Kai Meyer — Cruciada fecioarelor vol.2

=> APR 9,2 oe Li IP II IN 
SN RARA N TAB A 
a 
COLECȚIA MYSTERY 


; CRUCIADA 
* FOCIOARELOR 


xx 


E. K A WEVER 


7 


Asaltul pă EVRAN V w 


PS 


GOV 


Kai Meyer 


CRUCIADA FECIOARELOR 


Volumul 2 


www.virtual-project.eu 


Traducere de Adela Motoc 
Editura Universitară 2009 


HERRIN DER LUEGE 2008 Kai Meyer 
Kai Meyer 


Cartea a treia 
Arcele condamnaților 
„Suntem singurele animale care pot minţi”. 


Ursula K. Le Guin 


Orasul sfârtecat 


Milano era un oraş vechi, dar nu observai de la prima vedere. 
Periferiile se mulau pe zidul oraşului, deseori distrus şi mereu 
refăcut, şi făceau ca privitorilor pripiţi să le fie greu să 
deosebească vechiul sâmbure al oraşului roman de cartierele 
noi. Aici se deciseseră multe conflicte legate de trecătorile din 
Alpi, de drumurile comerciale din sud şi de accesul la Marea 
Adriatică, şi întotdeauna jertfa de sânge fusese mare. Nu 
trecuseră cincizeci de ani de la ultima invazie a unei oştiri 
împărăteşti, care distrusese mari părţi din vechiul oraş şi făcuse 
necesară mutarea populaţiei în cartierele periferice ridicate în 
grabă. 

In ciuda tuturor războaielor şi conflictelor sângeroase cu 
celelalte centre comerciale din nordul Italiei, cel mai cumplit 
duşman al Milanoului era chiar Milano. Situaţiile asemănătoare 
războaielor civile erau, mai degrabă, regula decât excepţia şi, 
deşi de la un timp se întorsese puţină pace, sub suprafaţă mai 
clocotea şi astăzi. Saga şi ceilalţi simţiră toate acestea de îndată 
ce intrară în oraşul din nord. 

— La Milano guvernează nenorocirea, spuse contesa Violante, 
care acum călărea, la fel ca Saga şi Zinder, în fruntea oastei 
epuizate. Hotărârea de a lăsa căruțele la Hoch Rialt se dovedise 
a fi fost înţeleaptă. Oraşul este sfârtecat de luptele din interior, 
dintre marea negustorime, nobilime şi cler. În plus, aici se 
concentrează toată puterea asupra Italiei Superioare. Milano 
controlează căile spre trecătorile muntoase din nord, portul 
Genova, de fapt, toate drumurile către Roma şi Veneţia. Poate 
că este o prea mare acumulare de putere pentru un singur oraş. 
Aici oamenii se sfâşie între ei de o veşnicie. 

De când intraseră în oraş, Saga fusese frapată de prezenţa a 
cel puţin cinci gărzi de soldaţi diferite. Îmbrăcaţi diferit şi foarte 
suspicioşi, ei păzeau poarta nu numai de intruşi, ci, în mod 
evident, şi unii de alţii. 

Faptul că pentru convoiul femeilor a fost mobilizată nu o 
singură trupă de pază, ci trei, a subliniat sfâşierea acestui loc. 


Vârful conducător al convoiului din jurul Sagăi, Violantei şi al 
lui Zinder a fost condus la Palatul arhiepiscopului, vărul 
contesei, în timp ce celelalte sute de fete epuizate au fost duse 
într-o tabără din sudul oraşului. Saga le văzu dispărând printre 
case şi simţi deopotrivă uşurare şi strângere de inimă. Pentru 
prima oară, de săptămâni întregi, avea senzaţia că poate respira 
liber - şi, totodată, simţea şi o pornire de grijă. Pentru aceste 
fete, ea era Magdalena, fie că voia, fie că nu, iar ele n-o urmau 
decât pe ea, pe nimeni altcineva. Violante înţelesese şi ea acest 
lucru şi nu făcea niciun secret din cât îi displăcea faptul că 
propriul ei rol în această întreprindere pierdea tot mai mult din 
importanţă. 

Li se explicase - în mai multe rânduri, căci fiecare căpitan din 
cele trei escorte insistase să le adreseze propriile cuvinte de 
salut - că în sudul oraşului se adunaseră multe sute de cruciate, 
care aşteptau acolo sosirea Magdalenei. Era tocmai ce 
speculase Violante, dar când căpitanii numiseră cifrele, adevărul 
a fost chiar şi pentru ea un şoc. 

— Patru mii cinci sute, spuse primul căpitan. 

— Spre cinci mii, cel de al doilea. 

lar cel de-al treilea declarase în mai multe cuvinte: 

— Stimaţi domni şi doamne, consulii din Credenza di San 
Ambrogio au onoarea să vă anunţe că patru mii şi încă cinci sute 
de suflete nevinovate aşteaptă în faţa porţilor din sudul oraşului 
sosirea Voastră. Domnul arhiepiscop, onoratul Vostru văr, a 
mobilizat trupe care de atunci fac tot ce le stă în putinţă pentru 
a instrui fetele în mânuirea armelor. Acestea din urmă fură 
spuse cu o grimasă atât de frapantă, încât părerea lui despre 
săbiile din mâna femeilor era destul de clară. 

Arhiepiscopul Aribert della Torre, vărul de-al doilea al 
Violantei, îi primi în palatul său. Saga nu-l plăcu - era gras, 
transpira puternic şi avea buzele vopsite -, dar Violante se 
dovedi extrem de abilă în contactul cu el. Ea lăsă impresia că el 
ar fi cel mai vechi şi mai bun prieten al ei, şi după amplele 
formule de salut din sala de recepţie, el îi invită pe toţi la o 
masă festivă în seara următoare. Totodată, nu făcu nicio taină 
din faptul că oastea va trebui să se pună în mişcare şi să 
întoarcă spatele oraşului Milano cel mai târziu la sfârşitul 


săptămânii. Violante aproba zeloasă fiecare dorinţă a lui, iar 
Saga înţelese că arhiepiscopul Aribert era cel care constituia 
coloana vertebrală financiară a cruciadei. 

Cu puţin înainte de sosirea lor, Violante îi explicase Sagăi 
contextul: pe arhiepiscop nu-l interesa nici Gahmuret von Lerch, 
nici eliberarea Locurilor Sfinte. În lupta eternă pentru 
supremație în Milano, el îşi promitea mai degrabă un nou sprijin 
din partea poporului, care era scârbit de vrajba fără sfârşit 
dintre Biserică, nobilime şi comerţ. Un bărbat evlavios ca Aribert 
della Torre ar fi putut să unească facțiunile diferite dacă le făcea 
să creadă că el nu se dădea în lături nici de la trudă, nici de la 
costuri, pentru a fi pe placul Atotputernicului. 

In timpul salutului, el o tot măsura pe Saga cu ochii săi înguşti 
şi înfundaţi în faţa buhăită. Abia când audienta fu pe sfârşite, îi 
dădu ei cuvântul. 

— Pe Voi, stimată Magdalena, vă aşteaptă mâine seară la 
masa festivă o nouă misiune. 

— Aşa? întrebă ea, nesigură. 

— Sfântul nostru Părinte, Papa Inocenţiu, a trimis un apropiat 
al său, care să verifice legitimitatea pretențiilor Voastre. Aşadar, 
pregătiţi-vă sufleteşte pentru câteva întrebări, draga mea. Şi fiţi, 
Vă rog, aşa de bună şi daţi-i răspunsurile corecte. 

Impotriva aşteptărilor, călăuzele lui Achard prin Via Mala n-au 
atras femeile într-o capcană şi nici nu le-au derutat în vreun alt 
fel. Nu mai puţin au putut forţa brutal convoiul să se grăbească 
şi să nu mai ţină seamă de bolnavi şi răniţi. Abia puţin înainte de 
a ajunge la trecători, la mai multe mile de cealaltă parte a 
prăpastiei, au aflat Violante, Saga şi Zinder că la traversarea 
prăpastiei au fost mai mulţi morţi; drumul fusese prea îngust 
pentru a trimite mai înainte soli de la capătul convoiului spre 
vârful lui. Se pornise o lavină de stâncă, care a strivit trei tinere 
şi doi mercenari. 

Jumătate de duzină de fete fuseseră rănite, chiar dacă niciuna 
din ele atât de grav, încât să trebuiască să fie cărate pe tărgi 
sau chiar lăsate în urmă. După aceea, călăuzele declaraseră că 
cinci la patru sute era o medie excelentă pentru un teren atât 
de periculos. Dar când, pe neaşteptate, pământul a început să 
se cutremure, au pălit cu toţii şi au început să şuşotească între 


ei, zăpăciţi. La întrebarea dacă asemenea cutremure ar fi la 
ordinea zilei, ei n-au dat niciun răspuns şi s-au grăbit s-o ia 
înapoi spre cetate. Nimeni nu le-a regretat dispariţia şi, aşa cum 
s-a arătat curând, convoiul s-a descurcat bine pe restul drumului 
peste munte, chiar şi fără oamenii lui Achard. 

Călugării care lucrau într-un han creştin pentru drumeţi şi 
călugări călători s-au declarat gata să îngrijească răniții. După o 
pauză de jumătate de zi, ei au putut să meargă mai departe şi 
n-au mai întâmpinat niciun fel de obstacole în timpul 
coborâşului pe povârnişurile sudice ale Alpilor. 

După sosirea lor la Milano, marşul prin munţi, grija pentru 
răniţi, tristeţea pentru cei morţi, toate acestea au cerut un tribut 
care era de mult scadent. Aşa se face că Saga petrecu restul 
zilei dormind şi se trezi abia în dimineaţa următoare, în camera 
ei din palatul arhiepiscopal. Cameristele îi pregătiseră o baie, 
dar ea nu mai avea răbdare să aştepte. Nici nu intră bine în apă, 
că şi ieşi, îşi trase pe ea hainele uzate, dar proaspăt spălate şi, 
strâmbând din nas, lepădă cămaşa cenuşie de penitent, din lână 
de capră, care-i fusese pregătită în mod suplimentar. 

Părăsi odaia, alergă spre încăperile Violantei şi bătu la uşă. 
Niciun răspuns. Tocmai voia să se întoarcă, când dintr-o uşă 
chiar lângă camera contesei se desprinse o siluetă. 

Jorinde von Rialt rămase pironită locului când o recunoscu pe 
Saga şi, o clipă, se păru că ar fi vrut să se întoarcă imediat 
înapoi în încăperile ci. 

— Stai, o rugă Saga chiar înainte de a şti de ce. Nu fugi 
imediat! 

Jorinde tăcuse tot timpul călătoriei prin Via Mala. Nimeni nu se 
simţea răspunzător pentru ea, deşi contesa făcuse eforturi de a 
se împrieteni cu singura doamnă nobilă din convoi. Dar când 
observase că Jorinde rămânea închisă în ea, abandonase 
tentativele. Rămăsese în sarcina Sagăi să-şi mai deschidă inima 
în faţa Jorindei şi să schimbe câteva vorbe cu ea. Răbdarea îi 
fusese pusă la grea încercare, pentru că Jorinde se refugia o 
dată pentru totdeauna în tăcere şi nu mai spunea decât strictul 
necesar. 

Tânăra femeie cu păr blond ieşi pe culoar. Spre deosebire de 
Saga şi de contesă, refuzase în timpul drumului prin munţi să 


poarte altceva în afară de o rochie lungă. Avea o ţinută 
nemaipomenit de dreaptă, ceea ce o făcea să pară nu atât 
impunătoare, cât îngrozită. Realmente, aceasta era prima 
impresie care-i venea în minte Sagăi ori de câte ori o vedea pe 
Jorinde: părea speriată ca un animal hăituit, gata în orice clipă 
să facă un pas înapoi şi să se pună la adăpost. 

Acum înclină cu umilinţă capul. 

— Magdalena! 

— Dar tu ştii numele meu adevărat, spuse Saga blând. De ce 
nu-l foloseşti? 

— Am crezut că eşti afară, în tabără. Şi eu ar fi trebuit să fiu 
acolo. Nu este corect ca eu să fiu altfel tratată decât celelalte 
fete. 

— Tu eşti o femeie din aristocrație, aici este deosebirea. 

— Printre multele mii de acolo de-afară sunt, cu siguranţă, 
fiice de neam mai mare şi, totuşi, sunt mulţumite să locuiască în 
simple corturi. 

Saga asculta surprinsă. 

— Ai fost acolo? În tabără? 

Jorinde încuviinţă din cap. 

— Nimeni nu m-a observat. Toată dimineaţa am umblat 
singură peste tot şi am cercetat femeile. 

Saga se ruşină. In timp ce ea dormise toată dimineaţa într-un 
pat moale la adăpostul palatului, Jorinde fusese afară, la femei - 
acolo unde era şi locul Sagăi. Jorinde nu era atât de temătoare 
cum părea la prima vedere. Sau era o maestră a stăpânirii de 
sine. 

Porniră spre un bovindou. Se aşezară pe bănci de piatră, în 
semilumina unei ferestre de sticlă opacă. Rochia albă a Jorindei 
se întinse deasupra genunchilor şi lăsă să se vadă un model 
brodat fin cu fir auriu. 

— Te gândeşti deseori la fiul tău? întrebă Saga. 

Jorinde dădu din cap. 

— Nu trece o oră fără să vorbesc cu el în gând. 

Un violent sentiment de vinovăţie o cuprinse din nimic pe 
Saga. Când vorbise ea ultima oară în gând cu Faun? Nici nu mai 
putea să-şi amintească. Cerule, când uitase că totul era, de fapt, 
pentru el? 


— Şi răspunde? întrebă ea pripit. 

— Nu. 

— Achard are, desigur, grijă de el. 

— Tocmai de asta mă tem cel mai mult. 

— Ce părere ai despre fetele din convoi? 

Jorinde înclină capul, ca şi când ar fi trebuit să se mai 
gândească la asta. 

— Totul este destul de impresionant. Şi, probabil, n-avea cum 
să nu ne sperie. A 

Saga răsuflă uşurată. In sfârşit, cineva care gândea ca ea. 

— lmi face o frică năprasnică! Toţi se aşteaptă ca eu să mă 
port ca o adevărată profetă - oricum, ar părea să fie asta. lar eu 
aş prefera să ţin ochii închişi şi să mă prefac că sunt cu totul 
altundeva. 

— Noi nu ne alegem locul în viaţă. lar noi două nu suntem de 
bunăvoie aici, sau, poate, mă înşel? 

— Nu, nici vorbă. 

Jorinde privea, stingherită, în poală. 

— Achard m-a lovit rareori. De fapt, nu m-a mai bătut 
niciodată după ce s-a născut fiul nostru. Seara dinaintea plecării 
noastre a fost prima oară după patru ani. 

— Este un monstru. 

— Mai rău. Inălţă capul, în ochi avea o strălucire rece. Mulţi se 
înşală în privinţa lui. Mulţi îl consideră un tâlhar, cineva care 
jecmăneşte pelerini şi neguţători lipsiţi de apărare. Şi aşa şi 
este, dar nu este totul. In el zace încă pe atâta răutate. 
Câteodată, cred că este plin până peste cap şi tot răul nu 
aşteaptă decât să iasă, în sfârşit, la lumină. L-am văzut făcând 
lucruri care... şi după aceea el mi-a povestit ce i-ar fi plăcut cu 
adevărat să facă. 

— De ce i-ai devenit soţie? 

— Tu de ce ai devenit Magdalena? 

Surprinsă, Saga făcu o grimasă. Acum Jorinde nu-i mai ocolea 
privirea. 

— Nu-i aşa că nu-i auzi vocea? auzi ceva, dar nu ştii dacă vine 
de la Dumnezeu. 

Câteva secunde, Saga rămase fără grai. 

— De unde ştii asta? 


— Nu eşti atât de greu de pătruns, dacă te străduieşti puţin. 
Tot atât de puţin ca şi Violante. Zâmbetul îi lumină, o clipă, 
umbrele de griji de sub ochii ei mari. Dintr-o dată, expresia feţei 
ei deveni serioasă. 

— Trebuie să te duci la ele - la femeile din tabără. Teama 
va fi stăvilită doar de credinţa neobosită în Magdalena. 

În vocea ei nu era niciun reproş, dar cuvintele o loviră pe 
Saga. Se priviră fără o vorbă. 

„Încrederea lor în Magdalena ar putea fi neobosită, se gândi 
cu amărăciune Saga. Dar în cine crede Magdalena?”. 

XXX 

Căpitanul gărzii arhiepiscopale nu permitea ca Saga să 
părăsească singură palatul. Insista să fie însoţită de douăzeci de 
soldaţi. Sagăi i se părea absurd să treacă pe străduţele înguste, 
în mijlocul acestei cete de luptători înarmaţi până-n dinţi. Peste 
tot oamenii se opreau şi căscau gura la ei. Se părea că de multă 
vreme orice milanez ştia cine era ea; dacă tinereţea şi 
îmbrăcămintea ei mai stârneau vreo îndoială, cel puţin vederea 
escortei ei de luptători le schimba părerea. 

Saga privea neclintit înainte în timp ce traversa oraşul, 
stârnind tot mai multă vâlvă. Curând, drumul ei călare semăna 
mai degrabă cu un alai triumfal, căci oamenii adunaţi la 
marginea străzii - mai ales, femei şi copii - o ovaţionau, cădeau 
în genunchi, rugându-se, sau intonau cântece evlavioase. Saga 
aproape că-şi dorea ca un fulger s-o arunce din şa şi să pună 
capăt acestei întregi comedii de bâlci. Dar se gândi la cuvintele 
Jorindei şi scrâşni din dinţi. A 

În sfârşit, ajunseră la una din porţile oraşului. Între timp, 
înţelesese că trebuia să-i fie recunoscătoare căpitanului care îi 
impusese escorta. Lăsată singură, ar fi fost, probabil, de mult 
strivită, sau, poate, nici n-ar fi fost observată. 

— Saga! Se uită în jur, când cineva îi strigă numele, nu 
nesfârşitul „Magdalena! Magdalena!”, care se ridica din 
mulţime. 

Zinder se ivise pe cal în arcada porţii, dar nu venea spre ea, 
pentru că soldaţii nu-l recunoşteau şi nici prin cap nu le trecea 
să lase să treacă spre ea un spadasin cu barba nerasă, cu o 
coadă de cal cenuşiu-argintie şi care gesticula sălbatic. Saga fu 


or 


nevoită să-şi croiască ea drum spre el din mijlocul mulţimii, 
până când caii lor se opriră unul lângă altul, în plin haos. 

— Te-am subapreciat, fetiţo, îi strigă el acoperind larma. Tu 
ştii exact cum să te afirmi, în modul potrivit. 

— Unde e Violante? 

— M-a rugat... ah, de unde, mi-a dat ordin, în felul ei drăgălaş, 
să te aduc. Trebuie să vezi ce se petrece acolo, afară. Este de 
necrezut. 

— Nu ştiu dacă eu vreau cu adevărat să văd ceva mai de 
necrezut decât ce e aici! Arătă cu o mişcare a capului spre 
mulţimea care se ruga, implora, jubila. 

— Doamne, Dumnezeule, Saga, habar n-ai! 

Puțin mai târziu, trebui să-i dea dreptate. Când înţelese, în 
cele din urmă, proporţiile acestei nebunii şi ale înşelăciunii, nu 
mai avu alt gând decât să se întoarcă şi să fugă. 

Dincolo de periferie, pe terenul arabil răscolit şi în depărtare 
cât vezi cu ochii, mişunau oameni. Fusese ridicat un oraş din 
corturi care se revărsa, frontoane maronii unul lângă altul, 
printre drumuri drepte ca desenate cu rigla şi străzi largi. In mai 
multe locuri, se creaseră pieţe largi, unde femei tinere - niciuna 
trecută de douăzeci de ani, niciuna sub şaisprezece ani - erau 
instruite în meşteşugul armelor de către persoane înarmate. Ea 
se aşteptase la un haos dezordonat, un multiplu al tumultului de 
pe străzi şi al mizeriei convoiului care o însoţise prin munţi. Dar 
ceea ce găsi aici era orice altceva în afară de o imagine a 
suferinţei. Nici cea mai vagă babilonie. In schimb, în această 
tabără domnea o ordine exagerată şi, în măsura posibilului, 
chiar curăţenie. Ici şi acolo, vedeai grupuri de femei care coseau 
noi corturi sau îmbrăcăminte pentru călătorie. Dar cele mai 
multe erau ocupate cu exerciţiile cu arma, şi le executau cu o 
înverşunare care aproape au făcut-o pe Saga să creadă o clipă - 
dar doar o clipă - că această armată formată din fete ar fi putut, 
cu adevărat, să elibereze Ţara Sfântă de plaga sarazinilor. Inima 
ei sălta şi un nesperat sentiment de forţă, ba chiar de sublim o 
copleşi. Erau luptătoarele e. 

— Ea este? tăie un glas zgomotul. Aceasta este Magdalena? 
Femeia care răcnise spre ea aceste cuvinte şi se împingea 
brutal printre soldaţii din escortă era mai masivă decât orice 


altă femeie văzută vreodată de Saga. De fapt, era mai mare 
decât cei mai mulţi bărbaţi pe care-i cunoscuse. Umerii ei sub 
cămaşa de zale şi spalierele de fier trebuie să fi avut dimensiuni 
enorme, pentru a putea purta greutatea unui asemenea 
echipament. Îşi strânsese într-un coc sever părul de culoare 
închisă, iar faţa ei... da, faţa ei merita toată atenţia. O reţea 
crăpată de cicatrici se întindea peste pomeţii proeminenţi, iar 
nasul părea să fi fost ciuntit la vârf. Dar ochii erau teferi şi plini 
de viaţă. 

— Berengaria, se prezentă ea, când îşi făcu loc, împingându- 
se între calul lui Zinder şi cel al Sagăi, şi trebui să privească spre 
cei doi călăreţi. 

Saga îi făcu un semn cu capul, în timp ce o căuta discret pe 
Violante. 

— Aici eu am comanda, strigă uriaşa atât de tare, de parcă s- 
ar fi aflat la o depărtare de o aruncătură de piatră. 

— Nu, observă Zinder, periculos de calm. Tu a; avut comanda. 
Acum a sosit Magdalena şi îţi mulţumeşte pentru strădania ta, 
femeie normandă. 

Saga se aştepta la un răspuns clocotind de furie, dar 
Berengaria nu făcu decât să-i arunce conducătorului 
mercenarilor o privire dispreţuitoare, după care se îndreptă din 
nou spre Saga. 

— Eu sunt cel de al doilea comandant al gărzii arhiepiscopale. 
Am fost numită acum şase săptămâni să iniţiez în mânuirea 
armelor primele femei care au intrat aici, în oraş. 

Saga nu prea înţelegea ce era cu femeia normandă. Abia 
după o clipă pricepu ce-i spusese Berengaria doar cu puţin 
înainte. Al doilea comandant al gărzii arhiepiscopale! O femeie 
care conducea soldaţii unui episcop? Saga n-ar fi crezut un 
cuvânt, dacă dovada vie nu s-ar fi plantat într-un mod cât se 
poate de impresionant în faţa ei. 

— Eu voi conduce noua formaţie însoţitoare a Magdalenei. 

Zinder se plecă în şa. Dintr-o dată, între el şi femeia aceea se 
creă o tensiune, care era aproape palpabilă. 

— Ce înseamnă asta? mărâi Zinder. 

— Eu mă ocup de protecţia Magdalenei. Şi aşa o să rămână. 


— Asta n-are nimic de-a face cu tine sau cu mine. Voi 
sunteţi... câţi sunteţi? Cincizeci de oameni? Cum vreţi să apăraţi 
un convoi de cinci mii de femei? 

Un zâmbet de gheaţă flutură pe faţa lui Zinder. 

— Problema asta nu trebuie s-o hotărăşti tu. 

Ea se îndepărtă. 

— Nu eu, îi răspunse peste umăr. Ci arhiepiscopul. Vorbeşte 
cu contesa ta, ea ştie mai multe. Şi poţi să mă crezi, a fost şi ea 
la fel de supărată. 

Mâna lui Zinder se îndreptă spre mânerul armei sale. Saga era 
sigură că, în tot timpul călătoriei, el nu scosese nici măcar o 
dată legendara sabie cu lama zimţată. Dar şi acum lama rămase 
în teacă. Zinder îşi încordase muşchii feţei cu o furie vădită. 

Berengaria rămase calmă. 

— Nu face nimic, se mulţumi să spună. 

Zinder mormăi ceva, apoi dădu pinteni calului. Acesta 
necheză strident, făcu un salt înainte şi trecu razant pe lângă 
normandă şi pe lângă ceata de femei, care se adunaseră în jurul 
celor trei. 

— Zinder, stai! strigă Saga, dar simţi apoi asupra ei privirile 
consternate ale fetelor. Trebuia să se stăpânească. „Eşti 
Magdalena, şopti ceva dinlăuntrul ei. Nu arăta slăbiciune, 
altminteri tot ce e aici şi acum se face ţăndări”. 

Şi poate chiar ar fi fost mai bine aşa, se făcură cunoscute 
îndoielile ei. Dar nu era decât o scurtă izbucnire de împotrivire, 
o fulgerare a raţiunii ei. „Nu trebuie să laşi să se piardă credinţa 
în tine. Tu eşti Magdalena. Ei au nevoie de tine”. 

Se opri, privi cu o mină împietrită cum se adună în jurul ei 
mulţimea de oameni şi şoaptele se prefac într-o furtună de 
entuziasm. Vestea că Magdalena a sosit, în sfârşit, străbătea tot 
mai repede tabăra. 

Berengaria se înghesui lângă ea, răcnind ordine către trupa 
însoţitoare. În jurul ei, se formă cu viteza vântului un şir 
înarmat. Totul în ea era o dorinţă nestăvilită ca Zinder să 
călărească din nou în urma ei şi cu Violante să poată sta de 
vorbă. Dar acum nu trebuia să arate nicio grabă. O grabă prea 
mare ar fi putut fi interpretată drept nesiguranţă. Şi cine ar mai 


fi vrut să urmeze o profetă care gonea în panică după un 
mercenar îmbătrânit? 

„Zămbeşte! Dă-le un semn! Fă totul ca să creadă în tine”. 

Increderea este cel mai important lucru. 

Primul alai triumfal al Sagăi avea gustul aparte al primei ei 
mari înfrângeri. 


Despărțirea de Zinder 


Berengaria i-a dat escorta de protecţie. Sagăi nu-i mai 
rămăsese nimic altceva decât să urmeze indicaţiile 
conducătoarei gărzii. Masa de oameni din jurul ei nu-i lăsa altă 
alegere. 

Ceea ce-i arătă Berengaria pe drum era uluitor. Când trecură 
pe lângă marea piaţă de instrucţie din centrul taberei de corturi, 
Berengaria avu grijă, cu o capacitate draconică de a se impune, 
ca lecţiile cu sabia şi lancea să nu fie întrerupte; în schimb, 
exploată apariţia Magdalenei pentru o demonstraţie de ceea ce 
reuşise ea în ultimele şase săptămâni. 

Sute de tinere în şiruri lungi făceau simulări de lupte 
împotriva unor adversari invizibili, executau secvenţe de paşi 
bine învăţaţi, atacuri şi parări şi lăsau impresia unei armate 
reale. 

Când o observară pe Magdalena, masele umane din piaţă şi 
din străzile de corturi din jur începură să intoneze un cântat 
plicticos şi ininteligibil, osanale şi urale în cinstea Magdalenei, în 
cele mai diferite limbi şi dialecte. 

Rămasă fără Zinder, Saga se simţi brusc foarte singură, un 
sentiment ciudat după săptămâni de apropiere forțată. 
Schimbase o închisoare pe alta. In loc de patru sute de perechi 
de ochi, acum o urmăreau cinci mii. Şi, după toate, era singură - 
cum nu mai fusese de multă vreme. Dacă Berengaria avusese 
într-adevăr dreptate în ceea ce spusese despre hotărârea 
arhiepiscopului, Saga ar trebui curând să se deprindă cu 
situaţia. 

Ea ordonă întoarcerea fără întârziere la palat şi, spre 
surprinderea ei, comandanta gărzii o ascultă fără să se 
împotrivească. Saga aşteptă nerăbdătoare până ce porţile curţii 
interioare a palatului se închiseră în spatele lor şi zăgăzuiră 
privirile curioşilor. Abia atunci sări de pe cal, îi aruncă unuia 
dintre soldaţi frâul şi dădu buzna în palat, fără să-i pese de 
Berengaria, care striga ceva în urma ei. Urcă scările în fugă, nu 
dădu nicio atenţie privirilor uimite ale servitorilor şi nu se opri 
până nu ajunse la camera Violantei. 


Respiră adânc şi voia chiar să intre fără să bată la uşă, când 
auzi voci în spatele uşii întredeschise. Se aplecă mai mult spre 
uşă. 

— Am avut o înţelegere, spunea Zinder. Saga putea auzi cu 
câtă trudă îşi stăpânea el furia. Pe drum, oamenii mei şi cu mine 
instruim fetele pentru a deveni luptătoare - sau, cel puţin, 
facem tot ce ne stă în putinţă şi pentru aceasta vă însoţim până 
peste mare. Le-am promis oamenilor mei o bucată de pământ. 
Am... 

— De parcă aici e vorba de oamenii tăi. Vocea Violantei se 
auzea clar. 

O tăcere scurtă, apoi: 

— M-aţi minţit. Mi-aţi promis că o să mă pot stabili undeva, 
acolo jos. Cu destul pământ, ca să pot trăi de pe urma lui. 
Pentru asta m-am băgat în toată această nebunie. 

— Da, spuse ea încet. Şi, de fapt, pământ a fost tot ce ţi-am 
promis. Leafa ta ar trebui să-ţi ajungă pentru a-ţi împlini dorinţa. 
la aurul, Zinder, la fel ca toţi ceilalţi, şi dispari. 

Tonul lui deveni şi mai rece. 

— După toate câte am făcut pentru Voi? 

Deodată, Violante se auzi văitându-se, părea la ananghie; ca 
şi când ar fi încercat să apere sentimente ca pe o rană deschisă. 
Saga n-o cunoscuse niciodată ca fiind atât de nesigură. 

— Crede-mă... Am încercat, spunea ea. Dacă acum cauţi un 
vinovat, atunci adresează-te lui Aribert. Hotărârea de a te 
înlocui a fost a lui, nu a mea. 

— Cu Berengaria! Dumnezeule, o ştiu pe femeia aceasta. 

— O conducătoare înnăscută, după cum aud. Dură, cinstită, 
supusă, în orice caz, asta e ce spune arhiepiscopul despre ea. 
Violante era din nou stăpână pe ea. Vocea ei era tăioasă ca 
totdeauna. 

Zinder răsufla zgomotos. 

— Ea a condus mercenari, înainte de a se instala comod în 
acest post aici, la Milano. Ani de zile a străbătut ţara cu ceata ei 
şi şi-a vândut săbiile cui a oferit mai mult. 

Contesa oftă. 

— Zinder, n-am timp pentru aşa ceva. Şi nici răbdare. 


— A, da? replică conducătorul mercenarilor. Izbucni într-un 
râs amar. Pentru mine, poate că nu aveţi timp. Numai când este 
vorba de Voi - de Voi şi de el - aveţi toată răbdarea din lume. 

Dintr-un motiv oarecare, aceste cuvinte o înfuriară pe 
Violante mai mult decât toate care fuseseră rostite înainte. 
Vocea ei părea sugrumată, când răspunse. 

— Nu ştii despre ce vorbeşti, Zinder. Credeam... Doamne, nu 
ştiu ce am crezut. Linişte. Apoi contesa şopti: Zinder, te rog, 
pleacă. R mai bine aşa. 

El se întoarse şi se apropie cu paşi grei. Fără să vrea, Saga se 
trase înapoi şi se ascunse într-o nişă de pe coridor. 

— Ah, la naiba! o auzi pe Violante blestemând încet, după 
care strigă în urma conducătorului mercenarilor. Fă la fel ca 
oamenii tăi! la aurul şi dispari de aici! 

Saga tot mai avea în urechi furia şi dezamăgirea din glasul lui 
Zinder, când zgomotul paşilor lui se stinsese de mult. 

Zinder o plăcuse pe contesă, asta era evident. Dar, oare, 
fusese mai mult de atât? Gelozie pe Gahmuret? 

Se lipi mai tare în nişă, când auzi venind din camera Violantei 
zgomotul unor paşi agitaţi, care se apropiau de uşă. N-ar fi fost 
deloc o idee bună să vorbească acum cu ea. Contesa n-ar fi 
putut schimba nimic din hotărârea arhiepiscopului, de a-l înlocui 
pe Zinder cu propriii săi oameni. Ar fi făcut acest lucru, dacă i-ar 
fi stat în putinţă, Saga era brusc sigură de asta. Era o manevră 
rece, calculată de arhiepiscop, care trebuia să-i facă pe toţi să 
înţeleagă că aici el lua hotărârile. 

— E mai bine aşa, şopti încă o dată Violante, apoi trecu ca o 
furtună, cu capul plecat, pe lângă fata nemişcată şi se topi în 
umbrele coridorului. 

XXX 

Se făcuse deja târziu, când Saga reuşi, în sfârşit, să scape de 
servitorii care o urmăreau pas cu pas. Cu o pelerină şi cu gluga 
trasă mult pe cap, se strecura spre lagăr pe străduţele înguste 
din Milano. Se făcuse întuneric şi mulţimea de oameni se 
subţiase. Din hanuri străbătea larma bărbaţilor care chefuiau, 
când şi când ţipătul strident al câte unei ospătăriţe. Prin pieţele 
oraşului oamenii stăteau unul lângă altul, în grupuri mici, şi 
beau vin din burdufuri de piele. Saga văzu câţiva bărbaţi 


îmbrăcaţi cu haine femeieşti, care-şi împletiseră codițe din paie; 
urlau cântece care sunau ca nişte cântări bisericeşti hazlii. Doi 
dintre ei se luptau nebunatici cu mături în loc de săbii. Saga 
zâmbi fără să vrea. Oricum, ameţeala le conferea o privire mai 
inteligentă asupra armatei de femei din faţa porţilor decât tot 
acel entuziasm pios, pe care-l predicau din amvon preoţii 
arhiepiscopului. g 

Saga ajunse în tabără fără niciun fel de incidente. In tot oraşul 
umblau fete, deşi Berengaria dispusese blocarea severă a 
ieşirilor pentru toate participantele la cruciadă. Dar era imposibil 
să ţii ca pe nişte prizoniere cinci mii de tinere, dintre care cea 
mai mare parte nu văzuseră niciodată până atunci de aproape 
un oraş ca Milano. Saga presupuse că, după această noapte, nu 
toate se vor mai întoarce în cortul lor. 

Gărzile diferitelor partide la putere din Milano primiseră 
indicația de a nu lăsa să intre în oraş bărbaţi străini; dar tentaţia 
miilor de fecioare adunate într-un singur loc ajunsese între timp 
în regiunile izolate şi ademenise ticăloşi şi delincvenţi de toate 
soiurile. Dar Saga presupunea că unele fete vor întoarce spatele 
oastei mai degrabă din propria voinţă. Era greu de spus care era 
hotărârea corectă; pericolul de a te duce la fund în Molohul 
Milano atârna tot atât de greu ca toate mizeriile călătoriei spre 
Orient şi perspectiva de a cădea în mâinile sarazinilor şi 
comercianților de sclavi. 

„Şi tu? se întreba ea. Iti mai pasă într-adevăr de Faun, în 
temnita lui din cetatea Lerch? Sau, în felul acesta şi fără să-ţi dai 
seama, ai devenit, cu adevărat, Magdalena?”. 

Şi apoi, exista o deosebire între ea şi adevărata profetă de 
care povestea Biblia? Al cui era glasul pe care-l auzea înlăuntrul 
ei? Ce făcuse ca aceşti sfinţi bărbaţi să fie siguri că Dumnezeu 
era cel care le vorbea? 

Aceste întrebări o chinuiau din nou. O abătu de la ele grija 
pentru Zinder. 

In jurul ei, oamenii cântau şi glumeau, se certau şi dezbăteau 
cu furie. Era cât pe ce ca un cal s-o calce în picioare, când 
călăreţul lui îl mână în galop în mare goană printre corturile din 
vest. El înfrână animalul, văzând-o pe Saga la pământ, îl smuci 
înapoi şi se aplecă din şa. 


E totul în ordine? 

Ea îl recunoscu imediat. Era Jannek, mercenarul cu incisivul 
lipsă. 

— Magdalena! îi scăpă pe buze. 

— Pleci? îl întrebă ea, privindu-i coburii doldora. 

— Eu... păi, Căpitanul Zinder ne-a trimis acasă. Sau oriunde 
vrem să ne ducem. Arhiepiscopul ne-a plătit solda. Încercă un 
zâmbet, dar aşa păru şi mai nesigur. O dată şi jumătate din ceea 
ce convenisem. 

— Unde îl găsesc pe Zinder? 

— Trebuie să Vă grăbiţi, dacă vreţi să-l întâlniți. 

— Îmi arăţi tu drumul? 

Jannek făcu semn în direcţia din care venise. 

— Pe-acolo. Cei mai mulţi dintre noi şi-au şi strâns corturile. 

Saga îi mulţumi şi se grăbi să plece. Aştepta să audă tropotul 
calului lui, dar ceva îl făcea să şovăie. Poate se uita în urma ei. 
Saga nu privi peste umăr, ca să se asigure. 

Cortul lui Zinder se afla în mijlocul unui inel de iarbă strivită. 
Până nu de mult, aici mai existaseră şi alte adăposturi. În jur 
erau împrăştiaţi câţiva pari de lemn rupti, deşeurile obişnuite 
ale unui foc de tabără părăsit. 

Partea covârşitoare a cetei de mercenari o şi luase din loc. 

— Am sperat să te mai găsesc aici, spuse Saga, dând în lături 
prelata de la intrare. O singură lampă cu ulei lumina interiorul. 
Zinder nu era mai mult decât un contur întunecat, care îndesa 
ceva într-un sac, cu mişcări hectice. Părea confuz şi mirosea a 
vin. Probabil că nu era cel mai potrivit moment pentru o 
discuţie, dar ea se temea că este ultima posibilitate. 

Zinder se întoarse scurt, apoi îşi văzu înainte de treaba lui. În 
sac dispărură unul după altul un pahar de zaruri, un burduf de 
piele strivit. O bucată de pergament. 

— Aşadar, pleci, spuse Saga. 

— Intreab-o pe contesă, dacă vrei să ştii ceva. 

— AŞ fi vrut să aflu de la tine. 

— N-am de ce să-ţi dau ţie socoteală. 

— Nu. Dar tu mi-ai spus odată că nu este cinstit să laşi în voia 
sorții aceste fete de afară. Zâmbi: Sau cam aşa ceva. 

— Se poate. 


— Şi atunci? 

Zinder se întoarse. 

— Atunci, ce? 

— Nimeni nu te obligă să pleci. 

— Violante m-a scos din serviciul ei. Spunând acestea, părea 
că fiecare cuvânt îi provoacă o silă profundă. Se întoarse din 
nou la bagajul lui. 

— După câte ştiu, asta a fost hotărârea arhiepiscopului. Saga 
şovăi. V-am auzit vorbind azi-după amiază, în palat. 

— Lasă, Saga. Scutură, obosit, capul. Nu rămân aici. Cu vârful 
piciorului lovi un ulcior de lut răsturnat pe jos. Pot să mă îmbăt 
şi în altă parte. 

— Violante o să-ţi simtă lipsa. 

Zinder făcu o mişcare atât de rapid, încât, speriată, Saga se 
împiedică şi era aproape să cadă afară din cort. Cât ai clipi, el se 
postă înaintea ei şi o apucă de umeri. Violante va duce la 
pierzanie cinci mii de fete, pentru că e obsedată de amintirea 
unui bărbat! 

— Crezi, cu adevărat, că acesta e singurul motiv? 

— Nu. Îi e frică. Nu sunt sigur de ce. Fuge cel puţin la fel de 
mult de cineva din spatele ei, ca şi de ceva. Lăsă în jos braţele şi 
făcu un pas înapoi. Dar asta fac mulţi dintre noi. 

Saga ar fi putut să-l oprească cu ajutorul spiritului minciunii, 
dar ştia bine că n-ar fi făcut niciodată aşa ceva. Nu pentru el. Ca 
o reacţie la hotărârea ei, spiritul minciunii se plantă adânc 
înlăuntrul ei, împotrivindu-se lanțurilor lui. 

— Încotro vrei să pleci? îl întrebă ca să devieze discuţia. 

— Poate rămân în Italia şi urmez oastea împărătească spre 
sud. Acolo jos, este nevoie acum de mercenari, de o parte şi de 
alta. 

— Mi-ai spus odată că te-ai săturat de luptat. Ai vorbit de o 
casă, de o familie... 

El scutură din cap, se retrase iarăşi în lumina lămpii cu ulei și- 
şi împachetă restul lucrurilor. Saga îl privea fără o vorbă şi se 
gândea tot mai disperată cum ar fi putut să-l oprească. Nu voia 
ca el să plece. 

— Zinder, suntem prieteni? 

— Ah, nu, Saga. N-o lua aşa! 


Saga clătină capul. 

Ciudat. La început, mi-ai inspirat un respect uriaş. Şi acum mi- 
e frică să nu pleci. 

Zinder oftă, îşi puse sacul pe umăr, ieşi trecând pe lângă ea 
şi-şi aranjă lucrurile pe şaua calului. Saga stătea cu braţele 
încrucişate şi încerca să-şi controleze sentimentele. Nu prea 
reuşea. 

— Toţi au plecat, murmură Zinder la vederea pajiştii goale din 
jurul cortului. 

— l-ai lăsat, pur şi simplu, să plece? 

— Au fost mulţumiţi cu ce le-a plătit arhiepiscopul. N-au decât 
să vadă ce vor face mai departe. În orice caz, eu nu voi mai 
conduce oameni. M-am săturat să fiu răspunzător pentru alţii. 

— Eşti amărât. 

— Se poate. 

Se apropie de ea, o îmbrăţişă şi o ţinu strâns destul de mult, 
încât ea să-şi poată şterge lacrimile de pe umărul lui. Nu voia ca 
el s-o vadă plângând. 

În cele din urmă, plecă, dispărând în întunericul din spatele 
focurilor. 

— Cu bine! îi strigă Saga. 

El ridică o mână, fără să se întoarcă. Apoi nu se mai văzu. 


Binecuvântarea Papei 


După plecarea lui Zinder, Saga mai bântui încă multă vreme 
prin tabără, observa femeile ale căror chipuri şi nume nu le 
cunoştea şi care, cu toate acestea, îşi încredinţaseră viaţa în 
mâinile ei. Se gândea la vorbele lui Zinder. El se hotărâse să 
lepede răspunderea ca pe o haină veche. Poate că pentru Saga 
nu era încă prea târziu să facă acelaşi lucru. De ce n-o întrebase 
dacă n-ar vrea să-l însoţească? Se temea de ce i-ar fi răspuns 
ea? 

În cele din urmă, Berengaria o găsi aproape de unul din 
focurile mari şi o aduse înapoi la palat. 

— Masa festivă în cinstea trimisului papal, spuse sec 
normanda. Toţi te aşteaptă. Arhiepiscopul şi contesa şi-au ieşit 
din fire pentru că nu te-am putut găsi nicăieri. 

Saga simţi o satisfacţie imaginându-şi cum Violante îşi 
smulgea părul din cauza ei; era însă un sentiment superficial, 
care pieri imediat. Poate că trebuia să înceteze să mai ia 
hotărârile Violantei ca pe ceva personal. Poate că pentru 
cruciadă ea a făcut ceea ce trebuia făcut. Dar Saga era prea 
apropiată de Zinder, pentru a nu putea să-i înţeleagă furia şi 
dezamăgirea. lar el fusese singurul din tabără căruia ea îi 
încredinţase viaţa. 

Când Berengaria şi cu ea ajunseră la palat călare pe calul 
normandei, se stârni mare agitaţie. Violante nu-i adresă niciun 
cuvânt, doar arunca priviri nimicitoare în direcţia ei şi le dădea 
cameristelor porunci morocănoase, pentru a o pregăti pe Saga 
în cel mai scurt timp posibil pentru prezentarea la Curte. Saga 
se lăsă în voia lor. 

O vârâră într-o rochie simplă - să nu fie prea împodobită, căci 
trebuia să fie adusă înaintea trimisului papei ca predicatoare cu 
frica lui Dumnezeu -, îi aranjară cumva părul, pe care ea însăşi 
nu-l putea vedea, şi o trecură pe lângă nenumărate străji până 
în marea sală festivă a rezidenţei arhiepiscopale. 

În jurul unei mese enorme, pentru o sută sau chiar mai multe 
persoane, erau rânduite o serie de mese mici, la care luaseră 
deja loc câte douăzeci de curteni şi feţe bisericeşti. In toată sala 


trebuie să se fi aflat patru sute sau cinci sute de persoane, cu 
precădere bărbaţi. Din tavan, candelabre din fier forjat atârnau 
de lanţuri groase cât coapsa, pe pereţi ardeau făclii. Câini de 
vânătoare hoinăreau liber şi înghiţeau ce li se arunca de la 
mesele supraîncărcate. În seara aceasta, arhiepiscopul folosea 
toate mijloacele îmbuibării fanfarone. 

Aribert della Torre stătea în fruntea mesei mari, dar îşi cedase 
locul obişnuit din mijloc. Trimisului papei. Inaltul oaspete era un 
bărbat rotofei cu părul negru, mai tânăr decât se aşteptase 
Saga, şi care acorda o atenţie cu mult mai mare vinurilor şi 
holurilor decât discuţiilor cu care era îmboldit din toate părţile. 

Intrând, Saga se înarmase pentru ceea ce avea să vină şi nu 
fu dezamăgită. Arhiepiscopul Aribert o conduse ca pe o jucărie 
prețioasă, tinu o cuvântare dezlânată despre însemnătatea 
nevinovăţiei şi despre pieirea sigură a imperiului sarazinilor, 
dacă Apusul va reuşi să convoace un asemenea contingent de 
puritate şi hotărâre cu frica lui Dumnezeu. | se mai alăturară şi 
alţi vorbitori, şi la urmă fu lăsată şi Violante să spună câteva 
cuvinte, înainte ca Aribert să-i facă semn, fără ocol, să termine. 

În acest timp, Saga aştepta tot mai neliniştită, ca Trimisul să-i 
adreseze întrebări în faţa tuturor acestor oameni sau să-i ceară 
să ţină o predică - ea pregătise una cu câteva zile mai înainte -, 
dar nu se puse problema. Ambasadorul Sfântului Scaun trase cu 
urechea la tot ce fu spus în seara aceea, însă deja se dedicase 
evident vinului şi curând pierdu orice alt interes. O măsură, un 
timp, pe Saga cu o nerăbdare beată, şopti ceva la urechile 
câtorva din lacheii săi, fu răsplătit cu râsete politicoase şi, cu o 
înclinare scurtă a capului, îşi dădu binecuvântarea înainte de a 
se întoarce la noile urcioare, pe care Aribert poruncise să fie 
aduse chiar în acea clipă. Saga privi uluită la Violante, care îi 
dădu să înţeleagă, printr-un semn discret, că poate să se 
îndepărteze. 

Să fi fost, oare, asta tot? Aproape că aşa părea. 

Saga se întoarse şi părăsi sala cu capul plecat. N-avea 
sentimentul că cineva i-ar simţi lipsa. 

În dimineaţa următoare, află că Trimisul se afla din nou în 
drum spre Roma. Mai înainte însă el făcuse cunoscut că 


proiectul se bucura de sprijinul deplin al Maicii Biserici şi că ar 
trebui avansat cu toate cele necesare cât mai repede cu putinţă. 

Plecării oastei spre Veneţia nu-i mai stătea nimic în cale. 

XXX 

Aşa cum a reieşit, Papa Inocenţiu pusese o condiţie. Un grup 
de cincizeci de clerici, care călătorise de la Roma împreună cu 
Trimisul, trebuia preluat în convoiul oastei; ei trebuiau să 
asigure mântuirea sufletului celor cinci mii de fete, să le 
spovedească, să le citească evanghelii şi să le dea asistenţă 
spirituală. Violante nu era deloc bucuroasă, dar Aribert îi arătase 
clar, chiar în noaptea aceea, că dorinţei Sfântului Părinte trebuie 
să i te supui nelimitat, indiferent dacă îţi place sau nu. Ea primi 
astfel, o dată în plus, confirmarea faptului că, de fapt, 
conducerea cruciadei nu mai era în mâna ei. 

Saga mai avu parte de o nouă surpriză, când înţelese că trupa 
normandei nu se compunea câtuşi de puţin din soldaţii din 
garda arhiepiscopului. Persoanele înarmate care aveau să 
însoţească convoiul în centurii purtau, ce-i drept, armele şi 
culorile armatei private a lui Aribert, dar exista o deosebire 
uluitoare: era vorba în exclusivitate de femei. 

Niciuna dintre ele nu era destul de tânără, pentru a proveni 
din rândurile cruciatelor. Berengaria i-a explicat Sagăi că, din 
însărcinarea arhiepiscopului, începuse încă de luni de zile să 
invite la Milano femei-mercenar, pentru a forma din ele un corp 
de strajă. O companie doar din femei era regula supremă a 
acţiunii, şi pe aceasta se baza nu numai sprijinul papei, ci - ceea 
ce era mult mai important - conştiinţa de sine a cruciatelor. 

Arhiepiscopul nu-i plăcea Sagăi, îl găsea mincinos şi 
cheltuitor. Dar n-avea cum să nu-i respecte consecvenţa. 
Abstracţie făcând de Zinder, strategia lui părea să dea la iveală 
doar câştigători. 

În timp, Berengaria îşi dovedise într-un mod impresionant 
capacităţile, pregătind uriaşa armată într-un timp record pentru 
a porni la drum. Sub comanda ei s-au înarmat nu mai puţin de 
patru mii opt sute de femei, însoţite de cincizeci de preoţi şi 
patru sute de luptătoare. 

Călătoria urma să ducă de la Veneţia prin Marea Adriatică, 
Creta, Rodos şi Ciprul creştin, până într-un port al regatelor 


cruciate. Erau avute in vedere Akkon, Jaffa sau Sur, dar nimeni 
nu voia să se fixeze asupra unei ţinte definitive, poate şi pentru 
a nu lăsa nicio şansă spionilor. 

Temutele flote ale comercianților de sclavi africani constituiau 
doar unul din pericolele la care erau expuşi. 

Saga nu avea cum să subaprecieze riscurile implicate de 
călătoria unei armate atât de uriaşe peste mare. La un moment 
dat, încercase să nu mai realizeze dimensiunile reale ale 
întregului şi după aceea se simţise, în mod miraculos, aproape 
uşurată. Atât de multe lucruri se puteau întâmpla - şi totu/ se 
sustrăgea influenţei ei -, încât mintea ei refuza să cheltuiască 
mai mult timp decât era necesar cu gânduri funeste. 

Nici prin cap nu-i trecea că cel mai mare pericol nu pândea de 
pe mare, ci din străduţele strâmte ale portului Veneţia. 


Legenda vie 


Saga se sprijinea cu braţele încrucişate de crenelurile încinse 
de soare ale castelului pupă. Construcţia din partea din spate a 
navei se înălța mult deasupra cheului de piatră. Vasul-amiral al 
flotei fusese terminat doar de puţină vreme. Chiar a doua zi a 
sosirii la Veneţia, Saga se scutură înfiorată la vestea că, în 
modul cel mai serios cu putinţă, galera va primi numele de 
Santa Magdalena. Totodată, se simţea măgulită, o pornire care 
o irita şi la care prefera să nu se mai gândească. 

„iți face plăcere, şoptea un glas din ea. Te bucuri de soare şi 
de importanţa ta acum, când nu mai trebuie să faci nimic 
altceva decât să stai şi să te uiţi la ceilalţi cum muncesc”. 

Gândul acesta nu putea fi înlăturat. După ce lăsase în urmă 
nesfârşitul mărşăluit prin munţi şi peste câmpia din nordul 
Italiei, acum îi era mai uşor să se acomodeze cu rolul ei. 
Perspectiva unei călătorii pe mare era ademenitoare, fără nicio 
îndoială. Emoţia se îmbina cu o uşoară teamă. Totul era atât de 
nou, necunoscut. 

Urmărea fascinată activitatea din port. Venețienii pregătiseră 
o flotă de şaptezeci de galere. Pe fiecare vas încăpeau cinci sute 
de oameni, inclusiv cei două sute de vâăslaşi, a căror forţă 
musculară urma să-i poarte peste mare. Pe galerele venețiene 
fuseseră fixate şi vele, dar numai pentru a întări forţa vâslelor. 

Vasele erau ancorate în două şiruri, unul în spatele celuilalt, 
deoarece cheul nu era suficient de lung, pentru a le oferi loc. A 
fost, de asemenea, nevoie să se pună la dispoziţie locuri de 
ancorare şi pentru celelalte vase comerciale, printre care se 
aflau şi unele din Arabia, pentru ca acestea să-şi poată 
desfăşură afacerile. Veneţia nu era un oraş de binefăcători, ci un 
centru comercial putred de bogat. Vorbind de puritate şi de 
eliberarea Orientului, arhiepiscopul Aribert poate să-i fi orbit pe 
cei din Milano, ilar venețienii erau făcuţi din alt aluat. Pentru ei 
doar banul conta. De când a început decăderea 
Constantinopolului, cel mai puternic concurent la supremaţia 
comercială în Marea Mediterană, ascensiunea oraşului lagunelor 
părea să nu mai poată fi oprită. 


Saga privea cum erau îmbarcaţi caii la bordul vasului Santa 
Magdalena. Îndărătnicele animale ajungeau în burta vasului 
printr-un tambuchi. Scara de urcare în scheletul vasului urma să 
fie apoi bine ferecată şi etanşată cu catran, pentru ca apa să nu 
poată pătrunde înăuntru când erau valuri mari. Pe puntea 
întunecată, animalele au fost legate cu curele de piele. 

Puternicele veliere cu trei catarge erau înconjurate de o 
împletitură complicată de greement de cânepă. Velele fuseseră 
tratate cu culoarea roşie a argăselii, ca să nu putrezească. 
Castel pupa pe care se afla Saga era mare cât o casă şi, cu 
excepţia cafasului catargului, forma punctul cel mai înalt de pe 
Santa Magdalena. Un castel din proră mai mic se afla în partea 
din faţă a vasului şi, întocmai ca şi cel din spate, era înconjurat 
de o coroană de creneluri de lemn. In clipa aceea, Berengaria 
stătea acolo cu picioarele depărtate şi răcnea ordine spre cheu. 
Braţele musculoase ale normandei luceau în lumina soarelui ca 
lanţurile ancorei. Sagăi i se păru că Berengaria se cramponase 
cam prea tare cu mâinile de crenelurile de lemn. Părea că nu se 
simte prea bine la gândul că nu mai avea pământul sub 
picioare. Căpitanul Salvatore Angelotti - un veteran venețian a 
numeroase bătălii maritime şi comandantul flotei - o prevenise 
pe Violante că cruciatele ar putea suferi de rău de mare. După 
cum se arăta, luptătoarea uriaşă avea să fie una din primele 
care să sufere de acest rău. 

Văzând-o pe Berengaria, Saga trebui să se gândească din nou 
la Zinder. Ea îi simţea lipsa şi se întreba dacă la fel se întâmpla 
cu Violante. Vederea Berengariei părea să-i arate din nou 
contesei că scăpase din mâini frâiele acţiunii. Probabil că, 
pentru a contracara acest sentiment, ea se aruncase nebuneşte 
asupra sarcinilor ei, se întâlnea cu Angelotti şi căpitanii lui de 
galere şi inspecta sectoarele destinate femeilor. 

Organizarea s-a dovedit a fi ireproşabilă. Fiecare fată care 
urca la bord primea o tăbliță de lemn, pe care era însemnat 
numărul locului. Locurile care le fuseseră astfel repartizate erau 
împărţite pe mai multe punți şi formau dreptunghiuri din 
scânduri groase; fiecare fusese măsurată minuţios: lăţimea - 
două palme şi jumătate, lungimea - şapte palme. Noaptea 
femeile se întindeau aici, una cu capul la picioarele alteia. 


Pentru vârful conducător al convoiului, pe vasul-amiral al 
flotei existau cabine proprii. Violante, Saga, Berengaria şi câteva 
comandante de grupă din trupa însoţitoare primiseră camere pe 
puntea de sus. La dorinţa insistentă a Sagăi, Jorinde fusese şi ea 
găzduită acolo. Cele mai multe cabine erau afară, în scheletul 
vasului, şi aveau lucarne de lemn, care puteau fi deschise atunci 
când marea era calmă. 

Căpitanul Angelotti a rugat insistent ca toate hainele 
nefolosite să fie învelite în pânză, pentru a le proteja de paraziți. 
Din acelaşi motiv, femeile trebuiau să doarmă goale, nu numai 
cele din cabinele personale, ci şi grosul armatei de pe punţile de 
jos. Când Violante a protestat, el a lămurit-o în cuvinte fără 
echivoc ce s-ar întâmpla curând cu armata ei dacă, din cauza 
păduchilor şi puricilor, femeile şi-ar pierde minţile, ba poate 
chiar s-ar arunca peste balustrada punţii. El a dat asigurări că 
vâslaşii fuseseră adăpostiţi pe punți separate şi că orice 
încălcare a moravurilor şi decenţei ar fi sever pedepsită; dacă 
un bărbat ar fi prins aruncând priviri furişe fetelor dezbrăcate, 
el, Salvatore Angelotti, n-ar ezita să-l biciuiască în public şi apoi 
să poruncească să fie aruncat peste bord. 

Dar Saga nu era îngrijorată doar din cauza vâslaşilor. După 
calculul căpitanului, trecerea peste mare urma să dureze 
aproape două luni. Pentru multe femei ar fi fost greu să se vadă 
ţinute atât de mult pe aceste vase. Două luni, care ar fi părut că 
durează cât doi ani, dacă noapte de noapte ai stat claie peste 
grămadă împreună cu alte câteva sute în cel mai strâmt spaţiu 
cu putinţă, în întuneric şi duhoare. 

Jos, pe puntea principală, Saga o descoperi printre băncile 
vâslaşilor pe Jorinde. Tânăra nobilă îi făcu timidă un semn şi 
veni spre castel pupa. În momentul acela, vâslaşii fuseseră puşi 
la lucrări de încărcare şi-şi părăsiseră băncile. Abia când galera 
era pusă în mişcare, fiecare vâslă era mânuită de mai mulţi 
bărbaţi simultan. Aceştia nu erau sclavi şi erau bine plătiţi 
pentru munca lor grea; dar chiar şi ca voluntari, drepturile lor la 
bord erau îngrădite. 

— Unde te-ai ascuns? întrebă Saga, când Jorinde urca scara 
spre castel pupa. Îşi legase într-un coc sever pe ceafa părul lung 
şi blond, ceea ce făcea ca faţa ei palidă să pară şi mai îngustă. 


Saga nu fusese niciodată sigură dacă figura Jorindei i se păruse 
eterică sau bolnăvicioasă. 

— lci şi colo. 

Saga ridică o sprânceană. 

— lci... şi colo? 

— Mi-am procurat nişte lucruri. În oraş. 

— Ai curaj. Acolo, afară, trebuie să mişune de hoţi şi tâlhari. 

— Hoti şi tâlhari, hmm? Jorinde zâmbi stingherită şi adăugă ca 
o explicaţie: Nu uita cu cine sunt căsătorită. 

— Şi pentru ce fel de lucruri ţi-ai pus viaţa-n joc? 

Jorinde şovăi încurcată. 

— Culori, spuse abătută. Şi stofe. ŞI... o floare. 

Saga se sprijinea de balustrada crenelurilor. 

— Ce faci cu culori? Şi cu o floare? 

— O să sălăşluim cel puţin două luni în aceste cuşti. Şi m-am 
gândit că un pic de frumuseţe nu strică. 

Saga o privea încremenită de uimire şi, pentru prima oară, 
observă semilunele colorate de sub unghiile Jorindei. 

— Ţi-ai vopsit cabina? 

Jorinde încuviinţa din cap, jenată. 

— Cerule! E 

— Şi am tapetat-o cu stofe. Stofe frumoase. In toate culorile şi 
brodate cu modele şi... 

— Angelotti o să turbeze de furie. 

— Angelotti n-o să intre niciodată în cabina mea, nu? 

Un zâmbet ştrengar se furişă pe chipul Sagăi, când îşi imagină 
figura îndesatului căpitan. Jorinde putea avea ceva de fetiţă, dar 
în acelaşi timp avea o calitate vecină cu înţelepciunea - de fapt, 
toate îşi doreau destul de des să fie înconjurate de frumos. 

— Îmi arăţi? 

Zâmbetul Jorindei pierdu acea trăsătură suferindă, care, 
altminteri, o caracteriza atât de des. 

— Vino, spuse. 

Se îndreptau bine dispuse spre scară, când deodată de pe 
cheu se auziră strigăte. Chipul Sagăi se întunecă, sări îngrijorată 
înapoi pe creneluri. Jorinde veni lângă ea. 

— Ce s-a întâmplat? 


În mijlocul agitaţiei generale dinaintea plecării, printre 
echipele de vâslaşi cu torsurile goale, fete, care încă mai 
aşteptau să se îmbarce, curioşi, pe care luptătoarele Berengariei 
îi ţineau pe loc, apăruse o trăsură trasă de patru straşnici 
armăsari. Cât priveşte echipajul, acesta părea modest doar la 
prima vedere, căci apoi Saga remarcă mulurile fine de la 
acoperiş şi ferestre, treptele bătute în metal de sub scară şi 
pavilioanele colorate din harnaşamentul cailor. In mod evident, 
trăsura se apropiase de vas fără a avea permisiunea şi făcuse o 
breşă în mulţimea adunată în jur. Se părea că nu erau răniţi, dar 
mulţi arătau pumnii şi răcneau înjurături în dialecte de neînțeles. 

Berengaria trecu în goană, duduind, peste o scândură până 
pe uscat; sub cizmele ei lemnul se arcuia, de parcă ar fi vrut s-o 
arunce jos. Din altă direcţie se apropia Violante, înconjurată de 
garda ei de corp, alcătuită din şase persoane, convocate de 
Berengaria pentru ea. Propriile străji ale Sagăi, patru la număr, 
aşteptau la picioarele scării de pe puntea principală; alte două 
stăteau la distanţa cuvenită de ea şi Jorinde, de cealaltă parte a 
castelului pupa. Saga aproape uitase de ele. 

— Cine, dracu'... înghiţi restul frazei, când vizitiul deschise 
uşa echipajului. Apăru un picior lung şi suplu, care păşi pe 
treapta metalică; tivul unei rochii subţiri ca o răsuflare şi de un 
roşu întunecat se ridică de-o palmă şi dezgoli o gleznă bronzată 
deasupra unei sandale cu şireturi. Femeia care cobori din 
trăsură strălucea în mijlocul mulţimii ca un rubin pe o grămadă 
de cenuşă. Părul negru ca pana corbului se ondula în jurul 
umerilor, ajungându-i până pe piept. Rochia ei era neobişnuit de 
strâmtă, roşie ca sângele, de la tiv până la umeri. Era statuară, 
fără a fi greoaie sau uriaşă ca Berengaria, dar frapant de înaltă 
şi avea eleganța zveltă a unei statui de sfântă. 

Violante stătea de vorbă cu ea, la început vizibil furioasă, apoi 
- când persoana din faţa ei rămase calmă şi chiar zâmbea 
amabil -, treptat, pe un ton mai degajat. Saga nu pricepea un 
cuvânt din ce se vorbea, dar curând o şoaptă flutura în sus, 
venind de la femeile din jur. 

— Karmesin, - era singurul nume care trecea din gură în gură, 
o şoaptă şi un şuşotit slab. 


— Karmesin? repetă Jorinde şi se plecă mult peste balustradă, 
ea şi când astfel ar fi văzut mai bine străina. 

Saga făcu o grimasă. N-avea nici cea mai vagă idee de ce se 
petrecea. 

— Cine e? 

Jorinde îi aruncă o privire, aflată încă sub vraja apariţiei 
rubinii. 

— Concubina imperială de la Roma. 

Una dintre străjile de corp se apropie din spate. 

— Karmesin, târfa maestră a papilor, spuse înverşunată. 

XXX 

— Ar putea cineva să-mi... 

Saga îşi înghiţi toate cuvintele următoare, când puse piciorul 
pe scara castelului, şi în aceeaşi clipă Violante conduse străina 
pe puntea vasului Santa Magdalena. 

— N-ai auzit niciodată de ea? întrebă Jorinde, fără să-şi ia 
ochii de la mulţimea adunată în jurul femeii în roşu. 

Saga scutură din cap. 

— Ar fi trebuit? 

Jorinde aproape se îneca de emotie. 

— Se spune că dintotdeauna a existat Karmesin. Sau o 
Karmesin. Chiar pe vremea romanilor, aceasta era concubina 
favorită a împăraţilor lor. 

— Târfa lor, o corectă straja. Nu făcea niciun secret din 
repulsia ei. Între timp, şi celelalte femei de la bord trecură de la 
prima uimire la neîncredere făţişă. Doar Jorinde şi încă o mână 
de alte femei mai ardeau de surescitare. 

— Asta nu ştie nimeni exact, spuse Jorinde şi-i aruncă 
luptătoarei o privire mustrătoare. 

Contesa şi femeia în roşu trecură pe lângă ele şi dispărură 
printr-o uşă în spaţiile dinăuntru de sub castel pupa. Vorbeau 
între ele încet, dar Saga nu înţelese niciun cuvânt. Mai multe 
persoane înarmate luară poziţie în faţa uşii, după ce aceasta se 
închise în spatele celor două femei şi al Berengariei. 

Saga o lovi uşor cu cotul pe Jorinde. 

— Spune mai departe! 


Scânteia din ochii Jorindei nu voia să pălească, de parcă în 
privirea ci mai stăruia imaginea în oglindă a enigmaticei 
vizitatoare. 

— Este un zvon, sau mai bine o legendă. 

Luptătoarea îmbufnată vru să mai adauge iarăşi ceva, dar 
Saga o opri cu un gest. Femeia se întoarse şi se îndepărtă câţiva 
paşi. 

— Prima Karmesin a trăit, chipurile, în ultimele zile ale 
Imperiului roman, spuse Jorinde, se aşeză pe o ladă şi-şi 
împreună mâinile în poală. De atunci, la Roma a existat 
întotdeauna o femeie cu numele de Karmesin, în inima puterii, 
întotdeauna de partea dominanţilor şi, totuşi, în umbră. Unii 
spun că n-ar fi nimic altceva decât o târfa, spuse cu o privire 
sumbră spre luptătoare. Alţii o consideră cea mai apropiată 
persoană de încredere pe care au avut-o vreodată puternicii. 
Ultimii împărați romani au preferat-o soțiilor lor şi când, mai 
târziu, papii au ajuns autoritatea supremă la Roma, ei, bine, 
atunci Karmesin a trecut... să zicem, în posesia lor. Dar şi astea 
nu sunt decât zvonuri. Fireşte că niciun papă nu s-a afişat cu ea. 
Despre ea se spun anumite lucruri, la Roma mai tare ca în alte 
părţi, dar cine ştie dacă ele corespund realităţii? Ridică din 
umeri, dar continuă cu mină de conspirator: în orice caz, s-a 
crezut multă vreme că există doar o singură Karmesin, o 
nemuritoare, care supravieţuieşte din generaţie în generaţie, ca 
o fantomă, care bântuie pe sălile palatului papal. In realitate, 
mai degrabă au existat multe, una după alta. Ele îşi oferă mai 
departe numele, ca pe un titlu de onoare. Se spune că ele sunt 
pregătite de mici, undeva, în Roma, pentru ziua în care vor 
putea prelua numele de Karmesin... când vor deveni Karmesin. 
Ele sunt instruite într-un loc secret, în tot ceea ce vor trebui să 
ştie în viaţa lor de mai târziu, de la un comportament fin şi 
exprimarea aleasă, arta iubirii, până la... Jorinde cobori vocea. 
Ele pot ucide cu mâna goală. 

Pe chipul Sagăi trecu un zâmbet ironic. Toate acestea 
semănau a poveste şoptită de doamnele plictisite de la Curte, 
cu capetele înfierbântate, în timp ce brodau. Nu se mira că 
tocmai Jorinde - care trăise la Hoch Rialt ca o prizonieră - era 
atrasă de misterul legendei Karmesinei. 


Karmesin, concubina imperială de la Roma. Târfa maestră a 
papilor. Zâmbetul Sagăi deveni şi mai larg. 

Şi totuşi... 

— Nu mă crezi. Jorinde făcu o mutră bosumflată. 

Saga se apără ridicând mâinile. 

— Nu, nu asta e. Dar tu poţi să-ţi închipui de ce e ea aici? 
Vreau să spun, n-a fost odată vorba de cruciada fecioarelor? 

— Eu nu mai sunt fecioară, spuse rece Jorinde. 

— Ştiu asta. Probabil eşti tot atât de puţin ca jumătate din 
toate femeile de pe aceste vase. Saga oftă. Bine... Deci, 
Karmesin. Ce-ar putea ea... Se întrerupse brusc, când pe 
neaşteptate o năpădiră amintiri, nu legate de acest nume - 
care, cu siguranţă, nu-i ajunsese niciodată la urechi -, ci la istorii 
auzite cândva, nu, nici măcar poveşti adevărate, ci zvonuri 
despre o femeie de partea papei, zvonuri despre zvonuri. 
Niciodată nu le dăduse atenţie, pentru că ţineau de acel tip de 
vorbării de care abia te poţi salva prin târguri. Una dintre 
numeroasele noutăţi născocite, legende şi fabulaţii, care se nasc 
pe deasupra urcioarelor cu bere şi în aburul gras al cărnii de 
porc fripte. 

Şi iată că, acum, această legendă stătea acolo jos, în cabina 
căpitanului, şi vorbea cu contesa... Dumnezeu ştie despre ce. 

— Dacă mai priveşti atât de visătoare uşa, cineva ar spune că 
o invidiezi, îi zise Saga Jorindei. 

Gestul Jorindei, de negare, nu a fost nici pe jumătate atât de 
convingător cum sperase. Şi în aceeaşi clipă, Saga înţelese că 
această poveste îi spunea cel puţin tot atât de mult despre 
Jorinde ca despre Karmesin. 

Berengaria ciocăni la uşa castelului pupa. 

— Magdalena! Ele vor să te vadă. 

Saga dădu din cap. De asta se temuse. Şi asta sperase. 

Mai degrabă, se temuse. 

XXX 

— Karmesin ne va însoţi, spuse contesa, după ce Saga şi 
străina se prezentară reciproc. 

— Aşa? 

Violante dădu din cap şi arătă spre un pergament derulat. 


— Sfântul Părinte ne roagă, în epistola sa, s-o primim în 
rândurile noastre pe Doamna Karmesin. Vorbea foarte apăsat şi 
ceremonios, trăsăturile ei păreau o mască. 

In spate, Berengaria scoase un grohăit respingător. 

— Şi el arată clar că rugămintea lui nu este câtuşi de puţin o 
rugăminte. 

Buzele străinei schiţară un zâmbet fin. Avea un chip perfect, 
bronzat delicat. Dinţii egali, albi ca zăpada de pe vârfurile 
munţilor, străluceau prin contrast cu ochii ei întunecaţi. 

— Este o rugăminte, în orice caz, în ce mă priveşte. Dacă îmi 
spuneţi să plec, asta voi face. Vocea ei nu era deloc iritată, era 
atât de blândă, de parcă ar fi vorbit cu un copil. Sau cu un iubit. 

— Papa ne-ar retrage sprijinul, spuse rece Violante. Ea era 
cea care pusese pe picioare această cruciadă, pentru a-şi 
asigura sprijinul cavalerilor din ordine în Ţara Sfântă, în căutările 
ei pentru a da de urma lui Gahmuret, şi ar fi fost dispusă s-o 
invite pe acest vas şi pe bunica diavolului, dacă aceasta ar fi 
fost condiţia unei asistenţe fără rezerve din partea Bisericii. Nu 
putea face nimic altceva decât să se supună dorinţei papei. 

Saga privi în jurul ei. Era prima oară că fusese poftită în 
cabina căpitanului. Angelotti obişnuia să ţină majoritatea 
discuţiilor pe punte, pentru că, la fel ca mulţi oameni ai mărilor, 
nu se simţea bine în spaţii închise. Mobila - un pupitru, trei 
cufere, două scaune bătute-n cuie - era suficient de simplă 
pentru a nu duce pe nimeni în ispită să petreacă aici mai mult 
timp decât era necesar. Lucarnele de lemn din pereţi erau 
deschise. De afară pătrundea zgomotul înăbuşit ce venea de la 
vasele din apropiere; puţina lumină care cădea în cabină 
învăluia blând profilul Karmesinei. 

Angelotti nu era de faţă, doar Violante, Berengaria, Saga şi 
străina. Saga nu-şi putea lua privirile de la mâinile Karmesinei, 
de la degetele ei lungi şi delicate, cu unghii incredibil de egale. 
Sub ele nicio murdărie, nicio crăpătură. 

Spre mirarea ei, Karmesin se întoarse spre ea. 

— Eu cred că hotărârea Voi trebuie s-o luaţi. Sunteţi 
Magdalena. 

In modul în care-i pronunţă numele vibra ceva, ce nu semăna 
cu omagiile aduse de celelalte femei şi nici cu îndoiala 


butucănoasă a Berengariei. Nici măcar cu firescul cu care-l 
folosea Violante în faţa altora. Să fi fost curiozitate? 

Saga privi spre Violante, căutând ajutor, dar de la contesă nu 
putea aştepta niciun sprijin. Violante era mult prea acaparată de 
efortul de a-şi stăpâni mânia. Chiar şi Berengaria îşi strângea 
furioasă buzele cicatrizate. 

— Lupta noastră este marcată de puritatea spiritului şi a 
trupului, spuse Saga, citând o propoziţie din predica ei, pentru a 
mai trage puţin de timp şi pentru că nimic mai bun nu-i venea în 
minte. Puteţi să ne asiguraţi că... 

— Că sunt fecioară? în ochii de obsidian ai Karmesinei lucea o 
undă de umor. Contesă, după câte ştiu, aţi născut un fiu. Şi Voi, 
Berengaria, aţi fost o viaţă întreagă pură? 

„Acum mă va întreba pe mine, se gândi Saga. Va vrea să ştie 
dacă eu mai sunt fecioară. Şi eu o voi minţi, aşa cum am făcut 
întotdeauna, iar ea va fi prima care nu mă va crede. Ştie. Vede”. 

Dar Karmesin n-o întrebă şi, când nici celelalte două femei nu- 
i răspunseră, spuse: 

— Eu o să vă dovedesc, că este spre avantajul Vostru să mă 
primiţi. Poate chiar foarte curând. 

Violante privi spre lucarnele deschise. Afară, în lumina 
soarelui, pluteau pescăruşi. 

— Veţi dormi la fete, pe una din punţile de jos, spuse pe un 
ton inflexibil, ca şi când ar fi făcut eforturi pentru a rosti fiecare 
cuvânt. Nu mai există nicio cabină pe care am putea să v-o 
punem la dispoziţie. 

— Încă n-am auzit hotărârea Magdalenei, spuse Karmesin. Din 
nou o privea pe Saga direct în ochi, iar acum părea chiar 
amuzată. 

Berengaria trecea nerăbdătoare de pe un picior pe altul. 

— Afară am o groază de treabă de făcut. Luaţi hotărârea fără 
mine. Cu acestea, părăsi cabina şi trânti uşa în urma ei. 

Ochii Karmesinei erau în continuare fixati asupra Sagăi. 

— Ei, bine? 

— Este evident că există cerinţe imperioase, care ne obligă să 
Vă primim, Karmesin. Dacă vă declaraţi de acord cu condiţiile 
expuse de contesa Violante, sunteţi binevenită. 


Karmesin se înclină şi, ca tot ce făcea ea, şi acum părea uşor 
batjocoritoare. 

— O să rog vizitiul să-mi aducă bagajul la bord. Deschise uşa. 
Puteţi fi sigure că nu voi fi o povară pentru femeile de pe puntea 
inferioară. 

— Nu este nevoie să dormiţi pe puntea inferioară, spuse pe 
coridor o voce. 

Violante şi Saga priviră surprinse pe lângă Karmesin, spre 
uşă. Acolo stătea Jorinde, speriată, dar vizibil hotărâtă. Îşi 
muşcase buza de jos. 

— Dacă vreţi, puteţi dormi în cabina mea, îi spuse Karmesinei. 

„Nu se poate”, îşi spuse Saga. 

Violante părea că ar dori să-i scoată ochii cuiva. 

— Este o ofertă generoasă, spuse foarte prietenos Karmesin. 
Sunteţi sigură că vreţi acest lucru? 

Jorinde dădu din cap solemn. 

— Eu sunt Jorinde von Rialt şi m-aţi onora dacă aţi spune: Da. 
Karmesin zâmbi. 

— S-o întrebăm pe Magdalena, propuse ea. 

Saga era din ce în ce mai încurcată. Cum putea Karmesin să 
facă aşa ceva? Voise să fie furioasă pe ea şi acum începea, 
totuşi, s-o placă. Violante respira zgomotos, supărată, dar nu 
spunea nimic. 

— Din partea mea, hotărî Saga, cineva Vă va ajuta să Vă 
faceţi un al doilea sălaş. 

Karmesin părea sincer bucuroasă, se înclină încă o dată în 
faţa Sagăi, şi mai adânc în direcţia Jorindei. 

— Vă sunt îndatorată, Jorinde von Rialt. 

Cele două coborâră pe coridor, iar Saga privi prudent spre 
contesă. Violante încleştase amândoi pumnii. 

La capătul coridorului scrâşni o uşă, apoi răsună exclamaţia 
încântată a Karmesinei. 

— Doamne, ce culori minunate! 


Atentatul 


Moartea a venit noaptea, şi n-a venit singură. Lângă ea alerga 
o fetiţă. 

Cele două personaje care părăsiseră hanul din apropierea 
portului au devenit una cu cenuşiul străduţelor înguste. Maria 
renunţase de mult să-şi mai bată capul întrebându-se dacă 
Bethanianul fusese într-adevăr mort. Astăzi arăta, în orice caz, 
de parcă aşa ar fi mereu. 

Mantia pe care i-o cumpărase el îi înfăşură strâns trupul 
slăbuţ. Cu mâna o ţinea închisă, strângând totodată la piept 
pumnalul. Nu era prea bine prins sub noua ei rochie, pentru că 
nu avea cordon, de aceea ea trebuia să-l ţină cu mâna. Printre 
stofe sărea cel mai puţin în ochi. Răceala lamei îi tăia pielea. 
Noaptea era răcoroasă. Vântul sufla dinspre sud peste mare, 
aduna pe malurile insulelor din lagună mirosul de alge şi nămol 
şi îl purta spre oraş. Se amesteca cu duhoarea apei murdare 
dintre corpurile de nave şi, pe alocuri, cu o notă de condimente 
exotice, care erau descărcate peste zi. 

Maria se temea şi acum de Bethanian, dar era un alt 
sentiment decât panica fără leac pe care o simţise la început în 
preajma lui. El n-o ameninţa, ba din când în când îi mai vorbea 
despre nimicuri. Mariei i se părea că el se străduia să-i pară 
uman. De parcă ar fi vrut să-i dovedească ceva. Sau să-şi 
dovedească lui însuşi. 

El rămânea, totuşi, ucigaşul părinţilor şi fraţilor ei. Cadavrele 
lor zăcuseră printre porcii morţi din grajd. Maria n-ar fi putut uita 
niciodată acea imagine. 

Mergeau împreună pe străduţele Veneţiei noaptea, înveliţi 
amândoi în mantale, amândoi cu glugile trase. Arăt exact ca el, 
se gândea Maria, doar ceva mai mică. Un bătrân care le tăie 
calea îi măsură suspicios şi, poate, se gândea la fel. 

Străduţa se deschise înspre port. Bethanianul se opri şi-şi 
puse mâna pe umărul Mariei. Stând în şa şi călărind cât era ziua 
de lungă prin câmpie, se obişnuise cu atingerea lui. Nu mai 
tresărea. Doar degetele se încleştau un pic mai tare pe mânerul 
pumnalului. 


În faţa lor, pe două rânduri impunătoare, se înşira o flotă 
alcătuită din galere masive. Nu erau primele vase pe care le 
vedea Maria de când ajunseseră în oraş, dar de aproape ele 
păreau incomparabil mai impresionante. Se înălţau gigantice din 
cenuşiul selenar al cerului nocturn, întretăiat de o plasă de 
păianjen din funii şi odgoane. Peste trunchiurile vaselor şi 
cabinele de pe puntea superioară se aşternuse semiîntunericul 
argintiu, făcând ca toată scena să pară straniu de plată. 

La bordul vaselor se mişcau persoane înarmate patrulând 
încet, doar umbre şi siluete, pe care Maria le remarcă abia când 
privi, un timp, acelaşi loc. Înţelese dintr-o dată că vasele 
mişunau de străji. Altele stăteau pe cheu şi priveau în sus, spre 
rândurile de case din faţă. 

„Spre noi, se gândi Maria. Pe noi ne supraveghează”. 

Bethanianul nu se lăsă intimidat, mergea fără să se 
grăbească, de-a lungul fațadelor, privind cu îndărătnicie tot 
înainte. Dar Maria auzea foşnetul din gluga lui, atunci când 
privea pe furiş într-o parte, apărat de catifeaua neagră. 

Mergeau agale, paralel cu ţărmul, trecând pe lângă mai multe 
vase. Maria îşi imagina cum îi urmăreau în beznă ochii posturilor 
de pază. Uneori auzea zăngănit de fiare, zornăitul platoşelor sau 
clinchetul clar al lamelor trase pe tocile. In rest, domnea liniştea. 

— Ce facem aici? Abia mai suporta tensiunea. Invăţase să 
pună numai întrebările necesare, iar acum nu era ocazia cea 
mai favorabilă. Dar curiozitatea ei era prea mare şi pumnalul 
dintre faldurile mantiei era tot mai greu. 

Bethanianul nu răspunse, doar şuieră un „șșt” din umbra 
glugii. 

Mai lăsară în urmă trei vase, înainte ca Bethanianul să se 
oprească. Alesese accesul spre o străduţă îngustă, ceva mai 
mult decât o scurtătură printre casc. Deschizătura înghiţise 
orice lumină, după doar câţiva paşi pavajul se pierdea în beznă. 
De pe vas, cele două siluete de pe țărm se topiseră astfel cu 
totul. 

— Acolo este Santa Magdalena, murmură Bethanianul atât de 
încet, încât Maria observă abia după o secundă că el tocmai 
vorbea cu ca. 


Abia când privi într-acolo şi-şi dădu seama că acolo erau mai 
multe străji decât în altă parte, interesul ei se trezi. Poate că 
Bethanianul avea de gând să se strecoare pe vas? Ba chiar 
sigur. Dacă aşa stăteau lucrurile, existau şanse ca el să fie prins 
şi omorât. 

„Nu, îşi spuse imediat, e prea şiret. N-o să-l prindă. Şi dacă 
aşa se va întâmpla, el va fi cel care îi va omori pe ei”. Sub 
mantie, el purta o secure, un pumnal şi o sabie scurtă. Maria 
văzuse cum îşi prinsese armele de cingătoare. Atâta timp cât se 
aştepta la împotrivire, ar fi vigilent. De aceea, ea îşi punea 
nădejdea în pumnalul pe care-l ţinea ascuns lângă trup. 

Avea încredere în ea. Îi plăcea de ea. Asta era bine. Nu va 
vedea arma. Nu arma e. 

— O să omori pe cineva care se află pe acest vas? întrebă ca, 
când el nu mai rosti încă o frază după prima, aşa cum făcuse de 
atâtea ori. 

— Nu, spuse el. Tu o să faci asta pentru mine. 

— Eu? 

Gluga tresări. 

— Cu pumnalul de sub mantia ta. 

XXX 

Cu mult înainte de lăsarea întunericului, Saga ieşi din cabina 
ei. Două paznice din faţa uşii o urmară la oarecare distanţă. 
Saga nu le dădu nicio explicaţie. Voia să fie singură, şi nu-i 
venea în minte decât un singur loc unde ar fi putut sta. 

Cele două luptătoare erau dintre mercenarele Berengariei, 
deşi între timp multe servicii de pază erau asigurate de cruciate. 
Instruirea lor în mânuirea lancei şi spadei fusese întreruptă doar 
pentru marşul spre Veneţia. Dar de la sosirea lor, de trei zile, 
exerciţiile continuaseră în grupe, care făceau cu schimbul pe 
punţile galerelor. Saga credea că, în felul acesta, Berengaria 
voia nu numai să asigure forţa de luptă a oastei. Vâslaşii şi 
marinarii trebuiau să vadă şi ei, cu propriii lor ochi, că fiecare 
din aceste fete putea să se apere. Nu numai împotriva 
sarazinilor. 

Saga se îndrepta încet spre catargul principal. Se opri la 
poalele şartului, le zâmbi celor două străji uluite şi se pregătea 
să se cațere pe odgoane. 


Cele două femei schimbară între ele o privire, apoi una dintre 
ele ridică din umeri. Luptaseră în multe bătălii pentru viaţa lor 
şi, în mod evident, nu dădeau prea multă importanţă urmăririi 
pas cu pas a unei femei singure, Magdalena ici, Magdalena colo. 
Luară poziţie la poalele catargului şi o lăsară pe Saga să facă ce 
credea ea că trebuie să facă. 

Saga se delecta cu fiecare clipă de căţărat, şi când ajunse la 
cafasul catargului, ar fi preferat s-o ia din nou. Nu mai mersese 
niciodată pe funie de când Faun fusese închis în cetatea Lerch. 
N-ar mai fi crezut niciodată că odată o să-i lipsească înălţimea, 
dar acum o cuprinse un sentiment de libertate, care - şi acesta 
era lucrul cel mai rău - nu-i lipsise niciodată înainte. De 
săptămâni întregi era şi ea o prizonieră, deşi, între timp, trăia 
într-un prizonierat pentru care ea însăşi se decisese. Când 
plecase Zinder, ea lăsase să treacă, poate, unica ocazie de a 
întoarce spatele, o dată pentru totdeauna, la toate cele de aici. 
Dar această hotărâre n-o luase abia la Milano, ci cu mult timp 
înainte, într-un vârf de munte singuratic la marginea Viei Mala. 

Aici, sus, în cafasul catargului, singură cu ea însăşi şi cu 
vântul, putea să vadă mai clar lucrurile. Sub ea se căsca 
adâncul. Adâncimea şi pericolul pe care-l ascundea erau peste 
tot la fel, indiferent dacă erau în cetatea Lerch, la un târg 
oarecare sau aici, la bordul vasului Santa Magdalena. Brusc, se 
simţea ca acasă în acest cafas de catarg, în acest loc neobişnuit 
şi străin. Poate pentru că niciodată nu avusese un adevărat 
Acasă. Dansul pe funie fusese singura mare constantă a vieţii ei. 
Chiar şi golul poate fi ceva familiar. 

Dorinţa ca Faun să poată fi acum cu ea o copleşi ca o durere 
ascuţită. Instinctiv, îşi îndreptă privirile spre nord - sau într- 
acolo, unde presupunea ea că e nordul, departe de mare - şi se 
întreba ce e cu el. Era destul de rău că trebuia să evoce în faţa 
ochilor soarta lui, pentru a o uri pe Violante. Sentimentele ei 
faţă de contesă erau într-o permanentă mişcare, o ceaţă, prin 
care pândea o dată o senzaţie, apoi contrariul ei. Doar 
dragostea ei faţă de Faun rămânea aceeaşi. 

Poate că nu? Cum a putut să doarmă liniştită nopţile, când 
ştia că el se afla în temniţa cetăţii Lerch? N-avea niciun răspuns 
şi se jena pentru asta. 


În loc să rămână în interiorul cafasului catargului, se aşeză 
afară, pe un parapet, legănându-şi picioarele. Strălucirea 
făciliilor risipite ici-acolo, luminând puntea galerelor, nu ajungea 
până aici, sus. Saga se închipuia plutind într-un întuneric deplin, 
până când atenţia îi fu atrasă de lumina lunii şi de cele două 
siluete de pe uscat, care treceau pe lângă case. 

Trebuia să fi fost un adult şi un copil - poate chiar un pitic -, 
amândoi înfăşuraţi în mantii cu glugă. Aproape în acelaşi 
moment în care îi observă, se cufundară în umbra unei ieşiri din 
străduţă. Saga oftă uşor, dorindu-şi să fie tot atât de invizibilă ca 
ei. 

Gândurile i se întoarseră spre Faun, iar apoi, pe neaşteptate, 
săriră în viitor. Mâine flota va fi în largul mării. După 
impresionanta apariţie a Karmesinei, avusese parte astăzi de o 
a doua surpriză urâtă. Saga n-o mai văzuse niciodată pe contesă 
atât de iritată. Violante făcuse gălăgie, ţipase la oricine îi ieşea 
în cale şi-l luase la rost chiar şi pe căpitanul Angelotti, încât 
acesta se despărţise de ea în mare grabă, pentru a inspecta 
vasul. 

Puțin după răsăritul soarelui, apăruse un sol care o anunţase 
pe Violante că cele trei mari ordine de cavaleri creştine 
detaşaseră trimişii lor proprii pentru a verifica credibilitatea 
Magdalenei. Pentru Violante, care se şi închipuise în siguranţă 
după binecuvântarea papei, acum, după preluarea forţată a 
celor cincizeci de clerici şi după apariţia Karmesinei, acesta era 
cel de-al treilea şi cel mai evident indiciu că toată strădania ei 
de a-l găsi pe Gahmuret era tot pe picioare de lut. După cum se 
vedea, templierii, ioaniţii şi Ordo Teutonicorum delegaseră 
trimişi care porniseră încă de câteva zile din Ţara Sfântă pe 
mare; intenţia lor era să întâlnească, undeva pe mare, flota 
femeilor şi s-o supună pe Magdalena unei chestionări. Cum, 
până la urmă, pe Violante nimic nu o interesa atât de mult ca 
sprijinul ordinelor cavalereşti, nu-i rămase altceva decât să 
accepte. De atunci, n-a mai părăsit deloc cabina căpitanului. 
Chiar şi Angelotti se ţinea la distanţă, mai puţin din consideraţie, 
cât din oroarea de a avea de-a face cu muierea certăreaţă. 

Saga îşi desprinse degetele de pe marginea cafasului 
catargului şi acum stătea pe îngrăditura de lemn, fără să se ţină 


de nimic. Din spate sufla un vânt aspru. Îi plăcea că trebuia să 
se sprijine, pentru a nu cădea în faţă. Amândouă paznicele 
stăteau mult mai jos, sub ea, două minuscule puncte cenuşii. 
Alte luptătoare patrulau pe lângă parapeţi şi pe cheu, în sus şi-n 
jos. 

Privirile ei îi căutau pe cei doi din faţa şirului de case, dar 
aceştia nu se mai iviseră din bezna străduţei. Nici nimeni 
altcineva nu se mai arăta, nici măcar beţivii care până acum se 
împiedicaseră în fiecare noapte prin jur, afară, şi croncăniseră 
ode pline de dor adresate oastei de fecioare. 

O mişcare o făcu pe Saga să-şi încreţească fruntea. Doar nu 
era nimeni acolo. Umbra unui gol între case - era aceeaşi 
străduţă dinainte? - detaşă un spectru întunecat, o picătură 
neagră căzută din beznă... nu, gonea. Nu era destul de mare 
pentru a fi un adult. 

Trebuie să fi fost un copil, care tocmai trecea pe lângă case. 
Acum venea în fugă drept spre Santa Magdalena, acolo, unde 
peste zi era pasarela de debarcare dintre punte şi țărm. 
Noaptea, scândurile acelea groase erau scoase. 

O paznică purtând o făclie se îndrepta spre mica apariţie. 
Copilul aproape se izbi de ea, se opri, îşi trase cu stânga gluga şi 
lăsă la vedere părul lung şi negru. O fată. Cu dreapta îşi 
strânsese mantia în dreptul pieptului. Sclipirea aruncată de 
făclie îi lumină picioarele goale sub marginea mantiei. Se oprise 
şi părea că vorbeşte precipitat cu straja. Saga era mult prea 
departe pentru a înţelege ceva. 

În ultimele trei zile, apăruseră mereu femei tinere, chiar copii, 
care voiau să se alăture oastei. Violante poruncise să fie toţi 
respinşi. Contesa nu mai voia să primească şi alte fete; chiar de 
pe acum aprovizionarea pe mare se vădea problematică. Chiar 
dacă n-o spunea, ea nu contase pe un număr atât de mare de 
femei care s-o aştepte pe Magdalena la Milano. Trăise ea însăşi 
un Şoc, înțelegând ce declanşase. 

Straja arăta cu făclia spre case. Gonise copilul. Saga respiră 
adânc, închise ochii şi căută să se gândească la altceva. Dar 
când ridică pleoapele, fetiţa era tot acolo jos şi, când vorbea, 
gesticula cu mâna stângă. Arăta spre capătul străduţei din care 


venise, şi când paznica vru s-o apuce şi s-o târască trimiţând-o 
înapoi, ea desfăcu brusc mantia şi trase ceva de dedesubt. 

Saga miji ochii, pentru a vedea care era obiectul. Acesta lucea 
palid în lumina făcliei. Paznica sări un pas înapoi şi-şi roti lancea. 
Vârful se opri la o palmă în faţa pieptului micuţei. 

Fata nu făcu nicio încercare de a se apăra cu pumnalul pe 
care-l ţinea în mână. Arăta mereu cu mâna stângă undeva în 
spate, acum vizibil speriată. Saga se întrebă dacă acolo, în 
umbră, aştepta cineva care trimisese copilul la vas. Adultul cu 
care venise. Fireşte. 

Era tentată să coboare, pentru a descoperi ea însăşi ce se 
petrecea acolo jos. Dar îşi ţinu curiozitatea în frâu. li făcea bine 
distanţa faţă de tot ce era acolo. Dintr-o dată, nu mai era 
cruciada ei, nici vasul ei, nici problema ei. 

Alte două paznice îşi părăsiseră postul şi se apropiaseră de 
fată. Toate scoseseră lăncile, ca şi când copilul reprezenta un 
pericol ce trebuia luat în serios. Fata se foia speriată - poate că 
aşteptase pe altcineva -, o pierdu din ochi pe prima paznică şi 
se văzu pe neaşteptate prinsă de aceasta. Pumnalul căzu 
zăngănind pe jos, fata dădea din picioare, dar nu putu să se 
elibereze. Doar când micuța o muşcă de mână, paznica scoase 
un strigăt şi o lăsă din mână. Poate că în acea clipă ar fi putut s- 
o ia la fugă, probabil ar fi fost lăsată să scape, dar, după toate 
aparențele, ei nici prin cap nu-i trecea aşa ceva. Rămăsese 
locului şi striga ceva. Apoi încercă să se strecoare pe lângă 
luptătoare, nu ca să scape, ci... da, ca să se ascundă în spatele 
lor. 

Saga îşi mută privirile spre intrarea străduţei. Aproape că se 
aştepta să ţâşnească de acolo cineva şi să se arunce asupra 
paznicelor. Dar nu apăru nimeni. 

Linişte deplină. 

Stând jos, Saga se împinse cu braţele ridicate şi-şi lăsă 
picioarele în jos, în interiorul cafasului; era unul dintre 
numeroasele artificii contorsionate care-i intraseră în sânge în 
anii petrecuţi pe funie. Muşchii şi încheieturile o dureau, 
pierduse exerciţiul. 

Rămase în picioare în cafas, dar încă nu începu să coboare. 
Ceva o făcea să şovăie. Poate faptul că fata nu se putea hotărî 


ce voia să facă. Tocmai se pusese în siguranţă în spatele 
paznicelor, când deodată păru că-şi schimbă intenţiile şi voia să 
fugă. Dar acum cele trei străjere se săturaseră. Una dintre ele o 
apucă pe micuță de mantie, o trase înapoi şi-i răsuci braţul la 
spate. Fata ţipă. O altă femeie vru să intervină şi să-şi 
potolească tovarăşa, şi acum între cele două se iscă o ceartă 
interminabilă. 

Cele două străji de corp de jos, de pe punte, făcuseră câţiva 
paşi înainte, apropiindu-se de balustradă, pentru a putea urmări 
mai bine ce se întâmpla pe uscat. Saga privea şi ea cu atenţie 
cearta de pe mal, în care acum cea de a treia străjeră voia să 
intervină pentru a aplana conflictul. Copila stătea între ele, cu 
braţul ţinut strâns de una dintre cele trei femei, şi era uşor 
aplecată în faţă din cauza durerii. 

Saga nu-şi lăsă timp să găsească acele cuvinte potrivite, 
demne, care ar fi corespuns statutului ei la bord. În schimb, urlă: 

— Încetaţi! Ei, drăcie! Imediat! 

În primul moment, nu se întâmplă nimic. Încăierarea nu 
încetase, nimeni nu se uita în sus. 

— Pe toţi dracii! blestemă Saga. Incetaţi pe loc! 

Străjile ei de corp au fost primele care au reacţionat. Ele le 
strigară femeilor de pe uscat că Magdalena în persoană le 
ordonă să se despartă. Cele trei străjere priviră iritate în sus, 
spre puntea principală, apoi, la un semn al gărzilor de corp, în 
sus, spre catarg. Saga stătea acolo, în întuneric. 

— Aduceţi copilul la bord! îşi pusese mâinile în şold furioasă. 
Trebuie să fie interogată. Dar, pentru Dumnezeu, nu-i rupeţi 
braţul! 

Micuța striga ceva, ce Saga nu înţelese - în italiană, 
presupuse ea, într-un dialect oarecare -, gesticula cu mâna 
liberă spre case şi, totodată, încerca să se desprindă de fata cu 
platoşă şi coif. Alta o apucă mai sus de cot şi o împinse cu mai 
puţină brutalitate, dar ferm spre vas. În acelaşi timp, la bord, 
alte două străjere se chinuiau cu o scândură groasă şi o 
împingeau spre mal, ca scară. 

Saga respiră profund, fără a fi sigură dacă cumva făcuse o 
greşeală. Ea era Magdalena, predicatoarea acestei cruciade, şi 
nu un comandant ca Berengaria sau Violante. Nu intra în 


atribuţiile ei să intervină în problemele celor ocupați cu paza. Şi 
mai ales nu cu blesteme blasfematoare. Dar era prea târziu 
pentru a-şi mai face gânduri. Chiar din zori Violante îi va ţine 
una din nesfârşitele ei prelegeri pe această temă. 

Tocmai voia să coboare, când observă că unul dintre şarturi, 
care ducea din ambele părţi ale vasului spre cafasul catargului, 
se clătina. 

Saga se căţărase chiar ea pe partea de la tribord, îndreptată 
spre mal. Se aplecă peste parapet şi privi în adânc. Dar nu 
deosebi nimic. 

— E cineva acolo?! întrebă. 

Totul rămase în tăcere. Se vede că se înşelase. 

De jos se auziră voci amestecate şi gălăgie, când copila care 
se lamenta fu adusă la bord pe scară. Una dintre cele două străji 
de corp stătea lângă balustradă şi aştepta străjerele şi 
prizoniera lor. Le împinse grosolan pe celelalte fete la o parte, 
pentru a arunca chiar ca o privire asupra micuţei. Cea de a doua 
gardă de corp se înapoiase din nou la locul ei, de la piciorul 
armăturii velelor tribordului, dar se întorsese cu spatele la plasa 
de căţărat de la babord. 

Saga făcu o jumătate de pas înapoi. | se păru iarăşi că văzuse 
ceva la marginea câmpului ei vizual. De data aceasta, nu mai 
aşteptă să vadă dacă mişcarea se mai repetă. Dintr-un salt, se 
legăna deasupra parapetului şi voia să coboare pe plasa de la 
tribord. Incă mai avea o mână pe parapet, când odgoanele de 
sub ea cedară. Ceva luci metalic în lumina lunii, descrise 
fulgerător un arc şi lovi a doua oară în armătura velelor. La nici 
trei paşi de observator, silueta se aplecase şi lovise cu o lamă în 
formă de seceră odgoanele de susţinere opuse. 

A treia ţintă atinsă. 

De la o clipă la alta, Saga nu mai avea niciun punct de sprijin 
sub picioare. Scoase un țipăt, în timp ce, câteva secunde, 
rămase atârnată cu o mână de cafasul catargului, se prinse şi cu 
ambele mâini se trase iarăşi în sus. Plasa străpunsă se prăbuşi 
în adânc. 

De jos răsunau strigăte îngrozite. Brusc, copilul fusese uitat, 
deşi fetiţa striga cel mai tare şi arăta spre cafasul catargului. 


Saga se balansa, prinsă cu ambele mâini de balustrada 
observatorului, şi în acest moment îl văzu. Un bărbat - trebuie 
să fi fost un bărbat sub gluga aceea, după cât era de uriaş şi 
după umerii foarte laţi - tocmai ajunsese, căţărându-se dinspre 
partea opusă, pe ultima porţiune până la platformă. Dacă se 
apropia de ea dintr-acolo, ei nu-i mai rămânea nicio şansă. 

Scoase un țipăt furios şi se trase cu toată puterea în sus. Ani 
întregi de practică se dovedeau utili acum, când se căţără ca un 
fulger până sus. Văzu cu coada ochiului cum securea luci din 
nou, şi de data aceasta doar o distanţă cât firul de păr mai lipsi 
ca să-i lovească picioarele. Acum era sus, trecu un picior peste 
balustradă, apoi pe celălalt. Ajunse clătinându-se în cafasul 
catargului încă înainte ca străinul să poată pune şi el o mână pe 
marginea de lemn. 

Saga n-avea nicio armă, nimic cu care să poată să-l lovească. 
Cuprinsă de o panică cotropitoare, căuta înjur cu privirile ceva 
cu care să se apere, sau - şi mai bine - o cale de scăpare. 

Nu exista nimic. Singura cale de coborât trecea peste plasa la 
al cărei capăt de sus tocmai ajunsese străinul. Degete lungi şi 
albe apăreau peste balustradă şi, după ele, triunghiul întunecat 
al glugii. Saga observă că îmbrăcămintea bărbatului era complet 
udă; probabil că acesta înotase în jurul vasului Santa Magdalena 
şi escaladase balustrada la babord fără a fi observat, toţi ochii 
fiind îndreptaţi asupra fetiţei de pe țărm. 

Saga vru să lovească mâna străinului, dar în ultimul moment 
se răzgândi şi trase un pumn drept în deschizătura glugii lui. 
Intâmpină rezistenţa unor oase, dar fără succes: cu cealaltă 
mână, în care încă mai ţinea securea, bărbatul se prinse de 
marginea observatorului. 

