Garth Nix — Vechiul Regat — V2 Lirael

GARIH NIĂ 


GARIH NIX 


VECHIUL REGAI - Vol. 2 - 
Lirael 


PROLOG. 

PARTEA ÎNTÂI. Vechiul regat. 

CAPITOLUL UNU. O aniversare nefastă. 

CAPITOLUL DOI. Un viitor pierdut. 

CAPITOLUL TREI. Aripi de hârtie. 

CAPITOLUL PATRU. O licărire în zăpadă. 

CAPITOLUL. CINCI. O şansă neaşteptată. 

CAPITOLUL ŞASE. Asistentă de Rangul al Treilea. 

CAPITOLUL ŞAPTE. Dincolo de uşile soarelui şi lunii. 

CAPITOLUL. OPI. Pe-a cincea scară din spate. 

CAPITOLUL NOUĂ. Cartea lui Nagy despre monştri. 

CAPITOLUL ZECE. Ziua Câinelui. 

CAPITOLUL UNSPREZECE. În căutarea unei săbii 
potrivite. 

CAPITOLUL DOISPREZECE. În odaia Bibliotecarei-Şefe. 

CAPITOLUL TREISPREZECE. Despre Stilken şi magii 
bizare. 

PARTEA A DOUA. ANCELSTIERRE; 1928. Vechiul Regat. 

CAPITOLUL PAISPREZECE. Prinţul Sameth înscrie şase 
puncte. 

CAPITOLUL CINCISPREZECE. Numeroşi Morți. 

CAPITOLUL ŞAISPREZECE. În Moarte. 

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE. Nicholas şi necromantul. 

CAPITOLUL OPISPREZECE. Mâna tămăduitoare a tatălui. 

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE. Ideile lui Ellimere despre 
educaţia prinților. 


CAPITOLUL DOUĂZECI. Uşa cu trei semne. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU. Dincolo de uşile de lemn 
şi piatră. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI. Puterea lui trei. 

CAPITOLUL. DOUĂZECI ŞI TREI. Un anotimp tulbure. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU. Piatră străveche, apă 
rece. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI. Conferinţă de familie. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE. O scrisoare de la 
Nicholas. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. Sam ia o hotărâre. 

CAPITOLUL. DOUĂZECI ŞI OPT. Sam hoinarul. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ. Observatorul Clayrelor. 

CAPITOLUL TREIZECI. Nicholas şi groapa. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU. O voce din copaci. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI. „Când morţii încep să 
umble, caută apele din munte” 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI TREI. Zborul spre râul cel mare. 

PARTEA A TREIA. Vechiul Regat. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI PATRU. Călăuzitoarea. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI CINCI. Păstrătoarea Amintirilor. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞASE. Un Denizen din Moarte 
bine cunoscut. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞAPTE. O baie în râu. 

CAPITOLUL ŞI OPT. Cartea Morților. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI NOUĂ. Podul Înalt. 

CAPITOLUL PATRUZECI. Pe sub pod. 

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI UNU. Magie Liberă şi carne de 
mistreţ. 

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI DOI. Sudiştii şi un necromant. 

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI TREI. Rămas-bun 
Călăuzitoarei. 

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI PATRU. Casa lui Abhorsen. 

EPILOG. 


PROLOG. 

Era o vară fierbinte, înăbuşitoare, şi peste tot ţânţarii 
dădeau târcoale pâlcuri-pâlcuri, din zonele mlăştinoase, 
acoperite cu stuf de pe malul Lacului Roş, unde proliferează 
în voie, şi până la poalele muntelui Abed. Păsări mărunte cu 
ochi licăritori dădeau iama printre ei, înfruptându-se 
nestingherite, iar mai sus alţi prădători înaripaţi se 
învârteau ameţitor, gata la rându-le să se năpustească 
asupra lor. 

Era însă un loc în apropierea Lacului Roş unde nu se zărea 
nici urmă de ţânţar sau pasăre, unde nu creştea iarba şi 
nici vreo altă plantă. O colină joasă, la mai bine de trei 
kilometri de malul de răsărit, un dâmb de ţărână cu pietre 
şi bolovani, sterp şi stingher în mijlocul pajiştei sălbatice 
înconjurate de pădurea înverzită ce îmbrăca dealurile 
dimprejur. 

Nimeni nu ştia cum se numeşte movila. Dacă vreodată 
numele ei apăruse pe vreo hartă a Vechiului Regat, aceasta 
se pierduse demult. Odinioară fuseseră şi câteva ferme în 
zonă, însă niciodată mai aproape de cinci kilometri de 
ridicătura cea stranie. Chiar şi pe vremea când oamenii 
încă locuiau prin părţile acestea, evitau să o privească sau 
să vorbească despre ea. Acum cea mai apropiată aşezare 
era Hotarul, un sătuc amărât şi bătut de soartă ai cărui 
locuitori sperau însă la zile mai bune. Sătenii ştiau prea 
bine că trebuie să stea departe de malul dinspre miazăzi, şi 
până şi animalele pădurii sau vieţuitoarele de pe câmpuri se 
fereau de zona cu pricina, refuzând să-i urmeze pe cei care 
păreau că vor să meargă într-acolo. 

La fel păţise şi drumeţul care stătea la marginea pădurii, 
unde dealurile se împreunau cu ţărmul mlăştinos. Era un 
bărbat subţire, cu început de chelie, îmbrăcat din cap până- 
n picioare în armură de piele întărită la gât şi încheieturi cu 
platoşe roşietice de metal smălţuit. Avea în mâna stângă o 
sabie fără teacă cu tăişul rezemat de umăr, cu dreapta 


ţinând banduliera de piele pe care o purta de-a latul 
pieptului şi de care erau atârnaţi şapte săculeţi tot de piele, 
primul cât pumnul său încleştat pe el, ultimul nu mai mare 
decât un flacon de medicamente. Fiecare săculeţ atârna de 
mânere negre din lemn de abanos, peste care degetele lui 
se plimbau alene, precum un păianjen pe perete. 

Oricine ar fi ghicit că săculeţii cu pricina ascundeau 
clopoței, identificându-l astfel şi pe deţinător, dacă nu după 
nume cel puţin după îndeletnicire, căci numai un 
necromant purta cu dânsul cei şapte sunători ai artei sale 
întunecate. 

Omul privi movila un timp, observând că mai trecuseră şi 
alţi drumeţi pe-acolo, chiar în aceeaşi zi. După urme cel 
puţin doi se urcaseră pe colina cea stearpă, iar adierea 
caldă era semn clar că şi alte fiinţe nevăzute de ochi 
omeneşti dăduseră târcoale prin împrejurimi. 

Se gândi să aştepte până la asfinţit, dar ştia prea bine că 
nu putea risca, căci mai trecuse peste colină şi cu alte 
ocazii. O forţă nevăzută sălăşluia în străfunduri, îngropată 
în pământ, o forţă la îndemnul căreia străbătuse Regatul ca 
să se afle aici în această zi de vară. Şi acum o simţea cum îl 
învăluie şi-l ademeneşte, fără să-i poată rezista. 

Cu toate astea reuşi să se stăpânească îndeajuns cât să nu 
o ia la fugă pe ultima sută de metri. Strădania îl secătuise 
de puteri, însă când îşi opri paşii în colbul pustiu de la buza 
dealului nimic din mişcarea trupului sau a picioarelor nu-i 
trădă nerăbdarea. 

Îl cunoştea bine pe unul din oamenii care trecuseră pe- 
acolo, ba chiar îl aştepta. Era bătrânul servitor al celui ce 
zăcea dedesubt, ultimul din speța lui şi care slujise cu 
sfinţenie puterea ce-l ţinuse ascuns de privirea iscoditoare 
a vrăjitoarelor care vedeau totul din peştera lor de gheaţă. 
Vestea bună era că bătrânul nu avea nici un urmaş sau 
ucenic care să-i ia locul. Venise vremea ca forţa să iasă din 
adâncuri, nu mai avea nici un rost să se ascundă. 


Celălalt îi era străin. Cealaltă, de fapt, căci era vorba de o 
femeie sau de o fiinţă care fusese odinioară femeie. Pe faţă 
purta o mască mată de bronz, iar trupul îi era înfăşurat în 
blănuri lungi şi grele, ca ale barbarilor dinspre 
miazănoapte. Ce rost să fi avut asemenea veşminte în toiul 
verii? Pesemne că soarele nu-i putea încălzi pielea. Mâinile 
îi erau şi ele acoperite cu mănuşi de mătase peste care 
purta mai multe inele de os. 

— Eşti Hedge, şuieră străina. 

Omul tremură la auzul vocii ei pline, în care vibrau 
acordurile unei puteri nevăzute. Era o vrăjitoare de Magie 
Liberă, aşa cum bănuise, însă forţele ei întreceau orice 
imaginaţie. Îl ştia după nume, cel puţin după unul dintre ele 
- cel mai neînsemnat, e drept, deşi îl folosise adesea în 
ultimul timp. Şi el era vrăjitor al Magiei Libere, la fel ca toţi 
necromanţii. 

— Slujitorul lui Kerrigor, continuă femeia. Îi văd pecetea 
de fruntea ta, deşi te pricepi destul de bine s-o tăinuieşti. 

Hedge ridică din umeri şi-şi duse mâna la frunte, atingând 
ce părea a fi un însemn al Legământului. Conturul se 
despică îndată în două şi căzu la pământ ca o coajă uscată, 
descoperind cicatricea hidoasă de dedesubt, care i se 
zvârcolea întortocheată pe sub piele. 

— Port marca lui Kerrigor, răspunse el pe un ton la fel de 
măreț. Numai că stăpânul nu mai e, a fost încătuşat de 
Abhorsen şi de paisprezece ani încoace e sub legământ. 

— Nu-i nimic, mă vei sluji pe mine de acum, zise femeia 
fără loc de refuz. Spune-mi cum pot să intru în legătură cu 
forţa ce zace sub colină, căci şi ea va trebui să mi se 
supună. 

Hedge făcu o plecăciune scurtă, ascunzându-şi rânjetul 
viclean. Îşi aduse aminte cum nu mult după înfrângerea lui 
Kerrigor venise el însuşi la movilă. 

— E o piatră spre soare-apune, zise el, arătând într-acolo 
cu sabia. Dedesubtul ei se ascunde un tunel îngust ce duce 
în adâncuri. Urmează coborâşul până ce dai de o dală mare 


de piatră la piciorul căreia o să vezi un pârâiaş. Bea din apa 
lui şi vei simţi puterea de care vorbeşti. 

Nu-i mai spuse că tunelul era făcut chiar de el, că trudise 
cinci ani să ajungă la acel firicel de apă, primul semn 
palpabil al luptei pentru libertate ce dura de mai bine de 
două mii de ani. 

Femeia încuviinţă în tăcere, fără ca marginile feţei ei 
palide, pe care masca nu reuşea să le acopere, să trădeze 
urma vreunei expresii, de parcă era de piatră. Se întoarse 
apoi într-o parte şi rosti o vrajă, învăluind fiecare cuvânt în 
rotocoale de fum alburiu ce şerpuiau pe deschizătura din 
dreptul buzelor. Când termină, cele două creaturi ce 
zăcuseră tăcute la picioarele ei, aproape invizibile pe solul 
pământiu, se ridicară ca la un semn. Două arătări incredibil 
de subţiri ce aduceau vag a fiinţe umane, dar al căror trup 
era alcătuit din flăcări albăstrui mocnind într-o pâclă 
mişcătoare. Erau acele forţe ale Magiei Libere pe care 
oamenii le numeau Hish. 

Hedge le urmări cu atenţie, lingându-şi buzele. Uneia 
putea să-i ţină piept, însă lupta cu două l-ar fi silit să 
folosească puteri pe care prefera să nu le dezvăluie 
deocamdată. Pe bătrân nu putea conta, asta era clar. Chiar 
şi acum stătea jos netulburat, murmurând cuvinte 
neînţelese, stăpânit de forţa ce sălăşluia în străfundurile 
mlaştinei. 

— Dacă nu mă întorc până la căderea nopţii, spuse femeia, 
slujitorii mei te vor face bucăţi, şi-ţi vor distruge şi spiritul, 
dacă te gândeşti să-ţi cauţi adăpost în Moarte. 

— Voi rămâne aici să te aştept, răspunse Hedge, aşezându- 
se pe pământul reavăn. 

Acum că ştia care le sunt ordinele, creaturile Hish nu-l mai 
speriau. Îşi puse sabia lângă el, lipindu-şi o ureche de 
movilă. Bolboroseala continuă a forţei îngropate în adâncuri 
răzbătea până la el prin straturile de piatră şi pământ, 
dezvăluindu-i-se auzului, dar nu şi minţii. Îi era imposibil s-o 
cuprindă cu puterea gândului sau s-o redea în cuvinte, căci 


era ferecată ca într-o temniţă. Mai încolo, dacă va găsi cu 
trebuinţă, o să coboare în tunel şi-o să bea din apa 
izvorului, şi-atunci mintea i se va deschide şi-şi va îndruma 
gândurile odată cu alunecarea firului de apă ce izbutise să 
dezlege toate cele şapte vrăji protectoare înădite fiecare de 
trei ori: mai întâi argintul, aurul şi mercurul; apoi scoruşul, 
cenuşa şi mesteacănul, şi în fine cel de-al şaptelea, 
legământul osului. 

Nu-şi ridică privirea s-o vadă plecând şi nici nu tresări 
când piatra masivă se rostogoli zgomotos într-o parte, deşi 
isprava depăşea puterile celui mai voinic dintre bărbaţi sau 
chiar a mai multora laolaltă. 

Când femeia se întoarse, Hedge o aştepta în vârful movilei, 
scrutând zările către miazăzi. Creaturile Hish îl păzeau 
îndeaproape, fără să se clintească când stăpâna îşi făcu 
apariţia. Bătrânul era tot acolo unde-l lăsase, bolborosind 
într-una pe limba lui, deşi Hedge nu era sigur dacă făcea 
incantaţii sau vorbea aiurea. Dacă era vreo vrajă, el n-o 
cunoştea, deşi simţea în vocea bătrânului forţa ascunsă a 
colinei. 

— O să te slujesc, zise ea. 

Îi pierise din voce aroganţa de dinainte, dar nu şi puterea. 
Hedge îi observă palpitaţia spasmodică a gâtului în timp ce 
rostea cuvintele. Zâmbi şi-i arătă ceva cu mâna ridicată. 

— Sunt câteva Pietre de Legământ care au fost construite 
mult prea aproape de movilă. Va trebui să le distrugi. 

— Aşa voi face, se învoi femeia cu capul plecat. 

— Ai fost necromantă, adăugă Hedge ca pentru sine. 

În ultimii ani, Kerrigor îi adunase în jurul său pe toţi 
necromanţii din Regat, făcându-şi-i supuşi. Mare parte 
pieriseră odată cu el sau în anii următori, răpuşi de 
Abhorsen, însă mai erau câţiva care supravieţuiseră. 
Printre ei se număra şi femeia, doar că ea nu se aflase în 
slujba lui Kerrigor. 

— Am fost, cu mult timp în urmă, zise ea. 


Hedge simţi pâlpâirea slabă a Vieţii înlăuntrul ei, sufocată 
de blănurile groase îngreunate de vrăji şi masca de bronz. 
Era bătrână vrăjitoarea, chiar foarte bătrână - iar asta nu 
era defel un avantaj pentru un necromant care se pregătea 
să pătrundă pe tărâmurile de Dincolo. Râul de gheaţă 
tânjea parcă după cei ce scăpaseră din volburile-i vrăjmaşe 
mai mult decât le fusese dat. 

— Va trebui să te foloseşti iarăşi de clopoței, căci o să ai 
nevoie de ajutorul multor morţi pentru înfăptuirea rostului 
ce ne aşteaptă, spuse Hedge desfăcându-şi banduliera de la 
piept şi întinzându-i-o grijuliu, ca nu cumva să sune vreunul. 

El mai avea una, tot cu şapte sunători, luată de la un 
necromant oarecare în harababura de după înfrângerea lui 
Kerrigor. Era totuşi destul de riscant să o recupereze, căci 
se afla taman în inima Regatului cârmuit acum de Rege şi 
soaţa sa Abhorsen. Clopoţeii însă puteau să mai aştepte, 
deocamdată n-avea trebuinţă de ei şi nici nu-i putea lua cu 
el acolo unde mergea. 

În loc să ia banduliera cu totul femeia desfăcu doar 
clopoţeii şi întinse apoi mâna dreaptă cu palma în sus. 
Deasupra ei prinse a licări o scânteie minusculă ca o aşchie 
de metal ce strălucea în reflexii alburii, de foc. Hedge 
întinse mâna la rându-i şi scânteia ţâşni către el, 
ascunzându-i-se în podul palmei fără să-l rănească. Apropie 
mâna de faţă, simțind puterea metalului sub piele, apoi 
strânse uşor din degete şi surâse. 

Flăcăruia nu era însă pentru el. Era o sămânță ce putea fi 
plantată în multe soluri, iar Hedge ştia exact unde să o 
sădească, într-un pământ mai mult decât fertil unde avea să 
crească şi să rodească. Trebuia însă să treacă mulţi ani 
până s-o poată planta acolo unde avea să facă cea mai 
însemnată pagubă. 

— Dar tu? Întrebă femeia. Tu ce-ai să faci? 

— Eu mă voi duce către miazăzi, Chlorr, Femeie a Măştii, îi 
răspunse el arătându-i că ştie cum o cheamă - şi mult mai 
multe pe lângă. Mă îndrept către Ancelstierre, dincolo de 


Zid. Acolo mi-e locul de baştină, deşi nimic nu-mi leagă 
spiritul de pământurile-i neputincioase. Am multe de făcut, 
acolo şi chiar mai departe. Dar o să-ţi dau de ştire când voi 
avea nevoie de tine sau dacă-mi ajung la urechi veşti 
neliniştitoare. 

Zicând acestea, se întoarse şi plecă fără să mai adauge 
nimic, căci aşa îi şade bine unui stăpân: să nu-şi ia la 
revedere de la slujitori. 

PARTEA ÎNTÂI. 

Vechiul regat. 

Paisprezece ani de la reînscăunarea regelui Touchstone. 

CAPITOLUL UNU. 

O aniversare nefastă. 

Cufundată într-un somn adânc, Lirael simţi o mână 
atingându-i uşor fruntea. O mângâiere dulce, diafană şi 
răcoroasă pe fruntea-i febrilă. Zâmbi în somn, dar visul se 
preschimbă dintr-odată şi fruntea i se încreţi, căci alintul 
drăgăstos deveni brusc aspru şi apăsător. Răcoarea pălise şi 
ea, lăsând loc unei fierbinţeli ce-i pârjolea pielea. 

Se trezi brusc şi abia după câteva minute îşi dădu seama 
că îşi trăsese cearşaful de dedesubt şi dormise cu faţa 
direct pe învelitoarea grosolană a saltelei, care fiind de lână 
îi dădea mâncărimi pe tot corpul. Perna zăcea pe jos, scoasă 
din învelitoarea care atârna acum de scaun, ruptă pesemne 
în timpul unui coşmar. 

Lirael aruncă o privire prin mica încăpere, fără să observe 
alte semne de intruziuni nocturne. Dulăpiorul din lemn de 
pin era la locul lui, în picioare, cu ivărul de metal tras. 
Biroul şi scaunul erau şi ele în celălalt colţ al camerei, iar 
sabia cu care se antrena atârna în teacă în cuierul de pe 
uşă. 

Fusese o noapte relativ liniştită. Uneori Lirael mergea în 
somn - mai ales când visa urât - vorbea şi făcea mai mare 
tărăboiul. Dar nu-şi părăsea niciodată camera, pe care o 
îndrăgea şi unde se simţea în siguranţă. Nici nu voia să se 


gândească cum ar fi să se întoarcă în odăile unde locuiai cu 
familia. 

Închise ochii din nou, ascultând cu atenţie. Totul era 
cufundat în tăcere, deci mai era până să sune de 
Deşteptare. Clopoţelul suna zi de zi exact la aceeaşi oră, 
chemându-le pe Clayre la apelul de dimineaţă. 

Îşi strânse pleoapele şi mai tare, încercând să adoarmă la 
loc sau poate chiar să simtă iar dezmierdul mâinii pe frunte. 
Era singura amintire rămasă de la mama sa. Îi uitase 
complet glasul şi chipul, nu însă şi alintul mâinii moi. 

Azi, mai mult decât oricând, avea nevoie de acea 
mângâiere pierdută. Ce păcat însă că mama ei se făcuse de 
mult nevăzută, luând cu ea în lume numele tatălui. O 
părăsise pe când copila avea numai cinci ani, fără să-şi ia 
rămas-bun sau să-i explice de ce pleacă. Singurele veşti de 
la ea sau mai degrabă despre ea fuseseră legate de 
moartea ei, într-un răvaş confuz primit de undeva din 
nordul îndepărtat, care sosise cu trei zile înainte de cea de- 
a zecea ei aniversare. 

Cu astfel de gânduri, slabe şanse să mai adoarmă. La fel ca 
în fiecare dimineaţă, Lirael renunţă să-şi mai ţină ochii 
închişi. Îi deschise aşadar larg, uitându-se fix la tavan timp 
de câteva minute. Piatra însă nu se schimbase peste noapte, 
era tot sură şi rece, presărată cu mici pete rozalii. 

Tot acolo zări şi licărul de Legământ, scânteind cald şi- 
nflăcărat în încleştarea pietrei. Se înteţise când Lirael se 
trezise prima dată şi se aprinse şi mai tare când fata se 
răsuci de sub pătură, pipăind podeaua cu vârful degetelor 
în căutarea papucilor de casă. Încăperile Clayrelor erau 
încălzite cu ajutorul izvoarelor termale şi al magiei, dar 
podelele de piatră rămâneau mereu reci. 

— Paisprezece azi, murmură ea. 

Îşi găsise papucii, dar rămase aşezată pe pat. De când 
primise vestea morţii mamei sale cu doar câteva zile înainte 
de a împlini zece ani, toate celelalte aniversări nu-i 
aduseseră decât nenorociri. 


— Paisprezece, repetă Lirael cu nelinişte în glas. 

Împlinea paisprezece ani, şi conform legilor lumii de 
dincolo de Ghețarul Clayrelor, devenea femeie în adevăratul 
sens al cuvântului. Aici însă trebuia să poarte încă tunica 
albastră menită celor mici, căci Clayrele nu socoteau 
maturitatea după vârstă, ci după Darul Viziunii. 

