dinţi, dar miezul era uscat 
și dur; dacă vremea bună avea să mai dureze, atunci încă mai 
puteau să salveze recolta. Își înclină palma și aruncă bobul 
înapoi pe iarba. 

— Războinicule din Mona, cum ţi se pare? 

Umbra bărbatului îi trecu peste picioare. In gura lui, titlul ei 


părea o insultă. Ferindu-și ochii de soare, se uita în sus la 
Beduoc din Dobunni, cel care, din cauză că încălcase un 
legământ, nu mai era un aliat demn de încredere. Până să-l 
marcheze apăsarea trădării lui, fusese frumos, în felul lui delicat, 
de om al sudului. In ciuda gurii strâmbe, linia oaselor încă se 
mai ţinea bine sub pielea slăbită de băutură. Avea ochii roșii din 
cauza prafului și a căldurii de pe drum. Era plin de sudoare. Se 
încăpăţâna și mai puse o dată întrebarea: 

— Bobul, iceno. Ce îți spune asta? 

O asemenea adresare putea fi o insulta; de când era 
Războinic, era, în primul rând, din Mona, iar în al doilea, din 
Ecenia. Dacă spunea cineva altminteri, însemna că îi nega 
statutul. Îi susţinu privirea, iar el ceda primul. 

— Că dobunnii își adună recolta târziu? răspunse ea în final. 

— Târziu? Scuipă pe piatra de lângă ea. Nu e târziu. Nu e 
deloc așa. Am tăiat snopul ăsta cu cuțitul meu de jupuit pe când 
mă îndepărtăm călare de tărâmul natal. Restul stă pe câmp, 
hrănind șobolanii și graurii. Se îndepărta și-și trecu privirea 
peste miriștea din spatele lor. Aici nu vezi nimic. Își desfăcu 
braţele, învinovăţindu-i pe toţi. Aţi tăiat toate spicele din jurul 
țărmului ca în două zile să porniţi călare spre uscat și să puteţi 
mânca, iar romanii, când vor debarca, să n-o poată face; dar 
peste tot, de aici până pe ţărmul de vest, grânele stau neculese 
pe câmp ca să hrănească pasările. Pe pământurile din Dobunni, 
porumbeii înfuleca de dimineaţa până seara. Până la prânz, sunt 
atât de plini că nu mai pot să zboare, așa că până și copiii care 
merg de-a bușilea pot să-i ridice și să-i ducă acasă pentru a le fi 
sucite gâturile. Intrucât știu că nu vor putea recolta nimic, 
bunicile noastre îi despica și aduna boabele din guși ca să avem 
pâine de mâncat la iarnă. Pământurile ne sunt goale, îngrijite 
doar de copii și de schilozi, în timp ce fiecare războinic bine 
făcut se uită la marea pustie, așteptând un dușman care nu mai 
vine. Copiii ne mor de foame și îngheţul va da în mai puţin de o 
lună. E vremea să facem ceva cât mai putem să mai salvăm 
oarece pentru iarnă. 

Jumătatea din Breaca dedicată Monei asculta într-un fel care-i 
spunea că, dacă viaţa lui ar fi fost altfel, Beduoc din Dobunni ar 
fi putut să fie tâlmaci; dincolo de furie, se vedea că avea vocea 
potrivita. Undeva, în străfundul inimii ei, deplângea irosirea unui 
talent. Cealaltă jumătate a ei privea cum marea masă a 


războinicilor, mai puţin clarvăzătorii și conducătorii, începea să 
fie de acord cu el. Nici nu-l plăceau, nici nu aveau încredere în 
Beduoc, dar ascultau ce zicea. Oamenii lui, cei din Dobunni, le 
erau aliaţi abia de curând, și doar jumătate dintre ei: cei care 
traiau pe pământurile de lângă graniţa cu cei din Catuvellauni și 
care stabileau alianţe cu mare ușurința. În prima zi a luptei, 
fuseseră de partea lui Berikos și a celor din Atrebates. 
Războinicii lor își mânuiseră armele cu o sălbăticie primitiva, așa 
că vărsarea de sânge, pe flancul stâng, unde luptaseră ei, 
fusese teribila. Atac după atac, Caradoc își condusese războinicii 
din Ordovices împotriva lor, dar niciuna din părţi nu pierduse 
teren, astfel că, în noaptea aceea, cadavrele se îngrămădiseră 
în sus, pe rugurile morții. Pierderile fuseseră însă răsplătite. În 
dimineaţa celei de-a doua zile, Beduoc însuși venise în tabăra ca 
să le jure credinţă lui Togodubnos și aliaţilor lui. Nimeni nu avea 
încredere într-un om care își încălca jurământul de sânge, dar, 
de nevoie, trebuiseră să-i accepte oferta, toată lumea fiind de 
acord că era mai bine ca a doua zi să nu mai fie nevoiţi să 
înfrunte sulițele de război. După toate probabilitățile, asta 
schimbase sorții zilei în favoarea lor, dar nu fusese vina lui 
Beduoc că Berikos scăpase și fugise la Roma. 

Un murmur străbătu adunarea. 'Tagos, care-și câștigase 
dreptul de a fi în adunarea icenilor, înaintă. Se încovoie din 
cauza durerii continue, iar mâneca dreaptă îi atârnă goală de la 
cot în jos. Avea o voce limpede, care străbătu până în mijlocul 
mulţimii: 

— Mai e ceva. Cantiacii ne-au fost gazde pe tot parcursul 
verii, dar cred că abuzăm prea mult de bunăvoința lor. Le 
mâncăm grânele și le bem apa, le prindem vânatul și le ardem 
lemnele. Dar pentru ce? A trecut un an și jumătate de când am 
recâștigat pământul de la sud de râu pentru fiul lui Togodubnos. 
Atâta a durat pentru ca noul împărat să-și organizeze legiunile 
pe care le ţine acum de cealaltă parte a oceanului, dar tot nu 
vine. Claudius nu e deloc diferit de înaintașul lui. Caligula a fost 
și el un măscărici care n-a avut curaj să înceapă lupta. Eu cred 
că a venit vremea să ne întoarcem acasă. Și în Ecenia a rămas 
grâul necules pe câmp, iar oamenii noștri se tem de ursul alb al 
iernii. 

'Tagos nu mai era la fel ca înainte de bătălie. Privirea lui trecu 
de jur împrejurul mulţimii, provocându-i să-l numească laș. N-o 


făcu nimeni. Nu mai era războinic, dar le câștigase respectul 
tocmai prin faptul că renunţase la titlul ăsta. În dimineaţa primei 
zile a bătăliei, când călărise în fruntea a cincizeci de sulițași 
iceni, nu fusese deloc așa. Faptul că pierduse un braţ în lupta cu 
vulturii de război ai lui Amminios îl transformase într-un soi de 
erou printre cei care până nu demult îl onoraseră pe Caradoc. 
După asta, muncise însă cu încăpățânare ca să înveţe să 
mânuiască sabia cu mâna stângă. Gunovic îi făcuse un scut care 
putea fi prins cu o curea de ciotul braţului drept, așa că luptase 
bine cu el în înfruntările împotriva tinerilor iceni, care erau 
înfioraţi de împletiturile lui de războinic și de penele care erau 
însemne clare ale uciderilor pe care le înfâptuise când, la vârsta 
lor, participase la cel mai mare masacra. 

În lupta împotriva celor din Atrebates fusese diferit. 
Războinicii de pe tărâmurile din sud nu știau nimic despre 
trecutul lui și nici nu le păsa de penele roșii din păr. Nu văzuseră 
decât că îi lipsea un braţ și că o suliță aruncată din dreapta avea 
șansele cele mai mari să-i străpungă carnea. Supravieţuise 
primei zile pentru că prietenii lui își înlănţuiseră scuturile și 
formaseră un zid în faţa lui. Ca să poată să trăiască el, muriseră 
doi oameni. Moartea lui Veralos fusese cea care îl schimbase - 
băiatul șchiop, cu piciorul beteag, tatăl copilului Nemmei, care 
ar fi trebuit să lupte călare, alesese însă să stea jos ca să-și 
apere prietenul. În noaptea aceea, 'Tagos aprinsese focul în 
cinstea celui mort. La lumina lui, înaintea tuturor, își desfăcuse 
împletiturile de războinic din păr și-și aruncase penele în inima 
flăcărilor. Prietenii lui din luptă îi stătuseră alături în liniște până 
ce se stinsese focul, apoi plecaseră ca să se împace și ei, la 
rândul lor, cu zeii. Fusese o faptă bună și cea mai corecta, dar în 
mod clar asta însemna că se terminase cu destinul lui de 
războinic. Mai mult decât ceilalţi, îi trebuise mult curaj pentru a 
cere atunci să se întoarcă acasă. Tocmai de-asta cuvintele lui 
căpătaseră greutate în rândul celor care stătea înșiraţi de-a 
lungul mlaștinii sărate. 

Gunovic făcu un pas în faţa ca să i se alăture. El luptase ca un 
urs; nu-i punea nimeni la îndoiala curajul. Își trecu privirea spre 
Breaca și se întoarse, îndurerat de nevoia de a împăca ambele 
pârți. 

— 'Tagos are dreptate. Dacă trapele lui Claudius se îmbarcă 
acum, la întoarcere riscă să fie prinși de furtunile toamnei, la fel 


cum i s-a întâmplat lui Cezar. Ei știu asta mai bine decât noi, iar 
asta le influențează acțiunile. Azi-dimineaţă, am primit vești de 
la Luain mac Calma, care spune că legiunile germane și-au 
stabilit tabăra în Gesoriacum și refuză să se îmbarce. Mai la sud, 
nici legiunea spaniola nu s-a îmbarcat încă. Nu e niciunul dornic 
să meargă de bunăvoie pe mare. Dacă noul împărat vrea să 
câștige încrederea Senatului ca să-l susţină la conducere, va 
trebui să bată moneda pe altceva decât pe vieţile oamenilor lui 
sau pe cucerirea Britanniei. 

Dacă n-ar fi fost vorba despre Gunovic, Breaca i-ar fi respins 
imediat argumentele. Dar, pentru că nu putea, spuse doar: 

— Claudius a stat toată vara ca să-și adune armata. Are 
douăzeci de mii de legionari și la fel de mulţi soldaţi de cavalerie 
și din armatele auxiliare care stau degeaba în porturi. A adunat 
o forță navala cum nu s-a mai văzut vreodată la Roma. Chiar 
crezi ca n-are de gând s-o folosească? 

— Nu anul asta. 

Mulțimea se dezbina. Se părea că până și cei mai tineri - mai 
ales cei tineri - știuseră de asta, sau visaseră, sau își dăduseră 
seama din peregrinările negustorilor de-a lungul coastei. 

— Va veni la primăvară... dacă, într-adevăr, mai vine... 

— Caligula nu a avut curajul să atace, iar Claudius e și mai 
laș. Nu îndrăznește să pornească un război pe care știe ca îl va 
pierde. Caligula măcar își însoţise tatăl în lupte; asta nu are 
habar... 

— Asta e doar de ochii lumii. Romei nu-i pasa ce e dincolo de 
ocean; doar au nevoie de ceva cu care să le hrănească 
imaginaţia alor lor. 

Numai clarvăzătorii păstrau tăcerea, la fel ca și cei doi fii ai lui 
Cunobelin. Ceilalţi vociferau ca niște pescăruși care se luptau 
pentru resturile din groapa de gunoi. In spatele lor, mii de 
pescăruși roiau în vântul agitat de dincolo de mlaștina sărată, 
albind aerul. Marea se zbătea dedesubt, prea calma pentru 
perioada asta a anului. Soarele se arunca în valurile lucitoare, 
împrăștiind raze orbitoare. În depărtare sună un corn, iar 
pescărușii se mișcară la auzul lui, cotind și avântându-se ca să 
se așeze pe apă, năvâlind brusc ca o grămadă de pești. 
Asemenea unei flote organizate, fiecare ridica o aripă ca să 
prindă vântul. Curenţi invizibili îi aruncară până pe albul 
mlaștinilor. Aveau ochii roșii, sângerii, iar când își clătinară 


capetele, găinaţul lor murdări nisipul. Deasupra lor, un vultur de 
război se ridica în aerul cald. 

— Breaca? 

Alunecase de pe stâncă. Airmid îngenunche în faţa ei. Maroc îi 
era alături. Acum el era Bătrânul - încă de la mijlocul iernii, de 
când murise Talia, iar asta îl schimbase. Ochii lui îi străpungeau 
ţeasta și-i luminau sufletul. Calm, ca și cum ar fi reluat o 
conversaţie neterminată, rosti: 

— Breaca, pescărușii nu au venit încă. 

Vedea și ea asta. Era epuizată. Nemaiavând forță să 
vorbească, încuviinţa din cap. 

Caradoc era mai aproape decât crezuse. Vara îl mai liniștise, 
făcându-i părul mai pal decât paiele și pielea mai fina. Privirea 
cenușie, greu de descifrat, o analiza de pe poziţia războinicului. 
Nu se aștepta la mai puţin. În cei patru ani de când așezase iapa 
sura pe vârful unui deal și lăsase la o parte furia și durerea, 
reușise în mod pragmatic să se obișnuiască iarăși cu Caradoc, 
atât în folosul lor, dar și al pământului și al popoarelor lor. O 
trata cu răceală, ca pe o soră vitrega de care îl despărţise o 
ruptura în sânul familiei, de care nici măcar nu se mai vorbea. 
Ea se purta cu el așa cum ar fi făcut cu fratele lui mijlociu, 
Amminios, ca și cum el, după ce pierduse „Dansul 
Războinicului” în favoarea lui Bân, s-ar fi alăturat rudelor lui în 
războiul împotriva Romei și s-ar fi dovedit un bun conducător - 
cu respect și păstrând distanţa necesara. Acum era ghemuit pe 
călcâie, cu palmele pe genunchi, iar ea îi simţea apăsarea 
privirii. 

Din stânga ei, Maroc puse singura întrebare cu adevărat 
importanta: 

— Când vor ancora pânzele albe? 

Se uita în sus fără să aibă un răspuns. Airmid veni și 
îngenunche alături de ea. Azi-noapte visase bâtlani, cu miile, 
care omorau toate broaștele, iar acum încerca să-și facă puţin 
curaj ca să le spună. Pescărușii erau un semn și mai rău, dar nu 
pentru ea. Îi zise: 

— Uită-te la soare. O să-ţi spună el. 

Breaca își închise ochii, gânditoare. Ziua fusese prea 
luminoasa, iar marea prea neteda - nu cu adevărat, ci netezită 
de zei. Nu apucase să vadă soarele. Clătina din cap. 

— Atunci la umbre. 


Se uita în jos. Răspunsul era la picioarele ei, sub forma unei 
umbre oblice. 

— După-amiaza, la mijlocul zilei, între amiaza și apus. 

Nu asta căutau ei. Maroc își supse un dinte, iar Breaca se 
simţi din nou ca o începătoare, încercând să înveţe să citească 
în latină, făcând-o însă foarte prost. De rușine, se înroși până în 
vârful urechilor. Airmid grăi calm: 

— Nu asta. Uită-te la unghiul soarelui. În care perioada a 
anului? 

Soarele nu îi oferi însă răspunsuri. Cu ochii minţii, Breaca se 
uita la iarbă și la frunzele unduite de vântul călduţ ale unui 
mesteacăn pitic care creștea singur pe ridicătura din spate. 
larba uscata și maronie era împroșcata de sarea mării. 
Mesteacănul era aproape dezgolit, având doar niște frunze 
verzi-gălbui răzlețe și uscate. 

Își deschise ochii. larba adevărată era mai puţin brună, 
mesteacănul avea mai multe frunze, dar de aceeași culoare. Un 
vânt puternic îl putea însă dezbrăca, făcându-l să semene cu 
pomul din visul ei. 

— În curând. O lună. Poate mai puţin. După primele furtuni ale 
toamnei. 

Războinicii amuţiseră. Cei din Dobunni, ai căror strămoși îi 
respinseseră pe zei, făcură un semn care să-i protejeze de rău. 
Alţii își ridicară o mâna pentru Briga sau pentru Nemain. 
Gunovic o privea precum un câine care își păzește puiul. Cu 
vădită părere de rău, grai: 

— Breaca, ești sigură că anul ăsta? Nu e posibil să fie 
următorul? 

Era un om cinstit; nu făcea decât să pună întrebările care îi 
păreau cele mai vădite. 

În mod inexplicabil, fata îl privi cu furie. 

— Ar fi trimis zeii avertizare acum pentru un pericol de anul 
viitor? 

Ridică din umeri, fără să fie prea convins. Maroc, care trebuia 
să fi știut răspunsul, nu zise nimic. 

Beduoc rosti: 

— Cu toate astea, tot ar trebui să culegem recolta. Zeii nu le 
dau șanse războinicilor care merg pe câmpul de luptă flămânzi, 
călare pe cai nehrăniţi și cu câini care au gândul la vânătoare 
mai degrabă decât la războiul din faţa lor. 


Ceilalţi din jur încuviinţau - bărbaţi și femei care aveau mai 
mult decât o singură viaţă de pierdut, dar mai puţin decât viaţa 
unui popor. Fiecare dintre ei avea sub comandă mai mult de o 
sută de sulițași. Erau sătui de atâta așteptat. Se întoarseră în 
grup înspre cei adunaţi în jurul pietrei celui care vorbea, iar 
mesajul fu clar: 

— Mergeţi. 

Togodubnos le vorbi celorlalţi. Își întoarse scutul cu faţa la ei, 
pentru ca însemnul Câinelui Soarelui, auriu pe fond alb, să-i 
confere greutate cuvintelor. 

— Luaţi-vă războinicii. Toţi cei care încă mai au grâu pe câmp 
ar trebui să plece acum ca să-l culeagă. Eu o să mă întorc pe 
deal. Dacă luna reapare și tot nu aveţi destul pentru iarnă, 
trimiteţi-mi vorbă acolo. Grânarele din Trinovantes sunt departe 
de a fi goale. Mă voi asigura că vor fi trimise provizii ile celor 
care vor avea nevoie. 

Airmid întrebă: 

— Dacă tu ești la nord de râul-mare, cine ne va da de veste 
dacă vin romanii? 

Caradoc nu se ridică. Ghemuit pe locul lui de lângă piatră, 
rosti ușor: 

— Rămânem eu și aliații noștri, sulițașii din Catuvellauni; nu e 
nevoie de ei acasă. 

Acum, după războiul împotriva lui Berikos, după ce fratele lui 
îi făcuse legământul sângelui, el conducea poporul acela. Işi 
petrecuse ultimele veri în rândul lor, iar fiica lui apucase să-l 
vadă doar în iarnă. Chiar dacă mama ei își dorea altceva, nimeni 
nu știa nimic. Odată, într-un moment de neatenţie, Breaca îi 
amintise de jurământul lui, cum că fiica să avea să crească 
știind mai multe despre tatăl ei decât știuse Caradoc despre 
Cunobelin. Forţa furiei lui o surprinsese, la fel și răspunsul ei. In 
aproape patru ani, atunci fusese singura oară când se certaseră 
De atunci, nu mai adusese niciodată vorba despre asta. 

Caradoc o privea, gânditor, ca și cum i-ar fi citit șirul 
gândurilor. 

— Ni se vor alătura și cei din Atrebates care îmi datorează 
credinţă, zise el. Au mulţi oameni care se ocupă de câmpuri, dar 
puţini războinici. La fel cred că are și Mona? 

— Bineînţeles. 

Fata încuviinţă. El o știa prea bine, la fel ca și Togodubnos, 


dar era nevoie să o repete în faţa celor care poate se îndoiau. 

— Adunarea bătrânilor și-a dat cuvântul; războinicii din Mona 
vor rămâne în est până când începe războiul sau până ce iarna 
va bloca oceanul. Ne vom întoarce la primăvară și în fiecare an, 
până ce va dispărea pericolul. 

— Mulţumesc. 

Caradoc zâmbi puţin. Rosti, îndreptându-se spre mulţime: 

— Oricine altcineva vrea să ni se alăture este bine-venit. Când 
vor veni legiunile, vom trimite soli. Atunci va sosi vremea să vă 
înarmaţi și să plecaţi. 

— Tot mai crezi că vor veni? întreba Gunovic. 

— O, da. Avea privirea tristă. Și ei așteaptă tot recolta. Când 
va fi gata grâul și vor putea să-și hrănească legiunile pe seama 
muncii noastre, vor veni. 


XXVI 


Ploaia cădea liniștit și delicat ca și cum s-ar fi lăsat ceața. 
Capul plin de seminţe al păpădiei tremura. Un singur mănunchi 
se eliberă și zbură în sus, purtat de briză. Altele, desprinse din 
corolă, se mișcau ușor. Breaca stătea pe burtă și le privea. 
Tremurul capătă amploare, semănând cu unduirile unei ape 
stătătoare. În copaci, o coţofană ţipa, dând alarma. În spatele ei, 
o coțofana chema zorii. La auzul ei, Grindina dădu din coada și- 
și pleca o ureche pe spate. Breaca își șterse palma pe iarbă și 
arata spre pădurea de mesteceni dintr-o parte. O grămadă 
neclară, învelita în lână de oaie pătată de iarbă, cu pielea 
acoperita cu noroi, înaintă în fugă și se așeză gâfâind de partea 
cealaltă: Braint. 

— Vin. 

Fata era răgușită din cauza emoţiei, a grabei și a nevoii de a 
se ascunde. 

— Știu. li aud. Cât de mulţi sunt? 

— Douăzeci de călăreţi cu sulițe, săbii și scuturi mari. Îi 
păzesc pe tot atâţia care merg pe jos înarmaţi cu sulițe. 

— O trupă de vânătoare? 

— Se poate. Nu le-ai lăsat nimic altceva de mâncare. 

— Pot să mănânce pește. 

— Exact. 

Fata rânji cu dinţii al căror alb străluci în contrast cu noroiul 
de pe faţă. Fiind din Brigantes, mânca numai carne și grâu și ura 
gustul de pește. Se târî înapoi până la marginea pantei și se 
ridică în genunchi. 

— Nu aveau nici câini, nici aruncători. Pot să mă duc? 

— Da. la-l și pe Ardacos. Te așteaptă. 

Fata se pierdu printre tufișuri. Acum, mingea de puf de 
păpădie se balansa altfel. Breaca atinse umărul lui Grindină și 
coborâră acolo unde iapa sură era priponită alături de ceilalţi 
cai, toţi cu picioarele înfășurate în piele de oaie, înhămaţi și cu 
cârpe îndesate în guri. Desfăcu repede cârpele și încăleca. 
Grindină alergă într-o parte; Gwyddhien trecu în liniște de 


cealaltă parte. Garda de onoare din Mona le urmă. Erau treizeci, 
dintre care douăzeci și doi participaseră la trierea din Mona. 
Ceilalţi, aleși dintre cei care veniseră să primească învăţătură la 
Mona, trebuiau să lărgească și să întărească măiestria mai- 
marilor lor. 

Se înșirară, ca o linie de fantome îmbrăcate în mantii cenușii 
care-și călăreau bidiviii liniștiți în susul dealului, printr-o pădure 
tăcută. În luna care trecuse de la întâlnirea pe platoul de sare, 
părăsiseră pământurile gazdelor lor, tribul Cantiaci, eliberându-i 
de povara prezenţei lor. Intre timp, mai mult chiar decât în 
timpul verii de dinainte, soarele le prăjise pielea, făcându-i să 
semene unul cu altul, mai puţin la înălțime și la culoarea părului. 
Toţi erau bine înarmaţi cu sulițe proaspăt ascuţite, cu săbii bune 
și cu scuturi acoperite cu piele de taur care purtau însemnul 
șarpelui-suliță. Majoritatea purtau coifuri de fier, mai puţin 
Breaca. Incă de la începutul bătăliei împotriva lui Berikos, își 
dăduse seama că părul îi era cel mai aprig stindard și că 
războinicii ei aveau să lupte mai bine dacă o vedeau bine în 
câmp. Acum era și mai uluitor decât atunci; soarele verii îi 
dăduse o strălucire incandescentă, ca și cum fire de aur 
împânzeau arămiul care ardea viu sub pătura de nori. Nu 
trecuse mult de la debarcare, dar romanii deja aflaseră și 
începuseră să se teamă. 

Războinicii ajunseră la marginea pădurii de fagi și se 
răspândiră în laturi ca să formeze o singură linie. Descălecară și 
desfăcură pielea de oaie din jurul picioarelor cailor lor, preferând 
să renunţe la liniște pentru a putea călări mai repede și mai 
sigur. Breaca le făcu semn și cinci dintre ei își lăsară suliţele la 
spate, își desfăcură praștiile și-și deschiseră desaga cu pietre de 
râu de la cingătoare. Aceștia reprezentau arma ei secretă; 
pregătiţi și conduși de Cumal, care era cel mai bun la mânuirea 
praștiei. In zilele lor bune, puteau să doboare un bărbat cu tot 
cu cal în două secunde. Breaca se aplecă, își puse palma pe 
șarpele-suliță desenat cu roșu pe umărul iepei sure și se rugă la 
bunica bătrână, cerându-i o zi perfectă. 


Înălțimea lor şi părul galben-auriu care le cădea de sub coifuri 
pe umeri în cozi lungi împletite nu le spunea decât că bărbaţii 
călare erau gali. In toate celelalte privințe erau înarmaţi și 
purtau armuri la fel ca romanii din cavalerie, aveau sulițe, săbii 


lungi și scuturi ovale curbate vopsite în negru, având desenate 
cu aur un fulger și însemnul vulturului. O văzură pe Braint 
adunând lemne în câmp și se crezură binecuvântaţi de zei. Fata 
își curăţase noroiul de pe faţă, își desfăcuse părul și-și lăsase 
partea de sus a tunicii să fluture în vânt. Când se aplecă după o 
nouă creangă, i se dezveli un sân cu sfârcul maroniu. Galii 
strigară de la distanţă. Fata ţipă, azvârli lemnele și o luă la 
goană spre pădurea de fagi, lăsând să-i fluture în spate valurile 
de păr. Era cea mai bună alergătoare dintre cei de vârsta ei care 
veniseră de la Mona, dar galii erau calare, iar ea, nu. Privind din 
pădure, de sus, dintr-o poziţie avantajoasă, Breaca își încleșta 
și-și descleștă pumnul drept, jurând o moarte înceată pentru 
fiecare dintre cei care aveau să se atingă de ea. 

Fata fugi printre copaci, iar când galii o văzură din nou, era 
alături de un bărbat, poate tatăl sau fratele ei; nu era nici 
puternic și nici nu părea înarmat. Amândoi erau calare și-o 
porniră printre copaci pe o cărare care fusese făcută după 
doborârea pomilor, în față având o prăpastie care nu le mai 
dădea nicio scăpare. Galii strigară ca să le mulțumească zeilor 
lor. În pădurea aflată mai în faţă, o iapă sură lovi din picioare, 
dar fu redusă la tăcere. Un câine cu pete albe latră o 
ameninţare de luptă, prea înceată ca să fie auzită, iar blana de 
pe gât i se ridică precum o coamă. 

Fata și tatăl ei ajunseră la marginea văii și, găsindu-se la 
ananghie, se întoarseră. Mișcarea asta arătă că, de fapt, aveau 
arme, dar că doar unul din ei se și pricepea să le mânuiască. 
Galii încetiniră și-și strigară camarazii vânători care urmăreau o 
căprioară, fluierând și chemându-i înapoi. Aceștia erau mai 
scunzi, mai oacheși și înjurară cu răutate în latină, până să vadă 
fata. Apoi, unul dintre ei făcu în galică o remarca batjocoritoare, 
spunând că se vor ospăta cu carne de om. Pe panta de 
deasupra, un tânăr cu părul ca spicul de grâu își arătă dinţii și 
spuse; 

— Asta e al meu. 

Primul dintre gali se afla la o suliță distanță de Ardacos, când 
o piatră azvârlită cu praștia de la înălțime îi ajunse în creier. 
Tovarășul lui scăpă din vedere braţul cu sabia al lui Braint și 
muri cu gâtul tăiat, eliberând aerul cu un șuierat. La scurt timp, 
cel care ar fi vrut să devină canibal se sprijini în sulița înfipta în 
gât, de care atârnau penele unui vultur roșu. 


Galul care conducea grupul nu era un bărbat prost; armata lui 
nu era prima atacată și el aflase rapoartele înaintașilor care 
scăpaseră cu viaţă. Strigă la ceilalţi și-și roti calul pentru a se 
întoarce cu fața la valul de războinici cu mantii cenușii, privind 
instantaneu după părul înflăcărat al celei care-i conducea - și îl 
găsi, prea aproape. lşi ridică sabia ca să pareze o lovitură 
ucigătoare la cap, dar văzu arma întorcându-i-se spre gât în 
ultima clipă a atacului, devenind astfel imposibil de evitat. Cu un 
ultim act de curaj încăpățânat, se uită dincolo de sabie pentru a 
vedea de mâna cui murea și, cu ochii larg deschiși, zări ceea ce 
niciunul dintre cei care supravieţuiseră nu se aflase suficient de 
aproape ca să povestească. Ultima priveliște din lumea asta fu 
faţa zeiței, cumplit de luminoasă, încadrată de focul sălbatic, și 
câinele cu pete albe care lupta alături de ea. 

Calul comandantului era un murg puternic dintr-o rasă galică, 
bine antrenat ca să rămână neclintit în bătălie. Breaca se hotări 
să-l ţină minte și se întoarse să înfrunte restul dușmanilor. 

Numărul lor scădea destul de repede. Grindină și iapa sură 
omorâră împreună pe unul dintre vânătorii romani, iar Breaca îi 
luă viaţa tovarășului lui de scut cu sabia. Palma ei palpita în 
acţiune, dar foarte ușor. Era cea de-a doua ambuscada a zilei, a 
șasea de când debarcaseră legiunile; le era ușor să-i omoare. 
Aerul se îngreuna de suspinele celor care mureau și de mirosul 
de sânge și de fecale, dar ea nici măcar nu băgă de seamă. Doi 
dintre vânătorii aflaţi mai aproape de capăt încercară să scape 
fugind pe pantă în pădure, dar se treziră faţă în faţă cu Braint, 
care-și lăsase calul în vale și alerga printre copaci ca să-i ia prin 
învăluire. Șocul le încetini reflexele - nu se mai luptaseră 
niciodată cu o femeie - și muriră înainte să reușească să li se 
mai pară imposibil. Războinicul cu părul ca paiul de grâu din 
Coritani o aclama pe fata, pentru că era prima oară când gusta 
victoria în faţa romanilor. Ea îl salută rânjind și, înainte să alerge 
pe pantă ca să-i ajute pe ceilalți să strângă caii inamicilor, se 
aplecă să taie o șuviţa de păr de la fiecare din cei doi bărbaţi 
morți, punându-le în traista umflata de la centură. 