Disperată, Saga îndrăzni să facă ceva, ce în alte împrejurări n- 
ar fi cutezat înainte de a se gândi de trei ori. În loc să-l mai 
lovească pe omul acela, se retrase de cealaltă parte a cafasului 
îngust, se prinse cu mâinile de inelul de susţinere şi-şi făcu vânt 
în sus. Se lansă ca un arc de pe platformă, în salt îşi îndoi 
picioarele - şi ateriză clătinându-se pe parapet, cu spatele spre 
abis, o clipă rămase ghemuită ca o pasăre, îşi regăsi echilibrul şi 
se îndreptă fără să se ţină cu mâinile de ceva. 


În acelaşi moment, străinul voia să treacă peste balustradă, 
de cealaltă parte a cafasului. Mantia i se desfăcu, scoțând la 
iveală hainele negre, îngreunate de apă şi îmbibate de apă 
sărată, ca tot ce purta el. Bărbatul era uriaş, şi în alte 
împrejurări aceasta l-ar fi avantajat - dar aici, în locul acest 
îngust şi înalt, îl stânjenea. 

Din poziţia ei de sus, de pe parapet, Saga sări fără o vorbă 
asupra lui, în salt reuşi să apuce vârful catargului în mijlocul 
observatorului, se prinse zdravăn cu amândouă mâinile şi, în 
aer, îşi întinse picioarele în faţă. Cizmele i se loviră una de alta, 
apoi ţintiră capul atacatorului. El vru să evite, fiind tot agăţat de 
balustradă, dar nu se mişcă destul de rapid. Lovitura disperată a 
Sagăi îl nimeri drept în faţă. Gluga udă alunecă în spate, craniul, 
tot trunchiul se prăbuşiră în spate. 

Timpul încremenise. Bărbatul atârna în aer. Mâna în care 
ținea securea se desprinsese de cafas, dar nu scăpase arma. 
Mâna stângă de pe balustradă trebuia să poarte toată greutatea 
lui, dar şi să pareze lovitura Sagăi. 

Fără speranţe. Fără un sunet, se prăbuşi şi dispăru din câmpul 
vizual al Sagăi. 

Când el căzu, Saga mai era încă în aer şi făcea eforturi să se 
prindă cu amândouă mâinile de catarg. Mâna stângă alunecă, 
dar cu dreapta se ţinea destul de bine, pentru a nu se prăbuşi în 
gol. Saga scoase un țipăt când se lovi căzând în interiorul 
cafasului, ca şi când ar fi fost apucată de o mână. Se frecase cu 
osul occipital de parapetul opus şi când, în cele din urmă, 
rămase întinsă pe jos, cuprinsă de o durere năprasnică, avea 
senzaţia că cineva a stors-o ca pe o cârpă udă şi a îndesat-o, 
aşa răsucită, într-o gaură mult prea strâmtă. 

Auzea vag strigăte de undeva, de jos. Poate că cineva era în 
drum spre ea, şi dacă acea persoană a avut noroc, n-a fost 
nimerită de străinul în cădere. 

Cu membrele rănite şi cu capul vuind de durere, se întoarse, 
reuşind să se ridice. De fapt, nu se ridicase, ci, mai degrabă, îşi 
împinsese picioarele, neajutorată, chinuită de durere, dar destul 
de sigură, pentru a risca o privire peste balustradă. 

Secera fulgeră spre ea. 


Oţelul îi crestă obrazul stâng, destul de adânc încât să simtă 
tăişul frecându-se de dinţi. Imediat gura i se umplu de sânge, 
care îi înăbuși ţipătul şi ţâşnea ca un şuvoi. Un roşu întunecat îi 
împroşcă faţa bărbatului, care, în cădere, se putuse agăța bine 
de plasă şi acum era din nou la ea. 

Saga se trase înapoi clătinându-se, îşi apăsa rana deschisă şi 
nu mai vedea cu un ochi. Pe buze îi veneau strigăte pe care nu 
le putea controla, ca şi când altcineva pompa în sus aceste 
sunete din interiorul ei, odată cu sânge, tot mai mult sânge. 
Faţa îi ardea ca focul, se simţea zdrobită, iar cu ochiul stâng nu 
vedea nici acum, iar cel drept parcă juca un văl roşu. 

Omul cu securea apăru peste balustradă. Pentru a doua oară. 

Saga nu mai avea putere să lovească, nici măcar să facă un 
salt. Durerile o făcuseră aproape să-şi piardă minţile, iar faptul 
că nu mai vedea deloc cu un ochi îi răpea orice urmă de 
echilibru. 

„Gata! îi trecu fulgerător prin minte. Acum o să te omoare”. 


Eşti moartă. 
Bărbatul se propti din nou peste margine, cu faţa acoperită de 
sânge. Lovitura Sagăi îi zdrobise nasul şi - ironia sorții - îi 


strivise ochiul stâng. Dar, spre deosebire de ea, el mai avea 
destulă forţă pentru a continua lupta, pentru a nu abandona. 

Saga se clătină într-o parte şi, ameţită, aduse vârful 
catargului între ca şi el. Bărbatul îşi luă din nou avânt cu 
securea în mână, dar lama nu ajunse până la ea, ci intră cu un 
scârţăit în lemn - şi acolo rămase. 

Saga se aştepta ca el să apară definitiv peste balustradă, dar 
brusc se opri. Mâna lui smuci înapoi securea. Bustul îi era 
aplecat din afară peste balustradă, dar el nu făcu niciun efort 
pentru a se căţăra în interior, spre a ajunge la Saga. Avu o 
tresărire, fruntea i se acoperi de riduri - apoi alunecă în jos cu 
spatele, se prelinse pe lângă cafas şi dispăru pentru a doua oară 
din câmpul vizual al Sagăi. 

Din cauza durerilor, ea aproape îşi pierduse cunoştinţa. Nu-şi 
putea opri limba să nu treacă peste dinţi, pe lângă acele zdrenţe 
de piele respingătoare, străine, care fuseseră odată obrazul ei. 
Simţi intrându-i în gură aer rece, dar nu de pe buze, ci printr-o 
deschizătură, care, de fapt, n-ar fi trebuit să existe. Tot ce putea 


să gândească era: Acolo nu trebuia să existe o gaură! Nu pe 
fața mea! 

Saga îşi pierdu echilibrul, vru să se prindă de ceva, se lovi cu 
umărul de catarg, se prăbuşi în faţă. Balustrada din faţa ei o 
împiedică să se prăvălească, şi când ochiul ei înecat în sânge 
izbuti să fure o privire în adâncuri, văzu acolo dovă siluete 
atârnate de plasă. Doi oameni lipiţi în mod bizar unul de altul, 
unul din ei cu mult mai mobil decât celălalt, sprinten şi rapid ca 
o pisică. 

Karmesin. 

Era goală - puşcă. Probabil că o trezise zgomotul, şi iat-o 
acum aici, prima sus la şarturi, iar în mâna ei lucea o armă, nu a 
ei, ci securea străinului, pe care i-o luase ea şi pe care acum i-o 
înapoia - cu tăişul înainte, drept în piept. 

Când arma i-a despicat sternul, bărbatul şi-a pierdut ultimul 
punct de sprijin. Fără zgomot, a alunecat în jos pe plasă, s-a 
prăbuşit într-o parte, peste balustradă, şi a căzut scurt şi cu 
zgomot pe punte. Un strigăt a trecut printre fetele adunate care, 
cuprinse de panică, s-au ferit în lături. Goală, lucind argintie în 
lumina lunii, Karmesin a fost în clipa următoare jos, rapidă ca un 
păianjen. Lovi cu genunchiul spatele corpului fără viaţă, cu o 
mână trase un cuţit din cingătoarea acestuia - apoi, cu o 
tăietură profundă, precisă, îi trecu lama peste beregată. 

Saga se prăbuşi, rămase întinsă cu picioarele îndoite şi 
răsucite pe podeaua cafasului catargului şi avea senzaţia că 
lumea este altundeva, la mare depărtare de ea. 

XXX 

Se trezi târziu, mult mai târziu, într-un întuneric deplin, şi auzi 
o voce. 

— Fratele tău este liber, îi şopti blând Violante. Chiar înainte 
de a intra în munţi, am trimis un sol acasă cu porunca de a-l 
lăsa să plece... Am vrut să ştii. 

— Mor? întrebă Saga. Dar cuvintele nu-i ieşiră de pe buze. 
Sunt oarbă? 

— Acum culcă-te iarăşi. 

— Faun e liber? Aş fi vrut să-l mai văd o dată. 

Se părea că avea faţa jupuită. Nu aşa cum era faţa e. 

Culcă-te iarăşi. 


Dorm. 
Trăieşti. Totul va fi bine. Faun...? 


Fonticus 


Când bărcuţa intră legănându-se într-un canal lateral, Faun 
apucă mâna Tiessei şi nu-i mai dădu drumul până ajunseră pe 
uscat. Simţea cum ca îi arunca priviri furişe, dar el privea mereu 
înainte, nu atât pentru că îl fascinau casele acestui ciudat oraş 
de la mare, ci pentru că se temea de ce ar fi putut citi în ochii 
Tiessei. Simţea un gol în stomac, dar nu era din cauza foamei. 

— Aici este, spuse veneţianul, împingând cu un băţ barca 
zveltă de-a lungul canalului. Arătă din cap o clădire masivă de 
pe malul drept. Fonticus. Curtea de comerţ a germanilor. Mulţi 
germani, aici în Veneţia. Merită, vorbesc limba Voastră. Multă 
clientelă bună, dintre ei. 

Legară barca de o scară de piatră, care urca din apele lagunei 
ca ruinele unui al doilea oraş, de mult scufundat în mare. De 
când ajunseseră în dimineaţa aceea la Veneţia, Faun şi Tiessa 
nu se puteau scutura de atmosfera ciudată a acestui oraş. 
Indiferent unde ar fi privit, pretutindeni erau semne ale unor 
enigme ascunse. În spatele fiecăreia părea să se ascundă un 
adevăr tainic. La fel ca dincolo de această scară care urca din 
adâncul lagunei, ca şi când acolo, jos, exista ceva pentru care 
merita să cobori. 

Palate strălucitoare se ridicau alături de case de lemn 
modeste, peticite de mai multe ori, datând de pe vremea vechii 
colonizări a insulelor lagunei. Oameni din toate ţările pământului 
treceau în bărci pe întortocheatele drumuri de apă şi vorbeau 
unul peste altul în mai multe limbi, purtau îmbrăcăminte când 
viu colorată, când simplă, aveau pielea deschisă la culoare, 
bronzată sau neagră. De când coborâseră cu barca de pe uscat 
pe insule, nu mai închiseseră gura de uimire. Totul era nou, era 
minunat. 

Veneţia i-a întâmpinat cu braţele deschise. Cu inima grea îşi 
vânduseră caii înainte de a trece marea, şi acum, când aveau şi 
ceva bani în buzunar, amabilitatea localnicilor nu mai cunoştea 
margini. Un negustor ambulant le-a vândut prima mâncare 
caldă de zile întregi, peşte foarte condimentat învelit într-un 
aluat de pâine coaptă cu coaja aurie, şi, în plus, aproape 


copleşiţi de politeţuri. Când s-au interesat de o barcă pentru a-i 
duce la Fonticus, imediat şi-au oferit serviciile jumătate de 
duzină de barcagii. Faun şi Tiessa l-au ales pe cel care le 
înţelegea cel mai bine limba, pentru că amândoi se săturaseră 
să se facă înţeleşi ajutându-se de mâini şi de picioare. 

Cu câteva zile înainte, aflaseră la Milano că oastea 
Magdalenei plecase deja spre Veneţia şi acum se spunea că, de 
acolo, flota pornise de trei zile pe mare. Lui Faun aproape că nu- 
i venea să creadă că din nou o ratase pe Saga tocmai când era 
atât de aproape de ea. 

Cu toate acestea, între timp, furia şi dezamăgirea lui se mai 
domoliseră. Vederea Veneţiei îi capta toate simţurile şi abia 
dacă mai lăsa loc şi pentru alte senzaţii - lăsând la o parte 
bucuria pe care o trăia privind-o pe furiş pe Tiessa, când nu-şi 
lua ochii, uluită, de la fațadele pe lângă care treceau. 

l-au plătit barcagiului şi au intrat prin bolta porţii de la 
Fonticus. La capătul unui culoar larg plin de oameni, se găsea o 
curte interioară, peste care erau întinşi nişte drugi de lemn, cu 
multe colţuri. Pe vreme rea, curtea era acoperită, pentru ca 
activitatea să nu se întrerupă. Dar astăzi soarele ardea 
deasupra unui mare număr de standuri şi tarabe. Din toate 
direcţiile răzbăteau strigăte de-a valma, toţi îşi lăudau marfa, 
ofertele curgeau. Cei mai mulţi negociau în germană, alţii în 
latină, italiană sau în nişte limbi pe care Faun nu le auzise 
niciodată. În galantare a văzut baloturi de mătase şi vase cu 
condimente, chihlimbar, blănuri şi corali. Mai erau jumătăţi de 
porci şi peşte de soi, medicamente şi vase de lut cu vin. Se mai 
oferea piper de calităţi diferite, ulei, piei şi untură de peşte care 
mirosea groaznic. Câte unul mai târa spre ieşire saci cu cereale, 
alţii cărau înăuntru lăzi cu produse de ceramică şi-i înjurau pe 
cei care se apropiau prea mult de încărcătura lor fragilă. Pe 
caldarâm erau rostogolite cu zgomot butoaie cu vin, erau 
transportate cuşti cu animale şi era de-a dreptul imposibil să 
stai în acelaşi loc mai mult de câteva secunde, pentru că tot 
timpul era cineva care voia să ajungă undeva şi, de cele mai 
multe ori, stăteau în drumul negustorilor şi slugilor. 


Faun se plecă spre Tiessa. Vârfurile părului ei blond i se 
ridicaseră peste urechi şi-i gâdilau lui nasul. Ea îl privi dintr-o 
parte şi zâmbi. 

— Ai idee cum va fi de-acum încolo? 

Faun făcu o grimasă. 

— Trebuie să găsim pe cineva care să ne vândă vasul cu 
echipaj cu tot şi să nu ceară mulţi bani. 

— De ce să nu încercăm să găsim pe cineva care să ne poată 
spune încotro au pornit-o sora ta şi ceilalţi? 

— Cred că spre Ţara Sfântă. 

Tiessa îşi dădu ochii peste cap. 

— Dar pe care rută? 

Faun o privi consternat. 

— Există mai multe? 

Ea oftă, îi întoarse spatele şi se adresă unui negustor care 
vindea podoabe ieftine din piele şi lemn. Vorbi cu negustorul, 
scutură din cap când acesta vru s-o facă să cumpere ceva de la 
el, apoi se înapoie la Faun. 

— Zice că în apropiere este un han unde vin aproape numai 
germani. Mai ales marinari, după cum spune el. Hangiţa este 
singura în lung şi-n lat care aduce peste munţi bere nemţească. 
Se pare că acum câteva zile au zăbovit pe-acolo nişte mercenari 
veniţi de la Milano, cu oastea Magdalenei. 

Faun era mulţumit să scape de înghesuiala de la Fonticus. 
Trecură de vreo două străduţe şi se opriră în faţa unei uşi de 
han. Mirosea a carne friptă şi a cărbuni. Deasupra intrării era 
bătută-n cuie o scândură, în care cineva înscrisese cu fier încins 
nişte litere. Sub murdăria depusă de decenii abia se mai putea 
recunoaşte dacă hanul era construit din lemn sau din piatră. 

— Intrăm? întrebă Tiessa. 

Faun şovăia. 

— Nu prea arată ca un loc potrivit pentru fete tinere. 

— Ah, Faun, te rog! 

— Îmi fac griji, asta e tot. 

Brusc, îl sărută pe obraz. 

— Drăguţ din partea ta... Intrăm? 

— Îmi fac griji şi mai mari, dacă faci aşa ceva. 

— Adică ce? 


Faun îşi atinse obrazul. 

— Chiar asta. 

Ea tocmai se pregătea să-i răspundă, când uşa hanului se 
deschise cu zgomot. 

La picioarele lor ateriză cu faţa-n jos un bărbat, care apoi se 
ridică cu greu. Era un individ înalt şi solid, dar în clipa aceea 
oferea o privelişte jalnică. Pe tunica de piele, voma se lipise ca 
umbra unei diademe, iar ochii lui priveau tulbure de sub 
pleoapele pe jumătate închise. 

Se împiedică mârâind ceva ininteligibil. 

Tiessa şi Faun priveau în urma lui, când o femeie grasă 
scoase capul pe uşă. 

— Prăpădit afurisit, înjură aceasta în germană. Cară-te de-aici, 
cu vorbăria ta de rahat despre femei smintite, de pe corăbii de 
rahat blestemate. 

Femeia trânti uşa cu un bubuit. Faun se uită la Tiessa. Ea doar 
făcu un semn din cap, se întoarse şi o porni în fugă după beţivul 
care dispăruse pe una din străzile laterale. 

După două colţuri, îl găsiră. Ingenunchease pe malul unui 
canal şi se aplecase deasupra apei. Tiessa strâmbă din nas şi se 
tinu la distanţă, dar Faun se apropie de el şi aşteptă răbdător ca 
omul să se oprească din tuşit şi scuipat. 

— Ţi-e mai bine? îl întrebă. 

Bărbatul întoarse încet capul. 

— După ce se vede? 

Faun nu se lăsă intimidat, în vreme ce Tiessa trecea nervoasă 
de pe un picior pe altul. 

— Poţi să ne spui ceva despre cruciadă? se pomeni Faun 
întrebând fără să vrea. Despre fetele care sunt de trei zile pe 
mare? 

— Tu eşti unul din iubiții lor? Vreun mire? Bărbatul se frecă la 
ochi. 

— Sunt fratele ei, spuse Faun. Nu vedea niciun motiv pentru 
care ar fi trecut sub tăcere adevărul. Sora mea geamănă este 
printre ele. 

— Sora geamănă, aha. În ultima vreme se pare că există o 
mulţime de fraţi gemeni. 


Faun nu înţelese prea bine ce vrusese să spună omul, dar se 
hotărî să nu strice lucrurile. 

— Cunoşti ruta? Vreau să spun, dacă ştii exact încotro se 
îndreaptă. 

— Spre ce port? intră în vorbă Tiessa. Akkon? Sau Tyrrus? 

— Vreti să mergeţi după ele? 

— Eu trebuie să-mi găsesc sora. 

Mercenarul vru să se pună pe picioare, dar nu reuşi decât o 
jumătate de răsucire şi ateriză pe spate, cu picioarele desfăcute. 
Îşi şterse voma de pe faţă cu mâneca de piele. Tiessa oftă 
scârbită. 

— Nu le mai ajungi, băiete, îngăimă bărbatul cu glasul 
împleticit de băutură. Privirea îi era şi acum tulbure, de parcă ar 
fi privit într-o depărtare care exista doar în amintirile lui. Odată 
pornite la drum, nimic nu le mai opreşte. Afară doar de o flotă 
de pirați, dacă e destul de mare. Sau corăbiile sarazinilor. 

Faun avea aceleaşi temeri, dar nu voia să abandoneze din 
această cauză. În prea multe nopţi îşi bătuse capul cu tot ce i s- 
ar fi putut întâmpla Sagăi. Acum nu mai exista nicio imagine 
care să-l îngrozească. 

— la spune-mi, băiete, cum te cheamă? 

— Faun. 

Mercenarul se uită la el şi nu scoase un cuvânt. Apoi lăsă 
brusc capul pe spate şi izbucni într-un râs de beţiv. 

— Faun? articulă printre hohote croncănite de râs. Faun din 
cetatea Lerch? Aruncat în temniţă de Violante? 

Tiessa îi atinse mâna lui Faun. 

— O ştii pe sora mea? întrebă consternat. O ştii pe Saga!... Pe 
Magdalena? 

Bărbatul se lăsă pe spate şi acum zăcea întins pe caldarâm. 
Mâna dreapta îi atârna peste marginea malului, cealaltă se 
deschidea şi se închidea în praf. Coada de cal sură i se 
desfăcuse. A 

— Magdalena... Să mă bată Dumnezeu, da, o cunosc. Inchise 
ochii şi adormi. 

Faun căzu în genunchi lângă el, îl apucă de umeri şi îl scutură. 

— Hei! răcni. Nu poţi să dormi acum! 

Bărbatul deschise un ochi. 


— Vrei să plonjezi în canal? 

Faun îl privea fix, fără să înţeleagă. 

— Ce? 

— la-ţi degetele de pe mine. Imediat. 

Faun îşi retrase mâna. 

Capul mercenarului căzu înapoi pe caldarâm. 

— Căcat! 

— Ai spus că o cunoşti. Ce e cu ea? 

Niciun răspuns. 

— Cum te cheamă? 

— Zinder. Bărbatul îşi freca întruna capul şi încerca să se 
ridice în şezut. Gemând, reuşi să se aşeze. M-a cam durut. 

— Spune-mi ceva despre Saga! 

— Nu aşa de repede. Tot mai sunt mult prea beat pentru... 

Tiessa se înghesui lângă Faun. 

— Te rugăm, spuse blând. 

— Cerule! bombăni Zinder. 7u cine eşti? Înc-o soră? 

— Tiessa. 

— Frumos nume. 

Faun se uita neajutorat de la unul la altul şi, cu un oftat, 
aruncă în sus braţele. 

— Zinder, insistă Tiessa. Poţi, te rog, să ne povesteşti mai 
multe despre Saga? Şi despre drumul pe care vor să meargă ea 
şi celelalte? 

— Despre Saga - da. Dar despre drum? Habar n-am, pe mine 
m-au dat afară la Milano. Pe mine şi pe toţi oamenii mei. Au 
angajat-o, în schimb, pe muierea aceea. Berengaria! Tocmai pe 
ea! Doamne sfinte! Zinder îşi dădu ochii peste cap. Mi-e rău. 
Reuşi să ajungă la marginea țărmului, când din gură îi ţâşni alt 
şuvoi de vomă, pleoscăind în apă. 

— N-are niciun rost, îngână nerăbdător Faun. Mai degrabă i-ar 
fi tras un picior beţivului, trimiţându-l în lagună. 

Tiessa se apropie de Zinder, îi puse o mână pe spinare şi 
întrebă compătimitor: 

— Acum e mai bine? 

— Oh, Doamne... Am vărsat pe păr. 


O revedere 


După două ore, stăteau turceşte, faţă-n faţă, pe caldarâmul 
fierbinte le vară, nu departe de canalul mare. Soarele amiezii 
lucea în apă. Prin faţă treceau bărci, minuscule corăbii şi luntre 
cu văslaşi. Din valurile aurii pescăruşii înhăţau peşti şi gunoaie. 

— Până la urmă am venit la Veneţia, îşi încheie Zinder 

raportul şi pentru a suta oară se frecă la ochii înroşiţi. Îşi 
curăţase de mântuială în apa canalului tunica mânjită, dar 
duhoarea nu pierise aproape deloc. Şi nu e un oraş minunat! 
strigă ironic. Ce-i drept, n-am prea văzut mare lucru, pentru că 
de pe când veneam încoace am luat-o cu băutul. 
__Tiessa se juca îngândurată cu amuleta de la Elegeabal. 
Invârtea între degete ca pe o monedă capul plat de taur, până 
ce şnurul de piele se înfăşură tot mai strâns în jurul gâtului, 
după care îl lăsa iarăşi să se răsucească repede invers. 

— Dar, de fapt, de ce le-ai urmat? întrebă Faun. 

— Dracu’ ştie. N-aveam nimic mai bun de făcut, mă gândesc 
eu. Ocoli privirea lui Faun. În momentul acesta, marile bătălii au 
loc mult mai jos, în sud. Dar de ce să-mi sparg capul pentru un 
împărat, pe care nimeni nu-l vrea ca împărat? 

Tiessa părea să dea tot mai multă atenţie pandantivului cu 
Mithra. 

— Te-ai săturat de existenţa de mercenar, constată ea. 
Uneori, aşa e. Viaţa pe care o duci nu-ţi mai place - şi atunci, 
pur şi simplu, te opreşti. 

Faun şi Zinder se uitară la ea, ambii la fel de uimiţi, dar Tiessa 
nu-şi ridica privirile de la amuleta ei. Pierdută în gânduri, o tot 
învârtea între degete şi tot răsucea şnuruleţul de piele. 

— Câţi ani ai? întrebă Zinder. 

— Asta n-are nimic de-a face cu vârsta. Oricine poate să ia o 
hotărâre. Nu e nevoie de prea mult pentru asta. la, uite! Făcu 
pandantivul să se legene sub ochii ei şi apoi, brusc, îl vâri sub 
haine. O hotărâre. Pur şi simplu. 

In starea în care se afla, lui Zinder îi era vizibil greu să-i 
urmărească gândurile. Nici lui Faun nu-i era mai uşor. 


Întotdeauna când credea că, în sfârşit, o cunoaşte destul de 
bine, ea făcea ceva care-l deruta din nou. 

Mercenarul îşi drese glasul. 

— Mulţi oameni s-au săturat de unele lucruri şi, totuşi, le fac. 
Pentru că nu au de ales. Scutură resemnat din cap. Ar fi trebuit 
să fac şi eu ca şi ceilalţi. Să fi luat afurisitul de aur al 
arhiepiscopului şi să dispar. In schimb, iată-mă aici şi cu 
jumătate din bani cheltuiţi pe băutură. 

Faun vru să îndrepte din nou discuţia spre Saga, dar Tiessa i-o 
luă înainte. 

— Ce-ai fi făcut, dacă te-ar fi luat cu ei? Se părea că, dintr-un 
motiv oarecare, o preocupa soarta mercenarului. Ai fi luptat într- 
adevăr împotriva sarazinilor? 

— Şi eu m-am întrebat. Zinder o măsura pe Tiessa cu un 
amestec de admiraţie şi respect. Nu ştiu să răspund. De fapt, 
întotdeauna mi-am dorit doar o bucată de pământ şi o casă. Ei, 
da, nu întotdeauna. De când a început să-mi cadă părul. 

— Foarte bine. Faun nu mai avea deloc răbdare pentru 
povestea suferințelor lui Zinder. Noi o să le urmăm, orice-ar fi. 

— Orice-ar fi! Zinder izbucni în râs. Ai habar cât costă două 
traversări pe mare? La Veneţia? Uită-te în jur, mişună de tâlhari. 

Faun îşi împinse încăpățânat înainte bărbia. 

— Noi n-avem nevoie de mult loc şi putem... 

— Acum şase ani, venețienii au stors de bani una dintre cele 
mai mari armate din Europa, i-au scos din buzunare ultimele 
economii şi apoi au aruncat-o într-un război pe care ea n-a vrut 
niciodată să-l poarte. De ce s-ar purta cu voi doi mai delicat? 

Faun îşi muşcă buza de jos şi tăcu. 

— Noi n-avem nimic ce ne-ar putea lua, spuse sec Tiessa. 
Doar câteva monede. 

— Cei mai mulţi de aici nici nu vor stea de vorbă cu voi. lar 
restul - ei, bine, de restul ar fi mai bine să nu le ieşiţi în cale, 
dacă nu vreţi să sfârşiţi pe o corabie cu sclavi. Scutură din cap, 
ciudat de încet, pentru că încă se mai afla sub efectul beţiei. Vă 
dau amândurora un sfat, pentru că tu, tinere, eşti fratele Sagăi 
şi mie mi-a plăcut de sora ta. Probabil este singurul lucru pe 
care vi l-ar da cineva gratis în acest oraş. Se plecă înainte, 
pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale. Nu vă duceţi în 


port. Nu vorbiţi cu nimeni. Întoarceţi-vă, pur şi simplu, de unde 
aţi venit. 

— Saga nu s-ar fi întors, replică Faun. N-ai cunoscut-o prea 
bine, altfel ai fi ştiut asta. Ea şi cu mine semănăm în multe 
privinţe. 

— Nu-ţi face iluzii. Ai putea avea o surpriză urâtă. 

— Ce vrei să spui? 

— Toate acestea, toată această descreierată cruciadă este 
opera ei. Ea le-a promis acestor fete luna de pe cer, dacă o vor 
urma pe ea şi pe Violante în Ţara Sfântă. Nici acum nu ştiu cum 
de au crezut-o, dar asta nu mai are niciun rost. Cândva, tot s-ar 
fi întâmplat de la sine - ea nici nu mai trebuia să spună nimic şi, 
cu toate acestea, fetele năvăleau din toate direcţiile. Dar asta 
nu schimbă cu nimic faptul că vina este a ei. Am spus că îmi 
place de ea - şi, Dumnezeule, acesta este adevărul! Dar asta nu 
schimbă deloc ce este şi ce face ea. 

— Contesa a silit-o! Faun strânse pumnii. Nu voia să audă aşa 
ceva, nimic din toate acestea. 

Zinder clătină capul grav. _ 

— Saga a făcut asta pentru tine, băiete. In orice caz, la 
început. Dar pe urmă... îşi trosni degetele. Este ca şi cum nu s- 
ar mai putea opri să fie Magdalena. Ca şi cum, dintr-o dată, i-ar 
face plăcere să fie. 

— Absurd! Ş 

— Du-te după ea. Intreab-o. M-aş bucura să aud ce-ţi va 
spune. 

Faun sări în sus. 

— Nu sunt obligat să ascult aşa ceva. Tiessa, vino. 

— Nu trebuie să-ţi placă de mine, spuse Zinder. Şi, din partea 
mea, poţi să uiţi ceea ce am spus despre sora ta. Dar ascultă 
doar atât: ţineţi-vă departe de corăbii. Pe mare nu puteţi fugi de 
nimeni. 

— Mulţumesc pentru sfat, răspunse rece Faun. Şi pentru ce 
ne-ai povestit. 

Mercenarul înclină capul. 

— Ar fi trebuit să-mi ţin gura. Acum ai să duci fata asta drept 
la pierzanie. 


— Fata asta de aici ştie şi singură ce e bine pentru ea, spuse 
apăsat Tiessa. 

— Bineînţeles. Zinder oftă. 

Faun adăugă ceva mai blând: 

— Trebuie să-ţi mulţumim, Zinder. Cel puţin, acum ştiu că 
Saga... Era aproape gata să spună o duce bine, dar în ultimul 
moment înghiţi restul frazei. 

— Mult noroc, spuse Zinder şi ridică mâna obosit. 

Tiessa rămase pe loc. 

— Ce-ai să faci acum? 

— O să dorm ca să scap de mahmureală, spuse mercenarul 
ridicând din umeri. Şi pe urmă o să văd. Probabil. 

Faun îi făcu un semn. 

— Atunci şi ţie mult noroc. 

Îl lăsară pe Zinder, stând pe marginea canalului, singur cu 
gândurile lui tulburi şi porniră spre vase. 

XXX 

Se înserase, când Faun fu nevoit să recunoască, în cele din 
urmă, că Zinder avusese dreptate. S-au dus în port, dar chiar de 
la prima încercare de a se interesa de o traversare spre Ţara 
Sfântă au eşuat lamentabil. Deşi galera, pe care şi-o aleseseră, 
urma să ducă la Akkon un grup de călugări, ea părea să fie orice 
altceva decât un vas demn de încredere. Călugării s-ar fi putut 
simţi în siguranţă, pentru că erau prea bătrâni pentru a obţine 
pe ei un preţ bun pe piaţa de sclavi; dar în cazul Tiessei şi al lui 
Faun lucrurile stăteau altfel. În taină, Faun ajunsese de mult la 
concluzia că în acest port nu exista nimeni în care să se 
încreadă privitor la siguranţa Tiessei. 

Deasupra lor cerul se boltea întunecat şi plin de stele. Pe 
marginea țărmului ardeau focuri care trimiteau o lumină 
tremurată celor ce încă mai aveau de încărcat pe vase. Treptat, 
agitația se mai potoli, tot mai mulţi marinari se retrăgeau sub 
punte sau spre cârciumile din jur. 

Deodată, Tiessa îl apucă de mânecă pe Faun şi îl trase în 
spatele unui maldăr de lăzi. Printre crăpături răzbătea un miros 
de lână de oaie. 

— Acolo, în faţă! spuse cu vocea sugrumată. 


Faun o întoarse cu umerii spre el şi fu îngrozit văzând cât de 
palidă era. 

— Ce e? 

— Ne-au ajuns. Achard şi oamenii lui. 

Faun simţi că inima nu-i mai bate - şi apoi imediat că începe 
să bubuie. 

— Achard? L-ai văzut pe Achard? 

Ea confirmă din cap, ţeapănă. Faun se desprinse şi aruncă o 
privire prudentă în direcţia lăzilor. La o oarecare depărtare 
stăteau câţiva bărbaţi 

— Acum numără patru - care şuşoteau ceva. Trei erau cu 
spatele la el, al patrulea era ascuns de ceilalţi. Faun îşi ţinu 
respiraţia. Tiessa se mişcă lângă el şi-şi alătură capul pentru a 
vedea mai bine. 

Oamenii se retraseră, grupul se împrăştie. Doi erau africani 
îmbrăcaţi europeneşte, cu cizme înalte şi pieptare de piele; 
aveau pielea neagră şi părui împletit în nenumărate codițe 
subţiri, ca nişte şerpişori. Al treilea bărbat era un arab. Purta o 
îmbrăcăminte lungă, un iatagan şi un turban, cum Faun nu mai 
văzuse decât la saltimbancii care voiau să se dea în batjocură 
drept păgâni. Acesta fu primul care dispăru pe o străduţă din 
apropiere, aplecat uşor, ca şi când i-ar fi fost teamă să nu fie 
recunoscut. Al patrulea bărbat era Achard von Rialt. 

Tiessa se trase înapoi, în spatele lăzilor, şi se rezemă cu 
spatele de ele. 

— Când ne-au ajuns? 

— Habar n-are că suntem aici. 

— Crezi? 

El dădu din cap, convinsă. 

— Vrea să-i urmărească pe ceilalţi, nu-i aşa? Exact ca noi. 
Vrea să-şi aducă înapoi soţia. 

Faun nu-i scăpa din ochi pe cei trei bărbaţi. 

— Dacă Elegeabal a avut dreptate, atunci Achard are nevoie 
de ea ca să-şi păstreze pretenţiile asupra Hoch Rialt şi Via Mala. 

Faun sări înapoi, când unul dintre africani aruncă o privire 
peste umăr - exact în direcţia lui. 

— Te-au văzut? Să nu-mi spui că te-au văzut! Vocea Tiessei 
era încordată. 


— Nu, răspunse nesigur Faun. Nu cred. 

— Nu crezi? 

— Aşteaptă-mă puţin aici! Fără să-i mai aştepte acordul, se 
furişă aplecat prin spatele mormanului de lăzi şi, la adăpostul 
câtorva butoaie şi colaci de odgoane, ajunse în spatele celor doi. 
Acum africanul discuta iarăşi încet cu ceilalţi doi. Al doilea negru 
făcu semn cu capul. Achard nu scotea niciun cuvânt. 

In spatele lui, câţiva paşi grăbiţi îi smulseră un oftat greu. 

— De ce nu faci nici măcar o dată ce-ţi spun? spuse fără să se 
uite înapoi. 

— Nu rămân singură aici, şuieră Tiessa. _ 

Trecură de capătul străduţei pe care dispăruse arabul. In 
depărtare ardea o făclie, era fixată bine pe peretele unei case. 
Nu se vedea picior de om. 

Acum cei trei bărbaţi făcură în grabă vreo douăzeci de paşi în 
josul cheului. Nu erau singurii care se învârteau pe-aici seara - 
pe unele vase era un du-te vino neîntrerupt -, dar nu era greu 
să-i urmăreşti. Cei doi africani erau cu jumătate de cap mai 
înalţi decât uriaşul Achard. Rareori mai văzuse Faun bărbaţi atât 
de înalţi. Codiţele lor ciudate fluturau la fiece pas; unul din ei îşi 
împletise în ele bijuterii, care străluceau când acesta trecea pe 
lângă o tavă cu jăratic. In contrast total cu ei, părul lung al lui 
Achard îi cădea pe umeri şi se lipise ca smoala. 

Şirul de corăbii care ancorau i se păru lui Faun nesfârşit. 
Galere comerciale impunătoare stăteau alături de corăbii mici 
de coastă, cu care ţăranii îşi transportau recolta la pieţele 
portului. De pe unele punți şi din lucarnele deschise răzbăteau 
glasuri: râsete slabe, cântece grobiene, porunci răcnite în limbi 
străine. Din alte direcţii se auzea lătrat de câini şi behăit de 
capre sau mugete de vite înghesuite. 

Achard şi însoțitorii lui o luară spre un vas, care era ancorat 
aproape de capătul portului. Chiar la o primă vedere se 
deosebea net de majoritatea celorlalte aflate în port. Era lung şi 
foarte îngust, cu velă latină triunghiulară şi două rânduri de 
deschizături pe fiecare parte a bordului, pentru vâsle. Prora se 
prelungea într-un pinten, care - şi asta era ceva neobişnuit - era 
deasupra apei. La pupa, două cornuri de lemn se arcuiau în sus, 
depăşind castelul pupa jos. 


— Un dromon, şopti cu admiraţie Tiessa. O galeră de război, 
mult mai rapidă şi mai mobilă decât trândavele vase 
comerciale. Negustorii nu folosesc asemenea vase. 

— Dar piraţii? 

— În mod normal, galerele de război îi aparţin împăratului sau 
caselor regale. Dar aceasta de aici nu are niciun blazon. Fie că 
cineva, groaznic de bogat, a comandat construirea ei, fie că a 
fost capturată în largul mării. 

— Venețienii ar răbda un asemenea individ în portul lor? 

— Nu, dacă el /e atacă vasele. Dar dacă există o înţelegere şi 
dacă acești pirați atacă doar vase comerciale din, să zicem, 
Genova sau Franţa... de ce nu? 

Toată seara se vădise că Tiessa ştia mai multe despre mare şi 
obiceiurile de pe mare decât Faun; nu ştia din experienţă 
proprie, după cum susţinea ca, ci mai mult din descrieri de 
călătorie. Dar ce fel de aristocrat şi-ar fi iniţiat fiica în probleme 
de navigaţie maritimă? 

Faun fu întrerupt din gândurile sale de nişte mişcări la bordul 
dromonului. Mai multe siluete îl întâmpinară pe Achard şi 
oamenii lui. Cel puţin unul din bărbaţii de la bord purta un 
turban, iar în lumină conturul craniului său părea umflat. 

Câteva vorbe răzlețe purtate de vânt spre uscat aduceau a un 
ciudat amestec de latină şi germană, pe care Tiessa poate că-l 
înţelegea mai bine decât Faun; cel puţin fragmente din acea 
latină universală pe care o foloseau mulţi clerici. 

În ascunzătoarea lor din spatele lăzilor, ca îl privi dintr-o 
parte. 

— Trebuie să încercăm cumva să ne ascundem pe vas. 

O clipă, Faun nici măcar nu-şi găsi cuvintele. 

— În niciun caz, spuse mai apoi scuturând din cap. 

— Dar este cea mai bună soluţie. 

— Ca să fim omorâţi, aşa e. Sau să apari îmbrăcată cu o 
rochie drăguță într-un bazar. Sau fără rochie. Asta e ceea ce 
vrei? 

Tiessa se încruntă fără să vrea. 

Achard o s-o urmărească pe Saga şi pe celelalte, pentru a şi-o 
lua înapoi pe Jorinde a sa. Şi acesta este cel mai rapid vas cât 
vezi cu ochii-n lung şi-n lat. Nu există altul mai bun. 


— Dar e un vas de război. La naiba, Tiessa, o corabie de 
pirați! Şi tu vrei să călătoreşti cu ea clandestin? Se lăsă cu capul 
pe spate, spre lăzi. 

— Avem prea puţini bani pentru o călătorie mai sigură, spuse 
Tiessa. Şi cu fiecare zi în care mai zăbovim în Veneţia, Saga şi 
celelalte se tot îndepărtează. Cum altfel să le ajungem, dacă nu 
astfel? Făcu un semn spre dromon, un gigant impozant, abia 
luminat de cealaltă parte a mormanului de lăzi. 

Faun îşi strângea buzele. Deşi raţiunea îi striga în minte că, la 
bordul acestui vas, Tiessa era expusă unui teribil pericol - ce i-ar 
face piraţii, dacă ar descoperi-o? —, şi deşi totul era contrar 
intenţiilor sale - anume, de a avea grijă de siguranţa Tiessei 
trebui să recunoască, în sinea lui, că ea avea dreptate. 

— Ce facem? întrebă ea încet. 

Faun o privi, mângâindu-i cu privirea chipul slăbuţ, în care 
ochii străluceau hotărâți. 

— Credeam că între timp ai învăţat să mă cunoşti un pic, 
spuse el blând. 

Tiessa scutură capul fără să înţeleagă. 

— Aş merge cu tine oriunde. Faun ridică mâna tremurând şi o 
mângâie pe păr. 

— Nu ştii? 

O clipă, ea se cabră ca şi când n-ar fi vrut ca el s-o atingă. Dar 
apoi se lipi de el fără un cuvânt. Gândul că ei i s-ar putea 
întâmpla ceva deveni brusc mult mai dureros. Dând capul pe 
spate, Tiessa îl privi drept în ochi. Buzele ei se deschiseră uşor. 

La bordul dromonului răsună un strigăt. 


Urme de sânge 


— Ce fac ăştia aici? Vocea Tiessei era doar un suflu îngrozit, 
aproape neinteligibil. 

Lui Faun i se păru că lângă inima lui auzea bătând şi inima ei. 
Mâinile încă îi mai tremurau, deşi ea se aşezase din nou. Acum 
amândoi priveau pe furiş pe lângă lăzi, spre vas. 

Pe puntea dromonului era mare agitaţie. Se auzeau mai multe 
glasuri vorbind deodată, cineva râdea. Apoi, pentru a doua oară, 
se auzi un strigăt urmat de un gâfâit înfundat. Deodată, una 
dintre siluete se ridică de pe punte, plutind tot mai sus, dând din 
picioare şi ducându-şi mâinile la beregată. 

— II spânzură pe unul! exclamă fără să vrea Faun. 

Tiessa privea vrăjită la adunătura de siluete în lumina slabă a 
lanternelor de bord. Era greu să numeri oamenii, deoarece 
contururile întunecate se întretăiau şi se acopereau unele pe 
altele. Erau cel puţin jumătate de duzină, mai degrabă opt sau 
zece. 

Cel sortit morţii fu tras în sus, cu spatele la catargul principal, 
încă agitându-se, cu braţele îndoite, în timp ce încerca cu 
disperare să-şi vâre degetele sub funia din jurul gâtului. 

O uşă de pe dunetă scârţâi, apoi Achard năvăli tropăind şi cu 
părul fluturând spre adunătura de la piciorul catargului principal. 
Răcni furios către bărbaţii aceia, pentru a-l cobori imediat pe cel 
spânzurat. Era în mod evident vorba de unul din oamenii lui. 
Incepu o încăierare, până la urmă se ajunse la un schimb de 
lovituri zdravene între Achard şi celelalte două personaje. Se 
retraseră abia când apăru unul dintre africani. Bărbatul nu avu 
nevoie să urle vreun ordin, Faun şi Tiessa nici măcar nu 
înţeleseră dacă, în general, el spusese ceva. Dar oamenii îl 
respectau. Dar pentru bărbatul de la catarg era prea târziu. 
Când fu coborât în cele din urmă, el încetase de mult să se mai 
zbată. Cadavrul lui căzu cu un zgomot înfundat pe scânduri. 

Cearta dintre bărbaţi se încinse din nou, o amestecătură 
dezlănţuită de germană, latină şi limbi exotice. Deodată, 
africanul cel înalt scoase sabia. Tăişul vâjâi într-un semicerc 
scânteietor şi, cu o mişcare fulgerătoare, despărţi capul unui om 


de umeri. Faun presupuse că era vorba de unul dintre cei care 
se bătuseră cu Achard. Toţi ceilalţi bărbaţi înmărmuriră. Achard 
fu primul care se mişcă, se înclină puţin prea ţeapăn în faţa 
africanului şi plecă apoi cu pas măsurat spre puntea castelului. 
Africanul le mai urlă nişte ordine bărbaţilor, şi puţin mai târziu 
cele două cadavre fură duse sub punte, fără îndoială pentru ca 
mai târziu, în largul mării, să fie aruncate peste bord. Africanul îl 
urmă pe Achard şi închise uşa în urma lui. La urmă, cineva ridică 
craniul retezat, rămase o clipă nehotărât la piciorul catargului şi 
apoi se îndreptă spre balustradă. Acolo aruncă nepăsător capul 
în apă. Faun şi Tiessa auziră cum se lovi de suprafaţa apei. 

Puntea se goli, mai rămăseseră doar două siluete. Toţi ceilalţi 
se retrăseseră în locurile de sub punte destinate echipajului. 
Cele două posturi de pază luară împreună poziţie la prora, 
aşteptară un timp pentru a fi absolut siguri că africanul nu se va 
întoarce şi se întinseră pe jos. Dispărură astfel din câmpul vizual 
al lui Faun şi al Tiessei, contopindu-se cu construcţiile 
întunecate ale dromonului. 

Inima Tiessei încă nu se liniştise, iar Faun respira cu greu. 

— Asta nu schimbă nimic, şopti ea. 

El o măsură cercetător. Apoi privi din nou spre silueta vasului. 

— N-au lăsat decât două străji. Arătă spre scândurile care 
duceau spre bordul dromonului. Nu ne rămâne prea mul timp. 

Ea încuviinţă din cap, se repezi spre el şi-l sărută pe obraz. El 
încă o mai privea, când ea îşi şi pusese bocceaua în spinare. 

— Mult noroc, spuse, văzând că el nu se mişca, dar vorbele 
sunau mai degrabă a „Hai odată”! 

Faun înghiţi şi-i zâmbi. Apoi o porniră. 

XXX 

A mers mai uşor decât se temuse el. 

Nimeni nu i-a observat când s-au strecurat spre debarcader, 
au cercetat pentru ultima oară, asigurându-se, împrejurimile şi 
s-au furişat aplecaţi pe punte. Tiessa se mişca sprinten. Doar 
când scândura pe care lunecau spre bord vibră şi scârţâi sub 
picioarele lor, ea şovăi puţin, dar acum Faun fu cel care o trase 
după el. 

Ajunseră pe vas în mijlocul punţii principale, la jumătatea 
distanţei între castel pupa şi prora cu pintenul ucigaş. Undeva în 


faţă, se aflau cele două străji. Faun îi auzi vorbind încet între ei, 
dar nu putu descoperi unde erau. Prudenţi, el şi Tiessa se ţineau 
la distanţă de cercurile de lumină tulbure din jurul cuştii 
felinarului. Dincolo de ele, în spatele construcţiilor, lăzi iar între 
băncile văslaşilor întunericul era de nepătruns. 

Faun arătă spre unul dintre rândurile din faţă ale vâăslaşilor. 
Merseră împreună în spatele acestora şi observară ce era înjur. 
Cele două străji mai stăteau încă de vorbă, unul râdea încet. 
Deasupra trecură paşi târşiţi, dar oamenii rămaseră nevăzuţi. 
Era posibil ca în beznă, în afara luminii lămpilor, să se mai fi 
aflat şi alţi pirați, dar Faun se îndoia. Probabil că cei mai mulţi 
erau pe uscat, prin cârciumi şi bordeluri. 

Uşa spre culcuşurile echipajului era în partea din faţă a 
vasului. Printre crăpături răzbătea o lumină slabă, când şi când 
se auzeau glasuri înăbuşite. 

Fără un cuvânt, Tiessa arătă spre în faţă, pe lângă Faun, în 
apropierea catargului principal. Mai întâi el crezu că era vorba 
de balta de sânge de la decapitarea marinarului; apoi văzu şi el 
cele două pătrate din scânduri, aripile unei intrări împărţite în 
două, care se deschideau în sus. Erau destul de late pentru a 
transporta sub punte cu ajutorul unor scripeţi cai sau maşini de 
război demontate. 

Işi făcură semn unul altuia şi se strecurară spre chepeng. 
Dacă ar fi vrut să dea roată bălții de sânge, s-ar fi apropiat prea 
mult de lămpi. De aceea, au fost nevoiţi să facă paşi mari peste 
băltoacă, dar în întuneric n-aveau cum să vadă dacă n-au călcat 
totuşi pe marginile ei. 

Faun ajunse primul la mânerul de fier al aripii drepte a 
chepengului. Tocmai îşi vârâse mâna prin inelul ruginit şi voia să 
ridice prudent lemnul, când Tiessa îi dădu un cot. Privi în sus, 
văzu în întuneric expresia panicată a feţei ei şi, în aceeaşi 
secundă, auzi paşi care se apropiau din partea din faţă a punţii. 

Paşi grăbiţi. Işi trase mâna înapoi şi scoase pumnalul de la 
cingătoare. Temându-se ca lumina să nu se reflecte în metalul 
strălucitor, presă tăişul pe corp. Chiar lângă ei, la piciorul 
catargului, era o ladă înaltă până la şold, bine ferecată cu cuie 
groase şi drugi de fier. Capacul era deschis, înăuntru erau role 
de odgoane. Era prea târziu pentru a sări înăuntru fără a fi 


văzut, dar se puteau ascunde în spatele ei - dacă măcar ar fi 
ştiut din ce direcţie exact venea straja. 

Totul era un joc de noroc. Dacă se ascundeau pe partea 
greşită a lăzii de lemn, omul s-ar fi împiedicat inevitabil de ei, 
asta presupunând că nu-i descoperea încă de la depărtare. 

Tiessa îl trase de mânecă. Se aplecară în grabă. Chiar în timp 
ce se afundau în spatele lăzii cu odgoane, Faun văzu cum straja 
trecea pe lângă partea cealaltă. Faun respiră profund, fără nici 
cel mai mic zgomot. Omul nu-i observase. 

Piratul avea pielea închisă la culoare, nu chiar atât de neagră 
precum cea a celor doi africani, care-l însoţiseră pe Achard la 
bord, dar destul de întunecată pentru a lăsa de bănuit că 
provenea dintr-o ţară unde pieţele de sclavi erau tot atât de 
obişnuite ca târgurile de vite. Era îmbrăcat cu nişte pantaloni 
largi şi o tunică murdară. Într-o parte îi atârna un iatagan, într-o 
teacă simplă de piele. 

La lumina lanternei următoare, straja se opri, se scărpină la 
ceată şi tuşi. Apoi se întoarse şi se îndreptă printre băncile 
vâslaşilor spre parapet, se aplecă în faţă şi scuipă în apă. Faun îl 
observa pe deasupra marginii lăzii, deşi tare ar fi vrut să se vâre 
cu totul în ascunzătoare pentru cazul în care piratul s-ar fi întors 
pe neaşteptate şi s-ar fi uitat în direcţia lui. Dar se împotrivi fricii 
şi continuă să supravegheze locul - ceea ce se dovedi a fi 
tocmai ceea ce trebuia să facă, căci astfel văzu cum bărbatul 
ridică braţul şi făcu semn cuiva care se afla pe uscat. 

Se întorc! îi fulgeră prin minte. Echipajul se întoarce la bord. 
Trebuiau să intre în ladă. Imediat. 

Piratul de la parapet nu se mai obosi să-şi reia rondul. În 
schimb, strigă ceva în limba lui repezită spre țărm, primi un 
răspuns - ba chiar mai multe răspunsuri, de la mai mulţi 
bărbaţi! — şi începu să râdă. Stătea şi acum cu spatele la 
chepeng şi la ascunzătoare. 

— Trebuie să încercăm, şopti Faun. 

Tiessa aprobă din cap, chipul ei era în umbră un oval cu 
paloare de mort. 

Faun fu primul care se furişă afară din ladă. Încovoiat, ajunse 
la chepeng, fără a pierde din ochi omul de lângă parapet. Mâna i 
se strângea în jurul inelului de fier. 


Bărbatul strigă iarăşi ceva spre țărm. Vocile care-i răspunseră 
veneau acum de mai aproape. Unii răcneau netulburaţi. Drace, 
unde se vârâse a doua strajă? 

Faun trase de mâner şi, în primul moment, crezu că 
chepengul era zăvorât. Dar era doar mai greu decât se 
aşteptase el. Dacă acum şarnierele ar fi scârţâit, erau pierduţi. 
Dar fierul era uns, aripa chepengului putu fi ridicată fără 
zgomot. 

Faun se uită din nou la pirat. Bărbatul se mişca urmărindu-i cu 
privirea pe cei ce soseau. În direcţia în care privea el acum se 
afla pasarela. Câteva secunde mai târziu, pe lemnul care se 
balansa se auziră paşi. Multe voci vorbeau în acelaşi timp. 

Tiessa se apropie în fugă şi se târî prin deschizătura joasă. 
Pipăi cu picioarele treptele de scară şi cobori în beznă. Faun se 
răsuci, trebui să ţină bine în sus chepengul şi, în acelaşi timp, să 
se şi strecoare dedesubt. 

O ultimă privire spre pirat. Acesta se întorsese acum atât de 
mult, încât Faun putu să-i vadă profilul. Nasul bărbatului fusese 
spart în câteva locuri şi se vindecase cu o cocoaşă. 

Faun ţinea chepengul cu o mână, cu cealaltă se ţinea de 
scară. Mult mai jos, Tiessa şoptea ceva ce el nu înţelese. 
Sângele îi bubuia în urechi. Era aproape să alunece de pe 
trepte, fiind apăsat de greutatea capacului chepengului. 

Piratul se întoarse, dar nu se uită în direcţia lui Faun, ci spre 
ceilalţi. 

Faun închise chepengul. Brusc, dispăru şi ultima pâlpâire de 
lumină, în jurul lor, întunericul era deplin. 

— Sunt jos, şopti Tiessa. 

A fost bine că spusese aceste cuvinte, căci el avea senzaţia 
că sub el este un abis fără fund. Mirosea a stătut, a paie ude sau 
baloturi de stofe putrezite, şi toată căldura de peste zi se 
acumulase înăuntru şi dispărea încet. Pereţii erau cu siguranţă 
daţi cu catran. Chiar la lumina zilei aici trebuie să fi fost 
întuneric. 

Faun ajunse la picioarele scării. Niciodată până atunci nu mai 
fusese la bordul unui vas, şi acum adâncimea acestei găuri in 
inima galerei îl speria. Poate că această coborâre i se părea atât 


de lungă, căci sub ei trebuia să mai existe un spaţiu gol mai 
larg, altminteri fundul, ca şi scheletul, ar fi trebuit să fie înclinat. 

— Eşti sigură că astea de aici nu sunt nişte culcuşuri pentru 
echipaj? întrebă în şoaptă. 

Tiessa nu răspunse imediat. În întuneric, ea îi căuta pe pipăite 
mâna şi-l trase timidă cu ea, până ce ajunse la un perete. Asta 
era scheletul? Sub vârfurile degetelor Faun simţi lemnul şi 
catranul uscat. 

— Da, spuse ea. Aici este o cală. Culcuşurile sunt mai jos, 
pentru că peste zi marinarii îşi rulează aşternuturile şi le atârnă 
de un cârlig sub punte. Pentru aşa ceva locul ar fi prea înalt. 

Mână-n mână, cercetau dimensiunile calei şi de câteva ori se 
izbiră de stive de lăzi şi butoaie, legate strâns cu funii. In caz că 
cineva ar fi coborât aici, cel puţin aveai unde să te retragi ca să 
te pui la adăpost. Faun se întreba, dacă nu cumva se înşelase şi, 
mai devreme sau mai târziu, ar fi în orice caz descoperiţi. Aveau 
nevoie de apă şi de ceva de mâncat şi trebuia să-şi facă undeva 
nevoile; cel puţin, în bezna aceea, nu erau nevoiţi s-o facă sub 
ochii celuilalt. Totuşi, la gândul acesta, se scutura cu jenă. 

Până la urmă, umblând şi pipăind, şi-au putut da scama într-o 
oarecare măsură de dimensiunile spaţiului. Au găsit o grămadă 
de butoaie şi cufere, care le puteau servi drept ascunzători şi în 
spatele cărora se puteau face cât de cât comozi. Stăteau acolo 
strânşi unul intr-altul, înghesuiți între încărcătură şi peretele 
bordului. Tiessa îşi sprijini capul de umărul lui Faun. 

Deasupra lor, voci înăbuşite unele peste altele. Pe scândurile 
punţii se târşeau paşi. Se deschideau şi se închideau uşi şi 
chepenguri. 

— Îmi pare rău că eu am avut ideea buclucului în care ne-am 
băgat, spuse ea. 

— Am venit cu tine de bunăvoie. 

Mâna ei pipăi cu blândeţe în întuneric, căutându-i ceafa, tot 
corpul ei vibra, apoi el îi simţi buzele, vârful limbii cercetător, 
pielea tremurând lângă propria lui piele. O clipă îl fulgeră gândul 
că nu era momentul potrivit şi nici măcar locul potrivit pentru 
asemenea trăiri, dar apoi nu se mai gândi la nimic. 

Degetele lui căutau panglicile care-i legau tunica, mai întâi se 
jucară cu ele, apoi aşteptară să afle reacţia ei. Când ea nu se 


apără, el desfăcu fundele de la spate, tunica se căscă şi alunecă 
de-a lungul braţelor ei spre el. Tiessa zâmbea, în orice caz aşa 
bănuia el în întunericul calei, el îşi scoase cămaşa şi mai aruncă 
o ultimă privire în sus, spre chepeng, pentru a se asigura. Apoi 
ea îl împinse pe spate, se aplecă cu bustul gol asupra lui şi-şi 
lăsă degetele să zburde pe pieptul lui. Găsi nasturii cămăşii şi îi 
desfăcu cu viteza vântului. 

Mâinile lui urcau pe braţele ei, îi mângâiau umerii şi coborau 
din nou spre sânii mici, îi atingeau uşor sfârcurile deschise la 
culoare, care în întuneric nu se distingeau de restul pielii. Buzele 
ei scoaseră un sunet uşor, găfâit. Tiessa se aplecă şi-l mai 
sărută din nou, de data aceasta şi mai pătimaş. Işi strecură 
mâna între trupurile lor, coborând spre şoldurile lui. Faun închise 
un moment ochii, încercă să tragă cu urechea la ce se petrecea 
pe punte şi nu auzi nimic în afară de propriul puls, de vâjâitul 
sângelui în tâmple. 

In urmă, stăteau întinşi goi unul lângă altul, la adăpostul 
lăzilor din cală, pe scânduri tari, fără a observa că îşi juliseră 
pielea pe lemnul grosolan. Timpul se scurgea lent, lumea din 
afară se destrămase precum cristalele de sare în apă. Erau doar 
ei, răcoarea pielii lor, sudoarea lucindu-le pe trupuri, răsuflarea 
Tiessei topită în răsuflarea lui. Când el o pătrunsese, ea îi 
şoptise în ureche ceva, ce el nu înţelesese, dar despre care ştia 
ce înseamnă. În taină, intuise de o veşnicie ce simţea pentru ea 
şi era minunat să afle că la fel simţea şi ea. Il copleşi un 
sentiment de uşurare, apoi dorinţă, apoi patimă. 

Tiessa respira tot mai precipitat, dar ochii îi rămăseseră larg 
deschişi, în ci se reflecta un zâmbet, lucind ca lacrimile. 

XXX 

Întunericul calei se umplu de vâjâituri şi huruituri, înăbuşite 
de apa de ambele părţi ale pereţilor bordului. De pe punte 
răsunau răcnete şi lovituri. Mişcările vâslaşilor sub suprafaţă se 
auzeau ca nişte rafale de vânt. 

— Bună dimineaţa! spuse Tiessa. 

Faun fusese trezit de balansul puternic al podelei, era 
îmbrăcat doar pe jumătate şi în primul moment nici nu ştia unde 
era. Ea se plecă asupra lui şi-l sărută. 


Simţindu-i buzele pe buzele lui, Faun rememoră noaptea 
trecută. 

— E totul în ordine? întrebă blând, după un timp, şi-şi trecu 
degetele pe obrazul ei. 

— Lăsând la o parte asta de aici? Ea arătă spre întunericul 
calei, dar vocea îi rămăsese calmă. Am conştiinţa încărcată, 
pentru că îmi merge prea bine. N-ar fi trebuit, nu? Amândoi, 
vreau să spun... aici. 

Faun zâmbi şi o trase spre el. Când o îmbrăţişă, ea se cabră. 
Faun o privi speriat. 

— Imi pare rău dacă cumva... spuse nesigur. 

— De fapt, n-am vrut să-ţi spun, îl întrerupse Tiessa. Dar am 
sânge lipit de talpa cizmei. 

In beznă, Faun desluşi doar o bănuială a picioarelor ei zvelte, 
dar nicio cizmă. 

— Eşti sigură? 

— Am observat mai înainte. Îi întinse vârfurile degetelor de la 
mâna stângă. Putea fi ceva, putea şi să nu fie. Pur şi simplu, era 
prea întuneric. O să observe urmele. 

— Poate. Poate că nu. Tiessa îl privea ferm. Înţelegi: nu ştim. 

Atunci înţelese ce se petrecea în mintea ei. Nu era numai 
posibilitatea de a fi găsiţi; povestea cu sângele era mult prea 
subţire pentru aşa ceva. In spatele îngrijorării ei, se ascundea 
mai degrabă teama că ea era cea care purta vina. Vina că lui i 
se putea întâmpla ceva. 

— Adevărat, spuse Faun liniştitor. Nu te îngrijora din cauza 
asta. N-o să observe nimeni. Probabil că pe puntea unui 
asemenea vas te lipeşti de sânge întotdeauna. Inţelegi, sunt 
pirați şi... şi barbari! 

Tiessa se mai linişti puţin, dar Faun simţea că grija ei nu se 
potolise nici pe departe. Cu atât mai mult cu cât amândoi ştiau 
că în curând o alta se va mai adăuga: aveau nevoie de apă de 
băut. In bocceaua Tiessei mai era o lipie, două-trei zile puteau 
alunga cu ea cea mai chinuitoare foame. Dar, o dată cu plecarea 
lor pe negândite, uitaseră cu totul de apă. 

Ca şi de toate celelalte care îi aşteptau pe vasul piraţilor. Ce 
se va întâmpla când dromonul va ajunge din urmă flota 
cruciatelor? Soţia lui Achard se va întoarce de bunăvoie la el? Şi 


dacă nu se va întoarce? Şi lăsând la o parte toate acestea: cum 
vor trece Faun şi Tiessa de pe bordul galerei de război la Saga şi 
la celelalte? 

Acum nu se putea gândi la acestea. Mai devreme sau mai 
târziu, nu va avea încotro şi va trebui să-şi bată capul cu toate. 
Dar nu acum. 

— La noapte mă furişez pe punte şi aduc apă, spuse. Nimeni 
nu va observa că existăm. 

Ea îl aprobă din cap, deşi şovăind un pic. O trase atent spre el 
şi-i mângâie faţa. | se părea că ea se simţea teribil de 
vulnerabilă, deşi în săptămânile care trecuseră dovedise destul 
de des mai mult curaj. 

— O scoatem la capăt, spuse Faun. Absolut sigur. 

Tiessa tăcu un timp, apoi se îndepărtă brusc de el cam la o 
lungime de palmă, ridicând capul. 

— Nu mă mai pot întoarce, înţelegi? 

— Să te întorci la familia ta? 

Tiessa dădu din cap. 

— Şi nici în imperiu. Ei au răspunsul la toate. Ştiu de 
document, şi că eu îl am, şi acum, probabil, şi că tu eşti cu mine. 
Cu siguranţă, şoimarul a trimis de pe drum un mesaj stăpânului 
lui. Oftă. N-ar fi trebuit să te târăsc în toate acestea. 

Faun râse ironic. 

— Tu pe mine? Suntem pe urmele surorii mele sau ale surorii 
tale? 

Tiessa zâmbi. 

— Poate că, într-un fel sau altul, tot pe un vas aş fi nimerit. 
Oricum, este mai bine aici decât să fi fost la bordul flotei 
cruciatelor? 

Faun se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— Cinci mii de fete pe şaptesprezece vase. Adaugă câteva mii 
de vâslaşi şi marinari. Şi toţi vor să ajungă în Ţara Sfântă, pentru 
a duce un război al cărui sfârşit n-are nimic comun cu ei, cu atât 
mai puţin cu bunăvoința Domnului. Nu ţi se pare că eo 
nebunie? 

— Dar voiai să li te alături. 


— Înainte să... Şovăi. Înainte să te fi întâlnit. Atunci nu ştiam 
ce să mai fac. 

Faun o privi în ochi şi avu sentimentul că, în ciuda 
întunericului, putea citi în ei. 


Pasageri clandestini 


Noaptea, Faun îşi scoase cizmele şi urcă desculţ scara. 
Împinse prudent în sus chepengul, doar cât o crăpătură, pentru 
a se putea uita pe punte. Foşnetul vâslelor încetase de mult. Din 
zona echipajului, în cală pătrundeau zgomote prin pereţii de 
lemn ai vasului. Trecuse deja un timp de când, zăngănind şi 
bubuind, fusese aruncată ancora. Corabia piraţilor petrecuse 
noaptea la adăpostul țărmului. 

Faun aşteptă până ce pe punte nu se mai auziră paşi. Era 
sigur că mai existau străji, dar bocănitul continuu care peste zi 
le huruia în urechi se mai domolise. 

Privirea pe care o aruncă prin crăpătură nu-i aduse prea multe 
informaţii. Nu putea ajunge decât câţiva paşi mai departe, spre 
lăzile în spatele cărora se ascunseseră cu o seară înainte. In 
lături desluşi băncile părăsite ale vâăslaşilor. 

Fu nevoit să împingă şi mai mult în sus chepengul. Faptul că 
nu putea vedea decât o parte atât de mică a punţii îl neliniştea. 
Se putea ca şi de cealaltă parte a clapei să stea cineva, fără ca 
Faun să-l observe. Din clipă în clipă, se aştepta ca cineva să 
apuce chepengul şi să-l deschidă. 

Mai privi o ultimă dată înapoi în adâncul calei, în jos, spre 
Tiessa, care stătea la picioarele scării. In întuneric nu o vedea 
decât ca pe o nălucă cenuşie, niciun chip, nicio mişcare. li făcu 
un semn, apoi se strecură afară şi lăsă chepengul să se închidă 
fără zgomot în rama sa. În acelaşi timp, privi înjur, nu văzu 
niciun suflet de om şi făcu câţiva paşi iuți la adăpostul stivei de 
lăzi. 

Privirea îi căzu peste balustradă. Lumina lunii strălucea pe 
apă şi pe o fâşie plată de țărm. Erau mult mai departe de țărm 
decât presupunea el. Aici marea trebuia să fie adâncă. Ţărmul 
se înălța ca un meterez cenuşiu de cealaltă parte a apei, în 
spate dealuri blânde unduiau spre un orizont şters. Nicăieri nu 
se vedea un port, nicăieri măcar o gospodărie. Se vede că piraţii 
cunoşteau multe asemenea locuri de ancorare, pete nepopulate 
la țărm, numai bune pentru un vas al cărui echipaj prefera să 
rămână nevăzut. 


La bord nu fusese aprinsă nicio lampă, doar luna şi stelele 
revărsau o lumină palidă. 

Faun îşi simţea gâtul uscat. Din cauza setei, Tiessa şi el 
deveniseră tot mai zgârciţi la vorbă. Undeva pe punte, trebuia 
să existe butoaie cu apă de băut pentru vâslaşi. N-avea niciun 
vas cu care să aducă apă jos, în cală; ar fi trebuit să ia unul de 
aici. 

Işi învinse frica şi părăsi adăpostul lăzilor. Picioarele goale 
aproape că nu făceau niciun zgomot pe scânduri. 

Era cât pe ce să-i cadă străjii în braţe. Omul stătea la 
picioarele catargului din spate şi-şi râcâia cu vârful unui cuţit 
murdăria de sub unghii. Era atât de adâncit în activitatea lui, 
încât nu-l observă pe Faun coborând printre băncile vâslaşilor. 
Trăsăturile omului erau în umbră, dar mâinile trădau că era un 
alb, poate unul din tâlharii lui Achard. 

In timp ce Faun încă se mai gândea cum ar putea să 
pornească cât mai neobservat în căutarea proviziilor de apă 
potabilă, bărbatul de la catarg se puse în mişcare şi se 
îndepărtă. Galera avea o lungime considerabilă şi, în cele din 
urmă, Faun nu mai auzi deloc paşi. Probabil că acum straja se 
găsea în faţă, la prora. 

Cerul era înstelat şi-i împrumuta punţii culoarea fierului. Faun 
îşi ridică încet bustul şi spionă pe deasupra băncilor lustruite. 
Intr-adevăr, la prora era o siluetă, care privea spre ţărmul 
pustiu; trebuie să fi fost omul de la catarg. 

In mijlocul vasului, aranjate în jurul celor trei catarge, erau 
numeroase butoaie, dar toate erau închise şi capacele lor 
înţepenite cu icuri. Dacă ar fi deschis vreunul, ar fi făcut un 
zgomot prea mare, şi apoi Faun n-avea atâta timp să caute în 
fiecare apă. 

Privi spre castelul pupa, unde peste zi stăteau cârmaciul şi 
căpitanul. Cu siguranţă acolo, sus, era apă. In plus, acolo nu se 
păstrau niciun fel de încărcături. Aşadar, în cazul în care în 
castel se găsea un butoi, exista şansa ca acesta să fie plin cu 
apă potabilă. 

Faun părăsi adăpostul oferit de băncile văslaşilor şi fugi spre 
scara ce ducea la castel. Işi scoase pumnalul. Arma părea mai 
grea ca de obicei. 


Se furişă prudent pe primele trepte. Aici sus, era, într-adevăr, 
un butoi. Era de cealaltă parte a castelului, lângă parapetul 
dinspre țărm. De marginea lui metalică atârnau trei burdufuri de 
piele astupate cu dop. capacul era deasupra, dar Faun nu văzu 
niciun ic, ci doar un mâner. 

Porni încet de tot de la scară spre butoi, privind peste umăr 
înapoi, spre prora. Nu putea să vadă dacă straja mai era tot 
acolo; catargul şi greementul îi obstrucţionau vederea. 

Faun ajunse la butoi. Strângea cu putere pumnalul, mânerul 
era umed. | se făcu rău de frică. Ridică încet de tot capacul şi îl 
împinse fără zgomot, puţin într-o parte. Inima îi bătu şi mai tare 
când văzu suprafaţa apei lucind în întuneric - numai că se vedea 
atât de jos, încât vrând-nevrând trebuia să se aplece mult, 
pentru a cufunda în apă unul din burdufuri. 

Rafale de vânt aduseră dinspre dunetă un murmur. Unde era 
ascuns piratul? Partea de prora, pe care Faun o putea vedea de 
aici, era părăsită. Probabil că bărbatul se mişca undeva jos, 
printre umbrele de pe puntea principală. 

Faun apucă unul din burdufuri, îl destupă şi încercă să-l 
cufunde în apă, întinzând braţul. Dar suprafaţa apei era mult 
prea jos, aşa că fu nevoit să-şi pună pumnalul pe parapet şi să 
se ajute cu ambele mâini. Cufundă prudent burduful în apă. Intr- 
adevăr, de acolo urcau bule de aer, dar plesneau atât de încet, 
încât sunetul nu ieşea din butoi. 

Faun atârna cu capul în jos în interiorul butoiului şi în întuneric 
nu vedea nimic. Cămaşa îi alunecă pe jumătate pe spate, vântul 
îi atinse rece pielea. In fiecare secundă, tot aştepta ca şi altceva 
să-l atingă în acelaşi loc. 

O mână. O secure. Nu mai putea să aştepte să fie, în sfârşit, 
plin. Când îl scoase încet din apă, era exact trei sferturi plin. 

Asudat, îşi trase capul şi umerii din butoi. Cu prima privire 
căută straja. Zadarnic. 

Tentaţia de a umple şi al doilea burduf cu apă era mare. Faun 
nu rămase mult pe gânduri. Pumnalul era tot pe parapet. La 
nevoie, l-ar fi apucat rapid, ca să se apere. 

Unde dracu' intrase piratul? Destupă al doilea burduf, se 
aplecă din nou în butoi şi împinse burduful de piele sub 
suprafaţa apei. Odată i se păru că aude un zgomot care nu 


venea de la bulele de aer, dar era prea prins ca să se ridice şi să 
strice astfel totul. Întoarse încet capul cât putu şi privi peste 
umăr. Se aplecase prea mult în butoi, pentru ca acum să vadă 
mai mult decât stelele de pe cerul de deasupra lui. 

— Bună seara, rosti o voce de după lemn. 

Faun îşi pierdu cu totul stăpânirea de sine. Se dădu repede 
înapoi, se lovi cu capul de cealaltă margine a butoiului şi, o clipă 
mai târziu, era apucat de braţe puternice, care-i strânseră cu 
putere încheieturile mâinilor, încercă disperat să se 
împotrivească, dar bărbatul era mult mai puternic decât el. 

— Pentru Dumnezeu, potoleşte-te! Nu-ţi fac nimic. 

Uluit, Faun miji ochii. 

— Zinder? 

Mercenarul îşi vâri la loc în teacă pumnalul cu care mai 
înainte îşi curăţase unghiile. Din teaca de la cingătoare ieşea 
mânerul unei săbii cu o gardă neobişnuită. Faun fusese frapat 
de armă încă din timpul discuţiei de la canal, dar acum o vedea 
cu alţi ochi - ca ameninţare. 

Faun se gândi la propriul pumnal din spatele lui de pe 
parapet, dar mercenarul îl strânse şi mai tare. 

— Ce faci aici? întrebă Faun. 

Între sprâncenele lui Zinder se săpă o cută. 

— Acelaşi lucru trebuie să te întreb eu pe tine. Dar vorbeşte 
încet, dacă nu vrei să te audă cineva. Poate prietenul nostru 
Achard. Sau o sută de alţi indivizi care te-ar jupui fără să şovăie. 

Faun dădu din cap şi, după o privire cercetătoare, Zinder îi 
dădu drumul. 

— Ce cauţi pe vasul acesta? întrebă încă o dată Faun şi se 
trase un pas înapoi spre balustradă. 

Zinder ridică din umeri. 

— Am avut nevoie de muncă. Sunt mercenar. Nu pot altfel. 

Se părea că mai era ceva, ce ar fi preferat să păstreze pentru 
el. Faun simţi că detaşarea bărbatului era mimată. Zinder era la 
fel de încordat ca şi el. 

Mercenarul se întoarse, făcu câţiva paşi spre scară şi se uită, 
ca să se asigure, spre dunetă. Faun respiră adânc. Cu stânga 
pipăi în spatele lui, dădu de pumnalul de pe parapet-şi mai 
izbuti să-l prindă, înainte de a aluneca peste bord. 


Zinder se înapoie. 

— Fata mai e cu tine? Tiessa? 

Faun şovăi. 7 

— Nu, minți hotărându-se scurt. A rămas la Veneția. Asta nu e 
un loc pentru ea. 

— Unde te-ai ascuns de la plecare? 

— Sub punte. 

— Aşa? Zinder încrucişă braţele. Mare curaj să te strecori pe 
un vas, când habar n-ai ce-i cu el. Şi când nici nu e nimeni prin 
preajmă care, poate, ştie mai multe decât tine. 

„Nu mă crede”, se gândi Faun. Ridică în grabă burduful plin şi 
şi-l atârnă de umeri. 

Zinder se apropie. Nu-i mai despărţea decât o distanţă de 
vreo două palme. Muchiile balustradei se înfigeau în spinarea lui 
Faun. 

Căuta să descifreze expresia de pe faţa mercenarului. 
Spusese că o plăcea pe Saga. Dar asta era de-ajuns pentru a nu- 
i trăda fratele? Faun se îndoia. 

— Voi doi ştiţi în ce v-aţi băgat? întrebă Zinder. Ai măcar 
habar ce fel de vas e ăsta? 

— O corabie de pirați. 

— Mai rău. Saragossa nu e o corabie de pirați oarecare. Este 
vasul-amiral al căpitanului Qwara, unul dintre cei mai înrăiţi 
negustori de sclavi din toată Mediterana. O întreagă flotă de 
corăbii cu negustori de sclavi şi pirați aşteaptă la o distanţă de 
mai multe zile de mers, pentru ca Saragossa să li se alăture. 
Sub comanda lui Qwara, plănuiesc cea mai mare incursiune de 
pradă pe care a văzut-o vreodată Marea Mediterană. Doar nu în 
fiecare zi îţi cad în mâini cinci mii de fecioare. 

Mercenarul vorbise repezit, dar Faun a înţeles prea bine ce-a 
vrut el să spună. Dintr-o dată, temerile lui legate de Saga erau 
din nou palpabile, în ultima vreme, grija pentru ea devenise tot 
mai difuză, dar iată că acum era la fel de intensă ca în prima zi. 

— Cu ce se alege Qwara! luându-l la bord pe Achard? întrebă. 
Ce poate să-i ofere? 

— Bărbaţi. Zinder privi în jur. Achard a adus o ceată întreagă 
de la Hoch Rialt şi a mai angajat şi alţii în port. Inclusiv pe mine. 


Faun îl privi suspicios. Qwara ar dispune, probabil, de mai 
mulţi oameni decât i-ar trebui. 

— Asta nu e tot, aşa e? 

Mercenarul dădu din cap. 

— Achard ştie despre această cruciadă mai mult decât toţi 
ceilalţi tâlhari cu care s-ar putea înhăita Qwara. Despre 
Violante... şi despre sora ta. 

Tonul lui Faun era ca de gheaţă, în timp ce fixa mercenarul. 

— Achard e, într-adevăr, cel care poate să-i spună atât de 
multe lui Qwara despre Saga şi despre cruciadă? Te-ai lăsat 
cumpărat de ei! 

Zâmbetul lui Zinder îngheţă. 

— Poate că sunt de vânzare, dar nu sunt un trădător. 

De sub punte se auziră strigăte. După cât se părea, piraţii se 
certau pentru cine urma să iasă din cabină şi să întărească 
straja pe punte. Faun se îndreptă spre scară. 

— Stai! 

Se opri şi privi înapoi. Inima îi bătea ca un ciocan şi, brusc, 
pumnalul pe care-l ţinea ascuns la spate îi păru ridicol. Nu avea 
nici măcar o urmă de şansă dacă i s-ar fi împotrivit 
mercenarului. 

— Aveţi destul de mâncare? 

— Pâine uscată. 

— De îndată ce se va putea, vă arunc eu ceva, acolo, jos. Cât 
despre... Arătă spre burduful pe care şi-l atârnase Faun. Vă aduc 
eu mai multă apă. 

— De ce ai face asta? 

— Poate pentru că noi trei suntem din acelaşi motiv la bordul 
acestui vas? Cuvintele erau rostite ca o întrebare, dar mina lui 
denota certitudine. 

Faun îi mai susţinu o clipă privirea, apoi cobori în fugă scara şi 
se strecură prin chepeng. Vâri pumnalul din nou în teacă abia 
când se văzu din nou în siguranţă pe scară şi deasupra lui se 
închise capacul. 


Fuga 


În ciuda tuturor îndoielilor, Zinder şi-a respectat promisiunea. 
În nopţile care au urmat, el le-a adus apă, carne uscată, pâine 
tare şi ceva fructe. 

N-a pomenit niciodată de reproşul pe care i-l făcuse Faun. 
Poate că mercenarul le povestise lui Qwara şi Achard despre ei, 
şi oamenii se distrau lăsându-şi pasagerii clandestini să fiarbă 
acolo jos. Nu puteau să le facă niciun rău şi nu puteau pleca 
nicăieri. Într-un fel sau altul, erau prizonieri. 

Spre deosebire de zilele petrecute în celula din cetatea Lerch, 
pe vas Faun pierduse noţiunea timpului, iar Tiessa îi spusese că 
şi cu ea se întâmpla la fel. Zilele se scurgeau în lumina slabă a 
crepusculului, atât cât cădea printre crăpăturile punţii, iar 
nopţile în întuneric beznă. 

În ziua a şaptea sau a opta de când îi descoperise, Zinder nu 
le mai aduse hrană, ci o avertizare. Avea o lampă cu ulei, a cărei 
lumină tremura fantomatic peste pereţii bordului. Faun se 
îngrozi când văzu cât de supţi erau obrajii Tiessei. Probabil că 
nici el nu arăta mai bine. 

— Achard a intrat la bănuieli, spuse mercenarul. E clar că 
cineva i-a şoptit la ureche că dispar provizii. Deocamdată, îl 
convinge pe Qwara şi-i cere să cerceteze tot vasul. E posibil să 
folosească asta doar ca pretext. Fără îndoială că astfel i s-ar 
oferi un prilej minunat pentru a-şi trimite oamenii să cotrobăie în 
fiecare colţişor al Saragossei. 

— Şi ce speră el să găsească? 

— Cine ştie? Zinder făcu o pauză scurtă şi trase cu urechea 
spre punte, sus. Poate caută o dovadă că acea legendară flotă 
de pirați, pe care i-a promis-o Qwara, ne aşteaptă cu adevărat 
undeva. Poate că nu mai e la fel de convins de aceasta ca 
înainte de a fi pornit pe mare. 

— Tu crezi că Qwara l-a minţit? 

— Greu de spus. Poate că atunci când a pomenit de douăzeci 
de galere a exagerat puţin. Dar, nu, eu cred că acest punct de 
întâlnire există, şi la fel şi liota promisă. Cobori vocea. Qwara şi 
oamenii lui îi vor mai face nişte dificultăţi Sagăi şi celorlalţi. 


— De ce ne spui toate astea? 

— Trebuie să părăsiţi bordul. Chiar în noaptea asta. 

Faun şi Tiessa se priviră. 

— După ce am ajuns atât de departe? întrebă Tiessa. 

Vocea lui Zinder sună iritat. 

— leri seara Qwara a fost de acord cu percheziţia. În zorii zilei 
o să înceapă să răstoarne Saragossa cu susu-n jos. 

Tiessa respira şuierând. 

— Cine spune că nu ne minţi? întrebă Faun. 

— Sper că mintea ta, băiete. Pentru că eşti ceva mai greu de 
cap decât mi s-a părut mie până acum. Nu-i mai lăsă lui Faun 
nicio posibilitate de răspuns, ci plecă imediat: Fiţi atenţi la mine, 
nu suntem prea departe de țărm. Prea departe, pentru a înota. 
Dar sunt câteva bărci de salvare, şi cu una din ele reuşiţi să 
ajungeţi la mal. 

— Care mal? întrebă Tiessa. 

Italia. In sud. Dracu’ ştie unde, exact. 

Tiessa strânse buzele şi păru gata să se prăbuşească. 

Faun privi spre chepengul închis. 

— Sunt străji pe punte? 

— Eu sunt straja, replică Zinder. Straja de noapte nu este 
tocmai cea mai plăcută misiune la bord. Achard a avut grijă ca 
eu să am această plăcere deosebit de des. 

— Nu mai e nimeni altcineva? 

— Pentru moment, nu. 

— Ce este între tine şi Achard? 

— Să spunem că, la prima noastră întâlnire la Hoch Rialt, n- 
am devenit cei mai buni prieteni. Mai târziu, la Veneţia, am 
putut să-l conving că nimeni nu ştie atâtea despre oastea 
cruciatelor ca mine. El crede că eu am instruit o mare parte din 
aceste fete ca luptătoare - şi că le cunosc slăbiciunile. 

Faun nu prea avea mare încredere în Zinder. Şi, totuşi, 
împotrivă pledau toate zilele în care mercenarul îşi riscase capul 
pentru ei şi-i aprovizionase cu apă şi alimente. Se uită la Tiessa, 
dar ea privea fix spre podea. 

— Ce e cutine? îl întrebă, în cele din urmă, pe mercenar. 


— Eu rămân. Nu mă paşte niciun pericol. Niciunul, dacă nu 
mai sunteţi la bord. Zinder arătă spre bocceaua lor de pe podea. 
Acum strângeţi-vă lucrurile! Plecarea! 

XXX 

De fiecare parte a Saragossei erau trei bărci de salvare. Erau 
prinse în nişte suspensii din lemn şi odgon. La nevoie, doar o 
fracțiune din echipaj putea intra în ele. Să pui la apă una din ele 
se dovedi a fi mai greu decât sperase Faun. 

În noaptea aceea, cerul era acoperit, aerul apăsător. Se putea 
apropia vreo furtună. Dar, după toate zilele de prizonierat sub 
punte, lui Faun şi Tiessei li se părea un dar să poată respira aer 
curat. 

Ţărmul aproape că nici nu se vedea, atât de departe era. 
Faun ştia să vâslească, dar trecuseră ani de când nu mai pusese 
piciorul într-o barcă. Nici atunci nu se simţise prea confortabil - 
pe o baltă, şi ce s-ar fi putut întâmpla? —, iar acum, în largul 
mării, îi venea rău la gândul că se lasă în voia valurilor într-o 
asemenea coajă de nucă. Tiessa era tăcută şi vizibil speriată. 

În trei reuşiră, în cele din urmă, să pună barca pe apă. Zinder 
alesese una dintre bărcile de salvare de la prora pentru cazul în 
care marea răscolită ar fi aruncat-o spre scheletul Saragossei. 
Aici, în faţă, nu era atât de mare pericolul ca zgomotul să 
alarmeze pe cineva. Cu toate acestea, timpul era măsurat. Cel 
mai târziu la a patra, a cincea izbitură de vas, ar fi ieşit cineva 
să vadă ce se întâmplă. 

Chila bărcii lovi valurile. Imediat barca fu prinsă şi trasă spre 
peretele vasului. Bubuitul loviturii fu doar ceva mai tare decât 
se temuse Faun. Un asemenea zgomot n-avea cum să rămână 
neobservat. 

— Intraţi odată! Zinder prinse de balustradă capătul scării din 
funii. Tiessa fu prima care fu coborâtă. Capătul scării pendula în 
apă şi era aruncat de valuri încoace şi-ncolo. Greutatea Tiessei 
ţinea oarecum nemişcată partea de sus, dar era prea uşoară 
pentru a putea ajunge jos, în luptă cu forţele mării. Scara 
ameninţa să se răsucească şi s-o arunce cu spatele către 
scheletul vasului. Tiessa izbuti să se rotească atât, încât se lovi 
de lemn doar cu genunchii. Scoase un geamăt înăbuşit, dar se 
tinu bine. 


Dar şi mai greu a fost să treacă de pe scară în barcă. Când 
latura bărcii se lovi pentru a doua oară zgomotos de scheletul 
Saragossei, Tiessa se depărtă şi încercă să se rotească în salt. 
Se izbi cu coapsa de una din bănci, se redresă şi se apucă să 
desprindă vâslele; erau legate strâns de bănci cu frânghii. 

Faun tocmai voia s-o urmeze pe scară, când Zinder scoase o 
înjurătură. 

— Repede! strigă mercenarul. 

Faun îi urmări privirea. Deasupra orizontului, la răsărit, 
apăruse un licăr roşietic fin, prima strălucire a răsăritului. Nu era 
suficient pentru a lumina chipurile bărbaţilor, care se năpustiră 
acum pe punte prin uşa castelului pupa, drept care nu putu afla 
dacă printre ei se aflau Achard sau Qwara. 

— Mai repede! porunci încă o dată Zinder, apoi îşi trase 
pumnalul. Sabia cu garda în cruce rămase în teacă. 

Faun simţea că nu poate lăsa mercenarul să facă faţă singur. 
Tocmai voia să-şi apuce propria spadă, când Zinder îl lovi 
zdravăn în umăr. 

— Lasă asta! Ea are nevoie de tine! 

— Aştia or să te omoare! A 

— Vrei să le cadă în mână Tiessa? Vâsliţi! Repede! Işi sublinie 
cuvintele cu o lovitură şi mai zdravănă. 

Faun îi mai întâlni încă o dată privirea. Nu ştia ce să spună. 
Totul i se părea greşit şi, totodată, corect. 

Piraţii se apropiau în goană, dădeau roată cu viteza vântului 
lăzilor şi catargelor. Erau cel puţin patru, poate mai erau şi alţii 
în urma lor. 

— La dracu', Faun! Șterge-o! 

Faun se trase peste balustradă. Atinse cu picioarele fuscelele. 
Scara hurui sub el. Tiessa striga ceva. Barca se izbi a treia şi a 
patra oară de scheletul vasului. In curând, tot echipajul va fi în 
picioare. 

Primii doi pirați ajunseră la Zinder: un arab, cu un iatagan, şi 
un african, în ai cărui obraji era împuns un model din perle. Avea 
un buzdugan uşor, cu mânerul prevăzut cu ţepi. Când bărbatul 
deschise gura şi hăuli un strigăt de luptă, Faun îi văzu dinţii 
piliţi, ascuţiţi. 


La prima lovitură a arabului, Zinder se feri. În acelaşi timp, 
buzduganul trecu pe lângă el la distanţă de un fir de păr şi lovi 
balustrada chiar în faţa lui Faun. Aşchiile îi săriră ca grindina în 
faţă. 

Zinder scoase un urlet şi-şi înfipse pumnalul în burta arabului, 
despicând-o. Bărbatul ţipă şi se poticni. Mercenarul îl trase între 
el şi african, care tocmai îşi smulsese pumnalul din lemn. Înainte 
ca el să-şi poată agita din nou temuta armă, arabul se izbi de el 
şi aproape îl trânti la podea. Africanul se clătină, căzu în cursă şi 
se apără cu mânerul de pumnalul lui Zinder care-i ţintea 
beregata. Inţelese prea târziu că era o fentă. Zinder îşi agită 
sabia, următoarea sa lovitură veni dintr-o parte şi sfârtecă 
braţul drept al adversarului său. Africanul se trase un pas înapoi 
urlând şi lăsă din mână mânerul. Mercenarul îi apucă pumnalul 
de vârf, îşi luă avânt şi-l azvârli spre al treilea pirat, care se 
apropia în goană de-a lungul parapetului. Arma i se înfipse într- 
un ochi şi îl dobori. Zinder nu-l văzu murind, căci deja apucase 
buzduganul africanului rănit. Înainte ca acesta să se poată 
năpusti din nou asupra lui, Zinder aruncă spre el arma, vâjâind 
într-un semicerc. Vârfurile de fier smulseră fâşii din faţa negrului 
şi scoaseră la iveală oasele gălbui ale maxilarului. 

— Faun! 

Glasul Tiessei îl trezi, în sfârşit, pe Faun din încremenire. Privi 
peste umăr în jos, o văzu clătinându-se în picioare în barcă şi se 
gândi dacă putea, pur şi simplu, să facă un salt. Dar depărtarea 
era prea mare. Şi-ar fi rupt toate oasele de marginile dure de 
lemn ale bărcii. De aceea, cobori cât putu de repede fuscelele, 
auzi cum deasupra lui, pe punte, lupta continua, dar mai avea 
destul de făcut pentru a domoli vârtejul scării. Marea era prea 
agitată pentru a sări în apă. Ştia, desigur, să înoate, dar nu mai 
avusese niciodată de-a face cu asemenea valuri. Şi-i era o frică 
nebună de ce putea fi dedesubt: un abis negru, Dumnezeu ştie 
cât de adânc. Dar oricât de îngrozitoare era imaginea aceasta, 
nu era nimic în comparaţie cu ameninţarea concretă de sus, 
unde Zinder lupta ca ieşit din minţi cu o supraputere. 

— Sari! strigă Tiessa, dar Faun încă nu îndrăznea. Ea întinsese 
una din vâsle într-o parte şi încerca să rotească barca în aşa fel, 
încât să ajungă sub el. Dacă nu era atentă, valurile i-ar fi smuls 


vâsla din mâini. Sau, şi mai rău, Faun ar fi nimerit cu picioarele 
între barcă şi peretele bordului. 

Deasupra lui se auzi un strigăt şi apoi, brusc, ceva se repezi 
de sus asupra lui. Unul din oamenii lui Achard se prăbuşi în 
adânc, ca o cometă de sânge. Faun se împinse cu amândouă 
picioarele de peretele bordului, basculă într-o parte pe scară şi 
evită cadavrul. Vârful unei cizme îi atinse umărul. Scoase un 
urlet, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe spate în valurile spumegate. 

Apa îi intră în ochi şi în gură. În jurul lui, un întuneric de 
nepătruns. Dădea din mâini şi din picioare, auzea groaznice 
zgomote înăbuşite - valurile care se spărgeau de scheletul 
vasului ancorat şi pe neaşteptate scoase din nou capul la 
suprafaţă. Vedea totul ca prin ceaţă, nu auzea nimic în afară de 
gemete şi foşnete şi bubuituri, înghiţi iarăşi apă sărată şi o clipă 
rămase fără aer. Apoi putu din nou să vadă - şi recunoscu 
conturul bărcii de salvare, care se mişca exact în direcţia lui, nu 
condusă, ci aruncată de mare spre el. In spatele ei era 
Saragossa şi el ştia ce însemna asta. _ 

Era prea târziu pentru a se da din cale. intinse picioarele, 
împinse în sus braţele şi căzu abrupt în adânc. Pierdu orice simţ 
care să-i arate cât de adânc sub suprafaţa apei se afla. Poate 
doar un cot - nu era destul. Atunci auzi deasupra lui un trosnet 
cumplit şi scârţâituri, lemn lovindu-se de lemn. In acelaşi timp, 
fu prins de un curent şi aruncat cu spatele de ceva îngrozitor de 
tare, masiv - scheletul Saragossei. Margini de scoici îi tăiară 
îmbrăcămintea, ba chiar şi pielea. Durerile se amestecară într-o 
unică şi insuportabilă arsură între omoplaţi. Cu toate acestea, se 
mai îndepărtă oarecum, tot orbeşte, ţâşni înainte şi apoi - 
pentru că i se tăiase respiraţia şi panica pusese stăpânire pe el - 
din nou în sus. 

— Faun! Ţine-te bine de vâslă! 

Găsi, într-adevăr, ceva de care să se prindă, fu tras într-un 
vârtej, rezistă şi înaintă atârnat de-a lungul vâslei. Tiessa întinse 
mâinile spre el, mai rămăsese marginea bărcii, şi izbuti să se 
tragă în sus, în siguranţă. Saragossa se ridica de cealaltă parte, 
umbră colosală, înrămată în strălucirea zorilor, şi încă altceva, 
mai luminos, fulgerător. 


Fulgere! Se apropia furtuna. Zgomotul care urmă imediat 
după aceea fu un tunet adevărat, nu mai era ciocnirea bărcii de 
galeră. 

Nu-i mai rămase timp să-şi tragă sufletul. Tiessa îi strigă ceva, 
dar el înţelese doar jumătate şi nu ştia nici măcar dacă vocea ei 
era atât de puternică sau dacă doar aşa i se părea lui, pentru că 
tocmai fusese acolo jos, în golul surd al mării. Se îndreptă spre o 
bancă, luă cu ambele mâini o vâslă şi încercă să nu mai audă 
strigătele care pătrundeau până la ei de la balustrada 
Saragossei. 

Acum aveau barca sub control, desigur nu într-un mod 
deosebit de elegant, şi, probabil, făceau greşit tot ce se putea 
face greşit. Oricum, barca se desprinsese de corabia uriaşă şi se 
mişca clătinându-se în direcţia țărmului. Destul de curând, au 
fost prinşi de valurile care se rostogoleau spre mal. Au izbutit cu 
greu să-şi coordoneze mişcările la vâsle şi, pentru că Faun era 
mai puternic decât Tiessa, barca era mereu în pericol să se 
rotească şi să se pună de-a curmezişul. 

Privirile li se încrucişară, şi Faun citi în ochii Tiessei aceeaşi 
groază care îl strângea şi pe el de gât. 

Acum, văpaia ramificată a fulgerelor acoperea tot mai mult 
tot cerul, tunetele se succedau la intervale tot mai scurte. Faun 
ştia că pe furtună nu trebuie să rămâi pe teren plat şi se temea 
că la fel trebuie să te porţi şi în largul mării. Văzuse odată o 
vacă lovită de trăsnet, altădată o căruţă care ardea la o 
încrucişare de drumuri, cadavrele carbonizate ale oamenilor din 
ea, arse ca pâinea pe piatră încinsă. Gândul de a fi expuşi fără 
apărare fulgerelor, orice ar fi făcut, îl scotea din minţi. Trebuia 
să se mişte şi mai repede, să ajungă cumva la țărm. Acolo se 
înălţau stânci şi printre ele se puteau adăposti. Ce era dincolo 
de ele rămânea nevăzut. 

În faţa lui, ceva trosni în scândurile scheletului bărcii. Un 
bulon de stejar, de grosimea degetului, vibra. Faun privi peste 
umăr, înapoi spre vas. Distanţa era mai mare decât îşi 
închipuise, dar nu destul de mare pentru arcaşi. Dincolo de 
parapet, lucea fierul. Acolo încă se mai lupta! Zinder se 
împotrivea unei supraputeri care nu lăsa nicio speranţă. Faun 
nu-l putea vedea clar nici pe el, nici pe altul, pentru a-şi da 


seama cum se desfăşura lupta. Nu l-am crezut, îl fulgera prin 
minte. lar el îşi riscă viaţa acolo, sus, pentru noi. 

— Nu mai e mult, urla Tiessa peste vuietul mării şi zgomotul 
furtunii. E 

Valurile îi aruncau acum tot mai repede spre mal. In cele din 
urmă, îşi traseră vâslele în barcă şi se lăsară în voia valurilor. 
Când de jur împrejur se sparseră primele valuri, un infern de 
spumă şi apă neagră, barca era cât pe ce să se răstoarne. Urmă 
o izbitură groaznică. 

XXX 

A mai durat un timp, până când Faun să înţeleagă că 
ajunseseră la țărm. Tiessa deja se căţăra peste marginea bărcii 
şi se poticnea în mijlocul brizanţilor. Fulgerele luminau un peisaj 
straniu - stânci bizare, monştri cocoşaţi şi cenuşii, din nisip şi 
piatră. Mult mai departe în spatele lor, se ridicau pomi fără 
frunziş şi înfiorător de uscați. Ca nişte schelete titanice, care se 
dezgropaseră pe jumătate din pământ, cu mâinile lor osoase ca 
nişte gheare, pentru a încremeni apoi iarăşi. 

Tiessa şi Faun se adăpostiră între două stânci de calcar. 
Formațiunile prăpăstioase erau una lângă alta, niciuna mai 
înaltă de două staturi de om. 

Faun se chirci jos şi o trase pe Tiessa lângă el. Epuizat, nu mai 
scotea o vorbă, dar în bubuitul furtunii din jur, oricum ea n-ar fi 
înţeles nimic. Şi ce-ar mai fi putut el să spună? 

Se sprijineau muţi de peretele poros de calcar. După puţin 
timp, Tiessa închise ochii, epuizată, şi chiar şi Faun trebuia să se 
străduiască pentru a rămâne treaz. Pericolul încă nu trecuse. 
Saragossa rămăsese ancorată la orizont. Faun nutrea speranţa 
vagă că nu aştepta decât sfârşitul furtunii pentru a porni în larg. 
Poate că nimeni de la bord nu şi-a dat seama cine erau cei doi 
fugari. 

Dar cu ce preţ şi-au plătit fuga? Zinder era ori mort, ori 
prizonierul lui Achard. Fostul conducător de mercenari se jertfise 
pentru ei. 

Faun trebuia mai întâi să-şi clarifice aceste lucruri, înainte de 
a şti definitiv ce se petrecuse în acest ultim ceas. Călătoria lor 
pe urmele cruciatelor se încheiase. Tot ce le rămăsese acum era 


viaţa lor şi o mare porţie de nesiguranţă în privinţa a ceea ce 
mai urma să se întâmple. 

Mângâie blând părul Tiessei. Era încă ud. Tiessa gemea în 
somn. 

O să duci la pierzanie fata asta. Cuvintele lui Zinder îi răsunau 
înăbuşit în urechi. 

Când, în sfârşit, tunetele se potoliră şi fulgerele porniră, pe 
picioare de păianjen de un alb orbitor, în direcţia orizontului, se 
lumina de ziuă. Treptat, cerul se prefăcea dintr-un fanar 
incandescent într-o cupolă albastră. Era foarte cald, chiar şi 
acum, în zorii zilei. 

Faun se ridică şi ieşi din adăpostul stâncilor. Soarele ardea pe 
mare şi pe ţărmul sărăcăcios cu stânci de cretă. Ziua devenise 
toridă. 

— Au plecat. Tiessa se trezise şi venise în spatele lui. Îi puse o 
mână pe braţ. 

Faun îşi umbrea ochii cu mâna. Saragossa îşi scosese vâslele 
şi plecase. 

— Asta înseamnă că suntem în siguranţă? întrebă şovăitor 
Tiessa. 

Faun dădu din cap nesigur, se desprinse de lângă ea şi înaintă 
pe plajă până când marginile brizanţilor îi atinseră vârfurile 
cizmelor. Galera se îndepărta, se tot micşora plutind spre 
orizont. Zgomotul vâslelor nu se mai auzea de mult. 

Dar, în loc să se simtă uşurat, Faun era, mai degrabă, 
disperat. Piraţii porniseră la drum, pentru a întâlni flota 
negustorilor de sclavi, care nu aştepta decât ca Saragossa să li 
se alăture. Acum nu mai era nimeni care s-o poată preveni pe 
Saga. În toate acele săptămâni, distanţa dintre ei fusese uriaşă, 
dar existase măcar perspectiva îndepărtată a unei revederi. 
Acum însă se stinsese şi ultima licărire de speranţă. 

Tiessa veni după el. 

— Ce este cu Zinder? întrebă în şoaptă. Dacă l-ar fi luat 
prizonier şi l-ar fi torturat, n-ar fi plecat mai departe, ci ne-ar fi 
căutat pe noi. 

Faun o privi. În ochii ei, chipul lui se oglindea minuscul. 
Probabil că era şi el tot atât de palid ca şi Tiessa. 


— Zinder nu ne-ar fi trădat niciodată, afirmă fără convingere 
Faun. 

— Ba da, spuse o voce de bărbat din spatele stâncilor. Ar fi 
făcut-o, dacă n-ar fi avut de ales. 


Templul 


Pădurea arsă pe care o străbăteau era o pustietate cenuşie, în 
care aproape că nimic nu mai era viu. Odinioară fusese deasă şi 
întinsă, un covor verde până la versanţii din vest. Dar acum 
mirosul de fum apăsa greu asupra pământului şi nici măcar 
vântul aspru de mare care sufla dinspre răsărit peste mlaştini şi 
peste copacii schilodiţi nu putea să-l îndepărteze. 

Cei trei o porniseră împreună la drum, după ce Tiessa îngrijise 
anevoie nenumăratele răni ale lui Zinder. Mercenarul se vindeca 
uimitor de rapid, chiar dacă mai şchiopăta şi era nevoit să 
folosească drept cârjă o ramificaţie de crengi. 

Tiessa îl întrebase despre evenimentele de la bordul 
Saragossei, dar el o oprise cu un semn. 

— Bunica mea se pricepea mai bine la arbalete decât arcaşii 
lui Achard, mormăise el şi zâmbise, dar Faun înţelese de pe 
chipul lui că era tot atât de uşurat şi surprins, ca şi ei, că 
scăpase cu viaţă. 