Închise iarăşi ochii, strângând pleoapele cu putere doar- 
doar va Vedea în viitor. Toate colegele de-o seamă cu ea 
căpătaseră deja minunatul har, şi erau unele şi mai mici 
care purtau deja roba albă şi diadema cu pietrele lunii. Era 
ceva cu totul şi cu totul neobişnuit să nu fi dobândit harul la 
vârsta ei. 

Deschise ochii, dar nu văzu decât tot camera pe care o ştia 
dintotdeauna, acum puţin distorsionată din pricina 
lacrimilor pe care şi le şterse înainte să se ridice de pe pat. 

— N-am mamă, n-am tată şi n-am nici Viziune! Pufni ea 
amărâtă, deschizând dulapul să-şi ia un prosop. 

Deseori se câina aşa, simțind de fiecare dată o durere 
ascuţită în stomac, ca atunci când zgândări cu limba o 
măsea ce nu-ţi dă pace. Suferea cumplit, însă nu se putea 
abţine, şi oricum acest chin îi era de mult tovarăş. 

Dar cine ştie. Poate că într-o zi glasul Profeteselor Veghei 
de Nouă Zile o va chema, şi-atunci va putea şi ea să spună: 
„Părinţi nu am, dar cel puţin am Viziunea!” 

— Am să o capăt, orice-ar fi, murmură ea ca pentru sine, 
deschizând uşa şi păşind în vârful picioarelor pe coridor, 
către baie. 

Însemnele de Legământ se aprindeau pe rând când trecea 
prin dreptul lor, luminându-i paşii în semiîntunericul 
aurorei. Cu toate astea, celelalte uşi din Sala Juniorilor 
rămaseră ferecate. Ce-ar mai fi bubuit în ele ca odinioară, 
hlizindu-se şi chemându-şi colegele de singurătate la o baie 
matinală! 

Acum însă nu-i mai dădea mâna, căci toate aveau deja 
Darul Viziunii. Şi oricum, pe vremea aceea Merell era 
Străjera Junioarelor, şi ea era mai îngăduitoare. Între timp 


o înlocuise Kirrith, mătuşa lui Lirael, care la cel mai mic 
zgomot ar fi ieşit din cameră în halatul ei vişiniu-închis cu 
dungi albe şi ar fi dojenit-o, cerându-i să respecte somnul 
celor mai în vârstă. N-ar fi închis ochii pentru nepoata sa 
sub nici o formă, căci regulile se aplicau la fel pentru toată 
lumea, şi mai ales pentru Lirael. Kirrith nu semăna câtuşi 
de puţin cu sora sa Arielle, mama fetei. Era tradiționalistă 
din fire, şi-i plăcea să se ghideze după reguli şi rânduieli 
stricte. 

Ea una n-ar fi părăsit niciodată Ghețarul să se ducă te miri 
pe unde şi-apoi să se întoarcă după şapte luni cu burta la 
gură. Lirael se opri în dreptul uşii ei, strâmbându-se 
dizgraţios. Habar n-avea cum venise pe lume, Kirrith nu se 
învrednicise niciodată să-i povestească. De fapt refuza pur 
şi simplu să vorbească despre sora ei mai mică. Aproape tot 
ce ştia Lirael despre mama ei aflase trăgând cu urechea la 
discuţiile verişoarelor mai apropiate, care se tot sfătuiau ce 
să facă cu ea, cum să-i găsească un rost pe lume. 

Se încruntă din nou şi rămase cu grimasa întipărită pe faţă 
chiar şi la baie, în timp ce-şi freca obrajii cu piatra ponce şi 
apă fierbinte. Îşi descreţi fruntea abia când se cufundă în 
piscină, a cărei apă rece o mai învioră niţel. 

Tristeţea o cuprinse însă din nou în vestiarul de lângă 
bazin, dinaintea marii oglinzi în care se privea pieptănându- 
se. Oglinda, un dreptunghi de oţel argintat lat de vreo doi 
metri jumătate şi lung de patru, era cam pătată şi înnegrită 
pe margini. Peste câteva ore în faţa ei vor sta opt dintre 
cele paisprezece orfeline cazate momentan în Sala 
Junioarelor. 

Lui Lirael nu-i plăcea deloc să împartă oglinda cu colegele, 
pentru că o făcea să se simtă diferită şi nelalocul ei. 
Majoritatea Clayrelor aveau tenul închis şi îndată ce ieşeau 
pe costişele Gheţarului pielea lor căpăta o nuanţă intensă, 
castanie, iar părul lor bălai era în ton cu ochii, şi ei deschişi 
la culoare. Lirael se deosebea complet de ele, ca floarea 
veştejită printre cele zdravene şi drepte. Pielea ei ca laptele 


se înroşea la soare în loc să se facă arămie, în contrast cu 
ochii negri şi părul mai întunecat ca abanosul. 

Semăna pesemne cu tatăl ei, oricine ar fi fost el. Arielle nu- 
i destăinuise niciodată numele, o altă ruşine cu care copila 
trebuia să trăiască zi de zi. Nu era neobişnuit ca femeile din 
cinul Clayrelor să dea naştere unor copii ai căror taţi 
fuseseră doar călători pribegi prin zonă, însă de obicei nu 
plecau după ei prin lume şi nici nu le ascundeau identitatea. 
Şi parcă era un făcut să aducă pe lume numai fete - nişte 
copile cu păr blond şi piele arămie ca coaja de nucă, cu ochi 
albaştri sau verde-deschis. 

Cu excepţia ei. 

Singură în faţa oglinzii, Lirael putea să nu se mai 
gândească la asta. Se concentră aşadar la pieptănat, având 
grijă să-şi treacă peria prin păr de câte patruzeci şi nouă de 
ori pe fiecare parte. Îi mai venise parcă inima la loc. Cine 
ştie, poate azi e ziua cea mare. Poate că a trebuit să aştepte 
până la paisprezece ani ca să primească cel mai de preţ dar, 
Viziunea. 

Cu toate astea, n-avea nici un chef să ia micul dejun în 
Cantina de Mijloc. Majoritatea Clayrelor mâncau acolo, şi ar 
fi fost nevoită să stea la masă cu fete cu trei sau chiar patru 
ani mai mici, ca să aibă toţi la ce să se holbeze. Mai avea şi 
uniforma albastră pe deasupra, în vreme ce colegele de-o 
vârstă cu ea erau îmbrăcate în alb şi puteau sta la masă cu 
Clayrele învestite, care purtau deja diadema. 

Traversă, aşadar, cele două coridoare cufundate în tăcere 
şi cobori două rânduri de scări întortocheate în spirală, 
ajungând în cele din urmă la Cantina de Jos. Aici luau de 
obicei masa negustorii sau jălbaşii veniţi la Clayr să le 
citească viitorul, iar dacă se întâmpla să dai ochii cu vreuna 
sau mai multe dintre Clayre, acestea ori făceau parte din 
personalul de la bucătărie, ori le venise rândul la servit. 

Sigur că existau şi excepţii, căci era cineva pe care Lirael 
spera să o întâlnească acolo, şi anume Vestitoarea 
Profeteselor Veghei de Nouă Zile. Păşind pe ultimele trepte 


parcă o şi vedea coborând cu paşi mari şi apăsaţi pe scările 
principale, sunând din gong şi oprindu-se în dreptul ei să o 
anunţe că Profetesele o Văzuseră - da, chiar pe ea - 
încoronată cu diadema pietrelor lunii şi luminată în sfârşit 
de Darul Viziunii. 

Nu se găsea prea multă lume în cantină în acea dimineaţă 
şi doar trei din cele şaizeci de mese erau ocupate. Lirael se 
duse la una liberă, cât mai departe de ceilalţi, şi se aşeză pe 
bancă în tăcere. Prefera singurătatea, chiar şi atunci când 
nu se afla printre Clayre. 

La două dintre mese stăteau nişte negustori veniţi 
probabil din Belisaere, care vorbeau în gura mare despre 
ultimul transport de piper, ghimbir, nucşoară şi scorţişoară, 
pe care le aduseseră tocmai din nordul îndepărtat şi sperau 
să le vândă la un preţ bun. Toată acea pălăvrăgeală despre 
cât de bune sunt mirodeniile lor era evident menită 
Clayrelor care lucrau la Cantină. 

Lirael trase aer în piept şi înclină să le dea dreptate, căci 
din desagii lor se ridica un miros puternic de cuişoare şi 
nucşoară, care-i gâdilă nările ademenitor. Optimistă, hotărî 
să ia întâmplarea ca pe un semn de bun augur. Încă unul pe 
ziua de azi. 

A treia masă era ocupată de străjerii negustorilor guralivi. 
Chiar şi aici, în inima Gheţarului, purtau armuri din solzi de 
scorie şi-şi ţineau săbiile aproape, sub bănci, vârâte totuşi 
în teacă. Credeau probabil că bandiții şi tâlharii puşi pe 
căpătuială puteau străbate cu uşurinţă cărăruia de pe buza 
defileului, pentru a-şi forţa apoi intrarea în marele adăpost 
al Clayrelor. 

Dar sigur că ei habar n-aveau că drumul era de fapt mai 
mult decât protejat. La fiece pas cheiul gemea de însemne 
ale Legământului, vrăji de tăinuire şi orbire, iar sub 
lespezile netede sălăşluiau în adormire fiare sălbatice şi 
războinici care s-ar fi deşteptat la cel mai mic pericol. Mai 
mult, cărarea tăia râul exact în şapte puncte, prin poduri 
înguste ce dăinuiau din vechime, construite din ceea ce 


părea a fi piatră. Şi acestea erau la adăpost prin simplul 
fapt că dedesubtul lor curgea râul Ratterlin, suficient de 
adânc şi de învolburat ca să nu-i lase pe morţi să 
traverseze. 

Chiar şi aici în Cantina de Jos pereţii vibrau cu însemne 
magice, adăpostind străjeri ce picoteau îmbrăţişaţi în piatra 
neşlefuită a podelei şi tavanului. Lirael le putea distinge 
foarte bine şi, deşi licărirea unora era destul de slabă, 
izbutea totuşi să le dezlege înțelesurile ascunse. Cu paznicii 
de Legământ era mai greu, pentru că nu se-nţelegeau decât 
însemnele menite să-i deştepte. Sigur că mai erau şi 
semnele vădite, vizibile ochilor neiniţiaţi - de altfel singura 
sursă de lumină aici şi peste tot în sălaşul subteran, 
încastrate în roca muntelui în imediata vecinătate a marelui 
Gheţar. 

Lirael cercetă în grabă chipurile drumeţilor şi, fiindcă nu 
aveau coifurile pe cap, observă imediat că niciunul nu era 
însemnat pe frunte, nefiind astfel în stare să vadă magia ce- 
i înconjura. Îşi duse instinctiv mâna la frunte, dând la o 
parte şuviţele cam lungi, ca să îşi pipăie însemnul conturat 
în piele, care vibră uşor la atingerea ei. Simţi atunci o 
legătură tainică cu toate cele neştiute, de parc-ar fi 
redevenit o părticică din infinitul Legământului, cel care 
umple şi cuprinde lumea. Bine măcar că avea astfel de 
puteri magice, dacă de Viziune nu putea fi încă vorba. 

Ar putea şi ei să aibă mai multă încredere în pavăza 
Clayrului, se gândi ea uitându-se din nou la străjerii în 
armuri, bărbaţi şi femei deopotrivă. Unul din ei îi surprinse 
privirea şi o fixă preţ de o clipă, dar ea îşi întoarse iute 
capul. Era un soldat tânăr şi ras în cap ca ceilalţi, doar că 
probabil mai recent, căci creştetul lucios îi strălucea la fiece 
mişcare a capului, reflectând lumina însemnelor de pe 
tavan. 

Cu toate că încerca să nu privească într-acolo, Lirael îl zări 
cu coada ochiului ridicându-se şi pornind către ea, pierdut 
în armura masivă care i-ar fi venit probabil bine abia peste 


vreo câţiva ani. Se strâmbă văzându-l că se apropie şi-şi 
întoarse capul ostentativ. Dacă unele Clayre îşi alegeau 
iubiţi din rândul oaspeţilor, nu însemna că oricine coboară 
la masă în Cantina de Jos a venit în recunoaştere. Tinerii în 
jur de şaisprezece ani nu păreau însă să priceapă acest 
lucru, convinşi că fetele numai pe asta sunt croite. 

— Să-mi fie cu iertare, zise el. Aş putea să mă aşez? 

Lirael încuviinţă din cap şovăielnică, iar când tânărul luă 
loc armura i se încovoie pe piept într-un cor zornăitor de 
solzi metalici. 

— Eu sunt Barra, zise el vesel. E prima dată când vii aici? 

— Poftim?! Răspunse Lirael, mai mult surprinsă decât 
intimidată. Aici, în Cantina de Jos? 

— Nu, zise Barra, râzând şi întinzându-şi braţele. Mă 
refeream la locul ăsta, la Gheţar. Eu am mai fost aici o dată, 
şi mă gândeam că poate ai nevoie de cineva care să-ţi arate 
împrejurimile. Dar poate că părinţii tăi te-au mai adus pe- 
aici, când au venit cu treburi. 

Lirael îşi feri din nou privirea, simțind că-i ard obrajii. Nu 
ştia ce să-i răspundă, ce replică inteligentă să-i dea, căci în 
mintea ei era un singur gând: până şi străinii văd limpede 
ca ziua că nu e pe de-a-ntregul de-a Clayrelor. Chiar şi-un 
soldat nerod şi necioplit ca el! 

— Cum te cheamă? O întrebă Barra, fără să bage de 
seamă roşeaţa din obrajii ei şi golul ce i se căscase în 
stomac. 

Lirael înghiţi în sec şi-şi umezi buzele, dar cuvintele 
râămaseră nerostite. Simţea că nu are ce nume să-i spună, 
de parcă nu mai ştia cine e. Nu putea nici măcar să se uite 
la el, ca să n-o vadă cu ochii în lacrimi, aşa că îşi fixă 
privirea pe para din farfurie, mâncată pe jumătate. 

— Voiam doar să te salut, zise Barra încurcat, când 
tăcerea dintre ei deveni prea apăsătoare. 

Lirael încuviinţă din cap şi lacrimile îi alunecară pe obraji, 
căzând pe para neterminată, dar nu-şi ridică privirea şi nici 


nu-şi şterse ochii. Avea braţele amorţite, la fel ca glasul pe 
care parcă şi-l pierduse. 

— Îmi pare rău dacă te-am supărat, adăugă Barra, 
ridicându-se în picioare şi depărtându-se. 

Lirael îl petrecu cu privirea de după câteva şuviţe până 
aproape de masa lui. Mai avea vreo doi metri până să 
ajungă la ceilalţi când unul din bărbaţi zise ceva ce nu răzbi 
până la ea. Barra nu răspunse, ci doar ridică din umeri 
amărât, iar mesenii - inclusiv femeile - izbucniră în ras. 

— E ziua mea, bâigui fata cu ochii pironiţi în farfurie, iar 
glasul ei tremurând îi dădu de gol lacrimile ascunse în 
colţul ochilor. Nu vreau să plâng tocmai de ziua mea. 

Se ridică şi păşi peste bancă, grăbită să-şi lase farfuria pe 
tejgheaua de la oficiu şi atentă să nu dea nas în nas cu 
vreuna dintre verişoarele ei, fie ea primară, de-a doua sau 
mai îndepărtată. 

Nici n-apucase să lase farfuria când una din fete se năpusti 
în jos pe scările principale, lovind cu vârful metalic al 
baghetei primul din cele şapte gonguri ce tronau pe 
ultimele şapte trepte. Lirael rămase nemişcată şi o linişte 
mormântală se aşternu în sala de mese în timp ce Clayra 
cobora treaptă cu treaptă, sunând gong după gong. 
Sunetele lor grele şi prelungi se împreunau armonios 
înainte să se risipească în tăcerea dimprejur. 

Când ajunse pe ultima treaptă fata se opri cu bagheta în 
aer. Lirael simţi un nod în stomac şi inima începu să-i bată 
cu putere. Era exact aşa cum îşi imaginase, întocmai ca în 
visele ei! Prea se adeverea totul ca să nu fie aievea. Cu 
siguranţă era un semn că va căpăta în sfârşit Viziunea! 

Sohrae, după cum indica şi bagheta din mâna ei, fusese 
aleasă mesager al Profeteselor, Vocea care anunţa ori de 
câte ori se întrezărea ceva de maximă importanţă pentru 
Clayre ori Regat. Tot ea anunţa şi Prorocirea Viziunii, adică 
cine urma să primească darul cel de preţ. 

— Cunoşti una, cunoşti multe, rosti Sohrae solemn, glasul 
ei răsunând limpede în cele patru colţuri ale încăperii, până 


în bucătărie şi chiar mai departe, în oficiu. Profetesele 
Veghei de Nouă Zile anunţă cu mare bucurie că Darul 
Viziunii s-a deşteptat în sora noastră. 

Sohrae trase adânc aer în piept, ca să poată continua. 
Lirael închise ochii, convinsă că fata are să-i rostească 
numele. Despre mine trebuie să fie vorba, cu siguranţă 
despre mine, nu se poate altfel! Am rămas printre ultimele, 
şi au trecut deja doi ani de când aştept! Ăsta trebuie să fie 
cadoul de ziua mea! 

— Annisele, spuse Sohrae scurt şi se întoarse să urce 
scările atingând gongurile uşor cu bagheta, în timp ce 
mesenii îşi reluară discuţiile pe fundalul sunetelor diafane. 

Lirael deschise ochii şi văzu aceeaşi lume pe care o 
cunoştea deja. Nimic nu se schimbase, totul avea să revină 
la acea normalitate exasperantă, iar ea era tot fără Viziune. 

— Îmi dai farfuria aia odată? Se auzi o voce nevăzută de 
dincolo de geamul oficiului. O recunoscu imediat pe 
verişoara ei. 

— A, Lirael, tu erai! Am crezut că e vreunul de pe-aici. Ai 
face bine să te grăbeşti sus, drăguţo. Iniţierea lui Annisele 
începe în mai puţin de-o oră, doar ştii şi tu că aici aflăm 
veştile ultimii. Dar ce-ţi veni să cobori la noi la masă? 

Lirael dădu drumul farfuriei fără să scoată un cuvânt şi 
traversă Cantina absentă, ca un somnambul, trecându-şi 
degetele nervos pe fiecare colţ de masă. În minte îi răsunau 
într-una cuvintele lui Sohrae: Darul Viziunii s-a deşteptat în 
sora noastră Annisele. 

Annisele. Ea era, aşadar, aleasa ce va purta roba albă şi 
diadema de argint bătută cu pietrele lunii, în timp ce Lirael 
va trebui să-şi pună iar tunica albastră de ocazie, uniforma 
junioarelor. Aceeaşi tunică rămasă acum şi fără tiv, de câte 
ori i-o tot lungiseră, şi care tot scurtă i se părea! 

Annisele împlinise unsprezece ani cu zece zile în urmă, dar 
ziua ei de naştere nu se putea compara cu cea de astăzi, cu 
sărbătoarea Revelaţiei! 


Ce mare scofală şi zilele astea de naştere, îşi zise Lirael în 
sinea ei urcând mecanic cele şase sute de trepte ce 
despărţeau Cantina de Jos de Aripa de Vest, şi de acolo mai 
departe încă vreo două sute de paşi până la cele o sută 
două trepte ce dădeau spre uşa din dos a Sălii Junioarelor. 
Număra în gând la fiecare pas şi nu privea decât înainte, 
observând cu coada ochiului învălmăşeala de robe albe şi 
pantofi negri lustruiţi ce se îndreptau către Sala Mare ca 
să-i prezinte onorurile celei care tocmai intrase în rândul 
aleselor. 

Abia când ajunse în cameră, îşi dădu seama că s-a ales 
praful de ziua ei de naştere. Se simţea dată la o parte, cao 
cârpă veche şi uzată, eclipsată de marele eveniment din 
viaţa lui Annisele. Ar fi vrut să se bucure pentru ea, să dea 
uitării acea durere sfâşietoare care-i frângea inima. 

CAPITOLUL DOI. 

Un viitor pierdut. 

Lirael se prăbuşi pe pat, încercând să-şi înăbuşe 
disperarea ce-o cuprindea încetul cu încetul. Ştia că trebuie 
să se pregătească pentru Iniţierea lui Annisele, dar de 
fiecare dată când dădea să se ridice ceva o trăgea parcă 
înapoi, ţintuind-o de pat. Îi era pur şi simplu imposibil să se 
urnească din loc, cel puţin pentru moment. Rememora 
mecanic cumplitul moment de adineauri, din Cantină, când 
aşteptase cu sufletul la gură să-şi audă numele, dar în 
zadar. Izbuti în cele din urmă să-şi alunge imaginea din 
minte şi să se concentreze asupra viitorului apropiat. Hotări 
să nu se mai gândească la ce-a fost şi de asemenea să nu 
participe la ceremonie. 

Oricum nu-i vor simţi lipsa, deşi în caz că observau sigur 
ar fi trimis pe cineva s-o ia pe sus. Amenințarea păru s-o 
impulsioneze, aşa că se smulse de pe pat, iscodind camera 
să vadă pe unde s-ar putea ascunde. Să se bage sub pat? 
Era ascunzătoarea clasică, numai că locul era mult prea 
strâmt şi plin de praf, căci de câteva săptămâni bune nu-şi 
făcuse curat în cameră aşa cum se cuvine. 


Îi veni apoi ideea cu garderoba, la care medită preţ de 
câteva clipe. Nu era totuşi hotărâtă, întrucât dulapul din 
lemn de pin în formă de cutie o ducea mereu cu gândul la 
un sicriu cu capacul într-o parte. Nu era prima dată când îi 
treceau prin cap astfel de idei trăsnite. Verişoarele ei îi 
spuneau mereu că are o imaginaţie bolnavă. Încă de mică îi 
plăcuse să joace în tot felul de dramatizări ale unor poveşti 
arhicunoscute, interpretând cu mare zel moartea 
personajelor pe care le întruchipa. Nu mai jucase de mult 
într-o astfel de piesă, dar la moarte tot se mai gândea, şi 
chiar destul de des. Mai ales la moartea ei. 

— Moartea. Şopti ea, tremurând la auzul cuvântului rostit 
cu voce tare. 

Îl mai spuse o dată, cu mai multă convingere în glas. Ce 
cuvânt comun, ce cale simplă de a scăpa de toate 
problemele ce-o frământau! Ar fi putut să lipsească de la 
ceremonia de azi, dar cum avea să treacă de cele care 
aveau să vină? 