Când se termina totul, cadavrele inamicilor fură trase spre 
marginea pădurii și înfipte lângă trunchiurile copacilor în 
propriile sulițe, cu gâturile tăiate și, ca o avertizare, cu bărbăţia 
distrusă. Tânărul din Coritani îi desfăcu cămașa conducătorului 
și-i crestă pe piept semnul șarpelui-suliță. Breaca îl văzu, dar nu 


făcu nimic ca să-l oprească. Mai fusese făcut de cinci ori înainte. 

Ce mai rămăsese din armele romanilor fu împărţit între 
războinici. Mantiile sure ale Monei plecară la fel cum veniseră, în 
tăcere, cu picioarele cailor înfășurate în piele de oaie. In urma 
lor, se adunau deja păsările care se hrăneau cu stârvuri. 
Departe în spate, spre coastă, fumul de la miile de focuri de 
tabără păta cerul. 


La marginea pădurii de fagi curgea un pârâu. Descălecară 
lângă el, se spălară și mâncară brânza de capră înfășurată în 
frunze de urzică și carnea rece pe care-o primiseră în dar de la o 
familie din partea de nord a celor din Atrebates. Breaca stătea 
cu Grindină la picioare și-l atingea ușor pe laba din faţă. 
Animalul își puse capul pe braţul ei, își lipi strâns dinţii de pielea 
ei și mârâi așa cum făcea atunci când se jucau. li venea greu să- 
și aducă aminte cum era înainte ca ea să-l iubească pe el și el 
pe ea. Lăsă durerea în urma și-l hrăni cu carne din traista ei de 
la șa. În josul râului, Ardacos îl îngrijea pe unul dintre membrii 
gărzii de onoare care fusese rănit la genunchi de o suliță și 
sângera. Ceilalţi își spălau propriile răni sau stăteau în apă cu 
mâinile cu care mânuiseră săbiile ca să și le răcorească și să și 
le dezumfle. Dubomos, odată din Ecenia, acum din Mona, aduse 
o sticlă de apă și veni să se așeze lângă ea. 

— De data asta au fost mai mulţi și mai bine înarmaţi, grăi el. 
Următorul grup va fi și mai bun. 

Nu era o acuzaţie; nu mai era deloc ca înainte. 
Recunoscându-i schimbarea, fata îl alesese ca să întărească 
garda de onoare. Prefacerea începuse imediat după lupta cu 
Amminios, în care Dubomos se făcuse de râs, dar își dezonorase 
și familia, atunci când se prefăcuse mort în faţa inamicului. Din 
cauza asta, el fusese primul dintre cei care se schimbaseră și cel 
la care se observase diferenţa. De rușine, în noaptea în care se 
întorseseră, renunţase la sulița de războinic și se însărcinase să 
vâneze ca să-și hrănească neamul. Mai târziu, când toată lumea 
era atentă în altă parte, dăruise podoabele de aur și mantiile 
împodobite ale familiilor celor morţi și începuse să poarte unele 
din țesătură din lână aspră și o singură brățară făcută din pielea 
tăbăcită a unei vulpi, care era semnul visului lui, deși până 
atunci nu ţinuse seama de asta. Devenise un vânător iscusit, 
dar nimeni nu băgase de seamă. Atunci, în primăvara de 


dinainte ca Breaca să fie aleasă Războinic, se dusese la Macha 
să-i povestească un vis, iar ea îl numise tălmaci și-l trimisese în 
vest, la Mona, ca să se pregătească. 

Era acolo de aproape un an până ca Breaca să-l remarce, în 
toamna de după alegerea ei, la întoarcerea de la 
înmormântarea Câinelui Soarelui, Maroc o rugase să-i înveţe pe 
tălmaci să folosească armele, iar ea descoperise că tâlmaciul 
din Ecenia era și un luptător cu un talent desăvârșit. Luptase 
fără aroganţa și fără dorinţa de a câștiga și așa îi învinsese pe 
toţi, mai puţin pe cei pe care zeii îi însemnaseră ca războinici 
adevăraţi. Imediat după victoria împotriva lui Berikos, îl alesese 
printre cei opt care să completeze garda de onoare. Nu 
regretase niciodată. Pe câmpul de luptă, luptase cu o împătimire 
temperată și cu altruism. Dincolo de asta, cânta la fel de bine ca 
Gunovic și, poate - deși Breaca nu era cea mai în măsură să 
judece, la fel de bine ca Graine. In adunări, Breaca avea 
încredere în judecata lui. g 

Primi apa pe care i-o oferi și își spălă sângele de pe gât. Il 
întreba: 

— Tu nu crezi că e bine să facem asta? 

— Nu. Nu neapărat. Asta le scade moralul și-i face să-și dea 
seama că sunt pe teritoriu inamic; îi lasă fără mâncare, așa că 
trebuie să plece de lângă mare, iar fiecare mort e un om mai 
puţin pentru când armata lor ne va ataca. 

— Dar? 

— Dar noi suntem treizeci și majoritatea sunt răniţi. Ar trebui 
să știm din timp numărul împotriva căruia ambuscada nu va 
reuși și să ne pregătim. Sunt mulţi printre noi care și-ar da viaţa 
ca să mai omoare încă un roman. 

— Braint? 

Era evident. Breaca își dăduse seama dinainte și se 
convinsese încă o dată atunci când Braint îi luase prin învăluire 
pe cei doi vânători romani. 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— Și cred că și Ardacos. A luat invazia asta ca pe o jignire 
personală. 

— și dă seama ce s-ar întâmpla dacă ei ar câștiga teren. Nu e 
singurul. 

— Nu, dar tocmai ăsta e motivul pentru care nu ne putem 
permite să-l pierdem. 


Își aruncară privirile de-a lungul pârâului. Ardacos termină de 
bandajat și se ridică ușor în picioare. Aceste ultime zile 
arătaseră mai mult ca niciodată cât de puternic curgea în el 
sângele strămoșilor lui, în mișcările sprintene și în furia aprigă și 
necontrolată. Privindu-l, Breaca simţi cum îi tresare inima. Timp 
de un an, după înfrângerea lui Berikos, fuseseră iubiţi, iar ea 
încă mai simţea cum lumea devenea mai luminoasă în prezenţa 
lui. 

Acum îi prinse privirea, iar fata, zâmbind, își ridică o mâna, 
făcându-i semn să vină, dar se opri, pentru că privirea lui se 
mutase în spatele ei și rămăsese înmărmurită. Se întoarse. 
Braint alerga spre ea, făcându-i semn cu braţele, indicând 
pericol. Când ajunse suficient de aproape încât s-o audă peste 
susurul pârâului, fata se opri și zise: 

— Vin! Le-am văzut stindardele de pe vârful dealului. 

— Cine vine? 

— Vin legiunile, cavaleria, galii, germanii... toţi! Au stricat 
tabăra și se îndreaptă spre vest. 

Se uita în sus. Avea privirea sălbatica, plină de ură și de furie 
neputincioasa. 

— Sunt mii! Zeci de mii! Rândurile se întind până departe, 
spre mare. Nu avem cum să le rezistăm. 

O umbră pluti pe deasupra grupului. Dubomos făcu un semn 
ca să alunge răul. Fata păli și-și duse mâna la gură. 

— Am vrut să zic, noi care suntem aici nu putem... 

Breaca îi puse o mâna pe umăr. 

— Ştiu ce-ai vrut să spui. Le putem rezista doar dacă stăm 
împreuna. Am știut asta dintotdeauna. Zi-le celorlalţi să 
încalece. O să ne întoarcem și ne vom alătura lui Caradoc și 
războinicilor la apa cu ţipari. 


Apa cu ţipari era cel mai mare râu pe care trebuiau să-l 
traverseze romanii în deplasarea lor de la locul de unde 
debarcaseră până departe, pe coasta de est. Fluxul învolbura 
apele de la izvor, făcând pământul de pe fiecare mal înșelător, 
dar apoi nivelul apei scădea repede, astfel că, după jumătate de 
zi de călărit pe uscat, exista un loc pe unde calul putea să 
treacă ușor cu picioarele, iar războinicul ridicat în șa putea să 
azvârle sulița și să reușească să ucidă. Acesta era locul pe unde, 
evident, aveau să traverseze legiunile și unde Caradoc, 


împreună cu oastea lui amestecată, de soldaţi din Catuvellauni 
și din Ordovices, se pregătise încă de când primise primele vești 
despre debarcarea romanilor. Bineînţeles ca nu îi adusese pe 
toţi; dacă războinicii celor doua triburi s-ar fi unit, s-ar fi ajuns la 
mai mult de cinci mii, iar el adusese mai puţin de o mie, 
suficienţi cât să se ocupe de o traversare de râu, dar nu destui 
încât, în cazul în care ar fi fost nimiciţi, să poată să slăbească 
forţa asupritoare. Lor li se alătura și grupul din Mona, care se 
supunea ordinelor lui; cei din Mona nu aveau să se despartă însă 
de Războinicul lor decât în ambuscadele de mică amploare. 

În total, străjerii nu erau mai mulţi de trei mii și, timp de trei 
zile, munciseră fără încetare. Rezultatul era cât se putea de bun, 
mai bun decât se așteptase Breaca. Coborând călare de pe 
dealurile din spate, putea să vadă rândurile de ţăruși căliţi în foc 
care se ridicau din apă ca să se îndrepte spre inamic. Bolovani 
mari cât un porc, împrăștiați pe ambele maluri, transformaseră 
terenul într-un coșmar pentru cavalerie, astfel ca niciun călăreț 
să nu se poată apropia repede de apă la o distanţă mai mare de 
o sulița. Covoare din crengi încâlcite acopereau șanțurile 
înguste care erau menite să încetinească atât infanteria, cât și 
cavaleria. În spatele apărătorilor, spre sud și spre vest, se 
întindea un deal mare, împădurit, formând un zid care să le 
ascundă întreaga forţă, sau tocmai lipsa ei. 

Breaca îi condusese pe cei treizeci dincolo de râu, în amonte, 
și cotise ca să poată cobori înapoi printre copaci. leșind acum la 
lumina, dedesubt văzu războinicii călare care se întreceau de-a 
lungul malului de vest, strigându-le inamicilor cuvinte de 
batjocura. Abia dacă le aruncă o privire. In depărtare, se vedea 
cum se adună armata romana. Erau atât de mulţi, atât de bine 
înarmaţi, așa de bine disciplinaţi; îi venea ușor să înţeleagă de 
ce se speriase Braint atunci când îi văzuse prima oară. Grup 
după grup, linie după linie, câte șase pentru fiecare centurie, 
primele doua cohorte aparţinând legiunilor a XIV-a și a XX-a, 
așteptau, odihnindu-se în sulițele lor, scoţându-și săbiile din 
teacă. Ploaia le arunca picături pe umeri și pe coifuri, 
transformând metalul anost în adevărate bijuterii, aducând 
omogenitate acolo unde, altfel, n-ar fi fost deloc așa. Nu erau 
oameni - sau așa ar fi crezut Breaca dacă, de dimineaţă, n-ar fi 
omorât vreo douăzeci dintre ei. 

Legiunile o văzură pe la jumătatea dealului, în vreme ce 


călărea printre copaci. Rumoarea se împrăștie de-a lungul 
rândurilor, transformându-se într-un mârâit. Așadar, erau 
oameni, predispuși la frică și la furie. Rânji cu sălbăticie și spera 
că o văzuseră și ei. In drumul lor, trebuie să fi găsit cadavrele 
batjocorite ale morţilor lor. De data asta, nu mai existaseră 
supraviețuitori care să povestească despre războinică înalta cu 
părul arămiu și despre ucigașii ei cu mantii cenușii, dar o 
cunoșteau de la celelalte atacuri, iar însemnul crestat pe 
piepturile morților era același, pârând un mesaj care le fusese 
lăsat: „Veţi muri aici și nu veţi pleca întregi la zeii voştri. Lăsați- 
ne în pace”. 

Ca să le alunge orice îndoiala, Breaca își mută scutul în partea 
dreapta pentru ca, în timp ce cobora dealul cu pomii în stânga, 
să se vadă clar însemnul șarpelui-suliță. În spatele ei, cei 
treizeci din garda de onoare făceau la fel. Își ridica sulița 
deasupra capului și văzu licărul fierului în timp ce gestul era 
repetat de tot grupul. Grindina alerga în faţa ei, cu capul și cu 
coada în sus, un câine de război mai bun decât orice avea 
Roma. El era amintirea vie a lui Bân, pe care o folosea așa cum 
făcuse la Mona, ca să întărească scârba și furia pe care le 
îndrepta atât împotriva Romei, cât și a lui Amminios, iar acest 
sentiment se transforma în ea în încrederea că va învinge. Simţi 
cum garda ei începe la rându-i să fie învăluită în aceeași 
țesătură, la fel ca și războinicii de dedesubt, care își încetară 
freamătul activităţilor, transformându-se într-un covor de capete 
întoarse în sus, de sulițe și de săbii înălțate care licăreau în 
lumină ca o promisiune de moarte făcută inamicului. 

Pe malul celălalt mârâitul creștea. Bărbaţii începură să-și 
lovească tecile săbiilor de scuturi. Un murmur colectiv acoperi 
sunetul melodios al pârâului, căpătând forţă precum grindina 
care cade pe o suprafaţă de fier. Departe, în stânga cavaleriei 
romane, un bărbat cu părul negru, purtând mantia pestriță a 
celor din Atrebates, îl trase de mânecă pe unul dintre tovarășii 
lui și îi făcu semn. Breaca își aruncă braţul și îl agită în aer așa 
cum îl văzuse pe Maroc, rostind numele trădătorului atrebatian, 
promițându-i-l Brigăi. Bărbatul se înfioră, acoperindu-și faţa, ca 
și cum fata ar fi aruncat pietre peste apă. Zângănitul tecilor de 
săbii deveni un val sonor, semănând cu vâjâitul de pe câmpul de 
bătălie. Breaca își arătă dinţii și rânji, simţindu-și sulița săltându- 
i în mână ca și cum ar fi fost vie. lapa sură își înălţă capul și 


necheză ca un mânz, anunțând lupta. 

Caradoc i se alătură la poalele povârnișului. Și el era mai slab 
și mai bronzat decât la adunarea de la mlaștinile sărate, dar, 
chiar și în ploaie, părul îi strălucea auriu precum stelele, ca și 
cum ar fi fost luminat din interior. Încă mai purta culorile din 
Ordovices; mantia albă îi cădea pe umeri, parte din ea 
acoperind platoșa furata pe care i-o trimisese Breaca după 
prima ambuscada, parte coborând până pe pulpele murgului 
comandantului gal de cavalerie ucis mai devreme în timpul zilei. 
Pe ăsta din urmă i-l trimisese cu iscoadele care plecaseră spre el 
imediat după aceea; un dar, pentru că mânzul lui sur fusese ucis 
sub el, dar, în același timp, reprezenta încă un avertisment 
pentru inamic: „Am luptat împotriva voastră și am câștigat. V- 
am înconjurat din toate părţile. Nicăieri nu sunteţi în siguranţa. 
Plecaţi acasă”. 

Așa cum se așteptase, Caradoc înţelesese. Chiar înainte să 
ajungă la el, auzi glasul familiar, ușor amuzat, purtând tăișul 
pericolului, așa cum îl știa din lupta împotriva lui Berikos sau de 
mai înainte, de la râu, când înotase împotriva curentului. 

— Bine ai venit, Breaca! Calul e perfecțiunea întruchipată. 
Mulţumesc! Roma știe ce a pierdut. 

Grupul care forma garda lui de onoare se împărţi în două ca s- 
o lase să treacă. Burniţa îi lipea șuviţele aurii de frunte. Ochii îi 
luceau precum scânteia sărită din cremene. Și el așteptase asta 
de ani buni. Îi întinse mâna ca un frate surorii lui, iar ea i-o primi 
cu plăcere. Acum erau ca fraţii, luptând împotriva unui rău 
comun. Despărţindu-se, o cercetă fără ranchiună. 

— Arăţi ca la Mona, în noaptea alegerii. Simţi? 

Breaca rânji. 

— Un pic. Destul pentru azi și pentru ce va mai urma după. 

Nu mai ardea la fel ca la Mona - ploaia, prezenţa legiunilor 
sau poate voinţa zeilor îi mai umbriseră aura, dar era suficient, o 
simţea la cei din apropierea ei. Cei care cunoșteau adevărul 
sesizau diferenţa - Caradoc, Ardacos, Gwyddhien și ceilalți din 
grupul celor treizeci care o urmau. Printre ceilalţi, se răspândise 
vestea că Războinica din Mona venise și adusese cu ea focul 
sălbatic pe care Roma nu avea cum să-l domine. Asta își dorea 
mai presus de orice, ca inamicul să știe și să se teamă încă de la 
început. Uitându-se în jos la calul de cavalerie furat, rosti: 

— Mă bucur că își recunosc caii. Aleargă la fel de bine cum 


arată? 

— Chiar mai bine. Airmid zice că suferinţa că l-au pierdut și 
prezenţa lui în rândurile noastre vor schimba cursul bătăliei. 
Călărețul lui era de rang înalt? 

Airmid rămăsese cu Caradoc; nu era în siguranţă, dar era mai 
în siguranţă decât dacă ar fi călărit alături de grupul celor care 
organizaseră ambuscadele. Dacă ea știa de cal, însemna că era 
important. Breaca încercă să-și aducă aminte lucrurile petrecute 
de dimineaţă, dar nu văzu nimic important. Grăi: 

— Nu știu. Se poate. Conducea un grup de patruzeci de 
oameni care căutau de-ale gurii. îmbrăca o armură bună. Cumal 
îi poarta zalele. 

— Atunci, măcar știm că a fost un uriaș. Cumal e singurul pe 
care-l cunosc să fie la fel de mare ca Gunovic și ca tatăl tău. 

— Dar el trăiește, iar galul e mort, răspunse Breaca. Vor muri 
cu toţii. 

Caradoc rânji, iar fata își împinse iapa sura lângă el. Umăr la 
umăr, călăriră până la semnul de siguranţa trasat pe malul 
râului, care-i ţinea la distanţa de ţăruși. Amândoi priveau atât de 
mult așteptata armata romana. Pe malul celălalt, rândurile 
legiunilor fremătară și se opriră pe măsură ce grămezile de 
sulițe erau împărţite de-a lungul primelor trei linii. Fiecare om 
luă câte patru, adăugându-le celor doua pe care le aduseseră în 
marș. Rândurile din faţă și le înfipseră pe ale lor în pământ, ca 
să le stea drepte la picioare, unde să le fie mai la îndemâna, dar 
nu dădeau niciun semn că ar acţiona imediat. Rândurile din 
spate le făcură grămezi, le aruncară jos și se așezară. Unii 
începură să joace zaruri, alții mâncau ce aveau în traiste. Pe 
dealul din spate, alţii ridicau corturile și aprindeau focurile. Briza 
împrăștia mirosul de carne fripta de cal și de sudoare de la mii și 
mii de bărbaţi care așteptau. 

Acum era destul de liniște; nu se mai auzeau decât 
murmurele ordinelor date, zângănitul mișcărilor și, din când în 
când, câte o înjurătură. Războinicii din tabăra apărătorilor se 
așezaseră și ei. Dacă s-ar fi luptat cu de-ai lor, conducătorii ar fi 
cerut o înfruntare între ei. În cazul în care lupta nu avea o miză 
prea mare, asta era calea prin care urma să se hotărască totul. 
Împotriva Romei, unde miza era uriașă, nu avea să existe o 
astfel de confruntare directa; Roma n-ar fi fost de acord și, chiar 
dacă s-ar fi întâmplat așa, asta n-ar fi avut prea multa 


importanţa pentru lupta sau pentru războiul cel mare. Așa că 
ambele grupuri așteptau, fără ca vreunul să se hotărască să 
facă prima mutare. 

Breaca își îngusta privirea, uitându-se dincolo de apă. 

— Dacă văd eu bine stindardele, atunci aici sunt doar două 
legiuni, plus cei care-i însoțesc. 

Caradoc încuviinţă. 

— Două legiuni, șase aripi de cavalerie și opt cohorte 
secundare, majoritatea călăreţi batavi. Sunt douăzeci de mii, iar 
noi mai puţin de trei mii. Mi-aș fi dorit să stăm mai bine. 

— Întotdeauna. Dar atâta timp cât rămân de partea cealaltă a 
râului, numărul lor nu are nicio importanţă, iar tu ţi-ai așezat 
bine bolovanii. Nu pot trece vadul mai mult de o centurie o dată. 
Nu au loc. 

Detecta o mișcare în partea dreapta; un războinic se urcase 
pe bolovanii împrăștiați pe malul apărătorilor. Avea o mantie din 
tartan verde cu maro, culoarea celor din Catuvellauni, părul 
prins în cozi împletite pentru război, într-un fel pe care însă nu-l 
cunoștea, plin de pene ale omorurilor care vorbeau despre o 
viaţă întreaga trăită în bătălii. Caradoc își îngusta privirea și se 
uita la el. 

— Le oferă o înfruntare unu ia unu, spuse el. lar ei au 
acceptat. 

Așa era. Un bărbat înainta călare spre bolovanii de pe partea 
romanilor. La capăt, descăleca și începu să-și facă loc spre malul 
râului. Războinicul făcu și el la fel. Stăteau la distanța de o 
sulița, despărțiți de panglica lucitoare și învolburata a râului 
care curgea în jurul ţărușilor ce făceau deplasarea prin el foarte 
dificilă. Pe măsura ce ajunseră faţă în faţa, toţi văzură 
imposibilul și un murmur colectiv străbătu ambele tabere: 
bărbaţii care se înfruntau semănau. Breaca se uită întrebătoare 
la Caradoc. 

— Neamul lui Chanos se trage din belgi. Au făcut comerţ cu 
galii timp de mulţi ani. Celălalt o fi vreun văr. 

— Sau un fiu? 

Cel din tabără romană era mai tânăr. Sub coif, părul lui 
curgea mai lung și mai strălucitor. 

— Poate. 

Oricare ar fi fost legătura, se împărţiră ameninţări și 
promisiuni, toate în galică. Romanii și-ar fi putut chema omul 


înapoi, dar nu și Caradoc și Breaca. Armata lor nu era una în 
care se dădeau ordine, ci o adunare de războinici, femei și 
bărbaţi, care luptau pentru a-și păstră onoarea, încredinţându-și 
vieţile în mâinile zeilor. 

Așa cum și trebuia, continuau să se arunce insulte. Privind 
dincolo de ei, uitând de confruntarea asta neînsemnata, Breaca 
grăi: 

— Putem să ţinem piept la douăzeci de mii? 

Caradoc înalță din umeri. 

— Nu știu. Trebuie să încercăm. Togodubnos are nevoie de 
timp până să strângă triburile la râul-mare. Dacă e să-i 
înfrângem, o putem face acolo, dar nu înainte ca triburile să fie 
pregătite. 

Fata spuse blând: 

— Şi restul, celelalte două legiuni? Va trebui să le înfruntăm și 
pe ele? 

Asta era întrebarea care nu-i dăduse pace încă de când 
debarcaseră. Toată vara, spionii le vestiseră că Claudius avea 
patru legiuni care așteptau să traverseze oceanul; până acum, 
nu văzuse decât două. 

Caradoc rosti: 

— Astea sunt legiunile a paisprezecea și a douăzecea, venite 
de pe Rin. A doua și a noua trebuiau să plece de la Gesoriacum, 
dar dacă e să fi debarcat, nimeni nu știe unde. Alergătorii au 
fost trimiși să călărească trei zile în jurul coastei, dar nu au 
raportat alte debarcări. Cohortele ar trebui să zboare cu aripi de 
zei ca să ne poată lua prin învăluire aici și nu cred că au astfel 
de puteri. 

— Bun, grăi Breaca. Atunci poate că până la urmă o să 
câştigăm. Dacă Chanos va fi capabil să-și ucidă ruda, atunci 
vom începe cu dreptul. 

La malul râului, insultele încetaseră. Amândoi bărbaţii 
renunțaseră la scuturi și-și lepădaseră zalele. Amândoi își 
ridicară sulițele. Așa cum o cerea tradiţia, aveau să arunce 
amândoi odată. Era posibil ca amândoi să moară. 

— E bun cu sulița? întreba Breaca. 

— Cel mai bun. 

Nu numai că era bun, dar și știa cum procedau ceilalţi. 
Azvârliră amândoi, apoi, pe când suliţele erau încă în aer, se 
dădură în lături. Neașteptându-se la asta, mercenarul gal 


aruncase drept în față. Știind ce avea să se întâmple și ghicind 
partea, Chanos aruncase în stânga. Suliţa romanului nu-și atinse 
ținta și se lovi de un bolovan. A bărbatului din Catuvellauni se 
înfipse cât un braţ în pieptul lipsit de armură al țintei lui. 
Inamicul căzu, înecându-se cu sânge. Războinicii apărători din 
jurul Breacăi izbucniră în urale. Chanos ridică un braţ în semn de 
victorie și azvârli o ultimă insultă - dar căzu lovit de trei sulițe 
aruncate de trei bărbaţi care alergaseră până la limita 
bolovanilor; un act plin de lașitate. 

Preţ de o clipă, Breaca îi simţi îngheţând pe cei de lângă ea. 
Nu se așteptaseră deloc la o astfel de încălcare a legilor 
războiului. Rămăseseră tăcuţi, cu ochii ţintă, negând ceva ce era 
atât de evident. Apoi, cei care se găseau cel mai aproape de 
Chanos reacționară, năvălind cu scuturile în sus, ca să-l aducă la 
adăpost din bătaia ploii care aducea moartea. Confuzia 
împânzea ambele tabere. Războinicii și legionarii strigau 
încurajări și-și arătau furia. Cu scutul ridicat, Caradoc își împinse 
calul în faţă, strigându-i Breacăi peste umăr: 

— Adună sulițașii din Mona! Nu-i lăsa... 

— Dă-te înapoi! 

lapa sură parcă-i ghici gândurile și sări înainte, râsucindu-se 
într-o parte, împingând murgul mare cu toată forţa umărului. 
Calul de cavalerie alunecă pe iarba udă și se prăbuși. Cerul vâjăi 
și se întunecă. Ca o ploaie mortală, căzură mii de sulițe aruncate 
de soldaţii legiunii, care așteptau tocmai o astfel de ocazie. 
Stinghiile înfipte în malul râului se ridicau ca ţepii de pe 
spinarea unui arici. Războinicii și caii urlară - și un câine care 
alergase în faţă, ca să atace un dușman la care nu avea cum să 
ajungă... 

— Nu, Breaca! Lasă-l... 

„și un tânăr din Coritani care de dimineaţă omorâse un 
roman... 

— Braint! Nu! Vino înapoi! Breaca... Pe toți zeii, aţi înnebunit 
amândouă? Gwyddhien, ţine-o pe Braint! Nu-i da drumul! 
Breaca, vino înapoi și rămâi la adăpost. La ce vă gândeaţi? 

Breaca ridică privirea. Caradoc descălecase, la fel ca și ea, 
stând în genunchi, cu scutul deasupra capetelor lor. Dincolo de 
bolta lui, ţărușii alunecau pe iarbă de-o parte și de alta. 

Privirea cenușie, caldă, o învăluia cu durere, iar fata se lăsă 
pradă suferinţei și furiei neputinței, la care se adaugă și reproșul 


unui conducător care își lăsase războinicii să moară degeaba. Îi 
răspunse: 

— E Grindină! Ce-ai fi vrut să fac? 

— Lasă-l unde e și așa trebuie să-i lăsăm pe toţi. A fost o 
capcană. N-am văzut-o. Vrei să mori doar pentru un câine? 

Era Grindină, care era Ban; Breaca ar fi murit pentru el, iar 
Caradoc o știa prea bine. Tocmai deschisese gura s-o spună, 
dar, brusc, apăru Ardacos, o prezenţă nemișcată în iadul care 
fierbea. Îngenunche de partea cealaltă a animalului și zise: 

— Oricum, e viu. 

Asta era tot ce avea nevoie să știe. Cu îndemânarea 
strămoșilor, pentru care îl iubea, bărbatul scund își trecu o mână 
pricepută de-a lungul miezului purpuriu al rănii și descoperi ceea 
ce văzuse și Breaca atunci când alergase ca să-l tragă la 
adăpost. 

— Piciorul stâng din faţă e rupt. Nu va mai merge fără ajutor. 
Se uită în jur. Unde e Airmid? 

— E în siguranţă, în spatele liniilor, răspunse Breaca. 

Acolo ar fi trebuit să fie, dar după tăcerea lui Ardacos își dădu 
seama și se uită în sus. 

— Nu. Sunt aici. _ 

Părea Nemain care coborâse pe pământ. Ingenunche și ea, în 
timp ce degetele căutau deja de-a lungul piciorului zdrobit și 
frânt indiciul care avea s-o ajute să-l vindece. 

Erau în lupta; nu puteau să piardă prea mult timp ocupându- 
se de un câine rănit. Breaca se ridică și spuse: 

— Duceţi-l la adăpost. Și tu la fel. O să vă găsesc eu mai 
târziu. Apoi, lui Gwyddhien: Ce s-a întâmplat cu Braint? 

— Bărbatul ei e rănit. 

Strigătele răniților de pe malul râului acopereau zgomotul 
sulițelor care cădeau încontinuu. Lângă bolovani, un grup de 
războinici și de cai zăceau morţi sau pe moarte - cei care 
fuseseră prinși prea aproape de râu când începuse lupta. Era 
greu de spus care loc era în siguranţă și care nu. La mijlocul 
distanţei dintre Breaca și bolovani, pe burtă, cu degetele înfipte 
în pământ zăcea un tânăr războinic din Coritani cu părul ca 
spicul de grâu. Braint se răsuci și încercă să scape din 
prinsoarea lui Gwyddhien. 

— Lasă-mă să merg la el! 

— Nu. Un mort e deja suficient. O să moară la următoarea 


aruncare. Acolo nu mai rămâne nimic viu. 

Fata plângea, de furie, dar și de durere. 

— O să trăiască! Au văzut că-l cunoaștem. Nu mai ţintesc spre 
el. Nu vedeţi? 

— Nu mai au sulițe, grăi Ardacos. 

Caradoc rosti blând: 

— E încă viu. 

Se auzi răgetul unui corn și ploaia morţii încetă. Romanii se 
odihneau sprijiniți de scuturi și rânjeau. De-a lungul malului de 
vest, în liniștea bruscă, se ridicară gemetele răniților. O sută de 
oameni din Catuvellauni înaintară și-și azvârliră singurele lor 
sulițe. Pe malul de dincolo, scuturile se ridicară la unison, iar 
sulițele căzură neputincioase în apă. Braint o mușcă de mână pe 
Gwyddhien. Războinica înaltă rânji și o strânse și mai tare. 

— Nu-ţi ruina viaţa. Uită-te la ei cum râd. Încearcă să vă tragă 
afară. 