Cârduri de păsări zburau la mare înălţime deasupra pădurii şi 
nu se lăsau în jos. Odată au văzut un lup sfrijit, dar n-aveau arc 
ca să-l doboare şi oricum nu s-ar fi săturat cu el. Folosiseră 
izvorul care curgea dintr-un desiş inaccesibil de tufe carbonizate 
doar pentru a-şi stinge setea cea mai chinuitoare; izvorul avea 
gust de cenuşă, şi s-au temut să nu se îmbolnăvească. 

Mergeau paralel cu ţărmul, tot mai spre sud. 

Treceau printr-o porţiune defrişată din zona pârjolită, care 
trebuie să fi fost odată un drum. Nu existau pietre de pavaj, ca 
pe unele străzi străvechi, care străbăteau toate ţările de aici 
până la Marea Nordului, dar breşa prin pustietatea carbonizată 
era prea regulată şi prea dreaptă pentru a nu fi opera 
oamenilor. Tiessa întrebă dacă nu cumva şi focul care provocase 
aceste pustiiri nu fusese pus tot de mâna omului, dar nimeni nu 
ştia care-i răspunsul. Zinder le povestise despre bătălii în care 
luptase şi în cursul cărora dăduseră foc pădurilor, pentru a sili 
duşmanul s-o ia într-o anumită direcţie sau să-i taie legătura cu 
trupele de rezervă. Era posibil, spunea el, ca şi aici să se fi 
întâmplat ceva asemănător. 


— Dar este păcat să faci aşa ceva, spuse. Aceşti copaci şi 
animalele, care au trăit aici la adăpostul lor, nu au nicio legătură 
cu războaiele oamenilor. 

Ca de atâtea ori, mâna mercenarului se odihnea pe mânerul 
sabiei, şi Faun se întrebă cum de reuşise să vâre din nou sabia 
în teacă, înainte de a părăsi bordul. 

— Nu am folosit-o, explică Zinder ridicând din umeri. Nu tragi 
fără un motiv serios sabia cu lama dinţată a lui Wieland. 

— Sabia cu lama zimţată a lui Wieland? Faun îşi amintea de 
legendele vechi, dar Tiessa se uita fără să înţeleagă ceva. Arma 
miraculoasă a lui Wieland, fierarul? Cum a ajuns în mâinile tale? 

Brusc, în ochii lui Zinder apăru un fulger de mânie. Pasul lui 
târşit deveni ceva mai rapid. 

— Cum a ajuns sabia la mine nu te priveşte. Sunt şi istorii mai 
vesele decât asta. 

— Dar dacă asta este, într-adevăr, spada cu lama zimţată, 
atunci de ce n-ai folosit-o împotriva piraţilor? Unu contra o sută 
mi se pare o luptă onorabilă chiar şi pentru o armă legendară. 

Zinder ridică ramificaţia de crengi, în care se sprijinea când 
mergea. 

— In luptă, nimănui nu-i pasă de onoare, Faun. Numai de 
viaţă şi de moarte. Dar Wieland a făurit această spadă pentru 
vechii zei, iar ei erau nemuritori. De aceea, nu se cade s-o 
folosim unii ca noi. 

Faun nu ştia ce să spună la toate acestea, aşa că merseră mai 
departe în tăcere. Când soarele atinse vârfurile vestice ale 
munţilor, hotărâră să se uite după un loc pentru culcare. Au mai 
mers o bucată spre est, tot spre țărm şi spre stâncile de cretă, 
sperând că mirosul greu de cenuşă s-a mai dus. Într-o surpătură 
au făcut un foc, au mâncat restul de pâine înţepenită şi sărată şi 
s-au culcat. N-aveau nimic cu ce să se acopere, dar soarele 
dogorâtor încinsese într-atât pământul, încât nici noaptea nu le- 
ar fi fost frig. 

La un moment dat, Zinder începu să povestească despre 
bucata de pământ pe care o s-o aibă vreodată, despre grâul şi 
vitele sale şi despre cum ar sta el într-o seară de vară ca 
aceasta în faţa casei sale şi ar privi apusul soarelui. Fără lupte, 
fără nesfârşite marşuri pe jos sau călare. 


— Doar să stau şi să simt că am sosit acasă, spuse pierdut în 
gânduri. 

— Este vreo femeie care ar vrea să împartă cu tine toate 
acestea? întrebă Tiessa. 

Expresia feţei lui, care tocmai se înmuiase, se întunecă din 
nou. 

— Ar exista una, dar ea n-ar împărţi niciodată ceva cu mine. 

— Este, cumva, pe unul din aceste vase? se interesă Faun. 

Zinder dădu din cap. 

— Ea s-a îngrijit ca acestea s-o pornească la drum. 

Faun şi Tiessa îl priveau fix. 

— Violante ştie că o urmezi? Tiessa a fost prima care s-a 
prins. 

— Nu chiar. Se întinse şi se întoarse cu spatele la ei. Şi chiar 
dacă ar şti, nimic nu s-ar schimba. 

Toată ziua următoare au mers mai departe spre sud şi seara 
au ajuns la un vast câmp de ruine. La marginea pădurii, se 
ridicau coloane crăpate şi pereţi de temelie ai unor construcţii 
părăsite, care se întindeau până la marginea stâncilor de cretă. 
Roca era neagră ca funinginea, dar flăcările nu găsiseră aici cu 
ce să se hrănească şi devoraseră doar tufe şi iarba de la 
marginea exterioară a zonei cu ruine. La apus, soarele serii 
coborâse dincolo de munţi, ultimele sale raze inundaseră 
câmpul de ruine cu un luciu auriu. Ciorile stăteau pe coloane 
sau căutau hrană printre ruine. 

Zinder îi opri pe Faun şi pe Tiessa, înainte de a putea pune un 
picior printre ruine. 

— Stati! 

— Ce-i asta? întrebă Faun, care nu mai văzuse niciodată aşa 
ceva. 

— Un oraş al romanilor, spuse Zinder. Sau vreun templu al lor. 

— Zidurile de acolo par mai degrabă să fi fost ale unei 
fortărețe. Tiessa arătă spre țărmul abrupt, pe a cărui margine se 
mai distingeau, în unele locuri, părți dintr-un perete împrejmuit 
de creneluri. Distanța de acolo până la locul unde se aflau acum 
cei trei drumeţi, de-a curmezişul peste câmpul de ruine de 
necuprins cu privirea, trebuie să fi măsurat vreo trei sute de 
paşi. Terenul era plin de capcane în care te poticneai, asta se 


putea vedea chiar şi în lumina tot mai slabă. Coloane în picioare 
sau răsturnate flancau trepte de scări crăpate, temelii năpădite 
şi pete întunecate, în spatele cărora puteau să se ascundă 
pivnițe i caverne surpate. Ciorile cârâiau şi duelau cu pescăruşii 
care se iveau, din când în când, pe stânci. Deasupra ruinelor se 
roteau lăstuni şi ereţi şi câte unul se mai prăbuşea în adâncuri. 

— Aici s-ar putea să nu fie prea greu de găsit un loc pentru 
înnoptat. Faun voi să meargă mai departe, dar Zinder îl opri, 
apucându-l de braţ. 

— O clipă. Cu ochii mijiţi, mercenarul spiona printre ruine. 
Soarele care apunea scălda acum terenul într-un ocru luminos. 
Umbre tari creşteau cu fiecare minut. Ici şi colo, lucea şi fulgera 
ceva. 

— Cumva fler? întrebă Tiessa, încruntându-se. 

Faun privea şi el sceptic spre punctele strălucitoare din 
mijlocul pustiului de piatră. 

— Arme, murmură sumbru Zinder, şi echipamente. 

Cu cât privea mai mult, cu atât mai multe descoperea Faun. 
Numai că erau prea departe pentru a desluşi detalii. 

— Este un câmp de luptă, constată mercenarul. Aici s-au 
purtat nu de mult lupte. 

— Vede cineva morţi? Vocea Tiessei părea răguşită. 

Faun scutură din cap. 

Zinder apucă cu amândouă mâinile ramura ca un ciomag, iar 
Faun îşi trase pumnalul; renunţase să mai întrebe mercenarul de 
spada cu lama zimţată. Tiessa pipăia după cuțitul ei, fără să-şi 
dezlipească privirile de împrejurimile lugubre. 

Marginile pădurii pârjolite ajungeau până la ruinele din faţă. 
Odinioară, meterezul trebuie să fi înconjurat tot terenul, dar pe 
partea spre uscat doar blocuri de piatră risipite mai aminteau de 
el. 

Cei trei se apropiară de capătul drumului, în câmpul de ruine. 
Chiar alături, dar tot în afara zidului prăbuşit, era o suprafaţă 
mare, al cărei pământ negru închis era ars şi acoperit de tufişuri 
carbonizate. Era aproape rotund şi, dintr-o parte în alta, măsura 
cam cât ai fi aruncat o piatră. 

Zinder se opri din nou. 

— Acolo, înăuntru, n-o să mai găsim cadavre. 


Tiessa şi Faun îl priveau întrebător. 

— Toţi de aici, afară, au ars. Mercenarul arătă spre suprafaţa 
neagră din faţa meterezului, un ciubuc circular de cenuşă 
prefăcută în zgură. 

Tiessa arătă spre ceea ce Faun luase drept tufişuri. Cobori 
vocea, aproape şoptind. 

— Oase, nu? 

Zinder aprobă din cap. 

— Învingătorii au cărat toţi morţii din ruine aici şi i-au ars pe 
un rug. Trecu cu privirea peste pustiul ținutului păduros 
devastat. Cineva ar fi trebuit să aibă mai multa grijă, pentru a fi 
respectată distanţa până la copacii din faţă. 

Faun îşi imagină un munte de trupuri, înalt cât casa, toate 
mutilate şi sângerânde. Poate că printre ele mai erau muribunzi, 
pe jumătate inconştienţi, dar încă în viaţă, când flăcările se 
întindeau spre ei. Îşi întoarse repede privirea, pentru a nu mai fi 
nevoit să vadă învălmăşeala de oase carbonizate de pe pământ. 

În schimb, Tiessa se mai apropie câţiva paşi, fascinată de 
rămăşiţele monstruosului rug. Acolo mai sunt țeste! 

Faun o apucă de braţ şi o trase spre ruine. După vreo doi paşi, 
ea începu să meargă mai repede şi îl urmă atât de zorită, încât 
se împiedică şi era aproape să cadă. 

Zinder privi pe gânduri câmpul de cenuşă umană, apoi 
strânse mai tare cârja şi porni cu pas grăbit spre cei doi. 

— Cine a luptat aici? 

Zinder făcu un semn spre resturile metalice dintre pietre. 

Asta o să ştim de îndată ce vom găsi un blazon sau vreo 
insignă. 

Cele mai multe arme şi părţi de echipament erau inutilizabile: 
coifuri sparte, platoşe sfărâmate, tăişuri de sabie crăpate. De 
obicei, fierarii care însoțeau fiecare oaste adunau asemenea 
părţi metalice, pentru a le transforma ca material brut în arme şi 
echipamente noi. Faptul că aici nu făcuseră acest lucru nu putea 
să însemne decât că învingătorii avuseseră o armată bogată şi 
bine dotată, care nu avea nevoie să se chinuie cu culesul şi 
transportatul deşeurilor de fier. 

Confirmarea a venit puţin mai târziu, când Zinder a smuls 
dintr-o crăpătură în piatră un drapel ferfeniţit. Marginile 


destrămate erau îmbibate de sânge; se părea că cineva folosise 
pânza pentru a-şi lega rănile. 

— Ştiam eu, spuse încet. 

— Culorile împăratului? Faun privi înjur, dar erau singurii 
oameni în mijlocul deşertului de ruine. Armata imperială a trecut 
pe aici? 

— Cine ştie pe cine au învins. Zinder lăsă steagul pradă 
vântului. Şerpui în aer chiar în jurul lui, înainte de a dispărea 
dincolo de blocurile de calcar crăpate. Probabil armata vreunui 
principat rebel. Câţiva soldaţi şi ţărani recrutaţi cu forţa. 
Sărmanii de ei... 

— Poate că oamenii împăratului au fost cei care au pierdut, 
spuse Faun. Ș 

— Puțin probabil. Intr-un asemenea caz, focul de acolo, afară, 
ar fi fost de multe ori mai mare. Otto a pornit spre Italia, pentru 
a-şi supune tot Sudul. Era urmat de mii de oameni. 

— Papa a asistat pasiv la totul? Sudul Italiei este supus 
Bisericii, nu împăratului. 

— Inocenţiu l-a excomunicat pe împărat. Dar Sfântul Părinte 
nu permite să se ajungă la un război deschis, care ar putea 
preface cu viteza vântului toată Europa într-un rug. lar Inocenţiu 
este mai inteligent decât Otto. Papa se va împotrivi multă 
vreme de-acum încolo împăratului. 

— N-ar trebui să-l subaprecieze pe Otto, se amestecă în 
discuţie Tiessa, pierdută în gânduri. Şi nici tu, Zinder. 

Mercenarul ridică din umeri. 

— Poate că el ne va mai surprinde cu înţelepciunea şi clar- 
viziunea lui, dacă se va hotărî odată să se ocupe de propriul său 
popor, în loc să dea foc la păduri aflate la mii de mile depărtare 
şi să măcelărească o mână de bieţi ţărani. 

— Cât de departe crezi că sunt? întrebă Faun. 

— Greu de zis. Ţelul lor este Sicilia. Acolo trăieşte nepotul de 
cincisprezece ani al lui Barbarossa, Friedrich, ultimul Staufer, 
care îi mai poate contesta lui Otto tronul. Dacă împăratul îl 
învinge, domnia lui e asigurată. Privi în jur, pătrunzând mai 
adânc în labirintul ruinelor templului şi arcadelor de coloane 
prăbuşite. Haideţi, să ne căutăm un loc de adăpostit. 


Mercenarul se uită după Tiessa. Se căţărase pe muchia unei 
pietre şi privea de acolo câmpul de ruine. Vântul se juca cu 
părul ei blond. 

— Tiessa, hai să mergem! 

— Înfiorător loc, şopti ea. Atâţia morţi... 

— Am nimerit în mijlocul unui război. Brusc, Zinder făcu o 
grimasă. Dar n-aveţi grijă - la asta mă pricep. 

Înfiorată, Tiessa îşi strânse braţele la piept. 

XXX 

Faun nu ştia cât dormise, când se trezi brusc dintr-un coşmar, 
cu copaci care ardeau şi aveau chip de oameni. Cerul era încă 
întunecat ca smoala, nu se vedea nicio stea. Pe crenelurile pe 
jumătate prăbuşite de deasupra capetelor lor, sufla un vânt 
aspru dinspre mare. 

Tiessa era ghemuită lângă zid. Văpaia focului de tabără încă 
mai lucea pe trăsăturile ei. Muşchii obrajilor tresăreau, buzele ei 
formau cuvinte mute. Faun nu era singurul care nu dormea bine 
în noaptea aceasta. Se gândi scurt dacă s-o trezească, apoi îşi 
spuse că un somn agitat era mai bun decât deloc. 

În primul moment, nu reuşi să-l descopere nicăieri pe Zinder. 
Apoi îl zări câţiva paşi mai departe, stând lângă un bloc de 
piatră, cu spatele la o vatră, chiar la marginea razei de lumină. 
În mâna stângă ţinea o bucată lungă de lemn arzând. Capul era 
aplecat uşor înainte, ca şi când ar fi căutat ceva la suprafaţa 
pietrei. 

Faun se miră, dar rămase culcat şi încercă să mai doarmă. 
Aveau cu toţii mare nevoie de odihnă, şi, atâta vreme cât Zinder 
nu-l trezea ca să stea de veghe, voia să profite cât putea de 
acest timp. Dar apoi mai deschise o dată ochii şi se uită spre 
mercenar. Zinder stătea absolut nemişcat. 

Faun ridică încet capul. Privi înapoi, spre Tiessa, care dormea, 
pe urmă la lucrurile ei, care erau împrăştiate înjurai vetrei 
aprinse. Bocceaua lui şi-o folosise drept pernă, dar cea a Tiessei 
era pe la picioarele ei. Era deschisă. Păpuşa era scoasă. Nu mai 
avea cap. 

Faun putu să desluşească deschizătura întunecată din 
interiorul păpuşii, dar nu şi dacă înăuntru mai era ceva. Tiessa 


nu lăsase niciodată deschisă ascunzătoarea secretă, mai ales că 
Zinder nu ştia nimic despre document. 

Până în seara aceasta. 

Faun îşi trase încet picioarele şi se ridică. Se apropie din 
spate, aproape fără zgomot, de bărbatul a cărui coadă de cal 
cenuşie ajungea mult pe spate. 

— Nu ştiam că mercenarii pot să citească, observă el când nu- 
| mai despărţeau decât doi paşi de Zinder. 

Mercenarul nu se întoarse. 

— Unii ştiu, spuse fără a părea surprins. Ar trebui să nu mai 
faci de multe ori aşa, băiete: să te strecori spre mine din spate. 

— Trebuie să-mi fie frică de tine, Zinder? Şi frică pentru 
Tiessa? 

Zinder scoase un oftat şi se întoarse. Lăsă pe blocul de piatră 
creanga aprinsă. În dreapta ţinea documentul din păpuşa 
Tiessei. Lumina flăcării îl încadra acum din spate, faţa îi era în 
întuneric. 

— Tu ai vreo idee ce e asta? întrebă. 

— Da. 

— Ce este într-adevăr? 

— Un document. Şi este al Tiessei. De aceea mă întreb, de ce 
tu... 

— Am ştiut că ceva nu e în regulă cu voi. Dar nu ştiam dacă 
acest sentiment supărător venea de la tine sau de la fată. 

— Şi acum ştii? 

— Ai observat cum s-a cutremurat când am găsit steagul 
împăratului? l-ai văzut faţa? 

— Indiferent care e motivul, asta nu te priveşte pe tine. Este 
numai problema ei. Şi oarecum şi a mea, se gândi el. Tu singur 
ai spus: Aici e un război. Şi noi am nimerit în mijlocul lui. 

Zinder dădu din cap. 

— Ăsta ar putea fi un motiv. Dar nu eram sigur. Tiessa a fost 
timpul foarte grijulie cu bocceaua ei. Mult mai mult decât tine. 
Mă şi gândeam că nu putea să-şi facă griji pentru câteva colţuri 
de pâine. 

— Ai sperat să găseşti aur înăuntru? 

Zinder scutură din cap. 


— Într-o ţară în care mişună soldaţi vagabonzi, nu e sănătos 
să baţi drumurile cu aur în pungă. Dacă Tiessa ar fi avut ceva 
aur, l-aş fi aruncat în mare. Câţiva coate-goale amărâţi îi mai 
laşi, poate, în viaţă, dar pe cineva cu bani? 

— Tu trebuie să ştii toate astea, nu? 

— Nu întinde prea mult coarda, băiete. Şi te mai întreb o dată: 
Tu ştii ce scrie aici? 

— Nu, spuse Tiessa de pe cealaltă parte a focului. Nu ştie 
nimic. În orice caz, nu ştie tot. 

Faun privi spre ea. Era consternat, dar încă prea furios pe 
Zinder pentru a o suspecta acum pe Tiessa. Acum ea se 
aşezase, îşi îndoi se picioarele şi-şi cuprinsese cu braţele 
genunchii. Nu se uita nici la Faun, nici la mercenar, privea numai 
fix în foc, pe gânduri. 

— Aceasta este o înţelegere, spuse Zinder şi flutură 
pergamentul. Cinci nume sunt în josul ei. 

— Ştiu, spuse provocator Faun. 

— Bărbaţii care au semnat aici sunt răspunzători pentru 
cruciada eşuată de acum şase ani. Zinder privea iarăşi ţintă 
documentul, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă ce era scris cu 
cerneală maronie pe pergamentul fin. Nu era decât o singură 
foaie, acoperită de scrisul minuscul al unui scrib exersat. 

— Asta de aici este o convenţie pe care au făcut-o atunci ei. 
Au semnat-o toţi. 

— Ştim asta, spuse iarăşi Faun. 

— Ştii să citeşti, băiete? 

— Nu. 

— Dar tu, Tiessa? 

Faun i-o luă înainte. 

— Nu ştie. 5 

— Tiessa? întrebă Zinder. Asta e adevărul? 

Fa oftă. 

— Ştiu ce scrie acolo, Zinder. Şi, da, ştiu să citesc. 

Faun strânse buzele şi scutură din cap fără o vorbă. 

— Nu fi supărat pe mine, îl rugă Tiessa. 

— Au existat zvonuri. Zinder făcu un pas spre Tiessa. 
Presupuneri despre adevăratele dedesubturi ale cruciadei. Dar 
aici stă totul negru pe alb. Aceasta este dovada. 


Faun îl privea iritat. 

— Aici scrie că urma să fie ridicată o armată, sub pretextul de 
a elibera Ierusalimul şi Ţara Sfântă, spuse Zinder. În realitate, 
scopul era altul. Aici este planificat totul, fiecare amănunt: 
cearta cu venețienii şi datoriile pe care le va face armata la ei, 
apoi pactul cu dogele, pentru a ataca Constantinopolul, în 
schimbul compensării datoriilor scadente! Îşi strânse pumnul 
stâng, şi Faun se temu că ar putea să facă documentul cocoloş 
şi să-l arunce în foc. Atunci toţi au crezut că aşa a vrut soarta, 
sau ghinionul, sau proasta planificare. De fapt, era de multă 
vreme pregătit! Papa n-a încercat în ultimul minut să împiedice 
distrugerea Constantinopolului - aşa cum s-a afirmat după 
aceea de către Sfântul Scaun. Dimpotrivă, Inocenţiu a fost unul 
din cei care prevăzuse ce se va întâmpla! Episcopul Oldrich de 
Praga a semnat înţelegerea. Este şi astăzi unul dintre cei mai 
apropiaţi oameni de încredere ai papei. 

Faun se încruntă. Işi aminti ce-i povestise Tiessa despre 
zdrobirea Bisericii răsăritene. 

Umerii lui Zinder se lăsară în jos. 

— Unii dintre noi am bănuit încă de atunci că aici era mâna lui 
Inocenţiu. Dar atâta timp cât nu existau dovezi... Este inteligent 
şi un strateg abil. N-ar lăsa niciodată să se cunoască ceva ce ar 
vorbi împotriva lui. 

Lui Faun i se tăiase răsuflarea, înțelegând ce spusese Zinder. 
Atunci când Tiessa îi arătase prima oară documentul, el încă nu 
realizase întreaga amploare a faptului. Dacă acest episcop a 
semnat într-adevăr hârtia, s-ar putea ca unii să dea mult pentru 
a o distruge. 

Se uita la Tiessa, dar ea privea tot la foc, ca şi când toate 
acestea nu o priveau. În cele din urmă, se ridică şi i se adresă lui 
Zinder: 

— Poţi să-i spui cine sunt ceilalţi. 

Faun o privea înmărmurit. 

— Dar mi-ai spus deja cine... 

— Spune-le numele, Zinder. 

Mercenarul îi puse lui Faun pergamentul sub ochi. 

— Pecetea episcopului Oldrich. Dogele Enrico Dandolo. Alături 
Bonifaciu de Montferrat, care mai târziu a condus armata. 


Faun privea nervos de la Zinder la Tiessa, şi din nou la 
mercenar. Mai lipseau două nume. Tiessa afirmase că unul 
dintre semnatari fusese tatăl ei. 

— Al patrulea e Filip de Suabia, spuse cu amărăciune Zinder. 
Nu sunt surprins. 

Filip fusese doar cu câţiva ani înainte încoronat rege romano- 
german, cu binecuvântarea papei. Abia după asasinarea lui, 
duşmanul său de moarte, Otto von Braunschweig, s-a urcat pe 
tron - acelaşi despot care purta război în Italia. 

Implicarea lui Filip în complotul de la Constantinopol era 
scandaloasă, dar nu era, cu adevărat, o surpriză. Soţia sa, lrene, 
era una din fiicele suveranului din Bizanţ, ţinut prizonier în 
temniţele propriului său palat în momentul cruciadei. Astfel, pe 
lângă motivele politice, Filip avea şi unul de familie, pentru a 
ataca Constantinopolul. 

Şi cea de-a cincea semnătură? întrebă Faun. 

Zinder izbucni într-un hohot de râs sec. 

— Este cea a Casei Lerch. 

— Gahmuret? 

— Soţul Violantei. Acelaşi care a dispărut în timpul prădării 
Constantinopolului, şi de atunci n-a mai fost văzut niciodată. ŞI 
adevăratul temei pentru cruciada Violantei. Este obsedată de 
gândul de a-l găsi pe Gahmuret, şi ea ştie că o poate face doar 
cu sprijinul Bisericii şi al ordinelor cavalereşti din Ţara Sfântă. 
Privirea lui Zinder se întunecă şi mai mult. 

— Cum a ajuns documentul acesta la tine? o întrebă pe 
Tiessa. 

Acum, şi Faun o privea insistent. 

— Şi de ce m-ai minţit? Mi-ai spus că unul dintre aceşti bărbaţi 
era tatăl tău... Doar nu era Gahmuret? 

— Nu. Nici măcar nu-l cunosc, după cum n-o cunosc nici pe 
contesa Violante. Îi înfruntă, sfidătoare, privirea. Stăpânirea ei 
de sine îl uluia. Jur pe Dumnezeu, adăugă ea, şi felul în care 
rostise cuvintele nu suna ca ceva banal. 

— Atunci cum ai ajuns tu la această înţelegere, dacă toată 
povestea cu tatăl tău a fost născocită? 


Tiessa trase pergamentul dintre degetele mercenarului. Rulat, 
îl făcu să dispară în păpuşă şi puse la loc capul cioplit. La urmă, 
îşi prinse bocceaua pe spinare. 

— Lăsaţi-mă în pace, da? Amândoi. 

Zicând acestea, se trase de la foc, trecu pe lângă ei şi luă 
drumul spre câmpul de ruine din beznă. 

— Tiessa! Faun vru să se ia după ea, dar Zinder îl trase înapoi. 

— O să vină din nou. 

— Dar e prea periculos afară. 

— Şi cel mai târziu, când îşi va da seama de asta, se va 
întoarce. Poţi fi sigur. 

— Tu n-o cunoşti. Este... Amuţi. Ce era Tiessa? Cine era 
Tiessa? 

— În primul rând, este deşteaptă. Nu m-ar mira dacă ne-ar 
mai face vreo surpriză, două. 

Faun îl privi ţintă. 

— Spui asta, de parcă ţi-ar fi indiferent. 

— Indiferent? Ţi-e clar ce duce cu ea în păpuşa aia a ei? Dacă 
aşa ceva ajunge în mâna cui nu trebuie... 

Faun îl lăsă acolo pe mercenar şi făcu câţiva paşi în direcţia în 
care dispăruse Tiessa. În mintea lui, gândurile se băteau cap în 
cap. Nici acum nu-şi putea face o imagine despre evenimentele 
reale. Dogele, regele romano-german, ba chiar conducătorul 
cruciadei, papa, şi acum şi Gahmuret von Lerch. Cum se 
potriveau toate la un loc? Şi ce rol avea Tiessa în acest complot, 
care cu şase ani în urmă costase viaţa a mii şi mii de oameni şi 
pecetluise prăbuşirea unui imperiu? 

ÎI minţise, minţise tot timpul. Dintr-o dată, adevărul despre 
această conspirație îi deveni indiferent şi nici nu-i înţelegea pe 
deplin consecinţele. Faptul că Tiessa îl prostise tot timpul arunca 
toate celelalte pe planul al doilea. 

Privea ţintă în întuneric, dar nu o urmă. 

La foc, Zinder mai aruncase câteva ramuri uscate. Mercenarul 
ridică privirea. 

— Cine vă urmăreşte? întrebă pe neaşteptate. 

— În momentul acesta? Nimeni, sper. Bărbaţii care l-au 
omorât pe fiul lui Achard au fost, probabil, singurii care erau pe 
urmele noastre. 


— Câte copii din această înţelegere există? 

— Au fost cinci, după câte ştiu. Tiessa spune că asta de aici e 
ultima. A spus că tatăl ei a fost... Dar ce spun eu, a fost totul 
minciună. 

— Vorbeşte liniştit mai departe. Ce a fost tatăl ei? 

— Ea spunea că tatăl ei a fost un nobil, care a servit drept 
gazdă pentru această întrunire secretă. Apoi el a murit şi i-a 
încredinţat ei înţelegerea. 

— Ca să facă ce cu ea? 

— N-am idee. Într-adevăr, nu pusese o asemenea întrebare. 
Tot timpul n-a fost vorba decât cum să scape de urmăritori şi să 
păstreze în siguranţă documentul. 

Zinder privea în foc, meditând. 

— Gazda a fost Gahmuret. Inţelegerea a fost semnată în 
cetatea Lerch. Se gândi scurt, apoi adăugă: Şi motivele 
trimisului papal sunt clare. Şi, fireşte, şi cele ale dogelui. Pentru 
amândoi, puterea Constantinopolului fusese dintotdeauna un 
spin în ochi. La rândul lui, Filip îşi promitea, eliberându-şi socrul, 
mai ales sprijinul în drumul său spre coroana imperială. L-am 
cunoscut, am luptat de partea lui. O clipă se cufundă într-o 
tăcere tristă, apoi continuă: — Patru dintre aceşti bărbaţi au 
murit, ştii asta? Filip, dogele, Bonifaciu şi, probabil, Gahmuret. 
Prietena ta şi-a făcut duşmani puternici... Rămâne întrebarea 
cum a ajuns documentul în mâna ei. Gahmuret n-o cunoştea, 
după cum spune ea. Bonifaciu de Montferrat şi-a petrecut anii 
de după căderea Constantinopolului şi până la moartea sa în 
regate cruciate. lar de la doge sau chiar de la papa însuşi iarăşi 
nu se poate să fi primit documentul. Rămâne doar unul, nu? 

— Regele Filip? 

Zinder înclină fruntea brăzdată. 

— Spui că l-ai cunoscut. 

— Am luptat pentru el. Am fost la Constantinopol. Eram acolo 
când a căzut Bizanțul şi capitala lui a fost pustiită. Filip a 
preferat să rămână acasă, în Germania, şi să-şi ţeasă mai 
departe intrigile, pentru a ocupa tronul. Dar eu am văzut cu 
propriii ochi decăderea Constantinopolului şi, când am ajuns 
acasă, lumea era alta. Filip era altul. El n-a admis niciodată că a 
fost implicat în plănuirea acestui război, dar eu... eu am ştiut. Eu 


puteam s-o citesc în ochii lui, ba chiar în cuvintele pe care le 
auzeam, când el nu vorbea de asta. Atunci i-am întors spatele şi 
m-am alăturat armatelor lui Otto. 

— Ai schimbat părţile? 

— Într-un război civil n-are o importanţă prea mare pentru 
cine sau împotriva cui lupţi. La un moment dat, m-am săturat de 
acest război al vanităţilor pentru o coroană, şi de atunci... Am 
devenit mercenar. Mai aruncă o ramură pe foc. In clipa de faţă, 
unul nu grozav de utilizabil. 

— Tiessa avea dreptate, nu? 

Zinder ridică privirea. 

— Tu faci asta, de fapt, pentru Violante. De aceea o urmezi pe 
Saga şi pe celelalte. 

Zinder râse uşor. 

— Câteodată, facem lucruri care nu prea au rost. Pe urmă 
alergăm orbeşte cu capul în zid, ba chiar în săbii, doar pentru... 
pentru a dovedi ceva, cred eu. Violante s-a jucat cu mine. Ştia 
că aş face totul pentru ea 

— Şi ştie şi acum - şi poate că şi ea m-a plăcut. Se întrerupse 
brusc. Dar asta nu mai are importanţă. Intre timp, şi-a pus totul 
în slujba căutărilor ei. Este ca un blestem care apasă asupra ei. 
A găsit acel bărbat de care nu se mai poate desprinde. Zâmbi 
trist. Cel puţin asta avem în comun noi doi. 

Faun nu ştia ce ar fi putut răspunde, aşa că un timp doar 
privi, în tăcere, cum Zinder scormonea focul cu o creangă. 

În cele din urmă, Faun îşi luă avânt. 

— Trebuie s-o găsesc pe Tiessa. În vreme ce mercenarul 
rămase pe loc, adâncit în gânduri, el apucă drept faclă un lemn 
din flăcări şi o porni. 

Poate că şi el era un fel de obsedat. La început, totul fusese 
atât de simplu, rolurile erau împărţite clar. Apoi a apărut Tiessa 
şi totul s-a transformat într-un vârtej. 

— Tiessa? îi striga numele în beznă, dar nimeni nu-i 
răspundea. 

Faun înghiţi. Singurul om de care sigur nu mă mai pot 
desprinde. 

Cu câteva săptămâni în urmă, ar fi spus că Zinder e nebun. 
Dar între timp înţelesese ce voia să spună Zinder. 


Acum iuți pasul. 

— Tiessa! 

Privi încordat înjur. Ea plecase într-o direcţie care trebuia s-o 
aducă înapoi la drumul prin pădurile incendiate - aceeaşi cărare, 
pe care trecuseră seara peste terenul cu mine. Nu îndrăznea să 
fugă, pentru că lumina crengii care ardea nu ajungea prea 
departe, iar pământul era împănat cu resturile metalice ale 
luptei, cu bucăţi de piatră şi, la dreapta şi la stânga cărării, cu 
intrările înşelătoare în cavernele fortăreței. 

Drumul făcea o curbă uşoară. Faun aproape ajunsese la 
marginea deşertului de mine, când descoperi în faţa lui, în 
noapte, o pată luminoasă. 

Era greu de apreciat la ce depărtare se afla. Merse prudent 
mai departe, în curând, nu mai încăpea nicio îndoială că era 
vorba de un foc de tabără. leşi în grabă din lumina aruncată de 
lemnul lui şi spera că nu l-a observat nimeni. 

— Faun! şopti cineva în spatele lui, în întuneric. 

Zinder îl ajunsese fugind, mult mai puţin preocupat de 
capcane decât Faun, într-o mână cu o creangă, în cealaltă cu o 
spadă lung cu vârful rupt. Probabil că o culesese de pe drum. 

— Asta nu e spada cu lama zimţată, aşa e? şopti Faun 
sarcastic. Mânerul armei minune a lui Wieland era tot în teacă, 
la cingătoarea lui Zinder. 

Mercenarul mimă o lovitură în gol. 

— Asta de aici stă bine în mână, şi nu e chiar aşa de ruginită. 
În plus, lama e destul de ascuţită ca să rupă oase. Vorbea foarte 
încet şi nu pierdea din ochi focul din depărtare. Acolo nu e 
Tiessa. 

— Eşti sigur? 

— A trebuit să mă uit cum faceţi focul voi doi. Ea nu poate să-l 
facă atât de repede... Caută-ţi o armă. Indiferent ce. 

Faun fu cuprins de un tremur când începu să bâjbâie pe 
pământ în întuneric, la câţiva paşi dincolo de cărare, unde în 
umbra neagră ca smoala putea să se deschidă oricând o râpă. 
Găsi o ghioagă ţintuită cu mânerul sfărâmat, dar o lăsă lao 
parte. Mai avea pumnalul la el, dar când Zinder spusese o armă, 
avusese, probabil, în vedere ceva cu care să poată face 
impresie. 


— Mai repede, şuieră nerăbdător mercenarul. 

Faun voia deja să se mulţumească cu o secure de luptă, a 
cărei lamă de metal stătea prea lejer pe bara care servea drept 
mâner si clămpănea la fiecare mişcare, când, în sfârşit, atinse 
cu piciorul o spadă. Era o spadă pentru o singură mână, mai 
bine conservată decât arma lui Zinder, lama era întreagă şi 
uluitor de ascuţită; doar o parte a gărzii în cruce era ruptă. 

— Ce zici de asta? întrebă când se întoarse la mercenar. 

Zinder abia îi aruncă o privire şi dădu din cap distrat. Ochii lui 
erau îndreptaţi spre focul de la marginea câmpului de ruine. 

— Sunt patru. Cel puţin. _ 

— Nu ne putem pune cu patru bărbaţi, răspunse Faun. In orice 
caz, nu cu. 

— Trei pentru mine, unul pentru tine. 

Bărbaţii îşi făcuseră tabăra în afara fostului meterez, într-o 
râpă mică, care nu era mai departe de o aruncătură de piatră de 
câmpul de cenuşă al rugului. Două blocuri de piatră, unul lângă 
altul în unghi drept, apărau locul de vântul aspru care sufla 
dinspre mare. Mirosea a carne friptă şi lui Faun aproape i se 
întorcea stomacul pe dos. 

Mai sus de râpă fuseseră legaţi mai mulţi cai, jumătate de 
nevăzut în umbră. Îi numără şi ajunse la cinci. Apoi unul se 
mişcă, şi atunci descoperi în spate un al şaselea şi al şaptelea. 

— Căcat! şuieră el. Sunt şapte! Cel puţin. 

Mercenarul doar dădu din cap, dar nu arăta că ar intenţiona 
să se retragă. Se ghemuiră la adăpostul unei coloane 
răsturnate, care oferea o ascunzătoare ce putea fi folosită. 

Faun se strâmbă batjocoritor. 

— Şase pentru tine, unul pentru mine? 

Zinder nu răspundea. Cei patru bărbaţi purtau un echipament 
de luptă uşor, tunici cu inele metalice cusute şi pantaloni cu 
întărituri din piele. Picioarele le erau protejate de cizme înalte. 
Unul din ei se sprijinea într-o lance, ceilalţi aveau spade, cuțite 
lungi şi securi. 

— Ăştia nu sunt de aici, constată în şoaptă Zinder. Trei dintre 
ei au părul deschis la culoare. 

— Ei, şi? 

— Ar putea fi oamenii împăratului. 


— Germani? Faun respiră adânc. Atunci poate să ne... 

— Să ne taie gâtul, îi termină Zinder cu furie vorbele. Şi mai 
înainte de asta să se distreze cu micuța. 

— Dar suntem compatrioţii lor! 

— În războiul civil am văzut ce-şi pot face unul altuia 
compatrioții. 

Faun tăcu ruşinat şi se gândi la fraţii lui. Ar fi trebuit, într- 
adevăr, să ştie mai bine cum stau lucrurile. 

— Vezi pe careva? întrebă Zinder. 

— Pe Tiessa? Nu, trebuie să... 

— Mă refeream la ceilalţi trei. 

— Crezi că au prins-o pe Tiessa? 

— Poate. Sau ne dibuiesc din spate. 

Faun privi nervos peste umăr, dar nu văzu decât margini 
grosolane de ruine sub cerul nopţii, care, pe neobservate, 
căpăta nuanţe cenuşii. Lumina lunii era ştearsă, lăptoasă, 
stelele nu se mai vedeau. Ruinele puteau tot atât de bine să 
mişune de adversari care se furişau sau să nu ascundă picior de 
om - de unde se afla, Faun nu putea face nicio deosebire, înjură 
din nou. 

Cu un scurt semn cu capul, Zinder arătă spre foc. Acum, acolo 
apăruse alt bărbat, îmbrăcat cu haine de piele şi catifea fine. 
Avea părul castaniu, căzându-i pe umeri şi barba retezată scurt. 
Ceilalţi puteau fi simpli soldaţi, dar acesta era un om bogat şi, 
probabil, de viţă nobilă. 

— Un cavaler, şopti Faun. 

— Sau un căpitan de tâlhari cu succes, i-o întoarse Zinder. 

Stând pe vine, Faun îşi muta greutatea de pe un picior pe 
altul, pentru a nu amorţi. Foşnetul hainelor lui îl făcu pe Zinder 
să se încrunte. 

— Linişte! şuieră, trăgând cu urechea în întuneric. 

Puțin mai târziu, Faun înţelese ce auzise mercenarul. Un 
tropot de cai de la depărtare se auzea tot mai tare. Se apropiau 
alţi cai. Curând apărură gonind din noapte în lumina focului. Cei 
patru soldaţi lăsară jos armele, în vreme ce nobilul rămăsese 
netulburat, privind în foc. Abia acum ridică privirea şi-l salută cu 
un semn pe unul din noii veniţi, un bărbat cu echipament având 
blazon cu ghearele evidenţiate în altă culoare, pe care se putea 


vedea că nu trecuse mult de când fusese folosit. Praful estompa 
strălucirea metalului, focul se reflecta ca o sclipire palidă. 
Călărețul părea slab şi avea fruntea legată cu o bandă. In 
spatele lui, Faun mai numără cel puţin încă cinci bărbaţi călări, 
simpli soldaţi ca cei de la foc. 

Zinder oftă înăbuşit. 

— Doisprezece pentru tine, unul pentru... 

Privirea sumbră a lui Zinder îl reduse la tăcere. 

Unde se ascunsese Tiessa? Măcar de-ar fi observat din timp 
bărbaţii şi s-ar fi putut ascunde undeva, în beznă. 

— Mai lipsesc doi, şuieră Zinder. 

— Poate că sunt cai de povară, sugeră într-o doară Faun. 

— Sunt armăsari de luptă. Şi nu sunt răi deloc. 

In spatele lor se auzi un târşâit metalic, apoi un fluierat 
strident. Treisprezece capete se întoarseră în direcţia lor. 

Zinder închise ochii o clipă şi gemu. Apoi se rotiră ca un 
vârtej. În spatele lor erau doi luptători înarmaţi până-n dinţi. 
Unul din ei îşi trăsese spada, celălalt ridicase arbaleta. 
Proiectilul ţintea spre Zinder. 

— Aici! răcni cel cu spada învârtită deasupra capetelor lor. 

— Avem doi! 

— Nu mişcaţi! spuse arcaşul către cei doi. Rămâneţi jos! Nu 
vă ridicaţi! 

Cum stăteau pe vine, cei doi nu păreau, într-adevăr, nişte 
adversari impresionanţi. 

— Nu suntem de-aici, spuse Zinder. 

Ceilalţi ridicară surprinşi sprâncenele, dar nu lăsară armele 
nici cu un deget mai jos. 

— Vorbesc ca noi! răcni cel cu spada. 

Cavalerul de pe cal asculta. 

— Fac glume scârboase şi vorbesc cu gura plină? Să ne ajute 
Dumnezeu. Cel mai bine e să-i omorâţi imediat. 

Unii râseră, bucurându-se răutăcios, dar nobilul de la foc 
rămăsese serios. 

— Aduceţi-i aici! strigă. Vreau să-i văd. 

Faun şi Zinder au putut astfel să se ridice, dar armele a 
trebuit să le lase pe pământ. Nimeni n-a întrebat de pumnalul 
de la cingătoarea lui Faun, aşa că el îl lăsă acolo; şi spada cu 


lama zimţată a lui Zinder a putut rămâne în teacă. Arcaşul le 
indică să pună mâinile la ceafa şi să meargă înainte. Celălalt 
bărbat se întoarse după doi paşi, adună amândouă săbiile vechi 
şi apoi îi ajunse din nou din urmă. 

Puțin mai târziu, stăteau în lumina focului de tabără. 

Faun îşi simţea genunchii moi, dar se străduia să urmeze 
exemplul lui Zinder şi să nu clipească. Stăteau tot cu mâinile la 
ceafa, căci acum în direcţia lor arătau şi nişte lăncii şi câteva 
săbii. 

— Aici, spuse bărbatul cu săbiile şi le trânti lângă foc. Pe 
astea le aveau asupra lor. 

— Tâlhari, spuse cavalerul de pe cal şi făcu un semn scârbit. 
Afurisiţi de mâncători de hoituri. 

— Nu, ripostă Zinder. Simpli călători. 

— Vreţi să minţiţi că aceste două săbii le-aţi găsit în ruine? 
întrebă iritat cel de-al doilea nobil. Împăratul a repurtat aici o 
mare victorie, şi asta înseamnă că aceste săbii îi aparţin lui. 

— Puteţi să i le duceţi, îl ironiză Zinder, în timp ce pe Faun îl 
lua când cu cald, când cu frig. Împreună cu complimentele mele 
cele mai călduroase. 

Nobilul tăcu un pas înainte şi-l pălmui pe Zinder. Mercenarul 
tresări, dar nu era încă atât de sătul de viaţă încât să se 
împotrivească. Acum e vorba de viaţa ta, porc de câine! 

Faun începuse deja să se teamă că Zinder putea să se 
ambaleze într-o ceartă. Dar mercenarul tăcea. 

Lui Faun îi veni o idee. 

— Noi facem parte din armata Voastră, Domnule, spuse 
grăbit. Bărbaţii aceştia n-aveau cum să recunoască fiecare 
infanterist. Zinder dădu ochii peste cap, şi imediat Faun înţelese 
de ce. 

— Armata împăratului a cantonat la jumătate de zi de marş 
de aici, mai departe spre sud, spuse nobilul. Dacă voi sunteţi 
aici, şi ei acolo - atunci voi trebuie să fiţi dezertori, nu-i aşa? 

— Bună treabă, spuse printre dinţi Zinder. 

Faun îşi blestemă trăncăneala şi tăcu. 

— Vă spun să-i omorâţi, strigă bărbatul înarmat şi cobori 
zornăind de pe cal. Mi-e foame şi n-am chef de un interogatoriu. 


Cel de al doilea nobil părea să cântărească serios această 
propunere, când se auzi deodată o voce feminină. O siluetă 
zveltă se ivi din spatele celor două blocuri de piatră, care apărau 
dinspre est tabăra. Pe lângă titanii masivi de piatră, Tiessa 
părea vulnerabilă şi micuță. Dar apoi Faun îi văzu faţa şi nu găsi 
pe ea nici urmă de slăbiciune. Doar o hotărâre severă. 

— Înapoi! strigă către rondul bărbaţilor surprinşi. Un soldat cu 
lance se repezi spre ea, dar rămase la jumătatea drumului, când 
ea îi veni înainte păşind netulburată, trecu pe lângă el fără să-l 
ia în seamă şi se îndreptă spre foc, spre cei doi prizonieri şi spre 
nobilul bărbos. 

— Niciun fir de păr să nu le atingeţi, Adalbert von Herringen. 
La fel şi Voi, conte Hector. Privi spre bărbatul înarmat. Cheamă- 
ţi oamenii înapoi! 

Bărbosul o privea consternat, apoi îşi învinse uluirea şi se 
înclină. Contele Hector înghiţi anevoie şi făcu la fel. Soldaţii, 
care nu pricepeau ce se petrecea, se holbau perplecşi la fată, 
apoi unul la altul. 

— În genunchi, câinilor! strigă contele Hector. Jos cu voi, în 
genunchii voştri blestemaţi! 

Metalul zăngăni şi pielea foşni, când soldaţii se grăbiră să 
îndeplinească ordinul. Dar pe feţele lor se citea şi acum 
nedumerirea. 

— Beatrix de Suabia, spuse Adalbert von Herringen, cu 
respect faţă de Tiessa. Ne vedeţi surprinşi, Doamna mea, dar ne 
simţim onorati. 

Faun nu mai înţelegea lumea. 

— Beatrix... şopti Zinder şi lăsă mâinile în jos. Pe toţi dracii şi 
pe crucifixul mamei mele! Apoi se înclină şi el. 

Faun nu-şi lua ochii de la Tiessa. Nu scotea niciun cuvânt. 

Ea îi zâmbi tulburată. 

— Poţi să laşi mâinile jos, Faun. Nimeni de aici nu vă va face 
vreun rău. 

— Cum adică Beatrix? Vocea lui sună subţire, când, în sfârşit, 
izbuti să vorbească, amestecată cu o undă de nerăbdare. Ce 
înseamnă toate astea? 


Ea veni în faţa lui şi-i mângâie în treacăt obrazul. Contele 
Hector tuşi uşor, iar Adalbert von Herringen îi aruncă o privire 
nesigură. 

— Nu înţeleg. Faun vru să-i apuce mâna, dar ea fu mai rapidă 
decât el şi şi-o retrase. Acum zâmbetul ei era foarte trist. 

Hector se îndreptă încet. 

— Domnul nostru este foarte îngrijorat din cauza Voastră de 
când a primit vestea răpirii Voastre... 

— N-a fost o răpire, conte Hector, şi Voi ştiţi asta tot atât de 
bine ca şi mine, i-o reteză Tiessa. Eu am fugit. Şi nu e nevoie s-o 
exprimaţi bombastic. 

Zinder râse sec. 

— Beatrix de Suabia, repetă el scuturând capul. 

Faun sta în faţa Tiessei fără să înţeleagă ceva. 

Ea îi evita privirea. _ 

— Filip de Suabia a fost tatăl meu. Imi pare rău, Faun... 
împăratul este logodnicul meu. 


O binecuvântare a Papei 


Tânărul preot tremura, umplându-i lui Oldrich cu vin roşu 
cupa de argint. 

— Nu atât de pripit, spuse cardinalul cu un calm amabil, pe 
care fiecare din palatul papal îl percepea ca pe o ameninţare. 
Vinul se oferă încet, nu în grabă, altminteri nu-şi poate 
desfăşura tot gustul. 

Oldrich nu pierdea din ochi tânărul, în timp ce ciocul urciorului 
cu vin vibra pe marginea cupei. Tânărul clipea şi încerca nervos 
să respecte dorinţa cardinalului. Se vedea pe el că nu putea să 
dispară destul de repede de acolo. Oldrich savura teama pe care 
i-o inspira tânărului şi încerca să prelungească această clipă cât 
mai mult posibil. 

Întinse fulgerător mâna şi o aşeză pe degetele de pe mânerul 
urciorului. Tânărul se sperie şi era aproape să împrăştie vinul 
peste marginea cupei. 

— Calm, dragul meu prieten, spuse, delectându-se, Oldrich. 
Nu există niciun temei să fii atât de agitat. Ştia foarte bine că, în 
felul acesta, nu făcea decât să sporească neliniştea tânărului. Ar 
fi putut sta ore în şir să privească cum se zvârcolea înaintea lui. 
Arta consta nu în a-l ameninţa în realitate, ci de a-i insufla 
sentimentul cuţitului la beregată. Era foarte uşor să arunci cu 
ameninţări sumbre, chiar şi în poziţia lui Oldrich. Dar nu de 
aceasta era vorba. Să bagi pe cineva în sperieţi cu prietenie, cu 
graţie şi cu bunăvoință, aceasta era o provocare. Oldrich o 
stăpânea ca nimeni altul în Roma. 

— Lăsaţi-mă să vă arăt cum trebuie făcut corect lucrul acesta. 
Puse uşor urciorul înapoi pe tăblia mesei şi desprinse de pe el 
degetele palide ale preotului. Apoi îl apucă el însuşi şi umplu cu 
propria mână şi cu o încetineală chinuitoare restul potirului; 
pârâiaşul de vin n-ar fi putut fi mai subţire, fără să sece. Şi, în 
timp ce tânărul privea încremenit potirul, cu muşchii feţei 
zvâcnindu-i şi cu mărul lui Adam tremurând, Oldrich doar îl 
privea şi se desfăta cu această delicioasă piesă de teatru despre 
teamă. 


— Ei? întrebă când, în sfârşit, puse urciorul pe masă. Umpluse 
potirul până în margine, fără măcar să-l privească o singură 
dată şi fără să verse o singură picătură. 

Tânărul preot înghiţi. 

— Vă mulţumesc, Eminenţă. 

— Dar pentru ce să-mi mulţumiţi? 

— Că... că mi-aţi arătat cum se toarnă vinul. 

Oldrich se stăpâni să nu râdă. 

— A fost o plăcere deosebită pentru mine. 

Tânărul luă urciorul, se plecă umil şi trecu în goană nebună pe 
lângă preţioasele covoare de pe pereţi şi fresce, spre uşa sălii. 

— Aşteptaţi, spuse cardinalul. 

Preotul se întoarse. Oldrich observă că tânărul se aştepta la o 
altă răutate, şi era tentat să-i facă pe plac. Dar apoi îl întrebă 
doar atât: 

— A lăsat Sfântul Părinte să se înţeleagă cât timp urmează să- 
| aştept aici? 

— Nu mult timp, aceasta a fost tot ce a spus. 

— Şi, întâmplător, nu ştiţi cât poate dura acest nu mult timp? 

— Eminenţa Voastră, nu se cade ca eu... 

— Nu, îl întrerupse Oldrich, desigur, nu. 

Tânărul rămase nemişcat şi privea în pământ, până ce 
cardinalul îi făcu un semn. 

— Puteţi să vă îndepărtați. 

— Mulţumesc, Eminenţă. Şi fugi din sală, închizând în urmă 
uşa, înainte ca Oldrich să-l poată urmări cu ochii lui tulburi. 

Cardinalul luă potirul, îl roti în mână şi-l duse la buze. În timp 
ce bea o sorbitură zdravănă, inspira parfumul vinului. Vinul era 
proaspăt scos din butoi, aroma era încă înţepătoare şi puternică. 
Cu toate acestea, mai trase o înghiţitură, o ţinu mai mult pe 
limbă şi înghiţi. 

Oftând uşor, puse jos ulciorul şi se ridică. Sala dinaintea 
încăperilor lui Inocenţiu se găsea la etajul superior al palatului 
papal şi avea două ferestre înalte. Obloanele erau închise, se 
făcuse seara târziu. Peste acoperişurile Romei se aşternuse 
întunericul şi amuţise chiar şi jeluitul şi miorlăiala petiţionarilor 
din faţa portalului. Oldrich intrase tocmai când străjile îi 
împrăştiau pe ultimii cerşetori. 


Măsura încet sala, în sus şi-n jos. Îşi petrecuse toată ziua cu 
plicticoase probleme de serviciu, îndeosebi ca să-şi abată 
gândurile. În realitate, aştepta încordat o veste de la Bethanian. 
N-ar fi trebuit să fie de mult în oraş? În general, în ultimele zile 
Oldrich primise uimitor de puţine mesaje din afara Romei. Nici 
un singur cuvânt despre cruciada fecioarelor. De altfel, nu se 
îndoia că Magdalena murise între timp. Dar se putea ca Violante 
von Lerch să fie atât de grandomană, încât să conducă oastea în 
Ţara Sfântă fără predicatoare? 

Puteai s-o crezi în stare de aşa ceva. Oldrich îşi amintea bine 
de ea. O întâlnise de două ori. Trecuseră ani, şi multe se 
petrecuseră de atunci. Dar nu-i uitase chipul. Şi nici cicatricea 
lăsată de lovitura unui cioc sub ochiul ei. Gahmuret von Lerch 
organizase o vânătoare cu şoimi pentru oaspeţii soţiei sale, 
când pasărea a atacat-o. Rana nu fusese gravă, doar o 
crestătură sângerândă, şi când a întâlnit-o din nou, câţiva ani 
mai târziu, mai rămăsese doar o cicatrice minusculă. 

Oldrich se înapoie la masă şi mai luă o înghiţitură zdravănă de 
vin. S-ar putea ca motivul pentru care Inocenţiu voia să stea de 
vorbă cu el atât de târziu să fie cruciada Violantei. Solul lui 
vorbise de urgenţă. Cu atât mai de mirare era faptul că acum 
Sfântul Părinte îl lăsa să aştepte. 

Pe de altă parte, Oldrich cunoştea prea bine treburile de peste 
zi ale Papei. Ştia cu cât de mulţi vizitatori incomozi trebuie să 
aibă de-a face. Amânările nu erau ceva neobişnuit. 

Se îndreptă din nou spre fereastră, adâncit în gânduri, când o 
înţepătură în stomac îl făcu să tresară. O flacără dureroasă îi 
gonea prin viscere, pentru ca imediat după aceea să explodeze 
în tot torsul şi, de la o clipă la alta, se opri în plămân. 

Oldrich se aplecă în faţă, apăsându-şi burta cu amândouă 
mâinile, când al doilea atac dureros îl lovi ca o sabie. Cu un 
strigăt, se simţi trântit în spate. Se lovi la noadă şi se rostogoli, 
respirând greu, pe o parte. 

Dintr-o dată, privirea îi deveni şi mai tulbure ca de obicei. 
Lumina se retrase la marginile câmpului său vizual, în timp ce în 
centrul vederii pulsa o inimă umbrită neagră, care apoi se 
extinse, tot mai mare şi mai mare. Respirația se blocă când el 


încerca să inspire aer şi, în acelaşi timp, să alunge durerea din 
trup. 

Convulsiile îi scuturau corpul. Picioarele se întindeau şi se 
chirceau din nou. Mâinile se înfigeau ca nişte gheare în 
beregată, ca şi când ar fi vrut să sfârtece carnea, pentru a lăsa 
aerul să pătrundă, în sfârşit, înăuntru. 

Vederea era acum mai clară, ajungea destul de departe, 
pentru a vedea masa şi pocalul cu vin care scânteia. Dar, dacă 
în această secundă prin minte îi gonea ceva ce semăna cu 
intuiţia, spiritul lui nu mai putea prelucra cunoştinţele. 

Aroma ciudată a vinului. Invitaţia târzie. Întârzierea 
prelungită. 

Tremurul tânărului preot. 

La celălalt capăt al sălii, uşa spre încăperile papei se deschise. 
Inocenţiu rămase în cadrul ei şi îl contemplă fără emoție pe 
cardinalul muribund. 


O discutie între femei 


Karmesin rămăsese o enigmă chiar şi după toate zilele 
petrecute pe mare. Concubina se ţinea la distanţă de toate, cu 
excepţia Jorindei, care prefera să-şi petreacă timpul cu romana. 
Când pe puntea vasului Santa Magdalena se făcea instrucţie 
militară - şi peste zi, asta se întâmpla mai tot timpul, întrucât 
locul strâmt rămas la dispoziţie între băncile vâslaşilor oferea 
spaţiu doar pentru grupuri mici -, cele două femei stăteau 
deoparte pe castel pupa şi discutau. Niciuna din ele nu participa 
la instrucţie; cel puţin, în ce o privea pe Karmesin, ideea părea 
absurdă. Erau cu toţii de acord că nu mai întâlniseră niciodată o 
creatură mai agilă şi cu atâta sânge rece: modul în care, la 
Veneţia, tăiase beregata atentatorului o impresionase în egală 
măsură până şi pe Berengaria. Timp de o clipă, luptătoarea îşi 
scosese masca ei ursuză, ba chiar uitase să mai răcnească 
ordine răsunătoare în toate direcţiile, aşa cum făcea cu fiecare 
prilej. 

Saga le urmărea cu invidie pe Jorinde şi Karmesin şi avea 
sentimentul că pierduse o prietenă cu preţul vieţii ei. Durerea 
era dublă, pentru că Jorinde era singura de la bord în care avea 
încredere. După atentat, Saga petrecuse câteva zile în pat, pe 
de o parte, pentru că se simţea, într-adevăr, slăbită şi obrazul 
crestat o ardea ca focul; pe de altă parte, pentru că Violante 
insistase ca ea să nu se arate celorlalte femei de la bord, până 
ce nu va putea lăsa impresia că s-a înzdrăvenit şi vindecat: 

— Pe toate corăbiile, preoţii predică despre miracolul care te- 
a salvat de ucigaş şi că a fost voinţa Domnului ca tu să ieşi cu 
forţe proaspete din această încercare. 

— Ce căcat! 

— Fetele cred. 

— Fetele cred orice gunoi care li se povesteşte, atâta timp cât 
fraza se încheie cu un Amin. 

După o săptămână, Saga n-a mai suportat şi a ieşit pe punte. 
Apărând la lumina zilei, un murmur a trecut printre rândurile de 
vâslaşi şi de femei. Obrazul îi era înfăşurat într-o legătură, 
petrecută pe sub maxilar şi înnodată sus pe cap, care ţinea o 


pernă de frunze uscate, pastă de ierburi şi încă o substanţă urât 
mirositoare. Rana de sub legătură nu se putea vedea, dar, în 
schimb, umflătura ajungea până sub ochiul stâng şi-i colora 
pielea într-un vânăt închis. Cu gustul unei fierturi amare de 
ierburi, pe care trebuia s-o întindă dinăuntru pe rana cusută, se 
obişnuise. Din pricina acesteia, respiraţia ei era urât mirositoare, 
dar oricum cei mai mulţi de la bord păstrau o distanţă 
respectuoasă faţă de ea, chiar şi Berengaria. Saga avea senzaţia 
că o dezorienta pe uriaşa mercenară; poate şi pentru că aceasta 
nu crezuse că ea se va pune din nou atât de repede pe picioare. 

Abia acum - la patru zile de la prima apariţie a Sagăi pe punte 
-, echipajul şi cruciatele nu se mai mirau văzând-o. Dar şi acum 
cele mai multe se fereau din cale. Pe puţinele, care vorbeau cu 
ea, se putea citi încordarea de a-şi lua ochii de la oribila rană. 
Acum Saga nu mai purta legătura aceea, ci trebuia doar să 
întindă pe cusătură, de mai multe ori pe zi, un strat de pomadă. 

Vremea era caldă şi înăbuşitoare. Pe toate corăbiile flotei, 
setea ajunsese o problemă serioasă, dar căpitanul Angelotti 
refuza să ancoreze mai des decât până atunci şi să aducă la 
bord apă potabilă. Explicaţia lui era că, de la prăbuşirea 
imperiului bizantin, de-a lungul țărmului imperiului decăzut 
vagabondau tot soiul de nelegiuiţi; nici pe mare nu erai prea 
sigur, dar pe uscat riscul era de multe ori mai mare. Căpitanul n- 
a cedat nici când s-au declanşat primele cazuri de scorbut şi 
bolnavilor a fost nevoie să li se răzuie gingiile, pentru a putea 
primi hrana. De pe unele vase se raporta că neliniştea crescuse 
şi că moralul era scăzut. Acum preoţii se rugau mai des 
împreună cu fetele pentru buna desfăşurare a călătoriei. 

Gândurile Sagăi se întorceau în prezent. Karmesin îi spuse 
ceva Jorindei, apoi amândouă priviră în direcţia ei. Ea se simţi 
prinsă asupra faptului că le privise insistent pe amândouă şi vru 
să se îndepărteze repede, dar auzi vocea Karmesinei: 

— Magdalena! Aşteptaţi! 

Saga scoase un geamăt surd, se scutură şi urcă scara spre 
puntea  ambarcaţiunii.  Karmesin şi Jorinde  veniră în 
întâmpinarea ei. Stăpâna cetăţii Hoch Rialt vru s-o apuce de sub 
braţ, ca s-o conducă, dar Saga scutură din cap, ceea ce era mult 


mai dureros decât urcatul scărilor sau orice altă mişcare, dar ea 
nu lăsă să se vadă nimic. 

— Cum te simţi astăzi? întrebă Jorinde. 

— Mai bine, răspunse cu greu Saga. Curând voi putea să 
scrâşnesc din dinţi, fără să-mi pierd cunoştinţa de durere. Intr- 
adevăr, mai ales vorbitul îi era greu, şi avea senzaţia că bâiguie 
jalnic. Vindecătoarea îi poruncise să nu scoată o vorbă în 
următoarele trei, patru săptămâni, şi femeia aceasta ar fi fost ca 
ieşită din minţi dacă ar fi văzut-o în acest moment pe Saga cu 
celelalte două. Oricum, Saga scăpase acum de obligaţia de a-şi 
ţine predicile, şi astfel, în pofida aşteptărilor, faptul că 
trebuiseră să-i ia în călătorie pe cei cincizeci de preoţi se dovedi 
a fi un noroc. Bărbaţii aceştia predicau fără întrerupere pe toate 
cele şaptesprezece vase. Lipsa cuvântărilor ei n-o prea simţea 
nimeni; cel mai puţin o simţea ea. Pentru cele mai multe fete 
era destul să ştie că Magdalena era în apropiere. 

„Am ajuns o mascotă blestemată de Dumnezeu”, se gândea 
posomorâtă Saga. 

Vocea Karmesinei o smulse din gândurile ei. 

— Fugiţi din calea mea, constată de-a dreptul concubina. 

Saga fu surprinsă. Să fi devenit ea, oare, atât de ciudată, 
încât să caute la alţii propriile ei greşeli? 

— Eu am avut mai degrabă impresia inversă, spuse deschis. 

Cea care a privit spăşită în pământ n-a fost Karmesin, ci 
Jorinde. La început, o căutase de câteva ori pe zi pe Saga în 
cabina ei, dar de când a rămas pe punte, stăteau mai rar de 
vorbă. Un timp pe care, aşa cum i se părea Sagăi, Jorinde 
prefera să-l petreacă împreună cu Karmesin. „Dumnezeule, îşi 
zise, auzi ce faci: eşti geloasă pe simpatia unei femei.” 

— N-am avut senzaţia că puneţi mult preţ pe apropierea mea, 
Magdalena, spuse concubina. 

— V-am mulţumit pentru că mi-aţi salvat viaţa. Sagăi i se păru 
ciudat acest mod de adresare ca în faţa unei nobile. Karmesin, 
hai să nu ne purtăm ca două domnişoare castelane scrobite. 
Numele meu e Saga. 

Pe trăsăturile regulate ale concubinei apăru un zâmbet care o 
făcea aproape dureros de frumoasă. 

— Contesei n-o să-i placă. 


— Contesei nu-i plac multe din ce spun şi din ce fac eu. Saga 
se uită în jur pe punte, dar n-o putu descoperi pe Violante. In 
toate aceste zile, nu se mai gândise, dar acum, brusc, îi lipsea 
cineva. 

— Ce s-a întâmplat cu fetiţa care era pe țărm puţin înainte de 
atentat? 

— În seara atentatului, a vorbit ca o cascadă. A spus că 
crescuse în mlaştini - judecând după dialectul ei, aş spune că se 
referea la mlaştinile de pe malul Padului. De aceea n-o 
înţeleseseră străjile când a apărut cu cuțitul. Atentatorul 
prevăzuse incidentul. În timp ce, fără să vrea, fetiţa atrăsese 
echipajul, el a avut destul timp pentru a ajunge pe vas. 

— Asta ţi-a povestit ea? 

Karmesin scutură capul. 

— Ea a vorbit o groază, dar mai tot ce spunea n-avea nicio 
noimă. Era puţin cam răscolită. Bărbatul care te-a atacat pe tine 
i-a omorât toată familia şi pe ea a luat-o cu el. 

— l-a omorât în fata ochilor ei, completă Jorinde, oripilată. 

— Unde e acum? întrebă Saga. 

— Am trimis-o cu vizitiul meu, la Roma. El vorbeşte dialectul 
ei şi o s-o ţină lângă el, pe capră. Este un om bun. Îl cunosc de 
mulţi ani. 

— Unde o duce? 

— În casa Karmesinei. 

— Dar tu eşti Karmesin. 

— Doar o Karmesin. Cea de azi. Dar în casa Karmesinei sunt 
multe fete tinere, şi cineva îmi va lua cândva locul. 

— Ai trimis micuța într-o casă de târfe? 

Karmesin o fulgeră cu privirea. 

— Nu este o casă de târfe! Este o şcoală. Una în care ea va 
învăţa mai mult decât să fie drăguță şi să sucească minţile 
bărbaţilor. 

— Ce se întâmplă cu cele care nu... au norocul de a fi alese? 

— Tinerii aristocrați ai Romei luptă la sânge pentru favoarea 
de a lua de soţie una dintre ele. Crede-mă, micuța va fi bine 
îngrijită. Va avea, cândva, o gospodărie mare. Copii, dacă va 
vrea. Sau nu, dacă nu va vrea. Dar sigur de tot va avea o viaţă 
lipsită de griji. 


— Giuvaerul unui filfizon bogat, observă rece Saga. 

— Mult mai mult decât atât. Elevele din casa Karmesinei 
învaţă repede cum să învârtească un bărbat pe degete. Ea va 
face şi va permite să se facă ceea ce vrea ea. Ce femeie poate 
afirma aşa ceva despre ea însăşi? Poate tu? Concubina zâmbi 
din nou. Dar te onorează faptul că-ţi faci gânduri pentru micuța 
Maria, în timp ce tu însăţi... 

— În timp ce eu arăt așa? 

— Da. 

— Crede-mă, toată ziua aproape că nu mă gândesc la altceva 
în afară de mine. Îşi puse mâinile pe balustrada castelului pupa 
şi privi peste mare, dincolo de celelalte galere. Era o privelişte 
impozantă, cum pluteau pe urmele lăsate de valurile înspumate, 
înalte cât nişte cetăţi mai mici, fiecare din ele încărcate cu sute 
de oameni. Pe catargurile fiecăreia fluturau şase steaguri. Cel 
mai important era alb, cu o cruce roşie, care ajungea de lao 
margine la alta - semnul pelerinilor ce se îndreptau spre Ţara 
Sfântă. Al doilea purta semnul Veneţiei, leul mort pe un fond 
alb, sub ale cărui labe din faţă se întindea marea, în timp ce 
picioarele din spate se întindeau peste uscat. Cel de al treilea 
steag era cel al Papei, al patrulea - al respectivului proprietar al 
vasului; cel de al cincilea îşi unea blazonul cu cel al Veneţiei. Al 
şaselea arăta încă o dată un leu, de data aceasta negru pe 
câmp alb. 

Jorinde cercetă compătimitor rana Sagăi. 

— Incă te mai doare rău? 

Durea infernal, chiar şi acum, în această clipă, dar Saga evită: 

— Merge. Era un cerc vicios: când vorbea, abia mai rezista de 
durere, dar măcar avea şansa de a mai schimba gândurile. Dar 
când tăcea şi rămânea singură, durerea propriu-zisă mai ceda, 
dar toate gândurile nu se învârteau decât în jurul acestui subiect 
şi făceau ca starea ei să fie şi mai insuportabilă. 

Se întoarse brusc spre Karmesin. 

— Cine l-a trimis? 

— Pe mine mă întrebi? 

— Violante este convinsă că împăratul a fost acela. El a mai 
încercat o dată s-o omoare, chiar în cetatea ei. In timpul 
războiului civil, Violante şi soţul ci, Gahmuret, l-au sprijinit pe 


Filip de Suabia, de aceea ea este un spin în ochii lui Otto. 
Oricum, această cruciadă a făcut să crească prestigiul ei în tot 
imperiul, şi acum ea are de partea ei Biserica, de aceea 
împăratul trebuie să fie prudent şi să nu se mai manifeste făţiş 
împotriva ei. Saga se sprijinea cu spatele de balustradă. Ea 
spune că, dacă el ar reuşi să mă dea la o parte, toată cruciada 
ar putea eşua. După un timp, cei mai mulţi ar uita-o, chiar şi 
Biserica, şi atunci ea i-ar furniza atentatorului lui Otto o ţintă 
uşoară. 

Mai voia să mai adauge ceva, dar acum plătea preţul pentru 
nerespectarea indicaţiilor vindecătoarei. O durere cumplită o 
fulgera de la obraz peste faţă atât de violent, încât se clătină şi 
trebui să se prindă cu amândouă mâinile de balustradă. Jorinde 
fu imediat lângă ea şi o sprijini, şi de data aceasta Saga fu 
recunoscătoare. Dumnezeule, ajunsese o infirmă! 

Incet de tot, vălurile din faţa ochilor ei se ridicară din nou, şi 
durerea se prefăcu în zvâcniri şi contracţii, la limita 
suportabilului. 

— Ar trebui să te întinzi din nou, spuse Karmesin. 

— Spune-mi ce crezi despre toate astea. Se clătină uşor, dar 
se ţinu pe picioare cu ajutorul Jorindei. 

— De ce tocmai eu? 

— Tu îl cunoşti pe Papa. 

Karmesin se încruntă. 

— Tu crezi că el are o legătură cu asta? 

Jorinde interveni. 

— Karmesin este aici pentru că aşa a vrut Papa. Şi ea a fost 
cea care l-a omorât pe atentator. Una n-are legătură cu alta, 
Saga. 

Chiar şi în timp ce vorbea Jorinde, Saga şi Karmesin nu se 
uitau decât una la cealaltă. Concubina zâmbi dintr-odată, dar 
acum părea mai gravă ca înainte. 

— Saga crede că atentatul a fost doar un pretext, pentru ca 
voi celelalte să acceptaţi mai repede prezenţa mea, că ucigaşul 
a fost aici numai pentru ca eu s-o salvez de el şi să vă pot 
câştiga astfel mai uşor încrederea. 

Saga susţinu privirea Karmesinei. În ochii concubinei nu era 
un reproş, mai degrabă uimire. Poate, nu, cu siguranţă o 


subapreciase pe Saga. Se aşteptase la altcineva: o ţărăncuţă 
proastă, poate, destul de naivă pentru a se lăsa manipulată şi 
exploatată de o femeie ca Violante. Acum, însă, se afla în faţa 
Sagăi şi încă nu ştia exact cum stau lucrurile cu ea. 

— Aşadar, este aşa cum spui tu? întrebă Saga. 

— Nu. 

Jorinde se uita de la una la alta. Păru că vrea să-i vină în 
ajutor Karmesinei, dar apoi renunţă. Poate că, pentru o clipă, se 
îndoia ea însăşi de noua ei prietenă. 

— Dacă în spate nu este Papa, şi nici împăratul, atunci cine? 
întrebă Saga. 

Karmesin strânse pumnul stâng. Între sprâncenele ei 
întunecate, se ivi o cută. 

— Este complicat. 

Saga nu spunea nimic, doar o privea, aşteptând. 

Karmesin oftă, o prinse de braţ şi o conduse împreună cu 
Jorinde spre capătul extrem al punţii ambarcaţiunii, afară din 
câmpul vizual al vâslaşilor, ale căror priviri atârnau lacome de 
corpul concubinei. 

Câteva etaje sub ele, Santa Magdalena trăgea o coadă 
înspumată prin valuri. Masele de apă se loveau cu zgomot între 
ele şi făceau cu neputinţă urmărirea de la o distanţă mai mare a 
discuţiei celor trei. Saga aruncă o privire înapoi spre scară, unde 
luaseră poziţie gărzile ei de corp. Căpitanul Angelotti şi 
cârmaciul lui erau şi ei destul de departe şi ocupați cu navigarea 
galerei. 

— Eu cunoşteam bărbatul care a încercat să te omoare, spuse 
Karmesin. Nu era prima oară că noi îl întâlneam. 

— Noi? 

— Comunitatea surorilor Karmesin. Una, care a purtat 
înaintea mea numele de Karmesin, i-a tăiat cu mult timp înainte 
gâtul. Acum doar am dus până la capăt ceea ce ratase ea. 

— Cum a putut să supravieţuiască? 

— Nu ştiu. Nimeni nu ştie, afară, poate, de omul care i-a cerut 
odată serviciile. Cardinalul Oldrich de Praga. Cred că el a fost cel 
care l-a tocmit împotriva ta. 

— Deci, totuşi, Sfântul Scaun! 


— Nu! Cardinalul Oldrich este în preajma Papei, asta e 
adevărat. Dar Inocenţiu nu e un prost. El ştie exact că Oldrich 
are propriile lui planuri şi că dintotdeauna încearcă să 
influenţeze hotărârile lui Inocenţiu. Oldrich s-a împotrivit 
sprijinirii cruciadei voastre. Aproape că l-a implorat pe papa să 
te înlăture. Inocenţiu nu s-a lăsat atras şi, în schimb, l-a 
împuternicit pe trimisul pe care l-aţi întâlnit la Milano să vă dea 
tot sprijinul. În acelaşi timp, a bănuit că Oldrich nu se va 
mulţumi cu un Nu. De aceea, a mai făcut ceva. 

Saga înclină capul. 

— Te-a trimis pe tine? 

Karmesin dădu din cap. 

— Saga, eu n-am venit aici ca spioană, chiar dacă voi toţi 
credeţi acest lucru. Eu sunt aici, ca să te apăr pe tine. 

— De ce nu m-ai prevenit? 

— Nu te cunoşteam, şi nu ştiam dacă nu cumva o să-ţi strângi 
lucrurile şi o să dispari. Nu puteam admite aşa ceva. 

— Te aşteptai să mă omoare? 

— Ştiam că nu ar reuşi. 

— Aşa? 

— Karmesin nu este doar concubină. Noi ştim să facem multe. 
Omul acesta n-a avut niciodată o şansă. 

— Şi ce mai eşti? lubita Papei, strajă de corp, atentatoare? 

Acum Karmesin părea aproape jenată. 

— Eu nu sunt iubita lui Inocenţiu. Doamnă de companie ar 
suna mai bine. 

Jorinde ascultase mută, trasă într-o parte şi-n alta, între 
oroare şi fascinaţie. Saga se așteptase ca ea să se situeze de 
partea Karmesinei şi să-i apere faptele. Dar tânăra nobilă era 
mai greu de pătruns decât crezuse Saga. Expresia de pe faţa 
Jorindei se întunecă atunci când se adresă concubinei. 

— Saga ar fi putut să fie acum moartă. 

— De aceea sunt aici. Pentru ca ea să nu fie moartă. 

— Uite la ea! N-ar fi lipsit mult, şi ea... 

Karmesin dădu din cap. 

— Da, şi îmi pare rău. El n-ar fi trebuit niciodată să se apropie 
atât de mult de tine. Dar cum aş fi putut eu să ştiu că, în toiul 


nopţii, tu îţi faci de lucru la catarg? Dacă ai fi rămas în cabina 
mea, probabil că nici nu l-ai fi văzut vreodată. 

Jorinde scutură capul necăjită. 

— Saga ar fi putut să moară, pentru că tu nu ai prevenit-o. 
Karmesin tăcea. Privirea i se încrucişă din nou cu privirea Sagăi. 

— Trăieşti, asta e important. Şi o să conduci aceste fete în 
Ţara Sfântă. 

— Mai sunt şi alţii în afară de el? întrebă Saga. Mai mulţi 
atentatori? 

— În cazul în care, într-adevăr, încă cineva ar fi interesat de 
viaţa ta, atunci... 

— Ar trebui să fie deja la bord, încheie Saga fraza. Vocea ei 
era slabă şi monotonă, gândurile fugeau în altă parte. 

— Da. 

Jorinde respiră şuierător, se întoarse şi plecă ca o vijelie de pe 
puntea ambarcaţiunii. 

— Ce are? întrebă uimită Karmesin. 

— Probabil că tocmai a înţeles pe cine a invitat în cabina ei. 

— Eu nu am minţit-o. 

— Poate că s-a înşelat ea însăşi. 

— În privinţa mea? 

— Sau a ei înseşi. Despre ce i-ar place să fie, dacă... n-ar fi 
Jorinde. Karmesin scutură capul fără să înţeleagă. Işi depăşi 
nesiguranța cu un zâmbet. 

— Cum va fi de acum încolo? întrebă Saga. 

— Eu rămân la bord şi sunt cu ochii pe tine. 

Saga aruncă o privire spre cele patru străji de corp ale ei, 
două pe puntea ambarcaţiunii, două pe scară. 

— Ca şi când n-ar fi destulă lume aici, care se uită la mine 
toată ziua. Karmesin scutură capul. 

— Eu nu te supraveghez pe tine, ci pe toţi ceilalţi. Asta e 
deosebirea. Saga privi dincolo de cele patru străji, spre puntea 
principală. De aici se vedeau zeci de vâslaşi, dar existau mai 
mulţi. Cum voia Karmesin să-i urmărească pe toţi? 

— Încă o întrebare. 

— Desigur. 

— Violante a vrut să te găzduiască pe una din punţile de jos, 
împreună cu toate celelalte fete. Ce-ai fi făcut atunci? 


— Aş fi găsit o cale să ajung în preajma ta. 

— Asta trebuie să mă liniştească sau să mă îngrijoreze? 

Colţurile gurii concubinei zvâcniră şi Saga înţelese că, dincolo 
de zâmbetul ei, se afla altceva decât voioşie. Işi aşternea pe 
chip straturi de frumuseţe ca nişte văluri, deghizări uşoare ca 
pana, una peste alta, şi de câte ori ai fi crezut că n-ar putea să 
apară mai atrăgătoare, mai bulversantă, mai desprindea o coajă 
şi, pur şi simplu, trebuia s-o îndrăgeşti. Dar adevărata Karmesin 
se tot îndepărta, intra tot mai adânc în această platoşă de 
farmec. 

Concubina îi făcu un semn Sagăi. 

— Mă duc să vorbesc cu Jorinde. Dacă vrea, pot să-mi găsesc 
alt loc unde să stau. 

— N-o să vrea. 

— Femeile în starea ei sunt imprevizibile. 

Saga înclină capul, neînţelegând. 

— Oh, nu ţi-a spus? Karmesin îşi muşcă buzele, apoi oftă uşor. 
Jorinde este gravidă. Cel mai târziu în cinci luni va aduce pe 
lume cel de-al doilea copil al lui Achard. 


Triumviratul ordinelor cavaleresti 


La orizont apărură trei galere. Metalul luci, când şirurile de 
cavaleri din spatele parapetelor luară poziţie, cu săbiile cu tăişul 
în sus apăsate de piept. Velele colorate erau împodobite cu 
însemnele celor trei mari ordine. Crucea roşie a templierilor 
umbrea primul vas. O cruce neagră pe fond alb fâlfâia deasupra 
galerei Ordinului german. La catargele ioaniţilor flutura o cruce 
albă, pe un negru întunecat. 

Cele trei vase se apropiau la aceeaşi cotă de vârful flotei. 
Semnalizatorii agitau steguleţe pentru a transmite veşti de pe o 
punte pe alta. Şi pe galerele cruciatelor se dădeau semnale, de 
pe Santa Magdalena semnalele ajungeau până la ultimele vase. 

Saga stătea la parapeţi lângă contesa Violante şi Berengaria 
şi-şi simţea inima bătând ca un şir de lovituri înăbușite în 
obrazul ei devastat. De la atentat trecuseră trei săptămâni. 
Firele fuseseră scoase, dar rana încă mai oferea o imagine 
oribilă. Umflătura de la ochi se retrăsese, nici culoarea nu mai 
era atât de pregnantă, dar tăietura, cu lungimea de o dată şi 
jumătate arătătorul ei, de un roşu închis şi îngroşată, trecea 
pieziş de la linia nasului peste obraz până în bărbie. Când 
mânca, trebuia să fie atentă să nu se muşte de excrescenţa 
cărnoasă dinăuntrul obrazului; în general, hrana solidă îi dădea 
destulă bătaie de cap. Vindecătoarea o asigurase că umflătura 
din gură se va retrage şi odată va putea să mănânce din nou 
absolut normal. Saga nu era perfect convinsă că aşa va fi. Rana 
tot o mai durea şi îi dădea o mâncărime cumplită. Cel puţin, 
scăpase de o congestie, care ar fi putut foarte uşor s-o coste 
viaţa. 

Vasele ordinelor mai erau încă la o bună bucată de drum, dar 
aşezarea cavalerilor în poziţie de luptă pe punţile lor îşi şi făcuse 
efectul. Comandanții galerelor se străduiau să facă impresie şi, 
fără îndoială, o făceau cu succes. Pe toate vasele din flota 
cruciatelor fetele se înghesuiau în spatele balustradelor, ba 
chiar printre băncile vâslaşilor, şi priveau ţintă, cu ochi mari şi 
gurile căscate, spre galerele cavalerilor. 


— Aşadar, acum începe partea serioasă, spuse Violante cu o 
voce tulbure, în timp ce mâinile cu oasele degetelor albe ca 
varul se strângeau în jurul balustradei. 

Saga era cât pe-aci să întrebe cum era cicatricea de pe faţa 
ei, dacă nu serioasă, dar nu-i ardea să se certe cu contesa. 
Faptul că Violante îi spusese că Faun era de mult în libertate nu 
schimbase mult sentimentele Sagăi faţă de ea. Existau 
momente în care aproape îi era dragă contesa, şi altele, în care 
nu simţea decât furie, ba chiar ură. In momentul acela între ele 
exista un armistițiu neexprimat. 

— Vino, spuse Violante şi arătă spre uşa dinspre castelul 
pupa. Trebuie să vorbesc cu tine. Singură. 

Saga o urmă înăuntru. Nu-i scăpă privirea Karmesinei aţintită 
asupra lor, şi văzu că şi Jorinde se uita după ele. De când ştia că 
tânăra aristocrată aştepta un copil, vedea foarte clar cum i se 
schimbase acesteia corpul. Se întreba cum de nimeni altcineva 
nu punea întrebările fireşti. Nici măcar Violante nu părea să aibă 
vreo bănuială - sau avea, pur şi simplu, alte griji. 

— Acum a sosit momentul, spuse contesa, după ce fu închisă 
uşa castelului. Rămase pe culoarul care ducea la cabina 
căpitanului şi la celelalte cabine. Erau absolut singure aici, jos. 
Era întuneric şi numai prin crăpăturile uşii cădea lumina zilei, 
slabă. Faţa Violantei era în semiumbră. Ce se petrece acum 
decide ce se va întâmpla cu noi mai departe. Vreau ca tu să fii 
conştientă de acest lucru. Totul depinde de tine. Noi trebuie să 
atragem de partea noastră ordinele cavalerești. 

__— Nu e nevoie să vorbiţi cu mine cum aţi vorbi cu un copil. 
Inţeleg oricum ce vreţi să spuneţi: dacă ordinele nu ne ajută, nu- 
| veţi mai revedea niciodată pe Gahmuret. 

Contesa nici nu clipi. 

— Nu este vorba numai de el. 

— Oh! O clipă, pactul dintre ele se clătină. Dar Saga era prea 
epuizată, pentru a-i imputa ceva Violantei. 

— Fetele de pe aceste corăbii... depind de sprijinul cavalerilor. 
Ce crezi că vor face sarazinii când pe ţărmul lor vor apărea cinci 
mii de femei lipsite de apărare? Avem nevoie de aceşti cavaleri! 

— De când vă faceţi griji pentru binele acestor fete? Saga 
cunoştea răspunsul, chiar dacă rămânea confuz: Violante voise 


să pună pe picioare această cruciadă, pentru a-şi regăsi soţul, 
dar la un moment dat, pe drum, într-un punct oarecare al 
călătoriei, începuse să se simtă răspunzătoare pentru cruciate. 
Saga se întreba dacă, în taină, Violante ajunsese la părerea că 
totul fusese o mare greşeală. g 

— Poţi crede ce vrei despre mine, spuse contesa. In câteva 
minute, trimişii celor trei ordine vor sosi la bord. Şi îţi vor pune 
întrebări. 

Saga dădu din cap. Toate acestea fuseseră de mult parcurse. 
Cât timp Saga zăcuse ţintuită la pat, Violante se aşeza pe 
marginea patului ei şi vorbea, vorbea întruna. 

— Eşti pregătită? 

— Este important? Pe mare nu putem fugi de ei. 

Violante îi zâmbi încurajator. 

— O să faci faţă. 

— Mi-e frică. 

— Şi mie. Dar dacă vei face totul aşa cum trebuie, va fi bine. 

Violante considera absolut firesc ca Saga să evoce spiritul 
minciunii, pentru a convinge cavalerii ordinelor de temeinicia 
cruciadei lor. Chiar şi numai gândul acesta îi răscolea Sagăi 
viscerele ca o conştiinţă încărcată, brusc dornică să vorbească. 

— Vei face totul ca să ne ajuţi, nu? Tonul Violantei îi trăda 
nesiguranța. Ceea ce urma să se întâmple era în afara influenţei 
ei. 

„N-are încredere în mine, se gândi Saga. Şi are dreptate. Nici 
eu n-aş avea încredere în mine. Nu în cea mai bună mincinoasă 
din lume”. 

— Te rog, spuse Violante. Era pentru prima oară în toate 
aceste săptămâni, că ea cerea ceva şi nu pretindea. Saga 
încercă să guste un triumf, dar nu-l găsi. 

Doar groază. 

XXX 

Mai întâi o frapară ochii templierului. Erau verzi-albaştri şi 
păreau să nu se închidă niciodată. 

— Aşadar, în viziunile tale îţi apare Maria Magdalena şi-ţi 
împărtăşeşte voinţa Domnului. 

Suna ca o constatare, dar Saga avea, totuşi, senzaţia că 
templierul aştepta un răspuns: 


— Da, spuse. Aşa e. 

— Cum arată? întrebă cavalerul Ordinului german. 

— Este frumoasă? vru să ştie un ioanit. 

Sub privirile celor trei bărbaţi, Saga avea impresia că e foarte 
mică. Se afla împreună cu ei, în cabina căpitanului. În afară de 
ea şi de cavalerii ordinelor, nu mai era decât Violante de faţă, 
dar cavalerii nu s-au sfiit să lase de înţeles că se aşteptau ca, în 
timpul chestionării, contesa să tacă. Nu trebuia decât s-o 
priveşti, pentru a-ţi da seama cât de greu îi era să se 
conformeze. 

— Arată ca o femeie absolut normală, spuse Saga. Nimic nu 
este suprapământesc în ea. Este, pur şi simplu... o femeie. 

Cavalerul ordinului templierilor era cel mai tânăr şi mai 
impunător dintre cei trei bărbaţi. Avea părul lung şi blond şi 
rebel ca paiul. Sub ochiul lui drept, o cicatrice pornea drept în 
jos, ca şi când cineva i-ar fi înfipt o sabie în faţă. Dunga îngustă 
se termina într-o uşoară îngroşare; semăna cu o lacrimă de 
culoarea cărnii. Ca şi ceilalţi doi, trecuse pe Santa Magdalena în 
echipament complet de război, ceea ce îl făcea să pară mai înalt 
şi mai impresionant. Peste platoşa lungă până la genunchi purta 
mantia albă de templier, cu crucea roşie. De sub stofa largă 
ieşea la iveală spada. Gulerul încreţit, confecţionat din zale îi 
ajungea până sub bărbie şi făcea şi mai colţuros chipul său 
marcant. 

— Tu ţi-ai luat numele de Magdalena. Nu este o blasfemie, 
dacă adevărata Maria Magdalena, aşa cum spui, este unealta 
aleasă a lui Dumnezeu? A fost prima care l-a văzut cu propriii ei 
ochi pe Domnul lisus înviat. Ea le-a dus ucenicilor vestea învierii 
sale. De aceea, unii o numesc apostolul apostolilor. Şi tu vrei să 
fii ea? 

— Nu eu mi-am dat acest nume, îl contrazise Saga. Alţii au 
făcut-o. Niciodată n-am cerut aceasta. 

— Dar te simţi legată de ea. 

— Da, Domnule. Şi Maria Magdalena a avut viziuni. 

— Extaze, o corectă ioanitul. 

— Unii spun că ar fi fost posedată de demoni, înainte ca 
Christos să-i alunge! interveni în discuţie cavalerul Ordinului 
German. 


— Când îţi apare, este goală? întrebă templierul, atât de 
evident ca din întâmplare, încât Saga ar fi adulmecat chiar şi de 
la 100 de paşi cursa întinsă. 

— Credeţi, cumva, că Dumnezeu nu ar fi putut s-o îmbrace? 
replică Saga. 

loanitul râse uşor, ceea ce-i atrase privirea furibundă a 
templierului. Acesta era un bărbat mai în vârstă, cu părul 
cărunt, purta şi el o platoşă şi cizme înalte, deasupra avea însă 
o robă neagră, pe pieptul căreia apărea în toată splendoarea 
crucea albă a Ordinului său. Sub braţ ţinea coiful cu 
deschizătura pentru ochi, purtat de cruciați. Ceilalţi doi bărbaţi 
îşi puseseră coifurile pe masa de scris a căpitanului, de unde se 
urmăreau unul pe altul. 

loanitul îşi drese glasul. 

— Are părul lung, când îţi apare? 

— De ce ar fi trebuit să-l taie? ripostă Saga. 

— De aceea porţi şi tu părul până pe spate? se interesă el, 
fără a se lăsa derutat de contraîntrebarea ei. Deşi, după câte 
ştim noi, fiicele Domnului obişnuiesc să poarte părul retezat 
scurt sub scufie. 

— Eu nu sunt călugăriţă, Domnule. Nu am depus jurământul. 

— Aceasta este, de fapt, o piedică, se amestecă în vorbă 
reprezentantul Ordinului German. Mantia de deasupra platoșei 
sale era albă, crucea de pe ea era neagră. Chiar şi cizmele lui 
înalte erau acoperite cu o împletitură de zale. De ce ne-ar 
transmite Domnul poruncile sale printr-o persoană obişnuită, în 
loc să aleagă pentru aceasta una din credincioasele sale fiice 
dintr-o mănăstire? 

— Răspunsul la întrebarea Voastră este simplu, Domnule, 
spuse Saga, care era pregătită pentru o asemenea întrebare. 
Dacă aţi privi în jur, pe vasele noastre, ar trebui să constataţi că 
majoritatea cruciatelor de la bord sunt femei simple, fiice de 
ţărani needucate, copii de simpli meşteşugari sau muncitori cu 
ziua. Doar puţine vin din case bogate sau sunt chiar de viţă 
nobilă. Şi, fie-mi îngăduit, multe nu se încred în călugăriţe şi în 
călugări, pentru că viaţa acestora se deosebeşte atât de mult de 
propria lor viaţă. 


— O viaţă pentru Dumnezeu! strigă indignat templierul. Cine 
ar putea să fie neîncrezător din această cauză? 

loanitul oftă sonor, înainte ca Saga să poată să răspundă. 

— Eu cred că toţi am înţeles ce a vrut ea să spună. Oamenii 
simpli au gânduri simple. Şi dacă Dumnezeu a ales o femeie 
obişnuită pentru a-i conduce, aceasta mi se pare, de fapt, mai 
eficient decât dacă li s-ar vorbi îmbrăcat în odăjdii sau chiar din 
amvon. Probabil că sunt destui din aceştia şi vedem bine că 
lumea este orice în afară de sfântă şi pură. 

— Păcătuiţi! ripostă templierul. 

— Nu spun decât adevărul, zise calm ioanitul. Poate că ar 
trebui să părăsiţi mai des cetatea Voastră şi să Vă amestecați 
printre oameni. Atunci aţi şti cum arată lumea de afară. 

Mâna templierului căzu pe mânerul spadei, dar redeveni 
imediat stăpân pe sine. Se întoarse ţeapăn către Saga. 

— Dumnezeu ţi-a făcut făgăduieli? 

— Numai pe acelea pe care le face fiecăruia din noi. 
Făgăduiala vieţii veşnice alături de el. 

— Aşadar, ţi-a făgăduit cerul? 

— Dacă trăiesc după legile sale. 

— Atunci nu mai ai nevoie de Sfânta Maică Biserica pentru a 
te mântui? 

— Oh, desigur. Sunt sluga ei credincioasă. 

Cavalerul înalt din Ordinul German luă cuvântul. 

— Tu crezi că eşti fiica Domnului? 

— Vreţi să spuneţi, aşa cum a fost Christos fiul său? De ce aş 
crede aşa ceva? Nu, eu nu sunt decât unealta sa, pe care o va 
pune deoparte când nu va mai avea nevoie de ea. Eu văd, şi 
aud, şi vorbesc din însărcinarea sa - întocmai ca, odinioară, 
adevărata Maria Magdalena. 

— Toate acestea nu dovedesc absolut nimic, spuse 
templierul. De la bun început, eu n-am crezut în această 
cruciadă a femeilor, iar astăzi n-am auzit nimic care să mă 
poată convinge de contrariul. 

— Vă pripiţi, spuse ioanitul. S-ar putea să aveţi dreptate. Sau, 
poate, nu. 

— Ne pierdem timpul aici, lătră templierul. 

— Eu nu sunt aşa de sigur ca Voi. 


— Atunci rămâneţi. Călătoriţi împreună cu aceste femei. 
Apăraţi-le, dacă puteţi! Ordinul templierilor nu poate fi de acord 
cu o asemenea nebunie. 

— N-ar fi prima oară că Ordinul templierilor se înşală. 

Violante privea cu disperare crescândă de la un cavaler la 
altul. La fel ca Saga, presimţea că aici nu era vorba numai de 
credibilitatea Magdalenei, ci, mai ales, de conflictele dintre cele 
trei ordine. 

Într-adevăr, acum schimbul de cuvinte dintre aceşti bărbaţi 
era violent. Câteva minute bune, niciunul din ei nu se sinchisi de 
cele două femei. În mai multe rânduri, Violante păru să 
dorească nebuneşte să se ridice şi să cheme la ordine cavalerii. 
Corpul îi era încordat, expresia feţei îndârjită, dar încă se mai 
stăpânea. Saga se simţea şi ea tot mai neplăcut în propria piele, 
deşi deznodământul acestei chestionări nu avea în mod evident 
o legătură cu ea. 

În cele din urnă, templierul părăsi furios cabina, se înclină din 
mers doar fugitiv în faţa Violantei şi trânti uşa în urma lui. Îi 
auziră paşii afară pe coridor, tropăind. Puțin mai târziu, răcni pe 
punte nişte ordine, dar sunară prea înăbuşit, pentru ca vorbele 
să fie înţelese; dar nu era nicio îndoială că părăsise Santa 
Magaalena. 

Contesa sări în sus, când ioanitul şi cavalerul Ordinului 
German se arătară dornici să-şi continue disputa. 

— Domnii mei, spuse cu asprime în glas, şi pentru o clipă 
Saga o admiră pentru curajul ei. Domnii mei! 

Cavalerii amuţiră şi se uitară la ea. 

— Nu consideraţi că este dezonorant să vă comportaţi ca 
nişte ţărani, care se tocmesc pentru preţul unei vaci, când aici 
este, totuşi, vorba de soarta a cinci mii de tinere, care au pornit 
pe acest drum pentru a împlini ceea ce Voi şi ai Voştri n-au dus 
până la capăt? Ele n-au precupeţit nicio nedreptate, niciun 
pericol, nicio boală şi nici foame şi sete, pentru a putea elibera 
Locurile Sfinte din mâinile necredincioşilor. Ordinele Voastre se 
înfruntă de o veşnicie pe câmpurile de luptă ale Ţării Sfinte, dar 
lerusalimul este şi acum sub stăpânirea sarazinilor. Noi toţi - 
aceste fete şi eu însămi, şi în mod deosebit Magdalena, cu 
misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu - suntem aici, 


pentru a schimba această stare. Şi Vouă nu vă vine altă idee 
decât să aduceţi sub ochii noştri certurile Voastre meschine? Eu 
am crezut că am de-a face cu cavaleri şi oameni de onoare. In 
schimb, Voi vă răstiţi unul la altul ca târgoveţele! Ar trebui să Vă 
fie ruşine! 

Saga stătea ţeapănă ca un băț, în vreme ce Violante, cu 
pieptul palpitând şi cu faţa palidă precum cenuşa, îşi pusese 
mâinile în  şolduri. Amândoi cavalerii se uitau la ea, 
reprezentantul lui Ordo Teutonicorum, cu faţa roşie ca focul, 
ioanitul - mai calm, aproape amuzat. 

— Cum îndrăzniţi! cuvântă cavalerul Ordinului German. 

Violante păşi în faţa bărbatului, la doar două palme distanţă 
între feţele lor, şi se priveau ca doi luptători într-o luptă corp la 
Corp. 

— Sunteţi un laş jalnic, şi jalnică este purtarea Voastră în 
prezenţa a două doamne şi înaintea lui Dumnezeu! şuieră ea. 

Cavalerul lupta cu impulsul de a o trânti la pământ, poate 
chiar de a-i face ceva mai rău. Dar Violante rămase neclintită în 
faţa lui, atât de furioasă, încât, probabil, nici zece cavaleri cu 
săbiile scoase n-ar fi putut-o abate de la cursul pe care apucase. 
Saga, care ar fi preferat să se fi prăbuşit pământul sub ea, ştia 
că mai târziu Violante va regreta modul în care se purtase şi că 
ea însăşi, Saga, va avea, poate, de suferit din pricina capriciilor 
ei. Dar, în acest moment, cu toată uimirea şi ruşinea, simţea un 
enorm respect. Înţelese şi că, probabil, n-ar fi ajuns atât de 
departe cu propria ei autoritate, aşa cum crezuse. Era nevoie de 
un caracter cum era cel al Violantei pentru a conduce o oaste; 
câteva minciuni nu erau suficiente. 

Cavalerul Ordinului German trecu fără o vorbă pe lângă 
Violante. Lăsă uşa deschisă, dar contesa nu se uită după el. 
Stătea împietrită, cu pumnii strânşi şi fierbând de furie. Poate că 
tocmai ratase şansa de a-l revedea pe Gahmuret. Se întoarse 
țeapănă spre ultimul cavaler care mai rămăsese. 

loanitul zâmbi şi-şi încrucişă braţele, încât împletitura de zale 
se frecă zornăind. Era mai în vârstă şi, pare-se, şi mai înţelept 
decât ceilalţi doi bărbaţi. 

— Şi Voi? întrebă Violante, cu o voce în care încă mai vibra 
furia. Nu vreţi să vă alăturaţi celor doi bărbaţi? Atunci, plecaţi! 


— Sunteţi o femeie uluitoare, contesă Violante. 

— Poate uluitoare, poate doar uluitor de proastă. Dar nu mai 
pot să ascult cum... 

Amuţi, când zâmbetul lui deveni tot mai larg, o unică 
provocare. Părea că realmente îl amuza nu numai accesul de 
furie al Violantei, ci, mai mult încă, sensibilitatea celorlalţi doi 
bărbaţi. 

— Eu ştiu de ce sunteţi, de fapt, aici, spuse el, fără nicio 
trecere. 

Ochii Violantei se îngustară. 

— Aşa? 

Cavalerul dădu din cap. 

— Nicio grijă, cei doi nu bănuiesc nimic. Sperasem din capul 
locului să pot vorbi cu Voi fără ei, şi, după cum văd, aveaţi 
aceeaşi dorinţă. 

— Voi... 

— Insultaţi-mă, dacă vreţi. După douăzeci de ani în Ţara 
Sfântă, sunt obişnuit cu lucruri mai rele, credeţi-mă. M-am 
împotrivit cu o mână de oameni la două sute de sarazini scoşi 
din minţi, am supravieţuit furtunilor de nisip, care altora le-au 
tăiat carnea de pe oase, şi am servit la graniţa cu împărăţia 
selgiucizilor. Oftă, după care cobori vocea, într-adevăr, contesă, 
există furii mai rele decât sunteţi Voi. 

Nimeni nu mai era interesat de Saga. Nu s-ar putea spune că 
ei i-ar fi displăcut. Ar fi preferat să-i fi urmat pe bărbaţi pe 
punte, unde cu siguranţă plecarea furtunoasă a cavalerilor 
ordinelor provocase deruta firească. 

Furia Violantei se spulberase încă în timp ce vorbea ioanitul. 
Se apropie obosită de masă şi se prinse cu amândouă mâinile 
de margine. 

— Eu nu sunt duşmanul Vostru, contesă, spuse ioanitul. 
Înainte, în timpul saluturilor, Saga fusese atât de emoţionată, 
încât acum nu-şi mai putea aminti numele lui. 

Violante înălţă capul şi-l privi drept în ochi. 

— Atunci, vreţi să ne ajutaţi? 

— Aş putea să fac acest lucru cu conştiinţa împăcată? Acum 
privirea lui o căută din nou pe Saga, şi când o găsi, nemişcată 
ca o statuie într-un colţ al cabinei, încreţi fruntea şi-şi masă cu 


arătătorul şi policarul rădăcina nasului. Se poate ca tu să auzi o 
voce, copilă, dar mă îndoiesc că este glasul Tatălui nostru 
ceresc. Sau cel al Mariei Magdalena. 

Violante vru din nou să sară în sus, dar, cu un gest, el o făcu 
să tacă. Spre consternarea Sagăi, ea îl ascultă. 