Dac-ar avea curajul să-şi pună capăt zilelor, n-ar mai fi 
nevoită să suporte atâta umilinţă, să vadă cum fete mult mai 
mici decât ea căpătă Darul Viziunii! N-ar mai sta la masă cu 
toate mucoasele alea în tunici albastre, care-o priveau pe 
sub sprâncene în timpul fiecărei ceremonii. Lirael ştia prea 
bine acea privire şi ce se ascundea în spatele ei. Vedea doar 
teamă în ochii lor, teama că ar putea fi ca ea, blestemate să 
rămână pe veci fără nepreţuitul dar, singurul care dădea un 
sens existenţei lor! 

Ar fi scăpat nu numai de expresia plină de milă a Clayrelor, 
ci şi de toţi cei care se opreau din drum ca s-o întrebe ce 
mai face, de parcă nişte cuvinte spuse din convenienţă ar fi 
putut exprima ce simte cu adevărat. Dar şi dac-ar fi fost să 
fie sinceră, cum să îi faci să înţeleagă cât de cumplit e să n- 
ai încă Darul Viziunii la paisprezece ani? 

— Să mori. Şopti ea din nou, şi cuvântul i se rostogoli pe 
limbă ca o licoare pe care o deguşti în tihnă. 


Ce altceva îi mai rămăsese? În tot acest răstimp nutrise 
speranţa că darul i se va dezvălui până la urmă. Azi 
împlinea însă paisprezece ani. Unde se mai auzise să nu ai 
Darul Viziunii la aşa o vârstă? Se simţea complet 
deznădăjduită, mai mult ca niciodată. 

— E cea mai înţeleaptă decizie, proclamă ea solemn, ca şi 
cum ar fi anunţat public o hotărâre de mare importanţă. 

Nu era nici urmă de şovăială în glasul ei, deşi în minte îi 
încolţise deja îndoiala. Sinuciderea nu era o practică 
specifică Clayrelor, şi, dacă îşi ducea planul la bun sfârşit, n- 
ar fi făcut decât să demonstreze pentru ultima dată că nu e 
una de-a lor. Dar ce era rău în asta, la urma urmei? Mai era 
apoi şi problema felului în care avea s-o facă. Ochii i se 
opriră la sabia agăţată în cuierul de pe uşă, cu tăişul tocit 
vârât în teacă. Vârful metalic ar fi fost o variantă, dar ar fi 
murit în agonie, şi sigur careva i-ar fi auzit gemetele şi-ar fi 
chemat ajutoare. 

Totuşi, trebuia să existe o vrajă care să-i ia răsuflarea, să-i 
sugă aerul din piept şi să-i astupe gâtul. Astfel de farmece 
nu se găseau în manualele de şcoală şi nici măcar în cartea 
ei de Magie sau Indexul Însemnelor de Legământ, ambele 
la îndemână pe birou, la nici doi metri distanţă. Pentru aşa 
ceva ar fi trebuit să se documenteze prin tomurile din 
Biblioteca cea Mare, deşi astfel de cărţi de vrăjitorie erau 
probabil ţinute sub cheie sau ferecate prin magie. 

Nu-i rămâneau, aşadar, decât două variante: mai întâi 
înălţimea şi-apoi îngheţul. 

— Ghețarul, asta e! Murmură ea. Aşa va face. În timp ce 
toată lumea va fi la ceremonia lui Annisele, avea să urce 
treptele la Muntele Meteor şi-apoi îşi va da drumul în apele 
de gheaţă. Dacă s-or sinchisi s-o caute, îi vor găsi până la 
urmă trupul frânt şi îngheţat - şi-atunci îşi vor da seama, 
poate, ce chin e să trăieşti printre ele şi să n-ai Viziune. 

Se şi vedea purtată pe braţe până în Sala Mare, unde 
colegele se vor aduna în jurul ei şi-o vor privi zăcând inertă 
în tunica ei albastră de copilă, acum albă şi ţeapănă de la 


zăpada şi gheaţa de pe ea. Ochii i se umplură brusc de 
lacrimi, dar ciocănitul neaşteptat din uşă îi întrerupse 
morbida reverie şi Lirael tresări, mai mult uşurată decât 
speriată. 

Pesemne că Profetesele o dibuiseră într-un sfârşit. Era 
oricum o premieră în ceea ce-o priveşte. Or fi văzut-o 
urcând scările şi aruncându-se în gol de la înălţime, şi- 
acuma trimiseseră pe cineva ca s-o împiedice de la 
asemenea nesocotinţă şi s-o asigure că totul va fi bine şi că 
va căpăta şi ea Vederea într-o bună zi. 

Nici n-apucă să zică: „Intră”, că uşa se şi deschise, semn 
că nu era vorba de vreuna din trimisele Profeteselor. Numai 
mătuşa Kirrith, Străjera Junioarelor, intra mereu înainte s-o 
poftească. Era mai mult străjeră decât mătuşă pentru 
Lirael, căci o trata la fel ca şi pe celelalte fete şi nu-şi arăta 
niciodată afecțiunea de mătuşă. 

— Aici erai! Izbucni Kirrith cu vocea ei enervantă. Încerca 
mereu să pară veselă, dar nu-i prea reuşea. Te-am căutat la 
micul dejun, dar a fost aşa o îmbulzeală că n-am reuşit 
nicicum să dau de tine! La mulţi ani, Lirael! 

Fata o privi absentă, observând şi cadoul pe care femeia i-l 
întinsese, o cutie mare, pătrată, învelită în hârtie roşie cu 
dungi maro şi poleială aurită. Un ambalaj într-adevăr foarte 
frumos. Mătugşa Kirrith nu-i mai făcuse daruri niciodată, 
justificându-se prin faptul că nici ea nu primea cadouri, însă 
lui Lirael scuza i se părea cam desuetă. Important e să 
dăruieşti, nu să primeşti. 

— Ei, hai, deschide-l! O îndemnă Kirrith. Trebuie să ne 
grăbim s-ajungem la ceremonie! Ce surpriză, nu m- 
aşteptam să fie tocmai micuța noastră Annisele! 

Lirael luă pachetul, care deşi nu era tare îi păru totuşi 
destul de greu. Pentru câteva clipe toate gândurile negre îi 
zburaseră din minte, curioasă să afle ce se ascunde 
înăuntru. Ce i-o fi luat oare? 

Pipăindu-l cu atenţie, avu deodată un presentiment ciudat. 
Rupse degrabă ambalajul la unul din colţuri şi dinăuntru 


răsări o bucată de material de un albastru deja familiar. 

— E.E o tunică! Izbucni ea, dar nu-şi recunoscu glasul, de 
parcă altcineva ar fi vorbit de undeva de departe. O tunică 
de copilă. 

— Întocmai, zise Kirrith, plină de strălucire în roba ei ca 
neaua, cu diadema de argint încununată cu pietrele lunii 
odihnindu-i-se pe creştet, printre buclele blonde ca platina. 
Am văzut eu că cea veche îţi rămăsese un pic scurtă şi nu-ţi 
mai venea bine, acum că ai mai crescut. 

Vorbi mai departe, dar Lirael n-o mai asculta, de parcă 
traversase într-o lume imaginară, unde nu exista nici tunica 
azurie, nici Kirrith pălăvrăgind într-una de-ale ei, unde nu 
mai era nimeni şi nimic. 

— Hai odată, îmbracă-te! O grăbi mătuşă-sa, aranjându-şi 
pliurile robei. 

Era voinică şi înaltă, puţine Clayre mai erau ca ea. De câte 
ori se aflau faţă în faţă Lirael se simţea minusculă şi inutilă, 
cu-atât mai mult cu cât femeia purta mereu roba cea albă, 
care-i acoperea din cap până-n picioare trupul masiv. 
Privindu-i straiele imaculate copila îşi aminti din nou de 
gheaţa şi nămeţii munţilor. 

Căzuse iar pe gânduri când Kirrith o trezi din visare, 
bătând-o uşor pe umăr. 

— Ce este? Întrebă ea aiurită, dându-şi seama că o lăsase 
să vorbească de una singură. 

— Grăbeşte-te! Îi repetă mătuşa Kirrith, încruntându-se 
uşor, şi-atunci coroniţa îi alunecă spre frunte, punându-i 
ochii într-un con de umbră. Ar fi extrem de nepoliticos să 
întârziem. 

Lirael îşi dădu jos vechea tunică cu gesturi mecanice şi se 
îmbrăcă cu cea nouă. Era din olandă aspră şi fiindcă nu era 
purtată îi stătea cam ţeapănă, însă mătuşa Kirrith i-o aranjă 
într-o clipită. Odată mânecile potrivite şi aşezată frumos pe 
umeri, Lirael băgă de seamă că-i era lungă până aproape 
de glezne. 


— Acuma poţi să creşti cât vrei, zise mătuşa Kirrith 
mulţumită. Hai, să nu mai zăbovim, nu mai avem timp! 

I se strânse inima în piept privind albastrul ce-o acoperea 
din cap până-n picioare. Cât să mai crească până-i rămâne 
şi-asta mică? l-ar veni bine şi la treizeci şi ceva de ani! 
Pesemne că mătuşa Kirrith era convinsă că nu va apuca în 
veci să poarte roba albă! 

— Du-te tu înainte, îi zise cu gândul la ale ei, te prind eu 
din urmă. Se şi vedea urcând pe creştetul muntelui, simţea 
deja îmbrăţişarea gheții din abis. Vreau să mă duc la toaletă 
mai întâi. 

— Foarte bine, zise Kirrith, ieşind grăbită pe coridor. 
Numai să nu întârzii! Gândeşte-te ce-ar zice mama ta! 

Lirael merse în urma ei, dar o luă la stânga să intre la 
toaletă. Kirrith se îndreptă în direcţia opusă, bătând 
sprintenă din palme să le zorească pe cele trei întârziate 
care se chinuiau să se îmbrace din mers, cu tunicile pe 
jumătate trase pe cap, râzând una de cealaltă pe înfundate. 

Habar n-avea ce ar fi zis mama ei într-o atare situaţie ori 
în oricare alta. Când era mică o necăjiseră de nenumărate 
ori pe tema asta, iar mai târziu, când se izolase de restul, o 
lăsaseră în pace, deşi povestea nu fusese dată uitării întru 
totul. Clayrele obişnuiau să aibă relaţii cu oaspeţi 
ocazionali, ba chiar să-şi caute iubiţi în afara Gheţarului, 
însă nimeni nu mai pomenise să nu declari cine e tatăl, dacă 
la mijloc era vorba de-un copil. 

Dar mama ei nu se oprise aici. Când Lirael avea numai 
cinci ani se hotărâse brusc să părăsească Ghețarul, la 
chemarea unei Viziuni pe care n-o împărtăşise nimănui. Ani 
mai târziu, mătuşa Kirrith îi mărturisise că Arielle e moartă, 
fără să-i dea alte detalii. Circulau diverse poveşti despre 
cum şi-ar fi găsit sfârşitul, fie otrăvită de rivale la curtea nu 
ştiu cărui prinţ de prin ţinuturile îngheţate de la 
miazănoapte, fie sfâşiată de fiarele pădurii. Se mai zvonea 
şi că ar fi făcut pe ghicitoarea, ocupaţie pe care Clayrele o 


detestau cu toată fiinţa lor, considerând-o nedemnă pentru 
cineva din Stirpea lor. 

Cu timpul copila izbutise să ferece durerea într-un locşor 
tainic în inimă, dar nu ţinea întotdeauna uşile închise şi 
nimeni nu se pricepea mai bine ca mătuşă-sa să dea năvală 
înăuntru, răscolindu-i amintirile. 

Odată plecată Kirrith cu tot cu cele trei năstruşnice, Lirael 
dădu fuga înapoi în cameră şi-şi scoase hainele de drum: o 
haină grea de lână, unsă cu lanolină, o căciulă dublă de 
fetru cu urechi, papuci de pânză gudronată, mănuşi cu 
căptuşeala de blană şi o pereche de ochelari de protecţie cu 
lentile de sticlă verde. Pe de o parte se gândea că n-are nici 
un rost să se echipeze atât de straşnic, din moment ce 
oricum avea să piară, dar vocea din mintea ei îi spunea că 
merită măcar atâta lucru. 

Pentru că toate regiunile locuite de pe teritoriul Clayrelor 
erau încălzite cu aburii pompaţi de la izvoarele din 
adâncime, Lirael îşi luă straiele în braţe, vârând articolele 
mai mici în haină. Avea să se încălzească destul urcând 
treptele către Meteor şi neîncotoşmănită. Drept ultim gest 
de răzvrătire îşi trase tunica de pe ea şi o zvârli pe jos, 
optând pentru hainele de lucru purtate de Clayre când 
făceau de serviciu la bucătărie sau la oficiu în Cantina de 
Jos: o cămaşă gri de bumbac lungă până la genunchi peste 
carâmbii subţiri de lână azurie. Uniforma mai avea şi un 
şorţ gros de canava la care însă Lirael hotări să renunţe. 

Era ciudat să se furişeze de-a lungul Aripei de 
Miazănoapte fără să întâlnească picior de om. În mod 
normal era un pasaj foarte aglomerat, iar la ora asta din zi 
zeci de Clayre forfoteau de colo-colo îndreptând-se fiecare 
pe la treburile ei, ducându-se sau venind de la Profetese 
sau îngrijindu-se de diverse probleme ale comunităţii. 
Ghețarul era de fapt un fel de orăşel de provincie, unul 
destul de ciudat din moment ce preocuparea principală a 
locuitoarelor sale era tâlcuirea viitorului, sau - după cum 
ele însele le explicau mereu vizitatorilor - desluşirea 


posibilelor întruchipări, deloc puţine, pe care acesta le 
putea avea. 

În punctul unde pasajul se intersecta cu Zigzag-ul Lirael 
se asigură încă o dată că nu o urmăreşte nimeni. Se furişă 
apoi în prima cotitură a coridorului, căutând un ungher 
îngust şi întunecos măcar jumătate cât ea. Odată vârâtă 
acolo, scoase cheia agăţată de lănţicul pe care îl purta la 
gât. Toate Clayrele aveau astfel de chei cu care descuiau 
majoritatea uşilor de acces şi, deşi poarta către Meteor nu 
era tocmai o destinaţie obişnuită, Lirael spera să nu aibă 
nevoie de o cheie specială. 

Nu se vedea decât broasca suspendată în aer, dar când 
vâri cheia înăuntru şi o răsuci de două ori uşa începu să 
prindă contur ca prin minune. O dără argintie abia vizibilă 
se ridică alene din podea, schiţând cadrul dreptunghiular 
pe fundalul palid de piatră. 

Lirael o împinse cu putere şi trecu pragul iute, simțind o 
briză rece mângâindu-i obrajii. De s-ar fi nimerit niscai 
Clayre prin apropiere, sigur ar fi băgat de seamă adierea, 
căci chiar dacă locuiau în inima muntelui îmbrăţişat pe 
jumătate de ghețar, nu agreau frigul prea tare. 

Uşa se închise în urma ei şi conturul argintiu se făcu 
nevăzut ca la un semn. Dinainte i se înşiruiau scările, 
drepte şi abrupte, mult mai întunecate decât în celelalte 
săli, dar luminate totuşi de însemnele Legământului de 
deasupra. Îşi aduse aminte de o excursie făcută cu clasa cu 
mult timp în urmă, când treptele i se păruseră imense. Se 
strâmbă şi începu să urce încet, conştientă că în scurt timp 
au să-i amorţească gambele de la efort. Erau totuşi cu 
cincisprezece centimetri mai înalte decât în mod normal. 

Primele o sută şi ceva erau mărginite de o balustradă de 
bronz, pe porţiunea unde Scara urca în linie dreaptă. Lirael 
se prinse de ea şi porni la drum, încălzind metalul rece cu 
palma-i umedă. După cum îi era obiceiul, începu să numere 
treaptă după treaptă, ţinând isonul urcuşului şi reuşind 


astfel să-şi alunge din minte imaginea obsedantă a 
prăbuşirii în hăul de gheaţă. 

Aproape că nu observă când balustrada se-ntrerupse 
brusc, căci ajunsese la gura spiralei lungi şi întortocheate 
ce dădea spre creasta muntelui Meteor, care alături de 
Crepuscul, celălalt pisc îngemănat, mărgineau Ghețarul de 
o parte şi de alta. Avusese şi el un nume odinioară, dar 
nimeni nu şi-l mai aducea aminte, aşa încât de mii de ani îşi 
trăgea denumirea de la Clayrele ce locuiau pe aceste 
meleaguri ori în vecinătate, ori deasupra, ori câteodată în 
inima de piatră. Cu timpul numele ajunsese să se refere şi 
la domeniile Clayrelor, aşa că nu numai blocul de gheaţă, ci 
şi sălile de piatră de sub el erau acum cunoscute drept 
Ghețarul Clayrelor, de parcă şi acesta era tot al lor. 

Clayrele însă nu îşi făceau de regulă sălaş aproape de 
Gheţar. Trăiau în pântecele munţilor de milenii, în tunelele 
săpate de râmele-sfredel, acum dispărute aproape în 
totalitate, sau în locuinţe făurite fie prin vrăji de scormonire 
a pământului, fie prin trudă fizică. Cu toate astea, ghețarul 
îşi vedea neabătut de alunecare, erodând roca munţilor ce-l 
susțineau pe laturi. Gheaţa sfâşia stânca fărâmicioasă, fără 
să-i pese de pasajele subterane ale Clayrelor, care se 
puteau surpa oricând. 

Sigur că Clayrele vedeau foarte clar unde se va ajunge, 
dar asta nu-i oprise pe temerarii constructori de odinioară 
să-şi vadă săvârşite visele ambiţioase. Crezuseră pesemne 
că opera lor va dăinui încă vreo trei sau patru generaţii 
după - timp berechet pentru urmaşi s-o poată salva de la 
pieire. 

Lirael se gândi la constructorii de altădată, întrebându-se 
de ce făcuseră oare treptele atât de înalte şi abrupte. După 
o vreme număratul ritmic nu-i mai ţinu mintea ocupată, aşa 
că dădu frâu liber imaginaţiei. Parcă o şi vedea pe Annisele, 
gătită din cap până-n picioare, stând în capul alaiului de 
Junioare adunate în Sala Mare, o siluetă diafană pe fundalul 
uniformelor albastre. Se uita fărâ-ndoială către cealaltă 


jumătate a încăperii, la Clayrele îmbrăcate în alb, ca şi ea, 
fără să-şi dea seama măcar că sunt acolo, aşezate în 
stranele dispuse în douăzeci şi unu de rânduri de-o parte şi 
de alta a Sălii, pe câteva sute de metri. Erau făcute din 
lemn închis de mahon şi acoperite cu perne îmbrăcate în 
mătase, care erau schimbate cu mare pompă o dată la 
cincizeci de ani. 

În aceeaşi parte a Sălii se va afla negreşit şi mesagera 
Prorocirii sau câteva din Profetese poate, dacă nu cumva 
aveau alte treburi mai importante. Dacă s-ar fi aflat totuşi 
acolo, cu siguranţă ar fi stat în jurul Pietrei de Legământ 
care se ridica direct din podea, un bloc masiv de piatră în 
care pluteau strălucitoare mii de însemne fermecate ce 
povesteau în preschimbarea lor de toate cele ştiute şi 
neştiute. Şi pe această Piatră, mai sus decât ar fi putut 
ajunge oricare dintre ele - cu excepţia mesagerei, care 
putea să o atingă cu vârful baghetei - s-ar fi aflat diadema 
noii Clayre, reflectând în montura de argint bătută cu 
pietrele lunii însemnele magice ce se scăldau în Piatră. 

Lirael mai urcă o treaptă, sfârşită de puteri. O dureau 
picioarele cumplit. Pentru Annisele va fi atât de simplu şi de 
uşor! Câteva sute de trepte, urcate cu entuziasm îmbiată de 
zâmbetele celor de pe margine! Iar apoi, odată încununată 
cu diadema, rumoarea când Clayrele se ridicau în picioare, 
uralele mulţimii, ecoul lor ce răsuna în toată Sala şi-n 
încăperile de dincolo. 

Ea, pe de altă parte, era singură şi dată uitării, ca de 
obicei! Era cât pe ce s-o podidească plânsul, dar se 
îmbărbătă şi-şi alungă lacrimile. Nu mai avea decât încă 
vreo sută de trepte şi ajungea la Poartă. Odată trecut 
pragul va ajunge pe platoul de dincolo, unde îşi va putea 
privi moartea cu ochii de pe marginea îngheţată. 

CAPITOLUL TREI. 

Aripi de hârtie. 

Se odihni puţin când ajunse la capătul scării, până ce o 
răzbi răcoarea pietrei. Se îmbrăcă atunci cu hainele aduse 


şi, când îşi puse ochelarii, totul se coloră în verde. La urmă, 
scoase din buzunarul hainei o eşarfă de mătase cu care îşi 
acoperi gura şi nasul, iar peste trase urechile căciulii. 

Îmbrăcată astfel, putea trece cu uşurinţă drept una dintre 
Clayre. Nimeni nu-i vedea faţa, ochii sau părul. Arăta exact 
ca oricare alta. Când au să-i găsească trupul, nu o să ştie 
cine e decât după ce îi vor da jos căciula, ochelarii şi eşarfa. 

Măcar atât, măcar în ultimele clipe de viaţă să fie şi ea una 
de-a lor. 

Cu toate astea, şovăi dinaintea uşii ce dădea în hangarul 
Planoarelor şi mai departe către Poarta Meteorului. Era 
încă vreme să se răzgândească, să le spună că a mâncat 
ceva ce nu i-a căzut bine şi de aceea zăbovise în odaie. Dacă 
se grăbea, ar fi putut să fie înapoi înainte ca ceilalţi să se 
întoarcă de la Ceremonie. 

Dar ce folos, viaţa ei ar fi rămas la fel. N-o aştepta nimic 
bun înapoi, în josul scărilor. Hotărârea era deja luată, nu 
mai rămânea loc de întoarcere, aşa că îşi luă inima în dinţi 
şi se duse să arunce o privire pe creastă. Avea să ia decizia 
finală acolo. 

Scoase iarăşi cheia, ţinând-o cu greu în mână din cauza 
mănuşilor, şi descuie uşa de data asta vizibilă, dar şi ea 
protejată de magie. Când o roti în yală simţi puterea 
Legământului vibrând în metalul subţire şi-apoi în mâna ei 
prin blana căptuşelii. Se încordă preţ de o clipă, relaxându- 
se apoi îndată ce tumultul de magie se mai domoli. Pesemne 
că nu de ea era menit să se ferească, ci de altcineva. Sau 
altceva. 

