Kai Meyer — Cruciada fecioarelor vol.1

COLECȚIA MYSTERY 


e CRUCIADA 
3 ECIOARELOR 3 


2 
; ET 

à ri 

nn 


ÆJ s P i> e 
în pe UA 


G 


Kai Meyer 


CRUCIADA FECIOARELOR 


Volumul 1 


www.virtual-project.eu 


Traducere de Adela Motoc 
Editura Universitară 2009 


HERRIN DER LUEGE 2008 Kai Meyer 


„În rândurile francilor erau şi femei-cavaleri, cu armuri şi 
coifuri, îmbrăcate ca bărbaţii, care se aruncau călare în vârtejul 
luptei şi dădeau dovadă de asprime bărbătească în pofida 
slăbiciunii lor ca femei. 

Purtau cămăşi de zale şi erau recunoscute abia când li se luau 
armele şi erau despuiate”. 


Imad ad-Din, secretarul lui Saladin, secolul 12 


„Femeile intrau în rândurile francilor, stăteau în şa cu 
neruşinare, cu picioarele desfăcute, aşa cum călăresc bărbaţii, 
purtau veşminte bărbăteşti şi, cu lăncile şi armurile lor, arătau 
ca nişte bărbaţi, aveau o privire războinică şi faptele le erau mai 
bărbăteşti decât cele ale amazoanelor”. 


Nicetas Choniates, cronicar bizantin, secolul 12 


Prolog în flăcări 


Anno Domini 1204 
Șase ani înainte de cruciada fecioarelor 


Era o noapte de cenuşă, atunci când mascatul căuta un drum 
prin Constantinopolul în flăcări. Cei doi copii agăţaţi de mâinile 
sale amuţiseră şi priveau cu ochi măriţi de uluire distrugerile din 
jur; plângeau fără glas şi cu feţele împietrite. 

În aer plutea un miros de funingine şi de trupuri spintecate, 
de vin vărsat şi de sudoarea de frică a celor batjocoriţi. Când 
putea ocoli cetele de cuceritori beţi, mascatul o făcea cât de 
repede posibil. De cele mai multe ori, auzea strigătele 
victimelor, înainte de a vedea pe cineva. Trăgea după sine cei 
doi fii prin ruinele arse ale caselor, se strecura prin străduţele în 
care molozul fațadelor crăpate se adunase în grămezi, căutând 
protecţia pivniţelor întunecoase. 

Urmăritorii lor rămâneau nevăzuţi. Dar mascatul îi simţea pe 
aproape. 

Cel mai mic dintre cei doi copii s-a poticnit - nu era prima 
oară. Bărbatul a tras în şoaptă o înjurătură, l-a ridicat şi şi-a 
dorit în sinea sa să poată fi mai blând, mai drăgăstos, aşa cum 
trebuia să fie un tată. 

Era cea de a treia zi de jaf, dar deasupra acoperişurilor şi 
cupolelor din Constantinopol focurile încă mai ardeau cu flăcări 
vii, şerpuiau în spirale de văpăi destrămate spre turnuri şi 
pufăiau flămânde prin străduţe şi străzi odinioară somptuoase. 
Acolo, unde flăcările nu mai găseau mare lucru de înghiţit, ele 
se repezeau furibunde şi cu cea mai mare tenacitate: în 
cartierele sărace de la marginea oraşului şi pe malul Lycusului, 
în mizerele locuri de plăceri din spatele portului Prosphorion şi în 
debarcaderele de pe coasta sudică. 

Doar în palate incendiile fuseseră stinse repede. Aici 
cuceritorii înăbuşiseră cu mâna lor fiecare văpaie, pentru ca 
nicio piesă să nu cadă pradă uraganului de foc: slujitorii Bisericii 
de la Roma arătau multă grijă faţă de prada lor. 


Mascatul fusese de partea învingătorilor atunci când a început 
asaltul final asupra oraşului. Cu mai bine de o săptămână 
înainte, pe 6 aprilie, afară, la Cornul de Aur, se sunase goarna 
pentru ultima bătălie. Navele apărătorilor încercaseră cu 
disperare să-i ţină pe cruciații de pe galerele venețiene departe 
de zidurile oraşului. N-a durat mult până ce primii cavaleri din 
Apus au pus piciorul pe pământ. Cartierul Blachernae a fost 
primul care a căzut, zidul oraşului a crăpat, iar bărbaţii de pe 
acoperişuri au fost omorâţi. În vreme ce împăratul bizantin a 
întors poporului său spatele şi a fugit ca un laş, prin Poarta de 
Aur, în Tracia, luptătorii săi au căzut în asaltul duşmanilor, au 
fost adunaţi la un loc şi măcelăriți ca vitele. Cei mai vârstnici 
dintre cuceritori conveniseră de mult că niciodată până atunci 
nu mai avusese loc un jaf ca acesta. Nicăieri în altă parte 
bisericile nu erau aurite până sub căpriori, nicăieri palatele nu 
erau pline să crape de bogății. Constantinopolul li se părea 
tuturor împărăţia cerurilor. Şi, totuşi, capitala Bizanțului, inima 
creştinătăţii orientale, a căzut. Paradisul era în flăcări. Locuitorii 
săi au fost omorâţi, alungaţi, lăsaţi pradă bunului plac al 
torţionarilor lor. 

Mascatul trăgea copiii înainte. Micuţul plângea acum şi mai 
tare, aproape că se îneca de plâns. 

— Nu mai poate alerga, a spus fiul mai mare, şi erau primele 
cuvinte după o veşnicie. Trebuie să-l iei în braţe. 

Mascatul a dat din cap fără o vorbă. El, care purtase atâtea 
lupte, se simţea mai neajutorat ca oricând. Nu înţelegea nici 
cele mai simple lucruri, îl apucă pe micut de subsuori şi-l luă în 
braţe. 

— Ţine-te bine. Mă auzi? 

Micuţul spuse ceva printre suspine. 

— Ai înţeles? Să te ţii bine! 

Goneau astfel mai departe, cel mic era greu, tot mai greu, cu 
capul plecat pe umerii tatălui său. Fratele său mai mare, la cei 
şase ani ai săi încă un copilaş, se tot poticnea pe lângă ei, cu 
paşi mici, abia trăgându-şi sufletul, dar viteaz ca un adult. 
Mascatul era nemărginit de mândru de el. Îşi iubea amândoi 
copiii, dar primul născut îi fusese întotdeauna mai aproape. De 


ce ar fi trebuit să facă o taină din asta? Avea favoriţi şi printre 
câinii săi, cei rapizi, cei răi, toţi cei care ştiau să se bată. 

Nu mai era mult până la cisterna Aelios. Putea să-i vadă 
şarpanta neagră dinţată, părţi din zidul exterior prăbuşit peste 
bolțile subterane de apă. lnăuntru, focul ardea dezlănţuit, îi 
vedea strălucirea în vălătucii negrii de fum deasupra cartierului 
nordic. De acolo nu mai era decât o aruncătură de piatră până la 
Poarta Charisius în zidul oraşului. Dincolo de ea, la nord şi la 
răsărit, era câmp întins. Libertate şi salvare, pentru asta se 
ruga. 

Inainte de a fi fost nevoit s-o ia pe drumul refugiului împreună 
cu copiii, trimisese solii oamenilor săi de încredere. Aceştia 
hoinăreau prin piaţa mare din faţa Hagiei Sofia, pe forurile lui 
Constantin şi Theodosius, în umbra apeductului lui Valens şi pe 
hipodromul din apropierea palatului Bucoleon, unde de multă 
vreme nu se mai auzea răsuflarea întretăiată a cailor şi câinilor, 
ci acolo erau mânate din toate direcţiile femei. Ocupaţiei de-a 
ucisul i-a urmat ocupaţia de-a furatul, şi n-a trecut mult până ce 
primii au descoperit ocupaţia cu trupuri din carne şi oase. Acum, 
din ruine, din despărţiturile pivniţelor pe jumătate dărâmate şi 
ascunzişurile din spatele zidurilor carbonizate erau târâţi copii şi 
fete, pentru a potoli nesăţiosul apetit al cuceritorilor. 

Băiatul s-a foit în braţele sale. Mascatul a strâns şi mai tare 
micuțul trup. 

Dacă numai un sfert din oamenii săi de încredere i-ar fi urmat 
chemarea, putea să spere. Poate chiar câţiva mai mulţi, în cazul 
în care ar fi avut suficientă forţă pentru a găsi drumul prin oraş 
spre poartă şi spre strada către Adrianopole. 

„Lăsaţi totul, se scria în solie. Adunaţi-vă şi urmaţi-mă. 
Ascultaţi numai de mine, nu de alţii. Eu sunt cel pentru care 
luptaţi. Şi luptaţi pentru fiii mei!” 

Le cerea mult, ştia asta. Niciunul dintre ei nu cunoştea 
adevăratele motive ale fugii sale. Nu aveau idee de întrunirea 
secretă şi de convenţie. Negociat în doar câteva zile, 
documentul desfiinţa ceea ce crescuse în secole. 

El prevăzuse ce se va întâmpla. Atacul, declinul. Lăsase 
lucrurile în voia lor, îşi ştia partea sa de vină. Dar nu putuse 
bănui mirosul, nu-şi putuse imagina cum e când mii de 


războinici năvălesc asupra unui oraş, cu care nu pot concura în 
niciun fel în patria lor. 

Acum nu-i mai rămăsese decât fuga. Şi speranţa disperată că 
va ajunge la poartă înainte de a fi găsit de ceilalţi. 

Mascatul coti, împreună cu copiii, de pe străduţele 
întortocheate în strada principală. Aceasta ducea în linie dreaptă 
de la forul lui Theodosius afară din oraş. Băieţelul de patru ani 
tot mai suspina pe umerii săi, era aproape un horcăit, mult prea 
răguşit pentru un copil. Poate din cauza fumului sau, poate, 
pentru că mai era încă şocat, iar groaza nu făcea nicio deosebire 
între bătrân şi tânăr. Bărbatul îi mângâie stângaci spinarea, dar 
ştia că niciun gest, oricât de blând, nu putea linişti. 

Au văzut în faţa lor poarta, un bloc masiv de piatră cenuşie, la 
fel de impresionant ca mai toate construcţiile din acest loc 
risipitor. Mascatul ezită. Pe şarpante nu erau străji. Poate că 
fuga lor era mai uşoară decât se aşteptase el. 

Sau li se întinsese o cursă. 

— Gahmuret von Lerch! _ 

Glasul se auzea din spatele lui. II găsiseră. Atât de aproape de 
ţintă. 

— Nu vă întoarceţi! le şopti fiilor săi, deşi ştia că nu-l vor 
asculta. 

Încet, aproape prudent, puse băieţelul mai mic lângă fratele 
său. 

Apoi îşi trase spada lungă şi se întoarse, ocrotindu-şi copiii cât 
de bine putea cu propriul său trup. 

— Episcopul Oldrich. În mijlocul drumului, se înclină în faţa 
bătrânului, de parcă aceasta era o revedere între prieteni vechi. 
Dar mascatul, contele de Lerch, nu mai avea prieteni, nu mai 
avea de azi dimineaţă, de la cea mai mare înşelare a încrederii 
din câte au fost. 

Nu-i rămăseseră decât fiii. 

Episcopul Oldrich de Praga nu purta niciunul din însemnele 
sale, pe care altminteri le punea atât de orgolios la vedere. In 
loc de toate acestea, acum era înarmat de luptă, protejat din 
cap până-n picioare de fier înnegrit de rugină. Coiful îngust era 
aşezat pe un colier greu de lanţuri. Protectoarele late din oţel 
pentru umeri îl făceau să pară mai puternic decât era; de ele era 


prinsă cu o coleretă din pene o mantie roşie lungă până la 
pământ, care se umfla în bătaia vântului. Ochii mici, cenuşii ca 
metalul armurii sale, erau aţintiţi de sub coif în lungul străzii 
pustiite până la Gahmuret von Lerch şi la cei doi copii care 
plângeau. 

Duzina de bărbaţi din spatele lui Oldrich îşi scoaseră săbiile. 
Luptători din garda sa de corp. La zăngănitul lor, episcopul îşi 
îngădui acel zâmbet mândru, pe care acasă, la Praga, nu-l putea 
provoca decât cântecul băieţilor din cor. 

Timp de o clipă, Gahmuret n-a avut altă dorinţă decât să 
decojească această grimasă triumfătoare de pe trăsăturile 
vârstnicului, aşa cum ar fi decojit un măr. 

Episcopul Oldrich făcu un semn oamenilor săi. Trecură pe 
lângă el într-un şir lat, apropiindu-se, strânşi unul într-altul, de 
bărbatul cu mască. 

— Nimeni nu scapă din iad, Gahmuret, nici chiar Voi! 
Episcopul cuprinse cu un gest larg ruinele mistuite de foc de pe 
ambele părți ale străzii. Lucirile flăcărilor se reflectau în armura 
lui. Printre ruine nu se vedea nici ţipenie de om. In cazul în care 
ar mai fi fost cineva în viaţă în scheletul de piatră al acestui 
cartier, ar fi fost înţelept să se ascundă. 

— Patosul Vostru a fost întotdeauna greu de suportat, îi 
replică Gahmuret şi-şi scoase masca. La vederea trăsăturilor lui 
răvăşite, câţiva soldaţi scăpară un geamăt. Luni de zile evitase 
ca fiii săi să-l vadă astfel; dar acum era mai important să-şi 
deruteze adversarii. De când Vă ştiu, episcope Oldrich, mereu 
faceţi profeţii, dar sunteţi prea laş pentru a le duce la 
îndeplinire. 

Acum luptătorii erau la doar zece paşi depărtare de 
Gahmuret. Acesta se gândea dacă să încerce să scape de ei 
fugind. Poarta Charisius nu era departe, nu erau nici măcar o 
sută de paşi şi putea ajunge acolo înaintea lor. Dar copiii n-ar fi 
fost destul de rapizi. Şi chiar dacă ar fi fost aşa, afară, în faţa 
zidurilor, ar fi putut fi tot atât de bine măcelăriți ca aici, în 
interior. 

— Îmi pare rău de Voi, Vă asigur. Oldrich îşi scoase coiful şi-l 
strânse la îndoitura braţului. 

— V-aţi luptat curajos. 


Mina episcopului nu s-a schimbat, doar lucirea flăcărilor crea 
iluzia de mişcare pe trăsăturile sale. 

Gahmuret trase sabia şi arătă cu ea, într-un semicerc lent, 
şirul adversarilor săi. În spatele lui, cel mai mic dintre fiii lui 
plângea înfundat; cel mare îşi luă de mână fratele, dar era el 
însuşi prea speriat pentru a-l mângâia. 

— Doisprezece bărbaţi contra unu? îi spuse Gahmuret 
episcopului. Biserica se teme cu adevărat de mine. 

— Ceea ce ştiţi, Vă face periculos. _ 

Gahmuret făcu un semn cu capul. In loc să mai vorbească cu 
episcopul, se întoarse către suita acestuia. Feţele acestor 
bărbaţi aveau o expresie hotărâtă, colţuroasă, inabordabilă. 

— Inainte ca voi să mă ucideţi, eu voi dezvălui într-un răcnet 
ceea ce ştiu, aşa încât fiecare din voi să poată auzi. Şi ce credeţi 
că se va întâmpla cu voi? 

Din loc în loc, câte o tresărire uşoară, o frunte încreţită, o 
pâlpâire în ochii înroşiţi. Prea mult fum, prea multă moarte. Dar 
destulă minte, pentru a înţelege sensul cuvintelor sale. 

Cinci paşi mai despărţeau bărbaţii de vârful spadei sale lungi. 
Era o spadă solidă, care-i făcuse mari servicii şi tatălui său. 

— Dacă voi aţi şti ceea ce ştiu eu, Oldrich ar porunci să fiți 
omorâţi. Şi dacă n-ar face-o el, atunci cei care mi-au hotărât 
moartea. 

Conducătorul gărzii ridică mâna. Era singurul care purta un 
coif închis. Bărbaţii încremeniră. 

— Doisprezece bărbaţi, Oldrich, repetă Gahmuret. În mâna 
stângă îşi ţinea în continuare masca. De la bătălia pentru Zara 
era a doua sa faţă. De câţi va fi nevoie pentru a-i omori pe 
aceştia doisprezece? O sută douăzeci? Şi câţi dintre aceia vor şti 
înainte de a-i reduce pe aceştia de aici la tăcere? 

— Incetaţi! şuieră episcopul. Cuvintele păreau silabe iscate de 
pufăitul focului. 

— Doar dacă mă lăsaţi pe mine şi pe copiii mei să plecăm. 
Gahmuret nu se temea pentru propria sa viaţă, ci pentru cea a 
copiilor. Ei erau martorii trădării faţă de tatăl lor. 

Mâna conducătorului gărzii rămăsese ridicată. Nimeni nu 
mişca. Gahmuret vedea cum lucrau gândurile în spatele 
chipurilor acelor bărbaţi. Din propria sa mină nimeni nu-i mai 


putea descifra gândurile. Chiar şi zâmbetul lui era un coşmar 
cicatrizat. Era bucuros că băieţii stăteau în spatele lui şi nu-i 
puteau vedea clar chipul. 

Întrerupse mişcarea semicirculară prin care învârtea vârful 
spadei, în braţul întins, spada ţintea acum conducătorul fără 
chip. 

De-a curmezişul gâtului conducătorului gărzii, chiar sub mărul 
lui Adam, se arăta o cicatrice respingătoare. Gahmuret auzise 
povestindu-se despre acest om zvonuri înfiorătoare. Se spunea 
că el chiar murise. Acum el era cel care ucidea pentru a 
supravieţui. 

Gahmuret fixa deschizătura pentru ochi. — Dacă atacați, tu 
vei muri primul, mârâi el către bărbatul acela. Indiferent ce se 
va întâmpla după aceea cu mine, tu vei muri! Acesta era un 
vechi şiretlic în lupta împotriva unei puteri mai mari: îţi alegi un 
om şi-l ameninţi stând faţă-n faţă. Doar pe el. Dacă ai noroc, 
mare noroc, el nu va mai fi la fel de sigur şi-i va ţine în loc pe 
ceilalţi. 

— Omorâţi-l! porunci episcopul. 

— Spada mea asupra ta se va lăsa, îi spuse Gahmuret 
conducătorului gărzii, iar vouă, celorlalţi, le las ce ştiu. 

— Omorâţi-l sau veţi muri cu toţii! strigă Oldrich. 

— Veţi muri, dacă veţi auzi ce am eu de spus. Şi eu voi spune 
acum! 

Episcopul scoase un urlet furios. Dacă acestea fuseseră 
cuvinte, vântul stârnit de flăcări le purtase mai departe. 
Conducătorul gărzii trase sabia în sus. 

Printre rândurile de luptători trecu un murmur. Privirile lor 
alunecară fantomatic pe lângă Gahmuret, descoperind ceva în 
spatele lui, dincolo, la poarta Charisius. De acolo se ridicau 
strigăte sălbatice. O ceată de bărbaţi se scurgea prin arcul de 
piatră, revărsându-se în oraş. 

— Conte Gahmuret! tună o voce familiară. Ne-aţi strigat şi V- 
am aşteptat afară, în întuneric. Acum vedem ce V-a reţinut. 

Zâmbetul cicatrizat al lui Gahmuret se lărgi. Veniseră cu 
adevărat. Cu mult mai mult decât un sfert, chiar mai mult de 
jumătate din oamenii săi. Caractere devotate, brave, temerare! 


— Aveţi grijă ca fiii mei să fie în siguranţă! le strigă peste 
umăr. 

Ochii episcopului se îngustară, ca şi când el nu mai putea 
recunoaşte ce se apropia de acolo, dinspre capătul străzii. Poate 
că nici nu voia să creadă. 

Conducătorul gărzii cu tăietura cicatrizată pe beregată trase 
sabia în direcţia lui Gahmuret, aşa încât ambele vârfuri de sabie 
se atinseră. O promisiune de oţel, de moarte. 

Undeva, o şarpantă se prăbuşi în flăcări. Flăcările se căţărau 
spre cer. 

Deodată, în faţa norilor clocotitori de scântei apăru o nouă 
siluetă. 

Plânsul copiilor hohoti mai puternic - şi amuţi. 


Cartea întâi 


OMUL ȘI DUMNEZEU 
„Minciuna este codul comun dintre om şi Dumnezeu, care 
stau faţă-n faţă şi se recunosc după abilitatea într-o artă 
cunoscută de amândoi, arta minciunii”. 


Maria Bettetini, filosof 


Spiritul minciun 


Cetatea Lerch 
Anno Domini 1210 
Şase ani de la căderea Constantinopolului 


Sus de tot, deasupra curţii interioare a cetăţii, Saga rămânea 
în aer. Desculţă, se balansa pe o funie care se întindea de la 
turnul de veghe din peretele răsăritean până la un zid de 
frontispiciu zimţat de la apus. Intre cele două construcţii erau 
treizeci de paşi. Treizeci de paşi de gol şi o funie nu mai lată 
decât arătătorul ei. 

În gol, un murmur trecu prin mulţime. Toţi ochii erau aţintiţi 
asupra fetiţei, care-şi punea viaţa-n joc la o înălţime ameţitoare. 
Mânuţele copiilor se încleştau în veşmintele mamelor lor. 
Bărbaţii care petrecuseră ziua de târg, lăudându-şi cu glas tare 
caprele, stofele şi fructele, aveau buzele strânse de încordare. 
Un bărbat beat, care tot lălăia, a încasat de la un alt petrecăreţ 
o lovitură care l-a trântit la pământ, lăsându-l fără glas. 

Apoi până şi ultima şoaptă s-a stins. Nimeni nu mai mişca. 

Saga pipăia cu degetele picioarelor marcajul din mijlocul 
funiei. Tălpile îi erau încordate şi uşor curbate. Intinsese ambele 
braţe în lături şi în fiecare mână ţinea o făclie aprinsă. 

Văzută de jos, apropierea flăcărilor făcea ca tot curajul ei să 
pară încă şi mai mare; de fapt, cu cele două făclii ea îşi ţinea 
echilibrul. 

Mai erau doi paşi până ce fratele ei geamăn Faun primea pe 
turnul vestic semnalul convenit de la tatăl lor. Fata era întoarsă 
cu spatele la el, dar ştia că acolo, în spate, Faun aştepta 
semnalul tobelor. Acesta stătea cu picioarele depărtate pe 
metereze, foarte aproape de abis. Şi el ţinea o făclie în braţul 
întins în sus, spre cerul serii. 

Mişcările de jos, din curtea cetăţii, o împiedicau pe Saga să se 
concentreze. Balansă piciorul drept deasupra funiei, pentru a nu 
face nicio greşeală dacă i se distrăgea atenţia. Dedesubt nu era 
nicio plasă, nimic care s-o prindă dacă s-ar fi prăbuşit. 


Dar Saga nu se prăbuşea niciodată. Exersase această 
acrobație de zeci de ori, fără ca măcar o dată să-şi fi pierdut 
echilibrul. 

Acum, forfota subită din curte o irita. Privind în jos, văzu la 
lumina tăvii cu jăratic luciul fierului. Patru străji îşi făceau loc 
prin mulţime venind dinspre poartă. Oamenii le făceau loc în 
silă. Înmărmurită, Saga urmări cu privirea bărbaţii înarmaţi care 
se îndreptau spre partea de apus a curţii, dar îi pierdu din ochi 
când aceştia trecură în cealaltă parte; pentru a-i vedea acolo, ar 
fi trebuit să se întoarcă pe funie. Cu toate acestea, auzea 
bombănitul mulţimii înghesuite, când ordinele grosolane ale 
soldaţilor o forţau de a se da numaidecât la o parte. 

În cele din urmă, larma se potoli. În locul ei, în interiorul unei 
clădiri se auzea tropăit înfundat de paşi, întotdeauna ceva mai 
tare atunci când, urcând treptele, soldaţii treceau pe lângă una 
din ambrazuri. Acum erau în turnul de vest. 

Acolo, sus, Faun era singur. 

Saga se clătină uşor, îngrijorarea o făcea imprudentă. Se 
întreba ce făcuse el de data aceasta. Altminteri era foarte clar. 
Ceea ce făcea întotdeauna. 

Ar fi fost bucuroasă să poată furişa o privire spre fratele ei 
geamăn, dar s-ar fi dezechilibrat şi mai mult. Inima îi bătea mai 
repede decât de obicei. Calmul pe care-l deprinsese părea 
spulberat dintr-o lovitură. 

De ce tocmai acum? De ce iarăşi? Faun nu putea nici măcar o 
dată să se ţină departe de treburile altora? 

Piciorul ei drept găsi contactul cu funia. Fără să stea pe 
gânduri, făcu încă un pas. Acesta era locul convenit, doi paşi 
după jumătatea drumului. Jos, în curtea cetăţii, tatăl ei începu să 
bată toba, mai întâi încet, apoi tot mai tare şi mai repede. 
Spectatorii uitaseră că fuseseră deranjaţi de soldaţi, priveau cu 
toţii în sus. 

Chiar fără să se uite, Saga ştia ce făcea Faun acum. De îndată 
ce duruitul tobelor atingea punctul maxim, fratele ei îşi apleca 
făclia şi dădea foc funiei în spatele ei. Funia era unsă până la 
mijloc cu un amestec de ulei, de la care flăcările se mistuiau de- 
a lungul, fără a cuprinde imediat cânepa. Sagăi îi rămânea 


destul timp pentru a ajunge în cealaltă parte înainte ca funia să 
ardă şi să cadă în gol. 

Proba fusese făcută de sute de ori şi tot de atâtea ori 
prezentată în faţa spectatorilor. Ea şi Faun erau perfect 
sincronizaţi. Impărtăşeau mult mai mult decât ceasul naşterii 
lor: aproape aceeaşi îndemânare ca artişti - el era un jongleur 
mai bun, ea se căţăra cu mai multă agilitate -, aptitudini pentru 
a cânta la mai multe instrumente muzicale, voci acceptabile. 
Doar la furat Faun se pricepea mai bine. Avea mare grijă să nu- 
şi piardă îndemânarea. 

Când Faun aplecă făclia, descriind un arc incandescent, şi 
funia luă foc, răsunară ţipete îngrozite. Saga ştia ce vedeau 
acum oamenii de jos: în urma ei ţâşnea o dâră aprinsă pe bolta 
cerească, ca o ultimă rază a soarelui apunând. Focul se întindea 
mai repede decât putea Saga să perceapă pipăind, dar şi 
aceasta ţinea de partea studiată a reprezentaţiei. La jumătatea 
drumului uleiul se sfârşea, iar în continuare funia era îmbibată 
cu apă. Aici flăcările mai rezistară un timp şi nu se mai 
apropiară de ea. 

Cu toate acestea, nu-i mai rămăseseră decât câteva clipe, 
după care funia arsă s-ar fi rupt. 

— Lasă totul la o parte. Uită-te la funie. Simte cum îţi e 
repartizată greutatea. Continuă să mergi foarte calm. 

Dar Saga ezita - pentru prima oară în toţi anii în care dădea 
reprezentații împreună cu familia ei în curţile cetăților şi în 
pieţe. Auzi în spatele ei clinchet de armuri de metal, apoi glasuri 
grobiene. Tatăl ei bătea toba fără întrerupere şi de aceea ea nu 
putea înţelege ce se vorbea în spatele ei. Oare bărbaţii aceia 
înarmaţi îl luaseră pe Faun, pentru că iar furase ceva de peo 
tarabă din piaţă? Măcar de nu i-ar face ceva chiar acolo. 

Calcularea timpului care-i mai rămânea pentru a merge pe 
funia în flăcări îi intrase de mult în sânge. Tocmai destul pentru 
încă o privire în urmă. 

„Gândeşte-te la echilibrul tău! Ai grijă să nu faci tocmai acum 
o greşeală!” 

Se opri. Işi răsuci şoldurile, apoi umerii, la sfârşit capul. Cu 
coada ochilor văzu cum străjile se îngrămădiseră pe platforma 
turnului; unul din ei l-a lovit pe Faun cu mânerul sabiei. 


Saga gemu: - Nu! 

Capul lui Faun - complet ras, aşa cum se purtau saltimbancii - 
se plecă, apoi el se prăbuşi dincolo de creneluri. Doi soldaţi îl 
apucară de braţe şi-l târâră jos din turn. Brutalitatea lor a 
îngrozit-o pe Saga. Faun nici măcar nu se apărase. 

Saga ar fi preferat să fugă înapoi, fără să mai ţină seama de 
golul de sub ea şi de flăcări. Trebuia să se silească să privească 
din nou înainte şi să-şi continue drumul. Dacă mai şovăia, se 
prăbuşea. Nu mai era timp. Trebuia să meargă mai departe. 

Răpăitul tobei nu mai înceta. Oare tatăl ei nu observase ce se 
petrecea? Ba da, cu siguranţă, trebuia să fi văzut soldaţii. Dar 
spectacolul avea întâietate. Aşa a fost întotdeauna. Uneori Saga 
îl ura din cauza aceasta. Nimic nu era atât de important ca 
reuşita spectacolului, entuziasmul publicului - şi, pentru un final 
bun, bănuţii din blidele de lemn cu care cele patru surori mai 
mici alergau prin mulţime. 

Saga se clătină din nou. Acum nu trebuia să se gândească la 
tatăl său, nici măcar la Faun. Ascultă doar toba! Ea alungă tot 
restul, te ajută să pluteşti, te face să te simţi uşoară, uşoară de 
tot. „Mai departe, hai!” 

Liniştea mulţimii se dusese. Spectatorii făceau mare tărăboi. 
Se auzeau multe exclamaţii de „ah!” şi „oh!”, strigăte de 
îmbărbătare şi, ca de obicei, glasul vreunui glumeţ care-i cerea, 
pur şi simplu, să se oprească şi să aştepte. 

Dar Saga nu se concentra decât asupra tobei. De regulă, aşa 
se ascuţeau toate simţurile. Nu contau decât senzaţia din tălpi şi 
echilibrul braţelor întinse. Ceea ce era periculos era faptul că nu 
putea să simtă cât de mult înghiţiseră flăcările funia. N-ar fi 
apărut niciun semnal de prevenire înainte ca funia să se prefacă 
în cenuşă. 

Toba. Doar toba era acum importantă. Fetiţa trebuia să se 
lase condusă de sunetele ei, ca şi când acestea ar apuca-o de 
braţe şi ar purta-o spre acoperiş, de partea cealaltă. Saga se 
uita ţintă la picioarele ei. Incă trei paşi. Privirea ascuţită se muta 
de la funie şi de la degetele picioarelor la curtea de dedesubt a 
cetăţii. Când oamenii aceia înarmaţi l-au dus pe fratele geamăn 
al Sagăi de-a curmezişul prin public spre clădirea principală, 
mulţimea s-a împărţit. 


Doi paşi. 

Strigătele devin tot mai puternice. Răcnete încurajatoare se 
înalţă spre ea odată cu fuioarele de funingine din nenumăratele 
tăvi cu jăratic. 

Răpăitul tobei ar fi trebuit să acopere toate sunetele, dar 
atenţia concentrată a Sagăi era definitiv distrusă. Acum se 
părea că din toate direcţiile năvăleau spre ea zgomote. Şuierul 
flăcărilor flămânde. Foşnetul zefirului proaspăt de seară. 
Geamătul funiei de cânepă arzând. 

Gândurile lui Faun în mijlocul gândurilor ei: „Nu lua seama la 
mine! Continuă! Dă-i zor!” Vocea lui era doar o închipuire, la fel 
şi şuierul flăcărilor. Dar reprezentaţia i-a dat Sagăi acel ghiont 
de care era nevoie pentru a merge înainte. Saga a pus la bătaie 
totul, s-a lansat o dată în sus şi-n jos - mult prea tare! -, s-a 
încordat, a împins în lături făcliile şi, dintr-un salt, a zburat spre 
zidul de frontispiciu zimţat. 

În spatele ei, funia se mistui într-o ploaie de scântei. 
Jumătatea din spate se descompuse în mii de particule de 
jăratic, aidoma unui drum de furnici incandescent, şi se prăbuşi 
în gol legănându-se. Partea neatinsă de flăcări se plecă sub 
Saga, şerpui sfârâind în abis şi lovi zidul turnului în acelaşi 
moment în care Saga ajunse la metereze. 

Acolo nu era nimeni care s-o ajute. Inainte, acolo o aştepta 
mama ei, dar, de când se îmbolnăvise, nu mai putea urca nicio 
treaptă. 

Saga ateriză cu un genunchi îndoit între două creneluri, se 
lovi îngrozitor la fluierul piciorului, înţepeni cu braţele întinse şi 
se mişcă orbeşte cu capul înainte. O clipă crezu că cel de-al 
doilea picior o va trage înapoi, după cum se bălăbănea întins 
deasupra golului, şi părându-i greu ca plumbul. Dar pe urmă 
căzu înainte pe platforma turnului, se lovi la umărul stâng, se 
rostogoli şi rămase întinsă pe spate. 

Jos, în curte, izbucniră ovaţii. Urale din sute de gâtlejuri, 
aplauze răsunătoare, larmă dezlănţuită, bătut din palme şi 
strigăte. 

Saga zăcea pe spate, îşi simţea fiecare os dureros din corp şi 
nu putea respira. A durat aproape o veşnicie până să poată 
respira din nou. În jurul buzelor îi apăruse un zâmbet îndurerat. 


Urinase, pânza pantalonului i se lipise, caldă şi umedă, de 
coapse. 

Deasupra ei, pe cerul de un albastru întunecat, scânteia cea 
dintâi stea. Fetiţa nu-şi lua ochii de la ea, ca de la ceva nespus 
de frumos, absolut unic. 

„Niciodată n-am să mai fac asta” îşi spuse în sinea ei şi ştia, 
totuşi, mai bine ce va fi. Până la prima cetate, la următorul loc, 
la următoarea zi de târg va blestema şi va înjura - şi apoi se va 
căţăra din nou pe funie şi va fugi din faţa focului. Se gândea cât 
de jalnic era să-şi câştige pâinea fugind de ceva. Şi cât de 
absurd era să-şi pună viaţa în joc pentru a reuşi acest lucru. 

Niciodată nu fusese atât de aproape de moarte ca acum. 
Acolo sus, pe funie, moartea îşi întinsese gheara spre ea. 

Niciodată iarăşi, doar dacă... 

Faun! 

Amintirea se condensă, imaginea străjilor în zale uşoare, 
peste cămăşi, fără blazoane. În mijlocul lor, Faun aproape fără 
cunoştinţă. 

Saga trebuia să afle ce se întâmplase cu el. Dumnezeule, de 
ce nu putea să se lase de furat? Buimacă, se puse în mişcare, 
luptând împotriva ameţelii. Pantalonii uzi nu miroseau mai urât 
decât aerul fierbinte, care se acumulase în interiorul curţii 
cetăţii, şi chiar şi aici, sus, duhoarea era groaznică. 

Găsi prin beznă drumul spre scară şi începu să coboare, 
clătinându-se. 

XXX 

Tocmai când ieşea din turn, în lumina aruncată de tava cu 
jăratic îi apăru înainte tatăl ei. O apucă de umeri. 

— Eşti bine? 

— Am făcut pipi pe mine. i 

O trase spre el şi o îmbrăţişă. Ea nu-i întoarse gestul. In clipa 
aceea, i-ar fi fost greu s-o facă. Poate că grija lui nu era decât un 
joc, o scamatorie pentru spectatori. Cu el niciodată nu puteai fi 
sigur. 

— Unde e Faun? întrebă Saga, smulgându-se din braţele lui. 

— Ai văzut unde l-au dus? Trăsăturile tatălui se înăspriră. Ca 
şi Faun, avea capul tuns chilug - toţi saltimbancii bărbaţi erau la 


fel, doar fetele şi femeile purtau părul lung. — Hai să nu vorbim 
acum de el. Şi-a pus prea des norocul la încercare şi s-a... 

— Să nu vorbim de el? Saga se trase un pas înapoi şi era cât 
pe ce să se împiedice în propriile picioare. Genunchii îi erau şi 
acum foarte moi. 

— Nu cred că vorbeşti serios. 

— Mai întâi să continuăm, o conjură el pe un ton scăzut, de 
avertizare. Mai târziu putem afla de ce îl învinuiesc. 

— E fiul tău! se răsti Saga, mult prea violent, mult prea tare. 
Abia acum observă cât de mulţi oameni aşteptau jos venirea ei, 
pentru a o întâmpina cu ovaţii. Dar acum feţele care o priveau 
ţintă, părând un meterez viu, rămăseseră mute. Toate păreau 
să aştepte cu încordare cearta izbucnită între tată şi fiică. Saga 
le citi în ochi gândurile: „Nu sunt decât nişte saltimbanci! Lăsaţi- 
j să se sfâşie între ei, poate va fi chiar mai distractiv” 

Saga hotărî să nu ia în seamă gloata şi se concentră din nou 
asupra tatălui ei. 

— Nu putem doar să stăm şi să privim cum îl bagă la 
închisoare! 

Tatăl se aplecă spre urechea ei, pentru ca cei din jur să nu 
audă ce spune. 

— Faun este un hoţ, Saga. Este fiul meu şi îl iubesc. Dar asta 
nu schimbă cu nimic faptul că este un afurisit de rebel. 

— Tu n-ai furat niciodată? 

— Eu nu m-am lăsat prins atât de des. 

Saga îl ţintuia cu privirea. Tatăl ei era un om aspru şi, uneori, 
cu toate principiile lui, uita că are şi o inimă. Dar niciodată n-a 
fost o fire rece. Dacă, totuşi, lăsa această impresie, nu putea 
însemna decât un singur lucru: se temea. Se temea pentru 
Faun, desigur, dar şi mai mult pentru întreaga sa familie. Furatul 
era un delict grav, şi nu exista nici cea mai mică îndoială că 
Faun era vinovat. Nici măcar Saga nu putea să nege aceasta. 

— Mă duc să-l caut. 

— Nu, o contrazise el violent. 

— N-ai să faci asta! O să vedem mai târziu ce e cu el. 
Spectacolul nu s-a terminat. 

— Miros tare a pipi. Acum nu pot... 


— Atunci schimbă-te. Mai pot să-i ţin aici un timp. Făcu semn 
spre mica estradă care servea drept scenă pentru familia de 
saltimbanci. Acum mulţimea îşi mutase din nou atenţia. La 
lumina făciliilor, surorile mai mici ale Sagăi prezentau un truc cu 
ieşirea din lanţuri. 

— După asta, te urci tu acolo şi-ţi faci numărul, continuă tatăl. 
Oamenii te aşteaptă, Saga. 

Îl lăsă acolo şi porni în goană. Dar nu fugi spre clădirea 
centrală a cetăţii, unde străjile îl târâseră pe Faun, ci dincolo, la 
una dintre cele două căruţe cu coviltir cu care familia călătorea 
prin ţară. 

Oamenii te aşteaptă, îi spusese tatăl ei. El nu-i avea în vedere 
pe aceştia, ci spiritul minciunii. Numărul pe funie, trucurile cu 
ieşirea din lanţuri, glumele - toate acestea nu serveau decât ca 
deschidere la adevărata atracţie a serii. 

Saga se ura pentru că-şi asculta tatăl. După tot ce se 
întâmplase azi cu Faun, acum îl ura mai mult decât altădată. 

Căruţele erau destul de aproape de estradă, la marginea 
curţii. Coviltirele lor pestriţe din pânză unsă slujeau drept fundal 
pentru scenă. 

Tatăl ei ezitase mult înainte de a se hotărî să primească 
invitaţia contesei pentru o reprezentaţie. Situaţia în comitat era 
încordată de când Violante von Lerch şi soţul ei Gahmuret se 
situaseră în lupta pentru tron de partea lui Filip de Suabia. E 
drept că, până la urmă, Filip fusese încoronat - pentru ca apoi, 
acum doi ani, să fie asasinat de unul dintre aliaţii săi. Acum, 
peste Sfântul Imperiu Roman domnea rivalul său dintotdeauna, 
împăratul Otto IV, iar cei care-i fuseseră alături şvabului 
trebuiau să se teamă pentru viaţa lor. 

Comitatul Lerch era, fireşte, un spin în ochii lui Otto, şi a 
rămâne aici mai mult decât era necesar putea fi o greşeală - 
chiar şi pentru saltimbanci şi menestreli. Până la urmă, însă, 
neobişnuita rugăminte a contesei îl măgulise foarte mult pe 
tatăl Sagăi. Menestrelii erau doar rareori invitaţi formal; de cele 
mai multe ori, trebuiau să fie recunoscători că autorităţile nu-i 
goneau, chiar şi în vremuri ca acestea, la scurtă vreme de la 
sfârşitul războiului civil. De aceea, perspectiva unui câştig mare 


era cel mai bun mijloc de atracţie. Tatăl Sagăi n-a putut să se 
opună. i 

Saga scotocea în lada ei furioasă şi mult prea neatentă. In 
cele din urmă, găsi o pereche curată de pantalonaşi: doi craci 
separați care se legau cu şireturi sub tivul tunicii ei lunguţe, un 
fel de indispensabili înfăşuraţi ca scutecele. 

Purta şi ea, ca majoritatea menestrelilor, îmbrăcăminte 
bicoloră, jumătatea stângă roşie, cea dreaptă verde. Chiar şi 
pantalonaşii erau în culori diferite, potriviţi cu respectiva parte a 
corpului. 

Când şi-a scos de pe ea perechea murdară, a descoperit la o 
crăpătură a căruţei cu coviltir doi băieţi care chicoteau şi, roşii la 
faţă, nu-şi luau ochii de la picioarele ei goale. Corpul Sagăi era 
suplu, cu pielea deschisă la culoare, o idee prea musculos. 

— Ştergeţi-o de acolo! De fapt, era recunoscătoare că acolo 
era cineva pe care-şi putea vărsa furia. Ar fi fost şi mai 
mulţumită dacă micuţii s-ar fi opus; le-ar fi putut trage o mamă 
de bătaie. 

Îi venea în minte Faun şi îi era ruşine. Dacă situaţia ar fi fost 
inversă, Faun ar fi făcut cu siguranţă totul ca s-o elibereze - sau 
ar fi aterizat el însuşi în închisoare. 

De mic copil, Faun a fost întotdeauna cel cu idei năstruşnice, 
gemeni mai mult sau mai puţin. Saga era mai liniştită, nu chiar 
închisă în sine, ci - în orice caz, aşa spera ea - ceva mai 
responsabilă decât el. Aşa era ea de cele mai multe ori, cea care 
trebuia să garanteze pentru el. Într-o privinţă, tatăl ei n-avea 
dreptate: Faun nu era un hoţ înrăit, ci unul care nu se sătura 
niciodată. De cele mai multe ori, fura lucruri care erau de folos 
întregii familii. Un codru de pâine, un burduf de piele cu vin 
aromat pentru serile reci petrecute pe stradă, o hăinuţă pentru 
vreuna din cele patru surioare mai mici. 

Saga îşi trase pe ea pantalonii curaţi, îi înnodă sub tunica 
roşu-verde şi ieşi. Numărul cu ieşirea din lanţuri executat de 
surorile ei se terminase, răsunară aplauzele reţinute până 
atunci. Acum pe scenă se afla tatăl ei, care spunea nişte glume 
grosolane pentru a umple timpul până la intrarea Sagăi. Ciudat 
că doar acolo, sus, putea el să fie atât de mulţumit. In sânul 
familiei era întotdeauna foarte îngrijorat, uneori violent. Saga 


văzuse rareori o veselie adevărată pe trăsăturile lui, mai ales de 
la moartea celor doi fii mai mari ai săi. Aceştia muriseră în 
timpul războiului civil. Pe atunci, Saga şi Faun erau micuţi. 

— Ooo, ia uitaţi-vă, uitaţi-vă! declama tatăl, făcând un gest 
larg cu braţul în direcţia ei. Temerara, încântătoarea, 
splendida... Saga de /a funie! 

Saga arboră cel mai strălucitor zâmbet, îşi dădu pe spate 
părul castaniu şi se lăsă în voia instinctelor exersate. Sprintenă, 
sări pe scenă lângă tatăl său şi-l împinse în joacă într-o parte - 
aşa se înţeleseseră şi aşa se executa de multe ori. Cu un gest 
teatral, tatăl ridică mâinile şi ieşi grăbit, cocoşându-se. Publicul 
răcnea răutăcios. Se ciocniră ulcioare de lemn. Vinul curgea şi 
se prelingea din colţurile gurilor. 

Saga îşi începu cuvântarea. Cu glas tare şi cu tot felul de 
calambururi învăţate pe de rost, ea pregătea spectatorii pentru 
punctul culminant al serii. Incheie cu o plecăciune adâncă şi cu 
cuvintele: „O să vă mint şi o să vă păcălesc, iar voi vă veţi goli 
pungile cu bani!” 

Publicul urla şi aplauda. Câţiva copii mici din primul rând 
râdeau încântați. Saga recunoscu între ei pe cei doi băieţi de la 
căruţă şi era cât pe ce să-l cheme pe unul din ei pe scenă. Apoi 
privirea îi căzu pe un băiat gras, care nici nu aplauda, nici nu 
ovaţiona. In schimb, contempla activitatea de pe scenă cu 
aroganţa unui cocoș. Purta trei tunici puse una peste alta, semn 
de modestă bunăstare; cea de deasupra, cea mai scurtă, era 
împodobită cu broderii. Cu tot aerul călduţ al serii, avea pe cap 
o bonetă cu bordurile împodobite. 

— Ei, voi de acolo! strigă Saga, arătând cu degetul spre el. 
Da, voi! Sunteţi cu siguranţă un nobil, domnule, unul care cam 
ştie ce e veselia şi voia bună! 

Mina acră a băiatului nu scăpă publicului, care izbucni în 
hohote de râs. Saga ştia foarte bine că grăsanul nu era cu 
adevărat un nobil - altfel n-ar fi îndrăznit să-l bruscheze făţiş -, 
dar vanitatea şi proasta dispoziţie a aristocraților îi erau, fără 
îndoială, cunoscute. Probabil că individul era vreun negustoraş 
care în primăvara trecută avusese puţin noroc cu prăvălia lui - 
mai mult noroc decât minte, după cum arăta. 


— Vreţi să-mi ţineţi companie pe scenă? îi strigă înainte ca el 
să se poată face dispărut în mulţime. 

— Pe scenă! Pe scenă! striga publicul. 

— N-aveţi grijă, nu vreau să vă iau nici punga, nici fecioria! 
strigă Saga. 

Alte hohote de râs. Un beţiv se bătea cu pumnii în piept, de 
parcă el era cel ovaţionat. Tatăl Sagăi spunea deseori că nu ar 
exista nimic indecent care să nu mai poată fi oferit. Masa este 
stupidă, obişnuia să spună. Un catâr are mai multă minte decât 
o sută de oameni la un loc. 

Negustorul se apropie de scenă, mai mult împins decât de 
bunăvoie, în sfârşit, se căţără cu un geamăt pe estradă şi rânji 
nervos spre cei din jur, înainte de a-i arunca Sagăi o privire 
sumbră. 

Ea nu-i dădu nicio atenţie. În schimb, se baricadă faţă de orice 
influenţe din afară şi ascultă glasul din lăuntrul ei. Ascultă până 
ce găsi în gândurile sale spiritul minciunii şi acum era gata 
pentru marea sa intrare în scenă. 

— Sunteţi o apariție impunătoare, domnule, spuse prin vocea 
spiritului minciunii. Pentru toţi ceilalţi, sunetul acestor cuvinte 
nu se deosebea de cele rostite înainte, dar în urechile Sagăi 
răsunau deformat şi strident. Glasul pe care-l stârnise înlăuntrul 
ei era respingător, cât se poate de potrivit pentru a servi doar 
minciunii. 

— Mda, bâigui negustoraşul, privind în jos. Dacă mai înainte 
ar mai fi avut vreo îndoială în privinţa înfăţişării sale, acum se 
spulberase. Credea în Saga. Credea în fiecare cuvânt al ei. Forţa 
spiritului minciunii nu-i lăsa altă alegere, dar habar n-avea de 
asta. 

— Oamenii nu se pot abtine să nu vă iubească, spuse Saga cu 
glasul minciunii. Era simplu să se adreseze cu acest glas unui 
singur om. Dar era mai dificil să atragă grupuri mai mari în vraja 
spiritului minciunii. 

— Da, da! strigară câţiva bărbaţi din public. Din toate părţile 
răsunau respingătoare hohote de râs, dar negustoraşul părea să 
le înţeleagă pe dos. Se înclină, îşi ridică puţin boneta şi se 
delectă cu ovaţiile perfide. 


Tatăl Sagăi anunţase cu surle şi trâmbiţe numărul executat de 
ea şi acum mulţimea îşi vedea aşteptările împlinite. Trebuia să 
fie cea mai bună mincinoasă de pe pământ, şi zău că şi era. 

Nimeni nu putea să se ferească de vorbele ei, atunci când ea 
invoca spiritul minciunii. Toţi trebuiau s-o creadă - atâta timp 
cât el voia. 

— Domnul meu... Saga era mai prudentă când alegea cea de 
a doua înşelătorie. Sunteţi frumos la înfăţişare, sunteți 
binecuvântat cu o considerabilă bunăstare - dar sunteți, cumva, 
şi un om credincios? 

Nimeni n-ar fi negat. Rugurile ereticilor ardeau cu aceeaşi 
furie în toată ţara, chiar şi sub noul împărat Otto. 

— Sunt, spuse neguţătorul. Martor mi-e Dumnezeu. 

— Atunci sunteţi sigur şi conştient că un înger păzitor vă 
ocroteşte mâna şi inima. 

— Aşa e? întrebă neguţătorul cu vocea scăzută şi întors doar 
spre ea, dar îndoiala care răzbătea era slabă şi 
neconvingătoare. 

— Cu siguranță, domnule. Oricine din cei de aici ştie că în 
toate succesele voastre neobişnuite sunteți ajutat de un înger. 
Saga arătă un loc aproape de capul lui. Aici se află, pot să-l văd. 
Zâmbi spre mulţime, se asigură că era urmărită cu toată atenţia 
şi apoi îi spuse neguţătorului: Şi; voi puteţi să-l vedeți. 

Fruntea grăsanului se acoperi de broboane de sudoare, dar 
din ochi îi dispăruse până şi ultima urmă de suspiciune. Privi 
spre dreapta şi păru că într-adevăr vede ce îi insuflase Saga. 
Deoarece voia să creadă că era ocrotit de un înger, ba chiar 
cugetase el însuşi la această posibilitate, făptura devenise acum 
vizibilă pentru el. E drept, numai pentru el. 

— Îl vedeţi! vestise Saga, simțind cum i se strânge stomacul. 
De cele mai multe ori, sunetul glasului minciunii îi făcea rău. O 
dată chiar trebuise să vomite pe scenă, atât de greţos i se 
păruse croncănitul spiritului minciunii. Ştia de multă vreme că 
nimeni altcineva nu putea auzi astfel sunetul, că numai în capul 
ei glasul avea această respingătoare intonaţie. De atunci, 
nesiguranța mai scăzuse, dar greaţa rămăsese şi din an în an 
era tot mai rea. Atunci când a descoperit prima oară ce dormita 
înlăuntrul ei, când înţelesese că putea minţi ca nimeni altcineva 


pe pământ - atunci teama inspirată fusese mai mare decât la 
prima ei sângerare; nu fusese prevenită nici de una, nici de alta. 
Uneori i se părea că spiritul minciunii era o fiinţă de sine 
stătătoare, o a doua inteligenţă dincolo de inteligenţa ei. Dar se 
ferea să povestească ceva despre ea altcuiva în afară de Faun. 
Nici măcar tatăl ei nu-i cunoştea toate temerile pe care ea le 
lega de glasul minciunii. El nu vedea decât atracţia iarmarocului. 
Ce primejdie putea veni de la ceva care nu avea un corp 
propriu? 

Pentru el minciuna era un talent, o artă, dar mai ales o 
afacere - şi niciun risc, atâta timp cât era folosită în scopuri 
inofensive. Scamatorie, de pildă. Glume cuminţi pe seama 
altora. 

Neguţătorul îşi scoase cu mâna dreaptă boneta de pe cap şi-şi 
tamponă perlele de sudoare de pe frunte. Dar stânga se 
îndreptă în sus, spre fiinţa invizibilă de pe umăr, şi atinse cu 
grijă faţa îngerului pe care numai el îl putea vedea. Saga era 
mândră de ea. Sigură de ţinta urmărită, alesese din mulţime 
victima perfectă pentru spiritul minciunii: peste măsură de 
narcisist şi dispus să creadă orice minciună, atâta timp cât nu 
făcea decât să-i flateze vanitatea. 

Publicul se agita zgomotos. Cuvinte veninoase invadau curtea 
cetăţii. Deasupra tuturor plutea mirosul de berbec fript şi 
duhoarea ţarcurilor în care, în soarele dogorâtor de peste zi, le 
erau prezentate negustorilor oi, capre şi vaci, care acum 
moţăiau pe jumătate ameţite. 

— Îngerul vostru vă va feri de toate relele, spuse Saga pe un 
ton categoric şi ignoră rumoarea din măruntaiele ei. 

— Am fost ferit toată viaţa mea, întări neguţătorul. Nu părea 
nici buimăcit, nici ameţit. Înşelătoria Sagăi îl convinsese pe 
deplin. 

Restul a fost o joacă de copil. Victima îi ciugulea Sagăi din 
palmă. Putea cere orice voia - atâta timp cât celălalt avea 
convingerea că era în mod cert ocrotit de îngerul său păzitor, şi- 
ar fi asumat orice risc. S-ar fi băgat în cocina porcilor şi s-ar fi 
tăvălit în noroi. S-ar fi arătat publicului în fundul gol. Dar, şi-ar fi 
şi dezvăluit unei iubite secrete sentimentele. Saga nu trebuia 
decât să-şi convingă victima că totul era spre binele lui, că atât 


ea însăşi, cât şi publicul îl admirau. De regulă, îşi ornamenta 
minciunile cu cât mai multe detalii, şi de aceea, deseori ele 
păreau mai credibile decât realitatea. Cu cât fanfaronul era mai 
vanitos, cu atât mai mare era stupizenia în care se lăsa atras. 

Saga îi aruncă tatălui o privire scurtă. El îi făcu un semn 
încurajator cu capul. Niciodată, nici măcar o singură dată nu-şi 
exprimase vreo îndoială dacă ce făcea ea era bine sau nu. Cu 
anii, Saga însăşi uitase cum era când încă mai avea scrupule 
pentru că îndemna alţi oameni să se facă de râs. Dar, de multă 
vreme, această ocupaţie ţinea de activitatea ei zilnică, aşa cum 
ţăranul îşi mulgea vaca şi fierarul lovea cu ciocanul în nicovală. 

Numai de nu i-ar mai fi fost rău. Greaţa şi oroarea de vocea 
stridentă a spiritului din lăuntrul ei. lar astăzi, în mod cu totul 
special, teama pentru Faun. 

„Mai departe!”, spunea privirea tatălui ei. 

„Mai mult! Arată-ne mai mult!”, strigau ochii holbaţi ai 
spectatorilor. 

lar Saga continuă să-şi bată joc de negustoraş. La sfârşitul 
numărului, nu se putu stăpâni să-i primească mulţumirile pentru 
înţeleptele ei cuvinte. Va mai crede multe săptămâni de-a 
rândul că în seara aceasta a avut de învăţat multe lucruri bune 
şi minunate. Nu exista nimic de care să se ruşineze. Saga îl 
conduse pentru a cobori de pe scenă, se înclină pentru ultima 
oară şi se retrase. 

În spatele căruţei căzu în genunchi şi vomită şi sufletul din ea. 
Tatăl ei văzu, dar nu se apropie. 

XXX 

Când scăpă de starea de inconştienţă, primul lucru pe care-l 
simţi fu duhoarea. Mirosea a sudoare veche, a resturi de 
mâncare stricate şi a murdărie de şobolani. Mirosuri care, după 
şaptesprezece ani petrecuţi în stradă, nu-i mai erau străine. Aşa, 
îngrămădite într-un singur loc, făceau ca doar cu greu să-i 
rămână în stomac copanul furat în după-amiaza aceea. 

Prima sa grijă fu Saga. Văzuse cum se clătina pe funia în 
flăcări şi privea în jos spre el şi spre soldaţi. Când bărbaţii aceea 
îl împinseseră prin uşa clădirii principale, ea era în pericol să-şi 
piardă echilibrul. 


Teama pentru ea atârna greu ca un bolovan în stomac. Avea 
senzaţia că nu se putea ridica, atât de greoi şi epuizat se 
simţea. Faptul că frica te putea slei la fel ca un efort fizic era 
pentru el o experienţă nouă. 

Când se ridică anevoie şi se târî spre uşa temniţei, în ochi 
avea lacrimi de furie. Străjile îl împinseseră cu grosolănie să 
meargă, dar nu-l chinuiseră - dacă lăsa la o parte acea ultimă 
lovitură primită aici în beci, din cauza căreia îşi pierduse 
cunoştinţa. Faptul că nimic mai rău nu se petrecuse îi mai dădea 
puţină speranţă; poate va mai scăpa de aici. Pedepsele pentru 
furt erau diferite pe toată suprafaţa imperiului. Nu era sigur cum 
era sancţionat un asemenea delict în comitatul Lerch. Cu toate 
acestea, nu era greu de închipuit care ar fi fost consecinţele. 
Valuri de sudoare îl invadau şi se întreba dacă era grav bolnav. 
Bolnav de frică, mai ales însă de grija pentru Saga. 

— Hei! strigă bătând cu pumnii în uşa temniţei. E cineva pe- 
acolo pe afară? Faun se îndoia că ar fi fost pusă o strajă numai 
în cinstea lui. Îşi ţinu o clipă respiraţia, aşteptă să audă vreun 
răspuns, nişte paşi, poate zgomote făcute de alţi deţinuţi. 

Singurul răspuns primit a fost tăcerea zidurilor temniţei 
groase de un metru. 

Încăperea n-avea decât o podea mică acoperită cu paie, dar 
înălţimea ei era chiar mai mult de trei ori mai mare decât cea a 
lui Faun. Singura lumină venea printr-o fereastră îngustă, 
aproape de tavan. Afară se întunecase de mult, de aceea acolo 
sus, la deschizătură, trebuia să ardă o făclie. Probabil că se afla 
la înălţimea podelei; aceasta însemna că temniţa trebuia să fie 
subterană, în muntele Lerch, la o adâncime având de trei ori 
înălţimea unui om. Faun îşi amintea vag de o scară abruptă, dar 
cea mai mare parte a drumului încoace dispăruse din memorie, 
în spatele unui văl de supărare şi al efectelor pierderii 
cunoştinţei. Şi-a dat seama puţin prea târziu că cineva îşi făcea 
de lucru la uşă. Se dădu un pas înapoi, cu trupul încordat. 
Imaginea unei împotriviri îndărjite i-ar fi putut aduce un suflu de 
eroism în acest loc disperat, dar Faun era perfect conştient de 
şansele sale. Braţele şi picioarele lui erau musculoase şi 
vânjoase, şi fugea mai repede ca oricare dintre cei pe care-i 
cunoştea - dar el nu era o fire belicoasă. Ştia să tragă cu arcul, 


pentru că era unul din numerele sale, şi tot atât de bine se 
pricepea la aruncarea cuţitului. Dar n-avea niciun rost să se dea 
drept un încercat bătăuş. În cazul în care ar fi venit să-l execute, 
n-ar fi avut cum să se împotrivească. 

Râcâitul şi zgâriatul de la intrare încetară. Nu fu deschisă uşa, 
ci o mică lucarnă la înălţimea ochilor. O siluetă se trase din faţa 
luminii tremurătoare a făcliei. 

— Numele? întrebă o voce de femeie. 

Faun nu răspunse, încercă mai întâi să recunoască cine-i 
vorbea. Se aşteptase să apară nişte străji ca cei care-l 
aduseseră aici. Dar o femeie? 

— Numele! De data aceasta nu mai era o întrebare, ci o 
poruncă aspră. 

— Faun. 

— Eşti fiul familiei de saltimbanci, nu-i aşa? 

Avu sentimentul că ea ştia deja totul. Vocea aceasta părea să 
nu cunoască îndoiala, suna tare ca granitul. Foarte feminin şi, 
totuşi, ascuţit şi sticlos ca un ţurţure de gheaţă. 

— Da, spuse Faun şi adaugă apoi repede: 

— Indiferent ce mi se impută, eu n-am... 

Femeia îl întrerupse. 

— Eu ştiu exact ce ai făcut. Trei negustori au depus o 
plângere împotriva ta. 

„Trei?”, îi străfulgeră prin minte. Aşadar, nu era vorba doar de 
blestemata aceea de glugă, pe care o şterpelise azi dimineaţă 
de pe o tarabă din faţa curţii cetăţii. Voise să-i dea tatălui lui 
gluga aceea cusută de partea de la umăr. Să fi observat ei, 
oare, şi găina friptă şi - ah, da şi o pereche de cizme...? Se 
gândise să i le dea Sagăi şi le ascunsese pe fundul lăzii sale din 
căruţă. 

— Oamenii mei au găsit toate lucrurile furate de tine, a spus 
femeia. V-au cercetat căruțele, chiar acum. Tatăl tău n-a vorbit 
prea bine despre tine. 

Fireşte, se gândi Faun. Tatăl lui nu avusese niciodată cuvinte 
bune despre el. Faun încercase cu simpatie, cu apropiere, cu un 
deosebit curaj şi cu hărnicie. La urmă, cu daruri. Tatăl său le 
primise - familia era prea săracă pentru a refuza ceva pentru 
care nu trebuia să plătească -, dar aversiunea lui faţă de Faun 


nu se stinsese astfel. Faun era convins că tatăl lui îl compara cu 
fraţii săi mai mari. lar acestei pretenţii el nu-i făcea faţă. Ambii 
fuseseră ucişi când, în timpul războiului civil, soldaţi vagabonzi 
dăduseră foc unui sat în care familia dădea spectacole. Părinţii 
lor scăpaseră împreună cu gemenii - dar ambii fii mai mari 
fuseseră omorâţi şi arşi. În anii războiului dintre welfi şi Stauferi 
pentru coroana imperiului, asemenea evenimente erau la 
ordinea zilei. Uneori nimeni nu mai ştia de cine ascultau, de 
fapt, soldaţii, care le incendiau casele. Oricum, pentru oamenii 
simpli, toate acestea nici nu mai aveau un rol. Atunci când, în 
urmă cu un an, welful Otto von Braunschweig a primit coroana 
de împărat, acest lucru n-a însemnat pentru cetăţenii ţării niciun 
motiv de uşurare, niciunul de furie; aproape că nici nu ştiai cărei 
părţi din acest război i se datora propria mizerie. Era, oare, Otto, 
un rău mai mic? Mai degrabă era de temut contrariul, căci 
împăratul a dus un război în Italia de Sud şi puţin i-a păsat de 
sărăcia şi suferinţa din patrie. 

Faun încercă să vadă mai bine prin lucarnă cine era femeia. 
Dar nici acum n-o văzu decât ca un contur, ca o întunecime 
informă de cealaltă parte a uşii. Cine altcineva ar fi putut numi 
soldaţii oamenii mei în afară de însăşi contesa Violante? Dar de 
ce o interesa un simplu hoţ? 

— Cum o să mă pedepsiţi? întrebă el. 

— Temniţa nu-ţi e de-ajuns? Pentru prima oară, în vocea ei se 
simţea o urmă de amuzament. Faun nu era sigur dacă i-ar fi 
împărtăşit genul ei de humor. 

— O să mă daţi pe mâna călăului? 

— Ai fi meritat. 

Faun se agăţă de paiul promis de cuvintele pe care le folosise 
ea. 

— Atunci? 

— Eşti bun de gură. Sora ta e tot atât de îndrăzneață ca tine? 

Faun făcu un salt înainte şi se propti cu palmele lângă 
lucarnă. Silueta tresări uşor. — Ce e cu ea? E bine? 

Contesa făcu o pauză lungă înainte ca el să înţeleagă că 
tăcerea ei era pedeapsa pentru nerăbdarea lui. 

— Sora ta, începu ea, în sfârşit, cu foarte mare încetineală, 
este o fată cât se poate de interesantă. 


— Ea n-are nimic de-a face cu asta! izbucni el. 

— Este adevărat, eu am furat toate lucrurile acelea. Dar Saga 
este nevinovată. Trebuie să mă credeţi! 

Din tonul ei, Faun înţelese că zâmbea. 

— Înseamnă că avem de-a face cu un caz deosebit de 
dragoste frăţească. Nu-i aşa, Faun? Cât de mult îţi iubeşti sora? 
Şi, încă mult mai important: cât de mult te iubeşte ea pe tine? 

Faun rămase fără cuvinte. Ce-ar fi putut răspunde? „Suntem 
gemeni, mizerabilo! Suntem uniţi. Aşa am fost întotdeauna.” 

— Răspunde. În voce se simţi o urmă de nerăbdare. 

— Fireşte că ne iubim. Ciudat ce scrâşnet aveau cuvintele lui, 
chiar şi în propriile sale urechi. Strânse pumnii, până ce mâinile 
începură să-l doară. 

— Ar încerca să te elibereze din închisoare? Şi-ar pune viaţa în 
joc pentru tine? 

Nu mai avea picătură de sânge în obraz, iar mâinile şi le 
simţea moi şi fără putere. Se dădu un pas înapoi, clătinându-se, 
şi era cât pe ce să alunece pe paiele umede. 

— Ce vreţi de la sora mea? 

Contesa râse uşor. 

— Ai minte, Faun-hoţ de găini. Asta îmi dă speranţă în ce o 
priveşte pe sora ta. Mintea este o premisă bună. 

— Pentru ce? Nu înţelegea ce însemnau vorbele ei. De ce o 
interesa Saga pe contesă, dacă n-o credea hoaţă? 

— Pentru una-alta, spuse ea într-o doară. 

Pe neaşteptate, ea se trase înapoi din dreptul lucarnei. Prin 
deschizătură el nu mai văzu decât făclia pe zidul din faţă. Timp 
de o bătaie de inimă, se păru că silueta s-ar fi aprins ea însăşi, 
că el ar fi vorbit cu un foc adevărat, nu cu un om. 

— Ce vreţi să spuneţi? Faun bătu din nou cu pumnul în uşă. 

— Somn uşor, hoţule mic. 

Lucarna se închise. Nu se mai auzi niciun sunet. Doar tăcerea 
zidurilor răsuna mai tare decât înainte. 


Noaptea cea lungă 


Saga aşteptă până când toţi dormeau. 

Cele patru surori stăteau înfăşurate în pături între ea şi ieşirea 
din căruţă; ca de obicei, părinţii ei foloseau cea de a doua 
căruţă ca tabără de noapte. Adormind, Lisa, cea mai mică dintre 
cele patru, se lipi de sora cea mai mare, alintându-se. Sara 
sărută în treacăt părul blond ca spicul de grâu al fetiţei de patru 
ani şi o împinse uşor într-o parte. Alunecă în afară fără să facă 
niciun zgomot. 

Noaptea era răcoroasă. Ţinutul deluros în jurul muntelui Lerch 
dormita sub clarul de stele. Pădurile din apropiere foşneau 
blând. Aproape de tot mai scânteia cenuşa dintr-o vatră lângă 
care sforăia un beţivan. 

Corturile şi căruțele negustorilor se aflau pe o pajişte nu 
departe de poarta cetăţii. La căderea nopţii, când s-a terminat 
iarmarocul, toţi trebuiseră să plece din curte. Soldaţii au zăvorât 
poarta în urma lor, de parcă ar fi vrut să nu lase să se apropie o 
armată duşmană. Nimeni care nu era de acolo nu avea voie să 
înnopteze între zidurile cetăţii. Chiar de când sosiseră, cu trei 
zile în urmă, saltimbancii fuseseră frapaţi de severitatea 
controalelor. Carele fuseseră controlate mult mai temeinic decât 
de obicei. Fiecare nou-sosit trebuia să precizeze de unde venea 
şi ce auzise acolo despre situaţia din ţară. Unii negustori au fost 
chiar respinşi, fără să li se numească motivele. 

In ciuda îndeletnicirilor lipsite de grijă din curtea cetăţii, 
groaza atârna deasupra cetăţii Lerch. Tatăl Sagăi le explicase 
copiilor săi, cu mâna la gură, posibilele cauze. Ca partizană a lui 
Filip de Suabia, care fusese înfrânt, contesa, la fel ca zeci de alţi 
nobili din întregul imperiu, era ameninţată de răzbunarea 
împăratului; şi aceasta nu pentru că Otto al IV-lea ar fi fost un 
om excesiv de crud, ci pentru că, după războiul civil, s-a văzut 
silit să stingă în faşă orice vatră de tulburări. Nobilii care 
luptaseră de partea duşmanului său rămâneau un pericol. 
Răzvrătirea plutea în aer. Violante şi soţul ei, contele Gahmuret 
von Lerch, treceau drept prieteni apropiaţi ai lui Filip. 


Faptul că cetatea era locuită de nobili care până nu de mult 
fuseseră fideli împăratului, îşi avea temeiurile sale: Gahmuret 
dispăruse de mai bine de şase ani. Atunci, în anul 1204, plecase 
cu mii de alţi oameni în Ţara Sfântă, pentru a scăpa lerusalimul 
de ciuma sarazină. După bătălia pentru Constantinopol, cruciada 
s-a dezintegrat, mulţi cavaleri nu s-au mai întors niciodată 
acasă. Gahmuret era unul din ei. 

Saga a rămas în umbra căruţei şi privea spre cetate. Era un 
teren impunător, chiar dacă nu extrem de mare. Un zid masiv 
proteja clădirile din jurul clădirii principale. Deasupra 
crenelurilor se înălţau mai multe turnuri de pază şi mai era şi un 
donjon înalt, care domina întinderile din jur. La vest de muntele 
Lerch, de cealaltă parte a unei fâşii de pădure, se aflau moşii 
întinse. Odată, Saga auzise că, pentru a întreţine un cavaler şi 
cetatea sa, era nevoie de dările din şapte sate. Comitatul Lerch 
avea de oferit cu mult mai mult de şapte localităţi, dar, după 
războiul civil, zilele de bogăţie risipitoare se sfârşiseră. După 
cum se spunea, contele Gahmuret îl susţinuse generos cu aur 
pe prietenul său, Filip de Suabia, în lupta sa pentru coroană, şi 
pentru aceasta chiar ipotecase părţi întregi din domeniile sale. 
Astăzi, contesa făcea imposibilul pentru a reda bunurilor casei 
Lerch strălucirea lor de altădată şi să facă uitată prietenia cu 
regele dinainte. Dar umbra puternicului împărat, care putea 
oricând să cadă din nou asupra ei, îi îngreuna strădania de a 
atrage la Curtea ei vasali destoinici. Situaţia era complicată şi 
presimţirea unei decăderi treptate plutea trist deasupra regiunii. 

Cu toate acestea, hotărârea tatălui Sagăi, de a-şi aduce aici 
familia, s-a dovedit a fi una fericită. Recunoscători pentru câteva 
glume şi distracţii în vremuri atât de întunecate, oamenii 
umpluseră cu largheţe cănițele fetelor. Răsplata pentru zilele 
trecute depăşea încă de acum pe cea de la ultimele lor apariţii 
sus, în nord. 

Saga nu se mişca din loc, supraveghind continuu crenelurile 
cetăţii. Acolo sus, patrulau soldaţi, bărbaţi cu tunici albe, fără 
blazoane, din paza cetăţii. Masivul pod basculant al cetăţii era 
închis şi, probabil, ar fi fost coborât din nou abia când se crăpa 
de ziuă. In faţa porţii şi la dreapta, la poalele zidului estic se 
întindea un şanţ cu apă. Fusese săpat de oameni şi se alimenta 


dintr-un izvor care ţâşnea printre nişte stânci de pe coama 
muntelui. La stânga porţii, malul şanţului se prelungea într-o 
pajişte care, după câţiva paşi, se termina în marginea unei 
muchii de stâncă abrupte. Spre apus, muntele Lerch cobora 
abrupt, iar de acolo părea aproape cu neputinţă să pătrunzi în 
cetate. Tocmai de aceea Saga dădea cea mai mare atenţie 
acestei părţi a zidurilor. 

Aruncă o privire şovăitoare spre căruţă, îşi luă inima-n dinţi, 
se desprinse din umbra căruţei şi plecă. Îşi înăbuşi pornirea de a 
fugi, căci ar fi trezit astfel bănuielile străjilor de pe creneluri. Se 
plimbă agale, aparent fără rost, prin tabăra din faţa cetăţii, ca şi 
când nu putea să doarmă într-o noapte senină şi înstelată. 

Se întoarse spre vest. Ultima parte o parcurse la adăpostul 
unor umbre adânci, dintre propriile lor căruţe şi corturi, trase 
aproape de peretele abrupt al muntelui Lerch. Peretele vestic nu 
se desprindea direct din stâncă. Mai degrabă muntele forma la 
poalele cetăţii o proeminenţă îngustă din bucăţi de stâncă, care 
continuau jos, de-a lungul zidului. O acrobată abilă ar fi putut cu 
uşurinţă să penduleze pe deasupra - şi, cu puţin noroc, chiar să 
se cațere pe zid, prinzându-se de interstiţii şi ieşituri. 

Până la urmă a fost chiar mai uşor decât se aşteptase. A 
țâşnit sprintenă în sus, pe zidăria grosolană. O singură dată era 
s-o păţească, atunci când o rafală de vânt dinspre nord a 
măturat cetatea. Saga a reuşit să se prindă bine, vârându-şi 
adânc într-un interstiţiu degetele picioarelor goale şi apucând cu 
cele de la mâini canturile blocurilor colţuroase de stâncă. Simţi 
cum i se prelinge sânge pe dosul mâinii, când i se zgăriară 
unghiile. În piciorul stâng un cârcel parcă o ardea, şi o durea 
atât de tare, încât ar fi vrut să strige şi-şi muşcă buza inferioară. 
Preţ de o clipă, toată bravada păru destinată eşecului. 

Dar vântul se potoli, şi puţin mai târziu Saga ajunse pe 
creneluri. Nu privise în jos nici măcar o singură dată. De mult nu 
se mai temea de înălțimile mari. 

Aşa cum se aşteptase, străjile îşi concentrau atenţia asupra 
laturilor de sud şi de est ale cetăţii. Acolo se aflau tabăra şi 
drumul spre poartă. Mai departe, vechiul drum comercial trecea 
prin păduri şi se spunea că urma parcursul unui drum cu mult 
mai vechi din timpuri uitate. 


Căţăratul peste creneluri era joacă de copii. Saga trecu 
nevăzută printre un butoi cu apă de băut, din care străjile 
puteau să-şi ia cu polonicele lor de lemn, şi balustrada unei 
scări. Sub ea era curtea cetăţii. Peste zi, fusese plină de corturi, 
tarabe şi oameni. Acum însă, parcă era părăsită şi Sagăi i se 
păru mult mai mare decât cu câteva ore mai înainte. Nu se 
gândise cât de greu ar fi să treci neobservat peste o suprafaţă 
deschisă. Chiar şi când se mişca în umbra zidurilor, putea fi uşor 
descoperită de pe creneluri. 

Dar n-avea de ales, trebuia să meargă mai departe. Dacă ar 
mai rămâne mult pe loc, i-ar veni în minte tot mai multe lucruri 
care puteau ieşi prost. Ea nici măcar nu cumpănise cum avea de 
gând să-l scoată pe Faun din închisoare. Una era să ajungă în 
cetate, poate chiar aproape de el, dar cu totul altceva să-l ajute 
să iasă de aici. Se îndoia că el ar fi putut să coboare pe zid, 
căţăratul nu era punctul lui forte. Cobori scara tupilându-se. 
Străjile de pe ziduri - le numără, erau patru - îi făcură pe plac, 
privind mai departe în afară. Cât timp niciunuia nu-i dădea prin 
minte să se întoarcă în partea aceea, era oarecum în siguranţă. 

Ultima treaptă de jos, apoi lutul zdravăn bătătorit din curtea 
cetăţii, în linie dreaptă, de aici şi până la portalul clădirii 
principale mai erau vreo cincizeci de paşi; dacă se furişa de-a 
lungul zidului cu spatele la el, distanţa era aproape dublă. Apoi, 
mai putea profita de acoperirea oferită de rămăşiţele de la 
piaţă. Incă de seara târziu, slujitorii începuseră să adune 
resturile rămase pe jos şi să le înfăşoare în mari prelate de 
pânză. Aceste baloturi, dintre care unele aveau aproape 
înălţimea unui om, erau târâte la marginile curţii, pentru a nu 
sta în drumul carelor negustorilor şi ţăranilor atunci când 
plecau. Sagăi îi ofereau prilejul de a se feri de priviri nedorite. 

Când Saga ajunse la uşa cu două canaturi a clădirii principale, 
aceasta era întredeschisă. Pentru prima oară simţi cum în suflet 
i se strecoară neîncrederea. Ce administrator de cetate, a cărui 
stăpână trebuia să se teamă de răzbunarea împăratului, putea fi 
atât de neglijent, încât să nu zăvorască o uşă? Era destul de rău 
că o saltimbancă putea să ajungă aici, dar o asemenea 
superficialitate mirosea a prostie uriaşă. Sau a intenţie. 


Abia îi trecuse gândul acesta prin cap, când în spatele ei se 
auzi un răzuit. Fier pe lemn şi piele. 

Saga se răsuci. Respiră adânc. Închise ochii timp de două, trei 
bătăi de inimă. 

— Nu mişca! spuse un bărbat. Abia îşi trăsese din teacă sabia 
pe care o ţinea acum în mână. În spatele lui, din colţurile negre 
ca smoala ale zidăriei veneau alte cinci siluete. 

Niciunul din ei nu părea surprins şi Saga îşi muşcă buzele. Ce 
proastă fusese! Ceea ce luase ea ca neglijenţă fusese plănuit. 

Saga nu se opuse când soldaţii din paza cetăţii o luară în 
mijlocul lor. Ştia că nu avea nicio şansă. Ba mai mult, n-ar fi 
făcut decât să înrăutăţească lucrurile. 

Fu condusă, la lumina făcliilor, în clădirea principală, şi puţin 
mai târziu cotiră într-un coridor de piatră, ai cărui pereţi erau 
acoperiţi de covoare decolorate. Trecură de nişte uşi închise şi 
urcară nişte trepte înguste şi scobite. 

— Intră acolo, spuse şeful străjii şi arătă spre o uşă larg 
deschisă, în aşteptarea unui oaspete târziu. Uşa se închise în 
urma Sagăi. Se auzi scrâşnetul unui zăvor pus pe dinafară. 

Privirea Sagăi rătăci prin spaţiul vast. Abia după o clipă 
înţelese că trecuseră din clădirea principală în donjon, care era 
cu câteva etaje deasupra curţii interioare. Unica fereastră era 
zăbrelită, îmbinările barelor în zidărie erau încă proaspete. 
Incăperea era aproape rotundă, cu o singură parte dreaptă pe 
latura opusă ferestrei; acolo se afla uşa spre casa scărilor. Şi aici 
pereţii erau acoperiţi de covoare, pentru a păstra iarna căldura 
căminului deschis. Din tavan se desfăceau în fâşii picturi simple. 
Exista un pat mare, destinat mai degrabă unui oaspete decât 
unei deţinute, şi un bol de lut smălţuit cu apă proaspătă. Pe 
salteaua din catifea umplută cu paie se afla o îmbrăcăminte 
simplă, în culorile pământului. Saga nu făcu nicio mişcare. 
Panica o îngheţase pe dinăuntru, incapabilă de un gând înţelept. 

Era aşteptată. Cineva era aşteptat. Dar, oare, ea era cu 
adevărat cea aşteptată? 

Apoi descoperi pe o pernă pandantivul prins pe o bentiţă de 
piele. Era o piatră ovală de cel mai luminos turcoaz, nu mai 
mare decât o falangă de la degetul mare, montat într-o 
împletitură de argint. Îl ştia bine. Era al lui Faun. 


A 


KKK 


La un moment dat, încetă să-şi mai pună întrebări. Se întinse 
pe pat, cu picioarele strânse, cu piatra lui Faun apăsată pe 
obraz. Işi aminti de vara când el apăruse cu pandantivul la gât şi 
spusese că e un ou de zmeu. Íl luase în râs, dar când el a rugat- 
o să nu spună nimănui secretul lui, ea i-a respectat dorinţa şi a 
păstrat taina. In ochii Sagăi, pandantivul nu putea fi despărţit de 
Faun, la fel ca ea însăşi. 

Lacrimile i se prelingeau pe obraji şi ea nici măcar nu mai 
încerca să înţeleagă ce se petrecea aici. Sute de întrebări. Mii de 
răspunsuri posibile. 

In dimineaţa următoare cineva i-a adus de mâncare. O 
slujnică cenuşie ca un şoarece, care putea tot atât de bine să fie 
şi mută. Pe coridor se auzi un zornăit metalic, o admonestare 
blândă că orice încercare de a fugi era fără rost. Saga o copleşi 
pe femeie cu întrebări, o mai implora chiar şi când uşa se 
închisese de mult în urma ei. Nu primi niciun răspuns. 

O nouă zi, o nouă noapte. 

In curând, o săptămână. 

Şi nici acum niciun fel de explicaţii. 

— De mai multe ori, zilnic, se repezea la uşă şi bătea cu 
pumnii în ea. La început des, apoi tot mai rar. Nicio deosebire. 
Dincolo de uşă domnea în continuare o linişte mormântală, tot 
aşa după cum de la fereastra ei zăbrelită nu se vedea decât 
imensitatea cerului. 

Lacrimile i-au secat, dar nu şi gândurile, amintirile, 
sentimentul de vinovăţie pe care-l avea atunci când se gândea 
la Faun. 

Cu cât se scurgea mai mult timp, cu atât mai des o 
străfulgera gândul că nu se va mai întâmpla nimic. Că va 
rămâne închisă pentru totdeauna în această cameră din turn, 
prizoniera propriei singurătăţi şi disperări. De aceea, a fost 
aproape recunoscătoare când, în dimineaţa celei de a noua sau 
a zecea zi, slujnica i-a adus cartea. 

Cineva trebuie să-i fi poruncit să i-o aducă, aşa că Saga luă 
faptul ca o confirmare că, poate, nu fusese uitată: şi chiar dacă 
nu ştia să citească, începu să se uite la imaginile artistice de pe 
pagini; codexul copiat de mână valora, fără îndoială, mai mult 


aur decât ar fi câştigat tatăl ei într-o viaţă întreagă. Presupunea 
că era vorba de o Biblie. Cunoştea câteva povestiri din Sfânta 
Scriptură şi descoperi scene cunoscute în înluminări şi în viniete. 

Când nu răsfoia Codexul, stătea mai mult pe patul îngust şi 
privea printre zăbrele cerul îndepărtat, pe care lumina şi 
întunericul alternau cu regularitate. Ca să mai facă puţină 
mişcare, alerga de-a lungul peretelui din vasta sa încăpere, tură 
după tură, iar gândurile o însoțeau în cerc. 

La început, s-a gândit deseori la părinţii ei şi la surorile mai 
mici. În primele zile, a suferit, dar curând n-a mai simţit durerea. 
N-avea nicio îndoială că tatăl plecase mai departe cu ceilalţi. De 
la moartea fiilor săi mai mari, evita orice conflict cu autorităţile. 

Un timp, familia ei ar întâmpina nişte greutăţi, neavând 
dansul Sagăi pe funie, dar mai ales spiritul minciunii. 

Dar Martha începuse deja să balanseze binişor, iar tatăl ei s-ar 
îngriji ca ea să devină tot mai bună. Încă câţiva ani, câteva 
cicatrici în plus, şi ea ar fi la fel de abilă ca Saga. 

Ce-i drept, la spiritul minciunii ar trebui să renunţe. Niciuna 
din fetiţele mai mici nu poseda talentul vocii înşelătoare. 

Dar aici, în detenţia din camera cetăţii, spiritul minciunii 
refuza să se supună Sagăi. Încercase s-o convingă cu ajutorul lui 
pe slujnică s-o ajute să fugă. Femeia nu s-a încrezut în 
minciunile ei, cine ştie ce i se spusese despre Saga. Nu încăpea 
nicio îndoială că era convinsă că saltimbanca era deţinută pe 
bună dreptate în donjon. Saga ar fi dat orice să afle motivul. 

XXX 

Nu ştia sigur de când se cuibărise în ea spiritul minciunii. 
Poate de când se născuse. Dar poate că abia din ziua în care 
minţise pentru prima dată cu ajutorul lui. Totul se petrecuse ca 
de la sine. Apăruse brusc, şi odată cu el, talentul ei pentru 
minciună. 

Nu durase mult până ce să pătrundă unica regulă: era 
important ca victimele să dorească să fie minţite. Nu credeau cu 
toţii decât în cele de care erau de multă vreme convinşi în taină. 
Negustoraşul vanitos care presupusese întotdeauna că cerul 
însuşi îl ocrotea. O femeie care nu voia să înţeleagă că bărbatul 
ei trăia cu altă femeie. Un beţiv care se lăuda că nimeni nu 
poate bea mai mult ca el. Fuseseră cu toţii atât de uşor de 


ghicit. Cu timpul, Saga dobândise talentul de a recunoaşte 
slăbiciunile oamenilor. De cele mai multe ori, erau suficiente 
câteva clipe, poate, de discuţie scurtă, pentru a şti care era 
punctul vulnerabil şi a-şi înfige în el vocea asemeni unui stilet. 

Majoritatea acestor reprezentații fuseseră dure şi indigeste, 
altele - ca aceea a femeii înşelate - îţi mergeau la inimă. Dar 
toate ţinteau instinctele cele mai joase ale publicului: bucuria la 
răul altuia şi compasiunea. De acestea era nevoie pentru 
succesul reprezentaţiei ei. 

Dar scrupulele? Le cunoştea, desigur. Mai mult decât destul. 
Dar tatăl ei îi interzicea să deschidă gura, când ea îndrăznea să 
le rostească. Așa vor ei, spunea el, şi era greu de combătut. Într- 
adevăr, glasul spiritului minciunii n-ar mai fi avut niciun efect, 
dacă oamenii n-ar fi avut acea dorinţă. 

Se consola la gândul că minciunile ei îi făceau pe oameni să 
fie mulţumiţi, pe unii chiar fericiţi. În orice caz, pentru moment. 
lar când victimele se trezeau din autoînşelare, saltimbancii 
trecuseră de mult munţii cu banii lor. 

Dar de fiecare dată când reflecta profund asupra a ceea ce 
făcea, îi era greu să se suporte. Ar fi fost prea simplu să arunce 
toată vina doar asupra tatălui ei. Glasul nu era al eí? Dacă 
cineva putea pune capăt minciunii, atunci ea însăşi era aceea. 

In încăperea din turn, Saga avea timp să ţeasă mai departe 
aceste gânduri. Era mai uşor să-şi bată capul cu propriile greşeli 
decât să se gândească la soarta fratelui ei. Uneori reuşea ca, o 
bună bucată de timp, să nu se mai gândească deloc la el. Dar 
când reveneau amintirile, ele erau legate de sentimente de 
vinovăţie, de îndoiala de sine şi de un sentiment de pierdere, 
care-i ardea sufletul ca focul. 

XXX 

Slujnica îi aducea tot mai multe cărţi. judecând după ilustraţii, 
nu erau decât scrieri religioase. Slujnica era singurul om pe 
care-l vedea la faţă. lar aceasta rămânea tot timpul mută ca un 
peşte. 

Se părea că pe nimeni nu interesa dacă ea ştia să citească. Se 
părea că pe nimeni nu interesa dacă ea chiar mai era acolo. 


Şi, cu toate acestea, numărul volumelor groase creştea de la 
o zi la alta, până când, în cele din urmă, zăceau împrăştiate 
peste tot, pe jos. 

Când şi când, Saga le folosea pentru jocuri copilăreşti, sărea 
într-un picior de pe o copertă prețioasă pe alta. Mai des însă le 
răsfoia, la început în silă, apoi mai interesată. Nu exista nimic 
altceva pentru a omori timpul. Cel puţin, aşa nu se mai gândea 
atât de mult la ea. 

Cu cât îi privea mai mult, cu atât sfinţii din înluminările 
codicelor deveneau mai plastici. Unii păreau să se întoarcă spre 
ea, alţii cutreierau imaginile. 

Saga se întreba dacă i se punea ceva în mâncare. O otravă, 
care s-o facă să-şi piardă minţile. Sau maleabilă. Atunci hotărî să 
nu mai mănânce. A doua zi, apăru călugăriţa. 

XXX 

Părea să fie, de fapt, o arătare, căci Saga găsi la ea puţine 
caracteristici omeneşti. In veşmântul ei monahal, călugăriţa 
venea plutind prin uşă, picioarele îi erau acoperite de tivul ce 
ajungea la pământ. Imbrăcămintea era neagră, la fel ca gluga 
largă care-i acoperea capul şi umerii. Din stofa întunecată se 
arăta doar chipul palid, colţuros ca tăiat în lemn. Ochii priveau 
ageri în toate direcţiile, fără ca ea să-şi mişte capul. Cu simetria 
ei osoasă, aducea a insectă. Nu era greu să ţi se pară 
respingătoare. 

Uşa fu trântită din afară înainte ca Saga să poată ajunge la ea 
şi să forţeze ieşirea. Călugăriţa rămase în picioare în mijlocul 
încăperii, fără a se întoarce spre intrare. Aşteptă fără un cuvânt, 
până când Saga renunţă să zgâlţâie mânerul greu şi să 
blesteme lemnul. Femeia rămase nemişcată, înfăşurată în negru 
ca o leproasă. 

Saga se apropie din spate cu prudenţă şi merse încet în jurul 
ei. Sub gluga îngustă, capul era îndreptat în faţă cu 
încăpățânare, dar când Saga ajunse la înălţimea profilului ei, 
observă că femeia deja o înhăţase cu privirea. Îi urmărea fiecare 
pas, până ce ajunseră să se privească în ochi. 

Saga o năpădi cu întrebările. „Ce e cu Faun? De ce sunt aici? 
Ce vreţi de la mine? Cine sunteţi, de fapt?” 

Nu primi răspuns la niciuna dintre întrebări. 


Călugăriţa o măsura cu privirea în tăcere, şi, dintr-odată, Saga 
fu străfulgerată de gândul că, probabil, femeia aceasta stătuse 
zile-n şir în faţa uşii, ca şi când liniştea de acolo, de afară, de la 
ea, venea asemeni unui miros scârbos. Ca şi când o tăcere ca 
aceasta trebuia să aibă o origine. 

Ce prostie, îşi zise Saga. Nu este decât o bătrână evlavioasă. 
Ea nu poate să încuviinţeze ceea ce ţi se face ţie. Nimeni n-are 
un asemenea drept. S-ar putea să te poată ajuta. 

Saga începu cu rugăminţi, apoi cu implorări. Să fie lăsată să 
plece. Şi fratele ei. Niciunul din ei n-a vrut să facă rău cuiva. 
Sigur nu. 

— Vă rog, mai spuse ea încă o dată la sfârşit, obosită de atâta 
vorbărie, la care n-a urmat nicio reacţie, nici cea mai mică. 

Călugăriţa nu făcea altceva decât s-o ţintuiască cu privirea. 

Ochii ei erau întunecaţi ca şi veşmântul pe care-l purta, nişte 
găuri umbroase, mărginite de riduri scorţoase ca şi crăpăturile 
din stânci. Trebuia să fi fost foarte bătrână, dar era înaltă şi se 
ţinea cu conştiinciozitate dreaptă. Atitudinea ei radia severitate 
neînduplecată, faţă de ea însăşi, la fel de bine ca şi faţă de alţii. 

— De ce nu vorbiţi? Dintr-o dată, ideea de a-i scoate ochii 
oribilei femei păru teribil de tentantă. 

Călugăriţa continua s-o ţintuiască cu privirea, dar nu privea 
prin ea, ci fixa un punct între ochii ei, ca şi când ar fi încercat să- 
i citească gândurile. Sau s-o supună unei examinări. 

— Vorbiţi-mi! Saga făcu un pas spre călugăriţă. N-ar fi trebuit 
decât să întindă braţele, pentru a-i înfige degetele în orbite. l-ar 
fi făcut bine să se răzbune pe cineva pentru ceea ce avea ea aici 
de îndurat. 

Buzele subţiri ale călugăriţei se deschiseră, dar cuvintele 
părură să apară doar cu întârziere din gâtul ei. 

— O femeie-menestrel! spuse ea rece. 

— Am vrut să te văd cu propriii mei ochi. Şi, Doamne, chiar 
aşa e. Ea preferă o femeie-menestrel şi o preface în Magdalena. 

— Ce? Despre ce vorbea? Cine sau ce era o Magdalena? Nu 
înţeleg... 

— Nu mai e mult, spuse călugăriţa. Dumnezeu să ne ajute la 
toţi. 

Apoi se întoarse, alunecând spre uşă. 


Saga sări înainte şi-i bară drumul. 

— Nu mai e mult până când ce? Vocea i se frânse. Ar fi vrut ca 
vocea să-i sune furioasă, poate detaşată. In loc de aceasta, suna 
atât de rugător, încât se ura pe sine pentru aceasta. Până când 
voi fi omorâtă? Sau eliberată? 

— Dă-te la o parte, sau n-ai să mai ieşi niciodată de aici! 

Saga şovăi - şi se dădu la o parte. La o depărtare suficientă 
pentru a o lăsa pe călugăriţă să treacă de ea. Stofa neagră îi 
atinse braţul. Saga se înfioră. 

Călugăriţa ciocăni în uşă cu un palid oscior de deget. De 
partea cealaltă zăngăni zăvorul. 

— Trebuie să mănânci, spuse femeia, fără să se mai întoarcă 
o dată. Trebuie să fii puternică pentru lungul drum care te 
aşteaptă. 

— Ce drum lung? 

Uşa se deschise. 

— Ce drum? 

Călugăriţa ieşi plutind parcă. 

Uşă trântită. Scârţâitul zăvorului. 

Saga era singură. li era foame. 

XXX 

Mâncă din nou, de îndată ce slujnica îi aduse ceva de 
mâncare. Bău mai multă apă decât înainte şi începu să facă 
exerciţii simple, pentru a se menţine mobilă şi în putere. Se 
balansă pe marginea patului, făcu roata din poziţia stând, merse 
în mâini şi se ridică în braţe pe zăbrelele ferestrei. 

Percepţiile i se  normalizară. Curând, sfinţii din cărţi 
încremeniră din nou. Niciunul nu-şi mai întorcea capul spre ea. 
Nu mai erau decât nişte chipuri pictate, nici măcar ca în viaţă. 
Aşadar, un drum lung. Nu putea însemna moartea. De ce ar fi 
trebuit să rămână puternică pentru a muri? 

Dar încotro avea s-o pornească? Unde voiau s-o aducă? Şi ce 
însemna să prefaci pe cineva în Magdalena? 

La urma urmei, era mai bine decât să rămână înţepenită în 
această încăpere. Undeva, afară, era Faun. Poate îl va revedea. 
S-ar putea să afle adevărul. Motivele pentru care erau 


întemnițați. Ea era pregătită. 
XXX 


La sfârşitul celei de a treia săptămâni, se trezi noaptea din 
cauza unor zgomote. De afară pătrundea zăngănit de săbii, 
însoţit de strigăte sălbatice. Saga sări din pat, se ridică la 
fereastră şi-şi presă faţa atât de tare de zăbrele, încât o durură 
pomeţii. Cu toate acestea, nu putea desluşi nimic. Cerul nopţii 
era acoperit de nori groşi, chiar şi întinderile de la poalele 
muntelui Lerch zăceau în beznă totală. Curtea cetăţii se afla 
mult prea jos sub ea, pentru a o putea vedea din acest colţ. 

Aproape de tot, uguia un porumbel gulerat. Saga îl ştia, 
stătea deseori pe fereastra din zid. Şi-ar fi dorit să înţeleagă 
pasărea, i-ar fi putut divulga ce se petrecea acolo jos. 