— Nu m-aţi ascultat înainte, contesă. Am spus că eu ştiu de 
ce vă aflaţi aici. De ce aţi pus la cale toată această nebunie. Ştiu 
pe cine căutaţi. Spunând acestea, se plecă direct spre Violante, 
de parcă ar fi vrut să-i ia capul în mâini, ca pe cel al unui copil 
îndărătnic. 

— Atunci lăsaţi-ne şi Voi singure, răspunse ea epuizată. La fel 
ca şi ceilalţi. 

— Gahmuret trăieşte, spuse el. Soţul Vostru nu e mort, 
Violante, şi nici n-a dispărut. In orice caz, nu după etaloanele 
acelui iad, în care l-am întâlnit. 

Timp de o clipă, Violante îl privi în tăcere. Dacă i se gătuise 
vocea, îşi depăşi surpriza cu o duritate abilă. In cele din urmă, 
spuse: 

— Nu mai e mult şi-mi Veţi atribui motive necinstite. Şi încă 
mai puţin, că abuzez de numele soţului meu. 

— Jucaţi-vă mai departe piesa, dacă vreţi. loanitul o opri 
printr-un semn. Sunt mai mult decât consternat că aţi putut 
ajunge până aici. Consecvenţa cu care Vă puneţi în aplicare 
planurile este demnă de admiraţie. L-am cunoscut pe soţul 
Vostru şi semănaţi cu el. Sunteţi tenace, şi aşa e şi el - numai de 
aceea poate să supravieţuiască acolo unde este acum. 

Zidul înălţat artificial din tăgăduiri şi sânge rece începea să se 
crape. 

— Unde este? întrebă cu vocea sugrumată. 

— Intr-o fortăreață, înconjurat de restul celor ce i-au rămas 
fideli. Adică, puţinii care mai sunt în viaţă. Gahmuret a apucat 
pe o cale periculoasă şi am îndoieli dacă Voi înşivă l-aţi putea 
urma. 

— Spuneţi-mi unde pot să-l găsesc. 

— În ţara selgiucizilor. În Nicăieri. Departe, dincolo de graniţa 
Ţării Sfinte, la răsărit. Niciun creştin nu se duce de bunăvoie 
acolo, doar dacă e gata să plătească pentru asta cu viaţa şi 
sufletul lui. 


Violante privea ţintă cavalerul. 

— Continuati, articulă cu un calm silit. 

— Gahmuret şi credincioşii lui au lăsat în drumul lor o urmă 
de distrugeri. Gospodării pustiite, sate incendiate, masacrarea 
unor ţărani şi nomazi. Cu alte cuvinte, şi-au pierdut minţile. 
Toate ororile jefuirii Constantinopolului, toate omorurile, toate 
distrugerile... Gahmuret şi oamenii lui le-au scos afară. Pe 
urmele lui a fost trimisă o ceată, dar oamenii aceia au dispărut. 
După aceea, n-a mai existat nicio urmă de Gahmuret şi de 
luptătorii lui. Marele Necunoscut din Est îi înghiţise. Dispăruseră. 
Morți, credeau toţi. 

Saga nu se mişca, nu făcea niciun zgomot. Călătoria ajunsese 
într-un punct de despărţire, dar nu era cel pe care-l prevăzuse 
Violante. Dintr-o dată, nu mai avea nicio importanţă dacă ar 
primi sau nu sprijinul ordinelor. Adevărul despre Gahmuret 
putea schimba totul. 

— Dar nu era mort, continuă ioanitul, şi acum începu să 
străbată cabina în lung şi-n lat. 

— Fraţii din Ordinul meu au fost primii care au auzit din nou 
ceva de el. Noi, ioaniţii, avem o fortăreață la graniţa cu 
selgiucizii Krak des Chevaliers. Este un post exterior îndepărtat, 
o ultimă bucată de civilizaţie creştină, înainte ca lumea să se 
cufunde în barbarie. De acolo, trimitem din când în când spioni 
în ţările selgiucizilor. Mulţi nu se mai întorc niciodată, dar 
câteodată mai reuşeşte vreunul şi ne aduce veşti despre ce se 
petrece dincolo de graniţă. Acum câţiva ani, unul a raportat 
despre nişte zvonuri, pe care le prinsese din zbor: că o hoardă 
de smintiţi din Apus a ocupat o fortificaţie a selgiucizilor şi că de 
acolo pornesc în incursiuni de jaf. Credeţi-mă, Violante, numai; 
un smintit ar fi putut comite o asemenea nebunie. În unele 
privinţe, selgiucizii sunt mai răi decât sarazinii. Să te măsori cu 
ei şi, pe deasupra, să rezişti în mijlocul lor, pentru aşa ceva este 
nevoie de ceva mai mult decât curaj, cutezanţă sau disperare. 
Numai un spirit bolnav ar merge atât de departe, încât să lase în 
urmă totul, trecutul său, familia sa, sufletul său, în schimbul... 
acesta. Gahmuret este acum unul dintre cei blestemaţi, şi dacă 
mai sunteţi în toate minţile, contesă, nu încercaţi să mergeţi pe 
urmele lui. La capăt nu vă aşteaptă decât nebunie şi moarte. 


Violante se făcuse cenuşie la faţă, era mult mai palidă decât 
înainte, în timpul accesului ei de furie, dar încă îşi mai stăpânea 
sentimentele. Buza inferioară tremura, respira prea repede şi 
prea tare, dar nici nu izbucni în lacrimi, nici nu-l făcu mincinos 
pe ioanit. 

— Este soţul meu, spuse încet. Nimic mai mult. 

— Întoarceţi-vă, Violante! Acum ioanitul vorbea cu o uluitoare 
blândeţe. Dacă Vă doriţi, cu adevărat, sprijinul ordinului meu, 
pot şi vreau să Vă dau un sfat: întoarceţi din drum flota Voastră, 
aduceţi fetele înapoi în patria lor şi mulțumiţi-Vă să nu-l mai 
revedeţi niciodată pe Gahmuret! 

Violante înghiţi, degetele păreau să se îngroape în lemnul 
mesei căpitanului. 

— ÎI voi găsi. Cu sau fără sprijinul Vostru. 

— Şi în acest scop veţi risca viaţa a cinci mii de fete? 

— Credeţi că ele m-ar asculta, dacă acum aş da ordinul de 
întoarcere? Tot ce e aici, spuse făcând un gest larg cu ambele 
mâini. Toate acestea înseamnă mai mult decât mine sau 
Gahmuret, sau puterea Ordinului Vostru. Credinţa a cinci mii de 
oameni este ca o forţă a naturii. Nimeni nu i se poate împotrivi. 

— O vor face sarazinii, spuse netulburat ioanitul. Vorbiţi cu 
femeile! Din partea mea, lăsaţi-o pe Magdalena să le vorbească. 
Dar Vă rog, Vă implor, întoarceţi-vă! 

Violante scutură din cap fără o vorbă. 

loanitul strânse pumnii. Parcă i-ar fi căzut faţa, umbre îi săpau 
obrajii. Se întoarse în loc şi se îndreptă spre uşă: 

— Mă voi duce la Roma şi îl voi înştiinţa pe Papa despre ce se 
petrece aici. Poate că celelalte ordine să vă fi refuzat ajutorul, 
pentru că sunt îndărătnici şi orbiţi. Eu vă refuz pentru a vă da o 
şansă să fiţi rezonabilă. 

Scutură scurt capul şi părăsi cabina, dar se întoarse pe coridor 
pentru ultima oară. 

— Curând vi se va lipi de degete mai mult sânge decât poate 
îndura un singur om. Atunci, abia atunci, îl veţi urma realmente 
pe Gahmuret acolo unde a ajuns de multă vreme. 


Soarta Tiessei 


Satul de munte, în care armata imperială îşi instalase cartierul 
general, ie afla pe o stâncă abruptă, greu accesibilă. Aerul 
scânteia din cauza arşiţei, când Faun, Tiessa şi Zinder urcară 
împreună cu ceata celor doi cavaleri un drum îngust, cu 
serpentine. Păsări negre dădeau roată zidurilor înalte cât turnul. 
Ferestre nu existau decât ici şi colo, şi puţinele existente erau 
minuscule, doar ceva mai mari ca ambrazurile pentru arbalete. 
Marea se întindea de cealaltă parte a stâncilor, şi de aici nu se 
putea vedea şi nici auzi. Muntele respingea vântul de mare şi 
acum păstra insuportabila arşiţă a sudului Italiei. 

Impăratul este logodnicul meu. 

Faun se simţea un prost, rănit şi dezamăgit. Dar mai ales tras 
pe sfoară. De ce nu-i spusese Tiessa mai devreme adevărul, în 
loc să-l lase să se îndrăgostească de ea? Fuseseră adevărate 
sentimentele ei pentru el? Nu făcuse decât să se folosească de 
el? Întrebările se adunau grămadă, fără ca el să găsească vreun 
răspuns. 

Privirea lui era aţintită asupra spatelui Tiessei. Stătea singură 
în şaua unui cal, mult mai în faţă, între cei doi cavaleri, în vreme 
ce el şi Zinder trebuiau să împartă un singur animal. Cei doi 
soldaţi, cărora a trebuit să le cedeze armăsarii lor, rămăseseră 
la marginea câmpului de ruine şi aveau să fie preluaţi mai târziu 
de o altă patrulă. Pe tot parcursul dramului, Faun şi Tiessa nu 
putuseră schimba niciun cuvânt. Chiar şi Zinder rămăsese 
monosilabic. Din când în când, mai spunea câte ceva ce ar fi 
trebuit să-l liniştească pe Faun, dar simţea foarte bine că nu 
avea niciun succes, aşa că, până la urmă, abandonă. Urcând 
călări serpentinele spre satul de munte al împăratului, nu-şi 
vorbiseră jumătate de dimineaţă. 

Casele acestei localităţi erau construite până la marginea 
peretelui de piatră. Se aplecau îndrăzneţe deasupra prăpastiei, 
zidăria contopită cu roca alb-gălbuie. Acoperişurile erau din 
cărămidă de lut ars. De la depărtare, satul putea trece drept o 
cetate complicată, şi doar de mai aproape se vedea clar că nici 
vorbă nu era de o fortăreață. Turnurile folosite drept locuinţe se 


înălţau deasupra vălmăşagului de acoperişuri, pe unele stăteau 
posturile de pază împărăteşti şi spionau vasta întindere de la 
poalele stâncilor şi uriaşa tabără militară, desfăşurată acolo jos, 
peste ţarini arse şi albii de râuri secate. Arşiţa de la prânz era 
umedă şi înăbuşitoare, până şi respiraţia era un efort. 
Perspectiva umbrei şi a unei ape reci era ademenitoare, dar pe 
Faun nici măcar aceasta nu-l mai înviora. Vederea Tiessei 
călărind tot timpul în faţa sa şi, totuşi, fără a putea vorbi deschis 
cu ea îl tortura mai mult decât arşiţa, mai mult decât setea. 

Au intrat în oraş printr-o boltă de poartă, urmăriţi de privirile 
posturilor de pază înarmate până-n dinţi. Câinii se repezeau 
lătrând la copitele cailor. Adalbert von Herringen şi contele 
Hector trimiseseră un sol, care plecase în galop înaintea lor şi 
înştiinţase împăratul de sosirea logodnicei sale. Faun se 
aşteptase ca ea să fie întâmpinată de un şir de cavaleri, un fel 
de gardă de onoare alcătuită în grabă pentru Tiessa. Dar peste 
tot domnea liniştea, la poartă şi pe străduţele întortocheate. 
Nimeni nu făcea caz de venirea ultimei prințese Staufer. 

De ambele părţi ale drumului principal se ramificau străzi 
înguste, multe cu scări cu trepte largi şi margini de piatră 
lustruite. Coloana de călăreţi se mişca deja de un timp prin 
cotloanele adânci şi umbroase ale satului, înainte ca lui Faun să- 
i sară-n ochi că nicăieri nu se vedeau locuitori; nicio figură 
speriată sau bănuitoare nu se arăta în găurile înguste ale 
ferestrelor. Pe străduţe patrulau soldaţi, supravegheau clădirile 
sau stăteau transpirând în jurul fântânilor din centrul unor 
pieţişoare. Deasupra câtorva ferestre şi uşi, urme de funingine 
urcau pe faţade, dar acestea rămâneau excepţii; era evident că, 
atunci când ocupase locul, armata împăratului se purtase mai 
blând cu ţăranii decât se obişnuia altminteri în expedițiile 
militare departe de patrie. Se putea ca Otto şi sfetnicii lui să-şi fi 
ales mai înainte acest loc drept cartier general. Aşa s-ar fi 
explicat şi faptul că nicăieri nu se vedeau localnici - nu mai 
exista niciunul. Soldaţii îi goniseră, poate chiar îi omorâseră, 
pentru a limita riscul unei răzvrătiri atât de aproape de împărat. 

— Asta ar putea să fie, spuse răguşit Zinder, când înaintea lor 
se deschise piaţa acelui sat de munte. O clădire cu trei etaje, 
singura cu decoraţiuni şi un blazon de piatră deasupra intrării, 


se detaşa de fațadele maronii din vecinătate. Când, în sfârşit, 
coborâră de pe cai, Faun avea dureri de burtă şi se simţea 
ciudat de greoi, ca şi când nici n-ar mai fi putut păşi. Peste toate 
părea să plutească vălul pierderii sale, făcând ca tot ce era în jur 
să fie lipsit de culoare şi tulbure. Işi spuse că era o prostie, şi în 
minte căuta toate argumentele pe care şi le confecţionase în 
ultimele săptămâni: Ea era de viţă nobilă. Era mai instruită şi, 
poate, chiar mai inteligentă decât el. Şi, la dracu', chiar îi mai 
veneau în minte câteva motive noi. De pildă, că ea îl minţise de 
la un cap la altul. Nici măcar numele ei nu era cel adevărat. 

Beatrix de Suabia. 

Ştia povestea prinţesei Staufer doar în linii mari, câţiva piloni 
ai tragediei ci, pe care o auzise în treacăt pe stradă, în urmă cu 
un an sau doi, când venea vorba despre împărat şi despre 
regele ucis. Dar nimic din ce auzise nu se potrivea cu fata pe 
care o ştia el - şi de care se îndrăgostise. 

Beatrix. 

Pentru el va rămâne întotdeauna Tiessa. 

— Descălecarea! strigă contele Hector, şi toţi soldaţii 
descălecară imediat. Zinder şi Faun avură nevoie de ceva mai 
mult timp, pentru că șezuseră amândoi în aceeaşi şa. 

Tiessa se îndreptă spre el, îi aruncă o privire tristă, şi pentru 
un moment păru că vrea să vină spre el. Dar apoi îşi aminti de 
rolul pe care îl avea de jucat aici, şi rămase între cei doi 
cavaleri. 

Nu, se corectă el: rolul îl jucase până acum. Aici trebuia să fie 
din nou ca însăşi. Beatrix de Suabia. Fiica defunctului rege Filip. 
Acum logodnica duşmanului său de moarte, Otto von 
Braunschweig. 

Viitoarea împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman. 

XXX 

— Vrei să auzi toată istoria? îl întrebă mai târziu Zinder, când 
rămase singur cu Faun într-o cămăruţă. Imediat după sosire, 
fuseseră conduşi aici de un slujitor morocăânos. 

— Nu. 

— Bine-nţeles că vrei. Afară de asta, m-am săturat să mă uit 
la tine cum te perpeleşti. 


Faun nu răspunse, doar privea mut uşa din lemn de cedru, cu 
ferecăturile ruginite. Se aflau în partea din spate a primăriei, 
care acum oferea găzduire împăratului şi suitei sale. Când se 
uitau prin ferestruica mică, vedeau la nici două lungimi de braţ 
depărtare un perete de casă din piatră brută. La picioarele lui se 
afla o străduţă îngustă în scară, ale cărei trepte duceau în sus în 
piaţă, dar la capătul ei de jos ducea după un colţ şi Dumnezeu 
mai ştie unde. Mirosea a mâncare de cartofi, probabil de la vreo 
bucătărie a soldaţilor, instalată în casele de prin vecini. 

— Deci? întrebă Zinder. Stătea cu picioarele îndoite în 

culcuşul lui, cu cizmele pline de praf puse nepăsător pe pătura 
de lână, cu spatele sprijinit de peretele rece. Aici înăuntru nu se 
prea simţea arşiţa, care acum, la începutul după-amiezii, făcea 
ca orice mişcare de pe străduţă să fie lentă ca pe fundul mării. 
_ Faun se întinse pe spate oftând şi-şi încrucişă braţele la ceafă. 
In cămăruţă mai era încă un al treilea pat, nefolosit; pe el îşi 
aruncaseră boccelele. Deasupra era cingătoarea lui Zinder 
pentru purtat arma împreună cu spada cu lama dinţată în teaca 
ei, care lui Faun i se părea tot atât de folositoare ca un lujer de 
floare. 

— Tu ştii că ea şi cele două surori ale ei sunt moştenitoarele a 
trei sute cincizeci de cetăţi? întrebă mercenarul. Trei sute 
cincizeci! Nu e o partidă rea! 

— Da, replică sumbru Faun. — Aşa s-o fi gândit şi împăratul. 

— Oh, el avea alte motive s-o facă logodnica lui. 

— S-o facă! Ea nici măcar nu-l vrea! A fost silită să accepte 
această logodnă. 

— Ceea ce nu schimbă cu nimic lucrurile; la întoarcerea sa va 
fi împărăteasa lui. 

Faun gemu şi privi în tavan. 

— Ea nu te-a minţit, spuse Zinder. Dacă asta este ce te 
supără atât de mult? Poate că unele lucruri le-a trecut sub 
tăcere - şi şi-a dat un nume fals, frumos şi bun -, dar, cel puţin, 
povestea cu documentul pare să fi fost adevărul. Tatăl ei a fost 
unul dintre semnatarii înţelegerii... regele în persoană. Zinder 
izbucni într-un râs amar. Am luptat pentru el. Şi am fost şi în 
această blestemată de cruciadă... Dar pe fiicele lui nu le-am 


văzut niciodată. Câţi ani ar fi avut atunci? Era încă un copil! Se 
opri cu un semn. N-aş mai fi recunoscut-o. 

— Nu vrei să taci, nu? 

— Măcar unul din noi doi să vorbească, altminteri o să fim 
uitaţi în gaura asta. 

— Uşa nu e zăvorâtă. Poţi să ieşi oricând. Nu cred că o să te 
oprească cineva. 

— Şi să te las singur în valea plângerii? Faţa lui Zinder făcu o 
grimasă strâmbă. Fără să auzi povestea ei? Nu. Nu cred. 

Faun oftă tare. 

— Suferi din dragoste, asta e. Zinder râse uşor, lăsă capul pe 
spate şi căută să privească spre acelaşi punct invizibil de pe 
planşeul cu grinzi, pe care-l privea şi Faun. Războiul civil s-a 
încheiat cu victoria lui Filip, ştii asta. A fost încoronat rege cu 
binecuvântarea papei, toţi credeau drept sigur că va purta şi 
coroana de împărat şi, în felul acesta, l-ar succeda, în cele din 
urmă, pe tatăl său Barbarossa. Soţia lui, Irene, era fiica 
suveranului de atunci al Bizanțului, ceea ce face ca Tiessa 
noastră 

— Beatrix - să fie nepoata a doi dintre cei mai puternici 
oameni ai lumii: Barbarossa - de o parte, Isaac - de cealaltă. S- 
ar putea spune că ea şi surorile ci sunt verigile de legătură 
dintre cele două mari imperii - ei, atunci încă mai exista 
imperiu! Bizanțului... După ce Filip a fost omorât, brusc, rivalul 
său din timpul războiului civil, Otto von Braunschweig, s-a 
bucurat de atenţia papei. Otto s-a străduit să le facă tuturor pe 
plac, şi într-adevăr a reuşit să fie recunoscut ca rege. Numai că 
principii din familia Staufer, rudele Beatrixei pe linie paternă, s- 
au opus încoronării unui Welf ca împărat. Ura dintre Stauferi şi 
Welfi are rădăcini adânci, şi atâta timp cât putea fi găsită o cale 
de a depăşi această ruptură, planurile lui Otto nu prea aveau 
sorţi de izbândă. Zinder se sprijini într-un cot şi privi spre Faun. 
— Exact acesta a fost momentul când, brusc, toată lumea a 
început să se intereseze de fiica lui Filip. Stauferii s-au declarat 
gata să-l accepte pe Otto ca împărat, dacă va lua de soţie pe 
vreuna din familia lor. Şi nu putea fi o Staufer oarecare, nu, 
trebuia să fie Beatrix, fiica naturală a lui Filip, în ale cărei vine 
curge sângele lui Barbarossa. 


Faun se tot sucea în culcuşul său. 

— Este îngrozitor. Este cel mai înverşunat duşman al tatălui 
ei. 

— Trebuie să-i fi explicat cineva din cercul cel mai intim al lui 
Filip. Eu nu cred că a trebuit s-o silească. Probabil că i-au 
povestit că de ea ar depinde pacea în întreaga împărăție, că 
numai nunta ei cu Otto ar putea împiedica un al doilea război 
civil, că doar ea singură avea în mâinile ei soarta a mii de 
oameni. Cuvinte frumoase, şi cu siguranţă foarte impresionante 
pentru o fată tânără. 

— Ai cunoscut-o. Chiar crezi că ar fi atât de proastă să 
accepte aşa ceva? 

— Atunci era un copil. Şi toate astea n-au nimic de-a face cu 
prostia. Ce i s-a povestit, nu erau minciuni. Promisiunea ei de a 
se căsători cu Otto a salvat cu adevărat imperiul de un nou 
război... în orice caz, principii Staufer s-au declarat dispuşi să fie 
de acord cu încoronarea lui Otto ca împărat, în cazul în care s-ar 
realiza o logodnă cu Beatrix. Nu ştiu dacă până acum Otto a 
văzut-o vreodată la faţă. Dar de dragul coroanei de împărat ar fi 
luat-o de nevastă şi pe bunica lui dracu'. Şi atunci de cenuo 
fată, şi nu una urâtă? 

Făcu o pauză. 

— Ştiai că Otto şi Beatrix sunt rude mai îndepărtate? întrebă 
după o tăcere. Papa însuşi a trebuit să le aprobe dispensă, ceea 
ce l-a costat pe Otto ctitoria a două mănăstiri. Dar cu acestea a 
fost înlăturată orice piedică şi s-a anunţat logodna. Principii 
Staufer au fost mulţumiţi, Welfii la fel, şi Otto a fost, în sfârşit, 
încoronat împărat. Nu pot să-mi închipui că a fost deosebit de 
fericit când, acum câteva luni, a primit aici, în Italia, vestea că 
Beatrix a fugit pe furiş. 

Tăcu un moment, şi, când continuă, timbrul vocii i se 
schimbase. 

— S-a vorbit mult despre suferinţa ei - cum a fost smulsă din 
durerea pentru tatăl ei ucis şi aruncată într-o şi mai mare 
nenorocire. Otto a cerut ca ea să nu mai stea la Hohenstaufen, 
ci să fie adusă înapoi, în patria lui, Braunschweig. A încartiruit-o 
în castelul Dankwarderode, şi acolo se spune că ea a căzut într- 
o adâncă tristeţe, departe de patria ei, de cele două surori ale ei 


şi de împrejurimile familiare ale Hohenstaufen. Dacă acesta este 
sau nu adevărul - şi deosebit de tristă mie nu mi s-a părut -, 
sigur este că, până la urmă, a folosit posibilitatea de a fugi. Şi, 
după cum se vede, ţi-a apărut tocmai ţie în cale. 

Faun încerca să şi-o imagineze pe Tiessa ca prinţesă în lux şi 
belşug, în haine fine, în cercul doamnelor ei de la Curte, cu 
broderii în mână, chicotind, umblând cu intrigi, ocupându-se de 
ceea ce îi place soţiei unui împărat - sau cum îşi reprezenta 
Faun o asemenea viaţă. Niciunul din aceste tablouri nu i se 
părea real. Tiessa înnoptase cu el sub cerul liber, aceasta era 
realitatea. Se certaseră, au stat împreună în murdărie, ba chiar 
au furat cai. Şi la dracu' - se iubiseră. Nimic din toate acestea 
nu se potrivea cu imaginea lui despre o prinţesă, ca să nu mai 
vorbim de o viitoare împărăteasă. 

Trebui să-şi amintească iarăşi de cele trăite de ei la Hoch 
Rialt. La urmăritorii ci, la şoimar şi cei trei tovarăşi ai lui, şi la 
moartea cavalerilor sub spada lui Achard. Fuseseră cavaleri 
imperiali? Bărbaţi, trimişi de locţiitorii lui Otto, pentru a captura 
prinţesa evadată? 

Zinder continuă. 

— Beatrix a fost crescută cu convingerea că Otto şi toţi Welfii 
sunt duşmanii de moarte ai familiei ci. Când s-a născut, era 
război civil. Ura împotriva Welfilor îi fusese pusă în leagăn. ŞI 
atunci, să ia de bărbat tocmai pe cel mai puternic dintre toţi 
Welfii, pe cel mai înrăit duşman al tatălui ei? Mercenarul scoase 
un oftat. 

— Biata de ea, este într-adevăr pedepsită de soartă. 

Stomacul lui Faun se contractă din nou. Se ridică, sperând că 
aşa va mai ceda senzaţia. Zadarnic. 

— Şi acum? întrebă. 

— Nu am impresia că am avea de ales, nu? Zinder se ridică 
din pat şi merse la fereastră. Privirea lui cerceta abilă strada de 
la poalele zidului. Acolo, jos, nu e nimeni, dar cu siguranţă doar 
aşa pare. Împăratul într-o ţară duşmană trebuie să fie mai bine 
supravegheat decât în trezoreria imperială. Probabil că pe 
acoperişuri mişună de arcaşi. 

— Tu crezi, într-adevăr, că ei ne ţin aici prizonieri? 

Zinder scutură capul. 


— Pe noi, nu. Dar pe Tiessa n-o vor mai lăsa să scape a doua 
oară. 

Faun făcu ochii mari, când înţelese de ce voia Zinder să iasă. 

— Nu te gândeşti serios! 

— Ai văzut-o. Nu era în orice caz fericită. Şi a mai fugit o dată 


de el. 

— Tu vrei s-o scoţi de aici? Din cartierul general al 
împăratului? 

Mercenarul ridică din umeri. 


— O iubeşti, nu? 

— Aş face orice pentru ea. Dar nimeni nu se alege cu ceva 
dacă ne vor omori şi pe ea o vor aduce înapoi împăratului. 

— Ştii, tinere, de fapt, noi doi n-ar fi trebuit să stăm aici. Ar fi 
trebuit să fim în drum spre port, de cealaltă parte a acestui 
munte blestemat de Dumnezeu, pentru că tu vrei să-ţi revezi 
sora şi eu... ei, eu vreau s-o revăd pe Violante. Acestea sunt 
motive oneste, acceptabile, nu-i aşa? Şi ce facem noi în loc de 
toate acestea? Stăm ghemuiţi în paturile noastre şi aşteptăm... 
ce? lţi spun eu: stăm aici pentru că încă nu suntem gata s-o 
abandonăm pe Tiessa. Şi, crede-mă, eu ar trebui să ştiu mai 
bine. Eu sunt bătrân. 

Faun îl privea ca pe o apariţie. Dintr-odată, se simţi nesfârşit 
de recunoscător că Zinder era cu el. Inţelese că, fără mercenar, 
ar fi fost sfârşit. Probabil că ar mai fi petrecut zile stând, 
autocompătimindu-se şi, la un moment dat, s-ar fi dat cu capul 
de pereţi, pentru că n-o pierduse numai pe Saga, ci şi pe Tiessa. 

Se auzi un ciocănit în uşă. In cămăruţă intră un bărbat bătrân, 
nu servitorul dinainte, ci un nobil în haină militară neagră. Privi 
cu dispreţ de la unul la altul. 

— Lăsaţi-vă armele aici şi urmaţi-mă, spuse. Majestatea Sa 
împăratul doreşte să vă vadă. 

XXX 

Pe drumul prin coridoarele de piatră ale primăriei, bărbatul se 
prezentă drept Konrad von Scharffenberg. Faun nu cunoştea 
acest nume, dar află curând că nu era mai puţin decât 
cancelarul Curţii împăratului. Scharffenberg era un bărbat de 
statură înaltă, cu părul argintiu şi o barbă deasă, cu trăsături 
pronunţate şi ochi limpezi, cărora nu părea să le scape niciuna 


din mişcările celor doi însoțitori ai săi. La cingătoare purta o 
spadă într-o teacă cu decoraţiuni nobile, şi mai avea un lanţ de 
aur cu un medalion heraldic, probabil un însemn al demnităţii de 
cancelar. 

— lertare, Domnule, spuse Zinder, când coborau o scară spre 
parter. Dar mi se pare neobişnuit ca un bărbat cu poziţia 
Voastră să ne aducă pe noi la împărat şi... 

— Şi nu un servitor? Scharffenberg zâmbi, dar nu părea 
deosebit de agreabil. Suntem în război. Aici nu e un palat, şi 
împăratul nu doreşte vâlvă. 

„Fără vâlvă din cauza miresei care a fugit de la el”, se gândi 
cu amărăciune Faun. Aşadar, de aceea n-a fost o primire 
fastuoasă, când au intrat călări în sat. Cu siguranţă, şi cei doi 
cavaleri şi vasalii lor datorau tăcere. Şi acum, unul dintre cei mai 
apropiaţi oameni de încredere ai împăratului îi luase, pentru ca 
nimeni să nu le poată pune întrebări nepotrivite. De pildă, cum o 
întâlniseră pe Tiessa. 

Îl scutură o teamă subită. Dacă împăratul voia să 
muşamalizeze întreg incidentul, atunci ar începe de acolo de 
unde bănuia că zace pericolul cel mai mare al unei guri slobode: 
la doi vagabonzi, care vor intra în prima cârciumă şi vor dori să 
istorisească toată povestea, dacă se poate chiar cu detalii 
picante, care ar putea pune în primejdie nu numai reputaţia 
împăratului şi a miresei sale, ci întreaga nuntă - şi, odată cu 
acestea, pacea sensibilă dintre Stauferi şi Welfi, ca şi 
îndreptăţirea lui Otto la tron. 

Schimbă o privire cu Zinder şi intui că mercenarului îi treceau 
prin cap gânduri asemănătoare. Fruntea lui Zinder era umbrită 
de grijă, privirea îi era sumbră. De mai multe ori privi pe 
neobservate peste umăr. Când Faun privi şi el, descoperi doi 
soldaţi, care li se alăturaseră fără zgomot şi îi urmau la distanţă 
de câţiva paşi. Amândoi ţineau mâinile pe mânerul săbiilor. 

Și acum? formulă Faun cu buzele fără să scoată un sunet. 

Zinder scutură capul. Cancelarul Curţii mergea înainte şi 
părea să nu dea nicio atenţie celor doi. 

— De fapt, unde, mai exact, ne duceţi? se interesă Zinder. 

— La împărat. V-am mai spus. 


Acum mergeau pe un coridor scurt, care se termina în faţa 
unei uşi duble. Două lămpi cu ulei ofereau unica lumină, ferestre 
nu existau. În spatele uşii, putea să se afle o sală de adunare, o 
temniţă sau o curte dosnică liniştită, ca făcută pentru o 
execuţie. Tot corpul lui Faun se crispă. Chiar şi mergând, i se 
părea că îl doare gamba. Durerea de stomac care îl chinuia de 
noaptea trecută se transformă şi avu senzaţia că va trebui să 
vomite. 

Undeva, zăngăni metalul. 

Faun privi peste umăr, dar acolo nu erau decât cei doi soldaţi, 
cu săbiile în teci. Unul dintre ei îi zâmbi strâmb. 

Scharffenberg se opri în faţa uşii şi se întoarse spre ei. 

— Mai întâi trebuie să vă mai pun o întrebare. 

— Da? Zinder părea senin. Între ei mai rămăseseră doar 
soldaţii. 

Ochii cancelarului Curţii se îngustară. 

— Unde aţi întâlnit-o pe prinţesă? 

— Pe un vas, răspunse Zinder, înainte ca Faun să poată spune 
ceva. Un vas comercial în drum spre Ţara Sfântă. 

Scharffenberg ridică o sprânceană. 

— Era pe un vas? 

— Ca pasager clandestin. Ea Vă va confirma. Prietenul meu 
de aici şi cu mine făceam parte din echipaj. 

— Nu mi se pare că arătaţi a marinari. 

— Suntem mercenari. Eu am luptat în războiul civil de partea 
împăratului. 

— Cum te numeşti? 

— Zinder, Domnule. 

Cancelarul Curţii respiră sonor. 

— Zinder. Vă ştiu numele, nu şi înfăţişarea. Aţi schimbat 
taberele, cel puţin asta îmi aduc aminte. 

— Şi eu Vă ştiu numele, Domnule. Ştiu că eraţi un apropiat al 
fostului nostru rege, Filip. lar acum sunteţi cancelarul 
împăratului. Tonul lui deveni puţin mai aspru. Spuneţi-mi, ce vi 
se pare condamnabil în schimbarea taberelor? 

Scharffenberg îi susţinu privirea, dar Faun observă că fălcile 
lui mestecau neliniştit. 


Pentru moment, cancelarul Curţii nu se lăsă antrenat în 
polemică, ci spuse: 

— La bordul unui vas, hm, hm. Şi cum anume... 

Zinder îl întrerupse: 

— Călătorea ascunsă sub punte. Probabil că s-a strecurat la 
bord la Veneţia. Tânărul meu prieten de aici şi cu mine fuseseră 
angajaţi ca străji de corp de către comerciantul a cărui marfă 
era dusă cu vaporul în Orient. La o jumătate de zi de mers 
călare de aici, aproape de țărm, câţiva bărbaţi din echipaj au 
descoperit-o pe prinţesă, o adunătură murdară, fără ruşine. 
Bărbaţii aceia voiau... ei, puteţi să vă închipuiţi. Oricum, 
tovarăşul acesta al meu şi cu mine ne-am aruncat între ei şi am 
reuşit s-o scoatem teafără de la bord pe fată... pe Majestatea 
Sa. Arătă spre îmbrăcămintea lui zdrenţuită şi spre rănile încă 
nevindecate. N-a fost chiar uşor, şi am plătit pentru asta. 

„N-a fost rea povestea, constată Faun, dar cu un cârlig 
periculos”: în cazul în care el şi Tiessa fuseseră, într-adevăr, 
urmăriţi în nordul Alpilor de oamenii împăratului, atunci s-ar fi 
putut şti că prinţesa călătorea în tovărăşia unui tânăr. A unui 
bărbat care semăna cu descrierea lui Faun. Dar nu era sigur 
dacă o asemenea descriere ajunsese până aici - de fapt, nu 
prea fusese destul timp pentru aşa ceva - şi ar fi putut avea 
noroc. Poate. 

Scharffenberg îi măsura în continuare cu ochii săi albaştri, 
neobişnuit de pătrunzători. 

— De ce aţi salvat-o din mâinile bărbaţilor acelora? 

— De ce? exclamă fără să vrea Zinder. Noi suntem mercenari, 
Domnule. Şi dacă îmi ştiţi numele, ar fi trebuit să ştiţi că am 
condus multă vreme propria mea ceată. Am petrecut ani de zile 
oprindu-i pe bărbaţi ca, după ce şi-au terminat treaba, să se 
năpustească asupra unor femei lipsite de apărare. ŞI, fie-mi 
iertat, Voi puteţi să purtaţi o haină militară mai arătoasă, dar a 
mea arată aşa cum arată pentru că a făcut cunoştinţă cu 
spadele şi buzduganele şi securile, când încercam să salvez 
nevinovăția şi viaţa prinţesei Voastre! 

Se prea poate ca el să fi nimerit tocmai acel amestec de 
mândrie şi indignare care-l putea impresiona pe unul ca 
Scharffenberg. Sau poate că vorbele sale să fi fost realmente 


crezute de cancelarul Curţii. Faun n-ar fi putut spune ce a făcut 
ca starea de spirit să se schimbe de la un moment la altul în 
favoarea lor. Fapt este că duritatea imprimată în trăsăturile 
cancelarului se mai risipi şi în ochi îi apăru o expresie nouă. 

— Aşteptaţi aici, spuse Scharffenberg, trecu prin uşa cu 
canaturi şi dispăru. Îi auziră paşii în spatele lemnului, apoi vocea 
înăbuşită şi ininteligibilă. 

Faun căută cu privirea soldaţii de la celălalt capăt al 
coridorului. Se înfipseseră acolo cu picioarele depărtate, unul 
din ei cu braţele încrucişate, celălalt îşi ţinea încă dreapta pe 
mânerul spadei. Acum niciunul nu mai rânjea. Amândoi bărbaţii 
păreau să aştepte încordaţi deznodământul acestei întâlniri. 

Faun se aplecă spre Zinder şi vru să spună ceva, dar 
mercenarul, scuturând capul, îl reduse la tăcere. Abia acum 
înţelese Faun cât de încordat fusese mercenarul. Toată 
hotărârea, trufia şi îndârjirea lui arătau acum fisuri, şi prin ele 
Faun reuşi să vadă adevărata stare de spirit a lui Zinder. Nu se 
deosebea prea mult de propria sa stare, doar că mercenarul ştia 
mai iscusit s-o ascundă. 

După un timp, paşii cancelarului Curţii se întoarseră spre uşă, 
aceasta fu deschisă şi Scharffenberg apăru în lumina lămpilor cu 
ulei. 

— Intraţi, spuse. Majestatea Sa este dispusă acum să vă 
întâmpine. 

XXX 

Tiessa stătea pe un scaun cu speteaza înaltă, la dreapta 
împăratului. Patru gărzi de corp formau un semicerc de ambele 
părţi ale perechii. 

Otto von Braunschweig se ridică de pe scaunul său, replica 
identică a celui pe care stătea, ca şi când ar fi prins rădăcini, 
mireasa sa. El avea treizeci şi cinci de ani, dar părea mult mai 
tânăr: păr negru, fără barbă, sprâncene groase şi o gropiţă în 
bărbie, care-l făcea aproape să pară şiret. Avea în el ceva dintr- 
un tânăr care obişnuieşte să tranşeze cu un zâmbet tot ce se 
petrece în jurul lui, cu acel amestec de spirit rebel şi aroganță, 
propriu mai mult tinereţii şi mai puţin înaltei sale poziţii. 

Faun şi Zinder căzură în genunchi şi aplecară capetele. 

— Fiţi bineveniţi! spuse prietenos împăratul. 


A fost prima surpriză. 

A doua a fost că el lăsa o cu totul altă impresie decât se 
aşteptase Faun. Otto şi rubedeniile lui welfe aduseseră războiul 
civil în tot imperiul, un război care costase viaţa a mii şi mii de 
oameni - printre care şi fraţii mai mari ai lui Faun. Otto îşi 
cucerise tronul după moartea duşmanului său, luptând 
împotriva oricărei opoziții, iar acum fără sabie, ci prin diplomaţie 
şi viclenie. Şi pentru aceasta a fost de acord să se căsătorească 
cu o fată despre care ştia că trebuia să-l urască din adâncul 
sufletului. Nimic din toate acestea nu ducea cu gândul la un 
bărbat simpatic. 

Dar acum, când îl vedea pentru prima oară, Faun se gândi că 
era imposibil să nu-l placi imediat. Nu pentru că era atât de 
plăcut la înfăţişare, ba chiar atrăgător, sau pentru că îi citeai în 
ochi inteligenţa şi, din toată apariţia, energia - toate acestea 
erau reale, şi, totuşi, nu erau ceea ce-l făcea pe Otto von 
Braunschweig, împăratul Sfântului Imperiu Roman, să pară de la 
prima vedere un adevărat suveran. Mai era încă ceva, şi era 
mult mai puţin sesizabil ca toate celelalte aspecte care pledau 
în favoarea lui. Poate vocea lui. Zâmbetul lui molipsitor. Sau, pur 
şi simplu, felul în care venea acum către cei doi, fără rezerve 
sau teama de un atentat. 

— Ridicaţi-vă! Vă rog, ridicaţi-vă! Îl bătu pe umăr mai întâi pe 
Zinder, apoi pe Faun şi spuse: Vă mulţumesc din toată inima 
pentru că mi-aţi adus înapoi logodnica! 

Faun nu îndrăznea să se uite la Tiessa, pentru că împăratul îl 
privea direct în faţă. Nu mai ştia cum ar fi trebuit să stea, 
teapăn ca un băț sau mai degrabă degajat, pentru că brusc îşi 
dădu seama de o activitate atât de profană ca statul. Vocea Îl 
părăsi, dar Zinder spuse: 

— A fost o onoare pentru noi, Majestate. Nu am făcut decât 
ceea ce ar fi făcut oricare dintre slujitorii Voştri credincioşi. 

Cuvintele sunau reverenţios, dar Faun nu era sigur dacă era 
modul corect de a te adresa unui împărat. Poate că se aştepta 
ca ei să-şi ţină gura. În orice caz, Scharffenberg pufni zgomotos. 

Împăratul se întoarse în loc şi se înapoie la locul său. Faun 
profită de ocazie pentru a arunca o privire spre Tiessa. Probabil 
că ea nu-şi luase ochii de la el în tot acest timp, dar acum cobori 


fulgerător privirile. Părea tristă. Faun, care, de fapt, voise să fie 
furios pe ea, simţi o înţepătură în piept, care alungă orice 
mânie. _ 

— Ei, începu împăratul, după ce se aşeză din nou. Işi puse 
mâna peste degetele delicate ale Tiessei, pe rezemătoarea 
scaunului, dar n-o privi. În schimb, privirea îi rămase aţintită 
asupra lui Faun şi Zinder. Ei bine, repetă el. După cum ştiţi, 
suntem în război şi nu vreau să lungesc vorba. Amândoi veţi 
primi o recompensă. 

Faun înghiţi, în vreme ce Zinder nu schiţă niciun gest. 

— Sunteţi foarte generos, spuse. In locul lui, Faun ar fi 
răspuns că nu era nevoie de o recompensă, dar se putea ca 
împăratul - şi în mod sigur Scharffenberg - s-o ia drept un 
afront. Într-adevăr, era mai bine dacă lăsa totul în seama lui 
Zinder. 

— Viitoarea mea împărăteasă a făcut o propunere pentru 
ceea ce ar fi răsplata ta, căpitan de mercenari, continuă 
împăratul. 

Sprânceana stângă a lui Zinder o luă în sus şi privirea lui 
scânteie spre Tiessa, pentru a reveni neîntârziat la Otto. 

— Prinţesa mi-a vorbit de dorinţa ta de a avea o bucată de 
pământ, pe care să o cultivi. Este o aspirație foarte onorabilă şi 
onestă, pe care sunt bucuros să ţi-o îndeplinesc. Pe pământurile 
mele din apropierea Braunschweigului sunt multe petice de 
pământ, care s-ar potrivi dorinţei tale. Cancelarul Curţii mele îţi 
va întocmi un hrisov corespunzător, prin care ţi se va da o 
bucată de pământ şi o mică gospodărie. În plus, vei primi patru 
vite din grajdurile împărăteşti şi destui bani de drum până acolo. 
Hrisovul îţi va fi înmânat chiar astăzi, şi ne aşteptăm ca mâine 
dimineaţă s-o porneşti la drum. 

Faun îl privi dintr-o parte pe Zinder. Fruntea mercenarului se 
acoperise de broboane de sudoare şi era imposibil să-ţi dai 
seama ce-i trecea prin cap. Chiar îi era gândul la o viaţă de 
ţăran? Altceva era să-ţi închipui aşa ceva luptând în războaie, 
dar cu totul altceva să iei plugul şi să pui bivolul să-l tragă pe 
ogor. Şi ar renunţa pentru asta la speranţa de a o revedea pe 
Violante? 


— Acum, Voi, maestre Faun, spuse împăratul. Maestrul Faun 
suna puţin ridicol, şi Faun nu era sigur dacă Welful se distra pe 
seama lui. Bănuia că adevăratul pericol pentru mireasa lui nu 
venea nici de la marinarii decăzuţi, nici de la un mercenar în 
vârstă? Din păcate, prinţesa n-a putut să-mi numească vreo 
răsplată potrivită care să echivaleze cu participarea Voastră la 
această acţiune. Aţi vrea să-l însoţiţi pe prietenul Vostru? Pot să 
vă ofer cu plăcere acelaşi lucru ca şi lui, pământ şi vite şi o viaţă 
liniştită în patrie. 

Acum toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Faun şi el se temu că 
nu va izbuti nici măcar să deschidă gura pentru a răspunde. Ca 
saltimbanc, era obişnuit să fie în centru. Dar aici era altceva. 

Genunchii îi tremurau, când, în cele din urmă, articulă: 

— Dacă Majestatea Voastră permite, aş avea o singură 
dorinţă. 

Tiessa închise o clipă ochii, ca şi când ar fi bănuit ce va urma. 

— Atunci, spune, răspunse răbdător împăratul. Buzele lui 
Zinder formară Nu. 

— Aş dori, cu permisiunea Voastră imperială, să vorbesc între 
patru ochi cu prinţesa. Asta e tot. Numai câteva cuvinte. 

Tăcerea se auzea ca un bubuit. Acoperea orice altceva, orice 
respiraţie, gâfâitul indignat al lui Scharffenberg, chiar propriile 
bătăi ale inimii lui Faun, care loveau nebuneşte în pieptul lui. 

În spatele lor zăngăniră metalul şi pielea, când, la un semn al 
cancelarului Curţii, soldaţii făcură un pas înăuntru. Cele patru 
gărzi de corp păreau şi mai încordate, deşi stăteau ţepene ca 
nişte statui. 

În primul moment, împăratul nu avu nicio reacţie. Apoi 
întoarse încet capul şi o privi pe Tiessa. Ea deschisese din nou 
ochii, dar, o secundă, păru să nu fie sigură încotro ar fi trebuit să 
se uite. Aşa încât privirea ei îl atinse întâi pe Faun, apoi Fe 
Zinder. În cele din urmă, se adună şi-şi privi viitorul soț. 
acelaşi moment, Faun înţelese ceva ce se aşternu ca o ceață a 
teama sa. 

Se înşelase. Otto nu o folosea, pur şi simplu, pe Tiessa. O 
plăcea cu adevărat. Dumnezeule, da, o adora. Şi el aştepta un 
semnal de la ea, o hotărâre, pe care s-o ia ea! 

Scharffenberg îşi drese glasul. 


Zinder oftă. 

Un soldat râcâi cu cizmele. 

lar Tiessa îi spuse împăratului: 
— Permiteţi-i! 


Cenusa adevărului 


Când intră în cămăruţa lui, purta amuleta lui Mithra, 
pandantivul lui Elegeabal, pe care i-l dăruise tălmăcitorul de vise 
de la Hoch Rialt. Poate că-l avusese sub rochie şi în timpul 
audienței, Faun nu era sigur. Acum, capul de taur din aur lucea 
la vedere pe mătasea fină. 

— Mi s-a spus că voi fi dus la tine, spuse Faun surprins, sărind 
din culcuşul lui. Stătuse acolo şi privise nerăbdător în flacăra 
unei lămpi din lut cu ulei. Afară, în faţa ferestrei deschise, 
înserarea urca cenuşie din străduţă. 

Zinder era plecat, chipurile pentru a-şi lua hrisovul, de fapt, 
pentru a se mai uita prin sat. 

— Otto a dorit ca întâlnirea noastră să aibă loc în încăperile 
sale, spuse Tiessa. Dar ar fi pus să fim urmăriţi. L-am convins pe 
Scharffenberg să mă aducă aici. 

„Tocmai Scharffenberg?”, se gândi el, iar ea îi observă 
temerile. 

— Nu te înşela în privinţa lui, spuse ea cu blândeţe. El i-a 
rămas credincios tatălui meu. Pot să am încredere în el. 

— Aşa? 

Exprimarea aceasta, îngrozitor de distinsă, o făcu să 
zâmbească. El auzise de multe ori expresia la ea şi se supărase 
deseori, pentru că o lua drept arogantă. Dar acum el înţelegea 
că ea a trăit mai multe şi a trecut prin mai multe decât 
majoritatea oamenilor la capătul unei vieţi. 

— Crede-mă, spuse ea. Poate că el nu te place în mod 
deosebit, dar pentru el eu sunt ca o fiică. 

Faun ridică din umeri, în semn că renunţă, dar gândul că 
afară în faţa uşii ar putea sta cancelarul Curţii îl neliniştea mai 
departe. 

— Am vrut să vorbesc cu tine, spuse nesigur. 

Ea scutură capul. 

Eu voiam să vorbesc cu tine. Tu doar m-ai văzut şi ai riscat 
totul pentru mine. 

— Crezi, intr-adevăr, că aş fi putut pleca fără tine... fără să-mi 
iau rămas bun de la tine? 


Ea întoarse capul şi, când el făcu un pas spre ea, o văzu 
plângând. Absolut pe negândite, ca şi când lacrimile nu ar fi 
aşteptat decât o parolă ca să poată, în sfârşit, să curgă. 

— Îmi pare atât de rău, şopti ea, când o luă în braţe. N-ar fi 
trebuit să te mint. 

— Ba da, spuse el blând şi-i mângâie capul plecat pe umărul 
lui. Dacă mi-ai fi spus de la început adevărul, probabil aş fi fugit 
cu prima ocazie şi aş fi lăsat între noi cât mai multe mile cu 
putinţă. 

Ea râse, oftând în acelaşi timp. 

— Poate că până acum ai fi ajuns la sora ta. 

— Cu siguranţă, nu. Oamenii lui Achard m-ar fi omorât la Hoch 
Rialt şi fără tine. Dacă, în general, aş fi ajuns până acolo. 

Au stat un timp strâns înlănţuiţi. Acum lui Faun îi era 
indiferent dacă Scharffenberg aştepta în faţa uşii. Însuşi 
împăratul ar fi putut intra, şi Faun n-ar fi lăsat-o pe Tiessa din 
braţe. 

— Când mă gândesc la tine, mă gândesc la Tiessa. Nu la 
Beatrix, murmură în părul ei. 

— Beatrix a rămas în castelul Dankwarderode. Dar eu... Eu nu 
vreau decât să fiu cu tine. i 

Faun simţea un nod în gât, încât nici nu ştia ce să răspundă. li 
mirosi părul proaspăt spălat şi se gândi că el era tot atât de 
murdar ca atunci când se întâlniseră. Ea nu-l lăsa să creadă că 
ar trebui să nu se simtă bine din cauza aceasta. 

Mai rămase o clipă în braţele lui, apoi se desprinse foarte 
blând de el, apucă medalionul din decolteu şi scoase de acolo 
documentul secret, îl îndoise o dată, pentru a-i face loc sub 
mătasea strâmtă. Acum îl netezi între degete şi-l privi cu o 
ciudată înstrăinare. 

— L-am adus cu mine, pentru că nu ştiu ce să fac cu el, spuse. 
Acum mi se pare destul de neimportant. 

Faun îi privi faţa peste marginea documentului. Soarele Italiei 
îi bronzase pielea, dar ea părea, totuşi, palidă. 

— Eu n-am înţeles niciodată ce voiai, de fapt, să faci cu el. 

Ea ridică din umeri. 

— Un timp, chiar m-am gândit că aş putea să i-l dau lui Otto. 
O nebunie, nu? Cancelarul Curţii tatălui meu slujeşte acum 


duşmanului său. Fiica lui chiar se va căsători cu el. Şi asta de 
aici, dovada că a fost implicat într-una din cele mai mari 
conspirații a creştinismului, aproape ar fi ajuns în mâna 
adversarului său. 

— In orice caz, împăratul şi Papa se urăsc destul pentru ca 
Otto să poată folosi implicarea lui Inocenţiu în conspirație. Faun 
se mai gândise la toate acestea, în ciudate frânturi de gânduri, 
fără legătură între ele, de fiecare dată când imaginea Tiessei în 
faţa altarului imperial de căsătorie îi îngăduia o clipă de linişte. 
Otto ar fi, probabil, singurul care ar avea destule motive, dar şi 
curaj, pentru a face cunoscută complicitatea papei la căderea 
Constantinopolului. Dacă diferitele case princiare ale imperiului 
ar putea arunca o privire în această înţelegere... Se întrerupse, 
pentru că i se părea absurd ca, într-un moment ca acesta - 
poate, ultimul împreună - să vorbească despre ceva atât de 
neimportant ca politica imperiului. 

Dar Tiessa dădu încet din cap. 

— Într-adevăr, Otto ar avea numai avantaje de aici. Vântura 
neatentă pergamentul într-o parte şi alta, în niciun caz ca pe 
ceva ce păstrase peste mii de mile şi riscându-şi viaţa pentru a 
nu-l deteriora. Dar, înţelegi, nu potsă i-l dau lui. 

— De ce nu? 

— Dacă ar ajunge la cunoştinţa principilor - şi el ar face 
posibil acest lucru -, asta ar putea duce la răsturnarea Papei. ŞI 
ştii ce s-ar mai întâmpla? 

Faun clătină din cap. 

— Ar afla cu toţii că şi tatăl meu a fost parte în această 
conspirație. Principii, chiar şi Stauferii, i-ar retrage apoi sprijinul 
- chiar şi după moartea sa! Nimeni nu vrea să se întovărăşească 
cu un bărbat care a condus mii şi mii de oameni într-o falsă 
cruciadă, pentru ca - şi, până la urmă, la asta se reduce totul - 
să-l elibereze pe tatăl soţiei din temniţele Bizanțului. Pentru o 
chestiune de familie! 

— Cu siguranţă, ar dăuna reputației lui, şi poate că şi 
reputației tale, dar... 

— Nu e chiar atât de simplu. Acum era din nou vechea, 
semeaţa, încăpăţânata Tiessa, nu mai era maleabilă, nu se mai 
scălda în lacrimi, ci se arăta rebelă, ba chiar afişa o urmă de 


aroganță. Pentru asta o iubea şi mai mult. Nu înţelegi? Dacă 
ceilalţi Stauferi l-ar stigmatiza ulterior pe tatăl meu, să zicem că 
i-ar retrage demnitatea de rege, nu mi-ar afecta doar reputația. 
Tonul ei era acum dispreţuitor, ca şi când reputaţia ei ar fi fost 
ultimul lucru important. Ar împiedica şi căsătoria mea cu Otto! 

Faun făcu un pas spre ea, dar ea întinse mâna şi nu-l lăsă să 
se apropie. Faun citi pe faţa ei cât îi era de greu. 

— Crede-mă, Faun. Aş prefera să mor decât să devin 
împărăteasă. Dar am înţeles clar un lucru: Dacă această 
căsătorie nu are loc şi astfel nu se ajunge la o pace definitivă 
între Stauferi şi Welfi, atunci va fi un nou război civil. Intregul 
imperiu va fi din nou scăldat în sânge şi cuprins de flăcări. 

Erau cuvinte asemănătoare cu cele pe care le folosise Zinder. 
Faun începuse, treptat, să se îndoiască de sine şi se întreba 
dacă chiar era atât de greu de cap, încât să nu priceapă imediat 
cum se legau lucrurile. Fără căsătorie, niciun acord între Stauferi 
şi Welfi. Fără acord - un al doilea război civil. 

Prin urmare, aveau de ales. Puteau să-l discrediteze pe Papa 
Inocenţiu cu ajutorul documentului şi să-i provoace astfel 
prăbuşirea. Sau puteau să muşamalizeze totul, să facă să 
dispară moştenirea lăsată de Filip fiicei sale şi să garanteze 
astfel pacea în imperiu. 

Tiessa continuă: 

— Eu l-am iubit pe tatăl meu şi poate că a fost un rege bun. 
Dar această cruciadă a fost o crimă... poate una dintre cele mai 
grave. El a ştiut asta şi, probabil, s-a temut că, după moartea 
lui, ceilalţi conspiratori vor arunca toată vina asupra lui. De 
aceea mi-a încredinţat documentul. Atunci n-am înţeles ce 
însemna, dar el a crezut că într-o zi voi înţelege. Ar fi urmat - 
dacă ar fi fost nevoie - să aduc astfel dovada că au mai fost şi 
alţi conspiratori, papa, dogele, contele Gahmuret şi Bonifaciu de 
Montferrat. După o scurtă pauză, adăugă abătută: S-a gândit 
doar la buna sa reputaţie, nu şi la urmările pentru imperiu. La fel 
ca atunci, la cruciadă, când a ştiut că vor fi mii de morţi, pentru 
a-l elibera pe bunicul meu din temniţele Constantinopolului, 
numai pentru ca astfel să-şi asigure sprijinul bizantinilor în 
drumul spre tronul împărătesc. El... s-a gândit mereu numai la 
el. 


Acum părea atât de disperată, încât Faun o luă de mână şi o 
conduse spre culcuşul lui. Ea se prăbuşi pe marginea patului, 
dărâmată, cu umerii atârnându-i şi cu ochii umezi. 

— Cine erau, de fapt, bărbaţii care ne-au urmărit, şoimarul şi 
ceilalţi? întrebă el. Întâi am crezut că erau trimişii Papei, apoi 
cavalerii împăratului, dar erau şi una şi alta, nu-i aşa? 

Ea clătină din cap. 

— Erau Stauferi - linierii propriei mele familii. N-au avut 
niciodată nimic de-a face cu documentul. Nu sunt nici măcar 
sigură dacă ştiau de el. Voiau doar să mă aducă înapoi, la 
nevoie cu forţa, pentru ca această căsătorie să poată avea loc. 
Ochii ei îi evitau pe ai lui. Dar atunci nu puteam să-ţi explic 
toate acestea... Sau poate că... Eu... 

Faun se aşeză lângă ea şi o trase spre el. Pumnul ei mototolea 
pergamentul rulat, dar Tiessa părea că nu observă. 

În aceeaşi clipă, uşa fu deschisă. i 

În cămăruţă intră Konrad von Scharffenberg. Îi privi pe 
amândoi fără să pară foarte surprins, cu o sprânceană ridicată 
dezaprobator, dar fără să dea semne că s-ar amesteca. 

Faun nu-i dădu drumul Tiessei. Ea îşi înălţă capul de pe 
umărul lui şi-l privi pe cancelarul Curţii. 

— Nu acum, doar atât a spus. In ciuda stării ei de spirit, reuşi 
să folosească un ton poruncitor, care nu admitea împotrivire. 

— lertare, prinţesă, spuse înţepat Scharffenberg, dar apoi se 
destinse, rămase în cămăruţă şi închise uşa în urma lui. Daţi-mi 
documentul. Aşa ar fi dorit tatăl Vostru. 

Tiessa se desprinse de Faun şi sări în sus. 

— Aţi tras cu urechea la ce vorbeam noi! 

— Voi m-aţi rugat să aştept în faţa uşii. Şi lemnul nu e gros. 

Tiessa vru să-i riposteze, dar, cu o clătinare a capului, el o 
făcu să tacă. 

— Această chestiune este de prea mare importanţă pentru a 
pierde timpul cu politeţuri şi etichetă. l-am rămas credincios 
tatălui Vostru şi sunt prietenul Vostru, prinţesă. Dacă acest 
document este ceea ce bănuiesc eu, atunci vă pune inutil în 
pericol. 

— Eu am cutreierat ţara săptămâni de-a rândul cu el şi am 
supravieţuit. 


— Da, spuse cu amărăciune Faun. Dar acum e/ ştie de 
existenţa lui. Arătă acuzator spre cancelarul Curţii. Se aştepta la 
un protest indignat, dar Scharffenberg abia îi dădu atenţie. 

— Această înţelegere deja le-a adus altora doar nenorocire, 
spuse cancelarul. Bonifaciu de Montferrat este mort, la fel - 
dogele Veneţiei şi tatăl Vostru. lar contele Gahmuret von 
Lerch... Dumnezeu ştie ce s-a ales de el... Doar Papa Inocenţiu 
se mai bucură de toate avantajele pe care i le-a adus semnătura 
lui pe acest document. Este singurul care a mai rămas. Asta nu 
Vă dă de gândit? Papa nu-şi va găsi liniştea până va putea fi 
sigur că a fost distrusă şi copia lui Filip a acestui contract. 

Faun luă o hotărâre. Poate că mai târziu o va regreta. Chiar o 
făcea, în timp ce a întins mâna, i-a luat Tiessei pergamentul din 
mână şi a sărit de pe marginea patului. Dintr-un salt a fost lângă 
lampa cu ulei, din a cărei flacără deschisă şerpuia un fir negru 
de funingine. 

— Faun! Tiessa sări şi ea, dar nu-l urmă, ci rămase pur şi 
simplu în loc, ca şi când dintr-o dată s-ar fi bucurat că cineva îi 
preluase hotărârea. 

— Nu face asta! strigă Scharffenberg, când Faun apropie de 
flacără un capăt al ruloului de pergament. 

El mai ezită puţin, se uită la Tiessa, dar nu putu să-şi dea 
seama ce gândea. Ea strânsese buzele şi privea vrăjită 
documentul şi flacăra lămpii. 

— Staţi acolo! îl preveni Faun pe cancelarul Curţii. 
Scharffenberg încremeni, apoi alunecă o jumătate de pas înapoi, 
până când se înfipse din nou ferm cu ambele picioare în podea. 
Ridică mâinile implorator. 

— Nu ştii ce faci! articulă în şoaptă. 

— Ce vreţi să faceţi Vo; cu el?, întrebă Faun. Şi să nu-mi 
povestiţi că e vorba de binele Tiessei. Beatrixei. Vreţi să-i 
înmânaţi împăratului înţelegerea? Sau vă faceţi propriul joc? 

Scharffenberg  clătină lent capul, furios şi, totodată, 
neputincios. 

— Cum poţi tu să mă judeci pe mine, tinere? Am servit sub 
vechiul rege, şi acum servesc împăratul. Am văzut suverani 
venind şi plecând, dar n-am trădat niciodată pe vreunul sau nu i- 
am făcut vreunuia un rău. Fii atent cu reproşurile tale! 


Faun scutură indignat capul. 

— Conţinutul acestei înţelegeri nu trebuie cunoscut. Dacă 
principii a află de el, va fi un nou război civil. 

— Dar Papa... 

— Papa poate fi avantajat de arderea acestui document, e 
adevărat. Dar mai bine să-l distrugem imediat decât să-şi 
asmuţă el copoii împotriva prinţesei. Ce s-ar întâmpla, dacă ar 
afla că viitoarea împărăteasă ştie de implicarea lui în asedierea 
Constantinopolului? Credeţi, într-adevăr, că şi-ar asuma riscul ca 
ea să fie crezută, cu sau fără acest acord? 

Tiessa nu se mişca nici acum, doar se uita la el, trasă într-o 
parte şi-n alta între sentimentul datoriei faţă de ultima dorinţă a 
tatălui ei şi raţiunea cuvintelor lui Faun. 

Scharffenberg părea să cântărească serios dacă să se 
năpustească cu spada asupra lui Faun. Dar înţelegea bine că 
asta ar fi însemnat într-adevăr sfârşitul preţiosului pergament. 

— Îi sunt şi acum îndatorat regelui Filip, spuse. Chiar şi după 
moartea lui. Dacă dorinţa sa a fost ca documentul să fie păstrat, 
atunci noi ar trebui... atunci fiica sa ar trebui să-i respecte 
dorinţa. Şi dacă astfel împăratul ar putea fi ajutat în lupta sa 
împotriva Papei, cu atât mai bine. 

— Şi pacea din imperiu? întrebă Faun. Nu înseamnă nimic 
pentru voi? 

— Imperiul a supravieţuit unui război, poate să-i 
supravieţuiască şi unui al doilea. Imperiul va mai dura mii de 
ani, atâta timp cât nimeni nu pune la îndoială hotărârile 
suveranilor săi. 

Privirea Tiessei se îndreptă acum spre cancelarul Curţii, şi 
pentru prima oară în ea se citea repulsia. 

— Ce tot spuneţi? 

— Tatăl Vostru ar fi vrut acest lucru. 

— Tatăl meu a vrut ca mii de cavaleri şi soldaţi să pornească 
într-o cruciadă care-i servea, mai ales, lui însuşi şi celorlalţi 
patru conjuraţi ai săi... Aici voinţa tatălui meu nu mai e decisivă. 

— Cum puteţi spune aşa ceva? Filip a fost un rege bun. 

— lar eu l-am iubit, aşa cum numai o fiică îşi poate iubi tatăl. 
Dar asta n-are nimic de-a face cu ce e aici. Scutură puternic 
capul. Dumnezeule, cât de proastă am fost! Ar fi trebuit să 


înţeleg mai devreme acest lucru. Nu va fi în folosul nimănui ca 
adevărul despre această înţelegere să fie cunoscut. În afară, 
poate, de împărat. Dar va vrea, cu adevărat, să domnească 
peste un imperiu divizat? Peste nişte supuşi care se măcelăresc 
între ei? Credeţi, într-adevăr, aşa ceva? 

— Hotărârea aceasta ar fi trebuit să i-o lăsăm doar lui. 

Tiessa şuieră cu dispreţ. 

— Dă-i drumul, îi spuse lui Faun. Arde-l! 

Scharffenberg era un om care întotdeauna nu încercase decât 
să-şi slujească stăpânii. Nu se punea problema ce gândea sau 
voia. Odinioară îi fusese credincios lui Filip, acum fidelitatea lui 
era închinată lui Otto. Punând în siguranţă documentul, credea 
că le face celor doi suverani un serviciu. 

— Nu! urlă Scharffenberg şi se aruncă înainte cu braţele 
întinse. 

Tiessa vru să se arunce în faţa lui, dar, dintr-o lovitură, el o 
azvârli înapoi pe pat. 

Faun îl văzu venind, un moment păru surprins, apoi tinu 
pergamentul în flacără. 

Cancelarul scoase un urlet, de parcă ar fi fost el însuşi aruncat 
în foc. Se lovi de Faun şi-l trânti la pământ. Căzând, Faun scăpă 
pergamentul aprins. Acesta zbură învârtindu-se spre fereastră, 
dar se izbi de margine şi pluti de-a lungul peretelui interior, spre 
podea. Acolo se opri, în vreme ce limbile de foc se înălţau tot 
mai sus. 

Scharffenberg nu mai ţinu seama de Faun. Acum erau unul 
peste altul, dar cancelarul se eliberă dând din picioare, se târî 
peste Faun şi se ridică, pentru a stinge flăcările. De jos, Faun îl 
lovi cu genunchiul în stomac. Bătrânul scoase un urlet, dar nu 
puse mâna pe sabie, şi nici nu se apără. Încercă din nou, cu 
ochii în lacrimi, să ajungă la pergamentul arzând. Lovi cu palma 
în foc, dar lovitura n-a reuşit să înăbuşe flăcările. Printre 
degetele lui ţâşneau scântei şi petice de cenuşă. Scharffenberg 
mai scoase un răcnet, vru din nou să lovească, dar acum Faun 
reuşi să-l împingă de lângă el. Cancelarul se lovi cu capul de 
marginea de lemn a patului, în acelaşi timp se repezi la Faun şi-l 
lovi între picioare. Lui Faun i se tăie respiraţia, se încovoie şi 
crezu că o să-şi piardă cunoştinţa de durere. Scharffenberg sări 


în sus şi porni triumfător spre document. Flăcările se stinseră 
sub cizma lui; devoraseră aproape jumătate din înţelegere, dar 
restul rămăsese intact. 

Tiessa zbură ca o furie asupra lui Scharffenberg, şi de data 
aceasta se agăţă de el, pentru a-l împiedica să ridice de jos 
pergamentul. El se apără, chiar dacă doar în parte. Indeplinirea 
datoriei şi simpatia îl reţineau de la a-i face ei vreun rău. Dar ea 
nu se lăsă derutată şi-l lovi cu pumnul în faţă. Urlând, el o apucă 
cu amândouă mâinile, o îndepărtă şi o aruncă în spate - de data 
aceasta nu pe patul moale, ci pe jos, în faţa uşii, de care se izbi 
cu zgomot. 

Faun văzu ce se întâmplase cu ea. Nu departe de el erau 
armele lor, propriul lui pumnal şi - chiar mai aproape de mâna 
lui - cingătoarea pentru arme, pe care Zinder o lăsase în 
cămăruţă. Intre vârfurile degetelor lui şi mânerul spadei cu lama 
zimţată erau aproape două palme. 

Scharffenberg îşi trase propria sabie, dar nu se pregăti să-l 
atace pe Faun. In schimb, se aplecă şi ridică de jos jumătate din 
acordul ars. Cu grijă, dar uşor triumfător, desfăcu pergamentul. 
Focul îl distrusese mai puţin decât sperase Faun. Rămăseseră 
intacte două treimi bune din el, cel mai mult fusese deteriorată 
marginea, pe la mijlocul lui. Pecetea şi semnăturile din partea 
de jos erau neatinse, la fel - o mare parte din text. 

Faun ridică capul şi se uită la Tiessa. Nu făcea nicio mişcare, 
cu ochii închişi zăcea pe jos, între picioarele patului. Mâna lui 
apucă mânerul spadei cu lama dinţată. 

Scharffenberg împături documentul. Se întorsese cu spatele la 
Tiessa şi la uşă. Apoi privirea lui căzu asupra lui Faun şi-şi aminti 
de sabia trasă pe care o ţinea în mână. 

Degetele lui Faun atinseră spada lui Zinder. Cancelarul 
îndreptă vârful sabiei sale spre pieptul lui Faun. 

— Las-o jos! spuse. Dacă nu, va trebui să te omor. 

Dar mâna lui Faun deja apucase mânerul. 

— Prostule, spuse Scharffenberg, îşi luă avânt, clătinând din 
cap... şi fu culcat la pământ de Zinder, care, din spate, îl pocni 
în cap cu un suport de lumânare. Faun se rostogoli într-o parte. 
Vârful sabiei lui Scharffenberg trecu pe lângă umărul lui şi se 


înfipse în podeaua de lemn. Cancelarul căzu în faţă, chiar spre 
el, se lovi lângă el şi rămase întins fără să mai mişte. 

— Ce-am spus eu de spada cu lama zimţată? întrebă Zinder, 
cu arătătorul ridicat. 

Faun îşi retrase mâna. 

Mercenarul zâmbi. 

— Bine. În spatele lui, uşa cămăruţei rămăsese larg deschisă. 
El se întoarse, trecu peste Tiessa inertă şi trânti repede uşa. 

— Ce e cu ea? Faun se târî în patru labe spre fată. 

— AŞ spune că şi-a pierdut cunoştinţa. Zinder se lăsă pe vine 
şi-i atinse gâtul. N-ai grijă. O să-şi revină. 

În timp ce Faun o trăgea pe Tiessa spre el, mercenarul se 
apropie de Scharffenberg, care zăcea fără suflare, şi-i scoase 
pergamentul din mână. 

— Arde-l, şuieră Faun. 

Zinder ridică din umeri, oftă uşor, şi ţinu pergamentul în 
flacăra lămpii cu ulei. 

Văzură împreună cum ardea sulul, mai întâi între degetele lui 
Zinder, apoi, când el nu-l mai putu ţine, pe podea, nu departe de 
faţa lui Scharffenberg. _ 

Flăcările mai ţâşniră o ultimă oară, înainte de a se stinge. In 
urmă rămase doar o grămăjoară de cenuşă sură. 


Retragerea 


Zinder o ducea pe Tiessa în braţe ca pe un copil, în timp ce 
Faun, încă destul de ameţit, mergea zorit înaintea lor, ţinând în 
mână sabia lui Scharffenberg. După ce îl legase fedeleş pe 
cancelarul Curţii, Zinder îl întrebase din ochi pe Faun şi-i făcuse 
semn spre Tiessa, care zăcea nemişcată. Faun dăduse din cap. 
Nu era o decizie conştientă, ci ceva ce părea să vină dinlăuntrul 
său cel mai profund. Ceva, ce el nu putea să influenţeze. 

Fuga lor a fost mai simplă decât se gândiseră. Când se 
întorsese înapoi spre cămăruţă, Zinder cercetase această parte 
a clădirii şi nicăieri nu dăduse peste vreo strajă. 

— Pe-aici! Mercenarul arătă, făcând un semn din cap, spre o 
scară îngustă, despre care Faun bănuia că ducea la parter. Dar 
coborând treptele, nu se opriră cu un etaj mai jos, ci continuară 
să coboare până ajunseră într-o pivniţă. Era săpată în pereţii 
stâncii; podeaua era denivelată şi nisipoasă, pereţii brăzdaţi. 

— Ce-i aici? Faun se uită în jur, în cămăruţa ca o grotă. In 
mâna stângă ţinea lampa cu ulei, la a cărei flacără arseseră 
documentul. În lumina ei descoperi de cealaltă parte o arcadă, 
dincolo de care nişte scări mai late duceau în sus. La dreapta 
lor, după arcadă, era un coridor, al cărui capăt se pierdea în 
întuneric. 

— O să vedem, spuse Zinder. 

— Ce vrei să spui? 

Mercenarul zâmbi şi ascunse faţa Tiessei în braţele lui. 

— Mai departe de aici n-am ajuns. 

— Ne duci în gaura asta şi habar n-ai cum mai ieşim de aici? 

— Intrarea principală a primăriei e păzită. Vrei să treci cu fata 
pe lângă soldaţi? Pe lângă garda de corp a împăratului? 

— Şi asta ţi se pare ţie un plan mai bun? 

— Nu e niciun plan. Dar o... să zicem, o speranţă. 

— Aha. Faun scăpă din mână sabia. 

— Dacă ieşim din sat, suntem în siguranţă. De restul am avut 
grijă. 

— Cum? 


— De cealaltă parte a stâncilor se află un mic port. Acolo jos, 
ancorează câteva dintre vasele de luptă ale lui Otto, dar nu 
multe. Grosul armatei lui îl formează şi acum o armată terestră. 
Faun trecu nerăbdător de pe un picior pe altul, şi Zinder 
continuă: Acolo jos, mai sunt şi alte câteva vase. Unul dintre ele 
ne va duce spre est. Ai încredere în mine. M-a costat cea mai 
mare parte a banilor pe care mi i-au dat ei ca să mă întorc 
acasă. 

— Şi bucata ta de pământ? 

— Am hrisovul, replică mercenarul, ridicând din umeri. 

— Care nu mai face două parale, de îndată ce împăratul află 
că i-ai răpit logodnica... ceea ce ar cam fi cazul acum. 

Zinder îl opri cu un semn. 

— Vino! Alerga înainte prin coridorul întunecos, ţinând-o în 
braţe pe Tiessa ca pe o păpuşă de paie inconştientă. Teaca 
spadei cu lama zimţată îl lovea peste picioare, dar asta nu părea 
să-l deranjeze, în vreme ce Faun avea destulă bătaie de cap să 
ţină arma şi lampa. 

Se împinse pe lângă Zinder, pentru a le lumina drumul. Tiessa 
gemu uşor în braţele mercenarului. 

ingrijorat, Faun aruncă o privire spre ea, dar ea nu se trezi. 
Când luase hotărârea de a o lua cu el, lăsase la o parte orice 
judecată. Cuvintele ei despre războiul civil, despre cearta dintre 
Welfi şi Stauferi, despre răspunderea care îi revenea ei. 

Pentru el nu contase decât Tiessa şi ceea ce însemna ea 
pentru el. Poate că era egoist, poate chiar naiv, în orice caz 
prost ca să furi logodnica împăratului. Dar în adâncul sufletului 
era convins că făcuse ceea ce era bine. Bine pentru ea. Şi bine 
pentru el însuşi. 

Se silea să nu se gândească la urmările pe care le putea avea 
răpirea Tiessei şi se concentra doar asupra drumului pe care-l 
aveau de făcut. 

Mai multe treceri duceau la dreapta şi la stânga coridorului, în 
nişte cămăruţe joase, în stâncă. În unele dintre ele erau stivuite 
lăzi, saci şi butoaie, dar cele mai multe erau goale. Abia când 
privi mai de aproape, Faun observă că aceste cămăruţe aveau 
uşi cu gratii, deschise înspre interior. Celule de temniţă. 

Se înşela, sau se auzeau strigăte în depărtare? 


Poate că era vorba doar de schimbul de seară al străjilor. 
Uitându-se peste umăr, nu văzu decât întuneric, nicio făcilie, 
niciun urmăritor. Dar cât de lung putea fi coridorul acesta? Mai 
devreme sau mai târziu, ar trebui să ajungă la capătul lui. Poate 
e o fundătură. 

Deodată, Zinder se opri. 

Faun, care era cu câţiva paşi înaintea lui, privi înapoi. 

— Ce? 

— Încoace! Mercenarul coti la dreapta printr-o arcadă, care 
aproape că nu se deosebea de intrările celulelor. Grăbeşte-te! 
Ne trebuie lumină! 

Faun fugi înapoi spre el şi se mai strecură o dată pe lângă el. 
După câţiva paşi, o uşă cu canaturi grele bară drumul. Printr-o 
crăpătură largă din podea venea un curent de aer rece, atât de 
violent, încât se simţea afară în coridor. 

Zinder o aşeză delicat pe Tiessa pe podea. 

— Dă-mi sabia ta! 

— Dar o ai pe a ta. 

— Sabia ta, Faun! 

Faun îi întinse sabia, se dădu înapoi şi privi cum mercenarul 
forţă deschiderea uşii cu doar câteva mişcări abile de pârghie şi 
cu o puternică lovitură de picior. Uşa se zgâlţâi, scârţâi şi - după 
ce Zinder o mai lovi o dată - se deschise în afară. 

Scările de dincolo de ea coborau şi mai mult în stâncă. 

Faun îl privi consternat pe Zinder. 

— De unde ai ştiut asta? 

— Am fost odată primar. În timpul unei expediţii în... eh, nu 
mai contează. Acolo era acest sat, şi oamenii mei pierduseră 
legătura cu armata. Aşa că, un timp, ne-am instalat acolo 
comod. Şi cineva trebuia să fie primar, după ce cel vechi... hm, 
nu se mai potrivea. 

— L-ai omorât! 

— Da' de unde. Acum, haide! Scharffenberg n-o să doarmă o 
veşnicie. 

Faun îl privi pe Zinder cum o ridică din nou pe Tiessa, apoi 
începu să coboare treptele. 

— Mai repede! gâfâi în urma lui, Zinder. Încet-încet, greutatea 
fetei începuse să se simtă. 


— Sunt deja în spatele nostru? 

— Nu. Dar vasul nu aşteaptă la nesfârşit. 

— Ne aşteaptă pe noi? 

— Bineînţeles. Eu m-am întors doar ca să te iau pe tine. 

— Şi dacă Tiessa n-ar fi fost la mine? 

— Găseam noi ceva. 

— Voiai să pleci fără ea! 

— În clipa de faţă eu o port. Termină, nu te mai certa cu 
mine! 

Scara mai ducea în jos o bucată considerabilă de drum, fără 
să cotească deloc în nicio parte. In cele din urmă, ajunseră la oa 
doua uşă cu canaturi absolut asemănătoare celor din capătul de 
sus al drumului pe care fugiseră. Faun sprijini sabia de perete, 
puse jos lampa cu ulei şi-i luă lui Zinder fata. Ea se mişcă din 
nou, buzele îi tremurară când el o trase spre el. Mercenarul 
apucă spada, făcu câteva mişcări cu ea în broasca uşii. 

— Totul o să fie bine, şopti Faun la urechea Tiessei. Simţea pe 
piept căldura ei. O sărută delicat pe frunte. Atunci întregul 
imperiu va fi din nou scăldat în sânge şi cuprins de flăcări, auzi 
el din nou cuvintele Tiessei. 

Dar nu putea pleca fără ea. Indiferent ce pleda împotrivă. Nu 
se putea. 

Înjurătura lui Zinder îl transpuse înapoi în prezent. Se năpusti 
în uşă de două, de trei ori, dar uşa nu se clinti. Abia după alte 
încercări, șarnierele cedară. Acolo unde Zinder îşi făcuse de 
lucru cu tăişul sabiei în lemn, metalul sări din canat. Uşa se 
balansă cu zgomot înspre afară şi alunecă vuind pe pantă în jos. 

— Doamne! făcu Zinder. Aşteptară încremeniţi până când 
trosnetele şi zăngănitul canatului amuţiră în adâncuri. Păru să 
dureze o eternitate până când, în sfârşit, să domnească iarăşi 
liniştea. 

leşirea se afla în mijlocul unei pante abrupte. Cerul era de un 
albastru închis, primele stele licăreau. Mult mai jos, sub ei, 
ardeau lumini la marginea mării. Marea se întindea nesfârşită de 
la ţărmul calcaros plin de crăpături până la orizont. 

— Unde suntem? şopti Faun. 

Zinder privi în jur. 

— În orice caz, nu în piaţa primăriei. 


Întinse mâna s-o ia din nou pe Tiessa, dar Faun scutură din 
cap. 

— O duc eu. 

— Cum vrei. 

Mercenarul luă de jos lampa cu ulei, apucă sabia şi o porni 
înainte. Faun îl urma. Un drum îngust ducea în zigzag printre 
stânci, în adânc. Faun privi o dată înapoi, tot flancul muntelui, 
până la luminiţele din satul care se ridica sus, din cerul serii 
albastru şi catifelat. De aici, nimic nu lăsa să înţelegi că fuga lor 
fusese observată. Cu toate acestea, era posibil ca ei să fi fost 
urmăriţi prin măruntaiele muntelui. Împăratul nu ar mai lăsa ca 
logodnica să-i fie a doua oară luată de lângă el. lar Faun nici 
măcar nu era sigur dacă ea voia să fie luată. Oricum, nu era 
vorba de o eliberare, ci de o răpire. 

Ea se mişcă din nou în braţele lui. Buzele îi tremurau şi 
păreau să formuleze cuvinte. El nu înţelegea ce voia ea să 
spună. Poate că era mai bine aşa. Nu era sigur ce ar face dacă 
ea i-ar cere s-o pună jos şi s-o lase să plece înapoi. 

Ajunseră la poalele stâncilor fără a fi stânjeniţi de ceva. Spre 
sfârşit, alunecară în jos pe o pantă cu crăpături ramificate, pe 
care creştea o iarbă uscată. Arbori schilozi se agăţau de stânci, 
fără nicio frunză, cu trunchiurile moarte. 

Portul de care vorbise Zinder le răsări din apropiere ca o 
îngrămădire nevoiaşă de case şi barăci. Ţinea de satul de pe 
munte şi abia dacă era mai întins decât o gospodărie mare. 
Vasele de război ale împăratului ancoraseră ceva mai departe 
pe mare, jumătate de duzină de galere masive, pe care ici-colo 
ardeau lămpi şi făclii. Intre aceşti coloşi puteau fi văzute 
contururile altor vase, mai mici şi mai puţin impresionante. O 
mână de bărci cu rame făceau naveta pe apă, între uscat şi 
vase. La prora fiecărei iole stătea drept o siluetă şi, cu mâna 
întinsă ca un ornament de corabie, ţinea clătinând o lampă. 

La marginea sărăcăcioasei grămezi de clădiri ardeau focuri de 
tabără, în jurul cărora se îngrămădiseră umbre umane. Şi între 
barăci şi case circulau bărbaţi, exclusiv soldaţi din armata 
imperială. Nicăieri nu se vedeau localnici. Ca şi sus, în sat, şi aici 
toţi locuitorii fuseseră izgoniți. 


Tiessa se mişcă şi încerca să se elibereze din braţele lui Faun. 
Din nou murmură ceva ce el nu înţelese şi împinse cu palma în 
pieptul lui. Faun era aproape să se împiedice şi ar fi tras-o şi pe 
ea în jos. 

— Mai departe! comandă Zinder, când se întoarse spre cei 
doi. 

— S-a trezit, spuse Faun. 

— Şi este mult prea ameţită ca să poată alerga. La marginea 
portului ne aşteaptă o barcă cu rame - cel puţin, aşa sper. Aşa 
ne-a fost înţelegerea. 

— Inţelegerea! Faun respiră zgomotos. Cu nişte tâlhari, după 
cum cred. 

O cută de furie apăru pe fruntea lui Zinder. 

— Din nefericire, toţi oamenii onorabili au avut ezitări dacă să 
ia la bord doi infractori fugari. Nu putem decât să-i mulţumim lui 
Dumnezeu că ci habar n-au pe cine vrem noi să răpim acum. 

Faun se străduia din răsputeri să ţină pasul cu mercenarul, în 
timp ce Tiessa, ameţită, se agita tot mai tare în braţele lui. N-o 
să mai poată s-o ţină mult. In plus, părea din ce în ce mai grea. 

— Pe aici, strigă cineva din întuneric la dreapta lor. Dintre 
cele câteva bucăţi de stâncă de la marginea barăcilor se 
desprinse o formă vie. 

Zinder îi făcu un semn lui Faun. Mercenarul porni aplecat spre 
bărbatul de lângă stânci, care, la rândul lui, se întoarse şi o luă 
la fugă spre apă. 

— Ce facem aici? murmură Tiessa pe umărul lui Faun. 

— Eşti în siguranţă. Spera ca vocea să nu-i tremure. 

— Mai repede, şuieră Zinder peste umăr, aproape 
imperceptibil, pentru a nu alarma soldaţii de lângă focurile de 
tabără. În pofida cuvintelor lui, Faun se temea că în orice clipă 
un semnal de corn de pe zidurile satului de munte ar putea să 
avertizeze soldaţii. De îndată ce Scharffenberg ar da alarma, n- 
ar mai trece decât câteva clipe până când tot bazinul portului să 
fie blocat. 

Casele au rămas în stânga, înapoi. În faţa lor se deschidea 
golful stâncos. Valurile loveau stânca de calcar pe care lumina 
slabă a stelelor o făcca să pară şi mai lipsită de culoare. Lui 


Faun i se părea că alergau printr-un bizar ţinut de vis, plin de 
forme şi siluete ireale. 

Dar cea mai ciudată figură era, fără îndoială, bărbatul 
rubicond care îi aştepta la barca cu rame. 

— Katervater, îl prezentă Zinder, fără să-l privească pe Faun. 
Aşa e? întrebă el în direcţia bărbatului. 

Acesta dădu din cap, ceea ce se văzu cu greu, întrucât capul 
lui era aşezat, aproape fără gât, pe un trup masiv. 

— Katervater, repetă. La ordinele Voastre. Relicve de toate 
felurile. Odoare sfinte din toată lumea. Căutaţi ceva atins de 
Dumnezeu? Nu mai căutaţi - găsiţi în prăvălia mea. 

— Foarte frumos, îi răspunse, hăituit, Zinder şi trecu repede 
de partea lui Faun, pentru a o ridica peste marginea bărcii pe 
Tiessa, încă ameţită, în bănci stăteau patru vâslaşi. Unul se 
îndură şi le ajută s-o aşeze pe Tiessa pe podeaua iolei. Ea 
murmură din nou ceva, dar de data aceasta Faun nici nu mai 
dori să asculte. 

Dacă această căsătorie nu are loc, va fi din nou un război 
Civil. 

Alungă gândul şi-l urmă pe Zinder şi pe grăsan în barcă. 
Imediat barca plecă de la cheu şi alunecă fără lumină peste 
valurile negre spre un alt vas. În beznă trecură pe lângă două 
galere imperiale. Grăsanul neguţător de relicve îi făcu 
prieteneşte un semn omului de pază de sus, care se aplecă 
curios peste balustradă şi lumină apa cu o făclie. Probabil că 
lumina nu ajungea destul de departe pentru a desluşi 
amănunte. 

— Katervater? strigă soldatul. 

— Chiar el. 

— Şi încă cine? 

— Bărbaţi din echipajul meu. Şi negustori. 

Paznicul râse răguşit. 

— O să vă tragă pe sfoară. 

Katervater înjură spre el, dar îşi păstră tonul jovial. Soldatul 
râse şi mai tare, făcu un semn de despărţire şi dispăru dincolo 
de parapet. 

Puțin mai târziu, urcau la bordul unei mici galere comerciale. 
Era mai suplă şi arăta mai mobilă decât se aşteptase Faun. 


Pentru Katervater ar fi fost mai potrivită o luntre, tot atât de 
pântecoasă ca şi el; dacă preferase, în schimb, un vas mai rapid, 
asta arăta că uneori el trebuia să dispară în mare grabă. 

Tiessa se căţără cu forţe proprii pe scara de funie, dar nu 
spunea nimic. Urma indicaţiile lui Zinder ca o somnambulă. 
Conducătorul mercenarilor vorbea cu ea pe un ton neobişnuit de 
blând. Doar din când în când Tiessa îl căuta cu privirea pe Faun, 
ca şi când ar fi vrut să se asigure că mai era acolo. 

Faun se căţără chiar după ca şi, când ea ajunse pe punte, o 
ajută să se aşeze, cu spatele sprijinit de o ladă care conţinea, 
probabil, fire din barba lui lisus, femururi de apostoli sau alte 
nimicuri sfinte. 

Peste tot se strecurau siluete, se agăţau de greement şi 
ocupau locurile de pe băncile vâslaşilor. Cu viteza vântului, 
vasul porni cu toate pânzele sus, vâslele se cufundară în apă. 
Golful rămase în urma lor, luminile din minusculul port, apoi 
liniile satului de munte sub cerul de stele. 

— Faun? Tiessa ridică bărbia. Privirea ei, până acum 
înceţoşată, se limpezi. Îl privi în ochi. Conştiinţa vinovăţiei l-ar fi 
făcut mai degrabă să se întoarcă, dar îi susţinu privirea. 

— Asta este o greşeală, spuse Tiessa. 


Înainte de catastrofă 


La patru săptămâni şi jumătate de când flota celor 
şaptesprezece galere pornise din Veneţia şi ieşise în larg, burta 
proeminentă a jorindei nu mai putea fi ignorată. Ştiau cu toţii că 
purta un copil în pântece. 

Şi nu era singura, după cum îi anunţă Berengaria în timpul 
unei discuţii în cabina căpitanului de pe Santa Magdalena. 

— Nu arată bine, declară conducătoarea mercenarelor. Stătea 
agitată în faţa mesei mari a căpitanului, în spatele căreia se 
aşezase contesa Violante. Saga stătea lângă ea pe un scăunel, 
îşi încrucişase picioarele şi-şi proptise mâinile între coapse, pe 
marginea taburetului. 

Karmesin, concubina papei, se sprijinea de perete cu braţele 
încrucişate, în timp ce Jorinde luase loc într-un fotoliu capitonat 
şi-şi pusese mâinile pe pântecele ei bombat, ca şi când ar fi 
trebuit să apere fătul din el de privirile celorlalţi. 

Căpitanul Angelotti era singurul bărbat din încăpere. Stătea în 
faţa ferestrei, cu spatele spre cele cinci femei, şi privea pe 
gânduri, cu ochii mijiţi, în razele soarelui care pătrundeau prin 
crăpăturile obloanelor închise şi făceau ca arşiţa mării greceşti 
să se simtă şi aici, jos. 

— Ce vrea să însemne: Nu arată bine? întrebă contesa. 

— Mai avem cel puţin trei duzini de gravide, spuse 
Berengaria, care se întâlnea o dată pe săptămână cu 
comandantele de la celelalte şaisprezece corăbii şi primea 
raportul lor. Ea avea misiunea de a comunica ce era mai 
important conducerii de pe Santa Magdalena. Nota bene, 
continuă mercenara: Aceştia sunt copii care, cu cea mai mare 
probabilitate, au fost concepuţi înainte ca mamele lor să 
pornească în această călătorie. Cred că acestora li se mai 
adaugă câţiva, care trebuie puşi în cârca oamenilor lui Zinder, 
dar este încă prea devreme pentru a se vedea cu ochiul liber. 

— Când ar urma să apară primii? întrebă Violante resemnată. 

— Pe Rosaria este o fată grasă, care o să lepede în două, trei 
săptămâni, răspunse  dispreţuitor  mercenara. Sorocul 
următoarelor n-ar trebui să fie mult mai târziu. 


Contesa blestemă reţinută, în vreme ce Jorinde se afundase 
tot mai adânc în fotoliul ei. Ea mai avea cam patru luni, poate 
puţin mai mult. Karmesin îi zâmbi încurajator, dar nu spuse 
nimic. 

— Mai departe, ceru contesa. 

Mercenara îşi muta neliniştită greutatea de pe un picior pe 
altul. Saga înţelese că aceasta ar fi preferat ca, atunci când 
vorbea, să se poată plimba în sus şi-n jos, dar cabina 
supraaglomerată nu mai lăsa loc pentru aşa ceva. 

— Avem cazuri noi de scorbut, şi între timp sunt multe. Tot 
mai multe fete au nevoie să li se răzuie gingiile, pentru a putea 
mânca. Apoi mai e vorba de febră şi boli, ale căror nume nu le 
ştiu, dar care sunt, cu siguranţă, legate de foame şi sete. Peste 
tot, reprezentantele acestor fete cer să mergem mai des pe 
uscat şi să aducem la bord hrană şi apă proaspătă. 

— Eu sper, totuşi, că tu ştii cum trebuie rezolvată o asemenea 
răzmeriţă, Berengaria. 

— Nu este nicio răzmeriţă, ripostă furioasă mercenara. În 
orice caz, încă nu. Şi vă rog să luaţi aminte că noi nu suntem un 
transport de prizonieri. Ar fi o greşeală să se folosească forţa 
armelor pentru a sancţiona mici greşeli contra ordinii la bordul 
flotei. 

Căpitanul Angelotti nu se întoarse, când, făcând un semn din 
cap, admise: 

— Exact aşa văd şi eu lucrurile. Violenţa duce la răspunsul cu 
violenţă. Rebeliunea este ultimul lucru de care avem nevoie. Nu 
când ai de-a face cu cinci mii de femei şi aproape trei mii şi 
jumătate de vâslaşi şi marinari. Cine îi va opri când se vor hotărî 
să ia ei înşişi cârma în mână? Voi, contesă? 

Violante se ridică şi-şi propti pumnii în cantul mesei. 

— Aceasta este o operaţiune militară. Ordinea la bord trebuie 
să fie cea mai mare prioritate. Şi nu ştiu de ce eu trebuie să vă 
explic aceasta. Privirea îi era aţintită asupra Berengariei, dar 
vorbele erau valabile şi pentru Angelotti. 

Saga îl privi peste umăr pe căpitan, ceea ce se dovedi o 
greşeală. Când se înclina prea mult spre stânga, durerile îi 
reveneau în obrazul spintecat. Orice mişcare bruscă avea drept 
urmare o arsură chinuitoare, care uneori ţinea ore în şir. Oricum, 


umflătura din gură se mai aplatizase, încă se mai muşca 
câteodată - de cele mai multe ori pe neaşteptate, când vorbea, 
dar vindecătoarea avusese dreptate când declarase că 
umflătura se va retrage. 

Numai că acum alte griji erau mai presante, după cum bine 
constatase Berengaria. Saga era mirată că Violante nu proceda 
mai chibzuit. Poate că, pur şi simplu, se şi săturase de toate 
acestea. Da, îşi zise, contesa era sătulă până-n gât de veştile 
rele, care la fiecare din adunările de acest fel deveneau tot mai 
urgente şi mai amenințătoare. 

— Asta nu e totul, spuse Berengaria, fără să revină asupra 
reglementărilor Violantei. Angelotti tăcu, de parcă între el şi 
Berengaria exista un acord tacit pentru a ignora capriciile 
contesei. ` 

— Ce mai e? Violante se prăbuşi înapoi pe scaun. In spatele 
ei, căpitanul se întoarse şi acum o privea şi el pe mercenară. 

— Mă tem că e vorba de Magdalena. 

— De mine? întrebă Saga. 

— Se fac auzite îndoieli. 

Violante o opri cu un semn. 

— Sunt de câteva săptămâni. 

— Nu în asemenea măsură. Şi nu atât de deschis. Căpitanii 
mei îmi raportează discuţii aprinse în sălaşuri, ba chiar şi în 
timpul exerciţiilor. Se pare că unele fete nu mai sunt chiar atât 
de convinse ca înainte de inspiraţiile divine ale Magdalenei. 

— Cineva trebuie să le ceară socoteală instigatoarelor, spuse 
Violante. Şi să le facă să tacă, dacă e cazul. 

— Nu - şi chiar cu toată fermitatea, nu! interveni căpitanul 
Angelotti. Fără mari acţiuni punitive, mai ales împotriva 
femeilor. 

— Asta nu intră în atribuţiile Voastre, spuse Violante, pe un 
ton de gheaţă. De fete eu răspund. 

Angelotti se stăpâni. 

— În ultimele săptămâni, am reuşit cu succes să ţinem 
bărbaţii departe de femei şi să limităm la minimum orice 
contact. Dar ce credeţi că vor gândi oamenii mei dacă veţi 
începe să biciuiţi public unele fete sau să le violentaţi? 

Karmesin îşi drese glasul. 


— Unora o să le facă, fără îndoială, plăcere. 

— Scutiţi-ne de cunoştinţele Voastre înțelepte cu privire la 
bărbaţi, ripostă Angelotti. Nu, altceva se va întâmpla. Unii or să 
se burzuluiască, alţii chiar or să facă pe eroii. Şi aşa ceva, 
contesă Violante, eu nu voi admite. Până la răzmeriţă nu mai e 
decât un mic pas. 

Violante îşi acoperi faţa cu mâinile, clătină din cap şi-şi masă 
pleoapele. 

— Fără pedepse în masă, repetă insistent Angelotti. Asta nu 
se poate sfârşi decât rău. 

— Aşadar, ce propuneţi? Violante se uită de-jur-împrejur, 
începând de la căpitan. Vă rog, vă-ntreb pe toţi! 

— Trimiteţi mai multe expediţii pe uscat, spuse Berengaria. 
Ultimul port pe care l-au văzut de la distanţă femeile a fost 
Modon. Şi niciuna din ele n-a avut voie să păşească pe uscat. 
Doamne, nici măcar noi n-am avut voie. Şi la bord s-a adus mult 
prea puţină hrană. 

— Pentru că fondurile noastre se împuţinează, o încontră 
Violante. 

— Cu toate acestea, trebuia să ne oprim în Creta, aşa cum a 
fost plănuit, spuse căpitanul. Dacă cel puţin ne-am putea 
permite să aducem provizii proaspete, s-ar ridica moralul 
general. 

Cu câteva zile înainte, Violante hotărâse să nu mai urmeze 
vechea rută cruciată prin porturile Kandia şi Creta, ci să 
continue drumul direct până la Rodos. Astfel ar fi economisit 
trei, poate patru zile, dar ar fi ajuns în labirintul de insule din 
Marea Egee. Nici Saga, nici nimeni altcineva nu se bucura de 
această hotărâre. Pe de altă parte, toţi abia aşteptau să ajungă, 
în sfârşit, la ţintă şi să simtă din nou sub picioare pământul 
stabil. Câteva zile mai puţin aveau ceva în sine. Şi de când 
Violante aflase adevărul despre Gahmuret - în cazul că acesta 
era adevărul ea îi părea Sagăi şi mai nerăbdătoare. Nimeni în 
afara lor nu ştia de cele dezvăluite contesei de către ioanit, şi cu 
fiecare zi care trecea Saga purta tot mai greu această taină. De 
mai multe ori fusese tentată ca măcar pe Karmesin s-o iniţieze 
în totul. 


— Nu putem păcăli fetele că le vom aduce hrană la bord, 
spunea Violante. Şi apoi să nu le împărţim nimic în afară de coji 
de carne uscată şi pâine mucegăită. Vor crede că, la bordul 
vasului Santa Magaalena, noi trăim în belșug, în vreme ce toţi 
ceilalţi trebuie să îndure foamea şi setea. Respiră puternic, 
clătinând capul. Nu, vom lăsa Creta la sud de noi şi vom păstra 
cursul spre Rodos. În cel mai târziu o săptămână, ar trebui să 
fim acolo. Nu-i aşa, căpitane? 

— Dacă rezistăm săptămâna asta fără să se ajungă la o 
rebeliune - da, atunci, poate. Dar Egeea nu este o apă uşoară 
pentru o flotă de şaptesprezece galere. Aici sunt furtuni şi alte 
împrejurări, care nu ne vor ajuta să menţinem ordinea la bord. 

— Despre ce împrejurări vorbiţi? 

— Piraţi. Vânători de sclavi. Poate chiar vase de război ale 
sarazinilor. 

Violante îl opri cu un semn, ceea ce nu numai Sagăi i se păru 
un gest nesocotit. 

— Berengaria, de ce fel sunt îndoielile acestea care se fac 
auzite pe vase? 

— Fetele se întreabă de ce nu le mai vorbeşte Magdalena. 
Privi spre Saga; chipul ei cicatrizat era impasibil. Unele susţin că 
Magdalena nu mai poate auzi cuvântul Domnului. Că de aceea 
se ascunde ea de fete. 

— Asta e o infamie, spuse înfierbântată Violante, dar nimeni 
nu o luă în seamă. Toţi o priveau pe Saga, chiar şi Karmesin 
părea încordată. 

Saga simţea că ar fi trebuit să spună ceva. Indiferent ce. Ura 
faptul că alţii aşteptau ceva de la ea. Tatăl ei nu făcuse 
întotdeauna decât să ceară şi să pretindă, dar aici era şi mai 
rău. Tăcerea celorlalţi era mai îngrozitoare decât ordinul. 

— Să trec de pe o corabie pe alta? întrebă. Să petrec fiecare 
zi nouă pe altă galeră? Asta e ceea ce vor? 

— Poate că asta ar fi un început, spuse Berengaria. 

— Nici vorbă! Violante sări din nou. Ar fi mult prea periculos. 
Magdalena este prea importantă pentru a o putea expune 
tulburărilor de la bordul altor vase. 

— Ar fi bine dacă aceste tulburări n-ar fi lăsate să fiarbă prea 
mult, observă căpitanul. 


Saga dădu din cap. 

— Dacă asta e ce se aşteaptă de la mine, o voi face. 

— Nu! Violante scutură energic capul. Magdalena rămâne la 
bordul vasului-amiral. Aici, cel puţin, situaţia e sub control. 

Saga vru să protesteze, dar Violante primi ajutor de unde nu 
se aştepta. 

— Contesa are dreptate, spuse Karmesin şi înaintă un pas. Nu 
putem să ne asumăm riscul ca Sagăi să i se întâmple ceva. Aşa 
cum arată lucrurile în momentul de faţă, ea este singura care 
ţine flota unită. 

— Luptătoarele mele, începu îmbufnată Berengaria, dar fu 
întreruptă de Karmesin. 

— Nici forţa armelor, nici autoritatea căpitanilor nu vor putea 
face să tacă cinci mii de guri flămânde şi însetate, spuse 
concubina. Nu ştiu cât de sigur sunteţi, căpitane Angelotti, de 
oamenii Voştri. Dar dacă fetele pornesc o rebeliune, vâslaşii 
Voştri nu vor sta cu mâinile-n sân. Şi chiar dacă nu s-ar alia cu 
femeile, ci s-ar întoarce împotriva lor la ordinul Vostru, nu ar fi şi 
mai rău? Cinci mii de femei, care fac instrucţie de mai multe 
săptămâni cu sabia şi lancea contra trei mii cinci sute de 
marinari... cam câţi ar mai rămâne de fiecare parte? Ca să nu 
mai spunem ce s-ar întâmpla dacă fetele ar fi învinse. Nimeni n- 
ar mai putea controla bărbaţii, nici măcar Voi, Angelotti! 