Simţeau nevoia să acţioneze, și Braint, și toţi ceilalţi. Breaca 
ridică două sulițe de pe iarba din apropiere. Îi zise lui Braint: 

— Poţi să lovești ținta de nouă ori din nouă încercări? 

Știa deja răspunsul. 

Fata scuipă. li ardea privirea. 

— De douăsprezece ori din douăsprezece. 

— Atunci ia-ţi sulița și ajută-mă! Dar mai jură-mi că n-o să 
încerci să te duci la el. E pe moarte. Am putea doar să-l ajutăm 
să moară mai devreme și să i-l încredințăm zeiţei. Juri? 

Fata jură pe Briga, pe tiza ei; un jurământ de neîncălcat. 

Gwyddhien îi dădu drumul. Breaca o duse să ajungă până la 
cele mai îndepărtate sulițe și-i spuse: 

— Strigă-l pe nume. 

Tânărul din Coritani era fiul bărbatului care-o omorâse pe 
mama ei, primul pe care-l ucisese Breaca. Ştia asta de când 
ajunsese la Mona, dar, chiar și așa, îl alesese în garda ei de 
onoare, recunoscându-i priceperea la aruncarea cu sulița și la 
călărie. II chema Helovar. Când îl striga Braint, își ridica ochii din 
iarbă ca un om beat care aude voci în miezul nopţii. La a doua 
strigare, descoperi cine e și, înțelegând, se strădui să se ridice în 
genunchi. Două sulițe îl loviră din plin, în piept, trecând prin 
vesta din piele fiarta. Sunetul scurt al morţii lui se pierdu în 
freamătul râului. Romanii aclamară. Cerul vâjâi încă o dată. O 
suta de sulițe înconjurară trupul căzut. Trei dintre ele alunecară 


la mică distanța de picioarele Breacăi. O ridică pe cea mai 
apropiata, gândindu-se să o arunce înapoi, dar vârful metalic 
era făcut din fier moale, care se îndoise imediat ce intrase în 
pământ. Fără să stea pe gânduri, rupse coada și baga fierul în 
desagă, ca să-l topească și să-l lucreze din nou mai târziu. În 
străfundul inimii ei, rămăsese tot un fierar, fiica tatălui ei. 

Alături de ea, Braint se uita ţintă, printre lacrimile care-i 
șiroiau în liniște. 

— A murit curajos, grăi Breaca. 

— A murit degeaba. 

— lar tu nu-l vei urma. Poţi să omori mai mulţi de-atât. Se 
întoarse în partea cealaltă, spre Caradoc. Nu le vom putea 
rezista mult timp. 

— Știu. 

Şi el simţea nevoia să acţioneze. Se aplecă din șa ca să-i 
vorbească tânărului din Catuvellauni care era mesagerul lui. 

— Trimite vorbă printre oameni ca vor muri dacă se vor 
apropia de bolovani. Nu trebuie să mai pierdem războinici 
degeaba. Braint ne-a arătat ce să facem. Dacă aceia pe care-i 
preţuiești sunt pe moarte, urmează-i exemplul. 

Ca și Braint, băiatul plângea în hohote. Își întoarse faţa spre 
bărbatul pe care-l considera un zeu și care era perfect. 

— Dacă ei pot să ajungă la noi, atunci și noi putem. Putem să 
aruncăm mai bine ca ei. Ar trebui să ripostam. 

— Nu. Suntem prea puţini și nu avem decât o sulița fiecare. 
Trebuie să le păstrăm pentru a le putea folosi mai bine data 
viitoare. Împrăștie vorba. 

Băiatul se întoarse și o luă la fugă. Breaca privi în jur, 
căutându-i pe cei care credeau că-și puteau câștiga o reputaţie 
dacă ar fi contrazis ceea ce Caradoc, războinic al celor Trei 
Triburi, și Războinicul din Mona nu îndrăzneau să nege, dar 
asaltul sulițelor ucigașe fusese prea rece, prea lipsit de suflet, și 
tuturor le era clar că toţi cei împotriva cărora luptau nu aveau 
pic de onoare. Toţi războinicii de lângă bolovani se dădură un 
pas înapoi, mai puţin cei care erau siguri că puteau atinge ţinta 
pentru a aduce moartea. 

Pe malul celălalt, de-a lungul rândurilor erau împărţite încă o 
dată grămezile de sulițe. Soldaţii legiunilor așteptau și priveau 
cum se scurge sângele din morţi. Trădătorul din Atrebates îi 
spuse ceva comandantului, iar vorbele fură împrăștiate mai 


departe. O mie de ochi se întoarseră spre Caradoc, spre Breaca 
și spre pâlcul gărzii lor de onoare care stătea sub copaci. 
Bărbaţii scuipară și-și unseră sulițele, rostind numele celor pe 
care sperau să-i omoare. Breaca îi privi neimpresionată. Flacăra 
Monei ardea domol în sufletul ei, acoperită de ură și de groaza 
vieților pierdute. Din spatele rândurilor, se auzi răsunetul ascuţit 
al unui corn și, imediat, jumătate de centurie, cu scuturile 
ridicate ca să se apere, se apropie de bolovanii pe care Caradoc 
îi împrăștiase de-a lungul vadului. La adăpost, în spatele lor, 
bărbaţi cu capul gol și fără armuri îndesau stinghii de stejar pe 
sub stânci, ca să le rostogolească spre apă. 

Breaca simţi o prezenţă caldă în dreapta ei și se întoarse. 
Dubornos își împinsese bălţatul lui greoi lângă iapa sură. Breaca 
rosti: 

— Știu. Ar trebui să plecăm. În jumătate de zi, sclavii o să facă 
o spărtură în vad. Dacă rămânem aici când traversează, suntem 
morți. 

El fu de acord. Tălmaciul din el aducea liniște acolo unde 
războinicul nu ar fi adus decât război. In asta, se asemăna cu 
Venutios și era apreciat ca atare. 

— Ai făcut ce-ai putut, spuse el. Oricum nu am stat aici ca să 
învingem două legiuni, ci ca să mai câștigăm timp pentru 
mesagerii care-au alergat la triburi și pentru războinicii care 
trebuie să ajungă la Togodubnos, la râul-mare. 

— Știu. Şi am realizat măcar asta. Cred că Togodubnos e 
gata. 

Breaca arătă spre copaci, acolo unde o femeie purtând 
mantia galbenă din Trinovantes stătea sprijinită de o tisă. Un cal 
șchiopăta și asuda lângă ea. Caradoc era deja lângă femeie, 
ascultând-o. În timp ce Breaca se apropia, se uită în sus și zise 
aspru: 

— Am găsit cele două legiuni care mai lipseau. A doua și a 
noua au debarcat cu tot cu armatele ajutătoare și cu cohortele 
pe coasta de est. Acum se îndreaptă spre nord. 

Breaca încuviinţă din cap. Așa ar fi făcut și ea. 

— Atunci ar trebui să plecăm și să ne alăturăm lui 
Togodubnos înainte să ne prindă din urmă. 

— Așa o să facem. Triburile se adună la râul-mare. 
Togodubnos i-a strâns pe toţi. A distrus podurile și a ars bărcile, 
dar are un ghid care cunoaște drumul și care ne așteaptă să ne 


treacă dincolo. Trebuie să ajungem acolo înainte de căderea 
nopţii, ca să traversăm când e fluxul scăzut. Dacă crește și noi 
nu suntem acolo, o să plece fără noi. 

Li se alătură și Ardacos, cu fața încordată de nevoia de a 
lupta. 

— Dar dacă romanii ne urmăresc dincolo? zise el. Printre 
atrebates sunt tot felul de trădători care-i vor conduce pe 
urmele noastre. Râul e o stavilă doar în calea celor care nu-l 
Cunosc. 

Mesagera clătină din cap. 

— Aici nu e nimeni care să le spună. Cei care cunosc drumul 
și care vor să mai trăiască sunt cu Togodubnos. Ceilalţi sunt cu 
Briga. 

Grupul rămase tăcut câteva secunde, admițând că era 
adevărat. 

Gândindu-se mai departe, la lupta ce avea să urmeze, Breaca 
întrebă: 

— Care triburi sunt deja acolo și cât de mulţi oameni au? 

— Cei din Silures și din Durotriges au trimis toţi războinicii de 
care se pot lipsi. În total, sunt cam cinci mii. Coritanii au trimis o 
mie și Venutios din Brigantes, mai apoi din Mona, i-a adus doar 
pe cei care-l urmează pe el. 

Venutios, care fusese Războinic, în ziua următoare după ce 
încetase să mai fie, stătuse sub un copac alături de succesoarea 
lui, în ochi citindu-i-se povara noii lui vieți. 

— Cartimandua nu a trimis nimic? întrebă Breaca. 

Mesagera clătină din cap. Lângă ea, Caradoc rânji și rosti: 

— Se zice că e de partea Romei. 

Breaca îi răspunse: 

— Pentru că tu nu ești. 

Bărbatul ridică din umeri. Privirea lui i-o susținu pe-a ei, 
nerecunoscând nimic. Niciodată nu auzise varianta lui despre 
iarna petrecută în nord cu Cartimandua. Nici nu părea că avea s- 
o audă vreodată. Trecând peste asta, bărbatul grăi: 

— Fiecare bărbat apt din Trinovantes a răspuns chemării. Azi- 
noapte, li s-au alăturat și războinicii și visătorii din Ecenia. Nu i-a 
numărat, dar fratele meu crede că are mai mult de douăzeci de 
mii de sulițași, inclusiv cele trei mii care așteaptă aici. 

— Şi Dobunni? Beduoc ni s-a alăturat? întreba Breaca. 

Mesagera din Trinovantes scuipă. 


— Beduoc ne-a trimis înapoi, prin mesageri, un snop de grâu 
cules. Se zice că se supune din nou lui Berikos și Romei. 

— Berikos e surghiunit. 

— Nu mai e. Mesagera clătină din cap. A plecat la Roma și a 
cerut ajutor, iar Claudius i-a îndeplinit dorinţa. Berikos s-a întors 
la ai lui apărat de legiunea a doua și a noua, ca să-i convingă să 
se răzgândească pe cei care i s-ar fi opus. La întoarcere, ca să-și 
îndeplinească partea lui de înţelegere, 

Berikos le-a cedat romanilor grâu și lemne de foc în cantităţi 
nelimitate. Se spune că, dacă ajung să traverseze râul-mare și 
intră pe pământurile Dobunni, Beduoc le-a promis și el la fel. 

— Unde sunt legiunile acum? 

— Au ocolit pădurea cu mlaștină dintre dealuri și se îndreaptă 
spre nord, răspunse Caradoc. În cel mult două zile, o să ajungă 
la malul din sud al râului-mare. Dacă n-o să-i oprim, îl vor 
traversa și vor urca pe colină. Dacă o cuceresc împreună cu 
porturile pe care le apără, atunci triburile din est vor fi distruse 
și, poate, toate triburile noastre. 

Vorbi în tăcerea deplină. Asta nu era o noutate. O știuseră 
încă de dinainte de moartea Câinelui Soarelui. Între timp - după 
ce Amminios plecase în Galia și nu se mai întorsese; când 
Berikos fusese înfrânt și auziseră, greșit, că era mort - păruse 
posibil să evite asta, dar oricum nu crezuseră că avea să dureze 
prea mult. 

Breaca se uită dincolo de râu, închipuindu-și ce șanse avea să 
înfrângă patru legiuni adunate într-un singur loc. Norii de ploaie 
murdăreau cerul de deasupra liniilor romane. Din când în când 
mai cădea câte o suliță, atunci când vreunul dintre apărători își 
pierdea răbdarea și înainta. Sclavii împinseseră în apă opt 
bolovani. 

Încălecând, Caradoc le făcu semn mesagerilor, spunându-le 
Breacăi și celorlalți din Mona care așteptau: 

— Trebuie să le ţinem piept până la căderea nopţii. Dacă 
plecăm pe lumină, ne vor vedea și ne vor urmări prea 
îndeaproape. Bolovanii nu-i vor mai împiedica mult. Trebuie să 
găsim altceva. 

De îndată ce întrebarea deveni limpede, răspunsul veni 
imediat. Nu era deloc onorant, dar onoarea fusese uitată în 
momentul în care murise Chanos. Breaca își ridică braţul și 
mantiile cenușii începură să se împrăștie printre copacii de 


lângă ea. 

— Avem doisprezece aruncători cu praștia, rosti ea. Cei din 
spatele scuturilor sunt apăraţi, dar dacă ne concentrăm asupra 
celor fără armură - cei care fac treaba, atunci îi vom încetini. 
Dacă-i întârziem până la înserat, vom avea toată noaptea la 
dispoziţie ca să ne retragem. Dar ei nu trebuie să-și dea seama 
că am plecat. 

— Nu-și vor da seama. 

Airmid era acolo, grăind cu autoritatea celei care vorbise cu 
zeii. 

— Dacă războinicii din Mona pot să apere râul, atunci oamenii 
lui Caradoc trebuie să pregătească înșelăciunea. Fiecare ar 
trebui să aprindă cel puţin două focuri de tabără, ca să pară că 
vom rămâne. Cei care cunosc teritoriul mai bine ar trebui să 
rămână până la miezul nopţii, ca să cânte și să-i facă să creadă 
că ne încingem pentru bătălia de mâine. Ceilalţi pot să 
pornească în siguranţă spre râul-mare. 


XXVII 


Peste noapte, la apa cu ţipari, focurile ardeau menţinând 
înșelăciunea. Râul-mare își apăra secretele de cei care i-ar fi 
putut urmări și-i ţinea la adăpost pe cei ale căror vieţi depindea 
de asta. Ascunși în întuneric, trei mii de războinici împreună cu 
caii și cu câinii lor părăsiră un râu pentru altul, urmând singurul 
ghid rămas în viaţă pe malul sudic, care-i conducea printr-o 
mlaștină ce promitea să-i absoarbă și să-i înghită pe toţi cei care 
nu știau drumul. La mult timp după miezul nopţii, ajunseră pe 
valea largă a râului, ale cărei dealuri scunde și tufe rare 
fuseseră deja curățate, acesta fiind locul pe care Togodubnos ÎI 
alesese drept câmp de luptă. Mii de focuri pâlpâiau în noapte. 
Zeci de mii de războinici dormeau lângă ele, așteptând ca de 
dimineaţă să lupte cu invadatorii. Nou-veniţii fură primiţi în 
liniște, li se dădu mâncare și li se arătară locurile de dormit - în 
colibe pentru conducătorii și clarvăzătorii care voiau să le 
folosească, în câmp deschis pentru ceilalţi. Romanii, lăsaţi în 
urmă la râul cu ţipari, nu le remarcaseră plecarea. 


Breaca alesese să doarmă în aer liber. În zori se trezi în 
gălăgie, zărind douăzeci de mii de oameni care se pregăteau de 
luptă. Murmurul vocilor o învălui precum zumzetul de albine din 
timpul verii. Se ridică și se duse s-o caute pe Macha, care 
avusese grijă de Grindină, și o găsi, după mirosul de fum de 
salvie și de gherghin, în cea mai apropiată colibă a 
clarvăzătorilor. Cygfa, căţeaua adusă pe lume de Odras, stătea 
întinsă pe prag. De la moartea lui Bân, nu se îndepărtase 
niciodată de Macha. Grindină zăcea lângă ea, întins la soare. 
Breaca îngenunche la capul lui. 

— O să trăiască? 

— Cred că da. Pentru anii lui, e puternic, iar Airmid a oprit la 
timp sângerarea. 

— O să mai poată să vâneze, fără un picior? 

— S-au mai văzut cazuri. 

Macha se schimbase de la moartea lui Eburovic, iar singura ei 


rană de suliță se vindecase, însă nu așa cum și-ar fi dorit cei 
care ţineau la ea. Femeia înaltă, nobilă, stătea în pragul colibei, 
pârând de două ori mai impunătoare datorita salbei neamului 
iceni, pe care urma s-o poarte până când Breaca avea să nu mai 
fie Războinica insulei zeilor și avea să se poată întoarce la ai ei, 
ca să-i conducă. Sub salbă, pe un șnur de argint, Macha purta o 
pitulice întreagă, cu aripile desfăcute ca pentru zbor, și, în jurul 
taliei, picioarele din faţă ale unei ursoaice, cu ghearele suflate în 
aramă. Breaca nu mai văzuse niciodată atât de clar sursele 
puterilor Machei. Ar fi fost bine-venită la Mona, iar Maroc ar fi 
fost secundul ei. Grindină dormea la soare, ghemuit ca un pui la 
picioarele ei. Doar după ce se uită cu atenţie, Breaca văzu că își 
pierduse piciorul stâng din faţă. Işi aduse aminte fără să vrea de 
Bán și de grija pe care acesta i-o purtase când era doar un pui 
sau la viitură, când fusese aproape de moarte. Atunci nu 
înțelesese că trăia într-o epocă de aur și nici nu-și dăduse 
seama că totul avea să se termine așa de repede. Işi adânci 
degetele în părul aspru și cenușiu al coamei câinelui, așa cum 
făcea atunci când mergeau la vânătoare, rostindu-i numele cum 
ar fi făcut și Bân. Animalul continuă să doarmă fără să se miște. 
Breaca își ridică privirea. 

— De ce nu se trezește? 

— l-am dat suc de mac, ca să-i putem tăia piciorul fără să-l 
doară. Se va trezi până la prânz. 

— Atunci vom fi la lupta. Va încerca să ni se alăture. Nu 
trebuie să-l lași. 

— E legat de Airmid. Ea s-a îngrijit de visul lui în timp ce i-am 
tăiat piciorul. Va rămâne cu ea. 

Macha îngenunche de partea cealaltă. Scânteierea soarelui de 
dimineaţa îi mai îndulci vârsta, înlăturând sobrietatea bătrânilor. 
Îi zâmbi, redevenind vocea grijulie a căminului, mângâierea din 
noaptea întunecata, femeia pe care o iubea ca pe o a doua 
mamă. 

În timp ce legăna capul câinelui pe picioare, Macha rosti: 

— Ai mai multe pene acum. 

— Astea? 

Breaca atinse cu vârful degetului noile pene ale omorurilor de 
la tâmple. Coada era galbena, vopsita cu usturoi sălbatic, 
semnalând uciderea unor romani. Zăngăniră în timp ce își 
clatină capul. 


— Cei din garda de onoare le fac în fiecare noapte, la lumina 
focului. Ei cred că nu e onorant să nu le port. Nu vor avea nicio 
importanţa pentru ce va urma. 

— Au importanţă pentru cei care te urmează, și nu e vorba 
doar despre sulițașii din Mona. Nu mai e nimeni aici care să fi 
omorât atâţia romani ca tine. Ceilalţi vor încerca și ei să facă la 
fel. 

Întinse o mâna şi-i mângâie faţa Breacăi, la fel cum făcuse și 
tatăl ei, demult, când omorâse pentru prima oară. 

— De ce suferi așa? 

N-ar fi trebuit să fie atât de evident. Dacă Macha vedea, 
însemna că și ceilalţi își dădeau seama. Breaca răspunse: 

— Au încălcat legea de onoare a unei înfruntări și apoi, fără să 
le pese câţi vor muri, au aruncat în luptă sclavi fără armuri. 

Toţi sufereau pentru că trebuiseră să omoare oameni care 
erau obligaţi să muncească Breaca se gândise la lIccius. Unii 
dintre ei aveau rude care fuseseră furate de negustorii de sclavi. 

Înţelegând, Macha o întrebă: 

— Câţi au murit? 

— Până la căderea nopţii, am omorât aproape cincizeci și am 
pierdut și un aruncător cu praștia. 

— Ai făcut ce trebuia să faci. 

— Dar tot i-am omorât. Și apoi am părăsit câmpul de luptă. 

Şi asta duruse. 

— Sărbătoresc deja înfrângerea lui Caradoc. 

— Ştiai că nu aveai să-i poţi ţine la râul cu ţipari. Era prea 
Mic, iar voi, prea puţini. 

— Știu. Dar tot nu e bine - un războinic nu trebuie să plece de 
pe câmpul de luptă până ce nu se termină războiul. 

Macha zâmbi, devenind din nou bătrâna. 

— Ai adus războiul cu tine. Te vor urma. Nu au pe unde să 
traverseze decât pe aici. Şi nu vei pleca de aici decât dacă vei 
câștiga. 

— Așa e. Și, dacă zeii sunt de partea noastră, cred că vom 
putea învinge. 

În jurul lor, toţi războinicii care răspunseseră la chemarea la 
război a lui Togodubnos se pregăteau de luptă. Păreau la fel de 
mulţi ca și romanii, prea mulţi ca să poată fi numărați, dar, 
pentru cei care voiau să câștige, erau lucruri mult mai 
importante decât numărul de oameni. Inainte să se culce, 


Breaca mersese la focurile icenilor și vorbise cu Gunovic și cu 
ceilalți conducători ai sulițașilor; cum se întâmplase în lupta cu 
Berikos, aveau să se alăture sulițașilor din Mona și s-o urmeze 
pe ea. Nu lipsea decât unul dintre bărbaţii pe care se așteptase 
să-i găsească. 

— De ce nu e și 'Tagos aici? o întrebă pe Macha. 

— În ziua în care au venit mesagerii cu chemarea la război, 
Silla i-a făcut un copil, o fiică. Copilul a murit în prima zi. "Tagos 
a fost distrus; dacă tot nu poate să fie războinic, sperase să fie 
măcar tată. A rămas s-o consoleze pe Silla. 

— Sau să fie el consolat de ea? 

Breaca nu știuse că Silla îl plăcea pe 'Tagos. Dacă fata ar fi 
trăit, Breaca i-ar fi fost mătușă. Dacă ea avea să moară, azi sau 
în orice altă zi, copila ar fi condus Ecenia după Silla. Breaca nu 
era sigură că ar fi vrut ca fiica lui 'Tagos să conducă ceva. Se 
uită la Macha și văzu același lucru reflectat în ochii ei. 

— Se alină unul pe celălalt, cred, rosti Macha. Asta nu are 
nicio importanţă pentru rezultatul luptei. 'Tagos nu e nici 
războinic, nici visător și avem destui oameni aici, fără să ne mai 
trebuiască o voce în plus în jurul focului. Și uite, e aici cineva 
care vrea să te întâlnească... 

Se dădu la o parte din ușă. Dinăuntru ieși un miros de carne 
de la torţele de pin îmbibate în grăsime de urs. Un băiat tânăr și 
înalt, cu pene de șoim sur în păr, ieși la lumină, clipind. 

— Efnis! 

Se îmbrăţișară. 

— Ce bine îmi pare să te vad! 

Breaca se dădu mai înapoi, ca să-l privească. 

— Ai un vis nou. 

— L-am primit luna trecută. 

Era mulțumit, dar rezervat. Doar unul la o mie visa șoimul. 
Din cauza asta, chipul lui devenise mai puternic. 

Când organizaseră prima ambuscadă, Breaca găsise o groapă 
secretă, în care, de curând, fuseseră ascunse monede de aur și 
de argint. Una dintre ele purta însemnul șoimului, iar războinica 
o păstrase din întâmplare. O căută cu mâna în desagă și i-o 
dădu. 

— Ar trebui să vii la Mona. Ai multe de învăţat. 

— O să vin. Când o să se termine asta. 

ÎI lăsă cu Macha și cu Maroc, punând la cale mijloacele prin 


A 


care clarvăzătorii aveau să-i invoce pe zei ca să-i ajute în 
bătălie. Peste tot, pe unde vedea, mii de bărbaţi și de femei își 
îngrijeau părul, împletindu-și penele omorurilor sau vopsindu-și 
din nou însemnele de pe scut și de pe umerii cailor, astfel ca zeii 
și prietenii lor să-i poată recunoaște în iadul câmpului de măcel. 
Copiii alergau printre focuri, aducând mesaje, vopsele, pietre de 
ascuţit și tot ce mai era necesar înaintea războiului, lucruri de 
care războinicii aveau nevoie, dar pe care poate nu voiau. Să le 
care. Majoritatea copiilor mai aveau un an până să plece în 
nopţile lor de meditaţie și ceruseră să li se dea șansa să lupte. 
Asta nu avea cum să se întâmple, dar, în schimb, fuseseră lăsați 
să dea o mână de ajutor, ca să vadă cum erau împletite penele 
omorurilbr, să audă cântecele și rugăciunile și să înveţe tot ce 
se putea despre curaj și strategii din exemplul mai-marilor lor. În 
timpul luptei, aveau să le aducă apă celor care se odihneau în 
spatele frontului. In asta erau puse toate speranţele lor de a-și 
obține onoarea și faima. Fiecare știa, aflase din poveștile lungi 
spuse lângă foc, despre cum Breaca, Războinicul din Mona, își 
câștigase sulița în lupta adevărata la doisprezece ani. Mulţi 
dintre cei de aceeași vârstă sperau să li se întâmple la fel, 
măcar în următoarele zile. 


Din coliba Machei, Breaca trecu printre rândurile de cai ca să- 
și caute iapa sură. Când plecaseră de la apa cu ţipari, iapa de 
război nu o purtase numai pe Breaca, ci, în ciuda bătrâneţii ei, 
reușise să-l care și pe Grindină - care avea pe jumătate 
greutatea unui om - și tot putuse să galopeze toată noaptea ca 
să ajungă la adăpost. Din felul în care alerga era clar că 
șchiopăta. In tabăra lui Togodubnos, Breaca îi rugase să-i aducă 
torţe și descoperise că iapa avea tendoanele de la picioarele din 
faţă întinse și fierbinţi la atingere. Stătuse o vreme cu ea în apa 
unui afluent mai mic al râului, dar problema era prea grava ca 
să poată fi vindecata doar cu apă rece. Acum, mergând singura 
printre rândurile cailor care așteptau, Breaca o găsi pe Airmid, 
care i-o luase înainte și-i înfășura coaja de salcie în jurul 
membrelor afectate. Se aplecă pentru a simţi cât era de grav. Își 
retrase mâna udă de sudoare. 

— Nu va putea să galopeze azi, grăi Airmid. 

— Va mai putea vreodată? 

— Nu știu. 


— Va pierde mânzul? 

lapa era grea de patru luni, iar mânzul ar fi fost cel mai mare 
cal de război pe care-l văzuse vreodată Mona. 

— Nu cred, dar nu avem cum să știm sigur. Trebuie să se 
odihnească și să mănânce bine, dar nu va avea parte de asta 
decât dacă vom reuși să-i alungăm pe romani. 

— O s-o facem. 

— Bine. 

Airmid se ridică, dându-și părul din ochi. Urmă o pauză scurtă, 
dar ciudată. Nu-și luaseră niciodată rămas-bun în ziua unei 
bătălii; așa fusese din ziua în care se luptaseră cu Amminios și 
nu aveau să strice tradiţia nici de data asta. Breaca rămase 
nemișcată, dorind din tot sufletul să ţină clipa în loc. In jurul lor, 
zgomotul din tabără se înteţea pe măsură ce pregătirile se 
apropiau de final. În apropiere, Ardacos se ocupa de o mână de 
copii, învățându-i cum să rămână în siguranţă și cum să le 
aducă apă războinicilor; mai în spate, Cumal stinse un foc de 
tabără, din care nu mai rămase decât cenușa fumegândă, și 
ridică o oală de gătit goală. Gwyddhien aștepta la o distanţă 
prudentă, dar nu pe Breaca. 

— Am visat un șarpe cu cap de suliță care omora un vultur, 
zise Airmid. l-a străpuns trupul sub aripa stângă, scoțându-i 
inima. Ar trebui să ţii minte asta. 

— Așa o să fac. |ți mulţumesc. 

Nemairămânând nimic de zis, se îmbrățișară în liniște. Braint 
o întâlni pe Breaca în timp ce pleca. Fata strălucea precum o 
sabie abia ascuţită. 

— Gunovic vrea să te vadă. Are un cal nou, spuse ea. 

Breaca rânji. 

— Gunovic are întotdeauna cai noi. 

Își aduse aminte de un mesaj care i se adusese mai devreme. 

— Ar trebui să te duci să te întâlneşti cu Macha. Are o ţeastă 
de pisică sălbatică. O să ţi-l dea dacă mergi la coliba visătorilor. 

— Mulţumesc. O să mă duc. 

Pisica sălbatică era visul lui Braint și, chiar dacă nu avea 
ţeasta, acest lucru tot era evident. Se îmbrăţișară și ele. 

— Să ai grijă, zise fata. 

— Şi tu. 

Pe Breaca o durea gâtul de atâtea despărţiri nerostite. Merse 
în amonte, să-l caute pe Gunovic. De ani de zile el îi spunea să- 


și pregătească un alt cal de bătălie, dar Breaca n-o făcuse, iar 
acum își dădea seama că nu se gândise la iapa sură și că 
dăduse dovadă de aroganță în faţa zeilor. N-o mira deloc că se 
ocupase el de asta în locul ei. 

Îl găsi în amonte, răcorindu-și mâinile ca să fie pregătit pentru 
o zi de bătălie. In apropiere pășteau doi cai, unul, de un cenușiu 
atât de deschis că părea aproape alb, iar celălalt, un mânz 
mare, cafeniu și urât, cu pielea îngroșată deja pentru iarnă și cu 
un nas curbat în afară, ca de urs. Fierarul stropi cu apă și, 
rânjind, își prezentă repede darul. Cel cenușiu era al lui de ani 
buni. Nu avea să i-l dea. Breaca se uită la calul cafeniu și apoi la 
el. 

— Gunovic, ăsta e un urs, nu un cal de luptă. Ar fi mai bun să 
tragă o căruţă, dar în bătălie nu va fi de niciun folos. În orice 
caz, nu călăresc un cal care are picioarele atât de late pe cât 
sunt ale mele de lungi. 

— Nu are picioarele mai mari ca ale iepei tale. Părul de pe ele 
le face să pară mari. Urcă-te pe el să ne întrecem până la copaci 
și înapoi. O să-mi spui după aia dacă-l vrei. 

Se întrecură. Câștigă Breaca, sau mai degrabă calul, pentru 
că ea nu se forțase prea tare. Incercară și cu scut, suliță și 
sabie. Calul-urs nu-i anticipa mișcările ca iapa sură, dar era 
rapid, se rotea bine și știa ce are de făcut. Descăleca și-i verifica 
dinţii, dându-și seama că n-avea decât patru ani. Se încruntă 
gânditoare. 

— Ai fost în sud de râul-mare ca să te ocupi de apărare sau ca 
să faci negoţ cu oamenii din Atrebates mai mult de jumătate din 
timpul de când a avut el o zăbală în gură. Cine l-a mai pregătit? 

— Macha. Îl are de la una dintre iepele lui Eburovic. 

Breaca își mușcă buza. Nu putea să fie altcineva. 

— E bun. 

— E cel mai bun. Cu el poţi să-i învingi pe romani. 