Strigătele şi zgomotul luptei încetară, dar după puţin timp 
începură din nou. În cele din urmă, se mutară în interiorul unei 
clădiri. Se auzi un suflu, apoi în faţa ferestrei începură să 
danseze scântei. În curte fusese aprins un foc. Strigăte 
disperate de alarmă, răcnete furibunde. 

instinctiv, Saga se trase un pas înapoi şi observă că 
zgomotele nu mai răsunau doar în interiorul donjonului, ci şi nu 
departe de uşa ei. Din când în când, strigătele pătrundeau prin 
ziduri, deformate, înăbuşite, dar destul de aproape pentru ca 
prima speranţă a Sagăi să se prefacă în teamă. 

Acum luptele se duceau pretutindeni, afară, ca şi înăuntru. Nu 
se mai vedeau scântei, poate că focul se stinsese. Undeva 
plângeau nişte copii, probabil cei ai slujnicelor. În turn mirosea a 
fum, dar asta nu trebuia să însemne ceva. Până ce fumul focului 
stins să ajungă la încăperi, în curte se putuseră întâmpla multe. 

Uneori se auzea muzica săbiilor. Glasuri stinse se întretăiau, 
un bărbat răcnea din răsputeri după un doctor. 

Toţi muşchii Sagăi erau încordaţi. Trebuia să facă un efort 
pentru a se scutura de amorţeală şi a-şi pune nişte haine pe ea. 
Propriile ei lucruri mirosiseră odată atât de îngrozitor, încât şi le 
scosese singură de bunăvoie. Slujnica le luase, dar nu le-a mai 
adus niciodată înapoi. O dată cu ele dispăruse şi oul de zmeu al 
lui Faun. 

Timpul se scurgea. Nimic nu se întâmpla. 

Apoi, în faţa uşii se auziră paşi. Erau ai atacatorilor sau ai 
apărătorilor cetăţii? Şi ei erau la fel de interesaţi de ea ca şi 
ceilalţi? 


„Poate că acum va trebui să mor”, îşi zise Saga. 
Uşa se dădu în lături. 
— Vino cu mine! porunci o voce. 


Plecarea 


Pretutindeni era sânge. 

Te lipeai de el pe trepte, iar pe pereţi forma figuri răvâăşite. 
Unele pete semănau cu umbre de un roşu întunecat, tăiate din 
corpul cuiva. Şi mai erau şi alte urme ale luptei: pe un palier 
erau trei degete, dintre care unul spintecat în lungime, ca un 
peşte despicat. Pe un perete era lipit ceva păros, de la care 
Saga şi-a întors repede privirea, înainte de a-şi fi putut da 
seama ce era. Peste toate plutea duhoarea de carne caldă, 
crudă, ca la sărbătorile de tăieri care se mai ţineau în multe 
sate. 

Cei doi bărbaţi care o luaseră pe Saga făceau parte din straja 
cetăţii. Aceasta lămurea, oricum, care fusese deznodământul 
atacului. Amândoi purtau semnele luptei. Tunicile lor albe erau 
stropite cu sânge de culoare închisă, unul din ei şchiopăta uşor. 
Celălalt era foarte tânăr, şi Saga văzu cum sabia trasă îi tremura 
în mână. Niciunul din ei nu părea dispus să răspundă la 
întrebările prizonierei. 

Totuşi, când ajunseră la ultima treaptă, şi aici, jos, fură izbiţi 
de şi mai mari distrugeri - un mort zăcea cu burta spintecată în 
faţa unui cămin, cu mâna stânga îngropată în propriile intestine; 
un al doilea era sprijinit cu spatele de perete şi privea în gol cu 
ochi învineţiţi -, Saga îşi luă inima-n dinţi şi întrebă: „Ce s-a 
întâmplat aici?” 

Niciunul din cei doi bărbaţi nu răspunse. Cel mai tânăr îşi 
muşcă buza de jos, părând că nici nu observă că sângera. 

Morţii purtau zale şi coifuri, unul chiar avea brățări şi pulpare 
metalice. Echipamentul lor era mai solid şi mai scump decât cel 
al străjii cetăţii şi, fără să vrea, Saga se întrebă de câţi fideli ai 
contesei fusese nevoie pentru a-i învinge. Dar, cu siguranţă, 
morţi erau şi de o parte şi de cealaltă. 

Când urcară, la lumina făcliilor, pe o scară largă până la 
primul etaj al clădirii principale, Saga mai făcu o încercare: 

— Cine erau oamenii aceştia? îşi exprimă bănuiala înainte de 
a cugeta la posibile urmări: - Erau soldaţi ai împăratului? 


Soldatul mai în vârstă întoarse capul spre ea, şi, timp deo 
clipă, Saga se temu că o va lovi. După aceea, însă, el îşi aţinti 
din nou privirile înainte. Bine că nu trebuise să spună nimic. Ea îi 
citise răspunsul în privirea lui disperată, privirea unui bărbat 
care înţelesese în noaptea aceasta că era de partea falsă a unui 
conflict fără perspectivă. 

Martori ai unei lupte crâncene erau şi aici, sus. O slujnică de o 
paloare cadaverică tocmai căra două găleți de apă şi cârpe de 
şters, alta sta în genunchi oftând şi ştergea cu gesturi mecanice 
o pată de sânge, pe care nu făcea decât s-o tot mărească. Se 
uită la Saga cu ochii umflaţi de plâns, în timp ce soldaţii treceau 
cu aceasta prin faţa ei. 

Soldaţii se opriră în faţa unei uşi duble din mijlocul unui 
coridor larg din piatră. Cel mai în vârstă îşi vâri sabia în teacă şi 
ciocăni. 

— Adu-o înăuntru! spuse o voce de femeie. Saga bănui cine o 

aştepta acolo înăuntru. Dar în chip ciudat, nu mai simţea decât 
o umbră din furia nestăpânită care o chinuise în toate 
săptămânile acelea. Sperase să ajungă destul de aproape de 
contesa Violante, pentru a-i sări la gât. Numai că acum furia ei... 
nu, nu zburase, dar trecuse atât de mult pe planul al doilea, 
încât trebuia să facă un efort pentru a se gândi la altceva decât 
la cadavrele din galeria acoperită de jos. 
_ Soldatul deschise uşa şi o împinse pe Saga înăuntru. 
Incăperea era spațioasă, de două ori mai mare decât propria ei 
cameră din donjon. Pereţii erau împodobiţi cu tapiserii brodate. 
Una arăta o scenă de vânătoare în adâncul unor păduri, peste 
ale căror vârfuri trona silueta cetăţii Lerch. Pe o alta se putea 
vedea urcarea animalelor pe Arca lui Noe. Plafonul camerei era 
pictat cu stele şi semne zodiacale, o impresionantă abundență 
colorată din albastru, roşu şi auriu. Pe sipete şi frize ardeau 
lumânări de seu ieftin, nu de ceară, aşa cum se aşteptase Saga 
să găsească în casa unei nobile. 

Femeia zveltă, care stătea cu spatele la intrare în faţa unui 
foc ce ardea în cămin, se întoarse încet. Părul lung, de un blond 
deschis, era prins într-un coc lejer şi fixat cu un singur ac. Era 
înfăşurată într-o mantie scumpă, pe care o strângea cu ambele 
mâini în faţa pieptului; de dedesubt se vedea marginea unei 


cămăşi de noapte simple. Era desculţă, şi pe partea de sus a 
labei piciorului drept Saga recunoscu stropi de sânge uscati. 
Chiar şi pe jumătate din distanţa de la uşă la patul grandios era 
o baltă de sânge. 

Acolo a murit cineva, se gândi Saga. Cineva a vrut s-o omoare 
pe contesă şi a fost omorât acolo. Atât de aproape de ţintă! 

Contesa Violante urmări privirea Sagăi aţintită asupra petei 
de sânge şi făcu un semn străjilor. 

— Lăsaţi-ne singure! 

Cel mai tânăr păru să şovăie, dar fu împins afară de celălalt. 
Porunca îi păru Sagăi la fel de uluitoare ca şi lui. 

Violante îi zâmbi tânărului. 

— Nu-mi va face niciun rău. 

Saga nu era absolut sigură de acest lucru. 

Uşa se închise cu un hârâit. Saga nu mai auzi paşi. Ambii 
soldaţi rămăseseră la o distanţă de la care puteau fi chemaţi. 

— Apropie-te! Contesa făcu o mişcare de invitaţie. 

— E mai cald lângă foc. Şi vom avea destul frig de îndurat în 
viitor. 

Saga nu se mişcă din loc. 

— Unde e fratele meu? 

— In siguranţă. 

— Unde este? 

— În această cetate. E bine. Nu ai de ce să-ți faci griji pentru 
el. O minusculă pauză, după care spuse: 

— În orice caz nu atât timp cât faci ce-ţi spun eu. Acum vino 
lângă foc! 

Saga făcu câţiva paşi încet, până când simţi căldura flăcărilor. 
Pe coridoarele şi în casa scărilor din cetatea aceasta în care 
trăgea mereu curentul, era uimitor de rece pentru o noapte de 
la începutul verii, iar apropierea focului nu putea fi decât 
binevenită. Dar frisoanele tot nu i-au dispărut. 

Contesa Violante von Lerch era înaltă, cu jumătate de cap mai 
înaltă decât Saga. Aproape de ea, îţi puteai da seama cât de 
mult o afectaseră evenimentele din ultima oră. Ochii de un 
verde deschis erau umflaţi, de parcă şi-ar fi reprimat lacrimile 
care aşteptau să i se scurgă pe faţă. Când tăcea, muşchii 
obrajilor se încordau şi-şi mişca fălcile. Sub ochiul stâng avea o 


cicatrice veche, care arăta ca ciupitura unui cioc de pasăre. 
Creşterea şoimilor era îndrăgită de nobili; se putea ca astfel să 
se fi rănit Violante. Pentru o femeie, la a cărei viaţă tocmai s-a 
atentat, făcea totuşi o impresie uluitor de stăpânită. 

— Saga, şopti ea încet, ca şi când ar fi trebuit să cugete la 
acest nume. Apoi respiră adânc. — N-avem mult timp. Du-te la 
fereastră şi uită-te în curtea cetăţii! 

— De ce? 

— Fă ce-ţi spun! 

Saga nu se mişcă. 

— Vreau să-l văd pe Faun. 

— Ai să-l vezi. Dar abia după ce te-ai uitat afară. 

Păşind şovăitor, Saga se apropie de una dintre cele două 
ferestre. Scândura cu care era închisă de obicei fusese deja 
scoasă şi pusă pe jos. 

Noaptea era tot întunecată. Făclii şi tăvi cu jăratic luminau 
diferite părţi ale curţii, dar fiecare dintre aceste zone luminate 
părea izolată de celelalte. Oamenii mergeau grăbiţi încoace şi 
încolo, dispăreau în petele întunecate dintre ariile luminate de 
foc şi apăreau din nou, ca din neant, în altă parte. In apropierea 
porţii, patru cadavre erau puse unul peste altul, cei doi din 
galeria acoperită tocmai fuseseră aduşi; doi servitori acopereau 
macabra colină cu un soi de prelată. Cei şase bărbaţi trebuie să 
fi fost invadatorii omorâţi. Mai târziu vor fi transportaţi undeva 
afară şi acoperiţi cu pământ sau trimişi înapoi celui care-i 
trimisese. Împăratul nu va fi prea bucuros atunci când, pe 
câmpurile de luptă din sudul Italiei, va ajunge vestea loviturii 
eşuate. 

În mijlocul curţii cetăţii, erau trei trăsuri trase de cai, lăzi de 
lemn fără ornamente, cu perdele deschise la culoare în spatele 
ferestrelor. La fiecare erau înhămaţi câte doi cai, nişte animale 
mari, musculoase. Slujnice şi servitori încărcau înăuntru cutii şi 
saci sau îi legau pe acoperişurile trăsurilor. 

Una din trăsuri avea zăbrele la ferestre. Saga îşi aminti de 
cuvintele sinistrei călugăriţe. 

— Credeţi cu adevărat că puteţi fugi din faţa împăratului? 
întrebă ea, dar se întoarse spre contesă abia după o clipă. 


Chipul frumos al femeii părea că tremură, dar se putea să fie 
din cauza pâlpâirii focului din cămin. Vocea ei avea o nuanţă 
încordată, care o tăcea să pară mai amenințătoare decât orice 
altă izbucnire de furie. 

— Nu fug de el. Plecarea noastră este plănuită de mult. Numai 
că acel... incident din noaptea aceasta m-a făcut să mut 
călătoria noastră cu câteva zile mai devreme. 

— Călătoria noastră? 

— Ştiu că Gunthild a fost la tine. Şi ştiu ce ţi-a spus. 

— Călugăriţa? 

Contesa încuviinţă din cap. 

— A vorbit de un drum lung. În adâncul sufletului, Saga simţi 
pornirea de a urla şi a lovi în dreapta şi-n stânga, dar în afară nu 
lăsă să se vadă decât calmul. Era ca în reprezentațiile ei pe 
funie: poţi să tremuri de teamă ca varga, dar nu trebuie să arăţi 
nimic în afară. Altminteri vei fi atrasă de abis şi trântită jos. 

— Într-adevăr, un drum lung, repetă contesa. Saga descoperi 
că aceasta nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani, deşi se 
putea înşela. În fapt, avea cu siguranţă zece ani mai mult. Nu 
mai era o femeie tânără, dar încă nu era una bătrână. 

— Tu eşti obişnuită să călătoreşti. 

— Şi dacă mă împotrivesc? 

— De ce să faci asta? Eu îl am pe fratele tău. Amenințarea fu 
exprimată cu o asemenea mină de nevinovăție, încât, pentru un 
moment, Sagăi îi pieri glasul. 

— Îi veţi pricinui... un rău? Detaşarea ei exterioară începea să 
cedeze, dar ea încă se mai controla. Brusc, calmul ei pierdu 
orice urmă de concentrare, căreia groaza îi luă locul. 

—E un hoţ. Contesa Violante trecu pe lângă ea, spre 
fereastră, şi privi afară. „Mă tem că nu mai avem mult timp.” Se 
întoarse din nou şi o privi pe Saga drept în ochi. 

— Târgul nostru e simplu de tot. Vii cu mine, şi fratele tău 
rămâne în viaţă. Dacă încerci să fugi sau te arăţi în alt fel 
nesupusă, în acelaşi ceas trimit un sol cu condamnarea lui la 
moarte. Aş vrea să înţelegi că soarta lui e în mâinile tale, Saga. 
Porţi răspunderea pentru el. 


Saga închise ochii, simțind cum se clatină pământul sub 
picioare. Strânse un pumn, deschise ochii - şi o lovi pe Violante 
drept în faţă. 

Contesa se dădu înapoi, împleticindu-se, şi era cât pe ce să 
ajungă atât de aproape de focul din cămin, încât flăcările să-i 
atingă mantia. Dar ea se redresă în ultimul moment, se clătină 
uşor şi îşi duse mâna la obraz. Respira şi inspira încet, adânc de 
tot, de parcă ar fi vrut să-şi aline durerea. 

— Bine, şopti ea, aceasta a fost plata pentru cele patru 
săptămâni trecute. Este singura ieşire pe care ţi-o iert. La 
următoarea, fratele tău va muri. Şi vei avea remuşcări pentru 
moartea lui, înainte ca şi ţie să ţi se întâmple acelaşi lucru. Se 
îndreptă, îşi masă pomeţi i şi apăru direct în faţa Sagăi, fără să 
se teamă de o nouă lovitură. Aceasta este o promisiune, Saga. 
Ai înţeles? Vreau să spun, ai înţeles cu adevărat? 

Saga nu făcu nicio mişcare. Nu-i venea să creadă ce auzea. 
Nu putea pricepe nici ce tocmai făcuse ea însăşi. De la o clipă la 
alta, totul devenea mai ireal. Picăturile de sânge de pe 
picioarele goale ale contesei. Obrajii ei înroşiţi. Privirea rece a 
ochilor ei verzi. Şi niciun semn exterior de furie. In ce priveşte 
stăpânirea de sine a Violantei, o întrecea cu mult pe cea a 
Sagăi. Poate pentru că şi ea se balansa de mulţi ani deasupra 
unui abis, fără a simţi sub tălpi un sol sigur - de la încoronarea 
ca împărat a duşmanului ei Otto von Braunschweig. Ba mai de 
mult, de la dispariţia fără urmă a soţului ei Gahmuret. Viaţa 
Violantei era doar un balans. „Cine a putut depăşi aceasta, îşi 
spuse Saga, nu se mai teme de nimeni. Nici măcar de o 
saltimbancă cu maniere proaste.” 

— De ce tocmai eu? întrebă Saga. 

— Nu ştii? 

Saga dădu din cap. 

— Oh, cred că, totuşi, ştii. Nu recunosc bucuroasă, dar sunt, 
pur şi simplu, invidioasă. 

Dar ea n-avea nimic... în afară de spiritul minciunii. Dacă ar fi 
putut, şi-ar fi deschis pieptul şi l-ar fi smuls de acolo ca pe o 
inimă străină. Ca acea povară care fusese întotdeauna acesta. 
Blestemul ei personal. Zeci de întrebări îi stăteau pe buze, dar 
nu puse decât una singură: 


— Ce e cu părinţii mei? 

— Ce să fie cu ei? 

— Au plecat sau ce s-a întâmplat? 

Peste trăsăturile Violantei trecu o umbră. Un regret? Saga 
simţi ridicându-se în ea un hohot isteric de râs, dar se stăpâni. 
Nu trebuie să mai arate niciun semn de slăbiciune, nu în faţa ei. 

— La scurt timp după ce am poruncit să li se comunice că tu 
şi fratele tău aţi fost puşi sub pază, ei şi-au strâns lucrurile şi au 
dispărut. 

Saga avea gura uscată, limba parcă i se umflase. 

— Chiar aşa? 

Contesa Violante păru să cadă o clipă pe gânduri. 

— Nu, spuse, spre consternarea Sagăi. 

— Tatăl tău a venit la mine. M-a implorat să vă las să plecaţi. 
Cred că te iubeşte mai mult decât ştii. 

Saga cobori privirea, trase adânc aer în piept, tăcu. l-am oferit 
bani, continuă contesa. 

— Mult mai mult decât era nevoie. Nu i-a primit. M-a înjurat şi 
aproape era să mă lovească - aşa cum tocmai ai făcut tu. 
Semănaţi, tu şi el. 

— N-a vrut banii? 

— Nu. Părea că nici nu mă ascultă - ceea ce, la urma urmei, a 
fost bine, căci altfel ar fi putut să se întrebe de ce i-am oferit 
atât de mult pentru doi delincvenţi. În locul lui, mie asta mi-ar fi 
dat de gândit. Zâmbetul fugar de pe faţă contesei o duru pe 
Saga, fără ca ea să fi putut spune exact de ce. Să fi fost 
batjocura pe care o bănuia în aceste cuvinte? Aroganţa? Sau, 
dimpotrivă, o pornire prietenoasă? Aproape că era o batjocură şi 
mai mare. 

„Vreau s-o urăsc, se gândi. Dar de ce este atât de greu s-o 
cântăresc exact?” 

— Acum nu mai avem timp de vorbit, spuse Violante. Mai 
târziu vom avea destule prilejuri pentru a sta de vorbă. 

— Trebuie să mint pentru Voi, constată încet Saga. Asta e, nu- 
i aşa? 

Contesa întoarse spatele şi porni spre uşă. 

— Mai târziu. Ridică glasul şi chemă străjile: 


— Duceţi-o la fratele ei! Poate să-l vadă, dar să nu vorbească 
cu el. 

Uşa se deschise şi intrară cei doi bărbaţi. Cel mai tânăr încă 
mai tremura, privirea îi alunecă din nou spre pata de sânge de 
pe jos. A 

— Pe urmă s-o aduceţi la trăsură! porunci contesa. Intr-o oră, 
pornim. 

XXX 

Faun se afla într-o ciudată stare între veghe şi vis. Lupta 
împotriva ei de când fusese întemnițat. Voia să fie lucid, când 
contesa avea să vină din nou la el. Cu toate acestea, după trei 
săptămâni petrecute în lumina obscură din acest fund de 
temniţă, niciodată perfect sigur dacă tremura de frig sau de 
febră, niciodată singur, pentru că uneori auzea voci, care puteau 
fi ale foştilor locatari ai celulei - după trei săptămâni de totală 
nesiguranţă, de furie nestăpânită şi uneori de indiferenţă, îi era 
greu să mai păstreze interesul pentru el însuşi. Incă o lună, şi i- 
ar fi fost indiferent dacă era aici sau în altă parte, întemnițat sau 
liber. 

Şi deodată, în miezul nopţii, a fost smuls din letargie de 
strigăte şi zgomot de luptă. Prin minuscula gaură de fereastră 
de sub tavan răzbăteau zgomotele unei lupte. N-ar fi putut 
spune dacă acesta era un semn bun sau rău. Cunoştea nişte 
istorii despre întemnițați care fuseseră puşi în libertate după 
cucerirea unui oraş sau a unei cetăţi. Dar mult mai dese erau 
povestirile despre cuceritori care omorâseră fără multă vorbă 
locatarii temniţelor şi puşcăriilor. Ce să se mai împovăreze şi cu 
delincvenţii, dacă tot aveau destulă bătaie de cap să le asigure 
propriilor oameni distracţie şi hrană? Oricum, liniştea dinainte îi 
tihnise cu mult mai mult. Ea îi dăruise somnul, noaptea, ca şi 
ziua, ca un câine care se încolăceşte într-un colţ şi visează că 
trăieşte. În schimb, strigătele răniților şi muribunzilor nu puteau 
fi uşor ignorate. Mai rău era că ele îi demonstrau clar lipsa de 
perspectivă a sorții sale. 

La un moment dat, zarva s-a potolit. Zornăitul săbiilor s-a 
stins. După o bună bucată de timp, se auzi scârţâitul vizorului 
din mijlocul uşii. Faun rămase aşezat cu genunchii strânşi, ridică 
capul şi-şi şterse ochii cu degetele sale murdare. Capul nu mai 


era ras, în timpul detenţiei îi crescuse din nou părul castaniu. 
Acum era mai lung decât o falangă de deget, pielea capului îl 
mânca şi se scărpină. Poate avea păduchi. 

Faun nu uitase cuvintele contesei, care-i spusese că el nu era 
decât o momeală. Ea o voia pe Saga, nu pe el. După aproape 
trei săptămâni - douăzeci de crestături în lemnul uşii - trebuie 
să se fi luat de mult o hotărâre. Gândul la Saga îl chinuise tot 
timpul. Dar amorţeala cu care îşi cântărea propriul viitor slăbise 
treptat şi grija pentru sora sa geamănă. 

Până acum nu-şi dăduse seama, dar larma luptei îl scuturase, 
trezindu-l. Brusc, groaza legată de soarta Sagăi apăru din nou. 

— Voi sunteţi, contesă? mârâi el spre pătratul luminos din 
uşă. Să crăpaţi şi să Vă duceţi dracului! 

În faţa uşii se auzi un murmur. Apoi un uşor strigăt de durere 
şi un blestem. Apoi imediat o voce, pe care o ştia tot atât de 
bine ca propria-i voce. 

— Faun! 

Numele lui şi în acelaşi timp un strigăt scurt. Apoi râcâituri şi 
zgomot de luptă corp la corp. Un bărbat mârâi ceva, ce suna ca 
„Muşcat!” 

Faun zbură cu viteza vântului spre uşă: 

— Saga! Dintr-o lovitură, indiferența apatică se scutură de pe 
el. Ameţi, apoi i se făcu rău de tot de grijă, dar mintea îi era 
perfect limpede. 

— Saga! Ce faci aici? Ce ţi-au făcut? 

Cineva se izbi de uşă, un bărbat scoase un strigăt. Se auzi un 
clinchet metalic, ca zăngănitul unei clanţe căzute. Faun o auzi 
pe Saga blestemând şi oftând, în timp ce se lupta cu cineva. şi 
apăsă faţa de vizor şi, la lumina unei singure făclii, văzu două 
siluete care se luptau, un ghem de membre încolăcite, printre 
care se desluşea părul castaniu al Sagăi. Işi înfipsese mâinile în 
faţa unui soldat, nu cu mult mai în vârstă decât ea însăşi. Faun 
văzu cum tânărul intrat în panică ridică pumnul şi o lovi pe Saga 
în stomac. Degetele ei se desprinseră de el, dar unul din ochii lui 
sângera. Nu-l zgâriase, dar era evident că îl apăsase destul de 
tare, pentru ca, o clipă, aproape să-l orbească. Soldatul se trase 
buimac înapoi, cu Saga care gemea încă agăţată de el, apoi se 
lovi de perete. Cel de al doilea soldat, care stătuse jos la uşă, se 


puse repede pe picioare şi sări în ajutorul tovarăşului său. El o 
apucă pe Saga de talie şi o trase cu putere înapoi, departe de 
bărbatul mai tânăr. 

— Dă-i drumul! urlă Faun prin vizor şi zgâlţăi uşa cât de tare 
putu. 

— Să-i dai drumul! Bărbatul privi peste umăr şi luă o mână de 
pe Saga, pentru a închide clapeta de lemn. Aceasta se izbi de 
nasul lui Faun, care scăpă o înjurătură şi se trase înapoi, 
clătinându-se. Dar fu imediat din nou la uşă, împinse în afară 
vizorul nezăvorât, lovind astfel soldatul în ceafa. Omul scoase 
un strigăt, dădu drumul Sagăi şi se împiedică. Ea se întoarse şi-l 
lovi zdravăn în genunchi, apoi, când cl căzu grămadă, îl lovi cu 
toată puterea între picioare. Omul se rostogoli, văitându-se. 

Faun scoase mâna prin vizor. 

— Saga! 

Saga îi apucă degetele, pielea lor era rece ca gheaţa. Pe faţa 
ei trecu ca un fulger un zâmbet dureros. Nasul îi sângera. 

— Faun! Ce au... începu ea, dar nu mai continuă, căci dintr-o 
dată soldatul mai tânăr se ridicase din nou şi se năpustise cu un 
mârâit furios asupra ei. In urma loviturii, mâinile gemenilor se 
descleştară. Saga se prăbuşi pe pământ sub omul acela, de-a 
curmezişul peste celălalt, care tot mai horcăia şi se văită şi mai 
tare când cei doi se rostogoliseră peste el. 

Faun trebui să se răsucească şi să-şi lipească faţă de 
deschizătură pentru a vedea ce se întâmpla mai departe. 
Incăierări, pumni ridicaţi, degete ca nişte gheare, strigăte, şi 
ocări, şi gâfăieli. Şi pe urmă, la sfârşit, o lovitură înăbuşită. 

Saga era vlăguită. Incă se mai mişca, murmura ceva, întinse 
mâna în direcţia lui Faun, dar era prea slabă pentru a se mai 
împotrivi celor doi soldaţi. 

— Vă omor, dacă vă mai atingeţi de un singur fir de păr al 
surorii mele! răcnea acesta neajutorat prin vizor, ciocănea cu 
pumnii în lemn şi bubuia ca un dement. 

— Vă las laţi! Porci împuţiţi! Ticăloşi fii de năpărci! Vă omor! 

Unul dintre bărbaţi, jumătate speriat, jumătate furios, cu 
sângele curgându-i din nas şi cu părul răvăşit, nu-şi lua ochii de 
la el. Apoi vizorul fu închis. Fu pus zăvorul. 


Faun se îndreptă spre uşă, se aruncă cu umărul în ea. Striga 
şi blestema şi-i ura contesei s-o ia dracul! 

La un moment dat, observă că afară, pe coridor, se făcuse iar 
linişte. Saga şi soldaţii plecaseră de mult. Faun era singur. 

Căzu în genunchi pe paie şi plânse. 

XXX 

Saga fu târâtă sus, în curtea cetăţii. O voce de femeie - nu a 
contesei, poate a unei slujnice sau a călugăriţei Gunthild - îi 
ocăra pe paznici, ceea ce-i făcu pe aceştia să se apere 
neajutoraţi şi să se piardă în învinuiri reciproce. 

— Doamne sfinte, ea sângerează! strigă femeia. Nu era 
călugăriţa, Saga era sigură de asta, deşi încă mai vedea totul ca 
prin ceaţă, complet ameţită şi respirând pripit. Avea dureri, fără 
a putea spune ce o durea exact. De fapt, totul, mai mult sau mai 
puţin. Probabil că era plină de contuzii şi zgârieturi de la zidurile 
grosolane din coridorul temniţei. Nici soldaţii nu puteau arăta 
mai bine. 

Se împotrivi doar slab când fu împinsă întruna dintre trăsuri. 
Acolo fu întinsă pe jos, între cele două bănci, cu genunchii 
îndoiţi, după care uşa fu închisă. Curând, cealaltă intrare fu 
deschisă în spatele capului ei, cineva se aplecă deasupra ei, 
îngână o serie de înjurături şi-i tamponă faţa cu o cârpă umedă. 

— Stai cuminte! spuse vocea de femeie. Nu-ţi fac nimic. 

— Fratele meu... murmură Saga. 

— Nu vorbi. 

— El e acolo, jos... 

— O să taci odată? 

Saga vru să mai comenteze o dată, dar simţi cârpa între buze, 
simţi gustul propriului sânge şi se potoli. 

— Aşa este mai bine, spuse femeia, curăţă cu blândeţe faţa 
Sagăi şi-i vâri o pernă sub cap. - Dormi zdravăn, o să-ţi facă 
bine. l-ai aranjat frumos pe cei doi nătărăi. Părea chiar amuzată, 
în niciun caz supărată. — O fată împotriva a doi soldaţi din straja 
cetăţii. Cerule, a fost o minune că noaptea trecută n-am fost 
omorâţi cu toţii de oamenii împăratului. 

— Incotro... şopti Saga. Avea impresia că apune soarele, dar 
cu toate acestea de câteva ore era noapte adâncă. 

— Departe de aici, spuse femeia. 


Saga se strădui să mai deschidă o dată ochii pentru a-şi 
cunoaşte binefăcătoarea. Văzu o faţă umflată, deasupra o scufie 
de culoare deschisă ca nimbul unui sfânt. Păr cenuşiu. Sau, 
poate, alb? 

— Nu sunt decât o simplă slujnică, fetiţo, dar îţi urez mult 
noroc. Ti-l doresc din adâncul sufletului. 

— Nu vii şi tu? izbucni Saga dintr-o dată, cuprinsă de panică la 
gândul că prima persoană care o ajutase urma să rămână în 
cetatea Lerch. 

— Nu. Nu vin decât cameristele contesei. Şi călugăriţa aceea 
respingătoare. Şi, fireşte, doamna Violante însăşi. 

— Eu... 

— Acum dormi. 

— Dar eu... 

— Ştiu. Te-am ajutat cu plăcere. Aş fi vrut să pot face mai 
mult pentru tine. 

— Şi Faun? Fratele meu? 

Chipul se retrase. 

— Rămâi cu bine. 

— Nu... pleca! 

Niciun răspuns. 

Uşa fu închisă şi zăvorâtă pe dinafară. Şi la cealaltă uşă 
scârţăi un zăvor. Lumina făcliilor cădea printre crăpăturile 
perdelelor, abia licărind pe gratiile de un cenuşiu mat. „Faun”, îi 
mai trecu o dată prin gând. Totul se învălmăşi. Nenumăratele 
glasuri din curte. Paşi numeroşi. Umbrele care-i treceau prin 
faţă. 

Trăsura se puse în mişcare. 


Palatul papal 


Cardinalul Oldrich de Praga sta la fereastra palatului papal şi 
aştepta cu nerăbdare decizia Sfântului Părinte. Cardinalul 
mergea spre şaizeci, o vârstă considerabilă, iar ochii de mult îi 
jucau feste: nu vedea decât o masă de oameni difuză, în 
mişcare, îmbulzindu-se spre marea Poartă a Atriumului. Străjerii 
îi ţineau în şah, dar şi pe aceştia el îi percepea doar ca pe o pată 
de culoare cu un luciu metalic la marginile armatei cerşetorilor. 

De ani de zile îşi exprimase părerea că trebuia trasă o rază de 
siguranţă mai mare în jurul Bazilicii Sf. Petru şi al clădirilor 
papale, dar Sfântul Părinte nu încuviinţa amestecul cardinalilor 
săi în problemele administraţiei. Nici măcar lui Oldrich, cel mai 
apropiat om de încredere al său, nu-i permitea să participe la 
decizii în acest domeniu. 

Fără să-şi găsească liniştea, Oldrich se întoarse brusc şi 
începu să măsoare sala cu paşi mari. Cardinalul mai era încă un 
bărbat înalt, viguros şi mlădios, nu cocoşat cum erau unii mai 
tineri şi, cu siguranţă, cu un spirit mult mai ager decât toţi 
ceilalţi care se târau la poalele veşmântului papal. 

Pe când era episcop al Pragăi, a atras pentru prima dată 
atenţia lui Inocenţiu prin abilitatea cu care a tratat cu 
oficialităţile laice, prin duritate de fier ori de câte ori i se părea 
că e indicat - poate că unii ar putea s-o numească cruzime, dar 
aceia nu înţeleg nimic - şi prin ascuţimea minţii. Oldrich şi-a dat 
seama repede ce ocazie i se deschidea prin atenţia Sfântului 
Părinte. Şi şi-a folosit şansa. Papa l-a însărcinat, pentru început, 
cu tratativele, apoi, după confirmări de toate tipurile, i-a 
încredinţat responsabilitatea unei anumite convenţii. Asta a fost 
acum nouă ani. Acest acord l-a costat scump pe Oldrich, chiar şi 
astăzi mai simţea în gură gustul greţos al acelor fapte, se 
întinsese ca o văpaie care putea în orice clipă să se prefacă 
iarăşi într-o conflagrație mondială. 

Pregătiri pentru o conflagrație mondială. Aceste cuvinte 
fuseseră rostite de papa Inocenţiu însuşi. Şi, Dumnezeule, până 
la urmă a avut dreptate. Ceilalţi n-au vrut să înţeleagă, dar 
Oldrich cunoştea răspunsul. El a înteles. 


De trei zile purta o convorbire după alta, cu alţi cardinali, cu 
spioni de la Curtea împărăției, detaşaţi, dar mai ales cu însuşi 
Inocenţiu. Şi acum, după ce totul a fost spus, după ce fiecare 
avertisment a fost exprimat, fiecare viziune a decăderii a fost 
zugrăvită în culorile cele mai sumbre, acum Sfântul Părinte s-a 
retras pentru a lua hotărârea. 

Inocenţiu era un bărbat înţelept, unul dintre cei mai tineri papi 
din istoria Bisericii şi binecuvântat cu minte ageră. Intotdeauna 
se arătase deschis la argumentele lui Oldrich. Ceilalţi cardinali îl 
invidiau pe Oldrich pentru cât era de aproape de urechile lui 
Inocenţiu. 

Dar Sfântul Părinte putea fi şi imprevizibil. Ce se va întâmpla 
dacă, în această chestiune, papa se va pronunţa împotriva 
intervenţiei pe care cardinalul însuşi o considera imposibilă? Era 
posibil. Trebuia luat în calcul ce era mai rău. 

Un preot tânăr intră în sală printr-un arc de piatră, se înclină 
smerit, îngână formulele uzuale de salut şi tresări speriat când 
Oldrich îl întrerupse brutal. 

Tânărul simţi nervozitatea cardinalului, şi trebuia să ştie că 
Oldrich de Praga nu uita niciodată nici cel mai mic neajuns, cea 
mai simplă greşeală. Oldrich îşi construise cu premeditare 
această aură de suflet fără milă, era o parte a însemnelor 
adoptate. Dacă tânărul preot ar fi bănuit că, din locul său de la 
fereastră, Oldrich n-ar fi putut nici măcar să-l vadă clar, se putea 
ca el să-i fi arătat mai puţin respect. 

— Sfântul Părinte doreşte să Vă primească acum, Eminenţă. 

Oldrich de Praga îşi încrucişă mâinile la spate, dădu sacadat 
din cap şi trecu grăbit pe lângă preot, prin bolta uşii. In treacăt, 
zări figura tânărului - din apropiere semăna cu un râs, dar astăzi 
nici măcar frica reală din ochii celuilalt nu-l mai umplea de 
încântare. Merse în grabă prin coridoarele de lemn ale Palatului 
papal, pe lângă înalte uşi duble, austere nişe de rugăciuni şi 
călugări cu feţele plecate. Pe aceste culoare şi săli mirosea a 
bătrâneţe, a grinzilor şi a podelelor, dar şi a decădere umană. 
Uneori, chiar ideile şi gândurile clocite sub aceste acoperişuri i 
se păreau lui Oldrich cenuşii şi senile. Desigur, nici el însuşi nu 
era un novator, chiar dimpotrivă, dar se umplea de ură văzând 


cum se simt rugina şi mucegaiul în articulațiile credinţei. Aici, în 
Roma, povara trecutului era peste tot prezentă. 

Inocenţiu îl aştepta întruna dintre sălile sale de audienţă. 
Sfântul Părinte împlinise cincizeci de ani, dar arăta la fel de 
tânăr ca în ziua preluării funcţiei. Când, acum doisprezece ani, 
cardinalii îl aleseseră papă Oldrich era pe atunci episcop -, unii 
preziseseră că îşi va pierde curând idealurile şi ţelurile. La 
treizecişiopt de ani, avea forţa unui cal de luptă, era ambițios şi 
avea capacitatea de a se impune - şi, spre groaza multora, 
multe din toate acestea nici nu s-au schimbat. 

Papa îl salută din cap pe Oldrich, când acesta intră în sală. 
Covoarele înalte de pe pereţi reprezentând geneza îi înăbuşeau 
sunetul paşilor pe marmură. În afară de ei, nu mai era nimeni de 
faţă, chiar şi străjile trebuiseră să părăsească încăperea. 

— Sfinte Părinte, sunteţi prea încrezător, spuse Oldrich în 
timp ce se apropia de Inocenţiu. Nicio strajă? Atentatorii ar face 
coadă în faţa porţii, dacă adversarii Voştri ar şti ce uşor se 
pătrunde la Voi. 

— Nutresc speranţa deplină, că nu veţi trăda acest lucru, 
cardinale. 

Papa stătea între două ferestre ogivale, ale căror cascade 
colorate îl cufundau pe el, ca şi sala, într-o derutantă lumină de 
curcubeu. Purta un veşmânt alb, simplu, cu o garnitură roşie la 
mâneci, şi era încins cu un cingulum; deasupra o pelerină lungă, 
al cărei tiv atingea în valuri podeaua, în afara ocaziilor oficiale, 
Inocenţiu nu punea mult preţ pe regulamentul ţinutei liturgice. 
Mulţi i-o luau în nume de rău. 

Inocenţiu al III-lea, născut Lothar von Segni, provenea dintr-o 
familie bogată şi avea o strânsă legătură de rudenie cu 
aristocrația romană. Unii susțineau că acesta era unul din 
motivele pentru care, contrar tradiţiei, cardinalii se hotărâseră 
asupra unui om atât de tânăr. Inocenţiu studiase la Paris 
teologia şi la Bologna canonica. Încă de pe când era episcop, se 
pronunţase pentru o cât mai mare autoritate papală, aşa că n-a 
fost nicio mirare că el a pretins-o în mod expres, după ce a fost 
ales ca Sfântul Părinte. Probabil că Inocenţiu a fost cel mai 
influent papă care a vegheat vreodată asupra Sfântului 
Mormânt; nu încape nicio îndoială că el a fost unul dintre cei mai 


avizi de putere. Pentru el, ca şi pentru Oldrich, puterea era una 
din cele mai mari tentaţii, şi atâta timp cât îşi erau reciproc de 
folos, nimeni şi nimic nu încăpea între ei. 

— Am cântărit cu grijă argumentele Voastre şi am cugetat 
asupra lor, spuse Inocenţiu. 

Oldrich schiţă o plecăciune. 

— Nu am nicio îndoială, că aţi luat o hotărâre înţeleaptă. 

Inocenţiu zâmbea. Buzele i se conturau pline, aproape 
feciorelnice, sub nasul cu nări ascuţite. Obrajii erau supti, 
pomeţii păreau dăltuiţi. Cu toate acestea, avea tendinţa să facă 
bărbie dublă, care nu s-ar fi potrivit deloc cu restul uscăţiv al 
înfăţişării sale. Despre Sfântul Părinte se puteau spune multe, 
dar cu siguranţă nimeni n-ar fi declarat că Inocenţiu era un 
bărbat frumos. 

— M-am decis împotriva argumentelor Voastre, spuse el. 

Cardinalul păstră aceeaşi mină. Era exersat. Dar sub veşminte 
îl năpădi sudoarea, şi simţi clocotul mâniei. 

— Precum doriţi, Sfinte Părinte. 

Zâmbetul lui Inocenţiu nu dispăru, dar cu un asemenea chip 
al contrastelor el reușea să-şi şi încreţească fruntea. 

— Văd ca şi Voi pericolul care emană de la această persoană 
şi din strădaniile ei. Femeia lui Gahmuret are propriile ei planuri, 
care nu seamănă în mod obligatoriu cu planurile noastre. Dar, 
după cum văd eu, ele servesc în anumită măsură binelui Maicii 
Biserici. Înlăturarea ei ar fi o greşeală. 

— Eu nu văd în ce măsură. Oldrich bănuise. Ceva îl avertizase 
că Inocenţiu va lua o hotărâre contrară sfatului său. A făcut 
toate eforturile pentru a nu interpreta aceasta ca o provocare, 
poate chiar ca un prim semnal de pierdere a favorii. 

— Nu poate fi în interesul Maicii Biserici ca oricine să meargă 
şi să facă în numele ei... mă rog, tocmai ce face ea. 

Inocenţiu respinse orice îndoială. 

— Să aşteptăm, spuse el. În treacăt fie zis, ştiţi că împăratul 
Otto nu este prea binevoitor cu contesa. Nu m-ar mira, să-şi fi 
trimis încă de mult propriii săi asasini împotriva ei. Deocamdată, 
noi vom supraveghea ce face ea, şi să ne-o facem utilă, nu 
duşmană. 


Ce fel de duşman ar putea fi ea? exclamă, fără să vrea, 
Oldrich. „Un duşman fără nicio influenţă.” 

— Aici Vă înşelaţi, cardinale. N-ar fi trebuit să ştiţi mai bine? 
N-o subapreciaţi! Şi nici pe arhiepiscopul de Milano, care este de 
partea ei. 

— Arhiepiscopul de Milano este... 

— Un slujitor fidel al credinţei. Şi un om considerabil de bogat. 

— incontestabil. Dar el... 

Scuturând energic capul, Inocenţiu îl reduse la tăcere. 

— Ea ne va fi de folos. 

Atunci spuneţi-mi, cum. 

Papa se duse la una dintre cele două ferestre cu vitralii, prin 
care era imposibil să priveşti afară. Abia după ce se scurse un 
răstimp în tăcere, Oldrich înţelese că Inocenţiu nu privea în 
lumină, ci la chipul strălucitor al Fecioarei, unde se îmbinau 
cascadele de sticlă. Timp de o clipă, păru realmente că papa se 
scălda în strălucirea sfinţeniei ei. 

Înainte îmi cerea mie sfatul, se gândi posomorât Oldrich. 
Acum întreabă o imagine. 

Inocenţiu nu se întoarse spre el, când începu să vorbească cu 
voce stinsă. 

— Ascultaţi-mi planul, cardinale! îmi veţi da dreptate. 


Cea mai bună armă 


Se luminase de mult. Trăsura tot mai hurducăia, fără pauză, 
prin gropile de pe drum şi peste resturi de pavaj străvechi. Afară 
ploua, o aversă din aceea de vară, fără sfârşit, care estompa 
lumina zilei într-un cenuşiu crepuscular şi reflecta starea de 
spirit a Sagăi ca o privire într-o apă liniştită. Când privea afară, i 
se părea că priveşte în propriul suflet: sumbru, ceţos şi plin de 
ruine. 

Războiul civil se terminase de mult, ultima bătălie se dăduse 
cu patru ani în urmă. Filip de Suabia apărase cu succes 
moştenirea seculară a Coroanei Stauferilor. Era o adevărată 
batjocură că, după toate strădaniile şi lipsurile, la puţin timp de 
la încoronarea sa, a fost victima unui atentat ucigaş - şi încă 
unul de cel mai stupid tip, nu unul iniţiat de duşmanul său de 
moarte, Otto von Braunschweig, ci actul unui individ, care se 
simţise frustrat de logodna cu una dintre fiicele lui Filip. După 
asasinat, Stauferii s-au declarat dispuşi să-l încoroneze ca 
împărat pe welful Otto -şi să condamne astfel, tardiv, la 
insignifianţă războiul purtat ani de zile şi victimele sale. Până la 
urmă, victoriile lui Filip parcă nici n-ar fi existat: duşmanul său 
stătea pe tronul imperiului, iar propria fiică a lui Filip fusese 
promisă de soţie welfului. 

Totul e fără rost, se gândea Saga, în timp ce trecea pe lângă 
mormanele de dărâmături din satele părăsite şi pe lângă 
rămăşiţele cetăților prăbuşite de pe coline. Ploaia şi gratiile 
făceau ca scena să apară şi mai decolorată, şi mai tristă. 

La prânz au făcut un scurt popas. Surugiii au îngrămădit cele 
trei trăsuri într-un cerc strâns. Duzina de soldaţi care escortau 
călătorii pe cai echipați au ocupat poziţia de jur împrejur. 

Locul fusese înţelept ales. Se aflau la liziera unei păduri dese. 
Saga privi prin fereastra din dreapta desişul întreţesut. Ramurile 
copacilor care sc plecau adânc şi tufărişul opulent formau un zid 
prin care adversarii nu se puteau apropia. Soldaţii îşi puteau 
concentra atenţia asupra părţii celeilalte. Prin fereastra din 
stânga, Saga privi peste minusculul cerc căscat între trăsuri la 
peisajul impunător, înceţoşat de ploaia fină, dar la fel de întins şi 


destul de sălbatic, pentru a-i aduce înaintea ochilor într-un chip 
şi mai dureros propriul prizonierat. 

Se aflau pe o înălţime. De cealaltă parte a trăsurilor, ţinutul 
cobora într-o mare de coline acoperite de iarbă. Vântul şi ploaia 
unduiau pajiştile spre est, în multe locuri ierburile zăceau întinse 
pe pământ şi formau bizare modele, într-un nesfârşit cenuşiu 
verzui. 

De data aceasta, n-a mai fost nicio slujnică sau cameristă 
care să-i aducă Sagăi mâncare şi apă, ci bătrâna călugăriţă. 
Veşmintele ei negre erau umflate de vânt şi-i acopereau Sagăi 
în întregime câmpul vizual. În întuneric, chipul palid părea să 
plutească asemeni ca o lumină rătăcitoare din mlaştini. Împinse 
printre gratii un codru de pâine, o bucată de cârnat şi brânză, 
apoi o cană de lut cu apă. 

Flămândă, Saga se îndopă cu toate. Trecuse multă vreme de 
când mâncase ultima oară. În timp ce mesteca, ridică privirile şi 
observă că bătrâna călugăriţă n-o slăbea din ochi. 

_ — Te cheamă Gunthild, constată Saga între două înghiţituri. 
Inţelesese că era cu neputinţă să nu vorbească cu răpitorii ei. Ce 
fel de călugăriţă eşti? Din ce ordin? 

— Benedictin. 

— Ei depun un jurământ al tăcerii, murmură Saga cu gura 
plină. Tu de ce vorbeşti cu mine? 

— Am părăsit ordinul. Chipul lui Gunthild rămase împietrit şi 
osos. Pentru asta de aici. 

Pentru prima oară, în tonul ei se simţea ceva ca o reacţie 
afectivă, o urmă de cinism, la care Saga nu s-ar fi aşteptat 
câtuşi de puţin. 

— Pentru a mă răpi pe mine? 

Gunthild scoase un fornăit dispreţuitor. 

— Pe tine? Dumnezeule, dacă aş fi ştiut dinainte de tine... Se 
întrerupse şi scutură capul cu asemenea smucituri, încât părea 
o mutră pocită de lemn pe un băț, pe care o manevra un 
păpuşar din vălmăşagul de veşminte negre. 

— Toată chestiunea asta este mai mare decât mine sau decât 
contesa sau oricare dintre noi toţi ceilalţi. Şi absolut sigur mai 
mare decât tine! Poate că uneori ai impresia că toate se învârt 
numai în jurul tău. Dare la fel ca la un măr, stricat care cade din 


pom şi în jurul căruia se adună paraziţii. Mărul, paraziţii - toţi nu 
servesc la altceva decât ca sâmburele să cadă în pământ şi din 
el să crească un alt pom, unul sănătos. Din ceea ce facem noi 
va apărea ceva nou, ceva măreț. Dar nu va trece mult şi de noi 
nu-şi va mai aminti nimeni. 

Consternată de neaşteptatul torent verbal, Saga cobori glasul. 

— Atunci de ce nu-mi spune nimeni despre ce e vorba? Ce are 
de gând contesa? Şi de ce are nevoie de mine pentru asta? 

— A fost un timp când eu însemnam pentru ea destul. Dar 
acum te preferă pe tine. 

— Dar pe tine nu te-a răpit! Tu ai venit de bunăvoie aici. 

— De ajutorul meu are nevoie şi acum. lar tu vei avea nevoie 
de ajutorul meu. Saga luă ultimul rest de pâine şi ultima 
bucăţică de brânză. 

— Mulţumesc. 

— Nu ca servitoarea ta, continuă călugăriţa. 

— Nu asta am spus. 

Saga intuia foarte bine că Gunthild urmărea altceva, dar 
simţea o satisfacţie în a o provoca pe bătrâna femeie. Detesta 
mascarada secretoasă jucată de Gunthild şi de contesă faţă de 
ea. Acum nu se mai temea pentru viaţa ei - dansa pe funia 
întinsă la înălţime, dar care nu mai lua foc, şi voia să-i plătească 
cuiva pentru ce trebuia să îndure Faun în temniţa aceea. Spera 
să ajungă curând în preajma contesei. Dacă Violante avea într- 
adevăr atât de multă nevoie de ea, însemna că data viitoare 
Saga nu se va mai mulţumi cu un pumn în faţă. Teama ei, care 
înainte tremurase ca o ceaţă în jurul tuturor simţurilor ei, acum 
se aduna într-un sâmbure de uriaşă furie. Fusese o idee 
necugetată s-o lase să-l vadă pe Faun, tocmai în beciul acela. 
Prin urmare, Violante nu era infailibilă, planurile ei nu erau 
gândite chiar atât de precis, cum voia s-o facă pe Saga să 
creadă. 

Gunthild vru să plece. 

— II auzi şi tu? întrebă brusc Saga. 

— Pe cine? 

— Spiritul minciunii. 

Trăsăturile  călugăriţei rămaseră împietrite, nu înţelegea 
nimic. 


— N-am idee despre ce vorbeşti. 

Saga o măsură cercetător cu privirea şi ajunse la concluzia că 
Gunthild spunea adevărul. Evită privirea scrutătoare a 
călugăriţei. 

— Nimic. Bine. 

Gunthild mai rămase un moment şi în ochi se vedea acum o 
luminiţă alarmată, un semn de neputinţă de a înţelege şi de 
grijă. Dar pe urmă se întoarse fără un cuvânt şi plecă. 

Se făcuse târziu seara, când convoiul de trăsuri făcu un nou 
popas, în anotimpul acesta zilele erau mai lungi, aşa că 
întunericul care se lăsa era un semn sigur al distanţei lungi pe 
care o străbătuseră. Poate că pe contesă o interesa cu adevărat 
ca, în cel mai scurt timp, să parcurgă cât mai multe mile între ea 
şi cetatea Lerch. 

Dar Saga nu putea să creadă că asta era totul. Fireşte, 
Violante se refugia; spusese ea însăşi că plecarea fusese 
precipitată de atacul din timpul nopţii. Totuşi, fusese de mai 
multă vreme plănuită. Încet-încet, Saga se întreba dacă până şi 
invitarea familiei ei servise scopului de a o ademeni pe ea în 
cetate. Era posibil ca faima ei să fi ajuns atât de departe? Cine 
era ea? Doar o atracţie de iarmaroc. 

„Dar, îi şopti o voce în cap, câţi oameni pot minţi ca tine?” 

Afară fu tras un zăvor. Saga avea voie să iasă din trăsură. Doi 
soldaţi o luară în primire, unul din ei îi legă o sfoară în jurul 
gâtului. Cânepa o zgâria şi, când Saga făcu grăbită câţiva paşi, 
se strânse şi o duru. Bărbaţii o însoţiră fără o vorbă, până la 
marginea pădurii. Amândoi se întoarseră când Saga îşi ridică 
rochia şi se ghemuli în spatele unui tufiş. 

— Unde pot să mă spăl? 

Bărbaţii schimbară o privire, apoi îi făcură semn spre un 
perete de stuf, aflat nu departe de locul taberei. Patru femei 
tinere, cameristele contesei, tocmai despărţeau ierburile înalte 
de un stat de om, trecând după ele. 

— Pot şi eu? întrebă Saga. 

Unul dintre soldaţi dădu din cap, morocănos. 

În timp ce mergea legată în urma cameristelor, aruncă o 
privire înapoi spre trăsuri şi soldaţi. Fuseseră aprinse mai multe 
focuri de tabără, în jurul cărora se agitau siluete întunecate. Una 


dintre ele putea fi contesa- în cazul în care s-ar fi amestecat cu 
ceilalţi călători şi nu ar fi preferat să rămână în trăsura ei. 

Dincolo de stuf era o băltoacă. Două cameriste înfipseseră 
făclii în malul nămolos. Lumina aruncată de foc tremura pe 
suprafaţa apei. 

Când cameristele o observară pe Saga, încetară discuţia. 
Priviră în tăcere cum era dusă la iaz, cum îşi apucase fără jenă 
rochia şi intrase în apă. Frânghia de care o trăgeau soldaţii era 
destul de lungă, aşa încât cei doi bărbaţi putuseră intra înapoi în 
stuf. Saga nu era decât o fată de condiţie joasă şi o saltimbancă 
de renume îndoielnic; faptul că cei doi soldaţi o tratau cu atâta 
respect trebuia să se datoreze poruncii contesei. 

Saga ignoră privirile distante ale cameristelor, îşi strânse 
tacticos poalele sub bărbie şi-şi spălă fundul. Era plină de pete 
albăstrii de pe urma luptei cu soldaţii, dar nu găsi răni serioase. 
Durerile ei se limitau la o febră musculară şi la câteva sensibile 
locuri inflamate din apăsare. Nicio fractură, nici cicatrici cu 
cruste. 

Deşi fusese cu băgare de seamă, rochia i se udase, dar, odată 
ajunsă pe mal, se simţi mai bine. Işi spălase faţa şi gâtul, şi-şi 
înmuiase în apă părul lung. Delicatele cameriste n-aveau decât 
să trebăluiască cu vasele şi ştergarele lor, pe care le duceau 
pline şi umezite înapoi în tabără; Sagăi îi era totuna ce gândeau 
cele patru despre ea. Ea se simţea proaspătă şi vioaie şi, o clipă, 
se legănă cu gândul fugii. Dar apoi se gândi din nou la Faun şi 
urmă supusă soldaţii spre tabără. Nu spera decât ca acum 
contesa să-şi ţină promisiunea şi să nu-i facă nimic rău lui Faun. 
Sagăi îi era greu să se gândească la Faun fără să tremure din tot 
trupul. Alunga pe cât putea amintirea celulei întunecate şi 
încerca, în schimb, să absoarbă cât mai mult din ce se petrecea 
înjur. 

Trăsurile erau dispuse în cerc, între ele erau priponiţi în trei 
grupe caii. Soldaţii aprinseseră de jur împrejur focuri de tabără, 
la care stăteau câte trei sau patru. Işi ţineau armele la 
îndemână, săbii şi lăncii trase din teacă. Comandantul lor, un 
bărbat cărunt, cu barbă şi o cicatrice urât vindecată în obraz, 
stătea în faţa uşii trăsurii contesei şi vorbea încet cu cineva 
dinăuntru. Din întuneric, chipul Violantei era dăltuit de lumina 


unei lumânări, dar mâna ei nu putea fi distinsă. Căpitanul părea 
grav şi foarte îngrijorat. 

Saga se întreba din nou ce se petrecea aici. Nu era o fugă 
obişnuită, şi nicio călătorie ca oricare alta. Vigilenţa soldaţilor 
denota teama lor de atacatori. Desigur, orice călător trebuia să 
se teamă de tâlharii de drumul mare, mai ales în vremuri ca 
acestea, când mii şi mii de oameni îndurau foamea şi sufereau 
de pe urma războiului civil. Dar având în vedere atacul asupra 
cetăţii, îngrijorarea provocată de un nou atac al oamenilor 
împăratului era motivul extremei stări de alarmă. 

Saga se îndreptă ca de la sine înţeles spre trăsura contesei. 
După câţiva paşi, unul dintre supraveghetorii ei o apucă de braţ. 

— Acolo nu. O împinse spre propria ei trăsură. Uşa era larg 
deschisă. 

Saga tocmai voia să urce, când, în spatele lor, se auzi un 
strigăt. 

— Stati! 

Ea se răsuci şi mai repede decât cei doi soldaţi. 

Contesa venea spre ea cu paşi hotărâți, se uită la părul ud al 
Sagăi, apoi privirea Îi căzu dezaprobator asupra sforii din jurul 
gâtului ei. 

— Dacă îmi promiţi că nu fugi, poruncesc să-ți scoată asta. 

Saga dădu din cap. 

Violante le tăcu un semn soldaților. Unul dintre ei voi să mai 
lărgească laţul, dar Saga îl scoase şi se eliberă singură din 
strânsoarea de la gât. Pielea de dedesubt o mânca îngrozitor, şi 
un timp nu făcu decât să se tot scarpine. Între trăsuri tocmai se 
aprinde un foc mai mare, spuse contesa. 

— Vrei să mă însoţeşti acolo? De preferat, fără să mă zgării pe 
faţă. 

Saga dădu din nou din cap, dar nu răspunse zâmbetului 
contesei. 

încerca să nu lase să se observe uşurarea pe care o simţea. 

Curând, se afla cu contesa dinaintea focului. Cameristele 
pregătiseră perne. In afară de contesă şi de Saga, pe locşorul 
dintre trăsuri nu se mai afla nimeni. Călugăriţa nu era nicăieri de 
văzut, iar cameristele erau afară, cu soldaţii la focurile lor de 
tabără. Doar pe lângă cai se aflau mai multe străji, care se uitau 


tot atât de des la femei, ca şi în afară, spre întinderea 
păduroasă. 

Violante privea ţintă, îngândurată, în foc. 

— N-ai să fugi, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Saga cu glasul spiritului minciunii. Acesta 
aşteptase aproape de tot sub suprafaţa gândurilor ei, să poată 
minţi, în sfârşit, pentru ea. Era bine să-l simtă din nou, deşi 
vocea lui îi părea la fel de străină şi stridentă ca întotdeauna. 

— Adevărat? întrebă laconic contesa. Nu, cred că nu. Cu 
neputinţă, o străfulgera pe Saga. 

— Nu voi fugi, spuse cu glasul spiritului minciunii. 

— Bineînţeles că ai fugi, dacă nu ti-ar fi de frică pentru fratele 
tău. Violante întoarse capul şi o privi pe Saga cu ochi adânc 
încercănaţi. Să nu încerci să mă mai minţi o dată! 

Nimeni nu se poate împotrivi puterii spiritului minciunii. Nici 
măcar aşa, în treacăt, cum făcea acum contesa. 

Ea trebuie să vrea să creadă că nu vei fugi, îşi spuse Saga. 
Atâta timp cât ea nu face acest lucru, tu nu poţi s-o păcăleşti. 

Dar altfel ar mai fi poruncit Violante să i se scoată hamurile? 
La ordinul ei, soldaţii se trăseseră şi ei deoparte. 

Atunci, de ce, totuși, n-o credea? 

— Eu înţeleg o mulţime de minciuni, spuse contesa când 
observă nedumerirea Sagăi. Chiar mai mult decât tine, dacă e 
posibil. 

— Eu... 

Contesa o întrerupse. 

— Oh, mie îmi lipseşte ceea ce reprezintă capacitatea ta: 
intuiţia. Tu minţi atât de perfect, pentru că te-ai născut cu acest 
talent. Colţurile gurii îi zvâcneau. 

— Eu am fost nevoită să-mi exersez din greu talentul. 

Saga mai întâlnise şi alţi oameni care susțineau că sunt nişte 
mincinoşi grozavi. Dar niciunul din ei nu ştia că deosebirea 
dintre înşelătoria abilă şi puterea spiritului minciunii era 
incomensurabilă, aşa ca aceea dintre iazul de acolo şi ocean. 

— Vorbeşte-mi despre asta, o rugă contesa, care acum citea 
pe chipul Sagăi la ce tocmai se gândea aceasta. 

— Cum te simţi având o asemenea putere asupra altora? 


— Dacă refuz să vorbesc despre asta, o să porunciţi să fie 
omorât Faun? 

Saga voise ca tonul ei să sune caustic, dar Violante luă 
întrebarea în serios. 

— Nu, spuse. 

— Dar dacă-mi vei povesti despre tine, îţi voi povesti şi eu 
despre mine. Şi de ce eu te înţeleg mai bine decât toţi ceilalţi. 

Saga scoase nişte sunete de dispreţ. 

— Numai pentru că aţi învăţat să minţiţi? 

Violante clătină din cap. Îşi încreţise fruntea, iar umbrele 
focului de tabără o făceau să pară şi mai îngândurată. 

— Probabil că sunt o mincinoasă pasabilă, dar asta, ca să fiu 
cinstită, nu este o artă prea mare. Unii dintre noi sunt pur şi 
simplu în stare să folosească mai degrabă minciuna decât 
adevărul. Odată ce ai priceput cum vine asta, nu e greu să te 
minţi pe tine însuţi, ca şi pe alţii. Nu, Saga, ceea ce am eu în 
plus faţă de tine este altceva. Spre deosebire de tine, eu ştiu de 
ce minţi. Şi ce este, de fapt, o minciună. 

Saga o măsura uluită cu privirea. Ce este o minciună? Nu prea 
erau multe de discutat despre asta. Tot atât de bine contesa ar 
fi putut arăta spre pădure şi să declare că ea ştie ce este într- 
adevăr un pom. O minciună este o minciună. 

Cu toate acestea, Saga era acum curioasă. 

— Ce vreţi să ştiţi? întrebă după o scurtă şovăire. 

— Ce simţi tu când minţi oamenii? 

Saga nu reflectă prea mult. 

— Vă gândiţi la scrupule? Înainte aveam o conştiinţă 
încărcată, dar asta trece. 

Violante dădu încet din cap, privind întruna în foc. 

— Cu timpul se uită că, de fapt, minciunile sunt ceva rău. În 
afară de unul singur, fireşte. Zâmbetul ei fin nu era deosebit de 
vesel, mai degrabă deprimat. 

— Eu am început de mic copil cu minţitul şi de atunci nu m- 
am mai putut opri. 

„N-ar fi trebuit să-mi povestească aşa ceva, se gândi, iritată, 
Saga. N-ar fi trebuit să mă amenințe şi să încerce să mă 
intimideze? In loc de toate acestea, ea îşi descarcă inima în faţa 
mea ca faţă de o prietenă veche.” 


— Am studiat filosofii antici, pentru a afla ce ştiau ei despre 
minciună. Am mers în mănăstirile de la celălalt capăt al ţării, 
pentru a le cerceta bibliotecile. 

Saga simţi cum gândurile o iau în derivă. Spiritul minciunii 
pulsa în ea ca o a doua inimă. Eu sunt tot aici. Foloseşte-te de 
mine. 

— Cu mult timp în urmă, în Grecia a trăit un înţelept, pe nume 
Aristotel. 

Saga auzea pentru prima oară acest nume. 

— Ceea ce caracterizează omul instruit, cită Violante, este de 
a pretinde în orice domeniu doar atâta exactitate, câtă permite 
natura obiectului. Aşa a spus. Cu alte cuvinte: Fiecare poate 
decide singur cât timp rămâne în adevăr. Totul este o problemă 
de felul în care priveşti lucrurile. Râse uşor, apoi altceva îi veni 
în minte. 

— Sau ia Biserica - ştii cum vede ea minciuna? 

— Dumnezeu o interzice. 

În fapt. Şi, cu toate acestea, şi în Biblie se minte fără încetare. 
De pildă, lacov, care se dă drept fratele său mai marc, Esau, 
pentru a fi binecuvântat de Isaac. losif din Egipt, care-i cunoştea 
adevărata origine şi numele său, tăinuieşte totul - şi pentru asta 
este preamărit de mii de ani. Gândeşte-te numai la Petru, primul 
Sfânt Părinte, care se dă alternativ când drept evreu credincios, 
când drept creştin. Şi ce este cu moaşele egiptene care susţin 
că n-au fost niciodată de faţă la naşterea unui copil evreu? 
Pentru aceasta, Dumnezeu le-a şi răsplătit! Violante păru că 
vrea să scuipe în foc. 

— Atâtea minciuni, oriunde priveşti. Şi tocmai într-o carte a 
cărei lectură ar trebui să ne purifice inimile şi sufletele. 

Saga cunoştea istoriile din Biblie numai din predicile de pe la 
iarmaroace, iar despre cele mai multe dintre episoadele de care 
pomenise Violante habar n-avea. Şi, totuşi, câte ceva din toate 
acestea începea s-o pătrundă. | se părea că propriile ei gânduri 
căpătau astfel un fel de fundament nou. Oamenii condamnau 
minciuna, dar o ovaţionau pe Saga când ea minţea pentru a-i 
distra. Şi, fireşte, minţeau şi ei înşişi, dacă era în avantajul lor. 

— Eu cred, continuă contesa, că Domnul le-a dăruit oamenilor 
capacitatea de a minţi, pentru că minciuna este cea mai bună 


armă a noastră în lupta pentru supravieţuire. Cu ajutorul 
minciunilor abile, au fost zădărnicite mai multe războaie decât 
prin ameninţarea cu sabia. Animalul sălbatic are dinţi ascuţiţi, 
dar noi avem limba ascuţită - iar unii se pricep s-o folosească 
mai inteligent decât alţii. Ridică din umeri. 

— Acesta e tot secretul, după cum văd. 

Saga o privea uluită. Cuvintele contesei sunau atât de 
raţional, atât de demne de urmat. Nu o irita ce spunea, ci, mai 
degrabă, de ce vorbea despre toate acestea - şi tocmai cu ea. In 
afară de aceasta, pe Saga o uimea faptul că nu putea stăpâni 
sentimentele transmise de Violante. Nu întâlnise niciodată pe 
nimeni care să-i vorbească atât de deschis despre propriile 
gânduri. Şi era atât de cultivată. Tatăl ei o învățase - deseori cu 
puterea mâinii - că ideile care n-au nimic de-a face cu 
supraviețuirea de zi cu zi trebuie uitate. Numai prostii, spusese 
el, nimic altceva decât aiureli. 

— Şi acum, să-mi povesteşti despre tine, o rugă Violante. 
Acum ştii că eu nu te condamn. Poţi fi sinceră de tot. O să fii? 

Saga nu era sigură care era răspunsul potrivit. De câte ori se 
gândea la Faun, ar fi vrut mai degrabă să-i sară contesei la 
beregată, pentru ca apoi, când îi alunga chipul, ca şi disperarea 
legată de detenţia lui, să fie aproape gata să se încredinţeze 
acestei femei. Unei femei care o răpise şi care o ameninţa că-i 
omoară fratele. Bănuia cum ar fi gândit după ce ar fi dormit o 
noapte. 

— Când ai simţit pentru prima dată că poţi minţi mai bine 
decât toţi ceilalţi? Mâinile fine ale Violantei frânseră o bucată de 
scoarță de copac, pe care ea, pierdută în gânduri, o ridicase de 
la marginea focului. Intre degetele ei, coaja moale se transformă 
în ceva cu patru picioare, poate un cal sau un câine. Făcea cu 
coaja acelaşi lucru pe care-l făcea cu adevărul: îl prelucra şi-l 
răsucea, până când îi plăcea. 

In cele din urmă, aruncă neatentă scoarţa în flăcări, privind 
cum se aprindea. 

— Eram încă foarte mică, spuse Saga. Aveam şase, cel mult 
şapte ani. Când m-am trezit într-o dimineaţă, am ştiut că pot să 
fac acest lucru. Am ştiut că pot înşela orice om, atâta timp cât el 
e dispus să se lase înşelat. Dacă în el este o bucată minusculă 


de convingere, o disponibilitate mică de tot de a crede în mine - 
atunci am câştigat. Saga îşi plecă privirile. Acum, după ce 
vorbise atât de deschis, aproape că se ruşina. 

— Pur şi simplu, apăruse. 

— Dar ce anume? foră mai departe contesa. 

— Ce apăruse? 

Saga şovăi doar puţin timp. 

— Spiritul minciunii. 

Se lăsă o pauză între ele, clipe de stânjenitoare tăcere. 

— Cine e acesta? 

— Este în mine. Adânc de tot înăuntrul meu. Pot vorbi cu 
glasul lui. Nimeni altcineva nu-l poate auzi, doar eu. 

— Ai încercat să-l foloseşti şi la mine? Ai încercat să mă 
păcăleşti cu ajutorul lui? 

O nouă ezitare. 

— Da. Dar, totuşi, nu m-aţi crezut. 

— Atunci nu poate fi un spirit adevărat. Spiritele sunt 
atotputernice. 

— Cred că aş putea să mai încerc o dată... să vă păcălesc. Dar 
nu acum. Cred că sunt prea răvăşită. 

În tonul contesei se simţea acum o undă de veselie. 

— Ar fi o încercare interesantă, de fapt. 

„O s-o ai şi pe asta, se gândi Saga furioasă. Dă-mi ocazia, şi o 
să mint, de să-ţi rupi dinţii! Doar pentru că stau de vorbă cu 
tine, asta nu înseamnă că te-am iertat. Fii sigură că nu!” Dar 
spuse numai: 

— Poate că da. 

— Cine e, mai exact, acest spirit al minciunii? Ştii? întrebă 
Violante. 

— Nu. El există, pur şi simplu. 

— Vorbeşte el însuşi cu tine? Aşa, ca un om? 

Saga scutură capul. 

— Şi nu ţi-a fost niciodată frică de el? 

— La început, mi-era. Mă gândeam că e diavolul. 

Contesa făcu un semn din cap, încuviinţând. 

— Unora le-ar putea veni ideea... Dar mie, nu, n-ai grijă, 
adăugă ea grăbit. Dacă minciuna este o armă, atunci unul 
mânuieşte o spadă mai ascuţită decât a altuia. 


— Şi ce vreţi de la mine? întrebă Saga. De ce vă interesaţi de 
mine? Doar nu numai pentru că aţi citit cărţi savante despre 
minciună? 

Violante scoase un suspin uşor. Privi pe deasupra flăcărilor 
spre cealaltă parte a cercului. Erau şi acum singure la foc, dar 
când Saga îi urmări privirea, o recunoscu în întunericul dintre 
trăsuri pe călugăriţa Gunthild, o bucată fantomatică de noapte, 
căreia îi crescuse un chip palid. 

— Am crezut că aş putea-o folosi pentru ceea ce ne aşteaptă, 
spuse contesa. Dar pe urmă mi-a fost clar că pentru aşa ceva 
este nevoie de mult mai mult decât de o bătrână morocănoasă. 
Mai degrabă de un miracol. Şi eu cred că tu eşti acel miracol, 
Saga. 

Saga o privi fără să înţeleagă. 

— Când am auzit prima dată de tine, de la nişte neguţători, 
care te văzuseră la un iarmaroc în Nord, am ştiut imediat că tu 
eşti aceea. Am cerut să se culeagă informaţii despre tine, am 
trimis oameni afară care ţi-au văzut reprezentațiile şi mi-au dat 
raportul. În cele din urmă, am participat eu însămi la una dintre 
apariţiile tale. Amintirea îi aduse un zâmbet pe buzele subţiri. 

— Nu era deloc atât de simplu să prevăd următoarea voastră 
ţintă, şi de două ori te-am ratat. Dar apoi... ei bine, apoi am 
văzut ce forţă ai, Saga. Am ştiut că tu eşti Unica. Aceea cu care 
se pot împlini toate planurile mele. 

— Ce planuri? Sagăi i se părea că vorbesc de altcineva, nu de 
ea însăşi. Şi, totuşi, în taină, se simţea măgulită de gravitatea cu 
care îi vorbea contesa. 

— Este încă prea devreme să te introduc în totul. Dar curând 
vei afla. Îţi promit. 

— De ce nu acum? 

Mina contesei se întunecă timp de o bătaie de inimă. Nu era 
obişnuită să fie contrazisă. 

— Încă nu suntem în afara pericolului. Totul mai poate încă să 
eşueze. Nu încape nicio îndoială că împăratul a poruncit să fim 
urmăriţi. N-am putut lua cu mine mai mult de doisprezece 
oameni, ceilalţi trebuie să apere cetatea, dacă va fi nevoie. Aici, 
afară, nu suntem deloc în siguranţă. 

— Vă temeţi pentru fiul Vostru, constată Saga. 


— Mă tem chiar foarte mult. Dar nutresc şi speranţa că 
împăratul mă urmăreşte mai ales pe mine. 

— Atunci toate acestea nu servesc decât la a ademeni 
ucigaşii cât mai departe de fiul Vostru? 

Pe buzele contesei apăru un zâmbet chinuit. 

— Aş fi vrut să fie atât de simplu. Pe Dumnezeul meu, asta aş 
fi vrut! 

Saga aşteptă în tăcere ca Violante să continue. Poate că era 
mai bine să aştepte până ce ea se hotăra să vorbească. Dar în 
clipa aceea în afara taberei de trăsuri izbucni larma. Se auzeau 
strigăte, peste tot bărbaţii săreau în picioare. Se auzea zornăit 
de armuri şi arme. 

Saga şi Violante au fost în acelaşi timp în picioare. 

— Ei sunt? întrebă Saga. Oamenii împăratului? 

— Ar fi o întâmplare nenorocită, nu-i aşa? şopti contesa. 
Căldura focului făcea ca trăsături le ei să se estompeze. Brusc, 
părea şi mai palidă, umbre triunghiulare îi scobeau obrajii. Toate 
femeile la mine! strigă ea. Toate aici, la foc! 

Din mai multe direcţii ajunseră, poticnindu-se, cele patru 
cameriste îngrozite. Gunthild apăru şi ea în cercul dintre trăsuri. 
Paşii ei, care altminteri păreau să alunece, aproape plutind, 
aveau acum ceva caracteristic păianjenilor. 

— Stăpână! strigă căpitanul. Doamna Violante! Se vâri iute 
între caii care începuseră să se neliniştească. 

Sagăi îi îngheţă sângele în vine. Oameni călări, la vreme de 
noapte, nu erau niciodată un semn bun. In timpul războiului 
civil, tropotul cailor în beznă însemna deseori că cineva va muri. 

Soldatul se îndreptă spre contesă şi se înclină, şoptindu-i ceva 
la ureche. Mina de pe faţa contesei se schimbă, dar Saga nu 
putu să-i interpreteze expresia. 

— Slavă Domnului, îi scăpă Violantei, cu un puternic şuier de 
uşurare. Astăzi cerul este, într-adevăr, bun cu noi. 

XXX 

Contesa îşi făcea loc cu greu şi nerăbdătoare printre caii 
legaţi. Căpitanul vru s-o ajute şi trase de hamuri doi cai. Dar 
Violante nu arăta nici cel mai mic respect faţă de uriaşii cai de 
luptă şi-i împinse cu mâinile goale într-o parte. 


Saga se strecură în spatele ei prin golul rămas între cai, 
înainte ca soldatul s-o poată opri. Pentru moment, se părea că 
nimeni nu se interesa de ea. Era o bună ocazie de a fugi; poate 
chiar cea mai bună care i s-ar ivi vreodată. Dar Saga rămase. 
Fireşte. Contesa nu voia ca ea să fie tratată ca o prizonieră, ba 
chiar încercase să-i câştige Sagăi încrederea. Dar Saga se îndoia 
acum, şi mai puţin ca înainte, că Violante şi-ar pune în aplicare 
ameninţarea, dacă Saga ar îndrăzni să facă o tentativă de 
evadare. 

Violante era aşteptată de mai mulţi soldaţi dincolo de 
aşezarea alcătuită din căruţe. Ea nu încetini ritmul, când bărbaţii 
formară un cerc în jurul ei, protejând-o de primejdiile din toate 
părţile. Tabăra fusese aşezată într-un luminiş, şi acum grupul 
format din Violante şi gărzile ei de corp se mişca spre liziera 
pădurii, acolo unde ducea un drum. Acolo se zăreau multe făclii 
dansând în noapte şi luminând un mare grup de oameni. Cei 
mai în faţă erau o parte din trupa ei de apărare, dar noii veniţi 
erau, în mod evident, superiori numeric. Săbiile scoase din teacă 
luceau la lumina focului, dar nu era nicio luptă. 

O strajă de corp se desprinse din formaţie, se uită înapoi, o 
descoperi pe Saga şi se repezi la ea. Ea vru să-i scape şi s-o 
ajungă din urmă pe Violante, dar el o prinse. 

— Nu, ordonă scurt şi o apucă de umăr. Contesa a poruncit să 
fii dusă înapoi la trăsura ta. 

Saga se ridică în vârfurile picioarelor şi încercă să privească 
peste umărul soldatului. Reuşi să arunce o privire şi zări un 
bărbat înalt, cu o îmbrăcăminte cafenie, care venea spre 
Violante şi luptătorii ei. Avea părul argintiu, legat într-o lungă 
coadă de cal. Aproape imediat fu ajuns de străji. 

— Cine e acolo? întrebă Saga. 

Soldatul o ţinea strâns, dar se şi întoarse totodată şi privi spre 
marginea pădurii. 

„Zinder”, mormăi el. 

Saga nu se grăbea s-o ia spre trăsură. 

— Un comandant de mercenari, spuse bărbatul fără să-şi 
ascundă disprețul, drept care Saga îl privi în faţă. Trăsăturile lui 
nu erau deosebit de expresive, un simplu soldat cu părul blond 
şi barba nerasă. Şi, totuşi, îl remarcase şi înainte. Peste zi trecea 


prin faţa ferestrei zăbrelite a trăsurii şi se uita înăuntru, dar nu 
se holba aşa ca unii dintre ceilalţi, ci, mai degrabă, bănuitor şi 
nu prea prietenos. 

— Toţi bărbaţii aceştia sunt mercenari? se interesă Saga. 

— Da. Se întoarse şi o împinse spre trăsură. Ea se supuse, dar 
mergea mai încet decât era nevoie. 

— Ce caută aici? 

— Asta n-o ştie decât contesa. 

Saga îl măsura cu privirea, sceptic, dintr-o parte. 

— Chiar n-ai habar? 

— Ştiu ce se aşteaptă de la ei. Dar nu ştiu de ce... Ca şi când 
noi înşine n-am fi în stare s-o apărăm pe stăpână. 

Surprinsă, Saga se opri. 

— Asta înseamnă că Violante l-a angajat pe acest Zinder şi pe 
oamenii lui? 

Soldatul mormăi ceva, care putea să însemne o confirmare. 

— Ca întăritori, presupuse Saga. 

— Cam aşa. Acum glasul lui părea furios, dar Saga înţelese 
apoi că el nu era furios pe ea. Inţelese doar după ce el continuă. 

— Zinder şi oamenii lui formează noua trupă de apărare 
pentru călătoria voastră de acum înainte. Noi ceilalţi ne 
întoarcem. Nu ne-am întoarce, dacă ar fi după mine, şi chiar şi 
căpitanul s-a opus, dar... 

— Dar contesa nu prea ia în seamă părerile contrarii, încheie 
Saga fraza. 

— Asta am observat şi eu. 

Pe faţa soldatului trecu un zâmbet scurt. O împingea din nou 
spre trăsură, dar n-o mai strângea atât de dur. 

— Doamna Violante trebuie că ştie ce face, mai spuse el fără 
prea multă convingere. 

— După tine, toată călătoria e o greşeală? 

Soldatul şovăia. 

— N-am nicio părere în privinţa asta. Nici măcar nu se 
ostenea să mintă bine. 

— Căpitanul tău are cu siguranţă una, spuse Saga cu 
diplomaţie şi-i dădu astfel prilejul să-şi exprime propriile 
gânduri, păstrând, totuşi, consideraţia faţă de stăpâna lui. 

Spre surprinderea ei, soldatul se lăsă antrenat. 


— Nimeni nu înţelege prea bine ce planuri are ea. Dar nimeni 
nu îndrăzneşte să spună ceva. În orice caz, nimeni din cei pe 
care-i cunosc. 

— Dar tu ai fi ştiut ce să-i spui, nu-i aşa? întrebă ea, cu glasul 
spiritului minciunii. Croncănitul strident o înţepa în urechi ca 
acul, dar soldatul nu observă nimic. 

— În orice caz. 

— Tu eşti un slujitor credincios al contesei tale, şi ai fi fost 
bucuros s-o aperi de rău. 

— Aşa e. 

— Atunci ar trebui să-mi divulgi ce are de făcut. Pe mine o să 
mă asculte. Era un risc, căci nu putea şti dacă lui o asemenea 
influenţă i se părea posibilă, lăsând la o parte faptul de a voi să 
şi creadă. 

Dar Saga avu noroc. Făcându-şi griji pentru contesă, el era 
destul de disperat, încât să ia în considerare orice soluţie. 

— S-ar putea, mormăi când ajunseră la trăsură. 

— Eu pot s-o conving, minţi Saga. Trebuie doar să ştiu cu ce 
argumente. Cel mai bine ar fi să mi le dezvălui tu pe ale tale. 

— Călătoria este mult prea periculoasă, spuse soldatul, acum 
crezând cu adevărat că Saga putea pune capăt la tot ce se 
întâmpla. 

— La o asemenea depărtare de casă... Cred că nu era în toate 
minţile când i-a intrat ideea asta în cap. Şi totul numai de dragul 
contelui, care o fi de mult mort. 

Saga nici măcar nu încercă să înţeleagă conexiunile. Mai întâi 
să adune cât mai multe afirmaţii, apoi să le sorteze - şi poate 
că, la sfârşit, va rezulta un fel de adevăr. 

— Contele este, cu siguranță, mort, îl îmboldi ea. Sunt sigură 
că biata contesă îmi va da crezare când îi voi spune asta. Unde 
crezi că o fi murit el? 

— La Constantinopol, fireşte. De acolo s-a auzit ultima oară de 
el. 

— Ea vrea să meargă la Constantinopol. Saga era atât de 
zguduită, încât uitase să folosească vocea spiritului minciunii. Işi 
dădu seama de greşeală, când vălul din privirea soldatului 
începu să se limpezească. Saga adăugă repede: 


— Şi eu cred că acolo a murit contele Gahmuret. Tu ai 
absolută dreptate. 

Soldatul dădu din cap, ameţit. 

— Contesa vrea să-l caute, aşa e? Într-adevăr, şi-a pierdut 
minţile. Simţi obişnuita greață. Saga se rezemă cu spatele de 
uşa trăsurii. Îi era foame, şi asta înrăutăţea şi mai mult totul. 

— Da, spuse soldatul. 

— Mulţi cred că ea şi-a pierdut minţile. 

— Dar tu nu crezi. 

— Nu. De vină e doar tristeţea ei. Nu vrea să creadă că 
contele Gahmuret nu mai trăieşte. 

— l-ai fi de mare folos contesei dacă mi-ai povesti mai mult 
despre ce crezi tu despre asta. De pildă, despre desfăşurarea în 
continuare a călătoriei. Şi despre acest conducător de 
mercenari, acest... 

— Zinder, spuse el, bucuros să fie de ajutor. 

— Se spune că el ar fi luptat şi sub împăratul Henric. Henric 
era fratele mai mare al lui Filip de Suabia. După moartea sa, în 
anul 1197, în urmă cu treisprezece ani, începuse cearta pentru 
Coroană, care dusese în cele din urmă la războiul civil dintre 
adepţii lui Filip şi Otto. 

Soldatul continuă: 

— Mai târziu, Zinder l-a însoţit pe Filip în campania sa din 
ltalia. A luptat pentru el în Alsacia şi împotriva lui Henric de 
Turingia şi, la urmă, a stat cu oastea lui Filip în faţa porţilor lui 
Braunschweig. Mai târziu, pare să fi luptat de partea lui Otto 
trebuie să fi renunţat la fidelitatea faţă de domnul său în faţa 
perspectivei unei solde bune şi a unei prăzi bogate. Mina 
soldatului îi trăda clar gândurile. 

— Aşadar, un trădător, întări Saga. Spiritul minciunii era cel 
mai convingător când confirma ca realitate părerile victimelor 
sale şi nu le punea sub semnul întrebării. Cu anii, Saga învățase 
că, repetând ţintit spusele altuia, din majoritatea oamenilor se 
puteau zgândări mai multe răspunsuri decât prin întrebări. 
Adesea răspunsul era chiar mai sincer, căci celălalt se credea 
confirmat în opinia sa. 

— Un trădător, în orice caz, spuse soldatul cu voce joasă. 


— Dar ca mercenar are o faimă bună. Îşi ţine strâns în mână 
oamenii şi se pricepe să conducă în luptă o ceată. Afară de 
aceasta, mai e sabia pe care o poartă. Unii spun, pe şoptite, că 
ar fi sabia lui Wieland... Dar cine şi-a trădat o dată stăpânul, o 
va face şi altă dată. Şi atunci nu mai e nicio deosebire în faptul 
dacă e vorba de sabia lui Wieland sau de o furcă de gunoi. 

— Contesa face o greşeală încrezându-se într-un asemenea 
om. Saga nu trebuia să-l influenţeze pe omul acesta; era 
părerea ei sinceră. Mai rău era că în felul acesta contesa se 
dădea nu numai pe ea însăşi pe mâna acestui mercenar, ci şi pe 
Saga. 

— De ce nu-i spui direct, în faţă, toate acestea? se interesă 
deodată cineva din preajmă, din întuneric. 

In încleştarea ei cu cuvintele, pentru a scoate soldatul din 
rezerva lui, Saga nu observase că grupul de la marginea pădurii 
se dizolvase. Acum văzu cu groază că Violante se apropiase. În 
acelaşi moment, primi o palmă atât de puternică, încât fu 
aruncată înapoi, se lovi cu capul de trăsură şi căzu în genunchi 
de durere. 

— Ea e? întrebă o voce masculină, pe care o înţelese doar pe 
jumătate din cauza exploziei din creierii ei. 

— Nu mi se pare o sfântă. 

— O, nicio grijă - chiar e. Cât se poate de binecuvântată. 
Violante se aplecă înainte. 

— Dar câteodată mai uită de înţelegerea noastră, nu-i aşa? 

Saga ridică capul, vru să spună ceva, dar mai primi o palmă, 
care aproape o aruncă sub trăsură. 

— Căpitane! o auzi pe Violante strigând. 

— Zece lovituri de băț pentru omul acesta. Şi pentru oricine 
vorbeşte cu ea. Sagăi îi spuse: 

— N-ai să mai faci niciodată aşa ceva, ai înţeles? Altminteri, o 
să poruncesc să fii legată de mâini şi de picioare tot restul 
călătoriei. 

Conducătorul mercenarilor, cel cu părul cărunt, se plecă în 
faţă şi o cercetă pe Saga, ca pe un animal mort în marginea 
drumului. 

— O să ne facă necazuri. Mai bine ar muri. 


Mortul viu 


Era deja noapte, când cardinalul Oldrich mai zorea prin 
străduţele întortocheate ale Romei. Trecuseră câteva zile de 
când Sfântul Părinte îl iniţiase în planurile sale. Zile pe care 
Oldrich le petrecuse cu gânduri sumbre şi cu temeri încă şi mai 
întunecate. Nu luase cu uşurinţă hotărârea. Dumnezeule, nu-i 
fusese deloc uşor. 

În noaptea aceasta, el ar încălca voinţa Papei. Ar acţiona 
împotriva indicaţiilor exprese ale lui Inocenţiu. Şi s-ar încărca cu 
o vină gravă. Dar era pregătit, căci servea unui bine mai mare, 
binelui  Măicuţei Biserici. Şi astfel, într-o măsură deloc 
neimportantă şi de lungă durată, propriului bine. 

În această parte a Romei, casele stăteau aproape de tot una 
de alta, frontoanele se aplecau deasupra străzii ca nişte călugări 
şopotind. Oldrich căuta şi el protecţie în umbra glugii sale, 
bustul în mantia lungă era plecat uşor în faţă, şi se străduia să 
nu se uite nici în dreapta, nici în stânga, într-o zonă ca aceasta, 
tentaţiile apăreau în figuri multiple - femei ademenitoare, băieţi 
despuiaţi, carne vie de toate vârstele expusă la vânzare -, dar şi 
mai multe griji îi făceau hoţii şi tâlharii, care aici mişunau. 

„De ce aici? se întreba de nenumărate ori şi ştia deja 
răspunsul, oricât îi displăcea: pentru a mă umili. Pentru a afla 
preţul pe care sunt dispus de data aceasta să-l plătesc pentru 
serviciile lui”. 

Ţinta lui Oldrich era o tavernă în apropierea malului Tibrului, 
tot atât de prăpădită şi sumbră ca toate birturile de aici. Pe cel 
pe care-l căuta acolo îl ştia ca Bethanianul. Bărbatul care se 
numea astfel luase în aceste zile multe nume, identități diferite. 
Mai de mult murise, dar încă mai era în viaţă. La început, 
Oldrich considerase drept blasfemie zvonurile despre reînvierea 
lui, dar cu timpul îl năpădiseră îndoielile. Un timp chiar l-a 
angajat pe Bethanianul conducător al gărzii sale de corp, asta a 
fost atunci, în timpul cruciadei - şi asta l-a costat scump în mai 
multe privinţe -, dar, pe durată lungă, apropierea acestui om l-a 
enervat. În omul acesta era incontestabil ceva, ce putea fi simţit 
de oricine, dar fără a putea fi precizat. Un frison, când privirile ţi 


se încrucişau cu ale lui. O mână care-ţi atingea ceafa, deşi eraţi 
faţă-n faţă. O frământare - adânc, în stomac. 

Oldrich nu avea încredere în Bethanianul - nu, el îl cumpăra. 
Şi aşa chiar îi şi convenea. Experienţa îl învățase pe Oldrich că 
încrederea era cea mai coruptă dintre toate virtuțile. Fidelitate? 
Abia. Prietenie sau devotament? Nu, la o adică. Dar când era 
vorba de îndeplinirea unei sarcini, fără loialitate, doar contra 
plată, atunci Bethanianul era omul pe care puteai conta. Mort 
sau nu, renăscut sau, pur şi simplu, nebun. 

In timp ce grăbea spre ferestrele luminate ale tavernei, pe 
care Bethanianul i-o indicase drept punct de întâlnire, mai 
cugetă o dată la discuţia cu Sfântul Părinte. Cuvintele lui 
Inocenţiu sunaseră raţional, cumpănite cu grijă ca toate deciziile 
sale. Şi, totuşi, el nu i-a putut alunga lui Oldrich îndoiala. Soţia 
lui Gahmuret rămânea un pericol, indiferent dacă Papa voia să 
creadă sau nu. Inocenţiu îşi avea propriile planuri cu ea, şi erau 
incontestabil planuri bune. Dar nu ea era cea de la care venea 
pericolul cel mai mare. Contesa putea să le fie de folos, fără 
îndoială. Dar care era preţul pe care Sfântul Părinte ar fi fost silit 
să-l plătească în schimb? Cealaltă, Magdalena, putea aduce 
incomensurabile daune Bisericii. Inocenţiu subaprecia primejdia 
care venea din zvonurile despre ea. Potenţialul care era ascuns 
în istorisiri. Oricât de greu i se părea lui Oldrich acest pas, el 
trebuia să întreprindă ceva împotriva acestui rozător la 
fundamentul credinţei. 

Oldrich ducea de multă vreme o luptă împotriva blasfemiilor 
lumii. Dar Magdalena era cu totul altceva decât călugării 
cerşetori, ereticii, vrăjitoarele. Nimeni nu-i putuse relata ceva 
mai exact despre ea. Niciunul din spionii săi n-o văzuse 
vreodată. Cu timpul, începuse să se îndoiască dacă cineva ştia 
cum arăta ea. Şi tocmai acest lucru era cel care-l speria. Ştia ce 
să facă împotriva unui om, avea o experienţă însutită în acest 
sens. Dar împotriva unui zvon, împotriva unei himere? 

Bethanianul mirosise imediat că în chestiunea aceasta Oldrich 
se baza numai pe el. Renăscutul adulmeca slăbiciune, când 
oamenii obişnuiţi dădeau crezare unui zvon. Poate pentru că 
încercase pe propriul trup cea din urmă şi cea mai mare 


slăbiciune, moartea. Oriunde îl dusese tăietura de la beregată, 
de acolo se întorsese schimbat. 

Oldrich ajunse la intrarea în tavernă. De o parte şi de alta, 
trândăveau siluete, stăteau strânşi în grupuri, şuşotind, prea 
adânciţi în mizerele lor îndeletniciri, pentru a observa cardinalul 
ascuns în veşmintele sale sărăcăcioase. Uşa era întredeschisă, 
zgomotele răzbeau până afară. Sunetele păcatului, cântece şi 
răcnete. Un insuportabil haos de voci. Clinchetul cupelor care 
toastau, tropăieli şi urlete. Oldrich se simţea murdărit, înainte de 
a deschide uşa, împingând-o şovăitor. 

Ce mirosuri... Doamne, ce mirosuri! Sudoare şi vin, şi acele 
substanţe dulcege cu care ospătăriţele spoiau murdăria din 
seara trecută. Cardinalul fu profund scârbit văzând cum, lângă 
una dintre mesele din faţă, un câine de pripas năclăit ridică un 
picior şi urină pe gamba unui tip beat. 

Privirea lui Oldrich lunecă mai departe, scormoni într-o supă 
în clocot de figuri înroşite şi asudate. Simţea cum urca în el 
disperarea. Ca întotdeauna, ochii nu-l mai ajutau când era vorba 
de ceva aflat la mai mult de cincisprezece paşi depărtare. Unde 
era cel pe care-l căuta? 

Pe lângă el trecu ca un fulger o arătare, inconsistentă ca 
umbra frunzişului de toamnă în bătaia vântului. O voce fără 
accent. 

— Vino cu mine! 

Omul nu era cu siguranţă la mai mult de cincisprezece paşi 
depărtare, şi, totuşi, Oldrich avea sentimentul că îl vede tot atât 
de estompat ca pe cei de la celălalt capăt al birtului. Dar era 
destul de aproape, pentru a-i număra degetele de la mână. 
Impresia de estompare rămase. Oldrich trebui să se silească să-l 
urmeze. 

Ajunseră printr-o uşă laterală într-un gang îngust, cu pereţi de 
scânduri. Dintr-o parte pătrundea larma din tavernă, din 
cealaltă, duhoarea latrinei din fundul curţii. 

— Ştiu de ce sunteţi aici, spuse omul cu tăietura de la 
beregată cicatrizată. Purta o mantie cu glugă, incomparabil mai 
nobilă decât cea în care se ascunsese Oldrich. Niciun hoţ n-ar fi 
fost atât de nebun să-i caute pricină. Cei mai mulţi de aici îl 
ştiau şi se temeau de el. 


— Fireşte că ştii, spuse Oldrich. Ţi-am trimis un mesaj. 

Bethanianul clătină din cap. Faţa îi era în umbră, numai pe 
excrescenţa de pe beregată cădea o fâşie de lumină. 

Cardinalul îl privea uluit. Şi profund neliniştit. 

— Sunteţi foarte bolnav de vanitate rănită, spuse omul care 
supravieţuise morţii. Căutaţi să Vă convingeţi că nu acţionaţi 
decât pentru preţioasa Voastră Maica Biserica. In realitate, Vă 
temeţi pentru influenţa Voastră. Vă amintiţi bine de Violante von 
Lerch, nu-i aşa? După cum se pare, ea încă se mai pricepe 
grozav să manipuleze alţi oameni. 