O tăcere consternată se lăsă asupra grupului. Nici Berengaria, 
nici Angelotti n-au putut s-o contrazică, sincer convinşi, pe 
Karmesin. Veşnic palida Jorinde, a cărei piele nu se bronza nici 
sub soarele grecesc, era acum albă ca varul. ` 

— Înseamnă... Saga întrerupse, în sfârşit, liniştea. Înseamnă 
că nu putem face nimic altceva decât să aşteptăm ce se va 
întâmpla? 

— Şi să sperăm că va fi mai bine, întări Karmesin. 

— Ce e cu insulele mai mici din drumul spre Rodos? întrebă 
Berengaria. Marea Egee e numai insule. Nu putem nicăieri în 
drum să ne facem nişte provizii, măcar cu ce e mai necesar? 

Angelotti nu era prea încântat de această propunere. 

— Suntem mai bine de opt mii de oameni. Pe aceste insule 
trăiesc deseori doar câteva zeci sau câteva sute de suflete, 
ţărani şi pescari, săraci lipiţi pământului, care n-au nici pentru ei 


cât să-şi ducă traiul. Ce ar putea să ne vândă? Caprele şi oile 
lor? O mână de peşti? Cu astea nu ne vom sătura. Pe corăbiile 
noastre se va flămânzi în continuare, şi i-am mai avea pe 
conştiinţă şi pe oamenii din insule. 

— Trebuie să încercăm. Trăsăturile Violantei se încordară, de 
parcă ca ar fi ajuns la capătul răbdării sau al puterii. De când cu 
dezvăluirea făcută de ioanit, era greu să faci deosebirea. N- 
avem de ales. Ceva va trebui să facem. Privirea ei o căuta pe 
Saga. Încă o predică a Sagăi n-ar sătura pe nimeni. 

Violante se îndreptă iarăşi spre Berengaria şi spre ceilalţi. 

— Împărtăşiţi vestea pe toate vasele. Ţinta noastră următoare 
rămâne Rodos, dar pe drum vom face o aprovizionare pe insule. 

— Atunci nu vom fi mai buni ca tâlharii şi piraţii, spuse Jorinde 
atât de încet, încât parcă vorbea cu ea însăşi. N-am fi mai buni 
ca Achard. 

— Este singura cale, spuse Violante. 

Angelotti cobori privirea. 

— Aşa să ne ajute Dumnezeu! 


Baia de sânge 


După trei zile, hotărârea nu mai putea fi amânată. De pe 
toate vasele soseau mesaje alarmante. Noaptea, când ancorau 
în câmpul vizual al sărăcăcioaselor ţărmuri de insule, se 
făcuseră mai multe tentative de a fura bărci de salvare şi a 
ajunge cu ele la mal, grupuri de fete se aliaseră cu vâslaşii 
flămânzi. Dispăruseră două bărci cu nouăsprezece fete şi opt 
marinari, toţi ceilalţi au fost opriţi de războinicele Berengariei. 
Dar nu era decât o problemă de timp până când tulburările 
izolate să se aprindă într-o rebeliune în toată flota. 

La începutul celei de a cincea săptămâni a lor pe mare, după 
ce s-a ajuns iarăşi la tensiuni, ba chiar la forţa armelor, Violante 
răspândi pe toate vasele flotei vestea că seara vor ajunge la o 
insulă unde îi aşteaptă aprovizionare pentru toţi. Nimeni din cei 
care cunoşteau dedesubturile nu era bucuros; cel mai puţin 
căpitanul Angelotti, care trebuia să găsească pe hărţile lui o 
insulă corespunzătoare planurilor Violantei. Un simplu semn al 
arătătorului lui putea să-i coste pe locuitorii insulei respective 
proviziile pentru luni de zile - şi, cu alte cuvinte, baza 
supravieţuirii lor. 

Saga era de faţă când el a luat o hotărârea împotriva dorinţei 
sale şi a văzut cât de greu i-a fost să se fixeze la o anumită 
insulă. Saga găsea că Violante îi cerea prea mult. Era ceva 
înfiorător şi poate şi cu mai multe consecinţe decât putea să 
realizeze contesa. 

De la tribunalul ordinelor cavalereşti, Saga şi contesa abia 
dacă mai schimbaseră câteva cuvinte. Violante păstra gândurile 
pentru sine. Dacă înainte Saga socotea că Violante era 
previzibilă, acum trebuia să-şi ia adio de la această convingere. 
Ca şi toţi ceilalţi, Magdalena nu putea decât să aştepte ce seva 
întâmpla. 

În cele din urmă, Angelotti se împăcă cu soarta sa şi pecetlui 
astfel destinul unei populaţii care nu bănuia nimic. 

Se însera, când apăru un lanţ de coline stâncoase, brăzdate 
de prăpăstii. Erau adunate în jurul unui vârf dublu, abrupt, 
tocmai destul de înalt pentru a depăşi celelalte vârfuri rotunde 


de munte. Acolo sus, se înălţau ruinele unei străvechi fortărețe 
sau ale unui templu. Nici Angelotti nu ştia ceva exact despre 
ele, dar presupunea că era vorba de un locaş de cult străvechi, 
care fusese transformat de-a lungul veacurilor într-o fortăreață 
pe insulă. Dar şi asta trebuie să se fi petrecut de mult. Astăzi 
ruinele erau goale, o siluetă cu muchii, cufundată de apusul 
soarelui într-o strălucire de bronz. 

Singurul sat al insulei se afla jos, la apă, clădiri văruite alb, cu 
acoperişuri din cărămizi de lut, care se agăţau de poalele 
muntelui. Ulicioarele dintre casele mizere duceau în toate 
direcţiile, unele erau atât de abrupte, încât erau săpate ca nişte 
scări în stâncă. Pe mal se adunaseră o mulţime de oameni şi 
priveau spre flotă. Probabil că locuitorii insulei se rugau ca 
uriaşele corăbii să treacă mai departe. 

— Toate acestea nu sunt o idee bună, spuse Karmesin lângă 
Saga, în faţa balustradei, în timp ce priveau împreună spre satul 
de pe insulă şi la mulţimea de pe țărm. Câteva bărci mici cu 
pânze fuseseră trase pe plaja pietroasă, destul de mare pentru 
doar câţiva pescari. Din labirintul de umbre al pantelor 
stâncoase venea behăitul unor capre nevăzute. 

Santa Magdalena ridică ancora. Semnalizatorii trimiteau 
semnale mai departe, către celelalte galere. Probabil că, văzută 
de pe insulă, flota oferea o privelişte copleşitoare, repartizată 
peste o regiune care ocupa jumătate din insulă. La fiecare 
parapet se înghesuiau fete şi marinari, mii de perechi de ochi 
scrutând stâncile sărăcăcioase. 

Nici nu se opriseră bine vasele, că au şi fost lăsate la apă trei 
bărci cu rame. Violante, împreună cu Berengaria, căpitanul 
Angelotti şi câteva luptătoare au pornit spre insulă. Saga a vrut 
să le însoţească şi ea, chiar şi numai pentru a mai simţi sub 
picioare pământul tare, dar contesa n-a acceptat. Prea 
periculos, a opinat ea, şi, în mod excepţional, Angelotti i-a dat 
dreptate. Aşa că Saga stătea la parapet împreună cu Karmesin, 
Jorinde şi mulţi alţii şi privea la cele trei bărci ajunse la țărm. 

Trecuse mai bine de o oră când delegaţia o porni înapoi, pe 
drumul de întoarcere. Soarele apusese, ruinele de pe vârfuri se 
cufundaseră în întuneric. La bordul vaselor ardeau lămpile cu 
ulei. Şi în sat licăreau nişte puncte luminoase. Un mic convoi de 


purtători de făclii o însoţiseră pe Violante şi pe ceilalţi înapoi 
spre țărm, şi rămăseseră acolo, aşteptând plecarea celor trei 
bărci cu rame spre Santa Magdalena. Adunarea se destrămă 
doar când contesa ajunse la bord. Aveai impresia că oamenii se 
retrăseseră în casele lor, dar Saga presupunea că pe apă mai 
rămăseseră nişte posturi de pază. 

Angelotti trimise văslaşi spre o serie de alte vase, pentru a le 
transmite căpitanilor cum se desfăşuraseră negocierile. Violante 
nu arăta deosebit de fericită, dar căpitanul flotei avea o expresie 
hotărâtă şi nu părea dispus să se lase antrenat într-o ceartă cu 
ea. 

„E bine, se gândi uşurată Saga. Nu în faţa tuturor 
spectatorilor curioşi, care se adunaseră pe punte”. 

Violante dispăru, fără un cuvânt, sub punte. Berengaria le 
rugă pe Saga şi pe Karmesin s-o urmeze în cabina căpitanului; 
Jorinde se luă după ele fără să fi fost invitată, dar ca, de obicei, 
nimeni nu s-a ofuscat din cauza aceasta. In ultimele săptămâni, 
Violante o ignorase mult şi tolera în tăcere participarea ei la cele 
mai multe discuţii importante. 

În cabină, contesa le informă în câteva cuvinte că locuitorii 
satelor refuzaseră să dea flotei provizii. Fireşte, apă de băut, dar 
hrană - nu. Viaţa pe aceste insule este aspră, după cum le 
explicase sfatul bătrânilor şi preotul satului, şi ceea ce le 
aduceau recoltele sărăcăcioase şi vitele prost hrănite le ajungea 
atât cât să hrănească cele două duzini de familii de pe insulă. 
Nici măcar oaspeţii răzleţi nu erau bine primiţi. Nici vorbă de opt 
mii cinci sute. 

Berengaria îşi repetă avertismentele cu privire la o rebeliune 
a echipajelor flămânde şi când, mai târziu, se alătură şi 
Angelotti, discuţiile se înăspriră şi se ajunse din nou la ceartă. La 
un moment dat, Karmesin se retrase dând din cap, iar Jorinde o 
urmă. Şi Saga, care n-avea deloc chef să rămână între cele două 
fronturi ale disputei dezlănţuite de caractere atât de belicoase 
ca Violante, Angelotti şi Berengaria, părăsi curând cabina. Se 
mai caţără încă o dată în postul de observaţie de pe catargul 
principal din Santa Magaalena, îl trimise înapoi jos pe punte pe 
cel care supraveghea de acolo depărtările şi se ghemui în 
strâmtul cafas al catargului. 


Probabil că adormise, căci, atunci când ridică brusc capul, în 
primul moment nu ştiu unde se află. Se întreba cât timp trecuse 
- poate doar câteva minute, sau poate jumătate de noapte - şi- 
şi simţea corpul înţepenit şi dureros din cauza poziţiei 
incomode. Se ridică gemând, se clătină puţin şi respiră profund. 
Zilele în Egee erau fierbinţi ca un clocot şi, chiar şi acum, 
noaptea, aerul de aici era doar cu puţin mai răcoritor decât în 
cala sufocantă a galerei. Sufla un vânt slab, dar aproape că nu 
reuşea să usuce pelicula umedă şi călduţă de pe faţa ei. Saga se 
simţea murdară şi lipicioasă, dar starea aceasta nu era ceva nou 
după cinci săptămâni pe mare. Se îmbăia uneori în apa sărată, 
la fel ca toţi ceilalţi, dar marea şi adâncurile ei întunecate o 
nelinişteau. Nici după atâtea zile nu se simţea în largul ei când 
se lăsa în voia valurilor. 

Se întinse, căscă şi aruncă o privire dincolo, spre insulă. 
Ruinele din vârf se contopiseră cu cerul nopţii. Un abur lăptos se 
formase în jurul cornului lunii şi o împiedica să recunoască mai 
mult decât forma vagă a stâncilor albe. În sat mai ardeau şi 
acum, răzlețe, făclii, mai ales în apropierea țărmului. 

Dar mai văzu ceva. Mişcări pe apă între vase şi țărm. 
Respirația i se acceleră când înţelese ce se petrecea acolo. 

Bărci cu rame se desprinseseră de la toate vasele flotei şi 
alunecau spre insulă. Zeci de pete întunecate se îmbulzeau pe 
mare, îndreptându-se spre mal. Trăgând încordată cu urechea, 
auzi mişcarea ritmică a vâslelor, dar niciun glas. Din când în 
când, o tuse sau vreun alt zgomot, în rest, nimic altceva. 
Oamenii de la bordul bărcilor păstrau o linişte desăvârşită. Era 
imposibil de spus câţi erau. Dar dacă toate bărcile de acolo, jos, 
erau pline, însemna că erau cu sutele. Mai degrabă cu miile. 

încercă să scape de nodul care i se pusese în gât, dar nu 
reuşi. Acolo jos, nu era vorba de acţiunea disperată a câtorva. 
Era o invazie supradimensionată. Şi, mai rău, era chiar 
răzmeriţa de care se temea de zile întregi. 

Tocmai voia să se lase din cafasul catargului în şarturi, când o 
frapă liniştea de pe puntea vasului Santa Magdalena. De ce 
niciuna dintre paznice nu dăduse alarma? Nu era o goană 
sălbatică, nu era o răscoală, nu erau ordine strigate. Nimic de 
felul acesta. 


O linişte de moarte. 

Spionă încordată adâncul. Acum avu impresia că pe punte nu 
mai ardeau de mult atâtea lămpi cu ulei ca înainte, când se 
întorsese din cabina căpitanului. Cel puţin jumătate dintre ele 
fuseseră stinse. La lumina celor rămase, nu văzu nicăieri un 
suflet de om. Părţile vizibile ale punţii erau părăsite. 

Frica îi strângea inima. Ce se întâmplase cu Violante, 
Karmesin şi toţi ceilalţi? Au fost biruiţi şi doar Saga rămăsese 
nevăzută în cafasul catargului? Era adevărat că fetele de la bord 
se aliaseră cu vâslaşii şi matrozii? La dracu’, când fusese 
escaladată în aşa măsură situaţia - şi cum de ea nu observase? 

Cu inima bubuindu-i, privi spre cafasurile de pe celelalte două 
catarge. Erau părăsite. Saga încercă să-şi amintească dacă era 
cineva în ele atunci când venise ea. Poate că nu. Dacă 
şaptesprezece vase pluteau împreună, nu era nevoie ca fiecare 
post de observaţie să fie ocupat. 

Şansele erau bune, întrucât până acum nu fusese 
descoperită. Îşi adună tot curajul şi începu să coboare. Nu avea 
nicio armă, fireşte, şi, spre deosebire de majoritatea femeilor de 
la bord, nu participase la exerciţiile de luptă. Se simţea 
neajutorată şi expusă. Singura ei armă era spiritul minciunii. 
Aproape avea impresia că îl auzea râzând în adâncul ci lăuntric. 

Ai nevoie de mine. Singură, nu vei putea să-i opreşti. 

O să vedem. 

Din nou râsul. Poate doar o impresie. Dar îi era frică şi, într-o 
situaţie ca aceasta, frica de sine era ultimul lucru de care avea 
nevoie. 

Ajunse pe punte şi păşi fără zgomot. Era desculţă, ca aproape 
mereu în ultimele săptămâni. Violantei, asta nu-i plăcuse 
niciodată - contesa era întotdeauna atentă să fie îmbrăcată 
potrivit rangului chiar şi pe cea mai mare căldură, dar Sagăi nu-i 
păsa. Acum chiar se bucura. 

Privind înjur, pe punte, nu-şi mişcă decât capul. Nicio mişcare 
în plus, care să poată atrage atenţia cuiva. Dar nu se vedea 
nimeni. 

Se strecură uşor, aplecată printre lăzi, spre uşa castelului 
pupa. Aproape ajunsese la intrare, când descoperi pe cineva. 
Trei paznice stăteau împreună la parapet şi priveau în urma 


bărcilor cu rame. Încă n-o observaseră pe Saga. Era evident că 
se certau, una scosese sabia. Vorbeau în şoaptă, altminteri Saga 
ar fi trebuit de mult să le audă. Când privi mai bine, înţelese că 
era vorba de două cruciate şi una din mercenarele Berengariei. 
Una din fete ţinea vârful sabiei îndreptat spre pieptul 
luptătoarei, şi, după săptămâni întregi de exerciţii, o făcea cu 
forţa convingerii. 

Saga nu se mai preocupă de ele şi se strecură printr-o 
crăpătură a uşii în interiorul castelului. Coridorul scurt era 
pustiu. Primul ei impuls a fost s-o trezească pe Violante, dar 
apoi se răzgândi. In schimb, bătu la uşa cămăruţei pe care o 
împărțea Jorinde cu Karmesin. Amândouă dormeau. Concubina 
se trezi brusc, când intră Saga. Era prea întuneric pentru a 
vedea mai bine, dar Saga era destul de sigură că, sub pătură, 
Karmesin ţinea o armă în mână. Probabil, un pumnal. 

— Saga? l|nchise uşa. Prin singura lucarnă, lumina lunii 
înceţoşate pătrundea ca un praf de argint, doar o răsuflare slabă 
de luminozitate. 

Merse printre paturile celor două şi povesti precipitat tot ce 
observase. Karmesin şi Jorinde s-au ridicat imediat. Saga şi 
concubina au insistat ca Jorinde să rămână pe loc, dar tânăra 
femeie refuză; pusese atâta îndârjire în refuzul ei, încât niciuna 
dintre ele n-o contrazise. 

Puțin mai târziu, le treziră pe contesă şi pe Berengaria, în 
plus, pe căpitan. Angelotti vru să fugă pe punte, dar ele îl 
reţinură. In schimb, se adunară în cabina lui, nu îndrăzniră să 
aprindă lămpile şi ţinură în şoaptă un consiliu de război. Când, 
din nou, se contură pericolul unei certe, Saga era definitiv 
sătulă. Se năpusti fără zăbavă afară din cabină şi, înainte ca 
cineva s-o poată opri, era deja pe punte, se plantă în faţa celor 
trei paznice şi-şi puse mâinile în şold. 

— Ce se petrece aici? se stropşi la cele două şi, în gând, îşi 
spunea că exact acest lucru trebuia să-l fi făcut înainte. 
Nesfârşitele dezbateri n-au dus la nimic şi au costat un timp 
preţios. 

Incă înainte de a primi un răspuns, descoperi cu groază că în 
satul de pe insulă izbucnise un foc. Acum se auzeau şi glasuri, 
răcnete şi zbierăte, nu înfricoşate, ci furioase şi îndrăzneţe. 


Sunetele se amplificau, se amestecau cu alte strigăte şi, în cele 
din urmă, şi cu disperate strigăte de durere. 

Dumnezeule mare, se cutremură Saga, pradă satul! 

Gândul îi apărea atât de dement, atât de ireal, încât îi era 
greu să-l ia în serios. 

Fata cu sabia trasă se agita în direcţia ei, dar un rest de 
respect o făcu să şovăie, când o recunoscu pe Magdalena. 
Mercenara de lângă ea îşi luă avânt şi o lovi cu toată forţa într-o 
parte pe tânăra cruciată. De pe buzele ei se auzi un pufăit 
ciudat, sabia zăngăni pe scândurile groase şi se prăbuşi şi ea. 

Luptătoarea îşi trase fulgerător propria armă şi se îndreptă 
spre cea de a doua fată. 

Saga răsuflă uşurată. 

— Câte sunt? 

— Majoritatea, răspunse luptătoarea. Restul aşteaptă să vadă 
cum se vor desfăşura lucrurile. Doar câteva au fost împotrivă. 
Multe din ele sunt imobilizate sub punte. Unele, poate, sunt 
chiar moarte. 

— Este o nebunie! Saga îşi muşcă buzele. 

Lângă ea apăru Karmesin. 

— Nu pleca! spuse. Şi atunci Saga ştiu: fireşte că tocmai asta 
trebuia să facă! Dacă cineva mai putea opri aceste nebune, 
atunci doar ea singură. 

Pe vasele învecinate se auzea multă larmă. Şi ceilalţi căpitani 
înţeleseseră ce se petrecea. De acolo venea zăngănit de arme, 
ca şi cum undeva ar fi izbucnit o luptă. 

— Trebuie să mă duc! decise Saga. 

Violante şi ceilalţi ieşiseră în fugă şi se adunaseră în jurul 
Sagăi. Contesa vru să spună ceva, dar Saga îi tăie vorba. 

— Am nevoie de o barcă! spuse. Mai e, pe undeva, vreuna? 

Straja dădu din cap. 

— Mai sunt cele două de la pupa. 

Dacă agresiunii nu i se punea capăt, aici şi acum se încheia 
cruciada; nici Violantei nu-i mai rămăsese nimic altceva decât 
să-şi mărturisească groaznicul adevăr. 

Minutele următoare trecură pe lângă Saga ca un coşmar 
şters. Una dintre cele două bărci rămase fu lăsată la apă şi, 
puţin mai târziu, Saga, Violante, Karmesin, Angelotti şi 


Berengaria porniseră spre insulă. Conducătoarea mercenarelor 
era zguduită, pentru că, în mod evident, câteva din cele mai 
experimentate luptătoare ale ei participau la răzmeriţă; şi, cu 
toate acestea, mai erau destule care-i rămăseseră credincioase, 
pentru a forma o gardă de corp de şase sau şapte mercenare. 
Unele înțelegeau abia acum ce se petrecea. Altele voiseră să 
aştepte sub punte, împreună cu fetele şi vâslaşii rămaşi, pentru 
a afla care era deznodământul incursiunii. Furia Berengariei le 
făcu pe câteva să urmeze raţiunea, în vreme ce altele se 
retraseră, aşteptând, în umbra punţii de jos. 

Angelotti ordonase să vină pe punte câţiva matrozi, iar 
aceştia se declarară repede gata să ducă spre uscat barca 
Magdalenei. Bărbaţii nu păreau deosebit de încântați, dar nu 
erau decât nişte nehotărâţi, nu răzvrătiți. Căpitanul credea că 
poate avea încredere în ei, iar Saga oricum n-avea de ales. 

În timp ce barca se apropia de insulă, întreaga amploare a 
catastrofei deveni evidentă. Acum satul era presărat cu limbi de 
foc, a căror lumină acoperea pantele stâncoase cu o grilă 
tremurată din galben auriu şi roşu ca sângele. Alte flăcări 
luminau partea de jos a norilor negri de fum, dincolo de care 
stelele se stingeau tot mai repede. Din labirintul ulicioarelor de 
calcar, o cacofonie de strigăte pătrundea spre mare. 

Mâna Sagăi se cramponă atât de tare de marginea bărcii, 
încât în degete i se înfipseră aşchii. Berengaria suduia, în vreme 
ce expresia împietrită de pe faţa Violantei nu lăsa să se vadă 
nicio emoție. 

— Poate că trebuia să se întâmple aşa, şopti Karmesin. 

Violante întoarse capul şi-i aruncă o privire răutăcioasă, dar 
buzele ei rămaseră strânse şi albe ca zăpada. 

Pe mal stăteau câteva fete şi ţineau în mâini turte. Muşcau 
din ele atât de lacom şi mestecau, încât observară sosirea 
conducătoarelor lor abia când chila bărcii zgârie nisipul. Unele 
săriră în sus şi dispărură printre case, altele rămaseră aşezate 
pe jos, îşi îndesau apatice pâine şi brânză în gură şi priveau cu 
ochi mari în gol. Cămaşa uneia din ele era stropită cu sânge. 

Berengaria văzu şi ea, scoase furibundă sabia şi porni cu paşi 
mari, prin nisip, către fată. Ridicase sabia s-o lovească, când 
Saga urlă. 


— Berengaria! Nu! 

Fata privea abulică în sus, spre mercenară, în timp ce alte 
două se împleticiră şi o luară din loc. 

— N-aţi înţeles nimic! gâfâi Berengaria, fără a lăsa jos sabia. 

— Le-ai învăţat să ucidă, observă Karmesin. Acum ele ucid. 

Conducătoarea mercenarelor se uită peste umăr la concubină, 
de parcă ar fi vrut să îndrepte acum sabia spre ea. Apoi 
trăsăturile i se destinseră, îi trase fetei de pe pământ un picior 
in umăr, care o azvârli în nisip, şi se întoarse cu paşi întinşi spre 
celelalte. 

În urma ei, fata se rostogoli şi se aruncă protector cu trupul 
asupra pâinii, ca şi când s-ar fi temut să nu i-o ia altcineva. 

— Doamne, ce-am făcut din ele, murmură Violante. 

Saga îşi zise că era, într-adevăr, puţin prea târziu pentru o 
asemenea recunoaştere. 

Fugiră împreună pe plajă, spre rândul din faţă al caselor. Cele 
mai multe focuri trosneau mai adânc, în centrul satului, dar şi 
aici, în faţă, toate uşile şi obloanele erau sparte. Din unele case 
răsunau vaiete, în altele domnea liniştea, care promitea o 
nenorocire şi mai mare. Deodată, dintr-o intrare le apăru cu 
spatele o mercenară care trăgea de coarne după ea un ţap; 
blana albă era stropită cu sânge. Berengaria apucă din spate 
femeia şi-i trase un pumn în faţă atât de tare, încât Saga îi auzi 
oasele trosnind. 

Mintea ei era ca paralizată în vreme ce trecea pe ulicioare, în 
mijlocul celorlalţi. Tot timpul întâlneau cruciate şi mercenare 
care furaseră. Aproape toate coteau în grabă spre ulițele 
laterale sau se înghesuiau în locuri de trecere, când înțelegeau 
cine sosise pe uscat. Berengaria renunţă în silă să mai tragă pe 
fiecare la răspundere, şi, la un moment dat, toate feţele isterice, 
care strigau şi sângerau, se topiră într-o singură mască a 
groazei. 

Niciuna dintre ele nu se descurca în sat, aşa că urcară străzile 
în scări, luându-se după larmă şi după flăcările cele mai înalte, şi 
ajunseră într-un fel de loc de adunare. Era deschis într-o parte şi 
permitea o privire mai largă asupra acoperişurilor caselor de 
mai jos şi asupra țărmului. Fumul, duhoarea şi căldura emanată 
făceau dificilă perspectiva asupra a ceea ce era acolo, jos. Cu 


toate acestea, Saga văzu că multe bărci deja porniseră în 
direcţia vaselor; probabil că cei care se urcaseră în ele voiau să 
se amestece, fără a fi văzuţi, printre cei rămaşi. 

— Căpitanii mei vor şti ce au de făcut, mârâi Angelotti. 
Răzmeriţa se pedepseşte cu moartea. 

Dar nimeni n-avea vreo idee cum arătau lucrurile în acea clipă 
pe celelalte vase ale flotei. Şi dacă, în general, mai exista o 
flotă, atunci când aveau să se întoarcă la Santa Magdalena. 

În caz că se mai întorceau. 

Piaţa satului era înţesată de cruciate, care se desfătau cu 
proviziile ciobanilor şi pescarilor. Multe trăgeau de aceeaşi 
bucată, erau bătăi, ba chiar lupte pe viaţă şi pe moarte între 
indivizi, sau între mici grupuri. Echipajele de pe diferite vase îşi 
disputau prada. După toate săptămânile de exerciţii militare, 
luptătoarele Berengariei ar fi trebuit să aibă destulă autoritate 
pentru a le da o lecţie hoaţelor. In schimb, jefuiau şi ele la fel ca 
toate celelalte, şi nu puţine erau cele pe care se vedea că 
vărsaseră sânge. 

— O s-o omoare, spuse cutremurată Karmesin, când, dintr-un 
bârlog prăpădit, ieşi în fugă o femeie bătrână, purtând în braţe 
un nou-născut şi urmărită de două cruciate. Bătrâna n-avea 
niciun fel de alimente la ea, nimic ce să poată fi prădat. Numai 
copilaşul care plângea. 

Saga îşi aminti ce se spunea despre prima cruciadă, despre 
soldaţi şi predicatori înfometați, care se aruncau ca lupii asupra 
satelor din Anatolia şi nu se dădeau în lături nici de la carnea de 
om. Era prima oară când Saga credea că poveştile acelea aveau 
un sâmbure de adevăr. 

Berengaria şi cele două luptătoare din garda ei de corp voiau 
să-i vină în ajutor femeii cu copilul, dar tocmai atunci bătrâna 
muri, în beţia criminală a celor două smintite. Berengaria scoase 
un strigăt înfiorător şi reteză capul uneia din cele două ucigaşe. 
Cealaltă muri răpusă de săbiile străjerelor. 

— Gata! răcni Saga, se urcă pe un car de lemn răsturnat în 
mijlocul pieţii şi ridică ambele braţe. Incetaţi! Toţi! 

Karmesin fugi spre ea. 

— Nu poţi să-i opreşti! Doar te expui singură primejdiei! 

Saga n-o luă în seamă. 


— Vă implor - încetaţi! 

Câteva femei din piaţă ridicară capul şi priviră spre ca, altele 
aveau o mină la fel de absentă ca fetele apatice de pe plajă. 

„Cum s-a putut ajunge atât de repede aici? se întreba 
disperată Saga. Ca şi când nebunia s-ar fi întins ca febra peste 
toată flota. Dar cum de-i cruţase pe ea însăşi, pe Violante şi pe 
toţi ceilalţi?”. În adâncul sufletului ştia răspunsul: „Pentru că noi 
n-a trebuit să cugetăm la foame şi sete, la lăcaşuri sufocante, 
aglomerate până la refuz în cale întunecoase, în care fete tinere 
vegetează în propria murdărie, iar credinţa în Magdalena şi 
mesajul ci scade tot mai mult cu fiecare zi ce trece”. _ 

„Ar fi trebuit să mă duc la ele, se gândea cutremurată. In loc 
de a face aceasta, m-am ascuns. De ceilalţi. De mine însămi. Era 
datoria mea!”. 

„Nu, tu ai fost răpită. Indusă în eroare”. 

Ah, da? Şi când a început să-i facă plăcere? Descoperise ceva 
în situaţia ci, în sine însăşi, de care niciodată până atunci nu 
ştiuse nimic. S-a delectat, cel puţin uneori - şi astfel, vrând- 
nevrând, se încărcase cu responsabilitate. 

Aceeaşi responsabilitate care rodea şi conştiinţa Violantei. 

Acum se cufundă adânc înlăuntrul ei, atinse coarde sensibile, 
pe care aproape le uitase, căută prezenţa celuilalt în inima, în 
sufletul şi raţiunea ei. 

„Spirit al minciunii, strigă fără glas, unde eşti, când am nevoie 
de tine?”. 

Şi el apăru, i se strecură ca un ţipar în coşul pieptului, în 
gâtlej, pe limbă. El îi consuma aerul, pe care-l respira ea, îl 
prelucra în silabe, în cuvinte. În minciuni. 

— Eu pot să vă salvez! strigă în noaptea cuprinsă de flăcări, 
fără să ştie, cine o ascultă. Sunt Magdalena! Port în mine voia 
Domnului! Şi vă spun vouă: încetați această nebunie. Dumnezeu 
vă va sătura cu bunăvoința şi iubirea lui. El vă va stinge setea şi 
vă va potoli foamea. Dumnezeu este de partea voastră, şi nu 
lasă răul să se apropie de voi. 

lar apoi cuvintele ţâşniră din ea, purtate de glasul spiritului 
minciunii: despre cum suferise Hristos pe cruce şi, totuşi, nu şi-a 
pierdut nădejdea. Cum a luat asupra lui durerea, batjocura şi 
moartea lentă şi cum Dumnezeu cere şi de la ei acelaşi lucru, 


până vor ajunge, în sfârşit, în faţa porţilor lerusalimului şi-i vor 
culca la pământ, dintr-o lovitură, pe duşmanii creştinătăţii. 

Durerea provocată de vorbit aproape că o sili să cadă în 
genunchi. Nu mai invocase de săptămâni întregi spiritul 
minciunii, şi cumplitei stări proaste i se adăuga şi o durere, care 
săpa ca un ghimpe în pieptul ei şi aproape că-i răpea puterea de 
a vorbi. El era? Era pedeapsa lui, pentru că îl subjugase şi îl 
condamnase la inactivitate? Acum se răzbuna pe ea, fără a 
avea, totuşi, altă alegere în afară de a servi voinţei ei, tras între 
furie, din cauza trădării ei, extazul unor noi minciuni şi 
recunoaşterea faptului că ea nu putea exista fără el. Ea avea 
nevoie de el. Se topea după puterea lui de a minţi. 

El ştia asta. O degusta în ea. li auzea cele mai intime gânduri, 
îi cunoştea dorurile şi această aspirație străină şi, totuşi, atât de 
familiară, de a fi mai mult decât Saga, saltimbanca, mai mult 
chiar decât Magdalena. O conducătoare, o suverană. Dumnezeu 
însuşi. 

Asta era ceea ce îşi dorea ea cu adevărat? O putere 
asemănătoare celei a lui Dumnezeu? El mă încearcă. Mă 
păcăleşte şi mă minte. Chiar şi pe mine! 

Dar dincolo de dureri şi de impulsul constrângător de a 
vomita, în ea mai exista ceva ce găsea plăcere în această 
reprezentaţie, această înşelătorie ultimativă, care o făcea 
stăpână asupra vieţii şi morţii, o ajuta să se ridice dintr-un 
ocean de temeri şi de insignifianţă, asemeni unui peşte de 
pradă, cu botul căscat, care înghite tot ce-i iese în cale. 

Şi-n timp ce toate aceste gânduri îi treceau prin cap, vorbea şi 
vorbea. Vorbea cu glasul spiritului minciunii, care-i răsuna în 
urechi ca un țipăt şi vaiet, şi horcăit de vrăjitoare, dar pentru 
toţi ceilalţi ca Magdalena, trimisa lui Dumnezeu. 

— Saga! 

Cineva o strigă pe nume. Nu era un strigăt, ci o şoaptă 
delicată aproape de urechea ei. O mână o trase de mânecă. 
Puterea minciunii se ridică aidoma unui văl din simţurile ei, şi, 
deşi continua să formuleze cuvinte şi fraze şi le scuipa ca pe 
ceva de care trebuia să scape, recunoscu cine era lângă ea în 
car. 


Karmesin o privea grav şi trist şi, totodată, cu o inflexibilitate 
de fier. 

— Termină cu toate astea, spuse calm. Ei nu te ascultă. Nu 
mai cred în tine. 

Simti cum continua să articuleze fraze, la fel ca la începutul 
cuvântării ei, şi abia atunci îşi dădu seama că spunea mereu 
același lucru, că o lua mereu de la capăt, ca o obsedată. Şi nu 
asta era? O obsedată? 

Ei nu mai cred în tine. 

Cuvintele Karmesinei picurau încet în mintea ei, dar ei îi era 
greu să le decodeze, să le înţeleagă întreaga amploare. In 
sfârşit, după o veşnicie, îşi dădu seama că, de fapt, concubina 
se exprimase greşit. 

Ei nu mai vorsă creadă! 

Atunci înţelese că se terminase. 

Încercările ei de a-i opri pe ceilalţi. Această întreagă cruciadă. 
Acesta era sfârşitul. 

Ei nu mai vor să creadă. 

Spiritul minciunii nu mai avea nicio putere asupra lor. 

— Saga, coboară. Karmesin o luă de mână şi o trase de pe 
podiumul ei de predicatoare, înceţoşat de fum sufocant, de 
strigăte, de ură împotriva lui Dumnezeu şi a propriei persoane şi 
a întregii lumi. 

Păşi ca ameţită pe pământ, condusă de Karmesin precum un 
copil mic, aproape abulică, prinsă în propria lipsă de credinţă că 
totul se terminase. Inevitabil, pentru totdeauna. 

În jurul ci, zăngăneau arme. Se miră puţin, cum se mira de 
multe altele, văzu cum săreau scântei din metal, auzi strigăte 
sălbatice, simţi miros de sânge, de carne sfâşiată în colbul pieţii 
satului. 

— ... drumul tăiat... îi ajunseră la ureche frânturi de cuvinte 
mutilate. 

— ... înapoi nu se mai poate... flota... nicio şansă, din nou 
spre apă... 

Se lăsă trasă mai departe de Karmesin. Undeva. Picioarele ei 
fugeau ca de la sine, se mişca la fel ca o păpuşă trasă de fire 
invizibile. 


Spiritul minciunii striga şi se contorsiona în agonie. Dispreţuit, 
uitat, fără putere. Saga renunţase să mai alerge, dar Karmesin o 
târa mai departe în sus, pe ulicioare, pe scări, tot mai sus şi mai 
sus, apoi peste un teren deschis, crăpături în stâncă, pante cu 
grohotiş. 

— Poate acolo, sus... gâfâi cineva. 

— Ruinele... 

— Barat, cumva... 

Saga auzea, dar era oarbă şi surdă la ce o înconjura. Ceilalţi 
îşi pierduseră credinţa în ea, dar cel mai rău era că astfel îi 
răpiseră şi ei credinţa în sine. 

Acum era din nou doar ea însăşi. Doar Saga. 

Şi, înțelegând aceasta, se împiedica de coloane sparte, de 
dărâmături, de ziduri şi creneluri pe jumătate nămite. 

Acolo se prăbuşi, fără putere, epuizată, şi apoi plânse 
îndelung şi stins, în poala caldă a Karmesinei. 


Posedata 


De câte ori se trezea, Karmesin era lângă ea şi-i tampona 
fruntea cu o pânză umedă, îi vorbea domol sau îi cânta încet 
cântece în limba patriei ei. 

Poate că trecuseră zile, poate doar câteva ore. Simţea că în 
ea ceva bubuia şi smucea. Ceva părea că îi amestecă în 
devălmăşie gândurile şi simţirile, aşa încât o dată un sentiment, 
o dată celălalt clocotea la suprafaţă. Faţa o durea iarăşi, chiar şi 
în somn, şi visa că cineva o însemna cu fierul înroşit în obraz şi 
că, de acolo, arsura alerga prin toate părţile corpului, îi aprindea 
trupul, îi devora sufletul. 

Deasupra ei vedea cel mai adânc albastru, întinderea clară, 
nesfârşită a Egeei. Zăcea pe un pat subţire, din stofa - mantia 
largă a Karmesinei -, dar sub ea era piatră tare. Saga fusese 
întotdeauna zveltă, dar privaţiunile din ultimele săptămâni pe 
mare o slăbiseră mult. Simţea cum oasele ei se sprijineau pe 
stâncă, şi abia când i se mai limpezi capul - încet, dar treptat - 
înţelese că acesta era motivul pentru care Karmesin urmărea 
atât de atent ca ea să nu stea prea mult pe o parte sau pe 
spate. 

Când soarele urcă mai sus, marginea umbrei în care fusese ea 
adăpostită se apropia tot mai repede de ea. Curând, fu izbită de 
arşiţa nemiloasă a lumii insulare. Moţăia şi delira, dar auzea 
discuţii aprinse între Karmesin şi Violante, poate şi alţii, eventual 
Berengaria, dar nu înţelegea despre ce vorbeau femeile. Numele 
ei era des pomenit, şi era vorba de boală, de febră şi epuizare. 

Avea febră? Nu ştia. Arşiţa era cumplită, aerul părea că i se 
scurge în coşul pieptului ca o apă clocotită, iar lumina soarelui îi 
ardea pleoapele, dar toate acestea păreau să vină din afară, în 
timp ce înlăuntrul ei se dădea o cu totul altă luptă. 

Spiritul minciunii striga. Chiar şi acum. Saga avea senzaţia că 
este biciuită din interior, ca şi când şira spinării, pielea 
abdomenului, cavitatea pieptului îi erau lovite. Îşi reprezenta 
spiritul minciunii ca pe o umbră aburită, care căuta furibundă o 
ieşire din trupul ei devenit inutil, pentru a se muta în altul. 


Eşuase? Era, într-adevăr, vina ei pentru ce se întâmplase în 
sat? Imaginile erau prea confuze, se suprapuneau, goneau pe 
dinaintea ochiului interior. Nu mai ştia ce se petrecuse cu 
adevărat şi ce se umflase în închipuirea ei, devenind o 
caricatură a realităţii. Pretutindeni era sânge, erau morţi, erau 
vite tăiate şi erau incendiate case. Nimic n-avea sens, dar asta 
făceau jaful, incendierile, omorul arbitrar. Trăise în plin război 
civil, şi ce era aici nu era altceva. Poate totul a fost adevărat. 
Poate că fetele şi mercenarele dărâmaseră satul până la 
temelie, îi omorâseră pe toţi, într-o turbare în care se incitaseră 
unii împotriva celorlalţi. 

O turbare, care aproape că nu se deosebea de cea a spiritului 
minciunii. 

Nu eu sunt cea care a eşuat, striga ea mut în gând, ci tu! Pe 
tine nu te-au mai crezut! 

El nu răspundea nimic. Poate că totul nu fusese decât o 
închipuire, prezenţa lui, puterea lui. 

Durerea, la fel ca arşiţa. 

Deschise ochii şi, de data aceasta, lângă ea nu era Karmesin, 
cea care privea în jos la ea, ci Jorinde. Ingenunchease lângă ea, 
cu o mână pe burta ei proeminentă, în cealaltă ţinea o pânză 
udă, care nu mai era de mult răcoroasă, dar cu care umezea 
faţa Sagăi. 

— Ce... faci aici? Cuvintele ieşiră sfărâmicioase pe buzele 
crăpate ale Sagăi. 

— Rămăseseşi la bord... 

— Nu acum, spuse Jorinde. Trebuie să te odihneşti. 

In acelaşi moment, în care i se spuse că are nevoie de linişte, 
totul în ca se cabră. 

— Ce s-a întâmplat? 

Chipul Jorindei era ars de soare, probabil că era de multă 
vreme aici. 

— Ai febră. Eşti bolnavă. 

— Merge... Şi chiar aşa şi era. Stând de vorbă cu cineva, 
înceta să se  autocompătimească şi ieşea din mlaştina 
reproşurilor. Astea de aici sunt ruinele?... Pe munte? 

Jorinde dădu din cap. Saga nu putea să recunoască multe, în 
afară de zidul de lângă ea, care nu mai oferea umbră, de când 


soarele ajunsese în punctul său cel mai înalt. Restul lumii părea 
plin de o luminozitate sclipitoare, ici şi colo - de mişcare, siluete 
trecând ca umbrele şi frânturi de cuvinte. 

— Ne lasă în pace, după câte văd, spuse Jorinde. Aici sus, nu 
există nimic de luat. 

— Dar de ce eşti aici? 

— Vasele sunt în mâna lor. S-a întâmplat la scurt timp după 
ce aţi plecat voi. Fiecare putea singur să decidă dacă să se 
alăture rebelilor sau să vină la voi, în ruine... Rebeli, asta sună 
atât de nevinovat, nu? 

— Tu ai văzut ce au făcut? 

— A trebuit să trecem prin sat. E drept, printr-o parte din el. 
Mai mult n-a adăugat Jorinde, dar Saga i-a văzut durerea de pe 
chip. Ochii Jorindei s-au umplut de lacrimi, dar ea şi le şterse 
repede cu mâna ei albă şi îngustă. 

— Îmi pare rău, şopti Saga. 

— N-ai nicio vină. 

— Ar fi trebuit să-i opresc. 

— Nimeni n-ar fi putut. Berengaria a încercat cu forţa, dar, 
până la urmă, a trebuit şi ea să abandoneze. 

„Dar eu sunt Magdalena”, era cât pe ce să riposteze Saga. 
Dar nu era adevărat. Nu mai era predicatoare, nu mai era 
profetă. 

Pleoapele i se închiseră iarăşi, însă ea rămase trează, simţi 
mâna Jorindei pe mâna ei şi auzi undeva, în depărtare, glasuri 
iritate. Încă o ceartă. Păreau să fie mulţi aici, sus, în ruinele 
templului antic. Cei care se retrăseseră aici păreau să nu fie de 
aceeaşi părere. Nicio mirare - probabil că Violante încă mai 
încerca să le dea ordine celorlalţi. 

Răzvrătirea spiritului minciunii mai slăbise. Poate că ea se 
obişnuise cu furiile lui. Sau se înşelase singură. 

— Jorinde? se văită somnoroasă. 

— Sunt lângă tine. 

— Câţi?... Aici, la noi? 

— Nici măcar două sute. Cei mai mulţi din cei care au rămas 
noaptea la bordul vaselor dimineaţa s-au alăturat jefuitorilor. 
Ucisul şi furatul l-au rezolvat alţii pentru ei, şi acum ei alegeau 


partea care să le poată oferi ceva de mâncat, cel puţin pentru 
câteva zile. 

— Aici sunt provizii? 

— Ei nu ne lasă să ne ducem la vase, dar ne-au trimis aici 
mâncare. Un car tras de un măgar, cu pâine şi peşte. Cei mai 
mulţi dintre noi nu s-au atins de peşte, dar pâinea satură. In 
orice caz, un timp. Karmesin ţi-a turnat lapte de capră. Ţi-e 
foame? 

Saga nu putea să-şi dea seama dacă mârâitul din stomacul ei 
se datora foamei sau răscoalei spiritului minciunii. 

— Mai târziu, se auzi spunând, dar conştiinţa i se stinse din 
nou in luminozitatea dureroasă. 

Acum mai multe glasuri vorbeau deasupra ei, foarte aproape. 
Jorinde era de faţă, de asemenea Karmesin. Apoi încă cineva. 
Contesa. 

Saga încercă din nou să deschidă ochii. Ca printr-un abur le 
văzu pe cele trei femei stând lângă ea, gesticulând violent şi 
dezbătând. De ce se certau iarăşi pentru ea? Altceva nu mai era 
de făcut? 

„Este numai vina ta”, răsuna un ecou în ea. 

— Un preot, şopti. 

— Ce? Karmesin se lăsă în genunchi lângă ea. Ce-ai spus? 

Aduceţi... un preot. 

larăşi cele trei vorbiră deodată, dar cearta părea să se fi 
încheiat în favoarea ci, căci, curând, deasupra ei se aplecă un 
bărbat, pe care ea îl ştia doar din văzute. Să fi avut vreo 
patruzeci de ani, cu plete transpirate şi o umflătură sub ochiul 
stâng. Fusese lovit, probabil atunci când se împotrivise 
jefuitorilor şi ucigaşilor. 

— Sunteţi preot? şopti ea slab. 

— Sunt Pater Luca. 

— Eu vreau... începu ea, dar trebui s-o ia de mai multe ori de 
la capăt, înainte de a rosti toată fraza. Eu vreau să fiu 
exorcizată. Scoateţi diavolul din mine, Pater! 

XXX 

Nu se așteptase ca Violante să fie de acord, dar, până la 
urmă, dorinţa ei fu împlinită. Poate că unii credeau că era pe 
moarte şi-i respectau ultima dorinţă. Saga n-a aflat dacă, 


cumva, contesa se număra printre ei. Îi lipsea şi forţa de a-şi 
reprezenta disputele cu Karmesin, care avuseseră, fără îndoială, 
loc înainte de toate acestea. În pofida temerilor celorlalţi. Saga 
nu muri. Nici măcar nu-şi simţea moartea aproape. In ea era 
viaţă. O viaţă prea mult. 

Trebuia să scape de spiritul minciunii, indiferent ce s-ar fi 
întâmplat după aceea. Acesta nu era nici locul potrivit, nici cel 
mai bun moment, dar era singura posibilitate, o simţea cu 
precizie. Trebuia să se întâmple acum. 

Pater se pregătea, dar ea mai mult auzea decât vedea. 
Foşnea şi trebăluia pe lângă ea, sfinţea apa, care era adusă în 
ruine din sat sau dintr-o fântână, discuta cu Violante şi, până la 
urmă, o alungă, cu uluitoare vehemenţă, de lângă culcuşul 
bolnavei. Violante se retrase, într-adevăr, cu siguranţă nu prea 
departe, dar Saga n-o mai văzu câteva ore. Poate o tulbura 
faptul că tocmai acea forţă, care le conferise amândurora o aură 
divină, acum trebuia să fie o unealtă a diavolului. Apoi Saga nu 
era câtuşi de puţin sigură ce era spiritul minciunii, de unde 
venea şi de ce o alesese tocmai pe ea să-l poarte. Sigur era doar 
că ea nu mai voia să-l aibă în ea. 

Era atât de prinsă în sine însăşi, în temerile şi speranţele şi 
coşmarele ei confuze, încât nu observă decât cu întârziere că 
Pater deja începuse. Citea în latină din Biblie, în timp ce 
Karmesin se agita lângă ea cu şervete umede, şi cineva - nu, nu 
cineva: Berengaria - îi apăsa încheieturile mâinilor pe pământ, 
de parcă ea ar fi putut în orice clipă să sară-n sus şi să lovească 
în dreapta şi-n stânga. Timp de câteva secunde, o cuprinse o 
panică teribilă, dar apoi căzu iarăşi în oceanul negru dinlăuntru! 
ei, se prăbuşi prin întuneric, în timp ce conturul monstruos al 
spiritului minciunii - real sau imaginar - se rotea în jurul ei, tot 
mai repede şi mai agitat. Încetase s-o chinuie, acum încerca cu 
linguşeli şi insinuări, la urmă cu ameninţări. Ea nu-l asculta, se 
mira numai că el îi vorbea cu propria ei voce, în timp ce din 
afară veneau cuvintele preotului şi încercau s-o înalțe, s-o 
scoată din beznă, s-o conducă din nou spre lumină, spre soarele 
Egeei şi spre bolta înaltă a cerului albastru. 

Îşi pierdu cunoştinţa, se agăţă într-o împletitură de vise mai 
noi despre prăbuşiri fără sfârşit, şi când pe neaşteptate deschise 


gura şi strigă, continuă să strige, atunci i se păru că trupul va 
exploda, ca şi când în ea era ceva care devenise brusc prea 
mare pentru închisoarea corpului ei şi acum se înghesuia să 
iasă, apucând în acelaşi timp în toate direcţiile. 

Mai târziu, ceilalţi i-au povestit că se cabrase şi că toţi cei de 
faţă credeau că Saga era în pragul morţii. Strigase cu un glas 
care nu mai părea să fie al ei; plânsese şi implorase; blestemase 
şi scuipase preotul, o condamnase pe Violante şi chiar ţipase la 
Karmesin, şi trimisese în iad pruncul nenăscut din pântecele 
Jorindei. 

Apoi totul a trecut, şi aceasta pare să fi fost clipa în care 
conştiinţa ci s-a întors, iar spiritul minciunii şi-a pierdut puterea. 
Saga trăgea cu urechea înlăuntrul ei, dar nu mai găsea nici 
urmă din el. 

Au fost câteva clipe în care s-a simţit copleşită de o 
singurătate îngrozitoare, tot atât de absurdă ca tot ce se 
întâmpla în jurul ei şi cu ea. Singurătate... şi tristeţe? Poate din 
cauza lui? 

— E bine, îi şopti la ureche Karmesin. Ai reuşit. Totul va fi din 
nou bine. 

Saga încercă să zâmbească drept spre soarele care cobora 
dincolo de un grilaj de coloane, de cealaltă parte a ruinelor. 

— Se întunecă, spuse. 

— În curând, şopti Karmesin. Foarte curând. 

XXX 

Starea ei se îmbunătăţea văzând cu ochii şi mult mai rapid 
decât ar fi crezut toţi ceilalţi. În primele ei momente de veghe, 
până şi ea se temea că încă mai avea febră şi că niciodată nu va 
mai putea să se ridice. Dar chiar în după-amiaza următoare - 
cea de a treia zi de la masacrarea locuitorilor satului - reuşi să 
facă câţiva paşi cu ajutorul Karmesinei şi Jorindei. In cele din 
urmă, rămase în picioare cu forţe proprii, clătinându-se uşor, dar 
mai mult ameţită decât slabă. | se părea că de pe ea se ridică o 
ameţeală puternică, atât de brusc, cum nu mai simţise decât 
atunci când i se împotrivise spiritul minciunii. Aproape avea 
impresia că îl putea vedea ca pe o bucată de mătase subţire ca 
o răsuflare, pe care vântul o ridicase de pe umerii ei şi o purta 
peste stânci, pe deasupra mării. 


Nu înţelegea, dar nici nu trebuia să înţeleagă. Rezultatul 
conta. Al ei era doar propriul corp, după câte îşi amintea acum 
pentru prima oară. 

Îi mulţumise lui Pater Luca, pe care îl găsise chiar mai slăbit 
decât ea însăşi. Păruse nesigur în apropierea ei, şi aşa părea 
chiar şi acum. Atât el, cât şi ceilalţi preoţi o consideraseră o 
mesageră a lui Dumnezeu, şi acum el alungase din ea ceva ce în 
ochii lui nu putea veni decât de la diavol. 

Violante venise doar în treacăt la Saga şi se asigurase că se 
simte bine. Părea să fie mai mult un gest de politeţe - înscenat 
pentru ochii ultimilor ei fideli, un gest gol, calculat, decât o 
simpatie sinceră. Saga nu prea îşi dădea seama ce anume avea 
să-i reproşeze Violante. Împotrivirea ei? Renunţarea la spiritul 
minciunii? Contesa trebuia să se fi lămurit şi ea, în ceasurile din 
urmă, că Magdalena cu lucrul acela murise înlăuntrul Sagăi. Dar 
de ce-şi mai bătea ea capul cu asta? Trecuse. Definitiv. 

În seara celei de-a treia zi, în ruinele templului apăru o 
mesageră a oastei, care se întinsese în jurul satului şi pe 
versanţii muntelui. Aducea mesajul că oricine voia putea să li se 
alăture chiar acum şi să pornească împreună cu flota înapoi, 
spre casă. 

Inapoi, spre casă! 

Cu excepţia căpitanilor, desigur la insistenţele vâslaşilor. 
Faptul că nu asaltaseră ruinele era un semn de o nouă 
înţelepciune, care-şi făcea loc treptat acolo, jos. Inţelepciune 
născută din ruşine. 

Câţiva vâslaşi o urmaseră pe mesageră, coborând muntele. 
Toţi ceilalţi rămăseseră în vârf, nesiguri cum se vor desfăşura 
lucrurile. 

— Ce este cu cei care regretă? întrebă Pater Luca. Stătea 
împreună cu Violante, Saga şi încă alţi câţiva între coloanele 
templului şi privea în josul muntelui, la modelul întunecat, 
format din puncte şi conglomerate umane, din jurul ruinelor 
fumegânde ale satului. Dincolo de ele se întindea, nesfârşită, 
marea. La orizont, se mai vedeau alte două insule, mici şi 
prăpădite ca şi cea de aici. Cele şaptesprezece galere erau 
ancorate în largul mării, cu pânzele strânse şi steagurile 


fluturând. Trebuie să le dăm ocazia să se mărturisească, spuse 
Pater. 

— Trebuie să le dăm ocazia să crape, spuse Berengaria. 

— Mă tem că în această privinţă le-am luat-o înainte cu un 
cap. Zâmbetul Karmesinei era, chiar şi acum, de o frumuseţe 
orbitoare, deşi ultimele săptămâni o consumaseră şi pe ea. Ca şi 
toţi ceilalţi, purta aceleaşi lucruri pe care şi le strânseseră în 
mare grabă în noaptea invaziei, nu o rochie, ci un pantalon larg, 
care putea fi de origine orientală, apoi peste el o tunică strâmtă 
şi o vestă. Părul negru îi flutura liber în bătaia vântului cald, de 
seară din Egeea. 

Saga se sprijinea de o coloană. Jorinde stătea lângă ea, cu 
mâinile încrucişate pe burtă. 

Tăceau cu toţii, derutaţi. Saga nu era singura care ştia câtă 
dreptate avea Karmesin. Proviziile lor erau pe sfârşite. Cel mai 
târziu mâine dimineaţă, primii ar mai cumpăni la ofertă. 

De pe marginea platoului templului, observaseră că fusese 
trimisă o ceată pentru a prinde caprele şi oile răzleţite pe insulă. 
În ultimele două zile, la poalele muntelui se tot prăjise şi se 
pusese carne la sare. Mirosul îmbietor de carne friptă urcase 
povârnişul şi reuşise să-i facă pe toţi cei de aici, de sus, să se 
simtă şi mai mizerabil. 

— Când vor fi prelucrat fiecare animal viu de pe această 
insulă, vor porni în larg, constată Karmesin. Cât ar mai putea 
dura asta? 

Berengaria ridică din umeri. 

— Nu mai poate fi mult. Cele mai multe cete s-au întors din 
incursiunile lor. Dacă vor tăia şi prăji toată noaptea, mâine 
după-amiază ar putea fi gata de plecare. 

— Or să ne părăsească, spuse Jorinde. 

— Cu siguranţă. Saga clătină încet capul. Şi ar trebui să ne 
gândim dacă asta vrem cu adevărat. i 

Inspiră adânc şi se desprinse de lângă coloană. In spatele ei, 
se dezlănţui o ceartă furtunoasă. Saga şovăi scurt, apoi merse 
cu paşi iuți până la marginea platoului. Nu avea de gând să se 
lase strivită între Violante, Berengaria şi Angelotti. În schimb, 
voia să dea o raită prin ruinele templului, pentru a-şi face 


singură o imagine asupra situaţiei. Jorinde se uită mai întâi după 
ea, apoi chiar o urmă. Ceilalţi rămaseră pe loc. 

Templu! - sau, mai-bine-zis, ruina fortificaţiei care fusese 
odinioară un templu, înainte de a fi reconstruit ca un fel de 
cetate - se afla pe vârful propriu-zis al muntelui. Chiar lângă el 
se mai afla o a doua ridicătură, la care se putea ajunge doar 
trecând peste un pod lat, de piatră. De acolo, drumul ducea în 
sat şi în jos, la mare. Platoul era înconjurat de pereţi de stâncă 
abrupți, unii formaţi artificial de multă vreme, aşa încât podul 
reprezenta unicul acces spre terenul templului. Podul trecea 
peste o prăpastie adâncă, ce despărţea ca o tăietură de sabie 
dublul vârf de munte. „Cincisprezece înălţimi de om”, estimă 
Saga, când se uită de la marginea podului în adânc. Imediat, 
ameţeala îi reveni, şi ea se trase repede câţiva paşi înapoi. Cât 
priveşte podul, acesta nu era mai lung de treizeci de paşi, după 
care se termina pe cel de al doilea vârf rotund de stâncă. 
Parapetul ajungea până la şold şi era zidit din piatră masivă. 
Puteai să simţi, pipăind, ce mai rămăsese din linii şi rotunjimi 
doar dacă treceai cu degetele peste suprafaţa lui. 

Platoul era încoronat de coloanele vechiului templu. Mai mult 
de jumătate se păstraseră neatinse, celelalte se înălţau ca nişte 
cioturi de piatră deasupra abisului. Templul se afla la marginea 
de nord a platoului, podul dădea spre vest. Restul suprafeţei era 
acoperit de ziduri pe jumătate dărâmate, care semănau mai 
mult cu rămăşiţele unui labirint decât cu ruinele unei fortărețe; 
majoritatea erau mai înalte ca un stat de om, aşa încât grosul 
celor două sute de fugari se pierduse printre ele. Din locul de 
acces pe acest teren, unde se aflau acum Saga şi Jorinde, mai 
puteai număra cel mult treizeci sau patruzeci de oameni, toţi 
ceilalţi stăteau, probabil, la umbră, printre ziduri. Chiar dacă 
toată oastea şi echipajele de pe vase s-ar fi găsit aici, sus, 
majoritatea n-ar fi putut fi văzuţi. Era loc destul pentru populaţia 
unui oraş. 

In jurul platoului, chiar şi acolo unde se afla templul, odinioară 
fusese un meterez zidit cu circumvalaţie şi creneluri, dar din el 
nu mai rămăseseră decât resturi. În preajma coloanelor, zidăria 
dispăruse aproape cu desăvârşire, ca şi când un zeu antic al 
grecilor voise să-şi curețe sanctuarul de toate ofensele 


ulterioare ale constructorilor fortăreței. La sud de vârful 
geamăn, muntele cobora abrupt în abis. La poalele lui se 
întindea o vale, care arăta idilic la lumina zilei; acum însă, la 
lăsatul întunericului, măslinii numeroşi de acolo păreau nişte 
troli cocoşaţi, care nu aşteptau altceva decât să ia cu asalt 
vârful muntelui. Trunchiuri atrofiate, noduroase şi aplecate îşi 
desfăşurau rămurişul peste solul stâncos şi ţineau umbră doar 
şopârlelor. 

— S-ar părea că platoul poate fi bine apărat, constată Jorinde, 

— De ce să ne atace? Pot, pur şi simplu, să ne abandoneze. 
Cu cea mai mare probabilitate, vom fi lăsaţi să putrezim aici pe 
insulă. Podul poate fi cucerit numai cu o masă de oameni. De ce 
să aducă aici toţi acești oameni? 

— Dacă măcar am putea aduce aici destule provizii... 

— Am avut această şansă acum trei nopţi, spuse Saga. Atunci 
am renunţat la provizii, aşa e? 

— Dar acum nu mai e vorba de proviziile bieţilor ţărani de pe 
insulă. Acum ele sunt ale oastei. Aici e deosebirea, după părerea 
mea. 

— Crezi? Saga cobori vocea. Eu nu sunt aşa de sigură. 

Jorinde strâmbă unul din colţurile gurii, ceea ce o făcea să 
pară neobişnuit de vanitoasă. 

— Mâine vom şti ce e foamea. 

Saga tăcea. Ziua de mâine avea să aducă, într-adevăr, o 
hotărâre, chiar şi fără contribuţia lor. Niciunul dintre cei două 
sute care se retrăseseră pe vârful muntelui nu putea influenţa 
cu nimic. Dacă începea foamea, toate celelalte vor rezulta de la 
sine. 

XXX 

Se treziră cu stomacul huruind şi fără un plan utilizabil. 

Între timp, Berengaria se hotărâse cu îndrăzneală să iasă în 
tabără împreună cu o ceată de luptătoare, dar tocmai când 
alcătuia grupul, străjile de pe pod au dat alarma. 

Era o nouă mesageră, care îşi făcuse apariţia pe cocoaşa 
stâncoasă de la capătul podului. Suita ei, formată din trei femei 
înarmate, rămăsese la oarecare distanţă. Păşi singură pe pod, 
dar se opri după câţiva paşi. Trăsăturile ei trădau agitația, 
vorbea fără să respire şi nu numai din cauza efortului urcuşului. 


— După cum văd, nu aduci provizii noi, spuse Violante, care 
preluase din nou rolul de purtător de cuvânt. 

— Nu, nu aduc provizii, replică mesagera. Mersese tot drumul 
numai pe jos. Probabil că omorâseră chiar şi toţi catârii de pe 
insulă. Doar o ofertă. 

— Prima voastră ofertă am şi respins-o. 

— Atunci eraţi sătui. Era evident că în tabăra hoţilor se 
evaluase exact situaţia fugarilor din vârful muntelui. Acum 
foamea vă dă, cu siguranţă, mai multă bătaie de cap decât 
remuşcările pentru câteva case incendiate. 

„Câteva case incendiate, se gândi Saga, şi câteva sute de 
oameni omorâţi”. Dar nu spuse nimic, ci ascultă mai departe. 
Era uluită că răzvrătiţii se străduiau mereu să-i aducă înapoi la 
flotă. 

Berengaria ţinea mâna pe sabie. Saga nu spera decât ca 
mercenara să se stăpânească şi să nu o răpună imediat pe 
mesagera de pe pod. Inainte, femeia aceea făcuse parte din 
propria trupă a Berengariei, ceea ce trebuia să facă trădarea ei 
şi mai gravă în ochii conducătoarei mercenarelor. 

— Aşadar, ce vreţi? 

— Conducere, răspunse mesagera. 

Se schimbară priviri, ochii priveau suspicioşi. Saga nu-şi 
credea urechilor. 

— Sunteţi opt mii de oameni acolo, jos, şi veniţi la noi pentru 
că aveţi nevoie de un conducător? Violante îşi drese vocea 
indignată. Este o insultă să credeţi că am putea cădea într-o 
cursă atât de ridicolă. 

— Nu e o cursă, spuse mesagera scuturând din cap. 
Anumite... condiţii necesită ca noi să avem nevoie de două 
lucruri. O conducătoare de oaste 

— Şi privi spre Berengaria, care aproape se îneca de furie, 
apoi spre Violante, la urmă, la toţi ceilalţi - şi un loc mai sigur, 
pentru a ne retrage. Un loc cum e fortăreaţa aceasta. 

Pe pod se lăsă tăcere. Mesagera şi Violante stăteau faţă-n 
faţă, la distanţă de câţiva paşi. Berengaria, Karmesin şi Saga 
aşteptau pe-aproape. Angelotti se rezemase şi el de parapetul 
zidit, cu braţele încrucişate şi transpirând în arşiţa prânzului, 


mai tare decât toţi ceilalţi. Ceilalţi două sute de fugari se 
înghesuiseră la intrarea spre terenul templului. 

— Vreţi fortăreaţa? întrebă Violante, de parcă nici nu putea să 
creadă ce tocmai auzise. Ridică bărbia şi acum era iarăşi cu 
totul stăpâna cetăţii Lerch. 

Femeia aruncă o privire peste teren, în josul versantului. De 
aici nu se vedea decât o parte din tabăra risipită peste tot. Din 
nenumărate locuri se ridica fum. Până în noaptea trecută, pe un 
vânt prielnic, se mai auziseră strigătele animalelor. Dar acum 
amuţiseră toate. Nu mai rămăsese niciunul. 

— Va trebui să luptăm, spuse mesagera. Când Violante 
tocmai voia să spună ceva, trimisa ridică grăbită mâna. Nu unul 
împotriva altuia! De când am lăsat în urmă Adriatica, suntem 
urmăriţi de o flotă de pirați. Au fost spioni printre vâslaşi. Până 
acum, câţiva. l-am spânzurat la marginea satului. Dar mai 
înainte ne-au trădat totul... în orice caz, sperăm că a fost totul. 

Saga privi cercetător marea. Privirea ei urmă linia orizontului, 
acolo unde albastrul întunecat al mării întâlnea cerul luminos de 
vară. Soarele se ridicase mult, dar era atât de fierbinte şi de 
orbitor, încât Saga trebui să mijească ochii şi să-i umbrească 
atent cu mâna. Se întreba cât de aproape trebuiau să ajungă 
vasele, înainte de a le putea zări cu ochiul liber. 

— Cine ne garantează că acesta e adevărul? întrebă Violante, 

— Este o minciună! strigă Berengaria. Cu siguranţă, asta este. 

Mesagera îşi şterse sudoarea de pe frunte. În soarele 
dogoritor, arşiţa era greu de îndurat, iar apropierea fostei ei 
conducătoare o timora. 

— Nu pot decât să vă dau cuvântul meu. Vorbea în direcţia 
Violantei şi evita privirea conducătoarei mercenarelor. De aici, 
de sus, veţi putea vedea o bună bucată de timp în faţa noastră 
vasele piraţilor şi vânătorilor de sclavi. 

— Cât de mare ar putea fi această misterioasă flotă? se 
interesă contesa, dar ironia ei abia putea să-i mascheze 
neliniştea. 

— Douăzeci de galere. Vânători de sclavi din nordul Africii. 
Vase de pirați din Malta. După cum se arată, povestea celor 
peste cinci mii de fecioare a scos din găurile lor toţi şobolanii 
Mării Mediterane. 


— Douăzeci de galere! îi scăpă Sagăi. 

Acum Karmesin părea şi ca ceva mai îngrijorată decât cu 
câteva clipe înainte. 

Mesagera îşi veni în fire când văzu că vorbele ei avuseseră 
ecou. 

— Credem că bărbaţii aceia au spus adevărul. La sfârşit, când 
terminaserăm cu ei, fiecare spusese aceeaşi poveste. 
Conducătorul vânătorilor de sclavi este un bărbat cu numele de 
Qwara. 

Angelotti făcu un pas înainte. 

— Eu îl ştiu. 

— Chiar dispune de o asemenea flotă? întrebă Violante. 

— Nu el singur. Dar sunt puţini cei care ar reuşi să negocieze 
o alianţă între bande de pirați diferite şi negustori de sclavi. Pe 
Qwara îl poţi crede în stare. Pe cât este de deştept, pe atât de 
crud. 

Violante se întoarse din nou spre trimisă. 

— De ce n-o porniţi şi să fugiţi de ei? 

— Mai departe, spre Orient? Nimeni nu vrea. Acolo ne 
aşteaptă nesiguranța şi moartea. Pe cei mai mulţi dintre noi ne 
trage aţa acasă. Şi de acolo ne vine înainte flota lui Qwara. 

— Ce anume aşteptaţi de la noi? 

— Mai întâi - cale liberă de întoarcere în fortăreață. Ar fi o 
nebunie să luptăm, pe de o parte, împotriva piraţilor, şi pe de 
alta - împotriva Voastră. Dacă se va ajunge la o bătălie - şi chiar 
aşa se pare, în caz că flota va apărea aici -, trebuie să ne 
asigurăm reciproc spatele. 

— Sunteţi nişte răzvrătiți şi ucigaşi, se aprinse Angelotti. 

Mesagera făcu o grimasă. 

— Ce şanse aţi fi avut voi singuri împotriva acestui Qwara şi a 
oamenilor lui? Cu siguranţă nu sunteţi mai mulţi de trei sute, 
probabil chiar mai puţini. Ar trebui să chibzuiţi cu cine preferaţi 
să negociaţi - cu propriii voştri oameni sau cu toată scursura 
Mediteranei. 

Angelotti scuipă, dar nu mai spuse nimic. Berengaria părea că 
vrea să-i sară la beregată trimisei, dar şi ea se stăpâni. Violante 
căzu pe gânduri şi cântări posibilităţile; nu erau multe. lar 
Karmesin, la fel ca Saga, privea întruna îngrijorată spre mare. 


Printre cei ce se îmbulzeau la intrarea pe terenul templului 
trecu un foşnet, un şopotit. Podul se termina acolo, în faţa a doi 
piloni puternici de piatră, pe care fusese aşezat orizontal un alt 
bloc: poarta fostei fortărețe de pe munte. 

— Retragerea liberă este una, spuse, în cele din urmă, 
contesa. Dar aţi vorbit de conducere. 

Mesagera încuviinţă din cap. 

— Cruciatele cer o conducătoare. Nu acceptă niciuna dintre 
noi, nici vreunul dintre căpitani. 

Angelotti tuşi dispreţuitor. 

Berengaria trecu lângă Violante. 

— Eu nu voi conduce în luptă o şleahtă de răzvrătite. 

Trimisa zâmbi. 

— M-ati înţeles greşit. N-a fost vorba de tine, Berengaria. 

Violante ridică o sprânceană. 

— Nici de Voi, contesă. 

Karmesin fu prima care se întoarse spre Saga. Apoi, mesagera 
privi şi ca în aceeași direcţie. 

— Fetele vă vor numai pe Voi să le conduceţi la război. 

Îşi trase sabia, căzu în genunchi, plecă capul şi, cu amândouă 
mâinile, îi întinse Sagăi sabia. 

— Du-ne la victorie, Magdalena! 


Flota vânătorilor de sclavi 


Când Saga împreună cu Violante, Berengaria, Karmesin şi o 
gardă de corp formată din zece mercenare coborâră muntele, 
mii de persoane flancau drumul. O linişte sumbră se lăsase 
peste oastea care se răspândise printre stânci. Corturi, care 
urmau să fie ridicate abia în Ţara Sfântă, formau sâmburele 
taberei. Cele mai multe sălaşuri erau locuite de luptătoarele 
renegate ale Berengariei. Deşi nu fuseseră acceptate drept 
conducătoare, păreau să deţină, totuşi, o anumită poziţie de 
forţă. Chiar şi marinarii aveau respect faţă de femeile înarmate 
până-n dinţi. 

Mercenara, care urcase la fortăreață ca negociatoare, 
conducea şi aici, jos, discuţia. După cum aflase Saga între timp, 
numele ei era Godvere. Era francă, doar puţin mai tânără decât 
Berengaria şi-şi purta părul blond închis împletit într-o coadă, pe 
care o fixase la ceafă cu o ţepuşă de lemn. Uniforma ei militară 
era ornată cu plăci de oţel. Pe o asemenea arşiţă trebuie să fi 
fost un chin s-o poarte. 

Deasupra țărmului insulei încă mai plutea fumul caselor 
incendiate, mult mai gros decât se putuse vedea de pe munte. 
Nici măcar prăjitul şi afumatul cât era ziua de lungă nu puteau 
alunga duhoarea. Ruinele satului se aflau la o bună bucată de 
drum mai departe, spre est. În faţa stâncilor albe, zidurile lui 
negre păreau o rană cicatrizată. 

Ultimii două sute de paşi până în centrul taberei au fost 
încărcaţi cu impresii noi. Saga nu mai văzuse încă niciodată 
atâtea vetre pe un spaţiu atât de strâmt. Oriunde se uita, vedea 
întinse la uscat pici şi blănuri. Fuseseră aduse butoaie de pe 
vase şi fuseseră umplute cu carne friptă. 

Purtătoarea de cuvânt a hoţilor trecu lângă Saga, spre unul 
dintre corturile mari. Fusese confecţionat la Milano şi, în mijlocul 
taberei haotice, părea în mod bizar curăţel. În faţa lui, mulţimea 
de fete şi marinari se îmbulzeau şi mai tare. Bărbaţi şi femei 
stăteau laolaltă, ca ceva de la sine înţeles; după baia de sânge 
din sat, fuseseră încălcate şi alte reguli. 


Fură urmaţi de liniştea sumbră până ce intrară în cort. 
Violante mai făcu o încercare să negocieze peste capul Sagăi, 
dar Godvere şi ceilalţi trei purtători de cuvânt ai rebelilor - 
printre care şi un căpitan venețian - îi curmară repede vorba. Se 
întoarseră nerăbdători spre Saga. 

— Ne veţi conduce, Magdalena? întrebă Godvere. 

— Am de ales? 

— Eu V-am făgăduit o întoarcere nestingherită pe munte, şi- 
mi voi ţine cuvântul. 

Berengaria scoase un grohăit plin de dispreţ. 

— Pentru că fetele de acolo, de afară te-ar sfârteca dacă te-ai 
atinge chiar şi numai de un fir de păr al Magdalenei. 

Ochii Godverei fulgerară. 

— Putem să controlăm dacă moartea unei vârstnice 
conducătoare de mercenare le preocupă tot atât de mult. 

Berengaria vru să sară furioasă, dar Violante o trase înapoi. 

— Nu! 

O clipă, în aer au plutit atâta furie şi poftă de luptă, încât 
nimeni nu scoase un sunet. O singură mişcare greşită, un 
cuvânt nechibzuit ar fi transformat negocierile într-un fiasco. 

Faptul că, în pofida a tot şi toate, Saga se simţea într-o 
oarecare măsură mai sigură, se datora, mai ales, prezenţei 
Karmesinei. Concubina stătea în dreapta ei. Privirilor ei părea să 
nu-i scape nicio mişcare, oricât de greu de sesizat. 

— Ei, bine? întrebă Godvere, după ce încordarea mai cedă 
puţin. 

Saga era şi acum slăbită. Prin cap îi treceau mult prea multe 
gânduri. 

Fetele de afară tot mai credeau în ce găseau ele potrivit. O 
urmaseră pe Saga din mizeria satelor lor, trecând peste munţi şi 
mare. lar acum, după masacrarea locuitorilor insulei, ar fi trebuit 
să joace din nou pentru ele rolul de salvatoare? Fără ajutorul 
spiritului minciunii? Era paradoxal că tocmai acum, după 
exorcizarea de către Pater Luca, fetele voiau din nou să creadă 
în ca. Era absurd să fie posibil să vrei să crezi. Atâta oportunism 
ar fi dezgustat-o, dacă ea n-ar fi fost pe calea cea mai bună 
pentru a se agăța de singurul fir de pai care le putea scoate, 
încă vii, pe ea, Jorinde şi toţi ceilalți de pe această insulă. 


Aşadar, în fond, nu se deosebea cu nimic de fetele care se 
îmbulzeau afară, în faţa cortului? 

Mai exista, însă, o cu totul altă problemă. Ea nu era o 
conducătoare înnăscută ca Violante sau Berengaria. Nicio 
conducătoare de oaste. 

Era o saltimbancă. Juca, la nevoie, şi rolul de conducătoare. 
Se prefăcuse destul de multă vreme că era cineva care nu era. 
Şi cu ce rezultat! Dar câteva zile mai mult sau mai puţin nu 
puteau aduce mai mult rău. 

— Spune-le că sunt de acord, anunţă, şi s-ar fi bucurat ca 
aceste cuvinte să sune ceva mai hotărât. Dacă vor veni piraţii, 
voi conduce oastea în bătălie. 

Era o nebunie. Dar ea le promisese acestor fete împărăţia 
cerurilor. Salvarea împotriva vânătorilor de sclavi i se părea, 
prin comparaţie, o bagatelă. 

Pe buze i se furişă un zâmbet. Toţi o priveau surprinşi, ba 
chiar zguduiţi. Doar Karmesin îşi stăpânea cu greu un tremur în 
colţul gurii. 

— Atunci, s-a făcut, spuse Godvere. 

Pe stânci, gorniştii sunau alarma. 

XXX 

Galerele creşteau din necunoscutul strălucitor dintre cer şi 
apă. La prima privire, totul se petrecea înşelător de lent. Apoi, 
dintr-o dată, galerele înnegriră orizontul. 

— Aduceţi proviziile sus, în fortăreață, porunci Saga şi i se 
păru că glasul ei era prea subţire. Nimeni nu l-ar lua în serios. 

Dar apoi mii de oameni o ascultară cu viteza vântului. In ciuda 
arşiţei clocotitoare, retragerea pe munte se realiză mai repede 
decât şi-ar fi închipuit cineva că este posibil. Berengaria şi 
Violante erau destul de impresionate pentru ca, un timp, să uite 
de amărăciune. Chiar şi Karmesin, care acum nu se mai dezlipea 
de lângă Saga şi avea tot timpul o mână pe pumnalul îngust ca 
un stilet, purtat la centură, murmură câteva cuvinte de 
recunoştinţă. 

Saga manevra prin cuvânt şi fapte desfăşurarea operaţiunilor, 
fără ca măcar să se oprească atât cât să-şi facă o idee clară. Se 
temea că înţelegerea a ceea ce tocmai făcea ea aici o s-o 


îngroape ca o lavină de pietre. Mai bine să nu se gândească 
prea mult. Mai bine, pur şi simplu, să facă ceva. Indiferent ce. 

Soarele începuse să coboare, când oastea cruciaților se 
adunase, în sfârşit, în ruinele din vârful muntelui. 

Berengaria şi câteva dintre  mercenarele care-i mai 
rămăseseră credincioase se apucară imediat să organizeze 
apărarea fortificaţiei. Fetele şi chiar partea covârşitoare a 
vâslaşilor le dădeau ascultare, după ce Saga se urcase pe un zid 
- încă ameţită, încă slăbită - şi le ţinuse o scurtă cuvântare. Era 
prima oară când le vorbea fetelor fără să predice. Constată că îi 
era greu, întrucât nu se mai putea ascunde după cuvintele şi 
înfloriturile învăţate pe dinafară. Şi, oricât ar fi încercat să 
renunţe să fie o convingătoare comandantă de oaste, pe atât de 
lipsită de perspectivă părea încercarea. Fetele îi erau 
recunoscătoare că le vorbea şi pe feţele celor mai mulţi se citea 
uşurarea pentru că lucrurile erau, cel puţin aparent, la fel ca 
înainte. Aproape s-ar fi putut crede că evenimentele petrecute 
în sat nu fuseseră mai mult decât un vis urât. 

Flota piraţilor ancoră chiar în apropierea galerelor cruciaților, 
care acum zăceau întunecate şi abandonate. Saga se temu întâi 
că piraţii ar putea să dea foc galerelor. Dar văzând că de la o 
flotă la alta nu circulau bărci, răsuflă uşurată. Qwara şi oamenii 
lui erau deja destul de aproape, pentru a-şi da seama că 
cruciatele şi marinarii se refugiaseră pe munte, în ruine. De 
vasele venețiene urma să se ocupe mai târziu. Şi de ce să le 
distrugă, dacă puteau să-şi întărească propria flotă cu ele sau să 
le vândă la un preţ bun genovezilor sau sarazinilor? 

Între marginea platoului templului şi țărm erau, în linie 
dreaptă, o mie cinci sute de paşi. Ca să urci muntele pe drumul 
şerpuit dintre stânci, trebuia să parcurgi mai mult decât dublul 
porțiunii. Chiar dacă piraţii şi vânătorii de sclavi ar fi cutezat să 
urce în vârful muntelui, în dezvoltare frontală peste perfidele 
câmpuri de grohotiş şi crăpăturile din stânci, ar fi avut nevoie de 
ceva timp înainte de a ajunge aici, sus. Berengaria postase 
câteva sute de arcaşi la marginea platoului şi pe resturile 
meterezelor. Era încrezătoare că va putea respinge primele 
valuri de atac. Saga se încredea în propriile estimări şi preluă 
mai puţin din încrederea în sine a Berengariei. 


Acum stătea împreună cu Karmesin între coloanele templului 
deasupra prăpastiei. Violante, Berengaria, Godvere şi Angelotti 
aşteptau chiar aproape. Pe minele meterezelor şi pe muchiile 
stâncilor, ardeau locuri pentru săgeți incendiare, dar şi pentru 
ca propriii oameni să nu se împiedice în înserarea care se lăsa 
şi, mai târziu, în noapte. 

Flota inamică începuse să-şi aducă oamenii la țărm, în bărci 
cu rame. Un flux de ovale negre se scurse spre țărm, scuipă pe 
plajă încărcătura umană şi se întoarse pentru a lua alţi bărbaţi la 
bord. 

— Câţi pot să fie? întrebă Saga. 

— Mai puţini decât noi, după aprecierea mea. Karmesin miji 
ochii, pentru ca în strălucirea ultimei lumini a soarelui să 
descopere amănunte deasupra orizontului. 

— Au trei vase mai mult, dar ale noastre sunt mai mari, şi cu 
siguranţă ale lor nu sunt tot atât de ticsite de oameni. Trebuie 
să fi calculat şi loc pentru pradă. 

— Pentru sclave, spuse Jorinde cu glasul stins. 

Karmesin dădu din cap. 

Saga se trase câţiva paşi înapoi şi-şi plimbă privirea peste 
platou. Focurile ardeau chiar şi mai în adâncul lui, printre 
zidurile temeliei, coloane crăpate şi ruine cariate. Dinspre țărm, 
vârful geamăn strălucea, probabil, în lumina difuză a flăcărilor. 
Peste tot, fetele, luptătoarele, vâslaşii şi marinarii se adunaseră 
în grupuri. Dacă, nu de mult, Violante se temuse că s-ar putea 
ajunge la atacuri şi violuri în cazul în care femeile şi bărbaţii 
flotei nu erau sever separați, acum ei ofereau o bizară imagine a 
păcii. E drept că perechile se regăsiseră, dar nu făceau decât să 
stea lipiţi şi să aştepte încordaţi ce vor aduce următoarele 
ceasuri şi zile. Nicăieri - împotriviri, nicăieri - voci ridicate. 
„Liniştea dinaintea furtunii”, se gândea Saga şi se înfiora. 

Cruciatele purtau echipamentul, care fusese stivuit deja în 
galere la sosirea lor la Veneţia, plătit cu aur milanez şi 
confecţionat în cele mai bune armurării. Cele mai multe aveau 
uniforme militare  vătuite cu garnituri metalice, unele 
echipamente din piele întărite. Fusese distribuit un uriaş 
contingent de glugi de piele, unele reuşiseră să înhaţe căşti cu 
deschizături în formă de T pentru ochi. Nu lipseau spade şi 


arbalete, securi uşoare, ba chiar şi buzdugane, pe care doar cele 
mai puternice dintre femei puteau să le ridice. 

Aşadar, aceasta era armata ei. Îşi luase răspunderea pentru 
aceste fete, care-şi părăsiseră patria în numele Magdalenei şi 
porniseră la acest război nebun. Simţea cum i se moaie 
genunchii când îşi imagina că totul s-ar putea termina cu o 
cutremurătoare vărsare de sânge pe această insulă fără nume, 
de Nicăieri, în sclavie, violuri şi moarte. Dar şi-a revenit repede. 
Dacă învățase ceva în ultimele săptămâni, asta era să nu-ţi arăţi 
slăbiciunea. Încălcase o dată această hotărâre, acolo, jos, în 
satul incendiat, şi n-ar mai lăsa să se întâmple şi a doua oară. 
Acum răspunderea era a eí, n-o mai purta spiritul minciunii. 

Jorinde vesti în şoaptă ceva, ce ceilalţi văzuseră de mult. 

— Vin. 

XXX 

Într-adevăr, veneau, dar nu era o armată cea care se apropia 
în ultima lumină a amurgului, peste cocoaşa stâncoasă a 
vârfului geamăn. Era un grup de douăzeci, poate treizeci de 
bărbaţi. O delegaţie. 

Saga îi întâmpină pe pod, însoţită de contesă şi de Karmesin. 

Berengaria făcuse mare tapaj, când Saga hotărâse să-i 
aştepte acolo pe pirați. Prin venele Sagăi curgea brusc o forţă 
care avea ceva comun cu fatalismul, dar şi cu neclintirea. Fără a 
ţine seama de împotrivirea conducătoarei mercenarelor, 
ordonase ca Berengaria să-şi posteze cele mai bune arcaşe pe 
contrafişele transversale de piatră ale porţii, chiar în spatele lor. 
Între timp, garda de corp, formată din douăzeci de persoane, 
luase poziţie sub conducerea Godverei. 

Când negociatorii se apropiară de pod, deja se întunecase. La 
dreapta şi la stânga parapetului podului, la distanţe egale, 
ardeau făclii fixate în rosturi cu mortar sfărâmicios. O jumătate 
de duzină de focuri ardeau şi de cealaltă parte a trecerii, pe 
conturul întunecat al cocoaşei stâncoase din vecinătate. 

Era destulă lumină pentru a înţelege cine conducea delegaţia 
piraţilor. 

Sub Saga părea să se deschidă o prăpastie. Se ruga ca Jorinde 
să fi rămas pe platou şi spera să nu poată vedea din spatele 
tuturor luptătoarelor cine urcase muntele la ele. Speranţă vagă. 


Jorinde era prea curioasă şi prea îngrijorată pentru prietenele ei, 
pentru ca în acest moment să nu fi fost destul de aproape, ca să 
recunoască figura bărbatului de la celălalt capăt al podului. 

— Vă salutăm, strigă Achard von Rialt şi se înclină în 
batjocură. Părul lui lung şi rebel flutura împăâcilit în vântul nopţii. 
La lumina focului şi a făciliilor, chipul îi lucea de sudoare, în 
barbă i se prinseseră picături lucitoare. Puţea şi de la o distanţă 
de zece paşi. Dar Saga presupunea că nici ei toţi nu miroseau 
mult mai bine. 

Violante vru să sară-n sus, furioasă, dar Saga îi atinse mâna, 
potolind-o, şi făcu un pas înainte, între cele două femei. 

— Ce caută un tâlhar la drumul mare, din munţi, pe o insulă 
din marea greacă? întrebă ea. 

Achard rânji. 

— Ce ştie el mai bine să facă. 

— Aţi găsit prieteni, după cum văd. 

— Aliați fideli, e adevărat. 

Achard arătă, printr-o mişcare a mâinii, un negru cu umeri laţi 
care stătea lângă el. Statura impresionantă a bărbatului era 
învăluită în stofe nobile, care-l făceau să pară un semizeu 
african, nu doar prin comparaţie cu tâlharul murdar şi împuţit. 
Părul negru bătând în albastru era împletit într-o mulţime de 
codițe subţiri, care-i cădeau pe umeri. Mâna i se odihnea pe 
mânerul unui iatagan, al cărui tăiş era ornat cu rubine. 

— Prinţul Qwara, spuse Achard. 

Negrul se înclină, dar, spre deosebire de gestul lui Achard, 
părea să fi adus un omagiu sincer, nu ironic. Era evident că şi-l 
alesese pe cavalerul von Rialt drept purtătorul său de cuvânt, 
căci, în loc să se adreseze direct femeilor, îi şopti ceva lui 
Achard, până ce acesta dădu din cap. 

— Excelenţa Sa Prinţul Qwara a venit pentru a vă face o 
ofertă, strigă brigandul peste distanţa care-i despărţea. 

— Contesă Violante, cred că cu Voi trebuie să discut despre 
asta. 

— Eu cred că trebuie să vorbiţi cu mine, i-o luă Saga înainte 
Violantei. 

— Ah, Magdalena. Cum vrei, fato. 


— Încearcă să te intimideze, şopti abia auzit Karmesin. Nu te 
lăsa impresionată! 

— Suntem la ţărmul acestei insule cu zece mii de bărbaţi, 
continuă Achard. Dar asta nu trebuie să vă sperie. Nu trebuie să 
curgă nicio picătură de sânge. Nimănui nu trebuie să i se 
pricinuiască vreun rău. 

Un zâmbet rece juca în jurul gurii Sagăi. Era speriată până-n 
măduva oaselor, dar situaţia avea ceva grotesc care, treptat, 
împingea într-o parte spaimele realităţii, ca pe un miros ce 
acoperă altele. 

— Nu trebuie decât să punem armele jos şi să vă urmăm pe 
vasele voastre, nu-i aşa? Saga mai făcu un pas înainte, pentru a 
arăta că nu se temea de Achard şi de amenințările lui. 

„Nu-i da atenţie! şopti ceva în ea. Fii atentă la Qwara! El este 
cel care are cuvântul aici. Achard nu este decât un lacheu”. 

Se putea să fi fost vocea Berengariei, cuvintele unei 
adevărate comandante de oaste. Dar înţelese, puţin cam 
mirată, că propria ei rațiune era cea care-i vorbea. 

— Nu aveţi încredere în noi? întrebă Achard. Prinţul Qwara vă 
dă cuvântul lui că nu va fi vărsare de sânge, dacă vă predaţi 
fără condiţii. 

— Cuvântul unui pirat! scuipă Violante în spatele Sagăi. 

— Prinţul Qwara este un comerciant, spuse Achard. 

Contesa îl opri cu un semn. 

— Renunţaţi la condiţiile Voastre, pentru ca noi să ne putem 
dedica unor lucruri mai importante! 

— La Veneţia, s-a putut afla că sunteţi aproape cinci mii de 
femei. O cincime din voi - exact o mie - vor trece fără luptă şi 
de bunăvoie sub oblăduirea noastră. Atunci restul se pot 
retrage, când şi unde vor. Achard ridică vocea şi răcni către 
celelalte femei şi către bărbaţii de pe resturile de ziduri şi de la 
poartă. Fără vărsare de sânge, auziţi? Nu trebuie să moară 
nimeni! Şi vâslaşii şi marinarii pot pleca, dacă vor. Părăsiţi acest 
munte! Vreţi într-adevăr să vă lepădaţi viaţa pentru aceste 
femei? Vreţi să luptaţi şi să muriţi pentru ele? Puteţi pleca sau 
puteţi să vă alăturaţi nouă. Sunteţi bineveniţi în legiunea 
prinţului Qwara. 


— Negociaţi cu mine, nu cu ceilalţi! strigă Saga şi nici nu 
îndrăzni să se uite în jur şi să citească pe feţele vâslaşilor de pe 
metereze. Se temea de ce ar fi putut vedea acolo. 

— Ţi-e frică de propriii tăi oameni, micuță Magdalena? o 
ironiză Achard, ridicând glasul, iar Saga ştiu că făcuse o 
greşeală întâmpinându-l aici, sus. Ar fi trebuit să poarte această 
discuţie departe de ceilalţi. Mai ales nu în auzul a trei mii de 
marinari, care se luptau, fără îndoială, de multă vreme cu 
gândul dacă merita să-şi lase viaţa pentru o plată mizerabilă şi 
pentru soarta femeilor. 

— De fapt, ce vă aduce aici, Achard von Rialt? întrebă Saga. 
Vreau să spun, pe Voi, personal. 

Cavalerul îl privi scurt, dintr-o parte, pe Qwara, care nu schiţă 
nicio mină. Privirea lui se odihnea necilintită pe femei. Mai ales 
pe Karmesin n-o scăpa din ochi, poate din cauza frumuseţii ei, 
poate pentru că subit recunoscuse în ea cea mai periculoasă 
adversară. 

— Doar n-aţi venit aici de bunăvoie, continuă Saga. Vă era 
destul de comod în grota Voastră de hoţi de la Hoch Rialt. O mie 
de sclave sunt mai mult decât puteţi folosi voi, Achard. Prin 
urmare, ce Vă aduce aici? 

— Împrejurări dictate de soartă, replică vag cavalerul. 

— Jorinde, şopti Karmesin. 

Saga se întoarse, vorbind în şoaptă. 

— Dar era bucuros să scape de ea. 

— Întreabă-l de fiul lui, ceru Karmesin. 

— De ce după... 

— Întreabă-l! 

Saga înghiţi un nod, apoi îi strigă lui Achard: 

— Ce vă face fiul? Micuţul Achim von Rialt? 

Se înşela sau, în spatele ei, la poartă se auzi un geamăt? 
Jorinde. 

— Sunt silit de o nenorocire s-o aduc înapoi, la Hoch Rialt, pe 
fermecătoarea mea nevastă, spuse Achard, după o clipă de 
tăcere nesigură. 

— Porcul ăsta, pufni încet Violante. 

Saga pricepea doar treptat. Violante înţelesese situaţia mult 
mai repede - nobilă fiind, cunoştea aroganţa ereditară a celor 


de rang înalt. Karmesin trăise şi ea multă vreme în inima 
mediului de intriganţi, pentru a trage repede concluziile corecte. 
lar acum Saga recunoştea şi ea adevărul. Se temea că, în 
mulţimea de spectatori, şi cu Jorinde se întâmpla acelaşi lucru. 

Qwara stătea absolut nemişcat. Mai departe, în spate, o 
duzină de alţi pirați se mişcau neliniştiţi. Dinspre mare, un vânt 
aspru urca pe stânci şi aducea sunetul unor voci străine. Pe 
munte erau mai mulţi bărbaţi. Probabil că tocmai se răsfiraseră 
pe pantele pline de crăpături. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Saga cavalerul. 

— La Hoch Rialt au apărut nişte străini, spuse Achard şi, preţ 
de o clipă, ceva ca o durere fulgeră de sub masca lui de 
sarcasm şi aroganță. O pereche de saltimbanci. Şi cavaleri. Mi- 
au luat fiul... Achim e mort. 

Saltimbanci? Saga privea derutată. În împărăție, existau mii şi 
mii de saltimbanci. Cu siguranţă, era doar o întâmplare. Și 
totuşi... Ceva din ca se strânse convulsiv şi, în acelaşi timp, 
simţi convulsiv impulsul unei forţe noi, neînfrânate. 

In spatele ei, se auzi un țipăt. N-a trebuit să se întoarcă 
pentru a şti cine-l scosese. Ţipătul fu urmat de un moment de 
linişte îngrozită, pe fondul trosnetului viu al făcliilor. 

Imbrăcată cu rochia ei albă care flutura, Jorinde stătea sus, pe 
poarta din stâncă, în mijlocul altor femei, cele mai multe 
înarmate cu arcuri. La lumina făcliilor şi sub stofa învolburată, 
proeminenţa corpului ei abia se vedea. 

Vocea ameninţa să i se frângă. 

— Minţi! urlă în jos spre Achard. Tăgăduieşti până şi viaţa 
propriului tău fiu! 

Pe fruntea lui Qwara apăru o cută, dar el încă nu interveni. 
Calmul lui Achard dispăruse, deşi făcea tot ce-i stătea în putinţă 
să nu-şi trădeze adevăratele sentimente. 

— Intoarce-te la Hoch Rialt! îi strigă el Jorindei. Putem avea 
alţi copii, câţi o să vrei. Dăruieşte-mi un al doilea fiu, Jorinde! 
Toate acestea de aici pot fi curând uitate. 

— Achim nu e mort! strigă ea. 

„Saltimbanci, răsuna ca un ecou în mintea Sagăi. Saltimbanci 
şi cavaleri. Imposibil”. 

— Acum el e la Dumnezeu, spuse Achard. 


— Nu! 

— Întoarce-te la mine. O poruncă, chiar din gura lui Achard 
von Rialt, suna de obicei cu totul altfel, se gândi uimită Saga. 

Ceva se schimbase. De la o clipă la alta, atmosfera părea să 
se încarce cu ceva, să trosnească şi să intre din toate părţile pe 
pod ca nişte vietăţi nevăzute, care se aplecau tot mai adânc 
peste capetele oamenilor. Fiinţe care cutreieraseră aceste insule 
chiar înaintea eonilor şi care acum erau pe jumătate uitate. 
Saga îşi aminti de un sentiment perfect asemănător în stâncile 
Viei Mala, când pământul se cutremurase şi îngropase fetele de 
la capătul convoiului. 

Pentru o clipă, i se păru că ele ar fi atras asupra lor interesul 
unor forţe, cărora nu cu multe secunde în urmă le fuseseră 
complet indiferente. Poate că Saga se înşela, fuseseră tot timpul 
aici. Sau, poate, doar aşa îşi închipuia ea. Dar când privi feţele 
celorlalţi, văzu şi acolo o urmă de dezorientare şi nesiguranţă, şi 
nici asta nu fusese înainte. Până şi sprâncenele negre ale lui 
Qwara se apropiară, iar privirea lui încă atât de rigidă se plimba 
de la una la alta, apoi din nou sus, spre poartă, la tânăra femeie 
cu părul blond deschis, zbârlit. 

Ochii i se dilatară. 

Privirea Sagăi goni spre Jorinde. Karmesin scoase un țipăt şi, 
pe undeva, se auzea şi urletul Berengariei. 

Jorinde ţinea în mâini un arc încordat. Cui i-l smulsese sau, 
mai rău, cine i-l dăduse nu se putea deduce. Oricum, n-avea 
nicio importanţă. 

Săgeata era îndreptată în jos, spre pod. 

Spre Achard. 

— Spune-mi că ai minţit! strigă Jorinde. 

— Eu... Achard ridică braţele. lisuse Hristoase! Lasă obiectul 
ăla! 

— Tu l-ai omorât! strigă Jorinde. 

— La naiba, nu! strigă Achard, deopotrivă îngrijorat şi înfuriat. 
Era fiul meu! 

— Şi era datoria ta să-l aperi! 

Berengaria se împinse, ieşind din garda de corp aflată în 
spatele celor trei negociatoare de la capătul podului, se întoarse 
şi o văzu pe Jorinde sus, pe poarta din stâncă. 


— Nu face asta! răcni. Opriţi-o! Ordinul era dat celorlalte 
femei, care se năpusteau şi ele într-acolo! Erau atât de 
înghesuite una-ntr-alta, încât o învălmăşeală ar fi trebuit 
inevitabil să le împingă în prăpastie pe cele de la margine. 

Qwara strigă ceva în limba lui. Piraţii, care îi însoţiseră pe el şi 
pe Achard în vârful muntelui, se apropiară din spate, ca o masă 
înarmată până-n dinţi. Achard, care se lămurise definitiv cât de 
lipsit de apărare era în mijlocul podului, vru să se retragă, dar 
Qwara îl apucă de braţ şi-l trase mai departe, în faţă. 

„Are curaj, se gândi Saga. Prinţ sau nu, dar de moarte nu se 
temea”. 

Berengaria răcnea noi ordine spre poartă, sus, dar toate 
tentativele de a-i smulge Jorindei arcul erau doar parţiale, din 
cauza înghesuielii de acolo, de sus. Nimeni nu voia să rişte ca, 
din greşeală, să se împingă reciproc în abis. 

Săgeata din coarda arcului tremura, asta Saga putea să vadă 
chiar şi de pe pod. Chipul Jorindei strălucea sub un văl de 
lacrimi. Lumina făcliilor îi juca pe faţă. Vântul îi strângea mai 
tare rochia pe corpul ei de gravidă, iar acum până şi cel din 
urmă trebuia să priceapă în ce stare era ea. 

— Jorinde, eşti soața mea! urlă Achard şi, în acelaşi timp, 
încercă să se scuture de strânsoarea de oţel a lui Qwara. Nu-ţi 
face păcate! 

Saga era aproape să izbucnească în râs. 

Prinţul piraţilor nu lua în seamă nici brigandul, nici soţia lui cu 
arcul. Drama celor doi nu-l afecta. Îl trase pe Achard până la trei 
paşi de Saga, Violante şi Karmesin. Mâna concubinei zvâcni spre 
pumnal. 

— O mie de femei! Privirea lui Qwara sfredelea ca o sabie 
ochii Sagăi. La răsăritul soarelui. Altminteri, muntele acesta se 
prăbuşeşte şi niciunul din voi nu mai rămâne în viaţă. 

— Daţi-mi drumul! urla Achard, care nu era cu mult mai mic 
decât africanul, dar pe lângă acesta părea aproape firav. Într- 
adevăr, Qwara avea alura unui suveran. 

Vântul se înteţise. Vietăţile invizibile se aplecaseră atât de 
adânc, încât răsuflarea lor ştergea ca un şuvoi de frig îngheţat 
ruinele şi podul. 


„Mă observă pe mine? îi trecu Sagăi prin minte. Privesc în jos 
spre mine? Sau spre el” Dar spiritul minciunii plecase. Sau, 
poate...nu? 

— La răsăritul soarelui! repetă Qwara şi voi să plece. 

Jorinde izbucni în plâns şi întinse coarda arcului. 

Achard văzu proiectilul cu o fracțiune de secundă înaintea lui 
Qwara. Se desprinse de el urlând ca un sălbatic şi se aruncă 
într-o parte. Fără să vrea, îl trase în aceeaşi direcție şi pe prinţul 
piraţilor. Furibund, Qwara se întoarse brusc spre cavaler - şi fu 
lovit. 

Africanul fu aruncat înapoi ca de o lovitură de pumn, doi, trei 
paşi, se ţinu oarecum pe picioare şi apoi se repezi iarăşi înainte, 
aidoma unui animal de pradă, uşor aplecat în faţă, apăsându-şi 
umărul drept cu mâna stângă. Coada suliţei i se ivea dintre 
degete. 

Karmesin se transformă într-o nălucă iute ca fulgerul şi 
acoperi atât de abrupt perspectiva asupra Sagăi, încât aceasta 
aproape că nici nu ştia ce i se întâmplă. Din spate fu apucată de 
nişte mâini, care o traseră înapoi. Berengaria şi garda de corp 
înaintară. 

Dar Qwara nu atacă pe nimeni. Se îndreptă încet şi mândru, 
îşi luă mâna însângerată de pe rană şi se încordă, ca şi când n- 
ar ti avut nicio săgeată în umăr. Nu o onoră pe Jorinde nici 
măcar cu o privire. Se uita doar la Saga, o privea cercetător în 
chiar spiritul ei, apoi îşi înălţă privirea spre cer. 

„Îl simte şi el”, se gândi în panică Saga. 

— La răsăritul soarelui. Glasul lui Qwara sună atât de încet, 
încât Saga abia putu să-l înţeleagă. Apoi el se întoarse, nu-i 
dădu nicio atenţie lui Achard, care alergă grăbit după el, nici 
luptătorilor lui, care formaseră o străduţă pentru el. Ca şi când 
nu ar fi existat decât el şi Saga, cobori muntele şi o lăsă singură 
pe pod. 