Era al treilea care-i spunea asta. Breaca îi făcu în gând semn 
lui Nemain, ca să nu creadă că e vorba despre îngâmfare, și-și 
întoarse calul spre râu ca să-l caute pe Caradoc. 


De îndată ce știu ce să caute, nu-i fu greu să-l găsească pe 
Caradoc. Renunţase la mantia albă a tribului Ordovices în 
favoarea mantiei cu multe culori a eroului Cassivellaunos, care 
fusese ţesută special pentru el de cei din Catuvellauni ca să 


cuprindă culorile tuturor celor care le erau alături. Atrăgea 
privirile oriunde ar fi călărit. Îi oferise şi Breacăi una, dar îl 
refuzase, preferând să rămână la cenușiul Monei și la semnul 
sângeriu al șarpelui-suliță. Părul lui era destul de ușor de 
remarcat; în soare, ardea ca o flacără vie pe care-o înălța 
vântul. In bătălie, în timp ce avea să atace inamicii, avea să 
fluture ca un steag. 

Porni călare în jos, spre marginea apei, pășind pe iarba verde 
proaspătă, împânzită pe o parte cu tufe de mure coapte. Ar fi 
trebuit culese, dar fuseseră lăsate neatinse, ca pe o ofrandă 
făcută zeilor recoltei. Din întâmplare, tufele însemnau primele 
vaduri de-a lungul râului-mare, care însă erau prea în interiorul 
uscatului pentru ca navele romane să se aventureze, dar nu 
prea departe ca să nu poată să arunce cu ușurință un pod sau 
ca sulițele să nu ajungă la liniile apărătorilor. 

Togodubnos muncise de ceva vreme la malul sudic, tăind 
copacii ca să nu permită inamicilor să se așeze la adăpost ori ca 
să facă focul, sau săpând gropi pe care le acoperise cu tufișuri 
ca să încurce cavaleria. Distrusese toate podurile care 
existaseră și arsese toate bărcile care nu fuseseră aduse 
dincoace. Pe malul sudic, câteva schelete zdrobite și înnegrite 
fumegau în răstimpuri. In ziua de dinainte de sosirea lor, 
Togodubnos organizase o ceremonie, cu clarvăzătorii aruncând 
în râu un scut frumos din bronz, lucrat la ambele capete în 
formă de cal, pe care i-l oferise lui Nemain ca să-i aducă aminte 
că ei aveau să păstreze apa sacră și că nu aveau să lupte 
deasupra ei ca s-o necinstească, dar că aveau nevoie de ajutorul 
ei pentru a reuși să-și apere pământurile. 

Breaca ajunse la Caradoc, lângă vad. 

— Breaca, bine ai venit! 

Se întoarse, brusc mai prevăzător, ca un câine în dimineaţa 
de dinaintea vânătorii. Devenise întru totul mai ager. Era la 
apogeul vieţii lui, poate își trăia chiar ultimele ceasuri de 
dinaintea morții. Nu se gândise niciodată că el ar putea să 
moară, dar acum, când rânjea, mintea ei se încăpăţâna să-și 
închipuie un cadavru, un cap jupuit care dezvelea scalpul alb, 
dinţii zdrobiţi din rădăcină, părul auriu murdar de nori. Gândul 
nu-i mai dădea pace, întorcându-i stomacul pe dos așa cum nui 
se mai întâmplase niciodată. Dacă Airmid ar fi fost acolo, i-ar fi 
putut spune dacă era sau nu o viziune adevărată. In lipsa ei, 


Breaca nu avea ce să facă decât să aștepte să treacă. Îi era rău. 

Rânjetul lui Caradoc păli. Ochii îi cercetau faţa. Parcă auzindu- 
i gândurile, îi spuse: 

— Ar trebui să porţi coif. 

Vântul îi ridică propriul păr neacoperit. 

— Așa, ca tine? 

Întrebarea păru mai șireată decât ar fi dorit. 

— Dacă zeii vor să murim, nu se vor împiedica de o bucată de 
fier gros de un deget. Între timp, e mai bine ca noi doi să fim 
văzuţi de cei care ne urmează. 

— O, cred că vom fi văzuţi! 

Pentru el, umorul fusese întotdeauna un scut, o apărare 
instinctivă. Acum, pe măsură ce-i studia calul cu o vădită 
curiozitate, o luă în derâdere: 

— Crezi că romanii se vor teme mai tare de tine dacă vii 
călare pe un urs? _ 

Și ea se putea ascunde în spatele batjocurii. li propuse: 

— Am putea să ne întrecem până la copaci și înapoi. Imi pun 
gaj scutul împotriva scutului tău că un cal-urs din Ecenia poate 
să întreacă armăsarul tău din cavaleria romană. 

— Serios? 

Nu se mai întrecuseră niciodată. Încă de la început, din prima 
iarnă printre iceni, până la confruntarea din Mona și apoi la 
jocurile de la moartea tatălui lui, încercaseră să evite asta. La 
Mona, în noaptea alegerii, nu se luptaseră unul cu altul, ci se 
luptaseră cu zeii și cu clarvăzătorii. Își înclină capul gândindu-se, 
iar fata văzu cum îi piere umorul. 

— Poate nu. Tata m-a învăţat să nu pariez niciodată când știu 
cu siguranţa ca o să pierd. Şi nu cred că mai e vreme de 
întreceri - nici acum, nici alta dată. Făcu semn cu bărbia înspre 
râu și zise ușor: Dușmanii sunt aici. 

Îi auzise toată dimineaţa, dincolo de agitația de-acolo. Acum 
se uita peste râu, ca să vadă ceea ce agitația din tabăra ei o 
împiedicase să vadă. Priveliștea nu era așa de copleșitoare pe 
cum se așteptase; pe malul celălalt fuseseră înălțate stindardele 
a doua legiuni, dar abia dacă era gata măcar o centurie. In 
spatele lor, șarpele lung de armuri lucitoare se încolăcea până 
înapoi spre est. Abia se auzea sunetul cornului care le însoțea 
marșul. 

Breaca se uita mai cu atenţie la drapele și grai: 


— Tot a paisprezecea și a douăzecea. Au pornit odată cu zorii, 
dacă nu mai devreme. Au dormit mai puţin decât noi. 

Caradoc încuviința din cap, aducându-și calul lucios lângă al 
ei. 

— Sunt singuri. Și, de data asta, îi depășim numeric. 

Asta conta cel mai mult. 

— Nu pentru mult timp. 

Togodubnos călări lângă Caradoc. 

— Sentius  Satumius mărșăluiește spre nord în fruntea 
legiunilor a doua și a noua. Dacă îi înfrângem pe ăștia azi, vom 
avea la fel de mulţi de înfruntat și mâine, sau poate mai 
devreme de-atât. 

Togodubnos mai îmbătrânise în luna trecuta de la întâlnirea 
de la mlaștina sărată. Povara invaziei îi lăsase cearcăne, ca și 
cum acolo s-ar fi ascuns toate temerile că vor muri cu toţii, în 
spatele lui, spiritele se înfierbântaseră și un războinic din 
Trinovantes se rupse din mijlocul celorlalţi, urmat de un copil 
calare pe un ponei murg. Pe măsură ce se apropiau, Breaca 
văzu că războinicul era de fapt o femeie, într-o stare care ar fi 
trebuit s-o ţină departe de câmpul de lupta. 

Ar fi vorbit, dar îi văzu faţa lui Caradoc și scurta înclinare a 
capului. Togodubnos se întoarse, și atunci deveni clar că povara 
lui nu era cauzata doar de Roma. Făcu repede prezentările 
formale, ca și cum n-ar mai fi fost timp de mai mult: 

— II știți pe fiul meu, Cunomar, și pe mama lui, Odras. A venit 
să lupte împotriva invadatorilor care vor trece pe pământurile ei 
natale. Zâmbi obosit. Imi dau seama că pot comanda zece mii 
de sulițași, dar o singură femeie, nu. 

Caradoc grai sec: 

— Ar trebui să vii în Ordovices. Nici măcar n-ai încerca să faci 
asta. 

Femeia călări spre el și, pe măsură ce Caradoc se apleca s-o 
sărute, fu clar că scânteia care sclipise între ei la un târg de vite 
cu mulţi ani în urmă era la fel de vie și acum. Breaca se gândi 
puţin la Cartimandua din Brigantes, care era de partea Romei 
tocmai pentru că el nu era, și la o femeie din Ordovices, care îi 
făcuse o fiică, și se întrebă dacă îl văzuse vreuna dintre ele în 
prezenţa lui Odras. 

Caradoc vorbea: 

— „.„„decizie bună pentru cineva care poartă un copil 


nenăscut? 

Odras își înălță capul. Nu era primul care pusese întrebarea 
asta. 

— Cea mai bună. Mai sunt trei luni până să nasc. Nu pun în 
pericol viaţa copilului. Şi aș vrea ca fiica mea să trăiască libera 
de lanţurile romanilor - sau să nu mai trăiască deloc. 

Era prima care recunoștea cu voce tare că era posibil să nu 
învingă. Toţi trei se făcură că nu o aud. 

Togodubnos îi spuse fratelui său: 

— Tu ai zis întotdeauna că poate să călărească mai bine decât 
oricare dintre bărbaţi. În garda mea de onoare sunt și cinci veri 
de-ai ei. S-ajurat că azi o să lupte mai bine decât ei și vrea s-o 
demonstreze. 

— Bun. Zâmbind, Caradoc își întoarse calul. Rosti către Odras: 
Eu o să conduc luptătorii din Ordovices și din Catuvellauni pe 
flancul stâng. Dacă în centru, alături de fratele meu, lucrurile ţi 
se vor părea prea liniștite, atunci ești bine-venită să mi te 
alături. 

Se aplecă să pună o mâna pe umărul lui Cunomar. 

— Tu ar trebui mai bine să stai cu Macha și cu Maroc. 

Avu grijă să nu zică nimic despre copii. 

— Îţi vor spune ei ce va trebui să faci în lupta. 

Copilul moștenise ochii mari, căprui ai mamei lui. Se uită la 
faţa unchiului sau, eroul celor trei triburi, și încuviinţa. Nu era 
încă războinic, dar inima lui era dornică să obţină onoruri. 


Dimineaţa veni cu siguranţa unui vis. Cunomar fu dus în liniile 
de rezerva, alături de ceilalţi copii. Odras veni lângă 
Togodubnos și se așeză în rândul din faţă de lângă tufele cu 
mure, alături de întreaga armată a celor din Trinovantes și de 
mica delegaţie din Coritani și din Comovii, îngrămădită în spate. 
Breaca galopă în amonte spre flancul drept, în fruntea icenilor și 
a războinicilor din Mona. În partea stânga, Caradoc suna din 
corn și-și chemă luptătorii din Catuvellauni, pe cei din 
Ordovices, pe cei din Durotriges și pe cei din Silures, care aveau 
de înfruntat aripa dreapta mult mai puternica a inamicului. 
Venutios își aduse oamenii din Brigantes îmbrăcaţi în mantiile 
negre în stânga Breacai, iar ea se bucura. Așteptând călare în 
fruntea lor, își scoase sabia șarpelui din teacă și începu să caute 
în străfundul sufletului motivele care aveau să-i aprindă 


încrederea, urmărind dincolo de ea și gândurile clarvăzătorilor 
care aveau s-o ajute. Pentru prima oară Ca. Adult, palma îi pulsa 
ca imediat după moartea mamei ei. 

Pe malul celălalt, conturile sunau într-un ritm sacadat. 
Bărbaţii strigară și unităţile legiunilor cotiră. Primele cohorte ale 
legiunilor a XIV-a și a XX-a se aranjară în linii ordonate, la fel 
cum făcuseră în locul mai îngust de la apa cu ţipari, și bătălia 
începu, aproape de nesimţite. 


XXVIII 


Pământul tremura în ritmul războiului. Corb simţi mirosul de 
sânge și vru să li se alăture. Bán îi vorbi ușor și-l linişti și, până 
să-și dea seama că vorbea în galică, ajunseră deja în spatele 
frontului, de unde puteau vedea răniții; acum și aici, graiul lui îl 
părăsise. Căută în suflet umbra lui Iccius, pe a tatălui lui, sau 
amintirea bunicii bătrâne, ceva care să-i arate că nu era bine ce 
făcea. Mai încercase și în Germania, atunci când auzise pentru 
prima oară despre moartea lui Caligula sub o ploaie de cuțite, 
despre numirea ca împărat a lui Claudius de către Garda 
Pretoriană, și despre intenţiile lui de a plănui mai departe 
invazia. 

Mai târziu, în vreme ce noul împărat era ameninţat să fie 
detronat de vrajbă și de revolte, Bân se mai liniștise, crezând că 
Senatul era slab și că, lipsindu-i viziunea unui Cezar sau a unui 
Alexandru, nu avea să se hotărască niciodată să înceapă 
cucerirea. Apoi, la începutul verii, venise ordinul de pregătire 
pentru război, iar Ala V Gallorum călărise spre vest să se alăture 
Legiunii a Il-a Augusta la nord de Argentorate, ca să pornească 
pe urmă spre portul Juliobona, unde, la gura râului, se găseau 
corăbiile și unde aveau să rămână până la noi ordine. 

Așteptarea avea să fie lungă. În primele zile, Bân călărise cu 
Corbul printre copaci, spre mormintele galilor de la Cemunnos, 
unde se afla sculptat într-o singura bucata de granit zeul cu 
coame de cerb al galilor, care stăpânea locurile împreună cu 
animalele pădurii. Adusese pâine și un cuţit nou cu mâner de 
corn, pe care le lăsase sub piatră, împreună cu rugămintea de a 
fi călăuzit. În tăcerea de după, se temuse că Nemain îl părăsise 
ca pe un ipocrit și petrecuse singur o noapte sub luna plină, 
rugând-o să se întoarcă. Atunci când văzuse că nu vine, îi 
dusese o ofrandă la sanctuarul lui Jupiter Optimus Maximus, zeul 
soldaţilor, și plecase să li se alăture celorlalți. Nu sacrificase o 
ființă - zeii lui nu ar fi fost prea mulţumiţi dacă avea să ia viaţa 
altcuiva, dar lăsase jumătate din economiile lui, iar apoi dusese 
și cealaltă jumătate la apă și i-o dăruise lui Manannan, zeul 


mării. 

Timp de zile întregi, nu auzise decât ecoul vocii sufletului 
părăsit care cerea ajutor, dar căruia nu-i răspundea nimeni. 
Corvus, care-l cunoștea cel mai bine, nu avea niciun răspuns, 
dar ţinea la el și-i putea pune la dispoziţie logica legionarului, îi 
vorbise despre asta într-o noapte, în fața unui pocal de vin și a 
unei prepelițe fripte. Statueta din bronz a lui Horus, păstrătorul 
amintirilor, se uita în jos spre ei. 

— Acum ești unul de-ai noștri. Ai făcut legământul soldăţesc, 
iar asta e mai presus de orice. Dacă zeii ar fi vrut să-l încâlci, nu 
te-ar fi lăsat niciodată să-l mai faci. 

Bân își înclina vinul în pocal până ce suprafaţa deveni o 
oglinda în care se reflectau lămpile. Băltoace rotunde de lumină 
străluceau în întuneric. Avea ochii larg deschiși, dar greu de 
înţeles. În cele din urmă, îl întrebă: 

— Tu ai lupta împotriva poporului mamei tale? 

— Am făcut-o - în Panonia. Ei erau poporul bunicii mele. Acum 
sunt aliaţii noștri. 

— Oare Ecenia va fi vreodată aliata Romei? 

— Dacă au minte, da. Dacă l-ai citit pe Cezar, acolo scrie că a 
existat un conducător al Ceni Magna care, atunci când au fost 
invadaţi, l-a cinstit pe împărat, primind în schimb dreptul de a 
face negoţ. Dacă ţii cont că e posibil ca traducerea să fie 
proastă, atunci e posibil ca Ecenia și Ceni Magna să fie una și 
aceeași. 

— Acum nu li se va oferi dreptul să facă negoţ. Lui Aulus 
Plautius i s-a promis că va guverna Britannia. 

— La fel cum Galba a fost guvernatorul Germaniei Superioare. 
Asta nu a transformat poporul lui Civilis în sclavi, iar chatti sunt 
încă liberi. Există totuși o limită. Dacă nu luptă, icenii nu vor fi 
transformați în sclavi și nici nu li se vor ocupa pământurile. 
Roma nu are nimic de împărţit cu poporul tău. 

— Icenii vor lupta. 

— Cum poţi să fii așa de sigur? 

— Sunt credincioși legendei lui Cassivellaunos și mantiei lui 
multicolore. Dacă Togodubnos și fratele lui își cheamă triburile 
din est la război, icenii nu se vor lăsa mai prejos. 

— Chiar și după moartea Breacăi și a părinţilor tăi? 

— Chiar și așa. 

— Dacă Togodubnos și Caradoc sunt amândoi aici, o să ai 


șansa să te răzbuni pe fiii Câinelui Soarelui. 

— Știu. Poate tocmai de-aia trebuie să merg. 

De-acum stăteau tăcuţi. Era târziu. Lumea de dincolo de 
zidurile casei lui Corvus dormea. Una câte una, lămpile 
rămaseră fără ulei, până ce întunericul nu mai era brăzdat decât 
de una, care se stingea și ea încetișor. Corvus își întinsese mâna 
după Ban. 

— Dacă vinul nu ne-a dat niciun răspuns, atunci noaptea n-o 
va face nici ea. Ar trebui să dormim. 

Mâna lui Bán se întorsese, iar faţa băiatului se luminase de un 
zâmbet cunoscut lui Corvus, destrămând tulburarea. Bân grăise: 

— Doar să dormim? 

Lampa se stinsese înainte ca bărbatul să apuce să răspundă, 
iar ei aleseseră să n-o mai aprindă, ci să bâjbâie până la pat și 
mai departe, în întunericul plin de înțelegere. 

In cele din urmă adormiseră și se treziseră tot fără răspunsuri. 
Bân își dăduse seama că nu putea rezolva nimic. Trăia împărţit 
în două; o jumătate era o umbră care trăia în trecut, cealaltă 
iubea, trăia și făcuse jurăminte care-l legau de prezent. Până la 
urmă, fie învăţa să trăiască așa, fie avea să moară. 

In nopţile de după, chiar dacă nu dormise atât de bine pe cât 
ar fi trebuit, măcar dormise ceva mai bine, iar când venise 
ordinul de îmbarcare, se alăturase celorlalți, conducându-l pe 
Corb pe pasarelă și apoi în cală, promiţțându-i o traversare 
rapida și vreme bună. 

Minţise în legătură cu amândouă; traversarea fusese un iad și 
durase din zori până la miezul nopţii. Bân stătuse pe punte 
aproape o zi întreagă, vomitând întruna, dorindu-și să fi murit. 
Până ca steaua căzătoare să le arate drumul spre uscat, 
navigaseră contra fluxului, iar văslașii, după ce se luptaseră cu 
marea la orice pas, erau epuizați. li mulţumise lui Nemain, căci 
era noaptea ei, și lui Jupiter, stăpânul cerului, pentru că le 
oferise un semn atât de clar. Mai târziu, după ce debarcaseră, 
auzise că Rufus, Civilis și bărbaţii legiunilor a XX-a și a XIV-a, 
care navigaseră de la gura Rinului, traversaseră într-o jumătate 
de zi și debarcaseră fără probleme în plină lumină. În sud, Ala V 
Gallorum  petrecu două zile sub comanda lui Vespasian, 
împuternicitul Legiunii a Il-a Augusta, cucerind Vectis, insula 
care se întindea lângă coastă, și deja se presupunea că Roma își 
spusese cuvântul. După asta, timp de opt zile, mărșăluiseră fără 


încetare ca să ajungă la râul-mare, unde se adunaseră triburile 
pentru a organiza apărarea. Se zvonea că Togodubnos și 
Caradoc adunaseră o armată mai mare decât cea care luptase 
împotriva lui Cezar. Pentru ei nu era prea important să se știe și 
ce triburi erau implicate, dar, în sufletul lui, Bân știa că icenii 
aveau să fie și ei acolo. li vorbi Corbului în galică și-și aminti că 
era roman. Acum îi venea mai greu ca înainte. 

În capătul coloanei se auzi un corn. Dintr-o mișcare, toată 
cavaleria se trase într-o parte. In stânga lor, prima cohorta din 
Legiunea a Il-a Augusta făcu la fel. Următoarele comenzi îi 
despărţiră, cavaleria în dreapta, în vreme ce legionarii primelor 
două cohorte merseră să-și ridice corturile dincolo de rândurile 
răniților și să se pregătească de luptă. Mai în spate, alte grupuri 
de opt oameni înarmaţi fură trimise pentru a cerceta pădurea. 
Sub comanda unui inginer, centuriile din spate începură să sape 
noi latrine; duhoarea celor de mai din faţa fusese doar parţial 
înăbușită de sângele luptei. Cavaleriei i se ordona să-și 
odihnească bidiviii și să aștepte până la noi ordine. 

Bán îl lega cu grija pe Corb de cioturile unor copaci tăiaţi, fiind 
atent la capcane. In faţa lui, Civilis își adunase cohorta de 
batavi, care era pregătită; fiecare dintre cei care se deplasau pe 
jos se afla între doi călăreţi și mergea înainte, căutând gropi, 
ţepi sau stânci ascuţite. Bán ocoli o groapă adânca până la 
genunchi, marcată cu fragmente de oase albe. Când ajunse 
destul de aproape, văzu că semnele erau făcute cu fragmente 
de cranii, sparte precum coaja de ou; batavii nu-și pierduseră 
obiceiurile străbune. 

Civilis își duse calul înaintea celorlalți ca să privească râul. 
Avea capul gol, ca toţi cei din poporul lui, iar armele aproape ca 
nu păreau romane. Suliţa de pe braț ar fi putut fi la fel de bine 
făcută de un fierar icen. Il văzu pe Bán venind și-i făcu semn cu 
mâna. 

— Unde e Corvus? 

— Se ocupa de stindarde. Aulus Plautius a convocat o adunare 
a comandanților. 

— Nenorocitul! 

Germanul făcu un gest pentru care, dacă ar fi fost văzut de un 
superior, ar fi fost biciuit. 

— Ai auzit că l-a pierdut pe Rufus? 

— L-a pierdut? Cum? 


— L-a trimis în cercetare, cu oameni puţini și neînarmaţi. 
Vocea i se sugrumă. „Barbarii nu au curaj să se lupte. Îşi distrug 
recoltele și fug din faţa unei armate adevărate.” Scuipa cu ură, 
vocea mai scăzându-i un pic. Latin nenorocit și prost! 

— Îmi pare rău. 

Bân atinse braţul prietenului său. O mica parte din el se 
bucura pentru înfrângerea Romei. Cea mai mare parte se înfiora 
însă la amintirea cadavrelor celor din Atrebates pe care le 
întâlniseră de-a lungul drumului. Toţi fuseseră oameni despre 
care se știa că-i erau fideli lui Berikos și care îi spionau pe cei 
din Trinovantes și pe aliaţii lor; fiecare fusese găsit cu gâtul tăiat 
și cu însemnul Câinelui Soarelui scrijelit cu cuțitul pe piept. 

Ban îl urâse pe Berikos, pe care-l considerase un trădător laş, 
dar nu-și dăduse seama că și cei din Trinovantes îl urau la fel. 
Atunci, văzând cum îi mutilaseră pe războinicii care erau la ei 
acasă, se întrebă ce aveau să le facă galilor, batavilor și 
romanilor, care nu aveau niciun drept să calce pe-acolo. ȘI-I 
imagină pe Rufus murind așa cum dictau clarvăzătorii și i se 
făcu rău. 

— După aceea, i-au mai găsit corpul? întrebă. 

— Legat de un copac, cu testiculele în gură și cu însemnul 
iadului scrijelit pe piept. 

Civilis plânsese; se cunoștea după ochi. 

— Proștii au trimis așa jumătate de cohortă, câte zece, câte 
douăzeci, până să-și dea seama că nu aveau de înfruntat doar o 
mână de nebuni înarmați. 

— O să știe de-acum înainte. 

Bán se uită de-a lungul râului. Nenumăraţi războinici se 
băteau la malul apei sau se odihneau ceva mai în spate, după 
ce tocmai fuseseră la luptă. Mantii în culori pe care nu le mai 
văzuse niciodată sau ale căror semnificaţii le uitase demult se 
amestecau cu albul celor din Ordovices, cu cenușiul Monei și cu 
galbenul atât de detestat al celor din Trinovantes. Ridicându-se 
ușor, văzu că flancul de vest, dincolo de cenușiu, era de un 
albastru dens, precum culoarea soarelui după ploaie. Durerea îi 
zdrobi pieptul, sufocându-l. Un minut după, își reveni când văzu 
un bărbat cu părul auriu strălucitor și cu o mantie multicoloră, 
care călărea un murg rapid spre râu, trăgându-i și pe ceilalţi 
după el. 

Civilis se uită și el într-acolo. Rosti cu grijă: 


— Sunt din poporul tău? Cei în albastru? 

Bân era departe. Timpul se întorsese înapoi. Pentru prima 
oară de la moartea lui Amminios, Iccius era din nou lângă el. 
Tatăl lui stătea în apropiere, zâmbind. Abia vedea prin ei. Lui 
Civilis îi răspunse: 

— Cei în galben sunt din Trinovantes, mai puţin cel cu mantia 
pestriță. El e Caradoc. Uriașul cu părul negru, cu mantie galbena 
și cu însemnul Câinelui Soarelui pe scut e Togodubnos. Dacă-i 
omorâm pe ei doi, o să distrugem miezul armatei oamenilor din 
Trinovantes. O să avem drum liber spre colina. 

— Bun. Atunci, cred că războinicii batavi călare ar trebui să fie 
cei care să-i sfâșie. Avem ceva de împărțit cu ăștia doi și n-o să 
dea bine dacă o să fie omorâţi înainte să ajungem noi acolo. 

Dincolo de râu, silueta multicoloră a lui Caradoc își scoase 
calul din apă și galopă de-a lungul malului. Văzând ceva ce nu-i 
venea să creadă, Bân își îngusta ochii și-și dădu seama că era 
adevărat. Grăi cu grijă: 

— Pot să-ţi zic cine l-a omorât pe Rufus. Caradoc e călare pe 
calul lui. 

— Ştiu. De sulița mea o să moară, iar scalpul lui îmi va 
împodobi centura, în timp ce sufletul îi va fi sclavul lui Rufus pe 
tărâmul zeilor. 

Civilis semăna prea tare cu chatti. Rânjind, se uită dincolo de 
râu și șuiera gânditor printre dinţi. Ca și cum ar fi vorbit singur, 
zise: 

— Râul ăla. Crezi că se scurge mai încet sau mai repede decât 
Rinul? 


Începură să înainteze după-amiaza târziu și o făcură în mod 
obișnuit. Cohortele legiunii a IX-a se uniră la marginea apei cu 
oamenii neobosiţi ai legiunilor a XIV-a și a XX-a și încercară să 
doboare împreună vadul. În rânduri de fier, intrară în apă cu 
scuturile unite într-un șir de netrecut. Războinicii și legionarii 
căzură cu zecile și fură călcaţi în picioare. Celălalt mal, 
transformat demult într-un mâl învolburat pătat de sânge, 
începu să alunece spre apa împurpurată de sângele care curgea 
râuri. 

Războinicii din Trinovantes duceau greul luptei, repezindu-se 
înainte în valuri împotriva scuturilor romane. Apărătorii văzuseră 
celelalte două legiuni și-și dăduseră seama ce însemna asta. Dar 


lucrul acesta nu părea să le fi afectat curajul. Când cornul sună, 
trimițând cohorte noi, lărgind rândurile până spre mijlocul apei, 
Caradoc conduse armata din Catuvellauni și toţi războinicii de 
pe flancul de est într-acolo, ca să-i rețină. Se auzeau cornurile 
răgind. Războinicii își urlau cântecele de moarte. Caii și câinii se 
luptau să ucidă. Legionarii își strigau victoria și moartea. 
Zgomotele războiului ajunseră la maximum și așa rămaseră, 
cauzând durere. Când era clar că nu mai aveau cum să mai 
crească, când cornurile deveniră imposibil de auzit, iar 
comenzile se transmiteau doar prin fluturarea drapelelor, când 
fiecare războinic din armata lui Togodubnos era prins la râu, 
Aulus Plautius, comandantul forțelor invadatoare, dădu cel de-al 
doilea ordin. 

Așa cum speraseră, batavii erau vârful menit să-i linșeze. Lui 
Civilis i se dăduse o femeie din Atrebates ca să-i arate drumul. 
Bân îl urma ca tâlmaci. Asta era prima incursiune în lupta alături 
de romani, iar Corvus nu se vedea pe nicăieri. Îi resimțea 
absenţa ca și cum i-ar fi lipsit un dinte, un gol cicălitor care 
revenea de fiecare dată când se făcea liniște. 

Când veni ordinul, nu era deloc liniște. Femeia din Atrebates îi 
conduse spre est, spre malul râului, dincolo de cioturile arborilor 
doborâţi, în tufele de ţepi care ar fi jupuit picioarele cailor dacă 
ea n-ar fi știut cum să-i treacă printre ele. Călăriră înșiraţi în 
liniște - o cohorta întreaga de batavi și un fost războinic icen, 
acum cetăţean roman. Râul cotea spre nord. Îi urmară cursul. 
Dezastrul bătăliei care fierbea rămânea în urma lor, dar 
zgomotul nu scădea deloc. 

— Aici. Femeia le arătă. Se lăţește și curge mai încet. Şi nici 
nu vă vor vedea. Mergeţi cu bine și omorâţi-i pe piţii Câinelui 
Soarelui. 

Bán își dădu seama ca e în plus. Civilis nu avea nevoie de 
niciun tâlmaci. Vorbele femeii n-ar fi fost mai clare nici dac-ar fi 
grăit în germană. Batavul își fredona bucuros cântecul de război. 
Număra deja morţii pe care avea să-i trimită după Rufus ca să-i 
fie slujitori pe lumea cealaltă. Se răsuci în șa ca să-și caute 
armele. Oamenii lui făcură și ei la fel. Femeia rânji și se pierdu în 
tufișuri. 

— "Ţine! Civilis îi înmâna o legătură de bandaje de in. Leagă-ţi 
sabia sau o s-o pierzi. 

— Mulţumesc. 


Ban îl privi pe unul dintre bărbaţi cum își înfășură inul în jurul 
mânerului sabiei și apoi peste centura de la mijloc și făcu și el la 
fel. Venind de la Rin - pe care-l ura nu-i ceruse niciodată 
Corbului să înoate. Calul se holba la apă și sforăi, prevenindu-l. 
Civilis descăleca. Știind ce va urma, calul lui se îndreptă spre 
apă. Civilis se întoarse, rânjind. 