Oldrich strâmbă din nas. 

— Nu mă aflu aici ca să vorbesc cu tine despre trecut. 

Bethanianul tăcu. Nu făcu nicio mişcare. Oldrich se întreba 
dacă mersese prea departe. Se spunea că Bethanianul lua o 
viaţă, ca să şi-o păstreze pe a lui. Că le smulgea oamenilor din 
piept inimile care băteau, ca să le înghită. Că e/e erau cele care- 
i dădeau putere. 

Propria inimă a lui Oldrich bătea şi mai repede. 

In umbră se căscă o despicătură - putea fi tot atât de bine 
rana de la beregată în locul buzelor. 

— Cum doriţi, şopti Bethanianul. 

Dar de ce avea Oldrich sentimentul că omul acela vedea, într- 
adevăr, prin el? Era ceva în ochii mortului viu? În ameninţarea 
nerostită a intonaţiei? 

„Numai în propria ta frică, îşi spuse cardinalul. Ea te face 
nesigur, te face slab”. In cazul în care Oldrich ar pierde favoarea 
papei - şi aceasta s-ar întâmpla, dacă temerile sale legate de 
Magdalena s-ar adeveri -, Inocenţiu s-ar îndepărta de el. Pentru 
un om care deţinea o asemenea cunoaştere a celor mai intime 
taine ale Bisericii, aşa cum era Oldrich, cazul echivala cu o 
condamnare la moarte. Inocenţiu ura să nu aibă dreptate, şi de 
aceea hotărârea lui Oldrich de a lua lucrurile în propriile mâini 
era paradoxală: trebuia să împiedice ca, până la urmă, să fi avut 
dreptate prin avertizarea dată de el. 

Papa putea depăşi o înfrângere, dar nu putea ierta omul care, 
prin simpla lui prezenţă zilnică, i-ar fi amintit de ea. Oldrich 
văzuse şi alţi sfetnici ai Sfanţului Părinte murind de moarte 
neaşteptată, numai pentru că fuseseră martori ai erorilor lui 


Inocenţiu. Ei cădeau jertfa unor boli şi infirmităţi subite, pe care 
nimeni nu le-ar fi putut prevedea - cu excepţia specialiştilor 
Papei în prepararea otrăvurilor în pivnițele secrete ale palatului. 

În ce o privea pe Violante von Lerch... Furia clocotea în el, 
chiar şi după atâţia ani. Când Oldrich i-a auzit numele în 
legătură cu această cruciadă, a simţit ca o lovitură. 

Şi, totuşi, luase decizia corectă. Aşa sau aşa. Pentru Biserică, 
pentru papă şi, mai ales, pentru el însuşi. Ar mai putea pune 
liniştit capul pe pernă doar dacă ar reuşi să pună capăt înainte 
de vreme acestei întregi nebunii. 

Oldrich scoase de sub mantie o pungă grea cu aur şi o puse în 
gheara palidă a lui Bethanianul. Răsplata dispăru în beznă, fără 
a fi numărată. 

— Povestiţi-mi tot, spuse Bethanianul cu o voce lipsită de 
inflexiuni. 

Oldrich îşi căuta cuvintele, în timp ce ochii îi disecau în umbră 
spaimele. 


Planul Violantei 


Saga petrecu zilele închisă în trăsură. După incidentul cu 
soldatul din straja cetăţii, se renunţase, ce-i drept, la legarea ei 
de mâini şi de picioare, aşa cum ameninţase Violante. Dar 
atenţia supraveghetorilor ei fusese înăsprită evident. Când 
cortegiul făcea un popas, era dusă în spatele celor mai 
apropiate tufişuri, şi apoi imediat închisă din nou. Cameristele 
contesei îi aduceau mâncare - pâine şi brânză, uneori şi puţină 
carne friptă -, iar uneori venea şi Gunthild şi-i împingea raţia 
printre zăbrele. Ca şi înainte, călugăriţa arăta un ciudat interes 
faţă de ea, parte oroare, parte fascinaţie. Saga era obişnuită să 
fie o atracţie de iarmaroc - dar să se lase privită ca un câine cu 
trei capete era, totuşi, prea mult pentru ea. Alternativ, o insulta 
pe Gunthild, sau se prefăcea că nu observă nimic. 

Mai erau şi alţii care, când şi când, priveau pe ascuns prin 
fereastră, mercenari care-şi duceau, chipurile, întâmplător caii 
lângă trăsură şi riscau o privire în interiorul ei. Unii o măsurau 
cu privirea, de parcă le inspira groază. Saga nu putea să-şi 
imagineze că aceasta se datora numai draconicelor pedepse cu 
care-i ameninţase Violante pentru cazul în care cineva i-ar fi 
adresat un cuvânt. Saga simţea nevoia ciudată de a se scuza 
faţă de soldatul care primise loviturile de ciomag din cauza ei, 
dar acesta se întorsese de mult împreună cu celelalte străji. 
Acum trăsurile erau păzite de mercenarii lui Zinder, care formau 
şiruri lungi de ambele părţi ale convoiului şi erau cu privirile 
aţintite spre păduri. Saga încercase să-i numere, dar câmpul 
vizual îi era mult limitat de ferestrele trăsurii. Erau cel puţin 
treizeci, toţi călări, dar, probabil, chiar mai mulţi. 

Pe contesa Violante n-o vedea şi n-o auzea zile în şir. Asta o 
bucura, în timpul discuţiei de lângă focul de tabără, contesa 
fusese cu totul altfel de cum i s-a arătat Sagăi după toate aceste 
săptămâni de captivitate. Era ceva periculos. N-ar fi vrut să 
simtă niciun fel de simpatie pentru cea care o răpise, nu mai 
voia s-o îndrăgească câtuşi de puţin. Faptul că Violante se ţinea 
acum la distanţă îi oferea Sagăi prilejul de a găsi drumul înapoi 


spre vechea ură, iar amintirea palmelor primite era 
completarea. 

Se gândea des la Faun, captiv ca şi ea, dar fără a bănui 
adevăratele motive. Ar fi fost mai bine dacă ea ar fi stat cuminte 
în faţa uşii celulei şi nu i-ar fi atras atenţia? Acum, cu siguranţă 
era înnebunit de grija pentru ea, după ce că nu ştia nimic de 
propria-i soartă. Purtându-se astfel, nu-i adusese nicio bucurie. 

Dar nu mai ajuta la nimic să-şi bată acum capul cu toate 
acestea. Trebuia să ia lucrurile aşa cum erau şi să încerce să 
rămână în viaţă. Faun - închis ca ostatic, ea - răpită şi pe 
drumuri... încotro? Cu adevărat, spre Constantinopol? 

Pentru Saga, acesta nu mai însemna altceva decât un nume, 
un loc, la fel de îndepărtat de tot ce cunoştea ea, ca şi sfântul 
lerusalim sau chiar porţile cerului. Auzise de el, de lupta 
devastatoare pentru cucerirea oraşului acum... câţi ani? Şase? 
Atunci, în timpul ultimei cruciade, cavalerii occidentali 
năvăliseră acolo în drumul lor spre Ţara Sfântă şi pustiiseră 
oraşul. Imperiul Bizanţ căzuse, capitala fusese jefuită, pe tron se 
urcase un cuceritor de la Apus. 

Majoritatea timpului, Saga stătea în direcţia mersului pe 
banca de lemn, îndoia genunchii sau ridica picioarele şi încerca 
să tragă cu urechea la frânturile de vorbe ale mercenarilor. 
Dacă doi care vorbeau între ei veneau destul de aproape, ea se 
trăgea spre fereastră şi se prefăcea că doarme, pentru 
eventualitatea că vreunul ar fi privit înăuntru. Astfel, a aflat că 
oamenii se opriseră într-un oraş al cărui nume nu-l cunoştea şi-l 
uitase pe loc; acolo aşteptaseră venirea contesei şi a celor care 
o însoțeau, exact aşa cum fusese cerut în contractul negociat, 
cu nişte luni înainte, de Zinder şi contesă. Apoi, cu mult înainte 
de ziua convenită, a apărut o solie şi i-a cerut lui Zinder să 
abandoneze totul şi s-o pornească spre contesă. Plecarea a fost 
devansată. Saga cunoştea motivele. Era evident că Violante 
spera să fie mai bine apărată de către trupa de mercenari decât 
de propriii ei soldaţi; nicio mirare că măsura îl supărase pe 
căpitan. 

Mercenarii corespundeau imaginii pe care şi-o făcuse ea încă 
dinainte despre oamenii de soiul acesta. Toţi purtau la vedere 
semnele zecilor de lupte: cicatrici pe faţă, pe dosul mâinii şi pe 


braţe; mine  câinoase, impenetrabile şi amenințătoare; 
echipamente dezmembrate, jefuite şi încropite pe nenumăratele 
câmpuri de bătaie. Unii aveau îmbrăcăminte din piele şi tunici 
întărite, alţii - platoşe metalice, câte unul - brățări şi coifuri. În 
afară de o mână de oameni, printre care se număra şi Zinder, 
erau masivi, dar rareori cu echipamentul complet. Unul putea 
avea sabie şi pumnal, celălalt - doar secure de luptă sau 
buzdugan. Unii purtau pulpare disparate sau chiar cizme 
desperecheate. Cei mai mulţi aveau părul lung, ajungând până 
la umeri. Nu erau puţini cei care-şi lăsaseră barbă, pe care o 
scurtau neglijent la o palmă sub bărbie, dar rareori erau raşi. 

In cea de a opta zi a călătoriei, Saga îl chemă pe unul dintre 
ei, când acesta ajunse în dreptul ferestrei ei: 

— Hei, tu, vino-ncoace! 

Mercenarul o privi, mai întâi reticent, apoi curios. Era tânăr şi 
înalt. Spre deosebire de mulţi confraţi ai săi, dintre care unii 
erau, cu siguranţă, de decenii în slujba armelor, el avea uimitor 
de puţine cicatrici pe faţă. Purta o pelerină scurtă, verzuie, cu 
marginea încreţită, gluga era lăsată pe spate. Zalele sale uşoare 
erau pline de găuri şi băteau în ruginiu. Probabil avuseseră mai 
mult decât un posesor înainte. 

— Nu-ţi fac nimic, adăugă ea. Doar nu ţi-e frică de mine, nu-i 
aşa? 

El râse uşor, dar fără s-o contrazică. Când acesta îşi mută 
privirea de la ea spre camarazii săi, apoi înapoi la fereastră, 
Saga observă că prima impresie o înşelase. În locul unei urechi 
mai era doar un cartilaj cicatrizat, o gaură înconjurată de o 
excrescenţă urâtă. 

— Cum te cheamă? îl întrebă. 

— Nu ştiu dacă eşti destul de drăguță ca să încasez pentru 
tine nişte lovituri de băț, răspunse el batjocoritor. 

— Târfele pe care le cumperi din solda ta sunt mai drăguţe? 

Omul zâmbi obraznic, şi Saga observă că îi lipsea un dinte 
incisiv. 

— Ultima a fost, în orice caz. 

Saga îi zâmbi şi ea. 

— Jannek, spuse, înclinându-se în zeflemea. 

— Eu sunt Saga. 


— Magdalena, nu? îşi trecu mâna prin păr. Era de un blond 
deschis şi crescut sălbatic în toate direcţiile. Magdalena. larăşi. 

— De unde ai scos-o? 

— Asta cu Magdalena? Toţi vorbesc despre asta. Unii spun că 
ai fi o sfântă. 

Un mercenar mai în vârstă îşi mână calul spre cel al lui Jannek 
şi-l lovi pe acesta puternic în ceafă. 

— Ţine-ţi gura! se răsti el. Ai auzit ordinele! 

O clipă, Jannek păru că va înapoia lovitura, dar apoi ridică din 
umeri şi dădu pinteni calului. 

Mercenarul mai vârstnic se ţinea mai departe la aceeaşi 
înălţime cu ea, o cerceta suspicios şi părea să cugete dacă să 
rişte câteva cuvinte cu ea. Dar apoi îşi smuci calul şi o porni la 
trap. 

Saga se lăsă înapoi pe bancă, suspinând. Nu va afla niciodată 
încotro călătoreau, de fapt. Nu putea decât să aştepte până 
când Violante o va iniţia, în sfârşit. 

XXX 

Dar Violante se mai lăsă aşteptată încă trei zile. 

Când contesa veni la ea, începu cu cuvintele: 

— Acum nu mai există niciun „înapoi”. 

— Aşa? Saga se strădui să-şi mascheze nesiguranța. Până 
atunci reuşise chiar foarte bine. 

— Aş vrea să mă scuz faţă de tine, spuse Violante simplu. 

— O lovitură ar fi fost de ajuns. De ce nu-l lăsaţi pe fratele 
meu să plece, şi uităm totul? 

Poposiseră la rădăcinile unor molizi înalţi, care se ridicau ca 
nişte turnuri negre deasupra trăsurilor şi corturilor. Saga nu mai 
văzuse niciodată un munte, dar cu greu îşi putea imagina că 
există ceva mai înalt decât aceşti copaci. Undeva, pe aproape, 
vâjâia un râu sau o cascadă, dar, prin ferestre, Saga nu putea 
descoperi ce este. 

Contesa apăruse pe neaşteptate în faţa gratiilor trăsurii. Nu 
mai purta veşmintele scumpe cu care porniseră la drum, ci o 
îmbrăcăminte de voiaj simplă, cu mâneci strâmte, strânsă la gât 
cu un şnur, precum şi o cingătoare lată, de care, spre 
consternarea Sagăi, atârna un pumnal. Părul de un blond 
deschis era strâns într-un coc, dar nu era acoperit de o glugă, 


aşa cum se cuvenea să poarte o doamnă în călătorie. În lumina 
crepusculară, cicatricea lăsată de ciupitura de pasăre sub ochiul 
stâng părea şi mai adâncă şi mai întunecată decât înainte, 
dându-i o aură contradictorie, de duritate şi vulnerabilitate. 

— A venit vremea să-ţi povestesc de ce te afli aici. 

Saga nu spuse nimic şi aşteptă. Violante trase zăvorul, 
deschise uşa trăsurii şi se urcă. 

— Ai auzit că, în timpul ultimei cruciade, soţul meu a dispărut, 
spuse aşezându-se pe banca din faţa Sagăi. Gahmuret... 
contele... nu s-a mai întors de când a fost cucerit 
Constantinopolul. Dar eu ştiu că nu e mort. Şi îl vreau înapoi. 

In primul moment, vocea ei sună ca cea a unui copil supărat 
pentru că i s-a luat jucăria. Apoi, însă, Saga simţi nuanţa de 
disperare profundă. Lăsa impresia că mai spusese aceleaşi 
cuvinte în cu totul alte împrejurări, tânguindu-se şi plângând, în 
clipe de cea mai mare durere. Dar mai era ceva: o îndârjire care 
stingea orice împotrivire. 

— Sunt convinsă că Gahmuret este prizonier, undeva prin 
ţările necredincioşilor. lar eu îl voi elibera. 

— Cu cele câteva zeci de mercenari de afară? întrebă Saga. 

Violante se strâmbă cu dispreţ. 

— Nu. Cu o armată. Spuse aceasta pe un ton atât de sec, ca şi 
când nu ar fi fost ceva deosebit. Probabil se gândise de atât de 
multe ori la aceasta, încât gândul îi devenise ceva de la sine 
înţeles. 

Saga simţi furia contesei, dar nu împotriva ei, ci a lumii în 
ansamblul ei. Spre deosebire de seara aceea la focul de tabără, 
acum Violante nu avea chef de palavre. Era hotărâtă să-şi 
impună voinţa. Nu lăsa nicio îndoială că aici ea avea cuvântul 
hotărâtor şi că decidea singură tot ce era de făcut. Saga nu era 
decât unealta ei, la fel ca Zinder şi ca toţi cei de acolo afară, din 
umbra molizilor. 

— A fost o cruciadă, care mi-a luat soţul, spuse Violante. Şi o 
să mai fie una, care o să mi-l aducă înapoi. 

— Ce cruciadă? 

— Cruciada ta, Saga. De aceea, am nevoie de tine. Vei 
predica pentru mine. Vei face oamenii să te urmeze - peste 
mare, în Ţara Sfântă. La Gahmuret. 


Unii cred că ea şi-a pierdut minţile, auzi Saga cuvintele spuse 
de soldat. Şi dintr-o dată nu mai părură atât de exagerate. 

Dar o privire în ochii Violantei a fost suficientă, ştia că 
lucrurile nu erau atât de simple. 

— Eşti surprinsă, constată contesa zâmbind. Ai crezut că sunt 
o secătură, dar n-ai crezut că sunt nebună, nu-i aşa? 

— Poate că da. 

— Ah, o pornire de sinceritate! Violante bătu din palme, 
prefăcându-se entuziasmată. 

— Nu este o extraordinară ironie faptul că cea mai bună 
mincinoasă din lume este mai sinceră cu mine decât sfetnicii şi 
lacheii mei? Doamne-Dumnezeule, până şi Zinder se străduie să 
ascundă ce crede, de fapt, despre mine. Ca şi când n-ar ajunge 
să te uiţi la oamenii lui şi să le citeşti adevărul în ochi! 

„Este singură, se gândi Saga consternată. Se simte singură şi 
caută o aliată. Dar, s-a gândit, totuşi, la minei” 

— Ce planuri aveţi, mai exact? 

— O să pornesc o cruciadă în Ţara Sfântă. O cruciadă, cum n- 
a mai fost niciuna până acum. Deschise larg braţele. — O 
cruciadă a fecioarelor, Saga. Niciun bărbat. Numai femei tinere, 
sănătoase, cu inima curată şi în bună formă. Care încă n-au 
născut copii. Şi care n-au mai mult de douăzeci de ani. 

Sagăi, imaginea i se păru mult prea ireală, pentru a o lua 
imediat în serios. In primul moment, aproape avea ceva comic. 

— N-ai decât să râzi. Indiferenţa Violantei era sinceră. Şi alţii 
au făcut la fel. Dar niciunul nu te cunoştea pe tine. Niciunul nu 
ştia de ce eşti tu în stare. Eu am crezut mai întâi că ar fi de- 
ajuns să fac o predicatoare dintr-o femeie ca Gunthild - când 
vorbeşte de Dumnezeu, cioara asta bătrână e ca o flacără, cum 
nu ţi-ai putea închipui -, dar pe urmă am dat de tine. Şi am ştiut 
că tu eşti cea care mă va ajuta să realizez totul. Tu eşti, cu 
adevărat, o aleasă, Saga. 

— Nu înţeleg, articulă încet Saga. Lupta din greu să-şi 
păstreze în cap măcar jumătate din întrebările pe care le avea. 
— Nu înţeleg ce să facă femeile... fetele în Ţara Sfântă? Să 
elibereze lerusalimul? Să poarte războaie, pe care mii şi mii de 
cavaleri le-au pierdut? 


Violante căzu puţin pe gânduri, pe urmă privi prin ambele 
ferestre ale trăsurii şi se asigură că nimeni nu trăgea cu 
urechea. 

— La început, am crezut că n-am să am nicio bătaie de cap cu 
tine. M-am gândit că te-aş putea plăti şi, în schimb, tu vei face 
ce îţi cer eu. Fără întrebări, fără conştiinţă. Dar, mai târziu, am 
intrat pentru prima dată în pielea ta la un iarmaroc în Nord. Tu 
poţi fi o saltimbancă, le scoţi oamenilor banii din buzunar, şi, pe 
deasupra, ei se simt fericiţi s-o facă - dar tu nu faci asta pentru 
a le lua banii. Aşa e, sau nu? 

Violante schimba temele tot atât de repede ca toanele ei. 
Saga îşi dădea osteneala să ţină pasul cu ea. 

— Banii îi lua întotdeauna tatăl meu. Toată familia trăia din ei. 
Şi din ce, oare, trăiesc ei astăzi? se întrebă Saga. Astăzi, când 
nici Faun, nici eu nu mai suntem cu ei? îşi reprimă gândurile. 
Pentru mine era, mai degrabă... nu ştiu. Cred că ceva ca o 
provocare. Niciodată nu m-am gândit la asta. 

— Fireşte că te-ai gândit, o contrazise Violante. Multe nopţi 
de-a rândul. 

Saga tăcea. 

— N-am dreptate? 

— Nu-mi plăcea ce-mi dădea prin cap. 

Violante zâmbi triumfător. 

— Că faci acest lucru cu plăcere! Aşa e, sau nu? Îți place să 
minţi oamenii. Nu meritau mai mult! Nu faci decât să le spui ce 
vor ei să audă. 

— Spiritul minciunii nu poate decât să întărească închipuirile 
lor, dar nu să le creeze cu totul. 

— Şi tocmai aceste închipuiri sunt ceea ce ne va fi nouă de 
folos, spuse Violante cu înfocare. Tu o să le povesteşti acestor 
fete ceea ce ele au ştiut întotdeauna în taină. Că trebuie să-şi 
rupă lanţurile. Că sunt menite unei vieţi superioare celei a 
mamelor lor, care s-au cocoşat spetindu-se în câmp, în grajd şi 
la maşina de gătit. Că sunt alesele Domnului, cu inimi mai 
curate decât ceilalţi - cu siguranţă mai curate decât ale 
bărbaţilor care se ţin după ele, le pândesc şi fac din ele mamele 
unor ţânci zgomotoşi, fără să le întrebe dacă ele vor asta. 


— Cuvintele Voastre par să arate că urâţi bărbaţii. Şi, totuşi, 
vreţi să riscaţi totul ca să-l aduceţi înapoi pe propriul Vostru soţ? 

— Ar fi trebuit să-l cunoşti, ca să înţelegi. 

— Chiar dacă eu aş putea să fac ce-mi cereţi... Dacă eu aş 
putea să le ameţesc că ar fi spre binele lor să Vi se alăture în 
cruciada Voastră şi să meargă cu Voi în Ţara Sfântă... la ce bun? 
Cum poate asta să Vă aducă înapoi soţul? 

Trebuia să se silească pentru a nu taxa pur şi simplu cuvintele 
Violantei ca pe ceva absurd. În situaţia, ei nu-i rămânea altceva 
de făcut decât să ia în serios planurile contesei. 

— Vreau să-ţi dezvălui adevărul, Saga. Eu nu-l pot elibera pe 
Gahmuret nici cu o mână de mercenari, nici cu o mie de femei 
credincioase - nu din mâinile sarazinilor! Ceea ce îmi trebuie, de 
fapt, este sprijinul ordinelor cavalereşti creştine în Ţara Sfântă. 
Templieri, loaniţi, Ordinul German... unul din ele sau, mai bine, 
toate trei. Dacă reuşesc să-i atrag de partea mea, atunci totul 
este posibil. Cu condiţia ca eu să-l pot convinge înainte pe Papa 
de puritatea problemei noastre. 

— Pe Papa! exclamă Saga fără să vrea. 

Violante se plecă în faţă, ochii îi ardeau. 

— Dacă pun pe picioare o cruciadă a fecioarelor, suficient de 
puternică, pentru ca toţi să ştie de ea, atunci Sfântul Părinte îmi 
va da şi el ascultare. El nu poate să-mi refuze sprijinul lui. De 
aceea, nu este nevoie de cincizeci de femei, nici de cinci sute. 
Mii, Saga! Dacă voi urca la Veneţia pe corăbii mii de femei şi le 
voi trece marea spre Orient, Sfântul Părinte nu va mai avea 
altceva de ales în afară de a-mi acorda protecţia sa. Templierii, 
loaniţii şi membrii Ordinului German sunt mâna sa executivă, 
sunt sabia sa în Ţara Sfântă. Dacă papa mă sprijină, mă vor 
sprijini şi ei. Cele trei ordine se duşmănesc, dar atunci când o 
cauză unică, un ţel măreț le uneşte, atunci nimeni nu le poate 
face faţă. Zidurile sarazinilor se vor prăbuşi, imperiul lor se va 
preface în cenuşă. 

Faptul că ea declama aceste planuri într-o diligenţă zăbrelită, 
undeva prin pădurile germane, cu atâta convingere, de parcă ar 
fi stat la picioarele Sfântului Scaun, aducea a demenţă. 

— Şi toate acestea, pentru a elibera din captivitate un singur 
om? întrebă Saga cu o voce stinsă. 


— El nu e un oarecare. 

Acum Saga nu mai evita privirea contesei. Încerca să citească 
în ochii Violantei. 

— O cruciadă din dragoste? şopti ea, şi, pronunţând aceste 
cuvinte, deveni, în sfârşit, conştientă de proporţiile reale ale 
acestei nebunii. Vreţi să riscaţi ca toate aceste fete să meargă 
spre moarte numai pentru ca Voi să Vă recăpătaţi soţul pe care-l 
iubiţi? 

Violante împinse uşa şi o deschise. 

— Şi cum e cu tine, Saga? Cât de departe vei merge din 
dragoste pentru fratele tău? Vei arunca tu mii de vieţi pentru a-l 
salva? 

Se scurse un timp. Se priviră în tăcere. 

Violante ieşi şi trase zăvorul. 


Executia lui Faun 


La două zile după ce Saga se luptase în faţa uşii temniţei cu 
cei doi paznici ai ei, aceştia veniră la Faun în celulă. Cei doi au 
venit dimineaţa devreme, bărbatul tânăr şi cel mai în vârstă, şi, 
în timp ce unul îl ţinea pe Faun în şah, celălalt îi arăta vânătăile 
şi rănile. Pe urmă fu rândul tovarăşului lui. Faun stătea cu vârful 
sabiei la gât şi trebuia să privească cum aceştia îi arătau fiecare 
zgârietură, fiecare crustă de sânge şi fiecare loc colorat verde- 
albastru. 

Totodată, ei i-au promis că va afla curând cum se simt 
asemenea răniri. O să fie deosebit de atenţi ca el să se poată 
transpune în amândoi, nu numai într-unul din ei. Asta i-o 
datorau lui şi surorii sale, nu-i aşa? 

Când îşi puseră în aplicare ameninţarea, Faun avu senzaţia că 
pumnii şi loviturile de picior nu se vor mai sfârşi niciodată. 

După ce trecu totul, zăcea în propriul sânge şi în vomă, 
murdar şi plin de răni. În timp ce-l loveau, soldaţii nu scoseseră 
nicio vorbă, ca şi când înainte se spusese tot ce era important. 

Când au închis în urma lor uşa temniţei, noaptea, apoi ziua şi 
iarăşi noaptea s-au scurs într-un ritm rapid. În tot acest timp, 
Faun n-a făcut nicio mişcare. Uneori gemea uşor. Cel mai mult 
şi-ar fi dorit să fi murit. 

Mai târziu, nu mai ştia exact când s-a ridicat cu greu şi s-a 
târât până la uşă. Acolo se adunaseră mai multe vase de lemn 
cu mâncare, între timp roase de şobolanii care-i ţineau de urât 
în temniţă. Faun goni bestiile negre şi-şi îndesă cu lăcomie în 
gură resturile de mâncare. Pierduse doi dinţi, al treilea se mişca 
şi mestecatul pâinii tari şi cărnii aţoase era o tortură. Ochii îi 
erau atât de umflaţi, încât vedea totul ca prin ceaţă. Poate că îi 
spărseseră şi nasul, sau poate că nu - durerea nu făcea nicio 
deosebire. 

Apa stătută din căni îi părea apă de izvor, atât de însetat era. 
Poate că paznicii urinaseră în ea, dar nu prea credea că făcuseră 
aşa ceva. Îşi luaseră partea de răzbunare şi de distracţie. 

„Mulţumesc mult, Saga”, se gândi el, dar fără prea multă 
amărăciune. Prima oară îi apăruse din nou în gândurile sale, 


apoi se îndreptase spre el prin vălul de durere şi îi făcuse semn 
să vină după ea. 

Dar încotro? 

Şi cum? 

Au mai trecut nişte zile. Erau şapte nopţi de când o văzuse pe 
Saga ultima oară. Durerea încă mai muşca peste tot în corpul 
lui, şi deseori se trezea crezând că şobolanii rodeau din el cu 
dinţii lor galbeni. De fapt, ei se temeau mai mult de el decât 
invers, şi niciunul nu îndrăznea să se apropie de el la mai mult 
de un pas. Ce îl durea atât de tare erau sângerările şi rănile 
deschise, deşi credea că nu şi-a rupt nimic. Poate că aceasta 
fusese intenţia, sau poate întâmplarea. În orice caz, niciunul din 
soldaţi nu şi-a mai făcut apariţia la el ca să recupereze 
pierderile. Ei îi plătiseră ceea ce le făcuse lor Saga. Bănuia că, la 
mijloc, era vorba cu mult mai puţin de petele lor albastre şi de 
zgârieturi, cât de umilirea de a fi fost astfel aranjaţi de o femeie. 
Cu siguranţă avuseseră parte la corpul de gardă de multă bătaie 
de joc din partea camarazilor lor. 

În cea de a opta zi, Faun a primit o nouă vizită. 

Când s-a deschis uşa şi au intrat doi soldaţi, el a crezut mai 
întâi că se înşelase şi că torţionarii lui se întorseseră. Între timp, 
dintele care se mişca durea mai groaznic decât rănile rămase de 
la ceilalţi doi pierduţi, dar treptat totul începea să se vindece. Ar 
fi păcat, îi trecu prin minte, să strice acum iar totul. Începuse cu 
exerciţii simple ca flotări. Înainte tatăl său îl silise să facă 
aceasta, pentru a-l pregăti pentru eforturile fizice din meseria de 
saltimbanc; acum aproape că îi era recunoscător pentru cât îl 
chinuise. În caz că va mai ieşi vreodată de aici, nu voia să se 
clatine în cârje, trecând prin poarta cetăţii. 

Cei doi soldaţi care luaseră poziţie la dreapta şi la stânga uşii 
nu erau aceiaşi de săptămâna trecută. Il priveau cercetător, cu 
un amestec de curiozitate şi aroganță, dar nu se pregăteau să-l 
atace. 

În urma bărbaţilor apăru un băiat, de cel mult zece ani. 
Nikolaus von Lerch moştenea părul blond deschis al mamei sale, 
chipul îi era plin de pistrui. Purta o îmbrăcăminte de culoare 
deschisă, simplă, din in brodat, pantaloni strâmţi, o tunică şi, 
agăţat de o curea îngustă, un pumnal care, pe el, părea tot atât 


de mare ca o sabie scurtă. Teaca era veche şi uzată - o 
moştenire, bănui Faun. Poate o amintire a tatălui pierit, contele 
Gahmuret. 

— Tu eşti fratele mincinoasei, constată micuțul. 

Faun vru să se ridice, dar unul dintre soldaţi făcu semn cu 
lancea în direcţia lui şi-i porunci să stea jos. Faun ridică o mână, 
liniştindu-l, şi rămase ghemuit pe paiele lui murdare. Acum el şi 
fiul contelui erau aproape la aceeaşi înălţime a ochilor. Nikolaus 
era scund pentru vârsta lui şi avea o constituţie neobişnuit de 
delicată. Pielea lucea străvezie. Adulții îl puteau considera un 
copil drăguţ. 

— Să nu mă întrerupi! se răsti Nikolaus la soldatul care îl 
respinsese pe Faun. Straja înţepeni cu privirile drept înainte. 

Băiatul se întoarse din nou către Faun. 

— Şi acum tu trebuie să-mi răspunzi la întrebări. Tu eşti 
prizonier şi prizonierii trebuie să se supună. 

Faun tocmai voia să-i explice că nu pusese nicio întrebare, ci 
doar făcuse o constatare. Dar apoi dădu din cap. 

— Saga este sora mea, este adevărat. 

— Şi care e numele tău? 

— Faun. 

— Pe mine mă cheamă Nikolaus. După o scurtă ezitare, 
adăugă: Acum eu sunt stăpânul cetăţii Lerch. 

— Unde este contesa? 

— A plecat. 

— Şi sora mea? Pumnii lui Faun se strânseră în pământul de 
pe lângă paie. Ce aţi făcut cu ea? 7 

— A plecat şi ea, spuse fiul contelui. Impreună cu mama mea. 

— A plecat? Unde? 

Micuţul îşi încreţi fruntea, imitând un adult. 

— Tu n-ai voie să-mi pui întrebări. Eu sunt stăpânul cetăţii 
Lerch. Tu eşti prizonierul meu. 

Lui Faun îi stătea pe limbă o replică potrivită, dar o înghiţi în 
el fără chef. 

— Deci, Saga trăieşte, conchise el. 

— Şi tu ştii să minţi? izbucni pe neaşteptate Nikolaus. Era clar 
că era întrebarea care îl mânase aici. 

— Nu, spuse Faun. 


Băiatul îl măsura cercetător. 

— Asta a fost o minciună? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Te-am întrebat dacă şi tu poţi să minţi la fel de bine ca sora 
ta şi ai spus că nu. Ar putea fi adevărul, dar şi o minciună. Şi eu 
n-aş putea observa, pentru că asta ar însemna că tu poţi să 
minţi tot atât de bine ca sora ta. 

Nikolaus vorbea extrem de repede şi, după săptămânile de 
singurătate în temniţă, Faun avea dificultăţi în a-l urmări. Avu 
nevoie de câteva secunde până se lămuri ce voia să spună 
băiatul. Nu părea ceva ce ar spune un băiat de zece ani, 
obişnuit. Martha, sora lui de opt ani, vorbea cu totul altfel. Poate 
era mai bine să nu subaprecieze fiul de conte. 

— Aveţi dreptate, spuse el cu diplomaţie. Dacă eu aş fi un 
mincinos tot atât de bun ca Saga, tot ce aş spune ar putea fi 
minciună. Dar nu m-aţi crede, adăugă el. In orice caz, nu, atâta 
timp cât nu vreţi să mă credeţi. 

— De ce ar vrea cineva să fie minţit? întrebă nedumerit 
Nikolaus. 

— Cu adulţii aşa se întâmplă, câteodată. 

Băiatul căzu pe gânduri şi, o clipă, cugetă cu o mină serioasă. 
Când nu reuşi să ajungă la o concluzie care să-l mulţumească, 
alungă gândul şi anunţă: 

— O să mă înveţi tu. Cum se minte. Bine de tot, aşa ca toţi să 
mă creadă. 

— Dar eu nu pot. 

— Pot să poruncesc să fii omorât. 

Acum Faun trebuia să fie foarte precaut cu ce urma să spună. 

— Vă rog să mă iertaţi, Domnule, - şi cuvântul acesta abia a 
putut să-l scoată pe gură - dar, eu nu sunt un mincinos ca Saga. 
Ea s-a născut cu acest talent. Eu nu. Dacă ar fi fost altfel, v-aş fi 
îndeplinit cu plăcere dorinţa. Dar aşa cum stau lucrurile, nu pot. 

— Tu mă minţi. Asta înseamnă că tu poţi să minţi. Băiatul 
zâmbi obraznic. Mama mea spune că ea îşi dă imediat seama 
când o minte cineva. Şi eu la fel. 

— Dar recunoaşteţi şi adevărul? 

Nikolaus încremeni. 


— Dacă ştiu când cineva mă minte, atunci ştiu şi când spune 
adevărul. Dintr-o dată, băiatul devenise nesigur şi privea înjur, 
spre cei doi soldaţi, căutând ajutor. Nu-i aşa? 

— Desigur, Domnule, spuse plictisit unul dintre cei doi. 

— lertaţi-mă încă o dată, Domnule, se rugă Faun, care avea 
deja sentimentul că de ceea ce va spune atârnă viaţa lui. Este o 
greşeală. Minciuna poate fi opusul adevărului, dar adevărul nu 
este în niciun caz întotdeauna opusul minciunii. Asta afirmase 
odată Saga, şi lui i-a trebuit un timp până să se lămurească ce 
voise ea să spună. 

Cu toate acestea, acum fiul contelui era complet năucit, iar în 
acelaşi moment Faun a înţeles că nu era un lucru bun. 

— Tot ce spui este o minciună, bâigui micul stăpân al cetăţii 
Lerch. Aceasta este dovada că tu ştii să minţi. lar tu ai să mă 
înveţi şi pe mine. Scurmă cu un picior în paie, apoi le bătători. 
Mâine vin iarăşi. Până atunci poţi să te gândeşti cum poţi face 
din mine cel mai bun mincinos din lume. 

— Dar, Domnule, eu... 

— Mâine, îl întrerupse Nikolaus arogant. 

Făcu un semn străjilor şi părăsi temniţa. Bărbaţii îl urmară. 
Uşa temniţei se închise. 

Faun auzi cum se pierdea în depărtare pisălogeala băiatului. 

XXX 

În ziua următoare, a noua de la ultima întâlnire a lui Faun cu 
Saga, Nikolaus se întoarse. Până în acel moment, Faun sperase 
în taină că micuțul şi-ar putea pierde interesul pentru el, aşa 
cum fac, de obicei, copiii. 

— Ei? întrebă Nikolaus, după ce cei doi soldaţi sc postară 
lângă uşă. Faun stătea în paie, cu spatele spre perete, pentru că 
se temea că va trebui să se apere. De sus, prin deschizătura 
ferestrei pătrundea lumina palidă a zilei ca un ghimpe aprins. 

— Eu nu sunt mincinos, spuse. 

Băiatul nu se osteni să-şi ascundă furia. Îşi strânse pumnişorii. 
Sub pielea sa subţire venele se conturau albastre şi verzi. 

— Vreau să mă înveţi, ceru. 

— Dacă aş putea, V-aş învăţa. 

— Atunci, învaţă-mă, te rog! 


Privirea lui Faun aluneca nervos de la un soldat la altul. Pe 
feţele lor putea citi plictiseală, dar nici urmă de simpatie. „Nu e 
bine, îşi zise Faun. Deloc nu e bine”. 

— Dar înţelegeţi, Domnule, mai încercă el încă o dată. Aş fi 
putut, pur şi simplu, să spun că vă învăţ totul. Şi ce-ar fi fost 
atunci? Aţi fi descoperit destul de curând că asta era, într- 
adevăr, o minciună. Şi atunci m-aţi fi pedepsit pe bună dreptate. 

— Vezi, strigă băiatul entuziasmat, şi acum vocea nu mai 
părea deloc a unui copil. Tocmai ai recunoscut! Poţi să minţi! 

— Eu... 

Nikolaus sări la el şi, o clipă, Faun crezu cu adevărat că 
micuțul voia să se bată cu el. Dar fiul de conte rămase lao 
depărtare de un braţ de el, puse mâinile în şold şi privea 
sfidător. 

— Ori faci din mine un mincinos, ori o să mori, spuse el. 

Faun nu spunea nimic. 

— Deci? 

— Aş putea să încerc... 

Micuţul scoase un strigăt de bucurie şi se învârtea în cerc. 

— Dar n-ar avea niciun sens. 

Nikolaus îşi luă avânt şi-i trase un pumn în faţă lui Faun. 

Ţeasta lui Faun zbură înapoi. Faun se izbi cu ceafa de perete. 
Timp de trei, patru bătăi de inimă, tot ce era în jur se estompă. 
Când putu din nou să vadă, îşi dădu seama că Nikolaus sângera. 
Pielea albă a dosului palmei plesnise în izbitura cu pomeţii lui 
Faun. 

Băiatul stătea locului şi răcnea atât din cauza surprizei şi a 
furiei, cât şi de durere. 

Soldaţii se apropiară în fugă, unul îl înşfacă pe Faun de braţ 
şi-l ridică brutal. Celălalt se aplecă asupra lui Nikolaus şi voia să- 
i examineze rana. 

— Lasă asta! strigă băiatul şi-l împinse la o parte. Pe tunica 
bărbatului rămase o amprentă roşie, de mână ca o emblemă. 

Soldatul care-l apucase pe Faun lăsă să-i cadă lancea şi cu 
mâna liberă trase pumnalul. Faun simţi pe beregată oţelul rece. 

— Domnule? întrebă soldatul, privindu-l pe Nikolaus. 

— Ce? răspunse sâcâit băiatul. 

— Să-l... vreau să spun, vreţi ca el să moară? 


Nikolaus înţepeni, ochii i se măriră şi se rotunjiră. Întrebarea 
nu era neaşteptată, dar, odată pronunţată, părea să-l ia prin 
surprindere. 

— Să moară? repetă el stins. 

— Da, Domnule. 

Privirea micuţului căzu iarăşi pe rana sa. Apăsa mâna stângă 
pe dosul mâinii drepte. Fire subţiri de sânge se prelingeau 
printre degete. Faţa îi era şi mai palidă, buza de jos începu să-i 
tremure. 

— M-ai rănit, şopti buimăcit în direcţia lui Faun, ca şi când era 
ceva absolut inimaginabil. 

— Domnule, eu nu am... 

— Ţine-ţi gura! porunci soldatul şi apăsă şi mai tare pumnalul 
la gâtul lui Faun. 

Nikolaus lăsă în jos mâna stângă. Faun era uimit cât sânge 
putuse curge dintr-o piele atât de deschisă la culoare. Era o 
rană inofensivă, aşa cum fac copiii în goană. Acum Nikolaus 
ridică mâna în dreptul ochilor şi o examina din toate părţile. 
Apoi şi-o apăsă pe gură şi supse sângele din rană. Soldatul se 
încruntă dezaprobator. 

— Domnule, rana Voastră trebuie îngrijită. 

Nikolaus nu-l luă în seamă. Absent, îşi mânjea cu propriul 
sânge bărbia şi obrajii. Curând, feţişoara lui de copil arăta ca o 
mască respingătoare. lar el continua să-şi sugă pielea plesnită, 
privind pe deasupra mâinii în gol. 

— Să moară, spuse în cele din urmă. Partea inferioară a feţei 
lucea de sânge, până şi dinţii din faţă erau roşii. Dar nu aici, jos. 

Tăişul pumnalului rămăsese la beregata lui Faun, dar nu 
intrase în piele. 

— O execuţie în toată regula, spuse băiatul, şi acum mina sa 
se lumină. Afară, în curte. 

Soldatul cu pata de sânge dădu din cap sacadat. 

— Cum porunciţi, Domnule. 

— Chiar acum! Nikolaus părea tot mai încântat de ideea lui. 

— Şi ce facem cu indicaţiile mamei Voastre? îndrăzni celălalt 
să obiecteze. Că individul trebuie să rămână în viaţă? 

— Contesa nu e aici, spuse băiatul fără a fi impresionat. Sau 
poate o vezi tu pe undeva? 


— Nu, Domnule. 

— N-ar fi vrut să sângerez, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, nu, Domnule. 

— Atunci faceţi ce spun. 

— Da, Domnule. 

Faun era ca ameţit. Cuvintele sunau atât de îndepărtat, de 
parcă nu l-ar fi privit pe el. 

— Te condamn la moarte, anunţă băiatul, arătând cu mâna 
însângerată spre el. Ridicaţi-l, în curte! le ordonă soldaţilor. Să i 
se taie capul! 

XXX 

Faun asistase înainte deseori la execuţii, stătuse în rândurile 
din faţă şi privise vrăjit condamnatul, cum era adus, silit să 
îngenuncheze şi să-şi lipească obrazul de butuc. Unii urlau ca 
traşi în ţeapă, alţii nu scoteau o vorbă. Sângele scurs din 
abundență şi trunchiul decapitat nu arătau altfel ca la o găină 
tăiată, iar Faun şi Saga se întrebaseră de multe ori dacă cel 
decapitat ar mai fi putut face câţiva paşi în cerc, dacă ar fi fost 
lăsat. 

Pentru copii, acestea erau întrebări importante, care îi 
preocupau ore în şir. Mai târziu, când înţeleseseră cât de 
periculoasă putea fi viaţa pentru menestrelii ambulanți şi cât de 
îngrădite le erau propriile drepturi, fascinația lor trecuse cu 
timpul într-o greață plină de presimţiri. Văzuseră cât de repede 
şi fără vină trecuseră alţi saltimbanci graniţa de la om fără 
drepturi la om în afara legii. 

Înalţii domni nu oboseau să născocească noi pedepse şi 
deseori le celebrau cu interesul cuvenit unui spectacol, care 
făcea ca mutarea unui saltimbanc de pe scenă pe butuc să 
apară aproape ca inevitabilă. 

Gloatei îi era totuna - executarea unui condamnat amuza 
masele tot atât cât dansul Sagăi pe funie. Mai întâi, senzaţii tari, 
apoi perspectiva vărsării de sânge. Saga spunea deseori că cel 
mai bun spectacol al ei ar fi cel în care s-ar prăbuşi murind. 
Despre aşa ceva oamenii ar vorbi luni de zile. 

Acum Faun stătea între cei doi soldaţi, în curte, şi aştepta 
propriul mare spectacol. Un huruit ca de butoi cu vin rostogolit 
se auzea din ce în ce mai aproape. Privind în direcţia 


zgomotului, văzu un servitor care împingea de-a dura butucul. 
De undeva, o slujnică aducea un coş. Când îi întâlni privirea, 
plecă ochii grăbită. 

În nişele din turnurile clădirii principale se îngrămădeau 
câteva fete. Câţiva servitori se opriseră din treabă. Sus, pe 
creneluri, străjile priveau peste umăr jos, în curte. Noutatea a 
făcut repede înconjurul cetăţii. În fiecare minut, din grajduri şi 
din clădirile alăturate se iveau tot mai mulţi gură-cască, pentru 
a putea arunca o privire spre condamnat. 

Fiul contelui nu era nicăieri de găsit. În timpul acesta, butucul 
şi coşul fuseseră pregătite, dar Nikolaus von Lerch nu apărea. 

Lui Faun i se înmuiaseră picioarele stând între cei doi soldaţi, 
fără a-şi lua privirile de la suprafaţa plină de crestături a 
butucului. În crestături se adunase sânge uscat, acum negru ca 
semnele scrise. Prin minte îi treceau mii de gânduri, înaintea 
ochilor îi licăreau imagini. Fraze spuse cândva sau încă nespuse. 
Figurile se amestecau cu zgomotele, amintirile cu imaginaţia. 
Stătea ţeapăn şi, deşi ştia ce-l aştepta, trăirea cea din urmă abia 
pătrundea până la el. N-o va mai vedea niciodată pe Saga. Şi de 
surorile mai mici îi era dor. Cu totul altfel decât de părinţi. Mama 
sa nu se ridicase niciodată împotriva tatălui tiranic, fusese 
întotdeauna ca o umbră din fundal, rareori consolând, de cele 
mai multe ori repetând papagaliceşte ceea ce producea soţul ei. 
Pe tatăl lui să-l ia dracul! Cum a putut să-i abandoneze pe el şi 
pe Saga? Lui Faun îi era silă că-şi îndrepta ultimele gânduri 
tocmai spre el. Trebui să se silească să-şi alunge din memorie 
figura tatălui. 

Dar iată că dintr-o uşă secundară a palatului apăru fiul de 
conte. Era ambalat într-o discuţie cu un bărbat mai în vârstă, 
corpolent. Faun îl recunoscu pe intendentul cetăţii. Atâta timp 
cât mama sa lipsea, Nikolaus putea avea, potrivit rangului, 
comanda supremă asupra comitatului, dar intendentului îi 
reveneau treburile cotidiene. O execuţie poruncită, peste capul 
său, de un copil de zece ani trebuie să-i fi repugnat groaznic. Ca 
să nu mai vorbim că astfel se încălca o indicație a contesei. 

O clipă Faun se legănă cu o nouă speranţă. Intendentul arăta 
puţin respect faţă de băiat. Mai degrabă i-ar fi tras micuţului o 
chelfăneală. Freamătul slujnicelor, servitorilor şi soldaţilor 


adunaţi acoperea discuţia celor doi. Intendentul gesticula furios, 
în timp ce Nikolaus sta în faţa lui cu umerii căzuţi, evitând 
privirea vârstnicului şi strângând cu mâna stângă dreapta 
bandajată. 

Şi cei doi soldaţi de lângă Faun erau acum atenţi la băiat şi la 
intendent. Unul din ei se străduia să-şi reprime un zâmbet. 

Faun îşi desprinse cu oroare privirile de la Nikolaus şi de la 
intendent. Acolo se hotăra viaţa lui, dar nici el nu ceda atât de 
uşor. Nu rezistase săptămâni de-a rândul în temniţă, pentru ca 
acum să moară din cauza unui băieţel ofensat. 

Faun nu se afla la o distanţă prea mare de peretele din spate 
al cetăţii. O scară îngustă de piatră fără parapeţi ducea sus, la o 
distanţă de zece paşi. Dacă spiritul lui de orientare nu-l înşela, 
dincolo de creneluri se căsca zidul abrupt al muntelui Lerch. Pe 
partea opusă, în dreptul porţii cetăţii, terenul cobora mult mai 
mult. Acolo, în jurul cetăţii, era un şanţ care ajungea până la 
poalele zidului. Faun nu ştia cât de adâncă era apa, dar cu asta 
îşi putea bate capul mai târziu. 

Numără dintr-o privire rapidă străjile de pe creneluri. Prea 
multe, asta era sigur. Cu toate acestea, zidul era singura lui 
şansă. 

Un oftat puternic îl smulse din gândurile care îi umblau prin 
minte. Nikolaus von Lerch, fiul lui Gahmuret, se înfipsese 
tropăind în faţa intendentului cetăţii şi lovea cu amândoi pumnii 
în pântecele impresionant al bărbatului. Intendentul nu se ferea 
deloc, mai degrabă părea că nici nu simte loviturile micuţului. 
Sprâncenele i se împreunaseră de furie. Vorbea întruna, în timp 
ce fiul de conte îl tot lovea urlând, un copil îndărătnic şi răsfăţat, 
care încerca să-şi impună voinţa. 

Faun respiră adânc. Putea să aştepte până era luată o 
hotărâre. Sau putea să joace totul pe o singură carte. 

Intendentul vru să-l apuce de braţe pe băiat, dar Nikolaus se 
desprinse, smucindu-se şi-l lovea mereu în burtă. Bereta 
intendentului alunecă şi-i căzu de pe cap. Avea părul roşu, 
ondulat, rărit spre ceafă. Acum şi ceilalţi oameni din curte 
priveau în direcţia acestui spectacol memorabil. Intendentul 
trebuia să reacționeze în vreun fel, altminteri risca să piardă 
respectul supuşilor săi. Dar Nikolaus era fiul contesei. Dacă ar fi 


procedat prea violent, la întoarcerea Violantei ar fi putut suferi 
consecinţele - şi acestea ar fi fost încă şi mai rele, în cazul în 
care ea nu se întorcea. 

— Eu - vreau - ca - el - să - moară! urla băiatul atât de tare, 
încât putea fi auzit până în cel mai îndepărtat colţ al curţii 
cetăţii. Undeva necheză un cal. O capră, trasă de sfoară de un 
argat, se opri şi nu se mai urni din loc. 

Acum! se gândi Faun. 

Dar mai zăbovi o clipă, nesigur dacă situaţia avea să se 
schimbe în favoarea sa. — Şi ce s-ar întâmpla atunci? în cel mai 
bun caz, intendentul ar porunci să fie dus din nou înapoi în 
temniţă. 

Urletele băiatului se stingeau - şi apoi se porneau din nou, şi 
mai stridente. Bandajul pumnului drept se colorase în roşu, 
loviturile în burta intendentului deschiseseră iarăşi rana. 

Toate privirile erau aţintite asupra groaznicului copil. 

Nimeni nu-l mai băga în seamă pe Faun. 

Dar între timp el făcu altă descoperire: dintr-o a doua uşă a 
clădirii principale venea un slujbaş, care purta cu venerație un 
obiect lung, învelit în catifea roşie. Un capăt de material se 
desprinse şi dădu la iveală vârful unei lame late. 

Era sabia călăului. 

Faun făcu o tentativă, dându-se şovăielnic un pas înapoi. Cei 
doi păzitori ai săi nu reacționară în niciun fel. Urmăreau 
încordaţi deznodământul luptei pentru putere duse între copil şi 
intendent. Grăsanul încercă din nou să înhaţe pumnii agitaţi ai 
copilului şi de data aceasta ajunse să apuce unul. Cel de al 
doilea lovi ceva mai jos - şi aceasta declanşă reacţia. 
Intendentul îşi luă inima-n dinţi şi-i trase băiatului o palmă 
zdravănă. 

Deasupra curţii cetăţii se lăsă liniştea. Toţi stăteau ca 
împietriţi. Nici Nikolaus nu făcea nicio mişcare. Intendentul 
respiră adânc, apoi scoase un oftat. 

Faun se înfrâna cu greu să n-o rupă, pur şi simplu, la goană. 
În schimb, se trăgea încet înapoi, străduindu-se să nu producă 
niciun sunet. Soldaţii nu observară nici acum nimic. Între el şi 
bărbaţii înarmaţi mai erau acum patru paşi, apoi cinci. 

Intendentul se aplecă şi-şi ridică de jos bereta. 


Nikolaus îl urmări cu privirile - apoi îşi luă avânt şi lovi cu 
toată puterea în ceafa bărbatului aplecat. Mulțimea fu 
străbătută de un geamăt, o slujnică scoase un strigăt. Gâfâind, 
intendentul se prăbuşi la pământ, căzu cu toată greutatea sa în 
praful curţii şi zăcea acum la picioarele copilului, ca şi când 
acesta l-ar fi doborât cu o lovitură de sabie. 

Băiatul părea tot atât de surprins ca şi ceilalţi. Nu-şi lua ochii 
de la intendentul întins pe jos, apoi de la pumnul cu bandajul 
însângerat. Faţa îi lucea din cauza lacrimilor, dar nu mai vărsase 
altele noi. Inregistra consternat că tocmai doborâse un adult - şi 
în niciun caz unul oarecare. 

Se agită încoace şi încolo, apoi fugi, împiedicându-se înapoi în 
clădirea centrală. Execuţia fusese dată uitării, la fel şi motivul 
conflictului. Nikolaus fugea de privirile uluite ale mulţimii, fugea 
de propria sa descumpănire. 

Intendentul înjura în gura mare şi se străduia să-şi ridice din 
nou greutatea sa masivă. l-a venit în ajutor un servitor, urmat 
de încă unul. 

Mergând cu spatele, Faun ajunse la scara care ducea sus, la 
creneluri. Mai mulţi oameni din curte se treziră din încremenire. 
Undeva, cineva râdea încet, un altul îi ţinea isonul. Starea de 
spirit încordată se schimbase, iar faptul că acum intendentul, 
roşu la faţă, începuse să urle şi să gesticuleze furibund în toate 
direcţiile, completa scena. Nimeni din imediata sa apropiere nu- 
şi bătea joc de el făţiş, dar pe la marginile curţii veselia 
răbufnea tot mai mult. 

Faun urcase trei sferturi din trepte, când cei doi soldaţi îi 
observară dispariţia. Unul căută în toate direcţiile, iar înjurătura 
trasă îl alarmă şi pe celălalt. 

Faun urcă dintr-un salt ultimele trepte şi ajunse în 
circumvalaţie. O luă la stânga şi goni de-a lungul crenelurilor. Pe 
partea cealaltă, zidul cetăţii şi peretele abrupt al muntelui Lerch 
formau o prăpastie ameţitoare. Dincolo de ea, departe de tot, 
pădurea şi ţinutul colinar se topeau într-o strălucire albastră, 
deveneau una cu cerul de vară, pe care pluteau norişori solitari. 
Faun ar fi dat orice pentru a fi undeva acolo, la orizont, departe 
de această cetate şi de toată demenţa care nu-l mai părăsea de 
săptămâni întregi. 


Trecu în goană mare pe lângă creneluri, se strecură pe sub 
braţele unei străji, dădu înconjur unui turn de observaţie pe o 
balustradă de lemn şi iată-l acum pe zidul din faţă, deasupra 
porţii cetăţii, la o înălţime de două ori mai mare decât statul 
unui om. Aici doi soldaţi i-au barat imediat calea, dar numai unul 
din ei îşi trăsese sabia. Încercând să fugă înaintea lui, s-au 
împiedicat unul de altul. 

Era un obicei larg răspândit, ca străjile cetăților mai mici să fie 
subapreciate. Oamenilor simpli le făcea mare plăcere să se 
distreze pe seama lor, căci erau consideraţi prea proşti pentru 
posturi mai înalte, prea leneşi pentru munca grea la câmp şi 
prea îngâmfaţi spre a trezi compasiunea pentru orele lungi 
petrecute pe creneluri în bătaia vântului. 

Cu toate acestea, cei doi soldaţi îşi dădeau toată silinţa. Siguri 
de victorie, îl încolţiră pe Faun pe circumvalaţie, în timp ce din 
curte răsunau strigăte. Faun încercă acelaşi truc ca înainte: 
prefăcându-se că o ia într-o direcţie, urma să fugă în cealaltă. În 
spatele lui, se pregătea cea de a treia strajă, pe care tocmai o 
păcălise. 

Unul dintre soldaţi reuşi să-l prindă de braţ. Celălalt îndreptă 
sabia împotriva lui, dar nu lovi. Faun lovea în dreapta şi-n 
stânga şi simţea cum bărbatul mai puternic îl strângea şi-l 
smucea în sus. Picioarele îi rămaseră astfel libere, şi atunci el le 
strânse şi lovi cu toată puterea în direcţia bărbatului înarmat. 
Acesta contase pe o tentativă de evadare, dar nu pe o 
împotrivire, primi şutul chiar în piept şi căzu cu spatele de pe 
circumvalaţie. 

Cel de al doilea, care încă îl mai ţinea strâns pe Faun, se 
clătină de pe urma loviturii, se împletici, făcând doi paşi într-o 
parte, fu nevoit să-şi caute un sprijin şi-i dădu drumul lui Faun. 
Acesta îl lovi cu sete dintr-o parte şi se năpusti mai departe. În 
spatele lui, bărbatul care înjura se ciocni de cel de-al treilea. Nu 
le mai trebuia mult ca să-şi împerecheze braţele şi picioarele, 
dar aşa se face că Faun câştigă un avans de cinci, şase paşi. 

Jos, în curte, intendentul urla cât îl ţinea gura, nu numai din 
cauza blamării lui cu puţin timp înainte, ci pentru că, pe 
moment, se apropia următoarea. Dacă acolo, sus, deţinutul 


continua să-i ducă de nas pe soldaţi, eşecul lor s-ar fi răsfrânt 
tot asupra intendentului. 

La capătul circumvalaţiei era uşa joasă, în arc, a unui turn de 
observaţie. Faun se cufundă în lumina crepusculară, rece, din 
interior, cochetă scurt cu scara care ducea sus - aici s-ar fi putut 
apăra mai bine - şi închise uşa în urma sa. Zăvorul era ruginit, 
dar putu să-l tragă. Afară, soldaţii băteau cu pumnii şi cu 
cizmele în lemn, dar uşa rezistă la început. Strigătele deveniră 
puternice. Cele două străji din curte îi ajunseseră din urmă pe 
ceilalţi. 

Dacă Faun socotise bine mai înainte, în faţa lui se mai afla 
acum un singur om. El supraveghea latura dinspre şanţ a cetăţii. 
Ceilalţi porniseră, probabil, din curte, urcând. Trebuia să se 
grăbească. 

Mai zgudui o dată zăvorul, care intră complet în lăcaş, se 
întoarse - şi privi în ochii ultimei străji, care venea în fugă spre 
el prin a doua uşă, de pe cealaltă parte. Acum se aflau, şi unul, 
şi altul, în interiorul turnului strâmt. Din curte nu puteau fi 
văzuţi. 

— Eşti curajos, spuse soldatul. Nu mai era tânăr, după cum îl 
trăda vocea. In contralumina celei de a doua uşi, Faun abia îi 
putea desluşi chipul. Bătrân sau tânăr, avea nişte umeri enorm 
de laţi şi o statură neobişnuit de impresionantă. 

Gâfâitul lui Faun umplea spaţiul îngust. 

Soldatul îşi cumpănea sabia în mână, dar nu ataca. Aştepta în 
faţa uşii deschise spre circumvalaţia din spate şi trăgea cu 
urechea la înjurăturile şi loviturile de pumni ale celorlalte străji. 
Poate că râdea? 

— Călăul ăsta mic seamănă prea mult cu maică-sa, mormăi 
brusc. Să ne ferească Dumnezeu! 

Faun, care-şi încleştase pumnii ca să se apere, rămase 
încremenit. 

— La dracu'! Bărbatul se trase într-o parte, eliberând calea 
spre circumvalaţie. Doar n-o să te omor pentru că te-ai 
împotrivit unui ţânc pisălog! 

După ce încremenise cu respiraţia tăiată, Faun scoase acum 
un oftat de uşurare. Dar tot mai şovăia. 

— Mă laşi să fug? întrebă neîncrezător. 


— Ce te face să crezi? întrebă soldatul. În mijlocul şanţului, 
apa are cea mai mare adâncime. Dacă sari, ai grijă să te 
îndepărtezi destul de zid - la picioarele lui s-a adunat o mulţime 
de murdărie, în care n-ai vrea să ajungi. 

Faun putea acum să-i vadă şi faţa. 

— In locul tău, m-aş grăbi. Uşa asta blestemată n-o să reziste 
la nesfârşit. 

Bănuitor, Faun făcu un pas, apoi încă unul spre strajă. 

— Până la mijloc, ţine minte, spuse soldatul. Apoi se întoarse 
spre uşă şi puse o mână pe zăvor. De cealaltă parte, zgâlţâitul 
se oprise. 

— Mai stai puţin, îl rugă Faun. Sora mea... Ştii ce s-a întâmplat 
cu ea? 

— A luat-o contesa cu ea. 

— Încotro? 

— In călătoria spre sud. La Milano, după cum spun oamenii. 

— Ce ţară mai e şi asta? 

— Un oraş, prostule! în Italia. 

— Italia! Acolo unde e războiul împăratului Otto? 

— Milano e la nord. Impăratul luptă jos, în sud. 

In faţa uşii vocile se auziră din nou. 

— Repede! Acum bărbatul mai în vârstă nu se mai uita la el, 
ci zgâlţâia zăvorul. — E înţepenit! strigă spre uşa de lemn. Şi 
şuieră peste umăr: Dispari odată! Imediat! 

Faun o luă la fugă. Jos în curte, era mare agitaţie. Când ieşi 
din turn în loc deschis, larma se înteţise. Degetele arătau în 
direcţia lui. Înfuriat, intendentul şi-a mototolit bereta şi a dat cu 
ea de pământ. Trei soldaţi erau pe cealaltă scară, care ducea în 
sus, şi în scurtă vreme ar fi ajuns la celălalt capăt al 
circumvalaţiei. Din clădirea centrală un bărbat târa o arbaletă, 
dar înainte de a o putea încorda, Faun era deja de mult departe. 

In curând avea să ajungă la mijlocul circumvalaţiei. Doar 
câţiva paşi. 

In spatele lui uşa se deschise brusc, şi mai multe figuri 
năvăliră în turn. Urlau cu toţii deodată şi încercau să-l 
urmărească pe Faun. De data aceasta au avut grijă să nu se 
stânjenească unii pe alţii în turnul strâmt. Săreau unul câte unul 
afară, pe pasarela de piatră a circumvalaţiei, aţâţaţi de 


strigătele de bucurie ale gloatei, care puteau să le fie destinate 
lor, ca şi lui Faun. 

Faun ajunsese în mijloc. Cei trei soldaţi săreau mai multe 
trepte deodată şi veneau unul după altul pe circumvalaţie. Pe 
doi dintre ei Faun îi ştia: erau bărbaţii care-l snopiseră în bătaie 
în temniţă. 

Se opri, privi în spate, apoi înainte. Acum veneau din 
amândouă părţile. Într-o clipă ar fi fost în mâinile lor. Fără să 
mai stea pe gânduri, se răsuci, se propti cu amândouă mâinile 
de creneluri şi ateriză cu genunchii strânşi pe marginea zidului. 
Soarele cald de vară îi sufla în faţă, părând că vrea să-l trimită 
înapoi, dar Faun nu se lăsă tulburat. O privire în gol. De aici, de 
sus, şanţul cu apă părea îngrijorător de îngust. Prea adânc nu 
putea să fie. Dar destul de adânc, să sperăm. 

Din ambele direcţii soldaţii îi adresau, răcnind, ordine, îl 
înjurau. Faun le trimise un rânjet batjocoritor, apoi se desprinse 
de pe creneluri, împingându-se în ele cu toată puterea. 

In jurul lui nu mai era nimic - aceasta a fost cea mai puternică 
impresie a lui în timpul nesfârşitelor clipe ce au urmat. Nicio 
podea, niciun perete, de care să se poată ţine. Mâinile se agitau 
în gol, încercând să se agaţe de ceva. Dădea neajutorat din 
picioare. Ochii încercau să se îndrepte către ceva, să evalueze 
depărtările. Dar lumea nu era nimic mai mult decât o beţie de 
culori estompată din maroniul murdar al apei de sub el şi 
vârfurile copacilor din pădurea de pe celălalt mal. Doar orizontul 
sclipitor - albastru şi verde şi cenuşiu - rămânea neschimbat, 
dar el nu avea suficientă substanţă pentru a oferi un reazem 
privirilor lui Faun. 

Totul era ameţeală, prăbuşire, panică. 

Apoi izbitura apei. 

Şi o a doua sub ea. 


Soldatul si fata 


Genunchii lui Faun se îndoiră când picioarele i s-au izbit de 
ceva tare. Totul s-a petrecut în acelaşi timp. A căscat gura, a 
scos un strigăt, a înghiţit apă şi n-a mai putut respira. Pentru un 
moment, a avut senzaţia că picioarele i-au fost vârâte în 
pântece prin lovituri de ciocan. 

După doar câteva secunde, înţelese că era doar pe jumătate 
atât de rău - sau nici chiar atât de rău cum ar fi putut să fie. Se 
lovise, într-adevăr, de fundul şanţului cetăţii, dar a fost mai mult 
o buimăceală provocată de atingerea apei reci, frânată de 
nămolul moale, decât o ciocnire de fundul tare al şanţului, 
neatenuată de nimic, ceea ce, fără îndoială, l-ar fi ucis. 

„Nu respira. Scuipă apa. Cască ochii. Recunoaşte ceva, 
desprinde-te. Repede!”. 

Dar picioarele îi erau înţepenite, înfundate până la genunchi 
în nămol. Ceva îl ţinea pe fundul şanţului, aşa i se părea, şi 
pentru o fracțiune de secundă îi trecu prin cap ideea absurdă că 
nu era nevoie de un soldat care să-l omoare, ci putea el singur 
s-o facă foarte bine. 

Trebuia să se scuture de panică, să-şi recapete stăpânirea de 
sine. Acestea nu erau nişte gânduri concrete, raţionale, ci doar 
un talmeş-balmeş de reflexe şi instincte, fantezii ca nişte 
înţepături dureroase, ca şi când creierul i-ar fi fost atacat de 
furnici. Deasupra lui era o limpezime luminoasă, filtrată de 
terciul de murdărie din şanţul cetăţii, un grilaj de raze de soare 
scânteind în apă. Începu să dea din picioare, împroşcă cu apă - 
şi deodată se eliberă. Se ridică la suprafaţa apei într-o erupție 
de noroi lânos şi putreziciuni, tuşi, trase aer în piept, se orientă 
vag după un perete de verdeață de pe mal şi înotă ca nebunul 
până acolo. 

Nu mai privi în urmă, nici măcar în sus, spre creneluri. 
Strigătele îi ajungeau la urechi, dar auzul, ca şi văzul lui încă nu 
se restabiliseră pe deplin. Din toate părţile îl asaltau impresii 
senzoriale, care apoi se spulberau. Il mâna voinţa de a ajunge 
cumva la mal, apoi în desişuri, pentru ca pe urmă să coboare 


muntele prin pădure. Cât mai departe de cetate. Cât mai 
departe de... 

Câini? 

l-a ajuns la urechi, deformat de apă, un lătrat care te înfiora 
până în măduva oaselor. Faun înotă mai departe, cu mişcări 
largi de craul. 

Picioarele îi atinseră din nou pământul, capul îi intră între 
nişte fire joase de pipirig. Nu prea departe, pe podul basculant, 
bubuiau paşi. Faun nu privea nici acum înapoi. Se temea că 
vederea unei duzine de soldaţi cu câini linieri arătându-şi colții l- 
ar fi paralizat pe loc. 

Se împiedica, gemea, cu mucii la nas şi cu noroi în păr lupta 
din răsputeri să se vadă la mal, trecu clătinându-se peste o 
pajişte îngustă şi se afundă în întunericul pădurii. Tufărişul des îl 
trăgea în jos, îi biciuia faţa şi îi atingea mâinile şi picioarele. 
Întunericul îl înconjură fulgerător şi uluitor de stăruitor: lumina 
zilei rămase undeva în urmă, el deveni una cu umbra, una cu 
hăţişurile de nepătruns. Peste tot se rupeau ramuri şi foşnea 
frunzişul. Urmăritorii lui puteau fi aproape de tot, în jurul lui, în 
toate părţile. Dar lătratul câinilor se auzea mai înfundat decât 
înainte, şi Faun se gândi pe jumătate năucit că, probabil, le era 
greu animalelor să-i ia urma după ce el se târâse afară din apă 
şi, probabil, mirosea îngrozitor a alge şi putreziciuni, dar nu a 
pradă umană. 

Nici nu-şi mai vedea propriile picioare, se împiedica şi cădea. 
Se punea din nou pe picioare, mergea mai departe clătinându- 
se, se apăra cu mâinile şi cu picioarele pentru a nu fi înhăţat de 
pădure. Curând pierdu orice simţ de orientare, alerga, pur şi 
simplu, coborând muntele, căci astfel se îndepărta cel mai rapid 
de cetatea Lerch şi de urmăritorii lui. Schelălăielile răsunau prin 
pădure ca în interiorul unei biserici, puternice şi deformate, 
reverberate şi multiplu amplificate. 

La un moment dat, ajunse la o despicătură stâncoasă în 
coama muntelui, se căţără, sări şi se năpusti la vale, o ţinu tot 
aşa, până ajunse la un pârâu. Acum nu-şi mai auzea decât 
propria respiraţie, iute şi sacadată ca a unui animal în panică, 
amestecată cu bubuitul mult prea rapid al bătăilor inimii. Dacă 


mai existau şi alte sunete - câini, strigătele soldaţilor -, acestea 
erau acoperite de zgomotele din lăuntrul lui. 

Îl ademenea ideea de a sări în pârâu şi a se lăsa purtat de el, 
pentru a nu îngăduli linierilor să-i ia urma. Dar se temea că pe 
fundul apei ar putea fi tot atât de mult nămol ca în şanţul cetăţii 
şi că ar înainta mult prea încet. Aşa că trecu prin apă de partea 
cealaltă, văzu că temerile îi erau îndreptăţite şi, ţinându-se de 
rădăcini, ajunse pe uscat. Aici desişul era puţin mai rar, se putea 
fugi mai uşor prin el. 

Când s-a oprit pentru prima oară, cu bustul aplecat înainte, cu 
mâinile sprijinite pe genunchi, nu şi-a amintit mai târziu. L-a 
învins efortul, scuipa apa din şanţ şi fiere în ferigi, încerca să 
respire, îşi inspira propria duhoare şi din nou vomita. 

Fugea de ore-n şir. Majoritatea timpului se ţinea la adăpostul 
hăţişurilor, zgâriat, dar fără membre rupte sau scrântite, ceea 
ce era chiar o minune. Mai auzise până atunci despre asemenea 
evadări în istorisirile înzorzonate ale saltimbancilor, povestite 
între ei. Dar întotdeauna ei avuseseră de luptat doar cu 
urmăritorii lor, nu şi cu regiunea propriu-zisă care stăruia tot 
mai mult ca el să se oprească, să se arunce la pământ şi să se 
lase înghiţit de desişuri, ros până la oase ca un cadavru de 
animal. 

În aceste ceasuri, învățase să se teamă de pădure. Nu aşa ca 
înainte, din cauza primejdiei de a fi atacat de tâlhari la drumul 
mare sau de fiare hămesite, ci numai pentru ceea ce puteau să-i 
facă copacii, tufişurile şi scaieţii. II durea tot ce era vânătaie şi 
zgârietură, iar locurile unde pielea nu era vătămată ardeau ca 
focul, înţepate de urzicile stufoase, printre care trebuia să-şi 
croiască drum. Jura în sinea lui că, dacă va scăpa cu viaţă de 
data aceasta, niciodată nu va mai călca pe sub pomi, niciodată 
în viaţă. Dar bănuia şi el cât mai valorau aceste jurăminte odată 
ajuns în siguranţă şi revenit cu încetul la rațiune, când tot ce 
trăise va deveni o povestioară de saltimbanci, la fel ca multe 
altele, cel mai bine pusă în scenă la un foc de tabără, însoţită de 
bătaia tobelor sau de cântecul delicat al unui flaut de dincolo de 
flăcări. 

Fugea întruna, cât mai departe. 


La un moment dat, a ajuns la marginea pădurii. A observat 
abia când s-a trezit sub cerul liber. La dreapta lui era un gard, 
alături o potecă bătătorită, brăzdată de urme adânci de care. La 
capătul drumului erau case şi colibe joase, acoperite cu 
vreascuri, dar cu hornuri zidite. Aici trăiau oameni. Faun nu era 
sigur dacă era bine sau rău. 

Starea lui era jalnică, dar nu într-atât, încât să se dea bătut. O 
baie - de preferat, caldă, nişte pomezi sau ierburi zdrobite, apoi 
o fiertură cu ochiuri de grăsime în ea. După aceea, ar putea să 
se simtă mai bine. 

Se opri trăgând cu urechea. Nu se auzea nimic, pe urmele lui 
nu era nicio haită de câini. Nici strigăte sălbatice, ameninţări şi 
înjurături dinspre pădure. Se părea că-şi lăsase în urmă 
urmăritorii. 

XXX 

Încă nu se întunecase, dar soarele trecuse mult dincolo de 
vârfuri. Umbre rodeau de la temelie colibele. O clipă, lui Faun i 
se păru că ceva nu era în regulă cu lumina, care într-o parte a 
cerului era prea deschisă la culoare, iar în cealaltă prea 
întunecată. De ce soarele apunea în stânga, şi nu în dreapta lui? 
Dar era încă prea buimac pentru a mai irosi un gând pentru aşa 
ceva. Dacă soarele i-ar fi zâmbit dintr-o gaură de cârtiţă, n-ar fi 
fost deloc impresionat. Avea dureri, era flămând, trebuia să se 
odihnească în sfârşit. 

O porni încet înainte, apoi tot mai hotărât, cu tot corpul 
încordat, gata oricând să se chircească şi să se ascundă în iarba 
înaltă de la marginea drumului. 

Casele erau tot mai aproape, iar din umbra lizierei opuse se 
mai desprindeau câteva acoperişuri. 

Auzi voci, discuţii paşnice în spatele pereţilor de lemn sau de 
zid, amestecate cu behăit de capre, grohăituri de porci şi 
cotcodăcit. Mirosea a troacă de porci şi a grămezi de bălegar. 
Curând descoperi că printre case trecea un drum mai lat, care 
ducea mai adânc în labirintul unei aşezări mari. Ce se vedea aici 
nu era o gospodărie ţărănească, nici vreun cătun amărât, ci un 
sat mare şi foarte populat. 

Şi mai observă ceva, mult prea târziu pentru a face cale- 
ntoarsă. 


În spatele acoperişurilor şi al unei fâşii mai late de pădure, se 
ridica un perete de stâncă asemeni unui val de flux prefăcut în 
stâncă, maroniu şi plin de crăpături. lar pe această stâncă, sus, 
sub cerul luminos al serii de vară, erau ziduri, acoperişuri, un 
donjon şi turnuri. 

Acum înţelese unde ajunsese. 

Fugise în cerc, un cerc larg, în care capătul de la început se 
aşternea ca o umbră peste capătul de la sfârşit. Cetatea de 
acolo, sus, era cetatea Lerch, zidul de stâncă era cealaltă parte 
a muntelui Lerch. lar acest loc, acest sat plin de oameni, care 
puteau în orice clipă să-l descopere şi să-l prindă şi să-l târască 
de acolo, era cea mai mare localitate din regiune, satul în care 
locuiau cei din Lerch, devotați contesei. 

XXX 

Faun se întoarse şi o luă la fugă. Dar nu departe. Se gândea la 
apă, la ceva de mâncat, la câteva ceasuri de odihnă. Mai ales. 

Luptase ore-n şir cu hăţişurile degeaba şi iar degeaba, şi 
acum se afla din nou acolo de unde începuse totul. Nu trebuia 
decât să ridice capul, pentru a vedea cetatea Lerch tronând 
acolo, sus. Cetatea părea să domine lumea întreagă. 

Cât timp să-l fi căutat soldaţii? Poate că abandonaseră de 
mult urmărirea. După scandalul cu intendentul cetăţii, fiul de 
conte părea să-şi fi pierdut interesul pentru prizonierul său. 
Faun se îndoia că ei l-ar lăsa pur şi simplu să fugă, dar chiar şi 
aceasta era o posibilitate. 

„Nu te încrede prea mult”, îl prevenea un glas interior. 

Cu multă grijă dădu ocol caselor la adăpostul lizierei. Aşa ar fi 
putut afla ce drum ducea în sus, spre cetate, şi ce alte poteci 
mai existau pe care soldaţii ar fi putut ajunge în sat. Nu găsi 
nimic ce să-i semnaleze străji. Nimic nu arăta că în apropiere s- 
ar afla acei bărbaţi cu câinii lor. 

Hotărârea fu luată rapid. Nu se mişcă din loc, da nu pentru că 
luase o hotărâre. Mai degrabă îl biruiseră oboseala şi foamea şi 
absurditatea evadării care îl adusese, totuşi, înapoi. Trebuia să 
se odihnească şi poate chiar ar fi reuşit să fure de la una din 
casele din apropiere un codru de pâine sau puţin lapte. 


Găsi aproape de marginea pădurii un hambar pe jumătate 
dărăpănat, care pentru scurt timp putea să-i servească drept 
ascunzătoare. Acoperişul fusese cândva ars şi niciodată refăcut. 

Mai era mult până la lăsarea întunericului, când Faun se chirci 
în dărăpănătura întunecoasă. li chiorăiau maţele, nu atât de 
foame, cât pentru că nu se încredea în tihnă şi conta pe 
descoperirea lui în orice clipă. Se strecurase în cel mai 
îndepărtat colţ al şopronului, între nişte buruieni înalte şi cioturi 
de bârne acoperite de ciuperci. 

O dată cu apusul se iviseră nori şi acum cerul era negru ca 
smoala. Nu se vedea nicio stea, doar semiluna arunca o lumină 
palidă, de dincolo de un abur lăptos. Sătenii se retrăseseră în 
casele lor, sleiţi de munca în pădure şi pe câmpurile de cealaltă 
parte a muntelui Lerch. Faun presupunea că cei mai mulţi dintre 
ei dormeau de mult în colibele lor. În aerul nopţii încă mai plutea 
un miros de mâncare gătită, adus de undeva de peste 
acoperişuri, dar nu se auzea niciun zgomot în afara tropăitului şi 
sforăitului animalelor în ţarcuri. O dată cu vremea somnului, 
peste sat se aşternu liniştea. 

Treptat, se mai destinse puţin, se lăsă pe spate şi privi în 
noapte prin scheletul de bârne. 

Se hotărâse deja de mult ce voia să facă mai departe. Ar fi 
putut să-şi urmeze familia, dar excluse această posibilitate încă 
din momentul în care îi veni în minte. Trebuia să încerce s-o 
găsească pe Saga. Contesa o târa după ea, indiferent care erau 
motivele, dar cu siguranţă el nu va abandona uşor, aşa cum 
făcuse tatăl lui cu ei doi. 

Sute de amintiri îl bântuiau, momente din viaţa unei perechi 
de gemeni, care nu fuseseră niciodată despărțiți mai mult de 
câteva ceasuri. Erau nenumărate lucrurile în care erau diferiţi, 
şi, cu toate acestea, între ei exista ceva ce nu putea fi, pur şi 
simplu, îndepărtat. Ceva ca o legătură invizibilă, care nu fusese 
tăiată atunci când se născuseră. Nu se întreba dacă o va căuta. 
Mai degrabă se întreba cum. 

N-avea niciun ban şi era urmărit de autorităţi. După o zi, două 
de mărşăluit ar fi fost, probabil, în afara oricărui pericol, la urma 
urmei nu era decât un hoţ, nu un ucigaş. Şi, totuşi, nu scăpa de 
grija de a nu fi suficient de rapid. Cum porniseră în călătorie 


contesa şi Saga? În trăsuri? Poate călare? Cum putea recupera 
un avans de zece zile, pe jos şi sărac lipit? 

În minte îi reveneau cuvintele paznicului cetăţii. 

Călătoresc la Milano, după cum spun oamenii. 

Italia. Ar avea nevoie de săptămâni întregi până acolo. Poate 
chiar luni. 

Şi deşi lungimea drumului i se părea incomensurabilă, gândul 
simplu la o ţintă îl umplea de încredere. Işi propuse să se 
odihnească doar puţin şi chiar în noaptea aceasta s-o pornească 
la drum. Nu putea pierde timp. În întuneric putea folosi străzile. 
Chiar dacă soldaţii supravegheau drumurile, în beznă putea 
reuşi să-i evite. 

Nenumăratele zgârieturi şi julituri îi ţesuseră pe trup o fină 
urzeală de dureri. Dar până la urmă nici ele n-au putut să-l 
împiedice să doarmă. 

Când s-a trezit din nou, era în plină zi. 

După ce a trecut de primul fior de spaimă, a înţeles ce îl 
trezise. 

Ţipete. 

Undeva, acolo, afară, un om striga în chinurile morţii. 

XXX 

Faun nu îndrăzni să iasă afară. Se târî în patru labe din 
ascunzătoarea lui, din partea din spate a ruinei, spre intrarea 
din faţă. Hambarul nu mai avea uşi, doar două bârne de 
înălţimea unui om de o parte şi de alta a deschizăturii, cu care 
se mărgineau resturile pereţilor exteriori din lemn. Dacă se ţinea 
destul de jos, nimeni de pe drum nu putea să-l vadă. 

Precauţia lui se dovedi inutilă. Afară nu era nimeni. Hambarul 
ars se afla la marginea pădurii, cele mai apropiate casc la o 
jumătate de aruncătură de piatră depărtare. Clădirile dădeau în 
uliţa satului, dar şi aceasta era părăsită. Vociferările, ţipetele 
furioase şi iarăşi strigătele acelea de durere ale unui bărbat 
veneau dinspre piaţă. De aici şi până acolo trebuia să fie în linie 
dreaptă vreo două sute de paşi, poate chiar mai mult. Probabil 
că toţi locuitorii, care la acest ceas din zi, nu se aflau la munca 
câmpului se adunaseră acolo pentru a asista la torturarea 
bărbatului; mai ales bătrâni şi copii mici. Probabil că în zorii zilei 


cineva fusese țintuit la stâlpul infamiei. După cum urla, probabil 
că locuitorii satului îl încolţiseră zdravăn. 

Toate acestea nu-l priveau pe Faun. Alunecă cu spatele la 
peretele de lemn, supărat pe sine însuşi. Cum putuse să 
adoarmă! La lumina zilei era prea periculos să ia drumul spre 
sud. Acum avea să mai piardă o zi, stând aici şi aşteptând să se 
întunece din nou. 

Strigătele se opriră un timp, pentru ca apoi iarăşi să se 
pornească. Doamne sfinte, ce făceau oamenii aceia acolo? Aşa 
nu răcnea cineva, în care s-ar fi aruncat cu ouă stricate sau 
balegă de cal. 

Faun îşi duse mâna la obrazul stâng şi-şi frecă măselele. Simti 
cum una din ele se mişca, şi imediat durerea îl înţepă în maxilar 
ca un ac înroşit în foc. 

Faun se mai pricepea la lucrurile de felul acesta. Ca mulţi 
saltimbanci, tatăl său se pricepea la scosul dinţilor, şi pentru 
aceasta, în multe locuri, erau întâmpinați cu mult mai cordial 
decât pentru muzica şi acrobaţiile lor. În cazul lui, o bucată de 
şiret era mijlocul cel mai bun şi cel mai simplu, dintele era 
destul de şubred. Singur, n-ar fi reuşit să-şi taie gingia cu o lamă 
de cuţit. 

Dincolo de case izbucniră strigăte de bucurie, urmate de 
hohote de râs şi din nou de strigăte. Pe Faun îl trecură fiorii. S-ar 
fi putut foarte bine ca în locul celui de afară să fie el însuşi. Încă 
nu era în afara pericolului. Teama de a fi descoperit îl apăsa ca 
un guler de piatră. 

Poate că toate chinurile sărmanului om din piaţă erau măcar 
spre binele lui: oamenii din sat fuseseră abătuţi într-acolo. Putea 
folosi prilejul pentru a-şi face provizii pentru fuga lui. Probabil că 
cele mai multe case erau goale, nimeni nu lăsa să-i scape 
spectacolul unei pedepse publice. 

Faun părăsi ruinele cu inima bătându-i cu putere în piept şi 
abia putând să respire. Trecea prin iarba înaltă, aplecându-se 
adânc. Noaptea trecută furase pâine şi lapte dintr-o casă de la 
celălalt capăt al satului, dar azi nu mai voia să se îndepărteze 
atât de mult de ascunzătoarea lui. Urletele de durere erau un 
avertisment suficient. 


Unele case aveau ferestre pe care erau aplicate piei subţiri, 

altele erau complet deschise; într-o zi frumoasă de vară ca 
aceasta, locuitorii scoteau scândurile cu care le închideau 
noaptea sau pe vreme proastă. Faun intră într-una din colibe, 
găsi în faţa vetrei o găină jumulită, câteva bucăţi de pâine şi 
legume din ziua precedentă. Avu grijă să ia doar câte puţin din 
fiecare; de găină nu s-a atins. 
_ In cea de a doua casă, fură o boccea de piele, nimic altceva. 
In a treia casă se servi cu pâine şi cărbuni şi mai luă şi puţină 
carne uscată. La urmă găsi un burduf cu vin, o mică delicatesă, 
din care luă câteva înghiţituri şi restul îl puse la loc. 

In timpul escapadei lui la furat din colibele părăsite ale 
satului, strigătele au încetat, pentru ca, după o scurtă pauză, să 
înceapă din nou. Las un moment dat, oamenii îşi vor pierde 
interesul pentru victima lor şi se vor întoarce în locuinţele lor. 
Cruzimea nu e, la nesfârşit, amuzantă. 

Faun trebuia să dispară, să se întoarcă în ascunzătoarea lui 
de la marginea pădurii. Ajunsese deja la jumătatea drumului, 
când rămase locului şi, pentru prima oară, ascultă cu adevărat 
vaietele celui condamnat. 

Vocea îi suna cunoscut. Era deformată de suferinţă şi 
epuizare, şi se putea să se înşele. Cu toate acestea, se opri. 

Işi rememoră repede drumul de recunoaştere pe care-l făcuse 
seara trecută. Partea de piaţă opusă stâncii cetăţii nu era 
departe de marginea pădurii. Dacă se ascundea în tufele de 
acolo, poate că ar fi reuşit să arunce o privire printre două case 
spre cel osândit. 

Incercă să uite de durerea lui de dinţi, şi schimbă direcţia. Se 
strecura aplecat printre colibe spre copacii din faţă. Satul era 
aproape în întregime înconjurat de pădure, doar spre peretele 
stâncos al muntelui Lerch nu năpădea desişul. Faun luneca uşor 
şi fără zgomot de la un copac la altul, se oprea mereu, 
supraveghea împrejurimile şi se asigura că nu este observat. 

In cele din urmă, ascuns de ferigi înalte până la şold, privi 
spre piaţă. Era vorba mai degrabă de o întretăiere a uliţei 
satului cu mai multe drumuri înguste decât de o piaţă în 
adevăratul înţeles al cuvântului. Stâlpul infamiei era o masivă 
construcţie de lemn. Osânditul era prins în nişte inele ruginite 


de fier. Spectatorii aruncau în el cu murdării şi fecale, îşi băteau 
joc de el şi se distrau grozav, maltratându-l cu bare de metal 
incandescente. Faun se cutremură de oroare văzând cum un 
copil de doar şase-şapte ani îi înfigea prizonierului un cui lung 
de dulgher într-o rană deschisă. Câţiva adulţi îl aţâţau, în timp 
ce alţii îşi întorceau faţa. Osânditul mai scotea doar nişte 
strigăte răguşite, ceva mai mult decât un hârâit chinuit. 

Băiatul se întoarse în grabă la bunica lui, care-l trase de 
urechi şi îl luă de acolo. 

Poziţia lui Faun nu-l favoriza, nu vedea prizonierul decât din 
spate. Bărbatul purta o tunică lungă până la genunchi, pe care 
sângele şi murdăria făcuseră cruste. Picioarele îi erau goale, nu 
era încălţat. 

Implora îndurare cu o voce stinsă. Erau primele cuvinte pe 
care Faun le auzi din gura lui. Orice îndoială îi dispăru imediat. 
Cunoştea vocea. ` 

Corpul lui Faun înțepeni. Işi simțea şira spinării năpădită de 
căldură, care-i pătrunse în creier ca o durere pulsatorie. | se 
făcu greață. Se ţinu cu o mână de tufele de ferigi, pentru a nu-şi 
pierde echilibrul. 

Nu e drept, îl străfulgeră gândul. Nu e/! 

Un strigăt de furie îi urca din piept. Strânse din dinţi atât de 
tare, încât, de durere, văzu negru înaintea ochilor. Trecu un 
timp până să poată gândi mai limpede. 

Nu el, îi răsună încă o dată în creier, ca un ecou al propriei 
sale groaze. 

Era soldatul care-l lăsase să fugă. Bărbatul din turnul de 
observaţie. Probabil că soldaţii de cealaltă parte a uşii auziseră 
ce-i spusese lui Faun. Sau poate doar că cineva ştiuse să tragă 
concluziile corecte. Oricare ar fi fost motivele - omul fusese 
osândit la stâlpul infamiei şi nimănui nu-i păsa că va muri din 
cauza rănilor. 

A ştiut la ce se expunea, îşi spuse Faun. Trebuia să ştie! A 
lăsat să fugă un prizonier. 

Dar oricât încerca să se liniştească, era zadarnic. În cele din 
urmă, se desprinse de priveliştea bărbatului chinuit şi se retrase 
o bună bucată mai în adâncul pădurii. La baza unei surpături 
joase, în umbra unui bloc eratic şi a unui stejar masiv, se aşeză 


chircit. Se ura pentru nepăsarea lui în timpul fugii peste 
creneluri, se ura chiar şi pentru faptul că acum lacrimile îi 
curgeau pe faţă ca unui copil mic. Nimic nu ajuta, nimic nu salva 
viaţa omului osândit. 

Poate când se va întuneca... Poate că s-ar putea furişa în sat 
şi ar încerca să elibereze soldatul. 

„Dar tu ştii că atunci el va fi mort, şoptea un glas din el. Cât 
ar mai putea trăi cu o bucată de fier în trup şi Dumnezeu ştie 
câte alte răni?” 

Privea pierdut la bocceaua cu proviziile furate. Chiar dacă 
aproape că nu avea nicio şansă, îi era dator acelui bărbat măcar 
cu o încercare. 

Când întunericul ieşi din tufişuri şi prin acoperişul de frunze 
noaptea sufla ca o ceaţă neagră, Faun o porni la drum înapoi 
spre sat. De câteva ori se poticni în hăţişuri, după care 
încremenea în beznă, aşteptând lătratul câinilor sau strigăte de 
alarmă de după copaci. Dar nimeni nu se gândea la vreun străin 
pândind în noapte. Aici era un sat, nu o cetate. 

De o parte şi de alta a stâlpului, ardeau făclii. Probabil le 
aprinseseră câţiva ţărani întorşi târziu de la câmp, pentru 
glumele lor pline de cruzime pe seama prizonierului. Dar acum 
nu se mai vedea nimeni prin preajmă. Soldatul atârna inert în 
cătuşele sale de fier. Genunchii se lăsaseră în jos, toată 
greutatea corpului era ţinută de ceafă şi încheieturile mâinilor. 

„A murit! îi trecu lui Faun prin minte. Vii prea târziu! Întoarce- 
te, nu mai poţi să-l ajuţi!” 

In mica piaţă nimic nu se mişca, doar flăcările care pâlpâiau 
produceau o mişcare pe fațadele caselor din apropiere. În 
spatele obloanelor de lemn ale câtorva ferestre, dansa lumina 
lumânărilor în crăpături înguste, din câteva direcţii pătrundeau 
frânturi de vorbe ca un şuşotit între fantome. Străji nu mai erau, 
ceea ce putea fi un indiciu în plus că prizonierul nu mai trăia. 

„Trebuie măcar să mă asigur, se gândi Faun. Este cel mai mic 
lucru pe care îl pot face pentru el. Şi pentru mine”. 

Tocmai când voia să facă o mişcare înainte, ceva se cilinti 
printre tufişuri, nu departe de el. La douăzeci de paşi în stânga, 
acolo unde liziera făcea o uşoară curbă şi se mula în jurul 


flancului satului, întunericul plesni ca o floare din frunzele 
umbrelor şi scuipă afară o siluetă. 

Nu era foarte mare şi foarte suplă, cu nişte pantaloni strâmţi, 
iar capul şi faţa îi erau ascunse sub o glugă, trasă mult deasupra 
frunţii. 

„Fiul lui! se gândi fără să vrea Faun. Sau altcineva, foarte 
apropiat. Cine altcineva ar încerca, la adăpostul nopţii, să 
ajungă pe furiş în apropierea osânditului?”. 

Faun îşi destinse muşchii. Se lăsă şi mai jos în ferigi, 
aşteptând şi observând. 

Silueta trecu ca o umbră peste fâşia de pajişte dintre pădure 
şi casele din faţă, dispăru în umbră pentru puţin timp din 
câmpul său vizual şi apăru din nou, nu departe de stâlp. Acolo 
se opri şi privi cu încordare în jur. Abia apoi făcu primii paşi spre 
prizonier. Din ascunzătoarea lui, Faun observă cu respiraţia 
tăiată cum silueta întinse o mână spre bărbatul osândit. Corpul 
prizonierului nu se mişcă. 

Faun respiră adânc. Era din nou tentat să facă, pur şi simplu, 
cale-ntoarsă şi să dispară în pădure. Avea tot ce îi trebuia. 
Provizii, o ţintă, protecţia întunericului. 

Cu toate acestea, rămase între mănunchiurile de ferigi şi 
aşteptă să vadă ce se va mai întâmpla. 

Silueta îşi lăsă pe spate gluga. La lumina făcliilor se contură 
chipul tras al unei fete. Obrajii şi fruntea îi străluceau, era într-o 
tensiune enormă. 

Îşi legase strâns părul blond, probabil într-o coadă ascunsă 
sub tunică. Doar faţa îi era curată şi fără cusur, ceea ce 
contrasta straniu cu lucrurile ei murdare. Cu toate acestea, ea 
nu părea nici pe jumătate atât de nefîngrijită ca Faun, care 
deveni într-o clipă conştient de câtă nevoie avea de o baie şi de 
haine curate. 

Fata mai privi o dată în jur, înainte de a mai înainta cu un pas 
şi de a atinge soldatul. Faun nu era sigur dacă geamătul pe 
care-l auzise venea de la ea sau de la bărbatul nemişcat de pe 
stâlp. 

„Dispari! vru să-i strige fetei. Cineva o să te descopere. Şi pe 
mine o dată cu tine!”. 


Se ridică încet, desfăcu mănunchiurile de ferigi şi ieşi. În faţa 
grosolanului aparat de tortură fata părea şi mai vulnerabilă. Dar 
în el se treziseră mai puţin instincte protectoare decât, mai 
degrabă, totală buimăceală. Cel mai mult i-ar fi plăcut s-o apuce 
de umeri şi s-o scuture zdravăn. 

Dumnezeule, ce făcea acum fata aceasta? 

Fata îngenunchease pe pământ în faţa bărbatului scăldat în 
sânge de parcă s-ar fi aflat într-o biserică. Se închina, 
împreunase mâinile şi-şi plecase capul într-o profundă 
reculegere. 