— Vino, spuse Karmesin şi o conduse înapoi prin poartă. 

„Veniţi” ar fi trebuit spus, se gândi Saga, cu mintea 
înceţoşată, şi o urmă ca o somnambulă pe concubină. In 
adâncul sufletului, i se păru că aude un hohot de râs. Semăna 
cu vocea prinţului Qwara, amestecată cu râsul cu totul altcuiva. 


Sfârșitul 


Era seara zilei următoare când, la primul semn de lăsare a 
întunericului, deschiseră atacul asupra muntelui templului. Saga 
avusese o noapte chinuitoare, în care se luptase cu ea însăşi. 
Lăsase să treacă nefolosit termenul din zorii zilei. Urma să 
înceapă bătălia. Aveau să moară mulţi oameni, de ambele părţi. 

Se întreba în taină ce hotărâre ar fi luat, dacă n-ar fi fost 
vorba de o mic de femei, ci de una singură? Ar fi predat-o pe 
Jorinde? Nu, cu siguranţă, nu. Asta era ceea ce o deosebea de 
Violante. Saga era incapabilă să acţioneze după o tactică sau să 
chibzuiască. Ea îşi urma sentimentele. 

Pe Jorinde o lăsaseră în protecţia preoţilor. Ei se rugau cu ea, 
o spovediseră şi o ţineau la distanţă de cei care voiau să dea 
vina pe ea pentru bătălia ce avea să urmeze. Bineînţeles, 
aceasta era o absurditate. Vina pentru ceea ce avea să urmeze 
nu era a Jorindei. Era numai hotărârea Sagăi. Vina ei, într-un fel 
sau altul. 

Totul a început cu o grindină de săgeți din labirintul 
crăpăturilor în stâncă. Probabil că arcaşii îşi căutaseră încă din 
noaptea trecută un adăpost acolo şi aşteptaseră peste zi în acel 
loc. Bărbaţii rămaşi acolo se odihniseră şi fuseseră scutiţi de 
bătaia arşiţei, ceea ce le crea un avantaj considerabil. Pe de altă 
parte, de îndată ce trăseseră săgețile, ar fi trebuit să ia cu asalt 
muntele, urcându-l, ceea ce chiar la lăsatul serii ar fi fost o 
tortură. 

O bătălie în întuneric era ceva neobişnuit, ba chiar absurd, 
spunea Berengaria, dar arşiţa crea probleme deopotrivă 
prietenului, ca şi duşmanului. Atacau dinspre nord, dinspre 
țărm, deşi unele grupuri ale duşmanului fuseseră identificate în 
vale, printre măslini. Grindina de proiectile ucigaşe căzuse pe 
întreg platoul, un pârâit aducător de moarte din vârfuri metalice 
ascuţite ca briceagul şi cozi de suliță care crăpau, împotriva 
cărora oastea cruciatelor nu li se opunea decât cu scuturile, 
coifurile şi echipamentul lor. Mulţi văslaşi şi marinari nu erau 
apăraţi în niciun fel şi, de aceea, ei au fost cei care au lăsat cea 
mai mare jertfa de sânge după primul atac. Se pare că şi acest 


lucru fusese astfel planificat de Qwara. Se părea că el mai spera 
şi acum că bărbaţii de pe munte se vor ridica împotriva femeilor, 
mai ales când vor înţelege că ei vor suferi mai mari pierderi 
decât cele pe care, de fapt, le viza atacul. 

Dar iată că legăturile create între multe fete şi bărbaţii de pe 
vase se dovediră un neaşteptat avantaj. Dintr-o dată, mulţi 
vâslaşi se arătară gata de a lupta pentru iubitele lor, chiar să-şi 
pună viaţa-n joc pentru ele. Saga văzu un bărbat tânăr care se 
aruncă în ploaia de proiectile în faţa unei fete şi bară cu corpul 
său un proiectil ucigaş. Un normand uriaş apără două ţărăncuţe, 
cu statura lui masivă, şi fu lovit în coapsă. 

Blindată cu pielărie şi uniformă militară, Saga alerga printre 
ruine spre un grup de străjere, conduse de Berengaria şi 
supravegheate de Karmesin, arătându-se când ici, când colo, 
încurajând, ordonând şi încercând să pară cât mai încrezătoare. 
Afişa siguranţa victoriei, ca şi zugrăvirea stridentă a războiului, 
şi se ruga ca puţin din aceasta să-i influenţeze şi pe ceilalţi. 

După un timp, valurile de săgeți se mai potoliră, dar nu mai 
era timp pentru a număra morţii şi răniții. În timp ce o forţă de 
luptă formată din pirați şi vânători de sclavi urca panta la 
adăpostul întunericului, îndrăznind să abordeze în fugă muchia 
deschisă a stâncii - o cutezanţă fără perspectivă, iar Qwara 
trebuie să fi ştiut asta -, prinţul piraţilor conducea el însuşi o 
ceată de câteva sute spre cel de-al doilea vârf al muntelui, 
pentru a ataca de acolo muntele. Saga se văzu nevoită să 
participe la apărarea porţii, chiar dacă cineva încercă să-i 
schimbe gândul. Ea nu era o luptătoare - ca saltimbancă reuşea 
mai bine să înghită săbii decât să le mânuiască -, dar 
sentimentul ei de responsabilitate îi spunea că ea trebuia să se 
arate. 

Şi, realmente, simpla ei prezenţă părea să inspire multe 
speranţe şi să îmbărbăteze, să le redea credinţa într-o victorie. 

La rândul lor, arcaşele de la poartă fură acoperite de un nor 
zornăitor de săgeți, care urca de pe cupola învecinată din vârful 
muntelui şi care ucise sau răni grav mai mult de o treime dintre 
ele. Unele căzură în prăpastie, altele se prăbuşiră, stânjenindu- 
le pe celelalte. Cu toate acestea, cele rămase răspunseră 
atacului de săgeți cu mai multe salve din propriile lor proiectile 


şi nu puţini pirați conduşi de Qwara spre pod se prăbuşiră loviți 
de ambele părţi ale povârnişului. 

Saga nu era în rândul cel mai din faţă când adversarii se 
întâlniră pe pod. Era pe înălţimea porţii, chiar sub arcaşe, în 
vreme ce Berengaria, mercenarele ci şi o întreagă ceată de fete 
înarmate se aruncară împotriva piraţilor. Un infern sălbatic se 
dezlănţui când cele două valuri umane se ciocniră şi se 
amestecară. Oţelul lovea în oţel, săbiile tăiau carne şi oase, 
testele erau despicate şi membrele retezate. Săbiile şi 
pumnalele străpungeau zale şi muşchi. Securile loveau în coşul 
pieptului şi în umeri, retezau capetele de pe grumaze şi 
pocneau orbeşte în corpuri. Câţiva pirați se năpustiră în mijlocul 
haosului până spre poartă, dar fură respinşi când Saga şi mulţi 
alţii le ţinură piept. 

Saga pară ea însăşi cu stângăcie câteva lovituri de sabie, dar 
mai tot timpul trebuia să fie atentă să se ţină pe picioare, pentru 
că valurile îmbulzelii o aruncau când într-o parte, când într-alta. 
Curând, nu mai putu respira, când din toate părţile năvăleau 
spre ea trupuri, aliaţi, ca şi inamici, iar ca vedea că şi de-jur- 
împrejur luptele slăbeau şi fiecare nu mai încerca decât să 
scape din încăierările furtunoase, care puteau să-i împingă 
peste parapeţi, în prăpastie. Ici şi colo, pe deasupra capetelor 
adversarilor, mai zvâcneau săbii, dar aceasta nu mai era o /uptă. 
Voci nenumărate răcneau unele peste altele, de durere sau 
pentru că, de ambele părţi, mulţi intraseră în panică de a nu mai 
avea aer sau de a fi striviţi de apăsarea mulţimii de pe pod. 

Mai târziu, Saga îşi aminti că, la un moment dat, îl văzuse pe 
Qwara venind foarte aproape, chiar atunci când dădea ordinul 
de retragere. Mai durase un interval fără sfârşit până când, 
treptat, îmbulzeala să se destrame şi adversarii să se retragă pe 
respectiva parte a podului. Majoritatea erau mult prea slăbiţi 
pentru a se lua după inamic şi a-i cădea în spate. 

Când fronturile se limpeziră şi oștile se adunară - cruciatele 
mai jos de poartă şi în spatele ei, piraţii lui Qwara pe vârful 
învecinat -, pentru toţi se deschise perspectiva spre pod. Era 
semănat cu cadavre, cei mai mulţi căzuţi în primele secunde ale 
atacului, mulţi alţii - călcaţi în picioare. Din loc în loc, se auzea 


câte un geamăt, mai mişca un braţ sau un picior, dar din 
majoritatea trupurilor viaţa dispăruse. 

Berengaria dădu ordinul de a se trage din nou în pirați, în 
vreme ce o mână de luptătoare puneau la adăpost propriile 
victime rănite. Nu erau multe, tocmai o jumătate de duzină. 

— Tu rămâi aici! îi ordonă Berengaria Sagăi, fără a mai ţine 
seama de ierarhii. Nu ajuţi pe nimeni dacă mori pe podul acesta. 

Saga vru s-o contrazică - în parte, după cum îşi mărturisi în 
taină -, dar mercenara n-o lăsă să vorbească, ci formă în mare 
grabă un zid de apărare din luptătoarele care o urmau şi le 
conduse pe pod. Qwara îşi plasase şi el din nou oamenii şi iarăşi 
înaintau. Formațiunile adversare se întâlniră a doua oară în 
mijlocul podului, de data aceasta ceva mai ordonate, deşi se 
putea prevedea că luptele vor sfârşi curând, în acelaşi haos ca 
înainte. 

Karmesin o apucă de mână pe Saga şi o duse prin îmbulzeala 
luptătoarelor şi a marinarilor înarmaţi, departe de poartă, spre 
ruine. 

— Eu trebuie... începu Saga cu răsuflarea tăiată, dar Karmesin 
scutură din cap. 

— Tu nu trebuie nimic, ripostă aspru concubina. Poate că tu 
conduci într-adevăr această oaste - într-un anumit mod, în orice 
caz -, dar asta nu înseamnă că trebuie să te laşi omorâtă de la 
primul atac! 

— Dar am scăpat cu viaţă, nu-i aşa? 

— Pentru că ai un înger păzitor. 

Saga tăcu ruşinată la auzul acestor cuvinte. Observase, 
desigur, cum în vârtejul luptei Karmesin ţinuse duşmanii departe 
de ea, chiar mai rapid şi mai fantomatic decât înainte, o umbră 
zveltă, care chiar şi în învălmăşeala de pe pod se mişca mai agil 
şi mai coerent decât oricare din ei. Karmesin părea să găsească 
întotdeauna breşa potrivită, să folosească orice ocazie şi, totuşi, 
să nu se îndepărteze niciodată prea mult de Saga, pentru a n-o 
pierde din ochi în vălmăşagul uman. 

— Unde e Violante? întrebă Saga şi cercetă platoul. În toată 
acea continuă alternare de umbre, siluete şi focuri, era cu 
neputinţă să desluşeşti vreun chip. Din toate părţile răsunau 
ţipete şi zăngănit de arme. Intre timp, lupta se ducea la toate 


marginile platoului de stâncă - chiar şi la sud, unde câteva zeci 
de pirați temerari năvăliseră din vale şi încercau să ocupe 
muchia abruptă a stâncii. Cutezanţa era tot atât de lipsită de 
perspectivă ca şi atacul deschis pe panta de pe partea nordică, 
şi Saga se întrebă încă o dată ce urmărea prin aceasta Qwara. 
Voia să le lege forţele, pentru a-şi uşura manevrele de pe pod? 

Acum, Karmesin o căuta şi ea pe Violante. Niciuna dintre ele 
nu se aştepta ca Violante să se afle printre luptătoare şi, de 
aceea, au fost cu atât mai surprinse găsind-o, în cele din urmă, 
printre coloanele templului la nord, unde alerga în toate părţile, 
concentrată şi uimitor de stăpână pe ca, dădea ordine, mai 
mobiliza pe câte unul şi agita ea însăşi o sabie, care în mâna ei 
arăta cât se poate de deplasat. Când Saga şi Karmesin ajunseră 
lângă ea, descoperiră sânge pe lama armei. Poate că Violante 
luase arma de undeva sau o folosise chiar ea, nu mai avea nicio 
importanţă. Atâta timp cât le dădea celorlalţi semnale, priviţi 
aici, fiecare din noi trebuie să facă ceea ce poate să facă, era 
indiferent dacă omorâse cu propria-i mână un vânător de sclavi 
sau dacă împinsese un pirat în prăpastie. 

Luptele bubuiau peste tot şi curând calculul lui Qwara 
ameninţa să-şi demonstreze valabilitatea. Atacând din toate 
părţile, el implica în lupte atât de mulţi apărători, încât era 
imposibil să asiguri un contingent mai mare pentru întărirea 
celor epuizați sau răniţi. Nu-l interesau decât podul şi poarta; 
probabil că era sigur că, de acolo, putea cuceri platoul cu mai 
puţini luptători. Dacă, în acest scop, câteva sute din oamenii lui 
se jupuiau frecându-se de muchiile de stâncă i se părea a fi un 
preţ acceptabil. 

Între timp se făcuse noapte, iar cei ce mai luptau erau 
luminaţi doar de nenumăratele focuri, tăvi cu jăratic şi făclii. Pe 
câmpul de luptă deschis, comandanții oştilor ar fi trebuit să dea 
acum semnalul de încetare, pentru a continua lupta mâine, la 
lumina zilei. Dar aici, pe această insulă singuratică din largul 
Mării Egee, erau valabile alte legi. Qwara n-avea de gând să 
ordone retragerea, iar cruciatelor nu le rămânea altceva de 
făcut decât să răspundă, la rându-le, cu o întărire a defensivei 
lor. Zgomotul luptelor, larma adversarilor şi ţipetele disperaţilor 
şi răniților nu se mai sfârşeau. 


Karmesin n-o pierdea din ochi pe Saga, în timp ce se apropia 
de marginea de stâncă a ruinelor templului în jurul cărora se 
lupta. Mai jos de margine, la mai multe staturi de om, panta era 
atât de abruptă, încât urcuşul era foarte anevoios. Fetele 
aruncau cu pietre împotriva bărbaţilor care se căţărau, turnau 
pe ei apă clocotită şi-i aşteptau cu sabia trasă pe cei care 
reuşeau, totuşi, să ajungă sus. 

Chiar în faţa Sagăi, pe platou sări un lungan, care-şi trase 
securea din curelele de piele încrucişate la spate şi începu să 
lovească orbeşte în jur. O ţărăncuţă în uniformă militară de 
piele, durdulie, cu părul desfăcut şi ochii umflaţi de plâns se 
trase un pas înapoi, dar piratul se luă după ea şi scoase un urlet 
înfiorător când îşi vâri securea prin clavicula fetei până adânc în 
bustul ei. Când văzu fata căzând la pământ, cu o privire uluită, 
ceva din Saga cedă. Se năpusti cu un răcnet şi-şi înfipse sabia în 
gâtul omului, atât de rapid, încât nici chiar Karmesin nu mai 
putu să reacționeze. Sângele o împroşcă, piratul o trânti la 
pământ cu laba lui uriaşă, după care se prăbuşi în prăpastie. 

Karmesin ajunse imediat la ea şi se plecă asupra ei: 

— Eşti rănită? 

Saga nu rosti niciun cuvânt, doar clătină capul şi se îndreptă. 

— Trebuie să dăm semnalul, articulă cu greu. 

— Doar când este asigurată poarta, aşa a spus Berengaria, 
strigă Violante, care se apropia în grabă. Este încă prea 
devreme. 

— Toate astea trebuie să înceteze, ripostă Saga, în timp ce un 
alt val de atacatori se izbi de muchii şi fu întâmpinat cu bucăţi 
de stâncă şi fiare. A sosit de mult momentul! 

Violante vru s-o mai contrazică, dar Saga deja fugise spre un 
grup de zece arcaşe, care luaseră poziţie în centrul platoului şi 
se strânseseră în jurul unei tăvi cu jăratic. Karmesin se strecură 
în spatele ei ca o umbră. 

— Ajunge! le strigă Saga femeilor. Daţi semnalul! 

Luptătoarele coborâră vârfurile în tava cu jăratic. Curând, la 
capetele săgeţilor lor dansau flăcări. Violante se apropie din 
spate, dar nu interveni. Privea împreună cu Saga cum goneau 
spre cer, în acelaşi timp, zece săgeți aprinse, cum descriau un 


arc atârnat şi apoi coborau din nou spre nord. După câteva 
clipe, dispăreau dincolo de muchia stâncii. 

— Încă o salvă! ordonă Saga. Pentru siguranţă! 

Nu mai aşteptă ca ordinele ei să fie executate, ci alergă 
împreună cu Karmesin şi cu Violante înapoi spre ruinele 
templului. Probabil va mai dura un timp până când semnalul să- 
şi arate efectul convenit. Dar când ajunseră la margine şi priviră 
pe deasupra întunericului de pe pantă spre țărm, descoperiră că 
li se închisese deja capcana. 

De la flota ancorată a cruciatelor, aproape invizibilă în noapte, 
urcau şi acum săgeți aprinse, câteva duzine deodată. Dar nu 
erau trase ca răspuns la semnalul de pe cer, ci pufneau într-un 
unghi jos, spre galerele neapărate ale piraţilor. Peste marea 
întunecată se trăgea salvă după salvă. Săgeţi arzând cu 
vâlvătaie loveau în construcţii şi catarge, în punți şi în pânzele 
strânse. După arşiţa clocotitoare din zilele trecute, n-a durat 
mult până ce focul să cuprindă lemnul şi pânza. 

De jos se ridicară urlete furibunde, atunci când piraţii de pe 
povârniş înţeleseră ce se petrecea jos, pe apă. Avertismentele şi 
strigătele lor îngrozite urcară mai departe pe munte, ajunseră la 
cei din frontul cel mai din faţă şi, curând, şi la luptătorii de pe 
pod. 

Saga abia mai avea putere să-şi exprime satisfacția într-un 
zâmbet. În timp ce atacul de pe muchiile de stâncă din nordul şi 
estul platoului încetă, iar pe partea vestică a podului se 
declanşase panica printre oamenii lui Qwara, punţile galerelor 
piraţilor se prefăceau într-un iad de flăcări în vâlvătăi. Acolo jos, 
se aflau nişte paznici, dar nici pe departe suficienţi pentru a o 
lua înaintea femeilor care aşteptaseră să fie angajate în luptă, 
ascunse în calele flotei cruciatelor. Piraţii cuprinşi de flăcări se 
puneau în siguranţă, sărind peste bord. Alţii au fost îngropaţi de 
lavina pânzei de vele care ardea trosnind sau au fost pironiţi pe 
scândurile groase de fluxul de săgeți aprinse. 

Nu trecu mult, şi focul cuprinse şi ultimul din cele douăzeci de 
vase. 

Pereţi de flăcări se oglindeau în valuri, luminau țărmurile şi 
ruinele satului de pescari, cufundau povârnişul într-un tremur 


fantomatic şi luptătorii - în sângeriul unui răsărit de lună ca un 
coşmar. 
XXX 

Fusese planul Berengariei şi se părea că avusese dreptate cu 
ceea ce prevăzuse. Qwara se axase mult prea mult pe ideea de 
a-şi supune femeile de pe munte, încât să dea atenţie vaselor 
părăsite în faţa țărmului. Şiretlicul ascunderii a mai bine de o 
mie de luptătoare în interiorul galerelor, în timp ce toate 
celelalte se retrăseseră în vârful muntelui, a dat roade. 
Conducătoarea mercenarelor stătea la poartă, în spatele liniilor, 
şi-şi îngăduia un moment pentru a vedea mai bine ce se 
petrecea jos. 

Totul decurgea potrivit planului ei. Femeile de la bordul 
vaselor cruciatelor primiseră ordinul de a veni pe uscat şi de a le 
cădea în spate piraţilor de pe povârniş. Dacă ariergarda 
luptătoarelor ajungea la ei, Qwara şi oamenii lui ar fi fost nevoiţi 
să lupte simultan pe două fronturi. 

Se pare că piratul a înţeles imediat că singura lui şansă era să 
ocupe fortăreaţa înainte de sosirea ariergărzii. Pe pod, se aruncă 
cu o forţă nouă în bătălie, ca şi când ar fi vrut să cucerească 
fortăreaţa fără niciun ajutor. 

Mulţi dintre oamenii lui se retrăseseră şi priveau înmărmuriţi 
de pe pod flota lor în flăcări. Dar iataganul uriaş al lui Qwara 
seceră dintr-o lovitură trei adversare, în timp ce el se repezea 
spumegând de furie spre poartă, împărțea mai departe lovituri 
în dreapta şi-n stânga şi le răcnea oamenilor lui ordine care se 
pierdeau în tumultul luptelor. 

Acum şi alţii urmară exemplul conducătorului lor. Ai fi zis că 
nebunia prinţului se extinsese asupra oamenilor lui şi-i făcuse şi 
mai periculoşi. 

Berengaria se hotărî. În timp ce exploziile de bucurie 
provocate femeilor de vasele în flăcări începeau să slăbească, 
ea se pregătea lucid şi ţintit. Îşi croi hotărâtă drum, până ce se 
văzu faţă-n faţă cu conducătorul piraţilor. 

Acesta îşi şterse ochii cu mâna şi-şi dădu spre spate codiţele 
lipite. Faţa îi era acoperită de sângele care-i udase resturile 
hainelor şi platoşa strălucind umedă. Chiar şi ochii erau roşii de 
echimoze. Ceea ce Berengaria apreciase de la distanţă ca o 


turbare orbită de furie se dovedi din apropiere o sălbatică poftă 
de luptă, dar nicidecum una voită. Qwara nu-şi mânuia arma nici 
în delir, nici nechibzuit. Mai degrabă părea să-şi fi concentrat 
toată furia provocată de pierderea vaselor în lovituri; părea că 
această mânie îi conferea sabiei o calitate ucigătoare, care 
străpungea orice rezistenţă şi o făcea să lovească fulgerător. 

XXX 

Saga auzise de la depărtare strigătele mobilizatoare, chiar 
mult înainte de a putea să-şi dea seama de ce se petrecea 
afară, pe pod. 

În jurul platoului, lupta continua. Dar înaintarea piraţilor 
pierduse din forţă. Mulţi se poticneau în dezordine în josul 
pantei, încercând să cucerească vasele intacte ale flotei 
cruciatelor, dar nu ţinuseră seama de numărul mare al 
cruciatelor care le ieşea în cale de jos, din întuneric. Alţii 
continuau atacul asupra fortificaţiei, dar rândurile lor se 
subţiaseră atât de mult, încât puteau fi ţinuţi, fără pierderi prea 
mari, departe de marginile stâncii. Cea mai mare ceată de 
duşmani se înghesuia de cealaltă parte a podului, dar chiar şi 
acolo, după cât se părea, luptele erau pe sfârşite. Saga încerca 
să privească peste capetele masei de oameni spre poartă, dar 
fără succes. Nici Karmesin, care nu se dezlipea de ea, nu putea 
vedea nimic. 

— Saga! strigă concubina. Stai! 

Dar Saga îşi făcuse loc până la scara împletită care atârna de 
o parte a porţii masive. Pe contrafişa transversală a portalului, 
încă se mai îmbulzeau arcaşe, şi acum şi câţiva amatori de 
spectacol. Acolo sus, era periculos, fără un parapet sau o funie 
de care să te ţii, dar Saga trebuia să ştie ce se petrecea pe pod. 
N-o aşteptă pe Karmesin, care avea necazuri cu masa de 
luptătoare printre care trebuia să-şi croiască o cărare. 

— Faceţi loc! cerea Saga. Lăsaţi-mă să trec! Era mai uşor de 
zis decât de făcut, dar femeile reuşiră cumva s-o lase pe Saga 
să înainteze spre marginea din faţă a blocului de stâncă, fără a 
se prăbuşi ele însele de pe margini în prăpastie. 

Priveliştea celor doi luptători jos, pe pod, n-o găsi pe Saga 
nepregătită. Nu fu surprinsă că tocmai Berengaria se împotrivea 
prinţului piraţilor. 


— De ce n-o ajută nimeni? se întreba arcaşa de lângă ea. 

— Ea nu vrea, ripostă mercenara cu o expresie stoică. 
Amândoi au dat ordine. 

— O s-o omoare. 

— Nu. Ea îl omoară. Indiferent de ce parte se situase această 
femeie în baia de sânge din sat, încrederea fermă în 
conducătoarea ei nu fusese ştirbită. Saga privi în jur, şi pe 
majoritatea feţelor descoperi o hotărâre perfect asemănătoare. 
Ca şi când ceva din Berengaria iradia spre ele, o imagine palidă 
a curajului şi demnităţii ei. 

Simti un nod în gât. Oare mercenara credea cu adevărat că 
piraţii ar abandona, dacă ea le-ar învinge conducătorul? Nu, îşi 
dădu imediat seama, şi nici nu era vorba de asta. Ce se 
petrecea acolo, jos, urma alte legităţi, care n-aveau nimic 
comun cu datoria, sentimentul onoarei sau speranţa într-un 
sfârşit apropiat al bătăliei. 

Făcliile şi tăvile cu jăratic, care arseseră la începutul luptelor 
pe pod, fuseseră călcate în picioare în timpul măcelului sau 
aruncate peste parapeţi. Berengaria şi Qwara luptau într-un 
semiîntuneric crepuscular, la lumina lunii şi a stelelor pe cerul 
limpede, ca şi a câtorva făclii împrăştiate, pe care cineva din 
mulţime le aruncase la cele două capete ale trecerii peste pod. 
Ele aruncau destulă lumină pentru a recunoaşte că podul era 
acoperit până la înălţimea genunchilor de cadavre. Era aproape 
cu neputinţă să găseşti un loc stabil, astfel încât duelul de acolo, 
de jos, era o succesiune bizară de lovituri furibunde, poticneli 
alunecoase, prăbuşiri şi urlete mânioase. 

Pentru o femeie, Berengaria era uriaşă şi lată-n umeri, dar 
Qwara o depăşea aproape cu un cap. Berengaria reuşea să 
reziste teribilelor lui lovituri, deşi de mai multe ori aproape că-şi 
pierduse echilibrul. Pentru propriile ei atacuri abia dacă mai 
rămânea timp, dar, când avusese prilejul să-l lovească sau să-l 
împungă, îi ajunsese de mai multe ori foarte aproape de faţă 
sau de beregată. 

Qwara tocmai se trăsese doi paşi înapoi şi-i lăsase astfel 
rivalei sale o clipă pentru a-şi trage sufletul. Berengaria nu se 
luă după el, ci îşi căuta un loc stabil printre cadavrele de pe jos, 
pentru a aştepta următorul atac al piratului. Qwara încercă s-o 


încercuiască, dar nu prea reuşi, pentru că şi el avea dificultăţi cu 
pământul de sub picioare. 

Lângă Saga, o luptătoare puse o săgeată în coarda arcului, 
dar Saga o opri. 

— Mai aşteaptă. 

— O s-o omoare! 

— Ea face asta doar pentru ca oamenii noştri să câştige timp. 

Luptătoarea îi urmări privirea în josul pantei, unde în beznă 
abia dacă se putea desluşi ceva. Lumina flotei incendiate a 
piraţilor bântuia peste crăpături şi peste cocoaşa de stâncă. Se 
putea recunoaşte că pe flancul muntelui se lupta cu 
înverşunare, în întuneric se ghicea o forfotă difuză. Vântul 
aducea în sus zgomote, dar care doar rareori puteau acoperi 
urletele mulţimii de oameni de la cele două capete ale podului. 

Saga se întoarse şi-şi făcu loc spre marginea din spate a 
porţii. De acolo avea o perspectivă asupra întregului platou. In 
jur, luptele erau sporadice. Pe partea nordică, doar o mână de 
pirați mai escaladau marginea suprafeţei vârfului, dar, după 
aceea, niciunul nu mai avea putere să ţină piept atacului 
simultan a trei sau patru adversare. Şi la est, în punctul înalt 
aflat la cea mai mare depărtare de Saga, luptele păreau să se ft 
sfârşit; acolo, cei mai mulţi dintre atacatori se retrăseseră spre 
țărm, pentru a-şi asigura galerele flotei femeilor. 

Sagăi îi era greu să evalueze numărul celor căzuţi, dar se 
temea că luptătoarele care asaltau de jos muntele aveau mari 
dificultăţi. Ezită puţin, apoi strigă spre adâncuri nişte ordine, pe 
care mercenarele Berengariei le preluară şi le transmiseră mai 
departe. Curând, primele luptătoare deja se avântaseră peste 
margini şi urmăreau piraţii în josul povârnişului, pentru a le veni 
în ajutor tovarăşelor lor şi a prinde inamicul ca-ntr-un cleşte. 
Karmesin reuşi, în sfârşit, să se caţere pe poartă. Se ivi lângă 
Saga, cu ochii strălucind, şi începu să trimită înapoi pe platou 
luptătoarele care nu aveau ce căuta acolo sus. Curând, Saga şi 
Karmesin stăteau singure printre doar câteva arcaşe. 

Duelul de pe pod începuse să treneze şi finalul devenea tot 
mai incert atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. Niciunul nu 
reuşea să învingă. Berengaria rezista în faţa piratului, uneori în 


picioare, alteori pe jumătate flexat, dar tot îi mai para loviturile 
şi fentele, încerca propriile lovituri, dar fără să înainteze spre el. 

Brusc, Saga înţelese ce aştepta de la ea conducătoarea 
mercenarelor. 

— Du-te jos, la celelalte, şi retrage de la poartă cât mai multe 
din luptătoarele noastre, îi şopti Karmesinei. Aici trebuie să 
rămână doar rândurile din faţă, care s-o îmbărbăteze mai 
departe pe Berengaria, pentru ca piraţii să nu observe nicio 
deosebire. Celelalte să se strecoare prin întuneric, coborând cât 
mai discret panta, şi să le cadă în spate oamenilor lui Qwara de 
cealaltă parte a podului. 

Karmesin îi zâmbi epuizată şi cobori scara în grabă. Când, 
puţin mai târziu, Saga privi peste platou, văzu zeci, apoi sute de 
luptătoare şi marinari înarmaţi care lunecau în întuneric peste 
marginile stâncii. Restul trebuia să se desfăşoare de la sine. În 
întuneric, era imposibil să ai o privire de ansamblu. Saga nu 
putea decât să spere că, peste puţin timp. Piraţii vor fi înfrânți 
pe pantă, pentru ca luptătoarele să se poată strânge în vederea 
unui atac asupra bărbaţilor de dincolo de pod. 

Pe neaşteptate, înaintea ochiului ei interior apăru un chip. 
Trăsături pe care aproape le uitase în ceasurile care trecuseră. 
Un păr lăţos, murdar. 

Achard. 

În acelaşi timp, se gândi cu şi mai mare îngrijorare la Jorinde, 
care aştepta împreună cu celelalte gravide şi rănite în spaţiile 
subterane de sub ruine. Dumnezeule nesfârşit de bun! Unde era 
Achard? 

Căută cu privirea rândurile duşmane de pe partea opusă a 
podului, dar întunericul era prea dens pentru a se putea 
identifica fiecare chip. Neliniştea ei creştea. 

Mai privi o dată îngrijorată spre duelul înverşunat de pe pod, 
apoi alunecă în jos pe scara împletită şi o căută pe Karmesin. 
Concubina nu era la portal. Saga o descoperi la marginea 
nordică a stâncii, în adâncul întunericului, unde ea supraveghea 
coborâşul altor luptătoare. Platoul era asigurat, nicăieri nu se 
vedeau noi atacatori. 

Intrarea spre spaţiile din munte nu era păzită. Sagăi nu-i mai 
rămase timp s-o cheme pe Karmesin. In timp ce fugea, strigase 


de două, trei ori numele concubinei, dar nu ştia dacă fusese 
auzită sau nu. Probabil, îşi închipuia că Saga este în siguranţă, 
pe poartă. 

Intrarea se găsea în centrul platoului, nu departe de locul de 
unde înainte fusese tras semnalul pentru atacarea vaselor 
piraţilor. Nişte trepte de piatră năpădite de buruieni şi mai toate 
crăpate, duceau în jos, spre o groapă zidită. In peretele ei estic, 
era o trecere pătrată, dincolo de care o rampă - odinioară, 
poate, o scară, astăzi nu mai mult decât o haldă de grohotiş - 
ducea şi mai adânc în munte. 

Saga mai ezită o ultimă oară când ajunse la treptele de sus. 
Trase sabia, privi înjur şi chemă trei luptătoare, care se 
sprijineau extenuate de un ciot de zid; luptaseră fără întrerupere 
în toate ceasurile care trecuseră. Una avea pe faţă o tăietură 
urâtă, destul de asemănătoare cu propria cicatrice a Sagăi. 
Când recunoscură vocea care le striga, veniră în mare grabă, 
pline de bunăvoință. 

— Veniţi cu mine! Rezervorul de furie şi disperare, din care 
Saga îşi scosese până acum tonul ei poruncitor, treptat se 
epuizase. Acum cuvintele ei sunau ca o rugăminte. Era obosită 
şi sfârşită, la fel ca şi cele trei luptătoare. Dar trebuia să aibă 
certitudinea că Jorinde era în siguranţă. 

Le conduse pe cele trei femei în jos, pe trepte, printr-o intrare 
şi apoi printr-o haldă afânată de dărâmături. Jos, panta se 
continua cu un gang lat, din care se ramificau mai multe spaţii. 
Jorinde şi celelalte aşteptau în cel mai depărtat din aceste spaţii 
sfârşitul bătăliei. Li se recomandase insistent să nu facă niciun 
zgomot pentru cazul în care piraţii ar fi reuşit să ia cu asalt 
platoul. 

Saga şi cele trei luptătoare - două ţărăncuţe şi o mercenară 
din corpul de protecţie al Berengariei - ajunseseră la jumătatea 
coridorului, când lumina aruncată de o făclie venind din trecerea 
spre cămăruţa alăturată din spate fu spartă de două siluete. 
Umbrele lor cădeau deformate pe pereţii opuşi, ca şi când 
întunericul s-ar fi scurs din străvechi rosturi cu mortar. 

— Înapoi! porunci o vocea prea bine cunoscută. 

Saga înţepeni. 

— Aşteptaţi! 


Luptătoarele se opriră fără tragere de inimă. 

Achard cuprinsese cu braţul stâng gâtul Jorindei şi o împingea 
înaintea lui pe coridor. În dreapta, ţinea o spadă mare. Lama 
lucea umed în lumina făcliei. O clipă, Saga se temu pentru 
celelalte femei din cămăruţă, dar apoi auzi voci, unele furioase, 
altele imploratoare. 

— Potoliţi-vă! strigă Achard peste umăr, şi imediat se făcu 
linişte. 

— Saga? Glasul Jorindei suna spart. Omoară-l! Merită. 

— Înapoi! Achard strânse şi mai mult braţul în jurul gâtului 
Jorindei. Moare, dacă vă mai apropiaţi un pas. 

Saga se străduia să se stăpânească. 

— Îţi poartă copilul, Achard. Niciodată n-ai s-o omori. 

— Lasă-te în nădejdea asta, târfa. 

— Ai venit aici ca să-ţi asiguri moştenirea. Copilul este 
moştenirea ta. Fără Jorinde, pierzi tot. Hoch Rialt, puterea 
asupra Viei Mala... Uită-te în jur, Achard! Nu mai ieşi viu de-aici! 

— Qwara o să vă jupoaie pe toţi! 

— Qwara este foarte preocupat să rămână el însuşi în viaţă, 
declară ea, deşi nu era câtuşi de puţin sigură de afirmaţia ei. Se 
putea ca lupta dintre el şi Berengaria să se fi decis, dar în 
favoarea cui? 

— Daţi-vă încet înapoi, porunci Achard şi o împinse pe Jorinde 
înaintea lui, pe coridor, în jos. Vârful sabiei era la talia ei, şi Saga 
trebui să recunoască în sinea ei că el părea destul de hotărât 
pentru a face într-adevăr uz de armă. 

Saga le făcu un semn luptătoarelor. Se întoarseră de-a lungul 
trecerii spre haldă. De afară le izbi un curent de aer, aducând cu 
el şi zgomotul altor lupte. O clipă, Saga închise ochii. Dacă 
oamenii lui Qwara ar fi reuşit să atace podul şi poarta... 

„Nu, nu te gândi la asta. Nu acum”. 

— Saga, gemu Jorinde. Nu ţineţi seama de mine. Dacă mă ia 
cu el, oricum nu mai rămân în viaţă. Eu... 

— Ţine-ţi gura! o repezi Achard, împingând-o mai departe de- 
a lungul trecerii. Sabia îi intră de un deget într-o parte. Saga îşi 
muşcă buza de jos când descoperi sânge pe rochia albă a 
Jorindei. 


„Nu o omoară! bubuia ceva în ea. N-ar face niciodată aşa 
ceva! Din cauza copilului!”. _ 

Simţi sub călcâie urcuşul rampei de grohotiş. In jurul ei, 
săreau pocnind nisip şi pietricele, desprinse de paşii celorlalţi. 

— Am putea să încercăm, şopti una dintre femei în spatele ei. 
Saga scutură din cap. 

— Mai departe, comandă Achard. Sus cu voi! 

Au ajuns la fundul gropii, sub cerul liber. Dinspre poartă 
răsuna, din nou, zgomotul luptei. Tot muntele blestemat părea 
să se afle sub un clopot de zăngănit de arme, vaiete de durere, 
un bubuit şi zornăit de nepătruns. 

Jorinde scoase un geamăt când Achard se poticni şi vârful 
sabiei despică de-un lat de mână rochia Jorindei. De sub ea 
apăru la vedere pielea luminoasă. Şi o tăietură sângerândă, ar fi 
fost bine să nu fie profundă. _ 

Cele trei luptătoare din spatele Sagăi şuşoteau între ele. Incă 
n-ajunseseră la scara care urca spre platou. Acum toţi şase 
stăteau pe fundul gropii, Achard şi Jorinde în faţa porţii, în boltă, 
Saga şi celelalte trei femei - mai jos de trepte. 

— N-o să ieşi viu de aici, mai încercă o dată Saga. 

Spiritul minciunii chicoti batjocoritor. 

Pe cer se strecură ca o umbră ceva ce semăna cu o uriaşă 
pasăre de pradă. Un contur, zvelt şi sârmos şi incredibil de 
rapid, trecu de la marginea gropii în adânc. Achard scoase un 
strigăt, dar sabia îi şi zburase din mână. Jorinde ţipă, când 
cineva o apucă şi o smulse de lângă el. Saga abia putu să-şi 
arunce propria armă şi să desfacă braţele, pentru a o prinde pe 
Jorinde. Se dădură înapoi, poticnindu-se împreună, şi fură 
prinse, la rândul lor, de luptătoare. 

Când Saga putu să vadă mai bine şi o ascunse la umărul ei pe 
Jorinde, care plângea, îl văzu pe Achard zăcând pe spate. 
Karmesin stătea deasupra lui, cu un picior aşezat între bărbia şi 
laringele lui, ţinând în mână pumnalul lung ca un pendul care se 
legăna deasupra ochilor lui larg deschişi. 

Gura lui se deschidea şi se închidea, în timp ce ea apăsa tot 
mai tare. De pe buzele lui ieşi un horcăit înfundat. Începu să dea 
din picioare, scurmând în murdărie. Mâinile lui încercau în zadar 
s-o prindă de picioare. 


Când mişcările lui se încetiniră, Karmesin îşi ridică piciorul de 
pe gâtul lui, se lăsă pe vine mai repede decât o rafală de vânt 
şi-şi trase pumnalul aproape cu blândeţe peste beregata 
brigandului. În umbră, Saga putu doar să bănuiască tăietura. 
Ultimul lui geamăt nu veni din gură, ci dintr-o dungă întunecată 
de pe trahee. 

O clipă, liniştea fu deplină. Pe pante şi la poartă, bubuiau şi 
acum luptele, dar în imediata apropiere a Sagăi aerul căpătă o 
densitate apăsătoare, precum ceara, care umplea groapa şi pe 
ei toţi cu un sentiment de linişte fantomatică. 

Jorinde ofta încet. Karmesin se îndreptă spre Saga. 

— A trecut, spuse. 

Ca într-un vis, Saga o ajută pe Jorinde să urce treptele, 
obosită şi tenace şi nespus de lentă. 

Ajunsă sus, înţelese ce se întâmplase. 

XXX 

Niciodată în viaţa ei Berengaria nu cedase, dar acum, pentru 
prima oară, era gata s-o facă. Puterile i se sleiseră, rezistenţa 
era pe sfârşite. Văzuse cu coada ochiului cum Saga şi Jorinde 
coborâseră poarta şi, pentru un moment, se simţi încurajată. 

Dar clipa nu dură mult. E drept că loviturile lui Qwara 
pierduseră din viteză şi forţă - coada de săgeata din umăr îşi 
făcea simțită prezenţa -, dar ea abia mai putea să opună ceva 
acestor ultime încercări de a o omori. 

Prinţul piraţilor scoase un gâfâit triumfător, când îi aruncă 
Berengariei sabia din mână. Dintr-o dată, totul era o durere, mai 
ales bustul, abdomenul. Se împiedică în spate de un cadavru, se 
tinu cu o mână de parapetul de piatră al podului şi rămase într-o 
poziţie ciudată, între stat în picioare şi aşezat. Qwara păşi greoi 
spre ea, la fel de slăbit ca şi ea. Cu o nesfârşită lentoare, ridică 
cu ambele mâini sabia deasupra capului său. Berengaria închise 
ochii, aşteptându-şi moartea. 

Din mulţimea piraţilor de la capătul podului se ridicară urlete. 
Dar nu-şi ovaţionau conducătorul pentru presupusa victorie, ci 
erau strigăte de alarmă, acoperite brusc de zăngănit de arme şi 
de cumplitele strigăte de luptă ale luptătoarelor, care atacau din 
spate înălţimea şi se aruncaseră fără să şovăie asupra 
adversarilor. 


Dintr-o dată, nimeni nu mai privea spre pod, Berengaria şi 
Qwara fuseseră uitaţi. Piraţii din vârful muntelui nu mai luptau 
decât pentru supravieţuire, când un inel de atacatoare se 
închise în jurul lor. Unii voiau s-o ia înapoi spre pod, dar acolo au 
fost întâmpinați de săgețile luptătoarelor de sus, de pe poartă. 
Curând, se formă un val de pirați morţi şi muribunzi, făcând 
astfel ca celor ce veneau din urmă să le fie şi mai greu să 
pătrundă pe pod. 

Qwara mai ţinea şi acum iataganul deasupra capului, dar îşi 
întorsese puţin bustul, pentru a privi în spate. Clipea, aproape 
orbit de sângele şi sudoarea din ochi, şi-şi ştergea faţa cu braţul. 
Silabe din limba sa maternă ieşeau ca un geamăt uşor pe buzele 
crăpate. 

Când se întoarse, Berengaria se îndrepta spre poartă. Se 
clătina când în picioare, când în patru labe, peste munţii de 
cadavre. Luptătoarele de mai jos de portal voiră să-şi ajute 
tovarăşele de pe cealaltă parte, dar Berengaria ridică cu 
greutate braţul. Două dintre comandantele ei le strigară 
femeilor să mai aştepte. 

Qwara o urma pe Berengaria la o distanţă de cinci, şase paşi. 
De mai multe ori, fu nevoit să se sprijine în spadă ca într-un 
baston, pentru a nu se prăbuşi în genunchi. O urma pe 
Berengaria ţintit şi tot atât de fără putere, spre poarta din 
stâncă. 

O mercenară tânără, care nu participase la prădarea satului, 
ignoră ordinul, scoase un strigăt de luptă strident şi se desprinse 
din mulţime. Trecu cu sabia trasă pe lângă Berengaria, care nu 
putu s-o oprească, şi se aruncă spre Qwara. Prinţul o văzu 
venind şi-şi învârti spada mai repede decât s-ar fi aşteptat 
cineva. Luptătoarea îşi luă avânt încă din fugă - şi se opri, 
împleticindu-se spasmodic, când privi la ea însăşi, cu arma 
ridicată, şi când văzu în corpul ei spada lui Qwara înfiptă până la 
garda în cruce. Propria ei sabie îi căzu din mâini, apoi se prăbuşi 
şi ea. Prinţul îi scuipă în faţă un amestec de sânge şi salivă, 
când se porni cu greu să-şi tragă arma din corpul ei. 

Printre femeile de la poartă se auziră strigăte pline de ură, dar 
comandantele le ţinură pe loc. Berengaria ajunse la una din ele 
şi-i smulse sulița de aruncat cu vârful cu două tăişuri, 


confecţionată în armurăriile din Milano. Cu ea în mână, se 
clătină şi căută cu privirea adversarul. _ 

Qwara îşi eliberase spada din cadavru şi reluase urmărirea. In 
fundal, un alt grup de pirați căzuse la pământ, sub salva 
arcaşelor. Dincolo de trupurile lor care zvâcneau, luptele 
bubuiau ca o încăierare de necuprins cu privirea. Câmpul de 
luptă propriu-zis părea să se restrângă, în vreme ce, de ambele 
părţi, bărbaţi şi femei îşi lăsau acolo viaţa. 

Berengaria apucase cu toată forţa sulița de aruncat. Când îşi 
luă de departe avânt, femeile din spatele ei se dădură în lături, 
pentru a nu sta în calea cozii suliţei. 

Un zâmbet despărţi trăsăturile lui Qwara. În spatele buzelor, 
dinţii nu mai erau albi, ci de un roşu spălăcit, ca şi când tocmai 
şi i-ar fi înfipt în carne crudă. 

Netulburat, se întoarse clătinându-se spre Berengaria. 

Aceasta scoase un mârâit animalic, îşi repezi bustul înainte şi 
aruncă sulița. Vârful de oţel străpunse platoşa şi se înfipse 
adânc în pieptul lui. Pe oricare altul, forţa loviturii l-ar fi aruncat 
înapoi, ca să nu mai vorbim de rana teribilă, dar Qwara se ţinu 
bine pe picioare. Coada suliţei rămase o clipă la orizontală, apoi 
basculă în jos şi aplecă în faţă bustul prinţului. 

Berengaria apucă sulița unei a doua luptătoare. Două femei 
săriră s-o apuce şi ele, pentru ca ea să nu cadă în spate. 
Berengaria se debarasă de ele iritată. Reuşi cumva să 
mobilizeze destulă putere, pentru a-şi mai lua o dată avânt. 

Qwara pufăi furios. 

Cea de a doua suliță îi pătrunse în gura căscată, ieşi pe la 
ceafă şi îl trase înapoi. De data aceasta, prinţul piraţilor se 
prăbuşi ca un copac căzut, cu sulița înfiptă în piept, şi rămase 
întins pe spate, lungit peste alte trupuri, cu cele două cozi de 
suliță vibrând în piept şi în ceafă. 

Strigătul triumfător al femeilor era asurzitor. Berengaria se 
prăbuşi, cineva o susţinu, iar acum ea urmărea năucită cum 
femeile de la poartă treceau pe lângă ea ca o furtună, traversau 
podul şi se năpusteau asupra piraţilor. Astfel, cercul din jurul 
adversarilor se închise. Măcelul atinse un nou punct culminant, 
când piraţii şi vânătorii de sclavi, văzându-se lipsiţi de ultima 


posibilitate de retragere, luptau cu disperare pentru 
supravieţuire. 

Berengaria fu trasă prin poartă şi sprijinită cu spatele drept de 
un stâlp de piatră. De aici nu putea vedea ce se petrecea la 
celălalt capăt al trecerii, dar auzea larma, strigătele, muzica 
oţelului. Îi plăcea ce auzea, întotdeauna voise să moară cu acest 
clinchet în urechi. 

Îşi simţea capul cumplit de greu şi era gata să se aplece în 
faţă. Acum îşi văzu pentru prima oară rana profundă, care se 
căsca în abdomen ca o gură deschisă, doar că era mai mare, 
mai largă şi n-ar fi fost de niciun folos ca vreuna să încerce cât 
de cât s-o acopere cu ceva şi alta să strige după o vindecătoare. 

De ce n-o durea? se gândi, atunci când din toate colţurile 
câmpului ei vizual năpădea întunericul, urmat de o licărire 
argintie în depărtare. 

„Ar fi trebuit s-o doară”, şoptea ceva în ea. 

Ar fi... 

Când Saga şi Karmesin ajunseră la ea, nu mai era în viaţă. 

Sfârşitul a venit atât de repede, încât aproape părea absurd. 
Saga încă mai era îngenuncheată lângă cadavrul Berengariei, 
ţinându-i mâna sângerândă, când, de cealaltă parte a podului, 
se decise soarta. 

După ce a trecut, nimeni n-a mai numărat morţii de partea 
piraţilor. Nimeni nu s-a obosit să le adune cadavrele şi să le 
ardă. Au rămas acolo unde căzuseră. Soarele încins al Egeei 
urma să aibă grijă de ele, iar în afară de el - puţinele animale 
sălbatice care mai trăiau pe insulă. 

Dar luptătoarele şi marinarii morţi au fost duşi pe platoul 
templului. În lupte căzuseră peste o mie, şi au fost stivuiţi pe 
mai multe ruguri, pentru că era imposibil ca fiecăruia să i se 
asigure o înmormântare creştinească. Pater Luca şi preoţii săi 
au rostit cuvintele pe care le-au crezut potrivite, în timp ce Saga 
stătea cu capul plecat lângă Karmesin şi Violante şi aştepta să 
se aprindă focul pe colina de trupuri moarte. Berengaria a fost 
aşezată sus de tot, pe unul din ruguri, cu mâinile încrucişate pe 
piept şi cu cele două sulițe, cu care-l doborâse pe Qwara, puse 
în cruce peste ea. 


Jorinde stătea în apropiere, tremurând, pe un rest de zid, îşi 
ţinea cu mâna pântecele voluminos şi mai vorbi pentru prima 
oară abia în dimineaţa următoare, când flota începu pregătirile 
pentru întoarcerea la Veneţia. 

Mai departe, spre est, urma să pornească o singură corabie. 
Căpitanul Angelotti fusese grav rănit în timpul luptelor, când se 
alăturase asaltului de pe vârful geamăn; nu era pe moarte, dar, 
totuşi, prea slăbit pentru o călătorie în Ţara Sfântă. Comanda 
vasului Santa Magaalena a predat-o unuia dintre căpitanii care-l 
însoţiseră - pe el, ca şi pe ceilalţi - chiar din prima zi pe munte. 
Tânărul marinar a făgăduit solemn să aducă cu bine pe ţărmul 
statelor cruciate grupul celor care au ţinut să meargă mai 
departe, în Orient. 

Violante a fost prima care a stăruit să nu meargă la Veneţia 
cu grosul cruciatelor. In cel mai restrâns cerc, ea le-a mărturisit 
Sagăi, Karmesinei şi Jorindei că preferă să moară decât să nu 
mai spere în revederea cu Gahmuret. Ea le-a mai povestit o 
istorie despre o înţelegere secretă care a fost încheiată în 
cetatea Lerch între un trimis al papei, dogele Veneţiei, regele 
Filip, contele Bonifaciu de Montferrat şi soţul ei. El nu i-a spus ei 
niciodată despre ce era vorba în realitate în această înţelegere, 
şi ea a rostit aceasta cu o convingere atât de înfocată, încât 
Saga aproape că a crezut-o. Apoi Gahmuret s-a alăturat 
cruciadei şi a pornit, cu gândul la eliberarea Locurilor Sfinte. Ce 
s-a întâmplat după aceea... ci, bine, ea voia în orice caz să afle, 
dacă cele relatate ei şi Sagăi de ioanit despre nebunia lui 
Gahmuret corespund realităţii. 

Jorinde a rupt tăcerea şi a anunţat, cu o putere reînnoită, că 
va continua şi ea călătoria. Nu se va mai întoarce niciodată la 
Hoch Rialt. Apoi a tăcu iarăşi, chiar şi atunci când a fost 
întrebată dacă a cugetat bine asupra hotărârii. Dar, până la 
urmă, au lăsat-o toţi în pace şi i-au acceptat hotărârea. 

Cu o seară înainte, Saga apăruse la lumina rugurilor în faţa 
fetelor, mercenarelor şi marinarilor adunaţi, şi declarase că 
renunţă pentru totdeauna la conducerea flotei. Că ar fi încetat 
să audă glasul Magdalenei, şi pe cine ar mai putea mira aceasta 
după tot ce se petrecuse pe insulă? Dumnezeu îşi întorsese faţa 
de la ea, anunţase Saga, altminteri nu s-ar fi ajuns niciodată 


atât de departe. După cele spuse, s-a ales cu rumori de tot felul 
din rândul supravieţuitorilor, cu obiecţii făţişe şi chiar cu câteva 
pietre. 

Angelotti a sfătuit-o să călătorească mai departe cu Santa 
Magdalena spre Cipru şi chiar până în Ţara Sfântă, şi de acolo s- 
o pornească singură înapoi. La bordul vaselor flotei, nimeni n-ar 
putea să-i garanteze siguranţa şi ştia şi ea prea bine cât de 
schimbătoare era starea de spirit a fetelor. În orice caz, el nu şi- 
ar asuma nicio răspundere în cazul în care presupusele cruciate 
ar face din ea ţapul ispăşitor pentru eşecul lor. Saga şi-a dat 
seama de înţelepciunea cuvintelor lui şi s-a declarat gata să 
meargă mai departe cu Santa Magdalena. În taină era chiar 
bucuroasă de hotărâre. 

Karmesin n-a făcut niciun secret din uşurarea pe care i-o 
aducea decizia Sagăi şi, deşi misiunea ei oficială ca însoţitoare a 
convoiului din însărcinarea papei se încheiase, voia să rămână 
până la capăt alături de Saga şi Jorinde, din prietenie, după cum 
a spus ea, ca şi din curiozitate. Contesa Violante nu s-a arătat 
prea entuziasmată, dar Saga a îmbrăţişat-o bucuroasă pe 
concubină, iar Jorinde a sărutat-o pe frunte şi a zâmbit. 

Şi, astfel, flota cruciatelor s-a separat. 

Unele au luat calea înapoi spre Veneţia, celelalte şi-au 
continuat călătoria. Nimeni nu mai vorbea de Locurile Sfinte, de 
eliberare prin puritate creştină, de curăţenie înaintea lui 
Dumnezeu. Proviziile au fost împărţite, rănile îngrijite, cuvintele 
de rămas bun au fost rostite. Asta a fost tot. 

Apoi galerele au pornit în larg, flota spre vest, Santa 
Magdalena, de una singură, spre est. La bord se aflau Saga, 
Violante, Karmesin şi Jorinde, iar în afară de ele, vreo două sute 
de fete, care voiau să înceapă o viaţă nouă în regatele cruciate. 

Marea era calmă şi strălucitoare, soarele ardea pe cer, niciun 
vas nu se vedea în zare. Aerul le pătrundea fierbinte în plămâni, 
vâslele se ridicau şi coborau în ritm domol. În spatele lor, 
coloanele de fum ale rugurilor se ridicau deasupra orizontului ca 
nişte pâlnii cenuşii, până când s-a lăsat întunericul şi, în cele din 


urmă, mirosul greu de carne de om arsă a rămas în depărtări. 
XXX 


În cea de a doua noapte pe mare, Violante şi-a părăsit cabina 
şi a urcat singură la prova navei Santa Magaalena. Galera 
ancorase în apele mai scăzute din apropierea unei insule 
nelocuite. În întuneric, stâncile desenau conturul unei coroane 
masive. 

Străjerele erau în mai multe locuri pe punte, dar una singură 
se îndreptă spre contesă, o recunoscu şi se îndepărtă cu o 
plecăciune scurtă. După aceea, Violante avu la dispoziţie prova 
numai pentru sine. 

Stătea la parapet, fără să se rezeme, privea spre est şi avea 
senzaţia că vântul era mai răcoros. Îşi imagina cum sufla prin tot 
trupul ei, îi atingea muşchii şi oasele şi o elibera de tot balastul 
ultimelor săptămâni. 

Se simţea vinovată. Vinovată pentru multe lucruri. 

Ceilalţi puteau să creadă că n-o apăsa deloc conştiinţa; era 
exact impresia pe care se străduise mereu s-o lase. Contesa. 
Conducătoarea. Nimic nu părea s-o tulbure într-atât, încât să-i 
înfrângă curajul. 

Dar tremurul din ea îi aminti că realitatea era alta. Răceala 
din inima ei nu era un semn de indiferenţă, dimpotrivă. Era 
groaza care o îngheţa în privinţa ci, a urmărilor faptelor ei şi a 
grozăviei pe care o provocase. 

Şi pentru ce? 

Fetele crezuseră că avea în gând eliberarea Ţării Sfinte. 
Ridicol. 

In schimb, Saga, Karmesin şi restul micului grup conducător 
erau de părere că Gahmuret era cauza. Şi, pe Dumnezeu 
sfântul, Violante se străduise din răsputeri să producă această 
impresie: împărtăşeşte câtorva un secret şi mărturiseşte-le 
minciuna ta, apoi serveşte-le ca explicaţie o a doua, în care ei se 
pot transpune. Te vor crede atâta timp cât cred în sentimentele 
tale. Atâta timp cât le atingi inima. 

Gahmuret. 

Clătină mută capul şi şi-l imagină aşa cum îl văzuse ultima 
oară, negru de funingine şi înarmat, cu o spadă într-o mână şi în 
cealaltă... 

Gândul acesta era şi acum prea dureros. Dar curând va veni 
ziua când va trebui să-i apară dinainte. 


— Tu îmi vei spune unde este, şopti în vânt. Ea sacrificase 
sute, o mie întreagă, dacă numărătorile erau exacte. Ce mai 
însemnau alte pierderi, lipsuri mai mari? murmură în gol numele 
soţului şi ascultă cum vântul i-l smulse de pe buze. Mi-l vei da 
înapoi, murmură în noapte. Indiferent ce mă va costa. Este al 
meu, mă auzi, Gahmuret? Îşi strânse pumnii în întuneric. Mi-l vei 
aduce înapoi. 


Cartea a patra 
Nisip contra nisip 
„Întotdeauna va exista un mincinos mai bun”. 


Aelvin der Schwindler 


Katervater 


Tiessa cobori în cală şi îl căută pe Katervater. Rubicondul 
negustor de relicve stătea aplecat asupra unei mese, de tavanul 
scund se legăna o lampă cu ulei. Pe tăblia de lemn din faţa lui 
erau oseminte gălbejite şi tot soiul de săculeţi de pânză şi cutii 
de lemn. Într-o mână ţinea un fierăstrău. 

— Katervater? 

Se trase speriat înapoi, dar zâmbi când o recunoscu. De la 
fuga lor de pe ţărmul din sudul Italiei, Tiessa intrase în inima lui 
Katervater. 

Cala era ticsită cu lăzi, butoaie şi vase de lut. Cele mai multe 
erau asigurate cu frânghii legate de bordaj, dar unele mai erau 
deschise şi permiteau o privire spre pacheţele, cutiuţe şi 
punguţe, care acolo se găseau cu zecile. 

— Tiessa, mi-ai tras o spaimă soră cu moartea. 

— De cine te temi? întrebă ea, privind curioasă înjur. Doar îi 
cunoşti pe toţi de aici, de la bord. 

— De cine? Aici, jos, zac rămăşiţele câtorva sute de oameni! 
N-aş fi primul care să aibă de-a face cu spiritele morţilor. 

— Poate că ar trebui să chibzuieşti mai bine ale cui oseminte 
le tai şi le vinzi. 

Katervater oftă. 

— Totul e o problemă de cerere. Cine-şi pune de plăcere sub 
pernă pe toată Sfânta Matilda? Dar un deget sau câteva fire de 
păr, poate un lob de ureche sau un mamelon... lisuse, poţi să le 
porţi şi la gât. Protecţie la drum, înţelegi? În casele lor, oamenii 
sunt protejaţi de cei patru pereţi ai lor, dar pe stradă... Ridică 
din umeri. Apoi, afacerea e afacere. 

Tiessa dădu din cap neîncrezătoare. 

Negustorul cel gras rânji şi se întoarse iarăşi la treaba lui. 
Apucă cu stânga un femur şi cu dreapta potrivi fierăstrăul. 

— Tăiat în bucăţi, îmi aduce de cinci ori mai mult decât aş 
primi pe întreg. Tocmai voia să înceapă să taie, când încreţi 
fruntea, puse iarăşi unealta deoparte şi se întoarse spre Tiessa: 
De fapt, ce cauţi aici, în cală? Îmi amintesc cu neplăcere că v- 
am spus că niciunul din voi... 


— Suntem aici pe vas de mai bine de două săptămâni, dar eu 
încă n-am fost nici măcar o dată aici, jos. 

Katervater privi sceptic în jur. 

— Şi zici că toate de aici sunt sfinte? 

— Garantat autentice, relicvele celor mai sacri bărbaţi şi 
femei. Certificate din cel mai înalt loc pe care ţi-l poţi închipui. 

— Şi cine garantează că toate acestea sunt veritabile? întrebă 
ea îndoindu-se. Tu? 

Katervater strălucea. 

— Am oricum o faimă de pierdut. Oamenii ştiu să preţuiască 
asta. 

— Desigur. 

Tiessa făcu câţiva paşi pe lângă lăzi şi saci. 

— Şi ai şi ceva autentic? 

— Poftim? 

Ea îl privi. 

— Ceva ce protejează cu adevărat. Vreau să spun, foarte 
deschis şi adevărat. Faun şi cu Zinder şi cu mine am putea avea 
nevoie, ştii tu. 

Katervater îşi drese glasul, când înţelese cât de serios vorbea 
Tiessa. Işi scărpină chelia lucioasă ca oglinda şi apoi îşi frământă 
gânditor cea mai de sus din numeroasele lui bărbii. 

— Protecţie, păi... Deci, protecţia este o treabă foarte dificilă, 
ştii? 

— Katervater! strigă ea cu reproş. Doar tot ce ai aici este 
pentru protecţie, aşa ai spus. 

— Da, da, da... ei, bine, pentru tot felul de lucruri, înţelegi? 
Asta de aici ajută la boală, cealaltă e împotriva păduchilor, asta, 
poate, împotriva secetei şi cealaltă împotriva inundaţiilor. 

— Ceva ce te apără de nenorociri ar fi chiar de-ajuns. Tiessa 
cobori vocea. Şi de teama de a fi făcut o îngrozitoare greşeală. 
O greşeală ce ar putea costa viaţa a mii şi mii de oameni, şopti 
o voce din lăuntrul ei şi care nu mai voia deloc să amuţească: 
„La ce te-ai gândit? La ce te gândeşti acum? Nu-ţi poţi goni la 
nesfârşit vina. Odată şi odată te va ajunge din urmă, şi nimeni 
nu va putea să te ajute. Nici măcar Faun”. 

— Hm făcu Katervater, care habar n-avea de problemele ei de 
conştiinţă. E dificil. 


Tiessa simţi că i se moaie genunchii. | se părea că-şi pierde 
echilibrul. Făcu în grabă ceea ce exersase în săptămânile 
trecute, ajungând la o oarecare perfecţiune. Îşi schimbă gândul, 
închise ochii în faţa adevărului amar. 

— Nu trebuie să te temi că nu-ţi pot plăti pentru asta. Scoase 
din decolteul tunicii ei de piele amuleta pe care o primise la 
Hoch Rialt de la Elegeabal, tălmăci tonii de vise. Vreau s-o 
schimb. 

Katervater se apropie de ea. 

— Arat-o! 

— Ştii ce este? 

— Un pandantiv. Seamănă cu un taur. Din Creta? 

Tiessa scutură capul. 

— E roman. Este o amuletă cu Mithra. 

— Da? Ridică o sprânceană. Adevărat? 

— Am văzut şi templul din care provine. 

Katervater duse cercetător amuleta la gură şi o muşcă. 

— În orice caz, n-ai făcut-o chiar tu. 

— Bineînţeles că nu! 

— Şi vrei s-o schimbi pe ceva? 

Tiessa dădu din cap. 

— Ce pot să primesc pe ea? Un craniu nu vreau, e prea mare. 
Şi un mamelon al Sfintei Matilda... mai bine, nu. 

— Prea scump. Nu pot să-ţi dau în schimb decât ceva foarte 
mic. 

Necăjită, ea îi pescui dintre degete amuleta. 

— Atunci nimic. 

— Mărimea unei relicve n-are nimic de-a face cu protecţia pe 
care o oferă. 

— Ah, da? 

Katervater îşi vâri degetele în haina mult prea strâmtă şi 
scoase un şnur de piele de la pieptul său cărnos. [inea 
pandantivul între policar şi arătător. _ 

— Ştii ce-i asta? Un dinte din gura Sfântului Petru. Işi făcu 
repede cruce. Singura relicvă, pe care o port eu însumi pe lângă 
corp. Ţi se pare prea mare? 

Tiessa se încruntă. 

— E stricat într-un loc. 


Katervater îndesă din nou şnurul şi dintele sub haină. 

— Asta nu-i ia nimic din sfinţenie. Vino, să mai aruncăm o 
privire! Poate că găsesc ceva pentru tine. 

Tiessa îl urmă şovăitoare printre pereţii formaţi de lăzi. El se 
oprea deseori şi se uita în vasele deschise, scotea câte ceva de 
acolo şi punea pe urmă la loc. 

— Un văl al Mariei? Nu, e prea preţios şi nici nu prea are un 
efect deosebit, după cât mi s-a spus... la să vedem, ce avem 
aici? O bucată din coroana de spini a lui Hristos. Aici e sângele 
lui. Dar, nu, nici asta nu e pentru tine... Uite! O bucăţică din 
stâlpul de sare în care s-a prefăcut nevasta lui Lot. Hmm, nu 
prea potrivită pe vreme de ploaie... Sau asta de aici: praf de 
rugină dintr-una din barele pe care a fost ars Sfântul Laurenţiu... 
Un cui din Arca lui Noe... Jumătate din unghia Botezătorului... în 
butoiul de aici sunt tot felul de capete, dar tu nu vrei aşa ceva... 
Poate doar o ţeastă? Nu?... Sau o inimă, chircită rău de tot?... 
Cordonul ombilical al lui lisus, un chilipir - deşi, hm, nu sunt 
chiar sigur că e autentic... Păi, ce-ar mai fi? Nisip din Ţara Sfântă 
- nu, din ăsta o să ai destul printre dinţi... 

Se opri şi făcu din nou o grimasă. 

— Ah, acum ştiu! Vino-ncoace! 

Tiessa îl urmă în partea din faţă a vasului. În drum, îl întrebă: 

— N-ai voie să vinzi toate astea, nu-i aşa? 

— Bine-nţeles că nu. Biserica numeşte asta simonie. Comerţ 
cu bunuri spirituale. Se pricep la aşa ceva, de aceea au şi găsit 
un cuvânt pentru el. 

Katervater se opri înaintea unui munte de vechituri şi începu 
să tragă, gâfâind şi gemând, capace vechi, lăzi sparte, butoaie 
goale şi saci după ceva ce era ascuns dedesubt. 

Ceea ce descoperi în cele din urmă fu un sarcofag de piatră, 
prăfuit şi acoperit de pânze de păianjen. In capac era dăltuit un 
model simplu, care abia se mai vedea din cauza murdăriei din 
crăpături. 

Tiessa se uită dintr-o parte la Katervater. 

E prea mare. 

— Da, puţin, ce zici? Şi acum du-te înapoi la masa cu oase! 
Acolo e o butelcuţă de lut într-o ladă deschisă. Adu-o aici! 

Ea strânse amuleta la piept. 


— Nu mă păcăleşti cu nu ştiu ce fel de nimicuri, nu? 

Katervater zâmbi. 

— Sigur că nu. Şi acum fă ce ţi-am spus! 

Când Tiessa se întoarse cu butelcuţă, el curăţase deja gunoiul 
de pe scândurile din faţa sarcofagului, atât cât să se poată 
apropia amândoi nestânjeniţi. Într-o mână, Katervater ţinea un 
minuscul vas de sticlă de forma unei picături şi doar ceva mai 
mare decât o falangă de policar. La capătul îngust, se aflau o 
încuietoare şi o verigă mică, prin care se putea trage un şnur 
sau o bentiţă de piele, pentru a purta la gât, ca pe un medalion, 
minuscula fiolă. 

Katervater îi luă Tiessei din mână butelcuţă de lut, îi scoase 
dopul şi turnă din ea un fluid vâscos într-o deschizătură de 
mărimea unei monezi de la capătul capacului sarcofagului. 

— Şi acum? întrebă Tiessa. 

— Aşteaptă. Katervater puse deoparte sticla, îngenunche 
gemând şi cu destulă greutate în faţa sarcofagului şi pipăi la 
capătul de la picioare, doar ceva mai sus de podea, până ce găsi 
acolo o a doua deschizătură, şi mai mică, în peretele lateral. În 
faţa ei ţinu fiola de sticlă deschisă. 

— O să ne ia ceva timp. Dar nici n-avem altceva de făcut, nu? 

— Dar ce e asta? întrebă Tiessa uimită. 

— Acesta este sarcofagul Sfântului Alexius din Roma. Nici 
vorbă de ceva mult mai sfânt, crede-mă. Este unul dintre 
patronii protectori ai Romei, şi ce e bun pentru Roma, nu poate 
decât să-ţi fie tocmai potrivit. 

— Şi uleiul de unde e? 

— Uleiul Sfintei Lampedusa, o înştiinţă el, clipind cu înţeles. 
Ea este atârnată deasupra mesei mele... Este ulei de lampă 
obişnuit. Chiar dacă nu multă vreme. De fapt, când iese din nou 
de aici, de jos, a atins deja rămăşiţele pământeşti ale Sfântului 
Alexius şi a înglobat sacralitatea lui. 

— Te distrezi pe seama mea. 

— Nu. După cum arăta, părea că ia totul în serios. Uleiul preia 
în sine toată puterea protectoare a sfinţilor, de îndată ce a curs 
prin mormintele lor. Asta poate să-ţi confirme orice negustor de 
relicve cinstit. Nu este scump, dar este foarte eficient. Şi are şi 
avantajul că poţi să-l iei cu tine peste tot. 


Sceptică, dar ceva mai îmblânzită, privea cum picura uleiul 
vâscos din deschizătură. Katervater rămase ciucit până când se 
umplu micuța fiolă. Apoi o astupă cu grijă şi i-o întinse Tiessei. 

— Asta ţi-o dau pentru amuleta ta păgână. E un schimb bun. 

După ce mai şovăi puţin, ea îi înmână capul de taur, e drept, 
nu înainte de a fi desfăcut bentiţa de piele şi a fi fixat pe ea fiola 
în locul amuletei. Imediat dispărură sub tunica ei. 

— Asta de aici, Katervater arătă spre pandantivul din palma 
lui, o s-o arunc peste bord. 

— N-o să-l vinzi altcuiva? 

Katervater scutură din cap. 

— Aşa ceva n-aduce decât nenorocire. Unelte vrăjitoreşti 
păgâne şi fleacuri eretice... Nu pe vasul meu. 

Tiessa atinse mica ridicătură de sub tunica ci şi începu să se 
împrietenească cu noua ei posesiune. 

— Mulţumesc, spuse în cele din urmă. 

Negustorul de relicve îi puse zâmbind o mână pe umăr şi o 
conduse pe punte. 

XXX 

În timpul acesta, Faun şi Zinder stăteau la parapeţi şi priveau 
de la tribord marea. Mercenarul vorbea de mult fără să facă 
vreo pauză şi tot trăgându-se de tuleiele din barbă. 

După ce Zinder termină, Faun îl întrebă: 

— Vrei să spui că toate astea contesa şi le-a asumat doar ca 
să-şi regăsească soţul? Duce la moarte mii de fete numai pentru 
a-şi asigura sprijinul ordinelor cavalereşti în căutarea lui 
Gahmuret? Faun scuipă dispreţuitor peste parapet în apă. Nu 
cred că Saga a bănuit ceva. Altminteri nu s-ar fi lăsat niciodată 
atrasă în aşa ceva, nici măcar de dragul meu. 

— La început a făcut totul numai pentru tine, spuse Zinder. 
Nu încape nicio îndoială. 

La început? 

Mercenarul ezita. 

— Cred că au existat neapărat momente, în care ea s-a 
complăcut în rolul ei. Sus, în munţi şi, mai târziu, la Milano. 

— Dar Saga sigur n-a ştiut nimic de Gahmuret! 

— Ce ar putea schimba asta? 


Faun tăcea şi privea în gol stăpânindu-şi furia. Saga era sora 
lui geamănă, iar el refuza, pur şi simplu, să-i atribuie mai mult 
decât o infimă complicitate la cruciada fecioarelor. E drept că, 
uneori, îl mai năpădeau îndoielile. Ele îl preocupau mai mult 
decât voia el să-şi mărturisească. 

— Vorbiţi de Gahmuret von Lerch? întrebă o voce gâfâită în 
spatele lor. Amândoi bărbaţii se întoarseră, Faun ceva mai greoi 
şi mai îngândurat. 

Katervater apăruse pe punte împreună cu Tiessa. Faun zâmbi 
văzându-i, se desprinse de lângă parapet şi se îndreptă spre ei. 
Chiar şi acum, şi în dispoziţia melancolică ce o tortura de când 
fugiseră, totul se lumina în jur, atunci când ea-i zâmbea, vorbea 
cu el sau stătea noaptea lângă el sub punte. Intre timp el îi 
învățase bătăile inimii şi le cunoştea ca pe ale lui. 

Katervater veni spre ei, se duse lângă parapet şi aruncă ceva 
în apă, prea repede, pentru ca Faun să poată recunoaşte despre 
ce era vorba. 

— Aşa, murmură negustorul de relicve, clipind către Tiessa. 
Cu asta am terminat. Slavă Domnului! Apoi se întoarse din nou 
spre Zinder: Gahmuret von Lerch? întrebă încă o dată. 

— ÎI ştii? se interesă Faun şi apucă mâna Tiessei. 

— Sigur că da. Eram la Constantinopol, când acolo s-a deschis 
iadul. Nu eram cruciat, ferească Domnul! Voiam să fac afaceri 
cu bizantinii, când au venit bastarzii ăştia cu corăbiile şi săbiile 
şi manierele lor proaste şi au făcut totul una cu pământul. 
Gahmuret era unul din ei. Pot să mi-l amintesc bine, pentru că 
purta întotdeauna o mască. 

— Ce fel de mască? întrebă Zinder. 

— Ceva din piele. Probabil avea cicatrici pe faţă, cicatrici 
urâte. Cineva a povestit că el s-a ales cu astea în bătălia pentru 
Zara, la care cruciații au fost... să zicem, convinşi de venețieni. 

— A fost rănit? Faun era numai urechi. Destul de grav, pentru 
ca apoi să moară? 

Katervater scutură din cap. 

— Când l-am văzut, era ca argintul viu. Mascat, dar deloc 
slăbit. Nu, cu siguranţă n-a murit din cauza rănilor. Deşi asta ar 
fi fost pe placul unor domni sus-puşi, după cât am auzit. 

— Povesteşte mai departe, îi ceru Zinder. 


Faun ştia că mercenarul luase parte direct la luptele pentru 
Constantinopol, dar era evident că drumurile nu i se 
întretăiaseră nici cu Gahmuret, nici cu Katervater. Nicio mirare 
între atâtea mii de cavaleri şi vasali. 

Negustorul îşi tampona cu mâneca ţeasta pleşuvă. Dat fiind 
corpul său mătăhălos, el era cel ce suferea cel mai mult dintre 
toţi din cauza arşiţei din marea greacă. 

— Ei bine, Gahmuret stătea în calea unora. Nu ştiu exact, dar 
se povestea că la Constantinopol fusese un atentat împotriva 
lui. Unii susțineau că regele Filip dăduse un asemenea ordin; 
alţii spuneau că papa era autorul. Dar dacă mă întrebaţi pe 
mine, tot atât de bine putea fi oricare cavaler căruia el îi jucase 
vreo festă pe drum. Gahmuret nu era, ca să spunem aşa, un om 
prietenos. Eu l-am întâlnit de două ori şi nu pot spune că l-am 
îndrăgit de cum l-am văzut. În orice caz, trebuie să fi avut nişte 
motive pentru care a dispărut din Constantinopol. 

Faun clătină din cap, pe gânduri. Toate acestea aveau un 
sens. Dacă Gahmuret fusese, într-adevăr, unul dintre 
conspiratori, era în posesia unor cunoştinţe care puteau fi 
periculoase pentru unii. 

Intre timp, mercenarul îl măsura suspicios pe Katervater. Se 
apropie de negustor şi-i înfipse un deget în piept. 

— Fondul tău de relicve nu provine întâmplător din nişte 
afaceri rentabile cu câţiva comandanţi de oşti? Bisericile din 
Constantinopol au fost jefuite de la podele până în vârful 
turnurilor, şi o mulţime de lucruri au dispărut chiar din primele 
zile. 

Katervater râse înecându-se ciudat şi ţinându-se cu mâna de 
burta sa voluminoasă. 

— Mda, păi, ce să spun? Ca negustor independent, cauţi să 
scoţi din toate ce e mai bun, nu-i aşa? Bizantinii, cu care eu 
voiam să fac comerţ, de la o zi la alta au... dispărut. lar 
Gahmuret şi ceilalţi conducători... ei, bine, îi urau pe venețieni şi 
se bucurau pentru fiecare lucru care nu nimerea în trezoreriile 
dogelui. Se opri scurt: Dar au fost şi unii mai răi decât 
Gahmuret, mult mai răi. Au fost zile întunecate. Pentru mulţi ar 
fi fost mai bine să facă ce-a făcut el şi, pur şi simplu, să dispară. 
Mă întreb cum au mai putut privi oamenii aceştia în ochii 


familiilor lor odată ce s-au întors acasă. Dar ei şi-au văzut de 
treabă mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Şi Gahmuret? întrebă Faun. 

— Într-o zi, a plecat împreună cu o ceată de oameni de-ai lui. 
La scurtă vreme, cei mai mulţi s-au întors în patrie, şi chiar şi eu 
am întors oraşului spatele. Au trecut săptămâni până când să-mi 
piară din nări mirosul greu de fum şi de cadavre. Uneori mi se 
părea că eram urmărit de miros chiar şi în largul mării. Dar pe 
urmă m-am lămurit că totul era numai în capul meu. Duhoarea, 
zgomotele luptelor, ţipetele oamenilor... totul a rămas sus o 
veşnicie. Îşi lovi tâmplele cu degetele. Şi n-am făcut nici măcar 
cel mai mic rău cuiva. Cum o fi părut aşa ceva în capul celor 
care erau într-adevăr vinovaţi? O privire în direcţia lui Zinder, 
dar cum mercenarul îi susţinu sumbru privirea, Katervater 
cobori în grabă privirea. 

— Unde îl va căuta Violante pe Gahmuret? întrebă Faun. 
Încotro se va îndrepta? 

— Dacă a avut în vedere sprijin din partea cavalerilor 
ordinelor, atunci cu siguranţă se va îndrepta spre una dintre 
fortificațiile lor, răspunse Zinder. Sunt multe cele despre care ar 
putea fi vorba. Ce zici, Katervater? 

— Cel puţin o duzină, confirmă negustorul. Cele mai puternice 
ordine sunt templierii, ioaniţii şi cavalerii Ordinului German. Spre 
care din cele trei se va îndrepta? Ridică din umeri: Asta doar 
Dumnezeu ştie. 

XXX 

În ziua următoare, omul de la postul de observaţie la punte 
anunţă prezenţa unor vase numeroase la orizont. Katervater 
ordonă să fie evitate într-un ocol mare vasele străine, întrucât 
se temea să nu fie vorba de flota lui Qwara. 

Cu mult înainte ca cei trei să-i fi relatat cele trăite de ei pe 
galera lui Qwara, îi ajunseseră şi lui la urechi zvonuri despre 
strădaniile prinţului de a realiza o mare asociere de pirați şi 
vânători de sclavi. Nu era nevoie de prea mult ca să înţelegi că 
el ţintea vasele cruciadei fecioarelor. Cum 

Katervater avea destulă experienţă cu bandele de pirați din 
Marea Mediterană, în ziua aceea făcu ceea ce obişnuia să facă 
întotdeauna la vederea vaselor lor la orizont - îşi luă tălpăşiţa. 


— Câte vase sunt? răcni el spre vârful catargului. 

— Greu de zis, strigă omul de la postul de observaţie. Sunt la 
prea mare depărtare. Poate douăsprezece, s-ar putea chiar 
douăzeci. 

Katervater dădu din cap înverşunat. 

— N-o să aştept până să ie putem număra catargele, le 
declară pasagerilor săi şi dădu echipajului toate ordinele 
necesare. 

Scurt timp după aceea, Sturmhochzeit o luă spre nord-est, în 
vreme ce flota dispărea la orizont în sud-vest. Nu puteau fi 
navele fetelor, căci Ţara Sfântă se afla în direcţia opusă. Dar 
poate că şi Qwara o fi trebuit s-o ia spre est. Zinder le dădu de 
gândit că era posibil să fi fost sarazinii. Şi cu aceia, într-adevăr, 
nimeni n-ar fi vrut să se întâlnească. 

A mai trecut o zi, înainte ca peste mare să vină dintr-o dată 
un miros de ars. De pe una din micile insule de stâncă, din care 
existau cu zecile în această parte a mării, se înălţau coloane 
subţiri de fum, care se împotriveau cu încăpățânare vântului. 
Insula se afla mai la sud de ruta lor, şi nu i-ar fi dat nicio atenţie 
dacă prora vasului Sturmhochzeit nu s-ar fi izbit brusc de un 
vălmăşag de scânduri groase pe jumătate carbonizate. Curând 
le sosiră în faţă şi rămăşiţe mai mari, iar postul de observaţie 
raportă mai multe epave arse pe malurile insulei. 

Faun fu cuprins de o teamă teribilă la gândul că ar fi putut fi 
vorba de flota fetelor şi că, în mod sigur, vasele lui Qwara 
fuseseră cele pe care le întâlniseră ieri - încărcate cu cele care 
mai rămăseseră din oastea fecioarelor. În cazul în care Saga s-ar 
fi aflat, cu adevărat, la bordul unui vas cu sclavi, căutările lui s- 
ar fi încheiat aici. N-ar mai fi putut s-o găsească niciodată pe 
țărmurile Africii de Nord. 

Tiessa îi împărtăşea îngrijorarea, şi chiar şi Zinder îi sugera lui 
Katervater ca Sturmhochzeit să se apropie de insulă. Negustorul 
de relicve nu s-a arătat deloc încântat de idee şi, la început, nici 
n-a vrut să audă de aşa ceva, dar în cele din urmă Tiessa a 
reuşit să-l facă să-şi schimbe gândul. 

— De ce nu pot să-ţi refuz nicio dorinţă? mormăi el, în timp ce 
se pregătea, călcându-şi pe inimă, să le dea oamenilor săi 
comenzile necesare. 


Sturmhochzeit ancoră în apropiere de rămăşiţele vaselor 
incendiate. De aici au putut să vadă ruinele unui sat. Sus pe 
munte, se aflau dărâmăturile unei fortărețe; nu departe de acel 
loc, se înălța fumul, pe care-l văzuseră încă de la depărtare. 
Duhoarea apăsătoare nu putea fi alungată nici măcar de vântul 
răcoros, şi Zinder stabili, mormăind, că aşa nu miroseau decât 
cadavrele arse. 

Katervater refuză să meargă cu ei pe uscat. Le puse la 
dispoziţie una din bărcile de salvare şi patru vâslaşi, care-i 
transportară pe plaja stâncoasă. 

— Vă las timp până la apusul soarelui, spuse. Dacă până 
atunci nu vă întoarceţi, ridic pânzele. 

Vâslaşii rămaseră la mal. Faun, Tiessa şi Zinder nu puteau să 
se bazeze decât pe faptul că negustorul de relicve îşi va ţine 
cuvântul şi le va lăsa timp până la apus. Dacă barca de salvare 
ar pleca fără ei, ar fi pierduţi. 

Au trecut uluiţi printre ruinele satului şi se pregăteau să urce 
spre vârf. Panta muntelui era presărată cu cadavre, dar nu 
găsiră decât bărbaţi, care puteau fi uşor identificaţi drept 
nemernici de teapa lui Qwara sau Achard. Aici se dăduseră cu 
puţine zile în urmă lupte înverşunate, nu mai încăpea nicio 
îndoială, dar unde erau adversarii vânătorilor de sclavi? 

Zinder făcu un semn în sus, spre fuioarele de fum din ruine şi 
atunci bănuiră ce-i aştepta acolo sus. Faun îi propuse Tiessei să 
se întoarcă la barcă, dar, în mod excepţional, era recunoscător 
că ea nu i-a ascultat rugămintea, ci a rămas lângă el. 

Panorama fără sfârşit a cadavrelor care acopereau tot 
muntele devenea tot mai ireală. Duhoarea trupurilor 
descompuse în arşiţa nemiloasă a verii le întorcea stomacul pe 
dos. 

Faun vomită de două ori pe drumul spre vârf. Nici Tiessa nu 
se simţea mai bine. Printre cadavre mişunau tot soiul de 
animale, deşi, potrivit lui Zinder, numărul mâncătorilor de 
hoituri se menținea în limite; pe uscat, ar fi fost de zece ori mai 
multe, după cum aprecia el. Avea în stoc zeci de asemenea 
explicaţii încurajatoare şi chiar dacă, la un moment dat, Faun şi 
Tiessa parcă amorţiseră şi abia dacă-l mai ascultau, ei erau în 


acelaşi timp bucuroşi că cel puţin unul dintre ei rupea teribila 
tăcere din acel loc. Lor le pierise de mult graiul de oroare. 

Tiessa refuză să treacă peste podul plin de cadavre, aşa că ea 
şi Faun urcară pe platoul de stâncă dându-i înconjur, în vreme 
ce Zinder ridică din umeri, luă drumul drept şi balansa peste 
morţi, ca şi când ar fi fost vorba de crengi stânjenitoare, smulse 
din pomi de furtună. 

Când ajunseră cu greu sus, la marginea stâncii, îl văzură pe 
Zinder tot la poartă. Priveliştea oferită de platou îl încremenise. 
Aici sus, pe resturile de ziduri, erau stivuite mai bine de zece 
ruguri, cărora li se dăduse foc. Cele mai multe arseseră complet, 
dar unele fuseseră stinse de vânt, aşa încât se puteau 
recunoaşte clar cadavre de fete şi femei tinere, dar, printre ele, 
erau şi bărbaţi. 

Faun se poticnea fără ţintă înainte, îşi îngropase ambele mâini 
în păr şi căuta cu ochii ieşiţi din orbite chipul Sagăi printre 
leşurile care mai puteau fi identificate. Dar nu exista nicio 
şansă, şi acelaşi lucru i-l spuse şi Tiessa, care se desprinsese 
chiar înaintea lui Zinder din amorţeala paralizantă şi-l ajunsese 
din urmă pe Faun, în mijlocul acestui ţinut de iad, cu munţi de 
cadavre scheletice sau arse pe jumătate. Îi atinse mâna şi, cum 
el nu şi-o retrase, Tiessa o apucă şi îl urmă pas cu pas. El se 
liniştea treptat, deşi panica îi rămăsese cuibărită în ochi. 

— Saga nu e aici, stăruia Tiessa. Ea este conducătoarea lor. 
Trebuie să fi fost din timp pusă la adăpost. 

— Cele de aici nu sunt toate, spuse Zinder, când se apropie 
de ei. Nu sunt cinci mii. Cele mai multe au supravieţuit. 

— Ar fi putut fi cinci mii, bâigui Faun. Cum vrei să numeri... 
Asta de aici? 

— Încrede-te în mine, pur şi simplu. Nu văd pentru prima oară 
aşa ceva. Asta de aici n-a fost mai mult de o mie cinci sute, 
chiar mai puţin. 

— O mic cinci sute, rostiră cu consternare buzele livide ale 
Tiessei. 

Faun îşi continua căutările şi se împiedica năucit printre 
ruguri. Privea în dreapta şi-n stânga, dar, de fapt, nu vedea 
nimic, doar ceva indefinit brun şi negru, dealuri de oase, cenuşă 
şi zgură umană. 


Ajunsese deja la marginea estică a platoului, când se auzi un 
țipăt strident. Din spatele unui rug ţâşni o făptură. Faun era 
mult prea tulburat pentru a o evita sau a se apăra. Ceva se 
năpusti asupra lui aidoma unui animal şi-l trânti la pământ. 
Degete i se înfipseră ca nişte gheare în obraz, căutându-i ochii şi 
înţepenind în colţurile gurii lui. Instinctiv, Faun muşcă cât putu 
de tare. Peste platou se întinse un țipăt de durere, apoi Faun fu 
lovit cu pumnii, un genunchi îl nimeri în burtă şi, deodată, era 
liber. 

Tiessa smulsese făptura de pe el. Zinder înşfacă atacatorul şi 
îl ţinu la distanţă, cu braţul întins, pentru a nu ajunge în raza de 
acţiune a mâinilor şi dinţilor lui. _ 

Era o femeie tânără, aproape o fată. Imbrăcămintea ei era 
ferfeniţită, ea însăşi era unsă de sus până jos cu funingine. 
Saliva i se prelingea din gură şi ochii măriţi erau înconjurați de 
vânătăi. Părul era lipit cu murdărie şi tot ce e mai rău; părea să 
fi fost blondă odată, dar abia mai puteai ghici acum. 

— Să nu-i faci nimic rău, strigă un glas de femeie şi apoi, din 
spatele ultimului rug, mai apărură alte două arătări răpănoase. 
Probabil că se ascunseseră acolo atunci când cei trei urcaseră 
pe platou. Şi-a pierdut minţile, spuse cea mai vârstnică dintre 
ele. 

Fata lovea cu degetele încovoiate ca nişte gheare în Zinder. 

— Se potoleşte, dacă îi dau drumul? : 

Cea de a treia femeie oftă, se apropie şi apucă fata de braţ. In 
primul moment, vru s-o lovească şi pe ea, dar pe urmă nu se 
mai zbuciumă şi smuci. Las-o în pace! îi spuse lui Zinder femeia. 
N-ar putea să te rănească serios. 

Zinder se strâmbă sceptic. 

— Te rog, dă-i drumul! 

Contrar inimii sale, Zinder o lăsă şi, prudent, se dădu un pas 
înapoi. Femeia trase fata spre ea şi-i ascunse faţa la umărul ei. 

— Tulburaţi liniştea morţilor, spuse femeia mai în vârstă şi se 
alătură celor două însoţitoare. Ce căutaţi aici'? V-am văzut 
corabia şi ne-am temut că sunteţi pirați. 

Faun se îndreptă cu greu. Tiessa vru să-l ajute, dar el scutură 
abia vizibil din cap. Atacul îl limpezise din nou. Apăsarea şi 


greaţa rămăseseră, dar acum nu mai era convins că undeva, 
printre rugurile acestea, se afla cadavrul Sagăi. 

— Magdalena, spuse dintr-o suflare. Unde e? 

Femeia care ţinea fata, ridică privirea. 

— O căutaţi pe Magdalena? Aţi venit prea târziu. 

Speranţele lui Faun se prăbuşiră. 

— A murit? întrebă Tiessa. 

Femeile schimbară o privire între ele, în vreme ce fata 
continua să zacă inertă în braţele tovarăşei ci. 

— Nu, n-a murit, spuse cea mai în vârstă. Dar nu mai e de 
mult Magdalena. A spus chiar ea. Cuvântul Domnului a părăsit- 
o. la uitaţi-vă aici, în jur! Poate că vă miraţi? Dumnezeu este tot 
atât de departe de acest loc ca stelele. 

Faun se împinse pe lângă Zinder, fără să ţină seama că 
ajungea astfel iarăşi în raza de acţiune a fetei. 

— Unde e acum? Mai e aici, pe insulă? Asta n-o mai credea 
nici el, numai că vorbea mai repede decât putea să cugete. 

— A plecat, spuse femeia mai vârstnică. Toţi au plecat. Unii în 
partea aceea, arătă femeia spre vest. Ceilalţi aşa, de-a lungul. 
Mâna ei arătă spre est, acolo unde, undeva, dincolo de orizont 
se afla Ţara Sfântă. 

— l-aţi bătut pe piraţii lui Qwara, preciză Zinder. Trebuie să fi 
fost câteva mii, cei de jos dintre stânci şi de pe cealaltă parte a 
podului. Câte dintre voi au făcut isprava asta? 

— Toţi care nu zac aici, spuse femeia în vârstă, care, după 
cum presupunea Faun, trebuie să fi fost o mercenară, care 
însoţise de la Milano convoiul fecioarelor. Femeia arătă spre 
muntele de leşuri. Câteva mii s-au întors în patrie. Şaisprezece 
vase din şaptesprezece. Numai unul a plecat mai departe spre 
est. Magdalena era acolo, împreună cu contesa şi cu târfa papei. 

Faun respiră adânc şi Tiessa îi zâmbi slab. 

— Dar cu voi ce e? întrebă Zinder femeile. De ce aţi rămas 
aici? 

Mercenara zâmbi amar. 

— Pari unul care se pricepe la lupte. Dacă ştii ce e războiul, 
atunci ştii că oamenii ard mai rău decât nisipul umed. Am rămas 
aici ca să aduc celor morţi ultimul omagiu. Le voi da foc până nu 
va mai rămâne nimic din ei. Şi poate că după aceea, o voi lua-o 


şi eu după ei. Femeia ridică din umeri. Sau o să aştept corabia 
următoare. 

Doar în afară părea mai limpede la minte decât fata nebună, 
dar în realitate spiritul femeii nu era mai puţin confuz. 

— Micuta asta a venit poticnindu-se dintre stânci, după ce a 
plecat flota, spuse femeia cu fata în braţe şi recunoscu sincer: Şi 
eu am plecat, chiar la începutul luptelor. Când m-am întors, se 
terminase totul. Gunda ne-a adunat pe toate aici şi acum noi o 
ajutăm. 

— Puteţi veni cu noi, propuse Tiessa. Vă luăm cu noi undeva, 
unde să fiţi în siguranţă. 

— Unde am putea fi mai sigure ca aici? întrebă mercenara. 
Mai sigure ca între morţi? 

— O să muriţi de foame, spuse Zinder. 

— Atunci, lăsaţi-ne nişte provizii. Doar câteva de care vă 
puteţi lipsi. 

— Sunteţi într-adevăr nebune. 

— Chiar crezi cu adevărat că părerea ta are aici vreo 
importanţă? Mercenara zâmbi blând. Acum plecaţi! Noi vom 
rămâne. Asta e menirea noastră. 

Cea de a doua femeie dădu din cap, în vreme ce fata din 
braţele ei continua să suspine. 

— Ce e cu ea? întrebă Zinder. 

— Poţi s-o vindeci? întrebă mercenara. Sau poate altcineva? 
Vreţi s-o lăsaţi pradă sorții pe străzile vreunui oraş, unde va fi un 
vânat pentru criminali şi pentru profitori fără scrupule? Nu, 
rămâne la noi. Femeia făcu o mişcare atotcuprinzătoare şi 
zâmbi din nou. Cu noi şi cu vântul şi cu soarele şi cu marea. 


Cetatea loanitilor 


Portul în faţa căruia ancoră Santa Magdalena îşi merita 
această denumire numai în cele mai trufaşe vise ale celor care îl 
creaseră cu decenii în urmă. Era prima aşezare într-o ţară a 
sarazinilor pe care o vedea Saga şi era departe de măreţia şi 
somptuozitatea, pe care le evocau preoţii din patrie când 
vorbeau de Ţara Domnului. 

Mai degrabă, era vorba de o garnizoană militară a Ordinului 
ioaniţilor, înconjurată spre interiorul ţării de palisade de lemn, 
biciuite de vânturi. Trunchiurile de copaci de care a fost nevoie, 
fuseseră aduse de departe, căci pe ţărmul sărăcăcios nu erau 
păduri. In interiorul palisadelor erau câteva clădiri zidite din 
bazalt, grosolane şi practice, nenumărate barăci de lemn şi zeci 
de corturi, pe ale căror prelate lăsate se adunase un nisip fin; 
nenumărate altele se îngrămădeau afară, la zidul de apărare din 
lemn, unde comercianţi locali, dar şi negustori de la soare- 
apune îşi lăudau mărfurile. 

Spre surprinderea Sagăi, Karmesin îi prezentă comandantului 
căpităniei portului un hrisov cu pecetea Patronatului Petri, pe 
care îl legitimă în calitatea ei de Trimis al Sfântului Părinte. 
Probabil că Violante ştia de existenţa acestui document, căci nu 
se arătă mirată când concubina desfăşură pergamentul în faţa 
ioanitului. Saga făcu ochii mari de uimire, când cavalerul 
manifestă un zel extrem şi cu viteza vântului făcu tot ce era 
necesar pentru ca femeile să-şi poată continua cu bine călătoria. 
Ceea ce contesa singură nu reuşise să facă, Karmesin realiză 
aproape pe nesimţite. 

Următoarea lor ţintă era fortăreaţa Margat, cea mai mare 
bază a ioaniţilor în Siria şi cel mai bun punct de plecare pentru o 
călătorie spre Krak des Chevaliers, cetatea despre care vorbise 
Trimisul pe mare. 

Este un post exterior îndepărtat, o ultimă bucată de civilizaţie 
creştină, înainte ca lumea să se cufunde în barbarie. 

Dincolo de aceasta, în Nicăieriul pustiului păgân, făceau legea 
Gahmuret şi fidelii săi. 


Dar înainte ca Violante, Saga şi ceilalţi să-şi poată continua 
călătoria, mai trebuiau să-şi ia rămas bun. Mai mult de jumătate 
din cele două sute de femei, care le însoţiseră pe ultima 
porţiune a drumului pe mare, rămăseseră în Cipru, unde Hugo, 
regele în vârstă de cincisprezece ani, şi soţia sa Alice domneau 
în spiritul Bisericii. Mişcată de soarta femeilor, Alice se declarase 
gata să preia cruciatele şi să se îngrijească provizoriu de 
adăpostirea şi hrănirea lor. 

Până la urmă, doar vreo şaizeci de fete au mai continuat 
călătoria pe Santa Magaalena spre Ţara Sfântă. După ce au 
ajuns pe uscat şi după ce Karmesin îşi prezentase hrisovul 
papal, ele au avut ocazia de a se alătura unei caravane ioanite 
spre Antiohia. Acolo, în nordul Siriei, dominaţia creştină trecea 
drept sigură. Principatul Antiohia era înfloritor şi, ca în toate 
statele cruciate, numărul femeilor era redus. 

Deşi călătoria lor în căutarea lui Gahmuret nu stătuse, într- 
adevăr, sub o stea bună, după despărţirea de resturile oastei ei, 
Violante părea uşurată şi uneori chiar exuberantă. Abia aştepta 
s-o ia din loc. Planul pe care şi-l făcuse de a impresiona cavalerii 
ordinului cu oastea de fecioare eşuase de mult. Dar, datorită 
Karmesinei, îşi atinsese țelul chiar şi fără o oaste de cinci mii de 
fecioare. Contesa îi părea Sagăi cu mult mai fanatică decât la 
începutul călătoriei, dar ea atribuia totul apropierii palpabile a 
revederii cu Gahmuret. 

In cele din urmă, cele patru au părăsit garnizoana portului în 
suita mai multor ioaniţi şi s-au îndreptat spre Margat. În 
calitatea ei de Trimis oficial al Papei, Karmesin călărea în frunte; 
tot ea purta toate discuţiile cu cavalerii. Saga, Violante şi Jorinde 
o urmau, aceasta din urmă tot mai greu, deoarece copilul 
nenăscut se mişca în trupul ei şi prefăcea călăritul în tortură. Cu 
toate acestea, ea stăruise să însoţească grupul cât de mult va fi 
posibil. 

In ce o privea pe Saga, ea se hotărâse de mult s-o urmeze pe 
Violante până la capătul drumului. Pe de o parte, dintr-o bizară 
curiozitate, pe care cu câteva săptămâni în urmă ar fi 
considerat-o inimaginabilă. Dar şi pentru că o voce interioară îi 
şoptea că avea menirea de a cunoaşte cu propriii ochi nebunia 
Violantei. Poate şi numai pentru a putea fi sigură că totul se 


terminase cu adevărat. Nu reuşise să învingă spiritul minciunii 
prin voia ei ci cu ajutor din afară; ceea ce rămăsese era 
posibilitatea de a-i dovedi că nu-l mai folosise. Poate că toate 
acestea îi fuseseră hărăzite dinainte, poate că de aceea Îl 
purtase în sine şaptesprezece ani. Când se va întoarce şi viaţa ei 
va intra pe făgaşul obişnuit - indiferent cum voia ca să facă 
aceasta -, poate că el ar lăsa-o de la sine în pace. Nu mai avea 
nicio îndoială că în viitor nu i se va mai da a doua oară o misiune 
ca aceasta, iar atunci poate că spiritul minciunii îşi va căuta, pur 
şi simplu, pe altcineva, pe cineva care ar avea mai multă nevoie 
de el sau ar fi mai uşor de antrenat într-o asemenea aventură. 

Au trecut peste dealurile stâncoase de la țărm şi au ajuns 
curând într-un ţinut întins, deasupra căruia, pe o cocoaşă 
impozantă a muntelui, se înălța cetatea ioanită Margat. Aici 
ţinutul era mai mănos, iarba era ţepoasă, erau crânguri de 
măslini şi, în unele locuri, câteva sărăcăcioase suprafeţe arabile, 
chiar dacă vânturile cărau aici fără încetare nisipul deşertului 
din apropiere şi acopereau totul cu un praf luminos. 

Priveliştea oferită de Margat intimida. Clădită în întregime din 
bazalt negru, dar cu îmbinări deschise la culoare, fortăreaţa 
trona, ciudat de complicată, deasupra unei aşezări pe partea 
nordică a muntelui. Cel mai mult frapa un turn circular masiv, 
reşedinţa Marelui maestru al Ordinului, şi un al doilea turn, mai 
mic, în nord, care era flancat de două turnuri fortificate mai 
joase. Nicăieri nu se vedeau decoraţiuni. Cetatea Margat fusese 
ridicată cu un singur scop: de aici trebuia condus războiul. 
Constructorii ei n-au făcut nimic pentru a masca această 
intenţie. Totul părea butucănos, impresionant şi înfricoşător. 

Dincolo de crenelurile cetăţii, pe circumvalaţii şi în turnurile 
de pază se aflau ioaniţi în veşmintele lor tipice. Peste zale 
purtau uniforme militare lungi şi negre, pe care se lăfăia în toată 
splendoarea crucea albă a ordinului. Scuturile lor în trei colţuri 
erau şi ele negre, crucea era în stânga sus şi nu ocupa nici 
măcar un sfert din suprafaţă. Lungile lor pelerine se umflau în 
bătaia vântului care biciuia zidurile fortăreței, suflând dinspre 
zona colinară. Mulţi ţineau sulițe în braţul întins, paralel cu 
corpul, iar fanioanele lungi şerpuind la vârfurile lor de oţel 
dansau în ritmul rafalelor. 