— Crezi c-o poţi face? 

— Sigur. 

Caradoc era pe partea cealaltă; războinicii lui urmau să fie 
primii care aveau să-i înfrunte. Nimic nu era mai important 
decât să se afle acolo, martor la moartea lui; asta era o parte 
din promisiunea pe care le-o făcuse lui Iccius și tatălui său. Și 
doar nu avea să i-o ia înainte un german. Cobori din șa și 
strânse mai tare chinga calului. Corbul se uita pieziș la el, 
dezvelindu-și albul ochilor. 

Bărbaţii se adunară câte zece la malul apei. Civilis își ridica 
braţul și-l cobori repede. 

— Să mergem! 

În ultima clipă, înainte să intre în apă, Bân își aminti de 
Breaca și de întrecerea de la râu. Apa râului era caldă și avea 
gust de sânge. Il îmbrăţișa ca un uter și-l trase la fund. Se 
scufundă, simţi picioarele Corbului agitându-se pe la capul lui și 
se ridica din nou. Undeva, în fundul urechilor, o auzi pe mama 
lui cântând. leşi la suprafața. Corbul înota cu dinţii dezveliţi. 
Spumele îi cădeau din bot și erau absorbite de curent. Bân se 
tinu de gâtul lui, lovind apa cu partea exterioară a piciorului. 
Malul celălalt se înălța în faţa lor. 

— Incălecaţi! Nu vorbiţi! Scoateţi-vă armele și urmaţi-mă! 

Civilis părea alt om. Părul îi curgea pe spate, ţinut departe de 
faţă de împletitura de război de deasupra urechii drepte. 
Calarea aplecat în șa, cu vârful suliței atingând pământul. Caii 
batavi urmăreau prada ca niște câini de vânătoare. Corbul se 
învârtea pe vârful copitelor, sforâind. Bán blestemă în trei limbi 
și-l liniști. Urmară cursul apei, trecând cotul și ajunseră în faţa 
câmpului de lupta. O mie de războinici inamici, cu spatele la ei, 
se arătau pregătiți să moară. Civilis își prinse o bucată de in de 
mânerul suliței și o ridica. La postul de comandă de pe celălalt 
mal, cobori un stindard, care flutura și se aplecă de două ori 
spre vest, în semn de răspuns. Civilis făcu semn că a înţeles și 
se întoarse la oamenii lui. Semnalul nu avea nevoie de 


traducere; legiunile din vad pierdeau lupta, dar legiunea a l-a 
traversase râul în amonte și erau pregătiţi în partea de vest; 
datoria batavilor era să le atragă atenţia de la ei atât de mult 
cât puteau. 

Astea erau ordinele, dar în sufletele lor își doreau mai mult. 
Dincolo de datorie, batavii aveau ceva de rezolvat cu Caradoc, 
iar bărbatul calarea chiar în faţa, despărţit de liniile din spate de 
o mie de războinici sau chiar mai mulţi. Oricât de curajoși sau de 
pricepuţi ar fi fost batavii, dacă atacau din spate, nu aveau să-și 
prindă niciodată prada; aveau nevoie de ceva care să-l atragă 
pe el acolo. Civilis rânji sălbatic. Le dădu semnalele pe care le 
stabiliseră și mai adăugă unul nou. Rânjind, bărbaţii cohortei se 
întoarseră spre spatele liniilor inamicului. Îngrozit, Bân îl trase 
pe Civilis în timp ce trecea pe lângă el. 

— Doar nu vorbești serios! 

Cuvintele se pierdură în infern. Batavul se aplecă și-și duse 
gura la urechea lui. 

— Dacă e nevoie. Dacă nu reziști, poţi să te întorci. Nu avem 
nevoie de tine. 

— Nu, rămân. Dar n-am să fac asta. 

— Faci cum vrei. 

Plecase deja, împingându-și bidiviul spre ţarcul cailor. Bán 
privi până ce începu măcelul, apoi, cu greață, îl obligă pe Corb 
să se alăture părţii din spate a cavaleriei de mercenari. Ajunsese 
să omoare războinici, să răzbune moartea rudelor lui; nimic nu 
avea să-l convingă să se răzbune pe caii lor. 

Batavii n-aveau astfel de scrupule. Rănit, un cal necheză mai 
tare ca toţi ceilalţi. Ţipetele a patruzeci de cai cu tendoanele 
tăiate, cu maţele scoase și cu coastele jupuite până la os 
străbăteau dincolo de vacarmul luptei. Cei râmași întregi intrară 
în panică și-și rupseră funiile. Unii nu aveau picioarele legate și 
puteau fugi. Ceilalţi își rupseră picioarele încercând să fugă și 
făcură zgomotul să crească și mai tare. Era imposibil să nu auzi 
și să nu ţi se facă rău la auzul sunetului. Bán se apleca ușor 
peste gâtul Corbului și vomită pe pământ. Chiar și romanii care 
se trudeau în linii se opriră ca s-asculte. 

Efectul asupra apărătorilor fu cutremurător. Mai întâi câte 
unul, câte doi, apoi cu sutele, soldaţii din Silures, Durotriges și 
Ordovices și, în cele din urmă, Caradoc împreună cu oamenii lui 
din Catuvellauni se întoarseră spre locul de unde se auzea 


vuietul măcelului din spatele liniilor lor. 

Se auzi un strigăt, de data asta diferit. Printre caii răniţi erau 
și iepe, iar unele dintre ele erau grele. Un războinic batav galopă 
de-a lungul liniilor de cai cu ghemotocul mut al unui mânz 
nenăscut în vârful suliței ridicate. N-ar fi putut face un rău mai 
mare nici dacă animalul mort ar fi fost un copil. Cerând 
răzbunare și moarte, războinicii celor patru triburi și mare parte 
din Trinovantes abandonară încleștarea de la râu și-și împinseră 
caii de luptă către noul dușman. Zarva strigătelor lor acoperea 
tipetele cailor muribunzi. 

Batavii erau cinci sute, o cohortă întreagă. Britanii îi depășeau 
cu mult. Înconjurat de garda lui de onoare formată dintr-un pâlc 
de luptători din Ordovices îmbrăcaţi în mantii albe, rudele fiicei 
lui, Caradoc își făcu loc în faţă. Jumătate erau femei și toate 
născuseră cel puţin un copil. Mânzul mort deveni stindardul lor, 
furat și pângărit de dușman - un act de sacrilegiu la care nu se 
putea răspunde decât într-un singur fel. Tăiară în dreapta și-n 
stânga până ce-l prinseră viu pe cel care îl ridicase. Moartea lui, 
tras în propria suliță, fu mai lentă decât a oricărui om de pe 
câmp din ziua aia și fu înfăptuită în văzul invadatorilor. Văzând 
asta, batavii se luptară cu sălbăticia urșilor prinși la înghesuială; 
nici garda călare nu s-ar fi descurcat mai bine. Cu toate astea, 
căzură precum copacii uscați pe timp de furtună. Două sute 
treizeci de războinici batavi muriră mai repede decât le luase să 
traverseze râul. Cei râmași, conduși de Civilis, se luptară teribil 
ca să se poată retrage spre apă. Acolo, șaptezeci dintre ei 
formară o ariergardă, în timp ce toţi ceilalți se adunară ca să 
înoate dincolo de râu. 

Bân plecă printre ultimii. Corbul i se împotrivi tot timpul cât 
traversară. Mânzul mirosise moartea altor cai și devenise 
imposibil de controlat, omorând la întâmplare. Cel puţin un 
batav muri sub copitele lui înainte ca restul să înţeleagă că era 
cel mai bine să stea în spatele Corbului sau mult într-o parte. 
Nici măcar la sfârșit, când nebunia se mai potolise, nu voiseră să 
mai înoate lângă el. Bán îi vâri partea plată a sabiei în coaste și-l 
obligă să intre în apă. Îi prinse curentul și-i târî în aval. Calul se 
lupta, se zvârcoli și năvăli înainte. Bân înotă alături de el, 
ţinându-și sabia în mâna dreapta, lăsând apa s-o spele de 
sânge, de voma lui și de îngrozitorul sacrilegiu. Măcelul cailor 
învăluise în ceaţă tot ce se întâmplase după aceea, își omorâse 


propriul popor, dar nu mai știa nimic. Nu-l văzuse pe Caradoc, 
decât ca o pată învolburată, îngrădită de albul distrugător și 
vuitor. Își văzuse dușmanii ucigând, dar pe el nu-l văzuse 
murind. Fantomele lui îi spuneau că dăduse greș. 

Pe malul celălalt, mâna unui batav îl ridică în șa, iar Corbul, 
fără vreun îndemn din partea călăreţului său, îl urmă pe Civilis, 
care-i conducea înapoi la locul lor în linii. De acolo, ca prin 
ceaţă, Bân își făcu loc de-a lungul câmpului până la grupul 
bărbaţilor din legiunea a XIV-a care se odihneau și se grăbi să 
vină alături de Ala V Gallorum, grupaţi lângă stindard. Putea să-i 
vadă pe Aulus Plautius și pe Sentius Satuminus, care se ocupase 
de debarcarea din sud. Împuterniciţii și tribunii mai mari din 
fiecare legiune erau grupaţi în jurul lor. Corvus își așezase calul 
în fruntea cavaleriei și aștepta. Faţa îi era încordată și palida. 
Salutară, fiecare în funcţie de rangul lui. 

— Eşti viu, rosti Corvus. 

— Așa se pare. 

— Caradoc trăiește. 

— Ştiu. Civilis a omorât caii. 

— Așa se mai întâmplă în război. 

— N-ar trebui. E o jignire adusă zeilor. 

— Atunci zeii au vorbit și ne-au zis asta. Privește! 

Câmpul de luptă se întindea în faţa lor ca un desen pe nisip. 
Bân nu avea ochi decât pentru partea de est, unde jumătate de 
cohorta de batavi zăceau morţi, cu trupurile deja lăsate fără 
armură și fără arme. Un bărbat stătea drept și nemișcat, cu 
coiful lângă el, pe pământ. De la distanţă, era imposibil să-ţi dai 
seama dacă mai trăia. La marginea râului se ridica o a doua 
grămadă de trupuri, mai mare, acolo unde ariergarda își dăduse 
viaţa pentru fraţii lor. Văzând amploarea măcelului, Bân se 
clătină. 

— Am eșuat. Îmi pare rău. 

— Nu. Voi aţi fost trimiși doar ca diversiune. Legiunea a doua 
a eșuat. Era o legiune întreagă și ar fi trebuit să treacă printre 
dușmani în timp ce voi îi distrugeaţi atenţia lui Caradoc și 
războinicilor lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Icenii și războinicii din Mona au apărat flancul drept. Sunt la 
fel de mulţi și la fel de puternici cât o legiune. Vespasian a 
eșuat. 


— Icenii? 

Cuvintele îi răsunară în urechi. Restul trecuse pe lângă el, fără 
să capete vreun sens. 

— Da. Îmi pare rău. Bán, ar trebui să te uiţi. Nu poţi să 
schimbi nimic dacă îţi ferești ochii. 

Bân nu voia să se uite. De prima oară când văzuse mantiile 
albastre, mintea lui refuzase posibilitatea ca războinicii iceni să 
omoare sau să fie omorâţi, ca, după aceea, morții iceni să fie 
lăsaţi păsărilor prădătoare, iar el să întâlnească o faţă 
cunoscută în luptă. Nimic nu i se mai păruse vreodată la fel de 
greu cum i se părea acum să-și întoarcă privirea spre vest, să se 
uite cu atenţie la partea de sus a vadului unde oamenii din 
legiunea a l-a traversaseră spre malul nordic. 

Era mai departe decât își închipuise. De la distanţa aceea și în 
lumina scăzută a serii, cursul râului părea un șuvoi de metal 
topit. Siluetele se amestecau și se despărţeau, încât era greu de 
distins între bărbat și femeie sau între adult și copil. Legiunile 
erau ușor de împărţit după coifurile și scuturile lor, în timp ce 
zidul puternic al mulţimii războinicilor care li se opuneau se 
distingea în funcţie de culoarea mantiilor care fâlfâiau în vânt - 
gri metalic pentru Mona, albastru pentru Ecenia și verde cu 
dungi negre pentru Coritani. Luptau ca unul, iar cohortele care 
înaintau se loveau de ei așa cum valul se izbește de stâncă, 
pierzând oameni fără să avanseze deloc. Apoi, în vreme ce 
priveau, o armata de războinici învăluiţi în mantia galbena a 
florii de grozamă năvăli de-a lungul malului și se aruncă asupra 
legiunilor din spate. 

— Pe toţi zeii, ala e Togodubnos! O să treacă prin ei ca prin 
brânză! 

— Nu. Uite, l-au văzut! _ 

Soldaţii din legiunea a Il-a erau luptători experimentați. Incă 
de la prima nota scoasa de corn, cei care stăteau de pază 
văzură strălucirea și se despărțiră, în vreme ce fiecare bărbat de 
rezerva ieși de pe câmpul de lupta și se puse spate în spate cu 
tovărășii lui, ca să înfrunte noul inamic. Manevra era frumoasa și 
bine executata; scuturile se uniră, semănând cu solzii șarpelui, 
săbiile și coifurile fură scoase strălucind. Noile linii reușiră astfel 
să reacționeze la atacul lui Togodubnos și să-i reziste, scăzând 
doar puţin în lungime atunci când oamenii se mutară în părţi ca 
să acopere golurile lăsate de cei morţi. Războinicii cu mantii 


galbene luptau unul lângă altul, lăsând la vedere însemnul 
Câinelui Soarelui, galben pe alb, care astfel devenea vizibil chiar 
pentru cei care se aflau mai departe de râu. Pierderile erau mai 
mari în rândul legionarilor, decât printre războinici. 

— Togodubnos nu se va opri, grăi Bán. Dacă Plautius nu le 
trimite întăriri, vor fi făcuţi praf. 

— Tocmai de aceea o și face. 

Chiar în timp ce vorbeau, un stindard făcu semn, mișcându-se 
de la stânga la dreapta și apoi în față, spre râu. Asta era exact 
ceea ce așteptau cele patra cohorte ale legiunii a IX-a aflate sub 
comanda lui. Năvăliră toţi odată spre apă, înotând până la umăr 
și ajunseră în spatele grupului lui Togodubnos. Văzându-se 
atacați din două părţi de infanteriști, războinicii galopară pe 
malul râului, depășindu-și inamicul cu ușurința. ` 

Legionarii nu se luară după ei; ei aveau alte ordine. In fața lor 
erau soldații legiunii a Il-a, epuizați cu toții. Cei din a IX-a erau 
odihniți și dornici să se remarce. Se înșirară în spatele 
tovarășilor și-și loviră săbiile de scut, arătând ca sunt pregătiți. 
Cornurile răsunară peste tot de-a lungul legiunii a Il-a. Bărbaţii 
din cohortele care se luptau cu icenii se opriră până la unul, se 
dădură înapoi și se împrăștiară, la o suliță distanţa de vecinul 
lor. Cornul suna a doua oară și - haotic, pentru ca manevrele 
executate în focul luptei nu ies aproape niciodată la fel de bine 
ca acelea de la parade și pentru că icenii nu prea le lăsau loc - 
bărbaţii din legiunea a IX-a trecură printre spaţiile goale dintre 
rânduri și intrară în avangarda, împreunând din nou rândurile și 
luptând uniţi. În spatele lor, sleiți de lupta, oamenii din a Il-a se 
retraseră în grup înapoi la râu și începură să-l traverseze spre a 
se pune la adăpost. 

Noile cohorte erau la fel de depășite numeric ca și cele pe 
care le înlocuiseră, iar războinicii simţiră gustul victoriei și 
forțară și mai mult. Lupta reîncepu, recăpătându-şi ferocitatea. 
Grupul din Trinovantes care atacase rândurile din spate coti 
înapoi și ajunse pe malul râului, galbenul amestecându-se în 
marea de cenușiu și de albastru. O centurie din legiunea a IX-a 
se roti într-o parte ca să le taie calea. Restul rămaseră la locurile 
lor până ce legiunea a l-a reuși să traverseze în siguranţă și 
apoi începură să se retragă încet. 

Bân îşi mușca pumnul. În sufletul lui se luptau mândria și 
groaza. 


— Tot o să piardă. Icenii nu vor fi înfrânți. Cei din legiunea a 
IX-a, care rămân ultimii să susţină malul, vor pieri la fel ca și 
batavii. Plautius va pierde cinci sute de oameni degeaba. 

— Nu cred. Incă mai are jumătate de legiune care nu a intrat 
în lupta. Privește! Pornesc acum. 

Steagul flutura din nou și ultimele cinci cohorte traversară pe 
urmele tovarășilor lor, ca să-i lovească din nou pe trinovantes 
pe la spate. De data asta, jumătate dintre călăreţi se întoarseră 
cu faţa la ei ca să-i înfrunte. 

— Pe toţi zeii, Togodubnos a înnebunit? Ar trebui să fugă, ca 
și mai devreme. 

— Unde? Sunt înconjurați. Hosidius Geta este centurionul 
primei cohorte. Luptă de ani de zile împotriva războinicilor 
călare. Nu-i va da drumul. 

Mișcările fuseseră exersate de nenumărate ori. Cele două linii 
ale legiunii a IX-a se uniră la capete, învăluind grupul mantiilor 
galbene precum o perlă arzătoare într-o scoică. Mantiile galbene 
își rotiră caii, căutând o scăpare care nu exista. Togodubnos 
strigă, acoperind zgomotul luptei, iar războinicii din Trinovantes 
se grupară în cerc cu faţa înspre afară și, știind că sunt pierduţi, 
își începură cântecele de moarte, schimbând astfel notele 
măcelului. 

Corvus bătu ritmul cu un singur deget pe mânerul șeii. 

— Acum, în cazul în care Caradoc se gândește să-și salveze 
fratele, cred că vom întoarce soarta luptei. 

Ban grăi slab: 

— Uite-l că vine. 

Ca și cum el ar fi fost cel care i-ar fi dat ordinul, într-un colţ al 
câmpului lui vizual își făcu apariţia un cap alb de suliță cu vârful 
auriu, ce se năpustea asupra legiunii a IX-a. Soldaţii îi văzură 
venind, iar tovarășii lor avură timp să se ordoneze. Cei din 
Ordovices nu întâmpinară nicio rezistență. Grupurile de bărbaţi 
se dădură în lături precum o ușă și-i lăsară pe călăreţi să treacă 
înainte, după care se închiseră în urma lor precum o poartă de 
fier. 

ladul se dezlănțui pe măsură ce mantiile galbene se 
amestecară cu cele albe și cu singura mantie pestriță, purtată 
de un bărbat călare pe un murg sclipitor de cavalerie. Rândurile 
legiunii a IX-a se închiseră strâns, nelăsându-le timp să formeze 
grupuri de luptă. Războinicii își destrămară formaţia de luptă și îi 


înfruntară câte unul sau câte doi, luându-și nu mai mult de un 
tovarăș de scut. Sunetul cântecelor de moarte crescu și mai 
înalt. 

— Asta e! Corvus își lovi cu putere pumnul cel mai apropiat de 
mânerul șeii. l-am prins! 


— Ardacos! Acolo! 

Breaca își împinse calul-urs înainte, retezând fața albă și 
neprotejata a unui legionar care-l ameninţa pe Ardacos. 
Bărbatul scund își înălța scutul și acel gladius înjunghiat se roti 
într-o parte, chiar în timp ce luptătorul pe care tocmai îl 
spintecase murea. Preţ de câteva secunde, corpul, prins între 
alte două, vii, rămase în picioare până ce muriră și ei și căzură 
toţi trei, cu sângele și cu celelalte fluide șiroind pe iarba săpată 
și distrusă. Ceilalţi uitaseră că existaseră vreodată cu mult 
înainte ca trupurile să se prăbușească; asta nu era o lupta care 
lua în considerare omul singur, nici nu onora curajul unui inamic 
sau faptele nesfârșite și altruiste ale celor care luptau umăr la 
umăr, salvând, iar și iar, vieţile tovarășilor lor de scut. Era un 
război în care, călare sau pe jos, se omora la nesfârșit cu sulița, 
cu sabia, cu muchia scutului sau, la nevoie, cu mâinile goale. 
Breaca își ţinuse toată ziua pâlcul gărzii de onoare în jurul ei, 
avântându-se în cele mai dense zone ale luptei, uneori călare, 
secerând râuri de legionari ca să-i ia prin învăluire, ucigând așa 
cum sunt spintecaţi păstrăvii, dinspre afară înspre înăuntru; 
altădată, descălecau și-și mențineau poziţiile pe jos, lăsându-și 
caii cu cei mai buni dintre copii, care făcuseră jurământul să 
încalece și să galopeze la adăpost în cazul în care războinicii ar 
fi fost depășiți. 

Furia luptei fierbea mereu în sufletul Breacăi, răspândindu-se 
peste războinicii ei și peste cei din Ecenia, așa cum se 
întâmplase încă de dimineaţa, încă de la prima încleștare de 
arme de la vad, când legiunile năvăliseră, iar războinicii 
apărătorilor înaintaseră să-i întâmpine. Asta durase până în 
miezul zilei, când, din cauza soarelui arzător, cele două armate 
se retrăseseră, despărțite de apa sângerie prin care încă se mai 
zăreau mătasea verde-maronie și grămezile de pești argintii 
care străluceau la suprafaţa. Se reaprinsese însă atunci când 
văzuse bărbatul pe calul nărăvaș din sud care încerca să se 
alăture legiunilor, purtat înainte de un val de entuziasm și de 


dorinţa de a ajunge la comandant ca să-i dea vestea, răspândită 
repede, a sosirii întăririlor, a celor două legiuni care mai lipseau. 
Imediat flacăra Monei îi întărise și-i purtase într-un nou atac, iar 
și iar, astfel că războinicii de pe flancul drept încă mai credeau 
în victoria finala. 

Siguranţa asta, care aproape că părea că are o viaţă proprie, 
trăia în Breaca fiind întărită, credea ea, de clarvăzători. O 
simţea pe Airmid ca și cum ar fi luptat alături de ea, avându-i în 
spate pe Macha și pe Maroc, uniţi ca doi urși care-și apără 
teritoriul. Luain mac Calma era peste tot, întărind spiritul cu 
limpezimea vederii bâtlanului, în timp ce Efnis zbura pe 
deasupra, un șoim cu aripile larg desfăcute care-și caută prada. 
Toţi erau înflăcăraţi de focul zeilor, pe care-l păstrau aprins în 
sufletele celor care luptau, pentru a nu cunoaște frica sau 
disperarea în faţa mulţimii copleșitoare a inamicului. 

Breaca o pierduse doar o singură dată. Era pe jos, prinsă în 
atacul împotriva legiunii a Il-a, când mânzul nenăscut fusese 
ridicat de ucigașii batavi din spatele câmpului de bătălie, iar 
vestea sacrilegiului se răspândise precum focul de paie. Era 
prinsă la marginea apei și nu avea cum să ajungă la batavi, dar 
le omorâse, în schimb, aliații romani, singură și fără milă. Chiar 
dacă-i lipsise focul Monei, se folosise de durerea și de disperarea 
care-o împinseseră mai departe spre liniile dușmanului, până ce 
Ardacos, Gwyddhien și Braint o trăseseră înapoi la adăpost, 
acolo unde aduceau copiii apă, și-o făcuseră să se oprească, să 
bea și să se gândească la Mona și la binele suprem. Atunci când 
legiunea a l-a traversase râul, asta era cam tot ce putuseră face 
pentru a supravieţui. Mai încolo, copilul cu apa le adusese 
vestea că iapa omorâtă era o murgă, nu o sură, iar asta o mai 
însuflețise pe Breaca; în carnajul din jur îi mai rămânea măcar 
lucrul ăsta mic de care să se agaţe. Mai târziu se adăugase și 
fericirea că legiunea a ll-a fusese obligată să se retragă. 

Asta se întâmplase însă cu multă vreme în urmă, făcea parte 
din trecutul de care o despărțea nebunia purpurie a măcelului. 
Pe câmpul de bătălie, nu știa decât să omoare, să privească și 
să lovească ţestele descoperite sau membrele, nu cunoștea 
decât rotirile calului-urs de dedesubt în timp ce lupta cu și 
pentru ea, omorând la fel ca ea, ca să trăiască, să facă loc în 
faţa ei pentru ca Ardacos și Braint, Gwyddhien și Dubomos să 
trăiască și ei, ca să păstreze săbiile ucigașe departe de Gunovic, 


care acum lupta lângă ea, calul lui sur devenit roșiatic din cauza 
sângelui uscat, ciocanul lui care spărgea coifuri așa cum piatra 
sparge ouă și sabia lui care rănea membrele celor vii. Era bine 
când avea timp de gândire, când lupta cu Gunovic. Se mai 
domolise în ultimii ani, dar lupta la fel de aprig ca întotdeauna. 
De când veniseră întăririle romane, renunţase la scut, și acum, 
în mâna stângă, ţinea ciocanul de fierar, zicând că așa putea să 
omoare de două ori mai mulţi. Amândoi știau că putea să 
moară. Niciunul n-o spusese însă cu voce tare; alegerea era 
doar a lui. Breaca omora pentru ca el să poată să trăiască, 
sperând că și el, la rândul lui, avea să omoare pentru ea și 
pentru Ardacos, care călărea în stânga ei, pe partea cu scutul, 
luptând s-o apere de săgețile aruncate și de săbiile nevăzute. El 
ceruse și pierduse trei scutim, iar acum avea un scutum de la un 
legionar, cu marginile pătrate și curbat, pentru infanterie, nu 
pentru cavalerie. Un g/adius se aruncă spre el, dar îl dobori cu 
propria sabie, lăsând-o pe Braint să-l omoare. Fata îi mulţumi și-i 
lăsă și ea unul la rândul ei. În nebunia asta în care se tot 
schimbau schemele de luptă, în vârtejul ăsta al improvizaţiilor și 
al născocirilor care încălcau toate regulile pregătirii de la Mona, 
în haosul ăsta care întrecea chiar lupta împotriva lui Berikos, 
garda de onoare din Mona omora pentru fiecare dintre ei și 
pentru cei din spate; în adâncul minţii ei, în pânza sufletului ei, 
Breaca omora și pentru Caradoc, care era legat de ea prin 
țesătura luminoasă a Monei și care, undeva pe câmpul de 
bătălie, își înfrunta propria moarte, sau cel puţin așa credea ea. 
In mintea ei, el făcu o grimasă și deveni un scalp rânjit. 
Neastâmpărul din stomac reaprinse focul furiei și al dezgustului, 
flacăra din ea și din cei de lângă ea arzând și mai puternic, 
astfel că, după câteva minute, se făcu loc pentru respirat și 
pentru privit. 

Breaca îl ucise pe cel din faţa ei și-l lăsă pe calul-urs să se 
înalțe și să-i zdrobească faţa tovarăşului lui de scut. În clipa 
aceea, ridicata deasupra luptei, reuși să vadă marele câmp de 
bătălie. Recunoscu drapelele romane; avea imaginile lor 
sculptate în suflet. Legiunea a l-a fusese chemată înapoi, la 
adăpost, în spatele râului. Forţele noi din legiunea a IX-a 
rămâneau pe poziţii, luptând pe două fronturi, iar în centru o 
mare de metal înconjura un mănunchi de muguri galbeni. Se 
văzu un cap negru înălțat deasupra tuturor și unul galben pal, 


cu o mantie multicoloră dedesubt. 

„Caradoc.” 

Calul-urs se lăsă înapoi pe pământ, dar lupta trecuse deja pe 
lângă ei; Venutios îi conducea pe brigantes într-un atac care se 
întretăia cu războinicii din Mona, reușind să împingă legiunea 
înapoi. Un copil de zece ani veni cu apă, riscând să meargă cu 
picioarele goale pe lamele dezgolite și să fie căsăpit de furia 
muribunzilor. Nu era Cunomar, dar era la fel de puternic și de 
isteţ și știa să se ferească de cel mai mare pericol. Cu un 
zâmbet care strălucea de mândrie, îi înmână Breacăi cana. Fata 
îi zâmbi la rându-i și-i înmâna cana lui Gwyddhien. Valul bătăliei 
înainta, permițându-le celor care luptaseră să se odihnească, iar 
celor care se odihniseră să reînceapă lupta. Așa se întâmplase 
încă de dimineaţă, dar acum Caradoc era prins. 

— Legiunile i-au prins pe Togodubnos și pe Caradoc! 

Breaca se ridica în șa ca să vadă. 

— Am văzut! Coboară! 

Ardacos o trase de mâneca, atent la suliţele aruncate sau la 
praștiile dușmanilor. 

— Dacă ei nu reușesc să iasă, noi n-avem cum să mergem 
după ei. Dacă vor fi atinși, o să aflăm imediat. 

Auziră totul imediat. „Togodubnos e doborât.” Veslen trecu 
din om în om în șase limbi, înveselindu-i pe romani și pustiindu-i 
pe brigantes care-i înfruntau. „Togodubnos e rănit lângă râu, iar 
Caradoc e prins cu el.” 

Dintre războinicii din Mona, Gwyddhien fu prima care strigă 
asta ca pe-o întrebare, iar apoi o confirmară și alţii. Breaca 
redesenă în minte schemele câmpului de bătaie; grupul puternic 
al romanilor retrăgându-se acum din faţa celor din Brigantes, 
lângă râu, cercul legionarilor, așezați câte opt pe rând, care-i 
înconjura pe cei din Trinovantes, acum copleșiți. Erau într-o 
groapă, acolo unde pământul cobora în pantă neuniformă spre 
apă. Grupul roman era întrerupt pe ici, pe colo de pâlcuri de 
tufișuri și de tufe, iar în partea de vest, rândurile legiunilor se 
subţiau până la doi oameni pe rând. Dincolo de asta, pământul 
urca, formând o colină. Breaca se rugă Brigăi, a cărei prezenţă 
umplea aerul din jurul ei. În loc de răspuns, își aminti de visul lui 
Airmid. 

Cornul Războinicului îi tresaltă în mână și acoperi zgomotul 
luptei. Breaca se ridică în șa și-și ţinu scutul deasupra capului ca 


să arate șarpele-suliță. Vocea ei se înălţă deasupra tuturor. 

— Mona și șerpii-suliță, la mine! 

Garda de onoare se grupă în jurul ei, apoi i se alăturară și 
războinicii răzleţi care nu erau prinși în luptă. Alţii se retraseră, 
încă mai omorând. Avea cincizeci, o sută, două, gata. Își roti 
calul-urs spre dreapta ei, către nord, departe de vâltoarea 
luptei. În urma ei, pulsul luptei se strămută și se acceleră. 