Undeva zăngăni o uşă. Răsunară voci. 

Fata nu se mişcă din loc. 

Nervos, Faun bătea pasul pe loc. Casele dădeau în stradă, el 
n-avea cum să vadă dacă se apropia cineva. Dar avea senzaţia 
că vocile devin tot mai sonore. 

Dacă fata nu era de acolo - şi, la a doua privire asupra 
îmbrăcămintei ei rupte, nu mai avu nici două secunde de 
îndoială -, locuitorii satului ar înhăţa-o şi ar răscoli toată 
regiunea în căutarea altor haimanale. Cineva va fi observat că 
se furase mâncare din case şi s-ar porni cu viteza vântului o 
vânătoare de hoţi în toată regula. 

Se auzi un pocnet. Nu departe cineva ciocănea la o uşă, după 
care se auziră nişte strigăte neclare. Faun prinse câteva frânturi 
de cuvinte. Vocile se apropiară din nou, de data aceasta mai 
repede ca înainte. 

Fata privi peste umăr, dar rămase în genunchi. Faun văzu 
cum buzele ei se mişcau mai repede. Voia să-şi termine 
rugăciunea. 

Faun se scutură şi o luă la fugă. 

— Hei! strigă el cu voce înăbugşită şi alergă spre ea tupilându- 
se. Hei, tu! 

Fata îşi ridică îngrozită privirile, şi în aceeaşi clipă Faun 
înţelese ce văzuse ea apropiindu-se: o arătare ponosită din 
pădure, acoperită de sânge şi murdărie uscată, răspândind o 
duhoare insuportabilă, pentru că de săptămâni întregi nu-şi mai 
schimbase hainele. Părul odinioară ras, crescuse acum în toate 
direcţiile, era castaniu închis şi avea o crustă de murdărie. Nu 
prea mai semăna cu Eul său dinainte. 


Dintr-un salt, fata fu în picioare, privind în jur şi trăgând cu 
urechea. 

— Nu! o preveni Faun cu un strigăt înăbuşit. O să trezeşti tot 
satul! 

În dreapta lor, hăuleau nişte glasuri. Păreau glasuri de oameni 
beţi. 

Trei, aprecie Faun, poate patru. Trebuie să se fi apropiat pe 
unul din drumurile laterale, altminteri ar fi observat de mult 
fata. 

— Nu-ţi fac nimic! îi spuse el şi-şi putea închipui cum sunau 
aceste cuvinte în gura lui. În cazul în care ea l-a identificat, în 
general, ca om, probabil că-şi închipuia că voia s-o răpească sau 
s-o violeze. _ 

Faun încă n-ajunsese la stâlp. Intre el şi fată erau şapte sau 
opt paşi. 

Se opri şi ridică ambele mâini, ca să-i arate că n-avea nicio 
armă. 

Fata dădu din cap. Era mută? Ar fi mai bine, n-ar face mai 
mult zgomot decât era necesar, dacă ar prinde-o şi ar târâ-o 
după copaci. 

Faun aruncă o privire spre soldatul de pe stâlp. De aproape 
nu mai exista nicio îndoială că murise. Gâtul îi atârna nefiresc de 
strâmb în deschizătura pentru cap a stâlpului şi marea pată 
întunecată de la picioarele sale nu era cu siguranţă o umbră. 

Fata stătea tot nemişcată în acelaşi loc. Aplecase uşor capul, 
ca pentru a desluşi zgomotele şi vocile care se apropiau. 

Frica o paralizase. Faun ştia cum e asta. Avea înţelegere 
pentru această stare. Dar aceasta nu schimba cu nimic pericolul 
care-i ameninţa. 

Oftând uşor, fugi drept spre ea, sperând că era destul de 
surprinsă pentru a nu opune rezistenţă. 

Fata nu-l lăsă să se atingă de ea. Pufăind furioasă, se strecură 
pe sub mâna lui, făcu un pas înainte şi-l lovi lateral cu cotul. 
Faun nu putu să se ferească. Era încă sleit de pe urma evadării 
sale şi a nenumăratelor răni uşoare. Gemând, se împiedică, se 
împletici în propriile picioare şi se prăbuşi în murdărie. Privi în 
sus şi văzu cizma fetei îndreptată spre el. Işi feri faţa, dar ea îi 
atinse obrazul. Vârful piciorului îl lovi ca un ciocan. 


Faun căzu pe burtă. Scuipă în praf sânge şi încă ceva. Dintele 
care se mişca! O grijă mai puţin. În schimb, toată faţa îi ardea, 
de parcă ar fi fost aruncat pe cărbuni încinşi. 

Fata fugi, o luă înapoi prin partea defrişată dintre case, spre 
lizieră. Clătinându-se, Faun se ridică, privi în jur ca prin ceaţă, se 
orientă şi primul lucru perceput au fost glasurile sătenilor beţi. 
De la un moment la altul, trebuiau să se ivească după colţ. 
Deasupra străzii principale văzu tremurând umbre. Oamenii 
aveau la ei făclii. lată-i! 

Faun ţâşni. Poate că-l văzuseră, poate că nu. Nu va aştepta 
până va fi sigur. Pe lângă soldatul mort. Acum îl vedea pentru 
prima oară din faţă. Faţa cadavrului era acoperită de un grilaj de 
tăieturi, „lartă-mă”, îşi spuse şi încercă să se apere de groaza 
care-l cuprinsese la vederea osânditului. Trebuia să fie mai iute. 
Să ajungă cumva la pădure. 

În faţa lui auzi un bombănit, apoi un foşnet, urmat de un 
sunet înăbuşit. În întuneric, fata se împiedicase de ceva. O mai 
văzu dispărând printre ferigi. Fireşte, bocceaua lui! 

Din câteva salturi fu lângă ea, se aruncă cu toată greutatea 
asupra ei şi-i pipăi faţa până-i găsi gura, pe care-şi apăsă palma. 
Fata încercă să-l muşte, şi se apăra cu mâinile şi cu picioarele. 
Dar n-avea nicio şansă. 

— Nu vreau să-ţi fac nimic! îi şopti răguşit la ureche. Dar dacă 
nu stai liniştită, ne vor găsi. 

Asta în cazul că n-o făcuseră mai de mult. Faun abia 
îndrăznea să arunce o privire înapoi, dar atunci când privi, avea 
în faţă un perete de ferigi. 

— Stai liniştită! Te rog! şopti. 

Fata îl înşfăcă din nou, şi de data aceasta reuşi să prindă cu 
dinţii o bucată din perniţa de la rădăcina degetului mare. Faun 
avu senzaţia că i-a retezat cu dinţii tot braţul. Işi reprimă cu 
greu un strigăt de durere, se desprinse, dar îşi apăsă din nou 
mâna imediat pe buzele ei, prea tare pentru ca ea să mai poată 
muşca încă o dată. 

Apoi îşi mută greutatea, până când genunchii lui aplecară mai 
mult spre pământ bustul fetei. Înălţă cu grijă umerii, fără să 
slăbească apăsarea. Acum în jurul stâlpului erau mai multe făclii 
ca înainte. Totuşi, niciuna nu se mişca spre ei. 


Faun îşi trase capul înapoi. 

— Nu ne-au văzut, cred, şopti. Acum pot, în sfârşit, să-ţi dau 
drumul fără să aduni tot satul cu răcnetele tale? 

Împotrivirea fetei slăbi, chiar dacă era la fel de încordată din 
cap până-n tălpi. Apoi îngână ceva. Suna ca un fel de „da”. 

XXX 

Fata nu strigase, într-adevăr, şi nici acum nu scotea niciun 
sunet, în timp ce se strecurau aplecaţi prin tufăriş. Faun era 
uluit că fata îl urma de bunăvoie. Se opri doar după ce făcuseră 
un arc larg înjurai satului. Nu-i urmărea nimeni. 

Faun privi înjur. Aici trebuia să fie spre sud. Acoperişul de 
frunze era prea des pentru ca Faun să caute luna, dar îşi zicea 
că poate să-şi dea seama unde norii erau mai deschişi la culoare 
decât în altă parte. Era suficient pentru a se orienta. 

Ea se opri lângă el, se îndreptă şovăind şi se rezemă cu 
spatele de un pom. Era mai frumuşică decât i se păruse lui în 
primul moment, iar acest fapt îl deruta, chiar într-o situaţie ca 
aceasta. Coada lungă şi blondă alunecase pe jumătate din 
tunică şi-i stătea la gât ca o fundă. Ea o observă şi o îndesă la 
loc sub haine. 

— Cine era el? fu primul lucra, care, spre surprinderea lui, 
apăra pe buzele fetei. Pe bărbie avea sânge. Sângele lui din 
rana muşcată. 

— Nu-l ştiai? 

Ea dădu din cap. 

— Mi-a fost milă de el. Am spus o rugăciune pentru el. 

— Un soldat din cetatea Lerch. Mâna lui ardea ca focul. De 
fapt, ar fi trebuit să-şi curețe cu ceva rana, dar în ultimele două 
zile se alesese cu atâtea zgârieturi, julituri şi răni uşoare, încât 
una în plus nu putea să-l omoare. 

— Era un prieten al tău? Pronunţia ei era frapant de clară. Nu 
era nici pe departe atât de vlăguită ca el. 

— Nici măcar nu-i ştiam numele. Ridică mâna şi privi 
îndelung, într-o fâşie de lumină de lună, amprenta în formă de 
semilună lăsată de dinţii ei. Unele adâncituri erau învineţite, dar 
nu era atât de grav cum crezuse la început. 

Fata nu vădea nici urmă de remuşcare. 

— Nu mă mai apuca, şi n-o să se mai întâmple. 


Faun voia să se înfurie pe ea, dar ceva îi domolea mânia. Nici 
măcar nu era sigur ce era. „Doar n-ai să-ţi pierzi capul pentru un 
chip drăgălaş, nu-i aşa?” se gândi. Şi totuşi se temea că tocmai 
asta era cauza. Chiar şi aşa murdară şi cu haine jerpelite, fata 
era prea frumoasă pentru această aspră regiune împădurită. 
Faun nu voia să se certe cu ea, deşi avea cu adevărat toate 
motivele s-o facă. 

— Cine eşti? o întrebă. 

— Mă cheamă Tiessa. 

Faun dădu din cap. 

— Nu asta am avut în gând. Ce faci aici? N-ai nicio legătură cu 
soldatul. Şi nici nu eşti de pe aici. O privea întrebător. De ce 
umbli singură? 

— O caut pe Magdalena. 

Faun încremeni. 

— Pe cine? 

— Pe cea sfântă, care cheamă femeile la o cruciadă, pentru a- 
i alunga pe necredincioşi de la Mormântul Mântuitorului. 

— O cruciadă în Ţara Sfântă? întrebă Faun ironic. Asta 
înseamnă că, brusc, Mântuitorul nu se mai poate lipsi de ajutorul 
femeilor? 

In ochii ei trecu un fulger, atâta tot. Părea că nu e de 
demnitatea ei să se lase atrasă într-o asemenea dispută. Şi n- 
avea niciun fel de scrupule să-l lase să afle. 

„Capră înfumurată”, se gândi Faun. 

— Dacă este adevărat ce povestesc oamenii, Magdalena 
trebuie să fi trecut pe aici. A plecat mai departe, spre sud, îi 
explică fata. 

— Şi tu mergi spre sud? 

— Poate. 

— Atunci de ce mergi spre răsărit? 

Faun privi spre pădure, apoi din nou spre ea. 

— Dar aici este sudul. 

Fata clătină din cap. 

— Acolo este sudul, spuse şi arătă spre dreapta. O luă înainte, 
dar se opri după câţiva paşi şi se întoarse spre el. Vii? 

— De ce ar trebui să te iau cu mine? o întrebă. 


— Deocamdată, eu te iau pe tine, sau poate că nu? Văzu ce 
figură făcuse el şi adăugă. Eu am bani, spuse şi-i zâmbi 
dezarmant. Şi tu? 

El îşi potrivi bocceaua, apoi ridică din umeri. 

— Tiessa, aşa e? 

Ea dădu din cap. 

— Pe mine mă cheamă Faun. 


Bethanianul 


Ţinutul era atât de plat, încât aici soarele strălucea mai mult 
timp decât în altă parte. In orice caz, aşa susțineau negustorii şi 
pelerinii, care veneau pe drumul dinspre nord şi treceau prin 
gospodăria singuratică. Aici soarele răsare mai devreme şi 
coboară mai târziu dincolo de orizont, după cum spun ei; asta ar 
fi ceva nefiresc. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca lumea să fie tot 
atât de plată ca un lac îngheţat, n-ar fi creat în altă parte munţi 
atât de înalţi. Trebuie să fi existat, totuşi, un motiv pentru care 
nu le-a dăruit oamenilor de aici nici măcar o colină. Nimic, ce 
vara să ofere umbră şi iarna protecţie împotriva vânturilor de 
gheaţă. 

Maria, o fetiţă de nouă ani, care locuia împreună cu părinţii şi 
fraţii ei în gospodăria izolată din mijlocul câmpiei, încă nu 
văzuse niciodată un munte. Auzise de aşa ceva în predici - ştia 
că Arca lui Noe stătuse pe aşa ceva - dar nu putea să-şi facă 
nicio reprezentare despre el. 

Gândul că ceva ar putea depăşi lumea, că ar fi mai înalt decât 
clopotniţa mănăstirii, la jumătate de zi de mers de aici, o 
înspăimânta. De ce umbra de care nu se puteau feri li se părea 
oamenilor ceva bun? De ce acceptau să-i atingă zi de zi? 
Soarele, în schimb, era lumină, era prietenos. 

Astăzi, în orice caz, nu se simţea nimic din razele sale calde. 
Nu puteai vedea mai departe de şirul de măslini, dincolo de care 
se întindea ţinutul mlăştinos şi mocirlos. Toate celelalte se 
cufundau în ceața deasă, care se lăsa deseori dimineaţa peste 
câmpie. 

Nici drumul spre nord, marcat de o parte şi de alta de 
chiparoşi rari, nu se mai vedea de sub cenuşiul apăsător. În 
schimb, de acolo nu putea fi văzută gospodăria, şi nimănui, care 
n-ar fi cunoscut bifurcația dintr-o vizită anterioară, nu i-ar fi dat 
prin minte să părăsească drumul mai sigur pe o asemenea 
vreme. Ţinutul mlăştinos din jur era viclean, chiar şi pentru cei 
obişnuiţi cu el; în fiecare zi se formau noi smârcuri şi bălți, iar 
noaptea, deseori, Maria şi fraţii ei auzeau lupii, când urlau la 
lună, de cealaltă parte a măslinilor. 


Maria tocmai scotea o găleată cu apă din fântâna din curte, 
când îi ajunse la urechi tropot de copite. Ridică privirea, 
încrețindu-și îngrijorată fruntea ascunsă sub sălbatice bucle 
negre. Era copilul cel mai mare din gospodărie. Luca şi Michele, 
fraţii ei, aveau şase şi şapte ani. Două surioare muriseră imediat 
după naştere, şi era cât pe ce ca şi Maria să aibă aceeaşi soartă. 
Acum un an, a supravieţuit unei febre periculoase, şi toţi cred că 
a fost un miracol. Şi astăzi mama ei se roagă în fiecare zi câte 
un rozariu - mă rog, aproape în fiecare zi -, pentru a-i mulţumi 
Domnului pentru mila sa. 

Tropotul de cal se apropia dinspre drum. De unde altundeva? 
Nimeni cu mintea întreagă nu îndrăznea pe o asemenea vreme 
să treacă peste mlaştină. 

Maria scruta încordată ceața. Măslinii semănau cu nişte femei 
bătrâne cu braţe mult prea osoase şi părul încâlcit, pe care un 
capriciu al naturii îl înţepenise. Maria se temea de aceşti copaci, 
şi nu numai pe vreme ceţoasă. Chiar şi în lumina soarelui îi 
apăreau uneori ca o sumbră procesiune de vrăjitoare, cocoşate 
şi șușotitoare, care dădeau ocol gospodăriei şi doar întâmplător 
ajungeau în acelaşi loc, dacă priveai în direcţia lor. 

Strânse frânghia puţului şi ridică găleata cu amândouă 
mâinile pe împrejmuirea de zid. Era micuță pentru vârsta ei, cu 
o constituţie foarte delicată, şi odată tatăl ei spusese că, 
probabil, boala încă mai era cuibărită în oasele ei, pentru că nu 
creştea şi nu se înzdrăvenea deloc. Mama ei riscase odată o 
ceartă cu el şi-i venise Mariei în ajutor; la vârsta aceasta, ea 
însăşi fusese micuță şi delicată - şi a reţinut-o asta să se mute 
cu un bădăran grosolan ca el în acest pustiu şi să-i toarne un 
copil după altul? Dacă tatăl Mariei ar fi fost atât de grosolan cum 
pretindea ea, atunci el ar fi putut foarte bine să-i răspundă că 
doi din aceşti cinci fuseseră prea slabi pentru a putea trăi şi că 
erau aproape s-o piardă şi pe Maria. In loc de aceasta, el îşi 
luase mai întâi soţia în braţe, apoi pe Maria şi le spusese celor 
doi băieţi să se ferească să ia vreodată de nevastă o femeie mai 
deşteaptă ca ei înşişi; dar dacă, totuşi, ar face aşa, atunci ar fi 
bine să caute una care să arate tot atât de fantastic ca mama 
lor. 


Tropotul de cal, din ceaţă, se apropia. Călărețul nu părea să 
se grăbească. Calul mergea calm la trap pe pământul bine 
bătătorit. Când şi când, o copită pleoscăia în vreo băltoacă. 

Maria se gândi dacă ar fi trebuit să ia găleata şi să fugă înapoi 
în casă. Trecu uşor cu privirea peste măslinii degeneraţi, 
aproape nimic mai mult decât nişte siluete noduroase în 
pustietatea lăptoasă. Străinul l-ar putea vedea abia când acesta 
va fi trecut de pomi. Aşadar, mai era încă la o bună bucată de 
drum. Destul, pentru a fugi spre casă - ce-i drept, doar dacă 
lăsa acolo găleata grea. 

S-a gândit puţin prea mult, pentru că, atunci când tocmai se 
hotărâse, din ceaţă se desprinse forma întunecată a călăreţului, 
mare şi monstruoasă. Maria mai văzuse şi înainte cai de luptă, 
animale robuste cu blana stufoasă la copite, spinarea înaltă cât 
casa şi craniu de zmeu. Dar acesta de aici întrecea tot ce văzuse 
până atunci. Bărbatul din şaua acestui gigant nu era mai prejos 
decât animalul ca masivitate, dar asta poate pentru că era 
înarmat până-n dinţi, de parcă mergea la luptă. 

Maria se ascunse după zidul fântânii, o ocoli până la jumătate 
şi privi pe furiş peste marginea de piatră. Părinţii şi fraţii ei erau 
de cealaltă parte a curţii, în grajd. Tatăl ei voia să taie azi porci. 
Guiţatul şi strigătele animalelor răsunaseră toată dimineaţa prin 
ceaţă. 

Străinul mână calul spre fântână trecând pe lângă ea în curte. 
Acum ea putea să simtă mirosul animalului, ba chiar şi cel al 
fierului uns din zalele purtate de bărbat. Coiful lui era fixat de 
şa, deschizătura goală pentru ochi privea în direcţia Mariei. 
Călărețul îşi trăsese adânc pe faţă o glugă din catifea neagră. 
Maria se sperie de ochii ascunşi în întuneric. 

Omul era altfel decât cei care treceau pe la gospodăria lor. 
Cel mai mult îi plăceau negustorii cu poveştile şi dulciurile lor. 
Pelerinii, care deseori erau morocănoşi şi spuneau lucruri 
ciudate, o interesau mai puţin. Uneori mai treceau pe aici şi 
cavaleri; cei mai mulţi pretindeau ceva, în loc să ceară. 

Dar acesta de acum se deosebea de toţi ceilalţi. Era echipat 
ca un nobil, în metal închis la culoare, cu sclipiri mate, dar fără 
blazoane. De şa era atârnată o legătură de arme. Săbii de toate 
lungimile şi grosimile, o arbaletă, un arc scurt, un buzdugan cu 


vârful zimţat şi un topor cu tăiş îngust, în formă de seceră. Purta 
o mantie ridicată în spatele lui, pe şa; de dedesubt ieşea altă 
teacă de sabie, de un roşu catifelat şi bătută cu nituri argintii. 
Masivii umerari, pe care oricine altcineva i-ar fi scos când 
călărea, îl făceau să pară lat ca un uriaş. 

Maria nu mai întâlnise niciodată un om atât de periculos. 
Speriată, se furişă în spatele fântânii şi închise ochii. Asculta cu 
respiraţia tăiată tropotul calului trecând de cealaltă parte a 
puţului zidit şi apropiindu-se de casă. 

În grajd, guiţatul unui porc îţi frângea inima, pentru ca apoi să 
se întrerupă pe neaşteptate. Tatăl ei crăpase cu un ciocan capul 
animalului. 

După ce strigătele s-au stins, peste curte s-a lăsat din nou 
liniştea. Niciun tropot. Cu buzele tremurând, Maria se sprijini de 
zidul fântânii şi nu îndrăzni să se întoarcă şi să privească peste 
marginea acesteia. Probabil că străinul îşi oprise calul. 

Tatăl ei o prevenise deseori să se ferească de războinici. Nu 
trecuse mult timp de când trupele împăratului german trecuseră 
prin această regiune. Nordul Italiei ţinea de imperiu, de aceea 
aici nu fuseseră jafuri şi omoruri; soldaţii îşi luau revanşa în sud. 
Cu toate acestea, vederea şirului nesfârşit al armatei în mers îi 
dădea fiori. Atunci, tatăl Mariei îşi avertizase copiii să nu se 
încreadă niciodată într-un bărbat în armură. Cine avea nevoie să 
treacă prin ţară înarmat până-n dinţi nu putea avea gânduri 
curate. 

Maria îşi înăbuşi un suspin. Voia să fugă la părinţi şi să-i 
prevină că apăruse un străin din ceaţă. Un străin cu toate 
armele imaginabile. Dar era ca paralizată, şi oricum nu exista 
niciun drum spre grajd, pe care să nu fi fost descoperită de 
bărbatul acela. 

Când străinul cobori din şa, zalele zornăiră, frecându-se unele 
de altele. Bărbatul făcu câţiva paşi, dar din cauza zornăitului 
Maria nu reuşi să aprecieze în ce direcţie se îndrepta. Venea 
spre fântână? Poate că era doar însetat. Probabil n-o văzuse. 

Maria închise strâns ochii, până când începu să vadă puncte 
colorate în întunecime. În întuneric, ele urcau şi plesneau ca 
nişte bule de gaze sclipind într-o baltă. 

Alţi paşi. Acum ceva mai repede. 


Nicio îndoială, străinul se îndepărta de fântână. Cu siguranţă 
se ducea spre casă. Dar dacă voia doar să ceară ceva de 
mâncare şi un adăpost, de ce nu-l striga pe proprietarul 
gospodăriei? De ce nu-şi striga dorinţa şi numele? 

„Pentru că ceea ce doreşte el nu i-ar da nimeni de bunăvoie”, 
şopti un glas în mintea de copil a Mariei. „Pentru că e rău”. 

Ochii i se umplură de lacrimi, care-i curgeau şiroaie pe obrajii 
murdari. Nu putea, pur şi simplu, să stea locului. Dar nu putea 
nici să se ducă la grajd. 

„Priviţi la fetița aceea fricoasă, şopteau la marginea ceţii 
copacii ca nişte vrăjitoare. Atât de mică şi neajutorată 

Maria îşi muşcă până la sânge buza de jos, pentru a nu 
izbucni în plâns. Cu nesfârşite precauţii, îndoi genunchii, se 
împinse cu spatele la zid şi întoarse capul suficient de mult 
pentru a furişa o privire peste marginea fântânii. Văzu calul, 
nemişcat în mijlocul curţii. Săbiile atârnate de şa cântăreau, 
probabil, cât un om. Dar ceva lipsea. Toporul cu lama în formă 
de seceră. 

Buzele Mariei scoaseră un sunet disperat. Maria strânse şi mai 
mult din dinţi, până la sufocare, pentru că îi curgea nasul. Işi 
trase răsuflarea, din cauza lacrimilor şi a ceţii nu mai vedea 
nimic, ascultă, dar nu auzi decât un zvâcnet care venea din ea 
însăşi, rapid şi năvalnic. Se îndreptă, se ţinu bine cu o mână de 
zidul fântânii şi cu cealaltă se şterse la ochi. Străinul nu era 
nicăieri de văzut. Uşa casei era deschisă, dar aşa era 
întotdeauna. Străinul putea fi înăuntru. Sau poate dădea un ocol 
clădirii, poate că se strecura pe lângă grajdurile vacilor şi se 
apropia de grajd. Se auzi un strigăt ascuţit, urmat de o lovitură 
înăbuşită. Apoi din nou linişte. Tatăl ei tăiase al doilea porc. 

Dar strigătul sunase altfel, nu era ca un horcăit de animal. 
Poate că se înşela. 

Micuță fricoasă, o necăjeau pomii ca nişte vrăjitoare şi o 
amenințau, foşnindu-şi ramurile. Doar te uiţi şi nu faci nimic. 

Şovăind, fetiţa ocoli fântâna. Ar trebui să nu piardă din ochi 
uşa casei? Sau, mai degrabă, locul gol dintre clădiri? 

Nesiguranţa se cuibărea adânc în ea. Poate că străinul nu voia 
să le facă nimic rău. Fraţii ei ar râde de ea, când vor afla cum se 


comportase. Ea era cea mai mare. Ar fi trebuit să fie şi cea mai 
curajoasă. 

Micuţă fricoasă. 

Calul de luptă negru stătea absolut nemişcat, ca şi când, o 
dată cu călăreţul, orice viaţă dispăruse din animal. 

Maria se folosi de el drept acoperire în direcţia casei, în timp 
ce se îndepărtă încet de fântână şi traversă locul gol. 

— Mamă? şopti ca pentru sine. Chiar dacă ar fi vrut să strige, 
n-ar fi avut putere. 

Calul lăsă capul în jos şi sforăi uşor. Maria se înfioră îngrozită, 
rămase pe loc de parcă ar fi prins rădăcini. În unghiul în care se 
afla acum, nu putea fi văzută din uşa casei. Invers, trecând pe 
lângă cal, nici Maria nu putea vedea intrarea. Dacă ieşea cineva 
de acolo, ea l-ar descoperi abia când ar fi prea târziu. Coiful gol 
de la şa privea iarăşi chiar în direcţia ei, ca şi când s-ar fi întors 
cu forţe proprii spre ea. 

Fetiţa mai făcu încă doi, trei paşi timizi pe lângă cal - şi o 
rupse la fugă! Nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic, nu mai 
simţea pământul sub picioare, ţâşnise ca o săgeată din arc. Din 
instinct, fugea spre casă. Dar se putea ca e/ să fie acolo 
înăuntru. Şi dacă nu, poate că ar mai cotrobăi, după ce... 

După cel 

Din nou lovitura înăbuşită. De data aceasta fără niciun strigăt. 
Undeva grohăiau porcii rămaşi. 

Fugind, Maria fu scuturată de un hohot de plâns, atunci când, 
în ultima clipă, se abătu din drumul spre uşa casei, nu la 
dreapta spre locul gol dintre clădiri şi grajduri, ci la stânga, pe 
lângă partea din faţă a casei spre următorul colţ. De aici şi până 
la pomii ca nişte vrăjitoare nu mai erau nici douăzeci de paşi. 

Uite-o cum fuge! Păreau să-i şoptească străinului copacii. Și; 
nu e decât un copil! 

Ceaţa era şi mai deasă. Maria se propti cu spatele de peretele 
lateral al casei, apărată de colţul de unde nu putea fi văzută din 
curte. 

Se auzi un strigăt strident, sfâşietor, mai multe voci deodată. 
Zarvă. Tumult. Apoi un pufăit ca de pisică, un şuierat 
ameninţător. Mai multe lovituri înăbuşite una după alta. Linişte. 


Un fâșâit hectic, asemănător celui făcut de un câine care-şi 
curăţă blana de purici. Apoi iarăşi tăcere. 

Maria era ca ameţită. Abia mai putea sta în picioare, deşi se 
sprijinea cu spatele de peretele casei. N-avea decât nouă ani, 
încă un copil. Dar bănuia ce puteau însemna sunetele acelea. 
Voia să se ghemuiască, cu picioarele strânse, cu capul ascuns 
între braţe. Să închidă ochii şi, pur şi simplu, să nu mai vadă 
nimic. Dacă eu nu-l văd, nici el nu mă vede. 

Dar era doar o copilărie. Doar închipuire, nu realitate. 
Zgomotele din grajd fuseseră reale. La fel ca şi pericolul în care 
plutea ea acum. 

Trebuia să facă ceva. Se puse în mişcare, cu picioarele 
înţepenite. Doar puţin mai flexibile decât cele ale unor figuri de 
lemn, pe care uneori tatăl ei i le cioplea la foc. 

Cu respiraţia tăiată, ajunse în partea din spate a casei. 
Zidurile erau din cărămidă arsă, acoperişul jos - acoperit cu 
paie. Puținele ferestre erau mici şi astupate cu obloane de lemn, 
care erau rareori scoase. Maria privi în lungul peretelui din 
spate. La capătul lui, de cealaltă parte a locului defrişat, putu 
vedea intrarea grajdului. Poarta de lemn era deschisă. Stând 
într-o parte la o depărtare prea mare, Maria nu putea privi 
înăuntru. Cu toate acestea, i se păru că înăuntru era mişcare. 
Poate doar porcii. Sau poate el. 

Nu vorbea nimeni. Nu mai era niciun tumult. 

Ştia ce însemna asta, şi totuşi nu voia să creadă. Respirând 
şuierător, porni clătinându-se pe lângă spatele casei, spre grajd. 
La stânga era ţinutul mlăştinos, ascuns dincolo de ceţuri. Dacă 
acum ar fi ieşit cineva din grajd, în mod inevitabil ar fi 
descoperit-o. Dar ei nu-i păsa. Doar o clipă. Suficient pentru a 
ajunge la poartă şi a privi înăuntru. 

În lumina slabă a şopronului, totul era numai sânge. Aşa era 
întotdeauna în zilele de tăieri. Toată familia ei zăcea la pământ, 
cu membrele sucite. Braţele şi picioarele nu erau toate la locul 
lor. 

Străinul tocmai îl târa de păr pe micuțul Luca lângă părinţii 
lui. Michele era deja acolo. 

În umbră se auzi un strigăt sălbatic, apoi ceva se repezi din 
întuneric spre Maria. 


Un porc speriat trecu ca vântul pe lângă ea şi ieşi pe poartă. 
Ea se aruncă într-o parte si scăpă ca prin minune de a fi văzută 
de bărbatul acela. Alţi doi porci îl urmară pe primul. Cei pe care 
tatăl ei îi şi tăiase zăceau nu departe de cadavrele umane, la fel 
de nemişcate şi cu sângele pe jumătate scurs. 

Ar fi trebuit să fugă de-acolo. Dar nu mai putea alerga. Ceva o 
trăgea înapoi spre deschizătura porţii, ceva ca un lanţ invizibil. 
În ea parcă se închisese ceva, la fel cum se închide o uşă. Fără 
panică, fără jale. Mai voia doar să arunce o ultimă privire într- 
acolo. 

Străinul se întorsese cu spatele la ea. Stătea pe vine, aplecat 
înainte, printre cadavre, şi lucra cu o pasiune exactă. Maria văzu 
lucind metalul argintiu al toporului. Într-o mână ţinea ceva ce 
semăna cu un măr de un roşu întunecat. Poate chiar era un măr, 
pentru că acum străinul se întoarse puţin, aşa încât Maria putu 
să-i vadă profilul, şi muşcă din el. li văzu ochii, seceri subţiri 
pline de alb, ca şi când pupilele s-ar fi întors într-un extaz în sus. 
Acum privea drept la Maria, care rămăsese tremurând în uşa 
deschisă. Dar, cum privirea lui era întoarsă în interior şi sub 
pleoape nu strălucea decât albul, n-a putut s-o descopere pe 
Maria. 

Beregata lui era traversată de o cicatrice umflată. 

Când Maria înţelese din ce muşca străinul, un geamăt îi trecu 
peste buze. 

Bărbatul îşi retrase brusc mâna cu inima, pe care o lăsă să 
cadă şi sări în picioare, clătinându-se. Ochii îi erau stropiţi cu 
sânge. Înainte să-l poată şterge, Maria o rupsese la fugă. Fugea 
cum nu mai fugise în viaţa ei pe drumul pe care venise, trecând 
pe lângă peretele din spate al casei. Departe, dincolo de 
gospodărie, se desprindeau vag din ceaţă contururile copacilor 
cocoşaţi. 

Vino la noi, îi şopteau. Noi nu te trădăm. Noi suntem prietenii 
tăi. 

Maria nu privea înapoi. El se luase după ea, sigur de tot. Şi 
sigur era mai rapid decât ea, mult mai rapid. Cu toate acestea, 
ea tot fugea, dar nu striga deloc. Vocea n-o mai asculta. Parcă 
era oarbă, era surdă, era complet goală pe dinăuntru. Dar fugea 
cât putea de repede. După colţul casei. De-a lungul peretelui 


lateral. Fără o ţintă, nicio ascunzătoare. Poate în fântână. Dar 
acolo ar găsi-o. Dar, mai ales, nu înapoi în casă. Nu exista decât 
un singur drum. O singură direcţie. Spre mlaştini. 

Vino la noi! Suntem prietenii tăi! 

Il auzea acum în spatele casei, cam fără ţintă, cum se temuse 
ea, mai degrabă clătinându-se, ca şi când ar fi fost ameţit de 
treaba pe care o făcuse. Maria ocoli spre dreapta şi fugi spre 
măslini. 

Apropie-te! La noi! 

Puțin înainte de a ajunge la copaci, se opri. În plină mişcare. 
Nu dreaptă, ci aplecată pe jumătate, cu un braţ ridicat, celălalt 
moale într-o parte. Încremenită în fugă. 

Privi precaută peste umăr spre casă. Fuiori de ceaţă o 
despărţeau de clădire, dar lui nu i-ar fi trebuit decât câteva clipe 
pentru a străbate distanţa. 

Şi chiar aşa şi era. 

Stătea la colţul casei, cu picioarele depărtate, cu bustul uşor 
aplecat în faţă, pândind ca un animal de pradă. Privea când într- 
o direcţie, când în alta. In cele din urmă, din nou spre ea. 

Ce vedea erau măslini contorsionaţi în ceaţă. Nimic altceva 
decât contururi cenuşii. Conturul acela mai mic, imperceptibil 
mai aproape decât trunchiurile noduroase, era înghiţit de ele în 
ceaţă şi, de la depărtare, părea că face parte din ele. O 
deformaţie, un ciot, nimic altceva. 

Nu mă vede! o fulgeră un gând. Nu mă vede, nu mă vede, nu 
mă vede! 

Străinul rămase mult timp în loc, spionând în ceaţă. Maria nu 
făcu nicio mişcare. In cele din urmă, străinul se întoarse şi 
dispăru dincolo de ceţuri. Maria închise ochii. Era aproape să 
leşine. Dar se stăpâni. Respiră din nou. Deschise încet ochii. 

Şi iată-l în faţa ei. De sub glugă ieşeau aburii răsuflării. 
Cicatricea de la gât era acum aproape invizibilă. Platoşa neagră 
duhnea a vite tăiate. 

Maria nu se mişcă. Ca ameţită, deşi era perfect lucidă, nu-şi 
desprindea privirile de el. Niciun sunet nu-i apărea pe buze. 

Devoratorul de inimi îşi scoase o mănuşă şi degete lungi se 
întinseră spre ea. O mână albă ca ceața îi atinse blând fruntea. 

— Tu ai fost odată moartă, spuse el, şi părea... uimit. 


— Am fost bolnavă, şopti ea. 

Străinul dădu din cap. Sub glugă totul era negru. Şi undeva 
acolo erau ochii, dinţii. 

— Moartă, spuse el. Şi după o pauză: Ca mine. 

Apoi o luă de mână şi o conduse încet spre casă. Mai târziu, 
când îşi desăvârşi opera, o aşeză în faţa lui pe şaua calului său 
de luptă, o prinse cu un braţ şi cu dreapta luă frâul. Apoi o luă 
cu el prin ceaţă, prin mlaştină, pe drumurile străvechi spre nord. 


Îndoiala 


Mâine va fi momentul, îi spuse Sagăi contesa Violante. Acum 
erau pe drum de aproape două săptămâni. O să ţii prima ta 
predică. 

Saga nu răspunse. 

— Să nu-ţi faci griji! Vocea Violantei avea ceva matern în ea, 
care suna aproape sincer. Totul o să meargă bine. 

Saga privea spre sud, pierdută în gânduri. Stătea lângă 
contesă, pe platoul unui deal. Un vânt cald de vară îi atingea 
picioarele şi desena modele bizare în iarba înaltă. Saga se 
întreba cum se văd aceste mişcări de sus, privite de ochii 
păsărilor. Puteau să recunoască după ele în ce direcţie vor 
trebui să zboare înainte de sosirea iernii? Saga îşi dorea ca 
cineva să-i dea nişte semne tainice, arătându-i cum să iasă cel 
mai bine din toată această poveste. 

— Cum te înţelegi cu Gunthild? întrebă Violante. Te ajută să 
înveţi cuvintele potrivite? Saga dădu din cap fără să se uite la 
contesă. 

— Am învăţat totul pe dinafară. Aşa cum aţi cerut. 

— Şi Gunthild? Violante n-o slăbea. Te tratează bine, sper. 

— Nu încearcă să-mi devină prietenă, dacă asta vreţi să 
spuneţi. Este geloasă, pentru că m-aţi preferat în locul ei. Nu 
poate trece aşa uşor peste asta. 

— Am să vorbesc eu cu ea. 

— Nu. Saga îşi încrucişă privirea cu contesa. Să nu faceţi asta! 
N-aţi face decât să înrăutăţiţi lucrurile. Nu o mai umiliţi! 

Contesa ridică din umeri. 

— Cum vrei. 

Saga se uita la partea din spate a dealului, jos, spre tabără. 
La apus, cerul se colorase într-un roşu auriu, luminând corturile 
mercenarilor şi cele trei trăsuri, care se înghesuiau una-ntr-alta, 
la poalele ridicăturii. 

Caii erau legaţi între ei cu nişte frânghii. Undeva, acolo jos, 
ştia asta, Gunthild privea în sus, spre deal. Saga n-o putea 
vedea, dar simţea că bătrâna călugăriţă nu le slăbea din ochi pe 
ea şi pe contesă. 


Doamne, cum o mai ura pe această bătrână răutăcioasă. 
Totuşi, nu, a urf nu era cuvântul potrivit. Era un sentiment pe 
care-l rezervase Violantei. 

Ce-i drept, acum, când tocmai stăteau de vorbă pe această 
colină la apusul soarelui, înconjurate de nimic altceva în afară 
de natura prietenoasă, Sagăi îi era greu să nutrească pentru 
cineva ură. Poate că tocmai aceasta era ceea ce o făcea pe 
Violante atât de periculoasă. Contesa ştia întotdeauna să 
folosească momentele potrivite, locurile potrivite pentru sine şi 
pentru scopurile ei. Ca şi când ea putea să-şi scoată din toate 
propriul avantaj, chiar şi din tihna acestui peisaj, din liniştea 
momentului. 

Violante îşi încrucişă braţele. 

— Trebuie să încetezi să vezi în mine o duşmancă. 

Saga i-ar fi putut răspunde multe, dar se hotărî încă o dată să 
tacă. 

De aici, de sus, puteau privi peste întinderi mult mai departe 
decât din oricare alt loc, şi ea se întreba dacă dunga aceea de 
un albastru închis, deasupra orizontului, erau nori de furtună 
sau un pinten al muntelui. Urma să treacă Alpii, după câte aflase 
până acum. Drumul lor ducea la Milano, în nordul Italiei. 
Episcopul Carol de Milano era văr de-al doilea cu Gahmuret şi, 
din motive doar de el ştiute, încă cu câteva luni înainte se 
declarase gata să sprijine planul Violantei - cu condiţia ca ea să 
reuşească să obţină binecuvântarea papei pentru acea cruciadă 
a fecioarelor. In spate se ascundeau motive care aveau de-a 
face cu complicatele implicaţii ale politicii italiene de Curte şi 
Biserică. Episcopul Carol voia să finanţeze trecerea armatei în 
Ţara Sfântă. Se spunea că fuseseră încheiate toate înțelegerile 
necesare cu venețienii: în oraşul lagunelor, o flotă de corăbii 
aştepta armata Violantei. 

Călătoria spre Jara Sfântă. O, Dumnezeule, abia trecuseră 
două săptămâni de când Saga încă mai era o prizonieră într-o 
cameră din turn. Şi iată, acum, se gândea la călătorii spre 
capătul lumii cu o siguranţă de sine care o înspăimânta. 
Sămânţa plantată de Violante încolţea. Saga știa că fusese 
manipulată, dar nu se putea împotrivi. 


Amenințarea de a porunci omorârea lui Faun mai plutea încă 
peste fiecare frază pe care o schimba cu contesa. ŞI, cu toate 
acestea, cu fiecare zi care trecea, pericolul se mai îndepărta 
puţin. Fireşte, Violante putea trimite oricând un sol, care să 
ducă înapoi în cetate condamnarea la moarte. Doar la gândul că 
purtătorul veştii ar fi multe zile pe drum - zile în care Saga ar 
trebui să trăiască ştiind ce urma să se întâmple, dar fără a putea 
face nici cel mai neînsemnat lucru pentru a-l împiedica - era 
suficient pentru a-i lua răsuflarea. 

Totuşi, în acelaşi timp - şi asta n-o înspăimânta mai puţin - 
începea să se împace cu lucrurile. Nu se mai gândea în fiecare 
minut la evadare, şi, dacă totuşi o făcea, nu dura mult până ce 
abandona din nou planul. Violante părea să perceapă 
transformarea Sagăi, căci cu puţin timp în urmă îi permisese să 
se mişte liberă prin tabără. De asemenea, mai avea voie, dacă 
dorea, să stea pe capra trăsurii în timpul mersului. 

Şi cum mai voia! Saga nu voia să recunoască, dar în taină se 
bucura să nu mai vadă ţinuturile străine trecând prin pătratul cu 
zăbrele. 

— Aşadar, mâine, spuse pe gânduri şi privi din nou spre 
orizontul sudic. Munţii formaseră noi vârfuri şi văi, şi călătoreau 
spre depărtări ca o caravană de giganţi exotici. Aşadar, nu erau 
munţi, ci doar vestitorii unei furtuni. 

— Uite acolo, spuse Violante şi întinse braţul. Poţi să vezi 
acoperişurile? Chiar în spatele pădurii de brazi, lângă un lac 
mic? 

Saga strânse ochii şi dădu din cap. 

— Satul n-are nume. In orice caz, n-are un nume pe care să-l 
cunoască altcineva în afară de locuitorii lui. Sunt sute de 
asemenea sate în toată ţara. Iscoadele mele au găsit o mulţime 
pe drumul nostru spre sud şi vom face vizite într-o serie 
întreagă. Acolo poţi să probezi cât de bine îţi stăpâneşti 
capacităţile. 

— De ce în locuri atât de izolate? 

— Acolo credinţa are rădăcini mai adânci decât în marile 
oraşe. In afară de aceasta, nu vreau să risc ca vreun intendent 
de cetate sau imperial să-şi dea aere şi să ni se pună de-a 
curmezişul. Multor oameni nu le va place ca grupuri întregi de 


tinere să-şi părăsească familiile şi să se alăture unei 
predicatoare. Ridică o sprânceană. Ce-ar fi spus tatăl tău? 

— Tatălui meu nu-i pasă de ce se întâmplă cu mine. Sau cu 
Faun, completă ea în gând. Aţi şi uitat? 

— Eşti nedreaptă. El a fost la mine. A încercat să vă elibereze 
pe amândoi. 

— Pentru că se temea pentru încasările lui. 

— Saga, a plâns. Şi, crede-mă, eu ştiu când un om vrea să mă 
păcălească. Tatăl tău a fost sincer. A suferit. 

O clipă Saga a şovăit. 

— De ce-mi povestiţi toate astea? 

— Pentru ca tu să înveţi să nu mai împărţi lumea în bine şi 
rău. Sau în prieteni şi duşmani. Mai sunt încă multe la mijloc. 

— Prieteni ca Voi, de pildă? 

— Nu sunt naivă, Saga. Tu n-ai să vezi niciodată în mine o 
prietenă. Dar cu timpul ai putut să începi să nu mă mai iei, pur 
şi simplu, drept un monstru. Există motive pentru ceea ce fac. 

Saga făcu o grimasă ironică. 

— Dragostea Voastră pentru Gahmuret! 

— Poate că eşti prea tânără. 

„Ah, îşi spuse arţăgoasă, ştiu eu argumentul ăsta. Nu e nimic 
altceva decât o grămadă de căcat”. 

Se întoarse şi cobori dealul înapoi, spre tabără. Era plăcut să-i 
întorci spatele Violantei. 

— O să predic pentru Voi, contesă, spuse, fără să se întoarcă. 
O să fac tot ce-mi cereţi. Dar nu încercaţi să-mi explicaţi lumea. 
Trăiţi pentru propriul vis, dar nu ştiţi nimic despre realitate. 

Violante nu răspunse. 

XXX 

— De ce numele acesta? o întrebă ea mai târziu pe călugăriţă, 
la focul de tabără. De ce Magdalena? 

— Nu poţi să te gândeşti? Gunthild stătea în iarbă lângă ea, 
ciudat de ţeapănă, şi privea fix în flăcări. Purta ca întotdeauna 
rochia neagră şi gluga ei. În fundal se vedeau vâlvătăile altor 
vetre, în jurul cărora se adunaseră mercenarii. Mirosul de piele, 
sudoare şi cai plutea deasupra şi aducea cu el imagini familiare; 
el îi amintea Sagăi de anii petrecuţi pe drumuri, în strâmtele 
căruţe ale familiei, de curţile cetăților îmbibate de fum şi de 


pieţele pline de larmă. Toate acestea păreau să fi rămas atât de 
mult în urmă, încât detaliile deja păliseră. 

— Vreţi să mă vindeţi oamenilor ca sfântă, spuse ca. Maria 
Magdalena a fost orice altceva în afară de o sfântă. 

— A fost o târfa, confirmă Gunthild. Dar îţi vine în minte altă 
femeie, pe care Domnul nostru lisus Hristos s-o fi tolerat lângă 
el? Măcar una... 

— De ce nu Fecioara Maria? 

Gunthild făcu o cruce. 

— Nu te umple de păcat! Fecioara Maria este... este mai mare 
şi mai minunată decât îţi poţi închipui tu sau eu. 

Saga ridică din umeri. 

— Aşadar, păstrez inspiraţiile divine ale Mariei Magdalena. 
Pufni în râs neîncrezătoare. Asta este... 

— Ce? 

— Curată tâmpenie! A fost ideea ta? 

Gunthild privea în flăcări, cu ochii ei adânc înfundaţi în orbite. 
Părea că vrea să întindă mâna spre foc. 

— Nimic din toate astea n-au fost ideile mele. Cel mai puţin 
asta, care e în legătură cu tine. 

— Ştiu că nu mă placi. Nu trebuie să mi-o arăţi în fiecare zi din 
nou. 

Gunthild se ridică şi o apucă de încheietura mâinii. Mişcarea a 
fost atât de rapidă, încât Saga tresări speriată. 

— Saga, orice ar urmări prin toate acestea contesa - numai 
rezultatul contează. Vom vedea Mormântul Sfânt. Îi vom alunga 
pe necredincioşii de acolo. Domnul ne va iubi. 

— Da. Saga pufăi dispreţuitor. O mincinoasă ca mine şi o 
călugăriţă care s-a lăsat cumpărată. 

Gunthild o ţintui cu privirea, se cutremură brusc şi lăsă mâna 
Sagăi. 

— Facem ce trebuie, şopti spre foc. Cu siguranţă facem ce 
trebuie. 

XXX 

Saga se plimba prin tabără. La lumina focului de tabără 
simţea privirile celorlalţi aţintite asupra ei şi încerca să pară că 
n-a observat nimic. 


Violante stătea cu cameristele pe păturile întinse la un foc din 
apropierea trăsurii ei. Şi, cerule! broda. Clătinând din cap, Saga 
se gândi că făcea o demonstraţie de calm puţin prea 
ostentativă. Nu permitea nimănui o privire sinceră în interiorul 
ei. Dar nu-ţi trebuia prea mult ca să-ţi imaginezi cum arăta 
acesta. Pentru ea în joc era ceva, cu siguranţă mult mai mult 
decât voia să admită. 

Saga se aplecă asupra unuia din butoaiele cu apă. Dădu lao 
parte cu un polonic de lemn insectele moarte şi bău câteva 
înghiţituri. Nu-i era în mod deosebit sete, dar ştia că oricum n-ar 
fi dormit dacă s-ar fi întins să se culce. 

Când atârnă polonicul de buza butoiului, Saga descoperi pe 
suprafaţa încreţită a apei imaginea în oglindă a conducătorului 
mercenarilor. 

— N-am vrut să te sperii, spuse Zinder când ea se întoarse. 

Saga aruncă o privire spre focul contesei. Violante îşi pusese 
deoparte broderia şi privea spre ei. 

Saga arătă cu capul spre mânerul sabiei, care atârna dintr-o 
teacă de centura lui Zinder. Anna avea o gardă în cruce, în 
mijlocul căreia se afla un disc rotund de metal, mare cât palma 
unui bărbat. Chiar şi mânerul era învelit în piele neagră şi era 
aproape tot atât de lung ca acela al unei spade pentru două 
mâini. 

— Asta e sabia lui Wieland? întrebă ea. Spada cu lama 
zimţată, de care vorbesc toţi? 

— Aşa fac? Zinder nu părea deosebit de interesat. 

— Are un nume? 

— Sabia lui Wieland. Un nume la fel de bun ca altul. 

— Pot s-o văd? 

Întrebarea păru să-l surprindă. Nu venise aici să se laude cu 
faimoasa sabie. 

— Nu acum, spuse. 

— Este adevărat că n-are tăiş? Ea nu se lăsa deloc. 

— Doar un lanţ care, doar cu un cuvânt magic se întăreşte ca 
oţelul forjat? 

Zinder luă polonicul din cârlig şi scoase apă din butoi. 
Aplecându-se, cu mâna liberă ţinu strâns coada sa de cal 
căruntă, ca să nu-i intre în apă. Bând, de la colţurile gurii i se 


prelinse apă, care udă tunica. Îi trebui mult timp să-şi 
potolească setea, apoi atârnă la loc polonicul şi o măsură din 
ochi cu atenţie pe Saga. 

— Tu nu vorbeşti ca o sfântă. 

— Nu sunt o sfântă. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Atunci de ce să meargă oamenii 
după tine? 

Saga înghiţi reţinută, pentru că nu ştia ce să răspundă. Ezită 
puţin, apoi replică: 

— Pe tine de ce te urmează oamenii tăi? 

— Pentru că mă respectă. 

— Sau pentru că se tem de tine. 

Colţurile gurii lui Zinder tresăriră uşor, dar putea fi şi o iluzie 
optică a scânteierii îndepărtate a focului. 

— Conduc ceata aceasta de mai mulţi ani, şi s-ar putea să fie 
destui indivizi care au de ce să se teamă de mine. Dar niciunul 
dintre ei nu mai e cu noi. Teama nu este un fundament bun 
pentru loialitate. La un moment dat, teama se preface în ură. Şi 
nu vrei ca lângă tine, în întuneric, să doarmă cineva care te 
urăşte. 

Saga se gândi la Gunthild şi, în acelaşi timp, era uimită cât de 
vorbăreţ devenise el, brusc. In zilele ce trecuseră, nu-i aruncase 
decât priviri sumbre şi rareori schimbase cu ea mai mult decât 
câteva cuvinte. 

— Astea sunt lucruri pe care ar trebui să le spui contesei, nu 
mie, observă ea. 

Mâna lui se odihnea pe mânerul sabiei lui Wieland. 

— Ea declară că tu ne conduci. 

Saga izbucni în râs. 

— Eu? 

— Asta e ce spune ea. 

Priviră amândoi spre Violante, care le răspunse cu o privire 
inexpresivă. Arăta periculos, constată Saga. Imprevizibilă în 
capriciile şi hotărârile ei. 

— Tu eşti Magdalena, stabili el. Dar nimeni nu ştie ce 
înseamnă, de fapt, asta. Spune-mi tu! 

— Aşa m-a numit contesa? 

— Jumătate de ţară vorbeşte de tine. 


— Dar încă n-am făcut nimic, replică ea consternată. Nimeni 
nu mă cunoaşte. 

— Şi, totuşi, se vorbeşte de tine la multe zile de mers călare 
de aici, în orice direcţie. Despre Magdalena care trece cu armata 
ei de fecioare, pentru a elibera Ţara Sfântă. 

Saga se albi. 

— Adevărat? 

Zinder făcu o mişcare largă, de parcă ar fi vrut să cuprindă tot 
imperiul. 

— Printre oamenii mei sunt unii care auziseră de tine înainte 
de momentul în care contesa mi-a oferit contractul. 

Treptat, Saga începea să înţeleagă. Mesagerii Violantei 
făcuseră toată treaba. Probabil că Violante răspândise primele 
zvonuri încă cu luni în urmă. Încă de pe atunci, planul ei era 
irevocabil. Magdalena era creaţia ei şi ea nu exista doar de când 
acest rol fusese preluat de Saga. In cazul în care Zinder spunea 
adevărul, poveştile despre ea trecuseră din gură-n gură de luni 
întregi, poate chiar de ani. 

— Peste tot eşti aşteptată să apari, spuse mercenarul în timp 
ce urmărea fiecare nuanţă a consternării de pe faţa ei. Dar mă 
întreb cum se poate că tu n-ai ţinut încă nicio predică? Şi unde e 
armata pe care, chipurile, o conduci? 

Suspiciunea din tonul lui o nedumeri şi abia acum deveni 
conştientă de ce însemna aceasta. Violante nu-l iniţiase pe 
Zinder! El nu ştia cine era Saga în realitate şi că era silită să fie 
ceva ce ea însăşi nu credea să fie. 

Cobori glasul când văzu că Violante se ridicase de la foc. 

— De ce nu-i pui contesei aceste întrebări? 

— Pentru că tu eşti Magdalena. Această armată de femei, 
despre care toţi vorbesc în şoaptă, te urmează pe tine - în orice 
caz, aşa ar trebui să fie, dacă zvonurile sunt adevărate. 

— Dar aici nu e nicio armată, spuse ea, ca şi când acesta n-ar 
fi fost lucrul cel mai evident din lume. 

Vocea Violantei tăie întunericul în spatele lui Zinder şi o făcu 
pe Saga să se înfioare. 

— Bineînţeles că nu este aici! Ne aşteaptă la Milano. 

Amândoi se întoarseră în acelaşi timp spre ea. 

— Dar aţi spus că eu trebuie să predic, ca să... începu Saga. 


— O să adunăm un alai, ca să nu ajungem la Milano doar cu 
vorbe, asta e adevărat. Dar tu crezi că eu am de gând să trec 
Alpii cu mii de femei? Câte ar mai ajunge în viaţă de cealaltă 
parte, chiar şi pe vreme de vară? Nu ne putem permite să lăsăm 
să piară sute de femei înainte ca măcar să pornim în larg. 
Violante îşi desprinse privirea de la Saga şi-l privi ţintă pe 
Zinder. 

— Şi tu, conducător de mercenari, n-ar trebui să încerci să 
unelteşti în spatele meu. Eu sunt cea care te plăteşte pe tine şi 
pe oamenii tăi. Nu fata aceasta. Cobori vocea într-un murmur 
ameninţător. Să nu mai îndrăzneşti vreodată să pui la îndoială 
autoritatea mea! Ştiu că nu-ţi poţi permite să pierzi acest 
contract. 

Saga îl privi pe Zinder şi observă că îi zvâcneau muşchii feţei. 
În ochii lui, mocnea o ură înăbuşită, dar el nu replică nimic. 

— Ţi-ai făcut mulţi duşmani - spuse rece contesa - când i-ai 
întors spatele lui Filip în războiul civil şi ai trecut de partea 
cealaltă. Nimeni nu îndrăgeşte trădătorii, nici măcar pe cei cu 
ajutorul cărora dobândesc victoria. Banii pe care ţi-i va plăti 
episcopul de Milano, dacă o să ne aduci teferi la Curtea lui, o să- 
ţi salveze pielea, ţie şi trupei tale. 

Zinder strânsese pumnul pe mânerul sabiei. 

— Eu n-am trădat pe nimeni. 

— Unii nu prea cred. Din păcate, sunt tocmai cei care trag azi 
sforile. 

— Chiar dacă depind de banii Voştri... Trebuie, totuşi, să ştiu 
pe cine apăr, mârâi el. Dacă apăr o sfântă sau o... 

— Şarlatană? 

— O mincinoasă, termină el propoziţia. 

Saga izbucni într-un râs aproape isteric. 

— Tu o aperi pe Magdalena. Violante ridică glasul, pentru a fi 
auzită de toţi din tabără. Saga observă abia acum că peste tot, 
în jurul focului, discuţiile încetaseră. Zeci de perechi de ochi 
priveau spre ei. Şi Magdalena vă apără pe vo;, adăugă contesa. 
Căci ceea ce vesteşte ea este vocea Domnului, şi Domnul este 
cu ea şi cu lucrarea ei. Mâine veţi avea dovada a ceea ce v-am 
spus. 


Zinder părea că vrea să replice ceva total necreştinesc. Dar 
chiar în acea clipă, un mercenar sări de lângă unul din focuri şi 
strigă: 

— Trăiască Magdalena! Domnul este cu noi! 

Se ridicară şi alţii: 

— Trăiască Magdalena! strigau în cor, iarăşi şi iarăşi, până 
când, în cele din urmă toţi strigau, chiar şi cei cărora îndoiala le 
era înscrisă clar pe faţă. 

Zinder era singurul care tăcea. 

— Acum vino, îi şopti Sagăi Violante, în timp ce în jurul lor 
bubuia furtuna de voci. Trebuie să dormi. 

Saga era mai trează ca oricând, dar dădu din cap buimacă, 
trecu grăbită pe lângă braţul întins al Violantei şi dispăru în 
trăsura ei. Când închise uşa, avu pentru prima oară sentimentul 
că gratiile nu erau acolo pentru a o zăvori, ci pentru a o apăra 
împotriva lumii de afară. 


Chemarea Magdalenei 


Am venit pentru a vă conduce la Ierusalim, strigă Saga peste 
micuța piaţă din centrul satului. Incepuse să plouă, apa se şi 
strânsese în băltoace, iar pe pământul noroios rămâneau urmele 
adânci ale carelor. 

Aşezarea oferea, probabil, chiar şi pe timp uscat o imagine 
jalnică. Casele de piatră erau puţine, cele mai multe colibe erau 
făcute din lemn şi acoperite cu paie. Găinile şi caprele se 
plimbau nestingherite, când şi când stârnite de câini cu blana 
îmbâăcsită de cruste de murdărie. Dinspre versanţii împăduriţi 
din jur, cobora răpăitul picăturilor de ploaie pe frunziş, întretăiat 
de croncănitul ciorilor flămânde. 

Saga simţea cum în interiorul ei spiritul minciunii pulsa şi 
creştea din cauza agitaţiei, ca şi când se străduia s-o umple 
complet. Euforia lui era molipsitoare şi, în ciuda scrupulelor ei, o 
copleşea un sentiment de putere, care o îngrozea şi, în acelaşi 
timp, îi oferea o ciudată satisfacţie. Prezenţa lui o liniştea, îl 
percepea ca pe ceva ce nu era în imediata apropiere, dar nici 
departe, oricând gata să năvălească spre ea. 

Vorbea deja de un timp jalnicei cete adunate la picioarele 
podiumului improvizat pentru vorbitor, dar abia acum începea 
să se folosească de glasul spiritului minciunii. Aşteptările legate 
de Magdalena erau mari, hrănite şi crescute de luni de zile prin 
zvonuri. Şi iat-o aici, o predicatoare, care voia să elibereze 
femeile tinere din mizeria existenţei lor. 

— Ierusalim este oraşul în care au domnit David şi Solomon, 
striga ea, prin glasul spiritului minciunii, către mulţime. Acestea 
erau cuvintele pe care Gunthild le pregătise pentru ea. Saga le 
învățase pe de rost, ca textele spectacolelor de păpuşi 
prezentate deseori de familia ei. Dar chiar cu mult înaintea lor 
Ierusalimul era buricul pământului, căci aici a trudit Adam şi şi-a 
dat viaţa în armonie cu Domnul. Nicăieri în lume Dumnezeu n-a 
fost atât de aproape de oameni. Intre lerusalim şi Tatăl 
Atotputernic există o legătură care duce înapoi, la începuturile 
timpului. El a creat Oraşul Sfânt chiar în mijlocul globului 


pământesc, şi dacă el vrea să le arate oamenilor dragostea şi 
atotputernicia sa, atunci şi astăzi tot acolo o face. 

Saga ar fi vrut să se dispreţuiască pentru ce le vestea ea 
oamenilor din piaţa satului. Insă în loc de aceasta, începu să se 
delecteze cu propria ei prestație. Din motive pe care nu le 
înţelegea, sentimental nu era nicio deosebire dacă ea le 
promitea acestor fete şi femei un viitor mai bun sau dacă îi 
asigura unui negustor înfumurat succesul într-o afacere. 

Uneori, aproape credea că spiritul minciunii se hrănea din 
conştiinţa ei încărcată. El se hrănea din ea ca un făt din puterea 
mamei sale. Cu cât minciuna era mai reprobabilă, cu atât mai 
mult părea el că se fortifică - şi, o dată cu el, ea însăşi. Elo 
apăra de propriile ei scrupule. Violante s-ar fi potrivit de minune 
cu el. Ea ar fi trebuit să deţină puterea lui, se gândi Saga, nu eu. 
Atunci totul ar fi fost mai simplu. Mai ales pentru Faun. 

— În Ierusalim, lisus le-a vorbit ucenicilor săi. Aici a suferit şi 
aici a murit pentru noi toți. Este de datoria noastră să pornim pe 
cărările lui şi să redobândim locul lucrării şi morții sale pentru 
creştinătate, împreună, noi putem realiza aceasta! Voi puteţi s-o 
realizați! 

Fetele şi femeile din sat se îngrămădeau în primele rânduri. 
Mercenarii lui Zinder păreau să fie pretutindeni în acelaşi timp, 
iar câţiva dintre cei mai mari şi mai puternici stăteau chiar în 
preajma Sagăi. Ea avea grijă să nu se adreseze direct nici unui 
bărbat, în schimb, îşi plimba mereu privirile asupra chipurilor 
murdare ale sătencelor. Aproape că putea vedea cum umbra 
spiritului minciunii rămânea lipită de ele. Încă de la primele 
cuvinte, în ochii multora se aprinsese focul convingerii, unele 
murmurau aprobator, altele o priveau ţintă, cu gura căscată. 

Printre ascultători erau, fireşte, şi bărbaţi. Apropierea unei 
cete de cincizeci de bărbaţi înarmaţi era un motiv destul de 
serios de a rămâne departe de câmpuri şi grajduri şi de a te 
înarma cu ciomege şi unelte. Abia când s-a dus vorba că 
aceasta era Magdalena, care a venit în sat cu escorta ei, 
oamenii au pus jos uneltele. 

Acum, după o oră, Saga vedea în expresia de pe feţele 
bărbaţilor toate emoţiile imaginabile. Unii încercaseră la început 
să se ţină departe de predica ei, dar mercenarii lui Zinder, o 


masă de metal, înarmată, intimidau destul pentru a zădărnici 
orice dezordine. Taţii şi fraţii din sat se temeau pentru fiicele şi 
surorile lor, unul dintre ei - pentru logodnica lui, de data aceasta 
nu ca în timpul războiului civil, din teamă de soldaţii care 
vagabondau şi prădau, ci numai din cauza tuturor promisiunilor 
care bântuiau ţinutul în legătură cu Magdalena. 

Nimeni din sate ca acesta n-o ducea bine, nimeni nu era 
mulţumit de soarta sa. Fiecare al doilea copil de ţăran murea 
încă în primii ani - de boală sau de foame. Femeile aduceau pe 
lume un copil la un an sau doi, cu speranţa că va trăi destul ca 
să aibă grijă de ei la bătrâneţe. Dacă zvonurile erau adevărate, 
că Magdalena ademenea femei tinere, bune de măritiş spre ţări 
străine, pentru cei rămaşi în urmă aceasta nu era doar o 
pierdere de familie; era o catastrofă pentru întreaga comunitate 
sătească. Nicio fată care pornea în cruciada femeilor nu mai 
dăruia comunităţii satului niciun urmaş. Mai târziu, aceasta 
putea însemna foame pentru părinţi şi fraţi. 

Saga lua contact cu împrejurimile ca printr-un văl. Vocea 
spiritului minciunii avea grijă ca ea să se simtă iarăşi rău. 
Trecuseră multe săptămâni de când îl evocase ultima dată, încât 
intensitatea repulsiei o găsise nepregătită. Înainte îl simţea în 
ea la fiecare câteva zile şi îi percepea sunetul cuvintelor sale. Cu 
timpul însă se dezobişnuise. Croncănitul acela groaznic, pe care 
nu-l putea auzi decât ea, scurma în interiorul fiinţei ei, părând s- 
o stoarcă la fel ca pe o cârpă udă. 

Vorbea şi vorbea despre făgăduinţele lerusalimului şi despre 
datoria de a lua parte la gesta dei, lucrarea lui Dumnezeu. 
Fetele şi femeile nu observau nimic din tulburarea din adâncul 
fiinţei ei. Primele au căzut în genunchi în faţa ei, biruite de 
ademenirile Oraşului Sfânt şi viziunile de fericire veşnică. Până 
acum niciun preot nu le vorbise atât de convingător, niciun 
predicator ambulant nu le înlănţuise cu vorbele lui. 

— Maria Magdalena mi s-a arătat de multe ori şi mi-a vorbit: 
du-te în lume şi adu surorilor mele adevărul, striga Saga 
mulţimii. Numai ele pot sfărâma jugul necredincioşilor! Numai 
ele pot elibera locurile cele mai sfinte de murdăria sarazinilor! 

Saga avusese două săptămâni pentru a-şi întipări în minte 
cuvântarea, şi iat-o acum ţâşnindu-i pe buze. Odată se întrebase 


preţ, de câteva clipe, ce ar fi crezut Faun despre ea. Ea 
răspândea un cuvânt al Domnului, care in realitate nu se datora 
câtuşi de puţin Domnului, ci unei călugăriţe bătrâne şi 
veninoase; minţea oameni de bună-credinţă, cinstiţi şi-şi încălca 
astfel propria hotărâre de a nu pune niciodată pe cineva într-o 
situaţie delicată, dacă nu merita să fie batjocorit de spiritul 
minciunii; şi ea ameninţa să despartă familii făcute să trăiască 
împreună şi în care plecarea unora putea decide asupra vieţii şi 
morţii. 

La dracu', de ce nu se jena? Ce-a făcut spiritul minciunii cu 
ea, încât nu se prăbuşea disperată, strigându-le tuturor acestora 
că a fost silită să joace rolul Magdalenei, că n-a vrut deloc să 
facă acest lucru şi de aceea se simţea prost şi că-i era o frică 
teribilă de consecinţe? 

In loc de aceasta, vorbea şi iar vorbea. 

O dată cu sunetul cuvintelor ei, puterea spiritului minciunii se 
năpustea asupra publicului şi nu se lăsa înfrânată, după cum nu 
putea fi înfrânată o vijelie, care lovea ca un pumn în obrazul 
oamenilor. Faun! o fulgeră un val de vinovăţie. Pentru tine fac 
asta! Numai pentru tine! 

Cineva se strecură la marginea rândurilor din faţă, în raza 
câmpului ei vizual. Prin văscozitatea amestecului de ameţeală şi 
greață care-i luneca în faţa ochilor, ea îl recunoscu pe 
mercenarul cu dintele lipsă. Privirile li se întâlniră. El îi zâmbi 
încurajator. Saga i-ar fi răspuns cu plăcere, dar se mustră la 
gândul că astfel ar fi contravenit cuvintelor ei înălţătoare. 
Tocmai vorbea de necesitatea de a-ţi asuma încercările unei 
cruciade, când observă că mercenarul îngenunchease. Zinder 
văzu şi el, se încruntă, dar era prea departe pentru a-i ordona 
omului să se ridice din nou. Saga se încurcă şi era aproape să 
strice totul chiar cu puţin înainte de a termina predica. Cu toate 
acestea, cuvintele îi apărură ca de la sine pe buze. 

— La lordan ne vom aminti de botez şi umilință, pe colina 
Golgota - de dăruire şi martiriu, la mormântul gol - de mântuire 
şi înviere. 

Mercenarul îşi plecă fruntea. Se ruga. 

— Amin. 


Se ruga la ea. Totul se învârti în faţa ochilor ei, cerul se 
întunecase, pădurile se apropiaseră. Întunericul se aşternuse 
asupra ei. Saga se prăbuşi. 

XXX 

Se trezi într-o trăsură. Sub cap şi spinare simţi perne învelite 
în catifea. Trăsura hurducăia prin gropi şi peste pietre. Prin 
ferestre pătrundea tropăitul cailor escortei, vocile mercenarilor. 
Perdelele fluturau spre afară, fără a fi oprite de gratii. Lumina se 
strecura filtrată de afară, întretăiată de întuneric: lumina 
soarelui, care cădea prin acoperişul de frunze. Nu era în trăsura 
ei. lnălţă capul şi avu sentimentul că cineva o ciocănea în cap, 
trimiţând-o cu o lovitură de pumn înapoi pe pernă. Dureri de cap 
cumplite. Pe buze îi trecu un geamăt, adormi din nou, se trezi 
iarăşi. Poate doar o clipă mai târziu. 

— Totul o să fie bine, şopti contesa Violante şi-i mângâie 
obrajii. Ţi-ai pierdut cunoştinţa. Asta e tot. 

— Asta e... o mulţime de lucruri, hârâi Saga. Vocea îi era 
răguşită ca după un chef. 

Violante zâmbi. Erau singure în trăsura ei. Saga zăcea cu 
genunchii strânşi pe una din cele două bănci. Erau mai late 
decât în trăsura ei. 

Amintirea se întoarse, şterse durerile de cap şi alungă 
slăbiciunea şi, o clipă, trecutul deveni prezent. 

— O să lucrez din nou bine! exclamă îngrozită. Vă rog, nu-l 
omorâţi pe Faun! Data viitoare mă voi strădui mai mult. Jur! 

Zâmbetul Violantei deveni şi mai blând. N-ai de ce să te scuzi. 
Ai fost măreaţă. 

— Dar eu... am leşinat, nu-i aşa? 

— Da... după ce s-a terminat totul. 

Saga încremeni. 

— Atunci ei au mai crezut? 

— Dacă au crezut? Violante izbucni într-un hohot de râs. 
Ardeau de entuziasm pentru Magdalena şi cauza noastră, Saga! 
Te-ar fi urmat pretutindeni, până la capătul lumii şi dincolo de 
el. 

Saga mai era încă prea ameţită, pentru ca toate acestea să-i 
poată goni ceva mai mult decât o spaimă mai domoală. 

— E adevărat? 


— Acum tu eşti Magdalena, Saga! Optsprezece dintre ele ni s- 
au alăturat. Pe aproape tot atâtea a trebuit să le silim să 
rămână acasă, pentru că ori erau prea în vârstă, ori voiau să ia 
şi copiii cu ele. 

— Să le siliţi? 

Violante tampona fruntea Sagăi cu o batistă umedă. 

— Niciuna n-a fost rănită grav. Câţiva bărbaţi care voiau să ne 
stea în cale a trebuit să fie goniţi de oamenii lui Zinder. Cele mai 
grave accidente puteau fi câteva oase frânte. 

Şi toate acestea numai pentru că ea minţise. Pentru că spiritul 
minciunii era, în acelaşi timp, blestemul şi binecuvântarea ei. Se 
simţea vinovată de soarta acestor oameni, dar mai mult decât 
de cei câţiva ţărani cu nasurile sparte era îngrijorată de cele 
optsprezece fete care o urmau acum. 

— Ce se va întâmpla când va ieşi la iveală adevărul? întrebă 
cu glasul înăbuşit. 

— Cum s-ar putea întâmpla aşa ceva? 

— S-ar putea ca cineva să-şi dea seama. Sau Zinder... ce e cu 
el? Trebuie să-i spunem adevărul. Oamenii lui trebuie să se 
apere... cu ceară în urechi sau altcumva... 

Violante se aplecă şi o sărută uşor pe frunte. Saga fu atât de 
surprinsă, încât nici nu ştia cum să reacționeze. Contesa zâmbi, 
îşi îndepărtă de pe faţă câteva şuviţe din părul blond şi luă 
mâna Sagăi în mâinile ei. Degetele ei erau tot atât de reci şi 
uscate ca şi buzele. 

— Nu-ţi mai face atâtea gânduri, spuse uşor. Totul se va 
aranja. O să vorbesc cu Zinder. 

Sagăi i se părea că tot mai simte pe piele gura Violantei. Era 
un sărut, aşa cum îi dădea uneori înainte mama ei. Nu prea des. 
Oricum, era mult de-atunci. 

— Ce vreţi să-i spuneţi? 

— Adevărul. O să-l păstreze pentru el. Aurul o să-i închidă 
urechile tot atât de bine precum ceara... şi chiar şi gura. Il cam 
ştiu, crede-mă. 

— Şi ceilalţi? 

— Ceara nu e o idee rea, admise Violante, ridicând din umeri. 

Sagăi îi veni în minte suspiciunea arătată de Zinder cu o seară 
înainte şi spada de la şold. 


— Dar ce se va întâmpla dacă el îşi va închipui că eu sunto 
vrăjitoare? 

— Eşti? 

Saga o privea cu ochii măriţi de uimire. Violante vorbea 
serios. 

— Nu ştiu ce sunt. Ce este el. 

— Spiritul minciunii? 

Saga dădu din cap. 

— El este un dar, spuse Violante. Un dar de care noi trebuie 
să ne folosim. Este o îndatorire, înţelegi? Oamenii de acolo, de 
afară vor să creadă în Dumnezeu, în sfântul Ierusalim... şi în 
tine. Ei sunt gata să moară pentru tine. 

— Este îngrozitor! 

— Te-am observat acolo, afară, în piaţa satului. Iţi plăcea. N- 
aveai remuşcări. Eşti o saltimbancă. Te amuză să păcăleşti 
oamenii. 

Primul impuls al Sagăi fu să conteste totul, să alunge de la 
sine asemenea senzaţii. Ceea ce descria Violante nu era ea. 
Imposibil. Şi totuşi: contesa avea dreptate. // plăcuse să stea 
acolo şi să construiască în faţa oamenilor o clădire din minciuni. 
Femeilor, totul li se păruse adevărat, de îndată ce cuvintele 
ieşiseră din gura Sagăi. Işi îngăduise doar o scurtă privire asupra 
dimensiunilor reale ale puterii ei, ca şi când s-ar fi uitat cu ochii 
întredeschişi spre un orizont îndepărtat, pe care doar ea putea 
să-l vadă: cuvintele ei puteau crea în oameni imagini, puteau 
face ca din nimic să ia naştere convingeri. Şi, oare, lucrurile nu 
deveneau adevărate, o dată ce cineva credea în ele? Pentru el, 
pentru acest unic, ele reprezentau o parte a lumii sale, 
însemnau adevărul. 

— Vreau să le văd, spuse. Pe femeile care ni s-au alăturat. 

Violante clătină din cap. 

— Încă nu. 

_ — Trebuie să le văd! şuieră Saga cu glasul spiritului minciunii. 
In starea ei, era periculos să şi-l supună. Dar în acest moment 
nu-i păsa de ea sau de ceea ce s-ar putea întâmpla cu ea. Voia 
să vadă cu propriii ochi ce pricinuise cu puterea ei. 


O clipă, în ochii contesei apăru ceva ca o vâlvătaie, ca o 
suflare de nesiguranţă. Saga deja îşi închipuia că avusese 
succes cu atacul ei surpriză. 

— Nu, spuse Violante după o scurtă ezitare. Mai întâi trebuie 
să-ţi revii. Şi să nu mai încerci niciodată asta. 

„Trebuie să le văd! 

Mâna Violantei zvâcni atât de repede, încât Saga nu putu 
evita lovitura. Se aştepta la o a doua lovitură, ca atunci, dar nu 
se repetă. 

În schimb, Violante scoase de sub banca ei un mic sipet de 
lemn, nu mai mare decât un cap. Îl deschise şi ridică din el ceva 
mic, îmbrăcat în piele. 

Saga îşi freca obrazul care ardea. 


— Ce e asta? 
Violante i-l aruncă în poală. 
— Desfă-l! 


Saga întinse mâna ezitând. Era ceva foarte uşor. Lunguieţ. 
Rotund. Când înlătură pielea, scoase un uşor geamăt. 

— Un deget? 

Contesa dădu din cap. 

— Degetul lui Faun. 

Saga nu-şi desprindea privirile de pe acel lucru. Era un deget 
de bărbat, nu încăpea nicio îndoială. Rana se uscase, osul 
apărea gălbui din crusta de un cafeniu închis. Trebui să se 
silească să-şi desprindă privirea de acolo. Violante o privea 
adânc în ochi. 

— Minţiţi, spuse hotărât Saga. 

Sprâncenele Violantei se uniră. 

— Eşti sigură? 

Saga răsuci degetul în mână, apoi i-l aruncă înapoi Violantei. 
Degetul ricoşă în coapsa ei, căzu jos şi se rostogoli sub bancă. 
Violante nu se sinchisi de el. 

— Ai dreptate, spuse contesa. E greu să te mintă cineva pe 
tine. Tot aşa cum nici pe mine nu mă poate minţi cineva. Să-ţi 
aminteşti de asta, când vei mai voi să încerci data viitoare. 

Cu aceste cuvinte, se ridică şi, ciocănindu-l violent pe surugiu, 
îl făcu să înţeleagă să ţină caii în frâu. 


Puțin mai târziu, tot convoiul se opri. Saga o urmă afară pe 
Violante. Ploaia încetase, pământul era uscat. 

— Ar fi trebuit să aştepţi, spuse contesa. 

Saga fugi pe lângă cele trei trăsuri de la capătul convoiului. Fu 
urmărită de privirile escortei de mercenari. Câţiva bărbaţi îşi 
traseră în lături caii care tropăiau, pentru a o lăsa să treacă. 

Din partea din spate a convoiului se auzeau voci, cântece 
pioase amestecate cu flecăreală emoţionată şi, din când în 
când, cu mormăitul monoton al unei rugăciuni. Cineva o 
descoperi pe Saga înainte ca ea să poată reacţiona la cele 
văzute. 

— Magdalena! strigă o femeie şi celelalte strigară la unison. 

Saga se opri. Violante se apropiase fără zgomot. 

— Te-am prevenit. 


Stăpânul minciun 


Femeile amuţiră când Saga trecu printre ele. Una dintre ele 
căzuse în genunchi şi se uita în sus, spre ea, cu o privire 
sticloasă, un zâmbet schimonosit pe buze. Şi altele se purtară la 
fel. In cele din urmă, toate optsprezece se ghemuiră pe jos. 

Toate purtau rochii simple, care le ajungeau până la glezne, 
încălţămintea avea să le facă multe necazuri într-o călătorie atât 
de lungă; unele aveau doar nişte cârpe în care îşi înfăşurau 
picioarele, altele purtau sandale, în care mai târziu, în munţi, îşi 
vor zdreli degetele picioarelor. Câteva aveau pe cap bonete, 
legate sub bărbie. Altele îşi împletiseră părul în cozi. 

Saga nu era sigură de cât timp erau ele pe drum. Mai erau 
încă în ziua predicii? Sau ea zăcuse o noapte întreagă leşinată în 
trăsură? Puțin probabil. Soarele mai era încă pe cer, de la 
plecarea din sat puteau să fi trecut cel mult câteva ceasuri. 

Apoi văzu cum câteva fete îşi crestaseră cruci pe frunte. 
Sângele şi praful formaseră cruste urâte. 

— Stăpână, i se adresă una dintre ele. Uite, un semn din 
naştere. Tânăra cu părul negru, poate de aceeaşi vârstă cu 
Saga, se împiedică şi-şi sumese rochia până la coapse. Cu 
degete tremurânde, arătă spre o pată întunecată, de o formă 
neregulată, deasupra genunchiului drept. O cruce, vezi? O port 
de când m-am născut. Ştiam că ai să vii pentru a ne duce în 
împărăţia cerurilor. Mereu le-am tot spus asta tuturor. Mântuirea 
este aproape, asta le-am spus. Şi atunci când am auzit de tine 
prima dată, le-am strigat: „Magdalena o să vină şi la noi şi ne va 
conduce în lerusalimul sfânt”. 

Saga privea confuză la semnul din naştere. Îţi trebuia multă 
imaginaţie să recunoşti în el o cruce. Dar ceea ce o îngrozea cel 
mai mult era faptul că această fată a crezut cu toată dăruirea în 
venirea Magdalenei încă înainte ca ea să fi executat numărul ei 
de atracţie prin iarmaroace. Înțelegerea acestui lucru o copleşi 
cu o asemenea intensitate, încât aproape ar fi izbucnit într-un 
râs amar. 

— lar eu, stăpână, port semnul Domnului în ochi, strigă o alta 
şi sări în sus. Se apropie, iar unul dintre mercenari tocmai voia 


s-o oprească. Dar Zinder, care venea călare din vârful 
convoiului, îl opri printr-un semn. 

— În ochi? şopti Saga. 

— Da, stăpână, uite! Tânăra, tare frumuşică, dar mult prea 
slabă, cu nasul cârn şi bucle de un blond închis, veni chiar lângă 
Saga şi-şi trase în jos pielea de sub ochiul stâng. Sub iris, încă 
vizibil, înainte ca albul globului ocular să dispară într-un roşu 
sticlos, se vedea o mică pată, nu mai mare decât capul unei 
musculiţe. Dacă te uiţi atent acolo, descoperi chipul Domnului 
nostru lisus Hristos, anunţă fata plină de ardoare. Jur că nu era 
acolo înainte ca vestea despre venirea ta să ajungă în satul 
nostru. Dar pe urmă... pe urmă a apărut dintr-o dată, ca semn 
că trebuie să mă alătur ţie. 

Saga făcu un pas înapoi. 

— Sora mea şi cu mine, începu o alta şi trase de mânecă după 
ea o a doua fată, sora mea şi cu mine am văzut cete cereşti de 
îngeri, când aţi intrat voi în sat. Foarte clar, jur pe viaţa mea! 
Norii de pe cer s-au schimbat şi s-au prefăcut în nişte îngeri cu 
aripi mari şi albe şi... cu săbii! Săbii care străluceau în lumina 
soarelui! 

— Ploua când am intrat în satul vostru, spuse Saga. Cerul era 
cenuşiu. 

Câţiva mercenari râdeau încet, dar, cu un gest, Zinder îi făcu 
să tacă. 

— Norii s-au risipit, strigă stăruitor tânăra. Era grasă, chiar 
mai grasă decât sora ei îndesată, ceea ce ducea la concluzia că 
familia ei era mai bine situată decât cele ale celorlalte fete. Privi 
în jurul ei şi acum în priviri i se citea o sinceră disperare. Nimeni 
n-a mai văzut? Razele de soare au căzut prin norii întunecaţi, şi 
din marginile lor au apărut îngeri, şi lumina se oglindea în săbiile 
lor! 

— Eu am văzut! strigă o tânără murdară, cu părul roşu, şi-şi 
făcu loc în faţă. — Eu am văzut îngerii. Şi săbiile! 

— Şi eu! întări o alta. 

— Şi eu am auzit trâmbiţe! Trâmbiţe din cer! O fată, poate 
cea mai tânără din grup, se luă cu amândouă mâinile de păr şi, 
timp de o clipă, arăta ca o nebună. Ingerii cântau. Cu voci 
minunate. Cântece ca la biserică 


— Dar nesfârşit mai frumoase! 

Saga se dădu înapoi şi se lovi cu spatele de Violante. 

— Ai vrut să le vezi, şuieră contesa în urechea Sagăi. Acum 
ascultă-le şi prefă-te că ştii despre ce vorbesc. 

La început, Saga crezuse că fetele voiau doar s-o 
impresioneze. Dar, treptat, începu să înţeleagă că ele credeau 
cu adevărat în aceste lucruri. 

— Haide, o îndemnă Violante în şoaptă. 

Cele optsprezece tinere pe Saga o priveau cu încordare. 

„Nu vreau! fu gândul care o fulgeră. Nu vreau să am nimic de- 
a face cu toate acestea!” 

— Domnul v-a revelat voinţa sa, spuse cu vocea 
tremurătoare, prea slabă pentru a putea evoca spiritul minciunii. 
Trebuia să plece de aici, departe de toţi aceşti ochi, aţintiţi 
neclintit asupra ei, plini de speranţă, plini de teamă, de o 
aşteptare pe care ea n-o va putea împlini niciodată. 

— Voi sunteţi adevăratele sale fiice, îi şopti Violante în 
ureche. 

— Voi sunteţi adevăratele sale fiice, repetă Saga şi se 
dispreţui pentru ce făcea. Atâta timp cât nu vorbea cu vocea 
spiritului minciunii, simţea dezgust şi-şi făcea scrupule. Asta o 
mai linişti puţin. Dar nu prea mult. 

Una dintre femei începu să se roage, celelalte intrară şi ele în 
joc. 

Saga stătea acolo, nevenindu-i să creadă, consternată, lovită 
în adâncul sufletului de priveliştea ireală. Ce-ar fi trebuit să 
facă? Să aştepte? Să se retragă? 

— Roagă-te împreună cu ele, ceru încet Violante. 

— Nu ştiu rugăciunile lor. 

— Atunci mişcă-ţi buzele! 

O clipă, Saga încercă să îndeplinească dorinţa contesei. Dar 
apoi se întoarse, îşi încrucişă privirile cu Violante şi fugi înapoi 
spre trăsura ei zăbrelită. 

Era urmată de murmurul femeilor. 

— Acum, gata! după scurt timp, ordinul lui Zinder acoperi 


rugăciunile. — Plecarea! mai departe! 
XXX 


Câteva zile mai târziu, în seara celei de a treia predici a Sagăi, 
convoiul poposi pe malul unui lac. Focurile luminau o parte din 
suprafaţa lui netedă, nu departe apa se dizolva în întunecime, 
se termina abrupt ca o placă de ardezie spartă. De jur 
împrejurul malului, sălciile se plecau peste lac, atingeau cu 
crengile lor valurile domoale, ca şi când ar fi căutat în ea copii 
înecaţi. 

În total, mercenarii şi trăsurile erau urmate de un alai de 
şaizeci şi şapte de tinere, câştigul din trei aşezări de Nicăieri, 
departe de tot, de toate marile oraşe şi de o autoritate 
supraveghetoare. În cel de-al treilea sat, ciocnirile cu taţii, fraţii 
şi alţi apropiaţi ai fetelor au fost mai violente. Când Zinder le-a 
ordonat mercenarilor lui să înăbuşe cu orice preţ împotrivirile, a 
curs sânge. Drept urmare, deşi credeau în cuvintele Sagăi, 
câteva fete au devenit atât de refractare în a-i urma, încât, 
disperate şi trase într-o parte şi-n alta, au dispărut ca nişte cai 
sălbatici în păduri. Saga spera din tot sufletul că odată şi odată 
le va veni mintea la cap şi se vor întoarce la familiile lor. 

Dar cele mai multe erau prea înclinate să lase în urmă 
dominaţia familiilor şi bărbaţilor lor. Unele fete se opuneau făţiş 
părinţilor lor şi căutau protecţie la mercenarii lui Zinder. Altele 
se smulgeau de lângă iubiții lor şi urmau convoiul cruciatelor. 

Acum Zinder pusese o pază mai strictă la capătul convoiului, 
temându-se că sătenii furioşi s-ar fi putut înarma şi le-ar fi căzut 
în spate. Totuşi, până în acea clipă nu se petrecuse nimic de 
felul acesta, călătoria spre sud se desfăşura paşnic şi fără 
incidente. O dată pe zi, Saga trebuia să le vorbească femeilor, şi 
ea începu să se depindă cu mărturisirile solemne legate de 
vederea unor chipuri îngereşti, de pete de ficat în formă de 
cruce şi de stigmate sângerânde. Aceste fete erau gata să facă 
totul pentru a-şi asigura un loc în oastea cruciată. Dar o făceau 
pentru Dumnezeu? Pentru Magdalena? Sau pentru ele însele, 
pentru a scăpa de soarta lor jalnică? Saga nu avea răspunsul. 

Proviziile şi le cumpărau în satele în care Saga renunţa la 
predici. Chiar şi acolo, şi fără orice influențare din partea 
spiritului minciunii, li se alăturau femei, sporadic, nu ca înainte, 
dar tot atât de înflăcărate în entuziasmul lor pentru eliberarea 
Locurilor Sfinte. 


Pe malul lacului întunecat, Violante puse să li se împartă 
tuturor vin. Fetele stăteau în jurul focului de tabără - separate 
de mercenari, pe care Zinder îi supraveghea cu ochi de Argus - 
şi se bucurau de noua lor libertate. Căni de lut şi piele treceau 
din mână-n mână, deşi nu toţi beau din ele. Curând tabăra s-a 
umplut de râsete sonore, apoi întrerupte de o linişte cucernică, 
când se rostea o rugăciune şi toţi ascultau cuprinşi de o 
nesfârşită fericire. 

Violante n-a vrut ca Saga să ia parte la ceea ce se petrecea 
acolo. Nu se cuvenea pentru o predicatoare, a motivat ea, şi în 
această chestiune a avut-o pe Gunthild de partea ei. In zilele 
precedente, bătrâna călugăriţă se ţinuse deoparte, observa în 
tăcere, dar rareori comenta evenimentele. Dar acum ieşise din 
nou din umbră şi ţinea o cuvântare tunătoare împotriva 
înceţoşării spiritului şi a păcatului beţiei. 

În timp ce larma de pe malul lacului devenea tot mai 
zgomotoasă, Saga s-a retras în cortul pe care mercenarii îl 
ridicaseră pentru ea. Materialele pentru prelată nu fuseseră 
greu de achiziţionat, iar printre femei nu era aproape niciuna 
care să nu se priceapă la cusut. 

Acum duceau cu ei destule corturi pentru a adăposti zecile de 
femei. Unii mercenari au fost nevoiţi să renunţe la comoditatea 
cailor lor; armăsarii fuseseră încărcaţi cu tot felul de ustensile şi 
duşi de frâu. Cu toate acestea, Zinder reuşea să menţină o stare 
de spirit destul de bună printre oamenii lui. 

Cortul Sagăi oferea spaţiu pentru trei-patru persoane, dar îi 
era rezervat numai ei. Saga era recunoscătoare pentru aceasta. 
Cele mai apropiate sălaşuri erau la o distanţă de mai mulţi paşi. 
Acolo ardea un cerc de făclii, şi câteva fete începuseră să 
alcătuiască cruci din tot felul de crengi şi unelte. Noaptea, în 
jurul cortului patrulau mai mulţi mercenari şi aveau grijă ca 
niciun străin, dar nici vreo cruciată să se apropie prea mult de 
Magdalena. Şi deşi niciuna dintre femei nu avea vreo bănuială, 
probabil că nici măcar mercenarii, cu toţii se îngrijeau ca 
Magdalena să rămână acolo unde era. 

Saga tocmai voia să-şi tragă tunica peste cap, când auzi pe 
cineva dregându-şi glasul în faţa intrării în cort. 

— Cine-i acolo? Saga îşi trase din nou cămaşa pe ea. 


Vocile femeilor adiau deformate dinspre malu! lacului, 
înăbuşite de pânza cortului. 

Zinder dădu la o parte prelata şi intră fără să-i aştepte 
răspunsul. Era cu aproape două capete mai înalt ca ea şi fu 
nevoit să aplece uşor capul, pentru a sta în picioare în cort. 
Coada de cal căruntă îi atârna peste umeri, până la piept. Saga 
încercă să-şi dea seama dacă era beat. Privirea lui era limpede, 
mişcările sigure. Nu mirosea a vin, doar a sudoare şi a piele din 
care erau făcute hainele lui. 

— Ce vrei? Saga nu se sfia să-şi arate antipatia faţă de el. 

— Să vorbesc cu tine. 

— Violantei n-o să-i placă. 

— E jos, pe mal, şi stă cu fetele. Râse uşor. Pare că, încet- 
încet, coboară de pe caii cei mari. 

Saga observase şi ea schimbarea contesei. Şi nici ea nu era 
mai puţin mirată. 

— Dar nu pentru asta ai venit aici, aşa e? 

— Sunt curios. Şi chiar puţin îngrijorat. 

— Aşa? Privirea ei căzu pe mânerul spadei de la şold. EI 
observă şi se încruntă. 

— N-ai de ce să te temi de mine, spuse. 

— Violante nu te-ar mai plăti dacă mi-ai face vreun rău. 

Zinder zâmbi şi zâmbetul îl făcu să pară mult mai tânăr. La 
început, Saga îi dăduse vreo patruzeci de ani. Cu siguranţă că 
ridurile adânci săpate în jurul ochilor nu se datorau unei vieţi în 
care râsese prea mult; Sagăi i-ar fi fost greu să-şi închipuie că 
un individ ca el avea simţul umorului. În caz că, totuşi, îl avea, 
ea ar fi preferat să nu ştie ce îl amuza de obicei. Probabil că nu 
erau lucruri atrăgătoare. 

— Eu nu sunt chiar atât de ahtiat după bani, cum crede 
Violante. Nu mai mult decât oricare altul. Observă că Saga 
făcuse un pas înapoi, şi-şi încrucişă braţele pe piept. Vrei să ştii 
adevărul? De ce am făcut acest contract cu ea? 

Saga ridică din umeri. 

— Cred că nu este o treabă prea periculoasă. 

— Încă nu. Sagăi nu-i plăcu cum accentuase el primul cuvânt. 
Nu am de gând să mor ca mercenar pe vreun câmp de bătaie. 
Nici pentru Violante, nici pentru tine, nici pentru oricare altul. 


— Sunt cuvinte foarte clare. 

— Dar atât timp cât contractul mă obligă, vă voi apăra cu 
preţul vieţii mele. Contesa plăteşte bani buni ca să vă aduc la 
Milano. Adică, episcopul plăteşte - eu mă îndoiesc că ea ar 
putea face rost de aşa de mulţi bani... 

— Şi din partea pe care o primeşti tu, îţi faci o casă, îţi iei o 
nevastă, şi vei avea copii şi capre şi... 

El râse uşor. 

— Da, cam aşa mi-am închipuit eu. 

Ea tot nu era sigură cum să-i interpreteze vizita în cortul ei. 
Prezenţa lui o neliniştea. Zinder părea să aibă mare chef de 
vorbă. 

— Dar ca să mă pot bucura de toate astea, ar trebui să mai 
fiu în viaţă, dacă tot mă gândesc, nu? Şi, ca să fiu sincer, asta e 
ce mă îngrijorează de câteva zile. 

Ea înclină capul interogativ. 

— Nu înţeleg pe cine escortăm noi prin toată ţara. Nu înţeleg 
ce eşti tu. Rămăsese tot lângă intrare, dar Sagăi îi era clar că 
din doi paşi ar fi putut ajunge la ea. 

— Eu n-am fost niciodată în preajma unei sfinte, dar mă 
aşteptam la cineva cu o coroană aurie de lumină deasupra 
capului... nu la o saltimbancă, ce, de regulă, dansează pe 
frânghie şi înghite flăcări. 

Saga trase aer în piept. 

— De unde ştii tu... 