În vreme ce câteva călugăriţe o luară în primire pe Jorinde, 
care se simţea slăbită, Karmesin, Saga şi Violante fură conduse 
la Marele maestru al ordinului. Acesta le întâmpină într-o sală 
lipsită de orice podoabe. Pe o tăblie rotundă de masă fuseseră 
construite armate din minuscule bucăţi de lemn, ca şi când 
tocmai se juca un joc straniu. Într-adevăr, aici erau proiectate 
campanii, erau organizate apărări ale cetăților Ordinului şi erau 
făurite strategii pentru recucerirea lerusalimului. 

Karmesin scoase brusc, din nou, documentul ei papal. Saga 
încă nu avusese prilejul de a o întreba între patru ochi despre el. 
De ce până atunci concubina nu pomenise niciodată de el? Într- 
adevăr, doar pentru că pe drum nu le-ar fi fost de niciun folos? 

După o discuţie lungă, în care Marele maestru le-a prevenit 
stăruitor asupra pericolelor de la graniţa cu selgiucizii, s-a 
hotărât ca un mic grup de ioaniţi să pornească a doua zi cu ele 
spre Krak des Chevaliers. Călătoria ar dura mai multe zile şi 
Marele maestru le mai invocă încă o dată riscurile unui 
asemenea drum. Le vorbi de invazii şi de viaţa dură în fortăreaţa 
de la graniţă, şi cu cât vorbea mai mult de ea, cu atât mai mult 
se îndoia de hotărârea luată. In cele din urmă, s-a ajuns până 
acolo încât el şi-a retras făgăduiala şi a pretextat că trebuie să 
doarmă o noapte, ca să mai cugete asupra acestui subiect. 
Considera un act iresponsabil trimiterea unor femei în iadul 
acela. Nici insistenţele Karmesinei, nici aluziile ei la pecetea 
papei şi cu atât mai puţin ocările certăreţei Violante nu l-au 
clintit din hotărârea lui. Mâine dimineaţă, le anunţă el, le va 
comunica dacă va consimţi sau nu la o continuare a călătoriei. 

Pentru noapte, au fost cazate în modestele rezerve pentru 
oaspeţi. Fiecare a primit propria cămăruţă, iar Saga se hotărî să 
meargă devreme la culcare. Oboseala de pe urma călăritului îi 
intrase şi ei adânc în oase, ca să nu mai vorbim de anevoioasele 
săptămâni pe mare. Ideea întoarcerii, la un moment dat, din nou 
pe un vas era greu de suportat. Dar apoi îşi spuse că era 
prematur să se gândească la o întoarcere. 

Când se trezi, clopotul capelei cetăţii bătea de unsprezece. Se 
întunecase, deşi pe cer încă mai licărea o lumină îndepărtată. 
Saga se mai răsuci un timp în aşternut, înainte de a trebui să 
recunoască în sinea ei că agitația provocată de iminenta 


aventură călare în necunoscut n-o va mai lăsa să adoarmă. Se 
gândea să meargă la bucătărie şi să ceară o cană cu apă, dar 
până la urmă îşi zise că era mai bine s-o caute pe Karmesin. Nu 
era deosebit de civilizat să bată la uşa ei la un asemenea ceas. 
Pe de altă parte, în ultimele zile, concubina se ţinuse în mod 
ciudat la distanţă, chiar şi faţă de Jorinde. Părea îngrijorată şi 
deseori era adâncită în gânduri, iar Saga era din zi în zi mai 
iritată, deoarece Karmesin nu-i spusese nimic de înscris. Dar 
cum de ştiuse Violante de el? Părea să fie vorba de o înţelegere 
secretă între ele. Dar concubina şi contesa nu făcuseră niciodată 
un secret din faptul că nu se agreau deloc. 

Saga îşi părăsi cămăruţa şi fugi desculţă la uşa Karmesinei. 
Pardoseala neagră de bazalt era rece ca gheaţa, în ciuda arşiţei 
care domnea peste zi în afara zidurilor. Purta un pantalon de 
piele şi o tunică moale, care-i ajungea până la genunchi. 
Amândouă obiectele de îmbrăcăminte îi fuseseră aduse după- 
amiaza. Haine de scutier, presupuse Saga. 

Ridică mâna şi ciocăni. 

— Cine e? întrebă Karmesin. 

— Eu sunt. Saga. 

Zăvorul fu ridicat de cealaltă parte a uşii. Spre mirarea Sagăi, 
Karmesin era complet îmbrăcată. Purta pantaloni din piele de 
căprioară, puţin prea largi pentru picioarele ei zvelte şi lungi, şi 
o tunică cu un model drăguţ, spre deosebire de tunica Sagăi; 
Saga se gândi că, probabil, era o rochie tăiată şi refăcută, 
deoarece călugărițele n-ar fi tolerat apariţia Karmesinei într-o 
grosolană îmbrăcăminte bărbătească. Îşi strânsese în coadă de 
cal părul negru ca pana corbului. Părea surprinsă văzând că 
Saga o căuta atât de târziu. 

Când Saga se strecură prin deschizătura uşii, două lumânări 
de seu ardeau în vase de lut, aruncând o lumină tremurătoare. 

— Eşti încă îmbrăcată? o întrebă. 

— Am fost la Jorinde. 

Pe Saga o cuprinseră remuşcările. Nu o mai văzuse pe Jorinde 
de la sosirea lor la Margat. 

— Cum se simte? 

— Se va întoarce în Cipru. 

— Slavă Domnului! A fost greu s-o convingi? 


Karmesin scutură din cap. 

— A fost propria ei hotărâre. Copilul este mai important 
pentru ea decât Violante şi Gahmuret. Karmesin pufni uşor: Aş 
vrea ca tu şi cu mine, ca noi să fim la fel de înțelepte. 

— Ai prefera să rămâi? 

— Fără mine şi fără împuternicirile mele, Violante nu va putea 
face nici măcar un pas în ţara asta. Are nevoie de mine. Şi ea 
ştie asta. 

— Brusc, aţi început să vă înţelegeţi mai bine, tu şi contesa. 

— Se străduieşte. Karmesin făcu un semn oprindu-se. Ea a 
fost întotdeauna calculată, ar trebui să ştii şi tu asta. O să 
manipuleze şi îngerii de la porţile cerului... Presupunând că nu 
aterizează cu un etaj mai jos, după toate câte le-a pus la cale 
aici jos. 

Saga zâmbi politicos. 

— Ştia de înscrisul Papei. 

— Mult mai înainte n-aş fi putut arăta nimănui documentul, 
spuse Karmesin. Pentru că acum câteva zile nici nu exista. 

— Dar... 

Concubina cobori glasul. 

— L-am scris eu însămi. 

— Ce? 

Karmesin râse, şi pentru prima oară în toate acele săptămâni 
Saga descoperi o urmă de agitaţie pe chipul ci. 

— Aş putea imita glasul Papei, dacă ar fi nevoie. Chiar şi 
mersul. Şi cum se scarpină la gât când vede lucruri pe care, de 
fapt, preoţii nu trebuie să le vadă. Chiar şi felul cum respiră. 
Când e treaz şi când doarme. Luă mâna Sagăi şi o trase mai 
aproape, până ce Saga fu chiar în faţa ei, trebuind să privească 
în jos, spre Karmesin. Să falsifici o scriere este o joacă de copil, 
dacă ştii la ce să fii atent. Şi dacă ai sigiliul potrivit. 

— Ai un sigiliu al Papei? 

— N-o să-i lipsească. Şi dacă... Karmesin ridică din umeri. Ce- 
ar putea să facă? Să mă excomunice? Unei Karmesin i se 
interzice chiar să se spovedească, pentru că Sfântul Părinte este 
prea îngrijorat de ce ar putea aceasta să trăncănească. 
Inocenţiu ar trebui să se gândească de trei ori înainte de a mă 
scoate din minţi. Sau ar porunci imediat să fiu ucisă. Râse 


prosteşte ca un copil care tocmai a făcut o glumă, pe care niciun 
adult n-o înţelege. 

Şi cine ar face asta! 

— Nici tu nu eşti nemuritoare. 

— Eu nu. Dar Karmesin este. Asta, pentru care răspundem de 
milenii. După mine o să existe alta. Şi după ea, alta. Una din noi 
va fi întotdeauna acolo. 

Saga înclină capul. 

— Dar de ce faci asta? Pentru Violante? 

Karmesin se ridică în picioare şi se îndreptă spre fereastra 
îngustă, doar ceva mai mare ca o ambrazură în peretele de 
bazalt. De aici se putea vedea o bucată din circumvalaţia pe 
care patrulau la lumina lunii cavalerii ordinului, înveşmântaţi în 
negru. 

— Nu pentru Violante, spuse ea fără să se întoarcă. Numai 
pentru tine. 

— Pentru mine? 

— Dacă tu te-ai întoarce acum, indiferent din ce motiv, nu s- 
ar mai sfârşi niciodată. Mult mai important decât pentru mine 
sau pentru Jorinde, pentru tine este important ca totul să se 
termine. Sau nu e aşa? 

Saga nu-şi lua ochii de la ea, absolut perplexă, regăsindu-şi în 
cuvintele Karmesinei propriile ei gânduri: presupunerile ei că 
spiritul minciunii ar lăsa-o în pace, odată ce toate acestea vor fi, 
în sfârşit, depăşite; şi certitudinea că exista un sfârşit pentru 
toate prin care trecea de atâta vreme. Poate că aceasta era o 
idee fixă, poate că se înşela ea însăşi. Dar de ce ajunsese şi 
Karmesin la aceeaşi concluzie? 

— Când îl vom găsi pe Gahmuret, totul se va fi terminat într- 
un fel sau altul, spuse concubina. S-ar putea să murim. Sau să fi 
venit prea târziu. Dar toate acestea vor avea un sfârşit. Aş vrea 
să văd ce se va întâmpla, dar tu, Saga, tu trebuie să ştii. 
Altminteri nu-ţi vei mai găsi niciodată liniştea., 

Vocea Sagăi suna înfundată. 

Crezi că ne vom întoarce vii de-acolo? 

— Dacă aş ştii, lucrurile ar fi mult mai simple, nu-i aşa? 
Karmesin se întoarse la ca, îşi puse mâinile pe umerii ei şi o 


împinse blând pe marginea patului. Eu voi face în orice caz tot 
ce pot, ca să rămânem cu toţii în viaţă. 

Ochii Sagăi se umplură de lacrimi. 

— Nu va fi uşor. 

— Poate că nu. 

— Crezi că Marele maestru a exagerat? 

Karmesin scutură din cap. 

— Dar nici el nu ştie nimic de Gahmuret, e adevărat? Ştie 
numai ce a fost, dar nu şi ce este. 

— Încă nici nu ştim, dacă Marele maestru ne va lăsa să 
mergem acolo. 

— Ne va lăsa, spuse, convinsă, Karmesin. 

— Ce te face aşa de sigură? 

Concubina zâmbi: 

— Aşa i-am poruncit. 

XXX 

În dimineaţa următoare, soarele ardea nemilos din cerul fără 
niciun nor. Abia atinsese marginea crenelurilor, că acum arşiţa 
se şi instalase în curtea fortăreței. 

Karmesin avusese dreptate spunând că Marele maestru va da 
curs pretențiilor ei. O ceată de zece ioaniţi urma să le însoţească 
pe cele trei femei până la Krak des Chevaliers. Nu vasali, nu 
simpli soldaţi. Cavaleri adevăraţi, luptători încercaţi în lupte fără 
număr, cu ochi bănuitori, cărora nu le scăpa nicio mişcare, şi 
feţe tăbăcite, arse de soare. Nimic din ce făceau nu părea 
întâmplător sau superfluu. Alunecau abil pe caii lor, în ciuda 
greutăţii echipamentului lor, şi când îşi vorbeau în latină, părea 
că era vorba numai de scurte indicaţii şi confirmări. Nicio vorbă, 
nicio mişcare, nicio respiraţie în plus. Trăieşte cu ce ţi-a dat 
Domnul! Trăieşte pentru Domnul! 

Când grupul fu gata de plecare, Karmesin o îmbrăţişă lung pe 
Jorinde şi-i şopti ceva la ureche, ce o făcu pe tânăra nobilă să 
zâmbească printre lacrimi. Închise pentru o clipă ochii, păru să 
memoreze ceva, apoi cele două se despărţiră. 

Violante fu următoarea care-şi luă rămas bun. 

— În ultimele luni eu am făcut multe greşeli. Dar dacă există 
ceva ce aş mai face exact la fel încă o dată, atunci ar fi să Vă 
scot din Hoch Rialt. 


— Sunteţi foarte amabilă, spuse stins Jorinde. Lacrimile îi 
curgeau nestăpânite pe obraji. g 

La urmă, veni rândul Sagăi. Detesta să-şi ia rămas bun. In 
multe privinţe, dintre toţi, Jorinde îi fusese cea mai apropiată, 
chiar dacă în ultimele săptămâni stătuseră doar puţin de vorbă. 
Prezenţa Jorindei devenise ceva nespus de familiar şi firesc, care 
făcea ca vorbele să fie de prisos. Niciodată nu existaseră motive 
secrete pentru ceva ce făcea ea, cu totul deosebit de toţi ceilalţi 
cu loialităţile lor schimbătoare şi scopurile ascunse. Modestia şi 
sfiala ei nu fuseseră niciodată mascaradă. Fusese întotdeauna 
ea însăşi, chiar şi acum, cu faţa şi ochii umezi de lacrimi, care 
emanau adânca durere pentru moartea fiului ei şi pentru soarta 
sutelor de fete, dar şi o inepuizabilă speranţă. 

Saga şi Jorinde au rămas îmbrăţişate mult timp, şi amândouă 
plângeau fără să se sfiască, netulburate de privirile cavalerilor 
pe armăsarii lor înalţi şi de nerăbdarea Marelui maestru, care 
aştepta pe treptele palatului să dea semnalul de plecare. 

— Aş fi vrut... începu Saga, dar Jorinde îi puse zâmbind un 
deget pe buze. 

— Psst, făcu ea. Curând ne vom vedea din nou. N-avem de ce 
să ne luăm rămas bun pentru totdeauna. 

— Este o prostie şi un egoism, dar eu aş fi preferat ca tu să nu 
pleci în Cipru. Îmi va fi dor de tine. 

— N-aş fi fost decât o povară pentru voi, chiar şi fără asta de 
aici, Jorinde îşi mângâie drăgăstos burta. Mă tem că n-am prea 
fost de mare folos. 

— Să nu spui asta. Fără tine, poate că aş fi abandonat totul. 

Jorinde zâmbi. 

— Ai asta. Mai mult decât înainte. 

Dar nu pentru totdeauna. Tocmai pentru că n-a fost vorba 
numai de mine, ci şi de alţii. Nimeni nu mi-a arătat acest lucru 
atât de clar ca tine. 

— La revedere, şopti Jorinde cu glas răguşit. 

— Să fii sănătoasă şi să nu îndrăzneşti să spui „Rămâi cu 
bine”. Ai să te întorci, auzi? Vi; înapoi. 

Fără tragere de inimă, Saga trebui să zâmbească. 

— Pe curând, Jorinde. 


Apoi un convoi de treisprezece călăreţi cobori drumul din faţa 
porţii fortăreței, din umbra zidurilor negre, spre sclipirile 
îndepărtate de la sud-est. 


Krak des Chevaliers 


Sturmhochzeit i-a adus pe Faun şi pe ceilalţi în Ţara Sfântă, 
trecând prin Cipru. In portul Limassol aflaseră că zeci de fete, 
care  supravieţuiseră masacrului de pe insula templului, 
rămăseseră în Cipru; n-a fost greu să dea de câteva dintre ele. 
Curând a căzut cuvântul Margat. 

Câteva zile mai târziu, şi-au luat rămas bun de la Katervater, 
şi, deşi n-aveau niciun înscris ca cei care merseseră pe acest 
drum, Faun, Tiessa şi Zinder au ajuns la Margat nu ca oaspeţi ai 
ordinului, ci ca nişte petiţionari mai neînsemnaţi. 

O tânără femeie la capătul puterilor, în ultimele zile de 
sarcină, care li se prezentă ca Jorinde von Rialt, se arătă 
surprinzător de încântată, când Faun declară mai întâi străjilor 
de la poartă, apoi ei înseși, că este fratele geamăn al Sagăi. Ea îl 
îmbrăţişă şi îl sărută, de parcă s-ar fi cunoscut de multă vreme, 
şi apoi le povesti că Saga şi însoţitoarele ei plecaseră din Margat 
cu trei zile în urmă, îndreptându-se spre Krak des Chevaliers, 
precum şi puţinul pe care-l ştia despre Gahmuret. Lui Faun îi 
venea greu să creadă că Saga se alăturase de bunăvoie 
contesei pe ultima etapă, dar Jorinde îl asigură că Saga pornise 
la drum nesilită spre regatul selgiucizilor. 

— Dar cum să ajungem acolo? întrebă Zinder şi oftă, cu 
siguranţă pentru că şi ştia răspunsul. 

— Chiar dacă ar fi să mă târăsc în genunchi, declară Faun. Eu 
merg mai departe. 

— Şi eu vin, se învoi Tiessa. 

Şi deşi el ştia cel mai bine în ce primejdie se aruncau, Zinder 
acceptă şi el dând din cap. In ce priveşte țelul lui propriu, nimic 
nu se schimbase. 

O spusese destul de des în zilele lungi petrecute la bordul 
vasului Sturmhochzeit, când toţi dădeau frâu liber gândurilor lor. 

Tiessa vorbise mult de defunctul ei tată, regele Filip. Dar nu 
pomenise niciun cuvânt de căsătoria ei cu împăratul, cu toate că 
Faun ştia că ea îşi simţea conştiinţa încărcată. Când odată, în cu 
totul alt context, Zinder pomenise de războiul civil şi de ororile 
lui, chipul Tiessei devenise cenuşiu. Atunci Faun a înţeles că ea 


tot se mai ciondănea cu soarta ei, că încă mai medita, chiar şi 
noaptea, când se părea că dormea în braţele lui, dar în realitate 
nu se gândea decât la răspunderea ei, o răspundere din cauza 
căreia mulţi alţii s-ar fi prăbuşit. Cum putea să se descurce cu 
ea? Era un ciclu de griji, temeri şi sentimente de vinovăţie, care 
ducea mereu înapoi la începuturi. 

Faun bănuia toate astea, şi încercase mereu să discute cu ea 
despre ele. Dar, deşi în zilele acelea se apropiaseră mai mult 
decât oricând înainte, ea îi respinsese toate încercările de a-i 
influenţa meditările. 

Faptul că ea se declarase fără ezitare gata să continue 
călătoria spre Krak des Chevaliers îl mai liniştea puţin. El s-ar fi 
dus până la capătul pământului dacă ea l-ar fi însoţit, şi chiar 
dincolo de acesta, dacă aceasta ar fi abătut-o de la hotărârea 
care apăsa ca o piatră de moară pe conştiinţa ei. Ştia că, mai 
devreme sau mai târziu, îl va înştiinţa de hotărârea ei. Şi nimic 
din ceea ce ar putea el să spună sau să facă nu ar schimba cu 
nimic lucrurile. 

Voi face aceasta, ar spune ea, sau cealaltă. 

lar de asta el se temea cumplit. 

XXX 

Când Krak des Chevaliers crescu din pustiul ținutului de 
graniţă, priveliştea le tăie tuturor respiraţia. Nicio fortificaţie de 
pe pământul lui Dumnezeu nu putea fi mai monumentală, mai 
atotputernică în modul de construcţie solid, mai copleşitoare şi 
mai demnă de tot respectul. 

— Oh, Dumnezeule, şopti Tiessa, în timp ce călărea alături de 
Faun şi Zinder peste vârful rotund al unui deal. Ce mare e! 

— Chiar aşa, pe Dumnezeul meu! murmură Zinder. 

Faun vorbea şi el în şoaptă, de parcă gigantica fortăreață era 
ceva viu, care putea trezi din somnul de piatră orice sunet de 
prisos. 

Fortificația de la graniţă a ioaniţilor se ridica pe un pinten al 
munţilor alaviţilor, un lanţ muntos de un cenuşiu închis, din 
bazalt, la poalele cărora se întindea un câmp vălurit. 

Krak des Chevaliers cuprindea cu privirea de pe un munte cu 
vârful tocit câmpia joasă. Probabil că de pe crenelurile ei se 
vedea până departe în regiunile selgiucizilor. Nu exista o graniţă 


precisă, ci doar o înşiruire fără sfârşit de coline blânde, val după 
val de nisip, stâncă şi praf de bazalt, la fel de negru ca şi munţii 
apăsători. Ideea de a pătrunde şi mai adânc în aceste întinderi 
dezolante le tulbura starea de spirit şi îi frustra de bucuria 
uşurării de a fi ajuns la Krak. Ţara, care se întindea în faţa lor 
spre răsărit, era atât de cenuşie şi mohorâtă şi monotonă, încât 
un timp nici n-au mai putut să scoată un cuvânt. 

Cetatea ioaniţilor nu era clădită din bazalt, ci din piatră de 
calcar luminoasă, o construcţie de culoarea oaselor, detaşându- 
se de împrejurimile sumbre. În pofida zidurilor albe, Krak des 
Chevaliers nu părea deloc luminoasă şi primitoare. Silueta sa 
masivă intimida mai degrabă, cu mult mai mult decât Margat. 
La poalele zidurilor erau câteva colibe, dar atât de puţine, încât, 
fără să vrei, te întrebai pe cine sau ce supraveghea, de fapt, 
această fortăreață. Cumva, pustiul acesta neospitalier, care se 
întindea de la poalele muntelui până la orizont? Cine ar fi avut 
un interes să lupte pentru aceasta? Şi-ar fi jertfit viaţa nişte 
bărbaţi cu capul pe umeri pentru aceste coline şi văi pierdute, 
unde nici măcar raza de soare nu poposeşte, ca să nu mai 
vorbim de aşezări omeneşti? 

Copaci nu se vedeau nicăieri, doar ierburi ţepoase, pe 
jumătate uscate şi tufe scunde, care abia dacă-şi meritau acest 
nume. 

Fortăreaţa propriu-zisă nu era mai lată de două sute de paşi 
şi, aşa cum au putut constata cei trei când s-au apropiat mai 
mult, avea o adâncime de o sută cincizeci. Se compunea dintr-o 
împrejmuire de zid cu circumvalaţii înalte, care înconjurau o 
curte interioară în formă de U. În centrul ei, se ridica citadela 
propriu-zisă, ale cărei pante fuseseră tăiate oblic şi bine netezite 
artificial, pentru a face imposibilă escaladarea lor. Krak des 
Chevaliers n-a cunoscut niciodată pacea; nici atunci când aici se 
mai afla cetatea unui emir kurd şi nici azi, când împrejurimile 
gem sub pumnul de oţel al cavalerilor cruciați. 

În timp ce se apropiau de fortăreață, inima lui Faun bătea tot 
mai violent. Căuta şi pe creneluri şi turnuri ceva care să-i 
semnaleze prezenţa Sagăi. După toate săptămânile ce se 
scurseseră, se putea ca doar aceste ziduri să-i mai despartă. 


„Eşti aici, şoptea în gând. Pot să-ţi aud inima, pentru că bate 
ca inima mea. Eu știu că tu eşti aici”. Ar fi fost mai bucuros să-şi 
mâne calul în galop, numai că, atunci, străjile de pe turnuri l-ar 
fi aruncat din şa, de la depărtare, cu arbaletele lor. Ştia cât de 
prevăzător trebuia să fie şi, în acelaşi timp, totul din el se 
împotrivea. Voia să pornească mai departe, s-o găsească şi s-o 
ia cu el acasă. Chiar acum. 

În loc de toate acestea, îşi ţinea sentimentele în frâu şi, cu 
genunchii tremurându.-i, se îndrepta la trap spre intrarea în Krak. 

Poarta fortăreței era uluitor de mică. Faun se aşteptase la un 
portal impunător, dar n-au dat decât peste un pod basculant 
îngust şi un pasaj semicircular care ducea într-o primă curte 
strâmtă. Străjile în uniformele lor negre cu cruce albă îi lăsară 
cu greu să treacă, după ce Faun încercase să le explice de ce se 
afla acolo. Unul dintre bărbaţi înţelegea limba lui Faun şi le făcu 
semn celor trei să treacă, fără a lăsa să se vadă ce anume ÎI 
convinsese. 

Au ajuns în curtea interioară propriu-zisă abia după ce au 
trecut de curtea primă şi de o poartă mai largă. Aici au înţeles 
de ce fusese atât de simplu să intre în fortăreață. Peste tot 
mişunau localnicii, care-şi întinseseră în curte tarabele cu 
mărfuri. loaniţii patrulau cu lăncii şi spade, mulţi cavaleri 
stăteau în faţa tarabelor şi se tocmeau pentru fructe, miere şi 
figuri de şah sculptate. Peste tot puteau fi văzuţi bărbaţi şi femei 
în haine simple şi cu alură orientală, putând fi slugi sau călători. 

— Cum de lasă duşmanii să intre între zidurile lor? întrebă în 
şoaptă Tiessa. 

— Nu toţi sarazinii sunt duşmani, răspunse Zinder. Unele 
ordine sunt mai deschise faţă de ei decât altele şi sunt şi stăpâni 
de cetăţi care-i întâmpină cu deosebită bunăvoință. Aici, ori te 
descurci cu celălalt, ori te alegi cu capul spart. 

În vreme ce mercenarul tot vorbea, Faun se îndrepta spre 
poarta citadelei. Acum descălecaseră toţi trei şi-şi duceau caii 
de căpăstru. În faţa lor, prin curte alergau găini, praful cenuşiu 
de bazalt ridica în vânt pâlnii aţoase. Voci nenumărate 
trăncăneau de-a valma. Mirosea a nisip încins, sudoare şi 
condimente străine, a balegă de cal şi murdărie de porc. Undeva 


se auzea un flaut, dar când Faun căută cu privirea muzicantul, 
nu-l descoperi nicăieri. 

— O caut pe sora mea, spuse adresându-se unei persoane din 
pază la poarta citadelei. A venit aici cu o ceată de fraţi din 
ordinul Vostru de la Margat. O cheamă Saga. O însoţeşte pe 
contesa Violante von Lerch şi pe încă o femeie, despre care se 
spune că este neobişnuit de frumoasă. Cu siguranţă le-aţi 
observat. 

Străjile vorbiră între ele, fu chemat un comandant mai mare şi 
imediat cei trei primiră semnalul pentru a putea intra în 
citadelă. A trebuit să depună armele, chiar şi spada cu lama 
zimţată a lui Zinder, dar totul a fost pus bine într-un sac de 
pânză şi transportat de către un soldat în interiorul cetăţii. 

S-au văzut într-o curte incomparabil mai strâmtă şi mai 
umbroasă, cu mult mai colţuroasă şi cu mult mai puţin 
însufleţită decât curtea mare din exterior. Faun observă că aici 
melodia cântată la flaut se auzea mai clar decât dincolo, şi din 
nou căută cu privirea în jur. 

Tiessa veni lângă el şi-i atinse mâna. Faun urmări cu privirea 
în direcţia braţului ei întins. După arşiţa pustiitoare şi lumina 
orbitoare din afara acestor ziduri, ochii lui au trebuit mai întâi să 
se obişnuiască cu cenuşiul umbros. Strânse pleoapele şi le 
deschise din nou. 

Pe Violante şi-o imaginase întotdeauna în haine nobile, ori de 
câte ori se gândise la ea, căci aşa îi apăruse pentru prima şi 
singura oară în faţa uşii temniţei sale din cetatea Lerch. Atunci 
purta părul pieptănat şi ridicat cu multă artă. 

Acum însă era îmbrăcată cu nişte pantaloni largi de pânză, ca 
un bărbat, cu o tunică lungă, încinsă strâns pe talia îngustă, şi 
deasupra cu o pelerină albă împotriva soarelui deşertului. Părul 
lung era prins cu câteva spelci de os, într-un coc neglijent. 
Pielea bronzată după lungile săptămâni petrecute pe mare făcea 
şi mai evidentă cicatricea de sub un ochi, provenită dintr-o 
ciupitură de cioc. Pe bărbie se mai adăugase o cicatrice; arăta 
ca o rană, deschisă de o sabie şi abia de scurtă vreme vindecată 
prost. 

Violante era în mijlocul unui grup de cavaleri ai ordinului, 
înveşmântaţi în negru, şi discuta aprins cu unul din ei. 


— Violante, şopti Faun, înţepenit de parcă prinsese rădăcini şi 
cu privirile aţintite asupra ei, deşi, ambalată într-o dispută 
aprigă cu ioanitul, ea nici nu-l observase. Faun se întreba unde 
rămăsese toată ura pe care o simţise faţă de ea. Işi scormonea 
lăuntrul fiinţei sale, dar acum, văzând-o în faţa lui, nu mai găsea 
în el decât un vid năucitor. Nu mai înţelegea ce se petrece, dar 
era bucuros că este aşa. Nu voia să mai piardă timpul cu ea. In 
acest moment, ea nu mai prezenta destulă importanţă. 

Zinder o descoperi şi el pe Violante. Trase adânc aer în piept, 
slăbi căpăstrul şi voia să se îndrepte spre ea, dar Tiessa îl apucă 
de braţ. 

Flautistul interpreta acum o nouă melodie, la fel de 
melancolică precum fusese şi cealaltă. 

Faun privi din nou înjur. Atinse cu privirea zidurile înalte ale 
curţii interioare, blocuri de calcar alb-cenuşii, în ale căror 
îmbinări se depusese praf întunecat. Se pregătea să se îndrepte 
spre intrarea deschisă a palatului, când îşi dădu seama că 
muzica venea de sus. 

Căută cu privirea circumvalaţia de deasupra porţii, prin care 
intraseră în citadelă. Dar peretele era prea înalt, iar Faun se afla 
prea aproape de baza lui pentru a putea vedea de acolo pe 
cineva de sus. 

Apucă blând mâna Tiessei şi-i lăsă frâul calului său. 
Conducătorul escortei făcu un semn către el. 

Faun porni, mai întâi şovăitor, apoi tot mai repede, până 
ajunse la o scară zidită care ducea la circumvalaţie. La fiecare 
pas urca tot mai multe trepte. Melodia îl însoțea, reverbera 
catifelat dinspre pereţii curţii interioare şi brusc încetini, când el 
ajunsese la capătul scării şi păşi pe circumvalaţia deschisă. 

Între creneluri, la o oarecare distanţă, stătea o făptură suplă, 
cu genunchii îndoiţi, înghesuită între nişte blocuri de piatră. Era 
întoarsă cu spatele la el şi complet adâncită în cântec. Părul 
castaniu era răvăşit de vânt şi dansa aproape perpendicular pe 
rafalele lui. 

Faun rămase locului şi-şi trase răsuflarea. Apoi porni încet 
spre ea. Un cavaler proptit în lance îi aruncă o privire 
morocănoasă, dar nu-l opri. 


La cinci paşi de Saga, Faun zăbovi din nou. Ochii îi ardeau. Cu 
dosul palmei îşi ştergea nerăbdător lacrimile de pe obraji. Mama 
lor le cânta această melodie uneori, când ei erau încă foarte 
mici. 

Momentul se dilata, devenind eternitate, în vreme ce el 
rămânea pe loc, incapabil să facă cei câţiva ultimi paşi şi să-i 
atingă umărul. Să-i vorbească. Sau, pur şi simplu, să se 
învârtească în jurul ei şi s-o privească în faţă. Atâtea săptămâni 
doar pentru această clipă. Aidoma gândurilor unui muribund, în 
mintea lui se derulau tablouri şi scene de călătorie, un licăr de 
impresii şi sentimente, de durere şi furie şi patimă. 

Îi fusese dor de ea. Abia acum îşi dădea seama cât de mult îi 
lipsise. 

— Saga? îi tremura vocea. Vorbea încet de tot, şi numele ei se 
topea în melodia flautului. Saga! 

Ea ridică puţin capul, dar ţinea în continuare la gură 
instrumentul. Melodia mai răsună câteva secunde, apoi se opri. 
Flautul fu pus jos după oarecare şovăire. Mâinile subţiri şi 
bronzate, pe care le cunoştea ca pe propriile lui mâini, 
tremurau. 

Timpul se coagula într-o ceaţă vâscoasă ca mierea. 

Saga se întoarse spre el încet. Era ceva cu faţa ei, o cicatrice 
teribilă pe obrazul stâng, dar Faun nici nu-i dădu atenţie. Privea 
numai în ochii ei. La fel cum ea privea în ochii lui. 

XXX 

Era bucuroasă pentru că stătea atât de bine înţepenită între 
creneluri. 

| se tăiase respiraţia, flautul aproape îi alunecase printre 
degete. Dar apoi strânse atât de tare instrumentul, încât 
ameninţa să se spargă între degetele ei. În mintea ei melodia 
continua să răsune, nu propria ei melodie, ci un ecou al acelei 
muzici deseori interpretate de mama lor. Şi odată cu ea revenea 
totul, acel sentiment, acea amintire, durerea înspăimântătoare 
atunci când Violante i-l luase pe Faun şi se temuse că era pentru 
totdeauna. 

Apoi, el era din nou lângă ca, o trăgea afară dintre creneluri, 
în timp ce o şi îmbrăţişa şi bâiguia cuvinte care treceau 
fluturând pe lângă ea, căci cuvintele nu erau importante, nimic 


nu era important, doar îl avea din nou pe Faun. Se agăţaseră 
unul de altul, plângeau şi râdeau deodată, în timp ce melodia pe 
jumătate uitată din amintirea lor îi învăluia ca un cocon 
înlăturând orice altceva. 

„Numai el şi cu mine, se gândea Saga. Fraţi. Gemeni”. 

— Unde ai fost? şopti ea înecându-se cu lacrimile. Unde-ai fost 
în tot acest timp? 

— Niciodată prea departe, rosti încet Faun. 

— Credeam că te-am pierdut. 

Faun vorbea întruna, zicea ceva de vase pe mare, de pieţe de 
sclavi şi tot soiul de alte lucruri, dar ea nu privea decât în ochii 
lui, care semănau atât de mult cu ochii ei, chiar dacă alte 
asemănări exterioare nu prea mai aveau. 

Faun ridică o mână, ca şi când ar fi vrut să-i atingă cicatricea 
de pe faţă, dar se opri imediat. Saga însăşi uitase de ea de când 
nu părea s-o mai doară nu numai cicatricea vindecată, ci nici 
altă părticică din corpul ei. Durerea devenise un însoțitor 
familiar, un prieten apropiat al lipsurilor şi arşiţei şi cumplitei 
oboseli. Acum erau de aproape patru zile la Krak des Chevaliers 
şi aşteptau întoarcerea unei patrule din ţinuturile selgiucizilor, 
dar, cu toată tihna pe care o găsiseră aici, epuizarea Sagăi nu 
ceda. 

Nici măcar acum, când ea şi Faun stăteau ciuciţi faţă-n faţă, 
îmbrăţişându-se. În acest moment, totul ar fi trebuit să fie bine. 
Atâtea lucruri uitate, atâtea şterse. 

Dar, într-un fel, nimic nu era bun şi ea nu înţelegea de ce. 

Ba da, acela. 

Îl avea din nou. Şi nu tocmai despre el era vorba? Cum ar fi 
putut să piardă din ochi aşa ceva? Da, cum - şi tocmai acum, în 
acest moment? 

ÎI îmbrăţişă şi mai strâns. Niciodată nu-i va mai da drumul. 

— Mergem acasă, îi şopti el la ureche. Mergem împreună 
acasă, da? 

Ea întârzie cu răspunsul, închise ochii şi respiră profund. 

— Nu, spuse apoi. Nu pot merge acasă. Incă nu. 

— Vrei să rămâi cu ea? O privea, dar nici măcar nu făcu o 
mişcare. Pentru a-l găsi pe Gahmuret? 

Saga dădu din cap. 


Faun respiră adânc. O parte din el refuza să creadă ce auzise. 
Ridică privirea. 

— Atunci merg cu tine, spuse. Indiferent încotro o apuci şi cu 
cine şi pentru care motiv - merg cu tine. Nu te mai las singură. 


La râul de bazalt 


Când coborâră scara, Faun şi Saga văzură că Zinder stătea 
lângă Violante. Amândoi discutau aprins. Tiessa răsuflă uşurată 
când îl descoperi pe Faun, ridică din umeri neajutorată şi se 
grăbi spre el şi spre Saga. 

— Zinder? îi scăpă Sagăi. Cum a ajuns aici? 

— Cu noi, spuse Faun. Noi l-am adus. 

Tiessa se opri în faţa lor. 

— Sau el pe noi. Mai degrabă el pe noi. Îi zâmbi Sagăi. Eu sunt 
- o ezitare scurtă de tot, o privire întrebătoare către Faun - 
Tiessa. 

Saga îi zâmbi şi ea. 

— Eu sunt Saga. Trebuie să-mi povestiţi totul. Dar mai întâi... 
Privi spre Faun, apoi scurt spre Tiessa. Aş vrea foarte mult să-l 
salut pe Zinder. 

Tiessa privi în jos spre Violante şi spre mercenar. loaniţii se 
retrăseseră clătinând din cap, aparent bucuroşi că acum 
contesa îşi găsise altă victimă pentru capriciile ei belicoase. 

— Nu este un moment bun, spuse Tiessa. 

Dar Saga o şi pornise. 

— De ce aici nu ascultă nimeni ce spun? întrebă încet Tiessa. 
Exuberant, Faun o luă în braţe şi o sărută. După o clipă, se opri 
şi o privi cercetător. 

— Doar nu-ți închipui că s-a schimbat ceva din cauza ei, nu-i 
aşa? Tiessa părea surprinsă că i-au fost ghicite gândurile şi, în 
acelaşi timp, uşurată, şi se grăbi să-l sărute. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

In momentul în care o văzuse pe Saga, toată epuizarea se 
scursese de pe el. Dar acum o nouă grijă îl asalta şi el nu prea 
ştia cum să i-o spună Tiessei. 

O cută se ivi între sprâncenele Tiessei. 

— Ce e? 

Faun şovăi puţin, apoi îşi luă inima-n dinţi. 

— Saga vrea s-o însoţească pe Violante. Să pătrundă şi mai 
mult în acest... iad de afară. Să meargă mai departe spre est. 

— Ca să-l găsească pe Gahmuret? 


Faun dădu din cap. 

— Şi tu nu vrei s-o laşi singură. 

El îi evită privirea, deşi Tiessa nu părea furioasă. Nici măcar 
dezamăgită. Dar tocmai acest lucru îl dezorienta. 

— Nu pot, pur şi simplu, să mă uit cum dispare din nou. 
Tocmai am regăsit-o, şi acum... Se întrerupse, pentru că nu mai 
avea cuvinte, şi se gândea că Tiessa l-ar înţelege sau nu, 
indiferent ce ar spune el şi ce explicaţii ar căuta. El nu putea s-o 
lase, pur şi simplu, pe Saga să plece. Nu iarăşi. 

Nici acum Tiessa nu lăsa să se vadă ce-i trecea prin cap. 

— Dacă faci o clipă abstracţie de ce le-a făcut Violante 
altora... tuturor fetelor acelora de pe insulă şi familiilor lor de 
acasă... Dacă poţi să uiţi doar foarte puţin timp toate acestea, 
atunci poţi s-o şi înţelegi, nu? Tăcu un moment. A luat o mulţime 
asupra ei, pentru a-l regăsi pe cel pe care-l iubeşte. 

— Vrei să spui că la fel e cu Saga şi cu mine? 

Tiessa scutură din cap. 

— Nu la fel. Dar tu poți s-o înţelegi, nu? Eu cred că eu pot. 
Cobori glasul. Dacă tu ai fi cel dispărut, eu aş... Se întrerupse. 

Faun o sărută din nou, de data aceasta mult mai puţin 
exuberant decât şovăielnic, aproape puţin nesigur. 

— Lasă-mă să vin cu voi, spuse Tiessa. 

— Dar este... 

— Prea periculos? Tocmai de aceea. 

— Ai înnebunit. 

— Şi nu-ţi mai face griji pentru Saga. Până acum a scos-o la 
capăt fără tine şi cu siguranţă nu i-a fost mai uşor decât nouă. 

— Dar... 

Cât despre mine, îl întrerupse ea. 

— Eu mă bucur pentru fiecare zi în care pot fi cu tine. 

Faun ştia exact ce voia ea să spună în realitate: că se bucura 
pentru fiecare zi în care putea să-şi amâne hotărârea definitivă. 
XXX 

Saga ajunse la Zinder şi Violante şi îşi drese glasul, văzând că 
mercenarul n-o observase. Dar atunci trăsăturile lui se 
destinseră. Izbucni într-un râs fericit. Violante strânse buzele 
înciudată, când el o ridică în aer pe Saga şi o îmbrăţişă în extaz. 

— Potoleşte-te, strigă Saga râzând. 


— Zinder! Potoleşte-te! Cineva ar putea crede... 

— Că unii nu suportă prea bine atâta soare cât e aici, spuse 
Violante. 

Zinder o lăsă jos pe Saga. 

— Doamne, fato, cu ce cicatrice urâtă te-ai ales! 

Contesa interveni imediat. 

— Acum, explică-mi naibii ce cauţi tu aici. 

Zinder tăcea. Saga îşi muşcă şi ea buzele. Era o problemă 
între ei doi. 

— Ce vrei, Zinder? întrebă contesa în şoaptă. 

— Ştiu de ce sunteţi aici. Lăsaţi-mă să merg cu Voi până la 
capăt. 

— Eu mă duc la Gahmuret. 

— Ştiu şi asta. 

Ea îl cercetă cu privirea o bună bucată de timp. 

— Dar tu nu înţelegi, de ce, rostiră slab buzele ei. Crede-mă, 
nu poţi să înţelegi. 

Spunând acestea, se întoarse şi plecă, dar nu destul de 
repede, încât Saga să nu-i poată zări lacrimile. 

— La dracu', ce-a vrut să spună? mormăi Zinder. 

Saga îl privea neputincioasă. 

— Habar n-am, spuse. Apoi îl luă de mână. Vino! Avem multe 
de povestit. 

Zinder mai rămase locului un timp, privind, fără nicio urmă de 
expresie pe chip, în urma Violantei. Apoi făcu un semn cu capul 
şi porni după Saga spre fratele ei şi spre fată. 

XXX 

Două zile mai târziu, părăsind fortăreaţa, cei zece ioaniţi care- 
i însoţiseră pe Saga, Violante şi Karmesin de la Margat la Krak 
des Chevaliers călăreau din nou împreună cu aceştia. In afară 
de aceasta, comandantul cetăţii le mai dăduse pentru drum încă 
alţi zece bărbaţi, trei dintre ei iscoade, care abia cu o zi înainte 
se înapoiaseră cu patrula întârziată din Orient şi arătau atât de 
sleiţi, încât Faun se îndoia cât se poate de serios că aceştia ar 
mai fi rezistat încă o dată la toate eforturile unei călătorii. 

Dar curând se vădi că el subapreciase călăreţii. În timp ce toţi 
ceilalţi sufereau din pricina arşiţei şi, cu fiecare oră ce trecea, se 
prăbuşeau tot mai mult în şa, iscoadele călăreau neobosite în 


fruntea convoiului, ţineau sub supraveghere împrejurimile 
sărăcăcioase şi erau mai atenţi şi mai vigilenţi decât toţi ceilalţi. 

Faun călărea alături de Tiessa, în vreme ce calul Karmesinei îi 
urma la doar câţiva paşi. Faun nu era prea lămurit în privinţa ei, 
deşi ar fi fost uşor să fie cu totul subjugat de ea. In cele două 
zile care se scurseseră aproape că nici nu-i adresase vreun 
cuvânt, dar fusese mai tot timpul în preajma Sagăi, chiar şi 
atunci când el ar fi preferat să poată vorbi între patru ochi cu 
sora lui. De câteva ori Karmesin a dispărut brusc, şi de fiecare 
dată Saga a profitat de moment pentru a-i vorbi de ea, de 
apariţia ei la Veneţia, de generozitatea ei, dar şi de cât de 
periculoasă era. La început lui i-a fost greu să creadă, dar, cu 
cât observa mai mult concubina, cu atât mai convins era că 
Saga nu exagerase. Karmesin nu era o femeie obişnuită, şi 
această impresie nu era doar rezultatul apariţiei ei impecabile. 
Da, era impecabilă, chiar şi după luptele de pe insulă, care 
costaseră viaţa atâtora. Nicio cicatrice, nici măcar o zgărietură. 
Un spirit. 

In schimb, contesa Violante era cu mult mai puţin o enigmă 
decât presupusese el iniţial. N-a căutat să intre în vorbă cu ea, 
şi nici ea n-a făcut nicio încercare de a oferi vreo explicaţie 
pentru ce i se făcuse lui pe muntele Lerch. La început, el tot mai 
credea că ruşinea sau, cel puţin, conştiinţa ei ar fi putut fi cauza, 
dar apoi s-a lămurit că Violante, pur şi simplu, nu-şi pierdea 
vremea gândindu-se la el. Ea trepida de încordare, abia mai 
fusese în stare să aştepte plecarea, iar el se întreba uneori, în 
modul cel mai serios, dacă ea se mai gândise măcar o singură 
dată că tânărul care acum călărea alături de ea era acelaşi cu 
cel pe care-l aruncase în temniţă pe muntele Lerch. Dar el nu 
era decât o victimă în plus pe care ea contase pentru revederea 
cu Gahmuret, şi după toţi morţii de pe insulă aproape că el 
putea să înţeleagă cum, în ochii ei, săptămânile suferinţei lui în 
temniţă abia dacă meritau atenţie. Aşa era ea, acesta era 
miezul caracterului ei - şi Faun se mai întrebă o dată ce găsise 
la ea Zinder. 

În acel moment, mercenarul se ţinea la distanţă de Violante, 
ceea ce nu mira pe nimeni. In ultimele zile, cei doi vorbiseră de 
mai multe ori între patru ochi şi numai Dumnezeu ştia ce 


discutaseră. În orice caz, comportamentul Violantei nu se 
schimbase cu nimic. Părea să creadă că cel mai bun lucru era 
să-l ignore mai tot timpul. lar Zinder se acomodase cu această 
soartă, chiar dacă nu se lăsase oprit de la a-şi însoţi contesa. 
Faun presupunea că, poate, făcea acest lucru şi pentru el însuşi, 
pentru Tiessa şi pentru Saga. Dar despre cum stăteau lucrurile 
în realitate Zinder nu sufla o vorbă. 
XXX 

Peisajul prin care călăreau cu cei douăzeci de cai de luptă se 
revela într-un cenușiu monoton, un pustiu de praf din grohotiş 
de bazalt şi nisip, care, de la depărtare, părea o câmpie, dar în 
realitate se compunea din nenumărate coline şi văi plate. La 
început, iscoadele desfăşuraseră ceata într-o formaţiune 
triunghiulară mai laxă, dar apoi reveniseră la o linie şerpuită, în 
care niciodată nu mergeau unul lângă altul mai mult de trei 
armăsari. Dezavantajul era că, de cele mai multe ori, unul din 
capetele convoiului scăpa privirii dincolo de vârful rotund al câte 
unei coline; în schimb, mergând în această formaţie, era mai 
uşor să te aperi de atacatori. 

lar iscoadele păreau să conteze în orice clipă pe atacatori, cel 
puţin aceasta era impresia lăsată curând asupra lui Faun şi a 
celorlalţi. Dar în dimineaţa celei de a doua zile, unul dintre 
bărbaţi se retrase, până făcu joncţiunea cu Faun, Saga şi ceilalţi 
aflaţi în mijlocul convoiului. 

Numele ioanitului era Wolfram von Durffenthal. Era unul 
dintre bărbaţii a căror înapoiere o aşteptaseră Violante, Saga şi 
Karmesin. 

Acceptase fără să crâcnească misiunea de a porni din nou 
călare pe această duşmănoasă fâşie de pământ. Deşi nimeni nu- 
| prezentase drept comandantul convoiului lor, nu exista nicio 
îndoială că ceilalţi cavaleri se încredeau în experienţa lui în 
aceste ţinuturi pustii şi fantomatice. 

Durffenthal era înalt şi era tot atât de sfrijit ca toţi ioaniţii 
întâlniți până atunci. Cu toată arşiţa, purta uniforma neagră a 
ordinului său deasupra zalelor şi a pantalonilor de piele. Avea 
ochi pătrunzători care rivalizau cu albastrul strident al cerului. 
Părul lui lung era cenuşiu precum praful de bazalt suflat peste 


coline. De şa avea fixată o spadă pentru două mâini, de 
cingătoare - o sabie lungă. 

— Să nu vă faceţi griji prea mari, spuse el. Există un fel de 
acord cu selgiucizii, care sperăm să-i oprească de a ne ataca. 

— Sperăm? întrebă Violante sceptic. Şi ce e un fel de acord? 

— Avem de-a face cu un popor din triburile nomade. Nu 
fiecare din aceste mulţimi de războinici va respecta ceea cea 
promis sultanul lor câtorva creştini ca noi. 

Înainte ca Violante să se amestece din nou, Zinder întrebă: 

— Dar cum de s-a putut face o asemenea promisiune - 
indiferent de cine? Selgiucizii şi creştinii nu sunt duşmani de 
moarte în Ţara Sfântă? 

— Selgiucizii nu sunt nişte măcelari neinstruiţi. S-ar putea 
spune că unii dintre conducătorii lor se pricep la diplomaţie cu 
mult mai mult decât ai noştri. Fac comerţ cu Ciprul şi chiar cu 
Veneţia. N-ar trebui să-i subapreciaţi. 

— Dar se spune că Voi asiguraţi graniţa împotriva lor. 

Durffenthal oftă. 

— Ordinul nostru sună să apărăm graniţa împotriva tuturor şi 
a oricui care îndrăzneşte s-o încalce. Selgiucizi, sarazini, asasini. 
Dumnezeu ştie împotriva cui mai mult. Deseori se pare că 
luptăm împotriva spiritelor propriilor noastre spaime, a 
himerelor, pe care şi le insuflă reciproc marii maeştri şi cardinalii 
de la Roma, fără a fi pus măcar o dată piciorul pe aceste 
pământuri. Ei vorbesc de o graniţă - dar vedeţi vreuna aici? 
Există vreuna? Uneori mă apucă îndoielile. Scutură din cap 
supărat: Aici, noi nu suntem altceva decât toleraţi. Dacă 
oamenii nu ne sunt duşmani, în schimb, e însăşi ţara. Şi ce 
graniţă să ne apere de ea! 

Faun se trezi din somnolenţa monotonă produsă de călăritul 
prin pustiu şi înclină capul fără să înţeleagă. 

— Selgiucizii sunt sau nu duşmanii noştri? 

Chipul ioanitului, bronzat, cu pori mari, uscat şi lustruit de 
vântul deşertului, se strâmbă. 

— Câteodată sunt, câteodată nu sunt. 

— Vorbiţi în ghicitori, spuse Violante. 

loanitul zâmbi 


— Eu cred că astăzi nu sunt duşmani. Nu, atâta timp cât 
există un duşman comun, care ne ameninţă pe amândoi. 

Faun şi Tiessa schimbară o privire, în vreme ce Saga arăta ca 
şi când ar fi înghiţit ceva ce-i irita gâtul. 

Violante avea o expresie împietrită. 

— La cine vă referiţi? Poate că, într-adevăr, ea nu înţelegea. 
Sau poate că nu voia să priceapă. 

— O ştiţi prea bine, replică netulburat Durffenthal. Era de prea 
multă vreme în această ţară şi trecuse prin prea multe 
momente de groază, pentru a mai respecta regulile politeţii faţă 
de o femeie ca Violante. Vorbesc de oamenii soţului Vostru. 

Violante mai ţintui o clipă cu privirea cavalerul, apoi îşi 
întoarse faţa şi privi tăcută în nişte depărtări incerte. 

Karmesin îşi mână calul până ajunse lângă ioanit. 

— V-aţi aliat cu selgiucizii împotriva lui Gahmuret? 

— Să zicem că selgiucizii se bat cu el, în timp ce noi 
supraveghem totul şi când şi când raportăm la Krak. li mai 
aruncă o privire dintr-o parte Violantei, dar ea părea cu gândul 
altundeva. Gahmuret şi oamenii lui s-au furişat într-o fortăreață 
veche şi de acolo au atacat ani de zile caravanele selgiucizilor. 
Au târât, au necinstit şi apoi au vândut ca sclavi femei şi copii. 
Noi am ştiut de toate acestea, dar nu ne-am apropiat, pentru că 
cetatea lui se află prea adânc în ţinutul selgiucizilor. Ca să fiu 
sincer, multora de aici le-a păsat prea puţin de ce se întâmpla 
cu câteva sute sau câteva mii de necredincioşi - până când şi 
domnii de la Roma s-au lămurit, că un comportament ca cel al 
contelui poate transforma într-un timp foarte scurt o pace atât 
de şubredă într-un război de proporţii. 

Tiessa privea în faţă. Vârtejuri de praf dansau peste coline. 

— De aceea o alianţă cu selgiucizii. Pentru a-l bate pe 
Gahmuret. 

Cavalerul încuviinţă dând din cap. 

— Nu e niciun secret că acum ordinele se pregătesc pentru un 
nou asalt asupra lerusalimului. Şi dacă se va lupta acolo jos, 
nimeni nu mai are nevoie de un al doilea câmp de bătaie aici în 
Orient. Selgiucizii şi sarazinii ne-ar nimici între ei. 

— Prin urmare, Gahmuret este preţul pus fără jenă de 
selgiucizi, spuse cu dispreţ Violante. 


— Ce se întâmplă cu el, el trebuie să-şi impute lui însuşi, 
contesă. Faţă de ei, noi nu ne-am obligat decât să nu-l ajutăm 
pe el. Asta e totul. 

Violante nu replică nimic, ci se adânci din nou într-o tăcere 
sumbră, în timp ce ceilalţi schimbau între ei priviri nesigure. 

— Eu am fost de părere că Voi ar trebui să cunoaşteţi toate 
aceste lucruri, spuse Durffenthal. Aş fi preferat ca la Krak să 
luaţi cunoştinţă de situaţia din ţinutul selgiucizilor. Dar superiorii 
mei au considerat că părerea mea e greşită. Aceasta înseamnă 
că eu tocmai am încălcat ordinul lor expres. Spre binele nostru, 
al tuturor, sper. 

Zicând acestea, şi-a mânat calul înainte şi a revenit în vârful 
convoiului. 

Violante privi lung în urma lui. Faun se aştepta la lacrimi, sau 
la furie. Dar Violante părea mai degrabă dusă pe gânduri. 

Işi lăsă calul mai în urmă şi mult timp nu mai auziră o vorbă 
de la ea. 

XXX 

De la depărtare părea un râu, şi totuşi nu era. 

— Praf de bazalt, spuse Durffenthal, când îşi opriră caii pe un 
platou stâncos şi priviră în jos spre o vale şerpuită. O vână de 
praf pur, care se întinde peste multe mile de la nord la sud. 
Dacă există ceva ca o graniţă, pe care a tras-o ţinutul însuşi, 
atunci aceasta este. 

Intr-adevăr, ar fi putut fi luată drept cursul unui râu, care 
împărțea în arcuri largi depresiunea dintre stânci. În locul cel 
mai îngust, bizarul fluviu din praf de bazalt măsura o sută de 
paşi. Acolo, un pod suspendat ducea de la un mal la altul. 

— Ce e cu acest pod? întrebă Faun şi arătă spre banda lungă 
de frânghii şi scânduri. Dacă ce e dedesubt nu e apă, de ce nu 
putem trece, pur şi simplu, călare pe deasupra. 

— Eu am văzut oameni scufundându-se în acest praf ca într-o 
mlaştină, spuse cavalerul. Este mai fin decât făina, dar tot atât 
de greu ca plumbul. Vântul ridică straturile lui superioare, dar 
niciodată mai mult de un lat de deget. Ca şi când Atotputernicul 
însuşi ar voi ca praful să rămână acolo unde este. 

Câţiva dintre ioaniţi se închinară şi Tiessa făcu acelaşi lucru. 


Cu o zi înainte, lăsaseră în urmă ţinutul colinar vălurit. Din 
zorii zilei străbăteau un pustiu de pietre. Obstacole ciclopice, cu 
margini ascuţite şi de netrecut, îi obligaseră mereu să facă largi 
ocoluri, copitele cailor lor râcâiau grohotişul. Când şi când, 
deasupra lor se roteau păsări în arşiţa clocotitoare. 

Şi-au mânat armăsarii şi caii de povară în josul pantei şi s-au 
apropiat de un ieşind stâncos, de unde podul se întindea peste 
fluviul de praf. Durffenthal trimise câţiva cavaleri în direcţii 
diferite, pentru a cerceta împrejurimile, dar niciunul nu dăduse 
de vreun indiciu de capcane. 

Înşiruiţi într-o linie lungă, unul în urma celuilalt, şi-au dus de 
frâu caii pe cărare. Din apropiere, scândurile păreau şi mai 
şubrede, dar Durffenthal i-a asigurat că el trecuse de multe ori 
peste pod fără a păţi ceva. Faun observă că Tiessa ţinea într-o 
mână mica fiolă pe care i-o dăduse Katervater la bordul vasului 
Sturmhochzeit. 

In mai multe locuri, lipseau câteva scânduri şi era nevoie de 
mare atenţie, pentru ca niciun cal să nu se prindă între 
interstiţii. Ajunşi pe partea cealaltă, toţi simțeau nevoia unui 
popas, dar Durffenthal şi iscoadele îi zoriră. 

— In sus!  loanitul arătă spre o creastă de stâncă 
prăpăstioasă, cam la o jumătate de oră de mers. De acolo ne 
putem vedea ţinta. 

Primiră astfel un nou imbold, şi curând fluviul fantomatic cu 
valurile sale rigidizate de praf rămase în urmă. Praful de bazalt 
le scârţâia între dinţi şi le ardea în ochi. Până şi Karmesin nu mai 
părea atât de impecabilă şi curată ca la plecarea lor de la Krak, 
cu patru zile înainte. Meşa neagră era pudrată cenuşiu şi o făcea 
să pară mai înaltă. Sub ochi avea cercuri întunecate. 

In cele din urmă, îşi conduseră caii spre înălţimea plină de 
crăpături şi-şi îndreptară privirile spre răsărit. Şi din partea 
aceea vântul le aducea praf. 

In faţa lor se întindea un câmp stâncos vast, care se termina 
abia la orizontul licărind dinaintea unui lanţ muntos. În mijlocul 
acestei întinderi, se afla o înălţime singuratică, cu pante de 
grohotiş şi nisip. Pe ea era o fortificaţie, cea de-a treia în 
ultimele zile, şi, cu toate acestea, se deosebea considerabil de 
Margat şi Krak des Chevaliers. 


Odinioară putea să fi fost o cetate impunătoare, din piatră 
galben-maronie cu metereze masive şi ziduri de frontispiciu 
dinţate, în mijlocul căreia se înghesuiau complicate clădiri ca 
nişte cuburi. Se distingeau foarte clar cupola şi minaretul unei 
moschei, mai înaltă decât toate celelalte construcţii. Dar ceea 
ce fusese odată o fortăreață impresionantă nu mai era astăzi 
decât o ruină. Din curţile şi gangurile dintre clădiri se ridica 
fumul, mai multe fire subţiri şi o coloană mai groasă, ca un nor, 
care se desfăceau ca un evantai deasupra zidurilor şi bântuiau 
peste câmpie ca un văl pestilenţial. Din prima clipă, Faun şi 
ceilalţi recunoscură mirosul de cenuşă umană. 

În vreme ce ochii lor se obişnuiau cu luminozitatea ținutului 
stâncos pârjolit, izbutiră să vadă mai exact ce se petrecea în 
jurul fortăreței. Un inel larg de corturi se desfăşura în jurul 
înălţimii, populate de un furnicar de războinici. Peste câmpie 
răsunau strigăte într-o limbă străină, dar în momentul acesta 
lupta părea să fi încetat; Faun nu zări nicăieri cete atacatoare. 

Durffenthal îi presa s-o pornească. Îi puse să coboare cealaltă 
parte a crestei stâncii până jos în câmpie, şi curând în 
întâmpinarea lor deja venea un grup de selgiucizi pe nişte 
armăsari impunători. Faun, Saga şi Tiessa înţepeniră în şei. 
Câţiva războinici ţineau cu o mână hăţurile şi cu cealaltă agitau 
iatagane, în vreme ce pe deasupra ținutului stâncos plutea un 
strigăt turbat. Câţiva ioaniţi au apucat nervos spadele, dar 
Durffenthal şi celelalte iscoade experimentate îi domoliră. 

Mina arborată de Zinder dovedea respect faţă de curajul 
ioanitului. În timp ce călăreau, se întreţinuse de mai multe ori cu 
Durffenthal, şi pentru prima oară Faun avu sentimentul că 
Zinder arăta un respect nelimitat faţă de un alt om. 

Selgiucizii îşi opriră caii într-un nor de praf. Purtau veşminte 
fără culoare, care nu lăsau la vedere decât faţa şi mâinile, şi cu 
toate acestea păreau să nu sufere prea tare din pricina arşiţei 
ca ioaniţii asudaţi sub oţelul şi uniformele lor negre. 

Conducătorul războinicilor se întoarse spre Durffenthal şi 
vorbi cu el în limba sa maternă. Cei doi bărbaţi se cunoşteau, şi 
pălăvrăgeala se încheie cu un semn sacadat al selgiucidului, cu 
o strângere zdravănă de mână şi cu un gest al lui Durffenthal, 
prin care arăta că îşi pot continua călătoria. Armăsarii 


selgiucizilor galopau înainte, urmaţi la o distanţă mică de cei 
douăzeci şi şase de bărbaţi şi femei din Occident. 

Curând, dincolo de praful stârnit se văzu din nou muntele 
fortificat, încercuit de corturile asediatorilor. Pe povârnişuri se 
săpaseră şanţuri de apărare, se bătuseră şiruri complicate de 
ţăruşi ascuţiţi şi se făcuseră baricade din piatră şi lemn. Toţi 
fuseseră de mult dărâmaţi sau călcaţi în picioare de cai. Dar 
pentru aceasta, atacatorii plătiseră şi ei un preţ. În labirintul de 
ţăruşi putrezeau cadavrele a nenumărați cai, pe jumătate 
descompuşi şi umflaţi de căldură. Faun nu descoperi nicăieri 
cadavre umane. Selgiucizii îşi venerau morţii. 

O observă cu coada ochiului pe Violante. Orice i-ar fi trecut 
prin cap la vederea acestui spectacol era bine ascuns sub o 
mască de calm. Incercă, pentru o clipă, să se pună în situaţia ei. 
Călăreau în tabăra acelor oameni, care-i doreau lui Gahmuret 
moartea. Aceia care de ani de zile luptau cu înverşunare 
împotriva lui Gahmuret şi a celor care-i rămăseseră credincioşi. 
Cu ce se încărcase Violante, pentru a-l revedea pe Gahmuret? 
Minciuni, trădări, suferinţe înmiite. Şi acum se afla pe 
neaşteptate de partea duşmanilor săi de moarte. 

Faun îşi întoarse repede privirea, îşi mână calul mai aproape 
de cel al Tiessei şi o apucă de mână. Saga li se alătură şi astfel 
călăriră toţi trei într-un şir printre corturile selgiucizilor, în timp 
ce Karmesin şi Zinder rămaseră în faţa lor, iar Violante în urmă. 

In ochii tuturor pe lângă care trecuse călare, se citea 
neîncrederea şi curând avea să-şi dorească să nu-i fi privit. Chiar 
dacă exista un acord, ostilitatea de pe chipurile selgiucizilor nu 
era îndreptată doar împotriva celor care se baricadaseră în 
cetate. Le era destinată fiecăruia din ei. Lui Faun, Saga, Tiessa - 
tuturor. 

Li se permise să-şi mâne caii la o adăpătoare, iar lor li se oferi 
apă din burdufuri de piele. Toţi au băut lacom, doar Violante a 
ezitat şi a frecat mult gura burdufului, înainte de a lua, în sfârşit, 
câteva înghiţituri şi de a da grăbită mai departe burduful. 

Durffenthal dispăru şi se întoarse la ei abia după un timp. 
Stăteau unul lângă altul în nisip, priviţi suspicios de selgiucizi. 
loaniţii erau extrem de vigilenţi, dar îşi dădeau toată silinţa de a 
nu provoca pe nimeni prin mişcări sau vorbe necontrolate. 


Cu vocea scăzută, Durffenthal se adresă Violantei. 

— Contesă, acum ascultaţi-mă foarte atent! Probabil că 
nimeni nu vorbeşte limba noastră, dar eu vreau să fiu 
prevăzător şi de aceea spun toate acestea doar o dată. 
Conducătorul acestei armate este un bărbat pe nume 
Nizamalmulk, şi el Vă permite să urcați la cetate. Speră că îl veţi 
determina pe soţul Vostru să predea cetatea. 

Ea nu răspunse, doar asculta. 

— Eu ştiu că nu veţi face aceasta, continuă cavalerul. Dar 
înainte de a merge la el, spuneţi-mi, totuşi, un lucru: ce vreţi 
exact să faceţi? El o privea insistent, dar ea nu-i evită privirea 
pătrunzătoare. De ce aţi venit aici, contesă? Gahmuret nu va 
părăsi cu Voi fortăreaţa. Nici nu ştiu măcar dacă selgiucizii Vă 
vor mai lăsa să ieşiţi de acolo, odată ce sunteţi înăuntru. 

Cum Violante continua să nu dea niciun răspuns, Saga spuse 
încet: 

— Veţi muri acolo, sus. 

Contesa întoarse încet capul în direcţia Sagăi, şi apoi pe 
buzele ei acoperite de praf apăru un zâmbet domol. 

— Poate. 

— Încă mai puteţi da înapoi, spuse ioanitul. Dacă doriţi, încă 
în ceasul acesta mai putem porni înapoi spre Krak. 

Ea scutură din cap. 

— Nu puteţi înţelege asta. 

El râse fără urmă de umor. 

— În anii de când sunt în această ţară, am văzut destui 
oameni mergând de bunăvoie la moarte, şi, credeţi-mă, până la 
urmă n-a avut nicio importanţă pentru ce au făcut-o. La urmă, 
contesă, nu veţi mai fi decât un leş în plus, pe care-l scot 
selgiucizii dintre aceste ziduri. 

— Hotărârea mea e de mult luată, răspunse Violante, 
stăpânită şi acum de acea ciudată linişte. Şi nimic din ce spuneţi 
nu va schimba ceva din ea. 

— Ce se va întâmpla cu fiul Vostru? întrebă Faun. 

— Am avut grijă să-l las în mâini sigure. 

Faun privi spre Zinder, dar acesta doar strângea buzele şi o 
privea tăcând pe Violante. Faun înţelese că Zinder o 
abandonase. Mercenarul îi păruse întotdeauna cineva care nu-şi 


pierde din ochi țelul. Totuşi, în ultimele patru zile, ceva se 
întâmplase cu el. Era ceva legat de respect? De resemnare? 
Faun nu găsea răspunsul. 

Privea mut fortăreaţa de sus, care brusc nu mai era altceva 
decât o grămadă de ziduri pe jumătate distruse în Nicăieri. 
Această cetate era un mormânt, indiferent câtă vreme ar mai fi 
putut s-o apere oamenii lui Gahmuret. Câteva săptămâni. 
Câteva luni. Chiar dacă ar fi avut acolo, sus, apă proaspătă, cât 
timp le-ar mai fi putut ajunge proviziile de hrană? 

Contesa se ridică. 

— Vă mulţumesc tuturor, spuse, privi pe rând pe fiecare, apoi 
ceva mai mult pe Zinder, la urmă pe Saga. [ie nu ţi-am 
mulţumit niciodată, Saga, pentru ce ai făcut, şi era de mult 
vremea s-o fac. Şi pentru a mă scuza. 

Faun se gândea cât de absurd era totul. O mulţumire. Scuze. 
Nimeni nu mai avea nimic de dat, nimic de acordat. 

Saga clătină tăcută din cap, cu privirile în pământ. Faun se 
întreba ce se petrecea cu ea. O compătimea pe Violante? 
Cerule, el nu ştia nici măcar dacă e/ o compătimea? N-avea 
toate motivele s-o urască? Şi, totuşi, ceva din situaţia aceasta îl 
făcea aproape să simtă compasiune. Poate era caracterul 
irevocabil a ceea ce urma să se întâmple. Recunoaşterea 
faptului că nimic, absolut nimic nu se mai putea schimba. 

— Pot s-o pornesc imediat? îl întrebă Violante pe conducătorul 
ioaniţilor. 

Durffenthal făcu un semn cu capul. 

— Şi Vă aşteptaţi ca noi să fim doar privitori? Zinder vorbea 
atât de calm, încât ceilalţi îşi ţineau respiraţia. Să privim cum 
urcați acolo şi dispăreţi în acel abator? 

— Nu-ţi face iluzii, Zinder. Contesa făcu jumătate de pas 
înapoi. Privi în pământ, apoi brusc în sus, spre fortăreață. Acesta 
e sfârşitul. 

leşi din cercul celorlalţi, ca şi când ar fi vrut să rezolve scurt 
ceva, trecu pe lângă selgiucizi şi începu să urce spre poarta 
cetăţii. Nimeni nu încercă s-o reţină, pe când urca panta printre 
şirurile de ţăruşi şi gropi pe jumătate astupate. 

— Şi eu aş fi făcut la fel, spuse pe neaşteptate Tiessa. 

Faun se întoarse spre ea, întrebător. 


— A luat o hotărâre şi nu se abate de la ea. Pleoapele Tiessei 
tremurară scurt, dar apoi se stăpâni din nou. In loc s-o 
compătimim, ar trebui s-o admirăm. 

— Pentru ceea ce a făcut? întrebă şovăielnic Saga. 

Tiessa scutură din cap, dar Karmesin răspunse în locul ci: 

— Pentru ceea ce va mai face. 

— E uşor să mori, spuse Durffenthal. 

— Nu pentru ea, spuse înăbuşit Zinder. Nu pentru cineva ca 
Violante von Lerch. 


Gahmuret 


Câteva ore mai târziu, la orizont soarele devenise un glob de 
un roşu închis, în vreme ce Violante aştepta în continuare în faţa 
porţii închise a fortăreței. 

Stătea nemişcată dinaintea celor două canaturi ale porţii 
înalte, pe care se vedea că fuseseră de mai multe ori zadarnic 
izbite cu berbeci. Violante era acum ameninţată să dea greş în 
faţa aceluiaşi obstacol. 

— De ce n-o lasă să intre? întrebă Tiessa, care stătea 
împreună cu ceilalţi la marginea taberei, privind în sus, spre 
munte. Între ei şi zidul exterior al fortăreței, erau două sute de 
paşi. _ 

Faun nu ştia ce să-i răspundă. Işi puseseră de mai multe ori 
această întrebare, fireşte, chiar şi la început, când o văzuseră pe 
Tiessa vorbind peste poartă cu cineva de pe creneluri, dar nu 
reuşiseră să înţeleagă vorbele; şi apoi mereu din nou, în timp ce 
urmăreau făptura fragilă care rămăsese singură în faţa porţii şi 
care întorsese taberei spatele, de parcă ar fi putut prin simpla ei 
voinţă să dărâme zdravenele canaturi ale portalului. Trecuse 
prin prea multe, pentru ca acum să se lase învinsă de o bucată 
de lemn. 

— Eu nu înţeleg, spuse Tiessa, exprimând ce gândeau cu toţii. 
N-are nicio noimă. De ce n-o lasă Gahmuret să intre în cetate? 

Karmesin stătea mai la o parte, cu braţele încrucişate, şi nu-şi 
lua ochii de la fortăreață. Soarele roşu de seară aprinsese flăcări 
în ochii ei mari. Era o veşnicie de când nu mai scosese o vorbă, 
doar reflecta şi arbora o mină îngrijorată. 

— Ar trebui s-o aducă înapoi cineva, spuse Tiessa. 

Zinder aprobă din cap, ca şi când n-ar fi aşteptat decât ca 
cineva să facă această propunere. 

— Merg eu. 

Tocmai voia s-o pornească în goană, când Saga sări şi-l apucă 
de mână. 

— Nu, stai! Niciodată n-ar veni cu tine. Văzând că mercenarul 
nici nu voia s-o asculte, Saga spuse: Te-ar învinovăţi pe tine. 
Sau pe noi toţi. 


— Poate chiar pe ea însăşi, mormăi Faun. Părea că mai învaţă 
ceva. 

— Dar nu putem s-o lăsăm, pur şi simplu, să stea acolo. 

— Saga are dreptate, interveni Karmesin, întrerupând astfel 
lunga ei tăcere. Inapoi nu putem s-o aducem. Ea va rămâne 
acolo până se va prăbuşi de foame sau din cauza arşiţei. O 
cunosc bine. 

— Dar e o nebunie, lăsă să-i scape Tiessa. A făcut mii de mile 
până aici, şi acum Gahmuret nu vrea s-o vadă? 

— Să fi murit? întrebă Faun. 

În spatele lui se apropie Wolfram von Durffenthal. 

— Gahmuret trăieşte. În orice caz, aşa susţine Nizamalmulk. 
Acum câteva zile, s-a arătat sus, pe creneluri şi şi-a bătut joc de 
selgiucizi. 

— Ei au o idee despre ce ar putea însemna toate astea? ÎI 
întrebă Saga pe ioanit. 

— Selgiucizii nu vorbesc mult. Ne tolerează, dar nu prea stau 
de vorbă cu noi. 

— Dar acum aţi stat cel puţin o oră în cortul conducătorului 
lor. Faun îşi încreţi fruntea. Atunci despre ce a vorbit el? 

— Pe el îl interesează planurile noastre privind Ierusalimul, 
răspunse cavalerul. El ştie perfect că eu nu-i pot spune 
adevărul, dar, cu toate acestea, mă ascultă. Nizamalmulk este 
un bărbat inteligent. Şi poate citi printre rânduri. 

— Dar atunci de ce mai discutaţi cu el? 

— Ar trebui, poate, să-i refuz ceva? în situaţia noastră? 
Suntem oaspeţii lui, dar drumul de la oaspete la ostatic nu e 
lung. Nu aici. 

Faun înghiţi. 

— Foarte bine, interveni nerăbdătoare Tiessa. Dar ce e cu ea? 
Arătă spre făptură minusculă din faţa porţii. Cu cât soarele 
cobora mai mult, cu atât Violante se contopea cu uriaşul portal. 

— Priviţi! Strigă Faun. Acum iar e cineva acolo. Sus, deasupra 
porţii. 

Priveau cu toţii cu ochii mijiţi, în speranţa de a putea 
recunoaşte ceva mai exact. Dar depărtarea era prea mare, iar 
lumina din ce în ce mai slabă. 

— Este tot bărbatul de azi după masă? întrebă Durffenthal. 


— Aşa cred, spuse Tiessa. 

Saga înaintă gânditoare câţiva paşi, de parcă aşa ar fi putut 
vedea mai bine. 

— Gahmuret? 

— S-ar putea. Durffenthal scruta lumina roşietică a apusului. 
Dar mai degrabă unul din oamenii lui. 

Ea se întoarse brusc spre el. 

— Credeţi că el nici măcar nu vorbeşte cu ea? 

Cavalerul ridică din umeri. Purta zale şi uniformă, dar îşi 
lăsase pe spate gluga din verigi metalice. Deşi treptat se mai 
răcorea, solul stâncos absorbise destul din arşiţa zilei, pentru a 
continua să emane căldură. Toţi transpirau şi acum. Faun se 
apropie de Saga şi se străduia şi el să distingă amănuntele. In 
lumina apusului, povârnişurile muntelui se decoloraseră; părea 
că sângele tuturor celor care căzuseră în lupta pentru cetate se 
ridica iarăşi din nisip şi piatră, şi acum se întindea peste peisajul 
trist. 

— Trebuie să facem ceva, spuse Karmesin. 

— Noi? Faun râse cu amărăciune. Uitaţi-vă la ea!... Vreau să 
spun, că şi-a pierdut capul. 

Karmesin nu-l asculta. 

— Saga? 

— Ce-ar trebui să fac? 

Karmesin zâmbi. 

— Chiar nu ştii? 

Faun scutură năucit din cap. Sora mea nu se va duce acolo, 
sus! 

— Sora ta va face ceea ce crede ea că trebuie făcut, îi replică 
Karmesin. 

Acum din nou priveau cu toţii în sus, spre fortăreață. Bărbatul 
de pe creneluri se aplecase în faţă, în timp ce vorbea cu 
Violante. Nici acum ea nu mişcase nici cu un lat de deget din 
locul în care aştepta de ceasuri întregi. 

Saga se întoarse spre Durffenthal. 

— Selgiucizii vor îngădui să mă duc acolo? 

— Vin cu tine, spuse Karmesin înainte ca ioanitul să poată 
răspunde. Cineva trebuie să aibă grijă de tine. N-o să accept să 
pleci fără mine, Saga. Indiferent ce spun selgiucizii. 


— Nu vor avea nimic împotrivă, spuse cavalerul. Atâta timp 
cât nu merg decât femei. 

— Decât femei? izbucni Zinder. Nu vorbiţi serios! 

Durffenthal trase adânc aer în piept. 

— Dacă începe următorul atac, fiecare bărbat în plus acolo 
sus este un pericol pentru propriii lor oameni. 

Faun îşi roti privirile prin tabără. Între corturi domnea o linişte 
uluitoare. 

— Mie nu mi se pare că s-ar pregăti un atac. Nici astăzi, nici 
cândva. 

— Ştiu. Durffenthal tuşi încet. Nizamalmulk nu scoate o vorbă 
despre asta. La fel ca despre toate întrebările pe care i le pun. 

— Acordul Vostru nu pare să valoreze prea mult. 

— Dacă acordul nostru n-ar valora, am fi demult morţi, tinere. 

Tiessa se apropie de Faun şi-i luă mâna în mâna ei. Nu spunea 
nimic, dar apropierea ei îl mai domolea puţin. 

— Saga, nu face asta, o implora el. Cei de acolo, de sus, sunt 
ucigaşi şi violatori. Chiar mai răi decât banda lui Achard de la 
Hoch Rialt. 

— Dar eu sunt singura care pot face ca Violante să fie lăsată 
să intre în cetate, replică ea. Dacă eu vreau, straja de la poartă 
mă va crede. 

Incă de pe drum, ea îi povestise lui Faun că şi-a jurat să nu se 
mai folosească niciodată de spiritul minciunii. Şi că se temea de 
el - poate mai mult decât orice altceva în această înfiorătoare 
călătorie spre Ţara Sfântă. Şi acum voia să-şi încalce jurământul 
tocmai pentru Violante? 

— S-ar termina, în sfârşit, spuse ea, citindu-i pe chip ce 
gândea. O ultimă minciună. Ar merita. 

— Dar s-a terminat, spuse el. Aici şi acum. 

— Nu şi pentru Violante. 

— Dar pentru tine. Pentru noi toţi de aici. 

Ea privea spre făptură singuratică din faţa porţii cetăţii şi 
scutura încet din cap. 

Saga şi Karmesin trecură încet pe lângă şirurile de ţăruşi 
ascuţiţi, în desişul cărora putrezeau leşuri de cai. Roiuri de 
muşte bâzâiau sub pielea plină de cruste. Duhoarea era dulce şi 
grea, foşnetul insectelor care se strecurau era greţos. Vântul 


urca din câmpie, dar nu era destul de puternic pentru a înlătura 
mirosul bătăliilor trecute. Pe tot parcursul drumului, Saga se 
luptase cu stomacul ei care se revolta. 

Urcaseră jumătate din drum, când Saga se mai uită încă o 
dată peste umăr, spre inelul de asediu al selgiucizilor. Soarele 
dispăruse acum cu totul dincolo de orizont, cerul trecea spre un 
amestec sumbru de roşu închis, violet şi negrul nopţii ce se 
apropia. Abia îl mai putea identificase Faun şi pe ceilalţi, dungi 
negre printre multe altele. Nenumăraţi selgiucizi îşi părăsiseră 
focurile de tabără şi se adunaseră la marginea oraşului de 
corturi. Unii râdeau şi glumeau, dar cei mai mulţi priveau ţintă, 
fără o vorbă, cu figuri dure, în urma Sagăi şi a Karmesinei. 

Concubina îşi ţinea la cingătoare stiletul ei lung, în plus, mai 
avea o spadă scurtă, pe care i-o strecurase Durffenthal. Saga 
era neînarmată. Era lipsit de orice importanţă dacă avea sau nu 
o sabie. De îndată ce va fi trecut de acea poartă cu Violante, 
erau în mâinile oamenilor lui Gahmuret. 

îngrijorată, simţea cum în ca pulsa şi se agita spiritul 
minciunii. Sau să fi fost bătăile inimii ei? Nu, el era. Absolut 
sigur. lar el jinduia să mai mintă încă o dată pentru ea. 

— Violante! strigă Karmesin spre poartă. 

În lumina crepusculară, contesa abia se mai vedea, un 
spectru înaintea fundalului întunecat al portalului fortăreței. Din 
apropiere remarcară că şi aici totul era presărat cu urmele 
luptelor înverşunate. Selgiucizii nu permiseseră asediaţilor să se 
îngrijească de morţii lor; poate că nici Gahmuret nu voise să-i 
aibă în interiorul cetăţii. Pretutindeni erau resturi de cadavre 
contorsionate, răsucite, încolăcite. Karmesin mai strigă o dată 
numele contesei. 

— Ce vreţi? După ceasurile petrecute în arşiţa uscată, vocea 
Violantei suna înfiorător de răguşită. 

Saga agită un burduf de piele. 

— V-am adus apă. 

— Nu mă întorc cu voi, dacă cumva pentru asta aţi venit. 

— De parcă am fi presupus asta, şopti Karmesin. 

— De ce nu Vă lasă să intraţi? întrebă Saga. 

Violante privi pe lângă ele, spre inelul focurilor de tabără. 
Corturi şi oameni se contopiseră cu întunericul peisajului. 


— Sunteţi singure? întrebă. 

— Zinder a vrut să vină cu noi, dar nu l-au lăsat selgiucizii. 

— Slavă Domnului! 

— Este îngrijorat. Toţi suntem îngrijoraţi. 

Contesa râse amar. 

— Aţi venit până aici ca să-mi spuneţi asta? 

Saga îi întinse burduful de apă deschis. 

— Beţi! Altfel, nu va mai avea nicio importanţă de ce am venit 
aici. Violante duse la gură băutura. 

— Nu prea repede, o preveni Karmesin. 

— Ei refuză să deschidă poarta, spuse Violante între două 
înghiţituri, înainte de a pune jos burduful, de a-l închide şi a-l 
prinde la cingătoare. 

— Cum vine asta? se miră Saga. Selgiucizii n-ar putea ajunge 
niciodată atât de repede sus, încât să ia cu asalt poarta. 

— Nu e deloc vorba de ei. 

— Şi atunci de ce? întrebă Karmesin. 

— Nu-mi spun. Din când în când, straja de la poartă apare şi 
se uită dacă sunt tot aici. Apoi ascultă ce îi spun, ridică din 
umeri şi dispare iar. 

— Nimic altceva? întrebă uluită Saga. 

Violante scutură din cap. 

— Aţi vorbit cu Gahmuret? se interesă Karmesin. 

— Niciun cuvânt. Nu se arată. Cobori vocea. 

— M-am întrebat dacă mai e în viaţă. 

— Selgiucizii afirmă că trăieşte, spuse concubina. L-au văzut 
acum câteva zile. 

— Nicio grijă. Saga trase adânc aer în piept. Vă va lăsa 
înăuntru. Sprâncenele Violantei se apropiară. Tăcu câteva clipe, 
apoi şopti: 

— Tu, Saga? Vrei să încerci? 

Saga dădu din cap. 

— Straja de la poartă vine, dacă îl chemaţi? 

— Până acum a venit de două ori. 

— Mai încercaţi o dată. 

Violante o cercetă cu privirea. 

— Ce vrei să-i spui? 


— O să mă gândesc atunci. Spiritul minciunii va şti, îşi spuse. 
O să născocească ceva. Ca pentru a-i răspunde, ceva se agită în 
ea, se tolăni şi se întinse ca după un somn lung şi strigă surd: 
Aici sunt! Lasă-mă să mint pentru tine! Nimeni nu minte aşa ca 
mine! 

Karmesin făcu un semn spre circumvalaţie. 

— Faceţi ce vă spune! Chemaţi omul! 

Violante se adună şi-şi îndreptă chipul spre creneluri. 

— Strajă! Vino afară! Vreau să-ţi spun ceva! Mai încercă şi a 
doua şi a treia oară, dar abia când voia să abandoneze, pe 
circumvalaţie apăru o siluetă şi privi în jos spre ele. Saga nu 
putu să vadă faţa omului, era prea întuneric. 

— Ce? lătră el. Cine e acolo, cu Voi? 

— Vă aducem ajutor! strigă Saga, se opri şi apoi repetă cu 
glasul spiritului minciunii. Imediat i se făcu rău. — Vă aducem 
ajutor! Putem să vă salvăm! Niciunul din voi nu mai trebuie să 
moară! 

Karmesin o privi cu îndoială dintr-o parte. Era o minciună atât 
de evidentă, încât niciun om cu mintea întreagă n-ar fi crezut o 
iotă. Dar ea nu înţelegea despre ce era vorba când era folosit 
spiritul minciunii: nu de credibilitate potrivit etaloanelor unei 
minţi sănătoase. Oamenii aflaţi la nevoie erau gata să creadă pe 
oricine, atâta timp cât le promitea o ieşire din mizeria lor. 

— Tu cine eşti? întrebă straja. În tonul lui se simţea 
nesiguranţă, dar nu mai era un refuz făţiş. 

— Eu sunt Magdalena. Eu cunosc calea din acest pustiu. Vă 
voi salva. Nimeni nu va mai avea nimic de suferit. 

Straja tăcea, doar o privea stăruitor. 

Saga era scuturată de senzaţia de vomă, dar se stăpânea cu 
mari strădanii. Aproape că uitase cât de rău era să evoce spiritul 
minciunii. Se simţea groaznic, vinovată şi meschină - dar, 
totodată, triumfătoare. 

— Veţi trăi cu toții!, strigă din nou. Eu sunt cheia salvării 
voastre! Contele Gahmuret îti va fi recunoscător dacă tu vei fi 
acela care mă va lăsa să intru. Pe mine şi pe contesa Violante. 

— El mi-a interzis s-o las pe contesă înăuntru. 


— S-a înşelat. N-a ştiut, atunci când ti-a dat acest ordin, că noi 
vă aducem salvarea. Tu vei pleca de aici ca un om liber. Tu şi 
toți ceilalți. 

Sentimentul triumfului deveni o euforie clocotitoare, care 
lupta împotriva senzaţiei ei de rău şi care precumpăni scurt 
timp. Spiritul minciunii îi învinse rezistenţa, spălă orice urmă de 
conştiinţă încărcată, ba chiar o făcu să creadă că era corect să-l 
mintă pe acela şi să exploateze în scopul ei disperarea şi 
temerile lui. Era corect să-l umilească, aşa cum făcuse înainte 
de atâtea ori cu alţi oameni. Spiritul minciunii şoptea şi şuşotea 
în ea, îi cerea să-l orbească cu minciunile ei pe viermele acela 
de sus, să-l învăluie în plasa ei de promisiuni. 

Asta este menirea ta, fremăta în ea spiritul minciunii. Eşti 
făcută pentru asta. Răspândeşte forța minciunii. Seamănă 
falsitatea printre oameni. Arată-le ce poți! 

Saga observă privirile uluite pe care i le arunca Karmesin. Dar 
ea nu făcea decât lucrul pentru care venise aici. Tot ce ştia mai 
bine. Şi avusese succes cu asta. 

Straja dispăru dincolo de creneluri şi imediat de cealaltă parte 
a porţii se auziră voci. Se strigau ordine, se răcneau împotriviri. 
Zăvoarele scrâşniră şi bocăniră. Lanţuri zornăiau pe ţepii unor 
masive roţi dinţate. 

Canatul stâng al porţii basculă doi paşi spre interior. Dincolo 
de poartă se mişcau, alternându-se vag, umbre şi lumini de 
făclii. Silueta străjii le făcu semn să intre, fără a ieşi el însuşi. 

— Intraţi, strigă. Grăbiţi-vă! 

Violante îi aruncă Sagăi o privire nervoasă şi intră prima prin 
deschizătură; tremura de emoție. Karmesin o apucă pe Saga de 
braţ, când observă că aceasta era gata să se prăbuşească, 
răpusă de greață şi de agitația din stomac. 

— Nu acum! şuieră ea. Incă câţiva paşi! Atunci vom fi reuşit! 

„Ce vom fi reuşit?”, se gândea ameţită Saga. Dar abia se mai 
putea ţine pe picioare şi era recunoscătoare pentru sprijinul 
oferit de concubină. Poticnindu-se, o urma pe Violante şi pe ea 
în interiorul fortăreței asediate, în jurul lor se mişcau siluete 
fantomatice, zornăiau din nou lanţuri, scârţâiau şarniere 
metalice. Poarta se închise. Zăvoarele zgâriau lemnul şi 
contrafişele de metal. 


Saga privi peste umăr, ar mai fi vrut să arunce o privire în jos, 
spre tabără. Dar era prea târziu. În spatele lor se închisese un 
zid de întuneric. 

— Trebuie să mergem la contele Gahmuret, bâigui ea, înainte 
de a-şi aminti că depindea şi acum de spiritul minciunii. Acesta 
bubuia în trupul ei, ca şi când ar fi fost din carne şi sânge, lovea 
şi zgâria şi se purta ca un prunc nenăscut, numai pentru a nu fi 
dat uitării. Cum aş fi putut să te uit? se gândea cinică. Doar eşti 
o parte din mine. 

Da, da, da, asta sunt! Părea să răcnească atât de vehement, 
încât cuvintele îi răsunau Sagăi în urechi. Eu sunt tu! Tu eşti eu! 
Forța întruchipată a puterii, asta suntem noi! 

Saga se întreba: „Oare îmi pierd minţile? Nu este nimic în 
mine. Nimeni în afară de mine însămi. Eu sunt mincinoasa. 
Nimeni altcineva. Nimeni altul”. 

Eu singură sunt mincinoasa. 

— Saga, şopti insistent Karmesin. Spune ceva! 

Intr-o clipă, privirea i se limpezi. Recunoscu după voce straja, 
dar înţelegea cu greu ce spunea el. Era chel şi se ţinea ciudat de 
cocoşat. Faţa îi lucea de transpiraţie, răsuflarea semăna cu un 
horcăit, la fel ca şi vocea. Toţi bărbaţii din jurul lui păreau să 
asude puternic, mulţi erau uşor aplecaţi în faţă. Undeva, în 
depărtare, se auzi un geamăt, apoi un strigăt groaznic, foarte 
departe, dincolo de zidurile străvechi. 

— Ce-a fost asta? întrebă gâfâind, ameţită Saga. 

— Nu ştiu. Karmesin o strângea atât de tare de braţ, încât o 
durea. Saga, minte-i acum! Spune ceva! 

— Eu vă aduc salvarea, articulă din nou, şi glasul strident al 
spiritului minciunii aproape că-i fură cunoştinţa. Dacă ar mai 
putea să-l audă cineva! Absolut inuman! Nu putea fi ea aceasta! 

Niciodată eu însămi, răsuna ca un ecou în ea. 

— Trebuie să ajung la contele Gahmuret. Duceţi-ne la el, şi 
veți fi cu toții ajutați. Veţi putea părăsi această cetate. Indiferent 
ce ați făcut. Veti găsi dreptate şi îndurare. 

Saga se clătina pe picioare şi s-ar fi prăbuşit, dacă n-ar fi 
tinut-o Karmesin. Acum Violante îşi strecură şi ea un braţ la 
subsuoara Sagăi. Acum atârna între cele două femei şi, încet de 
tot, înţelegea că ceva nu era în ordine. Nu numai cu ea, ci cu 


toţi aceşti bărbaţi. Cu toată această blestemată cetate şi cu 
locuitorii ei. 

Duhoarea! Mirosea a moarte, dar altfel decât afară, pe 
povârniş. Nu mirosea a descompunere, ci mai degrabă a boală 
lungă, a puroi şi febră şi transpiraţie rece. 

— Cerule! îi scăpă Karmesinei, când ochii lor se mai 
obişnuiseră cu lumina făciliilor. 

Violante scoase un geamăt. 

— Veniti, şopti răguşit straja. Vă duc la conte. 

Totul era fals. Saga o simţea, o vedea, dar mai era încă prea 
confuză pentru a pune la un loc diferitele elemente. Sugruma în 
sine spiritul minciunii, ca pe ceva ce îi înfunda beregata, şi 
simţea că biruie. Dar pentru aceasta trebuia, totodată, să 
excludă lumea exterioară, şi avea sentimentul că aceasta ar fi 
fost o greşeală gravă. Ea trebuia să ştie ce se petrecea aici. 

În pofida chemării străjii, Karmesin şi Violante nu se 
mişcaseră din loc. Saga horcăi şi vomită dinaintea picioarelor. 
Femeile încă o mai ţineau strâns. Saga era mai mult susţinută 
decât era pe picioarele ei. 

Fals. Totul era fals. 

Spiritul minciunii zbiera şi era încă o dată exilat la marginea 
raţiunii ei. Dar pentru cât timp? Niciodată nu i se păruse atât de 
puternic, de pretenţios. Poate pentru că bănuia că aceasta ar 
putea fi ultima sa minciună, cea din urmă. 

— Veniţi acum, gemu straja, ca şi când i-ar fi fost greu să 
scoată cuvinte clare. Sus pe zid, Saga crezuse că era din cauza 
urcatului scărilor în fugă. Dar el gâfâia şi acum, se apleca în 
faţă, tuşea şi se ştergea la gură cu dosul palmei. 

— Eşti bolnav, şopti înfiorată Violante. Toţi sunteţi bolnavi. 

— Aţi venit aici să ne salvaţi? Din dreapta, un bărbat scund, 
scheletic se apropia cu paşi mărunți, ţinând o făclie în mâna 
răsucită nefiresc. Sub nas se umfla o ulceraţie ca un sac de 
puroi roşu ca sângele. Aveţi vreun leac? Puteţi să ne vindecaţi? 

Karmesin stătea ca paralizată. Saga nu putea să-şi ia ochii de 
la mâinile schilodite ale bărbatului, de la chipul lui desfigurat. 
Brusc, duhoarea deveni atât de intensă, încât ea se încovoie de 
greață. 


— N-ar fi trebuit să veniţi, spuse o voce rugoasă, mai jos, în 
curte. Spre ele venea un bărbat, aplecat ca mai toţi ceilalţi şi 
sprijinit în mânerul unei lăncii rupte. Braţul drept îi atârna inert 
pe lângă el. 

Apăru în lumina făcliei. Lumina cădea peste restul feţei sale. 

Violante nu se mişca. Trăsăturile îi erau parcă cioplite. Saga 
privea consternată de la ea la Karmesin. 

Concubina îi şopti numele. Trebuia să fie numele lui. Saga îşi 
mişca buzele fără să scoată un sunet. 

Dar Violante nu-l recunoştea nici acum. 


Arme arse 


Faun privea cum Saga şi Karmesin se topeau în întunericul 
povârnişului şi se făceau una cu noaptea. 

Un ioanit cu ochi mai buni decât Faun strigă, la scurt timp, că 
poate să vadă cum se deschide poarta fortăreței. Apoi au auzit 
cu toţii, chiar şi de la o asemenea depărtare, scârţâit şi târşit. 
Imediat răsună un pocnet înfundat, atunci când canatul porţii fu 
din nou închis. 

— Au intrat, mormăi Zinder. 

Faun se întoarse şi plecă cu paşi grăbiţi, pătrunzând mai 
adânc în tabără, fără măcar să privească în dreapta sau în 
stânga. Tiessa se luă după el, îl apucă de mână şi îi bară calea. 

— Încotro? 

— Nu pot, pur şi simplu, să stau şi să aştept să se întâmple 
ceva. 

În spatele Tiessei apăru Zinder. Ducea o făclie. 

— Am putea folosi timpul pentru a ne uita prin tabără, 
propuse. Nu s-ar părea că cineva ar putea avea ceva împotrivă. 

„Dacă lăsăm la o parte privirile asasine pe care ni le aruncă 
jumătate din această bandă”, îşi zise Faun. Dar era mult prea 
absent, pentru a-şi face griji din pricina aceasta. Teama pentru 
Saga îi acapara toate gândurile. 

Cu toate acestea, dădu din cap şi-i urmă pe Tiessa şi pe 
Zinder, ca un somnambul, pe cărările dintre corturi şi focuri. 
Inelul asediator nu era deosebit de larg, aşa că ajunseră repede 
la marginea sa exterioară. Dinspre sud, în noapte, sufla o briză 
răcoroasă. Câmpia se afla în dreapta lor, sub o mantie de 
întuneric. În stânga, se întindeau petele de focuri ale taberei 
selgiucizilor, dincolo de care cetatea asediată trona ca o siluetă 
vagă sub cerul nopţii. 

Au umblat o bună bucată de timp pe lângă graniţa taberei, 
fără ca cineva să le fi dat vreo atenţie. 

— Simţiţi mirosul? întrebă Zinder după ce dăduseră ocol cam 
la o treime din inelul asediator. 

Tiessa adulmeca cu nasul în vânt, în timp ce Faun se uita la 
mercenar fără să înţeleagă. 


— Aici s-a ars ceva. Zinder spiona bezna de dincolo de lumina 
focului. 

— Aici ard câteva sute de focuri, spuse neimpresionat Faun. 

Dar mercenarul nu se lăsă abătut şi se depărtă de tabără cu 
făclia în mână. 

— Unde se duce? şuşoti Faun. 

Tiessa ridică din umeri. 

— Cred că el ştie ce face. 

Acum Zinder se afla la o depărtare de aproape o sută de paşi. 
Ei puteau să vadă făclia tremurând în întuneric. Deodată, el se 
opri. 

— Veniţi aici! strigă înăbuşit, pentru ca vântul să nu-i poarte 
glasul spre corturi. 

— O să-i vadă făclia, dacă o mai agită mult, mârâi Faun. Dar, 
privind în jur, de la distanţă îi sări în ochi că, în acel loc, tabăra 
era desfăcută. Aici ardeau mai puţine focuri decât în altă parte, 
şi acelea se găseau pe marginea interioară a inelului asediator, 
nu aici afară. 

Mercenarul plecă făclia şi aşteptă până ei ajunseră la el. 

— la uitaţi-vă! 

Zinder lumină cu flăcările solul nisipos. Era acoperit cu cenuşă 
neagră, care în locul acesta se mai subţiase şi fusese 
împrăştiată de vânt, dar după câţiva paşi deja era mai groasă şi 
mai bolovănoasă. În mijlocul ruinei, zăceau resturi pe jumătate 
arse de bârne de lemn şi bare de fier înnegrite, cuie de dulgher, 
lungi cât degetul, şi menghine metalice. 

— Ce-a fost aici? întrebă Tiessa. 

Zinder o trase înapoi, înainte de a putea merge mai departe, 
şi privi peste umăr înapoi, spre cetate. li contempla gânditor 
conturul negru, de parcă ar fi putut, într-adevăr, să identifice 
detalii în întuneric. 

— Înapoi, spuse. 

— Dar tu tocmai ne-ai... începu Faun, dar mercenarul îi şi 
dădu un ghiont în direcţia taberei. Tiessa se poticnea şi ea de-a 
lungul drumului pe unde veniseră. 

— Ai putea să ne explici ce înseamnă asta? Furios, Faun 
ţintuia cu privirea mercenarul. Simţea în el o asemenea furie 


împotriva întregii lumi, încât în această clipă chiar şi Zinder îi 
apărea drept victima perfectă, pentru a mai scăpa de ea. 

Mercenarul părea zguduit. 

— Aceşti blestemaţi fii de curve! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Tiessa. Neliniştea lui o tulbura de 
mult şi pe ea. 

— V-a sărit în ochi ceva neobişnuit, atunci când am sosit în 
tabără? Faun şi Tiessa schimbară între ei o privire. Amândoi 
scuturară din cap. 

— Aţi văzut fisurile şi crăpăturile din zidurile cetăţii? ŞI 
craterele din jur? Ca să nu mai vorbim de acoperişurile distruse 
din interior. 

— Ei, şi? 

— Catapulte, spuse mercenarul. Şi câteva trebuchete, pot să 
pun rămăşag. Cu ele au aruncat bucăţi de stâncă sau bile de fier 
asupra fortăreței. 

Faun dădu din cap - şi o clipă mai târziu îşi încreţi fruntea. 

— Dar nu erau nicăieri catapulte. Nicăieri în toată tabăra. Ar fi 
trebuit să le vedem de la depărtare. 

Acum Tiessa se uita de la el, la Zinder şi era tot mai 
îngrijorată. 

— Le-au ars pe toate, confirmă mercenarul. Toate catapultele 
lor. Acolo sunt resturile. 

— De ce să fi făcut asta? întrebă Tiessa. 

Zinder cobori glasul şi privi sumbru spre focurile de tabără. 

— Cu ele au aruncat ceva în cetate, care, după aceea, a făcut 
inutilizabile catapultele. Şi-mi vine-n minte un singur lucru. 
Dumnezeule, de asta au lăsat-o de bunăvoie pe Violante şi pe 
celelalte să meargă acolo! Nu din cauza vreunui acord, cum a 
spus Durffenthal. 

Faun bănuia ceva rău, dar nu voia să recunoască. 

— Atunci, spune! 

— Carne! spuse abia auzit Zinder. Carne stricată. Leşuri de 
animale sau oameni, care au murit de vreo molimă oarecare. 
Poate, leproşi. Am mai auzit şi înainte de aşa ceva. 

Tiessa se dădu un pas înapoi, poticnindu-se, şi-i privea 
neclintit pe cei doi. 


— De aceea nu mai atacă? O urmă de panică făcea ca vocea 
ei să sune mai subţire decât de obicei. 

Zinder dădu din cap. 

— Selgiucizii nu mai sunt de mult aici ca să lupte. 

Conturul negru al fortăreței păru de la o clipă la alta şi mai 
neînsufleţit. Un titanic monument funerar. 

— Ei aşteaptă, spuse Zinder. Faun începu să tremure jalnic. Ei 
stau aici şi aşteaptă ca acolo, sus, să se termine totul. 

XXX 

Saga privea cum contesa se îndrepta încet spre bărbatul din 
lumina făcliei. Mintea ar fi trebuit să-i spună Violantei cine era 
cel din faţa ei, dar pe figura ei nu se vădea niciun semn de 
recunoaştere. Doar un gol oribil, pe care Saga nu-l mai văzuse 
niciodată până atunci la ea. Intotdeauna existase ceva care s-o 
preocupe pe Violante - ambiţie, înverşunare, furie, ba chiar o 
pornire de prietenie -, dar acest Nimic din ochii ei era o faţetă 
nouă şi înfricoşătoare. 