În încăperea de dincolo era şi mai frig, deşi nu ieşise încă 
din matca muntelui. Aici era hangarul Planoarelor, unde 
Clayrele îşi ţineau la adăpost aparatele magice de zbor, din 
care trei dormitau acum tăcute în apropiere. Arătau ca 
nişte canoe subţirele, cu cozi şi aripi de vultur. Lirael dădu 
să-l atingă pe unul, să se convingă că e aievea, dar se opri la 
timp. Propriu-zis, Planoarele erau alcătuite din mii de foi de 
hârtie laminată, la care se adăuga însă o porţie însemnată 


de magie, astfel încât erau parţial însufleţite. Ochii pictaţi ai 
aparatului verde cu argintiu de lângă ea păreau ei lipsiţi de 
viaţă, dar s-ar fi aprins vioi dacă l-ar fi atins, şi n-ar fi vrut 
să îl trezească. Ştia doar că sunt controlate cu ajutorul unor 
însemne magice pe care pilotul trebuia să se priceapă să le 
fluiere. Cu fluieratul s-ar fi descurcat ea, numai că nu ştia 
ce semne anume sau ce metodă specială erau de trebuinţă 
ca să nu dea greş. 

Se furişă aşadar pe lângă Planoare spre ieşirea din munte. 
Poarta era imensă - suficient de mare ca treizeci de oameni 
sau chiar două Planoare să-i treacă pragul unul lângă altul, 
şi cel puţin de patru ori mai înaltă decât ea. Din fericire nu 
trebui să se chinuie s-o deschidă, căci în partea stângă era 
o uşă de trecere mult mai mică, pe care o descuie într-o 
clipită cu ajutorul aceleiaşi chei şi păşi în sfârşit afară, nu 
înainte de a simţi atingerea magiei ce proteja intrarea de 
oaspeţi nepoftiţi. 

Frigul şi soarele o întâmpinară deopotrivă, primul destul 
de aspru cât să-i pătrundă prin hainele groase, celălalt atât 
de puternic încât aproape o orbi chiar şi prin ochelarii 
verzi. 

Era o zi minunată de vară, şi probabil că în vale era cald şi 
frumos. Aici în creierii munţilor era rece, iar frigul venea 
mai cu seamă de la vânturile ce suflau primprejurul 
ghețarului şi apoi tot mai sus până pe culme. 

Dinaintea ei se întindea o terasă neobişnuit de netedă, 
săpată direct în stânca muntelui. Era lungă de vreo sută de 
metri şi lată cam de jumătate, presărată cu calupi grei de 
gheaţă şi troiene încremenite, cu toate că stratul de zăpadă 
era destul de subţire. Ştia prea bine că pentru asta trebuia 
să le mulţumească trimişilor Legământului - slujitori 
întrupaţi prin magie, care dădeau zăpada cu lopeţile, 
măturau şi meştereau tot timpul anului, în funcţie de 
vreme. 

În capătul îndepărtat al micului platou se căsca un hău 
imens. Lirael privi într-acolo, dar nu zări decât albastrul 


cerului şi câţiva nori alburii ce coborâseră din înălţimi. Va 
trebui să meargă până-n margine şi să privească de acolo la 
blocul îngheţat care se revărsa în adâncimi. Deocamdată 
însă hotărî să nu traverseze, mulţumindu-se să-şi imagineze 
cum ar fi dacă chiar ar sări. Dacă s-ar arunca cu avânt, ar 
cădea liber direct în apele îngheţate de dedesubt, care o 
aşteptau cu braţele deschise s-o împresoare în moarte. 
Dacă dimpotrivă şi-ar da drumul prea aproape de coastă, s- 
ar putea lovi de vreun colţ de stâncă după doar zece metri 
şi s-ar prăvăli în neant rupându-şi câte un os la fiecare 
răsucire. 

Închise ochii, străbătută de un fior rece. Acum că ajunsese 
până aici, unde doar o plimbare scurtă până la marginea 
prăpastiei o despărţea de moarte, planul nu-i mai părea 
atât de inspirat. Dar ori de câte ori se gândea la viitor, se 
simţea îngrădită şi fără de puteri, ca şi cum ar fi pornit la 
un drum dinainte sortit eşecului, având drept obstacole 
ziduri de netrecut. 

Se îmbărbătă cât să facă câţiva paşi către precipiţiu, să se 
uite măcar în hăul ce se căsca dedesubt. Picioarele însă n-o 
prea ascultau şi-n loc s-o apuce înainte o luă într-o parte, 
fără să ajungă unde voia de fapt. 

După o jumătate de oră, timp în care se plimbase dintr-un 
capăt în altul fără să se aventureze până la marginea 
stâncoasă, hotări să se întoarcă la Poarta cea mare. Cel mai 
mult se apropiase până la panta din celălalt capăt al 
platoului, de unde decolau Planoarele şi care cobora vreo 
sută de metri pe o costişă domoală care nu se întâlnea cu 
ghețarul. Dar nici măcar de ea nu avu curaj să se apropie 
prea mult, rămânând la mai bine de şapte metri de 
margine. 

Nu-nţelegea cum de puteau Planoarele să decoleze de pe 
panta asta. Nu văzuse niciodată cum îşi iau zborul sau cum 
aterizează, şi preţ de câteva minute încercă să-şi imagineze 
cum s-ar petrece lucrurile. Pesemne că pentru început 
alunecau uşor pe gheaţă, şi-apoi dintr-odată se ridicau 


sprintene până-n înaltul cerului. Dar când anume, şi cum? 
Aveau oare nevoie de o ambreiere îndelungă, ca pelicanii 
albaştri pe care-i văzuse pe râul Ratterlin, sau ţâşneau 
deodată în văzduh, asemenea unor vulturi? 

Toate aceste întrebări o făcură şi mai curioasă în legătură 
cu Planoarele şi-alcătuirea lor bizară. Tocmai se gândea să 
se uite mai îndeaproape la unul din hangar, când îşi dădu 
seama că punctul întunecat din înălţimi nu era doar în 
mintea ei sau vreun nor vestitor de furtună, ci un Planor 
adevărat care se pregătea să aterizeze. 

În aceeaşi clipă auzi scârţâitul prelung al Porții 
deschizându-se alene. Îşi întoarse privirea într-acolo, apoi 
iarăşi către Planor, mişcându-şi capul ameţitor. Ce-o să se 
facă? 

Ar fi putut să fugă acum, cât mai era timp, şi să se arunce 
în gol, dar nu se simţea în stare. Trecuse de momentul 
critic, cel puţin deocamdată. 

Ar fi putut la fel de bine să se dea într-o parte şi să 
privească Planorul cum aterizează, dar mai mult ca sigur s- 
ar fi ales cu o săpuneală pe cinste de la mătuşa Kirrith, pe 
lângă câteva luni în plus de serviciu la bucătărie ori vreo 
pedeapsă şi mai abitir, de care nu aflase încă. 

De ce să nu se-ascundă undeva şi să privească totul de 
acolo? La urma urmei, asta îşi dorise dintotdeauna. 

Trecu iute în revistă toate aceste posibilităţi şi-n mai puţin 
de o secundă o alese pe ultima. Se furişă, aşadar, după un 
morman de zăpadă şi începu să se acopere cu omătul 
îngheţat. Curând reuşi să se camufleze aproape în 
întregime, cu excepţia urmei de paşi din zăpadă care-i 
dădea de gol ascunzătoarea. 

Îşi concentră îndată gândurile asupra Legământului, 
vizualizându-l cu ochii minţii. Scoase apoi din curgerea-i 
eternă cele trei însemne de care avea nevoie. Unul după 
altul acestea prinseră a străluci din ce în ce mai tare, 
umplându-i mintea cu lumina lor caldă până ce nu se mai 


putu gândi la nimic altceva. Le ademeni apoi în cerul gurii, 
de unde le suflă discret spre urmele lăsate în zăpadă. 

Vraja i se rostogoli pe buze ca un rotocol jucăuş de 
răsuflare îngheţată, umflându-se într-una până ce ajunseră 
de mărimea unui braţ care alunecă degrabă pe cărăruia din 
omăt, măturând urmele ca şi când n-ar fi fost. Odată munca 
săvârşită, balonul de aburi se împrăştie în cele patru zări, 
luând cu el însemnele vrăjite. 

Lirael privi către văzduh, sperând ca pilotul sau oricine se 
găsea în Planor să nu fi zărit norişorul fermecat. Aparatul 
se apropia tot mai mult, desenând urme de aripi pe zăpadă, 
şi se roti apoi o ultimă dată, scăzând simţitor din altitudine. 

Lirael îşi miji ochii să vadă ce se petrece, căci avea 
ochelarii încă pe nas şi zăpada îi acoperea faţa aproape în 
întregime. Nu putea distinge cine e la cârma Planorului, 
care avea culori diferite de cele folosite de regulă de 
Clayre. Era vopsit în roşu şi auriu, culorile Casei Regale. Să 
fie oare un mesager? Regele din Belisaere şi Clayrele 
păstrau o legătură destul de strânsă şi Lirael văzuse 
deseori solii regali servind masa în Cantina de Jos, dar din 
câte ştia ea niciunul nu venea aici cu Planorul. 

În aerul rece răsunară dintr-odată câteva note fluierate, 
vibrând cu puterea magiei. Simţi că o ia cu ameţeală şi o 
cuprinse o poftă nebună să zboare şi ea una cu vântul. Zări 
apoi Planorul făcând o ultimă rocadă, învârtindu-se în aer şi 
poposind în sfârşit pe zăpada îngheţată, pe care alunecă 
câţiva metri împrăştiind o poleială fină în stânga şi-n 
dreapta, foarte aproape de locul unde se pitise ea. 

Din cabină ieşiră anevoie două siluete subţiri care 
începură să-şi dezmorţească braţele şi picioarele. Ambele 
erau atât de bine înfofolite în blănuri încât Lirael nu-şi putu 
da seama dacă erau bărbaţi sau femei. Oricum, Clayre n- 
aveau cum să fie, nu în asemenea haine. Unul din nou-veniţi 
purta o scurtă din blană de jder negru cu auriu, celălalt o 
haină asemănătoare, dintr-o blană roşie-cafenie pe care 


fata n-o putu identifica. Aveau şi ei ochelari, doar că 
lentilele erau albastre, nu verzi. 

Persoana cu haină roşcovană cotrobăi prin cabină, de 
unde scoase două săbii. Lirael era convinsă că-i va da una 
celuilalt sau celeilalte, însă şi le fixă pe amândouă de 
cureaua lată de piele, de o parte şi de alta a taliei. Era 
aproape sigură că e vorba de un bărbat. 

Cealaltă era femeie, cea cu haina negru cu argintiu, îşi 
dădu seama după felul cum îşi dăduse jos mănugşa şi-şi 
aşezase mâna pe botul Planorului, ca o mamă care mângâie 
fruntea copilului să vadă dacă are temperatură. 

Se aplecă şi ea în cabină, de unde scoase o bandulieră de 
piele. Lirael îşi întinse gâtul ca să vadă mai bine, ignorând 
zăpada care-i alunecă pe după guler, prelingându-i-se rece 
pe spinare. Scoase un sunet de uimire abia când recunoscu 
săculeţii prinşi de curea, cât pe ce să se dea de gol. Şapte 
săculeţi de piele, cel mai mic cât un flacon de pastile, cel 
mai mare cât mâna ei, fiecare cu câte un mâner lucios de 
mahon ieşind dintre şirete, tortiţele clopoţeilor acum 
adormiţi în îmbrăcătoarea de piele. Oricine ar fi fost 
necunoscuta, avea cu ea cei şapte clopoței ai unui 
necromant! 

După ce îşi puse banduliera de-a latul pieptului îşi scoase 
şi ea sabia, una mai lungă decât cele folosite de Clayre şi de 
asemenea mult mai veche. Lirael simţi puterea vibrând în 
ea, chiar de acolo, de departe. Legământul palpita 
învolburat nu numai în sabie, ci şi în cei doi străini. 

Dar şi clopoţeii erau fermecaţi, iar asta o ajută să-şi dea 
seama mai repede cine era de fapt femeia. Necromanţia era 
o formă de Magie Liberă, şi astfel interzisă în Regat, la fel şi 
clopoţeii necromanţilor. Aceştia însă erau mai speciali. O 
singură femeie primise învoire să-i întrebuinţeze, căci 
numai ea avea puterea să dezlege făcăturile necromanţilor 
şi să redea Morților liniştea cea de pe urmă, împreunând 
cele două magii ce-odinioară fuseseră doar una: Magia 
Liberă şi Legământul. 


O trecu un fior rece când îşi dădu seama că e la mai puţin 
de douăzeci de metri de Abhorsen. Cu mulţi ani în urmă, 
legendara Sabriel îl salvase pe Prinţul Touchstone, 
preschimbat în stană de piatră printr-o vrajă necurată, şi 
împreună îl învinseseră pe Kerrigor, Mortul cel Mai de 
Temut, care aproape că nimicise întregul Regat. După 
izbândă se căsătorise cu Prinţul, care devenise apoi Rege, şi 
împreună. 

Privi atunci către bărbatul cu cele două săbii, observând 
cum nu o scapă deloc din ochi, mergând mereu lângă ea. 
Pesemne că e Regele, îşi zise Lirael, simțind că i se face rău. 
Regele Touchstone şi Abhorsen Sabriel aici, în carne şi 
oase! Dacă ar fi avut curaj, s-ar fi putut duce să vorbească 
cu ei, atât erau de aproape! 

Dar entuziasmul îi păli într-o clipită şi se lipi şi mai tare de 
mormanul de zăpadă, fără să bage în seamă umezeala şi 
răceala, aşteptând în tăcere. Habar n-avea cum să facă 
plecăciunea de cuviinţă, ce trebuie să zică sau să facă în 
prezenţa unor asemenea feţe regeşti. 

Nu ştia nici măcar cum să se adreseze Regelui sau lui 
Abhorsen, şi mai ales cum să explice ce caută acolo. 

După ce-şi luară toate cele de trebuinţă, Sabriel şi 
Touchstone se apropiară unul de celălalt şi-ncepură a vorbi 
şoptit, feţele lor aproape atingându-se în ciuda 
echipamentului de protecţie. Lirael ciuli urechile, dar nu 
desluşi nimic inteligibil, căci vântul le sufla şoaptele în 
cealaltă direcţie. Cu toate astea, era clar că aşteptau ceva. 
Sau pe cineva. 

Nu după mult timp, când Lirael îşi întoarse capul către 
Poarta Meteorului, atentă să nu răscolească zăpada cu care 
era acoperită, zări un grup de Clayre îndreptându-se zorite 
către cei doi. Veniseră direct de la Ceremonie, căci 
majoritatea aveau încă coroana pe cap şi purtau aceleaşi 
robe albe peste care îşi trăseseră în grabă câte o pelerină 
sau haină mai largă. 


Le recunoscu imediat pe primele două - gemenele Sanar 
şi Ryelle - întruchiparea perfecțiunii Clayrelor. Viziunea lor 
era atât de puternică încât mai tot timpul erau printre 
Profetesele Veghei de Nouă Zile, aşa că Lirael nu le vedea 
prea des. Amândouă erau înalte şi deosebit de frumoase, cu 
plete lungi şi bălaie strălucind în soare mai ceva ca diadema 
de argint de pe creştet. 

În spatele lor mai erau încă cinci Clayre pe care Lirael le 
cunoştea doar din vedere şi al căror nume şi le-ar fi adus 
aminte dacă se străduia niţel, ba chiar şi ce fel de rude îi 
erau, deşi niciuna nu putea să-i fie mai mult decât verişoară 
de gradul trei. Toate erau însă renumite pentru Viziunea lor 
intensă, şi dacă astăzi nu se numărau printre Profetese, 
mâine sigur le găseai alături de ele, asta dacă nu cumva 
fuseseră deja săptămâna trecută. 

Erau în total şapte, cele mai de seamă Clayre din tot 
Ghețarul, şi fiecare avea rostul ei de zi cu zi dincolo de 
sarcinile ce necesitau puterea lor vizionară. Micuța Jasell, 
de exemplu, cea din coadă, era Trezoriera-şefă, 
responsabilă cu socotelile interne ale Clayrelor şi casa 
comercială. 

Erau ultimele persoane cu care Lirael ar fi vrut să dea 
ochii într-un asemenea loc, unde n-avea ce căuta. 

CAPITOLUL PATRU. 

O licărire în zăpadă. 

În timp ce Sanar şi Ryelle le conduceau pe celelalte către 
cei doi oaspeţi, Lirael spera să vadă în sfârşit ce trebuie să 
faci când îi întâlneşti pe Rege şi pe soaţa sa, care mai era şi 
Abhorsen pe deasupra. 

Dar Sabriel şi Touchstone nu erau pare-se adepţii unor 
astfel de politeţuri, căci le-ntâmpinară pe gemene cu 
braţele deschise şi, după ce-şi dădură jos fularele şi 
ochelarii, le sărutară călduros pe ambii obraji. Lirael se 
aplecă din nou ca să audă ce vorbesc şi, deşi vântul bătea 
tot în direcţia opusă, se mai domolise niţel, aşa că reuşi să 
prindă câte ceva din conversaţie. 


— Bine v-am găsit, verişoarelor, ziseră Sabriel şi Regele 
într-un glas, zâmbind larg amândoi. Păreau extrem de 
obosiţi şi traşi la faţă. 

— V-am Văzut aseară, zise Sanar - sau să fi fost Ryelle? 
Niciodată nu le deosebea. A trebuit însă să ghicim ora după 
soare, aşa că sper că nu aşteptaţi de mult. 

— A, nu, abia am sosit acum câteva clipe, răspunse 
Touchstone. Destul cât să ne dezmorţim picioarele. 

— Nu-i prea place să zboare, adăugă Sabriel, surâzând 
şăgalnic către soţul ei. Cred că de fapt n-are încredere în 
pilot. 

Touchstone râse şi ridică din umeri, cântându-i în strună: 

— Ei, lasă, că te faci din ce în ce mai pricepută. 

Era ceva în vocea lui ce o făcu pe Lirael să creadă că nu se 
referea doar la Planoare. Plutea între ei o fâşie tainică de 
energie şi simţăminte ce ascundea un fel de secret 
dezvăluit numai pe jumătate. Îi lega ceva unic şi misterios, 
ceva ce aducea zâmbetul pe buzele lui Sabriel şi-i lumina 
privirea. 

— De aşteptat nu v-am Văzut aşteptându-ne, zise Sanar. 
Sper că nu ne-am înşelat. 

— Nici vorbă, o linişti Sabriel, şi zâmbetul i se şterse 
deodată de pe faţă. Avem veşti proaste din soare-apune, şi 
nu-i timp de zăbavă. Am venit să ne sfătuim, să vedem ce-i 
de făcut, dacă ne puteţi da o mână de ajutor. 

— Iar sunt probleme acolo? Întrebă Sanar cu o expresie 
de îngrijorare pe faţă, întocmai ca sora sa şi celelalte Clayre 
din spate. Nu izbutim să Vedem mai nimic în mare parte din 
teritoriu, din cauza unei puteri care ne zădărniceşte orice 
efort. Cu toate astea, ştim că din soare-apune au să vină 
necazuri, am văzut asta în prea multe previziuni, dar 
niciodată îndeajuns de clare ca să ne fie de folos. 

— Da, se pare că profeţiile încep să se adeverească, căci 
greutăţile se fac deja simţite, oftă Regele. În ultimii zece ani 
am ridicat şase Pietre ale Legământului în jurul Hotarului 
şi-al Lacului Roş, şi-n fiecare an rămân tot câte două. Nu 


mai pot să-mi pierd timpul îndreptându-le pe cele 
sfărâmate. O să ne ducem acum acolo să încercăm să-i dăm 
de cap şi poate să-i găsim şi cauza, deşi tare mă tem că nu 
vom reuşi, dacă puterea asta e atât de şireată încât se- 
ascunde şi de Viziunea voastră. 

— Nu-i musai să fie intensă ca noi să nu putem pătrunde, 
zise una dintre Clayre, cea mai mare dintre ele. Nici măcar 
malefică. Mai sunt o sumedenie de alte forţe - mult mai 
puţin redutabile - care ne pot împiedica Viziunea din 
diverse motive, pe care nu le putem decât bănui. Uneori 
cauza e mult mai simplă, pentru că pur şi simplu Vedem 
prea multe într-un timp mult prea scurt. Asta ar putea să fie 
explicaţia pentru ceea ce ne bruiază pe malurile Lacului 
Roş. 

— Oricum ar fi, prezenţa asta nenorocită despică Pietrele 
şi varsă sângele Magilor Legământului, zise Touchstone. Şi 
tot ea îi ademeneşte într-acolo pe Morți şi vrăjitori 
nelegiuiţi, cu o putere nebănuită. Din toată întinderea 
Regatului, zonele din jurul Lacului Roş şi de la poalele 
muntelui Abed sunt vrăjmaşe cârmuirii noastre. Acum 
paisprezece ani am jurat împreună cu Sabriel să întremăm 
Pietrele şi să redăm liniştea sătenilor, ca să-şi vadă şi ei de 
rostul lor fără teamă de Morți sau de Magia Liberă. Şi ne- 
am ţinut promisiunea, de la Zid şi până-n pustietăţile 
deşertului dinspre miazănoapte. Cât despre ţinuturile din 
soare-apune. Acolo am întâmpinat oareşce împotrivire. De 
fapt, tărâmurile de dincolo de Hotar sunt încă de acum 
două sute de ani sub stăpânirea lui Kerrigor. 

— Bag de seamă că toate aceste îndatoriri au ajuns să vă 
cam ostenească, observă cea mai matură dintre Clayre, iar 
Sabriel şi Touchstone încuviinţară în tăcere. 

Cu toate astea, merseră mai departe semeţi şi fără tăgadă, 
semn că-şi acceptau datoria şi intenționau s-o ducă la bun 
sfârşit. 

— Nu avem parte de odihnă, mărturisi Touchstone. Mereu 
apare câte ceva, şi de cele mai multe ori sunt primejdii pe 


care doar Regele sau un Abhorsen le poate îndepărta. De 
Sabriel e cel mai rău, căci sunt încă destui Morți care ne 
bântuie Regatul, şi tot atâţia neghiobi gata să deschidă noi 
treceri către Moarte. 