— Te-am văzut. Într-un han, cu vreun an în urmă, sus, în nord. 
Poate că Violante îşi închipuie că e grozav de şireată pentru că a 
aşteptat cu reprezentațiile tale până ce noi ne-am îndepărtat de 
cetatea Lerch, la câteva zile de călărit spre sud. Asta ar putea fi 
de ajuns pentru a păcăli câţiva ţărani. Dar eu sunt umblat. Am 
ştiut imediat că te cunosc. N-a trecut mult până ce să-mi dau 
seama de unde. 

— Toţi ştiu? Saga ar fi preferat să se târască în vreun cotlon. 
În caz că totul ieşea la iveală şi ea-şi pierdea valoarea în faţa 
contesei, ce s-ar fi întâmplat cu Faun? 

Zinder o lăsă un timp să se frământe înainte de a clătina din 
cap. 


— Cei care au fost atunci de faţă erau prea beţi ca să-şi mai 
amintească ceva. De obicei nu mai ştiu nici cum arătau femeile 
cu care şi-au făcut de cap la beţie. 

Dacă voia s-o şocheze astfel, o subaprecia. Toată viaţa 
trecuse cu saltimbancii prin pieţe, şi nici ea însăşi nu era prea 
sensibilă. Erau puţine lucruri pe care încă nu le văzuse sau 
auzise. Beţivii şi târfele făcuseră parte din cotidianul ei, la fel ca 
vânătăile şi gustul de ulei ars din gură. 

— Aşadar, atunci mergeam pe o frânghie? 

— Ai mai făcut şi celălalt lucru. Ala cu minţitul. De aceea pot 
să-mi aduc atât de bine aminte de tine. Nu pentru că ai un chip 
drăguţ sau că ţopăi încoace şi-ncolo pe funie. Îşi mută greutatea 
de pe un picior pe altul şi o privi suspicios printre gene. Ce ne 
prezinţi tu nouă aici de câteva zile- asta nu e predică. Eu nu 
cred nici că are ceva de-a face cu viziunile. Este doar circăraie. 
Nu ştiu exact cum faci - şi să mă ia dracu' dacă ştiu de ce 
Jannek şi încă alţi câţiva jură dintr-o dată cu mâna pe inimă că 
eşti tot atât de sfântă ca Fecioara. Văzând că nu-i răspunde 
imediat, Zinder îi puse întrebarea care-l ardea cel mai tare: Asta 
e vrăjitorie? 

Saga simţi că trebuie să se aşeze. Dar aici, în cort, nu avea 
decât păturile ei, or ea nu voia să se arate slabă, stând jos în 
faţa lui. În loc de aceasta, se sprijini cu o mână de unul din 
beţele cortului, sperând că nu părea să caute ceva trainic care 
s-o susţină. 

— Nu, spuse. Cu siguranţă nu este vrăjitorie. Dar eşti chiar 
atât de sigură? Eu nu pot să vrăjesc, şi nici nu ştiu pe nimeni în 
stare de aşa ceva. 

— Ştiu eu? Ridică din umeri. Eu îţi spun doar atât: Am să te 
apăr de hoţi şi de tâlhari şi, din partea mea, şi de oamenii 
împăratului, dacă va fi nevoie. Dar eu nu-mi pun capul în lat 
pentru o vrăjitoare. 

— Nu sunt vrăjitoare. 

Zinder făcu un pas rapid înainte. 

— Atunci ce eşti? 

Ea cobori privirea. 

— Magdalena, şopti. 


— Fireşte, oftă Zinder. Dar ce ai tu în toate astea de aici? Cu 
ce te alegi din toate astea? Şi prietena ta, contesa? 

Saga era gata să-i povestească totul. Tot adevărul despre 
întemnițarea lui Faun şi ameninţarea Violantei. Dar apoi înţelese 
că Zinder cu greu putea fi socotit potrivit pentru a i se 
încredința. Nu unui mercenar pe care faima de trădător îl urma 
ca mirosul calului său. 

— Nu vrem decât să eliberăm lerusalimul, spuse ea pe un ton 
plângăreţ. 

Ochii lui se umbriră. 

— Cu câteva predici false? Cu minciuni? Mai gândeşte-te, 
fetiţo! Până unde o să ajungeţi? Primele vor da ortul popii chiar 
sus, pe munte. Apoi traversarea. Cunoşti poveştile despre ceea 
ce le-au făcut venețienii bărbaţilor din ultima cruciadă? Oastei, 
din care a făcut parte Gahmuret? l-au silit să distrugă 
Constantinopolul, pentru că negustorii bizantini stricaseră prea 
des planurile Veneţiei. Şi vorbim de o oaste de mii de războinici! 
Ce-or să născocească venețienii pentru câteva sute de femei? 
Cele mai multe încă fecioare, Dumnezeule! Ce va fi pe urmă? 
Foamete şi sete pe mare. Acolo sunt flote întregi de pirați, 
cărora câteva corăbii cu carne vie or să le cadă tocmai bine 
pentru bazarele africane. În cazul în care ei înşişi nu se vor 
delecta cu voi. Şi tot aşa, tot aşa... până când, odată şi odată, 
veţi sosi în Ţara Sfântă, unde sarazinii vor tăia fâşii de piele de 
pe trupul vostru. Se spune despre ei că mănâncă oameni. Poate 
că e adevărat, poate că nu. Dar, într-un fel sau altul, tot o să vă 
omoare. Vorbind, mâna îi alunecă de pe mânerul spadei. Și 
acum fă-mă să cred că vreţi să eliberaţi lerusalimul! Asta e prea 
ridicol ca să poată fi amuzant. 

— Dacă Violante te va auzi cum vorbeşti... 

— La naiba, o să audă asta, pentru că o să-i spun chiar aşa! 
Ideea aceasta a unei cruciade a femeilor este nebunească. 
Fetele astea de afară pot să te urmeze dintr-un motiv sau altul - 
şi poţi să mă crezi că cele mai multe o fac pentru că astfel ies 
din satele lor, nu pentru că au descoperit iubirea pentru 
Dumnezeu -, dar Violante este prea inteligentă pentru aşa ceva. 
Şi tu? Pe tine te foloseşte. Nu ştiu, poate chiar te sileşte... Aşa 
e? Chiar vrei să fii aici? 


Saga îşi simţi ochii plini de lacrimi şi se înfurie că el o făcuse 
să plângă. In cap se agita spiritul minciunii: Fo/oseşte-mă! 
Termin cu el! —, dar ceva o reţinea să-i ţină lui Zinder o predică 
într-un chip atât de nedemn. Era destul de rău că Violante o 
silea să mintă pentru ea. Dar nimeni n-o silea acum, în această 
clipă. Nu trebuia să mintă atunci când nu voia. Se săturase. | se 
făcea rău numai gândindu-se la toate acestea. Şi, oare, nu 
spiritul minciunii era de vină pentru că ea se afla aici? 

„Lasă, îi şoptea un glas în interiorul fiinţei sale, n-ajută la 
nimic. Scutură-te de acest gând. Nu te mai gândi atâta la ei. Nu 
poţi schimba nimic. Nu, dacă Faun trebuie să trăiască”. 

— Nu pot, murmură. 

— Ce? 

Saga înălţă capul şi îl privi drept în ochi. Tot ce era în jur se 
estompă. Lacrimi blestemate! 

— Nu pot să-ţi spun. 

Din nou pe buzele lui apăru un zâmbet, dar numai foarte vag. 

— Cea mai bună mincinoasă din lume, hm? Acum tonul era 
mai blând ca înainte, aproape prietenos. Aşa te-au numit atunci. 
Cea mai afurisit de bună mincinoasă din lume. 

Ea nu făcu decât să ridice din umeri şi să-şi şteargă obrajii uzi. 

— Ştii cum îl numesc ei pe diavol? o întrebă. 

Ea clipi mirată. 

— Stăpânul minciunii. 

— Ah, da... Asta am auzit destul de des. 

— Atunci bagă de scamă cu cine eşti în cârdăşie! Pentru tine, 
pentru toate fetele astea de afară... şi cine ştie câte vor mai fi. 

— Şi pentru tine? 

Zinder scutură din cap. 

— Diavolul nu înseamnă nimic pentru un om ca mine. Tot atât 
de puţin ca Dumnezeu. 

Dădu la o parte prelata şi ieşi. 


Cartea a doua 


DRUMUL RĂU 
” Omul stăpâneşte mai bine autoiluzionarea decât minciuna”. 


Feodor M. Dostoievski 


Urmăritorii 


Faun şi Tiessa colindau prin ţinuturi din care fetele lipseau. 

— Ai văzut şoimul? 

Tiessa se înfioră. Vocea lui o smulsese din gânduri profunde, 
îngrozită, îi urmări privirea spre cer. 

— Ce şoim? 

— Punctul acela mic deasupra colinei? Uită-te în lungul 
braţului meu! 

El arătă în direcţia în care pasărea tocmai se contopea cu 
peisajul. 

— Ce este atât de deosebit la un şoim? 

— L-am urmărit de câteva ori. În orice caz, cred că e acelaşi. 
Ridică din umeri. — Poate e doar o închipuire a mea. 

— Crezi că ne urmăreşte? 

— Nu ştiu. 

Faun privi din nou spre cărare. Se liniştise mult, după ce 
lăsaseră în urmă comitatul Lerch. Nu putea să-şi imagineze că 
echipele din straja cetăţii, rămase acolo, încă se mai osteneau 
să-l urmărească. Dar, cu toate acestea, nu se simţea absolut 
sigur. 

Drumul ducea peste un platou deschis, pentru ca apoi să 
dispară iarăşi în adâncul ţinut împădurit. De o parte şi de alta a 
cărării, pământul era acoperit de iarbă-neagră şi de insule de 
iarbă. 

— Cât de important eşti pentru aceşti oameni? întrebă ea. 

— Lăsând la o parte faptul că acest mic monstru mă vrea cu 
tot dinadinsul? Scuipă din mers, la picioare. Doamne, cum urăsc 
copiii nobili! Bastarzi răzgâiaţi, nimic mai mult. 

Ea îl privi amuzată, iar apoi păru din nou că se uită de sus la 
el. Aşa făcea deseori, ceea ce pe el îl scotea din minţi. 

Ca să mai schimbe dispoziţia, miji ochii şi încercă să mai 
zărească o dată în depărtări şoimul acela. Dar pasărea devenise 
de mult parte din împrejurimi. 

Tiessa şi cu el erau deja de două săptămâni împreună pe 
drum, iar el nu ştia nici acum mare lucru despre noua lui 
tovarăşă de pribegie. Ea părea obsedată de gândul de a o urma 


cât mai repede pe Magdalena şi - era evident - îşi imagina că, 
avându-l pe Faun lângă ea, ar fi înaintat mai sigur şi fără a se 
expune unor întrebări neplăcute. Altminteri de ce şi-ar fi împărţit 
banii cu el? 

Faun n-avea nimic împotrivă să meargă cât mai repede spre 
sud. Şi, totuşi, s-ar fi simţit mai bine dacă ar fi ştiut mai multe 
despre Tiessa şi despre ciudata ei dorinţă de a se alătura unei 
sfinte noi. 

Încă după câteva zile, lui Faun i se păruse cu neputinţă să nu 
fi auzit vreodată de Magdalena. Toţi vorbeau de ea. În fiecare 
sat prin care treceau, în fiecare han în care intrau pentru un 
prânz sărăcăcios. 

Unii afirmau că o văzuseră pe Magdalena, dar fiecare o 
descria altfel. Un negustor evreu a vorbit de o femeie de vârstă 
mijlocie, mai înaltă decât oricare altă femeie văzută de el. Un 
călugăr ambulant a descris-o ca pe un înger cu bucle blonde, 
care n-avea mai mult de cinci-şase ani şi vorbea cu glasul unei 
femei bătrâne. lar un birtaş care-şi făcea reclamă cât îl ţinea 
gura, spunând că ea petrecuse o noapte sub acoperişul lui şi îi 
binecuvântase casa, nu se putea hotărî pentru nicio descriere 
exterioară; mai degrabă, seara ea arătase altfel decât a doua zi 
dimineaţa, şi el a recunoscut-o doar după nimb. 

Curios în toate aceste povestiri era faptul că nimeni n-o 
auzise pe Magdalena predicând. În cazul în care, într-adevăr, ea 
le vorbea oamenilor şi recruta tinere pentru cruciada ei, atunci o 
făcea altundeva, nu aici. Cu toate acestea, pretutindeni 
bântuiau istorii despre fiice dispărute, fete ca Tiessa, care 
auziseră de Magdalena şi o porniseră în taină în căutarea ei. 
Dacă era să dai crezare zvonurilor, nu era vorba doar de un 
singur convoi, care se îndrepta spre sud - direcţia în care le 
conducea Magdalena însăşi -, ci deja de mai multe, a căror ţintă 
comună era Milano. Acolo voiau să se adune femeile, pentru a 
merge unite în Ţara Sfântă. 

De când aflase de ţinta cruciatelor, Faun se gândea tot mai 
des că contesa Violante putea să se fi alăturat Magdalenei. Dacă 
ea era, cu adevărat, în drum spre Milano, aşa cum spusese 
soldatul, atunci această concordanţă cu ţinta Magdalenei nu 
putea fi o întâmplare. Dar de ce o silea pe Saga s-o însoţească? 


Coborau tăcuţi cărarea, fiecare cufundat în propriile sale 
gânduri. Chiar după multe ore de mers, Tiessa nu părea obosită, 
iar Faun nu se mira pentru prima oară de tenacitatea ei. 

Pe cât de des se gândise zilele acestea la Saga şi Violante, de 
cele mai multe ori, însă, evita să-şi bată capul cu noua sa 
însoţitoare. Îi plăcea de ea, chiar şi în acele momente când 
înfumurarea sa era greu de suportat şi taina, pe care o ţesea în 
jurul ei, dăuna simţitor relaţiilor lor. El o vedea ca pe o tovarăşă 
de drum temporară, dar uneori ea se purta într-un fel care 
scotea ghimpele veninos din aroganţa ei. O seriozitate în 
momente în care el nu se aştepta la aşa ceva. O stare de 
meditaţie care uneori atingea dureros graniţa tristeţii. 

De fapt, îşi spunea Faun, el n-aştepta decât un moment 
prielnic de a-i fura punga cu bani şi de a fugi cât mai departe. 
Dar asemenea prilejuri se iviseră, numai că el le lăsase să 
treacă fără a le folosi. În fiecare noapte, ea dormea făcută ghem 
lângă el, lipsită de apărare, cu o păpuşă de cârpă prăpădită 
strânsă la piept, pentru care era mult prea în vârstă. lar el se 
surprindea tot mai des făcându-şi griji pentru cum avea s-o 
păzească cât mai bine de hoţi, decât cum ar putea el s-o 
jefuiască. 

Soarele era deasupra orizontului, când ajunseră la poalele 
colinei. Faun îşi plimbă pentru ultimă oară privirea pe cer. 
Şoimul rămânea nevăzut. 

Înainte de a se adânci în umbrele pădurii, Tiessa îi vorbi din 
nou. 

— Tu mi-ai spus că sora ta minte mai bine ca oricine 
altcineva, aşa e? întrebă pe neaşteptate. 

— Da. Faun ridică surprins privirea. Incă se mai gândea la 
pasărea aceea. 

— Poate să păcălească mai mulţi oameni deodată? Chiar mulţi 
oameni? 

El o privi, cam descumpănit, pentru că ea făcea aluzie la ceva 
ce şi lui însuşi îi trecuse prin cap. 

— Vrei să spui că ea ar putea fi una dintre cele care se dau 
drept Magdalena? 

Soarele apunând, pusese o foiţă de aur pe chipul ca o 
inimioară al Tiessei. 


— S-ar putea. 

— De ce ar face-o? 

— Cine ştie? Poate este... 

— Silită? El se opri în loc, dar ea nu-l aşteptă. Aceasta ar fi... 
înghiţi restul frazei şi tăcu, până când ajunseră la primii pomi. 

— Inchipuie-ţi că ea n-ar fi sora ta, spuse Tiessa după un timp. 

Faun o privea întrebător dintr-o parte. 

— Cea mai bună mincinoasă din lume n-ar putea fi şi cea mai 
convingătoare predicatoare din lume? 

XXX 

În noaptea următoare, Faun descoperi că erau într-adevăr 
urmăriţi. Dar nu de un şoim. 

Işi făcuseră culcuşul într-o adâncitură în apropierea drumului, 
sub nişte ramuri care atârnau jos de tot şi de pe care umezeala 
nopţii picura asupra lor. Nu se putea să fi plouat de mult, atunci 
când Faun fu trezit de picăturile de pe faţă, căci în jurul lor solul 
pădurii era încă uscat ca vara: un pat din frunziş veşted, din 
rădăcini, care trosneau şi te înţepau în spinare, şi din smocuri de 
iarbă. In jur, pe pantele adânciturii crescuseră ferigi, printre care 
fuseseră nevoiţi să-şi croiască un drum. Toamna, aici peste tot 
era, probabil, plin de ciuperci. 

Faun îşi șterse faţa udă - se vede că se alesese cu mai multe 
picături, toate în acelaşi loc, undeva sub ochiul stâng - şi se 
aşeză. Prima privire se îndreptă spre Tiessa, care era cu spatele 
la el, ghemuită ca în toate nopţile trecute, de parcă toată viaţa 
ar fi trebuit să treacă în somn prin nişte spaime. 

Se aplecă prudent asupra ei şi văzu că, într-adevăr, dormea. 
Ochii erau închişi, dar buzele aveau un tremur uşor. Vise urâte, 
se gândi el, şi ştia că n-avea niciun rost s-o întrebe de ele. Ea 
nici măcar nu-i spusese de unde venea, sau care îi era familia. 
Nu era o fată săracă de ţărani asta, măcar, era clar. Dar nu 
putea fi nici fiica unei familii de rang, pentru că atunci nu s-ar fi 
tăvălit în murdărie şi n-ar fi dormit sub cerul liber, la rădăcina 
copacilor. 

Faun se ridică precaut pentru a nu o trezi şi urcă printre ferigi, 
pe cărare. Prin golurile din acoperişul de frunze cădea lumina 
lunii, dar nu suficiente pentru a putea vedea fata din marginea 
adânciturii. 


„Saga ar fi făcut-o să vorbească pe Tiessa”, se gândi el. Sora 
lui se pricepea ca nimeni altul să scoată din oameni mai mult 
decât erau ei dispuşi să divulge, şi asta chiar fără a se folosi de 
spiritul minciunii. 

Se gândea la Saga. „Mi-aş da viaţa pentru a te avea iarăşi 
înapoi.” 

Dar ar fi făcut-o, cu adevărat? Şi-ar fi dat viaţa pentru ea? 

„Da”, îşi spuse, cu siguranţă. Dar în adâncul fiinţei lui stăruia 
îndoiala. „Eşti chiar un asemenea erou? Eşti fratele ei.” 

Fu smuls din gândurile sale de nişte zgomote. Privi alarmat în 
jurul lui şi observă un fojgăit în coroana copacilor din apropierea 
drumului. Ceva le speriase pe păsările de acolo, care dormeau. 
Poate nu era decât o bufniţă în căutare de pradă. Sau cineva 
care se furişa. 

Faun se scutură de frigul umed. Singura sa armă era un 
pumnal ştirbit, pe care-l cumpărase pe drum într-un sat - cu 
monede date de Tiessa. Tăişul era îngust şi foarte lung. Il lăsase 
în groapa în care dormeau. 

Din câteva sărituri rapide, se strecură înapoi ca o umbră 
printre ferigi. Tiessa se mişcă şi murmură adormită. 

— Nu te mişca! îi şopti el. 

Apucă pumnalul pe care-l desprinsese din centură când se 
culcase. 

— Vreau doar să mă uit în dreapta. 

Cât ai clipi din ochi, era deja trează şi în picioare. 

— Unde? murmură. 

Faun scoase un oftat înăbuşit şi o porni. 

— Acolo era ceva. Poate pe drum. Rămâi aici! 

— Nici nu mă gândesc. 

Îl urma, aplecându-se prin desiş. Au părăsit adâncitura cu 
viteza vântului şi mergeau pe dibuite spre drum, protejaţi de 
trunchiurile groase. Boccelele şi le lăsaseră în urmă. Nu, observă 
Faun mâhnit, doar bocceaua lui rămăsese. Ca întotdeauna, 
Tiessa îşi purta cu ea tot ce era important 

— Printre altele, punga cu monezile legată de cordonul ei, 
precum şi propriul pumnal. Stupida păpuşă de cârpă privea de 
sus, din bocceaua pe care ea şi-o aruncase pe spate. 


Drumul nu era, de fapt, decât o cărare luminată de lună, prin 
păduri. Roţile carelor lăsaseră urme adânci, care la lumina 
stelelor păreau turnate din plumb. 

In mijlocul drumului era un călăreț. Bălanul lui cu coama 
lungă sforăia încet şi nu se mişca din loc. Omul purta haine 
închise la culoare şi era echipat uşor, cu o platoşă de piele şi 
plăcuţe metalice. O barbă tunsă scurt îi încadra trăsăturile dure. 
In lumina oblică a lunii, ochii lui păreau nişte adânci găuri 
umbroase. Lumina rece a nopţii îi luase toate culorile; era 
imposibil să spui dacă părul lui era castaniu, sau argintiu, sau 
negru. 

Faun a rămas pironit locului. Tiessa se ţinea în spatele lui, ca 
şi când ar fi căutat apărare. Călărețul încă nu-i observase, 
întunecimea pădurii şi un şir de aluni îi ascundeau vederii. Cu 
toate acestea, el trebuia să fi avut un motiv pentru care adăsta 
chiar în acest loc, atât de aproape de adăpostul lor. Ochii lui 
invizibili priveau în lungul drumului, apoi treceau pe deasupra 
marginii pădurii, în ambele părţi. Privirea lui părea că îi atinge şi 
pe Faun şi pe Tiessa, dar trecea apoi mai departe, fără a-i 
descoperi în întunericul arboretului. 

Tiessa îl împingea uşor din spate pe Faun. Ochii ei erau larg 
deschişi, chiar şi în beznă el putea citi în ei groaza. Prin gesturi, 
ea îi dădu de înţeles să se întoarcă, dar el clătină din cap. Fără a 
lua în seamă protestul ei mut, se întoarse din nou spre omul de 
pe cal. 

Bălanul purta o şa nobilă, harnaşamentul era împodobit. Cu 
siguranţă, proprietarul lui nu era om sărac. Cât priveşte 
călăreţul, acesta era înalt şi puternic. Deşi nu mai era tânăr, 
iradia forţă şi hotărâre. Calmul cu care cerceta împrejurimile îl 
făcea să pară şi mai periculos. 

Brusc, omul lăsă capul pe spate şi scoase un croncănit. Suna 
ca un glas de pasăre, nu ca ceva ce apare pe buzele unui om. 
Tiessa îl împinse din nou pe Faun, dar de data aceasta el nici 
măcar nu se mai întoarse spre ea. Fără îndoială, era un strigăt 
de şoim! 

Din stânga se auzi un tropăit, adică din direcţia din care 
veniseră şi ei. După câteva clipe, alţi trei cai i se alăturară în 
goană, cu oameni echipați la fel. Toţi trei erau mai tineri decât 


primul şi era evident că ascultau de ordinul lui. Unul dintre ei 
avea o chelie în care se reflecta lumina lunii. Altul purta 
ochelari, barba îi era foarte îngustă şi era ras cu grijă. 

Conducătorul scoase al doilea strigăt de şoim şi privi 
aşteptând spre vârfurile copacilor. Faun văzu acum că 
antebraţul drept al bărbatului era înfăşurat în piele pentru a-l 
apăra de ghearele păsărilor. 

Unul dintre bărbaţi îi spuse ceva şoimarului. Doar vreo zece 
paşi îi despărţeau pe Faun şi Tiessa de călăreţi, dar oamenii îşi 
vorbeau prea încet pentru a le putea auzi cuvintele. Faun se 
gândea dacă ar putea îndrăzni să se apropie şi mai mult. Dar 
vederea săbiilor şi a securilor de la şei îl reţinea. De altfel, 
Tiessa l-ar fi tras înapoi de păr, atât era de obsedată de ideea de 
a dispărea de acolo. 

Conducătorul mai scoase pentru a treia oară chemarea 
ademenitoare, dar din nou nu primi niciun răspuns. Doi dintre 
ceilalţi schimbară între ei o privire. Şoimarul înjură, apoi le dădu 
celorlalţi un ordin scurt. Cât ai clipi din ochi, caii se şi puseră în 
mişcare. Tropăitul lor răsuna în liniştea pădurilor în noapte, în 
timp ce ei galopau spre sud. 

Trecu ceva timp până când Faun şi Tiessa îndrăzniră să 
vorbească din nou. 

— Era cât pe ce să ne descopere! Vocea Tiessei suna înăbuşit. 
O îneca furia. 

Faun ridică din umeri. 

— Nu ne căutau pe noi, ci şoimul. 

Tiessa scoase doar un mormăit înfuriat. 

— Dacă ţie nu-ţi pasă ce fac eu, n-ai decât să mergi mai 
departe singur, spuse enervată. Faun se săturase să fie tratat ca 
un prostănac. Ştia ce face. În beznă şi în desiş, oamenii aceia nu 
i-ar fi putut găsi niciodată. 

„Nu bărbaţii aceia, intră în vorbă vocea sa interioară. În 
schimb, şoimul lor”. 

Dar acum el nu voia să-şi facă gânduri. Groaza îi intrase în 
toate fibrele corpului, şi n-avea câtuşi de puţin chef de 
reproşurile Tiessei. 

Ea îl privea fără un cuvânt, de parcă voia să-l înţeleagă şi să-l 
evalueze din nou pe el şi purtarea lui. Faun nu ştia la ce rezultat 


ajunsese ea, căci brusc orice tulburare dispăru de pe faţa ei - ca 
şi când ea ar fi putut să-şi şteargă orice emoție de pe chip, prin 
simpla putere a voinţei. 

Îl lăsă acolo. Fără să-i dea nicio atenţie, se întoarse şi porni 
calmă la drum. Din boccea ieşea păpuşa ei veche. Dintr-o dată, 
Faun nu mai găsi nimic copilăros şi stupid în aceasta, ci ceva 
extrem de străin. Ca şi însăşi Tiessa. 

O lăsă să se îndepărteze zece, unsprezece paşi. 

— Tiessa, aşteaptă! 

În primul moment, ea nu reacţionă. Dar apoi, respiră adânc şi 
se opri, făcu câţiva paşi înapoi şi rămase în faţa lui. 

Expresia de pe chipul ei era dură, doar învinuire. 

— Ce e? întrebă Faun în timp ce ea îl ţintuia cu privirea, fără o 
vorbă. 

— Promite-mi ceva! 

Ceva din tonul ei îl făcu să-şi înghită replica agresivă, care-i 
stătea, de fapt, pe limbă. Tiessa era gravă. Voise cu adevărat să 
plece. 

— Promite-mi că o să mă asculţi când îţi spun că e periculos. 
Ezită şi apoi adăugă: Faun, trebuie să hotărăsc dacă eşti un risc 
prea mare pentru mine. Dacă pot să am încredere în tine. Şi 
trebuie să iau această hotărâre acum. Nu-mi îngreuna decizia! 

În întuneric, se priveau, dar fără a-şi putea distinge 
trăsăturile. Faun simţi cât de agitată era Tiessa. 

— Ştii sau nu cine erau bărbaţii aceia? întrebă el cu glasul 
stins. 

— Călăreţi. 

— De ce te caută? 

Tiessa se apropie încet, dar rămase la jumătatea drumului, la 
trei paşi depărtare. Faun deja îşi închipuia că n-o să primească 
niciun răspuns, când deodată ea lăsă în jos mâna cu punga cu 
bani de la cordon. 

— De asta. 

Faun s-ar fi aşteptat la orice, în afară de aşa ceva. 

— Ai furat aurul? De la ei? 

Tiessa aprobă din cap. 

— E adevărat? 

Încă un clătinat din cap. 


— Doamne! Nu puteai să-ţi cauţi pe cineva care nu poartă 
sabie? 

— Pe fiul contesei? 

Faun simţi cum în el se înfiripă un zâmbet, dar nu era sigur 
dacă acum era momentul potrivit. Tocmai voia să-i răspundă, 
când ea se apropie în câteva salturi rapide. Acum era atât de 
aproape de el, încât putea să-i simtă respiraţia. 

— Inainte mi-a fost frică, spuse ea încet. 

— Şi mie, mărturisi el, mult prea surprins, pentru a se mai 
putea gândi la un răspuns care s-o liniştească. Ridică grijuliu o 
mână şi o mângâie pe părul împletit într-o coadă. Dorinţa şi 
împotrivirea mai erau încă în echilibru, dar unul din talere 
începea să se încline periculos. 

Un timp ea nici nu se mişcă, dar apoi îşi ridică brusc privirea 
spre el. 

— Nu vreau să fac o greşeală, Faun. Dar poate că tocmai o 
fac. Şovăi o clipă. Nu mă sili să mai plec încă o dată! 

— Eu... începu el. 

— Pentru că, data viitoare, plec cu adevărat, spuse Tiessa. ŞI 
nu cred că vrei asta. Cu aceste cuvinte, se ridică pe vârfuri şi-l 
sărută pe gură, atât de fugar, încât după o clipă el nu mai era 
sigur dacă atingerea nu fusese doar o închipuire. 

Se desprinse de el şi trecu printre copaci ca o umbră. 

— Încotro? întrebă el răguşit. 

— Să-ţi aduc lucrurile. În beznă, cuvintele ei sunară ca un 
hohot de râs. Trebuie să mergem mai departe. 


Dansul Tiessei 


În noaptea următoare, Faun se răsucea neliniştit pe patul din 
ierburi şi buruieni aromatice. Işi spunea că, probabil, parfumul 
plantelor nu-l lăsa să doarmă. Se tot uita la Tiessa, care stătea 
ghemuită între el şi vatra focului. 

Seara, ea stivuise lemne, dar până la urmă nu îndrăznise să 
aprindă focul. Acum ramuri şi rămurele rămăseseră neatinse, 
poate pentru următorul călător care avea să poposească la 
poalele blocului eratic poros, în nopţile precedente, se 
îndepărtaseră mult de drum, de teamă să nu apară din nou 
călăreţii. Dacă povestea pe care i-o spusese Tiessa era 
adevărată, ea trebuie să fi furat punga de la bărbatul cu un ochi 
acoperit, în vreun han din nordul comitatului Lerch. 

— Cine ar fi putut bănui că pentru câteva monezi de aur mă 
vor urmări atât de departe? întrebase ea cu o mină nevinovată. 
Cine, foarte corect. Şi lui Faun i se părea la fel de ciudat că acei 
călăreţi nu aveau ceva mai bun de făcut decât să meargă zile în 
şir pe urmele unei hoaţe. 

Era destul de evident că povestea Tiessei se destrăma la 
toate capetele şi la toate colţurile şi nici măcar toată bunăvoința 
lui Faun n-o putea aduna la loc. Reacţia ei faţă de acei bărbaţi 
fusese prea violentă. 

Fata respira liniştită, deşi buzele i se mişcau. Faun putu vedea 
cum pumnii ei se încleştau în pătură. Aştepta cu nerăbdare 
noaptea în care ea ar fi vorbit în somn şi şi-ar fi dezvăluit 
tainele. Dar probabil că şi atunci când visa era calculată. 

Era necăjit. leri se împiedicase în cea mai evidentă capcană 
şi, cu toate acestea, de atunci încă nu reuşise să se elibereze 
complet din ea. Putea şi acum să-i mai simtă buzele pe buzele 
lui. Nu era nebun şi ştia prea bine că totul putea fi doar un 
mijloc către un scop. 

Ea se joacă cu tine şi tu ştii asta. Sau poate că e sinceră şi are 
nevoie de ajutorul tău. 

Contempla inspiratul şi respiratul ei, urmărea linia şerpuită a 
cozii împletite care se itea de sub pătură. Dacă şi-ar fi desfăcut- 


o, părul de un blond deschis i-ar fi ajuns mult peste talie. Se 
surprinse cu uimire imaginându-şi cum ar fi arătat ea atunci. 

Se scutură. „Adună-te! Aşa nu se mai poate!” 

Oftă şi se întoarse pe partea cealaltă, scrutând întunericul. 
Roca masivă se boltea ameninţător deasupra lor, poroasă ca un 
lemn ros de carii. Resemnat, Faun dădu la o parte pătura şi se 
aşeză. Noaptea era rece, în ciuda anotimpului cald. Un foc le-ar 
fi prins bine amândurora, dar chiar şi noaptea pericolul de a 
putea fi observați de cei patru călăreţi era prea mare. 

Gândul la călăreţi îl purtă spre aurul din punga de la 
cingătoarea Tiessei. Era tentant s-o apuce, pur şi simplu, şi să se 
facă nevăzut. O parte din problemele lui s-ar rezolva astfel. 

Trebuie să ştiu dacă pot avea încredere în tine, spusese ea. 
Dar de unde provenea aroganţa de a-i pretinde lui încredere, 
fără ca ea să trădeze nimic despre ea însăşi? Cu siguranţă nu 
dintr-un sărut fugar. 

Işi scoase cu grijă picioarele de sub pătură. Tiessa era întinsă 
la vreo doi paşi. Punga cu bani o purta în stânga, la cingătoare. 
Apărea de sub pătură, o scobitură vagă în dreptul şoldului. Faun 
n-ar fi trebuit decât să răsfrângă țesătura. Şi pe urmă? Cum să-i 
desfacă cingătoarea, fără ca ea să se trezească? 

Doar dacă... pumnalul. Gândul de a desprinde banii de la 
cingătoare tocmai cu lama pe care i-o cumpărase ea aproape că 
îl ruşină tot atât de mult ca şi imaginea furtului în sine. Dar el se 
ruşinase şi înainte, când furase: haine pentru surorile mai mici, 
hrană pentru toată familia. Şi, cu toate acestea, nu greşise. 

Se apropie de Tiessa, alunecând pe genunchi. Respira la fel, 
dormea profund şi zdravăn. 

„M-a minţit, îşi spuse. Nu este urât dacă îi fur banii”. 

Scoase cu grijă mâna, cu policarul şi arătătorul apucă un colţ 
de pătură. Atingerea lânii grosolane era neplăcută. Încet de tot, 
o trase la loc. 

Tiessa gemu în somn. Pleoapele îi tremurară, dar ea nu se 
trezi. 

A rămas mult timp absolut nemişcat lângă ea. 

„N-ai decât necazuri din cauza ei! Las-o în plata Domnului! 
Poate că se va întoarce şi va fi iarăşi fiica ocrotită care a fost 


odată. Furtul săvârşit de tine va fi declanşatorul! Pentru ea va fi 
bine”. 

Desigur. Bine pentru ea. 

Fruntea i se acoperi de sudoare, când apucă din nou pătura. 
Cu nesfârşită precauţie o trăgea înapoi, câte puţin-câte puţin, 
până când avu în faţa ochilor punga cu bani. Era prinsă bine cu 
două şireturi de piele de cordonul Tiessei, un obiect maroniu, 
fără niciun ornament, închis cu trei nasturi din corn de animal. 

Fără a pierde din ochi chipul ei, îşi trase pumnalul din teacă. 
Mai furase înainte câte o pungă de bani, de cele mai multe ori în 
mulţimea de necuprins cu privirea din pieţe, şi chiar şi atunci 
folosise uneori, în treacăt, lama. O tăietură scurtă, drept la ţintă, 
fără ca posesorul să observe, şi punga se afla în mâna lui Faun. 

Işi ţinu respiraţia şi, cu cele două degete, ridică punga de 
piele de la şoldul Tiessei. Fata nu făcu nicio mişcare. „Ce dulce 
e, cum stă aşa, culcată”, observă Faun. 

Incet, mişcă tăişul spre unul din şireturile de piele. 

O parte din el apelă pentru ultima oară la conştiinţa lui. „Nu fă 
asta! Greşeşti. Nu poţi...” 

Deodată se auzi un țipăt strident. 

Ceva cobori fulgerător din vârful copacilor, bătând zgomotos 
din aripi, şi-şi înfipse ghearele ascuţite ca tăişul unui cuţit în 
umărul drept al lui Faun. Cu un strigăt, acesta smulse pumnalul, 
spintecă şiretul de piele şi începu să lovească în toate părţile cu 
mâna şi cu cuțitul. 

Tiessa deschise ochii, sări dintr-o dată în picioare, se izbi de el 
şi, în acelaşi timp, văzu cum fusese smuls de lângă ea, căzuse 
pe spate şi se lupta cu mâinile şi picioarele împotriva cuiva, care 
acum se aşezase ghemuit pe pieptul lui, într-un vârtej de pene. 

Când ghearele i se înfipseseră în carne, o durere ca focul îl 
fulgerase în piept. Aripi îi atingeau faţa, împăturindu-se 
deasupra lui. II învălui un miros înţepător. Deasupra lui, ciocul 
şoimului lucea în culoarea cornului, îi lovi dosul mâinii, se ridică 
din nou... 

Tiessa scoase un croncănit ascuţit. 

O a doua lovitură de cioc nu mai veni, şi dintr-o dată şi 
ghearele se desprinseră din pieptul lui. Cuprins de panică, Faun 


se târî înapoi pe spate şi pe coate, lovind mereu în jurul lui, deşi 
pasărea nu mai era deasupra lui. 

În schimb, şoimul trona maiestuos pe braţul întins al Tiessei, 
îşi strânsese aripile şi se lăsa mângâiat de ea ca o pisicuţă 
alintată. 

Faun îşi pipăi umărul, apoi pieptul. Mâinile îi erau mânjite de 
sânge, dar rănile nu erau profunde. Cămaşa era ruptă în câteva 
locuri, pielea era acoperită de zgârieturi care s-au alăturat celor 
cu care se alesese fugind prin pădure; tocmai se vindecaseră pe 
jumătate. Era greu de închipuit că va muri de pe urma acestor 
răniri, dar îl dureau. Încă câteva clipe, şi pasărea de pradă ar fi 
pricinuit un rău şi mai mare. 

— Ce... fel de animal e acesta? bâigui el. 

Privirea Tiessei se muta de la şoimul de pe braţul ei la 
pumnalul lui Faun, care rămăsese pe pătură. Punga cu bani mai 
atârna doar cu un şiret de cordonul ei, celălalt şiret era tăiat. 

— Numele lui e Furtună. Eu i-aş fi dat alt nume, dar când mi-a 
fost dăruit, se numea deja astfel. Tiessa vorbea cu o 
dezarmantă nevinovăție, ca şi când Faun ar fi trebuit să ştie că 
aşa ceva se putea întâmpla. A crezut că vrei să-mi faci ceva rău 
cu cuțitul. 

Faun nu scoase niciun sunet. Privirea îi rămăsese agăţată de 
şoimul nobil de pe braţul fetei. Ochii minusculi îl ţintuiau şi ei. 

— Ai vrut să-mi faci vreun rău? întrebă calmă. 

— Eu... nu, fireşte că nu! Faun nici măcar nu încerca să caute 
o explicaţie plauzibilă. Nu exista niciuna. 

Mâna stângă a Tiessei cântărea punga cu bani. 

— N-aş fi crezut că o să încerci cu adevărat să faci asta. Vreau 
să spun că m-am gândit la asta. Dar după noaptea de ieri.. 
Credeam... Se întrerupse. 

Faun deschise gura, dar niciun sunet nu-i ieşi de pe buze. 
Orice scuză ar fi sunat doar cinic. 

— Ar trebui să-ţi speli rănile, spuse Tiessa. 

El arătă spre şoim. 

— A fost a/ tău în tot timpul ăsta. Pasărea pe care am văzut-o 
în fiecare zi. 

— Da. 

— Dar bărbatul de pe cal... 


— Furtună a fost înainte al lui. A crezut că şoimul îl va 
conduce spre mine, dacă îl cheamă. Dar acum Furtună este al 
meu, nu al lui. De aceea a fost atât de furios bărbatul acela. 

Faun încercă să se ridice. Pielea julită se întindea şi durea, dar 
mişcările nu-i erau îngreunate. Tonul lui deveni caustic. 

— Ah! Ai şterpelit cumva şi şoimul? întrebă ironic. Ca 
monezile? 

Ea tăcu un timp, apoi scutură din cap. 

— În privinţa banilor, nu te-am minţit. Aveam banii mei, când 
am plecat, este adevărat. Dar era mult prea puţin. Acum vreo 
două săptămâni, am observat că cei patru călăreţi mă 
urmăreau. Mă gândisem şi înainte, dar în seara aceea i-am 
văzut prima dată. Au descălecat şi au intrat într-un han, în al 
cărui stog de fân voiam să-mi petrec noaptea. Fruntea i se 
încruntă uşor. Au crezut că n-o să aibă bătaie de cap cu mine. 
Când dormeau, i-am furat punga celui cu ochiul acoperit. 

Faun o privea neîncrezător. 

— Este adevărul, spuse Tiessa. 

Faun nu ştia ce să creadă despre această poveste - o parte 
din el voia să creadă, asta era cert -, dar mai rămâneau prea 
multe întrebări. Şi, la dracu', dar nemernicul de pe braţul ei era 
să-i scoată ochii. Pe dosul mâinii sale se căsca o crăpătură 
urâtă, care se tot umplea cu sânge. 

— Cine eşti, de fapt? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Tiessa e numele tău adevărat? 

Ea îi ocoli privirea şi acum mângâia din nou capul şoimului. 
Pasărea arogantă sta perfect liniştită, parcă era împăiată. 

— Am un şir întreg de prenume. Tiessa este al treilea sau al 
patrulea, încă ceva ce indica o origine nobilă. Dar îţi spun că nu 
te-am minţit. 

— Fireşte că nu. Numai că nu mi-ai spus tot adevărul. 

Ea încuviinţă fără un cuvânt. 

Faun îşi scoase cămaşa, îşi stropi rănile cu apă dintr-un 
burduf de piele şi le tamponă cu un colţ din pătura lui. Lâna 
grosolană îi zgâria marginile rănilor, făcându-l să se cutremure. 

Tiessa îşi vâri mâna în bocceaua ei, scoase de acolo o batistă 
de in şi i-o aruncă. 


— Ţine! E ceva mai curată. 

Faun o luă înciudat şi-şi curăţă rănile cu ea. 

— Imi pare rău, spuse Tiessa. 

— Nu trebuie. Eu sunt cel care a vrut să-ţi fure banii. 

— Imi pare rău că te doare. 

— Lasă, merge! Faun îşi frecă sângele proaspăt de pe găurile 
cămăşii, până nu mai rămase decât un văl de culoare închisă. 
Apoi îşi trase peste cap îmbrăcămintea şi o aranjă cum trebuie. 

— O să-ţi luăm o tunică nouă, spuse Tiessa. 

El ridică surprins privirea. 

— Mai vrei să călătoreşti împreună cu mine? 

— N-am prea mult de ales. 

Şoimul îşi scutură penajul. Tiessa făcu o mişcare neaşteptată 
cu braţul. Pasărea îşi luă imediat zborul şi dispăru în întunericul 
boltit peste vârfurile copacilor. 

— N-o să mai încerc niciodată să fac asta, spuse grav Faun. 

Ea zâmbi. 

— Ştiu. 

XXX 

În seara următoare, hotărâră că erau destul de în siguranţă ca 
să poată trage la un han. Faun încă se mai temea că cei patru 
călăreţi le suflau în ceafa, dar, în cele din urmă, foamea îl 
convinse. 

În apropiere găsiseră un indicator de drum strâmbat de vânt, 
pe care niciunul dintre ei nu l-a putut citi. Tiessa era de părere 
că s-ar afla aproape de Ravensburg, dar nici ea nu era sigură. 

Convoiul Magdalenei trecuse o bucată de drum mai departe, 
spre vest. O ţărancă bătrână care îi întâlnise dimineaţa pe Faun 
şi pe Tiessa văzuse femeile şi povestise că erau câteva sute, şi 
că trecuseră prin văi ca un lung vierme uman. Putin mai târziu, 
Faun şi Tiessa au dat şi ei de urmele convoiului, mai întâi după 
balegile de cal şi gunoaie, apoi după gropile arse ale focurilor de 
tabără şi după rămăşiţele unuia sau a două corturi jerpelite. La 
urmă, după o movilă de mormânt, Faun fu cuprins de o frică 
inexplicabilă la gândul că ar putea fi mormântul Sagăi. Nu era o 
groază raţională, nimic ce să aibă o bază oarecare, dar gândul îl 
obseda totuşi atât de mult, încât n-a scos o vorbă ore-n şir. 


La scurt timp, au întâlnit oameni care, într-adevăr, o văzuseră 
pe Magdalena. Aceştia povesteau că ea predicase într-un sat 
vecin şi convinsese multe fete să se alăture convoiului ei 
cruciat. Faun şi Tiessa fuseseră deja în satul acela şi vorbiseră 
cu locuitorii lui. Unii se arătaseră morocănoşi şi închişi în ei, 
copleşiţi de ceea ce pierduseră; alţii au dat frâu liber furiei şi au 
blestemat-o pe Magdalena, pe luptătorii ei şi chiar pe 
Dumnezeu. 

Pentru prima oară, descrierile Magdalenei coincideau. Potrivit 
lor, ea ar fi trebuit să aibă şaptesprezece, optsprezece ani, să fie 
zveltă şi cu părul castaniu. Toate acestea se puteau potrivi 
multor femei, dar nu mai era nevoie de privirile furişe ale 
Tiessei, pentru a alimenta în el o suspiciune mută: cuvintele cu 
care sătenii o descriau pe Magdalena erau aproape aceleaşi ca 
acelea pe care le folosise Faun când îi povestise Tiessei despre 
Saga. 

Totul se potrivea. Fiecare amănunt. 

Cu o singură excepţie: Saga nu credea în Dumnezeu şi, cu 
siguranţă, nu credea în eliberarea sfântului lerusalim. Niciodată 
nu s-ar fi lansat în ceva de felul acesta. În modul cel mai sigur, 
n-ar fi făcut-o de bunăvoie. 

Faun a mai văzut şoimul tot atât de rar ca şi înainte, numai că 
uneori tot mai fulgera o privire din colţul ochilor pe un punct 
întunecat de pe cer, care când era acolo, când dispărea cu totul. 

Hanul era o clădire din paiantă cu două etaje, cu acoperişul 
năpădit de muşchi şi cu două butoaie mari pentru apa de ploaie 
de o parte şi alta a uşii. Pe o latură, se afla o curte îngustă prin 
care se putea ajunge la grajdul de cai. Pe cealaltă latură, 
creşteau câţiva pomi fructiferi piperniciţi, după care ţinutul 
dispărea din nou în pădurea prezentă pretutindeni. 

Faun îi aruncă Tiessei o privire furişă. 

— Crezi cu adevărat că locul acesta este destul de sigur? o 
întrebă. 

Ea dădu din cap, îşi încrucişă mâinile sub boccea şi porni. 
Trecând pe lângă grajdul de cai, privirea lui Faun căzu asupra 
unui servitor burtos, care trândăvea în faţa uşii şi îi măsura 
curios. Faun o trase repede pe Tiessa după el. 


După câţiva paşi, ajunseră la uşa hanului. Obloanele din faţă 
erau închise. 

— Pare să fie destul de plin, spuse Tiessa sceptică şi arătă 
spre lumina flăcărilor care se strecura printre crăpăturile 
obloanelor şi se întrerupea prin tot soiul de pâlpâiri fantomatice, 
ori de câte ori înăuntru oamenii treceau într-o parte şi într-alta. 
Voci numeroase se amestecau într-o bolboroseală ininteligibilă. 

— Să sperăm că nu e grota hotilor, spuse Faun şi doar pe 
jumătate glumea. Cel puţin, locul părea oarecum mai îngrijit. 
După toate probabilitățile, era vorba de o obişnuită staţie 
intermediară pentru călători pe drumul spre munte. De aici nu 
mai putea fi drum lung până la pintenii Alpilor. 

Faun deschise uşa şi privi înăuntru. Încă înainte de a distinge 
detalii, el se uită după cei patru călăreţi. Nu erau acolo. Cu un 
semn, îi dădu Tiessei de înţeles să-l urmeze. În cârciuma hanului 
se aflau câteva zeci de oameni, majoritatea ţărani şi slugile lor, 
afară de ei câţiva negustori călătorind prin ţară, cărbunari şi 
tăietori de lemne. Tot ce se poate şi unul sau doi tâlhari de 
drumul mare; fără îndoială, aici erau destule mutre viclene 
pentru două cuiburi de bandiți. 

Pardoseala hanului era de lut bătătorit. La mesele lungi - 
scânduri lustruite grosolan pe capre de lemn, care puteau fi 
repede date la o parte pentru a face loc pentru dans sau pentru 
a crea spaţiu suplimentar de dormit -, oaspeţii stăteau înşiruiţi, 
unii pe scăunele, cei mai mulţi pe bănci grosolane, care se 
clătinau de-a binelea pe bolovani de piatră. Aerul era înţepător, 
mirosea a băuturi stătute, a sudoare şi a murdărie din stradă, în 
timp ce cei mai mulţi bărbaţi beau şi stăteau de vorbă, erau şi 
câţiva care foloseau popasul pentru a se curăța. Unul, aproape 
de intrare, tocmai îşi scotea ghetele şi le lovea zgomotos una de 
alta, pentru a scutura noroiul de pe ele. Altul îşi pieptăna cu un 
pieptene de os cuiburile împâclite din păr. În faţa căminului 
rece, se ghemuise un câine ciobănesc mare, vatra era punctul 
central al cârciumii şi era deschisă spre toate laturile. 

Aproape nimeni nu i-a observat pe cei doi nou-veniţi. După 
îmbrăcămintea lor murdară, se putea trage concluzia că erau de 
multă vreme pe drum. Poate că era un meseriaş cu nevasta lui. 
De când nu mai purta îmbrăcămintea de măscărici ponosită, cu 


care fusese aruncat în temniţă, Faun nu mai putea fi luat la 
prima vedere drept un artist ambulant. Părul de culoare închisă, 
care-i crescuse des şi în voia lui pe craniul odinioară în întregime 
ras, completa mascarea provenienţei sale. 

În locuri ca acesta, oricum nu ştiai cum i-ar fi fost ca 
măscărici. De cele mai multe ori, hangiul te întâmpina cu 
braţele deschise, pentru că muzica şi jocul legau mai multă 
vreme oaspeţii de masă. Dar într-o grămadă atât de amestecată 
ca aceasta, puteau fi indivizi destul de suspicioşi, care să vadă 
în măscărici doar hoţi şi trândavi. g 

Faun şi Tiessa se aşezară la capătul unei mese lungi. Intre ei 
şi următorii clienți de la acea masă, un grup de pădurari, dintre 
care niciunul nu mai avea numărul complet de degete, mai era 
loc liber cam de o lungime de braţ. Faun nu se simţea în largul 
lui, şi când o privi pe Tiessa, văzu că ea era şi mai puţin 
încântată de acest loc. 

— Mâncare, îi comandă Faun unei ospătăriţe slăbănoage, cu 
braţe vânoase. Şi bere. 

Femeia dispăru. 

— Tu bei bere, nu? se informă el. 

— Mulţumesc că m-ai întrebat. 

El se plecă înainte. 

— Vinul este prea scump. 

— Şi cine din noi doi plăteşte nota? Ea îi zâmbi, iar el îşi ridică, 
apărându-se, ambele palme. 

Slujnica se întoarse şi aduse ouă în untură, carne de pasăre 
fiartă, de o culoare nesănătoasă, şi nişte legume fleşcăite. Nimic 
din toate nu părea nici pe jumătate comestibil, dar ei înghiţiră 
totul până la ultima bucăţică. Poate că nu era nicio bucurie 
pentru cerul gurii, dar stomacurile lor le mulţumiră. Pe drum se 
hrăniseră cu poame, pâine şi terci, acum orice variaţie li se 
părea binevenită. Spre deosebire de mâncare, berea a fost 
absolut excelentă, iar Faun îşi mai comandă un al doilea ulcior, 
când simţi că o parte din încordare se scurge de pe el. Tiessa 
bău jumătate din berea ei şi apoi folosi ulciorul mai ales ca să 
ţină ceva în mână. Ea continua să arunce jegoasei societăţi de 
lângă ea priviri pline de suspiciune, în timp ce Faun începea 
treptat să se simtă ca acasă în această companie veselă. 


— Ce-ai zice dacă astăzi ne-am permite un pat? o întrebă. 

— Nu ne-au rămas prea mulţi bani. 

— Ar fi frumos, ca variaţie la sutele de muşte care ne înţeapă. 
Afară de asta, n-ar mai trebui să dorm cu un ochi deschis, ca să 
pot fi atent la urmăritorii tăi. 

— Tu? Ea izbucni într-un râs cristalin. Dintre noi doi, tu eşti 
primul care adoarme. 

— Da, dar am un somn uşor. 

Tiessa clătină din cap, se plecă în faţă şi mai luă o înghiţitură 
de bere. 

— Ai spumă la nas, îi spuse Faun. 

Tiessa îţi şterse faţa cu dosul mâinii. 

— Berea nu e aşa de proastă cum mi-o închipuiam eu. Acasă 
mi s-a... Se întrerupse şi umbra de bună dispoziţie îi dispăru 
subit de pe faţă. 

Faun aşteptă o clipă, dar, cum ea nu continua, spuse: 

— Ţi-e dor de cineva. 

— De tatăl meu. 

— Atunci de ce nu te întorci la el? El a trimis oamenii aceia 
după tine? 

— Tatăl meu a murit. 

— Îmi pare rău. 

Ea clătină din cap. 

— A trecut ceva timp de atunci. Dar eu tot mă mai gândesc 
mult la el. 

Dar el oare cât de mult se gândise în ultimul timp la tatăl lui? 
Nu prea des. Şi dacă, totuşi, se gândise, gândurile nu erau prea 
plăcute. Insă părea s-o înţeleagă pe Tiessa. 

— Ce fel de om a fost? 

— Era deseori trist. N-a prea avut mult timp pentru mine şi 
pentru surorile mele. Dar a fost întotdeauna bun cu noi. 

Probabil că aceasta era cea mai bună ocazie de a afla mai 
multe despre ea. Ceva îl reţinea pe Faun de a o descoase. Berea 
îi dezlegase limba, dar Faun s-ar fi simţit prea mizerabil să 
profite de tristeţea ei. Mai abuzase o dată de încrederea ei. Era 
destul. 

— Odată o să-mi povesteşti despre el, da? 

Tiessa dădu din cap. 


— Poate. Privirile li se întâlniră şi, o clipă, rămaseră 
împreunate. Apoi ea privi în altă parte. 

— Îţi mai e sete? 

Faun nici nu observase că golise şi cel de-al doilea ulcior. 

— Nu, ajunge. Se întinse şi căscă. Unul dintre pădurarii cu 
mâinile schiloade privi spre ei şi nu fu câtuşi de puţin 
impresionat că Faun îl privea şi el atent. În ochii acelui bărbat se 
citea o ameninţare făţişă. 

— Faun! Vocea Tiessei îi mută atenţia înapoi, asupra ei. Dintr- 
o dată, ea îi apăru tulburată. Buzele i se mişcau, dar el nu 
înţelegea ce-i şoptea ea. 

Tiessa îşi împinse într-o parte ulciorul şi se aplecă atât de 
mult peste masă, încât aproape că a trebuit să se ridice în 
picioare. Vocea ei murmura încordat. 

— Am spus: Nu mai avem bani. 

— Nu e o glumă bună. Zâmbetul îi încremeni într-o grimasă. 

— Nu. Nu mai sunt. 

Tavanul cârciumii păru să se năruie deasupra lui. Dintr-o dată, 
i se făcu îngrozitor de cald şi se porni să tragă de gura cămăşii, 
pentru a lăsa aerul să pătrundă până la piele. 

— Eşti sigură? 

Ea clătină hectic capul. 

— Afară am avut punga. Acum a dispărut. 

— Ar fi trebuit să ai mai multă grijă de ea! 

— Ar fi fost mai uşor, dacă azi-noapte cineva nu şi-ar fi făcut 
de lucru cu un cuţit prin preajma ei. 

Faun aruncă o privire scurtă spre celălalt capăt al cârciumii, 
unde hangiul stătea cu braţele încrucişate lângă uşa spre 
bucătărie şi supraveghea cu atenţie sala. Omul acesta masiv nu- 
i scăpa din ochi nici pe slugi, nici pe clienţi. Faun aruncă o 
privire rapidă în cealaltă direcţie. Avea impresia că, din clipă în 
clipă, hangiul va privi spre ei şi va descoperi pe loc că acolo se 
aflau doi rău-platnici. 

— Ce facem acum? întrebă Tiessa. 

Unul dintre pădurari îşi înghionti un tovarăş, căruia-i şopti 
ceva. Fără vreun temei, Faun n-avea, totuşi, nicio îndoială că 
individul ştia exact ce se întâmplase. Avea senzaţia că cineva îi 
scrijelise pe frunte adevărul ca pe o sentinţă de vinovăție. 


Ei le furaseră banii? Era posibil. Simţi cum urcă în el o furie 
teribilă, combinată cu neputinţă. Cel puţin doi dintre bărbaţii 
aceia sprijiniseră de marginea mesei topoare de tăiat copaci. 

— Nu putem ieşi de aici fără să fim observați. Acum şi el se 
aplecase mult peste masă, cu coatele în rotocoale de bere 
stătută, şi şuşotea cu Tiessa. 

Ea îi urmări privirea spre uşă. Distanţa părea că este de cinci 
ori mai mare. Adunătura aceea de oameni dintre ei şi ieşire le 
stătea în cale ca un masiv perete de granit. 

— Dar tu eşti un măscărici, spuse pe neaşteptate Tiessa. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Întreabă-l pe hangiu dacă poţi să plăteşti consumaţia cu un 
spectacol. Cânţi. Sau arunci mingi în aer. Orice. 

Faun se strâmbă. 

— Dacă mă duc şi-i spun că nu avem bani, nici n-o să mă lase 
să-i explic. Te-ai uitat măcar la el? Faun încă nu îndrăznea să se 
uite spre hangiu, de frică să nu atragă atenţia asupra lui. 

— Hm, făcu Tiessa tărăgănat. 

— Arată de parcă ar putea să-ţi rupă mâinile şi picioarele. 

— Tocmai. 

— Atunci întreabă-l doar dacă poţi să dai o reprezentaţie. Nu 
trebuie să-i explici de ce. 

Faun privi spre pădurari, care acum erau din nou adânciţi cu 
toţii într-o discuţie. 

— Dacă vezi că am necazuri, nu mă aştepta. Şterge-o cât de 
repede poţi. 

Ea dădu din cap zâmbind. 

— O s-o scoţi la capăt, spuse. 

Faun se ridică cu inima grea ca plumbul şi trebui să facă un 
efort să se uite la hangiu. Acesta nu oferea o privelişte prea 
plăcută, cum stătea aşa, lat cât cadrul uşii şi tot atât de înalt. La 
flecare mişcare, lumina lumânărilor lucea pe un satâr pe care-l 
ţinea la centură. Era lustruit ca o sabie de cavaler şi, fără 
îndoială, nu servea altui scop decât să bage groaza în orice 
turbulent. 

Chiar înainte de a ajunge la jumătatea drumului, hangiul îl şi 
luase la ochi. Nu-şi mai dezlipi privirea de pe Faun, până ce 


acesta ajunse la el. Laba sa păroasă nu se mişca de pe mânerul 
satârului. 

Faun trebui să se uite de jos în sus la el. De aproape, acesta 
părea un colos fără sfârşit. — Ce e? întrebă hangiul. 

— Eu... începu Faun, înghiţi şi încercă din nou: Eu... aş vrea să 
vă întreb ceva. 

O sprânceană stufoasă se urni în sus. 

— Ei? 

Faun dădu din cap. 

— Eu sunt măscărici. Mi-ar face plăcere să dansez pentru 
delectarea onorabililor Voştri oaspeţi - şi, desigur, pentru 
propriul Vostru amuzament, onorabile. Dacă-mi este permis. 

— Da’ de ce vorbeşti aşa? mârâi hangiul. 

— Cum vorbesc, domnule? 

— Ca un mare idiot. 

— Păi, eu... Şi abia atunci simţi că i se taie respiraţia, căci 
înţelesese că a greşit. Slugărnicia putea fi binevenită la Curte, 
dar nu într-un loc ca acesta, tot atât de aspru şi colţos ca 
întinderea păduroasă din jur. 

— Aş vrea să dau o reprezentaţie în casa Voastră, spuse cu un 
calm silit. Purtaţi un topor cam mare, de aceea mi s-a părut mai 
înţelept să Vă cer mai întâi permisiunea. 

— Hm-hm, mârâi hangiul. Asta sună ceva mai bine. Păi, ce ştii 
să faci? 

— De toate. Jonglerii cu ouă de găină... 

— Tavanul este prea jos. 

— Un cântec... 

— Prea mare zgomotul. 

— Să cânt la flaut... 

— Dar nu văd nicăieri vreunul. Unde e al tău? 

— Flautul... mi-a fost furat. Nu cumva aveţi întâmplător 
vreunul pe aici? Sau o lăută? 

— Ce fel de măscărici eşti tu? Privirea hangiului îl împunse în 
ochi. Da' să ştii că chiar am un flaut. De la ultimul individ care a 
cântat aici. 

Lui... să spunem aşa, nu-i mai trebuie. 

— Aşa? hârâi Faun. 


Degetele puternice se strânseră în jurul toporului, iar Faun nu 
mai fu deloc sigur dacă omul acela nu-l lua drept nebun. 

— A cântat prost. 

— Eu sunt mai bun. 

— Chiar te-aş sfătui. N-am nevoie de necazuri. Ochii 
întunecaţi mai zăboviră un moment asupra lui Faun, apoi 
hangiul cu un şorţ de piele scorţos se îndreptă şi privi spre 
Tiessa. 

— Ea ştie să danseze? 

— Cine? 

— Mititica. 

— Ah, ea... Nu. Vreau să spun că nu poate, nu, nu cred. 

— Nu e femeia ta? Altfel, ar fi proxenetism, dacă v-aş găzdui 
aici. Şi n-am nevoie de necazuri. 

— Ba da, ba da, este. În faţa lui Dumnezeu. 

— Să danseze. Atunci, ai încuviințarea mea. Două treimi din 
tot ce câştigi sunt ale mele. 

Două treimi? Asta era cămătărie de cel mai rău soi. 

— Jumătate? 

Hangiul nu răspunse. În schimb, se încruntă din nou. 

— Nu se dezbracă, nu? Când dansează? N-am nevoie de 
necazuri. 

— Dumnezeule, nu! 

— Bine. Cu asta, se întoarse şi apucă un retevei. Faun chiar 
credea că îi sunase ceasul, când colosul izbi obiectul de un gong 
de metal. Timp de două, trei clipe, sunetul lui acoperi orice 
zgomot din cârciumă. Toate discuţiile se întrerupseră. Dintr-o 
dată, zeci de perechi de ochi erau îndreptaţi spre hangiu. 

— Ascultaţi! strigă hangiul către mulţime. Măscăriciul ăsta de 
aici, fără doar şi poate un maestru al artei sale, ne va încânta 
acum cu muzică şi glume. Şi femeiuşcă aia frumuşică de acolo 
ne va dansa pe masă. 

La vederea degetului uriaş care arăta în direcţia ei, femeia 
frumuşică păli atât de mult, încât Faun deja credea că a leşinat. 
Dar după prima spaimă, ea reacţionă remarcabil de controlat. 
Buzele ei formară un „Oh!” timid, care fu însă acoperit de 
uralele rugoase ale clienţilor. Cel mai zgomotos băteau din 
picioare şi aplaudau pădurarii fără degete. 


Hangiul dispăru o clipă în bucătărie şi apăru cu un fluier. 
Acesta era presărat cu picături de grăsime, şi Faun nu s-ar fi 
mirat dacă acesta n-ar fi fost deformat de apropierea de vatră. 
Suflă în el, de probă, câteva tonuri şi rămase surprins de sunetul 
chiar acceptabil. În orice caz, destul de bun pentru această 
haită. 

Hangiul îi dădu un ghiont zdravăn, care îl trimise înapoi în 
direcţia Tiessei. Mulțimea se desfăcu şi croi o cărare. 

— Bună treabă, suflă Tiessa când el ajunse la ea. O atenţie 
aşa de mare - şi numai pentru noi doi! 

— Ştii să dansezi, sau nu? 

— Şi dacă nu ştiu? 

Faun agită flautul. 

— A aparţinut ultimului, care nu s-a descurcat prea bine. 

— Ah, spuse Tiessa pentru a doua oară, şi imediat un individ 
din spate o apucă de talie şi o ridică pe masă. Ea scoase un mic 
strigăt, dar imediat se adună şi se înclină. Faun găsi că era 
remarcabil cât de repede intrase ea în noua situaţie. 

Tăietorii de lemne dădură la o parte toate blidele, ulcioarele şi 
lumânările, şi curând în jurul mesei şi al lui Faun se formă un 
cerc îngust. Răsunau strigăte de încurajare, se bătea din palme 
şi din picioare. 

Hangiul îi făcu semn lui Faun. 

Acesta duse flautul la buze, îi zâmbi încurajator Tiessei şi 
începu o melodie de dans vioaie. Tiessei îi trebuiră vreo trei- 
patru clipe, înainte de a se putea acomoda cu ritmul rapid. 

Dar, Dumnezeule, după asta ea chiar dansă. Dansă în aşa fel, 
încât lui Faun mai să-i iasă ochii din cap, atunci când aruncă o 
privire pe deasupra flautului şi a degetelor sale care alunecau 
pe instrument. Ca şi până acum, ea purta îmbrăcămintea aceea 
murdară de pe drum, pantalonii strâmţi, o tunică largă cu o 
jachetă scurtă şi cizme cu şireturi, care, la fiecare pas, făceau să 
se ridice masa. Cu toate acestea, Tiessa arăta minunat, aproape 
ca o zână, cu faţa ei atrăgătoare, delicată. După un oftat 
general, mulţimea izbucni în aplauze entuziaste. O clipă, Faun 
pierdu firul cântecului, dar nu se întâmplă nimic rău, pentru că 
melodia oricum se pierdu în larma uralelor. Apoi el reveni la 
sunetul corect, iar Tiessa se învârtea, şi se întindea, şi şerpuia 


acolo sus pe masă, încât era o adevărată desfătare pentru 
spectatori şi făcea să-i bată inima mai repede chiar şi celui mai 
grosolan om al pădurilor. 

„Nu prea repede”, spera Faun, care deja îşi imagina cum 
mâini murdare apucau fata şi o trăgeau jos de pe masă. 

Dar acolo, lângă ei, se afla hangiul, deopotrivă fermecat de 
reprezentaţia Tiessei, dar şi mereu cu ochiul vigilent la mulţimea 
aţâţată. Cu siguranţă, nu întâmplător i se odihneau degetele pe 
mânerul satârului. 

Faun privi în sus spre Tiessa, în timp ce suflul şi degetele 
slujeau ca de la sine instrumentul. 

In acest moment, tunica ei alunecă şi el observă punga cu 
bani prinsă bine cu un şiret de cordonul ei. Oare clinchetul pe 
care credea că-l aude venea de la monezi? 

Se opri, se alese cu o privire întunecată din partea hangiului şi 
cântă repede mai departe. Tiessa nu observase nimic. Ea abia 
dacă era atentă la cântatul lui, mai degrabă căzuse într-un delir 
ameţitor, care o purta dintr-un vârtej în următorul, o clipă 
aidoma unei vrăjitoare care-şi scutura în extaz părul împletit în 
coadă, apoi ca o nimfă nevinovată dintr-un desiş din pădure, 
netulburată de ochii care o urmăreau lacomi. 

Blestemata pungă cu bani atârna de cordonul ei! Şi nu era 
câtuşi de puţin goală! 

Faun aproape că se înecă, dar vederea ciomagului chiar la 
înălţimea ochilor lui îl făcu să cânte mai departe. Abia atunci 
când mâna liberă a hangiului se lăsă pe umărul lui şi rămase 
acolo ca întruchiparea nenorocirii, Faun termină melodia şi o 
începu imediat pe următoarea. Cineva îi aruncă o monedă la 
picioare. Cât ai clipi, hangiul se şi aplecă şi o pescui. Urmară 
apoi altele. Tiessa se învârtea, sărea cât era masa de lungă, aşa 
încât bărbaţii se sprijineau repede pe un capăt, ca să nu se 
ridice atunci când ea tropăia de cealaltă parte. 

Faun era mult prea furios pe ea, ca să se mai supere acum pe 
mâinile lacome ale hangiului. De ce-l minţise? Dar era ceva 
specific pentru ea. Poate că se distra plătindu-i pentru tentativa 
lui de furt din noaptea trecută. 

Dar ea se juca cu focul. Pe cât de bine părea pentru o clipă 
totul, pe atât de repede putea să se schimbe starea de spirit. 


Dacă unii din indivizii aceştia aveau vreun gând legat de fată, 
nici hangiul nu mai putea fi de mare folos. Şi ce se mai întâmpla 
mai târziu, când părăseau hanul? Afară, în pădure, erau cu totul 
la cheremul pădurarilor. 

Faun cântă melodie după melodie, până când aproape 
rămase fără suflu, iar degetele începeau să-l doară. Dansul 
Tiessei era mai domol, dar nu mai puţin încântător. Totuşi, 
obosise şi ea, ceea ce nu stăvili entuziasmul publicului. 

După cântecul următor, îi făcu un semn lui Faun, se opri 
extenuată şi se înclină în toate direcţiile. Aplauzele şi ovaţiile se 
aprinseră din nou, la noi înălţimi, dar Tiessa nu se mai lăsă 
convinsă să continue. Faun presimţea ceva rău - cum ar fi să se 
vadă siliţi, fără multă vorbă, de hangiu -, dar colosul păru să 
aibă înţelegere, îi întinse Tiessei o mână, o ajută să sară de pe 
masă şi apoi se întoarse cu o scurtă cuvântare spre mulţime. 
Spuse că reprezentaţia s-a terminat, acum puteau cu toţii să 
comande bere proaspătă din butoi, şi cine nu e mulţumit ar face 
bine să se care acasă. Răsunară câteva strigăte dezamăgite, dar 
cei mai mulţi se prăbuşiră înapoi pe locurile lor de la mese şi nu 
peste mult timp erau din nou cufundaţi în discuţiile, certurile şi 
lălăiturile lor de beţivi. 

Nu puţini erau cei care aruncau priviri furişe spre Tiessa, care- 
şi ştergea cu o mânecă transpiraţia de pe frunte şi stătea 
clătinându-se puţin pe picioare, alături de hangiu şi de Faun. 

La o fereastră laterală deschisă, stătea sprijinit un servitor. 
Era acelaşi pe care-l văzuseră înainte la grajdul de cai. Ademenit 
de larmă, urmărise dansul fetei şi acum era ambalat într-o 
discuţie cu un bărbat scund. 

Hangiul numără un pumn plin de monezi, dar nu-i dădu lui 
Faun - care tocmai întinsese mâna după ei -, ci Tiessei. 

— Ţine, fato, ţi-ai câştigat banii. Masa voastră şi berea e din 
partea casei. Cu asta, făcu să dispară cu un clinchet, în şorţul 
lui, restul de monezi şi păşi greoi prin mulțime. 

— S-ar părea că ai putea să-l păstrezi. Tiessa arătă cu mâna 
spre flautul din mâna lui Faun. Pieptul i se ridica şi cobora 
repede. Vocea abia i se mai auzea. Dar mai fu, totuşi, în stare 
de o umbră de zâmbet. 

Faun nu dădea nicio atenţie obiectului din degetele sale. 


— De ce ai făcut asta? o întrebă. 

— Nu acum. Făcu un semn în direcţia ferestrei, în care 
grăjdarul încă mai era aplecat şi se întreținea agitat. 

— Nu acum? şopti Faun scos din fire. Am i... 

— Grajdul nu e păzit, îl întrerupse ea. 

Faun simţi în acelaşi timp fiori de foc şi de gheaţă. Ar fi putut 
să se gândească. 

— Dacă vrem să înaintăm mai repede, avem nevoie de cai, 
spuse Tiessa, cu o logică dezarmantă. 

— După toate cele de aici, mai vrei şi să furi cai? 

Ea dădu din cap. 

— Eu văd aici cincizeci de tipi, care în următoarele zile în mod 
sigur nu-şi vor scoate din cap chipul tău! 

Ea deja nu mai asculta, ci se îndreptase spre ieşire. 

— Hai, vino. Ne putem certa mai târziu. 

Cu un gest de neputinţă, Faun îşi aruncă braţele în sus şi se 
puse în mişcare, pentru a nu o pierde în învălmăşeală. El însuşi 
abia dacă înţelegea de ce încă îşi mai făcea griji pentru ea. Îşi 
puse din mers flautul la cordon, dorindu-şi ca acesta să fi fost o 
sabie. 

Afară se opriră pentru o clipă. 

— Dă-i drumul, şuieră Tiessa după ce se asigurase că nimeni 
nu-i urmărise până afară. Când hangiul o să observe că 
grăjdarul nu e la postul lui, o să-l gonească într-acolo cu toată 
viteza. 

— Asta nu e o idee prea bună. Cu toate acestea, Faun o urmă, 
fascinat de tăria ei, ceea ce pentru un timp îi alungă pe planul al 
doilea furia împotriva ei. 

Locul dintr-o parte a hanului se întindea argintiu în lumina 
lunii. Fereastra deschisă lumina în stânga lor. Spinarea lată a 
grăjdarului se contura ca o siluetă în lumina lumânărilor. Se 
aplecase mult înăuntru şi gesticula cu braţele. 

Nu îndrăzniră s-o ia la fugă spre uşa grajdului, de teamă că 
omul le-ar fi putut auzi paşii. În schimb, se furişară în arc de-a 
lungul lizierei, cât mai departe de servitor, şi apoi se apropiară 
dintr-o parte de poartă. Era asigurată doar cu o curea, întinsă de 
la o aripă a uşii la cealaltă şi prinsă într-un cârlig. Faun o 


desprinse şi împinse prudent înăuntru un canat al uşii. Lemnul 
scrâşni peste pietre împrăştiate şi murdărie. 

În partea din faţă a hanului, lumina căzu pe drum, când se 
deschise uşa şi cineva ieşi. De aici, nu puteau vedea cine era. 
Apoi, ei se aflau deja în grajd, privind încordaţi înjur, prin beznă. 
Mirosea puternic a cai şi a paie. Din mai multe direcţii se auzea 
un râcâit de copite şi un sforăit somnoros. 

— Dacă nu furăm decât unul, poate că ne vor tăia doar 
mâinile, spuse Faun. Dacă luăm doi, în orice caz ne vor omori. 

Fără să riposteze, Tiessa ţâşni din loc ca o umbră. 

— Poţi să vezi ceva? 

— Ăsta de aici, spuse ea decisă şi apoi îi vorbi blând 
animalului: 

— Da, bun băiat. Vii cu noi, hm? 

— La dracu', cum poţi să fii sigură care sunt cei mai buni? 

— Nu cei mai buni. Cei mai liniştiţi. Sau, poate, vrei să 
şterpeleşti un cal sălbatic, care să te arunce imediat jos, afară, 
în faţa porţii? 

Faun nu era un călăreț deosebit de încercat. S-ar fi putut ţine 
în şa la o adică. Poate că Tiessa aşa şi-l închipuia, sau poate că 
ea însăşi nu se pricepea prea bine la cai. Dar, ce-i drept, 
împotriva acestei posibilităţi vorbea felul în care şuşotea în 
beznă cu animalele. 

Puțin după aceea, el auzi foşnetul unor copite în paie şi un 
sforăit uşor. Apoi, într-adevăr, Tiessa veni cu doi armăsari. Părea 
abătută, dar putea fi din cauza întunericului. 

— Poţi să-l înşeuezi pe al tău? întrebă răguşit. 

— Sigur. ` 

Puțin mai târziu, animalele erau gata de drum. In beznă, toată 
procedura durase puţin mai mult, dar până la urmă şeile au fost 
bine fixate pe spinările cailor. lapa lui Faun era închisă la 
culoare - cafenie sau neagră, după cum bănuia el -, în timp ce 
Tiessa îşi alesese un cal bălan. Tiessa se urcă în şa, îşi înfăşură 
hăţurile în jurul mâinii drepte şi aruncă o ultimă privire spre 
Faun, care o pornise spre poartă şi mai scruta încă o dată 
depărtarea. 


— Repede, şuieră ea şi vocea suna cu totul altfel decât 
înainte. Nu numai, pur şi simplu, îngrijorată, ci de-a dreptul 
îngrozită. 

Faun se uită la ea. 

— E ceva ce artrebui să ştiu? 

— Caii aceştia... spuse Tiessa încet. 

Privirea lui lunecă peste bălan. Pentru el, un cal alb era la fel 
ca oricare alt cal alb. 

— Sunt ai lor, şopti ea. 

— Ai lor? înghiţi ceva ce părea a fi cremene. 

— Ai lor! 

Tiessa lovi uşor cu palma gâtul bălanului. 

— Bărbaţii aceia care mă urmăresc. Sunt pe aici... pe undeva. 

— Şi noi am furat caii lor? 

— Sunt cei mai buni din grajd. În plus, mă cunosc. Ce-i drept, 
doar puţin. 

Faun încă nu se urnea. 

— Vrei să spui că oamenii aceia au fost tot timpul înăuntru? 

— Trebuie să fi fost în odăile lor. În orice caz, nu erau în 
cârciumă. 

Faun nu ştia ce-l lovea mai tare. Faptul că duşmanii lor erau 
acum afară, în vreme ce Tiessa şi el se pregăteau să le fure 
armăsarii, sau, mai degrabă, recunoaşterea faptului că tot 
timpul fuseseră despărțiți doar printr-un subţire planşeu de 
lemn de cei patru cavaleri. 

O luă din loc şi deschise încet poarta, tocmai atât cât era 
destul pentru a trece prin ea un cal, cu călăreț cu tot. Servitorul 
stătea şi acum sprijinit de fereastră. 

Cu genunchii tremurându-i, se întoarse la iapa lui şi se ridică 
în şa. lapa se mişcă în loc neliniştită, dar nici nu i se împotrivi. 

— Gata? întrebă Tiessa. 

— Gata, sună răspunsul. 

Ea ieşi prima din grajd. Grăjdarul n-o observă nici acum - dar 
cu siguranţă, în schimb, cele cinci siluete de la celălalt capăt al 
pieţei, chiar la drum. Dacă bărbaţii părăsiseră hanul ca să dea 
de drăguţa dansatoare sau dacă îi mânaseră alte motive nu mai 
avea acum nicio importanţă. În acelaşi moment în care primul 


recunoscu fata în lumina lunii, scoase un şuierat, arătă spre ea 
şi-i alarmă pe ceilalţi. 

N-a fost nevoie de niciun aranjament. S-au înţeles cât ai clipi 
din ochi. Tiessa dădu pinteni bălanului. Faun încercă să facă 
acelaşi lucru, dar iapa lui reacţionă abia la a treia încercare. 
Între timp, grăjdarul se tot foia, îi descoperi şi scoase o 
înjurătură turbată. 

Animalele o luară la galop. Faun nu-şi crezu ochilor, când, fără 
să ezite, Tiessa răsturnă doi dintre indivizi, în timp ce al treilea 
încerca s-o prindă de picior. Ea se clătină, dar de data aceasta 
iapa lui Faun se supuse, iar el mână calul, strigând sălbatic spre 
omul acela. Instinctiv, acesta lăsă piciorul Tiessei şi se întoarse 
în loc, dar deja fusese trântit la pământ. O copită îi atinse 
umărul, apoi iapa lui Faun trecu peste el. Servitorul mai fugi o 
bucată de drum după ei, agitând pumnii şi înjurând cumplit. 
Ceilalţi doi se retrăseseră, dar acum veniră în fugă şi se 
aplecară asupra tovarăşilor lor răniţi. 

Nu ştiau cât timp le mai rămăsese până când cavalerii să-şi 
poată începe urmărirea. Bărbaţii aceştia erau în număr de patru, 
iar doi din caii lor mai erau încă în grajd. 

— N-avea grijă! îi strigă Tiessa peste umăr. Un zâmbet i se 
întinse pe faţă. Le-am tăiat chingile. 

Faun nu putea să-i vadă decât spatele şi nu scoase nicio 
vorbă. 

Tiessa râdea cu glas de clopoțel. 

— Or să-şi dea seama cel mai târziu peste câteva minute. 

îndrăzneață, îşi mână şi mai repede bălanul. Trecură în goană 
peste un câmp, o luară înapoi spre drum şi făcură un arc spre 
pădure. 

— A fost uşor, nu-i aşa? îi strigă ea. Ochii îi străluceau veseli. 

Tiessa continua să-l năucească. Nu numai pentru că nu 
spunea adevărul şi nicio putere de pe lume nu putea să smulgă 
de la ea ceea ce ea nu voia să dezvăluie. Ci pentru că putea să 
se transforme de la o clipă la alta aparent fără efort, aproape ca 
Saga atunci când se strecura în rolul ei de mincinoasă. La 
Tiessa, tristeţea fără margini alterna cu o nestăvilită poftă de 
viaţă, din fata înspăimântată apărea o fugară înconjurată de 
taine, din fermecătoarea dansatoare - o călăreaţă încercată. O 


subapreciase tot timpul şi acum se întreba ce mai era de aflat 
despre ea, ceva ce în acest moment nu putea nici măcar să 
bănuiască. 

Au galopat exuberanţi unul lângă altul, toată noaptea, de-a 
lungul drumului spre sud, spre munţii nevăzuţi de dincolo de 
păduri. 


Prima victimă 


Sagăi îi era o frică de moarte. 

Când mulţimea a năvălit spre ea, o masă vălurită de chipuri 
înroşite, păr încâlcit şi haine murdare, nu i-a mai rămas nimic 
mai bun de făcut decât să-şi ridice braţele în faţa chipului şi să 
încremenească, ţeapănă ca un băț. Dar unde ar fi putut să se 
retragă? Fete şi femei ieşite din minţi năvăleau spre ea din toate 
direcţiile, urlând şi ţipând, cu braţele ridicate şi ochii dilataţi. 

Răsunau cântări, laude aduse Domnului, sfintei Maria şi - da, 
chiar şi înseşi Magdalenei. Saga nu mai era de mult mirată de 
faptul că, în toate locurile unde ajungea, existau cântece în 
cinstea ei şi erau citite rugăciuni proprii, predici întregi numai în 
numele ei. 

Şi acum toate femeile acestea veneau peste ea şi voiau să 
aibă o bucată din ea, un petic din hainele ei, o şuviţă din părul 
ei, o atingere scurtă, chiar şi una fugară, a cărnii ei. 

Cei şase mercenari desemnaţi de Zinder pentru paza ei 
personală fuseseră tăvăliţi şi târâţi de valul gălăgios al mulţimii. 
Saga văzu şi alţi bărbaţi dispărând în îmbulzeală, topindu-se în 
masa zgomotoasă, şi i se păru chiar că îl recunoaşte pe Zinder 
însuşi, care striga de pe margini ordine ce nu ajungeau la 
nimeni în tot acel vacarm. 

În acest timp, era urmată de sute de femei, mai multe decât 
prevăzuse sau chiar năzuise Violante. Planul contesei fusese să 
treacă munţii spre ltalia cu cât mai puţine adepte - totuşi cu 
destule pentru ca, la sosirea la Milano, să facă impresie. Dar 
acum erau deja urmate de un fluviu uman, care cu greu mai 
putea fi controlat. Şi, după cum se arătau lucrurile, aici şi acum 
multe mai voiau să se alăture convoiului Magdalenei. 

Cu condiţia ca din ea să mai rămână ceva. 

Acum primele se căţărau pe podiumul de lemn care fusese 
construit pentru predică. Saga încercă să nu-şi piardă cumpătul, 
îşi luă mâinile de pe faţă şi-şi îndreptă privirea pe deasupra 
masei, spre vârfurile impunătoare ale munţilor, care se înălţau 
dincolo de acoperişurile acestei localităţi fără nume. Ele 
creşteau maiestuos spre cer, giganţi din granit dur, cu 


povârnişurile împădurite aburind din ceaţă, trecând mai sus într- 
un cenuşiu fad şi unindu-şi ameninţător crestele ascuţite cu 
cerul sus, deasupra lumii. Când se concentra numai asupra 
vârfurilor, asupra acestei linişti netulburate de acolo, de sus, 
imuabilă şi oarbă la agitația oamenilor pe pământ, îşi închipuia 
că ceva din această detaşare va trece şi asupra ei însăşi şi va 
face ca inevitabilul să fie mai uşor. 

Mâini se întindeau spre ea, o atingeau. Fetele tinere, primele 
care ajungeau la ea, cădeau în genunchi pentru a o adora, dar 
erau imediat călcate în picioare sau împinse înainte de cele din 
valul următor, dincolo de Saga, care-şi pierduse echilibrul şi 
simţul pentru sus şi jos şi, în mijlocul unui torent de mâini 
întinse, se văzu deodată prinsă, trasă într-o parte şi alta, 
zgâlţâită şi apoi de-a dreptul arsă de dureri. 

Vedea printr-un văl de panică şi durere un chip lângă sine, de 
fapt vedea zeci, dar, totuşi, în mijlocul celorlalte chipuri unul 
singur - chipul Gunthildei, care se zărea clar în centrul acestui 
vârtej de oameni, aruncată în toate părţile ca şi ea însăşi, dar 
păstrând un strâns contact vizual cu ea. Ochi bătrâni, întunecaţi, 
plini de oroare. Buze subţiri, uscate, care se deschideau şi 
închideau, ca şi când i-ar fi şoptit ceva. 

— Să nu crezi că aşa va fi mereu, îi ajunseră în urechi cuvinte 
ca otrava. Odată şi odată vor recunoaşte adevărul. Odată şi 
odată vor înţelege cine eşti tu în realitate. 

Gunthild dispăru apoi printre ceilalţi, şi Saga crezu că fusese 
un vis, o viziune, pe care durerile le aduseseră şi apoi le 
şterseseră din propriile ei gânduri. Simţea că hainele ei fuseseră 
sfâşiate de mâini lacome, care se luptau între ele pentru un 
petic cât de mic, simţea cum cineva o trăgea de păr, cum din 
toate părţile era pipăită, atinsă, percepută. Simţi apoi că-i 
lipseşte aerul, că este strivită de toate corpurile acelea care 
veneau asupra ei şi, la rândul lor, erau îngropate de alte corpuri, 
ca şi când munţii înşişi s-ar fi hotărât să se rostogolească peste 
oameni, să zdrobească tot ce le stătea în cale. 

„Nu mai am aer”, se mai gândi o dată. 

Auzea voci de bărbaţi. Vocea lui Zinder. Striga numele ei. 

Cu toate acestea, nu putea să respire. O greutate uriaşă pe 
piept. Pe capul care ameninţa să plesnească. Pe bazin. 


— Saga! 

„N-ar trebui să mă strige aşa, se mai gândi Saga. Nu în faţa 
tuturor acestor oameni”. 

Saga. Magdalena. 

Doamne, asta sunt eu! 

XXX 

Zinder o ajută să se ridice, le strigă celorlalţi să rămână pe 
loc, cu braţul stâng îi cuprinsese mijlocul şi cu dreapta lovea în 
jur, împingea oamenii de pe podium, dădu pe cineva la o parte 
şi rămase, totuşi, bine ancorat în tot acest haos, apărând-o pe 
Saga de asaltul masei. 

Era goală, niciun petic nu-i mai rămăsese pe trup. Totul 
fusese sfâşiat, împărţit între credincioşi, ca şi când fiecare petic 
din hainele ei ar fi fost o relicvă. 

Dar eu mai trăiesc, striga un glas mut din ea, iar relicvele se 
păstrează doar de la cei morți! 

De fapt, ar fi putut să moară, dacă Zinder nu i-ar fi venit în 
ajutor. Zinder era ca o stâncă, de care se sparg valurile şi care 
doar prin forţa aurei sale de mânie şi hotărâre împrăştiase 
femeile fanatice în delir. 

Saga nu ştia de cât timp durau toate acestea - era goală- 
puşcă în braţele lui, pe jumătate ridicată, jumătate prăbugşită -, 
în vreme ce el lupta pentru viaţa ei, împotriva unor oameni care, 
de fapt, nu-i voiau răul, dar voiau doar să aibă ceva din ea, o 
umbră din sfinţenia ei şi apropierea de Dumnezeu. Şi toate 
acestea numai pentru o minciună. 

— Pot sta în picioare, îngăimă Saga gemând. Zinder, merge... 
poţi să-mi dai drumul. 

— Pe dracu'! 

— Nu, adevărat... merge. 

Zinder lovi în faţă o fată cu o privire fascinată, dementă, care 
se năpustea spre ea, când toate celelalte deja se retrăseseră. 
Saga văzu cum micuța se clătină, se balansă pe marginea 
podiumului şi dispăru în vălmăşagul de oameni. 

— Cum... cum s-a putut întâmpla asta... 

— Prea puţini bărbaţi, îngăimă el, înfrânându-şi mânia. De zile 
întregi tot spun că avem nevoie de mai mulţi soldaţi, străji 
pentru tine şi tot convoiul, dar Violante nu m-a ascultat. 


Între timp, alţi mercenari fuseseră împinşi tot în centrul pieţei 
şi împrăştiau femeile. 

— Să... nu le facă nimic, bâigui Saga. Ele nu vor nimic... 

— Erau aproape să te omoare! 

Saga scutură din cap. O durea ceafa. Scăpase ca prin urechile 
acului să nu i se frângă grumazul. 

— Nu intenţionat. 

— Oh! o ironiză. Asta schimbă totul. Mai împărţi iar câteva 
lovituri, când două tinere străpunseseră zidul de mercenari, 
ajungând până la podium. Răcneau „Aleluia!” şi cântau cântări 
de slavă, când alţi mercenari le prinseră de la spate şi le 
azvârliră în masa clocotitoare de oameni. 

— Dă-mi drumul, îl rugă Saga. 

— Nu. Eşti rănită. 

— Zinder! Dă-mi drumul! Era un ordin şi, spre uluirea ei, el îi 
dădu ascultare, suflând dispreţuitor. Probabil că nu aştepta 
decât ca ea să se mai prăbuşească o dată, dar ea nu-i făcu pe 
plac. Clătinându-se, presărată cu zgârieturi şi contuzii, se ridică 
în centrul podiumului, îl împinse blând pe Zinder de lângă ea şi 
privi mulţimea de la picioarele ei. 

Ei nu cred în ce le spun, ci în mine! o fulgeră un gând. Toate 
acestea nu aveau nimic de-a face cu spiritul minciunii. Nici cu 
capacităţile ei. Nici măcar cu ea însăşi, cu Saga saltimbanca. 

Toate acestea se petreceau ca de la sine. Fie că le vorbea sau 
nu, fie că le povestea despre sfântul lerusalim sau abandona 
totul -, fetele acestea credeau în ea înainte ca ea să fi apărut 
aici. Istoriile care bântuiau prin ţinut ca propriile ei fantome 
făcuseră din toate adepte înfocate slujitoarele unei cauze. 
Unelte supuse pentru Violante şi ţelurile ei de nepătruns. 

Saga se simţea vinovată. Dar, în acelaşi timp, infinit de 
măreaţă şi puternică şi invulnerabilă. Ea era Magdalena. Ea era 
motivul pentru care toţi aceşti oameni erau aici. l-ar respecta 
fiecare cuvânt spus de ea. S-ar supune oricărei porunci. 

Propria putere îi inspira frică. Dar o şi delecta, şi nu doar de 
azi. Şi acest fapt îi producea frică de ea însăşi şi de o latură a 
fiinţei ei, pe care până acum n-o cunoscuse. 

— Ascultaţi-mă! strigă în acest cazan al vrăjitoarelor cu un 
glas subţire, chinuit, răguşit din cauza atâtor predici, a prea 


multor nopţi petrecute în cortul umed, în curent. Ascultaţi la 
mine! 

Inelul de oameni înarmaţi care se formase acum împrejurul 
podiumului împiedica alţi credincioşi să găsească drumul spre 
ea. Incremeniseră cu toţii, nenumăratele fete şi femei din piaţă, 
ca şi mercenarii lui Zinder. 

Deasupra mării de capete coborâse liniştea. Doar câţiva răniţi 
se văitau încet, iar la marginea câmpului ei vizual Saga zări 
nişte siluete care duceau undeva alte siluete, trupuri nemişcate, 
trebuia sperat că erau doar inconştiente, nimic mai rău. Dar în 
adâncul fiinţei, ea ştia mai bine. Excesele ceruseră victime. 
Muriseră oameni, călcaţi în picioare, striviţi, sufocaţi în mijlocul 
celorlalţi. 

„Pentru mine”, se gândi din nou Saga. Un ecou stins al 
conştiinţei ei încărcate. „Morți pentru mine”. 

Incepu din nou să vorbească, potolindu-i pe oamenii din faţa 
ei, spunea, pur şi simplu, ceea ce-i venea în minte. Dar aproape 
că nu-şi dădea seama că era tot goală. Nu simţea frigul şi stătea 
dreaptă ca o statuie sculptată în piatră, aidoma munţilor de 
bronz de deasupra acoperişurilor, fără să se plece, fără să 
sufere, în ciuda rănilor, întru totul sfânta pe care din zi în zi o 
întruchipa cu şi mai mare abilitate. 

In timp ce ea vorbea, unii îi culeseseră hainele şi le ofereau 
umili mercenarilor, care mai întâi au vrut să le refuze. Dar 
Zinder a sărit printre ei şi a cules câteva părţi - o rochie simplă, 
o mantie pătată, încălțări grosolane pentru picioarele ei 
sângerânde. Pe toate acestea le duse înapoi Sagăi, cu braţele 
întinse, ca şi când îi aducea o jertfa. Ea se întrebă din nou dacă 
el nu credea, totuşi, în ea sau dacă doar îşi juca rolul în piesă, 
de multă vreme prea mult parte a acestei înşelăciuni, pentru a 
se mai putea opune. 

Saga aşteptă ca el să-i pună din spate mantia pe umeri şi să 
aşeze celelalte lucruri la picioarele ei. Apoi el se retrase şi-i 
urmărea cu o mină inexpresivă cuvintele. 

La un moment dat, nu-i mai veni în minte nimic, ce ar fi putut 
spune şi le mulţumi tuturor că au venit şi-i invită s-o urmeze în 
Ţara Sfântă, în libertate. 


Se intonară din nou cântări, dar de data aceasta nimeni nu se 
mai îmbulzi spre ea. Zinder îi făcu, recunoscător, un semn, se 
întoarse şi le dădu ordine oamenilor săi. 

— Saga. 

Ea se întoarse, încă buimăcită şi chinuită de o cumplită 
ameţeală, abia în stare să se ţină pe picioare cu propriile ei 
forţe. 

Era contesa. Violante era foarte palidă, părul ei blond era 
ciufulit. O amprentă de mână sângerândă lucea pe mâneca ei 
dreaptă, ca şi când cineva, cuprins de dureri, s-ar fi înfipt în ea. 

— Gunthild, spuse cu o voce surdă. Au călcat-o în picioare. 

Saga îşi aminti de figura plină de ură din mulţime. De viziunea 
care nu fusese viziune. 

— Cum se simte? 

— Moare. Vrea să te vadă pentru ultima oară. 

XXX 

Bătrâna călugăriţă fusese dusă într-una din case şi aşezată la 
parter, pe nişte pături. Proprietarul protesta, ţinut în şah de doi 
mercenari cu săbiile trase, în timp ce nevasta lui aducea zeloasă 
apă şi şervete. Printre tot felul de plecăciuni, ea zorea spre 
Saga, Violante şi Zinder, ca şi când în casa ei ar fi apărut Sfânta 
Treime în persoană. Se tot scuza pentru purtarea nedemnă a 
soţului ei, pentru murdăria din cameră, ba chiar şi pentru larma 
care pătrundea prin obloanele închise. 