Erau cel mult cinci sute de oameni, care aveau să înfrunte 
două mii. Breaca îi conduse în galop prin spatele delușorului din 
partea de vest a câmpului de război. Nu începuseră încă să se 
lupte și pe aici; pe partea mai rece din nord, copitele lăsau urme 
pe iarba încă întreagă. Când ajunseră mai departe, se opriră să 
respire fără să-i vadă cei care luptau, iar Ardacos se cățără până 
în vârful colinei și se întoarse repede ca să le spună că cercul de 
legionari rămăsese la fel, dar că muriseră mai mulţi războinici 
din Trinovantes. Nu-l văzuse pe Caradoc. 

Breaca își împărţi ordinele. Cei cinci sute erau din Mona; 
aveau încredere în Războinica lor și se și pregătiseră împreună 
pentru asta. Briga și clarvăzătorii erau alături de ei. Furia luptei 
îi ardea, legându-i laolaltă, la fel ca la început. În liniște, reușiră 
să formeze foarte bine un șir de așteptare, câte doi sau trei pe 
rând, cu caii încordaţi și cu urechile ciulite, ca la startul unei 
curse. Toţi războinicii de-a lungul rândurilor își reluară scuturile 
și-și înălţară săbiile. În fruntea lor, Breaca ridică sabia-șarpe și-și 
duse cornul de taur la gură. Nu era prima oară de la Mona când 
sufla în el, dar era prima oară când sufletul îi era cuprins de 
flacăra furiei pure și necontrolate. Tot corpul îi tremura în ritmul 
bătăilor inimii, cu mândrie și cu o ură pătimașă împotriva 
inamicului, cu emoția feroce a luptei. Trase aer în piept și dădu 
drumul sunetului de corn. Cu o puritate asurzitoare, sunetul 
răsună pe tot câmpul de bătaie și dincolo de el, spre tărâmul 
zeilor. Calul-urs sări ca o căprioară de pe loc și începu să alerge 
la galop, iar caii din Mona tunară în spate, urmând ţinta de 
cupru strălucitor care o distingea pe Războinica lor de toţi 
ceilalți de pe câmp. În vreme ce ocoleau dealul, formau un 
șarpe urlător condus de un cal-urs, un cap urât, perfect și ucigaș 
de șarpe - visul lui Airmid, împlinit din dorinţa lui Nemain, care 
voia să trimită toată Roma la Briga. 

Breaca își aranjă sabia într-o poziţie perfectă faţă de braț și, 
de data asta, eliberată de zei de povara marii bătălii, 


transformată de ei în ciocanul lor de răzbunare, își răcni strigatul 
de luptă care era numele fratelui ei. 

Vuind, moartea cu părul roșu veni de nicăieri și-i lovi pe 
bărbaţii legiunii a IX-a, iar cei care erau cel mai aproape se 
întoarseră îngroziţi, descoperindu-și spatele în fața războinicilor 
prinși în cerc. În momentul impactului, războinicii din 
Trinovantes se aruncară din interior asupra celor care-i 
încercuiau, în timp ce șirul cu cap de șarpe din Mona îi lovi din 
exterior. Prinși la mijloc, scoica de fier se sfărâmă, deșertând 
mantii galbene, precum rana abia străpunsă care-și varsă 
puroiul. Romanii muriră cu sutele, zăcând ca jucăriile distruse. 

Breaca îl găsi pe Caradoc aproape de centru, înconjurat de 
pâlcul lui de ordovices. Mantia multicolora era pe pământ la 
picioarele calului lui, unde acoperea un corp. Focul luptei era 
acum departe de ei, împins spre apă de oamenii din Brigantes ai 
lui Venutios și de grupul mai mare al Monei, care căutau să 
obţină certitudinea finalului victorios. Romanii, hăituiţi din spate 
de războinicii calare, alergau spre râu. Cei care muriră în 
ultimele clipe ale bătăliei o făcură cu sulițe înfipte în spate sau 
cu tăieturi de sabie pe șira spinării. Din cercul care-i înconjurase 
pe Trinovantes nu mai rămăsese nimeni viu. 

Caradoc descalecă în locul unde până atunci fuseseră ei. 
Sângele închegat îi lipea mâinile de frâie, astfel că trebui să se 
lupte ca să și le elibereze. Sângele prelins de la o rană de pe 
scalp îi acoperea jumătatea stângă a feţei. Avea ochii înroșiţi, 
sângerii, plini de praf și de pietriș de la ceilalți morţi. Împietrit, 
ca și cum tot corpul l-ar fi durut, îngenunche lângă mantie și 
lângă corpul de dedesubt. Breaca se lăsă în jos lângă el. Flacăra 
luptei se stinsese, lăsând-o zăpăcită și pustiita. Nu putuse să 
gândească, asta necesita un chin prea mare, ca atunci când 
trebuia să meargă prin zăpadă, dar, încă de dinainte să se 
termine lupta, știuse că era viu, că-și lepădase mantia și pentru 
cine. Breaca se întinse și atinse marginea ţesăturii colorate. 

— Togodubnos? întreba ea. 

— Da. 

Caradoc încuviinţă din cap, faţa dezvăluindu-i durerea și 
epuizarea. O lăsă să tragă colţul mantiei. Sub ea, fratele lui 
zăcea nemișcat, cu faţa palidă și încordata de durere, lipsindu-i 
tihna celor morți de curând. Breaca își puse mâna pe gâtul lui și- 
i simţi pâpâirea slabă a pulsului. 


— E încă viu. 

— Ştiu. Dar o să moară în curând. Vezi... 

Trase mantia mai jos de umeri ca să-i arate ce el știa deja. 
Mânerul unei sulițe care-l lovise fusese rupt. Vârful rămăsese 
între subsuoara lui Togodubnos și osul pieptului. Era un miracol 
că mai trăise și-atât. 

— Uite. 

Ardacos era acolo, aducând un cal de rezervă. Îi datora viaţa 
de prea multe ori ca să mai poată ţine socoteala, iar el i-o 
datora ei la fel. Bărbatul îngenunche pe iarba distrusă și-și duse 
mâna la gâtul lui Togodubnos. 

— Ar trebui să-l ducem la visători. Dacă e să moară, n-ar 
trebui s-o facă aici. Romanii cred că ei au pierdut, iar noi am 
câștigat. Ar fi bine să ne creadă victoria netulburata de moarte. 

— Au dreptate. Să nu lăsăm asta s-o schimbe. 

Rănitul își deschise ochii. Strânse din dinţi și se ridică pe 
jumătate. 

— Pot să călăresc. Aduceţi-mi un cal. Trebuie să mă vadă că 
plec viu de-aici. După asta mă puteţi duce la visători. 

— Au reușit, au înfrânt legiunea a noua! Și Caradoc trăiește. 
La fel și fratele lui. Părăsește câmpul călare. S-a terminat acum. 
Mai e prea puţin până la noapte ca să mai încercăm. Au 
câștigat. Cel puţin azi. 

Bân își dădu seama că nu respirase deloc și reuși s-o facă cu 
greu. Pentru o secundă, toată fiinţa lui făcu la fel. Apoi, 
rumoarea făcută de războinicii apărării ajunse până la ei, la fel 
de asurzitoare ca și restul bătăliei. Incepură să aclame, iar acum 
se hotărâseră să cânte, să repete un singur cuvânt la nesfârșit, 
ca să-și sărbătorească victoria și ca să-i provoace. 

— Ce zic? 

Vespasian era cel mai aproape de ei, împuternicitul legiunii a 
Il-a, cel care-și văzuse oamenii forţaţi să sufere umilinţa 
retragerii de la râu. 

— Corvus, tu, că le cunoști limba. Ce zic? 

Mâinile lui Corvus, care apucară mânerul șeii, erau albe ca 
varul. Cu ochii încă fixaţi asupra dușmanului, zise: 

— Boudeg, cred. |Inseamnă „Aducătorul victoriei”. E o 
distincţie acordată celui mai mare dintre războinici. E vorba 
despre Caradoc sau despre Togodubnos. Sau de amândoi; e 
posibil să fie pentru amândoi. 


— Nu. 

Fără să vadă, Bân se uita la mulţimea albastră și cenușie care 
fusese poporul lui. Zgomotul îl zdrobi precum valurile oceanului 
și-și dori să se fi înecat. 

— Nu e Caradoc. El era pierdut. O cinstesc pe cea care i-a 
salvat. 

Se întoarse spre Vespasian, care-l privea cu atenţie. 

— Atacul din vest a fost condus de o femeie, de Războinica 
din Mona. Numele cu care o strigă e Boudica. Cea care aduce 
victoria. 


XXIX 


Coliba în care îl duseseră pe Togodubnos era mai mică și 
decât un paravânt cu acoperiș și era așezată departe în spatele 
liniilor frontului. În toate colţurile ardeau mici ruguri; lumina lor 
licărea pe stinghiile pereţilor, lăsând mai multe umbre decât 
torțele dinăuntru. Fumul de salvie îndulcea aerul, înăbușind 
mirosurile îngemănate ale descompunerii, ale transpiraţiei și ale 
morţii care plutea în aer. Togodubnos zăcea dezgolit până la 
brâu, asudând în aerul rece. Capul suliței era tot acolo, negru pe 
pielea palidă. Chiar și pentru cei care nu se pricepeau la 
vindecări, era clar că, dacă ar fi încercat să-l înlăture, aveau să-l 
omoare mai repede decât orice și că, atât cât trăia, durerea nu 
avea să fie mai mică nici dacă l-ar fi fost scos. Cunomar stătea 
lângă targă, ţinând mâna tatălui său. Copilul fusese lângă 
rândurile cailor când atacaseră batavii și văzuse cel de-al doilea 
cal al tatălui schilodit și ucis. De atunci nu mai vorbise, decât o 
dată, ca să confirme că știa de moartea mamei lui. 

La apus, când înţeleseră că romanii nu aveau să mai atace în 
ziua aceea, recuperaseră corpul lui Odras din grămada strânsă a 
celor cu mantii galbene care zăceau morţi lângă râu. Dintre cei 
șapte membri ai familiei regale care merseseră la luptă în 
dimineaţa aceea, singurul care mai rămăsese în viață era 
Togodubnos, dar nici la el nu se știa până când. De-a lungul 
câmpului se împrăștie vestea că era pe moarte. Pentru că era 
important ca inamicul să creadă că era viu și pentru că, oricum 
ar fi fost, câștigaseră o luptă în care nu li se dăduseră prea 
multe șanse, despre care avea să se povestească la gura 
focului, iarna, ani și ani de-a rândul, războinicii sărbătoriră 
triumful de peste zi cu focuri, cântece și bere. Așa cum 
vâltoarea râului alina sufletul, dar nu întrerupe discuţiile 
importante, tot așa și zgomotul cântecelor umplu spaţiul tăcut 
de dinaintea colibei. 

— Nu se vor da bătuţi doar din asta. O să atace din nou, 
mereu și mereu, până nu-i vom împinge înapoi la mare. 

Togodubnos vorbi strângând din dinţi, ţinându-și respiraţia și 


ascunzându-și durerea. Viaţa i se scurgea cu fiecare bătaie a 
inimii, iar el avea mai multe lucruri de spus decât îi permitea 
timpul. Îi apucă mâna fratelui sau. 

— Trebuie să păstrezi popoarele unite. Cezar a câștigat în 
Galia pentru că triburile au ajuns să se lupte unul împotriva 
celuilalt. l-am pierdut pe dobunii și pe atrebates. Nu ne mai 
permitem să pierdem... 

— Știu. Așa o să facem. Păstrează-ţi forţele. Am mai vorbit 
despre asta și înainte. 

Caradoc grai blând. Faţa îi era împietrită. Ascunsa sub targa 
de moarte, mâna libera, cu articulațiile livide din cauza tensiunii 
răsucea faldurile mantiei. Numai Breaca, care stătea cel mai 
aproape, îl putea vedea. 

— Bun. Poţi să... 

Togodubnos se opri, răpus de durere. Cei din jur așteptară, 
privindu-l cum se luptă. Renunţa la propoziţie. Buzele lui rostiră 
un alt cuvânt. 

— Luain? 

— Aici sunt. 

Luain mac Calma purta întru totul pielea tăbăcită a unui 
bâtlan. De pe umeri îi creșteau aripi cenușii, astfel că părea 
surprinzător că nu-și luase încă zborul. Capul și ciocul ucigător îi 
atârnau pe piept. Ochii-i fuseseră înlocuiţi de boabe de 
chihlimbar, care în fumul ăsta păreau vii. Se deplasa în spatele 
muribundului și-i puse degetele lungi pe frunte. In tăcere, 
începu s-o invoce pe Briga ca să-i apere sufletul celui răpus în 
luptă. Macha, Maroc, Efnis și Airmid i se alăturară. Niciodată în 
istoria cunoscuta a celor din Trinovantes nu existaseră atât de 
mulţi clarvăzători prezenţi la moartea cuiva. 

Togodubnos deschise ochii. 

— Nu vreau un mormânt ca al lui tata... doar focul. 

— E gata. Ti-am ridicat un rug dincolo de pârâul care se varsă 
în râul-mare. O să te odihnești într-un loc unde focul întâlnește 
apa și pământul, cerul. Nici că se putea mai bine. Briga te 
așteaptă. O să mergi la ea înarmat și îmbrăcat în armură, cu 
calul, cu hamurile și cu toată mâncarea pe care ţi-o putem da. 

— Şi Odras? 

— Şi Odras te aşteaptă. E deja întinsă pe rug. 

— Mulţumesc. 

Avea faţa udă de sudoare. Respira sacadat, iar uneori părea 


că nu mai respiră deloc. Crezură că nu mai putea vorbi, dar 
după o vreme își deschise ochii, își întoarse capul într-o parte și-i 
zâmbi copilului care-i ţinea mâna stânga. 

— Cunomar... să rămâi cu Caradoc, unchiul tău. Te va iubi ca 
pe un fiu. 

— Deja îl iubesc, îl asigura Caradoc. 

Băiatul îi ignoră pe amândoi. Se uita ţinta dincolo de foc, 
acolo unde învelitoarea din ușă fusese dată la o parte. Asta era 
singura deschizătură lăsata libera, pentru ca sufletul să poată 
să-și găsească drumul spre libertate fără nicio piedică din partea 
celor vii. Cu grijă și cu o încântare mirata, rosti: 

— Mamă? 

Coborându-se la nivelul copilului, Caradoc grăi: 

— Cunomar, fiule, mama ta a fost cea mai bună dintre toți 
războinicii. Şi-a dat viața pentru... 

Dar Airmid îi atinse braţul și-l opri. Togodubnos își sâltă capul 
și zâmbi ca și cum soarele i-ar fi luminat faţa în întuneric. 

— Odras... ai venit. 

Capul îi căzu înapoi pe cuvertura împăturită de sub el. 
Binevoitor și plin de iubire, își mișcă gura fără să scoată însă 
niciun sunet. Asculta o vreme în timp ce întrebările căpătau 
răspuns, apoi se întoarse spre copil și-i zâmbi printre lacrimi. 

— Cunomar, fiule, te așteptăm la râu. 

Muri exact pe măsură ce cuvintele ajungeau la auzul celor vii. 
Copilul încuviință mulţumit, dar nepricepând; apoi, când înţelese 
că a murit, izbucni în plâns. Schimbând priviri, adulţii cinstiră 
sufletele plecate, dar nu rostiră nimic. 

li arseră trupul lui Togodubnos împreună cu al lui Odras, care-l 
așteptase pe rug. Pe malul ăsta al râului era destul lemn, la 
care, luând-o înaintea luptei, se adăugau și buștenii care 
pluteau de pe celălalt mal. Peste tot în tabără, focurile victoriei 
și rugurile morţii se confundau unele cu altele; unul în plus nu 
avea să-i facă deloc bănuitori. Aleseseră deja un uriaș cu părul 
negru dintre trinovantes care să-i poarte coiful și un scut 
asemănător cu al celui mort. Pentru binele celor care ar fi putut 
fi de faţă, el fu cel care începu cântecele pentru plecarea 
sufletului, apoi pe cele ale victoriei asupra dușmanului. 
Războinicii cei mulţi statură o vreme, după care plecară să se 
așeze lângă focurile lor sau să doarmă. 


— Ar trebui să dormi. 

— Nu cred. Mâine s-ar putea să dorm pentru totdeauna. Acum 
de ce să pierd noaptea? 

— Măcar ai putea să mănânci. Nu poţi să te lupţi cu burta 
goală. 

— Nu mi-e foame. 

Breaca se gândise să se plimbe singură pe malul râului, dari 
se alăturase și Caradoc. Erau singurii care mai erau încă în 
picioare. Clarvăzătorii se retrăseseră în locul lor de întâlnire, la 
ziuă promițând o intervenţie din partea zeilor, dacă aveau să 
poată să invoce vreunul. Braint, Dubomos și Gunovic se 
retrăseseră luându-l cu ei și pe Cunomar, punându-și viața gaj 
pentru siguranţa lui. Dacă Togodubnos spusese adevărul, atunci 
băiatul avea să moară; morţii nu-i așteaptă prea mult pe cei vii, 
dar cei care nu știau asta nu trebuiau să creadă că a murit inutil 
sau pentru că nu au avut grijă de el. Războinicii ramași 
plecaseră singuri sau câte doi și se înfășuraseră în paturile de 
lângă foc. Pe ambele maluri ale râului erau ridicate focuri care 
să reziste toată noaptea. Vântul încetase, dar luna și stelele 
erau învăluite într-o ceaţă subţire. Râul spumega și se învolbura 
tumultuos din cauza grămezilor de cadavre strânse pe fundul 
apei. 

Pășiră în tăcere, neavând nimic să-și spună. Caradoc 
renunţase la zale și la mantia de erou. Era îmbrăcat în culorile 
din Ordovices, pe dedesubt purtând doar o tunica simpla. li 
stătea mai bine așa. Breaca își dăduse jos doar zalele. 

Trecu pe lângă un războinic căzut și se aplecă să vadă dacă 
într-adevăr era mort. Mâna i se încâlci în părul lung, roșiatic. Îl 
dădu la o parte dezvelind faţa unei femei, distrusa de lovitura 
care-i împunsese obrazul și-i trecuse până-n ţeastă, în drum 
strivind oase și dinţi. Mâna neînsufleţită încă mai ţinea sulița. 
Vârful era înfipt până la jumătatea mânerului în vintrele unui 
legionar roman. 

— E Cerin, grăi Caradoc. 

In noaptea alegerii fusese una dintre cei treizeci. Nu avea 
cum s-o uite. Ingenunche lângă ea. 

Amintindu-și, Breaca încuviinţa. 

— S-a aplecat să-i înfigă sulița pe sub armură. Când a lăsat 
garda jos, bărbatul din dreapta și-a scos sabia. 

— A omorât unul odată cu ea. Asta e cel mai important. 


— A omorât mult mai mulţi de-atât. l-a înfruntat încă din ziua 
în care au debarcat. În ambuscada de ieri a omorât trei de una 
singura. Credeam că-i cunoaște mai bine de-atăt. 

Breaca smulse sulița din corp și o puse lângă războinică. În 
spatele ei, în noroi, zăcea o mantie cenușie călcată în picioare. 
O scoaseră împreuna și o învăluiră în ea, întinzând-o dreaptă, cu 
capul spre vest, partea nopţii și a Brigăi. Breaca făcu invocaţia 
pentru cea doborâta în luptă. Caradoc îi recupera scutul și i-l 
spălă în râu, scoțând la iveala însemnul șarpelui-suliță vopsit în 
roșu și negru. Plin de respect, i-l așeză sub cap. Războinicii din 
Mona luptaseră ca niște urși să apere râul și reușiseră să 
înfrângă atacul violent al legiunii a Il-a. 

— Imi pare rău. A fost o prietenă bună, rosti bărbatul. 

— Toţi suntem prieteni și tuturor ne pare rău. Mâine o să 
moară și mai mulţi dacă n-o să ne descurcăm mai bine de-atât. 

Breaca era obosita și văzuse murind prea mulţi dintre cei la 
care ţinea ca să mai poată să-și mai înmoaie vorba pentru cei 
vii. Focul din suflet i se stinsese laolaltă cu furia luptei și cu 
siguranţa victoriei. Putea să lupte zi după zi, dacă avea să mai 
trăiască, dar nu mai era sigură că aveau să câștige. Se consola 
cu gândul că legiunile, fiind înfrânte și dormind lângă focuri 
mici, trebuiau să se simtă mai rău. 

Caradoc se ridică odată cu ea și-o urmă în timp ce se 
îndepărta de râu. 

— Mâine o să ne descurcăm mai bine, spuse el. lartu tot ar 
trebui să mănânci. 

— Mai târziu. După ce o să verificăm caii. 

Calul-urs era cel mai aproape. ÎI găsiră bine îngrijit, mâncând 
fân. In apropiere dormea un grup de copii iceni, cu câlţii de 
grajd în mâini, la fel ca războinicii cu săbiile. Vreo doisprezece 
războinici înarmaţi stăteau de pază pentru cazul în care batavii 
atacau din nou. Se salutară în liniște ca să nu deștepte copiii. 

Spre capătul liniilor, trecură pe lângă o iapă bălțată care se 
odihnea sprijinindu-se pe piciorul din spate. Avea semnul 
șarpelui-suliță vopsit cu roșu pe pielea neagră de pe un umăr. 
Incepea să se șteargă, dar nu atât de mult încât să nu poată fi 
văzut. Breaca zise: 

— Calul tău de cavalerie șchiopăta. L-am văzut în timp ce ne 
întorceam. Mâine o să ai nevoie de un alt cal. Asta era cel de-al 
doilea cal al lui Cerin. O să ţi se potrivească, dar ar trebui să-ţi 


găsim niște hamuri. Ale ei au fost distruse când... 

— Nu. li apucă braţul. Breaca, oprește-te. Am încă un cal pe- 
aici pe undeva, iar hamurile sunt pregătite. Dacă, după asta, o 
să mai am nevoie de încă unul, atunci o să-l iau pe ăsta cu 
plăcere, dar acum trebuie să te oprești. Ar trebui măcar să bei 
niște apă. Când lupţi te deshidratezi, și pe câmpul de luptă nu 
bei niciodată suficienta apă ca să recuperezi. 

Băuse de fiecare dată când îi oferiseră copiii, iar ei îi dăduseră 
de fiecare dată când se odihnise. Chiar și așa, nu era de-ajuns 
ca să recupereze ce pierduse în căldura aia aprigă a luptei sau, 
și mai repede, prin răni. De când se luptase ultima oară, nu se 
mai gândise la asta: epuizarea o zăpăcise și o făcuse imună la 
durere. Acum că i se amintise, își dădu seama că era însetată; 
își simţea limba ca pe o bucată uscată de piele, iar atunci când 
vorbea, o ustura gâtul ca și cum ar fi înghiţit o pilă. Incuviinţă în 
silă. 

— S-ar putea să ai... 

Se opri. Bărbatul nu făcuse decât să-și aplece capul. Stătea 
lângă ea într-o aură argintie de foc. Ochii aveau aceeași culoare 
ca apa râului, iar părul căpătase nuanţa flăcărilor. Işi ridică o 
sprânceană. 

— S-ar putea să am dreptate? 

O cunoștea prea bine, iar ea, pe el. Cu grijă, reușiseră să 
îndepărteze barierele care-i despărţeau. Amintirile năvăliră 
asupra Breacăi. 

— Nu. Mulţumesc. 

Işi eliberă cu grijă braţul de al lui și începu să pășească spre 
coliba care fusese pregătită pentru ea. Caradoc o urmă, 
mergând pe partea unde ar fi trebuit să se afle Grindină. Se 
opriră împreună la ușa colibei și părea posibil că avea s-o 
urmeze și înăuntru. 

Breaca se întoarse, blocându-i calea. 

— 'Tagos obișnuia să alerge după mine așa. La tine nu mă 
așteptam. 

— Nu? 

Ochii lui îi cercetau chipul. Umorul acid, pe jumătate ascuns, 
dispăruse, iar ea își dădu seama că ar fi preferat să-l mai 
găsească acolo. li era mai ușor să se descurce cu umorul decât 
cu grija. Bărbatul spuse: 

— Mi-ai salvat viaţa și pe-ale prietenilor mei. N-am și eu voie 


să-mi pese? j 

— Dar n-am salvat-o pe Odras pentru tine. Imi pare rău. 
Durerea o făcu înverșunată. Nici nu m-am îngrijit de mama fiicei 
tale. A supraviețuit după ziua de azi? 

— Ah! 

Caradoc își mușca buza de jos. Era prima oară când îl vedea 
nesigur. Trecu pe lângă ea, ridică învelitoarea din ușă și se uită 
înăuntru. 

— Ai vrea apă acolo? 

— Nu știu. 

— Atunci răspunsul e nu. Breaca, hai de-aici! 

Îi apucă braţul într-un fel din care i-ar fi venit greu să scape cu 
demnitate. 

— E întuneric acolo, iar fumul a luat tot aerul. E o noapte 
frumoasă. Ceaţa nu e rece și-o să te simţi mai bine afară. 

Lipsindu-i voinţa să se zbată, îi dădu voie s-o conducă. O duse 
pe lângă rugul fratelui lui, către un loc unde, sub un fag, nu 
ardea decât un foc. Pe o stâncă plată se afla o cană de apa șio 
legătură în care, în vase diferite, erau ţinute brânza, carnea rece 
și malțul de orez. Mirosul se înălța ca și fumul, înlăturând 
rămășițele războiului. Brusc, i se făcură o foame și o sete 
nebune. Caradoc îi dădu drumul la mână și-și așeză mantia pe 
pământ. Blana de urs de dedesubt promitea un somn mai 
confortabil. Nu spuse decât: 

— Focul meu. Aș fi onorat dacă mi te-ai alătura. 

Breaca se așeză repede, atâta timp cât o mai ţineau 
picioarele. Îi dădu apa și carnea și-o privi în timp ce bea și 
mănâncă fără să comenteze. Când înţelese că era suficienta 
mâncare pentru amândoi, se așeză și i se alătură, rupând 
brânza cu mâna, împărțind bucăţile fărâmiţate peste foc. Când 
terminară, el se sprijini de copac și statură împreună în liniște. 
De la distanţa, zise: 

— Airmid trăiește. Asta e bine. 

— Este. 

Era legata de Airmid încă de dinainte de Mona, iar firul care le 
lega era mai gros decât toate celelalte. Pe timpul zilei, se mai 
întinsese, dar nu se rupsese. Credea fără îndoială că, dacă 
Airmid ar fi murit, ar fi știut-o, și-ar fi pierdut controlul și s-ar fi 
dus acolo de unde nici Ardacos, nici Braint n-ar mai fi putut 
aduce-o înapoi. 


— Dacă ea n-ar mai fi, și eu aș fi moartă, grăi Breaca. 

— Știu. 

Așeză o creangă pe foc, groasă, uscată, acoperită cu licheni și 
gata să se aprindă ca iarba vara. Flăcări noi luară naștere în 
jurul ei. O privi printre ele. 

— Cwmfen a rămas în Ordovices cu Cygfa, fiica noastră, și cu 
fiul ei nou-născut. Când războinicii ciocanului de război au 
răspuns chemării lui Togodubnos, ea nu li s-a alăturat. 

Era prea obosită ca să mai fie uimită sau furioasă și nici nu 
mai avea dreptul să știe nimic despre viaţa lui, așa cum crezuse 
odinioară. La fel, nici el nu avea dreptul s-o împovăreze cu 
detalii; asta încălca acordul lor. Femeia rosti înțepată: 

— N-am știut că ai un fiu. 

— N-am. Zâmbi. Tatăl copilului călărește acum în garda mea 
de onoare. Am jurat că-i voi apăra viaţa chiar cu preţul vieţii 
mele. Astăzi l-ai salvat tu pentru mine. 

— Înţeleg. 

Creanga trosni în căldura focului. Mâncarea îi încălzea 
stomacul. În sufletul ei, începură să se ațâţe alte lucruri, 
neașteptate și periculoase. Ușor, pielea ei începu să-i simtă 
apropierea care-i topea oasele. Rosti cu grijă: 

— Ai stat prea multe luni pe pământurile din Catuvellauni? 

— Şi știa că inima mea îi aparţine altcuiva. 

Frământarea înceta, îngheţându-i sufletul. Cu gâtul uscat, 
grăi: 

— Odras. Îmi pare rău. Dacă aș fi știut mai devreme că era în 
pericol... 

— Nu Odras. Ea i-a fost întotdeauna promisa lui Togodubnos, 
încă de când am crescut. Eram prieteni; ea era sora pe care n- 
am avut-o niciodată Nu mi-a fost niciodată iubită. 

— Dar ti-ar fi plăcut să-ţi fie. 

— Poate, când eram mult mai mic, dar ea n-a vrut. Era foarte 
blândă, dar foarte categorică. Asta trebuie să existe de ambele 
părţi, sau nu are niciun rost. Ştii doar. 

Fata se uită în sus cu asprime. | se schimbase glasul și 
privirea-i devenise luminoasă și înflăcărată. Îi repetă, ca să nu 
existe nicio îndoială: 

— Dorinţa trebuie să existe de ambele părţi, Breaca. Nu e de- 
ajuns, dacă inima unuia e în altă parte. Tu știi asta. 

— Da. 


Gâtul îi era încă prea uscat. Se simţea ca atunci când era în 
pericol de moarte, când timpul se oprea, iar bătaia inimii dura o 
eternitate. Ar fi putut să se întindă peste foc și să-l atingă. Şi el 
ar fi putut să facă la fel. Niciunul nu se mișcă însă. 

— Cerin era iubita lui Ardacos, spuse ea. De-aia m-am dus s-o 
caut. Ştiam unde a căzut. El are grijă de Cunomar și nu poate să 
meargă. Cred că nici nu vrea să se obosească pentru mâine. Aș 
fi rugat-o pe Airmid, dar ea nu-i poate părăsi pe visători într-o 
noapte în care îi cheamă pe zei în ajutorai poporului... 

Vorbea ca să nu se aștearnă liniștea. Fata se opri. El nu zise 
nimic. Spaţiul dintre ei se încorda până peste poate. 

— Caradoc... 

El își trase mantia de pe blana de urs. În lumina focului, lâna 
tăbăcită căpătă culoarea chihlimbarului. Brusc devenit timid, ca 
un copil, bărbatul îi propuse: 

— Pe urs e loc pentru amândoi. Dacă o să vii, o să știu că ne-o 
dorim amândoi. 

Fata stătea nemișcată, neputând să se apropie și să se lase 
pradă dorului. 

— Nu știai deja? Cum se poate? Ai uitat de Mona? 

— Nu, cum aș putea? Dar n-am uitat nici de mormântul tatălui 
meu, niciun anumit deal de unde-i priveam pe atrebates. Ești 
destul de înfricoșătoare când te înfurii. Îi zâmbi timid, pe 
jumătate serios. Şi, în plus, Airmid mă urăște. Cum aș putea s-o 
jignesc pe visătoarea preferată a lui Maroc? 

— Airmid? 