— Ca cel ce tulbură apele pe lângă Hotar. Îl completă 
Sabriel. Cel puţin aşa spun misivele, că ar fi vorba de un 
necromant sau mai degrabă de o femeie, o vrăjitoare 
supusă Magiei Libere ce poartă pe faţă o mască de bronz şi 
e însoţită de Morți şi Vii deopotrivă. Împreună se pare că au 
prădat mai multe ferme şi aşezări la est de Hotar până 
aproape de Târgul lui Roble, însă voi nu ne-aţi dat de veste. 
Se poate să nu fi Văzut chiar nimic din toate asta? Măcar o 
imagine solitară, un crâmpei. 

— Arareori dacă Vedem ceva pe malurile-acelea 
mlăştinoase de un timp încoace, răspunse Ryelle încruntată, 
dar totodată îngrijorată. De obicei puteam pătrunde fără 
oprelişte, dar acum. Îmi pare nespus de rău că nu v-am 
avertizat din timp şi că nu vă putem ajuta nici de-aici încolo. 

— O companie a Gărzii a plecat deja din Oyrre, zise 
Touchstone, însă vor ajunge abia peste cel puţin trei zile, iar 
noi până mâine în zori am vrea să fim deja în Târgul lui 
Roble. 

— Să sperăm că o să fie o dimineaţă însorită, suspină 
Sabriel. Dacă e să ne luăm după solii, vrăjitoarea noastră 
are multe ajutoare la cheremul ei, destule cât să atace un 
oraş întreg pe timpul nopţii sau chiar şi ziua, dacă-i înnorat. 

— Cred totuşi că am Vedea un eventual atac asupra 
Târgului, spuse Ryelle, dar deocamdată viziunile noastre n- 
au arătat aşa ceva. 

— Atunci sunt un pic mai uşurat, le asigură Touchstone, 
însă Lirael îşi putu da seama că nu era întru totul 
încrezător. 

Ea însăşi era uimită, pentru că nu mai pomenise niciodată 
ca o Clayră să nu poată vedea pretutindeni sau să-i fie 
blocată Viziunea, cu-atât mai mult Profetesele. Sigur că 
dincolo de Zid, în Ancelstierre, îşi pierdeau puterile, dar 


asta era cu totul altceva. Oricum acolo nu mergea nici un fel 
de magie, mai cu seamă către miazăzi. Ştia toate astea din 
poveşti, căci nu cunoscuse pe nimeni care să fi fost vreodată 
în Ancelstierre, deşi se zvonea că Sabriel crescuse acolo. 

În vreme ce Lirael se gândea la cele auzite, vântul se înteţi 
binişor, aşa că nu reuşi să tragă cu urechea şi la restul 
conversaţiei. Le văzu însă pe Clayre făcând o plecăciune 
adâncă în timp ce Touchstone şi Sabriel le îndemnau să se 
ridice. 

— la mai terminaţi cu formalităţile astea! Exclamă el. La 
fel cum voi nu puteţi Vedea totul, nici noi nu suntem 
atotputernici. Ne-am descurcat bine până acum, şi ne vom 
descurca le fel şi de acum încolo! 

— Le fel” fiind cuvântul cheie pentru anul ăsta. Şi pentru 
toţi cei care au trecut, zise Sabriel, oftând. Că tot veni 
vorba, ar trebui să întoarcem Planorul şi să plecăm. Aş vrea 
să trec şi pe acasă în drum spre Târgul lui Roble. 

— Ca să te sfătuieşti cu.? Întrebă Ryelle, însă Lirael nu 
prinse numele, purtat de o rafală de vânt în cealaltă 
direcţie. 

Se aplecă şi mai tare, încercând totuşi să nu-şi scuture 
zăpada de pe căciulă. 

Sabriel îi răspunse ceva ce Lirael din nou nu auzi în 
întregime, cu excepţia unei frânturi de frază: 

— Doarme tot aşa mai tot timpul anului, sub. Lui Ranna. 

Sfârşitul se pierdu iarăşi în vânt, căci se adunaseră cu toţii 
în jurul Planorului ca să-l întoarcă. Lirael se aplecă din nou, 
scuturându-şi fără să vrea zăpada de pe cap. O enerva la 
culme să-i vadă acolo, atât de aproape, şi să nu audă decât 
fraze şuntate al căror sens îi scăpa. Pentru o clipă îi trecu 
prin minte să facă o vrajă ca să-i audă mai bine, însă nu 
îndrăzni să-şi pună planul în aplicare pentru că deşi citise 
despre astfel de farmece nu ştia toate însemnele. Oricum 
Sabriel şi ceilalţi ar fi simţit imediat prezenţa Magiei 
Legământului în apropiere. 


Vântul se potoli pe neaşteptate şi Lirael reluă şirul 
discuţiei. 

— Sunt încă în Ancelstierre, la şcoală, îi spunea Sabriel lui 
Sanar. O să vină încoace în vacanţă, peste trel. Ba nu, patru 
săptămâni. Dacă treaba asta merge bine, am putea chiar să 
mergem să-i aşteptăm la Zid. Plănuiserăm să petrecem 
câteva săptămâni în Belisaere, dar cred că o să se ivească şi 
alte probleme, aşa că unul din noi va fi probabil plecat când 
se vor duce înapoi la şcoală. 

Avea o voce plină de tristeţe şi amărăciune, sau cel puţin 
aşa i se păru lui Lirael. Touchstone era şi el de aceeaşi 
părere, căci îi luă mâna şi i-o strânse tandru, încercând s-o 
împace. 

— Cel puţin ştim că acolo sunt în siguranţă, o linişti el şi 
Sabriel îl aprobă, lăsându-se din nou pradă oboselii. 

— l-am Văzut trecând Zidul, dar poate fi vorba de un viitor 
mai îndepărtat, poate întoarcerea de după asta, sau 
următoarea chiar, zise Ryelle. Ellimere arată. De fapt va 
arăta exact ca tine, Sabriel. 

— Din fericire, râse Touchstone. Deşi după mine seamănă 
la altele. 

Lirael îşi dădu seama că vorbiseră despre copii lor, doi la 
număr după câte ştia ea: o fiică - Prinţesa - cam de aceeaşi 
vârstă cu ea şi un fiu ceva mai mic, dar nu cu mult, Prinţ la 
rându-i. Se vedea clar cât de mult îi iubesc pe amândoi şi 
cât de tare le duc dorul. Gândul o purtă atunci la propriii 
părinţi, care nu o iubiseră câtuşi de puţin. Îşi aminti din nou 
atingerea moale şi rece a mâinii materne, dar ce folos, îşi 
zise ea, când maică-sa plecase şi o dăduse uitării, iar tatăl 
ei. Cine ştie dacă avea măcar habar că are o fiică? 

— Ea va fi următoarea Regină, se auzi deodată o voce 
puternică, trezind-o pe Lirael din visare. Sau nu va fi. Sau 
poate va fi. 

Era una dintre celelalte Clayre, o femeie ceva mai în 
vârstă care rostea o profeție, căci Vedea mult mai multe 
decât bucata de gheaţă asupra căreia îşi aţintise privirea. 


Trase apoi adânc aer în piept, ca şi cum s-ar fi sufocat, şi se 
clătină pe picioare prăbuşindu-se cu mâinile dinainte ca să- 
şi amortizeze căderea. 

Touchstone se repezi şi-o prinse înainte să se prăvălească, 
ajutând-o să se ţină pe picioare. Femeia însă se clătina 
ameţită, cu o privire sălbatică şi totuşi visătoare. 

— Dar mai e timp până atunci, zise ea cu o voce ştearsă, 
din care răsunetul prorocirii dispăruse complet. Într-un 
viitor îndepărtat am văzut-o pe Ellimere, fiica ta, ceva mai 
mare decât eşti tu acum, la tronul Regatului. Dar am Văzut 
şi multe alte posibilităţi de lumi ce au să vină poate, înecate 
în fum şi cenuşă, nimicite şi întunecate. 

Lirael simţi cum o trece un fior pe şira spinării. Era atâta 
convingere în glasul ei încât parcă şi vedea distrugerea 
dinaintea ochilor. Dar cum să se ajungă acolo, cum să 
sfârşească totul în fum şi zădărnicie? 

— Să nu uităm că e vorba de lumi posibile, interveni Sanar 
încercând să pară calmă. Adesea vedem ceea ce n-are să se 
adeverească în veci, iar asta face parte din povara Viziunii. 

— Dacă e vorba de aşa, eu unul mă bucur că nu am darul 
ăsta, zise Touchstone, dându-i drumul Clayrei care încă 
tremura în braţele de nădejde ale lui Sanar şi Ryelle. 

Îşi ridică privirea către soare şi apoi se uită la Sabriel, 
care înţelese imediat unde bate şi spuse: 

— Regret nespus, dar timpul s-a cam dus. 

Zâmbiră amândoi la mica rimă total întâmplătoare, 
întorcându-şi capul ca să nu-i vadă Clayrele, cu excepţia 
celei ascunse de după mormanul de zăpadă spre care 
priveau. 'Touchstone îşi scoase săbiile de la brâu şi le puse la 
loc în cabină, după care o luă şi pe a lui Sabriel şi o aşeză 
tot acolo. Sabriel îşi desfăcu la rându-i banduliera şi o lăsă 
jos cu grijă, ca nu cumva să tulbure somnul clopoţeilor. 
Urmărindu-i, Lirael se întrebă de ce se mai osteniseră să se 
dichisească cu toate cele dacă tot ştiau că nu stau mult. Îşi 
dădu apoi seama că pericolele îi înconjurau la tot pasul, 
într-atât încât deveniseră ceva obişnuit şi toată această 


pregătire era de fapt un gest reflex, la fel ca armele pe care 
le aveau mereu la îndemână şi care ajunseseră să facă 
parte din decor. Adevărul era că nu puteai fi străjer dacă nu 
aveai o armă la îndemână, exact ca cei pe care-i văzuse de 
dimineaţă în Cantina de Jos. Gândul că Regele şi Abhorsen 
nu puneau prea multă nădejde în protecţia Clayrelor îi 
deschise ochii asupra propriei ei vulnerabilităţi. N-avea nici 
o armă cu care să se apere în caz de primejdie. Ce s-ar face 
dacă după ce pleacă toţi o atacă te miri cine? Habar n-avea 
dacă cheia se potrivea la uşa de trecere şi din afară, nici 
măcar nu se gândise la asta când urcase scările până aici. 

Se uita fix la Planor, dar nu-l mai vedea, căci o cuprinse 
panica şi deja se şi vedea petrecându-şi noaptea în frig în 
timp ce o gheară hidoasă şi imensă se năpustea asupra ei, 
târând-o afară din zăpadă. Perspectiva unei astfel de morţi 
crude n-o încânta câtuşi de puţin. Ideea era să-şi pună 
capăt zilelor cum voia ea, nu aşa, la voia întâmplării. Zări 
apoi cu coada ochiului o mişcare bruscă ce-i atrase din nou 
atenţia la cei prezenţi. Sabriel, deja suită în cabină, le arăta 
celorlalţi ceva cu mâna, având degetul îndreptat către 
mormanul după care stătea ea pitită! 

— Poate că n-ar fi rău să cercetaţi ce-i cu licărul acela 
verzui, le spuse răspicat, iar vorbele ei răsunară mai clar ca 
niciodată. Nu cred să fie nimic periculos, dar nu se ştie 
niciodată. Vă las cu bine, Fiice ale Clayrului. Sper să ne 
revedem cât de curând şi să stăm de poveşti mai pe 
îndelete. 

— La fel cum şi noi sperăm să vă fim de mare ajutor, îi 
răspunse Sanar, privind în direcţia pe care le-o arătase. Şi 
să Vedem mai limpede, nu numai la soare-apune, ci şi aici, 
sub nasul nostru. 

— Rămas-bun, le ură şi Touchstone, făcându-le cu mâna 
din scaunul din spate. 

Sabriel prinse atunci a fluiera, un sunet pur şi melodios 
pătruns de magie. Notele se ridicară pe aripile vântului, 
învolburându-l şi răsucindu-i coama aşa încât să împingă 


Planorul de la spate. Când acesta alunecă smucit pe gheaţă, 
Sabriel şi Touchstone le făcură cu mâna pentru o ultimă 
dată, după care aparatul roşu-auriu plonjă către abis şi îi 
pierdură din vedere. 

Lirael îşi ţinu respiraţia câteva clipe, dar îndată ce zări 
Planorul zbughind-o către înălţimi îi mai veni inima la loc. 
Se înălța tot mai sus şi mai sus, descriind spirale invizibile 
prin văzduh până când la un moment dat întoarse botul 
către miazăzi şi zvâc! O porni într-acolo cu o viteză ce 
creştea necontenit odată cu vântul care-i mâna de la spate, 
îmblânzit de notele fermecate. 

Lirael îi mai privi un timp, după care încercă să se vâre şi 
mai adânc în nămeţi, sperând să fie luată drept o vidră de 
apă. Ştia însă că efortul e zadarnic, căci cele şapte Clayre 
porniseră deja către ea şi nu păreau deloc binevoitoare. 

CAPITOLUL CINCI. 

O şansă neaşteptată. 

Nici nu ştia cum a ajuns atât de repede în hangarul cu 
Planoare. Mai multe perechi de mâini o prinseseră înainte 
să facă vreo mişcare, de parcă erau zeci de Clayre, nu doar 
şapte. O trăseseră apoi prin zăpadă fără pic de milă, 
chinuind-o mult mai rău decât s-ar fi chinuit de una singură. 
Pentru o clipă crezu că sunt mânioase pe ea, dar apoi îşi 
dădu seama că de fapt le era frig şi voiau să ajungă cât mai 
iute înăuntru. 

Odată la adăpost, înţelese că deşi nu fumegau de furie nu 
erau nici din cale-afară de bucuroase. Îi zvârliră cât colo 
căciula cu tot cu fular şi ochelari, fără să se sinchisească că 
o trag de păr sau i-l smulg de-a dreptul, după care o aţintiră 
cu priviri reci, mustrătoare. 

— Fiica lui Arielle, o recunoscu Sanar, de parcă identifica o 
specie de floare sau plantă dintr-o listă. Lirael o cheamă. 
Nu e în registrul Profeteselor, ceea ce înseamnă că nu a 
primit încă Darul Viziunii. Am sau nu dreptate? 

— D-da, bolborosi fata încurcată, căci nimeni niciodată nu 
se mai uitase la ea atât de stăruitor, cu-atât mai mult cu cât 


evita de obicei compania oamenilor şi mai ales a Clayrelor 
de seamă. 

În prezenţa acestora se fâstâcea mereu, chiar şi când nu 
făcuse nimic rău. 

Acum toate şapte o fixau cu privirea lor iscoditoare, 
cercetând-o cu atenţie aşa cum n-o mai făcuseră până 
acum. Îşi dorea să se caşte pământul dinaintea ei şi s-o 
înghită, iar apoi să se trezească la ea în cameră ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Ce făceai acolo? De ce te ascundeai? O iscodi Clayra cea 
mai mare, al cărei nume şi-l aminti brusc: Mirelle. De ce nu 
eşti la Ceremonie? 

Avea un glas rece şi autoritar, lipsit de orice urmă de 
blândeţe. Lirael îşi aminti cu întârziere că femeia asta cu 
părul sur şi obraji aspri era şi comandanta Cavaleriei 
Clayrelor, care patrulau şi vânau pe tot perimetrul cuprins 
între Meteor şi Crepuscul, de la ghețar şi până pe valea 
râului. 'Tot ele se ocupau şi de călătorii rătăciţi, diverşi 
bandiți amatori sau animale de pradă, şi nu era înţelept să- 
ţi faci de lucru cu ele, căci erau tare aprige. 

Mirelle o întrebă iarăşi de ce nu se află la Ceremonie, dar 
Lirael nu scoase un cuvânt. O podidi plânsul, dar izbuti să-şi 
ţină lacrimile-n frâu. Tocmai când era cât pe ce să 
izbucnească în hohote, o luă gura pe dinainte şi spuse 
primul lucru care-i trecu prin minte: 

— E ziua mea, azi împlinesc paisprezece ani. 

Spre marea ei mirare răspunsul păru să le mulţumească, 
fiindcă se destinseră toate dintr-odată, iar Mirelle îşi cobori 
umerii dezarmată. Lirael se trase uşor înapoi, simțind încă 
strânsoarea degetelor pe braţe, îndeajuns de puternică să-i 
lase vânătăi. 

— Va să zică ai paisprezece ani. Murmură Sanar cu o voce 
mult mai blajină decât a celeilalte. Şi te preocupă că n-ai 
căpătat încă Viziunea? 

Lirael încuviinţă din cap smerită, temându-se să 
vorbească. 


— La unele se deşteaptă mai târziu, ce-i drept, zise Sanar 
cu o privire caldă şi înţelegătoare. Dar să ştii că de multe 
ori cu cât vine mai târziu, cu atât e mai puternică. Eu şi 
Ryelle n-am primit darul decât abia la şaisprezece ani, aşa 
că n-ai nici un motiv de îngrijorare. Tu chiar nu ştiai toate 
astea? 

Fata îşi ridică privirea uitându-se pentru prima dată cu 
adevărat în ochii unei Clayre. Era uimită peste poate şi nu-i 
venea să-şi creadă urechilor. La şaisprezece ani! Dar nu e 
cu putinţă! 

— Nu. Bâigui ea. Nu. Nu se poate! Glasul îi trăda mirarea 
şi sentimentul de uşurare pe care le simţea. Chiar la 
şaisprezece ani? 

— Aşa cum ai auzit, o asigură Ryelle cu zâmbetul pe buze, 
venind în sprijinul surorii sale. Şaisprezece şi jumătate, 
dacă e să fim corecte. Ne-am temut că o să rămânem fără 
har, dar n-a fost aşa. Bănuiesc că ţi-a fost peste poate să 
asişti la încă o Ceremonie, nu? De asta ai urcat aici? 

— Da, spuse Lirael şi-un zâmbet îi răsări în colţul gurii. 

La şaisprezece ani! Înseamnă că mai erau speranţe pentru 
ea! Îi venea să sară în sus de bucurie şi să ia pe toată lumea 
în braţe, chiar şi pe Mirelle, şi-apoi să se repeadă pe trepte 
în jos şi să-şi strige bucuria în gura mare. Planul ei de a-şi 
pune capăt zilelor îi păru deodată prostesc şi ridicol, şi 
parcă nici nu-şi mai amintea cum ajunsese la o asemenea 
idee, de parcă pusese totul la cale cu mult, mult timp în 
urmă. 

— O parte a problemei cu care ne-am luptat şi noi atunci a 
fost lipsa de preocupare, pentru că aveam prea mult timp la 
dispoziţie să ne dăm cu presupusul de ce nu am căpătat 
încă Viziunea, îi explică Sanar văzând-o că s-a mai liniştit. 
Nu eram nici printre Profetese şi deci nu fuseserăm 
instruite în tainele Viziunii, şi bineînţeles că nici nu 
concepeam să facem de serviciu mai mult decât se cuvenea. 

— Normal, zise Lirael. Cine s-ar oferi să frece toalete şi să 
spele vase în plus? 


— Înainte de optsprezece ani nu primeam sarcini foarte 
des, continuă Ryelle. Dar noi ne-am dus şi am cerut, iar 
Profetesele au convenit să ni se dea diverse îndatoriri după 
puterea noastră. Aşa am ajuns să ne înscriem la cursul de 
pilotaj şi-am învăţat să zburăm cu Planoarele, deşi asta se 
întâmpla înainte de reînscăunarea Regelui. Atunci situaţia 
era mult mai tulbure şi aveau nevoie de un număr înzecit de 
patrule care să pătrundă în inima primejdiei, nu ca acum. 

— La mai puţin de un an după începerea lecţiilor am 
căpătat şi Viziunea. Putea fi un an îngrozitor, ca şi cel 
dinainte, petrecut aşteptând mereu şi sperând fără-ncetare 
să primim darul, dar am fost mult prea ocupate ca să ne 
mai gândim la asta. Crezi că o astfel de activitate te-ar ajuta 
şi pe tine? 

— Da! Exclamă Lirael entuziasmată. O astfel de 
însărcinare ar scăpa-o de tunica Junioarelor, permițându-i 
să poarte haine de lucru obişnuite şi să se ţină cât de cât 
departe de colegele mai mici şi de mătuşa Kirrith. Ar putea 
chiar să lipsească de la Ceremonii, dacă aşa cerea 
îndeletnicirea. 

— Întrebarea e ce fel de muncă ţi s-ar potrivi. Se întrebă 
Sanar ca pentru sine. Nu cred că te-am Văzut vreodată, aşa 
că Viziunea nu ne prea ajută în cazul ăsta. Ţie cam unde ţi- 
ar plăcea? La Cavalerie, la Pilotaj, la Oficiul de Negustorie, 
la Trezorerie, ori poate la Construcţii sau la Infirmerie, sau 
la Instalaţiile cu Aburi? 

— Nu ştiu. Bâigui ea, copleşită de sumedenia de activităţi 
pe care Clayrele le desfăşurau pe lângă serviciul zilnic la 
bucătărie şi oficiu. 

— La ce te pricepi cel mai bine? O întrebă Mirelle, 
cercetând-o din cap până-n picioare, făcându-şi pesemne 
tot soiul de socoteli dacă s-o ia sau nu la Cavalerie. O privea 
cu nasul cam pe sus, semn că nu o considera demnă de 
breasla în fruntea căreia se găsea. Cum te descurci cu sabia 
şi arcul? 


— Nu foarte bine, recunoscu ea vinovată, cu gândul la 
toate antrenamentele la care lipsise în ultimul timp, 
preferând să se închidă în cameră şi să-şi plângă de milă. 
Cred că cel mai bine mă pricep la Magie şi la muzică. 

— Atunci poate c-ar trebui să vii cu noi la Planoare, zise 
Sanar bucuroasă, dar se încruntă la fel de repede şi privi 
şovăielnică spre celelalte. Deşi. E cam devreme totuşi la 
paisprezece ani. Au o influenţă destul de nefastă, dacă nu 
ştii cum să le iei. 

Lirael privi aparatele colorate şi-o trecu un fior rece. 

Îi surâdea ideea cu zborul, deşi Planoarele o speriau niţel, 
pentru că i se părea ciudat ca nişte avioane pictate să fie 
însufleţite şi să aibă personalitate. Ce-o să se facă dacă va 
trebui să vorbească tot timpul cu Planorul, doar ca să-i ţină 
de urât? Nu-i plăcea deloc să stea la taclale nici cu oamenii, 
darămite cu un aparat de zbor. 