— E bine, spuse Saga şi-şi strânse mai mult mantia pe umeri. 
— Ne-ai făcut un mare serviciu. Domnul îţi va mulţumi. În 
ultimul timp, spunea asemenea lucruri fără să se mai 
gândească. Domnul îți mulţumeşte. lisus veghează asupra ta. 
Fecioara Maria este întotdeauna cu tine. Nu numai că îşi dădea 
seama de dimensiunile propriei ei puteri, ci şi de influenţa pe 
care o exercitau anumite cuvinte. Nu era deloc nevoie de spiritul 
minciunii pentru a trezi credinţa în oamenii simpli. 

Gunthild părea să nu fi observat că Saga venise la ea. 
Călugăriţa era acoperită până la gât, iar Saga îi era 
recunoscătoare pentru aceasta. 

judecând după faţa ei distrusă, probabil că ceea ce se 
ascundea sub pătură trebuia să fi arătat cumplit. Era o minune 
că încă mai trăia. O mână ieşi de sub pătură, bălăbănindu-se 


fără viaţă pe marginea patului. Un fir subţire de sânge picura de 
pe arătător pe podea. 

Zăcea pe spate, cu privirea tulbure îndreptată spre tavan. 

— Ai venit, au fost cuvintele care-i apărură hârâind pe buzele 
crăpate. Un pomete îi dispăruse sub o umflătură vânătă, celălalt 
era tumefiat grotesc, ca un burduf de vin golit. Şi înainte îi 
lipseau nişte dinţi, dar acum între buzele ei se căsca o gaură 
urâtă, roşie. Era de mirare că i se mai înțelegeau cuvintele. 

— Îmi pare foarte rău, spuse Saga. Mi-aş fi dorit să vezi Oraşul 
Sfânt cu propriii tăi ochi. 

— Saga, pot să-l văd! Spre deosebire de tine, eu voi fi curând 
acolo. Domnul mă aşteaptă acolo cu braţele deschise. 

O vindecătoare, care se ocupa deocamdată de îngrijirea 
Gunthildei, se plecă la urechea Sagăi: 

— Fantazează şi vede... lucruri. 

— Lăsaţi-ne singure, articulă cu greu călugăriţa. 

Saga ezită, apoi făcu un semn cu capul. 

Violante vru să protesteze, dar Zinder le şi ordonase să plece 
tuturor celorlalţi din odaie. La urmă, lângă Saga şi lângă 
muribundă mai rămăseseră doar căpitanul mercenarilor şi 
contesa. 

— Şi voi, spuse Saga, fără a-şi lua privirea de pe chipul distrus 
al călugăriţei. Plecaţi. Vă rog. 

Violante nu fu încântată, dar cedă. Se întoarse fără un cuvânt 
şi ieşi din cameră, cu capul sus. Zinder îi făcu un semn Sagăi, 
apoi o urmă pe contesă şi trase cu zgomot uşa. 

— Tu nu eşti rănită, spuse călugăriţa. Era o constatare, nu o 
întrebare. Dar nu se uita deloc la Saga. 

— Câteva zgârieturi, asta e tot. Cel mai târziu mâine seară, va 
fi verde şi albastră pe tot corpul, dar asta nu era nimic în 
comparaţie cu rănile care se ascundeau sub acea pătură. 

— El te-a apărat, spuse Gunthild. 

— M-a salvat Zinder. A apărut dintr-o dată şi... 

— Nu mercenarul acesta. El! Domnul nostru lisus Hristos! 

Saga inspiră adânc. 

— Se poate. 

— A fost ca şi când şi-ar fi bătut joc de noi, nu-i aşa? Vocea 
Gunthildei avea un sâsâit umed, de parcă propria ei limbă o 


împiedica să vorbească. Şi sânge, mult sânge se prelingea ca 
nişte fire din colţul gurii, chiar şi fiind întinsă pe spate; părea, 
pur şi simplu, că ceva se revărsa din ea. 

— Dar chiar şi în batjocura lui se află adevărul. El a luat o 
hotărâre şi temeiurile sale sunt de o înţelepciune de necuprins. 

— Încetează cu asta. 

— Înţelepte, dar nu întotdeauna drepte. Din gâtul Gunthildei 
ieşi un chicot horcăit. Buzele ei, odinioară dungi invizibile, erau 
acum umflate şi crăpate. Înfiorată, Saga se gândi că, tocmai în 
ceasul morţii, Gunthild arăta, pentru prima dată, ca o femeie 
vie. 

— Adevărul este altul decât cel pe care mi-l închipuisem eu, 
hârâi călugăriţa. M-am înşelat în privinţa ta. 

Saga îşi căuta cuvintele, voia să liniştească muribunda, dar 
nu-i venea în minte nimic ce să nu sune fals. 

În schimb, asculta şi se străduia să ignore propriile dureri. 
Trebui să se sprijine cu o mână de tăblia patului, ca să poată 
rămâne în picioare. 

— Dacă Domnul mă cheamă la el şi pe tine te lasă în viaţă, 
trebuie să fi avut un bun temei s-o facă. Călugăriţa vorbea 
neclar şi acum vocea începu să i se stingă. Saga însă înţelegea 
fiecare cuvânt. Prin tot ce face, el urmăreşte un ţel. Şi pentru 
tine are unul. Fie că vrei, fie nu - tu eşti a lui. Il slujeşti cu 
fiecare pas, cu fiecare din minciunile tale. 

— Nu vreau să aud asemenea lucruri, şopti Saga. 

— El ţine în mână toate firele. Nu te împotrivi. Lasă lucrurile 
să-şi urmeze cursul. Până atunci, Gunthild nu-i mai vorbise 
niciodată astfel. O clipă, Saga crezu că apropierea morţii îi 
adusese  Gunthildei blândeţe, dar apoi înţelese adevărul. 
Gunthild se delecta din plin cu ultimul ei mare triumf. 

— El mă cheamă la el, pentru că pe tine te duce spre 
pierzanie. Pe tine şi pe toţi cei care te urmează. Am fost oarbă, 
dar acum văd. Şi luda a împlinit voinţa Domnului, fără să-şi dea 
seama. Tu eşti ca el, Saga. li trădezi pe cei care-i sunt fideli 
Domnului, dar la sfârşit el te va lumina şi chiar şi tu îi vei 
înţelege temeiurile. Tu eşti luda al lui, Anticristul lui. 

Un acces de tuse scoase la iveală un şuvoi de sânge care se 
vărsă ca o diademă ţepoasă pe pătură înjurai bărbiei Gunthildei. 


Saga îşi învinse repulsia şi vru să vâre o mână sub ceafa osoasă, 
dar călugăriţa croncăni să nu îndrăznească s-o atingă. 

— Tu eşti duşmanul pe care şi l-a creat el însuşi. Ademenirea 
de la pomul cunoaşterii. Eşti stăpâna minciunii. 

Impleticindu-se, Saga se trase un pas înapoi, dar scăpă din 
mână stâlpul patului pe care se sprijinise şi aproape îşi pierdu 
echilibrul. Rămase în picioare doar cu eforturi extreme. 

— Nu eşti altceva decât o bătrână otrăvită, spuse abia 
respirând. Sper să putrezeşti în iad! 

— ladul, Saga? Gunthild izbucni într-un râs înfiorător, care 
suna ca o tuse. Eu părăsesc iadul şi intru în împărăţia sa. Dar tu 
te afunzi cu fiecare pas mai adânc în el. Crezi că cele petrecute 
astăzi au fost ceva rău? N-a fost decât un început. Adevărata 
condamnare te aşteaptă. Pe tine şi pe contesă şi pe toate 
aceste femei de afară. 

Gura Gunthildei se căscă larg, dar din gât continua să-i iasă 
un horcăit. 

Saga se sprijini cu ambele mâini de perete şi merse pipăind 
spre uşă. Nu voia să fie aici, când îşi dădea ultima suflare 
această vrăjitoare. Nu voia să se afle în aceeaşi odaie, nici 
măcar în aceeaşi casă, când sufletul Gunthildei îi părăsea corpul 
şi plutea neîncătuşat prin cameră. Ea ar mai fi putut chiar şi 
atunci să stropească ură şi furie ca dintr-un ac de viespe otrăvit. 

Mâna osoasă de pe marginea patului se întinse după ea 
tremurând, ca şi când muribunda ar fi vrut s-o reţină, dar Saga 
ajunsese în cele din urmă la uşă şi intrase împleticindu-se în 
camera din faţă. Zinder stătea cu Violante în uşa casei. Acum 
țâşni ca o săgeată spre Saga şi o prinse, o ţinea pentru a doua 
oară în această zi în braţele sale şi-i şoptea cuvinte liniştitoare. 
Cu o mână, Saga îşi strânse mantia la piept şi-şi înfipse degetele 
în lână. 

Violante trecu în fugă pe lângă ea spre camera din spate, 
urmată de vindecătoare. 

Puțin mai târziu se întoarseră amândouă. 

— E deja rece, spuse contesa cu faţa albă ca varul. 

Zinder suflă zgomotos. 

— Imposibil. 

Vindecătoarea veni spre Saga şi-i puse o mână pe braţ. 


— A murit de îndată ce am ieşit noi din cameră? 

Saga dădu din cap sfârşită. Durerea ameninţa să-i înghită 
raţiunea. 

— A vorbit... tot timpul a vorbit. 

— Nu se poate. Trebuie să se fi sufocat de o bucată de vreme 
cu propriul ei sânge. Femeia cobori privirea. De cel puţin un 
ceas, după cum cred. 

Violante scutură furioasă capul. 

— N-am adus o moartă în această casă. Furia ei părea falsă, 
ca şi când n-ar fi ştiut ea însăşi împotriva cui s-o îndrepte. 

— A vorbit, şopti stăruitor Saga. 

— Ce a spus? întrebă Zinder. 

Toţi o priveau aşteptând. 

— Nimic, şopti după câteva clipe de tăcere încordată. N-a 
vorbit, şuieră spiritul minciunii. 

Vindecătoarea dădu din cap mulţumită. 

— Trebuie să fi fost moartă, când am ieşit noi din cameră. De 
aceea este atât de rece. 

Stăpâna minciunii. Duşmanul pe care şi l-a creat el însuşi. 
Cuvintele Gunthildei. Cuvintele unei moarte. 

— Vino, te scot de aici, spuse Zinder. 

O ridică, înfăşurată în mantia unei străine, şi de data aceasta 
ea nu se mai împotrivi. Simţea în spate mânerul sabiei lui 
Wieland, în timp ce el o ducea în umbra muntelui. 


Povestea mercenarului 


Saga nu ştia câte ceasuri se scurseseră de când se trezise din 
ceva, ce putea fi tot atât de bine somn sau leşin. Afară era 
noapte adâncă. O lampă cu ulei atârna de un cârlig într-un băț 
al cortului şi arunca o lumină tremurată. 

Spinarea lată a lui Zinder acoperea intrarea în cortul ei. 
Stătea de pază. 

Când Saga se mişcă, el se întoarse, intră cu paşi repezi şi se 
aşeză pe vine lângă culcuşul ei. 

Saga se ridică puţin şi se sprijini pe coate. Chiar şi această 
singură mişcare scurtă îi produse dureri în umeri, în spate şi 
piept, dar ea rezistă. 

— Intinde-te din nou, o rugă. Trebuie să te întremezi. 

— Cât am dormit? 

— Ce a mai rămas din ziua trecută şi mai mult de jumătate 
din noapte. Mai întâi în trăsură, apoi aici în cort. Peste câteva 
ceasuri răsare soarele. 

Saga închise ochii uşurată. 

— Nu mai suntem în sat? 

— Nu. Acum urmăm cursul Rinului mai adânc în munte. Am 
încercat să le oprim pe cele mai multe fete să meargă cu noi, 
dar cu toate acestea ele se ţin după noi. Mai devreme sau mai 
târziu, nu le vom mai putea respinge. 

— N-a fost acesta planul? 

Zinder ridică din umeri. 

— Ar fi trebuit s-o întrebi pe Violante. De când am ridicat 
tabăra, a fost mai tot timpul lângă tine. Nu e mult de când s-a 
dus să se culce. 

— Ştie că îi va fi greu, dacă eu mor. 

— Se poate. 

— Doar nu crezi că ea şi-a făcut griji din cauza mea. 

— Nu e uşor de pătruns în gândurile ei. 

Zinder se aşeză pe jos şi-şi îndoi genunchii. Era ciudat cum, 
astfel aşezat, părea mult mai tânăr. Saga nu mai întâlnise niciun 
bărbat de vârsta lui, care să se aşeze astfel. 

— ţi trosnesc încheieturile, spuse Saga. 


— Sunt bătrân. 

— Chiar la asta trebuia să mă gândesc. 

Zinder îi zâmbi şi el şi se frecă obosit la ochi. 

— Povesteşte-mi despre ultima cruciadă, spuse pe 
neaşteptate Saga. Făcu o încercare să se întoarcă într-o parte, 
pentru a-l putea vedea mai uşor. Merse mai bine decât se 
aşteptase. Nu i se imobilizase niciun membru şi nu i se rupsese 
nicio coastă. Aproape că putea înţelege de ce Gunthild crezuse 
într-o intervenţie a lui Dumnezeu. Părea un miracol că Saga 
depăşise asaltul fără să se rănească, în timp ce călugăriţa 
trebuia să moară de pe urma lui. Căile Domnului nu sunt 
întotdeauna drepte, după cum spusese Gunthild. Era greu de 
contrazis. 

Zinder se încruntă. 

— Despre cruciadă? De ce? 

— Bărbaţii aceştia au fost atunci ultimii care au încercat să 
ajungă la lerusalim. După cele petrecute ieri, ar trebui să încep 
treptat să mă gândesc de ce au eşuat. 

— Din nicio cauză, pe care tu ai putea s-o influenţezi. Dar 
Saga văzu în ochii lui fulgerul unei surprize. Şi recunoaştere. 
Vrei, într-adevăr, să mergi pe această cale până la capăt? 

Saga încercă să ridice din umeri. Reuşi numai pe jumătate, 
înainte ca muşchii ei încordaţi să se blocheze. 

— Nu ştiu. Aş mai putea da înapoi? 

— Aici nu mai e vorba de tine, Saga. Violante ar putea ridica 
pe podium pe oricine altcineva, şi fetele astea ar urma-o. Nu te- 
a frapat că ele cred în tine cu mult timp înainte ca tu să ajungi 
în satele lor? Zvonurile şi poveştile despre Magdalena circulă 
mai repede ca vântul. Păsările trebuie să le poarte peste munţi 
şi văi. Pe bunul Dumnezeu, asta este singura explicaţie care-mi 
vine în minte. 

Saga clătină din cap. 

— Nu e chiar atât de simplu. La Milano vom fi aşteptaţi de 
trimişi ai Papei. Cu siguranţă, ei nu se lasă duşi cu zvonuri 
pioase. 

Privirea lui trăda o aşteptare nerăbdătoare. 

— Şi cum vrei să-i convingi? 


— Mă vor crede, spuse Saga cu un zâmbet blând, pentru că-i 
înţelegea curiozitatea, dar nu era încă pregătită să-i 
povestească despre spiritul minciunii. Şi numai pe mine. 
Adevărata grijă a Violantei sunt Papa şi ordinele cavalereşti din 
Ţara Sfântă, nu fetele acestea de afară. 

Zinder clătină din cap şi scuipă pe podeaua de lut. 

— Hei, protestă ea. E cortul meu! 

Zinder îşi arătă dinţii într-o grimasă. 

— Nici măcar tu nu îţi aparţii. Toate acestea sunt proprietatea 
contesei, inclusiv tu. 

— Şi tu? 

— Ea ne-a mărit solda de când oamenii mei au început să le 
înveţe pe fete să se lupte. O îndrăzneală cam fără perspectivă, 
după cum se arată, dar bănoasă. Partea din mine care îi 
aparţine s-a mai mărit puţin de atunci. 

— Dumnezeule, o placi! 

Zinder o opri printr-un gest, cu mâna lui plină de bătături. 

— Aşadar, cruciada. De la început? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Nu ştiu totul despre cruciadă. Nici măcar deosebit de mult, 
dacă sunt cinstit. La naiba, nu sunt un învăţat! Dar ştiu că acum 
sunt aproape exact unsprezece ani de când Inocenţiu a devenit 
Papă. Şi nu e niciun secret că era un bastard lacom de putere. 
Cucerirea lerusalimului era exact ceea ce unul ca el şi-ar fi dorit 
să înscrie pe steag. Au eşuat mulţi în această încercare, dar 
dacă el ar fi reuşit atunci... ei, atât de departe nu s-a ajuns. Cei 
mai mulţi cavaleri şi vasali, care s-au lăsat convinşi de strigătul 
de luptă al predicatorilor, erau germani şi francezi. S-a luat 
hotărârea de a năvăli în Egipt şi de a înainta luptând de acolo 
de-a lungul țărmului, până în Ţara Sfântă... Nu e ceva din care 
să-ţi alegi un exemplu. 

Saga îl privi cu aroganță, dar nu-şi putu reprima un zâmbet. 
Pentru prima oară era frapată de ochii lui albaştri, în care se 
citea puţină şiretenie, cu mult mai mult umor decât lăsa el să se 
vadă. 

— După doi ani, în anul 1201 al Domnului nostru, regele 
nostru, Filip de Suabia, încă mai era în dispută pentru coroana 
Imperiului german, dar chiar dacă pe atunci nimeni încă nu 


bănuia, el îşi avea propriile interese în această blestemată 
cruciadă. Ştii că era căsătorit cu o fiică a suveranului bizantin? 
lrene, o comoară de femeie. Oricum, la scurtă vreme de la 
căsătorie, tatăl ei a fost răsturnat de pe tronul imperiului 
bizantin şi aruncat în temniţele Constantinopolului. O cruciadă i- 
ar fi fost atunci binevenită lui Filip, în speranţa că, pe drum, 
oastea ar fi putut să facă o oprire la Constantinopol, să elibereze 
imperiul bizantin de sub jugul uzurpatorului şi să-l încoroneze 
pentru a doua oară pe socrul lui Filip. Filip deja se vedea 
împărat al Occidentului, căsătorit cu fiica împăratului din Orient. 
Ce deplinătate de putere ar fi fost aceasta, triumful definitiv al 
neamului Stauferilor! Filip n-a vorbit, fireşte, nimănui despre 
aceste planuri, şi până în ziua de azi nimeni nu le poate dovedi. 
Dar el era un bărbat inteligent şi e suficient să aduni unu şi cu 
unu, ca să ajungi la aceleaşi gânduri ca şi el. 

Saga nu-şi lua ochii de la el. Ce spunea Zinder nu era de 
crezut. Să fi abuzat Filip de uriaşa oaste a cruciadei, pentru a-şi 
satisface propria aspirație la putere? 

— Intre timp, Papa Inocenţiu de la Roma încheiase un acord 
cu dogele Enrico Dandolo, pentru a asigura traversarea 
cruciaților, continuă Zinder. Veneţianul era încă de pe atunci un 
personaj preistoric, care, pe deasupra, mai şi nutrea o ascunsă 
ură personală împotriva bizantinilor. El le-a spus cruciaților că le 
va da vase pentru a trece marea. Dar când oamenii au intrat în 
Veneţia, au fost nevoiţi să priceapă că preţul pe care trebuia să-l 
achite venețienilor depăşea cu mult posibilităţile lor. Dandolo i-a 
lăsat săptămâni de-a lungul să se perpelească pe una din 
insulele lui, unsprezece mii de oameni, până când, în cele din 
urmă, le-a făcut o ofertă. Dacă ei erau gata să recucerească 
pentru el de la unguri oraşul venețian Zara de pe ţărmul 
Adriaticii, el le-ar mai scădea din preţul traversării, şi totul ar fi 
bine. 

Saga simţea că îi vâjâie capul. Durerile, care o mai lăsaseră 
puţin, reveniră. 

— Cum e şi de înţeles, cavalerii cruciați n-au fost prea 
entuziasmați de propunere. Ei porniseră să-i învingă pe 
necredincioşi, nu pe creştinii unguri. De asemenea, nici nu voiau 
să se implice în planurile de război ale venețienilor. Cu toate 


acestea, n-au avut de ales. Pactul cu dogele a fost încheiat, şi, în 
noiembrie 1201, oastea a pornit. Zara a căzut după un asalt 
distrugător în doar câteva zile şi au început jafuri sălbatice, 
comise atât de către venețieni, cât şi de cruciați. Papa Inocenţiu 
se pare că şi-ar fi ieşit din fire când a aflat de toate acestea, dar 
dacă acesta este adevărul, doar el ştie. Deocamdată oastea a 
cantonat în Zara până la începutul anului 1203, când a sosit o 
veste de la Constantinopol. Alexios, cumnatul lui Filip şi fiul 
împăratului răsturnat de la putere, a intrat în tratative cu 
cruciații. Dacă ei ar ataca oraşul şi l-ar elibera din temniţă pe 
bătrânul împărat, el le promite masiv trupe de întărire pentru 
întreaga lor cruciadă în Ţara Sfântă. Cum oastea sărăcise şi mai 
era şi datoare Veneţiei, a părut înţelept să accepte această 
ofertă. Planul lui Filip s-a potrivit. 

Saga dădu din cap îngândurată, dar nu scoase un cuvânt. 

— Flota a mers mai departe către Constantinopol, îşi continuă 
Zinder povestirea. In iunie 1203, oamenii au ajuns în oraş şi l-au 
asediat. Ei au reuşit, într-adevăr, să-i înfrângă pe răpitorii 
tronului şi să-l elibereze pe împărat. Cum el nu mai era în stare 
să guverneze, oastea i l-a pus alături pe fiul său Alexios. Dar 
când s-a ajuns la plată, Alexios a trebuit să le mărturisească 
faptul că nu putea respecta partea lui din înţelegere. În acelaşi 
timp a pornit o revoluţie împotriva slabei căruţe imperiale. 
Alexios a fost aruncat în închisoare, unde a fost sugrumat, tatăl 
său - socrul lui Filip - a murit de supărare câteva zile mai târziu. 

— Aşadar, Filip nu şi-a atins scopul, spuse Saga. Şi cavalerii 
cruciați au rămas cu buzele umflate. 

Zinder dădu din cap. 

— Aşa e. Şi nu erau deloc dispuşi la aşa ceva. Oastea 
cruciaților a cucerit Constantinopolul în aprilie 1204, pentru a 
doua oară - şi de data aceasta n-au mai permis nimănui să le 
răpească răsplata. Trei zile au jefuit şi incendiat oraşul, şi nimeni 
nu ştie câţi nevinovaţi au fost măcelăriți. Nimeni din Occident nu 
mai văzuse până atunci biserici şi palate ca acelea din 
Constantinopol şi în special venețienii s-au remarcat prin 
jefuirea lor, după care şi-au adus prada pe cea mai rapidă cale 
în patria lor. Până atunci nimeni nu mai prădase atâta bogăţie în 
vreuna din cuceriri. Trei optimi au revenit cruciaților, trei optimi 


- venețienilor şi un sfert a fost prevăzut pentru noul împărat, pe 
care oastea l-a pus pe tronul Bizanțului. 

Saga încerca să înţeleagă conexiunile. Mulțimea numelor şi 
evenimentelor făcea să-i vâjâie capul. In timp ce cruciații 
crezuseră că merg la Războiul Sfânt, în realitate se profitase de 
ei. Filip se servise de oaste pentru a extinde propria sa putere, 
chiar dacă eşuase jalnic. lar venețienii au dobândit ceea ce, 
singuri, n-ar fi realizat niciodată. 

— Ce s-a întâmplat cu cruciații? 

Zinder trase adânc aer în piept, îşi privi unghiile murdare şi 
zâmbi într-o doară. — Cruciada s-a încheiat cu cucerirea 
Constantinopolului. Cruciații s-au luat la ceartă, din tot felul de 
motive, nu în ultimul rând, pentru că unii dintre ei îşi simțeau 
conştiinţa încărcată. Creştinii omorâseră creştini, jefuiseră 
biserici creştine şi prefăcuseră în praf şi cenuşă, fără un motiv 
evident, un imperiu străvechi. Cum să le explice celor de acasă? 
Mulţi s-au hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în patrie, 
parte de teama dezonoarei, parte pentru că au pretins ţinuturi 
în Romania - cum s-a numit de atunci Bizanțul - şi s-au aşezat 
acolo. Unii chiar au hotărât să-şi continue drumul spre Ţara 
Sfântă, dar nimeni n-a mai auzit nimic de ei. lerusalimul cu 
siguranţă nu l-au eliberat! râse amar. Şi noi, ceilalţi - ei bine, noi 
ne-a întors şi am continuat să facem ce ştiam mai bine. 

— Tu ai fost unul din ei! Saga nu era surprinsă, ci doar uluită 
că el mărturisea faptul atât de deschis. 

Zinder dădu încet din cap. 

— Nu sunt deosebit de mândru pentru asta. 

Saga simţi impulsul ciudat de a-i lua mâna, dar n-o făcu. 

— Mulţumesc că mi-ai povestit toate astea, spuse. 

El dădu din cap, şi amândoi rămaseră un timp în tăcere, 
cufundaţi în gânduri. 

— Ce-ai făcut după asta? întrebă, în cele din urmă, Saga. 

Zinder îşi drese glasul. 

— Un timp am mai luptat de partea lui Filip, spuse ezitând. El 
nu era cu siguranţă singurul vinovat de acest fiasco. S-a vorbit şi 
despre rolul Papei, deşi ulterior Sfântul Scaun a condamnat 
aspru faptele. 

Saga ridică privirea. 


— Ce motive ar fi putut avea tocmai Papa pentru a lăsa 
cruciada să eşueze? N-ai spus mai înainte că el a fost cel care a 
chemat la plecarea în Ţara Sfântă? 

Zinder dădu din cap, îngândurat. 

— Sigur. Dar declinul Constantinopolului şi al recalcitranţilor 
săi înalţi demnitari ai bisericii a fost pentru Papa o victorie 
uriaşă. Creştinii de la răsărit au refuzat întotdeauna să 
recunoască supremaţia papilor de la Roma. Un lucru este sigur: 
pentru Inocenţiu distrugerea Bizanțului n-a fost inoportună. Dar 
dacă cineva ar putea dovedi într-adevăr că Papa a abuzat de 
cruciadă pentru a distruge biserica răsăriteană a Bizanțului, 
aceasta ar fi o catastrofă pentru întreaga creştinătate. Zinder 
făcu o scurtă pauză, ca şi când ar fi vrut să-şi sorteze gândurile. 
Oricum - eu, în orice caz, nu-l mai puteam privi în faţă pe Filip 
după tot ce se întâmplase. Nu puteam uita ceea ce noi - ceea ce 
eu am făcut acolo în numele Domnului. 

— De aceea ai schimbat părţile şi ai luptat pentru Otto von 
Braunschweig? 

— Da. Dar dacă mă întrebi dacă aceasta a fost decizia corectă 
- nu ştiu. Filip a rămas, totuşi, rege german şi curând a fost ucis. 
lar acum pe tron stă Otto, şi ce face? Poartă război în Italia, este 
în conflict cu Papa, căruia îi datorează încoronarea sa ca 
împărat... Clătină din cap doborât. Parcă toată lumea şi-a 
pierdut capul. 

Saga îl privea compătimitor. 

— La ce visezi, de fapt, Zinder? Doar nu numai la o bucată de 
pământ şi o familie? 

Sagăi i se păru că şeful mercenarilor îşi reprimă un fior. 

— La iertare? Asta vrei să auzi? 

— Eu nu ştiu. Spune-mi tu. 

Zinder nu răspunse, stătea, pur şi simplu, şi privea ţintă în jos. 


Cetatea Hoch Rialt 


Abia când urcuşul deveni tot mai abrupt, Saga înţelese ce 
însemna cu adevărat cuvântul munti. Niciodată nu mai văzuse 
asemenea giganţi. Nici măcar în cele mai rele reprezentări ale ei 
aceste vârfuri nu fuseseră atât de înalte. 

Acum, când munţii nu se mai înălţau doar în faţa ei, ci o 
încercuiau din toate părţile tot mai repede, cu fiecare oră de 
drum, fu cuprinsă de o asemenea teamă, încât se furişă în 
trăsura ei, cu faţa îngropată în mâini şi, un timp, nu putu face 
nimic altceva decât să tremure jalnic şi să-şi asculte propria 
răsuflare - o răsuflare care suna ca foalele unui fierar. 

La un moment dat, panica i se mai potoli şi ea îşi aminti de 
numeroasele fete de acolo de afară, cărora vederea munţilor le 
era tot atât de străină şi le impunea tot atâta venerație ca şi ci. 

Urmăreau în continuare Rinul, care aici curgea liniştit printr-o 
vale largă, coborând de la izvor undeva în singurătatea 
munţilor. 

Atâta timp cât ochii Sagăi se concentrau numai asupra 
fluviului, ale cărui maluri se întindeau în faţa ei plate şi 
acoperite cu iarbă mustoasă, putea să-şi ţină în frâu teama. Dar 
de îndată ce privirile îi rătăceau în sus, dincolo de zona plată a 
malului, de povârnişurile cu păduri dese şi apoi în sus, spre dinţii 
ridaţi de calcar şi granit, într-o clipă o copleşea o nouă depresie. 
Avea senzaţia că muntele era gata să cadă, pentru a îngropa 
sub el toată valea Rinului. Masele călătoare de nori, care se 
împingeau printre vârfuri, întăreau impresia de mişcare, de 
giganţi de stâncă cenuşii cu viaţă proprie. 

Atelajele cu cai se aflau în vârful convoiului, aşa că Saga 
înţelese dimensiunile dificultăţilor ei abia când convoiul de 
trăsuri se opri şi ea cobori cu genunchii tremurând. 

Multe fete se strânseseră pe malul fluviului în grupuri strâmte 
şi vaietele lor ajungeau, probabil, până sus la vârfurile de 
gheaţă. Saga bănuise că nu era singura căreia munţii îi inspirau 
asemenea groază, dar subapreciase proporţiile panicii care se 
dezvăluiau acum. 


În teama lor, multe se refugiaseră în rugăciuni colective, 
altele înălţau cântări de slavă, dar majoritatea acelor tinere 
cărora groaza de munţi le intrase adânc în oase se ghemuiseră 
în iarbă, nemişcate sau plecându-se întruna în faţă, ca într-un 
balans, şi priveau apatic în gol. După o veche superstiție, 
douăzeci sau treizeci de fete se legaseră la ochi cu petice, 
pentru ca vederea munţilor să nu le tulbure minţile. Unele fete, 
mai familiarizate cu muntele, pentru că se alăturaseră oastei 
abia în ultimele zile, încercau să-şi liniştească tovarăşele de 
drum, altele blestemau şi înjurau, pentru că n-aveau nicio 
înţelegere pentru efectul nefast al acestui peisaj asupra celor 
care nu mai văzuseră niciodată ceva asemănător. Mercenarii 
mişunau călare sau pe jos în jurul grupurilor de fete 
înspăimântate, unii strigau ordine şi blesteme grosolane, alţii se 
uitau neajutoraţi după Zinder, ca să le spună ce era de făcut. 
Oamenii erau extenuaţi de sarcina de a ţine laolaltă patru sute 
de tinere femei. 

— Saga! Vocea Violantei o făcu să se întoarcă. Contesa stătea 
în spatele ei, înfăşurată într-o mantie întunecată de lână, a cărei 
simplitate îi răpea mult din apariţia impunătoare. Părul nu-i mai 
era de mult atât de artistic prins în ace, ca la începutul 
călătoriei, şi inelele întunecate de sub ochi trădau făptui că grija 
pentru trecerea munţilor îi răpise somnul. Saga, trebuie să le 
vorbeşti. Cineva trebuie să le liniştească. Pe tine te vor asculta. 

— Eu... începu Saga, dar de pe buze nu ieşi decât un hârâit. 
Strânse din buze, respiră profund şi se sprijini cu o mână de 
trăsură. În planul al doilea vârfurile munţilor se înclinau unele 
spre altele şi-şi şopteau ghicitori aduse de vânt. 

Ochii Violantei se dilatară când înţelese că Saga se simţea tot 
atât de mizerabil ca multe fete din convoi. Blestemă printre 
dinţi, se uită după Zinder, nu-l găsi şi se întoarse din nou spre 
Saga. 

— Acum trebuie să te aduni. Ştiu cum este când vezi prima 
oară aceşti munţi. Dar nu este vorba numai de munţi. 

— Ce vreţi să spuneţi? articulă cu greu Saga. 

Violante ezită, apoi se întoarse şi, cu braţul întins, arătă de-a 
lungul Rinului, într-acolo, unde drumul mai departe tăia adânc în 
munte. 


— Poţi să vezi satul de acolo? 

In faţa ochilor Sagăi, pajiştile de pe maluri păreau să dispară, 
umbrite de imensitatea versanților muntoşi, care le îngrădeau în 
dreapta şi în stânga. După vreo duzină de bătăi pripite de inimă, 
ea recunoscu, în sfârşit, o aglomerare de colibe joase şi case, 
care se înghesuiau unele în altele pe malul Rinului. Chiar în 
spatele aşezării, valea se îngusta între pereţii de stâncă abrupți 
şi făcea un cot brusc, care o lăsa să dispară complet în labirintul 
uriaşilor de piatră. 

— Nu e o regiune bună, spuse încet Violante, care era evident 
trasă când într-o parte, când într-alta, între dorinţa de a o linişti 
pe Saga şi necesitatea de a-i dezvălui ce era în faţa lor. Acolo 
unde fluviul dispare între pereţii de stâncă, se află o prăpastie 
adâncă. Romanii i-au spus Via Mala. Drumul rău. Respiră 
profund, ca şi când ar fi simţit şi ea aura rea a acestui loc. Aş 
alege alt drum, dacă ar exista unul care să ne ducă tot atât de 
repede de cealaltă parte a muntelui şi la Milano. Eu am mai 
trecut odată pe Via Mala, cu mulţi ani în urmă, împreună cu 
familia mea. Pe atunci mai eram încă foarte mică, dar n-am 
păstrat amintiri bune despre acel drum. Ştiu, totuşi, cred că se 
poate ajunge cu bine la celălalt capăt. 

Gândurile Sagăi se roteau ca un vârtej în jurul a ceea ce 
Violante voia să-i spună dacă era posibil - sau nu? — că în faţa 
lor era porţiunea cea mai rea a călătoriei lor prin munţi. lar ea îi 
explica asta tocmai acum, când toţi îşi pierduseră pe jumătate 
raţiunea, înainte de a da piept cu pericolul real? Ce va fi când 
această prăpastie, această cale rea se va vedea clar în faţa lor? 

— Trebuie să le spunem adevărul, hotărî Saga. Dacă Via Mala 
este chiar dincolo de aceste stânci, cel mai târziu într-o zi vom fi 
acolo. Trebuie să le lăsăm să aleagă, dacă vor să meargă mai 
departe sau să se întoarcă. 

Violante dădu din cap. 

— Vor accepta doar dacă le vei spune tu. Pe Magdalena o vor 
asculta. 

— Incă ceva! Amândouă se întoarseră când auziră lângă ele 
tropot de copite. Zinder îşi înfrână calul, dar nu cobori din şa. N- 
am mai fost încă niciodată aici, dar am auzit despre acest loc. Și 
despre fortăreaţa care veghează intrarea spre Via Mala. Arătă 


cu braţul întins în direcţia pereţilor de stâncă la capătul abrupt 
al regiunii apei. Acolo sus, o bună bucată dincolo de sat, pe şaua 
de stâncă. Asta e, nu-i aşa? 

Violante încuviinţă din cap. 

— Cetatea Hoch Rialt. Reşedinţa cavalerilor Rialt. Ei veghează 
asupra porţii spre prăpastie şi percep vamă pentru traversarea 
ei. 

Saga se încruntă. Nu descoperea nimic mai mult decât o pată 
de culoare deschisă acolo sus, un punct vag pe creasta unui 
soclu de stâncă inaccesibil. Totodată constată că, pentru a se 
scutura de această panică difuză, era mai bine să-şi concentreze 
atenţia asupra unei probleme anume, decât să se lase copleşită 
de monstruoasa prezenţă a munţilor. Dintr-odată, reuşi să 
gândească mai limpede. 

— Dacă se percepe vamă, ar urma ca porţiunea prin prăpastie 
să fie oarecum mai sigură, sau nu? 

— Eu am auzit altceva, mârâi Zinder. 

Violante îl opri cu un semn. 

— Cu stăpânul cetăţii Hoch Rialt o să mă înţeleg. Saga, ocupă- 
te de fete, să-şi vină în fire. lar tu, Zinder, adăugă pe un ton mai 
aspru, ai grijă de oamenii tăi. Nu vreau să se mai repete ceva ca 
ieri. 

Conducătorul mercenarilor îşi smuci calul din loc, şi pentru o 
clipă nu păru clar cine scosese cel mai sonor sforăit, calul sau el 
însuşi. Saga privi în urma lui, îl văzu gonind călare şi strigând 
ordine oamenilor lui. 

— N-a fost vina lui, observă Saga. 

— Nu trebuia să lase ca lucrurile să ajungă atât de departe. 
Violante se întoarse şi făcu câţiva paşi spre sud. Rămase singură 
pe o ridicătură de iarbă, înfăşurată strâns în mantia biciuită de 
vânt şi privind pierdută în gânduri spre intrarea în prăpastie - şi 
spre acea minusculă pată de culoare deschisă, care trona sus, 
pe stânci. După aprecierea Sagăi, înălţimea la care se afla 
cetatea măsura mai multe sute de ori înălţimea unui om 
deasupra fundului văii şi, cu toate acestea, în spatele ei vârfurile 
munţilor se înălţau de câteva ori mai sus. De la depărtare, 
cetatea cavalerilor de Rialt părea o jucărie. De aici era greu să 
înţelegi de ce îi făcea asemenea griji lui Zinder. 


Reproşul furibund al Violantei se referise la o întâmplare din 
ziua precedentă. La instrucţiile pe care mercenarii le făceau cu 
fetele, unul dintre bărbaţi molestase o tânără şi mai târziu o 
violase în pădure. Biata fiinţă aproape că şi-a pierdut minţile şi i- 
a spart cu o piatră capul torţionarului, în timp ce el încă se mai 
afla deasupra ei. Bărbatul a murit înainte ca fata să poată sări 
din tufăriş, ca mânată de furii, acoperită de sânge din cap până- 
n picioare. Ea a refuzat să vorbească - sau chiar nici nu mai 
putea -, dar, imediat după aceea, ceilalţi mercenari şi-au găsit 
camaradul mort şi l-au cărat în tabără. S-a dezlănţuit o ceartă 
furibundă şi, pentru un moment, în aer a plutit miros de 
răzvrătire. Zinder şi Violante abia au fost în stare să ţină situaţia 
sub control. Oamenii nu s-au potoli decât abia atunci când 
contesa a cedat pretențiilor mercenarilor şi s-a declarat gata să 
pedepsească fata. La rândul lor, femeile şi-au ieşit din minţi - 
chiar mult mai mult decât în legătură cu violarea, care oricum 
fusese destul de gravă -, dar Violante a înţeles, scrâşnind din 
dinţi, că o poate scoate mai uşor la capăt cu femeile furioase 
decât cu o hoardă de luptători înarmaţi până-n dinţi. Fata 
agresată a fost legată de un copac şi biciuită sub ochii tuturor - 
n-a biciuit-o un mercenar, cum, de fapt, pretinseseră aceştia, ci 
Violante personal. De atunci, multe fete o urau aproape tot atât 
de mult cât aceia dintre mercenari care ceruseră cel mai 
zgomotos o pedeapsă pentru victima violului. Puţini au înţeles 
că doar în acest fel a putut Violante să fie sigură că fata va 
supravieţui biciuirea. Saga însă bănuia că, prin această 
hotărâre, contesa cedase, probabil, mai mult decât se putea 
aprecia în acest moment. 

Cu toate acestea, şi Sagăi i se făcuse rău gândindu-se la 
nedreptatea ce i se făcuse fetei siluite. Rațiunea îi spunea că 
hotărârea Violantei fusese corectă, nu, nu corectă, ci cea mai 
bună pentru ei toţi -, dar sentimentele ei se răzvrăteau 
împotriva celor întâmplate şi-i doreau contesei tot ce-i mai rău, 
ei şi la jumătate din rechinii lui Zinder. Violante avea dreptate, 
conducătorul mercenarilor era şi el însuşi vinovat de 
escaladarea situaţiei. În taină, ştia şi el acest lucru, iar Sagăi i-a 
sărit în ochi faptul că, de atunci, el n-o mai privise în ochi. 


După cum a reieşit, catastrofe similare se mai întâmplaseră şi 
înainte, dar Saga a trebuit să recunoască în sinea ei că până în 
acel moment manifestase prea puţin interes faţă de asemenea 
întâmplări. Violante o ţinuse departe de multe şi, într-un acces 
de conştiinţă încărcată, Saga a trebuit să înţeleagă că, în parte, 
se făcea ea însăşi vinovată de a nu fi cunoscut o mulţime de 
lucruri din jur. Fusese atât de preocupată de ea însăşi - de 
îndoielile de sine şi de grija pentru Faun -, încât toate celelalte 
trecuseră pe planul al doilea. Tot aşa cum gândul la fugă 
devenea pentru ea din zi în zi mai puţin important. 

Se gândea că, poate, întotdeauna nimereşti la acei oameni pe 
care-i meriţi. În unele privinţe, Violante, Zinder şi ea însăşi 
semănau mai mult decât ar fi vrut oricine să recunoască. 

O mai privi încă o clipă pe Violante, care rămăsese nemişcată 
pe moviliţa de iarbă, urmărindu-şi gândurile legate de calea cea 
rea. Expresia îndârjită a feţei, întreaga ei atitudine erau 
grăitoare pentru lupta pe care o dădea cu ea însăşi. Saga avea 
sentimentul că niciodată până atunci nu mai întâlnise un om 
atât de torturat şi, totodată, atât de hotărât. 

Se întoarse epuizată şi cu genunchii moi şi se prezentă în faţa 
mulţimii risipite de pe mal. În timp ce se îndrepta prin iarba 
înaltă spre fetele înspăimântate, îşi pregăti cuvintele, cu care 
voia să le înlăture teama de munţi. 

XXX 

În adâncul fiinţei, spera ca şi o parte din ea însăşi să poată 
crede în ele. 

Zinder a trimis o avangardă în satul Thusis, pentru a cumpăra 
toate proviziile de care se puteau lipsi ţăranii de la munte. 
Violante a pornit călare alături de ei, Saga a rămas pe loc. La 
sfârşitul cuvântării, nu-i mai rămăsese altă opţiune decât să 
folosească spiritul minciunii, pentru a le convinge pe fete că 
muntele nu era primejdios. Se simţea mizerabil şi conştientiza o 
dată în plus că pornise pe un drum întunecos. lar faptul că 
înţelesese acest lucru tocmai la vederea Căii rele îi apărea ca o 
ironie. 

Şi-au văzut mai departe de drum, cu carele trase de catâri 
purtând poveri şi cu coburi. Dincolo de sat, malul a mai rămas 
un timp întins, dar vederea pereţilor de stâncă de un cenuşiu 


întunecat care se ridicau la intrarea în prăpastie le-a tăiat 
răsuflarea ca cel mai anevoios urcuş. 

Curând drumul a început să urce în ochiuri strânse. Terenul 
fusese întărit ca vai de lume, parte cu un caldarâm străvechi, 
parte cu trunchiuri de copac vârâte în pământ în chip de trepte 
provizorii în locurile abrupte. Ici şi colo, unde pe una sau pe 
ambele laturi ale drumului prăpastia se căsca mult prea 
ameninţător, se fixaseră nişte balustrade din frânghie acoperită 
de muşchi; oricum, Saga nu vedea pe nimeni care să-şi 
încredinţeze în mod serios viaţa unei funii pe jumătate putrezite. 

Spectaculosul cap de stâncă, de unde Hoch Rialt supraveghea 
spre nord valea Rinului şi spre sud sumbra intrare în prăpastie, 
era accesibil doar dinspre una din părţi. In celelalte trei, roca 
şistoasă neagră cobora abrupt în adâncuri. Saga văzuse în viaţa 
ei multe cetăţi, dar niciodată nu mai văzuse măcar una atât de 
grandioasă şi, în același timp, atât de înspăimântătoare. Cine 
voia să străbată Via Mala n-avea de ales: trebuia să meargă pe 
această cărare, să urce până la cuibul de vulturi al cetăţii, să 
treacă prin faţa porţii sale şi apoi să coboare pe cealaltă parte în 
umbra prăpastiei. 

Cumpăniseră dacă să abandoneze carele, dar cei din sat îi 
asiguraseră că uneori şi atelajele cu cai luau această cale. Ca 
urmare, Violante hotărâse să nu renunţe deocamdată la trăsuri, 
drept care acum telegile prăpădite urcau panta trosnind şi 
scârţâind în fruntea convoiului. Sagăi nu-i cădea prea bine să 
fugă în urma lor, dar nu voia să-şi arate neliniştea în faţa 
celorlalţi şi-şi înfrânse pornirea de a forţa primul prilej pentru a 
trece pe lângă care şi a merge în faţa lor. 

Urcând, au trecut pe lângă trei staţii de vamă, paznici 
plictisiţi, care s-au trezit din letargie abia când au înţeles câţi 
oameni se chinuiau să se caţere pe stâncă. Primul dintre ei şi-a 
părăsit postul şi s-a grăbit spre cetate, pentru a-i aduce la 
cunoştinţă stăpânului său, cavalerul Achard von Rialt, că soseau 
cruciatele. 

Urcuşul a durat jumătate de eternitate şi deja se lăsa 
amurgul, când vârful convoiului - trăsurile, urmate de Saga, 
Zinder şi puţinii săi căpitani 


— Au ajuns pe platoul de stâncă. larba înaltă se pleca în 
bătaia vântului aspru, care aici, sus, sufla din două părţi în 
acelaşi timp: în sus, din înfiorătoarea prăpastie şi din întinsul 
văii Rinului. Tumultului de mase de aer i se împotriveau molizi şi 
stejari înalţi. 

Cetatea ocupa cea mai mare parte a capului de stâncă. Din 
afara zidului, la vest se distingea un masiv turn medieval de 
reşedinţă, după toate aparențele - inima aşezării. La nord, nu 
departe de poartă, se înălța o capelă simplă, cu o clopotniţă 
sobră. Mergând mai departe spre sud, de-a lungul zidului 
împrejmuitor, descopereai dincolo de vârfurile pomilor un turn 
de pază, de pe ale cărui creneluri, la lumina unui foc, siluete 
înarmate cu sulițe priveau în jos la călători. 

Violante îşi lăsă calul în paza unei cameriste şi-i făcu un semn 
lui Zinder. Saga se luă după ei fără să fi fost chemată. La poarta 
deschisă fură întâmpinați de mai mulţi paznici. La prima vedere, 
îti dădeai seama că echipamentul lor era încropit la întâmplare, 
cam în felul în care erau îmbrăcaţi mercenarii lui Zinder. Chiar şi 
Zinder pare să fi observat lucrul acesta, căci încetini pasul şi o 
trase înapoi pe Violante. 

— Lăsaţi-mă pe mine, spuse el încet. Nu sunt nişte bărbaţi cu 
care o doamnă nobilă ca Voi să intre în vorbă. 

— Arată ca şi voi, spuse ea sarcastic. 

Zinder zămbi, dar Saga îi observă expresia de nemulţumire. 

— Intr-adevăr. Cu un oftat aproape imperceptibil, trecu pe 
lângă contesă şi reveni în vârf. Câţiva dintre oamenii lui îl 
ajunseră din urmă şi formară un şir de ambele laturi ale 
Violantei şi Sagăi. 

Grupul paznicilor de la poartă se urni, apropiindu-se tot mai 
mult de aceasta, şi din mijlocul lui se desprinse un bărbat înalt, 
cu părul lung şi negru. Barba îi era retezată scurt, deşi cu 
neregularități; doar când fu mai aproape, Saga observă 
numeroasele cicatrici care-i acopereau bărbia şi obrajii ca nişte 
cratere cărnoase. O rănire incomparabil mai gravă îi crestase 
stufoasa sprânceană stângă, continuându-se apoi pe obraz. Ca 
printr-o minune, globul ocular scăpase teafăr. 

— Eu sunt Achard von Rialt, cavalerul episcopului şi stăpânul 
acestei cetăţi. Privirea lui atinse pe fiecare în parte şi, în cele din 


urmă, zăbovi asupra Violantei. Probabil că, administrând de mai 
multă vreme această staţie de vamă, îşi formase ochiul pentru 
cei care purtau răspunderea. Nu i-a fost greu să-şi dea seama că 
Zinder era un angajat plătit şi, de aceea, abia dacă îi dădu vreo 
atenţie mercenarului din fruntea grupului. Am auzit că sunteţi 
pe drum cu o mare mulţime de pelerini, spuse el. 

Zinder vru să-i replice ceva, dar Violante i-o luă înainte. 
Categorică, făcu un pas înainte. 

— Cruciaţi, cavalere Achard. Cruciate, ca să fiu mai exactă. 

— Şi cine sunteţi Voi? 

— Contesa Violante von Lerch. Soţia contelui Gahmuret von 
Lerch şi răspunzătoare pentru... 

— Ah, o întrerupse tărăgănat Achard. Soţia lui Gahmuret. Am 
auzit de soţul Vostru şi de faptele lui. Schiţă o plecăciune şi, cu 
un gest, le dădu de înţeles luptătorilor lui să lase liberă poarta. 
Din interiorul cetăţii fură izbiţi de strălucirea tăvilor cu jăratic şi 
a făcliilor. Între timp, cerul se întunecase deasupra platoului de 
stâncă şi a crenelurilor, fumul se înălța nevăzut în noaptea fără 
stele şi umplea împrejurimile cu miros de răşină arsă. 

Saga nu era sigură la ce se referise Achard pomenind faptele 
lui Gahmuret şi. Privindu-l pe Zinder, înţelese că nimic din ceea 
ce tocmai auzise el nu-i împrăştiase îngrijorarea. Cu toate 
acestea, amândoi intrară pe poartă în urma contesei şi a 
cavalerului. Nimeni n-avu vreo obiecţie când li se alătură 
jumătate de duzină de mercenari. Ceilalţi rămaseră în faţa 
cetăţii, ca vârf de lance al convoiului cruciatelor, şi nu-şi 
dezlipeau privirile de pe oamenii înarmaţi de pe creneluri. De pe 
cărarea în serpentină continuau să năvălească pe platou alte şi 
alte fete, se prăbuşeau epuizate pe iarbă sau începeau, în 
modul cel mai pragmatic, să despacheteze provizii şi veselă. 

Curtea interioară a cetăţii se întindea peste solul stâncos 
denivelat, ale cărui ridicături ca nişte cocoaşe erau egalizate cu 
trepte de lemn. Pe tot terenul erau împrăştiate grajduri, clădiri 
de tabără şi adăposturi pentru garnizoana cetăţii, care sclipeau 
roşietice în strălucirea focului. Undeva, cineva cânta la flaut - şi 
nu cânta rău -, dar Saga nu putu să descopere nicăieri 
muzicantul. Melodia îi aminti dureros de Faun. Poate că reuşea 
s-o convingă pe Violante să trimită o solie înainte de a părăsi 


stâncile acestea; ar depune jurământ că va juca şi mai departe 
rolul Magdalenei, în cazul în care contesa ar porunci să fie 
eliberat Faun. 

In jurul focului erau adunaţi mulţi bărbaţi, care ridicară 
privirile atunci când Saga şi celelalte fură conduse pe trepte şi 
pe suprafeţele poroase de stâncă, spre turnul de reşedinţă. Cu 
buzele unse de grăsime, lăsară jos ciozvârtele de vânat fripte şi 
începură să şuşotească sau să rânjească atunci când cele două 
femei şi escorta lor trecură pe lângă ei. 

La vederea hoardei de luptători înarmaţi până-n dinţi, inima 
Sagăi bătu mai repede; aproape că se părea că Achard 
pregătise o campanie de cuceriri, în loc de a sta de pază la 
acest post exterior de la marginea unei prăpăstii montane. 

Se putea ca accesul la Via Mala să fie mai important decât 
crezuse ea până atunci. Era bucuroasă că din curtea cetăţii nu 
putea vedea prăpastia stâncoasă; privirile scurte pe care putuse 
să le arunce spre ea, printre acele coniferelor şi coroanele 
stejarilor, în timpul urcuşului fuseseră destul de neliniştitoare. 
Aveai impresia că din adâncul negru ca ardezia aburul 
nenorocirii se ridica precum ceata. 

— Sunteţi o mulţime. Achard privi peste umăr din mers. Ceea 
ce aveţi de gând să faceţi nu e lipsit de primejdii. 

— Planul nostru este o cruciadă, cavalere Achard, ripostă 
Violante cu o consternantă poftă de ceartă. Cine a afirmat că 
eliberarea lerusalimului ar putea să nu fie lipsită de primejdii? 

Fără să fie impresionat, cavalerul ridică din umeri. 

— Tocmai de aceea n-a reuşit nimeni pe o durată mai lungă, 
nu? Pot să întreb de ce tocmai Voi credeţi în succes? Vreau să 
spun - câteva sute de femei... Nu vreau să fiu nepoliticos, dar 
nu mi-e deloc clar cum vreţi să învingeţi sute de mii de sarazini 
furioşi. 

Saga se chirci în sine, ca şi când el îşi pusese degetul pe o 
rană deschisă. 

— Dumnezeu îi iubeşte pe cei puri şi nevinovaţi. De aceea, ne 
va fi alături. Remarcabil modul serios în care Violante rostise 
aceste cuvinte. Aproape ca şi când le-ar fi crezut şi ea. 

Achard se opri în loc, la doar câţiva paşi depărtare de turn. 


— Sunt convins de ţelurile Voastre măreţe, nobilă contesă, 
spuse cu glas scăzut, dar ar trebui să nu vă bateţi prea tare cu 
pumnii-n piept pentru nevinovăția însoţitoarelor Voastre în faţa 
oamenilor mei. 

Violante vru să riposteze, dar de data aceasta Zinder i-o luă 
înainte. Un zâmbet rece îi flutura în colţurile gurii. 

— Atunci ar fi mai bine să le porunciţi oamenilor Voştri să-şi 
ţină degetele aproape de ei şi ar fi chiar şi mai bine să facă la fel 
şi cu privirile. Saga socoti că el rezolvase situaţia într-un mod 
absolut extraordinar: ameninţase fără să amenințe. Totul a fost 
doar o chestiune de mimică. Cel mai mult i-ar fi plăcut să-l bată 
pe umăr în semn de felicitare. 

Achard zâmbi şi el, îi făcu un semn lui Zinder şi se întoarse 
din nou spre turn. De aproape părea foarte impresionant. Cel 
puţin patru nivele, după cum aprecie Saga. Intrarea se afla la 
câteva trepte de la sol, şi mai sus o galerie de strajă din lemn 
înconjura întreaga clădire; acolo era o a doua uşă. In ea stătea o 
siluetă zveltă, care se retrase în grabă înăuntru atunci când 
privirea ei întâlni privirea Sagăi. Achard n-o observase, dar 
auzise cum acolo sus se trântise uşa. Pe frunte îi apăru o cută, 
privirea îi alunecă pe faţadă în sus, după care se concentră din 
nou asupra oaspeţilor săi. 

— Urmaţi-mă înăuntru, îi rugă, de data aceasta puţin mai 
aspru. Acolo putem discuta tot ce este necesar. Au intrat într-o 
sală cu planşeul cu grinzi înnegrit de funingine. Pereţii erau 
împodobiţi cu coame de cerb, capete de urs şi mai multe piei de 
lup. Într-o vatră suficient de mare pentru a frige un bou în ea, 
focul ardea cu vâlvătăi. Flăcările erau mult prea puternice 
pentru acel anotimp cald, căldura era neplăcută. Pe feţele 
vizitatorilor se aşternu instantaneu un văl sclipitor. 

— Luaţi loc! Achard făcu un gest spre scaunele de la o masă 
în formă de potcoavă. Urmele unui ospăț încă nu fuseseră 
complet înlăturate, la un capăt al mesei erau stivuite blide şi 
ulcioare folosite. În lumina flăcărilor, luceau cercuri uscate de 
bere şi vin. 

În timp ce escorta de mercenari luă poziţie în apropierea 
intrării, Violante, Zinder şi Saga se aşezară pe partea opusă 
capului mesei. Achard se lăsă cu un geamăt pe un scaun 


deosebit de mare, pe care fuseseră întinse o mulţime de piei. 
Orbitele goale ale unui craniu de vulpe priveau ţintă, peste 
umerii cavalerului, în direcţia  Sagăi. Vederea acesteia 
combinată cu mirosul vaselor pe care resturile prinseseră 
crustă, îi făcu rău Sagăi. 

— Nu vreau să vă rețin mai mult decât este necesar, spuse 
Achard, privind fix, peste masă, la Violante. Oamenii mei îmi 
sunt cu totul devotați, dar n-aş băga mâna-n foc pentru fiecare 
dintre ei. Inţelegeţi ce vreau să spun? Cu cât Voi şi tot convoiul 
Vostru de femei veţi pleca mai repede de aici, cu atât mai 
curând se vor întoarce între aceşti pereţi liniştea şi buna- 
cuviinţă. 

Undeva în aceste cuvinte se simţea o impertinenţă, ba chiar o 
ofensă, dar se vede că Violante se hotărâse s-o ignore. Achard o 
provoca pe contesă, pentru că îşi promitea în felul acesta un 
avantaj în negocierile în jurul banilor pentru drum. 

— Ce spuneţi este întru totul în acord cu părerea mea, replică 
Violante. La ce preţ v-aţi gândit? 

— Sunteţi... câţi sunteţi? Patru sute? Aproape cinci sute? 

Violante încuviinţă din cap. 

— Asta face... începu Achard, socoti ceva cu degetele 
desfăcute, amuţi din nou şi se încruntă încă o dată. Mă tem că 
nu va fi ieftin pentru Voi, contesă. 

Violante nu se pierdu cu firea. 

— Gândiţi-vă, cavalere Achard, că noi facem acest lucru 
pentru eliberarea Sfântului Mormânt. Dumnezeu vă va mulţumi, 
dacă Vă veţi arăta mărinimos. 

— Oh, desigur, desigur. V-aş fi profund recunoscător dacă aţi 
putea rosti în numele meu o rugăciune la locul învierii sale. 
Zâmbi. Dar ce se va întâmpla dacă nu veţi ajunge niciodată 
acolo? Vreau să spun că şansele unui deznodământ fericit al 
onorabilei Voastre misiuni sunt, să zicem aşa, limitate. Pentru 
mine ar fi o afacere proastă. 

Zinder vru să se ridice, dar Violante îi puse repede o mână pe 
antebraţ. 

— Cât? 

Achard numi o sumă în aur. Suficientă pentru a cumpăra o 
cetate ca a lui. 


— V-aţi pierdut capul! strigă surprinsă contesa. 

Achard o gratulă cu un zâmbet obraznic. Cicatricele de pe 
trăsăturile lui se puseră în mişcare ca un şir de melci rozalii. 
Făcu semn unui slujitor. 

— Aduceţi-ne bere! Şi vin pentru doamne! Privirea lui se opri 
asupra Sagăi şi zăbovi acolo, ca şi cum o observa pentru prima 
oară. Tu trebuie să fii Magdalena, de care vorbesc toţi, spuse 
încet. Sfânta. 

Ea se sperie, dar nu se arătă timorată. 

— Noi ne aflăm, e drept, în afara marilor oraşe, spuse 
mulţumit de sine. Dar mulţi călători ne cer permisiunea de a 
trece prin prăpastia mea. Dintre toate drumurile peste Alpi, 
acesta este de departe cel mai rapid.. Unii ne oferă drept vamă 
ştiri din depărtare, iar din când în când eu mă mulţumesc cu 
puţin şi le dau ascultare. 

— Atunci ştiţi despre ce e vorba, spuse Violante. Mântuirea 
sufletului a multor mii de oameni care ne aşteaptă la Milano. 
Papa a trimis personal emisari în oraş, care o aşteaptă pe 
Magdalena, pentru a o venera. Vreţi, într-adevăr, să vă 
împotriviţi lui, cavalere Achard? 

Acesta răspunse abia când slujitorii puseră pe masă, între ei, 
cupe şi ulcioare de lut. 

— Eu trebuie să-mi apăr interesele. Această cetate a fost 
supusă decenii de-a rândul tatălui iubitei mele soţii Jorinde. Nu 
puteţi să Vă aşteptaţi să întinez memoria lui lăsând să treacă 
fără a plăti aproape cinci sute de suflete. 

Jorinde. Să fi fost silueta de lângă balustradă? 

Saga se gândea dacă exista o modalitate de a folosi spiritul 
minciunii împotriva lui Achard. Dar ce ar fi putut ea să-l facă să 
creadă, adică ceva în ce el voia să creadă? În minte nu-i venea 
nicio minciună care să fie în interesul lui. Nu mai încăpea nicio 
îndoială că, dacă le permitea cruciatelor accesul prin prăpastie, 
el nu se alegea cu niciun avantaj personal, iar ei îi era imposibil 
să-l păcălească cu vreunul. 

Achard trase o înghiţitură din ulciorul lui cu bere, îşi şterse 
spuma de pe barbă şi, dintr-un salt, se aplecă peste masă. 

— Ar exista o posibilitate să putem negocia, spuse. 
Presupunând că vă pot convinge să-mi faceţi un serviciu. 


— Un serviciu? Sprânceana lui Zinder o luă în sus, până 
aproape de rădăcina părului. In aer plutea înşelăciunea şi 
fiecare din sală putea s-o adulmece. 

Privirea lui Achard era de gheaţă când se uită la conducătorul 
mercenarilor. 

— Sunteţi purtătorul de cuvânt - sau doamna aceasta? 

Zinder vru să se ridice, dar degetele fine ale Violantei pe 
antebraţul lui îl ţintuiră locului. 

— Spuneţi despre ce e vorba, Achard, şi sfetnicii mei şi cu 
mine vom medita la aceasta. 

Stăpânul cetăţii se aplecă leneş înapoi şi-şi puse piciorul drept 
pe braţul tronului său din piei. — Păi, să facem târgul... Trebuie 
să ştiţi că soţia mea Jorinde este o femeie extraordinar de 
credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu. Il cunoaşte pe Domnul şi-l 
slujeşte cu toată dăruirea. Un fin zâmbet şmecher îi trasă cute 
prin pielea cicatrizată în jurul ochilor, într-adevăr, cât priveşte 
înflăcărarea pentru cauza Domnului, Jorinde nu e mai prejos de 
Voi, şi ştiu că cea mai mare dorinţă a ei ar fi să Vi se alăture. 

— Aşa? Violante nu se osteni deloc să-şi mascheze 
suspiciunea. Unde e? Dacă vrea să meargă cu noi, nimic nu o 
împiedică. 

— Ei, spuse fără să se grăbească Achard. Ea este trasă într-o 
parte şi-n alta între dorinţa arzătoare de a merge spre Ţara 
Sfântă cu Magdalena - făcu un semn spre Saga - şi dragostea 
de mamă pentru fiul ei, pe care nu vrea să-l părăsească. 
Puterea ei de decizie nu este, să zicem aşa, foarte mare. 

— Copiii nu pot să ne însoţească, spuse Violante. 

— Fireşte că nu. Cavalerul îşi masă maxilarul bărbos, 
cuprinzându-l între degetul mare şi arătător. Tocmai de aceea 
este nevoie de puţină muncă de convingere, pentru a o duce pe 
Jorinde în sânul Domnului, spre fericirea ei. 

Zinder şi Violante schimbară între ei o privire. 

— Ne cereţi s-o luăm cu noi pe soţia Voastră împotriva voinţei 
ei? întrebă contesa cu oroare. 

„Prefăcuta! se gândi Saga. Nu ţi-ai făcut asemenea scrupule 
când a fost vorba de voinţa mea, nu-i aşa?” 

Mulţumit, Achard îşi îndoi degetele. 


— Să vă fie clar că n-ar mai exista niciun motiv de târguială, 
dacă iubita mea soţie ar fi de partea voastră. Pentru siguranţa ei 
şi a Voastră nu m-aş da înapoi să vă pun la dispoziţie cele mai 
bune călăuze ale mele. Şi este de la sine înţeles că nu voi 
percepe plată pentru soţia mea şi însoțitorii ei. 

Zinder îşi frământa buza inferioară. Era evident că ar fi 
preferat să-i sară la gât lui Achard. 

— O să ne mai gândim la aceasta, spuse Violante şi se ridică. 

Mina lui Achard îi trăda iluzia de a se crede învingătorul 
acestor negocieri. 

— Pentru noaptea aceasta, contesă, Vă stă la dispoziţie una 
din camerele mele de oaspeţi... Mă tem că doar pentru Voi, 
adăugă, privindu-i dintr-o parte pe Saga şi pe ceilalţi. 

— Nu este nevoie, ripostă Violante cu un glas de gheaţă. 
Prefer să înnoptez în tabără, în faţa porţii Voastre. 

— Cum doriţi. 

Porniră spre uşă, unde îi aştepta escorta de mercenari. 
Achard nu se mişcă din loc. Când Saga privi peste umăr în urmă, 
privirile lor se întâlniră. Fu surprinsă să observe că zâmbetul lui 
larg îi dispăruse de pe chip şi privea după ei grav şi gânditor. 

Afară, Zinder îi şopti contesei: 

— Sper că ştiţi în ce vă lansați. 

— Încă n-am luat nicio hotărâre. 

— De parcă s-ar mai îndoi cineva de asta. 

Violante trecu pe lângă el şi se postă în faţă. 

— Ţi-ai pierdut controlul, mercenarule. 

O clipă se păru că Zinder va înghiţi afrontul, cum făcuse şi 
până acum de multe ori. Dar apoi îşi repezi mâna, o apucă pe 
contesă de umăr şi o smuci. Saga încremeni. 

— Ce crezi?! exclamă involuntar Violante, dar apoi amuţi, 
descoperind furia din ochii lui Zinder. 

— Mă plătiţi ca să Vă apăr! pufni conducătorul mercenarilor. 
De aceea Vă dau următorul sfat: afacerile cu oameni ca Achard 
duc rareori la ceva bun. Chiar dacă Vă faceţi iluzii că sunteţi 
sigură în faţa lui, credeţi-mă, nu sunteţi! Achard nu este un 
nătărău lacom de aur, chiar dacă şi-a dat toată silinţa să joace 
în faţa Voastră acest rol. Privi înapoi, roşu de furie, spre uşa 
turnului de reşedinţă, care rămăsese deschisă. Cele mai 


apropiate focuri de tabără erau suficient de departe, pentru ca 
vreunul din oamenii lui Achard să poată auzi cearta. Cu toate 
acestea, câţiva dintre ei ridicaseră capul şi-i priveau sumbru. 

Violante era surprinsă, dar nu intimidată. Necăjită, se plantă 
în faţa lui, privindu-l fix în ochi. 

— Nu avem de ales. Nu înţelegeţi? Via Mala este destul de 
criminală, chiar şi fără să ni-i facem duşmani pe Achard şi banda 
lui. 

Deodată, privirea Sagăi fu atrasă de o siluetă care apăruse 
sus, pe galeria de strajă, aflată deasupra intrării principale, la o 
distanţă de trei înălţimi de om. Tânăra femeie purta o rochie 
albă, lungă până la glezne, ca şi când cameristele ei o 
împopoţonaseră pentru o serbare deosebită; era neobişnuit de 
strâmtă, ceea ce în altă parte i-ar fi adus un prost renume. Era 
foarte zveltă, chiar mai subţire decât Violante, dar la o femeie 
îngrijită de rangul ei un asemenea corp nu părea slab, ci 
atrăgător. Această impresie era întărită de părul blond, drept, 
care-i cădea liber pe umeri. Vânturile de pe culmi se jucau cu el, 
şi Saga fu sigură că această mişcare îi atrăsese în special 
atenţia asupra creaturii eterice de acolo, sus. Probabil că stătea 
acolo în tăcere încă de când Saga şi ceilalţi părăsiseră turnul de 
reşedinţă. 

— Pur şi simplu, întrebaţi-o, spuse calm Saga. 

Zinder şi Violante, care nu observaseră apariţia stăpânei 
cetăţii, îşi întoarseră în acelaşi timp capul spre ea. 

— Ce? şopti contesa. 

— Întrebaţi-o pe Jorinde dacă vrea să meargă cu noi. Cu un 
semn din cap, Saga arătă spre balustradă, sus. Şi oferiţi-vă să-i 
luaţi şi fiul. Nu pare fericită, aşa e? Poate că se bucură să poată 
dispărea de aici. Cine ar vrea de bună voie să trăiască într-un 
asemenea loc? 

Cu o mişcare rapidă, tânăra femeie se trase înapoi, în umbra 
din spatele uşii. Imaginea ei păru să rămână o clipă fixată de 
parapet, ca un filigran de lumină, înainte de a se topi în 
întuneric. 

Zinder izbucni într-un hohot de râs răguşit. 

— Saga, nu înţelegi? 


Saga privi de la el la Violante, cu un amestec de stupoare şi 
supărare. 

Contesa oftă, o apucă de braţ şi o întoarse de la uşa deschisă. 

— Nu e evident? Achard i-a smuls acestei femei moştenirea. 
Şi acum vrea să scape de ea. Dacă, să spunem, ar arunca-o de 
pe cea mai la îndemână stâncă, ar pierde totul - moştenirea s-ar 
întoarce la familia ei. Dar dacă ea pleacă împreună cu noi şi nu 
mai apare, fără ca moartea ei să fie confirmată, ea n-ar mai fi 
decât o cruciată dispărută, iar fiul ei ar deveni stăpânul acestei 
cetăţi. Dar Achard ar fi tutore. Totul ar rămâne ca înainte - doar 
fără Jorinde şi familia ei incomodă. De aceea, el n-ar vrea pentru 
nimic în lume ca ea să ia copilul cu ea. Băiatul este cheia acestei 
cetăţi, a Viei Mala şi a aurului pe care îl câştigă într-un fel sau 
altul. 

Gura Sagăi era uscată. 

— Dar asta e doar ceea ce presupuneți! 

— Da. Fără tragere de inimă, Zinder îi veni contesei în ajutor. 
Cu toate acestea, pariez pe solda mea că aşa stau lucrurile. 
Poveşti din astea se petrec pretutindeni şi în fiecare zi. Oamenii 
de teapa lui Achard s-au priceput întotdeauna de minune să-şi 
însuşească proprietatea altuia. 

Violante o luă grăbită spre poartă. 

— Uimitor, căpitane Zinder, că încă nu eşti proprietar de 
cetate. 

Zinder privi gânditor in urma ei. Pentru prima oară, Saga îl 
văzu neajutorat în căutarea unui răspuns, îl atinse cu umărul. 

— Şi ea te place. 


Prăpastia 


Luna poleise vârfurile ascuţite ale munţilor cu un argintiu mat. 
Colţii de granit înalţi până la cer înghiţiseră lumina, nu se vedea 
nicio stea. O linişte apăsătoare se lăsase peste munte. Vânturile 
singuratice, care măturau sus, departe, trecătorile fără urmă de 
picior de om îşi pierduseră glasul pe drumul spre văi şi suflau 
mut în pustiul stâncos. 

Saga stătea singură în coroana unui stejar şi privea ţintă în 
prăpastia neagră. Copacul se înălța la marginea peretelui de 
stâncă vertical al platoului. Brazi şi molizi se agăţau de stâncă 
cu o nestrămutată voinţă de a supravieţui. Mult mai jos, intrarea 
în prăpastie era ascunsă într-un întuneric absolut. Orice pândea 
de acolo se afla într-o groapă de umbră şi tăcere. 

Se părea că era o eternitate de când nu se mai căţărase sau 
nu se mai balansase deasupra unui gol. Viaţa ei de saltimbancă 
rămăsese mult în urmă, împreună cu Faun, cu părinţii şi surorile 
ei, cu toate scrupulele pe care şi le făcuse odată. Deşi, nu, nu 
era chiar adevărat: ea mai avea scrupule, numai că acestea 
încetaseră să-i determine faptele. Conştiinţa încărcată mai era, 
din când în când, tulburată departe de tot în gândurile ei, 
împreună cu o tristeţe profundă, care aproape o muncea mai 
mult. 

Se tupilase cu genunchii strânşi într-o încrengătură zdravănă, 
cu un braţ înlănţuise trunchiul, şi cu cealaltă mână îi răzuia, 
pierdută-n gânduri, scoarţa. Din când în când, câte o bucăţică se 
desprindea şi, plutind, cobora în gâtlejul Drumului rău, unde era 
înghițită în scurt timp de întuneric. 

Multe îi treceau prin cap, dar nu reuşea să reţină niciun gând 
şi să se concentreze asupra lui. În schimb, o vâltoare haotică de 
sentimente, imagini şi griji. Sperase să poată găsi puţină tihnă 
aici, sus, ca să reflecteze la ea şi la situaţia ei - ceva ce nu mai 
reuşise să facă de o jumătate de eternitate. Dar chiar şi acum 
era mult prea răscolită. 

Intunericul din Via Mala trăgea de ea, dar Saga se împotrivi 
tentaţiei de a ceda şi de a se arunca din coroana copacului în 
adânc. Când dansase pe funie, sub ea se căscaseră nenumărate 


hăuri, iar ispita adâncurilor nu mai avea de mult nicio putere 
asupra ei. Ce-i drept, în acest loc mai era altceva. Avea senzaţia 
că din Drumul rău emană o forţă de atracţie absolut specifică, 
amenințătoare. 

Dar, oare, văgăuna era ceea ce o speria sau, mai degrabă, 
abisul ce se căsca în ea? 

Se gândea la numeroasele fete şi femei din corturile 
înghesuite pe ridicăturile din afara zidurilor cetăţii Rialt. Multe 
cruciate nu mai găsiseră niciun loc aici sus şi-şi înălţaseră 
corturile în dreapta şi stânga drumului plin de curbe ce ducea în 
vale. Zinder le interzisese oamenilor lui să-şi facă propriile lor 
culcuşuri. Pentru ei toţi era stare de alarmă extremă. Faptul că 
tabăra femeilor se întindea de-a lungul serpentinelor, până 
aproape în vale, făcea de-a dreptul imposibilă paza tuturor. lar 
dacă Saga se strecurase neobservată prin lanţul de străji, acest 
lucru dovedea şi mai evident cât de periculoasă era tabăra. Cu 
toate acestea, se părea că Achard se ţine de cuvânt: până acum 
niciunul dintre oamenii lui nu cedaseră ispitei oferite de 
apropierea atâtor fete. 

Din aluziile lui Zinder ea bănuia cât de rău stăteau lucrurile cu 
multe dintre femei. Auzise de durerile pricinuite de marşurile 
fără sfârşit. De picioare umflate şi crăpate. De glezne fracturate 
şi scrântite. De ulceraţii şi eczeme, şi epuizare, pe care numai 
credinţa neostenită în cuvintele Magdalenei le stăvilea. Ar fi 
trebuit să li se arate mai des, nu numai de la depărtare. Dar se 
temea de această masă anonimă de fete şi femei tinere mai 
mult decât ar fi crezut vreodată că se poate. Ce s-ar fi întâmplat 
dacă ele ar fi descoperit cine era Saga în realitate? Dacă printre 
ele era vreuna care s-o recunoască de undeva, aşa ca Zinder? 
Sau dacă se mai dezlănţuia o isterie de masă ca cea care o 
costase pe Gunthild viaţa? 

Dar nu numai asemenea temeri concrete o făceau să 
ocolească societatea fetelor. Ceva mult mai difuz îi provoca o 
stare proastă doar când se gândea să se apropie prea mult de 
ele: recunoaşterea greşelii comise. Cât de josnic şi perfid şi 
cumplit de rău era ceea ce făcea. Îi era greu să recunoască 
acest lucru şi ar fi vrut uneori să gonească acest gând. 


Şi, totuşi, - atunci când predica, la o depărtare mai sigură şi 
bine izolată de Zinder şi oamenii lui - în ea era ceva ce o 
încânta. În plus, îşi spunea ea, fetele depindeau de mult de ea. 
Dacă ea ar fi abandonat cu adevărat, dacă şi-ar fi luat tălpăşiţa 
pe neobservate ca o hoaţă, nu s-ar fi destrămat în haos toată 
acţiunea? N-ar fi fost în folosul nimănui, cel mai puţin al celor 
care oricum suferiseră cel mai mult. 

„N-am de ales”, căuta ea să se convingă. 

N-ai de ales, confirma spiritul minciunii, iar ea era gata să-i 
dea crezare. Faci ceea ce trebuie să faci. 

Privea pierdută hăul de sub ea. Poate un drum să fie cu 
adevărat rău? se întreba. Sau răi erau doar cei care o 
străbăteau? 

XXX 

— Lăsaţi-mă să stau de vorbă cu Jorinde, ceru a doua zi 
contesa stăpânului cetăţii Hoch Rialt. Se adunaseră din nou în 
sala turnului de reşedinţă. Blidele murdare erau şi acum la 
capătul mesei şi în jurul lor roiau muşte grase. Vreau să aud ce 
spune ea. 

— Nu va fi nevoie de aşa ceva, replică Achard, zâmbind 
amabil. Ea este de acord cu totul. 

— Înainte ca eu să iau o hotărâre, va trebui să vorbească cu 
mine. 

Preţ de o clipă, Saga avu impresia că Zinder avusese 
dreptate: Achard voia să le distragă atenţia de la ceva. 
Mascarada nebunului se descompuse cât ai clipi, şi de sub ea îi 
ţintuia ceva specific unui animal de pradă, care o paraliză un 
moment şi pe Violante. Saga îşi reprimă pornirea de a face un 
pas înapoi. Dar apoi Achard von Rialt preluă din nou controlul 
asupra sa. Trăsăturile i se destinseră. 

— Întocmai cum doriţi, spuse cu un calm accentuat. Făcu un 
semn unei cameriste speriate şi, puţin mai târziu, auziră paşi 
uşori în casa scării. Uşa fu deschisă şi înăuntru păşi Jorinde von 
Rialt, îmbrăcată în alb ca şi în seara trecută, dar purtând un 
cordon lat de piele în jurul taliei de copil. Părul îi era ascuns sub 
o bonetă legată cu şnur. 

Faţa ei era tumefiată şi închisă la culoare, un ochi era pe 
jumătate închis. 


Violante respiră puternic. Saga îşi muşcă buza inferioară. 
Zinder trase o înjurătură. 

— Jorinde, îngerul meu, ce bine că ni te alături, strigă Achard, 
desfăcându-şi braţele. 

Zinder se înclină, şi Saga îl imită. Jorinde deschise gura şi 
spuse ceva, ce nimeni n-a înţeles. 

— Vorbeşte mai tare, ceru Achard. 

— Vreau să vă salut, rostiră sfios buzele crăpate ale Jorindei. 
Cu statura ei, nu era nevoie de mai mult de câteva palme, 
pentru a o aranja aşa de bine. Chiar şi ieri, în amurg şi foarte 
departe de balustradă, părea suferindă. 

— Vă mulţumim pentru ospitalitate, spuse Violante, şi acum 
se înclină şi ea. În alaiul nostru sunt câteva vindecătoare 
recunoscute, a căror măiestrie Vă stă cu plăcere la dispoziţie. 

— Avem şi noi un vindecător, replică Achard fără să-şi 
ascundă nerăbdarea. Jorinde, spune-le acestor oameni deosebiți 
ce-ţi doreşti cu mai multă ardoare decât orice altceva. 

— Maxilarul inferior al Jorindei tremură, dar ea îşi stăpâni 
lacrimile. 

— Mi-aş dori... aş vrea să Vă rog să mă lăsaţi să Vă însoțesc în 
cruciada Voastră. 

— Sunteţi binevenită, spuse contesa. Faţa ei părea cioplită în 
piatră. Ai fi zis că este cu zece ani mai bătrână decât acum 
câteva minute. Uluitor, gândi Saga, cât de mult a putut s-o 
mişte soarta tinerei aristocrate. Tocmai Violante. Era ca şi când 
ea ar fi recunoscut în tânăra femeie ceva din ea însăşi. 

— Atunci totul e lămurit, strigă Achard şi bătu bucuros din 
palme. Puteţi porni imediat. Călăuzele mele sunt pregătite. Dacă 
vreţi, Vă pun la dispoziţie şi o escortă înarmată. 

— Nu e nevoie, mârâi Zinder, asmuţit ca un câine în lanţ. 

— Cum vreţi, spuse Achard, dar acum în ochi îi licărea o 
batjocură periculoasă. Zinder şi el purtau un duel mut, care se 
întrerupse când Jorinde păşi şchiopătând uşor între cei doi 
bărbaţi, dar privind-o doar pe Saga. 

— Tu eşti Magdalena, constată încet. Vocea ei era atât de 
delicată, încât Saga abia a înţeles-o. Tu auzi vocea ei? întrebă 
prudent Jorinde. De aproape, părea şi mai tânără, abia dacă ar fi 
avut douăzeci de ani. 


— Da. Acum toate privirile erau aţintite asupra Sagăi. Până şi 
Achard o măsură atent. 

Jorinde dădu din cap gânditoare, nu mai scoase un cuvânt, se 
întoarse cu o mină îndurerată şi părăsi sala. 

— Vino, îi spuse Sagăi contesa, o luă de braţ şi o scoase afară. 
Zinder le urma cu o mână pe mânerul sabiei lui Wieland, de 
parcă nu aştepta decât un gest nechibzuit al stăpânului cetăţii. 

— El a aranjat-o aşa, şopti consternată Saga, când se opriră la 
capătul de jos al scării. 

— Achard o să-şi primească pedeapsa cuvenită, spuse 
Violante. Mai devreme sau mai târziu. 

Zinder veni lângă ea. 

— Chiar acum, dacă ar fi după mine. 

— Ştiu, replică Violante. Dar o spuse într-un fel care lăsa 
deschisă întrebarea dacă împărtăşea ura lui Zinder împotriva 
cavalerului sau dacă era, pur şi simplu, o constatare. 

XXX 

Doar cu puţin înainte de plecare, în tabără sosi un bătrân 
slab, care ceru să aibă posibilitatea de a vorbi cu contesa. 

— Numele meu este Elegeabal, spuse şi se înclină înaintea 
Violantei. Purta nişte veşminte largi, de culoarea pământului, 
puse în mai multe straturi, cele mai de jos fiind mai închise la 
culoare decât cele de sus, pătate şi jerpelite. Se sprijinea într-un 
băț noduros, care-i trecea de cap. Barba îi era neîngrijită şi 
subţiată de bătrâneţe, un talmeş-balmeş de pânze albe de 
păianjen. Nara stângă devenise o împletitură urâtă de cicatrici, 
ca şi când în acel loc pielea i-ar fi fost spintecată cu o spadă 
tocită. Ochiul de deasupra era nemişcat şi orb. Eu sunt 
tălmăcitorul de vise al cavalerului von Rialt şi felcerul oamenilor 
lui, spuse. 

— inseamnă că ai multe de făcut, bătrâne. Zinder veni şi el, 
ținând în mână o boccea, în care îndesase neglijent 
îmbrăcăminte boţită. 

Elegeabal se înclină şi spre el, dar în jurul colţurilor gurii îi 
juca un tremur batjocoritor. 

— Domnule, mai multe vise şi mai puţine răni mi-ar face într- 
adevăr mai uşoară viaţa. 


— De ce vrei să vorbeşti cu mine? se interesă Violante, 
pierzându-şi răbdarea. În fundal, cameristele îi desfăceau cortul. 

— Aş vrea să Vă rog să Vă pot însoţi o bucată de drum prin 
văgăună, spuse bătrânul. Stăpânul Rialtului nu-mi preţuieşte 
destul măiestria, pentru a-mi acorda propria mea escortă, şi m- 
aş bucura să pot folosi prilejul de a-mi continua acolo jos 
cercetările. 

Violante nu manifestă cine ştie ce interes şi privea peste 
umăr la cameristele care se omorau cu prelata rulată a cortului. 

— Faceţi cum vreţi, mi-e totuna. 

— Ce fel de cercetări sunt acelea? întrebă Saga. Se afla în uşa 
deschisă a trăsurii, la numai câţiva paşi depărtare. Caii fuseseră 
deshămaţi. Una dintre călăuzele lui Achard îi explicase fără 
echivoc Violantei că acest tip de care nu pot trece prin văgăună. 

— Cercetez locuri vechi, cum am mai făcut acum câţiva ani. 

— Locuri vechi? întrebă Zinder. Nici el nu-şi pierdea din ochi 
oamenii în timp ce vorbea. Mercenarii îşi stivuiseră corturile 
proprii şi acum le ajutau fetelor de pe platou şi din marginea 
drumului să le strângă pe ale lor. Saga bănuia că unele dintre 
cruciate nu mai erau de mult atât de feciorelnice cum îi plăcea 
Violantei să declare; câteva dintre ele chicoteau şi cochetau 
când prin apropiere apăreau bărbaţi, care încercau să le atragă 
atenţia. Zinder se vâra între ei când putea, dar nici el nu avea 
ochi peste tot. 

— Această văgăună este nesfârşit de bătrână, spuse 
Elegeabal. Şi a văzut fiinţe care astăzi nu mai umblă pe pământ. 
Spiriduşi, pitici, troli - şi zmei. Acesta a fost odinioară unul din 
sălaşurile lor. Au fost mulţi zmei aici, dar unul era deosebit de 
mare şi puternic. Primii oameni s-au temut de el şi-l venerau, iar 
romanii i-au găsit în cele din urmă rămăşiţele, când au făcut 
drumuri în pereţii stâncoşi ai Drumului Rău. _ 

— Hei! le strigă Violante cameristelor. Fiţi atente! Il lăsă baltă 
pe tălmăcitorul de vise şi o porni grăbită spre ele. 

Încurcat, Elegeabal privi, în urma ei, mijind ochii. 

Zinder îşi drese glasul. 

— Un zmeu, bravo. Bătrâne, poţi să ne însoţeşti, dacă vrei, 
dar lasă palavrele astea. Oamenii mei se tem şi aşa foarte mult 
de această prăpastie. N-am ce face cu cineva care le înşiră verzi 


şi uscate despre uriaşi. Zicând acestea, se întoarse, scuipă în 
iarbă şi porni în control prin tabără. 

Elegeabal rămăsese locului puţin confuz, dar un zâmbet 
subţire îi apăru pe chip, când, din uşa trăsurii, Saga îl rugă: 

— Povesteşte mai departe. Povestea lui putea să-i mai abată 
un timp gândurile, şi de aceea îi era recunoscătoare. 

Tălmăcitorul de vise se apropie de ea. Mirosea a nespălat şi a 
bătrâneţe. Dar avea un zâmbet şiret, care făcea să-i lucească 
tinereşte ochiul sănătos. 

— Am dat din întâmplare de peştera zmeului şi, ori de câte ori 
am prilejul, mă duc acolo. Osemintele lui s-au prefăcut de multă 
vreme în piatră şi trebuie scoase din stâncă cu ciocanul şi dalta. 

— Oase de piatră? întrebă ea neîncrezătoare. 

— Desigur. Oase zdravene, uriaşe. Odată am găsit un dinte 
lung cât mâna mea. 

Probabil că oasele găsite de el erau doar pe jumătate atât de 
mari de cum susţinea el. Poate că erau oasele unei vaci care se 
prăbuşise odată în prăpastie. Dar Elegeabal nu lăsa loc niciunei 
îndoieli în convingerea lui, şi asta îl făcea măcar amuzant. 

Elegeabal înclină capul. 

— Tu eşti Magdalena? 

Saga oftă. 

— Eu sunt. 

— Atunci, spune-mi, copilă, visezi câteodată? 

— Nu visăm toţi? 

— Cum sunt visele tale? 

— Le uit, de îndată ce mă trezesc. 

Întinse braţul spre ea cu palma în sus. 

— Pune-ţi mâna în mâna mea. Dacă vrei, pot să-ţi citesc 
visele. Făcu un semn cu băţul spre fruntea ei. Toate mai sunt 
acolo sus, fiecare în parte. Visele nu trec. La fel ca oasele 
zmeului. Se prefac în piatră şi, cu anii, se acoperă de o crustă şi, 
cândva, trebuie să fie eliberate cu ciocanul şi dalta din 
închisoarea lor. Dar pământul nu-şi iroseşte niciunul din darurile 
sale, şi visele pe care ni le trimite sunt făcute pentru eternitate. 

Ea îi privi mâna osoasă, dar nu i-o întinse pe a ei. 

— Ţi-e frică, spuse el. 


— Lasă-mă în pace, îi ceru ea brutal. Dar nu se putea ridica 
fără a-l da pe el la o parte. Dintr-o dată, se temea mai mult de 
atingerea lui decât de vorbele sale. 

Tălmăcitorul de vise nu se urni din loc. 

— Este ceva în tine. Şi tu ştii. Are visele sale proprii. Vise 
false. Vise mincinoase! 

Saga îşi căuta nesigură cuvintele. 

— Nu toate visele noastre mint? 

Bătrânul scutură capul. 

— Cele mai multe ne trădează adevăruri mai mari decât 
cunosc ochii şi urechile noastre. Zâmbi din nou. Dă-mi mâna! 

Ea îl ignoră. 

— Ce fel de vise are un om ca Achard? 

Elegeabal ridică surprins o sprânceană. 

— Vise de putere. De bogăţie. Dar sunt vise primitive, ţesute 
dezlânat, ca o tunică veche, pe care a purtat-o mult prea des. 

— Şi Jorinde? 

Un trist clătinat din cap fu singurul răspuns. 

— Acum vrei să-mi dai mâna? 

— Nu. 

— Aş putea să-ţi trădez mult mai multe despre tine decât ştii 
tu însăţi. 

— Poate mai mult decât vreau să ştiu. 

Elegeabal chicoti. 

— Adevărat. Mâna osoasă şi plină de pete îi căzu într-o parte, 
atârnând moale, ca şi când în ea nu mai era strop de viaţă. Fii 
binecuvântată, Magdalena! Şi fie binecuvântat cel ce 
sălăşluieşte în tine. 

Elegeabal se întoarse şi o porni agale spre una dintre vetrele 
răcite. Pierdut în gânduri, scormonea cu băţul în resturi, ca şi 
când acolo s-ar fi aflat răspunsurile la întrebările lui nerostite. 

— Poţi să citeşti visele zmeului? îi strigă ea din urmă. Din 
oasele lui? 

Bătrânul scoase băţul din vatră şi contemplă capătul prăfuit şi 
cenuşiu. 

— Totul e cenuşă, murmură. Unde te uiţi, numai cenuşă. 


Maria si devoratorul de inimi 


Bethanianul îl urmă în desişul de sălcii pe bărbatul care ţipa. 
Cortina de crengi şfichiuitoare se închise în spatele lor. Ţipetele 
bărbatului se îndepărtară printre trunchiurile de copaci, dar el 
nu gonea destul de repede. Bethanianul putea să-l ajungă din 
urmă. Victimele lui nu erau niciodată destul de rapide. 

Maria stătea lângă calul de luptă negru şi urmărea cu privirea 
cele două siluete până ce fură înghiţiţi de păduricea de sălcii. Nu 
se mişcă, după cum nici trupul uriaş al calului de lângă ea nu 
făcu nicio mişcare. Nici ea, nici armăsarul nu erau legaţi. Dar, 
spre deosebire de animal, ea îşi făcea socoteala dacă acesta 
putea fi prilejul de a scăpa de fiorosul cavaler. 

li omorâse părinţii, pentru a le mânca inimile. l-o spusese 
chiar el într-una din puţinele ocazii în care îi adresa vreun 
cuvânt. li explicase că, în felul acesta, dobândea viaţă veşnică. 
De aceea, trebuia să omoare oameni. 

Credea cu adevărat în aceasta: că inimile victimelor sale îl 
făceau nemuritor. Pentru că el deja murise o dată. La fel ca 
Maria. Aşa susţinea el. 

Maria n-avea decât nouă ani, dar ea ştia că nu murise. Fusese 
bolnavă, grav bolnavă, îi povestiseră părinţii ei. Dar niciodată nu 
murise. Dar Bethanianul? 

Era nebun, la fel ca acel călugăr de la mănăstire, care venise 
odată din mlaştini în curtea Mariei, se urcase pe acoperiş şi 
cântase jumătate de zi ca un cocoş. Tatăl ei îi explicase atunci 
că unii oameni nu sunt tocmai întregi la cap. 

Unii cântau precum cocoşii. 

Alţii mâncau inimi. 

Armăsarul se ridica lângă ea ca un munte dintr-o masă 
neagră de muşchi. Maria se temea că armăsarul trebuia s-o 
supravegheze. Dacă ea ar fi făcut un pas, probabil că ar fi 
nechezat sau s-ar fi luat după ea. 

Dar în clipa aceasta armăsarul nu era preocupat de ea, 
stătea, pur şi simplu, şi privea spre sălciile printre care 
dispăruse stăpânul lui. In direcţia opusă, în spatele unei moviliţe 
acoperite cu iarbă, se afla vechiul drum de piatră pe care o 


apucaseră cei doi. Spre răsărit, spusese Bethanianul, dar Maria 
nu ştia ce însemna asta. Sigur era doar că acum se aflau la o 
depărtare de casa ei de mai multe zile de mers călare. El o luase 
ca pe un obiect, şi nici până acum ea nu ştia ce voia el de la ea. 
Era prietenos cu ea, chiar şi atunci când îi vorbea de numeroșii 
oameni, cărora urma să le smulgă inima din piept. Niciodată nu 
striga la ea şi nici n-o lovise. Ca şi când prezenţa ei era 
suficientă pentru a-l mulţumi. In ea, el recunoştea ceva. O 
înrudire, după cum spusese el. Tu eşti ca şi mine. 

Dar ea nu era ca el. Cu toată frica, ea nu era smintită. 
Durerea provocată de gândul la părinţii ei - şi aproape că nici nu 
se mai gândea la altceva - o făcea să plângă des, dar nici atunci 
el nu se supăra. Doar tăcea şi aştepta, până când ea se îneca în 
propriile suspine şi se liniştea din nou. 

Avea şi acum lacrimi în ochi, dar se stăpânea. Calul mai bătu 
o dată cu copita piciorului din faţă, scoase un nechezat uşor şi 
încremeni din nou. Maria îşi adună tot curajul şi se urni, şovăind, 
din loc. Se îndepărtă lateral faţă de flancul strălucitor al 
armăsarului şi de şa, de care erau fixate mai multe arme decât 
putea ea să numere. Când o pornise după omul acela printre 
sălcii, Bethanianul nu-şi luase cu el decât toporişca. Cu ea îi 
omorâse şi pe ceilalţi oameni din micul convoi de pelerini. Sus, 
pe colină, în mijlocul unui strat de iarbă călcată în picioare, 
zăceau patru cadavre. Firele de iarbă din jur erau atât de înalte, 
încât de aici Maria nu putea vedea clar morţii. Dar trebuise să 
vadă de la depărtare cum căzuseră, doborâţi fulgerător. 

Ţipetele dintre sălcii amuţiră. Se vede că Bethanianul îşi 
ajunsese victima. Maria se opri şi încercă să prindă şi alte 
sunete, dar nu se auzea nimic. În mod normal, ar fi trebuit să se 
bucure, dar acum aproape că-şi dorea ca zgomotul făcut de 
toporişcă să-i trădeze exact locul unde se afla cavalerul. Aşa 
însă nu-şi putea desprinde privirea de la marginea desişului de 
sălcii, în timp ce înainta ţeapănă, pas cu pas. 

Piciorul se lovi de ceva de pe jos, dar nu se vedea din iarba 
înaltă. Doar o piatră. Era mult prea încordată, pentru a răsufla 
uşurată. 

Calul de luptă goni cu coada câteva muşte. Una dintre ele 
zbură băzâind spre Maria şi i se aşeză pe fruntea transpirată. 


Fata nu îndrăznea s-o alunge. Poate că el era chiar acolo, jos, 
sub perdelele biciuitoare şi pândea. 

„Nu te gândi la asta. Mergi înainte”! 