— Nu te apropia, îi spuse Gahmuret von Lerch soţiei sale, iar 
ea, supusă, se opri o clipă şi rămase la trei paşi înaintea lui. Te 
rog, adăugă el, şi acest cuvânt suna atât de blând, încât, pentru 
un moment, Saga se îndoi de tot ce se povestise despre el. 
Acesta să fi fost bărbatul care trimisese în moarte mii de 
oameni? Şi pentru a cărui biruire chiar şi personaje care se urau 
de moarte încheiaseră o alianţă? 

Saga se trăgea tot mai mult spre Karmesin, pe măsură ce tot 
mai multe siluete cocoşate se iveau, clătinându-se, din 
construcţiile pe jumătate distruse şi formau un cerc în jurul celor 
trei femei şi al conducătorului lor. Flacăra făcliilor nu lumina 
suficient întreaga curte, aşa că cei care se adunaseră în jurul lor 
târşindu-şi picioarele şi respirând şuierător ar fi putut fi două 
duzini sau două sute. 

— Nu te apropia de ei, îi şopti Karmesin. Atâta vreme cât nu 
te ating, eşti în siguranţă. 

Chipul contelui era o mască devastată de cicatrici. Era greu 
de zis ce fusese mai întâi: tăietura adâncă ce-i despărţise 
trăsăturile de la tâmpla stângă până la osul maxilarului drept şi 
se vindecase sub o excrescenţă; nenumăratele cicatrici mai 
mici, care arătau ca nişte arsuri; sau edemele informe din jurul 


ochilor şi de sub nas. Doar gura îi rămăsese neatinsă, lovitura 
de sabie în plină faţă trecuse la distanţă de un fir de păr de ea. 

— Violante, spuse cu regret. De ce-ai mai venit? Nu era o 
întrebare, era un suspin disperat. 

Ea îl privea, fără să răspundă. Clipe nesfârşite păru că-şi 
pierduse vocea. Apoi, foarte încet, ceva începu să-i 
însufleţească trăsăturile, un zvâcnet şi o încordare, ca şi când 
toate mişcările imaginabile luptau unele împotriva celorlalte, în 
timp ce ea se străduia statornic să nu dea niciuneia prioritate. 
Numai să nu arate slăbiciune. 

Întru totul vechea Violante, chiar şi acum. 

— Ştii de ce sunt aici? spuse în cele din urmă. Unde e el? 

EI? îşi spuse Saga. 

Un murmur străbătu cercul bolnavilor, printre care acum se 
amestecaseră şi câteva femei, localnice, care fuseseră târâte de 
oamenii lui Gahmuret şi care acum sufereau de pe urma 
aceloraşi cumplite schilodiri şi deformări ca şi torţionarii lor. 
Nimeni nu interveni, atunci când câţiva dintre ei se înghesuiră 
până în rândul din faţă. Boala le conferea tuturor aceleaşi 
drepturi. 

Mâna Karmesinei se strânse pe mânerul pumnalului ei. 
Concubina îşi muşcase până la sânge buza inferioară. Saga n-o 
văzuse niciodată atât de încordată, nici măcar pe insulă. 

— Să intrăm, spuse Gahmuret atât de încet, încât abia putea 
fi înţeles. Se întoarse şi înaintă şchiopătând. Mersul îi provoca 
dureri; fără bastonul în care se sprijinea, cu siguranţă n-ar fi 
putut face un pas. 

Violante îl urmă. 

Saga se uită la Karmesin, care îi făcu un semn aproape 
imperceptibil. Intrară încet în urma ei. Toate simţurile Sagăi 
păreau să-i strige să se întoarcă şi să părăsească fortăreaţa. 
Cuvintele Karmesinei de a nu atinge pe nimeni îi mai răsunau în 
urechi. Dar dacă şi respiraţia putea răspândi lepra, atunci totul 
era deja prea târziu. Aştepta ca vreunul dintre bolnavi să sară 
spre ca, dar niciunul nu se mişca. Nu erau urmărite decât de 
privirile oamenilor, cele mai multe complet lipsite de expresie, 
şterse de suferinţe şi de îndelungata asediere. 


Saga asculta spiritul minciunii, dar, indiferent unde se 
retrăsese, nu se mai mişca deloc. Poate că recunoscuse că, 
pentru prima oară, ea se afla în faţa unui duşman împotriva 
căruia nu răzbeai cu minciuna. Boala nu putea fi minţită. 

Îi urmară pe Gahmuret şi pe Violante într-o sală, în al cărei 
tavan se căsca o gaură cât un cal. Sub ea era o grămadă de 
piatră crăpată. Nimeni nu se ostenise să înlăture dărâmăturile 
făcute de loviturile catapultei. 

După ei, patru bărbaţi se împinseră înăuntru, dar Gahmuret le 
făcu epuizat un semn, dându-le să înţeleagă să se retragă. Toţi 
erau leproşi, aveau bandaje murdare şi haine jerpelite. Saga se 
bucură când uşa se închise în urma lor. 

In jurul unei mese, erau nişte scaune cu spetează înaltă. 
Gahmuret făcu ultimii câţiva paşi, gâfâind extenuat, şi se aşeză 
la capătul mesei. Contesa rămase în picioare; Karmesin şi Saga 
păstrară şi ele distanţa. Pentru nimic în lume Saga n-ar fi vrut să 
atingă un scaun pe care ar fi stat un lepros. 

Gahmuret o privea pe Violante, tăcând. Pleoapele îi tremurau, 
de parcă l-ar fi orbit ceva. Numai că sala era atât de 
întunecoasă, încât până şi pereţii erau greu de recunoscut. În 
mijlocul sălii, flăcările se întindeau ca nişte limbi dintr-un cămin 
adâncit; resturi pe jumătate arse trădau faptul că aici fuseseră 
arse şi scaune de la masă. 

— N-ar fi trebuit să veniţi, articulă Gahmuret, sleit de efortul 
drumului. Veţi... sfârşi ca noi toţi. 

Între el şi Violante atârna istoria lor, ca o nălucă invizibilă din 
aer, aruncând cu fiecare răsuflare noi fire, formând împletituri şi 
noduri. Saga avea din nou sentimentul că aici era vorba de mai 
mult decât crezuse ea. Ceva era fundamental greşit. 

În privirile pe care Violante i le arunca lui Gahmuret nu era 
nici urmă de iubire. Nici măcar simpatie. 

Saga se gândi din nou că ar fi fost timpul să dispară. Dar era 
prea hipnotizată de finalul acestei tragedii, mai mult chiar: 
devenise ea însăşi de mult şi prea mult parte din aceasta, 
pentru ca acum să se retragă. 

— Au aruncat bucăţi de cadavre peste ziduri... Membre de 
leproşi... o zi întreagă. Zeci, poate câteva sute. Gahmuret privi 
spre tavan, de parcă ar mai fi văzut şi acum scena. Ploua din cer 


cu braţe şi picioare, jumătăţi de trupuri... Părea că nu se va mai 
sfârşi niciodată. Din ce în ce mai mult. Vocea îi deveni o 
şoaptă... Tot mai mult. 

Saga se crispă complet, când imaginile acelei zile se treziră la 
viaţă cu toată forţa lor de reprezentare. 

— Am încercat să le dăm foc, aşa cum astăzi incinerăm câţiva 
dintre morţii noştri. După ore în şir, primii dintre oamenii mei 
aproape îşi pierduseră minţile. Au deschis poarta şi au fugit 
afară, dar acolo îi aşteptau arcaşii selgiucizilor. Niciunul n-a 
ajuns în tabără, arcaşii i-au prins pe toţi. Acum cadavrele lor 
putrezesc afară pe munte, iar noi putrezim aici, înăuntru, cu 
trupul încă viu. Mâna i se strânse într-un pumn ce tremura, 
pentru ca apoi să se moleşească iarăşi. O să-i urmăm curând. 

Buzele contesei fremătau. 

— Gahmuret, unde e el? Şi el e bolnav? Duse mâna la gură şi 
o lăsă din nou să cadă. Ochii ei se îngustară, erau întredeschişi. 
El n-a... murit, aşa e? Spune-mi că mai trăieşte. 

Sagăi i se părea că făcuse un salt înainte în timp, iar acum îi 
lipseau câteva lămuriri importante. Îi scăpase ceva? De cine 
vorbea Violante? 

Un timp, Gahmuret îşi privi complet inexpresiv soţia, apoi 
vorbi din nou, fără a se referi la întrebarea ei. 

— Am scăpat ca prin urechile acului din Constantinopol. 
Mintea i se pierdea în amintiri, privirile îi lunecau în gol. 

— Acolo era un bărbat cu beregata tăiată, care totuşi trăia... 

— Bethanianul, spuse Karmesin. 

Saga vorbi pentru prima oară, fără a fi pe deplin conştientă de 
ce făcea. 

— Karmesin l-a omorât. 

Gahmuret dădu slab din cap. 

— Asta e bine. Apoi privi spre cele două femei, de parcă abia 
acum le observa prezenţa. Tu eşti Karmesin? 

Mâna ci odihnea şi acum pe pumnal, în timp ce încuviinţa din 
cap. 

Pe buzele lui Gahmuret apăru ceva ce voia a fi un râs, dar 
fără ca trăsăturile rigidizate să se mişte. Saga se înfioră. 

— Asta înseamnă că Inocenţiu, totuşi, m-a găsit. Vii prea 
târziu. 


Saga urmărea ca într-un coşmar cum Karmesin îşi trase 
pumnalul de la cingătoare. Flăcările se reflectau în oţel. 

— Ştiu, spuse concubina. 

Saga o privea pe Karmesin fără a-i veni a crede, în vreme ce 
uluirea ei se prefăcea într-o respingătoare iluminare. 

Violante se răsuci: 

— Nu! 

Saga sări înapoi din faţa Karmesinei, de parcă ar fi lovit-o. Dar 
Karmesin nu făcea decât să stea, pur şi simplu, cu stiletul 
lucindu-i în mână, absolut nemişcată. 

Gahmuret desfăcu braţele într-un gest grotesc. 

— Vino! îi şuieră Karmesinei şi închise ochii. Înfige-ţi sabia în 
inima mea! De-asta eşti aici. 

— Nu! răcni din nou Violante. N-ai să-l omori! Nu înainte ca el 
să-mi spună ce s-a ales din fiul meu! 

Timpul îngheţă, prefăcându-se într-o ceaţă neclară, ca 
privirea prin gheaţă spre fundul unui lac îngheţat. In mintea 
Sagăi, îşi făceau loc două gânduri. În primul rând, Karmesin îi 
dusese de nas pe toţi; venise pentru a-l ucide pe Gahmuret - şi 
numai în acest scop. Şi, în al doilea rând, Violante minţise şi ea, 
tot timpul. Nu era aici din dragoste pentru Gahmuret, ci pentru a 
afla de la el ceva. Ceva ce numai el ştia. 

Dar ce legătură avea fiul ei cu toată această poveste? Doar 
Nikolaus rămăsese acasă în cetatea Lerch. În siguranţă. 

Gahmuret întrerupse liniştea, chicotind uşor. Din motive 
numai de el ştiute, privirea îi căzu tocmai pe chipul consternat al 
Sagăi. 

— Violante v-a minţit şi pe voi, nu-i aşa? Ce v-a povestit ea, 
pentru ce a venit aici? Se întoarse către soţia lui. Ce le-ai spus? 

Saga ar fi vrut doar să schimbe o privire cu Karmesin, doar un 
gest, care să-i spună că totul nu este decât un vis. Dar apoi 
reapăru certitudinea nemiloasă că, de fapt, concubina doar se 
folosise de ea, pentru a ajunge în preajma lui Gahmuret. 
Niciodată nu fusese vorba de a o proteja pe Saga. Toată 
prietenia lor, încrederea ce a domnit între ele - nimic altceva 
decât o farsă pregătită cu sânge rece. 

Făcu câţiva paşi înapoi, se îndepărtă de cele trei persoane din 
sală, fiecare în felul său un monstru. 


„Şi tu? Tu nu te înscrii perfect în acest cerc de şarlatani şi 
mincinoşi? De ce nu eşti măcar o dată sinceră cu tine însăţi?”. 
Sub ea se clătina podeaua. Toate căpătau dintr-o dată un sens - 
iar altele nu mai aveau niciunul. Pretinsul fals al documentului 
papal, pe care Karmesin i-l prezentase Marelui maestru - o 
minciună. Hrisovul fusese tot atât de autentic precum pecetea 
de pe el. 

— Aşadar, de aceea ne-au ajutat ioaniţii, şopti şi nu putea 
discerne ce declaraţie era mai nemaiauzită, ce expresie mai 
ordinară. 

Karmesin dădu din cap fără a-şi lua ochii de la Violante şi 
Gahmuret. 

— N-aş fi crezut că vei fi realmente surprinsă. Uimirea din 
glasul ei suna sincer, şi era amestecată cu regret. 

— In seara aceea, în cămăruţa ta de la Margat, ai spus că vii 
de la Jorinde... spuse Saga şi i se părea că abia mai poate 
respira. Era o minciună, nu-i aşa? 

— A mai existat o a doua scrisoare a papei, una pe care nu o 
puteam arăta Marelui maestru decât între patru ochi. Porunca 
era de a face tot ce Stătea în puterea sa, pentru a mă aduce 
aici. Karmesin îl măsura de la distanţă pe Gahmuret. 

— Regret sincer, conte Gahmuret, ce vi s-a făcut. Ar fi putut 
merge mai repede. 

— Te-ai folosit de mine, articulă Saga. M-ai păcălit că eşti aici 
pentru a mă proteja... 

Karmesin nu se mişca, dar pe ea se putea vedea încordarea. 

— N-am spus întotdeauna adevărul. Dar tocmai tu vrei să-mi 
faci mie reproşuri? 

Violante se uita de la Karmesin la Gahmuret, apoi din nou 
înapoi, pândind, la concubină.  Atentatoarea papei, 
fermecătoarea lui asasină, nu făcea nici acum nicio mişcare, dar 
corpul ei era încordat ca o coardă de arc. Ştiau cu toţii cât de 
rapidă putea fi Karmesin. 

— Eu n-am făcut tot drumul acesta pentru ca tu să-l omori 
înainte ca el să-mi spună adevărul, rosti Violante, abia 
stăpânindu-şi furia. 


Adevărul. Tocmai de el era vorba. Saga îşi muşcă buza de jos. 
Se înşelase amarnic când crezuse că ar fi singura mincinoasă 
iscusită din acea sală. Fusese atât de naivă. 

— Ce adevăr, Violante? întrebă Karmesin. 

Privirea contesei zvâcnea între soţul ei şi ucigaşă. 

— Fiul meu mai mare, articulă cu bărbia tremurând. Al doilea 
fiu al meu... Malachias. Ultima oară l-am văzut la 
Constantinopol. Acum şase ani. Gahmuret mi l-a luat. 

— L-am salvat de tine, spuse contele, după care tuşi, 
horcăind. Influenţa ta... 

— Era copilul meu, nu al tău! 

— A trebuit să vadă cum mama lui l-a trădat pe tatăl lui! A 
auzit cum ne-am certat în dimineaţa aceea la Constantinopol - 
şi te-a văzut, în noaptea de la poarta Charisius, de partea 
duşmanilor noştri. Ştie că tu ai fost cea care i-ai instigat 
împotriva mea pe Oldrich şi pe Bethanian. Ce anume i-ai 
povestit atunci lui Oldrich? Că am să pot face cunoscută 
conspirația voastră? Că ar fi mai bine ca propriul tău soţ să fie 
redus la tăcere înainte de a putea povesti oricui ce aţi urzit 
atunci voi cinci? 

Mintea Sagăi lucra repede. Încerca încordată să pună la loc 
într-un tot pietrele care i se aruncau. 

— A cincea pecete, exclamă uluită. Semnătura casei Lerch de 
pe documentul Tiessei. Vo; eraţi, Violante? Nu soţul Vostru, ci 
Voi aţi stat la o masă cu conspiratorii. Voi aţi fost gazda întâlnirii 
secrete. 

Karmesin nu părea câtuşi de puţin uimită. Saga înţelese că 
acest lucru concubina îl ştiuse chiar de la început. Nu Gahmuret 
fusese unul din cei ce plănuiseră cruciada împotriva 
Constantinopolului, ci Violante. Ea se trăgea din neamul celor de 
la Lerch. Era comitatul ei, cetatea ei. Gahmuret fusese doar 
martorul conspirației. Şi în mod evident unul de care se voia să 
se scape mai târziu. De care Violante voise să scape. 

—A făcut-o pentru Filip, scuipă cuvintele Gahmuret. 
Povesteşte-le prietenelor tale despre regele nostru Filip. 
Povesteşte-le cum ai devenit târfa lui! 

Violante era gata să se năpustească împotriva lui, dar apoi 
chibzui. Atingându-l pe el, îşi semna condamnarea la moarte. 


— Ce s-a întâmplat cu Malachias? întrebă încet, fără a da curs 
cuvintelor lui. Este aici, sau nu? Tonul ei suna de parcă nu s-ar fi 
putut decide între o vagă speranţă şi o disperare funestă. 

Saga se înăbuşea. 

— Tot timpul a fost vorba numai de fiul Vostru? De aceea aţi 
vrut să-l găsiţi pe Gahmuret? 

Contele dădu capul pe spate, sprijinindu-l de speteaza 
scaunului. Vocea lui suna ironic. 

— Fructul iubirii ei interzise, spuse batjocoritor. Fiul lui Filip, 
nu al meu. Deşi m-a lăsat multă vreme s-o cred. Dar când a vrut 
să mă convingă să plec cu cruciada în Ţara Sfântă - spre binele 
viitorului nostru rege Filip, fireşte -, atunci am bănuit adevărul. 
Se plictisise de mine. Pleoapele lui zvâcneau la intervale tot mai 
scurte, dar privirea lui încărcată de ură era aţintită asupra soţiei 
lui. Ai sperat că nu mă voi mai întoarce niciodată, ca să fii liberă 
pentru Filip. Dar ai crezut cu adevărat că el şi-ar fi alungat soţia? 
Fiica suveranului Bizanțului? Pentru tine, o măruntă contesă de 
provincie? Cerule, el s-a jucat cu tine şi s-a folosit de tine. S-a 
folosit de noi amândoi, atunci când a convocat întâlnirea secretă 
în cetatea noastră... la cetatea ta. 

— Filip m-a iubit, declară Violante cu atâta încăpățânare, încât 
Sagăi aproape i se făcu milă de ea. 

Gahmuret hârâi. 

— S-a distrat cu tine - şi ştia că ai face orice pentru el. Uită-te 
la tine! Chiar şi acum, la câţiva ani de la moartea lui, ai venit 
aici după fantoma lui. Vru să ridice mâna, pentru a o opri cu un 
semn, dar degetele îi căzură greu şi fără putere pe speteaza 
scaunului. Trebuie să te dezamăgesc. Malachias nu este aici, 
chiar de multă vreme. Şi e/nu este Filip. Eu l-am crescut. Este şi 
acum fiul meu. L-am iubit. Am fost singurul care trăiam pentru 
el. 

— El este tot ce mi-a mai rămas de la Filip! 

— Atunci nu ţi-a mai rămas nimic. De ani de zile nu mai este 
aici. L-am trimis departe, acolo, unde e în siguranţă şi unde 
mama lui nu-l va găsi niciodată. 

Violante scoase un urlet bestial şi se repezi ca o furtună. Cu 
amândoi pumnii îl lovi în faţă pe Gahmuret. El ţipă, se lovi cu 
ceafa de lemn şi se prăbuşi şi mai ametit. 


Când Violante îşi ridică mâinile, erau acoperite de secreția 
chipului lui răvăşit. Excrescenţa plesnise. Oasele mâinilor ei 
luceau ude. 

— Unde este? şoptea ea. 

Gahmuret gemu ceva, apoi expiră cu zgomot. 

Secunde întregi Violante nu-şi lua ochii de la condamnarea la 
moarte de pe mâinile ei, apoi privirile i se întoarseră spre 
Gahmuret. 

Unde este? întrebă din nou. 

Karmesin rămăsese calmă şi stăpânită chiar acum. Saga se 
întreba dacă acum aceasta era adevărata Karmesin, acea 
făptură care fusese crescută într-un palat secret în spatele unor 
uşi închise, parte animal de companie, parte câine de luptă. Sau 
poate că şi asta era o altă mască? O întâlnise vreodată pe 
adevărata Karmesin? 

— N-ai să afli niciodată unde e el, gemu Gahmuret, în vreme 
ce Violante se sprijinea ca amorţită de marginea mesei, 
jumătate în picioare, jumătate aşezată. Ai pierdut de ani de zile 
dreptul de a fi mama lui. 

Violante ridică încet bărbia. 

— Asta tu trebuie să hotărăşti? 

Saga o privi pe Karmesin, pentru ca ea să ia o hotărâre. 

— Ce ai de gând? şopti. 

Gahmuret o auzi. 

— Işi va îndeplini misiunea. Ridică cu greu ambele braţe pe 
marginea mesei. Era gata să cadă, dar reuşi cu efort să se ţină 
pe picioare. 

— Eu nu mai am nimic de făcut aici, spuse concubina, dar o 
privea pe Violante, nu pe conte. 

Şi atunci Saga înţelese. 

— Şi ea? îi scăpă de pe buze. Trebuie să-i omori pe amândoi? 

— Inocenţiu îşi înlătură ultimii martori, horcăi Gahmuret şi iar 
părea că voia să râdă. Violante i-a vârât în povestea asta şi 
acum şi ea este de prisos. Cine încă? Dogele şi Bonifaciu sunt 
morţi... Oldrich? M-aş mira să mai fie în viaţă. 

Violante se împinse de la marginea mesei, dar se clătină, ca şi 
când ar fi trebuit să se concentreze asupra fiecărei mişcări. 
Pierduse controlul asupra evenimentelor, dar acum era gata să 


facă totul pentru a câştiga din nou conducerea, ba chiar să 
salveze viaţa soţului pe care-l ura. Incă de la primii paşi îşi 
adună puterile, până ce apăru din nou aproape ca Violante 
dinainte, stăpâna cetăţii Lerch, conducătoarea a mii de oameni. 

Ridică ambele mâini şi se îndreptă spre Karmesin. 

— Tu n-ai să mă împiedici să-mi găsesc fiul. 

Alarmată, Saga se trase înapoi. Într-o luptă obişnuită, Violante 
ar fi pierdut fără speranţă în faţa asasinei. Dar contesa 
înţelesese că propria ei soartă era cca mai bună armă a ei. 
Karmesin o putea ucide, desigur, dar n-avea cum să scape de 
atingerea mâinilor ei - şi de secreția molipsitoare care le 
acoperea. 

— Înapoi! strigă concubina. Nu Vă apropiaţi! 

Violante se mişca foarte încet, dar nu se oprea. Se apropia de 
Karmesin pas cu pas, cu ambele mâini întinse ca o fantomă. lar 
Saga se gândea ca în transă: „Exact asta sunt toţi”. Năluci. Morți 
reînviaţi. Fiecare dintre ei. Chiar şi eu însămi. 

Degetele Violantei luceau în lumina focului. 

— Nu, şopti Karmesin. Vocea ei suna tristă, plină de o tristeţe 
nedefinită. 

Violante înainta. 

— Te rog, spuse Karmesin, dar în cuvintele ei nu era nimic 
implorator. 

Gahmuret izbucni într-un râs strident. Masca cicatrizată 
rămase împietrită şi rece ca faţa unui idol de piatră. 

— Violante! Saga se auzi strigându-i numele, în timp ce se 
împiedică, îndepărtându-se de Karmesin, chiar şi de contesă, 
până se apropie periculos de mult de focul din mijlocul sălii. 
Căldura o sili să se oprească. 

Violante deveni mai rapidă. Încă cinci paşi. 

Ceva ca o rază de foc zvâcni spre contesă. Un foc scânteietor, 
lucind pe oţel. Ochii Sagăi au fost prea lenți pentru a urmări 
zborul fulgerător al sabiei. Când privirea ei o ajunse pe Violante, 
mânerul se iţea din pieptul ci şi arăta atât de grotesc de 
inofensiv, când cei doi paşi pe care-i mai făcu păreau absolut 
fireşti, nici vorbă de mişcările cuiva sortit morţii. 

Gahmuret nu mai râdea. 


Violante scoase un horcăit. Trăsăturile i se înăspriră... Nu 
izbutea să înţeleagă? Se întoarse şi merse cu sabia înfiptă în 
inimă înapoi, pe acelaşi drum. La Gahmuret, pas cu pas, până 
când căzu în genunchi în faţa scaunului lui, lovind piatra cu un 
pocnet oribil al încheieturilor. Îi luă mâna şi privi în sus, spre el. 

— Malachias, şopti, apoi capul i se aplecă înainte. Rămase, 
pur şi simplu, stând cu faţa lipită de mâna lui, în timp ce şuviţe 
de păr îi cădeau pe faţă şi o acopereau. 

Aşa a murit Violante, contesa de Lerch, soţia lui Gahmuret, 
conducătoarea cruciadei fecioarelor. 

Saga se trezi din înmărmurirea ei, când căldura din spatele ei 
deveni de nesuportat. Karmesin se mişcă şi ea din nou, mâna 
care aruncase stiletul coborî. Făcu câţiva paşi înainte, se opri 
iarăşi. Pentru prima oară, părea derutată. 

Gahmuret sta nemişcat pe scaunul lui, cu privirea dintre 
umflăturile cicatrizate îndreptată spre soţia sa moartă. Orice 
simţea rămânea ascuns sub masca grimasei sale desfigurate. 
Saga se gândi, preţ de o clipă nefiresc de lungă, că omul acesta 
avea cicatrici mult mai rele decât cele care erau la vedere. 

Gahmuret se uita de la Violante la Karmesin. 

— Acum eşti mulţumită, concubino? 

Saga părea să fi fost uitată. Nimeni nu se interesa de ea. Nici 
acum nu-i venea să creadă că Violante murise. Şi că amândouă 
- contesa şi Karmesin - minţiseră în toate aceste luni, 
independent una de alta, şi că ea nu bănuise nimic. 

Ceva muri în ea. Poate restul încrederii în alţii. Poate credinţa 
ei în dreptate sau ce mai rămăsese din ea. Poate chiar spiritul 
minciunii. În caz că el murise, o făcuse încet şi mizer, cuibărit 
într-un colţ al conştiinţei ei. Fără spectacol, fără o ultimă mare 
reprezentaţie. Murise simplu, ca un ciot de braţ desprins, sfâșiat 
de minciuni, putrezit cu viteza vântului, îndepărtat de ceea ce îl 
hrănise şi-l menţinuse în viaţă. 

Aproape ajunsese la portal, când concubina o privi peste 
umăr. 

— Te scot de aici, spuse Karmesin. Te apăr. 

Gahmuret tuşise, scuipând sânge. 

Saga nu se uită la ea. 

— Nu am nevoie de tine, replică încet. 


— Vrei să trăieşti? întrebă Karmesin. 


Printre morti 


— Aţi ştiut asta! 

Faun nu aşteptă răspunsul lui Durffenthal, străbătu rapid 
cortul şi se aruncă asupra ioanitului. Cavalerul era mult mai înalt 
şi mai puternic decât el şi, pe deasupra, era şi înconjurat de mai 
mulţi oameni ai săi, dar lui Faun nu-i mai păsa. 

— Aţi ştiut ce-au făcut selgiucizii, şi totuşi le-aţi lăsat pe cele 
trei femei să meargă acolo. 

Pumnul lui îl nimeri pe ioanit drept în faţă, înainte ca el să-şi 
învingă surpriza şi să poată bloca alte lovituri. Dar apoi, într-o 
secundă, se schimbă foaia. Înainte ca Faun să se poată apăra, 
simţi că este azvărlit dintr-o parte într-alta, împins şi ateriză pe 
jos. Când vru să se ridice, talpa unei cizme îl lovi în spate, cu 
destulă putere pentru a-l lăsa fără respiraţie şi a-l trânti înapoi în 
nisip. 

— La dracu', ce-nseamnă asta? rosti Durffenthal. Cerule, ce 
te-a apucat? 

— Le-aţi lăsat pe Saga şi pe Karmesin să meargă drept la 
moarte! Aţi ştiut că vor muri, odată ce vor intra in fortăreață! 
Aţi... 

— Ce? Cavalerul privea buimac de la Faun spre intrarea 
coltului mare, în care acum apăruseră şi Zinder şi Tiessa. Ce tot 
spune băiatul acesta? 

Tiessa trecu pe lângă Zinder ca o furtună şi vru să-l ajute pe 
Faun. 

— Lăsaţi-l! Mercenarul izbuti s-o prindă de braţ şi o trase 
înapoi, înainte ca să se poată arunca asupra cavalerului. Lăsați- 
|! Tiessa trăgea de degetele lui Zinder. Şi pe mine, strigă 
neajutorată. 

Mai mulţi ioaniţi, care se adunaseră în cort pentru o 
consfătuire nocturnă, îşi traseră săbiile. Imediat, conducătorul 
lor le făcu un semn. 

— La o parte armele! Totul trebuie să fie o neînțelegere! 

— Neînţelegere! gâfâi Faun, pe care cizma ioanitului încă îl 
mai ţintuia la pământ. Vreţi să declaraţi că prietenii Voştri 
selgiucizi nu v-au povestit ce au făcut? 


Privirea lui Durffenthal se plimba uluită peste chipurile 
celorlalţi, înainte de a zăbovi asupra lui Zinder, ocupat cu Tiessa 
care se agita. 

— Pe toţi sfinţii, e cineva atât de bun, să-mi spună pe loc ce 
se petrece aici? 

Tonul aspru cu care răcnise ultimele cuvinte înmuie pentru 
moment rezistenţa opusă de Tiessa. Faun tot încerca să se 
ridice, dar împotriva lui Durffenthal n-avea nicio şansă. 

Faun respiră adânc, îi dădu drumul Tiessei după o scurtă 
şovăială şi le relată ioaniţilor ce descoperiseră de cealaltă parte 
a taberei. Disperarea lui Faun crescu, când niciunul din cavaleri 
nu tăgădui presupunerile lui Zinder. 

— N-ar fi prima oară când au mai făcut asemenea încercări, 
observă un ioanit mai vârstnic. Glasul lui exprima oroare. 

— Foarte posibil, confirmă un altul. Am auzit că în sud au 
existat incidente de felul acesta. 

— Incidente! articulă gâfâind Faun. Aşa le numiţi Voi? Sora 
mea a urcat acolo! 

— Îmi promiţi că te calmezi? întrebă Durffenthal. 

Faun mormăi ceva. Cizma de pe spinarea lui dispăru. Se puse 
pe picioare, aruncându-i cavalerului o privire furibundă. Tiessa 
fu imediat la el şi-l luă de mână. 

— Dacă îl veţi întreba despre aceasta pe Nizamalmulk al 
Vostru, atunci Vă va spune adevărul? se interesă Zinder la 
Durffenthal. 

— O să aflu. loanitul tocmai voia să iasă furtunos din cort, 
când îi veni o idee mai bună. Le dădu grăbit oamenilor lui o 
serie de ordine. Abia după aceea o luă din loc, însoţit de alţi trei 
cavaleri. Faun vru să-i urmeze, dar Zinder îl opri. 

— Faun, nu! Stai aici. N-ai face decât să înrăutăţeşti situaţia. 

Trecură minute încordate, în timp ce în cort toţi vorbeau 
deodată. 

Mai mulţi ioaniţi luaseră poziţie în faţa intrării, pentru a 
supraveghea taberele din jur ale selgiucizilor; alţii dispărură în 
întuneric, pentru a îndeplini ordinele lui Durffenthal. 

Când conducătorul ioaniţilor se întoarse, Faun abia se mai 
abţinu. 

— Este adevărat, spuse Durffenthal furios. 


— Au aruncat peste ziduri trupuri de leproşi. 

Faun vedea ca printr-un văl tot ce era înjur, totul părea 
deformat şi ciudat de plat. Stomacul se revolta şi era aproape să 
vomite în cortul cavalerului. 

Durffenthal schimbă o privire cu ceilalţi trei cavaleri care-l 
însoţiseră. 

— Ştiţi ce înseamnă asta. Nizamalmulk nu va accepta ca 
cineva să părăsească viu această fortăreață. 

XXX 

Gahmuret stătea prăbuşit în scaunul lui, cu mâna îngropată şi 
acum sub obrazul moartei Violante. Cadavrul ei îngrămădit în 
genunchi, lângă el. Contele deschisese gura de mai multe ori 
pentru a spune ceva, dar de pe buze nu-i ieşise niciun sunet. 

— Țineţi-vă la distanţă de mine, pufni Saga în direcţia 
Karmesinei. 

Concubina era la jumătatea drumului între ea şi Gahmuret, 
care horcăia. Saga tocmai întinsese mâna spre clanţa uşii, când 
Karmesin spuse: 

— Eu n-aş face asta. 

Saga se opri. 

— S-ar putea să nu mă mai intereseze ce-ai face şi ce nu. 

Karmesin scutură din cap. 

— Cum poţi tocmai tu să fii atât de furioasă că eu am minţit? 

— Tu ai plănuit de la început s-o omori pe Violante! Tot 
timpul! N-ai aşteptat decât să te ducă la Gahmuret. Apoi îşi mai 
aminti ceva: lar de mine te-ai folosit ca să ajungi în cetate. 

Concubina nu răspunse. 

— N-aveţi nicio şansă, spuse Gahmuret cu o voce spartă. 
Saga observă abia acum că el plângea. Indiferent ce crime 
săvârşise el în anii de după căderea Constantinopolului, acum 
stătea aici, în jurul lui lumea se prăbuşea, iar în ridurile 
cicatrizate ale chipului său schimonosit luceau lacrimi. 

— Cine ar putea să ne oprească? Banda aceasta de schilozi pe 
moarte de afară? îi replică Karmesin. Spune-mi, Gahmuret, cât 
timp e de când te-au ascultat ultima oară? Toate aceste 
omoruri, jafuri toate s-au săvârşit din ordinul tău? Sau, mai 
degrabă, în toţi aceşti ani ei te-au tolerat în calitate de 
conducător al lor? 


El făcu o grimasă, ca şi când ea i-ar fi înfipt cuțitul între 
coaste. 

— Vă vor omori selgiucizii. 

— O să-mi fac griji din pricina lor când vom fi faţă-n faţă. 

„Gahmuret are dreptate, se gândi cutremurată Saga. 
Nizamalmulk n-ar accepta niciodată ca ele să părăsească 
această fortăreață”. 

— De ce nu mă omori? întrebă contele şi ridică încet capul. 
Doar pentru asta ai venit aici. Imaginea pe care o oferea era 
jalnică. Sagăi îi era milă de el. 

— Tu eşti deja mort, Gahmuret, ripostă Karmesin. Dacă Papa 
ar fi ştiut de toate astea, m-ar fi scutit de drumul până aici. 

— Asta înseamnă că eu sunt ultimul care poate atesta 
adevărul? Cu privire la decăderea Constantinopolului? 

Karmesin îi aruncă Sagăi o privire scurtă, greu de interpretat, 
apoi dădu din cap. 

— Ultimul dintre conspiratori. 

— N-a fost niciodată conspirația mea... articulă, după care 
urmă o tuse seacă. Am încercat s-o abat pe Violante de la 
această acţiune. A făcut-o pentru Filip. 

— Mai are vreo importanţă acum? 

— Inocenţiu este foarte... radical. 

Karmesin ridică din umeri. 

— Este reprezentantul lui Dumnezeu. 

Necazurile şi boala îl dărâmaseră pe Gahmuret, îi erodaseră 
vigoarea. Cel puţin într-un anumit sens, Karmesin spusese 
adevărul: de fapt, Gahmuret murise de mult. Ştia şi el însuşi. 

Karmesin îi mai aruncă o ultimă privire, înainte de a se 
îndrepta în grabă spre dărâmăturile care formau un morman 
sub gaura din tavan. Se căţără agilă pe el, încercă cu piciorul o 
grindă, care stătea pe cant în mijlocul unui talmeş-balmeş de 
lemne crăpate şi pietre între tavanul prăbuşit şi moloz. 

— Poţi, desigur, să te caţeri? întrebă în direcţia Sagăi. 

Saga dădu din cap, în silă. Stătea şi acum în faţa portalului. 
De afară i se părea că se auzeau glasuri răguşite. Nu era sigură 
dacă se apropiau. 

Gahmuret izbucni într-un râs rugos, care se prefăcu într-un 
acces de tuse. 


Concubina trase sabia scurtă, pe care i-o dăduse Durffenthal. 

— Ţine! strigă. Saga nu făcu nicio încercare s-o prindă şi privi 
cum zornăi în faţa ei pe podeaua de piatră. 

— la-o odată! ceru Karmesin. Poate, totuşi, o să-ţi trebuiască. 

— Nu putem lupta împotriva lor, Karmesin. Ne-am molipsi. 

— Nu împotriva oamenilor lui  Gahmuret. Împotriva 
selgiucizilor. Şi, acum, vino odată! 

Se căţără iute în patru labe pe grinda înclinată şi, câteva clipe 
mai târziu, se trase prin deschizătură la etajul superior. 

Totul în Saga se împotrivea chemării Karmesinei. 

— Stai puţin, gemu Gahmuret, când ea trecu şovăitoare pe 
lângă masă, îndreptându-se spre muntele de dărâmături. 

Ea se opri în afara zonei accesibile lui, deşi el nu părea să 
aibă suficientă putere pentru a o apuca. 

— Dacă tu nu vrei sabia... dă-mi-o mie. Capul lui se proptea 
strâmb pe umăr, în direcţia Violantei. 

— Saga! strigă Karmesin de sus din gaura întunecată. Hai, 
odată! 

Saga înaintă şi puse arma pe masă, fără a atinge lemnul. 
Învârti cu degetul mânerul în direcţia lui Gahmuret şi-i făcu vânt 
sabiei. Sabia alunecă spre el, scârţâind pe tăblia mesei, se izbi 
cu mânerul de pieptul lui şi se opri înclinată în poala lui. 

Gahmuret îi făcu un semn cu capul, şi o clipă capul lui păru să 
cadă în faţă. Ridică o mână tremurătoare şi pipăi, căutând arma. 

— Vino aici, spuse cu voce spartă. 

Saga scutură din cap. 

— Malachias, şopti Gahmuret. Cineva trebuie să-i... comunice, 
ce... s-a întâmplat. 

Saga înaintă foarte încet spre el. 

Buzele cicatrizate ale lui Gahmuret tremurau. 

li spuse numele locului, 

— Vei face asta? întrebă fără putere. 

Saga nu ştia dacă şi asta era o minciună, dar dădu din cap. 

— Mulţumesc, şuieră el. 

Saga se puse din nou în mişcare, trecu în fugă pe lângă el şi 
Violante, şi se căţără pe colina de dărâmături. Se urcă pe grindă 
mai repede decât Karmesin şi se ridică în întuneric lângă 
concubină. 


În sală, sub ea, răsună un geamăt ascuţit. Când se aplecă în 
jos şi privi înapoi, speteaza înaltă a scaunului o împiedică să-l 
vadă pe Gahmuret. Dar ea văzu cum acum mâna lui se odihnea 
pe ceafa Violantei, de parcă ar fi vrut să-i mângâie părul. 
Picioarele lui mai zvâcniră sub masă pentru ultima oară. Focul 
din adâncitură trosnea şi pufăia. 

— Trebuie să ieşim cumva pe creneluri, spuse Karmesin. 

— Gahmuret a murit, şopti Saga. 

— Ar fi murit oricum. Ai fi putut să găseşti o utilizare mai bună 
pentru sabie. 

— Ce s-a întâmplat la Constantinopol? 

— Acum n-avem... 

— Vreau să ştiu. 

Karmesin o privi ţintă, apoi oftă. 

— El a luat în cruciadă ambii băieţi. Poate ca s-o lovească pe 
Violante sau să-i arate ce a făcut. Poate că şi numai din 
duşmănie, cine ştie? Violante l-a urmat şi a ajuns la 
Constantinopol chiar înaintea lui. Când oraşul a fost cucerit, ea l- 
a căutat şi şi-a cerut înapoi fiii - unul de la el, celălalt de la Filip. 
Când el a refuzat, ea s-a dus la Oldrich şi l-a făcut să creadă că 
Gahmuret voia să demaşte conspirația în faţa întregii oşti. 
Oldrich l-a prins chiar în aceeaşi noapte, împreună cu 
Bethanianul, şi se spune că Violante însăşi a venit acolo şi a 
încercat să-i smulgă lui Gahmuret copiii. Totuşi, el a scăpat din 
oraşul incendiat cu cel mai mare dintre băieţi, cu Malachias. Nu 
e o ironie a sorții că l-a luat cu el tocmai pe fiul natural al lui Filip 
şi nu pe propriul lui copil? 

Saga încerca să-şi imagineze scena. Dedesubt, larma 
devenea tot mai sonoră. Aripa portalului scârţâi. 

— De unde ştii toate astea? De la Papa? 

Karmesin dădu din cap agitată şi-şi pierdu definitiv răbdarea. 

— Dă-i drumul! 

Saga se ridică buimacă şi o urmă în beznă. Au fost nevoite să 
se catere peste un haos de grinzi şi cărămidă nearsă. Saga 
putea vedea stelele prin resturile frontonului. Era o noapte clară, 
luna arunca o lumină palidă asupra fortăreței. Sub picioarele lor, 
podeaua vibra la fiecare pas. li era frică, pentru că în orice clipă 
tavanul sălii putea să se dărâme cu totul şi să le tragă în jos. 


Ajunseră poticnindu-se la un gang, deasupra căruia acoperişul 
era intact. Un capăt ducea la o scară spre parter, la celălalt era 
o uşă deschisă. 

În sala de sub ele, se auzeau voci. Gahmuret şi Violante 
fuseseră descoperiţi. 

Karmesin se strecură afară. Când o urmă, de pe o balustradă 
Saga putu să privească jos, în curtea interioară a fortăreței. 
Acolo jos, era întuneric beznă, lumina lunii nu ajungea decât în 
locuri răzlețe şi arunca un grilaj de umbre pe grămada de zidărie 
spartă. Îmbulzeala oamenilor se sfârşise, mulţi se retrăseseră în 
beznă. 

Portalul fostei moschei era deschis. Vocile treceau prin el, 
vaiete chinuite şi strigăte de durere. Ele îi aminteau Sagăi de 
suferinţele războiului civil, de muribunzi şi infirmi, care-şi 
chemau mamele din noroiul câmpurilor de luptă răspândind 
duhoare. 

Alergau de-a lungul balustradei, când din spatele lor se 
revărsară peste balustradă mai multe siluete, jumătate de 
duzină de leproşi, înarmaţi cu săbii şi securi. Cei mai mulţi 
şchiopătau, dar nici cei care puteau să fugă nu erau atât de 
rapizi ca Saga şi Karmesin. 

Cele două schimbară o privire scurtă, dar nu se opriră. 
Ajunseră la circumvalaţie trecând peste un pod scurt, arcuit 
peste un drum la poalele zidului fortăreței. Vântul pustiului le 
sufla în faţă prin noapte. Dincolo de creneluri, se întindeau 
povârnişurile golaşe, în spate - inelul de focuri ale taberei 
selgiucizilor. Aici sus, era întuneric, nicăieri nu ardeau făclii. Nu 
erau nici măcar străji. Erau cu toţii siguri că nu mai avea să vină 
niciun atac. 

Lângă Saga, înspre partea interioară a crenelurilor, se auzi un 
zuruit. Cineva din curte trăsese în sus o săgeată, deşi în beznă 
ele nu puteau fi dibuite. Un pâlc luminos se apropia de poalele 
zidului, o ceată de purtători de făclii şchiopătând. 

Dar şi ceilalţi oameni le călcau pe urme. Se poticniră pe pod, 
în vreme ce Saga şi Karmesin deja străbăteau circumvalaţia. 

Crenelurile erau într-o stare catastrofală. În mai multe locuri, 
proiectilele catapultelor duşmane atinseseră circumvalaţia şi o 
brăzdaseră. Goana lor era un sus şi jos peste grămezile de 


dărâmături, prin crăpături adânci, o dată chiar printr-o îngustă 
coamă de zid, care se cutremura periculos sub ele; oricum, ar fi 
putut să-i mai ţină un timp în loc pe urmăritorii lor. 

Acum nu mai puteau fi văzute din curte, ruinele împiedicau 
vederea. Dar forfota de jos nu se potolea, glasuri răguşite 
răcneau toate deodată, şi undeva bocitoarele începură să 
plângă moartea contelui. 

Minciună. Totul fusese o minciună. 

Gândul acesta persevera în capul Sagăi, dar acum ea n-avea 
timp să-l priceapă sau să înţeleagă ceva din ceea ce se întâmpla 
aici. 

Karmesin făcu un semn în faţă. Mai mulţi oameni cu făclii 
intraseră în circumvalaţie, la celălalt capăt al coroanei de 
creneluri. Încercau să taie calea celor două fugare. 

Din cauza efortului, Saga abia mai putea respira. Şi în ea ceva 
continua să refuze să respire, chiar dacă de mai multe ori 
Karmesin afirmase că lepra nu se transmitea prin aer. De la un 
timp, i se părea că aici totul era molipsitor, chiar şi simplul gând 
la boală. 

Între ele şi urmăritori erau vreo douăzeci de paşi. Până la cei 
ce veneau spre ele puteau fi dublu. Dar cleştele se strângea cu 
fiecare clipă tot mai mult. 

În faţa lor, se deschise o altă crăpătură, unde un proiectil al 
selgiucizilor se lovise de creneluri. Trecuseră prin trei sau patru 
asemenea adâncituri, dar aceasta de aici se deosebea de toate 
celelalte: în loc să ducă din nou, după câţiva paşi, în sus, ducea 
prin întuneric înapoi, jos, şi curând deveni atât de abruptă, încât 
a trebuit să se ţină strâns una de alta. 

În cele din urmă, săriră. Aterizară gemând în cel mai adânc 
punct al breşei. Spre surpriza lor, se aflau la numai două lungimi 
de stat de om deasupra solului. În stânga lor, curtea zăcea într-o 
umbră adâncă. In dreapta, era povârnişul. 

Karmesin îi dădu Sagăi un brânci. Ea sări în adânc, se ridică 
din praf în mâini şi pe genunchi, îşi pierdu o clipă echilibrul şi 
alunecă într-o parte. Când, în sfârşit, se opri şi se chirci 
ghemuită pe stânci, Karmesin ateriză lângă ea, agilă ca o pisică. 
Deasupra lor şi dincolo de zid, ţipetele leproşilor se 


transformaseră într-un urlet înfiorător, înainte de a se pierde 
într-un amestec de voci. 

In loc să coboare povârnişul, cele două alergau aplecate la 
poalele zidului, într-o direcţie care să le îndepărteze de portalul 
fortăreței. 

— Selgiucizii vor înainta ca un inel care se închide în jurul 
fortăreței, spuse Karmesin. 

Din tabără se ridicau spre colină ordine şi strigăte. Saga miji 
ochii, spionând întunericul. Şirul de puncte luminoase de la 
poalele pantelor se îngroşă, printre focuri se aprinseseră noi 
făclii. Se apropiau. 

— Pe-aici, de-a lungul. Karmesin arătă în josul colinei. 

— Vrei să mergi spre ei? 

Karmesin încuviinţă din cap, fără o vorbă. Agită sabia 
capturată în direcţia Sagăi. 

Saga o zbughi. Alerga în panică, dar apoi raţiunea îi reveni 
treptat. Se opri brusc, în mijlocul unor carcase şi părţi de 
armament vechi. Privind înapoi, o văzu pe Karmesin urmând-o 
chiar mai rapidă decât ea, gata în orice moment s-o ajungă. 
Deodată, se auzi un strigăt. Purtătorii de făclii erau aproape de 
tot. 

Karmesin se opri. 

— Fugi ceva mai încolo, culcă-te la pământ şi nu te mişca! Nu 
aşteptă reacţia Sagăi, ridică iataganul ştirbit al unui mort şi 
porni spre luptători. 

— Nu face asta! strigă înăbuşit Saga. 

— Am spus că te apăr, şi am spus-o serios. Karmesin se opri 
la jumătatea drumului şi mai privi o dată spre ea. Dacă cu Îi 
abat din dram, poate că tu izbuteşti să fugi. Poată că nu. Dar 
asta e singura posibilitate. 

— O să te omoare! 

Concubina zâmbi. 

— Karmesin nu poate să moară. Noi vom exista veşnic. 

Desfăcu braţele, aruncă capul spre ceafă şi strigă ceva în 
latină în sus, spre cerul nopţii. Vocile se auzeau tot mai tare. 
Selgiucizii le descoperiseră. Karmesin mai privi o dată înainte, 
apucă sabia cu amândouă mâinile şi se năpusti spre luptători. 


Saga se pregătea s-o urmeze. Privi nehotărâtă prin groapă, 
căutând vreo spadă veche, nu găsi niciuna şi nici măcar n-avea 
vreo idee limpede, în cele din urmă, luă o hotărâre fără să mai 
chibzuiască. Respiră adânc, apoi porni în goană în urma 
concubinei. 

Curând văzu chiar în faţa ei, la nici zece paşi depărtare, inelul 
format din războinici. Acolo era un gol, unde câţiva bărbaţi 
părăsiseră formațiunea pentru a închide un cerc în jurul 
Karmesinei. Doi dintre ei aveau arcuri, ceilalţi spade şi lănci. 
Arcaşii tocmai îşi încordau coardele, când Karmesin se năpusti 
fără o vorbă asupra lor. In loc să-i ţină piept, bărbaţii săriră 
înapoi, de frică să nu vină în contact cu ea. Credeau că este o 
leproasă, şi asta era acum în avantajul ei. Primul arcaş muri, 
urlând sub lovitura ei de sabie. Nici cel de-al doilea nu apucă s-o 
ţintească: Karmesin se roti într-o jumătate de întoarcere, chiar 
în timp ce prima ei victimă se prăbuşea, şi cu două lovituri 
rapide se repezi asupra celui de-al doilea selgiucid. Ceilalţi 
ezitau să-i vină în ajutor, pentru că se temeau de un contact 
direct cu ea. Cineva chemă alţi arcaşi, şi din beznă se apropiară 
chiar o jumătate de duzină. 

Saga urlă numele Karmesinei. 

— Mai vin şi alţii! 

Intr-adevăr, purtătorii de făclii erau urmaţi de alte grupuri de 
luptători, toţi înarmaţi cu arcuri - erau forţa de luptă propriu-zisă 
adunată de selgiucizi împotriva leproşilor fugari. 

— Ce-i cu tine aici? urlă Karmesin, simulând atacuri împotriva 
spadasinilor. Bărbaţii aceia voiau doar s-o ţină în şah, nu să se 
implice în luptă. Şterge-o de-aici! 

— Nu te las singură aici! 

— Foarte nobil, dar şi foarte tâmpit din partea ta. 

Arcaşii se apropiau. Cu toţii îşi întinseseră încă din mers 
coardele. 

— Fugi, Saga! 

Primele vârfuri de săgeți zburau acum în direcţia Sagăi. 

Nu putea şi nu mai voia să fugă. Şi încotro? Între timp, 
povârnişul mişuna de luptători, toată colina-fortăreaţă era 
împestriţată de făclii. Sus pe ziduri răsunau strigăte, probabil că 


selgiucizii dădeau semnalul de încetare a alertei: nimeni 
altcineva nu încercase să scape din cetate. 

— Saga, trebuie să fugi! 

Dar ca nu făcu decât să scuture din cap şi se îndreptă spre 
Karmesin prin cercul luptătorilor care se trăgeau înapoi, până 
când ajunseră din nou una lângă alta, concubina şi Magdalena. 
Aşteptau cu o mină îndârjită săgețile arcaşilor. 

— Asta a fost o tâmpenie, spuse Karmesin, fără să-şi ia 
privirea de la arcaşii care se apropiau. 

— E prima misiune pe care ai ratat-o? 

Concubina o privi, o clipă, întrebătoare, apoi zâmbi şi dădu 
din cap. 

Strigătele umpleau noaptea, acoperite imediat după aceea de 
bubuituri asurzitoare. Umbre uriaşe loviră în grămada de arcaşi 
şi o aruncară în aer. Trupuri zburau în toate direcţiile, altele 
sfârşeau nemilos sub copitele cailor. In şeile armăsarilor stăteau 
cavaleri în veşmintele lor negre, cu coif şi spadă şi secure. 
Crucile albe ale ordinului ioaniţilor luceau în întuneric; au fost 
primul lucru pe care Saga l-a putut recunoaşte în mijlocul 
haosului pricinuit de bărbaţi care urlau, de vaiete de durere şi 
de tropot bubuitor de copite. 

— Saga! 

Privi cercetător în jur, în vreme ce spadasinii roiau peste tot şi 
încercau să se împotrivească noului duşman. Mai mulţi au fost 
doborâţi de cai, alţii au fost ucişi de cavaleri. 

— Faun? 

— Saga, aici sunt! 

II descoperi pe un cal între toţi ceilalţi, aproape de tot lângă 
el, pe un al doilea armăsar era Tiessa, şi acolo era şi Zinder, 
care acum se îndrepta spre Karmesin, îşi înfrână calul lângă ea 
şi-i întinse un braţ: 

— Sus cu tine! răcni. Repede! 

Saga văzu cum concubina alunecă în şa în spatele 
mercenarului, dintr-o dată se simţi apucată şi ridicată. Cu 
prezenţa ci de spirit, îşi trecu un picior peste spinarea calului şi 
se regăsi în şa, în spatele unui cavaler. 

Saga se prinse zdravăn de platoşa neagră a ioanitului din faţa 
ei. Reuşi să furişeze o privire scurtă spre chipul lui, când acesta 


făcu un semn celorlalţi. Era Durffenthal. Apoi armăsarul negru 
de sub ei ţâşni în faţă. Ceata trecu ca o furtună printre corturi, în 
vreme ce Sagăi i se părea că totul este un vis în care lumea s-a 
transformat într-un vârtej de întuneric şi fâşii de lumină. Peste 
tot în jurul ei domnea vacarmul, urletul şi mirosul de fum. 
Răsunau strigăte de alarmă, ţipetele sălbatice ale selgiucizilor, 
şi acum năvăleau din toate părţile, agitând furibunzi săbiile. 
Fură întâmpinați de o furtună de săgeți. Caii nechezau şi 
sforăiau când unul din ei era lovit, dar săreau mai departe, chiar 
şi cei răniţi, iar Saga nu văzu niciun cavaler căzând. 

Privirea ei îl urmărea iarăşi şi iarăşi pe Faun şi rămânea lipită 
de el, ca şi când el ar fi fost singurul punct de sprijin în acest 
haos. El călărea şi acum foarte aproape de Tiessa, chiar şi în 
această harababură, iar Zinder şi Karmesin erau chiar în spatele 
lor. 

Durffenthal ţinea frâul doar cu o mână, gesticulând cu spada 
trasă, lovind din când în când câte un selgiucid, care nu se 
îndepărta destul de repede. 

La un moment dat, Saga închise ochii epuizată şi i se păru că 
larma se mai domoleşte. Dar putea fi şi pentru că puterile 
începeau s-o lase. Nu ştia cât ar mai putea rezista. Petice de 
gânduri se învălmăşeau şi se formau din nou. Scene din 
călătorie se amestecau cu ceea ce spusese Gahmuret înainte de 
a muri. Nu reţinuse mult din totul - doar faptul că Violante 
trimisese în moarte mii de suflete: pentru un copil care n-ar fi 
trebuit să fie, şi pentru o iubire care se stinsese de mult. 

— Saga! 

Faun apăru brusc lângă ea şi-i zâmbi îngrijorat. Văzu cu 
groază cum din coapsa lui ieşea o coadă de suliță şi atunci 
pricepu că zâmbetul lui era altceva, o grimasă de durere. 

— Noi... Articulă şi se opri, neştiind sigur dacă Faun sau 
altcineva putea s-o înţeleagă. Noi n-am apucat niciunul... 
niciunul din ei... nu bolnav! 

Când se mai uită spre el, el radia într-adevăr, radia de la o 
ureche la alta. 


Ultima vânătoare 


Faun încercă să privească înapoi, dar nu-i văzu decât pe 
ceilalţi ioaniţi în mijlocul unui nor de praf, ca nişte umbre 
unduind, şi undeva între ele chipurile estompate ale lui Zinder şi 
Karmesin, de o paloare fantomatică în lumina tulbure a stelelor 
deasupra pustiului şi vizibile doar pentru că el ştia că ei erau 
acolo. 

Ajunseseră la inelul exterior al asediatorilor, dar nimeni nu 
păru surprins când se văzură urmăriţi de selgiucizi. Işi mânară şi 
mai aprig armăsarii, iar Faun o pierdu din nou pe Saga din ochi. 
Lumea din jur se cufundă într-un haos nebunesc de nisip stârnit, 
tropot de copite şi urlete sălbatice. 

Tiessa mai era lângă el şi acum, din nou mult mai pricepută la 
cai decât el. Faun se întreba de ce nu simţea mai tare săgeata 
din picior. Desigur, ardea şi pulsa şi, dacă se gândea la asta mai 
mult de câteva secunde, arsura din picior urca până în stomac. 
Din fericire, nu prea avea timp de gândit. Statul în şa îi acapara 
toată atenţia. 

Îşi aminti de ce le povestise pe drum Durffenthal despre 
selgiucizi: erau arcaşi excelenți, trăgeau şi din spinarea calului - 
un talent pe care-l împărțeau cu sarazinii. Nenumăratele bătălii 
din Ţara Sfântă fuseseră decise în favoarea necredincioşilor, 
pentru că creştinii le erau fără speranţă inferiori în mânuirea 
arcului şi săgeţii. Călugării cruciați şi vasalii lor nu reuşiseră nici 
până în ziua de azi să tragă ţintit din galop întins. In schimb, 
sarazinii şi selgiucizii trimiteau împotriva duşmanilor lor săgeată 
după săgeată, în timp ce stăteau fără să se ţină pe armăsarii 
care nu se opreau din salt. 

Faun mai privi o dată înapoi şi acum i se păru că dincolo de 
praful stârnit de cai se mai contura un al doilea nor. Mai dens şi 
mai mare decât al lor, ascundea luminile îndepărtate ale 
taberei. Nizamalmulk nu i-ar lăsa să scape. 

Consternarea lui Faun fusese uriaşă, atunci când ioaniţii 
izbutiseră să-şi înşeueze caii fără a stârni suspiciunea 
selgiucizilor. Tărăboiul din fortăreață ridicase în picioare toată 


tabăra. Faun şi ceilalţi speraseră că motivul îl constituiau Saga şi 
Karmesin; nu puteau fi mai siguri decât atât. 

Faun schimbă o privire cu Tiessa, care arăta spre săgeata din 
coapsa lui. Faun făcu o grimasă şi-i dădu de înţeles că o va 
scoate la capăt - ceea ce era uşor de zis, întrucât singura 
alternativă consta în a cădea urlând de pe cal. 

Saga se ţinea zdravăn de Durffenthal, sleită, dar încă destul 
de puternică sau de hotărâtă să se ţină drept. Faun îi era 
nesfârşit de recunoscător ioanitului. Pentru a le salva pe Saga şi 
pe Karmesin, acesta încălcase acordul cu selgiucizii şi numai 
cerul mai putea să ştie ce însemna aceasta pentru viitorul ţării 
de la graniţă. Pe de altă parte - şi acestea fuseseră propriile 
cuvinte ale lui Durffenthal -, bătălia pentru fortăreaţa lui 
Gahmuret fusese decisă, adversarul comun învins şi nu mai 
exista niciun temei pentru a menţine alianţa. 

— Şi proiectatul atentat asupra lerusalimului? întrebase Faun. 
Războiul pe două fronturi, pe care voiaţi să-l evitaţi? 

— Tinere, ceea ce e aici încă nu este un război. Numai un 
incident. Aşa ceva se întâmplă. Şi probabil că, mai devreme sau 
mai târziu, oricum ne-ar fi căzut în spate. 

Faun nu era prea sigur dacă aceste cuvinte fuseseră spuse de 
cavaler în mod serios sau doar ca să se justifice înaintea 
conştiinţei sale. 

În faţa lor, stelele se târau urcând, când un meterez negru 
devoră o parte tot mai mare a cerului: coama stâncii pe care o 
străbătuseră la dus. Faun ar fi vrut să se poată convinge pe sine 
că în spate se afla ceva cum ar fi siguranţa. În schimb, acolo era 
un drum de călărit o zi întreagă prin pustiu, înainte de a ajunge, 
în cele din urmă, la Krak des Chevaliers. 

Dar Tiessa, dulcea, minunata Tiessa, care părea să nu-şi 
piardă niciodată speranţa, zâmbi deodată în plină larmă şi făcu 
cu mâna un gest, pe care el nu-l înţelese. 

„Ce?”, formulară buzele lui. 

Ea repetă mişcarea cu mâna, văzu că el tot nu pricepea, îl 
opri cu un semn şi arătă în faţă. Faun ridică din umeri şi se lăsă 
condus în sus, pe povârniş, de ceata ioaniţilor cu Durffenthal şi 
Saga în frunte. 


Abia când începură, în cele din urmă, să coboare, înţelese ce 
voise Tiessa să comunice. 

Mai departe, jos, era râul din praf de bazalt, abia vizibil în 
beznă. lar peste el ducea podul suspendat, singurul drum spre 
cealaltă parte. Mişcarea cu mâna făcută de Tiessa era aceeaşi 
de la prăbuşirea podului peste Via Mala. Aşa îi opriseră atunci pe 
Achard şi pe oamenii lui. 

Faun auzea acum din nou vocea lui Durffenthal: Eu am văzut 
oameni scufundându-se în acest praf ca într-o mlaştină. Este 
mai fin decât făina, dar tot atât de greu ca plumbul. 

Cavalerii goneau în jos, pe povârniş. Calul lui Faun alunecă pe 
prundişul mişcător, şi la fel se întâmplă şi cu alţii. Karmesin era 
aproape să cadă din şaua lui Zinder, când picioarele din faţă ale 
animalului se îndoiră. Zinder înjură şi trase de frâu, şi cumva 
calul izbuti să se îndrepte fără a-şi răsturna călăreţii. 

Durffenthal ajunse la pod. Faun văzu cum el îi strigă ceva 
Sagăi şi cum ea dăduse slab din cap. Apoi fură primii care au 
trecut călare pe împletitura de scânduri clămpănind, imediat 
începând să se clatine. Aici era imposibil să mergi la galop, de 
fapt toţi ar fi trebuit să coboare din şei şi să-şi ducă animalele 
de frâu. Dar nu mai aveau timp. 

Primii selgiucizi apărură dintre stânci în spatele lor, umbre 
negre sub stele. 

— Mai repede! răcni cineva. Mai repede! 

loaniţii se îngrămădiră nerăbdători dinaintea acestui capăt al 
podului. Drumul pe pod era prea îngust pentru doi cai unul 
lângă celălalt. Nu le mai rămânea decât să călărească într-un şir 
lung, pe deasupra groaznic de încet, în timp ce sus, pe coama 
de stâncă, apăreau tot mai mulţi selgiucizi. Faun se bucura că 
nu putea desluşi amănunte, ci doar o masă întunecată. Nu voia 
să ştie cu cât îi depăşeau ca număr duşmanii lor. 

Tiessa şi Faun rămăseseră printre ultimii care călăreau pe 
pod; în spatele lui Faun mai urmau alţi trei călăreţi, iar Tiessa 
era chiar în faţa lui. La început, calul lui nu voi să calce pe 
banda de scânduri care scârţâiau şi se clătinau, dar apoi o porni 
la trap. Faun se întreba dacă putea face ceva pentru ca animalul 
să nu calce în vreunul din golurile dintre lemne sau să-şi piardă 
echilibrul. Dar apoi se încrezu total în instinctele animalului şi se 


lăsă purtat ţeapăn şi încordat la maximum peste perfidul râu de 
praf. 

Nu ştia prea bine dacă pe drum pierduseră pe vreunul din ei. 
Întunericul nu-i permitea să numere. Nu putea nici măcar să 
desluşească dacă Saga şi Durffenthal ajunseseră deja pe partea 
cealaltă. Era destul de trainic podul pentru a purta douăzeci şi 
trei de cai şi călăreţii lor? La dus îşi lăsaseră timp pentru 
traversare şi nu încărcaseră cu cai şi oameni construcţia 
instabilă mai mult decât era necesar. Dar acum pe pod se aflau 
în acelaşi timp două duzini de cai. Faun ajunse la această 
descoperire exact în clipa în care se apropia de mijlocul trecerii. 
Aici podul atârna atât de mult în jos, încât punctul lui cel mai 
adânc nu era nici la o lungime de braţ mai sus de suprafaţa 
înşelătorului şuvoi de praf. Lui Faun i se părea că chiar poate să 
simtă mirosul râului de bazalt, o uscăciune care-l zgâria în nas 
şi-i răzuia căile respiratorii. 

Auzise şi înainte de povestiri despre nisipuri mişcătoare, 
poveşti confuze, aduse cu ei de cruciați în patrie; le considerase 
întotdeauna poveşti de adormit copiii, născociri care trebuiau să 
le vâre ascultătorilor frica în oase. 

Acum ştia mai bine. 

În spatele lor se auziră răcnete, când hoarda de selgiucizi 
începu să coboare panta în galop. Primii aproape ajunseseră la 
pod. Faun încă nu putea vedea cât de mare era ceata 
urmăritorilor lor. Era destul de mare, nu încăpea nicio îndoială. 
Nizamalmulk comanda câteva mii de războinici. Chiar dacă el ar 
fi trimis pe urmele lor doar o sută, tot însemna prea mulţi 
adversari pentru douăzeci de ioaniţi. 

Brusc, Tiessa avu dificultăţi pentru a-şi ţine calul sub control. 
Animalul sforăia şi călca pe loc. Zdruncinături smucite treceau în 
goană prin constructul putred, frânghiile pârâiau ca greementul 
navelor pe furtună. Tocmai ei să i se întâmple! Era o călăreaţă 
încercată. Niciodată nu pierdea controlul asupra calului. Şi cu 
toate acestea, dintr-o dată, animalul refuza să mai facă măcar 
un pas înainte. Golul dintre Tiessa şi cavalerii din faţa ei se 
mărea. Cinci paşi, apoi zece. În spatele lui Faun, cei trei ioaniţi 
de la capătul convoiului blestemau, unul îngână primele versete 
dintr-o rugăciune. 


Calul Tiessei tropăi, alunecă cu unul din picioarele din spate 
peste marginea podului, se opri în ultimul moment şi se îndreptă 
din nou. Tiessa se plecă în faţă, încordată, dar uimitor de 
stăpânită, mângâie gâtul murgului şi-i şopti ceva în ureche. 
Faun respiră uşurat, uitând că în clipa următoare calul lui putea 
să facă acelaşi lucru. Dar, parcă luând drept exemplu murgul 
Tiessei, propriul lui animal se mai linişti, nu se mai arătă atât de 
încăpățânat ca înainte şi păşi mai departe cabrat pe pod. 

În spatele lui Faun, rugăciunea se frânse. 

În primul moment, aproape că nici nu observase. Apoi 
înregistra o exclamaţie înăbuşită. Imediat după aceea, în 
dreapta şi stânga podului se ridicară fâşii de praf, subţiri ca 
degetul, ca şi când de sus ar fi plouat ceva pe toată suprafaţa. 

Senzaţia de smuls şi tras pricinuită de săgeata din coapsă îi 
reveni cu şi mai mare intensitate, ca şi când ar fi vrut să salute 
proiectilele căzute acum în jur, pe pod şi pe râul de nisip. Se 
auzi răcnetul altui ioanit, dar Faun nu îndrăzni să se uite în 
spate, ci se apleca tot mai mult pe cal, de parcă aşa ar fi fost 
protejaţi cumva şi unul şi celălalt. Nu ştia dacă ioanitul care se 
rugase fusese rănit mortal, dar auzi deodată un nechezat 
panicat. Apoi tot podul se scutură atât de violent, încât aproape 
toţi fură azvârliţi în gol prin frânghiile de sprijin. 

Când, în cele din urmă, putu să privească din nou înapoi, în 
spatele lui mai era un singur călăreț. Nisipul plutea ca un nor în 
jurul podului, îţi ardea ochii şi-ţi tăia respiraţia. Sub el şi lângă el 
auzea strigăte speriate, amestecate cu sunete care semănau cu 
călcatul greoi în nisip. 

— Dă-i drumul! îi strigă ioanitul. Pentru Dumnezeu, mai 
repede! 

Faun dădu pinteni calului, fără să ţină seama de subsolul 
mişcător şi de crăpăturile dintre scândurile podului. Nu voia 
decât să iasă de aici, să ajungă la Tiessa de cealaltă parte. 

Norul de praf stârnit de călăreţii şi caii răsturnaţi rămase în 
urmă, dar în acelaşi timp îi împiedica pe selgiucizi să nu scape 
din ochi prada. Faun avu încă o dată senzaţia că aude în 
întuneric zbârnâitul săgeţilor, dar niciuna nu-l nimeri şi nici nu 
căzu în apropierea lui. Văzu în faţă celălalt mal al râului de 
bazalt, văzu ioaniţii care ajunseseră acolo şi care acum se 


împărțeau. Grupul mai mare continuă să galopeze mai departe, 
intrând tot mai adânc în pustiu, spre vest; ceilalţi se adunară la 
capătul podului şi-şi aşteptau cu spadele scoase trenarzii. Zinder 
se afla printre ci, ba chiar şi Karmesin, care, deşi epuizată, 
apucase o sabie. Faun îşi aminti de gestul inofensiv făcut mai 
înainte de Tiessa, şi acum i se părea concludent şi, totodată, 
absurd. Nu spera decât ca ioaniţii să nu înceapă să rupă 
frânghiile, înainte ca toţi să aibă pământul sub picioare. 

Călăreţii dinaintea Tiessei săriră de pe pod pe stânci, ea îi 
urmă imediat. Calul lui Faun aproape că fugea spre murgul ei, 
când ea îşi struni animalul şi privi temătoare spre el. Scoase 
apoi un strigăt de bucurie şi uşurare, când îl văzu galopând spre 
ea, urmat de ultimul ioanit care ajunse pe mal o clipă mai târziu. 

Norii de praf învăluiau şi acum mijlocul râului de bazalt şi 
împiedicau vederea spre selgiucizii de pe celălalt mal. Acum, din 
întuneric nu mai venea potop de săgeți şi aceasta nu putea 
însemna decât un singur lucru: selgiucizii se puseseră în 
mişcare şi porniseră în urma lor. 

Faun o căută pe Saga, dar ea şi Durffenthal porniseră în sus, 
pe pantă, împreună cu primul grup. Rezistă impulsului de a 
galopa după ei şi voia, în schimb, să sară din şa şi să dea o 
mână de ajutor celor care se ocupau de frânghii. Dar Zinder îi 
făcu lui şi Tiessei un semn, dându-le să înţeleagă că trebuiau să 
dispară. loaniţii loveau funiile cu săbiile lor lungi. Sunetele ce 
vibrau ca strune de instrumente dezacordate răsunau în aerul 
nopţii atunci când săbiile izbeau cu furie funiile, iarăşi şi iarăşi. 

Faun încă mai şovăia dacă să-i lase pe ceilalţi să lucreze 
singuri, dar Tiessa îi apucă frâul şi-i trase calul odată cu calul ei. 
Armăsarii îi purtară sforăind în sus pe povârniş, în afara razei de 
acţiune a săgeţilor selgiucizilor. Ceilalţi cavaleri, conduşi de 
Durffenthal, erau mult înaintea lor, un nor de praf şi tropot de 
copite, unduind deasupra platoului colinei şi adiind apoi înapoi, 
spre est, spre Faun şi Tiessa şi spre mal. În primul moment, se 
părea că ioaniţii schimbaseră direcţia şi se întorceau. Dar nu era 
decât vântul, care purta nisipul în jos, pe pantă. 

Când ajunseră la jumătatea urcuşului, Faun şi Tiessa îşi 
struniră caii şi priviră îndărăt spre pod. De aici, aveau o 
perspectivă destul de bună asupra râului de bazalt, cenuşiu pe 


cenuşiu sub cerul înstelat, iar peste el umbrele vag îngroşate ale 
podului în balans şi ale convoiului selgiucizilor. De pe mal 
răsunau strigătele mobilizatoare ale ioaniţilor, care se încurajau 
reciproc şi tăiau şi mai înverşunat odgoanele. În acelaşi timp, se 
auzeau strigăte de durere - pe celălalt mal, orbiţi de furie, 
urmăritorii trăgeau săgeți pe partea opusă, peste capetele 
propriilor oameni şi spre cei care îşi făceau de lucru la punctele 
de susţinere ale podului. Lui Faun i se părea că aude ordine 
răcnite, poate era Nizamalmulk personal, care-şi rechema 
oamenii sau îi îmboldea să se grăbească şi mai mult. 

Pe pod se afla doar o parte a forţei de luptă selgiucide - 
douăzeci, treizeci de oameni şi cai -, când odgoanele cedară, în 
sfârşit. 

Izbucniră urlete sălbatice şi Tiessa îşi întoarse privirile, când 
banda întinsă la maximum se prăbuşi brusc. În amândouă 
părţile praful se ridica în valuri, se bolti o clipă ca un tunel peste 
oamenii şi caii zbierând nebuneşte, apoi se lăsă asupra lor şi 
formă un nor şi mai mare. Cât ai clipi, ceața neagră de bazalt 
ascunse acoperind proporţiile catastrofei. 

Pe celălalt mal, selgiucizii urlau toţi deodată, când şi-au văzut 
tovarăşii dispărând în haosul de praf. In acelaşi timp, ioaniţii 
ieşiră din praf şi porniră în galop în susul pantei, pentru a nu 
rămâne în raza de acţiune a săgeţilor duşmane. 

Faun şi Tiessa voiau să smucească şi să mâne în goană caii 
împreună cu ceilalţi în sus, pe pantă, când observară că lipseau 
mai mulţi cai. 

— Unde e Zinder? răcni Faun. Şi Karmesin? 

— N-au reuşit, îi răspunse unul dintre ioaniţi. Săgeţile 
selgiucizilor... 

Faun scoase un strigăt disperat. Îşi mână calul înapoi, în 
direcţia torentului de bazalt, fără să ţină seamă de bărbaţii care- 
| preveneau, de săgeata care era încă înfiptă în piciorul lui şi-i 
provoca o durere, devenită treptat ceva aproape familiar, o 
amintire a toate cele de care-l păzise de mai multe ori Zinder. 

Galopă în jos pe povârniş, nu aşteptă să vadă ce făceau 
ceilalţi, gonea, pur-şi-simplu, spre valul de praf care se târa 
acum deasupra malului şi îmbrăca în ceaţă suspensiile de bârne 
de care era fixat podul. 


Curând nu mai văzu nimic, abia mai putea respira şi era cât 
pe ce să-şi continue pe jos căutările după cei doi. In ultimul 
moment, îşi aminti că nu ar fi ajuns departe din pricina săgeţii 
din coapsă, indiferent cât s-ar fi străduit. incetini pasul calului şi, 
nu după mult timp, i se păru că desluşeşte umbrele unor siluete 
prăbuşite în mijlocul nisipului. 

— Zinder! răcni în întunericul învârtejit. Karmesin! 

Niciun răspuns. 

— Unde sunteţi? 

Nu mai ploua cu săgeți. Probabil că selgiucizii porniseră de la 
ideea că duşmanii lor scăpaseră de mult dincolo de povârniş. 

Deodată, o descoperi pe Karmesin. Ea se mişcă şi gemu, pe 
jumătate sufocată de valul de praf. Din umăr îi ieşea o coadă de 
suliță, din picior - alta. Zinder zăcea lângă ea, fără viaţă, atins 
de o singură săgeată. Era înfiptă în piept, deasupra inimii. 

Faun, îşi aduse calul lângă cei doi, apoi alunecă şi el din şa, se 
ţinu strâns cu ambele braţe, pentru ca lovitura la piciorul rănit 
să nu-l culce la pământ. In acelaşi moment, Tiessa apăru în 
spatele lui, înţelese situaţia şi fulgerător i se alătură. Faun 
şchiopătă spre Zinder şi se prăbuşi lângă el în genunchi, fără să 
fie sigur că se va mai putea ridica vreodată, odată ce era la 
pământ. Tiessa încercă să-l prindă, dar el îi alunecă printre braţe 
şi se aplecă asupra mercenarului nemişcat. 

— Zinder, la naiba... 

— E mort? vorbi cu greu Karmesin. 

Tiessa se scutură de buimăceală şi ajunse la ea, ocolindu-i pe 
cei doi bărbaţi. Ilzbuti cumva s-o târască pe Karmesin până la 
unul din cai. Cu o mână, Karmesin se trase în şa, în timp ce 
Tiessa o împingea de jos. 

Printr-un văl de lacrimi Faun cerceta coada de săgeată din 
pieptul lui Zinder. Nu prea curgea sânge, exact ca la propriul lui 
picior şi, totuşi, era greu să nu înţelegi că mercenarul n-ar mai 
supravieţui. Faun mai văzuse asemenea răni în timpul războiului 
civil - unul din fraţii lui mai mari căzuse sub o ploaie de săgeți 
trase de un duşman invizibil - şi nu ştia ca cineva să fi trecut 
teafăr peste o asemenea încercare. 

— Faun? pleoapele lui Zinder tremurară, dar rămaseră 
închise. Buzele îi tremurau. Respira cu greu, pentru că, treptat, 


praful îi sufoca pe toţi, dacă ei nu o luau curând din loc sau dacă 
norul ar li coborât în sfârşit. Nici măcar vântul deşertului nu 
sufla spre ei. Probabil că acolo selgiucizii şi caii lor încă mai 
luptau pentru viaţa lor, scurmau în panică praful, care le astupa 
treptat ochii şi gurile şi plămânii. 

Tiessa îl apucă pe Faun pe sub braţe şi voia să-l mişte din loc, 
să-l scoată din negurile ucigătoare, dar el scutură violent capul 
şi se împotrivi. 

— Mai trăieşte! articulă răguşit. Zinder mai trăieşte! 

Ea ezită, apoi se îndreptă spre mercenar, îl apucă scurt de 
braţ şi îl târî de-a-ndăratelea peste stâncă spre pantă, departe 
de mal, acolo unde toţi puteau să mai respire oarecum. Cei doi 
cai, unul cu Karmesin prăbuşită în şa, o porniseră deja înainte. 
Cu ultimele puteri Faun se târî în urma ei şi, în cele din urmă, 
căzu grămadă lângă Zinder. 

— Dacă praful se aşază, selgiucizii ne pot vedea, gemu 
Tiessa. Atunci va trebui să fim departe, dacă nu va ploua din 
nou cu o mulţime de săgeți! 

Sări în sus, ţinu o mânecă în faţa nasului şi gurii, şi se mai 
aruncă încă o dată în peretele unduitor. Aveai impresia că se 
făcuse una cu zidul de bazalt. 

— Ceilalţi bărbaţi... strigă peste umăr, apoi dispăru. Faun îşi 
aminti că, într-adevăr, mai fuseseră şi alţii, ioaniţi, culcaţi la 
pământ de săgețile selgiucizilor. Cel puţin trei. Dar când, puţin 
mai târziu, Tiessa se întoarse, clătină tristă din cap. Au murit cu 
toţii. 

Faun privi în jos, spre chipul lui Zinder. 

— O să te îngrijim, şopti, în timp ce lacrimile îi picurau de pe 
bărbie şi perforau puncte negre în stratul de nisip de pe trupul 
lui Zinder. O s-o scoţi ia capăt. N-ai să mori. 

Zinder scoase un horcăit, care ar fi trebuit să fie un hohot de 
râs. 

— E bine... gemu, aproape ininteligibil. Karmesin a povestit 
ce... cu Violante. 

Faun ştia că nu putea el să scoată săgeata din pieptul lui 
Zinder şi, totuşi, tocmai asta ar fi vrut cel mai mult să facă. Voia 
să ajute cumva, să salveze bărbatul din faţa lui, indiferent cu ce 
preţ. Neputinţa era mai grea decât durerea provocată de propria 


sa rană, ameninţa să-l sufoce aşa cum se întâmplase mai 
înainte cu praful de bazalt din gâtul lui. 

— Promis, hârâi Zinder. 

— Ce? 

— Trebuie să... promiteţi... 

Faun dădu din cap. Tiessa căzu în genunchi lângă el. Acum 
stăteau amândoi chirciţi unul lângă altul, lângă prietenul pe 
moarte. 

— Spada cu lama zimţată... Aruncaţi-o... în râu. 

Faun dădu din nou din cap, fără să se mai gândească. 

Trăsăturile lui Zinder se destinseră. 

— Bine, rostiră cu o ultimă suflare buzele cenușii de praf. 
Departe în... 

Apoi, nimic. 

Puțin mai târziu, Tiessa îşi lăsă mâna pe umărul lui Faun. 

Faun îmbrăţişă mortul pentru ultima dată, privi împietrit cum 
Tiessa făcu acelaşi lucru, apoi desprinse teaca spadei cu lama 
zimţată de la cingătoarea lui Zinder şi încercă să se ridice. Nu 
izbuti, piciorul era prea slab. 

În spatele lor, răsuna tropot de copite. Se întorseseră ioaniţii; 
mulţi se simțeau vinovaţi. Unul sări din şa şi o cercetă pe 
Karmesin, care se ţinea cu ultimele puteri pe spinarea calului 
Tiessei. Cavalerul dădu nişte instrucţiuni altuia. Imediat acesta 
căută în desaga de la şa după ceva bandaje. Unii îşi desprinseră 
cingătorile, pentru a lega cu ele rănile răniților. La rândul lor, 
alţii zoreau în pâclă pentru a se îngriji de cadavrele fraţilor lor 
căzuţi. 

Faun încercă a doua oară să se ridice, dar nu izbuti să se ţină 
pe picioare. 

Şovăind, Tiessa îi luă din mână teaca şi spada. 

— Fac eu asta, spuse. 

Faun ezită, apoi dădu din cap. 

În timp ce cavalerii se ocupau de Karmesin, iar un altul veni 
chiar la el, Faun urmări cum Tiessa dispăru în praf şi, puţin mai 
târziu, se întoarse cu mâinile goale de pe malul şuvoiului de 
bazalt. 

Când, în cele din urmă, urcau din nou cu toţii povârnişul, 
Karmesin aproape inconştientă, Faun cocoşat peste piciorul 


bandajat, toţi ceilalţi prinşi în gânduri sumbre şi când deasupra 
lor, pe platou, se ivi ceata lui Durffenthal, pentru a-i îngriji şi a-i 
pune la adăpost, Faun întoarse încet capul spre Tiessa. Calul ei 
alerga lângă al lui, iar ea nu-l pierdea din ochi. 

— Ai scos-o? Spada? 

Ea scutură din cap. 

— Nu te-ai uitat? 

— După ce? 

— Dacă, într-adevăr, era o spadă în teacă? Spada magică a lui 
Wieland? 

— Pe cine interesează asta? 


Epilog 


Primele raze de soare conturau silueta fortăreței Krak des 
Chevaliers într-un cadru scânteietor de aur, când Zinder şi cei 
trei cavaleri au fost puşi în gropi la poalele muntelui fortăreței. 

Un vânt cald aducea peste ţinut nisip şi praf de la răsărit. 
Muntele de bazalt, pe al cărui pinten trona atât de maiestuos 
Krak, se înălța negru şi abrupt în faţa unei părţi din 
impresionanta panoramă. Lui Faun i se părea că, de la plecarea 
lor, munţii se mai apropiaseră; îi aminteau de pericolul 
selgiucizilor, care se punea la cale şi se pregătea, undeva în est, 
pentru marea bătălie. 

Marele maestru îi asigurase că Nizamalmulk şi oamenii lui vor 
fi sângeros învinşi la zidurile de apărare ale fortăreței. In mod 
absurd, Faun avea impresia că ioaniţii ardeau de dorul unui 
război cu selgiucizii. Se citeau liturghii, se purtau cruci în fruntea 
procesiunilor în jurul fortăreței, pretutindeni se spuneau 
rugăciuni. Trecuse doar o zi de la întoarcerea lor din deşert. 
Predicatorii porniseră prin ţinut să adune voluntari pentru 
apărarea cetăţii Krak. Chipurile lor străluceau de zel şi extaz, 
atunci când treceau prin poartă cu crucile şi cădelniţele lor şi în 
drum spre poalele muntelui. 

Indiferent ce ar fi urmat să se întâmple aici în săptămânile 
următoare, Faun, Tiessa, Saga şi Karmesin nu ar mai fi părtaşi. 
Fiecare din ei văzuse destulă durere şi suferinţă. După ce l-au 
îngropat pe Zinder, au vrut să plece împreună. O ceată de 
ioaniţi urma să-i conducă până la Margat, de acolo voiau să 
plece pe un vas spre vest. 

Au stat mult de vorbă împreună. Au fost luate decizii; unele 
pe tăcute. 

Au stat într-un semicerc la groapa lui Zinder, săpată cu 
târnăcoapele în solul stâncos. Karmesin a mai făcut încă o dată 
uz de autoritatea ei papală şi s-a impus în faţa voinţei Marelui 
maestru pentru ca trupul lui Zinder să-şi găsească odihna 
veşnică în cimitirul cavalerilor şi nu mult în afară, acolo unde 
erau îngropaţi vasalii şi slujitorii. 


Trupul lui a fost înfăşurat în pânze, iar ei au văzut cum peste 
el răpăia pietrişul şi nisipul. 

— A ştiut de iubirea pentru Filip? şopti Faun. 

Saga ridică din umeri. 

— Poate. Dar nu s-ar fi schimbat nimic, nu-i aşa? 

Au mai rămas la groapă încă mult timp după terminarea 
înmormântării, la început tăcuţi, apoi şovăind, au vorbit despre 
conducătorul mercenarilor şi faptele lui. Faun, Saga şi Tiessa 
povesteau încet ce a însemnat Zinder pentru ei şi cum îi ajutase 
el într-o împrejurare sau alta. 

Karmesin stătea deoparte, privea groapa modestă şi asculta. 
De la cele petrecute în cetatea lui Gahmuret vorbea şi mai puţin 
ca înainte. Dar părea să asculte cu drag ce povesteau cei trei şi, 
când discuţia lor deveni treptat mai relaxată şi cuprinsă de o 
voioşie melancolică, când şi când îşi mai îngăduia şi ea un 
zâmbet. 

În gândurile tuturor, Zinder căpăta o nouă viaţă. Poate era cel 
mai bun lucru pe care-l puteau face pentru prietenul lor mort. 
Să-l plăsmuiască din nou, aşa cum voiau să-l păstreze în 
amintire. 

„Lui i-ar fi plăcut asta”, se gândea Faun. 

Fireşte că n-ar fi recunoscut niciodată. Ar fi mormăit şi 
bombănit, morocănos cum îi era felul. „Prostii, ar fi spus: Cui îi 
mai ajută? Mort înseamnă mort. Hrană pentru viermi”. 

Dar în adâncul fiinţei lui, ei, da, acolo s-ar fi bucurat. 

XXX 

De la Margat au ajuns cu un vas în Cipru. În portul Limassol, 
Karmesin a plecat de pe bord, pentru a afla cum îi mergea 
Jorindei printre străini; era pe insulă de două săptămâni. Timpul 
era scurt, galera trebuia să pornească imediat mai departe şi, 
puţin înainte de a pleca, un sol aduse un pergament rulat. 
Tiessa îl luă şi le citi gemenilor ce era scris acolo, cu cerneală 
maron. 

Nu-mi stă în fire să-mi iau rămas bun, scria Karmesin. Poate 
că v-aţi şi gândit la aceasta. Voi rămâne aici un timp. Jorinde va 
aduce curând pe lume un copil. Este posibil ca după aceea să 
mă întorc la Roma. Dar poate nu. Voi fi căutată, dacă nu mă 
duc, căci o Karmesin nu poate lua singură hotărâri în privința 


viitorului ei. Dar acest lucru mă interesează prea puțin. Am luat 
vieți şi acum vreau să fiu de fată când va apărea o nouă viață. 
După aceea voi hotări ce voi face mai departe, chiar dacă ei vor 
veni să mă cheme. Ar fi mai bine să n-o facă. Mai bine pentru ei. 

Pentru voi trei am toate urările de bine imaginabile. Probabil 
că nu ne vom mai revedea. Dar cine ştie? Poate că soarta ne va 
face o surpriză. 

Saga, nu ştiu dacă până la urmă ai găsit ce ai căutat. De fapt, 
ai căutat ceva? Nici măcar de acest lucru nu sunt sigură. Nu pot 
decât să te rog să mă ierti. 

Faun, abia dacă ne-am cunoscut şi nu vreau să mă prefac că 
ştiu despre tine mai mult decât foarte puțin. Cred că te mai 
aşteaptă o ultimă durere. Să fii tare, atunci când se va ajunge 
acolo. Poate că mă înşel. Dar o Karmesin se înşală rareori. Nu ne 
stă în sânge. 

Tiessa, ultima la rând. Dar noi ştim prea putin una despre 
cealaltă. Toată viaţa am îndeplinit îndatoriri pe care nu mi le-am 
ales eu. Aşa e şi soarta ta? Nu ţi-aş dori. Dar tu ai luat de mult o 
hotărâre, ştiu asta. Dintre noi toţi, tu eşti cea mai puternică, în 
felul tău. Nu am mai întâlnit niciodată o fată ca tine, şi ştiu 
multe. Și viața lor din Palatul Karmesinelor se compune din 
datorie şi supunere, dar amândouă se pot birui prin tărie. De 
aceea au fost alese. Cred că şi tu ai fost aleasă. Poate că 
aventura ta s-a incheiat, dar încercarea ta abia începe. In acest 
loc, Tiessa se întrerupse un moment, citi mută rândurile a doua 
şi a treia oară, înainte de a continua. 

Aş fi vrut să nu-ți înşir multe, ca o bătrână cioară ursitoare. Eu 
pot să tac multă vreme, dacă trebuie, dar dati-mi o pană şi o 
bucată de pergament şi o să vă explic lumea. 

Poate că totul este absolut altfel. 

Poate că totul este mult mai bun. 

Ar fi frumos. 

XXX 

Au avut săptămâni pentru a sta de vorbă, înainte de a apărea 
la orizont ţărmul Italiei. 

Saga a vorbit de spiritul minciunii. S-a străduit să facă pace cu 
el. De fapt, numai cu ea însăşi, după cum a mărturisit în cele din 
urmă. Existase vreodată spiritul minciunii? Nu ştia. Poate că ea 


era doar o bună mincinoasă, care exploatase slăbiciunea altora. 
Şi poate că asta nu însemna altceva decât că ea nu se descurca 
bine cu adevărul. 

Până la urmă, cea mai mare tărie a ei, minciuna, s-a dovedit a 
fi cea mai mare slăbiciune; pricinuise prea multă nenorocire. 
Dar cum ar fi dacă ar putea reprezenta adevărul cu tot atâta 
forţă ca minciuna? Întrucât putea să facă neadevărul credibil 
pentru oameni, poate că acelaşi lucru putea să-l facă şi cu 
adevărul. Poate că reuşea să-i convingă pe oameni să accepte 
veridicul, să găsească plăcere în urâţenie, fericire în sărăcie, 
binecuvântare în necredinţă. 

— Vorbeşti ca o predicatoare, spuse Faun când ea le povesti 
şi celorlalţi toate acestea. 

Ea scutură din cap. 

— Niciodată n-o voi mai face, cu siguranţă. 

— Şi eu am acceptat ceva, spuse Tiessa, evită privirea lui 
Faun şi se uită spre țărm. 

Faun tăcea. 

Ştia ce ar spune ea. 

— Curând voi fi împărăteasă, şopti în vânt. Nu se poate altfel. 

XXX 

Galera ancoră în portul Veneţiei. Pasagerii părăseau primii 
vasul, înainte ca echipajul să se istovească cărând mărfurile din 
Orient. Faun, Tiessa şi Saga mai merseră o bucată împreună şi 
se aşezară pe mal. Sub ei, valuri murdare loveau zidurile, 
curgeau înapoi în mare. larăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. 

— Fără mine va fi un al doilea război civil, spuse Tiessa, 
ţinând mâna lui Faun. Şi am văzut ce face războiul din oameni. 
Cetățile au fost asediate şi umplute de molime. Oameni buni ca 
Zinder şi-au pierdut viaţa şi femei ca Violante şi-au pierdut 
minţile. Am văzut munţii de cadavre arse de pe insulă. Nu mai 
vreau să trăiesc niciodată asemenea momente şi, mai ales, să 
nu port răspunderea pentru ele. Îi strânse şi mai mult degetele 
lui Faun. Mă voi căsători cu împăratul. Karmesin are dreptate. 
Poate că şi supunerea are multe în comun cu tăria. 

— Uneori înseamnă şi să fugi de ceva. 

— Eu am fugit, Faun. Am fugit de familia mea, de împărat, de 
tot ce aşteptau toţi de la mine. Chiar şi de tine şi de adevăr, 


pentru că ar fi trebuit s-o ştiu de la început. Dar acum termin cu 
toate acestea. Mă întorc, spuse coborând glasul, încet de tot. Îmi 
voi aştepta logodnicul. 

Faun o îmbrăţişă. Se sărutară. 

Saga se ridică şi-i lăsă singuri. 

XXX 

Au călătorit împreună spre nord, şi acest lucru i-a ajutat să-şi 
vindece cele mai multe răni. Faun era bucuros că Saga era din 
nou cu el, chiar dacă acum ea era alta decât înainte de călătoria 
ei cu cruciada fecioarelor. Saga se schimbase. Se schimbase şi 
el însuşi. La început, îşi dorise să fi fost mai uşor să înţeleagă. 
Dar după un timp, totul se petrecu de la sine. 

Cu banii daţi de Karmesin, se alăturară unor neguţători care 
treceau Alpii cu o mulţime impresionantă de cavaleri. 
Conducătorii lor au propus un drum mai lung, mai sigur, nu cel 
prin Via Mala. Cei trei îi fură recunoscători. Trecerea munţilor a 
fost ca o călătorie în timp: după drumul peste calda Mediterană, 
acum avură parte de o bucată de iarnă prin trecători, pentru ca 
apoi, de cealaltă parte, să coboare în auriul saturat al toamnei 
din văi. 

Înaintea lor se desfăşurau pădurile nesfârşite şi adânci ale 
patriei. La capătul unei nopţi sub cerul liber, Tiessa îl trezi pe 
Faun, îl luă de mână şi-l duse în zorii zilei pe o înălţime. 

Femei de ceaţă treceau prin adâncul văii, o procesiune de 
siluete albe, fluturânde. Era pentru a doua oară că li se arătau 
lui Faun şi Tiessei. Faun avea impresia că prima lor întâlnire 
fusese cu doar câteva zile în urmă. 

Tiessa nu trebui să spună nimic, el îşi amintea bine cuvintele 
ci de atunci: Din când în când, femeile de ceaţă se îndrăgostesc 
de bărbați muritori. Dar ele sunt condamnate să nu cunoască 
niciodată adevărata iubire. Uneori se arată unui bărbat la 
revărsatul zorilor, şi atunci se poate ca noaptea să fi stat pe 
furiş cu el, deşi el a şi uitat. Ele nu pot fi niciodată ale unui 
bărbat, şi niciun bărbat nu le poate aparține. 

— N-am să te uit niciodată, spuse Faun, ca şi când acesta ar fi 
fost răspunsul pe care i l-ar fi dat atunci. Toată viaţa. 

Tiessa zâmbi. 

Sub ei, femeile de ceaţă îşi continuau drumul. 


KKK 


Şi astfel a venit sfârşitul călătoriei. 

Tiessa le-a propus să meargă împreună în Suabia şi să 
rămână acolo. Nu voia să se întoarcă la Braunschweig, din nou 
în cetatea din care fugise de împărat şi de oamenii lui de 
încredere. Ar aştepta întoarcerea viitorului soţ acasă, în 
Hohenstaufen. Acolo se simţea acasă, acolo acesta îi putea face 
vizita de curtoazie, dacă voia. 

Faun şi Saga cugetară scurt asupra propunerii, apoi o 
refuzară. Din motive diverse nu li se părea o idee prea bună să 
se aşeze acolo. Unul din ele era apropierea Tiessei, dar şi 
imposibilitatea de a mai fi cu ea. Dar mai existau şi altele. 

În timpul călătoriei spre nord, nu existau indicii că ar fi fost 
urmăriţi şi, totuşi, nu se puteau încrede într-o pace. Unicul 
document care putea dovedi implicarea vinovată a papei în 
căderea Constantinopolului fusese distrus. Cu siguranţă, spionii 
lui Inocenţiu în tabăra împăratului transmiseseră de mult 
această veste la Roma, ca şi faptul că prinţesa fusese însoţită 
de un tânăr. Faun nu credea că împăratul l-ar fi găsit destul de 
interesant, încât să pună în mod serios să fie căutat. Inocenţiu i- 
a avut în vedere întotdeauna doar pe martori: pe Tiessa însăşi, 
fireşte, care nu putea avea niciun interes să facă cunoscută 
înţelegerea secretă, căci astfel ar fi compromis chiar numele 
Casei ei; pe cancelarul Curţii, Konrad von Scharffenberg, care 
asistase la distrugerea documentului. 

Dar care ar fi păstrat tăcerea, pentru a nu periclita căsătoria 
împăratului; şi, în sfârşit, tânărul acela anonim, despre care abia 
dacă se ştia ceva. 

Dar Faun nu deţinea niciun fel de dovezi şi era de origine 
umilă. Poate că de aceea era în siguranţă. 

Dar poate că nu. 

Împreună cu Saga se gândiră scurt dacă să-şi caute părinţii şi 
surorile. Apoi deciseră să n-o facă. Mai aveau ceva de rezolvat. 

Încă pe drumul spre nord, gemenii începuseră să dea mici 
reprezentații prin hanuri, în timp ce Tiessa dansa pentru oaspeţi. 
În unele seri, ai fi zis că lunile ce trecuseră, nici nu existaseră 
vreodată. Faun şi-ar fi dorit să fie mereu aşa. Ştia, totuşi, că 
sfârşitul era aproape. 


Într-o după-amiază însorită de octombrie, au însoţit-o pe 
Tiessa până la urcuşul spre castelul Staufer. Saga a îmbrăţişat-o 
şi i-a urat noroc. 

— Şi pe el nu vrei să-l mai întâlneşti niciodată? întrebă ea. E 
fratele tău vitreg. 

Tiessa scutură din cap. 

— Tatăl meu nu l-a recunoscut niciodată. Lucrurile nu s-ar 
schimba cu nimic. 

Saga se retrăsese şi privea, de la o oarecare depărtare, cum 
Faun şi Tiessa au stat multă vreme sub crengile unui stejar 
bătrân, cu castelul înălțându-se maiestuos în fundal, în vreme ce 
frunzişul toamnei, roşu şi galben, picura de pe ramuri şi gonea 
sclipind prin văi. Faun se aplecase şi-i şoptea Tiessei ceva la 
ureche. Pe faţa ei apăru un zâmbet, dar în acelaşi timp lacrimile 
i se scurgeau pe obraji. Saga îşi întoarse privirile, pentru a nu i 
se întâmpla acelaşi lucru. 

Când se uită din nou în direcţia aceea, Tiessa era pe drumul 
spre cetate. Faun o urmărea cu privirea, dar ea nu se întoarse 
decât o singură dată, îi făcu un semn şi intră în umbrele de la 
Hohenstaufen. Curând pieri din vedere - o fată tânără şi zveltă 
în drum spre tronul unui imperiu. 

XXX 

În zilele ce urmară Faun, nu vorbi prea mult şi era cufundat în 
gânduri sumbre. Dar treptat expresia chipului i se lumină din 
nou, la început puţin, apoi ceva mai mult, şi după doi săptămâni 
Saga recunoştea din nou în el fratele, aşa cum fusese 
întotdeauna. Ceva mai grav, ceva mai gânditor, fireşte, dar acel 
Faun care, atunci când era copil, îi ungea părul cu miere şi care 
o ciupea, când avea chef de aşa ceva. 

Şi apoi, într-o sâmbătă din noiembrie, ajunseră în acel loc, pe 
care Gahmuret i-l numise Sagăi. Mănăstirea se afla la marginea 
unei prăpăstii, înconjurată de păduri adânci. Clădirile ei erau de 
lemn, doar un zid în jurul proprietăţii era construit din piatră. 

Tânărul era afară, la oi, îmbrăcat ca şi ceilalţi novici. Călugării 
îl numeau Michael. Saga şi Faun îl priveau de la depărtare, îl 
vedeau râzând şi jucându-se cu animalele. Avea doisprezece 
ani. Starețul le povestise că este cel mai inteligent copil pe care 
l-a întâlnit vreodată. De fapt, înțe/ept, mai spuse el. 


Băiatul nu arăta că l-ar fi interesat moştenirea unui comitat. 

Saga şi Faun se priviră în tăcere. Apoi plecară, fără a vorbi cu 
el. 

XXX 

În timp ce se pregăteau pentru o reprezentaţie de seară, Saga 
îşi trase brusc fratele - sus, deasupra lor, funia întinsă pentru 
numărul pe frânghie, lângă tăvile cu jăratic fumegând şi rațele 
măcăind în coşul unui ţăran - şi îl îmbrăţişă lung, şi nu mai voia 
să-i dea drumul. 

— Suntem acasă. 

El doar zâmbi. 

— Mulţumesc, şopti ea. 


Postfata autorului 


N-a existat niciodată o cruciadă a fecioarelor. Au fost însă 
întreprinderi nebuneşti şi tragice comparabile, ca, de pildă, 
cruciadele copiilor sau ale ţăranilor, toate cu un deznodământ 
catastrofal. 

Datele referitoare la cea de a patra cruciadă, cea care a dus 
la căderea Constantinopolului, sunt atestate istoric. Modul în 
care a fost proiectată, aşa cum este descris în roman, este o 
speculație, deşi multe indicii conduc spre înţelegeri secrete între 
personajele responsabile. 

Tot pe fapte se bazează şi descrierile zonei Via Mala, care în 
zilele noastre poate fi străbătută fără nicio primejdie, dar până 
în evul mediu târziu trecea drept cea mai periculoasă porţiune 
de drum prin Alpi. Se mai găsesc şi acum resturile unui templu 
roman al lui Mithra, ca şi ruinele cetăţii Hoch Rialt, pe 
impresionantul turn de stâncă. 

Istoria Beatrixei de Suabia este unul din cele mai triste 
capitole din analele caselor regale medievale. Ea a fost, cu 
adevărat, silită să se căsătorească cu duşmanul de moarte al 
tatălui ei ucis, pentru a asigura pacea în ţară. A murit la câţiva 
ani după căsătorie - se spune că de inimă rea. 

Scrierea acestei cărţi nu a fost simplă, şi anume din cele mai 
diferite motive. Lectora mea Christiane During a avut mai multe 
observaţii şi propuneri decât la oricare dintre celelalte romane 
ale mele - şi aproape toate m-au convins, după ce mai întâi am 
blestemat şi bombănit. După optsprezece cărţi comune, un 
„Mulţumesc” este mai mult decât depăşit. 


Kai Meyer 
lulie, 2005