— Vă rog, zise fata, urmând firul logic al raţiunii, n-aş 
putea lucra la Bibliotecă? Era singurul loc unde spera să 
întâlnească cât mai puţini oameni cu putinţă. 

— HmmM. La Bibliotecă, o îngână Sanar îngândurată. Ar 
putea fi periculos pentru o fată de vârsta ta, ba chiar şi 
pentru o femeie în toată firea, trecută de patruzeci de ani. 

— Ei, nu peste tot, o corectă soră-sa. Doar în Pasajele 
Străvechi. 

— Păi şi cum să lucrezi la Bibliotecă fără să te duci în 
Pasajele Străvechi? Întrebă Mirelle înţepată. Oricât de rar, 
tot trebuie să cobori măcar din când în când. Dar vă spun 
sincer că eu una nu m-aş încumeta să trec prin unele 
cotloane ale Bibliotecii. 

Lirael le asculta cu atenţie, întrebându-se despre ce tot 
vorbesc. Marea Bibliotecă a Clayrelor era într-adevăr 
imensă, dar nu mai auzise niciodată de Pasajele Străvechi, 
deşi îi cunoştea destul de bine culoarele. Biblioteca urma 
tiparul unei scoici nautilus, cu rafturi de o parte şi de alta a 
unui tunel neîntrerupt ce se adâncea răsucit în munte, 
strângând din ce în ce mai mult braţele spiralei ameţitoare 


şi enorm de lungi, care începea de pe culmea munţilor ca să 
te scoboare apoi la vreo două sute de metri sub albia râului 
din vale. 

Din acest culoar principal porneau alte nenumărate 
coridoare strâmte şi întunecate, cămăruţe de tot felul, săli 
largi şi încăperi care mai de care mai bizare. Multe din ele 
erau înţesate cu memorii de-ale Clayrelor ce povesteau 
Viziunile şi profeţiile generaţiilor trecute. Pe lângă astea 
mai erau însă şi documente sau cărţi de peste tot de prin 
Regat, manuscrise vechi de magie şi vrăjitorie dezvăluind 
mistere vechi şi noi, pergamente, hărţi, reţete de farmece şi 
leacuri, liste de inventar, legende sau relatări ale unor 
întâmplări adevărate şi multe, multe altele. 

Dar pe lângă toate aceste documente scrise în Bibliotecă 
se găseau şi alte obiecte. Era de pildă sala armurilor, unde 
în afară de costumele de zale puteai admira felurite arme şi 
ustensile de luptă care, deşi nu mai fuseseră folosite de 
secole, erau încă strălucitoare şi arătau ca noi. Erau apoi 
încăperi întregi doldora de echipamente vechi pe care 
nimeni nu mai ştia să le folosească, saloane pline cu 
manechine gătite în straie de demult, mărturii ale portului 
Clayrelor de altădată, alături de costumele pestriţe ale 
barbarilor din nord. Găseai până şi sere îngrijite de străjeri 
ai Legământului, unde în loc de soare luminau însemne 
fermecate, dar şi odăi obscure ce absorbeau şi cea mai mică 
rază de lumină sau pe oricine se aventura să intre fără să 
ştie ce-l aşteaptă. 

Lirael văzuse o parte a Bibliotecii cu ocazia mai multor 
excursii alături de ceilalţi colegi din anul ei. Îşi dorea cu 
ardoare să poată trece pragul uşilor interzise sau să se 
aventureze dincolo de cordonul roşu al culoarelor sau 
pasajelor pe unde numai bibliotecarele aveau voie să se 
preumble. 

— Dar de ce vrei tu să lucrezi acolo? O întrebă Sanar. 

— Pentru că. Pentru că mi se pare interesant, se bâlbâi ea, 
neştiind ce altceva să zică. 


Doar nu era să recunoască adevăratul motiv! Cu siguranţă 
nu le-ar fi plăcut să audă că vrea de fapt să se ascundă de 
celelalte Clayre. Nu în ultimul rând, spera să găsească 
niscai vrăjitorii cu ajutorul cărora să-şi curme zilele fără 
dureri inutile. Dar toate la vremea lor, îşi zise. Deocamdată 
nu avea astfel de gânduri, mai cu seamă că aflase vestea 
cea bună şi putea să aştepte ziua cea mare în tihnă. Dar 
mai încolo, dacă Viziunea tot se încăpăţâna să nu apară şi-o 
va cuprinde neagra disperare. 

— Aşa deci, e interesant. Murmură Sanar, îngânând-o. Dar 
ştii, desigur, că e un loc plin de primejdii unde se pot afla 
lucruri tainice şi periculoase. Asta nu te sperie deloc? 

— Nu ştiu ce să zic. Mărturisi ea sinceră. Depinde ce fel de 
lucruri. Dar chiar mi-ar plăcea să lucrez acolo. Făcu o pauză 
scurtă, după care adăugă şoptit: Vreau să-mi ocup şi eu 
mintea cu ceva şi să uit de supărare, aşa cum aţi făcut şi 
voi. 

Clayrele se retraseră atunci într-un colţ şi formară un cerc 
să se sfătuiască, vorbind în şoaptă ca să nu le audă. Lirael le 
privea temătoare, vădit conştientă de importanţa 
momentului. Nu începuse ziua deloc bine, însă acum era 
ceva mai optimistă. 

Şoaptele încetară dintr-odată şi fata le privi apropiindu-se 
printre şuviţele de păr care din fericire îi acopereau faţa, 
căci nu voia să se vadă cât e de nerăbdătoare să primească 
de lucru. 

— Pentru că e ziua ta, începu Sanar, şi pentru că aşa e cel 
mai bine, am convenit să te trimitem unde ai cerut, în 
Biblioteca cea Mare. Mâine la prima oră să te prezinţi la 
Vancelle, Bibliotecara-Şefă, iar dacă ea nu are nici o 
obiecţie, vei lucra ca Asistentă de Rangul Trei. 

— Vă mulţumesc, exclamă Lirael, dar vocea ei sună ca un 
orăcăit strident, aşa că repetă ceva mai domol: Mulţumesc. 
— Încă ceva, îşi aminti Sanar, apropiindu-se atât de mult 
încât Lirael trebui să-şi ridice privirea ca să se uite în ochii 

ei. Mai devreme ai auzit lucruri pe care nu trebuia să le 


auzi. Vizita la care ai asistat n-a avut loc şi trebuie s-o uiţi 
de-ndată. Siguranţa oricărui Regat poate fi spulberată într- 
o clipă, căci nu e lucru dat pe chezăşie. Sabriel şi 
Touchstone au vorbit cu inima deschisă de faţă cu noi, altfel 
şi-ar fi ales cuvintele cu ceva mai multă prudenţă. 

— Nu voi sufla o vorbă nimănui, promise Lirael. Oricum nu 
prea vorbesc cu nimeni. 

— Oricum nici nu-ţi vei aminti, şopti Ryelle, care se 
strecurase pe nesimţite în spatele ei şi slobozi vraja de 
uitare pe care o ţinuse strâns în pumn. Până să-şi dea 
seama ce se întâmplă sau să poată face ceva, o suită de 
însemne strălucitoare se pogorâră pe creştetul copilei, 
lipindu-i-se de tâmple. Doar când va fi într-adevăr nevoie, 
continuă Clayra. Abia atunci îţi vei aduce aminte tot ce s-a 
petrecut astăzi, mai puţin vizita lui Touchstone şi-a lui 
Sabriel. În locul ei îţi va veni în minte urcuşul spre terasă şi 
întâlnirea noastră pur întâmplătoare, apoi discuţiile despre 
întârzierea Viziunii şi sarcinile ce ţi-ar putea ţine mintea 
ocupată. Aşa ai căpătat de lucru, Lirael, fă bine şi nu uita! 
Îngroapă totul în memorie, doar asta nu! 

— Da, bâigui ea cu glas pierit, de parcă era beată sau din 
cale-afară de obosită. Mâine-dimineaţă la Bibliotecă, o caut 
pe Vancelle. 

CAPITOLUL ŞASE. 

Asistentă de Rangul al Treilea. 

Biroul Bibliotecarei-Şefe avea lambriuri din lemn de stejar 
şi un pupitru neobişnuit de lung pe care zăceau mai multe 
teancuri de cărţi, hârtii şi o tavă mare de aramă cu micul 
dejun mâncat pe jumătate. Mai era şi o sabie lungă cu tăişul 
de argint, scoasă din teacă şi al cărei mâner se afla la câţiva 
centimetri de mâna Bibliotecarei. 

Lirael rămase nemişcată în faţa biroului, aşteptând cu 
capul plecat ca Vancelle să termine de citit biletul pe care i-l 
adusese de la Sanar şi Ryelle. 

— Aşa deci. Zise într-un sfârşit, iar vocea ei poruncitoare o 
făcu pe Lirael să tresară. Vrei să fii bibliotecară? 


— D-da, se bâlbâi fata. 

— Şi ce te face să crezi că eşti potrivită să lucrezi la noi? O 
întrebă femeia atingând uşor mânerul săbiei. 

Pentru o clipă Lirael crezu că are de gând s-o ridice şi s-o 
rotească în aer, să vadă dacă se sperie uşor. 

Dar nu era nevoie, căci oricum Vancelle o înspăimânta 
Chiar şi fără sabie. Avea o faţă ştearsă şi inexpresivă şi se 
mişca parcă în reluare, atât de lent încât te aşteptai să se 
dezlănţuie dintr-o clipă într-alta. 

— M-ai auzit sau nu? O întrebă din nou. 

— N-nu ştiu, şopti ea. 

Bibliotecara dădu atunci ocol pupitrului atât de iute încât 
Lirael se trezi deodată faţă în faţă cu ea, fără să-şi poată 
explica cum s-a mişcat atât de repede. Deşi nu era cu mult 
mai înaltă avea o ţinută impunătoare şi domina încăperea 
cu toate din ea. Avea ochii de un albastru-deschis şi părul ei 
cenuşiu şi moale strălucea aidoma unei pulberi fine de 
scrum rămase de la cărbunii nu de mult încinşi. Avea mai 
multe inele pe degete, iar de încheietura stângă îi atârna o 
brățară de argint bătută cu şapte smaralde strălucitoare şi 
nouă rubine. Cât despre vârsta ei, era imposibil de ghicit. 

O scutură un fior rece când Vancelle întinse mâna şi-i 
cercetă însemnul de pe frunte. Simţi cum se aprinde şi-i 
încălzeşte tâmplele, zărindu-i reflexia în nestematele 
brăţării şi inelelor. 

Faţa îi rămase imobilă în tot acest timp, aşa că Lirael nu 
putu ghici ce simte în însemnul ei. Vancelle îşi trase mâna în 
cele din urmă şi se întoarse la scaunul ei, atingând din nou 
mânerul săbiei. 

— Mărturisesc că niciodată n-am tocmit pe cineva care să 
nu fi fost Văzut lucrând deja la noi, zise Clayra, privind-o cu 
capul uşor plecat, de parcă încerca să se decidă cum să 
agaţe un tablou pe perete. Pe tine nu te-a Văzut nimeni, 
pare-mi-se. 

Lirael îşi simţea gura uscată şi, pentru că nu era în stare 
să vorbească, dădu din cap în semn de aprobare. Se şi 


vedea scăpând printre degete neaşteptata şansă ce-i fusese 
dată, izolarea, munca la Bibliotecă, posibilitatea de a deveni 
cineva. 

— Eşti un mister total, bag de seamă, o readuse Vancelle la 
realitate. Şi ce alt loc mai potrivit pentru tine decât Marea 
Bibliotecă a Clayrelor? Ia aminte însă, secretele la purtător 
sunt mult mai bune decât cele din hrisoave! 

La început Lirael nu înţelese ce vrea să spună, dar imediat 
se-nsufleţi şi zise plină de speranţă: 

— Vreţi să spuneţi că. M-mă primiţi? 

În mai puţin de o secundă îşi recăpătase glasul. 

— Da, asta vreau să spun, rosti ferm Bibliotecara-Şefă. 
Eşti acceptată şi poţi începe de îndată. Ness, Adjuncta 
noastră, îţi va arăta ce trebuie să faci. 

Când ieşi pe uşă, Lirael plutea de fericire. Nu-i venea să 
creadă că a trecut cu bine de întrevedere şi c-o primiseră 
să lucreze la Bibliotecă! 

Ness o privi de sus şi o expedie la Roslin, Prim-Asistenta 
Bibliotecii, care, după ce o sărută absentă pe obraz, i-o 
dădu în primire lui Imshi, cea de a Doua Asistentă, care 
avea doar douăzeci de ani şi trecuse de curând de la jiletca 
galbenă de mătase pe care o purtase ca şi a Treia Asistentă 
la cea roşie pentru postul actual. 

Imshi o duse în Camera cu Dichisuri, o sală imensă plină 
cu diverse echipamente, arme şi accesorii de-ale 
bibliotecarelor, de la scări de sfoară până la cârlige pentru 
barcă, alături de zeci de uniforme în culori şi mărimi 
diferite. 

— Galben pentru Asistentele de Rangul Trei, roşu pentru 
Secunde şi albastru pentru Prim-Asistente. Adjuncta poartă 
vestă albă, iar Bibliotecara Şefă neagră, îi explică ea lui 
Lirael în timp ce-o ajuta să-şi pună vesta cea nouă peste 
hainele de lucru. E mai grea decât pare, nu-i aşa? Asta 
pentru că are canava pe dedesubt, ca să fie mai rezistentă. 
Fluierul ăsta se fixează în găicile reverului, ca să-l poţi folosi 
mai uşor în caz că ai mâinile imobilizate. Nu trebuie decât 


să-ţi apleci capul uşor în faţă. Bagă de seamă însă, fluieri 
doar dacă e într-adevăr nevoie, iar de auzi vreun fluierat 
alergi degrabă într-acolo şi vezi ce-i de făcut. 

Lirael luă fluierul - o simplă ţeavă de aramă - şi-l prinse în 
gaica special făcută în rever. După cum o asigurase Imshi, 
reuşi să-l atingă cu vârful buzelor plecând uşor capul 
înainte. Dar ce tot zicea ea acolo, cum adică să ai mâinile 
imobilizate?! Cine să-ţi facă aşa ceva? 

— Mai trebuie să ştii că fluierul e de prisos dacă nu e 
nimeni să-l audă, continuă Secunda înmânându-i un obiect 
care semăna cu o bilă de argint şi pe care o povăţui să-l 
păstreze în buzunarul stâng al vestei. 'locmai de aceea ţi- 
am dat şi şoricelul. Funcţionează doar parţial pe bază de 
magie, restul depinde de un mecanism pe care trebuie să-l 
tragi o dată pe lună, la fel cum şi vraja e musai să o înnoieşti 
în fiecare an la Solstiţiul de Vară. 

Lirael privi obiectul minuscul de argint. Era un şoarece cu 
picioare mecanizate şi două pietricele de rubin în loc de 
ochi, cu o cheiţă miniaturală la spate. Când îl luă în mână 
simţi puterea amorţită a Legământului şi se gândi că 
mecanismul dinăuntru e activat pesemne de magie la 
timpul potrivit, pentru ca mai apoi să-l poţi trimite unde 
trebuie. 

— Ce face, mai exact? Întrebă Lirael, luând-o pe Imshi prin 
surprindere, căci era prima dată când deschidea gura de 
când venise, mulţumindu-se în tot acest răstimp să o 
urmeze cu privirea în pământ şi faţa ascunsă între plete. 

În sinea ei Imshi pusese angajarea nou-venitei pe seama 
excentricităţii Şefei, dar din moment ce fata se arăta 
interesată poate mai exista o şansă pentru ea. 

— Te ajută să găseşti ajutoare, îi răspunse Clayra. Spre 
exemplu, dacă te afli într-unul din Pasajele Străvechi şi 
nimeni nu-ţi aude fluierul, laşi şoarecele jos şi tragi piedica 
asta ori cu mâna, ori printr-o vrajă specială. Odată pornit, 
dă fuga cât ai clipi în Sala de Lectură şi anunţă primejdia. 


Lirael dădu din cap lămurită şi-şi dădu şuviţele pe după 
ureche ca să poată cerceta mai îndeaproape şoricelul 
buclucaş, trecându-şi degetele pe spatele arcuit de argint. 
Apoi, când Imshi începu să răsfoiască un index de însemne 
ale Legământului, Lirael clătină uşor din cap şi vâri micul 
aparat în buzunarul special al vestei. 

— Ştiu ce însemn să folosesc, zise ea şoptit. L-am simţit în 
vraja dinăuntru. 

— Serios? Se miră Imshi din nou. Înseamnă că ai talent. 
Eu nici măcar o lumânare nu sunt în stare să aprind sau să- 
mi încălzesc picioarele când ies afară pe ghețar. 

„Da, dar tu ai Darul Viziunii, îşi zise Lirael în sinea ei. Eşti 
o Clayră în adevăratul sens al cuvântului.” 

— Ai deja fluierul şi şoarecele, zise Imshi, revenind la 
treburile zilei, mai am să-ţi dau cureaua şi tocul. Numai că 
trebuie văzut care pumnal are tăişul mai ascuţit. Oo, ia uite- 
Il pe ăsta! Eu zic că-i numai bun. Acum nu mai rămâne decât 
să trecem numărul în carte şi să semnezi de primire. 

Lirael îşi puse cureaua lată de piele şi-şi fixă teaca în 
dreptul şoldului, lăsând-o să-i atârne în jos pe coapsă. 
Pumnalul era lung cât braţul ei, cu o lamă ascuţită şi subţire 
de oţel îmbrăcat în argint pe care se preumblau în voie 
însemne ale Legământului. Le atinse uşor cu vârful 
degetelor să vadă ce se întâmplă, iar drept răspuns ele se 
încălziră, dezvăluindu-şi tainele. Erau vrăji de dezlegare şi 
mărturisire, extrem de folositoare împotriva plăsmuirilor 
Magiei Libere. Zăceau acolo de mai bine de douăzeci de 
ani, când le înlocuiseră pe altele mai vechi care-şi 
pierduseră puterea, însă nici ele nu mai aveau mult, zece 
ani sau poate mai puţin, căci nu fuseseră ferecate cu cine 
ştie ce îndemânare. Lirael îşi zise că până şi ea ar fi făcut o 
treabă mai bună, deşi nu era din cale-afară de pricepută la 
vrăji cu obiecte neînsufleţite. 

Îşi ridică în cele din urmă privirea de la pumnal şi o văzu 
pe Imshi aşteptând nerăbdătoare cu o pană în mână, 


tronând deasupra catastifului cu coperţi de piele prins cu 
lanţ de pupitrul din faţă al Camerei cu Dichisuri. 

— Spune-mi, te rog, numărul, zise Imshi. Cel de pe lamă. 

— Aa. Exclamă Lirael distrată. Aplecă tăişul până ce 
însemnele strălucitoare dispărură şi metalul rămase neted 
şi lucios, putând astfel să vadă codul încrustat pe lamă de-o 
mână iscusită. L27 13, anunţă ea, după care vâri pumnalul 
la locul lui în teacă. 

Imshi notă numărul în registru şi apoi îi înmână pana lui 
Lirael, nu înainte s-o treacă încă o dată prin călimară. 

Copila dădu să semneze, admirându-şi numele încadrat de 
liniile trasate în cerneală roşie alături de dată, postul 
ocupat şi un inventar cu obiectele primite, toate în scrisul 
ordonat al lui Imshi. Se opri însă brusc când îşi aruncă un 
ochi mai atent pe listă. 

— Aici e trecută şi o cheie, zise ea precaută, întorcând 
pana ca nu cumva picătura de cerneală care se adunase în 
vârf să păteze foaia. 

— A, da, cheia! Exclamă Imshi. Am trecut-o şi-am uitat să 
ţi-o dau! 

Se duse la unul din dulapurile de la perete, îl deschise şi 
începu să cotrobăie prin el, scoțând în cele din urmă o 
brățară lată bătută cu smaralde, aidoma celei pe care o 
purta şi ea. Îi deschise încuietoarea cu o mişcare rapidă şi o 
răsuci pe încheietura lui Lirael. 

— Ca să trezeşti vraja din ea va trebui să te duci la Şefa, îi 
explică Imshi, arătându-i puzderia de însemne magice 
zvârcolindu-se în două din cele şapte pietre preţioase. În 
funcţie de postul şi munca ce-ţi revine, o vei putea folosi să 
deschizi orice uşă de care ai nevoie. 

— Mulţumesc, zise copila scurt, simțind vibrația argintului 
pe piele. Însemnele zăvorâte înăuntru de-abia aşteptau să 
iasă la suprafaţă şi să aprindă nestematele brăţării, legată 
de fapt cu şapte farmece, câte unul pentru fiecare piatră. 
Oricât ar fi încercat, tot nu înţelegea cum pot fi deşteptate 


şi puse în mişcare. Asta era o vrajă la care nu se pricepea 
defel. 

La fel de neştiutoare rămase şi peste zece minute, când 
Vancelle o apucă de mână şi, până să se dezmeticească, ea 
termină deja vraja, fără să spună sau să facă nimic 
neobişnuit. Deodată, unul dintre smaralde prinse a străluci 
cu putere între celelalte şase, rămase la fel de şterse şi 
opace. Vancelle o asigură că unul e de ajuns pentru odăile 
obişnuite, lucru deja mai mult decât suficient pentru o 
novice. 

După trei luni învățase deja de una singură cum să 
deştepte următoarele patru farmece zăvorâte în brățară, al 
şaselea şi-al şaptelea rămânându-i deocamdată 
nedezvăluite. Nu le însufleţi însă deodată, căci vreme de o 
lună îşi ocupă timpul lucrând la o copie a brăţării, menită să 
o ascundă pe cea originală care avea acum prea multe 
nestemate lucitoare. 

Totul începuse dintr-o joacă, împinsă de curiozitatea de a 
vedea dacă poate să dezlege vrăjile. Oricum nu spera să 
reuşească şi intenţia fusese s-o ia mai mult ca pe un 
exerciţiu al minţii. Descoperise însă între timp atâtea uşi 
interesante, atâtea trape, porţi, zăvoare şi lacăte încât de- 
abia aştepta să vadă ce se ascunde îndărătul lor, şi-odată 
dezmorţite vrăjile numai la asta îi stătea gândul! 