Se mişcă mai repede. Musca i se târa pe piele. O mânca 
pielea şi, cu cât Maria era mai atentă la mâncărime, cu atât 
senzaţia devenea mai greu e suportat. Făcu câteva mişcări 
scurte, bruşte din cap, dar musca rămase pe frunte. 

Sălciile se întindeau ca o masă maronie până la celălalt capăt 
al colinei, care acoperea orizontul. Mai departe decât o tragere 
cu arcul, se gândi Maria. De două, de trei ori mai departe. O 
masă vălurită, pusă în mişcare de vânt. Ramurile şfichiuitoare se 
balansau înainte şi înapoi, uneori atât de violent, de parcă o 
mână le împingea din interior. Dar Bethanianul tot nu era de 
văzut. 

Acum Maria se afla la o depărtare de cincisprezece paşi de 
calul de luptă. Animalul nu făcea niciun zgomot. 

Maria porni lent să urce colina, la poalele căreia începea 
pădurea mlăştinoasă de sălcii. Panta urca blând, colina abia 
dacă părea un val pe câmp. larba îi ajungea Mariei până la 
şolduri şi-i atingea picioarele. În jurul capului roiau insecte, 
formând un nor care pişcă. 

Acum Maria ridică mâna şi alungă supărătoarele insecte. 
Musca grasă de pe frunte se săturase cu transpiraţia ei şi plecă 
bâzâind. O alta, mai mică bâzâia în urechea Mariei, dar dispăru 
imediat din nou. Câteva clipe fata fu ocolită. 

Crengile de sălcii se dădură în lături. O mănuşă neagră apăru 
în lumină, urmată de un braţ, apoi de umeri, la sfârşit de omul 
întreg. Aerul părea că aruncă scântei. Metalul şi pielea scârţâiră 
când Bethanianul ieşi din umbra sălciilor şi începu să urce colina 
cu paşi energici. 

Maria se prăbuşi. Se cufundă în iarba înaltă ca într-o mare 
verde. Acum Bethanianul nu mai putea s-o vadă de la poalele 
colinei. Doar dacă s-ar apropia mai mult. 

Ridică prudent capul. Sudoarea îi intra în ochi şi o ardea. 
Lacrimile se amestecau cu ea şi-i curgeau în jos, pe obraji. 

Dintre vârfurile fremătătoare de iarbă Maria nu putea vedea 
până la poalele colinei. Dar mai sus nu îndrăznea să-şi ridice 
capul. Ce-ar fi să se târască mai departe? Vântul mai sufla încă 


destul de puternic, pentru a face ca toată colina de iarbă să 
freamăte. Cavalerul n-ar putea s-o observe. 

Întoarcerea la drum era exclusă. Nu numai pentru că ar fi 
primul loc unde ar căuta-o el, ci pentru că acolo era cu 
neputinţă să fugă. Gândurile ei se învălmăşeau. Imagini din 
grajdul întunecat se amestecau cu impresii fulgerătoare despre 
pelerinii care mureau. Dacă o prindea, Maria ar fi fost 
următoarea victimă a toporiştii. 

Sălciile! 

Nu, imposibil. Acolo, un bărbat adult nu putuse să-i scape 
Bethanianului. lar ea nu era decât un copil. Mult mai lentă decât 
el - dar, pe de altă parte, şi mai mică. Putea intra în ascunzători, 
care n-ar fi putut oferi protecţie unui adult. Se putea ascunde 
după trunchiurile de copaci, în spatele mănunchiurilor de crengi 
de salcie. Chiar sub rădăcini. 

Trebuia să încerce. 

Dar unde era el? O ultimă privire printre ierburi. Statura lui 
colosală rămânea nevăzută. Calul de luptă scoase un nechezat 
răsunător. 

„Fugi! Fugi odată”! 

Dar nu fugi. Încă nu. În schimb, se rostogoli pe o parte a 
pantei, strivi nişte fire de iarbă şi acum ar fi trebuit să fie 
văzută, dacă el ar fi privit în direcţia ei. 

„Nu mă mişc destul de repede, se gândi. Aşa nu se poate. 
Trebuie să fug”! 

Fără să se mai uite în jur, sări în sus şi cobori panta fugind cu 
picioarele ei scurte. În spatele ei auzi un nou nechezat. Auzi 
zornăitul unor zale. Dar n-auzi niciun ordin de a se opri. Şi nicio 
ameninţare. 

Încă zece paşi până la sălciile plângătoare din faţă. Aici 
terenul deveni mai moale, mai noroios. Inţelese că alerga pe 
teren mlăştinos. Dar asta ştia de acasă. Ştia ce trebuie să faci în 
mlaştină. Tatăl ei îi explicase mereu, înainte de... 

„Încetează! strigă o voce din ea. Acum o să urli şi să 
încetineşti pasul. Dar acum trebuie să te mişti mai repede. Şi să 
fii sprintenă!”. 

Cinci paşi. 

Trei. 


Biciurile atârnând din sălciile plângătoare au lovit-o în faţă, 
când s-a năpustit neînfrânată în perdelele ce se legănau. În 
spatele ei răsuna un tropăit înfundat, când Bethanianul se 
apropia. Maria nu privea într-acolo, de parcă ceva îi îndrepta 
faţa înainte. Nu fusese niciodată fugărită de cineva, cel mult în 
glumă de fraţii ei. Dar intuia că vederea lui ar împietri-o. 

Picioarele ei pleoscăiau în bălțile dintre copaci. Sălciile formau 
cămăruţe naturale, ramurile legănate au devenit pereţi. Uneori 
biciurile alcătuiau o împletitură, în care te puteai foarte uşor 
prinde. 

În spatele ei, mâţişorii de salcie explodau în interiorul lor, 
atunci când Bethanianul trecea prin desiş pe urma Mariei. De ce 
n-o striga? 

Pleoscăitul picioarelor ei acoperea sunetele din spatele ei. De 
pe colină ar fi văzut cât de departe se întindea ciudatul ţinut - 
nesfârşit de departe pentru un copil, dar tocmai aceasta îi 
dădea speranţe. 

Sau nu, speranţa era altceva. Ea nu mai spera, îşi urma mai 
mult sau mai puţin instinctele, mânată de imaginea a ceea ce se 
apropia din urmă, tot mai aproape. 

Mai aproape? Nu-l mai auzea, nici măcar atunci când în unele 
locuri pământul era mai uscat şi ea trăgea cu urechea peste 
bubuitul inimii. În faţa unui trunchi de salcie, se întoarse. 

Crengile pendulau încoace şi încolo, un fantomatic legănat şi 
unduit. Deasupra coroanelor copacilor mai era încă lumina zilei, 
un cer de vară luminos, albastru şters. Sub cupolele de crengi şi 
frunziş, domnea semiîntunericul amurgului. De cealaltă parte a 
perdelelor de sălcii din faţă, acolo unde ele atârnau în două, trei 
straturi suprapuse, întunericul era ca smoala. Pe-acolo trebuie 
să fie el. 

Se văzu ceva ca un fulger, nu departe. O rază de soare 
rătăcită se frânse pe tăişul unei seceri argintii. O clipă, tăişul luci 
ca o lună în umbră. 

Maria înghiţi fără să scoată un sunet, dar nu putu scăpa de 
bolovanul din gât. Se trase încet cu spatele în jurul unui trunchi, 
până ce acesta se află între ea şi locul în care se frânsese 
lumina. Cu umerii şi palmele presate pe scoarță rămase pe loc, 
îşi ţinu răsuflarea, dar ar fi preferat să-şi oprească chiar şi inima. 


Probabil că Bethanianul auzea cât de tare îi bătea în piept, ca şi 
când ar fi vrut să-l ademenească spre ea, pentru a pune odată 
capăt fugii furtunoase. 

Se auziră din nou paşi. Cizme grele în apă. Dacă terciul 
mlăştinos trecea de marginile pielii, l-ar stânjeni şi mai mult. 
Oricum, tot echipamentul lui trebuie să fi fost o povară 
considerabilă. Numai că el era puternic, mult mai puternic decât 
un bărbat obişnuit. 

Işi luă avânt, se desprinse de trunchiul de salcie şi o luă la 
goană. 

Acum se strecura ca o umbră de la un trunchi la altul, se 
oprea mereu, încerca să recunoască ceva din împrejurimi. De 
fiecare dată când credea că l-a lăsat în urmă, îi auzea într-o 
direcţie oarecare zornăitul zalelor sau sunetul aspirator al 
cizmelor lui. Era epuizată şi disperată, dar nu intrase în panică. 
Ceva îi ţinea mintea clară, o platoşă care se aşezase în spirtul ei 
protejând-o. 

Tocmai îşi făcea din nou loc printr-o perdea de bice, când 
piciorul îi rămase agăţat de ceva în apa care-i ajungea până la 
glezne. Gemând tare, îşi pierdu echilibrul şi se întinse în nămol. 
Nu trecu mult şi faţa ei era sub apă, supa sălcie îi intrase în nas, 
iar ea se rostogoli împroşcând stropi. Sări iute în sus, privi în jur 
- şi descoperi în ce i se prinsese piciorul. 

Din apa mocirloasă se ivi, ca o broască ţestoasă, un pieptar 
ruginit. Umezeala rosese în el o gaură, pe margini sclipea 
muşchiul. Dar nu încăpea nicio îndoială că obiectul fusese o 
parte dintr-un echipament. 

Tremurând, se uită înjur. Pretutindeni în jurul ei, până la 
următoarea perdea de sălcii şi, probabil, şi dincolo de ea, în 
mlaştină erau împrăştiate piese metalice vechi. Cele mai multe 
se scufundaseră cu totul, dar unele mai erau destul de aproape 
de suprafaţa apei, pentru a trăda scopul lor iniţial. 

Odată aici avusese loc o bătălie. 

Maria înainta pe pipăite, acum mai prudentă, pentru a nu se 
mai împiedica din nou. Cu mâinile tremurând, dădu la o parte 
crengile şi intră sub cupola de sălcii vecină. Şi aici terenul era 
presărat cu bucăţi de echipament. Intr-o buturugă era înfiptă o 
sabie ruginită. In altă parte, mânerul unei securi de război se 


ridica din nămol, pentru ca imediat ce Maria îl atinse cu piciorul 
să se scufunde din nou. Ea se împiedică iarăşi, se prinse bine cu 
mâna stângă de un mănunchi de crengi şi cu dreapta pleoscăi în 
apă. Degetele se înfipseră în nămol moale, întâmpinară 
rezistenţă şi apărură la suprafaţa apei cu ceva scos din zeama 
neagră. 

Era un pumnal ruginit, o armă micuță chiar şi în mâna Mariei; 
probabil că cineva îl ţinuse ca ultimă rezervă în cizmă sau pe 
corp. Pielea înfăşurată odinioară în jurul mânerului ţâşni printre 
degetele ei ca un terci mucegăit. Dar metalul rezistase umezelii. 
Tăişul şi garda în cruce erau acoperite de rugină, lamele erau 
tocite; dar vârful mai avea destulă muşcătură pentru a sfredeli 
un corp. Fără să mai stea pe gânduri, Maria vâri arma sub 
îmbrăcăminte, unde o lipi de piept, rece ca gheaţa şi rigidă. Nici 
prin cap nu i-a trecut că putea să se rănească ea însăşi cu arma. 
Era o senzaţie bună să aibă asupra ei ceva cu care se putea 
apăra şi de care Bethanianul nu ştia nimic. 

— Maria! 

Îi dezvăluise numele când o întrebase el, imediat după ce 
plecaseră din curte. Dar acum îl striga pentru prima oară de 
când se lansaseră în această întrecere prin mlaştinile cu sălcii. 

Maria nu privi înapoi, ci se năpusti tot mai adânc în sălbăticie. 
Acum îi simţea apropierea, nu numai că îl auzea, dar avea şi 
senzaţia că mâinile lui o prinseseră de umeri şi că îi simte 
răsuflarea în ceafa. 

Fu din nou mai iute, sări peste lemne putrezite şi fiare 
ruginite, simțind totodată cum lama străveche îi zgârie pielea 
sub rochie, dar nu abandonă. 

— Maria... 

Nu mai era un strigăt, ci aproape o şoaptă. 

Maria se împiedică în apă de ceva, căzu cu un strigăt şi intră 
cu mâinile şi genunchii în nămol. Partea de sus a rochiei se 
deformă când pumnalul intră în stofă. Nu fusese niciodată 
nevoită să folosească o armă, fireşte că nu, dar acum începu să 
simtă cum era să urăşti atât de mult pe cineva, încât să-i doreşti 
moartea. 

Bethanianul o strigă a treia oară pe nume, de data aceasta 
implorând-o. 


Ea ştia acum că fuga ei luase sfârşit. 

Se întoarse descurajată, şi îl văzu. Sta chiar în spatele ei, la 
nici măcar o lungime de braţ depărtare. Echipamentul lui negru 
era stropit de sus până jos cu nămol: şi el căzuse cel puţin o 
dată. 

— Vrei să-mi mănânci acum inima? întrebă ea ca ameţită. 
Bethanianul clătină din cap. Îşi lăsase coiful la cal, dar gluga lui 
neagră de catifea era tot ridicată. Alunecase şi lăsa lumina 
amurgului să cadă pe faţa lui osoasă. Sub bărbie se vedea o 
cicatrice, care-i străbătea pieziş gâtul vânos. Ea se întreba acum 
pentru prima oară cine i-o făcuse şi ce se întâmplase cu el. 

— Vino, spuse el şi-i întinse mâna. 


Femeile de ceată 


Tiessa îl găsi pe Faun în adâncul pădurii. Îngenunchease pe 
pământ, cu faţa în jos, ca şi când ar fi fost chinuit de dureri, şi 
părea să n-o observe. Pe pământul ud, urme de picioare duceau 
de la el în mai multe direcţii. Fiecare din aceste cărări ajungea 
până la alt copac. După cum se arăta, cărarea ducea şi de la un 
trunchi la altul. 

— Are vreun scop ce faci tu acolo? îl întrebă sceptică. 

— Hm, hm. 

— Vrei să-mi explici? 

Faun venise deja de un timp aici. Noaptea trecută aproape că 
nu se opriseră din călărit, iar acum caii aveau urgentă nevoie de 
odihnă. Ca să nu mai spun şi de ei doi. Şezutul lui Faun era tot o 
durere, părţile interioare ale coapselor erau roşii ca focul, iar 
strângerea permanentă a frâului pe care Tiessa îl ţinea vag între 
degete îi făcuseră băşici pe mâini. Faun nu era un bun călăreț, şi 
în clipa de faţă nici nu dădea semne că va deveni vreodată. 

Tiessa se apropie şi se lăsă pe vine lângă el. Se uita uluită la 
urmele lăsate de el pe pământul din pădure. 

— De câte ori ai tot fugit încoace şi încolo între aceşti copaci? 

— De câteva ori. 

— Şi de ce? 

— Am măsurat distanţele. Arătă nişte linii pe care le zgâriase 
pe pământ cu o creangă. 

Ea îl privea cu ochi mari, şi abia acum observă Faun 
îngrijorarea de pe faţa ei. 

— N-am înnebunit, spuse el. N-ai teamă. 

— Dar aşa se pare. 

Faun arătă spre copaci. 

— Sunt familia mea. 

— Familia ta, repetă ea fără glas. Aşa. 

Faun dădu din cap. 

— Copacul de acolo, din faţă, stejarul, este tatăl meu. Mama 
mea e ceva mai în spate. Fagul, îl vezi? Trebuie să te apleci, ca 
să-l poţi vedea de aici. Ea este chiar în spatele lui. 

Tiessa îi urmări şovăind privirea. 


— Şi acolo în faţă, cei trei pomişori, sunt surorile mele mai 
mici. Ele stau exact între cei doi, dar puţin mai aproape de 
mama mea. Vorbea foarte liniştit şi cumpănit. Pentru el, toate 
acestea aveau un sens. Şi, pe urmă, pomul acela de acolo, care 
pare să se bifurce şi are două trunchiuri, îl vezi? 

Copacul acela era mult mai departe decât celelalte şi, în 
lumina tulbure a zorilor, care cădea prin acoperişul de frunziş, 
putea fi zărit doar vag. Aburi groşi de ceaţă pluteau prin păduri 
şi acopereau vederea cu un văl. 

— Sunteţi voi doi acolo, aşa e? Tu şi Saga, presupuse Tiessa. 

— Simplu, nu? Voise ca zâmbetul lui s-o molipsească, dar ea 
rămase gravă şi chiar se trase puţin mai la o parte. Saga şi cu 
mine stăm foarte departe de toţi ceilalţi. Cel mai departe e tatăl 
nostru. Uită-te la crengile lui. Se întind spre noi, dar nu sunt 
destul de lungi. Ele ating doar crengile surorilor mele. 

— Faun? 

— Ce e? 

— Ai înnebunit. 

— S-ar putea, oftă el. Cu toate acestea, este o întâmplare 
ciudată, nu? Am venit aici doar pentru că nu mai puteam sta 
întins şi nu voiam să te trezesc. Şi, deodată, văd aceşti copaci. 
Şi, dintr-o dată, totul mi-a fost clar de tot. Am măsurat 
distanţele, dar nu era deloc nevoie s-o fac. Ştiu oricum că 
legăturile dintre noi... se potrivesc oarecum. 

Ea se mişcă prin faţa lui, blocându-i astfel vederea spre 
copaci. Apoi îi luă mâinile în mâinile ei - răcoroase şi foarte 
delicate - şi-l privi ferm în ochi. 

— Va veni timpul să-ţi revezi sora, ştii asta? 

— Te-ai uitat bine la copacul cu două trunchiuri? 

— Nu, spuse ea apăsat. De ce aş fi făcut-o? Nu este decât un 
copac. 

— Unul din trunchiuri moare. Este plin de ciuperci şi licheni. 
Scoarța deja se desprinde. 

Tiessa închise ochii o clipă. 

— Şi care dintre voi este? Tu? Sau Saga? 

Faun scutură capul şi simţi cum ochii i se umplu de lacrimi. 


— Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie s-o găsesc pe Saga. Este sora 
mea geamănă. Dar cu fiecare zi care trece, mi se pare că 
suntem mai puţin... mai puţin legaţi. Nu pot să descriu altfel. 

Tiessa se uita la el, dar brusc un zâmbet înflori pe buzele ei 
roşii. 

— Ce e? o întrebă. 

Ea se desprinse de el şi se lăsă din nou în genunchi în faţa lui. 

— Când tatăl meu a murit, mi-am jurat să nu-l uit niciodată. 
Nimic, niciun amănunt... lar astăzi, după doar câţiva ani, abia 
dacă mai pot să-mi amintesc chipul lui. 

Faun încuviinţă din cap. Chiar aşa era. 

— Dar de ce se întâmplă aşa? 

— Pentru că nu are nicio importanţă cum arăta. Nu este deloc 
important. Toate celelalte sunt importante, tot ce mai este aici. 
Tiessa arătă spre cap, apoi spre piept şi aici. Pe neaşteptate, 
întinse mâna şi-i mângâie obrajii. Saga sălăşluieşte tot în tine, 
ca şi înainte. Şi este absolut indiferent... dacă tu îţi poţi aminti 
de chipul ei sau nu. Important este ceea ce simţi, nu ceea ce 
vezi. 

Tiessa nu-i mai lăsă niciun prilej de a-i răspunde, ci sări din 
nou în sus, înainte ca el să-i apuce mâna de pe obraz şi s-o 
păstreze acolo. 

— Vino cu mine, îi spuse ea. Am venit aici după tine, pentru 
că voiam să-ţi arăt ceva. Dar trebuie să ne grăbim. 

Se ridică şi el şi, câteva momente, abia putu să se ţină pe 
picioare, atât de tare îi înţepeniseră genunchii. li amorţiseră 
gambele. 

— Haide! îl îmboldi Tiessa. Altminteri dispare. 

Modul în care trecea de la o stare de spirit la alta îl irita 
mereu. 

— Cine? 

Ea o luă la fugă fără să-i răspundă, iar Faun o urmă cu paşi 
şovăitori. Muşchii şi genunchii îşi reveneau cu încetul, dar, după 
ce străbătură jumătate din drumul spre culcuşul lor, el putu să 
alerge la fel ca înainte. 

Ultima parte au biruit-o mai repede, asta şi pentru că Tiessa îl 
zorea mereu. 


Legaseră bălanul şi iapa mai sus de râpă. Acolo colina 
împădurită cobora mai abrupt şi mai colţuros, copacii erau la 
câţiva paşi depărtare de muchie. Sub ei, se deschidea uluitoarea 
panoramă a pădurilor nesfârşite în lumina zorilor. Soarele se afla 
în spatele lor, ascuns după vârfurile pomilor. Se părea că lumea 
era scăldată într-un albastru luminos, plin de mişcare. Mai 
departe, spre sud, muntele trona deasupra ceţii de dimineaţă şi 
doar vârfurile cele mai înalte scânteiau în aurul începutului de 
zi. 

Tiessa întinse mâna. 

— Acolo jos, în văi, poţi să vezi? 

Aveai impresia că pentru fiecare ridicătură împădurită exista 
şi o depresiune, un sus şi jos rostogolindu-se din vârfurile 
pomilor. Ceaţa se ridica din văi, se destrăma la margini şi 
contura siluete umane. 

— Femei de ceaţă, şopti Tiessa. 

Faun nu le-ar fi observat, dacă nu i le-ar fi arătat fata. 
Deasupra câtorva văi, încadrate în albastrul cenuşiu al colinei 
împădurite din vecinătate, ceața desena coloane de corpuri care 
parcă fluturau, contururi cenuşii de femei cu părul revărsat şi 
haine largi. Ele înaintau în şiruri lungi, purtate prin peisaj de 
vânturile blânde. Dacă ar fi avut mai multă consistenţă, ar fi 
putut fi luate drept femei îndoliate în urma unui cortegiu funerar 
invizibil. 

Faun clipi. De multe sute de ori, prima sa privire după ce se 
trezea cădea asupra văilor şi lacurilor învăluite în ceaţă în aburii 
dimineţii. Dar niciodată nu i se oferise o asemenea privelişte. 

— Sunt peste tot, şopti încet Tiessa, de parcă s-ar fi temut că 
vocea ei ar putea alunga figurile. Cei mai mulţi oameni nu le 
văd, pentru că au învăţat să nu aibă încredere în ceaţă şi 
formele ei. Dar dacă vrei cu adevărat să le vezi... 

— Ce sunt, întrebă Faun. Spirite? Arătări diavoleşti? 

— Nici vorbă. Nimeni nu trebuie să se teamă de ele. Ele dispar 
atunci când soarele se ridică şi atinge văile. Poate că mâine 
dimineaţă se vor întoarce. Poate că nu. 

— De ce nu le-am văzut până acum? 

— Pentru că nu te-ai uitat. Nu aşa, cum faci acum. 


Coloanele lungi de făpturi fantasmagorice pluteau de la o vale 
la alta, de la un iaz înceţoşat la altul. Păreau să crească din 
marginea destrămată a norilor, exact acolo unde vălurile se 
descompuneau, lăsând liberă privirea spre munţi. 

— Din când în când, femeile de ceaţă se îndrăgostesc de 
bărbaţi muritori, povesti Tiessa. Dar ele sunt condamnate să nu 
cunoască niciodată adevărata iubire. Uneori se arată unui 
bărbat la revărsatul zorilor, şi atunci se poate ca noaptea să fi 
stat pe furiş cu el, deşi el a şi uitat. Ele nu pot fi niciodată ale 
unui bărbat, şi niciun bărbat nu le poate aparţine. 

Faun mai auzise multe asemenea poveşti - legende tragice 
despre spirite, care-şi pierduseră inima pentru un muritor, dar 
aceasta îl impresiona mai mult decât oricare alta dinainte. Poate 
că era din cauza acestui loc, a acestui peisaj grandios, de o forţă 
teribilă şi a tainicelor găuri de ceaţă, a glasului trist al Tiessei 
sau a faptului că el simţea cum ea îl privea dintr-o parte, iar el 
nu îndrăznea să se întoarcă spre ea. 

Tiessa îi căută mâna. El îi simţi degetele între ale sale şi dintr- 
o dată fu bucuros că erau din carne şi din sânge, şi nu din ceaţă, 
şi că erau calde, şi erau la el, şi nu s-ar fi destrămat în aer la 
prima rază de soare. 

Au stat aşa multă vreme şi au privit cum zorile se târau pe 
deasupra pădurilor, femeile de ceaţă deveneau tot mai 
transparente şi estompate şi, în cele din urmă, dispăreau cu 
totul. Lumina soarelui de deasupra vârfurilor se unea cu cea de 
pe povârnişurile îndepărtate, aburul se strecura în desiş. Ziua 
gonea umbrele nopţii. 

Se retraseră înapoi în tufăriş, se înveliră în pături şi dormiră 
până după amiază. Apoi adăpară caii dintr-un pârâiaş firav, 
mâncară ceva din sărăcăcioasele lor provizii şi o porniră din nou 
la drum o dată cu lăsarea întunericului. 

După două nopţi ajunseseră la munţi. 

XXX 

Urmele lăsate de cruciate nu mai puteau fi trecute cu 
vederea. Intre timp, se făcuseră, probabil, sute, iar taberele lor 
ocupau suprafeţe uriaşe. Pajiştile în care îşi întinseseră corturile 
erau multe zile după aceea călcate în picioare şi brăzdate. 
Vetrele erau fără număr, găuri negre în iarbă şi pe povârnişurile 


stâncoase. Locuitorii sărăcăcioaselor gospodării şi ai satelor 
ştiau şi ei să povestească despre ele, unele familii îşi pierduseră 
fiicele, care se alăturaseră convoiului de fete. Magdalena şi 
alaiul ei săpaseră un făgaş de amărăciune şi tristeţe în tot 
ţinutul, iar aici, la munte, unde sărăcia era şi mai mare, familii 
întregi erau în pragul decăderii sigure. Dar cruciatele şi 
însoțitorii lor înarmaţi păreau să nu fi pricinuit cu bună ştiinţă 
pagube şi se spunea că plăteau bine pentru alimente. Numai că 
aici oamenii abia dacă produceau destul pentru ei înşişi, ce să 
mai vorbim de câteva sute de străini, aşa că alţii făceau afaceri 
cu femei: proprietari de pământuri, neguţători avuţi şi stăpânii 
cetăților izolate. 

Era câte unul care o văzuse cu propriii ochi pe Magdalena, iar 
descrierile se potriveau cu Saga. Faun ştia că Tiessa nu mai 
avea de mult nicio îndoială că sora lui era Magdalena. În afară el 
refuza să creadă, dar în adâncul sufletului lui împotrivirea 
începea să slăbească. In taină accepta adevărul. Se întreba dacă 
Saga era conştientă de ceea ce pricinuia. Ea le răpea acestor 
oameni fiicele, surorile şi miresele, şi cu cât se gândea mai mult 
la toate acestea, cu atât se mânia mai tare. 

Se apropiau de capătul unei văi largi, prin care Rinul săpase o 
albie îngustă. De ambele părţi se întindeau pajişti generoase, 
flancate de povârnişuri împădurite, formând mai sus un deşert 
stâncos, de un cenuşiu brun. Mărimea reală a acestor giganţi îl 
copleşea şi-i tăia respiraţia chiar şi după ce trecuseră mai multe 
zile. In cele din urmă, începu să-i privească drept ceea ce erau: 
încreţituri aruncate până la cer de acest ţinut. Nu erau nişte 
uriaşi care gândeau, trăiau sau amenințau, ci numai piatră. Asta 
îl ajuta să scape de sfiala în faţa lor şi erau momente în care îi 
apăreau aproape frumoşi în maiestuozitatea lor ce tindea spre 
cer. 

Valea Rinului se termina în faţa unor pante abrupte, despicate 
de o prăpastie stâncoasă, ireală. În mijlocul acestei căi de acces, 
se ridica o stâncă împădurită, peste a cărei cupă veghea o 
cetate, o pată minusculă înaintea panoramei munţilor impunând 
venerație. În gospodăriile de jos, din vale, li se vorbise de 
cetatea Hoch Rialt şi de cavalerul Achard, care-şi avea acolo 
reşedinţa. Aflaseră şi că cruciatele urcaseră până acolo şi-şi 


continuaseră apoi drumul prin văgăuna care o tăia prin munţi, 
de cealaltă parte a cetăţii. Localnicii numiseră acest pas Via 
Mala, şi când Faun vru să afle de unde i se trăgea numele, i se 
povesti despre o trecătoare aflată la mare înălţime, unde aerul 
era atât de subţiat, încât călătoria de-a lungul ei îi costase pe 
unii pierderea minţii. 

Şi mai auziră de ceva pentru prima oară: de ciudatele 
zguduituri care se simțeau în pământ de când cruciada trecuse 
prin râpă. De alunecări de teren şi lavine, şi crăpături adânci în 
rocă, ca şi când muntele însuşi ar fi vrut să se împotrivească 
trecerii femeilor. 

— Fiţi atenţi, dacă veţi cere permisiunea de a intra în Via 
Mala, le şopti o ţărancă bătrână, care era prea neputincioasă şi 
ostenită, pentru a se mai teme de forţele acestei cetăţi. 
Cavalerul von Rialt este omul diavolului, iar zbirii lui sunt cruzi. 
Să nu vă duceţi acolo, dacă nu trebuie neapărat. Totuşi, dacă 
vreţi să treceţi prin Drumul rău, n-aveţi de ales, căci oamenii lui 
Achard veghează cu ochi de vulturi flămânzi intrarea în 
prăpastie. 

Cu asemenea avertismente în urechi ajunseră în Thusis, 
ultimul sat din vale. Satul arăta ca şi când s-ar fi prăbuşit de 
mult de pe stâncile acelea, care acum îl copleşeau atât de 
ameninţător, o îngrămădire de colibe sărăcăcioase, risipite fără 
noimă prin peisaj. 

Furtună, şoimul Tiessei, plutea la o înălţime ameţitoare în faţa 
lanţului cenuşiu de munţi, ca şi când ar fi vrut să spioneze 
pentru ei împrejurimile cetăţii şi poarta spre prăpastie. 

În ultima noapte înainte de Via Mala, trăseseră la un han şi-şi 
plătiseră găzduirea cu muzică şi dansul Tiessei. Faun se 
împotrivise, dar de câteva zile banii din punga Tiessei se 
împuţinaseră mult, iar ea îl făcuse să înţeleagă că ar mai avea 
doar destui bani pentru a-şi permite hrana necesară şi, din când 
în când, un pat adevărat. El ar fi putut renunţa la pat, dar a 
trebuit să priceapă că era prea periculos să se aprovizioneze cu 
mâncare doar prin furtişagurile lui. Amenințarea ce le venea de 
la cei patru urmăritori era destul de mare; dacă, în plus, ar mai 
fi lăsat o urmă de ţărani jefuiţi şi înfuriaţi, situaţia lor n-ar fi fost 
deloc plăcută. A trebuit să recunoască, spre nemulţumirea lui, 


că Tiessa avea dreptate. Ea păruse să nu-şi dea seama cât de 
provocator era uneori dansul ei, cu atât mai mult cu cât era 
vorba de cheflii beţi şi aţâţaţi. Când a vorbit cu ea despre acest 
lucru, ea a fost uluită, dar şi puţin măgulită, şi i-a promis că în 
viitor va fi mai prudentă. 

În timp ce intrau în cârciuma din Thusis, la o masă şedeau 
şase bărbaţi cu un echipament încropit la întâmplate, şi toţi 
ceilalţi se ţineau departe de ei. Nu-ţi trebuia mult să pricepi că 
era vorba de oamenii cavalerului von Rialt. Toţi şase aveau un 
aspect neîngrijit şi semănau mai mult cu tâlharii la drumul mare 
decât cu soldaţii unei străji a cetăţii, iar vederea lor nu promitea 
nimic bun în ce priveşte obiceiurile casei Hoch Rialt. Ochii lor 
rămăseseră aţintiţi asupra Tiessei, când ea dansase printre 
mese, iar Faun simţise el însuşi cum îl priviseră ei când hangiul 
numărase cu zgârcenie câteva monezi pentru a răsplăti 
serviciile tânărului cuplu de saltimbanci. In seara aceea, el îşi 
sporise mult încasările la bere şi mâncare, şi, cu toate acestea, 
odaia pe care le-o pusese la dispoziţie celor doi era cea mai 
mică şi, cu siguranţă, cea mai murdară din casă. 

Seara târziu, Faun urmări printr-o despicătură dintre obloane 
cum cei şase bărbaţi ai stăpânului de la Hoch Rialt încălecaseră 
şi plecaseră în goană în întuneric. După un timp, le auzi vocile 
bete şi tropotul cailor răsunând pe pantele abrupte. 

— Au plecat? întrebă Tiessa din spatele lui. Stătea turceşte pe 
salteaua de paie a patului. De teama insectelor, aruncase jos 
pătura soioasă. 

— Aşa se pare. Faun se întoarse la patul său, despărţit de al ei 
printr-un spaţiu îngust. 

A trebuit să se silească să-şi ia privirile de la Tiessa. Ea îşi 
scosese pantalonii şi-i lăsase la înmuiat într-o putină cu apă. 
Picioarele ei goale străluceau în lumina lumânării de seu. Işi 
ţinea în poală bocceaua, iar el nu era sigur dacă în ea mai era 
ceva. 

„Abia, dacă mai e”, îi şoptea ceva din el. 

Se lovi cu piciorul de o oală de noapte de lemn, care se 
înţepenise pe jos printr-o crustă scârboasă; lovitura o desprinse 
şi o făcu să alunece din loc. 


— Ar fi trebuit să înnoptăm afară, spuse Faun scârbit. Dar 
tocmai el fusese cel care, pentru siguranţa lor, stăruise să 
plătească preţul umflat pentru această odaie. 

— Mâine trebuie s-o pornim devreme, spuse abătută. Le-ai 
observat privirile? 

Faun dădu din cap. 

— Am vorbit cu una dintre servitoare. A spus că e periculos în 
Via Mala. Mulţi nu s-au mai întors de acolo. 

— Arătări diavoleşti şi spirite, suspină Faun. Măcar aici sunt 
toţi de aceeaşi părere. Dar după ţăranca aceasta, nimeni n-a 
mai scăpat o vorbă rea despre Achard von Rialt. Nu ţi se pare 
ciudat? 

— El este seniorul feudal, îi replică Tiessa ridicând din umeri. 
Ce aştepţi de la ei? 

— Oricum, dacă te iei după indivizii aceia, stăpânul prăpastiei 
n-ar părea un om onorabil. 

Tiessa începu să scormonească între coapsele ei dezgolite, 
până găsi vechea păpuşă de cârpă şi o luă nehotărâtă în mână. 
Faun o privea, simțind cum îl arde în piept o înţepătură. Dintr-un 
motiv oarecare, păpuşa aceasta însemna enorm pentru ea, şi 
oricât de pueril găsea el gestul, vederea lui îi mergea la inimă. 
In acelaşi timp, jucăria ponosită oferea un contrast grotesc la 
feminitatea trupului Tiessei, de care niciodată până în această 
clipă nu fusese conştient. 

— Aş vrea să-ţi arăt ceva, spuse pe neaşteptate Tiessa. 
Deschise doi nasturi din spatele păpuşii, îi dădu jos mica tunică 
dintr-o țesătură grosolană şi, spre stupoarea lui Faun, scoase din 
corpul de lemn un ic. Il aşeză cu multă grijă lângă ea, zgâlţâi 
capul păpuşii şi acum reuşi, fără prea multă osteneală, să-l 
desprindă. În timp ce Faun asista din ce în ce mai curios, ea 
răsuci păpuşa fără cap şi scutură un pergament rulat din gâtul 
deschis. Trebuie să fi fost tot timpul ascuns în interiorul păpuşii. 

Faun se aplecă în faţă. 

— Ce-i asta? 

— Ceva despre care trebuie să ştii. Puse deoparte păpuşa şi 
desfăcu panglica în care era înfăşurat pergamentul. 

— Să nu-mi spui că asta este ce caută călăreţii. 

Tiessa îi evită privirea. 


— Ei mă caută pe mine - şi asta de aici. 

Pergamentul foşni când Tiessa îl derulă pe o coapsă. După 
cum se părea, nu mai fusese de multă vreme desfăcut, căci 
materialul se rigidizase şi ceda greu. Tiessa îl desfăcu şi i-l 
întinse lui Faun. 

Era un text scris de mână, zece sau cincisprezece rânduri, şi 
sub el cinci semnături şi cinci peceţi. 

— Nu ştiu să citesc, spuse el. 

Tiessa zâmbi. 

— Nici eu. Dar ştiu, totuşi, ce e în el. 

— Şi? 

Ea luă înapoi pergamentul, îl netezi pe piciorul dezgolit, 
pierdută în gânduri şi mai mult timp decât ar fi fost necesar. 

— Acum opt ani, un grup de bărbaţi au încheiat un pact. Tatăl 
meu a fost unul dintre ei. S-au întâlnit în taină, pentru a semna 
o convenţie. Ea ciocăni cu degetul pergamentul. Hotărâseră să 
pună la cale împreună o cruciadă - o armată de cruciați, despre 
care toată lumea trebuia să creadă că vor porni împotriva 
sarazinilor şi vor elibera lerusalimul din mâinile necredincioşilor. 
În realitate, scopul era altul. Făcu o pauză, dar încă nu putea să- 
| privească în ochi. Povestea ei părea învățată pe de rost. 
Cruciații urmau să fie folosiţi, fără ştirea lor, pentru a zdrobi 
imperiul bizantin. Scopul real a fost de la bun început cucerirea 
Constantinopolului, care trebuia făcut una cu pământul. Fiecare 
dintre bărbaţii care semnaseră această convenţie avea motive 
personale pentru a se lansa în această acţiune. Era vorba de 
dogele de Veneţia, Enrico Dandolo, care-i invidia pe bizantini ca 
putere comercială în Marea Mediterană. Contele Bonifaciu de 
Montferrat, arătă spre o a doua pecete. El trebuia, la rândul lui, 
să conducă cruciada, ceea ce i-ar fi consolidat considerabil 
poziţia sa în imperiu. Pe el nu-l interesa decât cucerirea puterii, 
indiferent de ce era necesar pentru aceasta. Al treilea bărbat 
era un om al Bisericii - episcopul de Praga şi trimisul direct al 
Sfântului Scaun. 

Faun, care ascultase în tăcere, ridică privirea. 

— Un trimis al Papei? Ce motiv ar fi avut unul ca el să 
semneze o înţelegere? 


— Creştinismul răsăritean din Bizanţ era de secole în conflict 
cu Sfântul Scaun. Pentru creştinii de la răsărit, Constantinopolul 
era ceea ce este Roma pentru noi - sediul celei mai înalte 
preoţimi - şi ei nu l-au recunoscut niciodată pe Papa drept Capul 
Bisericii. 

— Şi tatăl tău? 

— Tatăl meu a fost ales ca gazdă a întâlnirii secrete, pentru 
că... ea şovăi puţin. Pentru că niciunul din ceilalţi bărbaţi n-a 
avut pentru ce să obiecteze împotriva lui, aşa cred. El nu mi-a 
vorbit niciodată despre toate acestea. Dar pentru că a fost de 
faţă la fel ca ceilalţi şi a trebuit să ateste acordul, a trebuit şi să- 
şi pună numele şi pecetea în josul înţelegerii. 

Faun făcu un semn din cap spre pergament. 

— Şi cine este cel de-al cincilea? 

— Nu ştiu. Tatăl meu nu mi-a spus, iar eu nu recunosc 
pecetea. Probabil, unul dintre ceilalţi cinci conducători ai 
cruciadei, vreunul din oamenii lui Bonifaciu. Sau al doilea om al 
Bisericii. Cine ştie. 

— Ai spus că tatăl tău a murit. 

Tiessa încuviinţă din cap. 

— Inainte să moară, mi-a dat acest pergament. Mi-a spus că 
nu mi se permite să-l arăt nimănui. După moartea lui, ar putea 
apărea nişte bărbaţi care să-l caute, dar ei nu trebuie să-l 
găsească. Au existat cinci copii, fiecare purtând toate cinci 
peceţi şi nume. Tatăl meu mi-a spus că asta de aici e singura 
care mai există. Singura dovadă pentru ceea ce s-a hotărât în 
ziua aceea: de a induce în eroare, printr-o minciună, întreaga 
creştinătate şi a profita de un război împotriva 
Constantinopolului, care în realitate era purtat doar în interesul 
câtorva. 

Faun înclină capul. 

— Vrei să spui că bărbaţii aceştia care te urmăresc sunt 
trimişi de Papa? Sau de doge? Sau de acest... Bonifaciu de 
Montferrat? 

— Da şi nu. Ei sunt oamenii tatălui meu. Au fost în slujba lui. 
Unul dintre ei a fost şoimarul nostru şi dascălul meu. Dar au fost 
cumpăraţi de unul dintre cei patru conspiratori sau de toţi 


împreună. De unde să ştiu?i n orice caz, ei vor să pună mâna pe 
această convenţie. 

— De aceea ai fugit de acasă? 

— Da, spuse Tiessa încet. 

— Dar de ce cruciada? Ce vrei de la Saga... de la Magdalena? 

— Tatăl meu a spus că, dacă lucrurile se agravează, dacă alţii 
vor să ajungă la copia lui din înţelegere, atunci trebuie să iau 
pergamentul cu mine şi să dispar. Cel mai bine ar fi să dispar 
chiar din imperiu. Când a murit, încă n-avea cum să ştie de 
cruciada Magdalenei, dar ştii tu vreo cale mai bună de a pleca 
de aici fără a fi recunoscută? Când am auzit de ea, m-am gândit 
că m-aş putea, pur şi simplu, scufunda în mulţime şi să navighez 
cu ea spre Est, în statele cruciaților din Antiohia sau Cipru. Poate 
că acolo sunt în siguranţă. 

Faun clătină din cap. 

— De ce mi-ai povestit toate astea? 

Chipul Tiessei se destinse. Işi plecă din nou privirea. 

— Pentru că îţi pui pielea la bătaie dacă mergi mai departe cu 
mine. 

— Dar nu fac asta tot timpul? 

— Cred că cei patru ne vor ajunge curând. 

— Ce ţi-a venit? 

— Furtună, spuse ea. Se comportă ciudat. Zboară mai jos 
decât de obicei şi vine mai des la mine, de parcă l-ar nelinişti 
ceva. Nu poate fi decât dintr-un singur motiv. 

— Poate că-l tulbură spiritele din Via Mala. 

— Nu e de râs. 

— Nu, recunoscu Faun. Nu este. Făcu un semn spre 
pergament. Pune-l la loc! Eu nu pot să-l citesc. Se poate ca totul 
să fie adevărat. Se poate şi să nu fie. 

Ea nu răspunse. In privirea ei nu era revoltă. Poate o reţinută 
mărturisire de vină. El nu ştia ce e, şi nici nu-i păsa. Sau, nu, îi 
păsa - dar nu putea schimba nimic. Aproape că ar fi preferat ca 
ea să păstreze pentru sine secretul existenţei pergamentului. 
Acum exista o problemă în plus, pentru care trebuia să-şi facă 
griji. 

— Pune-l la loc în păpuşă! spuse. Şi pe urmă hai să ne 
culcăm! Mâine o pornim devreme. 


Ea rulă pergamentul şi-l făcu să dispăru în interiorul păpuşii. 

Cu o mişcare abilă, puse capul la loc şi împinse icul între umerii 
ciopliţi. 
_ Faun îşi scoase cizmele şi se prăbuşi pe salteaua de paie. 
Incercă să se concentreze. Să cugete la povestea ei şi să se 
lămurească dacă trebuie s-o creadă. Ceva nu se potrivea. Ea îi 
ascundea ceva. 

Tiessa luă bocceaua din poală, se ridică şi scoase din butoi 
pantalonii uzi leoarcă. 


Cetatea de stâncă 


În zori, Faun şi Tiessa îşi strânseră boarfele şi coborâră în 
cârciumă, pe scara care scârţâia. O slujnică mătura paiele 
murdare de pe jos. Printr-o fereastră laterală, un argat arunca 
înăuntru cu lopata paie proaspete. Un cotoi costeliv lingea 
marginile de bere uscate de pe mesele de lemn. 

— Putem să cumpărăm puţină pâine? o întrebă Faun pe fata 
cu mătura. Sau fructe? 

Ea ridică din umeri, arătă spre o uşă care dădea în bucătărie 
şi se consacră din nou muncii ei. Faun sperase să nu trebuiască 
să negocieze cu hangiul - individul era un escroc şi un zgârie- 
brânză, şi era gata să piardă orice speranţă de provizii pentru 
dram, când Tiessa îl înghionti şi-i arătă intrarea deschisă. 

În faţa hanului apăruseră mai mulţi călăreţi. Unul dintre ei sări 
din şa şi intră în birt. Amândoi îl recunoscură: era unul dintre 
bărbaţii care mâncaseră seara în cârciumă. 

— Hei, voi! strigă omul şi, cu o labă nespălată, arătă spre 
Faun şi Tiessa. Privirea lui Faun lunecă spre fereastra prin care 
argatul tot mai arunca paie. Dacă se mişcau destul de repede, 
poate că... 

— Onorabilul cavaler von Rialt vrea să vă vadă, spuse omul, 
ridică nasul, respiră zgomotos şi apoi îşi suflă mulţumit nasul în 
mână. Mucii îi azvârli în faţa măturii slujnicei. Fata privi cu 
scârbă, dar nu spuse nimic. Se ţinea cu ambele mâini de coada 
măturii, ca şi când ar fi vrut să se ascundă după ea. 

— Pe noi? întrebă Faun. Lângă el, Tiessa era ţeapănă ca un 
băț. Faun avea impresia că îi aude inima bubuind. Nici propria 
lui inimă nu bătea mai încet. 

— Nu mai văd aici pe nimeni de care să fi pomenit eu, ripostă 
omul. Avea părul brun ciufulit şi o pată de ficat pe obrazul stâng. 
Veniţi acum! 

— Ce poate să dorească înaltul suveran de la noi? se interesă 
Faun. 

— Vezi să nu te pişi în cizme, sună răspunsul soldatului. E 
ceva de sărbătorit, de-asta stăpânul pregăteşte pentru diseară o 


petrecere şi trebuie să se îngrijească de muzică şi dans la Hoch 
Rialt. Voi doi, frumugşeilor, o să daţi o reprezentaţie pentru noi. 

Faun şi Tiessa schimbară între ei o privire. 

— O reprezentaţie? întrebă Faun. 

— Dans? întrebă Tiessa. 

Soldatul rânji. 

— Eu şi cu camarazii mei, noi v-am recomandat. Norocul 
vostru ni-l datoraţi nouă. Puteţi să fiţi bucuroşi că nu vă cerem 
partea noastră din plata voastră. 

— Vă suntem recunoscători, spuse Faun cu o voce subţire. 

— Chiar aşa, i-o întoarse individul. Acum, veniţi! Domnul 
Achard vrea să vă vadă şi nu-i place să aştepte. Se întoarse şi 
vru să iasă din han. Dar apoi îi veni o idee şi se mai uită o dată 
înapoi. Nu mai ştiţi câţiva ca voi p-aici, p-aproape? Câteva 
muieri n-ar strica. 

Tiessa păli atât de tare, încât Faun se temu să n-o vadă 
prăbuşindu-se. 

— Nu. Sigur nu, bâlbâi el repede. Apoi avu o străfulgerare: Am 
auzit chiar că de curând au fost o mulţime aici, în regiunea asta. 

Soldatul dădu din cap cu o mină sumbră. 

— N-am avut voie să ne atingem de ele. Închipuiţi-vă. Numai 
fecioare, aşa se zicea. Să nu pui labele pe niciuna. De-aia toţi 
sunt turbaţi să vină la cetate femei de alt soi. li făcu cu ochiul 
Tiessei, care se sprijini cu o mână de marginea mesei. 

— Păi, daţi-i drumul, comandă omul ieşind. N-o să vă pară 
rău. 

XXX 

Drumul urca în curbe largi pe flancul stâng al vârfului de 
munte. Platoul pe care Hoch Rialt veghea asupra Viei Mala se 
afla mai sus decât se părea de la depărtare. Pe fundalul 
impresionantei panorame a vârfurilor, cetatea şi stânca arătau, 
comparativ, mici şi îndesate. Dar dinspre drum, care ducea în 
sus pe panta abruptă, cu păduri dese, priveliştea oferită era 
alta. Dintr-o dată, Hoch Rialt părea invincibil chiar şi numai prin 
aşezarea sa. 

Bărbaţii care-i însoțeau nu păreau prea bucuroşi să trebuiască 
să stea în şa atât de devreme. Lăsând la o parte câte o 
observaţie sau alta în legătură cu Tiessa, rămâneau tăcuţi şi 


morocănoşi. Toţi şase erau înarmaţi până-n dinţi, cu săbii lungi 
şi securi, unii chiar cu buzdugane de fier, care atârnau de şeile 
lor şi se frecau de flancurile cailor. Ceaţa se ridica printre brazi 
şi stejari. Bărbaţii îşi aruncaseră pe umeri pelerinele de piele, 
care-i făceau şi mai mult să semene cu nişte animale de pradă 
ţepoase şi murdare. 

Faun nu se îndoia câtuşi de puţin că nu exista nicio scăpare. 
El şi Tiessa puteau să aibă cai mai iuți - ea observase, lao 
privire mai mult decât invidioasă -, dar ei nu cunoşteau terenul 
înşelător şi habar n-aveau dacă prin desişuri nu mai pândeau şi 
alţi luptători. 

Drumul în sus, spre cetate era îngust. Cu cât ajungeau mai 
sus, cu atât se vedea mai clar că de ambele părţi ale drumului 
cineva rărise de curând cu securile tufărişul, pentru a ridica 
corturi. Probabil că cruciatele aici îşi făcuseră tabăra. Faun 
începea să înţeleagă că doar cu puţin timp în urmă Saga folosise 
acest drum, o simplă saltimbancă în rolul unei sfinte. Acest gând 
îl făcea să-şi scuture capul cu deznădejde. 

— Ce e? întrebă Tiessa. Vocea ei era la fel de stinsă ca mai 
înainte, la han, şi nici chipul nu i se mai colorase puţin. 

— Nimic, e-n regulă. Îşi ciocăni flautul, pe care-l purta la 
centură ca pe un stilet într-o teacă de piele. O să trebuiască să 
ne cam dăm duhul. 

Cei doi călăreţi din spatele lor râdeau uşor, dar când Faun se 
întoarse spre ei, îi rânjiră fără să scoată o vorbă. Unul nici nu 
mai avea dinţi. 

— Ne întrebam cât mai e până sus, îi strigă Tiessa 
conducătorului cetei. Coada calului lui arăta ca trecută prin foc. 

— Mai avem jumătate de drum, veni răspunsul. În curând o să 
apară primele posturi de pază. 

Deodată, răsună o lovitură înfundată, urmată de un gâfâit. Un 
cal din spatele ei necheză. Tropăitul ritmic al copitelor pierdu 
tactul, un al doilea bărbat scoase un țipăt când propriul său 
armăsar fu împins aproape dincolo de marginea drumului, spre 
prăpastie. În partea stângă a cărării se căsca o depresiune 
adâncă, pe fundul căreia creşteau brazi subţiri; vârfurile pomilor 
ajungeau până la numai câţiva paşi mai jos de drum şi erau 
nemişcate ca un iaz de munte de un verde întunecat. 


— Tiessa! strigă Faun. Atenţie! 

Ceva nu nimeri pe unul din călăreţii din spate, zbârnâi 
deasupra ambilor şi se lovi cu un sunet spart de un pom din 
marginea dreaptă a drumului. 

Timp de câteva secunde, domni liniştea. Luptătorii îşi înfrânau 
caii, cei din spate dădeau peste cei din faţă şi mai trecură 
câteva secunde până ce, în sfârşit, se lămuri ce se întâmplase. 

Un al treilea proiectil de arbaletă îl aruncă din şa pe unul cei 
patru bărbaţi dintre spatele lui Faun şi al Tiessei. Primul care 
fusese lovit atârna fără viaţă pe coama animalului său, din ceafă 
se iţea o tijă metalică groasă, de mărimea degetului mare. Dar 
cel care fusese smuls de pe cal rămăsese agăţat în scăriţă, se 
prăbuşise printre cai şi fusese târât pe pământ. Pe drumul 
îngust abia mai rămăsese loc, aşa încât unul din ceilalţi cai, 
nechezând asurzitor, se ridicase pe picioarele din spate. 

Urlau cu toţii. Fiecare voia să treacă pe lângă ceilalţi, căci 
duşmanii se apropiau din spate. Atacatorii au mai omorât cu 
arbaleta un bărbat, înainte ca Faun, Tiessa şi ceilalţi trei să-şi 
poată ţine animalele sub control, ca să poată galopa mai 
departe. 

— Ei sunt! gâfâi Tiessa. 

Faun o aprobă din cap. În urma lor lucea metalul, dar încă 
prea departe, pentru a trebui să te sperii de săbiile bărbaţilor 
aceia înarmaţi. Patru proiectile fuseseră irosite. Pentru a arma 
din nou nu mai era timp, mai ales pe spinările cailor în mişcare. 
Următoarea vărsare de sânge ar fi trebuit să se datoreze 
săbiilor, în luptă corp la corp. 

Dar oamenii lui Achard nu păreau să pună preţ pe aceasta. În 
loc de a se împotrivi atacatorilor, ei îşi hăituiră caii în sus, pe 
munte, trecând pe lângă o strajă care gesticula hectic. Omul 
rămase o clipă nehotărât, apoi puse o săgeată în arc şi trase în 
urmăritori. Se auzi un țipăt, şi deşi Faun nu putu recunoaşte cine 
fusese lovit, simţi o satisfacţie. Tiessa dădu şi mai tare pinteni 
calului ei. Din înălţimi răsună un țipăt strident, apoi şoimul 
cobori din cerul cenuşiu şi se repezi grațios în faţa lor. 

Acum, unul din oamenii lui Achard mai era în spatele lor, doi - 
în fruntea şirului. Faun şi Tiessa erau prinşi în mijloc, nu puteau 
galopa pe cărare nici mai repede, nici mai încet. În schimb, 


partea bună era că ceilalţi cunoşteau drumul; caii lor îi urmau pe 
cei ai luptătorilor, luau cotiturile perfide şi scăpau de prăpăstiile 
ascunse vederii. 

Se auzi un al doilea țipăt, de data aceasta al străjii. Urmăritorii 
ajunseseră la el şi-l făcuseră să plătească scump pentru săgeata 
trasă. Caii goneau printre porni spre un platou într-un vârtej de 
copite, coame fluturând şi ierburi smulse. Dintre ramuri se ivi 
Hoch Rialt şi, dintr-o dată, nu mai promitea un pericol, ci 
siguranţă. 

Furtună scoase un țipăt ascuţit, se roti scurt în faţa porţii 
cetăţii şi dispăru printre copaci. Sus, pe creneluri, oamenii urlau 
într-un vacarm, când observaseră ce se petrecea. 

— Inchideţi porţile! strigă conducătorul cetei, când intrară 
galopând în curte. Inchideţi blestemata asta de poartă! Şi 
trageţi în porcii ăia călări! 

Străjile de la poartă reacționară rapid. Cu umerii lor largi, se 
aruncară asupra canaturilor de lemn ale porţii ferecate. Doi 
dintre ei proptiră o bârnă solidă la încheieturile porţii, blocând-o 
mai sigur în urma lui Faun, Tiessa şi a celorlalţi. 

— Ce se petrece aici? strigă cineva, în vreme ce oamenii 
veniră în fugă şi apucară harnaşamentul cailor. Animalele 
tropăiau agitate pe loc. Tiessa alunecă din şa şi se propti cu 
spatele de peretele de lemn al unui şopron. Strângea tare la 
piept bocceaua cu păpuşa, ochii îi erau larg deschişi. Respira 
sacadat. 

Faun cobori mai puţin abil de pe cal, se clătină când simţi 
pământul sub picioare şi se împiedică spre Tiessa. 

Vocea aceea răsună din nou, de data aceasta mai aproape. 

— Pe toţi dracii din iad, ce se petrece aici? 

Conducătorul se îndreptă şi porni greoi, cu echipamentul 
zornăind, spre bărbatul cu părul lung, care apăruse în capătul 
unei scări de lemn. Terenul neregulat din stâncă şi iarbă din 
interiorul cetăţii era presărat cu scări şi trepte tăiate în piatră. 
Pe mai multe ridicături se iviră alţi bărbaţi, cei mai mulţi cu 
săbiile trase. 

— Am fost atacați, strigă conducătorul către bărbatul cu 
coama sălbatică. Stăpânul cetăţii purta pantaloni de piele în 
negru şi brun, cizme înalte şi o tunică cu mâneci largi. Faţa îi era 


plină de cicatrici, la fel şi pieptul, după cum se vedea din 
deschizătura cămăşii. 

Tiessa se lipi de Faun, care în acest moment nu ştia de ce 
trebuia să se teamă mai mult, de Achard von Rialt şi cetatea lui 
mişunând de ucigaşi, sau de cavalerii din faţa porţii. 

Pe creneluri se auziră strigăte, câţiva bărbaţi trăseseră săgeți 
în jos. Un strigăt, şi una din străji fu trasă în spate ca de mâna 
unei fantome. Când ateriză cu coloana vertebrală trosnind pe 
cupola de piatră, în beregată avea înfipt un cuţit de aruncat. 

— Dar ei nu pot ataca în patru o cetate!, şopti Faun. 

Tiessa nu scotea un cuvânt. 

Achard von Rialt nu le dădea celor doi nicio atenţie şi discuta 
gesticulând cu comandantul grupului. Stăpânul cetăţii spumega 
de furie, pentru că oamenii lui aduseseră duşmani călări pe 
platou. Luptătorul care-i adusese pe Faun şi pe Tiessa Îl 
contrazicea şi-l asigura ferm că nici el, nici ceilalţi n-aveau vreo 
vină şi habar n-aveau de unde veniseră dintr-o dată urmăritorii. 

Achard îl lăsă acolo şi se repezi spre o scară care ducea sus, 
la circumvalaţie. Ajuns sus, se plantă, fără să dea atenţie la 
pericolul altor cuțite de aruncat sau proiectile de arbaletă, pe 
zid, cu mâinile înfipte în şold şi privind spre prăpastie de la 
înălţimea punctului său de observaţie ca un comandant de oaste 
care examinează situaţia. 

— Unde sunteţi? răcni pe deasupra platoului şi a prăpăstiilor 
care-l înconjurau. Ecoul îi purta vocea de la o stâncă la alta. 
Unde dracu' v-aţi băgat? Nimeni nu atacă soldaţii suveranului de 
Rialt fără a-şi primi pedeapsa. Mă auziţi? Nimeni! 

Tiessa se vâri şi mai tare în Faun. Acum şi el se simţea atât de 
rău, încât abia se mai ţinea pe picioare. Nimeriseră din lac în 
puț. Cetatea aceasta nu era una obişnuită, era suficient să te 
uiţi la feţele celor din jur. Cu toate acestea, aici stăteau bine, 
afară îi aşteptau şoimarul şi oamenii lui. 

Achard scuipă zgomotos peste creneluri în adâncuri, se mai 
uită încă o dată în toate direcţiile, apoi se întoarse în curte, 
sărind mereu câte trei trepte. 

— Richard! răcni către unul din oamenii lui. la zece călăreţi şi 
găseşte-i! Pe unul îl vreau viu, pe ceilalţi poţi să-i şi jupoi, din 


partea mea! Dar de unul am nevoie, mă auzi? Şi trebuie să 
poată vorbi! 

Cel căruia îi poruncise, un zdrahon blond, dădu din cap fără o 
vorbă şi, cu câteva mişcări din mână, trimise pe cai zece 
luptători, care fuseseră aduşi în grabă. Poarta fu deschisă cât o 
crăpătură, atât cât trupa s-o poată porni în goană, apoi se 
închise din nou. Marginile ferecate se ciocniră cu un pocnet, 
făcând să se cutremure pământul. Până şi Faun şi Tiessa simţiră 
zdruncinătura în umbra şopronului de lemn. 

— Veit, strigă Achard, întorcându-se spre conducătorul trupei. 
Câţi oameni ai pierdut? 

— Trei, stăpâne. Dar... 

— Nu poţi, fecior de târfa, să aduci câţiva saltimbanci din sat 
fără să faci o greşeală? 

— Stăpâne, eu... 

— Ţine-ţi gura! Cavalerul de Rialt îl opri cu un semn şi se 
întoarse spre turnul de reşedinţă masiv de la celălalt capăt al 
terenului. Roagă-te lui Dumnezeu ca Richard să-i prindă pe 
indivizii aceia. Oricine ar fi - nu vreau să-i am în apropierea 
cetăţii mele. Altminteri, tu eşti următorul care te duci după ei! 
Singur! 

Urcă scările, fără a-i învrednici pe Faun şi Tiessa măcar cu o 
privire. Câteva zeci de oameni înţepeniseră în curtea cetăţii, 
niciunul nu cuteza să-i atragă atenţia lui Achard printr-un cuvânt 
sau o mişcare. 

Veit, care doar cu greu putea să-şi reprime furia, privea ţintă, 
plin de ură, în urma stăpânului său. Strângea în pumn mânerul 
sabiei. 

— O să-i omoare, îi şopti Tiessa lui Faun. 

Acesta avu nevoie de câteva secunde până să priceapă la 
cine se referea ea. 

— Au fost unsprezece oameni, îi răspunse în şoaptă. Şoimarul 
şi ceilalţi sunt patru. Trei, dacă straja de pe drum a omorât într- 
adevăr unul. Împotriva atâtora n-au nicio şansă. 

Tiessa nu răspunse. 

XXX 

La apus, înserarea se lăsase peste vârfurile munţilor, făcându- 

i să pară mai prăpăstioşi şi mai primejdioşi; la răsărit, întunericul 


se împingea deasupra munţilor ca un ghețar de cenuşă. Cine se 
afla acum afară, în întuneric, ar face mai bine să-şi caute un loc 
mai sigur pentru noapte, altminteri se putea pierde între 
crăpăturile din stâncă, turbăriile înalte şi câmpurile de pietriş 
perfide. 

Richard şi oamenii lui încă nu se întorseseră. Achard se 
prefăcea că nu-şi face griji şi, în ciuda celor întâmplate, dădu 
semnalul de începere a festivităţii. Faun şi Tiessa petrecuseră 
restul zilei în bucătărie, printre slujnice şi servitori, şi aflaseră că 
serbarea era dată în cinstea fiului de patru ani al stăpânului 
cetăţii. Acum, când doamna Jorinde se alăturase cruciadei 
Magdalenei şi-şi lăsase fiul în grija tatălui, acesta era primul gest 
patern al lui Achard de a-i arăta micuţului Achim von Rialt cum 
ştiu să petreacă adevărații bărbaţi. 

Ziua întreagă, deasupra focului din bucătăria cetăţii se roteau 
vânat şi porc. Se rostogoleau butoaie cu bere, se depozitau 
burdufuri cu vin. Nu erau mulţi slujbaşi între acele ziduri, dar 
puţinii care erau făceau totul pentru a-l mulţumi pe stăpânul lor. 
Pe feţele slujnicelor şi servitorilor se citea frica de stăpân şi de 
oamenii lui, şi cele câteva cuvinte pe care le schimbaseră cu 
perechea străină de saltimbanci fuseseră scurte şi intimidate. 

Dar seara, când oamenii stăpânului cetăţii se îmbulziseră în 
sala turnului de reşedinţă, cei doi au avut de auzit destule, 
pentru a-şi putea face o imagine despre viaţa la Hoch Rialt. De 
mai multe ori în ziua aceea, Faun îşi dorise să fi fost din nou 
afară, în pădure, indiferent de urmăritorii lor. 

În orice moment puteau fi chemaţi în sală. Se hotărâseră să 
aştepte afară în faţa turnului şi să tragă o gură de aer proaspăt. 
La banchet nu luau parte toţi luptătorii stăpânului cetăţii; pe 
mulţi îi postase cu făclii în mâini pe creneluri, printre ei aflându- 
se şi Veit. Acolo stăteau cu privirile aţintite în noapte şi aşteptau 
întoarcerea tovarăşilor lor. Lumina făcliilor nu ajungea până în 
interiorul curţii. Inima cetăţii era învăluită într-un întuneric 
adânc. 

Apoi a sosit momentul. Cineva i-a chemat înăuntru pe Faun şi 
Tiessa, şi astfel au păşit pentru prima oară în marea sală a 
cetăţii Hoch Rialt. 


Faun arboră un zâmbet, îi făcu un semn de încurajare Tiessei 
şi păşi împreună cu ea în mijlocul mesei în formă de potcoavă. 
Înăuntru era cumplit de cald. Unii bărbaţi îşi scoseseră tunicile şi 
stăteau pe bănci cu trunchiurile despuiate, lucind de sudoare. 
Masa era bine garnisită cu platouri pline de carne şi peşte. 
Berea şi vinul curgeau din belşug. Orice se putea spune despre 
cavalerul von Rialt, dar calic nu era. 

De pe pereţi priveau în jos, cu ochi orbi, cranii de animale. Din 
tavanul negru de bârne atârna un candelabru de fier cu o 
mulţime de lumânări. O picătură căzu pe obrazul lui Faun, şi 
când el se şterse cu mâna, observă uimit că era vorba de 
lumânări preţioase de ceară, şi nu de seu. 

În capul mesei stătea Achard von Rialt şi nici nu băgase de 
seamă că cei doi artişti apăruseră. Vorbea foarte tare cu un 
bărbat bărbos din stânga lui. De cealaltă parte a lui, pe un scaun 
cocoţat stătea un băieţel - fiul lui, Achim. In spatele lui, la 
perete stătea o femeie cu o mină nefericită şi încerca să dea cât 
mai puţină atenţie forfotei dezmăţate. Era, probabil, doica 
micuţului. 

Băiatul avea un păr fin, blond deschis, moştenit, cu siguranţă, 
de la mama lui, Jorinde, căci coama lui Achard era de culoare 
închisă şi stufoasă şi semăna cu blănile de lup, care împodobeau 
pereţii sălii sale. Micuţul se lupta cu ambele mâini cu o bucată 
mult prea mare de carne, care îi fusese pusă într-un vas de 
lemn. 

Faun se înclină, deşi Achard abia observă, şi începu să cânte 
din flaut. Aproape nimeni nu-l asculta, toţi vorbeau deodată. 
Abia când Tiessa îşi învinse amorţeala şi începu să danseze, 
primele discuţii amuţiră. Curând, abia dacă mai vorbea vreunul, 
şi până şi Achard von Rialt se întoarse spre perechea de artişti. 
Îşi apucă urciorul şi începu să bată cu el ritmic în masă. Şi alţii 
făcură la fel, şi în curând zeci de urcioare băteau în masă un 
ritm năpraznic. Faun se chinuia să facă faţă cu flautul lui, dar un 
timp căzu şi el pradă fascinaţiei ce se degaja din melodia lui şi 
din tropăitul marţial al urcioarelor. Tiessa dansa cu o însufleţire 
tot mai mare, ca şi când ar fi uitat lumea din jur, privirile 
pofticioase ale bărbaţilor, pericolul pe care-l stârnea puţin cam 
neatent cu fiecare unduire a trupului ei zvelt ca o nuieluşă, cu 


fiecare zâmbet timid. Faun transpira de căldură, dar şi pentru că 
era tot mai îngrijorat, şi-şi dădea toată silinţa să nu-şi 
dezlipească privirile de pe bărbaţii de la masă. De îndată ce 
lucrurile ar fi luat o întorsătură dubioasă, trebuia s-o scoată 
afară pe Tiessa. Chiar dacă, pe moment, nu-i venea nicio idee 
cum avea s-o scoată la capăt. Tiessa dansa peste pauza de tras 
sufletul între două melodii, găsea fără greutate tactul cântecului 
următor şi se rotea exuberantă de-a lungul părţii interioare a 
mesei. Toate privirile o urmăreau, deşi mai era câte unul care ar 
fi preferat o fată cu forme mai vârtoase. 

În cele din urmă, Faun nici nu mai ştia câte cântece cântase şi 
vedea pe Tiessa că şi ea era aproape de epuizare. Paşii ei erau 
mai nesiguri, o dată se bălăbâni pe marginea mesei şi doar 
poticnindu-se putu scăpa de mâinile unui bărbat. Amândoi erau 
stropiţi cu ceara care picura pe ei din candelabru, dar nici 
Tiessa, nici Faun nu-i simţiseră atingerea fierbinte. Fuseseră 
prea adânciţi în muzică şi dans, şi acum era greu să revină în 
realitatea încărcată de funingine a sălii cavalerului. 

Faun cântă ultimul ton al unei melodii, îşi luă de la gură 
flautul şi se înclină. Simţi că ameţeşte aplecându-se, dar şi mai 
mult îndreptându-se din nou. Apucă în grabă mâna Tiessei. Ea 
se înclină lângă el. Bocănitul urcioarelor pe masă deveni mai 
rapid şi atinsese un apogeu zgomotos, când toate loviturile se 
transformară într-un haos monstru. 

Micuţul de lângă stăpânul cetăţii îşi astupase urechile şi 
începuse să plângă. Doica lui se grăbi spre el, dar Achard o 
împinse râzând înapoi şi se ridică de la locul lui. Ridică mâna şi 
ceru linişte. Băiatul se opri din plâns, poate pentru că se temea 
că tatăl lui se pregătea să-l lovească. 

— Bine cântat, le strigă Achard celor doi. lar dansul a fost de- 
a dreptul extraordinar! Cred că a fost o idee excelentă să vă 
aducem în cetate. Pentru el nu mai conta că trei din oamenii lui 
îşi dăduseră viaţa şi că de atunci, alţi unsprezece dispăruseră. 
Ceilalţi nu păreau să dorească să-şi amintească chiar în acel 
moment. 

— Te-aş chema lângă mine, frumoasă copilă, îi spuse Tiessei. 
Dar iubita mea soţie tocmai şi-a închinat credinţa şi viaţa luptei 


pentru Locurile Sfinte. Aş fi cu siguranţă un soţ rău, dacă aş 
oferi imediat locul ei unei fete frumoase şi nevinovate ca tine. 

Izbucniră hohote de râs şi aclamații necuwviincioase, iar Tiessa 
nu arăta palidă ca moartea numai pentru că faţa i se îmbujorase 
dansând. Faun se apropie pe neobservate mai mult de ea. 

— După vechiul obicei, vă voi răsplăti mărinimos pentru 
serviciile voastre, continuă Achard, după ce mai domolise cu un 
gest larma. Cu aceste cuvinte, îşi scoase tunica de piele 
căptuşită cu blană şi le-o aruncă. Faun sări şi o prinse. Intr- 
adevăr, se obişnuia ca saltimbancilor şi muzicanţilor să li se 
ofere ca răsplată piese de îmbrăcăminte ale nobililor 

— Şi, de aceea, nu rareori se întâmpla ca artiştii ambulanți să 
fie înveliţi în stofe scumpe, drept care nu mai primeau pomeni, 
pentru că nimeni nu voia să creadă că ei depindeau cu totul de 
ceea ce primeau. 

Tunica de piele a cavalerului von Rialt era asudată şi mirosea 
puternic a bere stătută, dar era, fără îndoială, o piesă scumpă. 
În alte împrejurări, Faun ar fi încercat s-o vândă în ziua 
următoare şi să obţină un preţ bun pe ea. Dar în acest loc 
groaznic bănuia că tunica nici nu putea fi primită. 

Temerile sale se adeveriră, când pe faţa lui Achard apăru un 
rânjet viclean. 

— Arată-ţi recunoştinţa purtând-o pentru mine, ceru el şi nu-l 
privea pe Faun, ci spre Tiessa. Dă jos zdrenţele astea, şi pune-ţi 
noile veşminte. 

Tiessa era împietrită. 

Ciocănitul urcioarelor începu din nou, de data aceasta într-un 
ritm mai lent, ca o pândă. Nu vorbea nimeni, doar prin unele 
colţuri se mai auzea câte un râs. 

Faun continua să ţină în mâini tunica. 

— Ei? strigă Achard. Dă-i femeii tale noua ei cămaşă! Vreau s- 
o poarte. Chiar acum! 

Doica făcu din nou un pas înainte, pentru a-i acoperi cu mâna 
ochii micuţului, dacă Tiessa s-ar fi dezgolit. 

— Dă-o încoace, murmură Tiessa. Faun o privea îngrozit. 
Trebuie să mi-o dai, îi ceru ea. 

Faun întinse şovăind braţul. Când ea îi luă tunica, mâna lui o 
atinse pe a ei. Dacă mai era nevoie de o ultimă dovadă că 


simţea pentru ea mai mult decât recunoscuse până atunci, 
atunci a fost acest sentiment ciudat, înfricoşător, măreț care l-a 
fulgerat când mâinile lor s-au atins. Zeci de perechi de ochi 
injectaţi îi ţintuiau cu privirile, şi în spatele multora se aprindeau 
cele mai josnice dorinţe; dar, pentru câteva clipe, Faun şi Tiessa 
păreau a fi doar ei doi. Ea îşi lăsă puţin mai mult decât era 
nevoie degetele între tunică şi cămaşa lui, apoi trase spre ea 
piesa aceea de îmbrăcăminte, în timp ce Faun încă o mai privea 
buimac, ea cântări tunica în ambele mâini. 

— Vă datorez recunoştinţă, domnule cavaler, spuse tare. 
Vocea ei limpede cu greu acoperea ciocănitul urcioarelor. 
Generozitatea Voastră va fi mult lăudată, şi soţul meu şi cu mine 
ne bucurăm că drumurile ne-au purtat în casa Voastră. 

Urcioarele bocăniră din nou, de data aceasta în ritmul bătăilor 
de inimă năvalnice ale lui Faun. 

Tiessa strânse între picioare tunica, apoi începu să-şi desfacă 
şireturile propriei cămăşi. Era pătată şi acoperită de murdărie. In 
timpul călătoriei prin munţi îi făcuse bune servicii, dar acum nu 
mai era, într-adevăr, decât o zdreanţă. 

Faun trase adânc aer în piept. Era dezgustător să fie silit să 
privească cu ochii larg deschişi, la fel ca toţi ceilalţi, ca şi când 
el ar fi fost una din aceste creaturi decăzute. Dar, în acelaşi 
timp, simţea în el o fascinaţie, pentru care se ruşina, o 
curiozitate şi, Doamne, cea mai condamnabilă dorință de a o 
vedea goală. Fusese lângă ea în fiecare zi, în fiecare seară, când 
se aşezaseră unul lângă altul sub cerul nopţii şi în odăile 
hanurilor, dar niciodată ea nu i se arătase aşa ca acum, când îşi 
lepădase tunica murdară şi rămăsese o clipă cu bustul gol, cu 
pielea ei luminoasă, transpirată şi cu sânii roz. 

„Tiessa, se gândi Faun, asta ne va aduce moartea. Dacă n-a 
făcut-o dansul tău, asta de aici o va face”! 

Încetă s-o mai privească şi-i observă pe bărbaţii din jurul ei. 
Acum multe urcioare stăteau neclintite pe masă. Aerul părea să 
trosnească de tulburare. Faun vru să se arunce în faţa ei, s-o 
protejeze de aceste priviri respingătoare. Dar ştia că, dacă ar fi 
făcut-o, cazanul în clocot s-ar fi revărsat. Se părea că ei nu 
aşteptau decât să se petreacă ceva neprevăzut, ceva ce putea 


să servească drept temei pentru a sări peste masă şi a se 
arunca asupra tinerei saltimbance. 

„Potoleşte-te! încerca el să-şi bage în cap. Nu scoate o vorbă! 
Nu face nimic”! i 

Niciodată în viaţă nu-i fusese ceva atât de greu ca acum. In 
timp ce-şi plimba privirile de la un chip la altul, observă un 
bătrân, pe care nu-l mai remarcase până atunci. Stătea sprijinit 
la unul din capetele în formă de potcoavă ale mesei. In vreme 
ce toţi ceilalţi se holbau, el îşi umplea liniştit o nouă cupă cu vin 
şi bea. Îl privea pe Faun peste buza cupei. O clipă, privirile li se 
încrucişară. Bătrânul purta haine largi, în mai multe straturi, de 
un maroniu deschis şi închis, care, chiar şi stând jos, îi ajungeau 
până la picioare. Barba subţire flutura la fiecare mişcare, atât de 
uşoare şi rare erau firele de păr. Cu nasul lui era ceva; partea 
stângă părea groasă, ca deformată de un abces sau o 
excrescenţă. Tiessa îşi trase pe ea tunica şi, când goliciunea ei 
dispăru sub pielea aspră, printre rânduri se auzi un uşor „oh” şi 
„ah”. Lui Faun nu-i ardea să răsufle uşurat. Bărbaţii aceştia 
adulmecaseră prada, iar el se întreba cum ar putea să-i 
împiedice să nu pornească la vânătoare mai târziu, noaptea. 

— Fiţi oaspeţii noştri astăzi, spuse Achard şi se prăvăli pe 
scaunul său ca un tron. Lângă el, băieţelul privea buimăcit şi 
nesfârşit de trist. Puteţi dormi în grajduri, acolo este cald şi 
sunteţi la adăpost. La auzul ultimului său cuvânt, câţiva bărbaţi 
începură să râdă încet, dar dintr-o dată Achard se plecă în faţă 
şi izbi atât de tare cu pumnul în masă, încât castronul micuţului 
zăngăni şi-n ochii lui apărură lacrimi. Această onorabilă pereche 
de artişti se află sub protecţia mea personală! tună stăpânul 
cetăţii către cei din jur, apoi îi porunci unei slugi: Du-i pe cei doi 
în sălaşul lor! 

Dar încă înainte ca slujbaşul să se poată pune în mişcare, se 
ridică moşneagul. 

— Lasă-mă pe mine să-i duc! Aici este prea cald şi prea mult 
zgomot pentru un om bătrân. Sunt bucuros să ies la aer. 

Cu un semn indiferent, Achard îşi dădu încuviințarea. Sluga se 
întoarse înapoi în culoarul spre bucătărie. 


Faun o privi îngrijorat pe Tiessa. Aceasta tremura, dar se 
străduia ca nimeni să nu observe. La masă se reluară discuţiile, 
se turna bere, se aduceau bucate noi. 

Elegeabal, tălmăcitorul de vise, îi conduse pe cei doi afară. 


Cuibul de balauri 


— Te recunosc după ochi, tinere, spuse bătrânul, după ce se 
prezentă lui Faun şi Tiessei. Amândoi îşi duceau acum în spinare 
boccelele. Ai ochii eí. Aceeaşi privire. 

Erau învăluiţi în aerul răcoros al nopţii, atunci când au pornit 
toţi trei să coboare de la portalul turnului de reşedinţă din 
curtea cetății. Cuvintele bătrânului aproape că-i tăiaseră 
respiraţia lui Faun. 

— De cine vorbeşti? întrebă. 

— De cine? De Magdalena! Elegeabal chicoti. Ce sunteţi voi 
doi? Fraţi? Da, aş spune că aşa e. 

Faun parcă prinsese rădăcini. 

— Ai întâlnit-o? 

— Asta vreau să spun. 

Înghiţi nodul din gât şi, o clipă, îi fu şi mai greu să respire. 

— Ce e cu ea? E sănătoasă? O ameninţă ceva? Este rănită sau 
a fost... 

Elegeabal îl opri cu un semn din cap. 

— Mi s-a părut că este sănătoasă tun. Şi destul de 
responsabilă, aş spune eu. Cu siguranţă nu e o victimă. 

— Şi-a spus numele? Numele ei adevărat? 

Bătrânul deveni grav. 

— Pot să văd foarte bine legătura dintre voi doi, tinere. Pentru 
asta nu e nevoie de nume. Tu şi fata asta aveţi acelaşi sânge. 

Faun şi Tiessa schimbară între ei o privire îngrijorată. Dacă 
Achard ar fi ştiut acest lucru, cu siguranţă i-ar fi chestionat. 
Probabil că exista un temei pentru care Elegeabal îşi păstrase 
până acum pentru sine cunoştinţele. 

— Nu te teme, spuse bătrânul. Eu nu pot să afirm că în 
această cetate există cineva în care aş putea avea încredere. 
Dar dintre toţi ticăloşii de aici, eu sunt cu siguranţă... cel mai 
bătrân şi cel mai înţelept. Clipi spre Tiessa, şi Faun observă 
pentru prima oară că unul din ochii lui era imobil şi orb. 
Tălmăcitorul de vise se sprijini în băţul său noduros şi porni mai 
departe şchiopătând. Haideţi! 

Tiessa arătă spre poartă. 


— Grajdurile sunt în direcţia aceea. 

— Ştiu, ripostă bătrânul şi o luă în cealaltă direcţie. Acum nu 
vă mai agitaţi atâta şi luaţi-o după mine. 

— Ce vrei de la noi? întrebă Faun. 

— Să-mi dezvăluiţi tot ce ştiţi despre Magdalena - şi, în 
schimb, eu vă voi explica nişte lucruri care să vă ajute să 
supravieţuiţi pe Via Mala. Căci voi pe acolo vreţi să treceţi, nu? 
în spatele celorlalţi. Fratele îşi urmează sora. Nu-i aşa? 

Nu aşteptă răspuns, ci merse, pur şi simplu, mai departe. 

Faun îi făcu un semn din cap Tiessei, deşi nu era câtuşi de 
puţin convins că face ce trebuie. Şovăind, se alăturară ciudatului 
bătrân. Drumul prin curtea denivelată şi stâncoasă era un 
permanent suiş şi coborâş. Urcară şi coborâră mai multe trepte 
cioplite în piatră, dădură ocol mai multor case din lemn, 
jgheaburi pentru adăpatul cailor şi coteţe şi, în cele din urmă, 
ajunseră la o clădire masivă din piatră, al cărei perete din spate 
se mărginea cu zidul estic. Pe circumvalaţie, deasupra 
acoperişului,  patrulau  străji cu făclii; flăcările tremurau 
scuturate de asprele vânturi de la munte, cărora li se 
împotriveau sfârâind cu furie. 

Unul dintre oamenii de acolo sus era Veit. Faun era mulţumit 
că luptătorul privea în afară spre munţi şi nu-i vedea. Cu 
siguranţă îi învinuia pe ei pentru moartea oamenilor lui şi pentru 
faptul că trebuia să nu-şi părăsească postul pe crenelurile din 
bătaia vântului, în vreme ce camarazii lui petreceau în sala 
cavalerului. A-i trece acum prin faţă putea să se sfârşească 
prost. Îl urmară grăbiţi pe bătrân la umbra zidurilor. 

înăuntru era întuneric până la o lampă cu ulei care plutea în 
mijlocul unui jgheab cu apă. 

— Nu-mi place întunericul, spuse Elegeabal. De aceea, 
întotdeauna când plec, las o lumină să ardă. Am auzit destule în 
întuneric, jos în prăpastie. Prea multe zgomote şi glasuri, şi 
strigăte bizare. 

— Strigăte? murmură Tiessa. 

Tălmăcitorul de vise chicoti. 

— Pot să vă ajut să treceţi teferi pe acolo. 

Faun îl privi furios. 

— Atunci de ce încerci să ne sperii? 


Elegeabal tresări. 

— Pentru că este bine ca acolo jos să-ţi fie frică, tinere! Frica 
o să-ţi salveze viaţa. Ţie şi soaţei tale! Apoi adăugă ceva mai 
blând: Sunteţi într-adevăr căsătoriţi? 

— Asta nu e treaba ta. 

— Nu, răspunse Elegeabal dând din umeri. Nu e. Dar gândiţi- 
vă că păcatul atrage alt păcat. Acolo jos chiar ceva mai mult 
decât în altă parte. Chicoti din nou şi Faun hotărî să nu mai bage 
în seamă observaţiile prevestitoare de catastrofe ale bătrânului. 
Îşi dorea ca şi Tiessa să poată face acelaşi lucru, dar, de când 
intraseră în clădire, era tot mai palidă. Ceea ce oricum nu 
trebuia să aibă neapărat de-a face cu cuvintele tălmăcitorului de 
vise, recunoscu Faun. Dinăuntru, casa părea mai mare decât din 
afară. Se putea ca înainte să fi fost un încăpător grajd sau 
şopron, dar astăzi nu-i servea decât bătrânului în îndeletnicirile 
lui stranii. Pe lângă doi pereţi se întindea un banc de lucru, mai 
adânc decât o masă obişnuită şi plin de aparaturi ciudate din 
metal şi lut. În cazul unora dintre construcţiile sferice părea să 
fie vorba de modele astronomice, gratii rotunjite, care se 
îmbucau după tainice legităţi. Existau şi discuri în care erau 
vârâte sfere mobile, precum şi mecanisme absolut 
indescriptibile din aramă, plumb sau chiar din piatră. Peste tot 
se îngrămădeau munţi de suluri scrise şi codice legate, 
pergamente desfăcute, fâşii de stofă pe care erau cusute litere 
şi piei tăbăcite, pe care erau pictaţi aştri şi scheme astronomice. 

Dar toate acestea nu erau nimic pe lângă construcţia uriaşă 
care domina cea mai mare parte a sumbrei săli: un schelet - sau 
părţi din el- mai mare decât un atelaj cu cai. Stătea drept pe 
mai multe picioare, al căror număr rămânea, la prima vedere, o 
enigmă. La ele se holba un craniu masiv, triunghiular, cu orbite 
goale şi lipsit de ceafă. Abia când privi mai atent, Faun observă 
că toate aceste piese erau prinse de bârnele tavanului cu fire şi 
lanţuri şi legate între ele cu sfori. Nimeni n-ar fi luat acest lucru 
monstruos drept ceva viu; îi lipseau prea multe părţi, chiar dacă 
Elegeabal încercase să le completeze cu înlocuitori grosolani din 
lemn şi lut. Dar numai gândul că o creatură de asemenea 
mărime ar fi putut vieţui vreodată pe pământ îl încremeni pe 
Faun. 


— Ce este asta? întrebă cu o voce răguşită. 

— Un balaur. Elegeabal o spuse cu o asemenea detaşare, de 
parcă ar fi vorbit de scheletul unei vaci. Un pui; de balaur. Vocea 
îi suna aproape dispreţuitor. 

Mâna Tiessei o căută pe cea a lui Faun şi o strânse. Stăteau 
amândoi acolo, încă aproape de uşa pe care Elegeabal o 
închisese acum în spatele lor, şi nu îndrăzneau să se apropie de 
monstrul mort. 

— Nu muşcă, spuse tălmăcitorul de vise. Probabil nici n-a 
muşcat vreodată. În orice caz, nimic vânat de el însuşi. Era prea 
mic pentru aşa ceva când a murit. 

— Prea mic? îi scăpă lui Faun mirarea. 

Elegeabal râse. 

— Ar trebui să vedeţi oasele tatălui lui. Asta este un balaur, 
vă spun eu! El era adevăratul stăpân al acestor munţi. Este jos, 
în râpă, într-o grotă. Stânca s-a închis în jurul lui ca o mlaştină, 
când a fost înghiţit. Am scos la iveală câţiva colţi, dar asta e 
destul, pentru a bănui cât era de gigantic. Îşi aruncă resemnat 
braţele în sus. Sunt prea bătrân pentru aşa ceva. Dacă l-aş fi 
găsit acum treizeci sau patruzeci de ani... Dar aşa, trebuie să 
mă mulţumesc cu atât. 

Faun strânse buzele nesigur, dacă să dea crezare bătrânului 
sau mai bine să-l considere nebun. In schimb, Tiessa era 
hotărâtă. Îndoielile ei se transformaseră într-o fascinaţie 
morbidă. 

— Poate fi atins? 

— Aşa cum am spus, chicoti Elegeabal. Nu muşcă. 

Apropiindu-se de gigant, Tiessa îl trase pe Faun după ea şi 
apoi întinse mâna stângă spre pomeţii colţuroşi ai craniului de 
şopârlă. 

— Parcă n-ar fi oase. Mai degrabă... 

— Piatră, confirmă Elegeabal. Timpul a prefăcut membrele în 
piatră. Asta nu este o dovadă a forţei acestor fiinţe? Noi, 
oamenii, ne prefacem în praf. Dar aceştia... ei devin una cu 
munţii şi supraviețuiesc milenii! 

De aproape, capul era atât de gigantic, încât Faun îşi mută 
privirea de-a lungul lui, pentru a putea cuprinde fiecare detaliu. 
De la bolțile semirotunde unde se aflaseră odinioară dinţii, până 


la muchia spartă a cefei sfărâmate, capul balaurului măsura mai 
bine de patru coţi - cam cât trei cranii de cal. In raport cu 
acesta, orbitele erau minuscule, doar ceva mai mari decât cele 
ale omului. Îşi imagina nişte mici deschizături, galbene ca 
pucioasa şi viclene, din care picura argint topit. 

Tiessa lăsă mâna lui Faun. 

— Arată ca şi când craniul i-ar fi fost lovit, constată ea. Cine 
altcineva, dacă nu oamenii?!... Se întrerupse văzând că 
tălmăcitorul de vise zâmbea. 

— Cu asta ajungem la miezul dificultăţilor voastre. Merse spre 
unul din bancurile de lucru şi deschise o casetă mică. Scoase 
repede ceva din ea şi - o cuprinse în pumn, în timp ce se 
întorcea din nou spre ei. Nu de balaur trebuie să vă temeţi, căci 
a murit de mult. Dar la rădăcinile muntelui mai există o altă 
forţă. Câteodată se mişcă, şi atunci din vârfuri se prăbuşesc 
lavine, care îngroapă sub ele sate şi fortificaţii întregi. Eu cred 
că ele au omorât balaurul mare şi puiul lui. Această creatură a 
dormit multă vreme... dar acum s-a trezit iarăşi. Pentru a o 
smulge din somn, a fost nevoie de o forţă care nu este 
omenească. 

Faun o privi dintr-o parte pe Tiessa. 

— Palavre, îngână cu dispreţ. 

Elegeabal continuă netulburat: 

— O forţă care a venit de curând prin această râpă. O forţă 
care-şi are sălaşul în inima sau mintea sau chiar în sufletul unei 
fete anume. 

Faun deschise gura. 

— Saga? Se opri brusc, suflând zgomotos. 

— Am promis să vă previn, şi asta e ce fac eu acum, spuse 
impasibil Elegeabal. Fie că crezi sau nu, saltimbancule... ei bine, 
aşa cum ai spus mai înainte: Asta nu e treaba mea. Prezenţa 
surorii tale a trezit ceva la viaţă. Nu poţi să ai un talent ca alei 
fără să plăteşti pentru asta. Nu ştiu, ce este. Dar nu este ceva 
natural. Şi nu este nici bun, asta e sigur de tot. 

— Saga nu e rea. Uneori, poate... 

Elegeabal îl întrerupse cu un hohot de râs ca un croncănit. 

— Nu e rea? Ea duce toate aceste fete drept la pierzanie! 
Indiferent din ce motiv, dar o face. 


— Cu siguranţă este silită s-o facă! ripostă furios Faun. 
Niciodată n-ar fi făcut de bunăvoie aşa ceva! 

Tiessa atinse braţul lui Faun. Privirea ei mută părea să-l 
implore să nu spună ceva greşit: „Fă-i jocul, dacă asta îl face pe 
el fericit. Orice e bine- dacă astfel el ne trece în siguranţă prin 
Via Mala”. 

— În prăpastie pământul se cutremură, spuse Elegeabal. Tot 
muntele tremură, şi, probabil, şi alţii de primprejur. Acum 
câteva zile, o ceată întreagă de bărbaţi nu s-a mai întors din Via 
Mala. Cel care doarme sub munte s-a trezit. Se mişcă şi zguduie 
stânca. Nu degeaba are acest nume Via Mala. Romanii bănuiau 
ce se ascunde acolo jos - în grota balaurului au şi ridicat un 
sanctuar pentru zeul lor Mithra, ca să-i protejeze. 

Tiessa se dădu un pas înapoi, lovindu-se cu umărul de un os. 
Imediat, tot scheletul atârnat se clătină şi tremură. 

Elegeabal deschise mâna. Din ea apăru o bentiţă de piele, de 
care era prins un pandantiv din metal strălucind mat. În lumina 
slabă părea să fie aramă. 

— Acesta de aici o să vă protejeze. 

— O amuletă? şopti Tiessa. 

Faun o cercetă sceptic. Doar n-o să se lase impresionată de 
un astfel de hocus-pocus? 

— Aceasta trebuie să ne protejeze acolo, jos? Faun încercă să 
nu-l respingă prea dur. În realitate însă, credea că Elegeabal se 
demascase cu acest obiect metalic ca şarlatan şi vraci. 

Elegeabal legăna între degete pandantivul. 

— Puteţi să-l luaţi. Credeţi-mă, îmi veţi fi recunoscători pentru 
el. Dar numai dacă mai înainte îmi vei povesti despre sora ta. 

Faun tăcea. Tiessa îi atinse din nou mâna. 

— Nu-i poate face niciun rău, nu? îi şopti. 

— Doar nu crezi o vorbă din toate astea? 

Ea ridică din umeri şi-i ocoli privirea. 

Faun îşi luă inima-n dinţi. 

— Eu îţi povestesc despre Saga, iar tu ne dai amuleta? 

— Da, spuse Elegeabal. 

— Dar astfel nu înseamnă că suntem şi pe Via Mala. Trebuie 
să ieşim cumva din cetatea aceasta. 

— Voi avea grijă şi de asta. 


Faun îl cerceta suspicios pe bătrân şi căuta nişte semne de 
viclenie. Dar, oricât de puţin îi plăcea Elegeabal, era greu să 
vezi în el altceva în afară de un bătrân sfârşit. lar el putea să-i 
ajute. 

Faun făcu câţiva paşi înapoi de lângă schelet şi se sprijini de 
bancul de lucru. Privirea îi căzu pe o reptilă disecată, ale cărei 
fâşii de piele îndoite erau prinse cu ace de o bucată de scoarță 
de copac. Clătină din cap cu oroare, se îndreptă spre Elegeabal 
şi, şovăind, îşi începu povestirea. De ziua în care Saga i-a spus 
prima dată de spiritul minciunii. De reprezentațiile pe la târguri 
şi prin curţi. De toţi oamenii pe care-i expunea batjocurii şi 
ironiei, îndrugându-le verzi şi uscate. Tălmăcitorul de vise 
asculta cu atenţie şi se juca gânditor cu amuleta între degete, în 
vreme ce Tiessa arunca priviri încordate de la el înapoi la Faun. 

— Aşa, aşa, mormăi Elegeabal, după ce Faun ajunsese la 
începutul căutării Sagăi, după care încheiase povestirea. Tiessa 
se desprinse din locul ei şi-i întinse rugător tălmăcitorului mâna. 
El zâmbi şi-i puse pe degetele desfăcute discul de aramă, de 
mărimea unei monezi, prins de bentiţa de piele. Tiessa Îl 
contemplă cu atenţie. Faun nu se arăta prea interesat, pentru a 
se mişca din loc şi a privi şi el obiectul. Elegeabal trase adânc 
aer în piept, ca şi când ar fi trebuit ca mai întâi să prelucreze 
cele auzite. Totul este cât se poate de neobişnuit, spuse. ŞI 
revelator. Se poate ca, în realitate, sora ta să nu facă această 
călătorie din motive în care crede. Poate că nu ştiu nici cei care 
au silit-o să meargă cu ei. Dar destinul ştie. Dumnezeu ştie. 

Faun se săturase. Pierzându-şi răbdarea, se desprinse de 
lângă bancul de lucru. 

— Acum, arată-ne drumul! Trebuie să plecăm. Astrologul 
ridică o sprânceană. 

— Vreţi să treceţi noaptea prin Via Mala? Pentru Dumnezeu, 
băiete, n-ai auzit ce v-am spus? 

— Am făcut o înţelegere. 

Elegeabal ridică o mână, apărându-se. 

— Desigur. Şi o respect. Cu toate acestea, ar trebui să 
rămâneţi cel puţin până în zori... 

— Linişte! Tiessa lăsă în jos mâna cu amuleta. Ce a fost asta? 

Faun se sperie. 


— Ce? 