Râsul o făcu să se miște. Se ridică și ocoli focul. 

— Nu te urăște. Airmid îmi zice de ani buni că zeii ne vor 
împreună pentru un scop. Am crezut că mi-o zicea doar pentru 
că asta doream să aud. 

— Şi așa era? 

— O, da. 

Se întinse și-i atinse mâinile, iar degetele lui i le apucară pe 
ale ei. Simţi o străfulgerare în braţ care o lăsă fără suflare. 

— Da, încă de la început. 

— Atunci e bine că știm acum, înainte să fie prea târziu. 

Moartea și groaza de peste zi dispăruseră. Zâmbetul lui 
semăna cu rânjetul copilului din râu, care-i provoca pe zei. li 
învălui inima și i-o ridică spre zei; îi jupui pielea de pe corp, 
lăsându-i fiecare nerv liber să tânjească după el; îi spulberă 


ultimele reţineri, așa cum primele ploi de primăvară curăţă iapa 
unui copil de bețe și de paie, făcându-le uitate. 

Tremurând, se întinse și-i desenă cu degetele conturul 
buzelor, prelungind clipa, agățându-se o eternitate de bucuria 
degetelor ei la fel cum, pe câmpul de luptă, se agăța de 
eternitatea morţii. El își întinse mâna și i-o apucă pe-a ei, 
întorcând-o și sărutându-i pielea moale a încheieturii, acolo 
unde pulsul căpătă o nouă cadență în clipa în care el își apăsă 
buzele peste ale ei și-i simţi șiragul catifelat al dinţilor. Işi încâlci 
degetele prin părul lui de mătase aurie, le cobori pe gât și pe 
umeri până când, strâns lipiţi, se lăsară în jos pe pielea de urs. 
Noaptea era caldă. Pielea tăbăcită de dedesubt era moale și 
sigură. 

Era și nu era deloc așa cum își închipuise. Era priceput, dar nu 
și cu ea; ea era obișnuită cu altceva. Se luptară să scape de 
haine și să-și păstreze intimitatea într-un loc care se afla în 
vederea tuturor, bărbaţi, femei și copii care mai trăiau pe malul 
nordic al râului-mare. Amândoi mai fuseseră martori la 
împerecherea frenetică a celor uniţi după război de intimitatea 
morții iminente; nu voiau să se simtă și ei la fel. Zeii le zâmbiră 
și le trimiseră o ceaţă care să-i unească și care să-i închidă într- 
o lume a lor. Mai târziu, pe când ceața era la fel de groasă, 
ceilalţi ar fi putut să se și apropie să privească, dar ei tot n-ar fi 
băgat de seamă. 

Breaca nu voia deloc să doarmă. Ceaţa groasă se rotea în 
jurul lor, căpătând culorile focului. Stăteau întinși sub mantie, 
învăluiți în mirosul de mosc al sexului ei și al lui, explorând. li 
găsi și-i numără cicatricile de pe corp, numind arma și unghiul 
fiecăreia, spunându-i și cu ce greșise când le căpătase. El își 
recunoscu greșelile și făcu la fel cu rănile ei, oprindu-se, în cele 
din urma, la semnul conturat cu tuș pe pielea antebraţului. 

— N-o aveai pe-asta când te-am întâlnit prima oară și nici în 
noaptea alegerii. 

— Nu. Mi-a făcut-o Maroc la Mona, după ce am devenit 
Războinic. A avut un vis și mi-a zis că ar trebui să port semnul 
undeva de unde să se vadă chiar și fără scut. Nu mi-a spus 
despre ce era visul. 

— Ştiai că acum e semnul de lupta al tuturor? l-am văzut pe 
războinici vopsindu-și scuturile noaptea la lumina focurilor; 
semnul victoriei sigure. Mâine - azi - o să luptăm apăraţi de el. 


Uitaseră de război. Amintirea le strică bucuria. Ochii lui se 
întunecară. 

— Să nu-i lași să te omoare. 

— N-am plănuit asta. 

— Decât dacă o omoară pe Airmid. 

Nu glumea decât pe jumătate. 

— Sau pe tine. 

Își ţinea încă mâna pe braţul ei, acoperind semnul visului. Ea 
îi privise deja atent trupul și nu găsise niciun semn de tuș; nici 
nu se așteptase să găsească. li zise: 

— Tu n-ai niciun vis, niciun semn pe scut. Cum se poate ca 
războinicul celor Trei Triburi să nu aibă un vis? 

Voise întotdeauna să-l întrebe asta, dar nu avusese niciun 
drept; doar rudele și iubiții puteau să întrebe așa ceva. 
Conștientiza că acum o putea face atât de ușor, iar asta o topi 
din nou, determinând-o să se aplece și să-l sărute. Cu răsuflarea 
împreunată cu a Breacăi, el rosti: 

— Visul meu e vulturul. 

— Sigur. 

Ar fi trebuit să știe asta. Se cutremură până în străfundul 
fiinţei ei. Își aminti avântul triumfului pe care-l simţise atunci 
când crezuse că vulturul avea să fie visul ei. Il strânse în braţe 
și-i spuse: 

— Tatăl tău ar fi mulțumit. 

— Tata nu credea în vise. Ai uitat că abia la bătrâneţe a 
apelat la Luain? Când încă mai eram sub influenţa lui, mi-a 
interzis să-l folosesc. După aceea, era deja prea târziu. 
Amminios auzise și se folosea de asta ca de o armă. 

Își aminti îngrozită. 

— Oamenii lui purtau semnul vulturului de război. 

— Da. Dacă tu ai fi simţit pentru fratele tău la fel cum 
simţeam eu pentru al meu și ai fi știut că mercenarii lui poarta 
semnul visului tău, ai mai fi vrut să ţi-l vopsești pe scut? în plus, 
acum nu mai avem nevoie de el. Se ridică în cot și se întinse 
spre ea, trecându-și degetele prin părul fetei. Boudica. Cea care 
aduce victoria. 

O rosti cu ritmul unui tâlmaci, iar atunci era deja o eroina a 
cărei poveste avea să fie rostita lângă foc; apoi o spuse din nou, 
diferit - „Boudica”, într-un fel intim, care avea să rămână între 
ei. 


Femeia se încruntă, considerând-o o îngâmfare în faţa zeilor; 
el zâmbi și-i ridică șuviţele de pe frunte cu vârful degetului, apoi 
se apleca pe spate și-și trase scutul din grămadă cu arme din 
spatele copacului. 

— Vezi, e vorba despre noi toţi, nu doar despre câţiva. 

Scutul era din lemn de salcie acoperit cu piele de taur care ar 
fi rezistat și la o lovitura de topor fără să se rupă. În timpul zilei 
fusese alb. Acum șarpele-suliță se vedea roșu pe gri, exact ca la 
ea. 

li zâmbi înţelegător, cum o mai făcuse și înainte, cunoscându-i 
toate suferinţele, laolaltă cu motivele lor. 

— L-am rugat pe unul dintre oamenii tai să mi-l vopsească în 
seara asta. Dacă e să câştigăm, ar trebui să avem toţi un vis cu 
care să luptăm, nu mai multe. Dacă e să murim, pot să mor la 
fel de bine sub semnul meu ca și sub al tău. 

— Caradoc... 

Era un dar făcut încă dinainte de a fi împreună, iar asta îl 
făcea și mai important. Nu putea să vorbească. Il trase aproape, 
dându-i de înţeles cât de mult o impresionase. 

Ceva mai încolo, pe când încă se mai afla cu totul în ea, rosti: 

— Fiului nostru, atunci când îl vom avea, i se va îngădui să 
aibă propriul vis? 

Caradoc se dădu uimit pe spate. 

— Zău? Poţi să-ţi dai seama așa de repede? 

— Nu. Mi-a zis Airmid acum mulţi ani. Mi-ar plăcea s-o cred. 

Chiui, triumfător. 

— Atunci mi-ar plăcea să-i găsim un nume, unul de care să fie 
mândru; unul dintre cei care-au murit mai curajoși în lupta de 
ieri. 

— Sau care vor muri azi. 

Era serioasă. Venea vremea luptei și a morţii, cel puțin aşa i 
se spusese. Primele raze ale dimineţii șterseră culoarea nopţii. 
Ceaţa se îngrașă odată cu ivirea zorilor. Breaca îi dădu la o parte 
părul de pe frunte, i-o sărută și se ridică de sub mantie. Stând în 
picioare, zise: 

— A fost deja numit. Airmid a visat că va fi conceput și i-a 
spus și numele. 

Chipul lui Caradoc îngheţă; făcu ochii mari și se uită ţintă. 

— Al meu? 

— Nu. Dacă eu trăiesc să-l nasc, atunci o să trăiești și tu ca 


să-l crești. 

„Dacă. Nu e nimic sigur, decât că unii vor trăi și că alţii vor 
muri. Şi cel mai bun dintre vise nu arată decât o cale dintre 
multe posibile.” Asta i-o spusese Maroc. Nu simţi că era nevoie 
să i-o spună și lui. 

Se îmbrăcau cu zalele și-și strângeau centurile pentru săbii 
când Caradoc o apucă de încheietură și-o întoarse cu faţa spre 
el. 

— Cine e, Breaca? Ce nume i-a dat Airmid? A cui viață e deja 
pierdută pentru zei? 

— Cunomar. 

Câinii fură primii care-i avertizară că începe atacul. Mai întâi 
lătrară cei de mai departe, din partea de vest a taberei, apoi le 
răspunseră și ceilalţi. Războinici abia treziţi, prinși îmbrăcându- 
se sau golindu-și maţele, se grăbiră să se înarmeze și să-și 
înhame caii. 

Breaca, care tocmai își înșeuase calul-urs, încalecă și se uită 
peste o mare de capete ameţite de somn. Ceaţa era mai groasă 
decât înainte. În partea de est era de un roz pal care sfida 
răsăritul. In capătul cel mai îndepărtat al taberei, sute de focuri 
pâlpâiau ușor roșietice în ceaţă. In spatele lor, printre tufișurile 
și copacii împrăștiați, un rând umbrit întuneca pământul. Calul- 
urs își ciuli urechile și necheză. In depărtare îi răspunse o iapă. 

— Asta e roman. 

— Nu se poate. 

Caradoc era călare lângă ea pe un armăsar pe care-l primise 
în dar de la Gunovic. Simţind o mână străină trăgându-i zăbala, 
noul lui cal își întoarse capul. Caradoc se uită într-acolo unde-i 
arăta ea. 

— Am pus santinele. F 

— Ar fi trebuit să punem câini. In ceața asta poți să te apropii 
de un om ca să-i tai gâtul și nu te-ar vedea. Pe toți zeii... 

Un foc licări la marginea taberei în clipa în care un războinic 
se străduia să-și ţină câinele ce prinsese a lătra. Pentru o 
secunda, ceața se împrăștie, iar Breaca putu să vadă șirurile de 
armuri care luceau în lumină; rânduri nesfârșite se întindeau 
înapoi și în laturi. O cuprinse groaza, rece ca gheaţa. 

— Sunt romanii. Cel puţin o legiune. Au trecut râul mai în 
amonte și au înaintat în întuneric, la adăpostul ceţii. 

Cornul Războinicului îi atârna de șa. Fără să stea pe gânduri, îl 


ridica la gură. Notele limpezi, înalte se împrăștiară de-a lungul 
taberei. Romanii renunţară să mai păstreze taina. O sută de 
cornuri ale legionarilor sunară ca un ecou pentru al ei. In vreme 
ce zgomotul se dispersa, cinci mii de legionari își loveau săbiile 
de scuturi și strigau la unison, asurzindu-i. Nici dacă însuși 
Camul ar fi trimis un tunet ca să marcheze începutul luptei, tot 
nu ar fi răsunat atât de puternic. După aceea, se zvonise că 
doisprezece războinici muriseră de frică atunci când îl auziseră. 

În vest începu măcelul, care se întinse înainte la fel ca gheaţa 
pe o apă nemișcata. Nu mai era timp să se grupeze în rânduri 
ordonate. Cei care erau gata încălecară și-i căutară pe ceilalţi în 
ceaţă. Cei care încă mai dormeau - și erau mulţi - se îmbrăcară 
cu o grabă care lăsă multe lucruri neterminate. Jumătate dintre 
războinicii care porniră la luptă în ziua aceea o făcură cu spatele 
descoperit, lipsindu-le cel puţin o armă. Majoritatea muriră. 

Gărzile de onoare ale tuturor triburilor fură cele mai iuți și 
cele mai pregătite. Chiar înainte de a ajunge pe câmpul de 
luptă, Breaca și Caradoc erau deja înconjurați de războinicii cu 
mantii cenușii și albe. Ceilalţi li se alăturară pe parcurs. 
Războinicii lui Togodubnos, cei din Trinovantes, încă mai luptau 
cu semnul câinelui soarelui pe scuturi. Ceilalţi, mantiile cenușii 
și albastre, cu dungi verzi ale celor din Coritani, Durotriges, 
Silures - toți purtau semnul șarpelui-suliță, proaspăt vopsit în 
culorile care se potriveau cu mantiile lor. „Indiferent cât bine le- 
ar putea aduce lucrul ăsta.” în ceața flămândă, Breaca își văzu 
visul transformat în coșmar. Greaţa îi strânse mâinile pe frâie. 
Calul-urs își scutura capul pe măsură ce galopa. 

— Visătorii... Dubomos își împinse calul lângă al ei. Avea 
chipul cenușiu în urma somnului și vocea răgușită după o zi de 
luptă. Cred că pot să formeze un rând. Vor să-i ajutăm. 

Era o nebunie. Lumea întreagă era o nebunie. Breaca își 
întoarse calul spre locul unde îi arătă el, și la fel făcu și garda de 
onoare. 

— Unde? 

— Lângă rugul lui Togodubnos. Focul încă mai arde. 

Pământul întâlnea apa, focul întâlnea cerul. Rugul era la fel de 
mare ca în noaptea precedentă. Cineva se ocupase să-l ţină 
aprins, și acum strălucea în ceaţă ca un avertisment pentru un 
ultim atac - sau ca un miracol. Cei care credeau că pot chema 
zeii să-i ajute stăteau înaintea focului în semicerc, cu Macha și 


cu Airmid în frunte și cu Maroc și cu Luain de-o parte și de alta. 
Gunovic stătea lângă Macha cu câinele de vânătoare, Cygfa. 
Ardacos, Braint, Gwyddhien și Cumal stăteau în spatele lor 
alături de Cunomar, călare pe poneiul lui. Văzând copilul acolo, 
Breaca știu că aveau să moară; zeii și tatăl lui le-o spuseseră. 

Grindină stătea în spatele lui Airmid, nemișcat în trei picioare. 
O primi bucuros pe Breaca, la fel cum, odată, îl primise și pe 
Bân, iar ea, la rândul ei, îi răspunse; avea o inima mare și merita 
să-l iubească. Airmid o salută și ea. Ştia unde fusese Breaca 
peste noapte și ce făcuse, și era bucuroasa. Mâna ferma a celei 
dragi o strânse pe a ei. Faţa ridicată ca să fie sărutată purta 
urmele unei suferințe de nesuportat, dar era la fel de frumoasă. 

— Ai venit. Îţi mulţumesc. Dacă e să murim, alături de voi aș 
vrea să se întâmple. 

Nu avea să plângă în ziua luptei. Nu putea. 

— Ţi-au spus zeii că trebuie să murim? 

— Unii dintre noi trebuie. Vocea lui Airmid purta siguranţa 
dată de visul zeilor. Dar dacă tu o să trăiești să naști copilul, 
Caradoc o să trăiască să-l crească. |ţi jur. 

„Dacă.” 

Caradoc se găsea în capătul celălalt, alături de Maroc, și 
aproape că nu se zărea. Văzând că aici se va forma un scut, 
ceilalţi veniră și ei. Erau îngrozitor de puţini. Breaca estimă că 
erau cam o mie, care trebuiau să ţină piept unei legiuni. O mai 
făcuseră, dar șansa fusese de partea lor; acum le era potrivnică. 
Niciodată nu simţise moartea cu atâta siguranţă. Se uită în jos și 
văzu că Airmid încă o mai privea. 

— Sunt visele așa de sigure? o întreba. 

— Unele dintre ele. 

— Poţi să faci legiunile să se întoarcă? 

— Nu. Dar Macha a visat că le putem reţine îndeajuns. 

— Îndeajuns pentru ce? Nu e nimeni care să ne ajute. 

— Nu știm. Ni se va arăta. 

Putură să audă cum tocmai murise primul val de războinici. 
Veniră și mai mulţi lângă rug. Erau o mie cinci sute și încă se 
mai adunau. Ceaţa forma valuri prea groase ca să fie siguri de 
număr. În faţa, în alb, linia legionarilor înainta ca și cum ar fi fost 
trasă în faţă de caii de la plug, încet, dar fără greșeala, fiecare 
bărbat rămânând la adăpost în spatele propriului scut, fiecare 
înjunghiind prin spaţiul strâmt dintre el și celălalt. Pierdeau cam 


unul la douăzeci de războinici uciși. Puţini soldați romani din 
cavalerie - nu sălbăticii călăreți batavi din cohorte sau tovărășii 
lor gali din armatele secundare - acopereau marginile ca să 
prevină un atac din spate. Autocontrolul lor era înspăimântător. 
Să călărești în război și să nu omori, asta însemna o disciplina 
de neînchipuit. 

„Noi suntem călare. Ei sunt majoritatea pe jos. Dacă le putem 
înfrânge cavaleria, o să putem trece prin ei.” 

Breaca se întoarse spre Airmid. 

— Dacă e să avem vreo șansă cu infanteria, atunci trebuie să 
le risipim caii. 

— Macha a visat că o să le ţinem piept. Ni se va arăta cum. 
Clarvăzătoarea era neobișnuit de calmă. Credinţa nimicea frica. 

Dubomos veni lângă ele și îi zise Breacăi: 

— Am fost până în capăt. Suntem două mii și încă mai vin. 
Dar nu ajunge. Probabil că nu au trimis mai puţin de cinci mii. 

— Ştiu. Airmid, dacă zeii vor să luptam, trebuie să ne arate... 
Vântul începu să bată din nou, dinspre nord. Flăcările crescură 
de la suflarea lui. Grindină se lăsă la pământ. Intr-o vâltoare de 
păr pârlit, calul-urs se dădu brusc într-o parte. Peste tot de-a 
lungul rândurilor, călăreţii se luptau să-și țină caii în frâu. Breaca 
înţelese imediat. 

— Focul - putem să folosim focul împotriva lor. Vezi... Breaca 
își tăia deja o bucată din tunica. Acum avea trei sulițe; armele, 
odată puţine, acum erau din belșug. Işi legă bucata de mantie 
de vârful suliţei, chiar sub mâner. 

— Efnis! 

Era mai sus, după vreo patru clarvăzători. 

— Mai ai untura de urs și rășina de pin? 

Efnis o luă la fugă încă înainte să termine ea propoziția. 

O grămadă de copii murdari de fum alergară în urma lui; 
fusese întotdeauna bun cu cei mici. Când se întoarse cu 
esenţele pentru torţe, sute de războinici își legau deja suliţele. 
Mai mulţi copii și războinici tineri aduceau pocale și căni - nu 
avea nimeni să bea în ziua aia sau, dacă nu cumva urmau să 
moară, aveau s-o facă la sfârșitul luptei. Vasele fură umplute cu 
cârpe, untură și toate lucrurile care se puteau aprinde. Copiii 
legară curelușe de piele de mânere și de gâturi ca să poată fi 
balansate și date mai departe. Fiecare vedea în asta o șansă să 
capete cinstire și să se ajungă să se povestească și despre ei la 


lumina focului. Nimeni nu se mai aștepta să scape cu viaţă. 

Caradoc își împinse calul în stânga ei. Prezenţa lui o întări. 
Cameea cu șarpele-suliță pe care i-o dăduse cu mult timp în 
urmă strălucea acum argintie pe umărul lui, după câte se vedea, 
cu simbolurile iubirii, părul roșu de cal, refăcute. Durerea o 
înțepă și-i rămase în gât. 

— Caradoc, eu... 

— Știu. O sărută. Şi eu. Ţine. 

Găsise o grămadă de sulițe, unele romane, pe care le luase de 
la batavii morţi. Zăngăniră pe pământul dintre ei. Mantia lui 
pestriță se întindea destrămată peste șa, iar el se apucă să rupă 
bucata inutila. Fata își stăpâni sufletul și începu să lege 
mânerele sulițelor, zicând: 

— Ar trebui să ţintim spre cai. Dacă spulberăm cavaleria, în 
cele din urmă o să reușim să atacăm rândurile. 

— Până își trimit rezervele peste râu ca să ne taie calea. 

— Nu cobi pentru ceva care nu s-a întâmplat încă. 

Râul se întindea în stânga Breaca îl simţea prin ceaţă, 
pișcându-i pielea, avertizând de pericol. Nu avea să mai treacă 
mult. 

Erau gata. Liniile romane mai încetiniseră, lovite de un grup 
de trinovantes legați cu moartea. Cântecele lor de moarte 
umplură ceața, pline de ură. Războinicii câinelui soarelui nu mai 
luptau ca să-și protejeze pământurile, ci ca să răzbune moartea 
lui Togodubnos. Breaca înjură. 

— Îşi vând pielea prea ușor. Când vor trece de noi, legiunile se 
vor îndrepta direct spre colină și măcelul va fi groaznic. Sigur 
trebuie să-și dea seama de asta. 

Caradoc se uită la ea așa cum o făcuse o dată și în timpul 
nopții, dezvăluindu-și sufletul. li apucă mâna. 

— Breaca? Când? Nu dacă? Ce știi? 

— Poftim? 

Era atentă la foc. Vântul îl învolbura ca o furtună de nisip din 
timpul verii. Flăcările se ridicară, răspândind lumina roșiatică. 
Bunica bătrână stătea în mijlocul lor, încăpățânat de opacă și 
mai mare decât ar fi trebuit să fie. În jurul ei, războinicii 
strămoșilor își vopseau pe braţe șarpele-suliță cu drobușor 
albastru. Fiecare dintre ei avea același însemn, mai puţin 
conducătorul, care purta semnul iepurelui. Deasupra, pe cerul 
albastru, roiau vulturii, gata să ucidă. Bunica bătrână îi arătă cu 


un deget subţire ca un os ceva prin foc. „Ei învaţă, dar nu 
suficient de repede. Ăștia sunt ultimii. După ei, nu vor mai fi 
alții.” , 

Vocea ei, mai tânără, rosti: „Aştia sunt doar bărbații. Trebuie 
să mai fie și femeile și copiii. Dacă vor trăi, atunci și neamul va 
supraviețui”. 

Bunica bătrână îşi înclină capul într-o parte. „Asta depinde de 
tine.” 

| se învârtea capul și se simțea rău. Pentru că nu mai putea 
să-l vadă bine, se agăţă de mantia lui Caradoc. 

— Copiii... copiii trebuie să trăiască. 

Se întoarse în partea cealaltă. Arrmid o privea, atentă la 
glasul zeilor. 

— Airmid, spune-i Machei, lui Luain, lui Maroc, tuturor. Nu 
suntem aici să oprim invazia, ci ca să-i ţinem în loc suficient 
demult încât să scape copiii. Ei sunt războinicii viitorului. Nu 
trebuie să moară aici. 

Bunica bătrână puse stăpânire pe mintea ei. Parodiindu-și 
parcă propria voce, spuse: „Asta nu e de ajuns. Trebuie să fie și 
cei mari, care să le arate drumul prin viaţă, să le împărtășească 
visele și să le spună poveștile. Cum altfel ar mai putea un popor 
să se cunoască?” 

Cu voce tare, grăi: 

— Nu putem fugi. Războinicii nu pot să fugă de pe câmpul de 
bătălie. 

„Atunci puteţi să muriţi degeaba și odată cu voi și poporul. 
Pentru totdeauna. Voi sunteţi ultimii care mai puteți lupta.” 

Era un sacrilegiu. Ultima tăgăduire a unui războinic. Durerea îi 
săgeta inima. Pentru o clipă, crezu că a fost lovita și ca bătăliile 
se terminaseră pentru ea. Îi văzu faţa lui Caradoc și fu sfâșiata 
de regret. Airmid o pălmui cu putere. 

— Breaca! Vorbește-mi! Ce-ai văzut? 

— Trebuie să plecăm. Trebuie să mergem cu toţii, războinicii 
laolaltă cu copiii. Asta nu e nici momentul, nici locul, nici cea 
mai buna cale să ne luptam cu ei. 

Simţea că înghite cenușa, iar cuvintele îi ardeau limba. Grăi, 
copleșita de suferința: 

— Războinicii câinelui soarelui sunt destui ca să le ţină piept. 
Cei ai șarpelui-sulița trebuie să plece. Trebuie să trăim ca să 
luptam din nou, altfel întregul teritoriu va fi pierdut. 


— Cum? 

— Eşti sigură? 

Era Războinică din Mona, era Boudica, Aducătoarea Victoriei, 
și le cerea să se retragă. De jur împrejur, le simți tensiunea 
împotrivirii. Doar Ardacos era alături de ea. El știa mai bine 
decât oricine greșelile strămoșilor și avea încredere în ea mai 
presus de orice. 

— Războinică are dreptate. Bătălia asta e pierdută, dar nu și 
războiul. Copiii trebuie să trăiască împreuna cu destul de mulţi 
oameni care să le arate cum să-i urmeze pe zei. Se uita în jur 
prin ceața. Cum găsim scăparea? 

Nu răspunse nimeni. Toţi așteptau să vorbească Breaca. Ochii 
lui Caradoc privindu-i pe ai ei păreau o mare larga și 
învolburata. Breaca simţi cum se îneacă în ei, simţi fluxul 
spiritului lui curgând în toate fibrele fiinţei ei. Ca să-i 
mulțumească, i-o arăta pe bunica bătrână și râsul ei acid și simți 
că sufletul lui înțelege. Bărbatul grăi către ceilalţi: 

— Suntem înconjurați de mlaștină, iar ceața e un dar de la zei 
care să ne ascundă. Dacă noi nu putem vedea până la vârful 
suliței noastre, atunci nici ei nu pot. Dacă noi, cei care rămânem 
aici, o să facem destul zgomot, atunci n-o să vă vadă plecând. 

Apucă strâns braţul lui Airmid, așa cum odată îl apucase pe-al 
lui Odras. Fusese o prostie să se creadă că însemna mai mult 
decât prietenie. Rosti: 

— Mergeţi. Breaca are dreptate. Aici nu e nimic de câștigat, 
decât o moarte eroică, inutilă dacă vom pieri cu toţii. Plecaţi 
acum și luaţi copiii. O să am grijă să ne opunem din răsputeri. 
Legiunile vor plăti scump pentru fiecare pas înainte. 

Se întoarse în partea cealaltă și, pentru prima oară, îl salută 
ca un războinic pe Dubomos. 

— Trebuie să mergi cu ei. Visătorii au nevoie de paza unui 
războinic. Să cânţi despre noi mai târziu. 

Zâmbetul lui  Dubomos străluci în ceaţă. Copilăria 
dușmănoasă se ridică de pe umerii lui. Îl salută ca un tălmăci, cu 
cea mai mare cinste și cu ochii umezi. 

— Tălmăcirea e deja făcută. 

— Nu. 

— N-o să te las. 

Airmid și Breaca vorbiră deodată. Vocea lui Airmid răzbătu 
mai cu putere și fu auzită: 


— Caradoc, nu poţi să rămâi. Dacă Breaca trăiește, trebuie să 
trăieşti și tu. Visul nu minte. lar ăsta e pământul tău. Doar tu le 
poţi arăta calea. Mergi acum cu ceilalți. Le vor ţine piept 
visătorii. 

— Poftim? 

Breaca izbucni în râs ca o nebună. 

— Airmid, ai înnebunit? Ce o să faceţi voi? O să aruncaţi cu 
cănile aprinse în legiuni? 

— Macha a visat armata, și erau și visători în ea. 

— Care? 

Se certară una cu alta, în contra visului și a timpului. 
Cântecele luptătorilor din Trinovantes slăbeau, transformându- 
se în strigătele animalice ale răniților și ale muribunzilor. Breaca 
putea să citească durerea trădării pe feţele din jurul ei. Boudica 
n-ar trebui să-și părăsească locul victoriei, nici măcar dacă se 
confrunta cu o înfrângere sigură. Ferindu-și urechile de râsul 
bunicii bătrâne, își ridică vocea și spuse: 

— N-o să plec de aici decât dacă fiecare războinic care poartă 
semnul șarpelui-suliță vine cu mine - laolaltă cu visătorii. Dacă 
rămâne unul, o să rămânem toți. 

Asta îi ajuta. Dacă tot fi se dădea ocazia, aveau să rămână 
mai mulţi. Războinicii zâmbiră în semn de mulţumire, își ridicară 
armele și se întoarseră să-i înfrunte pe dușmani. Planul murise 
așa cum se născuse. 

— Nu! O să mergeţi când și unde vi se spune. Credeţi că 
negura asta e un accident? Credeţi? 

Cea care vorbise era Macha, așezată în mijlocul grupului 
clarvăzătorilor, cu spatele la foc, astfel că lumina pâlpâia în jurul 
ei, iar umbra se ridica și se prăvălea peste ei toţi. Glasul ei 
părea vocea zeilor, care trecea până dincolo de pereţii de ceaţă. 

— În vremea lui Cezar, Onomaris și toţi visătorii lui l-au 
chemat în ajutor pe Manannan, zeul mării. Zeii le-au auzit 
rugămintea și le-au trimis o furtună care a distrus corăbiile 
invadatorilor. Așa și noi, le-am chemat pe Briga și pe Nemain să- 
și ajute poporul, iar ele ne-au trimis ceața asta. La ce bun, 
atunci, dacă noi nu ne folosim de ea și nu facem cum ni s-a 
spus? 

— O să folosim ceața ca să luptăm, grăi Caradoc. 

Macha se înfurie și mai tare. Vocea ei îl critică aspru, pe el și 
pe toţi războinicii care încuviinţaseră. 


— Împotriva a patru legiuni care au spart bariera râului? Nu 
prea cred. O s-o folosiţi ca să căpătaţi onoare, glorie și o moarte 
rapidă. Ce vă pasă vouă de cei rămași în viaţă pe un pământ 
fără conducători, fără visători și fără războinici care să se lupte 
mai departe? Sunteţi mai egoiști decât toţi cei dinaintea 
voastră. Zeii vă vor părăsi după moarte. 

Pe un ton de vădită compătimire, îi spuse Breacăi: 

— Bunica bătrână și-a dat viaţa ca să-ţi aducă un vis cu o 
putere nemăsurată. Tu alegi dacă vrei să te lepezi de el. Să nu 
te aștepți să-ți mulțumească atunci când o s-o întâlneşti pe 
tărâmul celor morți. 