Nici munca zilnică n-o ajuta să uite de astfel de ispite. Deşi 
trimişii Legământului se ocupau în general de treburi mai 
grele cum ar fi transportul cărţilor în şi din Sala de Lectură 
principală sau birourile învăţatelor, verificările, 
consemnarea în registru şi indexarea materialelor intrau în 
atribuţiile Clayrelor, mai precis ale bibliotecarelor junioare. 
Mai erau însă şi anumite articole speciale sau chiar 
periculoase ce trebuiau aduse personal sau uneori de un 
întreg detaşament de bibliotecare înarmate. Din păcate 
Lirael nu avea voie în astfel de expediţii inedite în Pasajele 
Străvechi şi nici n-avea să meargă până nu primea jiletca 


roşie de Asistentă Secundă, adică abia peste cel puţin trei 
ani. 

Cu toate astea, în decursul activităţilor de zi cu zi trecea 
deseori prin dreptul unor coridoare interesante, delimitate 
cu şnur roşu, sau pe lângă uşi ce o ademeneau şoptindu-i 
parcă în adins: Cum poţi să treci toată ziulica aşa 
nepăsătoare pe lângă mine şi să nu vrei să-mi treci pragul? 

Era parcă un făcut ca toate încăperile cât de cât 
interesante să fie încuiate cu mai multe vrăji decât cea pe 
care o avea la dispoziţie în smaraldul brăţării. 

Dincolo de faptul că nu putea explora în voie, Lirael era 
destul de mulţumită de noul său post la Bibliotecă. Avea 
biroul ei personal, care deşi nu era foarte încăpător avea 
măcar un pupitru îngust, un scaun şi câteva rafturi pe 
perete. Suficient de largă cât să se învârtă în ea cu mâinile 
întinse, mica odaie era refugiul ei, locul unde putea să fie 
singură sau să scape de mătuşa Kirrith şi pisălogeala ei. 
Acolo avea răgaz să studieze cărţile destinate 
bibliotecarelor novice, cum ar fi Codul Bibliotecarei, 
Bibliografie de Bază şi Marea Carte Galbenă: Vrăji Simple 
pentru Asistente Bibliotecare de Rangul Trei. În ceva mai 
mult de-o lună învățase deja tot ce avea nevoie din aceste 
manuale. 

„Împrumuta” aşadar pe furiş orice îi pica în mână, ca de 
exemplu Cartea Neagră de Bibliomanţie, pe care una din 
Adjuncte omisese să o treacă pe lista cărţilor returnate. 
Studia vrăjile din brățară ore în şir, descifrând în fiecare zi 
puţin câte puţin din tainele însemnelor magice până ce 
dădea de urma simbolurilor de dezlegare. 

La început fusese împinsă de curiozitate şi de satisfacția că 
poate să desfacă vrăji ce ar fi trebuit să-i dea mai multă 
bătaie de cap. După un timp însă îşi dădu seama că-i place 
cu adevărat Magia Legământului, mai cu seamă că 
învăţarea însemnelor şi potrivirea acestora o făceau să uite 
de necazuri şi de Vederea întârziată. 


Iniţierea în tainele Magiei îi ocupa şi timpul liber, când 
celelalte bibliotecare şi colegele ei de la Junioare erau 
prinse în tot felul de activităţi sociale. 

La început încercaseră să fie cât mai amabile cu ea, mai 
ales cele douăsprezece Asistente de Rangul Trei, dar Lirael 
era mezina şi n-avea nici Darul Viziunii, aşa că se simţea 
nevrednică şi rămânea mereu tăcută, cu faţa ascunsă după 
şuviţe. Aşa se face că după o vreme nu se mai obosiră s-o 
invite la prânz sau să joace tabore după-amiaza ori să mai 
schimbe o vorbă despre cele mai mari la un pahar de vin 
dulce după cină. 

Era, aşadar, din nou singură printre Clayre. Îşi spunea că-i 
mai bine aşa, dar ori de câte ori trecea pe lângă un grup de 
fete ce râdeau senine simţea cum i se strânge inima în 
piept, văzând cât de uşor le e să discute şi să se bucure de 
cei din jur. 

Şi mai greu era când colegele ei erau chemate în grup să 
se alăture Profeteselor, ceea ce se întâmplase destul de des 
în primele ei luni la Bibliotecă. De fiecare dată când 
mesagera îşi făcea apariţia cu plăcile de fildeş prin care 
Clayrele erau chemate în Observator, ea era în Sala de 
Lectură punând ordine în cărţi ori completând în registru. 
Uneori erau alese cu zecile odată, şi fiecare reacţiona în 
felul ei: unele zâmbeau, altele blestemau, se strâmbau sau 
primeau vestea cu demnitate. Cupola înaltă a Sălii de 
Lectură răsuna apoi de zarva pregătirilor, căci fetele 
începeau numaidecât să-şi adune cărţile şi hârtiile şi să le 
pună în sertare sub cheie, ori se ridicau grăbite de pe scaun 
ca să le ducă la locul lor pe raft, completând degrabă 
ultimele tabele înainte să se îmbulzească pe uşă afară. 

La început lui Lirael i se păru ciudat că sunt chemate în 
număr aşa de mare, cu atât mai mult cu cât unele se 
întorceau după numai câteva zile sau chiar ore în loc să 
stea toată perioada de nouă zile cât dura Vegherea, de 
unde şi numele Profeteselor alese pentru această 
îndatorire. Îşi zise că poate aşa e regula cu bibliotecarele: 


sunt chemate mai multe odată dar stau numai câteva zile. 
Nu îndrăznea totuşi să pună întrebări, aşa că mai trecu o 
vreme până să se lămurească cât de cât, auzind fără să vrea 
o conversaţie între două Asistente Secunde în Camera de 
Copertare. 

— E foarte bine cu Nouăzeci şi Opt. Dar să mergi până la 
O Sută Nouăzeci şi Şase sau Şapte Sute Optzeci şi Patru, 
cum a fost ieri, e deja ridicol, zicea una dintre ele. Nu zic, 
am încăput toate în Observator, dar acum se vorbeşte de O 
Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt! Atâtea suntem cu toatele, 
pare-mi-se, sau pe-aproape în orice caz - şi nu ştiu zău dacă 
are vreun efect că suntem mai mult de Patruzeci şi Nouă, 
câte trebuie de obicei. Eu una nu văd rostul. 

— Pe mine nu pot spune că mă deranjează, răspunse 
cealaltă, întinzând lipiciul pe cotorul unei cărţi ce avea 
ruptă coperta din spate. Măcar aşa mai avem şi noi parte de 
variaţie şi se termină mai repede dacă suntem mai multe. E 
totuşi obositor să te concentrezi acolo unde oricum nu poţi 
Vedea nimic. Nu înţeleg de ce mai-marile nu vor să 
recunoască adevărul. Niciuna dintre noi nu e în stare să 
pătrundă în apropierea lacului, şi cu asta basta! 

— Pentru că nu e chiar atât de simplu, le întrerupse vocea 
gravă a Adjunctei, care venea grăbită către ele ca o pisică 
uriaşă cu blana de zăpadă care se năpusteşte asupra prăzii 
săţioase. Toate posibilităţile de viitor sunt legate între ele, şi 
e foarte grav când nu putem vedea de unde-ncep. Dar voi 
ar trebui să ştiţi astfel de lucruri, şi mai ales să nu vorbiţi de 
treburile Profeteselor unde şi cum vă vine la-ndemână! 

Rostind acestea, îşi aruncă ochii prin încăpere cu o 
căutătură atât de iscoditoare încât Lirael era aproape 
sigură c-a dibuit-o, pitită cum era după tiparniţa uriaşă. De 
fapt nici n-ar fi fost de mirare, căci toate trei erau Clayre cu 
Viziune şi-ar fi putut oricând să fie alese în rândul 
Profeteselor Veghei de Nouă Zile. 

Simţi cum îi ard obrajii de ruşine când se forţă să-nvârtă 
de mâner, ca să strângă presa şi mai tare. Curând femeile 


îşi reluară conversaţia fără ca ea să mai asculte, căci avea 
acum o nouă îndeletnicire, şi anume să nu fie descoperită. 

Atunci avu străfulgerarea salvatoare: ce-ar fi să apeleze la 
magia amorţită în brățară, folosind vraja cu care reuşise să 
mascheze licărul adevăratelor smaralde? 

Pesemne că n-avea să poată pătrunde tocmai în 
Observator cu celelalte Profetese, dar măcar avea ocazia să 
cerceteze Biblioteca în voie. 

CAPITOLUL ŞAPTE. 

Dincolo de uşile soarelui şi lunii. 

Chiar şi cu celelalte vrăji deşteptate îi fu destul de greu să 
exploreze cotloanele până deunăzi interzise, căci ori avea 
prea mult de lucru, ori era prea multă lume în jurul ei. 
După ce era cât pe ce s-o păţească de două ori, când fusese 
cât pe ce să fie descoperită dând târcoale unor uşi ferecate, 
Lirael hotărî să aştepte momentul potrivit şi să-şi înceapă 
expediţia când va fi ceva mai liberă şi într-o companie mai 
puţin numeroasă. 

Prima astfel de ocazie se ivi la aproape cinci luni de când 
îşi începuse lucrul la Bibliotecă. Era în Sala de Lectură şi 
sorta cărţile ce urmau să fie duse la loc de către trimişi, 
care se adunaseră în jurul ei cu togile lor lungi şi gluga 
trasă pe faţă, doar mâinile zărindu-li-se din mânecile hainei, 
translucide şi brăzdate de însemne ale Legământului. Deşi 
nu erau de rang înalt munceau cu sârguinţă şi plăcere, iar 
Lirael ajunsese să-i îndrăgească pentru că se înţelegea cu ei 
din priviri şi nici n-o sâcâiau cu tot felul de întrebări. Nu 
trebuia decât să ştie ce cărţi şi cui să dea, şi fiecare le 
ducea apoi la secţiunea potrivită aşezându-le frumos la 
locul lor pe raft. 

Se învățase deja să-i recunoască, ceea ce îi era de mare 
folos mai ales că însemnele brodate pe mantiile lor largi 
erau adesea prăfuite ori pur şi simplu se tociseră şi nu se 
mai vedeau. Trimişii nu aveau nume şi erau identificaţi 
după responsabilităţi, însă mulţi primiseră deja porecle, 
cum era Puştiul, care se ocupa de secţiunea Poveşti de 


Pribegie de la A la D, sau Pietricel, responsabil de colecţiile 
de geologie. 

La sosirea mesagerei, Lirael tocmai îi înmâna Puştiului un 
volum extrem de mare şi greoi, legat cu piele şi ştanţat cu 
motive reprezentând cămile cu trei cocoaşe. La început nu-i 
dădu prea mare atenţie Clayrei, ştiind că oricum n-are să 
fie invitată printre Preotese, dar observă apoi că fata se 
oprea la fiecare masă şi vorbea cu toată lumea, stârnind 
rumoare în urma ei. Frânturi şoptite de conversaţie 
umplură dintr-odată sala, aşa că Lirael îşi dădu discret 
părul după urechi şi încercă să asculte cu atenţie. La 
început nu auzi decât un murmur neînțeles, dar pe măsură 
ce mesagera se apropia îşi dădu seama că repetă la 
nesfârşit aceleaşi cuvinte: O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt. 

Iniţial nu înţelese ce înseamnă numărul, dar nu-i luă prea 
mult să facă legătura cu discuţia auzită deunăzi între cele 
două Secunde. Era vorba de Clayrele chemate la Veghere - 
mai multe ca niciodată - pentru ca Viziunea să fie mai clară 
şi mai pătrunzătoare. 

După socotelile ei aproape toate bibliotecarele vor fi 
curând plecate, aşa că avea în sfârşit ocazia să cerceteze în 
voie cotloanele secrete. Mesagera îşi vedea mai departe de 
împărţitul soliilor şi pentru prima dată Lirael o privea 
detaşată şi plină de nerăbdare, fără să-şi mai plângă de 
milă sau să cadă pradă disperării. Acum chiar îşi dorea să 
nu fie chemată, să le poftească pe toate celelalte, numai pe 
ea nu. Încercând să nu atragă atenţia asupră-i se învârti în 
jurul pupitrului să vadă dacă n-a rămas careva pe după el. 
Nu era nimeni, aşa că răsuflă uşurată. Îi era frică şi să 
respire, să nu cumva să mai primească vreo însărcinare ori 
povaţă. Noroc că nu era prin preajmă niciuna din colege, 
nici chiar Imshi. Probabil că mesagera o văzuse până s- 
ajungă în Sala de Lectură şi o trimisese deja la Veghere. 

Abia aştepta să le vadă plecate şi începu să aranjeze 
cărţile cu o sârguinţă ieşită din comun, de parcă nu vedea şi 
n-auzea ce se petrece în jur. Trimişii îi ţineau isonul, 


grăbind pasul în timp ce cărau vrafurile de cărţi înapoi la 
rafturi. 

Într-un sfârşit uşa se închise în urma ultimei veste viu 
colorate şi-n cameră se aşternu din nou liniştea. În mai 
puţin de cinci minute scăpase de cincizeci de colege, dacă 
nu mai multe. Zâmbi mulţumită şi lăsă jos ultima carte cu 
un gest triumfător, spre dezamăgirea trimisului care 
aştepta tăcut o nouă şarjă. 

Aşteptă cuminte încă vreo zece minute ca să fie sigură că a 
plecat toată lumea, după care cobori degrabă scările în 
spirală. Opt sute de metri mai jos se afla deja în Pasajele 
Străvechi, dinaintea unei uşi pe care o ochise mai de mult 
şi-abia aştepta să o deschidă. În ciuda lemnului fără fason 
uşa avea în mijloc o emblemă strălucitoare în formă de 
soare, ale cărui raze se întindeau din prag până în toc. Nu 
mai încape vorbă că era legată cu şnurul roşu, prins la 
fiecare capăt cu peceţi de ceară reprezentând o carte cu 
sabia alături, blazonul Bibliotecarei-Şefe. 

Pentru Lirael însă astfel de obstacole nu mai erau de mult 
o problemă. Scoase din buzunar o bucată mică de sârmă cu 
două mânere de lemn la capete şi o apropie de gură, 
glăsuind încetişor trei însemne de Legământ - cea mai 
simplă vrajă de încălzit metale. Când sârma se înroşi în 
sfârşit, dezlipi iute peceţile şi le ascunse dimpreună cu 
şnurul într-o scobitură ascunsă în peretele din apropiere. 
Dar greul abia acum începea, căci în curând avea să afle 
dacă-i va trece pragul cu vrăjile întemniţate în brățară sau 
va avea nevoie şi de ultimele două, pe care nu izbutise încă 
să le desluşească. 

Cuprinzându-şi încheietura aşa cum învățase, îşi vântură 
brăţara dinaintea uşii, când într-o parte, când într-alta. 
Smaraldele prinseră a străluci pe dată, răzbind vraja de 
învelire cu care le ascunsese până acum de ochii lumii - şi 
uşa se deschise tăcută şi supusă. 

Îndată ce Lirael trecu pragul, uşa se închise la fel de mută 
şi silenţioasă, lăsând-o dezorientată pentru câteva clipe din 


pricina luminii orbitoare ce răzbătea din celălalt capăt al 
coridorului în care se afla. Să fie oare un pasaj către 
exterior? „Nu, e imposibil”, îşi zise apoi. Doar era în inima 
muntelui, la sute de metri adâncime. N-avea cum să ducă 
afară. Clipind des ca să-şi obişnuiască ochii cu lumina, 
înaintă agale cu o mână pe teaca săbiei şi cealaltă pe 
şoricelul mecanic. 

Culoarul nu dădea către exterior, însă Lirael îşi dădu 
seama imediat de ce se păcălise iniţial. La capăt se 
deschidea o încăpere imensă, mai spațioasă chiar decât 
Sala cea Mare, cu un tavan care se înălța la peste o sută de 
metri deasupra şi pe care străluceau mai ceva ca soarele 
mii şi mii de însemne ale Legământului. Taman în centru se 
ridica un mesteacăn uriaş cu coroana înverzită ca în miez 
de vară, ale cărui crengi voluminoase şi prelungi 
adăposteau la umbra lor un iaz şerpuitor, iar peste tot prin 
peşteră erau flori, flori roşii cât vedeai cu ochii. Lirael se 
aplecă şi rupse una, să se asigure că nu visează. Totul era 
însă aievea, fără să se simtă prezenţa vreunei vrăji. Strânse 
tulpina aspră între degete, privind din nou la gerbera roşie 
şi înflorită. 

O mirosi şi strănută când polenul îi gâdilă nările, băgând 
de seamă cu întârziere liniştea apăsătoare dimprejur. „Deşi 
o replică destul de reuşită, aerul e cam închis în peştera 
asta sau ce-o fi ea”, îşi zise Lirael. Nu se simţea nici cea mai 
mică adiere şi totul era cufundat în tăcere. Nu tu ciripit de 
păsări sau zumzet de albine printre flori, şi nici o vietate 
care să se adape din iazul cristalin. În afară de flori şi de 
copac nu existau alte vieţuitoare, iar însemnele din tavan 
răspândeau o lumină rece şi neprimitoare, nu ca soarele de- 
afară. Temperatura şi umiditatea erau ca peste tot prin 
regatul Clayrelor, datorită imensei reţele de ţevi ce 
transportau apa fierbinte şi vaporii de la gheizerele din 
adâncuri ca să asigure acea căldură umedă cu care era atât 
de obişnuită. 


Era un loc într-adevăr minunat, însă nu pe de-a-ntregul. 
Uşor dezamăgită, Lirael se întrebă dacă asta e tot ce va 
găsi în prima ei expediţie în necunoscut. Zări apoi o altă uşă 
- de fapt o poartă cu zăbrele - în capătul îndepărtat al 
peşterii. 

Îi trebuiră zece minute să ajungă acolo, mai mult decât s- 
ar fi aşteptat. Probabil din cauză că pe drum încercase să 
nu calce prea multe flori şi ocolise copacul şi iazul la o 
distanţă considerabilă, ca să se ferească de eventuale 
pericole. 

Poarta dădea într-un alt coridor, de data asta cufundat în 
întuneric. Pe zăbrelele de metal se odihnea o figură 
alegorică ce semăna mai degrabă cu o lună decât un soare. 
Da, o lună în primul pătrar, în formă de seceră, ale cărei 
capete mult prea lungi şi ascuţite o făceau să pară ciudată, 
ba chiar înfricoşătoare. 

Lirael privi prin grilaj către pasajul de dincolo, încercând 
să străpungă întunericul cu privirea. Îşi aduse brusc aminte 
de fluierul din buzunarul vestei şi simţi nişte furnicături în 
sus pe braţ, ca şi cum nişte mâini nevăzute ar fi încercat s-o 
tragă în locuri neştiute. Îşi dădu seama însă că nici fluierul 
şi nici şoarecele n-aveau să-i fie de vreun folos acum că nu 
mai era nimeni în Sala de Lectură. 

Totuşi, în afară de astfel de primejdii neprevăzute, nu avea 
de ce să nu meargă mai departe. Putea cel puţin să încerce, 
măcar atâta lucru. Îşi roti aşadar încheietura şi nestematele 
se aprinseră din nou, dar poarta rămase nemişcată. Îşi 
relaxă atunci mâna şi-şi dădu încruntată părul după urechi. 
Se vede treaba că poarta asta nu se lăsa cu una, cu două, şi 
că avea nevoie de vrăji ceva mai puternice. 

Până să se gândească ce are de făcut se auzi un pocănit 
scurt şi tăblia din dreapta a porţii prinse a se roti încetişor, 
formând o deschizătură îngustă, însă destul de mare pentru 
ca Lirael să se strecoare. O sarcină destul de anevoioasă 
totuşi, căci vârfurile semilunei se întindeau ascuţite peste 


spaţiul strâmt, gata să-i secere gâtul şi să-i străpungă 
coapsele. 

Scrută întunecimea din faţă, întrebându-se ce ar putea 
ascunde. Ce lucruri oribile i s-ar putea întâmpla odată 
trecut pragul? Dar ce mai tura-vura, oricum n-avea nimic 
de pierdut. Pe de o parte îi era frică, pe de alta tare ar fi 
vrut să ştie ce alte aventuri o mai aşteaptă. Şovăi pentru o 
clipă, dar în cele din urmă o birui curiozitatea, aşa că fără 
să mai stea pe gânduri scoase şoricelul din buzunar şi-l 
aşeză printre flori. Dacă păţeşte ceva în pasajul întunecat o 
să strige vraja de activare de acolo, şi-atunci el se va grăbi 
spre Sala de Lectură ca să dea alarma. lar de va fi prea 
târziu ca s-o salveze, măcar să ştie de pericol. Atât 
superioarele, cât şi colegele ei îi spuseseră de nenumărate 
ori că era ceva normal ca bibliotecarele să se sacrifice 
pentru binele Clayrelor, fie înfăptuind cercetări 
primejdioase, ţinând piept pericolelor nebănuite ascunse 
printre colecţiile Bibliotecii, ori pur şi simplu trudind din 
greu. Lirael găsea că acest principiu al sacrificiului de sine i 
se potrivea în special ei, din moment ce restul Clayrelor 
aveau Darul Viziunii şi deci era nevoie de ele în viaţă. 

După ce lăsă şoarecele jos, îşi scoase pumnalul şi se 
strecură cu atenţie prin deschizătura porţii. Spaţiul era 
extrem de îngust şi colţurile semilunei erau ascuţite şi 
tăioase, însă reuşi să treacă fără să se rănească sau să-şi 
rupă hainele. Nici prin gând nu-i trecu că dacă era mai 
mare n-ar fi fost chip să reuşească. 

Pasajul era învăluit în întuneric, aşa că Lirael rosti o vrajă 
simplă ca să facă lumină, dând drumul licărului firav pe 
tăişul săbiei. O apucă apoi de mâner, ţinând-o aplecată 
dinainte ca pe o torţă, fireşte mai puţin puternică decât una 
adevărată. Era totuşi cam palidă lucoarea, ceea ce însemna 
că ori nu-i prea reuşise vraja, ori ceva o slăbea. 

Coridorul nu numai că era întunecat, dar, nefiind legat la 
reţeaua de încălzire, era şi foarte rece. La fiecare pas 
rotocoale groase de praf îi împresurau gleznele în forme 


care de care mai ciudate şi mai răsucite, ca nişte însemne 
magice ale căror înţelesuri îi rămâneau străine. 

La capătul pasajului era o odaie mică şi dreptunghiulară în 
care Lirael păşi cu grijă, cercetându-i cu atenţie colţurile 
obscure prin care se preumblau însemne magice cam 
palide şi-atât de vechi încât aproape că se stinseseră de tot. 