— Pe acoperiş. Zgomotul. Îşi trase peste cap bentiţa de piele 
şi ascunse pandantivul sub tunica lui Achard. In acelaşi timp, 
făcu o mişcare şi se strecură fără zgomot spre intrarea 
şopronului. 

— Să fugim de aici! Din trei salturi, Faun fu lângă ea şi o trase 
înapoi. 

— Era ceva acolo sus, şopti Tiessa. 

— Veniţi încoace! Elegeabal le făcu semn spre o perdea de 
sub bancul de lucru. Ascundeţi-vă acolo! Repede! 

— Doar să văd un pic! Tiessa vru să se îndepărteze de Faun şi 
să fugă spre uşă, dar el fu din nou mai rapid decât ea. 

— Nu! îi strigă hotărât. Vino, el are dreptate. Apoi o trase, pur 
şi simplu, după el, îi mai aruncă tălmăcitorului de vise o ultimă 
privire şi se strecură, ghemuindu-se împreună cu Tiessa, sub 
banc. Elegeabal duse degetul la buze, făcu un semn scurt şi 
trase perdeaua. Aerul stătut din jurul lor îi învălui ca o mantie 
întunecată. La lumina puţină care cădea printre găuri, Faun putu 
desluşi profilul Tiessei, dar nu şi ochii. Il obseda privirea 
îngrozită pe care o văzuse în fugă doar cu puţin înainte. Mâna 
pe care i-o ţinea în mâna sa era rece ca gheaţa. 

— Ei sunt, îi şopti ea la ureche. 

— Şoimarul şi oamenii lui? 

— Linişte, şopti înfundat Elegeabal de dincolo de perdea, apoi 
paşii lui se îndepărtară. Imediat uşa şopronului se deschise. Un 
vânt rece izbi perdeaua şi o lipi de feţele lor. 


Zborul soimului 


Mult timp, prea mult timp, nimic nu se mişcă. 

— Unde s-o fi dus? întrebă Faun cu voce înăbuşită, când nu 
mai putu suporta tăcerea. 

In ascunzătoarea strâmtă, Tiessa îşi mută greutatea de pe un 
picior pe altul. 

— Trebuie să ştiu ce se petrece afară. 

— Poate că e doar o ceartă între străji. 

— Şi atunci unde a rămas bătrânul? 

La această întrebare existau răspunsuri, explicaţii simple, dar 
neliniştea din măruntaiele sale îi spunea că teama Tiessei era 
îndreptăţită. Cu buzele strânse, trăgea cu urechea la sunetele 
din sală. 

Tiessa dădu puţin la o parte perdeaua. Faun îşi suci gâtul 
pentru a putea vedea şi el ceva, dar poziţia lui nu-l avantaja. 

— Ei? 

— Nimeni. Uşa e deschisă. 

In timp ce Faun îi povestea de Saga şi de spiritul minciunii, 
Elegeabal aprinsese şi alte lămpi cu ulei, dar strălucirea lor nu 
era suficientă pentru a lumina tot spaţiul. În semiîntunericul sălii 
putea sta la pândă oricine, după ce uşa rămăsese deschisă 
minute în şir. 

— Eu ies, spuse Tiessa. 

— Nu! 

— Poţi fi sigur că n-o să rămân aici şi să-i aştept să mă 
găsească. 

El o apucă şi mai tare de mână. Dintr-o dată nu mai era atât 
de greu să recunoască cât de mult se temea pentru ea. 

— Chiar dacă ar fi şoimarul şi oamenii lui - împotriva lor este 
toată garnizoana cetăţii! 

— Cu atât mai bine. 

— E o nebunie. 

— Poţi să rămâi aici. Tiessa îşi retrase degetele. Tiessa... Nu 
vreau să ieşi. Vreau... Şovăi. Nu vreau să te pierd. 

Tiessa îl privi în ochi şi el încercă să-i citească în ochi. În ei era 
ceva mai mult decât frică? Poate, nehotărâre? El încercă din nou 


s-o ia de mână, dar ea şi-o retrase repede, se întoarse şi se 
furişă afară, înainte ca el s-o poată opri. 

Grija pentru ea îi sfredelea inima. „Ce face cu mine?” tresări 
Faun. Dar răspunsul îl ştia de mult. 

Se furişă afară blestemând. Nici picior de om. Nici tălmăcitorul 
de vise nu se vedea. 

Afară, in faţa uşii, se mişca ceva. O pală de vânt împingea 
înăuntru o bucată de material. Faun o ridică. Era un petic de 
piele cu marginile însângerate. Îngreţoşat, o aruncă jos. 

— Trebuie să plecăm de aici, spuse Tiessa. In cetate stăm ca 
într-o cursă. 

— Dar ei nu sunt decât patru. Poate chiar doar trei. Şi câţi 
bărbaţi erau în sală? Cincizeci? Şaizeci? 

— In sală, spuse ea apăsat. 

— Exact. 

— Şi pe creneluri mai erau... 

Ea scutură capul şi Faun amuţi. Tiessa se aplecă mai mult în 
faţă, şi în momentul acela Faun avu impresia că ea încerca în 
mod conştient să mărească distanţa dintre ei. Apropierea ei i se 
părea şi lui mult mai năucitoare decât înainte, când se 
ghemuiseră strâns unul în altul. 

— Eu îi ştiu pe oamenii aceştia, spuse Tiessa. Ştiu că sunt 
extraordinar de bine instruiți. Şi au un motiv serios să facă tot 
ce le stă în putinţă. 

El o privea, aşteptând noi explicaţii. 

— Vor pierde tot, dacă nu mă aduc înapoi, spuse pripit. 
Onoarea, titlul, poate chiar viaţa. 

Faun se gândi la păpuşa din bocceluţa ei, la documentul cu 
nume şi peceţi. Şi, totuşi, oamenii aceştia o voiau şi pe ea, nu 
numai înscrisul. Cine era ea? Ce era ea? 

— Acum vino, îi spuse, se mai opri o dată în cadrul uşii şi se 
strecură afară. El o urmă fără tragere de inimă - şi aproape se 
izbi de ea, când aceasta se împiedică de ceva la numai câţiva 
paşi de uşa şopronului. Un trup. 

— El e? Tălmăcitorul de vise? 

Tiessa nu trebui să răspundă, căci acum văzu el însuşi cine 
zăcea acolo. Veit, bărbatul care-i adusese la cetate. Tunica îi 
fusese sfâşiată în spate cu câteva lovituri de cuţit. Peticul era de 


la el. La fel şi sângele. Aici era mai mult sânge. Pentru mai 
multă siguranţă, ucigaşul lui îi spintecase carotida. 

Faun privi înapoi, pe deasupra acoperişului, până la 
circumvalaţie. De acolo se prăbuşise Veit, alunecase pe pantă şi 
căzuse aici. 

Pe creneluri nu se mai vedea nimeni. Nicio strajă. Dar în 
câteva locuri făcliile erau pe jos şi luminau nişte forme 
nemişcate. 

Faun o trase pe Tiessa la peretele şopronului. 

— Ai dreptate. Trebuie să plecăm de aici. Dar nu înainte de a 
ne gândi, cel puţin un minut, cum. 

Ea se uită spre poartă. În întuneric, un canat al porţii părea 
deschis. Poate era doar umbra. Sau poate nu. 

— Au omorât oamenii pe care Achard îi trimisese după ei 
încoace, şopti Tiessa. Şi acum sunt aici. Cel puţin doi din ei. Sau 
toţi. 

Faun tot nu izbutea să-şi imagineze cum putuseră ei, în trei 
sau patru, să facă faţă unei cete de unsprezece luptători 
încercaţi. Dar cadavrul lui Veit îi spunea altceva, la fel ca 
grămada de oameni fără viaţă de pe circumvalaţie. 

— la gândeşte-te, şopti Tiessa, mai mult pentru sine, decât în 
direcţia lui. Care va fi următoarea mişcare? 

— Să ne caute pe noi? 

Ea clătină capul. 

— Să asigure cetatea. Privea spre conturul negru al turnului 
de reşedinţă, în cealaltă parte a curţii. Până la ei ajungeau voci 
deformate, silabe ininteligibile sfârtecate de vânturile de munte. 

— Inseamnă că drumul spre poartă este liber, spuse Faun. 

— Poate că da. 

— Încercăm? 

Buza de jos îi tremura, dar Tiessa făcu un semn de 
încuviinţare. Mai respirară o dată adânc, după care se puseră în 
mişcare, fugiră aplecaţi de-a lungul peretelui din faţă al 
şopronului, apoi după colţ, într-o umbră şi mai adâncă, şi la 
urmă pe lângă zidul cetăţii, spre poarta principală. 

— Stai, spuse Faun după ce făcuseră deja jumătate din drum. 
Ce e cu caii? 

— E prea mult până la grajduri. 


— Dar afară vom fi fericiţi să avem animalele cu noi. Pe jos nu 
ajungem prea departe, dacă suntem urmăriţi. 

Dinspre turn se auzi un țipăt. Faun crezu întâi că mai fusese 
omorât un om, dar apoi descoperi siluetele care năvăliră dinspre 
ziduri. În mijlocul lor stătea Achard, nemişcat ca o statuie, în 
timp ce mulţimea de luptători din jurul lui se împărţi şi se 
răspândi în toate direcţiile. 

— Asta e intenţia, şopti Tiessa. 

— Intenţia? 

— Cavalerii l-au atras afară pe Achard şi pe ceilalţi. Face parte 
din planul lor. 

— Ce fel de plan mai e şi ăsta? Să se lase omorâţi cât mai 
repede? 

Ea fugea mai departe, dar acum din nou spre poartă. — Faun! 
îi strigă peste umăr. Grăbeşte-te! 

— Avem nevoie de cai. 

— Asta e o nebunie. 

Dar el şi ieşise din întunericul zidului şi fugea aplecat spre 
poarta grajdului. — Aşteaptă afară! Mă descurc singur. Nu se 
mai uită în jur, pentru că spera nebuneşte că ea va rămâne 
unde era. Dar apoi o auzi lângă el, mai agilă şi mai iute decât el 
şi cu o faţă împietrită, care-l avertiza să nu se pună pe ceartă 
tocmai acum. 

În grajduri, caii nechezau şi se agitau, dar nimeni nu-i opri pe 
cei doi. 

Faun înţelese cauza, când piciorul i se prinse în ceva. 
Înăbuşindu-şi un țipăt, căzu peste cadavrul unui grăjdar. Peste 
tot era sânge. 

Faun blestema şi, cuprins de panică, lovea înjur, nimeri în 
cineva, se împotrivea mai departe şi abia cu încetul pricepu că 
era Tiessa, cea care încerca cu disperare să-l ţină strâns, pentru 
a se linişti şi a nu mai face atâta zgomot. 

— Îmi... îmi pare rău, bâigui el şi se ridică clătinându-se. Pe 
mâna stângă se lipiseră paie, murdărie şi sânge. 

Găsiră bălanul şi iapa neagră, încălecară cu viteza vântului şi 
o luară spre ieşirea din grajd. Strigăte furioase umpleau curtea 
cetăţii. Oamenii lui Achard începuseră să răscolească toate 


clădirile şi să-i caute pe atacatori. Nu mai era mult, şi primii ar fi 
şi ajuns la grajduri. 

— Dă-i drumul! strigă Tiessa şi se aruncă în şa. Faun avu 
nevoie de mai mult timp până să se aşeze, în sfârşit, în spinarea 
iepei. leşiră din grajd şi îndemnară animalele spre poarta cetăţii. 

— Stai! strigă cineva. 

Faun nu îndrăzni să se uite peste umăr. Lumina făcliilor trecea 
ca o fantomă pe deasupra zidurilor şi pereţilor de lemn din 
curtea cetăţii. Umbre zvâcneau de peste tot. 

— Voi de-acolo! Staţi pe loc! 

— Hei! strigă Tiessa şi-i dădu pinteni bălanului. Animalul făcu 
un salt înainte, dar construcţiile din interiorul curţii erau prea 
înghesuite pentru a putea galopa spre poartă. Nu puteau decât 
să spere că poarta era ceva mai mult deschisă şi că nu se 
înşelaseră înainte. 

Se auzi un şuierat, apoi Faun fu aproape smuls de pe cal. 
Simţi o lovitură în umărul stâng. În prima clipă, buimăcit de 
durere şi şoc, crezu că în el fusese azvârlită o lance. Se aplecă 
în faţă, foarte aproape de gâtul calului şi izbuti cumva să mâne 
animalul înainte. Nu putea slăbi frâul, pentru a-şi pipăi locul din 
spate, care îl durea rău, şi nici nu era sigur că acolo avea ceva 
înfipt în el. 

— O piatră! Aplecată mult înainte, Tiessa privea îndărăt. 
Cineva are o praştie! 

Faun crezu că lovitura îi sfărâmase omoplatul, dar apoi văzu 
că îşi putea mişca braţul şi durerea începea să mai cedeze. 
Probabil că omul voise să-l lovească în cap. 

S-ar fi putut crede că ej omorâseră străjile? Nu, nu prea. 
Achard poruncise ca nimeni să nu părăsească Hoch Rialt. 

Caii îi purtară spre un colţ din afara traiectoriei proiectilelor de 
piatră, iar acum poarta era chiar în faţa lor. 

Încă treizeci de paşi pe un drum croit între stânci şi clădirile 
din curtea cetăţii. 

Într-adevăr, unul dintre canaturile porţii era deschis. Probabil 
că unul din atacatori se căţărase pe zid şi-şi lăsase tovarăşii să 
intre. 

Zăngănitul săbiilor acoperi tropotul cailor, când nu prea 
departe se dezlănţui o luptă. Între pâlpâitul făcliilor şi lucirea 


oţelului nu se putea desluşi de la prima privire cine împotriva cui 
lupta. O ceată întreagă de oameni fideli brigandului se adunase 
în jurul unui sau a doi inamici. Se auzeau ţipete. Oţelul lovea 
oţel. Şi mai multe strigăte. 

Şi în alte locuri se lupta, departe de poartă. La poalele 
turnului nu mai era acum nimeni, toţi se răspândiseră prin curte 
şi căutau în beznă duşmanii. Faun, care nu arunca decât priviri 
scurte în spate, nu putu să-l descopere nicăieri pe Achard, dar 
nu mai avea timp să cugete dacă era spre binele sau răul lor. 

Un strigăt care le acoperi pe toate celelalte răsună peste 
curte şi fu repetat de mai multe ori. Faun nu înţelese cuvintele. 
Acum era concentrat cu totul asupra porţii. Câţiva bărbaţi o 
luaseră pe jos într-acolo, pentru a închide canatul. Unul li se 
împotrivi cu sabia trasă, un altul fugea pe lângă el cu o secure. 
Nimeni nu părea să ştie sigur cine împotriva cui lupta. Pe feţele 
bărbaţilor se citea sete de sânge, dar şi o derută furibundă. 
Trebuie să fi ştiut ce se întâmplase cu camarazii lor de pe 
creneluri, dar cu siguranţă se şi întrebau dacă, realmente, doi 
saltimbanci puteau fi răspunzători pentru toate acestea. 

Strigătele din turn răsunară din nou, şi brusc lupta de la 
poalele zidului amuţi. O siluetă înarmată îl împinse furios pe un 
tâlhar şi rămase respirând greu în mijlocul mulţimii. Nimeni nu-l 
mai atacă. Luptătorii se pândeau unii pe alţii, dar, în acelaşi 
timp, priveau şi spre turn. 

— Ce se întâmplă aici? şopti Faun. 

Tiessa îşi în frână calul. 

— Aşteaptă! îi strigă lui Faun. 

— Ce? Privirea lui gonea de la ea la poartă. Acum, acolo 
rămăseseră şi bărbaţii care voiau să închidă canatul greu de 
lemn, care era şi acum pe jumătate deschis. 

— Faun - opreşte-te! Bălanul Tiessei dansa agitat pe loc. 

Umărul îi zvâcnea, îl durea capul, totul era durere, dar mai era 
atât de conştient ca să înţeleagă că ea vorbea serios. li cerea 
să-şi ţină calul în frâu! Şi dintr-un motiv pe care el însuşi nu-l 
prea înţelegea, o ascultă. lapa se opri la două lungimi de cal de 
ea şi se învârti pe loc, tropăind. 


Cei doi bărbaţi care tocmai voiseră s-o oprească, aruncară 
securea şi sabia. Erau doar la câţiva paşi de Faun şi Tiessa, dar 
niciunul nu se pregătea să-i atace. 

In sfârşit, Faun recunoscu cine striga. Şi de ce în toată curtea 
cetăţii se potoliseră armele. 

Sus, pe balustrada de lemn din jurul primului etaj al turnului 
de reşedinţă, stătea şoimarul. În mâna dreaptă ţinea sabia. În 
stânga - un copil. 

Achim von Rialt, fiul lui Achard, nu se mişca. Şoimarul îşi 
petrecuse braţul în jurul băiatului şi-l ridicase fără efort, o 
pavăză vie în faţa pieptului său. Apăsa tăişul sabiei de gâtul 
băiatului. 

— Nimeni nu mişcă! strigă el peste curte, atât de dur, încât 
tăie vâjâitul vântului de munte. Achard, ai grijă ca oamenii tăi să 
nu facă vreo greşeală, altminteri fiul tău va muri! 

Din umbra unei clădiri, nu departe de poalele zidului, Achard 
păşi lent, cu mâinile goale întinse în faţă. Urcă precaut câteva 
trepte dăltuite în stâncă şi se opri sub balustradă. 

— Ce vreţi? îi strigă bărbatului de sus, care ameninţa viaţa 
unicului său copil. 

— Vai, nu, şopti Tiessa. Faun auzise când calul lui fugea spre 
calul Tiessei. O clipă, îi fu teamă ca tropotul de pe drum să nu 
fie pentru şoimar un motiv de a omori băiatul. Dar omul din turn 
nu privea spre ei, ci îl fixa pe stăpânul cetăţii. 

— Ce-i asta? îi şopti Faun Tiessei. Cred că sunt în spatele tău. 

Ea dădu din cap. Chipul îi devenise osos, parcă îmbătrânise cu 
mulţi ani. 

— Pentru asta i-au atras pe oamenii din turn. Numai pentru ca 
el să poată înşfăca băiatul. 

Faun se uită peste umăr spre poartă. Lumina aurie a făcliilor 
făcea să tremure contururi pe lemn şi pe ziduri. Nu mai era mult 
până acolo. Puteau să ajungă acolo. Dar dacă acum ei şi-ar fi 
întors caii şi ar fi pornit în goană, şoimarul ar fi omorât copilul? 
Sfinte Dumnezeule, ce aveau cu fiul lui Achard? De ce erau 
reţinuţi de această ameninţare? 

Şi, totuşi, nu se mişcară. Împotriva oricărei raţiuni. Poate că 
dacă le-ar fi rămas ceva timp de gândire... Dar aşa, amândoi nu- 
şi luau ochii de la copilul lipsit de apărare în braţele cavalerului, 


de la tăişul sabiei ţinute la gâtul lui. Faun era bucuros că 
distanţa era atât de mare. Dar nu era nevoie să vadă panica de 
pe chipul băiatului, pentru a o simţi. Fiecare om din curte putea 
s-o simtă. Până şi tâlharii aceia lipsiţi de orice scrupule priveau 
neclintit la şoimar şi la ostaticul lui. 

— Ce vreţi de la mine? strigă iarăşi Achard în sus, spre 
balustradă. De ce năvăliţi în casa mea, îmi omorâţi oamenii și- 
mi ameninţaţi copilul? 

— Tu eşti un nimic, Achard von Rialt. Tu şi banda ta de tâlhari 
nu faceţi doi bani. Bărbatul luă sabia de la gâtul copilului şi făcu 
un semn pe deasupra curţii. Pe ăia doi de acolo îi vreau eu! Şi tu 
o să mi-i dai! 

Aerul din cetate se strânse deodată în jurul lui Faun ca o piele 
strâmtă şi-i tăie respiraţia. Tiessa înţelesese, cu o clipă înaintea 
lui, cum stăteau lucrurile. De fapt, cât de bine îi ştia ea pe 
oamenii aceia? Ea îşi întoarse capul spre el, privirile li se 
încrucişară, dar el abia-şi dădea seama. In toată curtea cetăţii, 
pe vârfurile de stâncă şi printre colibe, luptătorii îşi întorseseră 
faţa spre ei. Achard n-ar mai fi trebuit să dea un ordin. Toţi ştiau 
ce aveau de făcut. 

— Prindeţi-i! răcni stăpânul cetăţii. Aduceţi-i la mine! 

Primii care reacționară fură oamenii care le baraseră calea 
spre poartă. Sabia şi securea tremurau în aer. Se apropiau cu 
paşi mari. Unul vru să apuce frâul iepei, dar Faun îl lovi cu 
călcâiul în faţă şi-l azvârli înapoi. 

Sus, pe balustradă, băiatul începu să plângă şi să dea din 
picioare. 

— Nu! îi strigă Achard şoimarului. Să nu-i faci nimic! _ 

O secundă, cavalerului îi fu greu să ţină copilul care ţipa. Işi 
vâri sabia în teacă, dar băiatul lovea cu mâinile goale şi ţipă şi 
mai tare când se tăie la degete în lama sabiei. 

Achard scoase un urlet, ca şi când lama sabiei l-ar fi rănit 
chiar pe el. Şoimarul înjură şi se împiedică făcând un pas înapoi, 
când copilul se îndreptă cu picioruşele lui mici spre parapetul de 
lemn. 

Se dezlănţuise haosul. 

Peste tot, strigăte şi tropăit de paşi. larăşi clinchet de metal, 
lupta de la celălalt capăt al curţii cetăţii continua. Faun nu mai 


avu timp să se uite într-acolo, căci dintr-o dată el şi Tiessa se 
văzură în centrul agitaţiei, în timp ce din toate părţile veneau în 
goană alţi bărbaţi. 

Bălanul Tiessei se ridică pe picioarele din spate, când un 
bărbat cu secure vru să-l apuce de un picior. Luptătorul se dădu 
înapoi, clătinându-se. Tiessa mână calul înainte. Calul lovi doi 
luptători şi trecu tropăind peste un al treilea. 

Faun se luă după ea. Pretutindeni luceau săbii în lumina 
făcliilor. Acum se arătară şi străjile de la poartă. În loc să închidă 
canatul porţii, ieşiseră pentru a-i prinde pe cei doi fugari, 
desigur în speranţa unei răsplăţi pentru cel ce i-ar fi reţinut. 

— În lături! răcni Faun, nu pentru că i-ar fi păsat de tâlhari, ci 
pentru că era singurul lucru care-i venise în minte şi cuvintele îi 
răsăriseră ca de la sine pe buze. 

lapa gonea în urma bălanului Tiessei. Faun stătea în şa ca 
amorţit, se ţinea strâns de frâu şi vedea apropiindu-se poarta. 
Mai aruncă o ultimă privire cetei de luptători care năvăliseră ca 
un torent în urma lor, apoi din nou spre turn - şi apoi înţelese ce 
se petrecuse acolo. 

Şoimarul îşi pierduse orice răbdare cu ostaticul lui care se 
zbătea. Sabia i-a scăpat din mână, când copilul l-a muşcat de 
antebraţ. S-a poticnit, în faţă, de parapet şi a înjurat. 

Scârbit, a lăsat băiatul să cadă. 

Faun n-a mai văzut cum s-a lovit copilul de stâncă. A auzit 
urletul lui Achard şi a privit înainte spre poartă. Deschizătura i s- 
a părut largă, şi mare, şi întunecată, destul de lată, pentru a 
trece prin ea în galop, dar descoperi o siluetă în argintiu şi 
negru, apărută brusc, ţintind cu arbaleta. Săgeata era 
îndreptată spre Tiessa. Sau poate spre calul ei. 

Fata scoase un şuierat şi, în aceeaşi clipă, ceva se năpusti în 
jos din cerul nopţii, mătură cavalerul cu arbaleta şi se repezi la 
ochii lui. Omul scoase un țipăt, se împletici într-o parte şi lăsă 
liber drumul. Tâlharii fură aruncaţi în lături, trupuri se răsuciră în 
umbră, când cei doi armăsari trecură în goană nebună prin 
deschizătura porţii, afară pe platou, ieşind din lumina aurie a 
făcliilor în întunericul munţilor. 

Tiessa privi înapoi din goana calului. Capul lui Faun se răsuci 
în altă direcţie. Se văzu sclipirea unui stilet, când cavalerul 


smulse cu stânga pasărea de pe faţa sa şi cu dreapta îi împlântă 
arma. Tăişul pătrunse prin penaj şi oase. Şoimul scoase un țipăt 
ascuţit. Aripile i se plecară moi. Cavalerul îl aruncă într-o parte 
şi-şi ţinea urlând mâinile pe orbitele însângerate. O clipă mai 
târziu, lovitura de sabie a unui tâlhar îi spintecă umărul şi 
pieptul. 

— Furtună! urlă Tiessa şi era aproape să alunece din şa, dacă 
Faun nu şi-ar fi împins calul lângă ea, împingând-o în acelaşi 
moment înapoi. 

Ea mai strigă încă o dată, disperată, numele şoimului, apoi 
plecară amândoi, îndepărtându-se de poartă şi de cadavrul 
cavalerului, departe de bărbaţii care năvăleau afară în număr 
tot mai mare, agitau săbiile şi proferau blesteme. Catapulta se 
învârti în cerc, şuierând deasupra capului unui luptător, dar 
proiectilul rată şi dispăru în frunzişul unei coroane de copac. O 
bufniţă îşi luă repede zborul şi se îndepărtă fâlfâind. 

Faun încerca să-şi scoată totul din minte, voia să se 
concentreze numai asupra drumului, asupra întunecimii 
prăpastiei din munte. Tiessa îl pierduse pe Furtună, Achard îşi 
pierduse fiul. Fără îndoială, ceilalţi cavaleri fuseseră hăcuiţi de 
tâlhari, dar deodată i se păru că aude strigătul şoimarului de 
cealaltă parte a zidurilor, atât de pătrunzător şi de ascuţit, ca şi 
când el însuşi ar fi fost o pasăre răpitoare, care-şi ridica pentru 
ultima oară glasul şi-şi croncănea furia. Apoi se stinse şi acest 
sunet, urmat de urletul cavalerului von Rialt, care-i urmărea ca o 
fantomă de-a lungul drumului şi răsuna vibrând când se izbea 
de pereţii de stâncă. 

Cei doi nu vorbeau, nici nu se priveau. Doar strângeau frâiele 
şi coborau în prăpastie, tot mai adânc în întuneric. 

Din noapte se desprinse o siluetă, postată în mijlocul 
drumului. lapa lui Faun era cât pe ce să-l răstoarne din goană. 

— Opriţi-vă! strigă o voce cavernoasă. 

— Elegeabal, şopti Tiessa. Vocea îi sună groaznic lui Faun, dar 
el însuşi nu reuşi să scoată nici măcar un sunet. 

— Aveţi încredere! Bătrânul făcu semn spre o porţiune 
defrişată dintre copaci, o rană în țesutul nopţii. Pe aici! Repede! 


În beznă 


Și astfel intrară pe Via Mala. 

Elegeabal avea o lampă cu ulei şi îi sfătui să coboare de pe 
cai şi să ducă animalele de frâu. Puțin mai târziu înţeleseră şi 
motivul. Ramurile atârnau atât de jos, încât era cu neputinţă să 
treci pe sub ele călare. Chiar şi mergând pe jos erau plesniţi în 
faţă de crengi şi ace de molid. Caii îşi plecau şi ei capetele, 
pentru a evita obstacolele ascuţite. 

Bătrânul îi conducea mereu mai la vale, în unghi ascuţit 
dinspre drumul care se înşira sus pe panta estică a prăpastiei. 
Cărarea folosită de ei abia dacă-şi merita acest nume, şi cu 
siguranţă nimeni care nu era de prin partea locului n-ar fi 
observat că în acest loc era ceva ca o porţiune defrişată prin 
desiş. 

— Achard ştie de acest drum? Faun era bucuros să-şi mai facă 
gânduri şi despre altceva în afară de copii zdrobiţi şi şoimi morţi. 

— Printre oamenii lui sunt unii care ştiu să citească urmele şi 
care se pricep mult mai bine ca mine la Via Mala. Elegeabal se 
aplecă şi-i preveni să nu se lovească de o creangă care atârna 
foarte jos şi pe care în întuneric aproape că nici nu puteai s-o 
observi. Ei cunosc fiecare piatră, fiecare pom de aici. Dar ei ştiu 
doar puţin despre grote, pentru că niciunul din ei nu îndrăzneşte 
să intre în ele, de când au văzut puiul meu de balaur. Acum cu 
atât mai mult, când pământul se cutremură iarăşi. 

Tiessa privea înainte, fără să scoată niciun cuvânt. Faun îşi 
făcea griji din cauza ei, dar în clipa aceea mai important era să 
scape de stăpânul de la Hoch Rialt şi de oamenii lui. 

— Grote? întrebă şovăitor. În plină noapte şi într-un loc ca 
acesta, imaginea unui întuneric şi mai adânc şi a singurătăţii era 
greu de suportat. 

Elegeabal chicoti uşor, şi atunci Tiessa ridică brusc capul. 
Lacrimi de furie şi revoltă sclipeau slab pe obrajii ei. — Băieţelul 
acesta a murit, îl repezi pe bătrân. Nu ştiu ce e de râs aici. 

Tălmăcitorul de vise se opri şi se întoarse spre ei. lapa 
necheză uşor, când Faun o opri brusc. 


— Fiul lui Achard a murit? Dacă înainte Elegeabal părea 
neliniştit, dar nu zguduit, acum vocea lui trăda panică. Ce s-a 
întâmplat exact? 

Faun îi povesti totul, grăbit şi şoptit. După cum a reieşit, după 
începerea atacului Elegeabal fugise din cetate. Chipurile, el 
sperase că şi cei doi vor găsi o posibilitate de a fugi. In realitate, 
se gândi Faun, el se pusese la adăpost în subarboretul de pe 
platou şi avusese norocul necesar, pentru a nu ieşi în calea 
bărbatului cu arbaleta. Probabil că nu fugise pe poartă, ci 
cunoştea un alt drum, secret care ducea din cetate afară. Când 
Faun îi mărturisi presupunerea lui, bătrânul dădu din cap şi le 
explică cum i-ar fi dus şi pe ei pe acelaşi drum afară din cetate, 
dacă nu le-ar fi luat-o înainte atacul prin surprindere. 

— Obişnuiesc să-mi respect promisiunile, mai spuse. Deşi 
moartea micuţului schimbă câte ceva. 

— Nu pentru noi, replică Faun. 

— O, ba da, îl contrazise tălmăcitorul de vise. Ba chiar foarte 
sigur. Fără voi, lucrurile n-ar fi ajuns atât de departe. Achard va 
uri cu patimă pe oricine a avut vreo legătură cu moartea lui 
Achim. Probabil că chiar în clipa de faţă el înarmează o ceată. 

— Nu-şi va înmormânta mai întâi copilul? întrebă Faun. 

Bătrânul sforăi cu dispreţ. 

— Micuţul era zălogul lui Achard, care i-a asigurat puterea 
asupra acestei cetăţi şi a Viei Mala. Toate acestea au aparţinut 
odinioară strămoşilor doamnei Jorinde, soţia lui Achard. Când ea 
s-a împotrivit tot mai mult lui şi acţiunilor sale, el a silit-o să 
meargă cu cruciada asta smintită. Un drum curăţel, ca să scape 
de ea. Căci dacă Jorinde îşi pierde viaţa, Hoch Rialt nu revine 
soţului ei, ci fiului lor - aşa sună legea. Pentru Achard soluţia era 
bună: Jorinde moare odată cu toate celelalte fete, dar el educă 
fiul în spiritul lui şi îl apără ca moştenitor al cetăţii ca pe ochii 
din cap. Oftă. Moartea băiatului schimbă totul. Alt copil nu mai 
există. lar Jorinde a plecat. Asta înseamnă... 

Înţelegând brusc totul, Faun îi tăie vorba: 

— Asta înseamnă că el nu mai are niciun drept asupra Hoch 
Rialt şi a drumului prin Via Mala. Fără vămi şi nicio posibilitate 
de a jefui neguţători şi pelerini. 


— Aşa e. Cele mai apropiate rude ale Jorindei, cărora Achard 
le stă dintotdeauna ca un ghimpe în ochi, se vor lupta pentru 
dreptul imperial şi, la nevoie, îl vor alunga chiar cu forţa 
armelor. 

— El nu poate întreprinde nimic împotrivă? 

— Ba da, spuse Elegeabal. Poate. Dacă Jorinde i-ar dărui un a/ 
doilea fiu, un alt copil, lucrurile ar arăta cu totul altfel. Dar 
Jorinde se află în convoiul Magdalenei, în drum spre Ţara Sfântă. 
Râse din nou, un hârâit lipsit de umor. În aceste minute, Achard 
va jeli mai puţin copilul, cât îşi va blestema propria lui greşeală. 
Are nevoie s-o aducă înapoi pe Jorinde, şi va încerca s-o aducă 
înainte ca ea să se afle la bordul unei corăbii şi să dispară 
pentru totdeauna. 

Tiessa urmărea foarte atentă totul. 

— Atunci el n-o să ne urmărească pe noi, ci pe ea! 

Tălmăcitorul de vise clătină capul în lumina slabă a lămpii cu 
ulei. 

— Partea proastă este doar că mergeţi pe acelaşi drum. 
Achard vă va sufla tot timpul în ceafă şi s-ar putea să vă ajungă. 
Poate chiar aici în prăpastie. 

Pentru o clipă, lipsa de perspectivă a situaţiei lor îl umplu de 
disperare pe Faun. Acum nu numai că trebuiau să încerce să 
ajungă la timp pe Saga şi pe ceilalţi - dar pe urmele lor aveau să 
fie curând şi Achard şi banda lui de ucigaşi. lar stăpânul de la 
Hoch Rialt n-ar uita cu siguranţă cui îi datora tot ce se 
întâmplase. 

— Tu poţi să ne ajuţi? 

— Ca să ieşiţi vii din Via Mala - poate. Dar nu pun mâna-n foc. 
Drumul principal pe care va merge Achard este, în ciuda tuturor 
dificultăţilor, cea mai simplă rută. Se poate să fie şi sigur. Dar 
grotele? Nu putem decât să ne încredem în ele. Acum bătrânul 
nu le mai făcea impresia că se amuză, insuflându-le teamă. 
Probabil că tocmai realiza în ce se lansase. 

— Ce trebuie să facem acum? întrebă Faun. 

— Prin grotele balaurului, căutătorii de urme ai lui Achard nu 
ne vor urmări, în caz că sunt atât de grăbiţi, cum cred eu. 

— Asta nu-mi place, observă Tiessa. 


— Şi aşa e bine. Tălmăcitorul de vise zorea la vale. Poate că 
asta te face mai prudentă şi eşti mai atentă ca gloaba ta să nu 
mai sfărâme atâtea crengi ca până acum. Chiar dacă ei nu ne 
vor urmări în grote, cine ştie dacă nu le va veni ideea de a ne 
ajunge mai înainte. 

Tiessa se uită îngrozită înapoi, dar Faun scutură capul încet. 

— Lasă-l să vorbească! Dacă ei merg pe urmele noastre, ne 
vor găsi, indiferent dacă dau de crengi rupte sau nu. 

In timp ce mergeau mai departe, ea îşi liniştea în şoaptă 
bălanul, şi chiar se părea că animalul se mişca acum cu o 
precauţie mai mare prin desiş. Lampa cu ulei a lui Elegeabal 
dansa în întuneric în sus şi-n jos, dar omul nu-l mai puteau 
vedea. 

— Ar fi trebuit mai întâi să-şi îngroape băiatul, murmură 
Tiessa şi-şi şterse cu dosul mâinii obrajii, atât de iute şi cu atâta 
furie, de parcă era supărată că nu-şi poate stăpâni mai bine 
sentimentele. Asta ar fi trebuit să facă, într-adevăr. 

Faun nu spunea nimic, privea doar înainte şi-şi iuţea paşii. 

XXX 

— Linişte! 

Brusc, Elegeabal apăru iarăşi lângă ei. În jur doar întuneric, 
doar printre vârfurile molizilor luna ţesea o reţea de lumină 
cenuşie. Din ea mai nimic nu pătrundea până la pământ. Acum 
panta era atât de abruptă, încât ei nu mai puteau merge în linie 
dreaptă în jos, ci trebuiau să se mişte aproape în zigzag, 
aproape paralel cu albia râului. Cailor le era greu să găsească 
un punct sigur pe care să calce. Murmurul apei urca spre ei din 
fundul râpei, dar ei nu puteau vedea nimic din firavul afluent al 
Rinului, care în drumul său de la izvoare tăiase în stâncă din 
vremuri imemoriale Via Mala. 

— Tropot de copite, şopti Tiessa. Sus, pe drum. 

Faun strânse buzele. Aşadar, Achard şi oamenii lui o porniseră 
deja la drum, mult mai curând decât crezuse el că se poate. 
Elegeabal ridică lampa şi, la lumina ei, duse un deget la buze. Le 
făcu semn să-l urmeze fără un cuvânt. 

În spatele lor se auziră lătrături, mult mai sus, pe povârniş. 


Tiessa îl privi peste umăr pe Faun, trecând lângă calul ei. 
Acum el n-o mai vedea decât ca pe o siluetă în faţa luminii 
lămpii din fruntea micului convoi. 

Susurul apei se auzea tot mai tare, dar Faun îşi dădu seama 
că atinseseră punctul cel mai adânc al prăpastiei abia când 
bălanul Tiessei pleoscăi în apă. Pietrele din apă şi grohotişul îi 
zgâriau copitele. 

— Pe celălalt mal! strigă cu glas înăbuşit Elegeabal. 

— Poate că în apă câinii ne vor pierde urma, spuse Faun. 

Bătrânul scutură din cap. - Nu şi câinii blindaţi ai lui Achard. 

— Ce sunt câinii blindaţi? întrebă Tiessa. 

— Pun rămăşag că tu nu îi vezi cu propriii tăi ochi. 

Hămăitul atinsese un nou punct culminant - sunt cel puţin 
trei, dacă nu chiar mai mulţi, se gândi Faun înfiorându-se, când 
încetă pe neaşteptate. 

— Mai repede, şuieră tălmăcitorul de vise şi o luă grăbit 
înainte prin apă. Torentul îi prinsese tivul veşmintelor, dar el îşi 
tinu, clătinându-se, echilibrul şi, sprijinit în toiag, se lupta cu 
apa. In cealaltă mână ţinea ridicată lampa cu ulei, care se tot 
legăna. Râul le ajungea aproape până la şolduri. Tiessei - chiar 
până la burtă. 

Faun se uită împrejur, dar din cauza întunericului de pe mal 
nu putea desluşi nimic. Panta şi stâncile de deasupra erau o 
masă neagră compactă, fără contur. 

— Nu mai latră. Poate că s-au îndepărtat. 

— Nu, spuse gâfâind Elegeabal. Câinii blindaţi amuţesc când 
au luat urma. Se furişează spre pradă. 

Unul dintre cai necheză strident, adulmecând ceva ce îl 
speria. 

— Sunt foarte aproape, strigă tălmăcitorul de vise. Acum nici 
nu se mai străduia să-şi înăbuşe glasul. 

Dintre ei, Tiessei îi era cel mai greu să se lupte cu torentul. 
Deşi aici albia râului era destul de lată şi mai lua mult din forţa 
apei care ţâşnea din munţi, ea era mereu în pericol de a fi 
răsturnată. Până la urmă, urcă în şa, lăsându-se purtată de 
bălanul ei. Calul îşi croia drum prin apă. 

„Câinii nu pot veni după noi, îşi zicea Faun. l-ar târî apa”. 


Dar Elegeabal tot înainta zorit şi nu se uita după ei, de parcă 
însuşi diavolul îi sufla în ceafă. Se auzi un urlet scurt, apoi iarăşi 
linişte. Lui Faun i se păru că aude voci de bărbaţi dinspre mal, 
dar când privi înapoi, nu văzu decât întunericul. Poate că se 
înşelase. Apa trebuie să fi acoperit orice sunet. 

Ajunseră pe cealaltă parte şi începură să se târască în sus, pe 
o pantă cu grohotiş abruptă. Din cauza încălţărilor lor ude erau 
mereu în pericol să alunece pe şist, şi chiar şi caii mergeau cu 
greu. Pe partea aceasta, malul era luminat de o lună palidă, 
care privea cenuşie peste vârfurile de la răsărit. Sus de tot, pe 
peretele înclinat, erau nişte molizi întunecaţi, între ei ieşinduri 
crăpate se plecau mult deasupra hăului. O clipă, lui Faun i se 
păru că se cutremură pământul, dar puse totul pe seama 
epuizării lui şi pe lupta pentru păstrarea echilibrului. 

Tiessa cobori din şa. Părul ei blond se lipise de spate ca un 
evantai din şuviţe ude. 

— Mai departe, haideţi! ceru Elegeabal. Vin! 

Tiessa şi Faun priviră înapoi peste apa, care, după câţiva paşi, 
se contopea cu întunecimea malului opus. Acolo încă nu se 
vedea nimic. Nicio haită de câini. 

Tălmăcitorul de vise urca printre molizi pe o pantă scurtă. 

— Sunt în urma noastră. Grăbiţi-vă! 

Brusc, era indiferent dacă îşi puteau vedea urmăritorii sau nu. 
Panica din glasul bătrânului îi mâna înainte. Faun se înecă cu 
propria răsuflare, se împiedică, se luptă mai departe. 

Dincolo de molizi, totul se cufundase din nou în umbră. Nu 
puteau decât să-şi închipuie peretele de stâncă abrupt, care se 
înălța în faţa lor. Bizarele ieşinduri de stâncă, sus de tot, se 
împingeau în aşa fel deasupra râpei, încât, pentru un moment, 
lui Faun i se păru că se şi aflau în grotele de care le vorbise 
Elegeabal. 

Dinspre malul râului pătrundeau până acolo, sus, pleoscăituri 
şi lipăit, care se deosebeau de susurul egal al apei. Elegeabal 
avea dreptate. De acolo se apropia ceva. 

Tălmăcitorul îi duse în grabă de-a lungul poalei peretelui de 
stâncă şi ocoli un masiv bloc eratic. Deodată, lumina lămpii lui 
cu ulei căzu pe o deschizătură în stâncă. Marginile ei străluceau 


mat în lumina flăcării, un cadru roşu-gălbui şi colţuros în jurul 
siluetei lui Elegeabal. 

— Aici e! oftă adânc bătrânul. Atenţie! Solul e înclinat. 

Îl urmară prin intrarea în grotă, şi chiar trecând pragul acestei 
împărăţii subterane, Faun simţea că ceva se apropie de ei din 
spate. Poticnindu-se, cu buzele strânse, îl urmară pe Elegeabal 
în inima muntelui. Faun uitase de mult de amuleta pe care le-o 
dăduse Elegeabal, dar Tiessa o scoase acum de sub tunica de 
piele şi o strângea în pumn. Deodată se auzi un scheunat, urmat 
de un răpăit de pietre. In acelaşi moment - sau poate cu o 
miime de secundă mai înainte? -, pământul se cutremură din 
nou. lar de data aceasta, Faun era absolut sigur că zguduitura 
nu era doar o închipuire a lui. 

Caii înţepeniră de groază şi de uluire. 

— Nu vă opriţi! strigă agitat Elegeabal. 

— Muntele se prăbuşeşte! i-o întoarse Tiessa. 

Bătrânul nu mai răspunse. Lumina lămpii lui cu ulei se plimba 
de-a lungul pereţilor unui tunel întortocheat, doar ceva mai lat 
ca o circumvalaţie. 

Faun avea senzaţia că inspiră praf, dar era prea întuneric 
pentru a putea spune cu siguranţă dacă din tavan se cernea, 
într-adevăr, pământ sau piatră. 

— Vino, îi şopti Tiessei. El are dreptate. Afară sunt câini! 

Traseră şi smuciră caii pentru a-i face să pătrundă mai adânc 
în grotă. Câinii erau, probabil, ţinuţi în lesă, altminteri de mult i- 
ar fi ajuns. Aşa însă îşi târau stăpânii după ei, dar terenul fiind 
atât de dificil, aceştia nu înaintau mult mai repede decât cei trei 
fugari. 

După douăzeci sau treizeci de paşi, tunelul înclinat se lărgea, 
formând un fel de bulă în rocă, aproape o grotă rotundă, 
dinaintea căreia trona un bloc de piatră înalt până la piept. Nu 
era mult mai lat decât un trunchi de pom solid, doi oameni l-ar fi 
putut cuprinde fără greutate. Colţurile i se rotunjiseră, fuseseră 
şlefuite de-a lungul anilor, părţi întregi din el se sfărâmaseră. 
Capătul de sus consta dintr-o adâncitură, o tavă de jăratic stinsă 
de multă vreme. Cu toată panica, Faun simţi aura vrăjită a 
acestei grote. In pereţii ei erau basoreliefuri, unele distruse, 
altele uluitor de bine conservate. Cel mai bine păstrat era un 


taur cu picioarele din faţă frânte; un bărbat era aplecat asupra 
lui şi avea pumnalul îndreptat spre gâtul lui. 

— Amuleta, şopti Tiessa şi strânse şi mai mult în pumn 
pandantivul. Un taur la fel ca acesta. 

— Un templu roman al lui Mithra. Vocea lui Elegeabal trăda 
nerăbdare. Făcu semn spre o deschizătură în spatele unui altar 
de foc, pe care, la prima vedere, Faun o luă drept un loc 
întunecat din rocă. Pe lângă el. 

Acum, de la celălalt capăt al tunelului se auzeau voci, 
distorsionate de ecoul straniu, care întărea fiecare sunet aici, 
jos. Râcâituri şi foşnete şi, ce era şi mai rău, o respiraţie 
sacadată, lacomă. 

Cei trei înaintară în grabă şi mai mult în munte, prin 
crăpătură. Spre mirarea lui Faun, caii îi urmau fără nicio 
împotrivire, desigur pentru că şi ei adulmecaseră haita de câini. 

Tiessa era chiar în spatele lui Elegeabal. 

— Ce sunt câinii blindaţi? întrebă ea în şoaptă. 

— Câini lup uriaşi, pe care Achard îi dresează ca pe puii de lup 
şi pe urmă îi lasă luni de zile liberi să bântuie prin Via Mala. 
Nimeni nu ştie exact ce se întâmplă cu ei acolo. Dar puţinii care 
mai târziu se lasă prinşi din nou sunt schimbaţi. Par şi mai 
masivi decât înainte şi mai musculoşi. Dinţii lor sunt mai lungi şi 
ochii parcă sunt morţi. lar blana lor are o crustă care seamănă 
cu cheratina. Apa n-o poate dizolva şi e nevoie de o sabie 
ascuţită pentru a pătrunde prin ea. 

— Şi ce se întâmplă cu cei care nu sunt prinşi? întrebă Faun, 
încercând să-şi abată atenţia de la înfiorătorul respirat şuierat. 

— Unii dispar, pur şi simplu. Unii îşi pierd minţile şi se 
strecoară prin găuri şi crăpături ca să moară acolo. Unii sunt 
chiar omorâţi când se întâlnesc cu luptătorii lui Achard. Dar nu 
rareori se întâmplă invers. Unii bântuie liberi ani de zile prin 
prăpastie, chiar dacă nimeni nu i-a văzut. Se prea poate ca nu 
toți călătorii pierduţi fără urmă în munţi să-şi datoreze soarta lui 
Achard. 

— Poate că se rătăcesc în grote, spuse Faun şi imediat îşi dori 
să nu fi spus aceste cuvinte. 

Mişcările Tiessei erau din ce în ce mai ţepene. El însuşi simţea 
o ameţeală paralizantă. Lampa cu ulei smulgea întunericului 


doar o mică bucată de sol. Ce era mai departe rămânea nesigur. 
Grota era mult prea vastă. In afară de spaţiul de la intrare, 
lumina nu ajungea până la pereţi. 

— Putem baricada crăpătura? Faun privi în jur, căutând 
deschizătura prin care intraseră în grotă. 

Elegeabal ridică lanterna deasupra capului. 

— Aici nu e nimic care să-i oprească. Dar câinii ar fi fost de 
mult aici, dacă cei care-i ţin în lesă i-ar fi lăsat liberi. Probabil că 
hăitaşii stau chiar la intrarea în grotă şi se ceartă cu căutătorii 
de urme. Dacă avem noroc, asta o să mai dureze. În cazul în 
care el ar fi vrut să-i liniştească astfel, şi-a dat prea puţin 
osteneală: din intonaţia lui răzbătea o frică de moarte abia 
stăpânită. 

— De ce s-ar certa? întrebă Tiessa. 

— Niciun îngrijitor de câini nu-şi vede cu plăcere animalul 
dispărând pe veci în aceste grote. Nici măcar câinii blindaţi. lar 
hăitaşii sunt oameni ciudaţi. Padocurile câinilor sunt jos în râpă, 
acolo unde o cărare secretă duce de la platou în jos, în Via Mala. 
Achard nu vrea să-i aibă sus, în cetate, iar ceilalţi bărbaţi îi 
mulţumesc pentru asta. 

Dar hăitaşii îşi iubesc animalele într-un fel propriu, dement, şi 
cei mai mulţi dintre ei locuiesc cu ei în colibe jos, în râpă. Se 
poate ca locul acesta să nu schimbe numai animalele, ci şi 
oamenii, care trăiesc zi de zi între pereţii de stâncă. 

— Atunci îmi place şi mai mult aici, jos, mormăi Faun. 

Elegeabal clătină din cap. 

— Eu însumi am fost atât de des aici - şi mintea mi-a rămas 
aceeaşi. 

Faun şi Tiessa schimbară între ei o privire. 

În spatele lor, dincolo de templul păgân părăsit se auzi un 
urlet. 

— Se pare că s-au hotărât, spuse Faun. 

Ochii Tiessei se măriră. Cât ai respira de două, trei ori, toţi trei 
erau atenţi la orice zgomot din depărtare. Făsâitul, zgăriatul şi 
respiratul iute şi sacadat se auzeau tot mai tare, deformate de 
multe ori şi aruncate înapoi de roca umedă. 

— Da, îngână Elegeabal. Vin! 


Se puseră repede în mişcare. Solul era oarecum plat şi 
tentaţia de a urca pe cai - ademenitoare. Dar apoi, dintr-odată, 
în faţa lor se căscă o groapă, care nu se formase în mod natural, 
ci fusese ciocănită grosolan în stâncă. 

— Ce e asta? spuse Faun cu răsuflarea tăiată. 

— Şantierul meu arheologic, replică Elegeabal. Lumina lămpii 
cu ulei scoase la iveală o margine cioplită grosolan, dar nu 
ajungea destul de departe, pentru a putea fi văzut şi solul 
grotei. Nici partea opusă nu putea fi uşor desluşită, era doar o 
licărire foarte slabă, bănuiala unei roci masive. Aici am scos din 
rocă oasele pietrificate ale puiului de balaur... Haide mai 
departe, spre stânga! 

Mergeau grăbiţi de-a lungul marginii şi se aşteptau să fie 
atacați din întuneric în orice clipă. Câinii blindaţi nu lătrau, dar 
respiraţia lor pripită se auzea clar şi părea să vină din toate 
părţile. Cu toate acestea, Faun presupunea că ei încă n- 
ajunseseră la marea grotă, ci mai degrabă cercetau templul din 
peşteră. Nu mai era mult până să se arate prin crăpătură. 

— Acum, la dreapta! comandă Elegeabal. 

Faun crezuse că aici era capătul cavernei, dar aceasta era o 
concluzie falsă. În schimb, în acest loc o punte de lemn ducea 
peste groapă, de fapt, doar două scânduri, legate provizoriu 
între ele cu câteva bucăţi de funie. Nu existau nici bare de 
balustradă şi nici capetele nu erau ancorate în piatră. 

— Cum o să trecem caii dincolo? întrebă Tiessa. 

Tălmăcitorul de vise ridică din umeri, iar lumina era şi ea când 
sus, când jos. 

— Daţi-vă osteneală! 

Asta şi făcură. Tiessa fu prima care îl urmă pe Elegeabal, 
mergând cu spatele, ca să-i poată vorbi calului. Acesta o urmă, 
într-adevăr, pe punte după ce tropăi şi sforăi de câteva ori. Puțin 
mai târziu, cei doi erau pe partea cealaltă. 

Acum era rândul lui Faun. Nu prea avea experienţă cu caii şi 
începuse să se împace cu ideea de a trebui să lase acolo 
animalul. Dar chiar când smucea frâul, pentru a conduce iapa 
îndărătnică pe puntea de scânduri, Tiessa se întoarse, îi luă din 
mână frâul şi făcu pentru a doua oară aceeaşi minune. Câteva 
secunde mai târziu, calul se linişti şi o urmă peste groapă. Faun 


aşteptă nervos, până ce perechea ajunse dincolo, înainte s-o 
pornească şi el pe scândurile care se clătinau şi scârţâiau. 

Tocmai făcuse vreo doi paşi, când din spate se auzi un mârâit 
şi un pufăit înfiorător. Nu mai avu timp să se întoarcă, pentru că 
în aceeaşi clipă ceva făcu un salt lung, lovindu-l între omoplaţi, îl 
împinse înainte şi apoi în jos, în groapă. In cădere corpul îi fu 
zgâriat de gheare, îl învălui o răsuflare puturoasă, colții se 
înfipseră, apoi băiatul şi câinele căzură împreună pe solul 
stâncos şi crăpat, surprinşi în egală măsură de prăvălirea 
abruptă. 

Undeva deasupra, Tiessa şi Elegeabal strigau în acelaşi timp, 
caii nechezau şi tropăiau pe loc. Faun se rostogoli într-o parte. 
Elegeabal îl strigă pe nume, se aplecă în faţă şi, cu braţul întins, 
clătină lampa deasupra marginii, pentru ca lumina să cadă până 
pe fundul gropii stâncoase. Aceasta nu era prea adâncă, avea, 
poate, o lungime de un om şi jumătate, dar era destul pentru ca 
Faun să nu poată ieşi de acolo de jos. 

Dar unde era câinele blindat? 

In panică, Faun se târâse înapoi, spre perete. Solul era 
neregulat şi brăzdat de urmele ascuţite ale săpăturilor. Tiessa îl 
striga pe nume, în timp ce ceilalţi câini îşi arătau colții, 
patrulând pe marginea stâncii şi neîndrăznind să calce pe 
scândurile care se clătinau. Văzuseră cum dispăruse în abis 
tovarăşul lor de haită şi mintea lor era destul de vicleană, 
pentru a nu mai risca în acelaşi fel. Totodată, nu mai era decât o 
chestiune de timp, înainte de a-şi da seama că puteau ocoli 
groapa, dacă o luau destul de mult la dreapta sau la stânga. 

Privirile lui Faun alunecau înjur. Tremurând, se împingea cu 
spatele pe perete în sus. Bocceaua îl împiedica, ameninţa să se 
roadă, frecându-se. Era nesigur pe picioare. Inima îi bătea atât 
de repede, încât îl durea pieptul şi, căzând, îşi făcuse mai multe 
răni. 

În faţa lui se târa câinele blindat prăbuşit, pândind din umbra 
scării de lemn, un colos negru, al cărui corp apărea în lumina 
slabă a lămpii. Blana lui era încleiată cu ceva care semăna cu 
coaja de copac. Suprafaţa era crăpată în multe locuri; mustea 
acolo unde animalul se scărpinase sau muşcase, pe jumătate 
înnebunit de mâncărime. Ochii înlăcrimaţi luceau într-un alb 


cadaveric, iar colții scrâşneau ca nişte oase goale, atunci când 
maxilarele se frecau unul de altul într-un rânjet. 

Faun trase pumnalul. Arma îi părea ridicolă în comparaţie cu 
forţa ucigătoare a bestiei negre. Câinele se târa spre el, cu burta 
aproape lipită de sol şi spinarea încovoiată, gata de atac. 
Suflarea lui se întreţesea cu mărâitul şi rânjetul animalelor de 
sus, de pe marginea stâncii. 

Prin aer zbură o piatră care lovi capul câinelui din groapă. 
Colosul ridică capul şi se repezi cu colții în gol. Căzătura îl 
buimăcise şi trăgea după el unul din picioarele din spate. Tiessa 
mai luă o piatră şi ţinti între omoplaţi. Acolo ricoşă de pe crustă 
şi alunecă zornăind. 

— Mai multe pietre! îi strigă Tiessa lui Elegeabal. Bătrânul 
puse lampa pe marginea gropii şi dispăru în întuneric. Acum 
lumina şi umbrele alternau, în jurul lui Faun întunericul era tot 
mai adânc. Câinele era din nou doar un contur uriaş, duhnind şi 
pufnind. Acum, îşi îndreptase iarăși atenţia asupra omului prins 
împreună cu el aici, jos. 

Faun nu scotea un sunet. Sprijinit cu spatele de peretele 
cioplit grosolan, ţinea pumnalul fără a îndrăzni să se mişte, 
pentru a nu asmuţi şi mai tare animalul. 

— Atenţie! strigă sus tălmăcitorul de vise, şi imediat după 
aceea două alte pietre zburară în groapă. Una din ele, mare cât 
pumnul unui bărbat, lovi câinele în ochi. Cealaltă îl lovi în bot. O 
clipă, bestia îl abandonă pe Faun, sări clătinându-se spre 
peretele de stâncă şi încercând zadarnic să-i înhaţe pe Tiessa şi 
Elegeabal. Timp de câteva secunde, rămase în picioare, cu 
labele din faţă sprijinite pe perete, apoi piciorul din spate rănit 
se îndoi. Un lătrat furibund şi chelălăieli îi ieşeau din gâtlej. 

Faun se aruncă în faţă. Înfipse pumnalul cât putea de tare în 
flancul blindat. Tăişul ricoşă, zgârie suprafaţa şi pătrunse printr- 
una din rănile deschise, pe care animalul şi le făcuse singur, în 
nebunia lui. Fălcile puternice clănţăniră aproape de faţa lui 
Faun, câinele se prăbuşi într-o parte, se rostogoli o dată şi 
încercă să se pună din nou pe picioare. Pumnalul era înfipt între 
coaste. La fiecare mişcare, ochii albi ardeau şi trasau circuite 
luminoase prin întuneric. O clipă, Faun simţi o milă cumplită. 
Achard făcuse din câine ceea ce era, câinele n-avea nicio vină. 


Apoi trebui să se pună şi el în siguranţă şi făcu, împleticindu-se, 
un salt. Câinele începu să urle. Incercă să ajungă cu botul la 
obiectul care-l înţepa, se roti în cerc, nebun de durere, şi se 
prăbuşi din nou. De data aceasta rămase, zvâcnind, pe o parte, 
cu limba atârnându-i din botul căscat, răsuflarea pripită se 
stinse. 

Faun făcu încet un pas spre animal. 

— Ce faci acolo? răcni de sus Elegeabal, şi imediat, de pe 
cealaltă parte, câinii răspunseră cu un lătrat. La o parte! 

Dar Faun nu-l asculta. Se lăsă în genunchi, lângă trupul fără 
viaţă. Ca în transă, întinse mâna şi o trecu pe deasupra flancului 
câinelui. Coşul pieptului nu se mai mişca. Faun ar fi vrut să urle, 
nu de frică pentru viaţa sa ori pentru că îi părea rău de toate. 
Câinii îi fuseseră întotdeauna dragi, iar acum îl ura pe Achard 
pentru ceea ce le făcuse acestor animale. 

— Faun! 

Privi în sus, spre Tiessa, printr-un văl de lacrimi. Ea tocmai 
trăgea de scânduri, pentru a face să se prăbuşească scara pe 
partea câinilor. Elegeabal se aplecase s-o ajute. 

— Bagă de seamă! strigă ea, când capătul scării de scânduri 
alunecă şi se rupse, căzând în spatele lui Faun. Dar sus, 
rămăsese prins în dreptul Tiessei şi forma un fel de pantă. Urcă! 

Acum mârâitul şi lătratul câinilor era asurzitor. Faun trebui să- 
şi limpezească într-un fel mintea, să se silească să-şi facă o idee 
clară. Dar în loc de aceasta, rămăsese îngenuncheat lângă 
animalul mort şi simţea în mod ciudat că pluteşte, undeva între 
tristeţe şi şoc. 

— Faun! strigă din nou Tiessa cu o voce furioasă. O să 
găsească drumul încoace. Trebuie să plecăm! 

Faun se ridică, şovăi, se aplecă din nou şi trase pumnalul din 
leşul câinelui. Şterse sângele şi vâri arma la loc. Apoi se căţără 
în patru labe pe scândurile înclinate. 

Făcuse jumătate de drum, când în spatele lui doi câini şi-au 
pierdut răbdarea şi au sărit în groapă, scheunând furioşi. Tiessa 
scoase un strigăt. Elegeabal răcni ceva ce Faun nu înţelese. 
Mâărâituri şi zgârieturi se auzeau tot mai aproape. 

Tiessa îl prinse de braţ şi-l trase în sus, pe ultima bucată a 
pantei. Faun căzu pe o parte şi o trase şi pe ea, în vreme ce 


Elegeabal apucase cu amândouă mâinile capătul scării şi o 
trăgea peste margine, tocmai la timp, înainte ca animalele s-o 
poată lua pe acelaşi drum. Scândurile căzură cu un trosnet pe 
fundul gropii. Lătratul furibund al câinilor atinse un nou punct 
culminant, se aruncau ca turbaţi pe peretele stâncos. Dar 
groapa era prea adâncă, câinii nu reuşeau să iasă din ea. Beţi 
de sânge, alergau înainte şi înapoi, săreau întruna în sus pe 
stâncă sau îşi adulmecau semenul mort. 

Caii dansau pe loc, agitaţi, iar Faun abia acum înţelese cât de 
puţin mai lipsise până să străbată drumul. Lătratul câinilor îi 
speriase groaznic, putuseră să perceapă furia aţâţată a acestor 
creaturi. 

Câteva clipe mai târziu, cei trei erau din nou la drum, urmau 
lumina lămpii lui Elegeabal şi încercau să ignore cutremurele 
care se repetau tot mai des. 

— O să fim îngropaţi, aici jos, şopti Faun. 

— Nu, dacă am ajunge la timp la o ieşire, îl contrazise 
tălmăcitorul de vise. 

— Mai ştii una? 

— Desigur. 

— Cât de departe este de aici? 

Pământul se cutremură, şi unul dintre cai se ridică speriat pe 
picioarele dinapoi. Tiessa avu norocul să scape de copitele din 
faţă, care se agitau. Dar imediat după aceea Tiessa avu din nou 
calul sub control, îl liniştea şoptindu-i în ureche şi îi mângâia 
pata albă de pe frunte. 

— Mai e o bucată, răspunse vag tălmăcitorul de vise, iar felul 
în care spusese „o bucată” nu lăsa nicio îndoială că mai aveau 
în faţă un marş lung. 

Lătratul câinilor prinşi îi urma, răsunând prin puțuri şi largi 
spaţii stâncoase. 

— Trebuie să trecem prin sala balaurului mare, spuse 
Elegeabal, când tocmai urcau o rampă. Copitele cailor zgâriau 
scoarţa solului şi amenințau să alunece la vale. 

Acum mergeau mai tăcuţi. Uneori mai izbucnea lătratul 
câinilor, ceea ce putea să însemne fie că animalele rămăseseră 
într-adevăr prinse înăuntrul gropii, fie că luaseră din nou urma 


victimelor lor. Cel puţin caii păreau să nu-i simtă, ceea ce le 
dădea o speranţă. 

Aici, jos, aerul era rece şi mirosea a piatră udă. Muntele se 
cutremură iarăşi, şi de data aceasta au fost atât de violent 
zguduiţi, încât Elegeabal alunecă şi căzu, scoțând un țipăt. 
Tiessa sări şi prinse lampa, înainte ca ea să se stingă sau să se 
poată sparge. Bălanul protestă cu un sforăit, când stăpâna lui îi 
dădu drumul, dar în rest rămase liniştit. Fata îl ajută pe bătrân 
să se ridice şi-i întinse băţul. 

— Mulţumesc, murmură acesta şi apucă din nou lampa. Nu 
mai e mult. 

Puțin mai târziu, treceau printr-o deschizătură, aproape ca o 
poartă, care ducea afară, într-o galerie naturală. De cealaltă 
parte a marginii stâncii, era o prăpastie neagră. Lumina lămpii 
păli tulbure în neant. 

— Ce-i aici? şopti Faun. 

În interiorul stâncii se auzeau bubuituri şi scârţâitori, ca şi 
când nişte uriaşi ar fi mărşăluit pe deasupra vârfurilor. 

— Aceasta, spuse solemn tălmăcitorul de vise, este sala 
marelui balaur. De aici nu mai e mult... nu foarte mult, adăugă. 

Tiessa se apropie prudentă de prăpastie, cu dreapta se ţinea 
strâns de frâul calului şi privea în jos. 

— Cât e de adâncă? 

— Destul de adâncă pentru a-ţi rupe gâtul, spuse supărat 
Elegeabal. Vino de-acolo! 

Muntele se mai scutură o dată şi acum aruncă în jos spre ei 
pietricele minuscule ca grindina. 

— Repede! comandă bătrânul, şi amândoi îl urmară fără 
niciun cuvânt de împotrivire. 

Elegeabal îi conduse spre stânga. Galeria, de fapt doar un 
platou neregulat mergând de-a lungul peretelui stâncii, măsura 
în locul cel mai lat patru sau cinci paşi. Apoi se îngusta atât de 
mult, încât Faun şi Tiessa erau îngrijoraţi din cauza cailor. 
Animalele trebuie să fi simţit cât de mare era pericolul, căci 
alergau neobişnuit de disciplinate în urma celor doi. Niciunul nu 
s-a temut sau nu s-a împotrivit să meargă mai departe. 

În lumina lămpii, se conturau acum mereu nori de praf, care 
se scuturau de sus, coloane mişcătoare în întuneric, însoţiţi de 


răpăieli, care răsunau aproape ca o răsuflare. Faun trimise în 
beznă o rugăciune scurtă, pentru a alunga un cutremur mai 
puternic. Mai ales în locurile înguste ale galeriei de stâncă nu 
exista niciun punct de sprijin, niciun un spaţiu liber între ei şi 
adâncurile nesigure. 

— De fapt, sala este un fel de put, mai larg decât curtea 
cetăţii de la Hoch Rialt, explica Elegeabal, dar vorbea atât de 
încet, încât Faun trebuia să se străduiască pentru a-l înţelege. 
Balaurul zace jos, pe fundul sălii. Cât de înalt este tavanul nu 
ştie nimeni. Atât de departe nu ajunge nicio lumină de făclie. 

Pereţii sfârşeau într-o rotunjime naturală. Puţin mai târziu, 
galeria se lărgea, devenind o mică platformă. Probabil că 
Elegeabal fusese ajutat de oamenii lui Achard când ridicase aici 
o construcţie ameţitoare din bârne şi funii, care fusese lăsată în 
jos cu un coş de transport. Impletitura în formă de cupă era pe 
jumătate atât de mare ca o barcă cu rame şi, în cel mai bun caz, 
oferea locuri pentru doi oameni. 

Cu toate artezienele de praf şi piatră sfărâmată, Faun simţea 
dorinţa absurdă de a arunca o privire asupra fundului grotei. 
Puiul de balaur din atelierul tălmăcitorului de vise fusese 
gigantic şi îi era greu să-şi imagineze osemintele unei creaturi 
care era incomparabil mai mare. 

Galeria continua de cealaltă parte a platformei. Faun şi Tiessa 
voiau să ajungă cât mai repede mai departe. Dar bătrânul se 
opri la scripete şi iscodi adâncurile. In vocea lui se simţea 
regretul. 

— Dacă, într-adevăr, aici se prăbuşeşte totul, el va fi îngropat 
acolo, jos. 

— Dacă, într-adevăr, aici se prăbuşeşte totul, noi suntem 
morţi, observă Faun. _ 

— Fugiţi mai departe! Elegeabal nu se mişca din loc. Incă 
cincizeci de paşi, apoi veţi da de un perete de stâncă cu o 
crăpătură. Vă va scoate afară. Trebuie să-l urmaţi. 

Faun şi Tiessa schimbară între ei o privire. 

— Dar vii şi tu, spuse Tiessa. 

Tălmăcitorul de vise le ţinu lampa în faţă. 

— Ţineţi-o. Eu rămân. 

Faun tresări. 


— Ţi-ai pierdut minţile? 

O bucată de piatră mare cât un cap se făcu fărâme pe drum, 
lângă ei, la nicio lungime de om. Caii se speriară. Câteva clipe, 
fură cu toţii învăluiţi în praf. Din adânc răsună zgomotul altor 
lovituri. Ceva se spărgea. Brusc, de jos urcă o duhoare. Pucioasă 
- şi încă altceva. O dulceaţă grea, ameţitoare. 

Elegeabal tuşi. 

— Muntele va sparge balaurul în bucăţi. Rămân cu el. 

— Nu, spuse categoric Tiessa. N-o să faci aşa ceva! Nu te 
lăsăm aici! 

Faun ştia că, la o adică, nu aveau de ales. Dar mai ales nu 
rămânea timp de discuţii. Îl apucă de braţ pe Elegeabal şi-l trase 
după el. Tiessa îi luă bătrânului lampa şi porni înainte. 

— Daţi-mi drumul! spuse Elegeabal. Eu ştiu exact ce fac. 

— Desigur. Faun îl trase, pur şi simplu, pe tălmăcitorul de vise 
după sine, ceea ce se dovedi a fi şi mai greu când galeria se 
îngustă din nou. 

Elegeabal protesta, caii dansau în loc speriaţi, iar Faun se 
străduia din răsputeri să nu se prăbuşească peste margine, 
împreună cu iapa lui şi bătrânul. Duhoarea le tăia respiraţia şi le 
înceţoşa minţile. Răcneau cu toţii în acelaşi timp, când o nouă 
bubuitură scutură muntele. 

Întrecea cu mult zdruncinăturile de până atunci. Pretutindeni 
înjur, bucăţi de stâncă se prăvăleau în hău. Una atinse marginea 
galeriei şi făcu o crestătură adâncă în ea, destul de mare pentru 
a înghiţi un adult. Sub picioarele lor, pământul se cabră. 
Zguduiturile goneau ca undele pe sub ei şi amenințau să-i 
arunce în abis. Caii, speriaţi, nechezau. lapa lui Faun smucea de 
frâu şi făcu un salt înainte, care era aproape să-l strivească, 
prins între cai. Fu nevoit să-i dea drumul lui Elegeabal, în timp 
ce se lupta să-şi menţină echilibrul şi să nu piardă controlul 
asupra calului. Praful îi intra în plămâni, nu mai avea aer, se 
aruncă orbeşte spre stânga, spre perete, sperând să găsească 
ceva de care să se prindă. Tiessa îl striga, poate încă un geamăt 
de durere, şi apoi Elegeabal dispăru brusc, iar lângă ei se căscă 
o deschizătură în perete. 

— Pe aici, de-a lungul! răcni Tiessa în zgomotul grohotişului 
ce se rostogolea. Imediat dispăru şi ea în spatele unui nor. O 


cascadă de moloz se revărsă între ei şi aproape ar fi astupat 
gaura din stâncă. Se auzea tuşea Tiessei, apoi Faun putu s-o şi 
vadă. 

— Elegeabal! strigă el în urma lui, dar bătrânul nu răspunse. 

Tiessa scoase un țipăt ascuţit, apoi alte pietre huruiră pe 
lângă ei. 

Lampa cu ulei îi fu smulsă din mână, şi dispăru în hău. 
Încremenit, Faun privea în urma ei, dar aburii îi încleiaseră tare 
simţirile, ba chiar şi panica. Se apropie ameţit de margine şi 
încercă să desluşească ceva acolo, jos. Lumina se tot prăbuşea, 
se izbi căzând şi explodă într-o eflorescenţă de foc, atunci când 
uleiul aprins fu stropit în toate direcţiile. Timp de două, trei 
secunde, el descoperi forme bizare care se ridicau din solul 
stâncos, arcade masive, înalte cât o casă, contorsionate ca 
rămăşiţele unei păduri incendiate şi ceva, ce puteau fi trunchiuri 
de copaci, sau oase mari ca trunchiurile. 

Apoi praful şi alte sfărâmături de rocă stinseră focul şi, de la o 
clipă la alta, întunericul fu total. 

— Faun! vocea Tiessei se frânse, amestecându-se cu tropot 
de copite şi sforăituri isterice. Aici o ia în sus. Ne duc caii. 

lapa abia mai putea fi domolită şi se avântă singură spre 
crăpătura din stâncă. Faun se lăsă tras de ea, ţinând frâul, dar 
se mai uită încă o dată peste umăr. 

— Elegeabal! răcni. Mai întâi nu veni niciun răspuns, dar apoi 
se auzi un îndepărtat „Fugiţi!”. Vocea bătrânului fu din nou 
acoperită de pietre căzute şi de o bubuitură adâncă în inima 
stâncii. „Grăbiţi-vă!”. 

In spatele lui Faun se rostogoli o lavină de moloz şi-i tăie 
vorbele tălmăcitorului de vise. Faun nu putea să spună dacă 
pietrele îl loviseră sau greşiseră ţinta. Disperat, se lăsă tras de 
frâu în crăpătura stâncii, se lovi la umăr, se zgârie de piatra 
ascuţită şi făcu tot ce-i sta în putinţă, pentru a nu nimeri sub 
copita iepei. Tiessa şi bălanul ei trebuie să fi fost undeva, 
înaintea lui, nu prea departe, căci el auzi un uruit şi, din când în 
când, chiar pe Tiessa, care urla spre el ceva pe deasupra 
bubuiturilor muntelui, ceva ce el nu putu să înţeleagă. 

Se poticnea orbeşte prin întuneric, pe lângă calul său. De 
câteva ori se lovi la braţ şi la umăr, atunci când crăpătura din 


stâncă se mai îngusta, dar, ca printr-o minune, nu se răni. 
Zguduiturile şi rumorile din adâncurile muntelui încetaseră, dar 
aici, în acest tunel strâmt, care acum ducea în sus, devenind tot 
mai abrupt, nu prea mai cădea nimic în afară de praf. Doar 
duhoarea îi urmărea, căutând împreună cu ei o cale spre afară. 
S-ar fi putut sufoca dacă n-ajungeau la timp la aer curat. 

Tiessa îl strigă. Vocea i se frânse. 

Faun miji ochii privind în faţă, mai întâi nu văzu absolut nimic, 
apoi o părere de mişcări. Conturul calului ei. La urmă, ceva ce 
putea fi Tiessa. Şi în spate de tot - o fâşie lăptoasă de lumină! 

Caii se mişcau şi mai repede, iar Faun se străduia din greu să 
ţină pasul. Tuşind şi sufocându-se, urcară poticnindu-se peste o 
haldă de grohotiş şi, într-un nor de praf şi miros de pucioasă, 
părăsiră muntele. O crăpătură, înfricoşător de îngustă şi din 
apropiere aproape invizibilă, îi scuipă afară, în lumina unor zori 
cenușii. 

Faun abia avu timp să-şi tragă puţin sufletul, când un bubuit 
şi duduit infernal îi îngrozi din nou. La numai câţiva paşi în 
stânga lor, se petrecu o uriaşă alunecare de teren. O trecătoare 
stâncoasă se prăbuşi în abis şi smulse cu ea în hău trei molizi 
înalţi cât un turn. Faun şi Tiessa aveau impresia că vârful însuşi 
se prăvălise peste munte. Peste ei se revărsă o ploaie de nisip şi 
pietriş. 

Dar lavina de pământ nu-i atinse, se lovi zgomotos de 
peretele de stâncă şi se prăbuşi mai la vale, în îngusta albie a 
râului. Aici apa ţâşnea mult mai repede decât la intrarea în 
prăpastie. Acoperită de o spumă albă, clocotea printre pereţii de 
ardezie. Nici măcar alunecarea de pământ nu putea s-o 
oprească. 

Faun izbuti abia acum să se uite înjur. Era ameţit de-a binelea 
de ceea ce urca din adâncuri ca nişte nori, din crăpătură 
năvăleau întruna aburi otrăviţi şi ascundeau peisajul colţos într- 
un văl gălbui. Tiessa tremura şi se străduia vizibil să-şi menţină 
echilibrul. 

Trebuia să fi ajuns aproape de capătul Viei Mala şi se găseau 
nu departe de un drum care ducea de-a lungul peretelui de vest 
al prăpastiei spre sud, la vreo zece lungimi de om deasupra 


râului. Chiar în faţa lor, un pod suspendat ducea peste 
prăpastie; era o încropeală şubredă din funii şi lemn. 

Cărarea - şi acum Faun nu mai avea nicio îndoială că era 
vorba de drumul principal prin Via Mala ducea spre o curbură 
ascuţită peste pod, spre cealaltă parte a prăpastiei, şi acolo 
trecea pe lângă pantă spre nord, înapoi la Hoch Rialt. Acesta 
trebuie să fi fost drumul pe care ar fi venit ei, dacă Elegeabal nu 
i-ar fi dus prin grote. Pe de altă parte, aceasta însemna că 
Achard şi luptătorii lui trebuiau să folosească această rută. Fără 
îndoială, ei trebuie să fi trecut de mult pe aici şi deja se 
apropiau de trecătoarea care ducea mai departe, în sud, spre 
cealaltă parte a muntelui. 

Trecerea de pe o parte a cheilor pe cealaltă se săvârşea cu 
greu, printr-un perete de stâncă alunecos, care făcea cu 
neputinţă ca cei veniţi dinspre nord să-şi continue drumul pe 
lângă peretele estic. Faun era mulţumit că el şi Tiessa se găseau 
deja pe partea de vest şi nu erau nevoiţi să treacă peste podul 
care părea să fie străvechi şi inspira orice altceva în afară de 
încredere. _ 

Poate că trecuseră deja de ce era mai rău. In faţa lor era 
ieşirea din Via Mala, în spate - trecătoarea, dincolo de care era 
Italia. Şi pe-acolo, undeva, erau Saga şi convoiul fetelor. 

Vedea în gând chipul lui Elegeabal, aşa cum rămăsese în 
urmă şi se scufundase în umbra muntelui. Oare bătrânul mai era 
în viaţă? Nu puteau decât să spere că reuşise să scape. 

— El ştia ce face. Tiessa îşi puse mâna peste mâna lui. Părea 
să bănuiască ce-i trecea lui prin minte. Aşa a vrut el. 

O zguduitură violentă anunţă o nouă lavină de pietre. 

— Hai, vino! strigă Faun, urcă în şa gemând de durere şi, cu 
coada ochiului, văzu că Tiessa rămăsese pe loc. Nemişcată, 
privea peste prăpastie spre partea estică, de-a lungul drumului, 
până la un zid format din molizi, care înghiţea cărarea spre Hoch 
Rialt. 

— Ce e? întrebă răguşit şi cu ochii lăcrimând. 

Tiessa îşi desprinse cu greu privirile de la ceva ce el nu putea 
să vadă. Lui i se părea că dincolo totul se desfăşura absolut 
paşnic, în orice caz mult mai calm decât pe partea lor, unde 


pocnetul pietrelor era tot mai puternic, iar intervalele dintre 
alunecările de teren tot mai scurte. 

— Tiessa! Ce e? 

— Tu n-auzi nimic? 

Faun ascultă, dar nu auzi nimic în afară de tunetul rocii, care 
putea în orice clipă să îngroape drumul, ca şi pe ei înşişi. 

— Glasuri! spuse Tiessa. Şi gălăgie! 

Faun scutură energic din cap. 

— Am stat prea mult aici, jos. lar lungimea prăpastiei este de 
numai câteva mile. Achard şi oamenii lui trebuie să fie de multă 
vreme pe drumul spre trecătoare. 

Tiessa nu răspunse nimic şi-şi aţinti din nou privirea spre 
partea estică. 

— Poate. 

— Vino, nu mai avem... 

— Parcă se aud nişte târnăcoape. Şi ciocane. Deodată, auzi şi 
el: strigăte clare, stridente, care se împotriveau bubuitului 
muntelui şi deveneau tot mai clare. 

— Urcă! şuieră el. Plecăm! 

De data aceasta, ea îl ascultă. Dar odată urcată în şa, nu 
porni şi se mai uită înapoi spre nord-est. Aburii se evaporaseră, 
dar Faun le mai simţea efectul în oase. Se întreba dacă nu 
cumva Tiessa vedea lucruri care nu existau deloc. 

— Au fost opriţi! spuse ea. 

Faun încercă să-şi şteargă vălul din faţa ochilor, numai pentru 
a constata că urzeala nu putea fi apucată cu mâinile. 

— Cărarea a fost blocată! Dintr-o dată, vocea Tiessei se 
frânse. Trebuie mai întâi să-şi elibereze calea! 

Faun vru iarăşi s-o contrazică, dar apoi îşi mână în silă iapa 
nervoasă lângă bălanul Tiessei, privind prin lumina crepusculară 
şi prin aburii groşi spre dumbrava de molizi. 

— Cuminte! îi şopti el calului. Stai liniştit! 

Dintr-acolo se auzeau glasuri. Strigăte grosolane, furibunde. 
Comenzi dure. Înjurături răsunătoare, deformate. Şi, într-adevăr: 
ciocănituri şi lovituri violente, întrerupte mereu de zgomote 
atunci când o bucată de rocă era rostogolită la vale pe pantă. 

— Podul! spuse agitat Faun. Poate ne rămâne destul timp... 


Alunecă iute din şa, scoase pumnalul şi porni în goană spre 
capătul podului. Funiile care îl ţineau şi care serviseră drept 
bară erau groase ca antebraţul lui. 

— N-o scoţi la capăt cu un cuţit, spuse Tiessa. 

Faun fixă tăişul, pe care mai rămăseseră lipite resturi din 
sângele câinelui şi începu să-l utilizeze ca pe un ferăstrău. 

Tiessa ezită puţin, apoi fugi lângă el şi se puse pe treabă cu 
pumnalul ei la cea de a doua funie. 

— Cât ar mai putea fi ţinuţi în loc? 

— Dacă nu mai există altă trecătoare? Faun ridică din umeri, 
în timp ce tăia tot mai îndârjit odgonul de cânepă. Destul de 
mult, pentru ca noi să putem dispărea. 

— Câteva ceasuri? Sau zile? 

Faun doar clătină capul şi continuă să taie. La început, i se 
păruse că nu prea avea şanse de succes, dar apoi observă că 
lama pumnalului pătrunsese în firele cenuşii cam de o lăţime de 
deget. 

Puteau să reuşească. 

Nu mult mai târziu, Tiessa ridică ochii. 

— Faun! Acolo! 

În ultimele minute, din desişul de molizi răsunase un bubuit 
asurzitor. Bucăţi de stâncă se rostogoleau printre trunchiurile 
copacilor şi cădeau cu zgomot în apă. Una din ele dezrădăcinase 
un copac, care acum era înfipt cu capul în jos în albia râului, cu 
rădăcinile proptite înclinat pe stâncă. Torentul îl tot trăgea, dar 
nu reuşea să-l apuce. 

Pe drumul printre pomi şi celălalt capăt al podului, apărură 
mai mulţi oameni. O bandă de figuri întunecate, de-abia vizibile 
în amurg. Din spatele molizilor se revărsau acum tot mai mulţi. 
Unii îşi duceau caii de frâu. 

— Sunt acolo! spuse Tiessa şi cuțitul îi căzu din mână. Trebuie 
să plecăm! 

Faun clătină energic din cap şi începu să taie şi mai repede. 

— Nu... ne oprim! articulă cu greu. Abia îşi mai simţea braţul 
drept, şi răsuflarea îi ardea gâtul. Dar n-ar fi abandonat acum. 
Încă nu ne-au văzut. 

— Dar pot în orice clipă să ne vadă. Cu toate acestea, Tiessa 
apucă iar pumnalul. Înainta mai greu ca Faun, care deja 


terminase pe jumătate treaba. Pe crestătura aspră din funie se 
lipise sânge, şi el constată, ciudat de indiferent, că era propriul 
său sânge. Îşi zgâriase perniţa de la degetul mare în timp ce 
tăia funia. 

— Trebuie să terminăm cel puţin cele două funii de sus, spuse 
cu greu. Celelalte două de jos nu prea pot ţine singure podul. Nu 
era nici pe jumătate convins de ce spunea, aşa cum se 
prefăcea, dar spera ca oamenii lui Achard să nu se încumete s-o 
pornească pe un pod suspendat, care mai atârna doar de 
jumătate din suporţi lui. In afară de aceasta, podul s-ar fi 
clătinat teribil de îndată ce un om sau un cal ar fi păşit pe el. 

încercă să ignore bărbaţii din peretele estic şi se concentră cu 
totul asupra funiei. Dar Tiessa privea tot timpul într-acolo. 

— Cred că... începu ea. Da, acum ne-au văzut! 

— Dă-i drumul! Era tonul cu care tatăl lui le vorbea copiilor 
săi, şi lui Faun i se păru oribil să audă aceleaşi sunete din 
propria lui gură. Dar nu trebuiau să abandoneze! 

Răsunară strigăte, bărbaţii urcară pe cai. Între locul de 
adunare de la marginea crângului de molizi şi capătul podului 
erau vreo 100 de paşi. N-ar fi avut nevoie de prea mult timp ca 
să se apropie. 

Lama lui Faun trecu prin funie. Ultimele fire se destrămară. O 
miime de secundă podul basculă spre dreapta. 

Faun o împinse pe Tiessa la o parte. 

— Dă-i drumul mai departe, acolo, jos. Poate că se rupe. 

Tiessa trecu de partea cealaltă şi îngenunche. Incepu să 
lucreze hectic la una din cele două funii de jos, în vreme ce Faun 
îşi înfigea pumnalul tot mai adânc în crestătura pe care o făcuse 
Tiessa până atunci. 

Strigătele deveniră mai puternice. Ameninţări turbate care se 
pierdeau în zgomotul apei repezi şi în pârâiturile altor alunecări 
de teren. Bălanul şi iapa tropăiau speriaţi de moarte, şi n-ar mai 
fi durat mult până ce s-o ia din loc fără călăreţi. 

— Reuşim! articulă Faun, sfâşiind cu o zdravănă tăietură de 
fierăstrău cea de a doua funie. Podul începu să se balanseze şi 
să se clatine. 

— Au arbaletieri! spuse cu greu Tiessa, când lângă ea, la nicio 
lungime de om, căzu un proiectil. 


— Pe cai! strigă Faun. 

Tiessa urcă în şaua bălanului. Văzu cu emoție că Faun se 
ghemuise acum acolo unde tocmai îngenunchease ea. Dacă ar 
reuşi, cea de a treia funie... 

Un nou proiectil lovi chiar în faţa lui lemnul pasajului de sus. 

— Faun! Vino odată! 

— Imediat! dar continua să taie. 

Acum, la celălalt capăt al podului se adunaseră vreo zece 
bărbaţi. Ezitau să-şi mâne caii pe construcţia în balans. 

Achard încă nu se arătase printre ei; cu siguranţă i-ar fi trimis 
cu forţa pe pod. 

Cel de al treilea proiectil sfârâi pe lângă capul lui Faun. Cu un 
strigăt furios, el despică în două ultimul rest de funie. Firele se 
împrăştiară. Se auzi un scrâşnet îngrozitor, apoi o singură funie 
de jos mai rămase întinsă peste prăpastie, iar trunchiurile 
pasajului de deasupra pendulau vertical în jos. Pe partea 
cealaltă mai mulţi bărbaţi vociferau, unul chiar îşi trase înapoi 
armăsarul, înainte ca acesta să-l poată arunca în râpă. 

Achard von Rialt sosi în galop întins din crângul de molizi, 
înjurând şi cu părul fluturând. 

Faun n-aşteptă până ce cavalerul brigand ajunse la oamenii 
săi. Puterile începură să-l părăsească atât de abrupt, încât se 
temea că nici nu se va mai putea ţine în şa. Bocceaua din 
spinare i se părea dintr-o dată atât de grea, de parcă era gata 
să-l tragă înapoi. În cele din urmă, se ridică în spinarea calului, 
apoi porniră în goană, prin nori de praf şi răpăit de pietricele, 
de-a lungul drumului, spre sud, către trecătoare. 

Îl auziră în urma lor pe Achard urlând, dar nici vorbele lui, nici 
proiectilele arbaletierilor lui nu mai putură să-i ajungă după 
prima cotitură. Faun se prăbuşi în şa, aplecat în faţă, în urechi 
cu duduitul balaurului - sau cu crăpatul muntelui? —, se prinse 
orbeşte şi lăsă în seama calului, să urmeze bălanul Tiessei în 
zorii alburii. 


Nemuritorii 


Pipăind după pumnalul ruginit, Maria îşi dădu scama că 
dispăruse. Speriată, privi gâtul armăsarului de luptă, apoi spre 
Bethanian, care descălecase pentru a deschide o îngrăditură de 
lemn; ciobanii o construiseră peste drum, pentru ca vitele să nu 
greşească drumul de pe proprietatea stăpânului lor pe cea a 
vecinului. Pentru moment, uriaşul cu echipamentul negru nu 
putea să vadă ce făcea Maria sus, în şa. 

Încordată, împinse mâna şi mai adânc în bocceaua ei. De 
când ascunsese acolo pumnalul, o chinuia mereu nesiguranța 
dacă Bethanianul descoperise arma sau nu. Desigur, în fiecare 
seară, armăsarului de luptă i se scotea şaua, desagii şi armele 
erau date jos. Dar Maria îndesase pumnalul atât de adânc într-o 
desagă, încât arma putea să sară-n ochi doar dacă se golea tot 
conţinutul. Văzuse că Bethanianul purta zi de zi aceeaşi 
îmbrăcăminte, drept care se îndoia că el arunca o privire în 
legătura cu stofe, care, din motive doar de el ştiute, era 
atârnată de şaua lui. 

Îşi afundă şi mai mult mâna, plecându-se mult în faţă în şa. 

Stinghiile scârţâiră când se frecară de o piatră de pe jos. 
Bethanianul le ridică, pentru a ocoli obstacolul. 

Degetele Mariei atinseră ceva. Dur. Rotund. Mânerul 
pumnalului. Aşadar, arma mai era acolo. 

Tocmai la timp, înainte ca Bethanianul să se întoarcă, ea îşi 
scoase din nou braţul din desagă şi se îndreptă în şa. Cu viteza 
gândului, îşi compuse privirea aceea goală, cu care îl gratifica 
întotdeauna, când el privea în direcţia ei. De parcă ar fi vrut să 
vadă prin el. În ultimul timp, exersase mult în sensul acesta. 

Bethanianul se urcă în şa în spatele ei. Pielea scârţăi, 
armăsarul de luptă necheza uşor. Se puse în mişcare şi galopă 
pe lângă îngrăditură. 

Maria se aştepta ca el să o lase deschisă - omorâse oameni, 
ce mai însemnau pentru el vitele câtorva ciobani? Dar colosul 
negru opri calul, se lăsă în jos alunecând, închise îngrăditura din 
spatele lui şi înnodă cu grijă frânghia care o ţinea închisă. 


Uneori, el era ciudat. Maria ar fi putut jura că făcuse acest 
lucru numai pentru ea. Închisese îngrăditura, pentru că ea 
vedea ce se întâmplă. Ca şi când el ar fi vrut - oricât de bizar ar 
fi putut părea acest lucru - să nu-i dea niciun exemplu rău. 

Nu scoase o vorbă când se urcă din nou lângă ea şi mână 
calul într-un galop mai rapid. 

De o parte şi de alta, se desfăşura un ţinut sărăcăcios, de 
coline şi stânci albe. În dreapta, acesta devenea tot mai plat şi 
când, în această după-amiază, soarele ajunse în punctul său cel 
mai înalt, Mariei i se păru că vede la orizont o sclipire argintie. 
Se întindea, pe mai multe mile, o linie scânteietoare, luminoasă. 

— Marea, spuse Bethanianul rupând tăcerea. Trecuseră mai 
multe ore de când lăsaseră în urmă îngrăditura. 

— Ce este asta? întrebă Maria. 

El înclină puţin capul, fără s-o privească peste umăr. 

— Apă. Foarte multă. 

— Mai multă decât în mlaştini? 

— Destulă apă pentru de o mie de ori o mie de mlaștini. 

Ea scoase un sunet dispreţuitor. 

— Mă păcăleşti. 

— De ce aş face-o? 

„De ce mi-ai omorât familia?”. Dar asta nu întrebă. 

— Pe mare circulă bărci. Dintr-un motiv oarecare, se părea că 
lui i se făcuse poftă de vorbă. Ştii ce sunt bărcile, nu? 

— Nu sunt proastă. 

El sforăi uşor, şi abia după câteva secunde ea înţelese că 
acesta era râsul lui. Bethanianul încă nu râsese niciodată. 

— Nu bărci din acelea ca de pe râurile din mlaştinile tale. 
Destul de mari pentru ca pe ele să încapă câteva sute de 
oameni. 

— Câteva sute! Ai fost vreodată pe vreuna din ele? 

— Bine-nţeles. 

— Unde te-a dus? 

— Într-un oraş numai foc şi sânge. Într-un imperiu pe moarte, 
plin de minciuni şi de sfinţi falşi. 

— De ce ar fi vrut cineva să ajungă acolo? 

larăşi râsul acela uşor, abia mai mult ca sunetul ascuţit al 
răsuflării. 


— Adevărat. De ce? Nu ştiu să răspund la întrebarea ta. 

Mai merseră tăcuţi o bucată de drum, dar cuvintele 
Bethanianului nu-i dădeau pace Mariei. 

— Ce oraş a fost acela? 

El şovăi puţin. 

— Constantinopol. Înainte fusese cel mai frumos oraş din 
lume. 

— Şi de ce a ars? 

— Pentru că noi l-am incendiat. Foarte firesc. 

— De ce incendiezi ceva ce ţi se pare frumos? 

— Cineva mi-a poruncit să fac acest lucru. Şi eu m-am supus. 

— De ce tu... 

El îi tăie vorba. 

— Aur. 

Cuvântul părea să arate că el nu mai dorea alte întrebări. 
Maria nu mai văzuse în viaţa ei o piesă de aur, dar ştia foarte 
bine că, pentru unii oameni, însemna mult. Cu el puteai 
cumpăra lucruri, vite şi alimente, şi medicamente, dacă erai 
bolnav. Tatăl şi mama ei ar fi fost bucuroşi să aibă aur, dar nici 
nu fuseseră nefericiţi pentru că nu avuseseră. Maria îşi înghiţi 
lacrimile. 

— Acum mergem undeva pentru că vrei să primeşti aur? 

Bethanianul ridică braţul drept şi arătă în faţă. Ţinutul 
devenise mai plat, colinele se topeau ca un aluat subţiat cu apă. 

— Poţi să vezi ceva, acolo în faţă, foarte departe? 

Maria miji ochii, privind în direcţia în care arătase degetul lui 
înmănuşat. Chiar la capătul câmpului, ceva părea să acopere 
strălucirea argintie a fâşiei de apă, dar ea nu putea să-şi dea 
seama ce era. Apoi, deodată, înţelese. 

— Intrăm într-un oraș? Astea sunt case, nu? 

— Da. Este Veneţia. 

N-auzise niciodată de ea. În mlaştini, rar vorbea cineva de 
oraşe, afară de unii pelerini, care-şi băteau joc de sărăcia 
locuitorilor din mlaştini, declarând că se bucurau grozav la 
gândul de a ajunge în următorul oraş şi a dormi într-un culcuş 
fără purici. 

— Şi ce vrei să faci acolo? întrebă ea. 

— Trebuie să fac ceea ce trebuie să fac. 


— Să omori oameni. 

El nu răspunse. 

— Eu cred că tu nici nu poţi să faci altceva, spuse ea. 

Maria simţi cum, o clipă, el se cabră în şa. Ori de câte ori se 
întâmpla acest lucru, inima ei începea să gonească, ca şi cum ar 
fi vrut s-o prevină să nu-l stârnească. 

Bethanianul dădu din cap. 

— Este ceea ce ştiu cel mai bine să fac.