Se dădu la o parte din lumina focului. Flăcările se înălțară și 
coborâră. Ceaţa tremură, iar romanii, văzându-i, aclamară. Erau 
la vreo doisprezece aruncături de suliță, iar războinicii din 
Trinovantes care le ţineau piept erau câteva sute, nu câteva mii. 

Breaca înaintă în locul din faţa focului. Simţi zidul de căldură 
în spate și-i auzi pe cei din jurul ei ţinându-și respiraţia. Ardacos 
își ridică scutul furat ca o oglindă și fata se văzu reflectată în el, 
cu părul roșu pe fundalul flăcărilor roșii și a ceţii sângerii 
dimprejur. Se simțea îngheţată și sfâșiată de critica aspră a 
vorbelor Machei. Își ridică scutul și-și înăspri vocea, așa cum o 
învățase odată Maroc, ca să poarte autoritatea Războinicului. 
Rosti limpede: 

— Macha are dreptate. Trebuie să-i ascultăm pe zei. Vom 
merge așa cum ne-a rugat. Toţi cei care poartă semnul șarpelui- 
suliță vor lua caii și copiii. Cei cu semnul câinelui soarelui vor 
rămâne și vor lupta. Caradoc îi va conduce pe cei care pleacă. 

Rugul șuieră ca și cum ar fi devorat lemne verzi. Ceaţa se 
încolăci și ascunse câmpul de bătălie. Zeii nu ar fi putut vorbi 
mai clar. Un suspin străbătu rândurile apărătorilor, precum 
sunetul scos de vestitorii dimineţii. Breaca simţi cum se ridică 
povara împotrivirii. 

Era singură și foarte îngheţată. Caradoc îi apucă încheietura 
la fel ca în timpul nopţii și, aplecându-se de pe cal, își apăsă 
buzele pe capul ei. Breaca ar fi vrut să vorbească, dar nu-i 
ieșeau cuvintele. Bărbatul încuviință zâmbitor și tăcut și-și 
întoarse calul spre nord. Fiecare războinic care-i purta semnul se 
întoarse să-l urmeze. In câteva minute, începu exodul. In tăcere, 
copiii cu ochii mari fură prinși și ridicaţi în șa, vocile lor, care 
întrebau dacă erau cumva luaţi la luptă, pârând sunete scoase 


de vântul care trece printr-un fluier. Caii de rezerva fura 
dezlegaţi și încălecaţi de clarvăzători sau de copii, câte doi sau 
trei odată. În rândurile visătorilor, femeile și bărbaţii plecară. 
Dintre iceni, nu mai rămaseră decât Macha și Gunovic. Luain 
mac Calma se despărţise repede de ei și galopase să i se alăture 
în faţă lui Caradoc. Tot ce trebuia să fie zis, fusese spus noaptea 
trecută, când aflaseră ce avea să se întâmple. Toţi cei care 
contau știuseră, mai puţin Breaca. Acum că își dădea seama, o 
durea în străfundul inimii. Își împinse calul-urs către Macha. O 
întreba: 

— De când ai știut? 

Macha nu mai era furioasă. Ochii ei erau atât de împăcați, 
cum nu mai fuseseră de la moartea lui Eburovic. Avea chipul lui 
Bán, lipsindu-i doar mirarea continua în faţa lumii. Zâmbindu-i, îi 
răspunse: 

— De ceva vreme, dar nu era nimic sigur. Totul a devenit 
limpede azi-noapte. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Ai fi ascultat? Știu ce înseamnă pentru un războinic să 
părăsească lupta. Trebuia să vină de la zei ca să crezi. 

Calul-urs își puse botul pe gâtul Machei. l-I mângâie absenta 
și, ca și cum calul i-ar fi amintit de existenţa lui, își duse mâinile 
la colierul Eceniei. Îl scoase și i-l întinse. 

— E al tău, la fel cum înainte a fost al mamei tale. Poartă-l cu 
mândrie și, când va veni ziua să te eliberezi de datoria ta față 
de Mona și o să te poţi întoarce în Ecenia, condu-i bine și cu 
dragoste, așa cum a făcut și ea. 

Cândva, Breaca se gândise la colier ca la o vietate, un șarpe 
de aur în mâinile bunicii bătrâne. Acum, ceața se învăluia în 
jurul lui ca o pernă albă, iar legătura din mijloc părea o coroana 
împletită din spice de grâu. Se aplecă și o lăsa pe Macha să i-l 
așeze la gât. Pentru scurt timp o simţi pe mama ei și fu 
copleșita. Macha o văzu și-i zâmbi. 

— Dacă așa va fi voinţa zeilor, o să te descurci la fel de bine 
ca și ea. 

Durerea crescu și-i rămase-n gât. 

— Sunteţi iceni, amândoi. Nu trebuie să rămâneţi. Vă rog să 
veniţi cu noi. 

Macha clatină din cap. 

— Nu putem. Cine crezi că ţine ceața? 


Nedreptatea o durea, la fel ca și calmul cu care fusese 
acceptată. Breaca strigă disperată: 

— Zeii noștri nu sunt romani. Ei nu cer sacrificii umane pentru 
darurile lor. 

— O viaţă dată de bunăvoie nu e un preţ plătit. Trebuie să 
rămână cineva să păstreze ceața, la fel cum Onomaris a plecat 
pe mare să susţină furtuna din vremea lui Cezar. Așa trebuie. 

— Poate s-o facă altcineva. 

Breaca se întoarse și găsi o față cunoscuta; nu departe de rug 
stătea singura clarvăzătoare din Trinovantes, care-și mișca 
buzele, invocându-i pe zei. 

— Rămâne Lanis, spuse ea. Nu-i așa că poate și ea să susţină 
ceața? 

— Nu. Eu am ridicat-o. Eu trebuie s-o țin. 

— Atunci n-am să plec. Copiii sunt în siguranța. O să rămân. 
La fel și Ardacos. 

Acesta stătea în preajma, cu mâna pe frâiele poneiului unui 
copil. Breaca i-ar fi făcut semn, dar Macha o opri. 

— Breaca, nu! Tot nu înţelegi? Nu e vorba doar despre copiii 
ăștia. E vorba de tine și de Caradoc, și de copilul pe care-l porți 
de azi-noapte, și de ceilalţi pe care încă nu i-ai zămislit. E vorba 
despre Airmid și Braint, despre Dubomos și Efnis, despre 
Gwyddhien și Ardacos și despre ceilalți care-i vor crește și-i vor 
învăţa. Impreună, voi toţi purtaţi seminţele viitorului. Dacă voi 
scăpaţi azi, exista speranţa ca tot ce suntem, ca tot ce avem - 
visele, zeii, cântecele despre trecut și prezent - să poată 
supravieţui. Fără asta, Roma va distruge totul, până ce copiii 
noștri și copiii copiilor noștri vor ști tot atât de puţine despre noi 
pe cât știm noi despre strămoșii noștri - mai puţin chiar, pentru 
că visele vor dispărea. Va fi ca și cum n-am fi existat niciodată. 

— Asta nu s-ar putea întâmpla vreodată. 

— Ba da. Dacă tu nu pleci acum, o să se întâmple. Chiar și 
așa, nu e nimic sigur. 

Macha devenise serioasă, nu furioasă, dar stăruitoare. 

— Jură-mi că vei lupta împotriva lor oricum vei putea. Că îi vei 
asculta pe zei ca să te îndrume și-ţi vei urma visul. Că îi vei 
învăţa și pe copiii tăi la fel. 

Breaca își duse mâna la mânerul sabiei. 

— Îţi jur! 

Ceaţa le apropia. Spre nord, îi înghiţea pe copii, câte zece, 


câte doisprezece; clarvăzători și războinici încruntaţi îi urmau. 
Caradoc îi conducea departe în față. Gwyddhien, Dubomos și 
Braint așteptau măsurând distanța până la romani. Airmid era 
ultima, împingând iapa sură de război. Grindină alerga la 
picioarele ei. Gunovic stătea lângă frâiele Breacăi, vorbind cu 
calul ei. Il salută ca pe un adevărat războinic. 

— Iţi mulţumesc pentru calul-urs. E cel mai bun bidiviu pe 
care l-am încălecat vreodată. 

Rânji, un urs de om, care o învățase ce însemna să te întreci 
cu inima uşoară și să lupţi ca să câştigi. Îi spuse: 

— Va fi un armăsar și mai bun dacă-l pui lângă iapa ta sură, 
dar asta doar dacă pleci acum și-i dai șansa asta. N-aș vrea să 
tragă romanii folos de pe urma muncii mele de patru ani. 

— Mă duc. 

Se afla pe câmpul de bătălie și făcea ceva de neiertat, 
plângea. Se întinse după braţul Machei. 

— Vom cânta despre tine în fiecare iarnă vreme de mii de 
generaţii. Nu-i lăsaţi să va prindă vii, pe niciunul dintre voi. 

— N-o să se întâmple. Acum, du-te! 

Își întoarse calul. În stânga, muri și ultimul membru al gărzii 
de onoare a lui Togodubnos, și legionarii înaintară, izbindu-și 
săbiile de scuturi, bătând pământul cu bocancii. Orbecăiau prin 
ceaţă și înaintau încet, verificând cu grijă fiecare pas. Breaca își 
împinse calul la trap. Airmid o aștepta cu iapa sură. 

Breaca o întrebă: 

— Poate să alerge? 

— Da, dacă n-o încarci. Haide, vino, trebuie să ne grăbim... Pe 
toţi zeii! Cunomar, nu... 

Copilul îi fusese încredinţat lui Braint. Uitaseră, sau nu 
băgaseră în seamă profeția tatălui său și era singurul dintre cei 
care purtau semnul câinelui soarelui care fusese obligat să 
meargă. La început refuzase, apoi brusc se domolise și, ursuz, o 
urmase pe tânăra războinică dincolo de rugul părintelui său. La 
capătul lui, în timp ce ea se aplecase să-și pună suliţele cu 
flăcări pe pământ, el se eliberase, se întorsese și, trăgând un 
tăciune de la marginea focului, își lovise poneiul, trecuse pe 
lângă ceilalți și se afundase în ceaţă. 

Cântecul de moarte al câinelui soarelui se înălţă și nu-și 
pierdu deloc tăria pe măsură ce se depărta. Când ajunse la 
apogeu, flăcări roșii pătară ceața. Un cal necheză îngrozit. 


Bărbaţii urlară surprinși și intrară în panică. Un copil muri răpus 
de zeci de săbii. Macha cântă, invocând-o limpede pe Briga, 
sunetul unei pitulici în primele clipe ale zorilor trecând dincolo 
de ceaţă. Căţeaua de vânătoare, Cygfa, i se alătură, ridicându-și 
botul în aerul umed. Lângă ele, Gunovic își învârti ciocanul și 
așeză pe rug prima dintre sulițele de foc. 

Breaca se trezi în urma unui șir tăcut de războinici. Feţele 
cunoscute tremurau în ceața din faţa ei: Airmid și Gwyddhien, 
Ardacos și Braint, Dubomos și Efnis, Luain, venit în spate pentru 
a vedea dacă plecaseră cu toţii, jumătate din garda de onoare 
din Mona, o mare de iceni în mantii albastre. Își ridică scutul 
spre cer. Pumni strânși fură ridicaţi în jurul ei. Airmid îi făcu 
semn pe cărarea spre mlaștini, într-acolo unde Caradoc le arăta 
drumul spre libertate. 

— Trebuie să mergem. 

La rug, prima încleștare a războinicilor acoperi zgomotul 
plecării lor. 


Epilog 


Macha. 

Era acolo, cu mult mai clară decât în viziunile lui. Bân o văzu 
stând cu Gunovic, fierarul călător, și cu o căţea pe care n-o 
recunoscu; cu Togodubnos și cu Odras, și cu un copil care avea 
părul blond al unuia și ochii mari căprui ai celuilalt și care stătea 
călare pe un ponei, zâmbind pentru provocarea lui din luptă. Era 
acolo cu spiritul, așa cum o văzuse el în toţi cei șase am, dar, cu 
toate astea, corpul, abia lipsit de viaţă, zăcea ars și fumegând 
pe rămășițele unui rug. Murise de o lovitură de ciocan la cap, iar 
pe piept, pitulicea de argint se revărsa, topită. Gunovic, al cărui 
ciocan, din îndurare, îi dăduse lovitura fatala, și ale cărui mâini, 
cu cinste și durere, o așezaseră pe rug alături de căţea, murise 
în apropiere, de la loviturile a zeci de săbii, nu înainte însă de a 
trimite de două ori mai mulţi, poate chiar mai bine de-atât, pe 
lumea cealaltă, înaintea lui Bân îi vedea și pe aceștia, dar mai 
slab și mai fantomatici, așa cum odinioară le văzuse pe mama și 
pe sora lui, pe care le crezuse moarte, când, de fapt, cel puţin 
una din ele era vie. 

Ușor și fără prea mare împotrivire, Bân își dădu seama de 
greșeală și de importanţa ei. El nu luase parte la măcelul 
organizat a doua zi; asta fusese de datoria legiunii a Il-a, un dar 
de la Aulus Plautius pentru comandantul lor, Vespasian, ca să-și 
mai spele din umilinţa înfrângerii din prima zi. Trupele auxiliare, 
din care făcea parte și Bân, fuseseră mai târziu trimise peste râu 
să caute răniții pe câmpul de luptă, să-i omoare pe dușmanii 
care s-ar fi putut preface morţi și să-i conducă pe legionarii 
răniţi înapoi peste apă, unde să fie îngrijiţi de Theophilus și de 
ajutoarele lui. De la început, după ce trecuseră de liniile 
doborâte ale morţilor din Trinovantes, trupele auxiliare dăduseră 
de scuturile care purtau, proaspăt vopsit, însemnul șarpelui- 
suliță, și comentaseră pe seama lui - galii aveau și ei strămoși și 
le cunoșteau simbolurile. Numai Bân rămăsese tăcut, ferindu-și 
mintea de teama care-i cuprinsese inima, de groaza care-l izbise 
pe deal cu o zi înainte, când o luptătoare cu părul arămiu 
condusese atacul prin care-i salvase pe Caradoc și pe 
Togodubnos. 

Abia când găsi rugul, când îngenunche, vomitând, în fumul 
înţepător al trupului mamei sale, când se uită la ceea ce de 


curând fusese viu, iar acum zăcea pe tăciunii aprinși, jupuit pe 
jumătate de carne, când își înălță capul și văzu sufletul mamei 


strălucind înaintea lui - abia atunci pavăza se destramă și 
adevărul năvăli înăuntru. 
— Macha! 


Îi strigă numele, dar nu primi niciun răspuns. În tăcerea 
spiritelor trecătoare, Bân plânse așa cum nu mai plânsese 
niciodată în viaţa lui. O durere nemaiîntâlnită îl sfâșie, furtuna 
zeilor îi smulse sufletul din rădăcini. Îl uitase pe Corvus și tot 
ceea ce reprezenta el. Moartea era cea mai mare și singura lui 
speranţă, izbăvirea lui. Cuţitul de la centură avea însemnul 
zeului șoim, Horus. Era un dar de la Corvus, făcut în primele zile 
de când erau împreună, ca o promisiune și o ofertă pe care 
niciunul nu se așteptase să o împlinească. Degetele lui Bân se 
strânseră în jurul lui, ca și cum acolo le-ar fi fost locul. Îl scoase 
din teacă șuierând și-l îndreptă cu vârful înainte spre piept. 
Durerea fu surdă, puternică, dar nu mortală, durerea impactului 
dintre un cuţit de fier și un medalion din aur masiv prin care nu 
putuse trece. Amorţite, degetele lui se desfăcură, iar umbra 
mamei sale se întinse să i-l ia din mână. Nici măcar când fusese 
închis pe corabia cu sclavi a lui Amminios n-o văzuse atât de 
aproape sau atât de reala. Sufletul lui striga către sufletul ei: 

— Mama! Vreau să vin cu tine! 

„Nu poţi.” 

— De ce? 

„Asta tu trebuie să afli. Ești de unul singur. Zeii te condamna 
să trăieşti.” 

II lăsă și se alătură alor ei, iar Bán nu era unul dintre aceștia. 
Unul câte unul, privi cum morţii celor două zile de lupta - iceni, 
trinovantes, brigantes, votadini, coritani, catuvellauni, silures, 
ordovices - treceau dincolo de apa, lăsându-se în grija zeilor. Îi 
veniră în minte numele și rangurile lor, iubirile și faptele lor, 
fiecare gravându-se în mintea lui ca pe marmura. La sfârșit, nu 
mai rămăsese decât pustiul și revelaţia că aceea pe care, alături 
de mama ei, o căuta cel mai mult nu trecuse pe lângă el. Macha 
așteptase singura într-o parte. Îi zâmbi cu răceala și încuviinţa, 
zicând: 

„Breaca trăiește. Sora ta e Boudica, Cea-Care-Aduce-Victoria. 
Are grijă de copii împreuna cu Caradoc. Să ţii minte asta”. 

Câmpurile verzi și aurii ale lumii de dincolo îi făcură semn. 


Macha se întoarse și intra în ceaţă. Ultimul lucru pe care îl văzu 
Bán la mama lui fu respingerea necruțătoare a spatelui ei și 
pitulicea care zbura cântând împrejur. 


Nota autoarei 


Popoarele britanice din epoca de fier de dinainte de ocupaţia 
romana nu au păstrat mărturii scrise ale istoriilor, ale viselor sau 
ale învățăturilor lor. Nu avem alte mărturii contemporane decât 
cele consemnate de inamici - de Roma cu toată părtinirea 
politica, sociala și culturala pe care o implică ele. Despre femeia 
pe care o cunoaștem drept Boudica, nu se știu prea multe, în 
afară de rolul pe care l-a avut în desfășurarea evenimentelor 
care au condus la revolta din 60-61 d.Hr., dar și din timpul 
acestei revolte, așa cum au fost ele înregistrate de Tacitus. 
Despre perioada anterioara, în special despre evenimentele din 
jurul invaziei lui Claudius, nu avem decât mărturiile incomplete 
ale lui Cassius Dio, înregistrate cu aproape două secole mai 
târziu. In ceea ce privește prima parte a vieţii ei, nu exista nicio 
consemnare, și de aceea toate lucrurile relatate în aceste pagini 
- despre poporul ei, despre viaţa și visele lor - sunt ficționale. Pe 
cât a fost posibil, mi-am ţesut firul imaginaţiei pornind de la un 
cadru contemporan stabilit de arheologi, dar trebuie să subliniez 
că interpretarea mozaicurilor construite din fragmentele de 
vase, din diverse rămășițe, din experimente arheologice și din 
teorii numismatice îmi aparţine în totalitate. 

Puțin mai multe lucruri se cunosc despre contemporanii 
Boudicăi: Cunobelin și cei trei fii ai lui sunt consemnați în sursele 
clasice, la care se adaugă și câteva detalii care pot fi extrase din 
existenţa și din răspândirea monedelor în vremea respectivă, 
deși cu îndoielile de rigoare. Cele mai multe se știu despre 
Caradoc/Caratacos, care, fără îndoială, a fost un conducător 
charismatic și inteligent. Webster consemnează că: „Dacă 
despre Cunobeline (sic!) se poate spune că a fost primul om de 
stat al Britanniei, atunci Caratacus (sic!) cu siguranţă a fost cel 
mai mare conducător britan”?. 

Alţii despre care avem mărturii credibile sunt Berikos (Verica), 
Beduoc, Cartimandua din Brigantes (numele ei înseamnă „ponei 
lucios”), consortul ei, Venutios și vizitiul ei, Vellocatos. 

Pe continent, se știe că lulius Civilis a comandat o cohortă de 
trupe auxiliare de batavi, iar în timpul unei revolte de mai târziu 


> Graham Webster, The Roman invasion of Britain (Routledge, 
1999) (n.a.) 


l-ar fi cunoscut pe Vespasian, viitorul împărat, pretinzând că i-ar 
fi fost acestuia prieten. Presupunerea mea că s-au întâlnit în 
timpul invaziei din 34 d.Hr. E complet nefondată, dar nu cred că 
și lipsită de logică. 

Tribul care ocupa pământurile de la vest de Ecenia e acum 
cunoscut sub numele de Corieltauvi. Totuși, după o judecată 
atentă, mi-am dat seama că pentru un cititor nefamiliarizat cu 
arheologia locală, numele ar putea fi prea ușor confundat cu al 
tribului Catuvellauni, care se întindea la sud, așa că, din raţiuni 
pur editoriale, am schimbat numele la forma lui anterioară, 
Coritani. 


În ceea ce privește părţile naraţiunii consacrate romanilor, 
sursele sunt multe și variate. În cercetarea pentru personajul 
Caius/Caligula și pentru evenimentele din iarna 39-40 d.Hr., am 
ales să accept interpretarea lui Anthony Barrett, din cartea lui, 
Caligula - The Corruption of Power, mai ales în ceea ce privește 
evenimentele din jurul „predării” lui Amminios. 

Corvus e un personaj întm totul ficțional, dar cariera lui 
militară e ușor bazată pe cea a lui Atatinus Modestus, un 
comandant menţionat de John Spaul în cartea lui A/a?, a cărui 
carieră a început în perioada augustană în Ala II Gallorum și a 
continuat cu șaisprezece ani în Legio X Germina. 

In cele din urmă, pentru partea romană, l-am consultat pe 
Webster, care îl descrie pe Galba ca fiind L. Sulpicius Galba, 
povestind lucrurile în lumina controversei lui Suetonius privind 
faptul că nu a luat numele de Servius până ce a urcat pe tron în 
anul celor patru împărați. 

Detaliile privind invazia rămân și ele extrem de controversate 
printre arheologii profesioniști. Dio înfățișează două lupte, 
amândouă purtate lângă un râu, dar nu ne precizează nici 
numărul exact al legiunilor care au participat, nici localizarea 
precisa a debarcaţii, lucruri foarte importante pentru înţelegerea 
evenimentelor din acea perioadă. Pornind de la un studiu al unei 
consemnări militare din perioada următoare invaziei, se acceptă 
ca au participat patra legiuni, plus trapele lor auxiliare și 
cohortele - în total, cam patruzeci de mii de bărbaţi înarmaţi, de 


3 John E.H. Spaul, Ala. The Auxiliary Cavalry Units of the Pre- 
Diocletianic Imperial Roman Army (Nectoreca Press, 1984, 
2000) (n.a.) 


două ori mai mulţi decât a adus Cezar în 55 și 54 î.Hr. Cele mai 
bune estimări sugerează ca a fost nevoie de o mie de corăbii 
care să-i transporte de pe continent - de zece ori mai multe 
decât cele care au participat la Armada spaniolă. 

In momentul de față, există doua teorii privind locul 
debarcării. Prima este că au ancorat la Richborough, în Kent 
(geografia coastei era ceva mai diferită de cum este astăzi) și s- 
au îndreptat spre vest pentru a înfrunta forțele locale, mai întâi 
pe Medway, apoi pe Tamisa. Teoria aceasta se bazează pe 
faptul că locul debarcării este la șase ore de navigat de Bologna 
- cea mai scurtă rată posibila - și pe dovezile arheologice ale 
activităţii militare romane care a avut loc cam la vremea 
invaziei. Locul debarcării avea avantajul că era aproape de 
Tamisa și de teritoriul tribului Trinovantes, amândouă locuri cu o 
deosebita importanţa strategică. 

Cea de-a doua teorie spune că invadatorii au debarcat pe 
coasta de sud, lângă Fishbome - și se bazează pe faptul că 
romanii se foloseau de pretextul întoarcerii lui Berikos (Verica) 
din Atrebates în regatul lui. Asta le oferea invadatorilor 
avantajul ancorării pe un teritoriu prietenos, unde aveau acces 
la mâncare, apa și combustibil pentru a-și amplasa taberele. Cei 
care resping aceasta ipoteza se bazează pe faptul că 
traversarea de la Bologna până aici durează douăzeci de ore și 
trebuie să treacă prin două fluxuri. 

Romancierul care trebuia să construiască un univers Acţionai 
avea întotdeauna de ales una din aceste doua teorii, asta însă 
până să apară o alta lucrare, publicată de Black“, care, 
analizând alte izvoare clasice, propune o a treia ipoteză - că au 
avut loc două debarcări diferite, câte una în fiecare loc 
menţionat. Noi nu avem cum să rezolvam asta, dar, având în 
vedere coșmarul logistic al ancorării a mii de nave în același loc, 
mi se pare că aceasta a treia teorie e mai rezonabilă decât 
fiecare din celelalte două; este motivul pentru care am optat 
pentru ea. Bineînţeles că dumneavoastră sunteţi liberi să vă 
imaginaţi propria teorie, la fel ca și derularea tuturor celorlalte 
evenimente. 


+ E. W. Black, „Sentius Satumius and the Invasions of Britain“, 
Britannia 31 (2000), 1-10 (n.a.) 


Numele și pronunţarea lor 


Acesta este un domeniu vast, nu mai puţin prin faptul că ne 
confruntam, în mare, cu o limba care nu mai exista. Evident că 
locuitorii Britanniei tribale din primele secole de după Hristos nu 
vorbeau deloc engleza - asta s-a întâmplat mai târziu, odată cu 
invaziile anglo-saxonilor din Evul Mediu. Erau vorbite în schimb 
două dialecte galice primare. În secolul patru î.Hr. Dialectul q- 
celtic s-a răspândit din Irlanda până pe Insula Man și în Scoţia, 
evoluând până la galeza de astăzi. Cealaltă formă, dialectul p- 
celtic, se vorbea în sud și est și a dat naștere, cu timpul, limbilor 
britone: welsh, comish și britonă. 

Unele dintre personajele din vremea Boudicăi aveau nume 
deja transformate și a trebuit doar să aleg ce forme să folosesc. 
Caradoc, de exemplu, este forma englezeasca a numelui galic 
Caradog. In ceea ce privește pronunția, galeza modernă pune 
accentul pe penultima silaba, deci Car-â-doc. Eu prefer ca toate 
trei silabele să fie accentuate la fel, în concordanța cu forma 
anterioara, Caratacos. Consoanele sunt tari toate: Kar-a-ta-kos. 
In lista de mai jos, personajele ale căror nume sunt consemnate 
în istorie poarta un asterisc. 

In ceea ce privește personajele imaginare, exista dovezi ale 
numelor galice și am putut astfel să le aleg în funcţie de 
perioada în care au fost folosite. Totuși, pentru a putea fi mai 
ușor citite de lumea moderna, am folosit și câteva nume 
contemporane galeze și irlandeze. In fiecare dintre cazuri, 
accentul este pus la fel pe fiecare silabă. 


Breaca — Un derivat de la numele zeiței Briga. Vocalele 
trebuie despărțite: Bray-a-ca. 

Ban — În irlandeza, „alb”. 

Macha — Numele zeiței cailor din perioada respectiva. „Ch” 
are o pronunție moale. 


Eburovic — „vânătorul de mistreți”. „C”-ul final este tare, iar 
accentul este pus la fel pe toate cele patru silabe: E-bur-o-vik. 

Sinochos — „i”-ul este pronunţat „ai”, iar „ch” este moale: 
Sine-o-chos. 


Arosted — A-ross-ted. 
Gunovic — „9” și „c” tari: Gun-o-vik. 
Dubomos — Dubh - „negru”, ca în scoţianul „skian subh”: 


Dub-or-nos. 

*Cunobelin — Cun - „câine”, Belin, zeul soarelui. Deci, Câinele 
Soarelui, „c” este tare: Kun-o-bel-in. 

*Togodubnos — Tog-o-dub-nos. 

*Amminios — A-min-i-os. 

Efnis — Accentul pe „i” face vocala lunga și înmoaie consoana 
care urmează: Eff-nish. 

Iccius — Ambii „i” sunt scurţi, iar grupul „ce” e dur: Ikk-i-us. 

Ardacos — Ar-da-kos. 

Gwyddhien — Urmează pronunția galeză, „w 
„u”, iar „dd” este moale: G-with-i-enne. 

Braint — Un alt derivat de la zeița Briga. Pronunţat cu câte o 
consoana la fiecare capat, rostit într-o singura silaba. 

Cunomar — „câinele marii”: Kun-o-mar. 


se pronunţa 


Bibliografie 


Barret, Anthony, Caligula - The Corruption of Power 
(Routledge, 

1993) 

Campbell, Brian, The Roman Army, 31 BC-AD337 (Routledge, 

1994) 

Cheeseman, G.L., The Auxilia of the Roman Imperial Army 
(Ares Publishers Inc., 1975) 

Crummy, Phillip, City of Victory: The Story of Colchester - 
Britain's First Roman Town (Colchester Archaeological Trust, 
1977) 

Cunliffe, Barry, The Ancient Celts (Oxford University Press, 
1997) Dixon, Keren R. And Southern, Pat, The Roman Cavalry 
(Routledge, 1997) 

Gilliver, C.M., The Roman Art of War (Tempus Publishing Ltd, 
1999) 

Goldsworthy, Adrian Keith, The Roman Army at War, 100 BC- 
AD200 (Oxford University Press, 1996) 

Hyland, Ann, Training the Roman Cavalry (Alan Sutton 
Publishing 

Ltd, 1993) 

Le Bohec, Yann, The Imperial Roman Army (B.T. Batsford Ltd, 
1994) 

Mackillip, james, The Dictionary of Celtic Mythology (Oxford 
University Press, 1998) 

6 hfjgain, Daithi, Celtic Warriors. The armies of one of the first 
great peoples în Europe (Pegasus Publications Ltd, 1999) 

Peddie, John, The Roman War Machine (Alan Sutton Publishing 
Ltd, 1994) 

Rees, Alwyn and Brintley, Celtic Heritage. Ancient Tradition în 
Ireland and Wales (Thames Hudson Ltd, 1961) 

Salway, Peter, A History of Roman Britain (Oxford University 
Press, 1993) 

Shirley, Elizabeth, Building a Roman Legionary Fortress 
(Tempus Publishing Ltd, 2001) 

Spaul, John E.H., Ala. The Auxiliary Cavalry Units of the Pre- 
Diocletianic Imperial Roman Army (Nectoreca Press, 1984, 
revised edition, 2000) 

Spaul, John E.H., Cohorts. The evidence for and a short history 


of the auxiliary infantry units of the Imperial Roman Army (BAR 
Internaţional Series 841, 2000) 

Webster, Graham, The Roman Invasion of Britain (Routledge, 
1999) 

Webster, Graham, Rome against Caratacus, The Roman 
Campaign în Britain AD 48-58 (Routledge, 1993) 

Webster, Graham, Boudica, the British Revolt against Rome 
AD 60 (Routledge, 1993) 

Webster, Graham, The Roman Imperial Army (A C Black, 
1997) 

Woolf, Greg, Becoming Roman. The Origins of Provincial 
Civilisation în Gaul (Cambridge University Press, 1998) 

Woolliscroft, D. L., Roman Military Signalling (Tempus, 2001)