Magia plutea de fapt în toată încăperea, bizară şi 
străveche, iar faptul că n-o putea pătrunde o cam 
înspăimânta. Recunoscu însemnele drept rămăşiţe ale unei 
vrăji din vremuri demult apuse, acum desuete şi sleite de 
puteri. Odinioară parte dintr-un legământ meşteşugit, 
însemnele se rupseseră din vrajă şi tot ce rămăsese în urma 
lor era licărul sufocat de ţărâna prăfoasă. 

Deşi frântă, vraja păstrase totuşi destulă putere cât s-o 
neliniştească. Fusese închegată cu însemne de legare şi 
închidere, alături de altele de pavăză şi prevenire şi, cu 
toate că fusese destrămată cu mult timp în urmă, se chinuia 
încă să-şi împlinească menirea. 

Dar asta nu era tot, căci în curând băgă de seamă că vraja 
nu se stinsese de la sine, odată cu trecerea vremii, aşa cum 
crezuse la început. Cineva o dezlegase nu de mult, în urmă 
cu câteva săptămâni sau poate luni. 

În mijlocul încăperii era o măsuţă joasă şi lucioasă din 
piatră tuciurie, o lespede ce aducea cu un fel de altar pe 
suprafaţa căruia se zvârcoleau frânte însemne ale unei vrăji 
măreţe aşteptând parcă forţa salvatoare care să le adune 
iarăşi laolaltă, dar care se făcuse nevăzută. 

Pe masă se aflau cinci socluri minuscule aliniate unul lângă 
celălalt, făurite dintr-un soi de os fosforescent. Dintre 
acestea doar cel de-al treilea din stânga susţinea ce părea a 
fi un fel de bust sau mai degrabă o statuetă. 

Lirael şovăi. Nu reuşea să vadă prea bine ce e şi nu voia să 
se apropie, mai ales că ştia prea puţine despre vraja care 
până nu de mult ocrotise odaia. 

Rămase nemişcată preţ de câteva clipe, cu ochii pe 
însemnele plăpânde şi cu urechile ciulite. Nimic nu tulbură 


însă tăcerea de mormânt a încăperii. 

Îşi luă aşadar inima-n dinţi şi făcu un pas înainte, 
încredinţată că n-are ce să i se întâmple rău. Aşa măcar 
vedea statuia şi-apoi putea să se întoarcă înapoi. 

Dădu să mai facă un pas cu luminiţa ridicată, însă îndată 
ce lăsă piciorul jos simţi că ceva nu e în ordine. Podeaua îi 
fugea parcă de sub picioare şi-avea senzaţia că o să cadă, 
când auzi deodată un pârâit asurzitor şi alunecă până la 
mijloc prin chepengul de sticlă fumurie pe care-l 
confundase cu o bucată de pardoseală. 

Căzu dinainte pe brânci, reuşind cu chiu, cu vai să nu-şi 
scape pumnalul. Întâmplarea făcu să se lovească cu mâna 
stângă de masa din mijloc, aşa că fără să mai stea pe 
gânduri înşfăcă statueta şi dădu să se ridice. Un val 
năprasnic de durere îi străbătu trupul din cap până-n 
picioare când cioburile rămase în marginea de piatră i se 
înfipseră ţepoase în genunchi, în vreme ce picioarele 
brăzdate cu zeci de tăieturi de la gleznă în jos o usturau 
cumplit. 

Privind în jos către tunelul subteran Lirael văzu atunci 
ceva cu mult mai înfricoşător decât cioburi şi sânge, ceva ce 
o îngrozi suficient de tare cât să se ridice dintr-o singură 
mişcare, fără să-i mai pese de durere. Trapa de sticlă 
mascase un canal întunecos şi strâmt ca un sicriu la capătul 
căruia se afla ceva sau cineva. La începuti sepărucă eo 
femeie goală adormită, dar mai apoi observă cu oroare că 
avea mâinile la fel de lungi ca picioarele şi că primele, 
îndoite dinapoi, se terminau cu nişte gheare lungi şi 
ascuţite ca ale unei călugăriţe gata să sară asupra prăzii. 
Când arătarea deschise ochii, în loc de pupile, Lirael zări 
două vâlvătăi argintii, mai orbitoare şi mai neînduplecate 
decât îi fusese dat să vadă vreodată. 

Dintr-odată o izbi mirosul, izul metalic de neconfundat al 
Magiei Libere care-i lăsa întotdeauna un gust acru în gură 
şi-o ustura în gât până simţea că i se face rău. 


Atât ea, cât şi creatura prinseră a se mişca aproape în 
acelaşi timp. În vreme ce Lirael se opintea să iasă din gaura 
tunelului, ciudata arătare ţâşni către ea încercând s-o 
apuce cu ghearele-i alungite. Când nu izbuti, urlă înfuriată, 
un țipăt strident, venit din altă lume, dar care o făcu să se 
grăbească în ciuda rănilor de la picioare. 

Încă se mai auzea ecoul strigătului când Lirael se strecura 
deja prin deschizătura porţii cu semilună, gâfâind atât de 
greu încât puţin lipsi să nu se înţepe în colţurile ascuţite. 
Odată trecută dincolo se-ntoarse iute şi rotindu-şi brăţara 
rosti cât putu de tare: „Închide-te! Închide-te!” 

Dar poarta nici pomeneală s-o asculte şi, până să se 
dezmeticească ea, arătarea era deja cu o mână şi un picior 
afară. Într-o străfulgerare de moment Lirael se gândi că n- 
are cum să-ncapă prin spaţiul acela strâmt, dar în clipa 
următoare corpul ei elastic se subţie cu totul, de parcă era 
făcut din lut. Ochii de argint îi scăpătară şi deschise o gură 
largă din care limba cenugşie cu dungi galbene se iţi ca o 
lipitoare, trecând alunecoasă peste buzele subţiri. 

Lirael îşi rupse într-un sfârşit privirea de la ea şi o luă la 
fugă fără să se gândească pe unde calcă, uitând cu 
desăvârşire de şoricelul cu alarmă sau că nu trebuie să se 
apropie de iaz şi copac. Fugea cât o ţineau picioarele, 
strivind florile care se scuturau în urma ei într-o explozie de 
petale sângerii. 

Nu îndrăznea să încetinească pasul şi nici să se oprească, 
de teamă că arătarea o s-o ţintuiască la pământ cu 
ghearele-i năprasnice. Trecu în coridorul ce ducea către 
ieşire şi nu se opri decât în faţa uşii, cât pe ce să se izbească 
în ea. Roti repede brăţara şi, până să se deschidă uşa de-a 
binelea, se şi strecură afară prin crăpătura îngustă, 
rupându-şi toţi nasturii vestonului. 

De cealaltă parte învârti iarăşi de brățară, privind poarta 
care încă se deschidea şi spaţiul întunecat de dincolo cu 
teama mielului care aşteaptă să fie sfârtecat de lup. 


Într-un sfârşit uşa se poticni şi începu să se închidă, iar 
Lirael oftă uşurată şi căzu pe vine fără vlagă, simțind că-i 
vine rău. Închise ochii pentru o clipă şi auzi deodată un 
pocănit care nu semăna deloc cu declicul zăvorului. 

Când deschise ochii şi-şi ridică privirea zări ceva ce 
semăna cu un cârlig la capătul unei antene ca de insectă, 
unduindu-se prin deschizătura porţii ce nu era mai mare de 
un deget. Curând apăru încă unul şi poarta prinse a se 
deschide încetişor. 

În doi timpi şi trei mişcări scoase fluierul şi suflă în el cu 
toată puterea, notele lui pătrunzătoare răsunând în susul şi- 
n josul scărilor în spirală. Dar cine să-l audă, când toată 
lumea era plecată? Se gândi atunci să încerce cu şoricelul, 
dar când îl căută în buzunar dădu peste statueta de piatră 
de mai devreme. 

Uşa începu să tremure din ţâţâni şi să se deschidă tot mai 
tare, semn că arătarea ţinea bine piept vrăjii de închidere. 
Lirael privea pierdută, neştiind ce altceva ar mai putea 
încerca. Îşi aruncă ochii disperată de-a lungul coridorului 
întunecat în speranţa că cineva îi va sări în ajutor ca prin 
minune. 

Nu se arătă nimenea din păcate, iar ea nu se putea gândi 
decât că arătarea asta - indiferent de unde e şi ce hram 
poartă - nu trebuie lăsată sub nici o formă în Bibliotecă. În 
minte îi năvăliră ameţitoare spusele colegelor despre 
sacrificiul suprem cu care bibliotecarele sunt datoare la 
nevoie. Îşi aminti şi de păţania de pe Muntele Meteor, cu 
numai câteva luni în urmă. Abia acum când se afla atât de 
aproape de moarte îşi dădu seama cât de mult îşi doreşte 
de fapt să trăiască. 

Ştia ce are de făcut. Se ridică în picioare şi pătrunse în 
curgerea eternă a Legământului, de unde scoase toate 
însemnele de rupere şi spulberare pe care le ştia, însemne 
de foc şi mistuire, de oprelişte şi ferecare. Îi veniră toate în 
minte într-o alunecare lină, mai strălucitoare decât orice 
lumină magică şi-atât de puternice şi nestrunite încât abia 


izbuti să le conjure într-o vrajă. Deşi cu greu, le orândui pe 
fiecare acolo unde-i era locul şi-apoi le împreună sub un 
singur însemn dominant, unul de mare însemnătate ce 
aduna puteri pe care nu îndrăznise să le mai folosească 
pân-acum. 

Odată vraja gata, Lirael o ţinu în frâu înlăuntrul ei cu 
puterea voinţei, făcând apoi cel mai curajos lucru din viaţa 
ei: îşi lipi o mână de uşă, iar cu cealaltă apucă cârligul 
creaturii, dând grai însemnului măiastru ca să ducă vraja la 
bun sfârşit. 

CAPITOLUL OPT. 

Pe-a cincea scară din spate. 

Când rosti cuvintele îşi simţi gâtul pârjolit de o căldură 
cumplită şi-n clipa următoare flăcări pustiitoare îi ţâşniră 
din degete, aprinzând creatura, în timp ce mâna stângă cu 
care ţinea poarta i se făcu parcă de oţel, dându-i puteri 
nebănuite cu care închise uşa cât ai clipi. Aproape 
instantaneu o forţă nevăzută o zvârli câţiva metri înapoi şi 
Lirael începu să se rostogolească ameţitor, într-un vârtej ce 
părea fără oprire până când se izbi cu capul de lespezile 
podelei şi rămase fără cunoştinţă. 

Când îşi veni în fire, nu-şi mai amintea unde e. Îşi simţea 
capul amorţit, de parcă i l-ar fi străpuns cineva cu o sârmă 
înroşită. Era parcă şi uşor umed în creştet, iar gâtul o 
ustura ca la-nceputul unei gripe straşnice. Pentru o clipă 
crezu că e bolnavă la pat şi că avea s-o vadă pe mătuşa 
Kirrith ori pe una din celelalte fete aplecându-se deasupra 
ei să-i vâre pe gât o lingură cu nu ştiu ce licoare pe bază de 
ierburi, dar îşi dădu seama în curând că-n loc de salteaua ei 
moale stă întinsă pe lespedea rece a podelei şi că e 
îmbrăcată. 

Îşi duse şovăielnică mâna la creştet şi, îndată ce zări 
degetele pline de sânge, înţelese că era rănită. O cuprinse 
deodată ameţeala şi începu să tremure din toate 
încheieturile, scuturată de friguri. Încercă să strige după 


ajutor, însă durerea din gât era mult prea mare, aşa că nu 
reuşi să articuleze decât nişte sunete înfundate. 

Când îşi aminti în sfârşit ce încercase să facă, ameţeala 
lăsă loc panicii şi deznădejdii. Încercă să-şi ridice capul, dar 
durerea o priponi în loc, aşa că se întoarse pe o parte ca să 
privească uşa, care era închisă. Cât despre creatură, nici 
urmă de ea pe nicăieri. 

Rămase nemişcată cu ochii aţintiţi la uşă, cercetând-o atât 
de intens încât la un moment dat i se înceţoşă privirea şi nu- 
şi mai putu da seama dacă e chiar închisă sau doar i se 
pare, sau dacă arătarea dispăruse cu adevărat. Când se 
încredinţă într-un sfârşit că totul e în ordine, îşi întoarse 
capul şi vomită până la bilă, care o arse pe gâtlejul iritat. 

Urmară câteva clipe de tăcere, în care încercă să-şi 
recapete suflul şi să-şi potolească bătăile inimii. Îşi pipăi din 
nou moalele capului, constatând cu uşurare că sângele 
începea să se închege deja, semn că rana nu era foarte 
serioasă. Cu gâtul stătea mai prost, din cauză că se 
încumetase să rostească o vrajă dintre cele mai puternice, 
pe care nu avea încă nici puterea şi nici experienţa să o facă 
cum se cuvine. Încercă să spună câteva cuvinte, dar pe 
gură îi ieşi doar o hârjâială înfundată. 

Îşi studie apoi picioarele, care se dovediră mai mult 
zgâriate decât brăzdate de tăieturi adânci, deşi papucii 
erau atât de zdrenţuiţi încât ajunseseră să semene cu o 
pereche de sandale. Oricum, în comparaţie cu rana de la 
cap picioarele erau în stare bună, aşa că se hotări să se 
ridice. 

Nu reuşi din prima şi-i trebuiră câteva clipe bune să-şi 
găsească echilibrul, chiar şi cu ajutorul peretelui ca punct 
de sprijin. Îi luă apoi încă cinci clipe să se aplece după sabie 
şi s-o vâre în teacă. 

După un asemenea efort rămase nemişcată o bucată de 
vreme, până se simţi din nou destul de sigură pe picioare să 
se întoarcă şi să cerceteze poarta mai în amănunt. Era 
încuiată, aşa cum o găsise la început, fără nici o 


deschizătură buclucaşă, însă acum putea simţi vibrația 
magiei pe care o făcuse şi vraja de ferecare dinăuntru, care 
ţinea zăvorul tras. Nimeni şi nimic nu va putea să-i treacă 
pragul decât dacă va spulbera farmecul înfăptuit de ea. Nici 
chiar Bibliotecara-Şefă. În caz c-ar vrea să treacă dincolo, 
va trebui fie s-o cheme să desfacă descântecul, fie să-l 
înlăture de una singură. 

Gândul la Bibliotecara-Şefă o aduse parcă la realitate, aşa 
că se apucă să-şi adune de pe jos toţi nasturii rupţi pe care-i 
mai găsea, punând apoi la loc de-a latul uşii şnurul roşu şi 
sigiliul - deşi cu greu mai reuşi să facă o vrajă ca să înmoaie 
ceara. Odată treaba săvârşită, se duse la scara în spirală, 
dar se opri după numai câteva trepte, simțindu-se mult 
prea slăbită ca să continue. 

Picioarele o lăsară dintr-odată şi alunecă într-o stare de 
semi-inconştienţă care îi goli mintea şi-i slăbi trupul, făcând- 
o să nu mai poată gândi limpede. Zăcu aşa o bună bucată 
de vreme, poate chiar o oră sau mai bine, la capătul căreia 
simţi cum prinde vlagă puţin câte puţin şi lucrurile începură 
să capete contur. Îşi aminti unde se află şi ce i se întâmplase 
şi ştiu îndată că va trebui să dea socoteală pentru starea 
jalnică în care se găseşte, plină de sânge, cu răni şi vânătăi 
peste tot, vesta sfâşiată şi nasturii rupţi şi mai cu seamă 
fără şoricelul de argint. 

Pierderea acestuia îi aduse aminte de statueta pe care o 
avea în buzunar în locul lui. Deşi îşi mişca mâinile cu mare 
greutate izbuti într-un sfârşit s-o scoată la iveală şi o aşeză 
în poală. 

După câte îşi putea da seama, reprezenta un câine şi era 
făcută din steatit în nuanţe de albastru spre gri, foarte fin la 
atingere. Animalul părea destul de fioros, cu urechile ciulite 
şi botul subţire şi ascuţit, dar avea o mutră prietenoasă şi 
rânjea cu limba scoasă într-o parte, un amănunt destul de 
greu de observat dacă nu te uitai cu atenţie. 

— Salutare, cuţu! Îi şopti Lirael cu o voce atât de răguşită 
încât aproape că nu se auzi. 


Îndrăgea mult câinii, deşi îi întâlneai rar pe culmile 
Gheţarului. Clayrele de la Cavalerie aveau o cuşcă specială 
lângă Poarta cea Mare unde ţineau câinii care le ajutau la 
muncile de zi cu zi, dar altfel nu puteai să-i vezi decât cu 
unii oaspeţi, care-i luau cu ei peste tot, şi în odăile unde 
dormeau, şi în Cantina de Jos. Lirael îi saluta întotdeauna 
bucuroasă, chiar şi pe uriaşii ciobăneşti bălţaţi cu zgarde cu 
ţinte la gât. Animalele o întâmpinau mereu prietenoase, 
spre deosebire de unii stăpâni, care se supărau văzând că 
fata îi ignoră cu desăvârşire şi n-are ochi decât pentru câinii 
lor. 

Rămase pe gânduri cu statueta în mână, întrebându-se ce 
să facă. Să-i zică oare lui Imshi sau cuiva superior în rang 
despre cele întâmplate în odaia cu iarbă şi flori? Să le spună 
că a trezit monstrul din somn şi astfel a descătuşat şi 
celelalte vrăji închise în giuvaierele brăţării? 

A stat aşa şi a tot stat, întorcând povestea pe toate părţile 
în timp ce scărpina absentă capul de piatră al căţelului din 
poală, pe parcă ar fi fost un animal adevărat. Cel mai bine 
era să spună adevărul, dar asta cu siguranţă ar fi costat-o 
scump, poate chiar slujba la Bibliotecă, iar gândul de a se 
întoarce la tunica albastră şi la colegele ei Junioare era mai 
mult decât putea îndura. 

Îi trecu atunci prin minte - pentru a nu ştiu câta oară - că 
moartea ar fi o scăpare cât de cât onorabilă, însă, când îşi 
aminti de insecta hidoasă care fusese cât pe ce să-i vină de 
hac, gândul de a-şi pune capăt zilelor cu mâna ei îi păru 
mult mai puţin atrăgător. 

„Nu, nu asta e soluţia”, hotărî ea. Singură se vârâse în 
bucluc şi tot singură trebuia s-o scoată la capăt. O să afle 
mai multe despre creatură şi despre cum să-i vină de hac, 
şi-apoi va cobori iarăşi la ea şi-o va răpune. Oricum de ieşit 
n-avea cum să mai iasă, sau cel puţin aşa voia să creadă, şi 
nimeni nu putea pătrunde în odaie, aşa că cel puţin 
deocamdată nu reprezenta un pericol pentru bibliotecare. 


Cum avea totuşi să explice de ce are capul spart, tăieturi şi 
vânătăi pe tot corpul, de ce-şi pierduse vocea şi rătăcise 
şoricelul, într-un cuvânt de ce era în halul în care era? Tot 
ce trebuia să facă era să găsească o explicaţie care să se 
potrivească, să-i vină o idee genială. Însă mintea ei era un 
gol imens şi planul salvator întârzia să se arate. 

— Poate-mi vine vreo idee în timp ce urc scările, şopti ea 
către câinele din poală, care parcă o asculta cu atenţie. 

Se simţea ceva mai liniştită să aibă cu cine vorbi şi parcă 
nu mai era aşa de singură. Se uită la el cu candoare, 
studiindu-i coada încovrigată în jurul picioarelor de dinapoi 
pe care stătea aşezat, cu privirea ageră şi picioarele din 
faţă drepte, de parcă îşi aştepta stăpâna. 

— Ce mi-ar plăcea să am un câine de-adevăratelea! Oftă 
ea cu un murmur aproape neînțeles, ridicându-se şi 
începând să urce scările încetişor, treaptă cu treaptă. 

La un moment dat se opri şi se uită din nou la mica 
statuetă, străfulgerată de o idee. Sigur că da! Putea să 
întrupeze un câine cu ajutorul vrăjii potrivite, unul nu întru 
totul adevărat, dar măcar un trimis al Legământului care 
să-i fie credincios, să latre, să se gudure şi orice altceva mai 
face un câine. Pentru asta ar avea probabil nevoie de 
anumite cărţi cum ar fi Despre Întruparea Trimişilor Întru 
Legământ şi poate şi de Plămădirea şi Stăpânirea 
Creaturilor Vrăjite. Deşi ambele manuscrise erau ţinute sub 
cheie, Lirael ştia unde să le găsească şi mai ştia şi cum să 
facă trimisul să semene perfect cu mica statuetă. 

Zâmbi mulţumită la gândul că va avea un câine doaral ei, 
un prieten devotat cu care va putea vorbi orice şi care n-o 
s-o ia nicicând la întrebări şi n-o să-i ceară socoteală. Un 
tovarăş pe care să-l iubească şi care s-o iubească 
necondiţionat. Vâri statueta la loc în buzunar şi-şi continuă 
agale urcuşul. 

După vreo sută şi ceva de trepte se opri brusc copleşită de 
gânduri negre. Dacă n-o să se priceapă să făurească câinele 
cum trebuie? Şi mai mult decât atât, cum şi de unde să afle 


despre creatura ascunsă în camera cu flori? Sigur că erau o 
sumedenie de bestiare pe rafturile Bibliotecii, dar nu era 
chiar atât de simplu să le găseşti sau să pui mâna măcar pe 
unul din ele. 

Mai urcă câteva zeci de trepte frământată de astfel de 
întrebări fără răspuns, dându-şi seama într-un târziu că are 
o problemă mult mai urgentă de rezolvat, şi anume găsirea 
unei explicaţii cât de cât plauzibile pentru rănile din cap şi 
de pe picioare şi pentru şoricelul dispărut, de preferabil 
fără să mintă prea mult. Era îndatorată celor de la 
Bibliotecă şi tocmai de aceea nu voia să le mintă cu 
neruşinare. De fapt nici nu era foarte convinsă că s-ar 
pricepe să spună bazaconii dacă Bibliotecara-Şefă sau 
cineva la fel de dură ca ea ar lua-o serios la întrebări. 

Cu restul mai treacă-meargă, dar buba era cu şoarecele. 
Se opri ca să se poată concentra mai bine, constatând cu 
surprindere cât de binefăcătoare pentru trup erau aceste 
mici popasuri. Era mai obosită decât îşi dădea seama. Într-o 
zi obişnuită de lucru se alerga mai tot timpul prin 
Bibliotecă, în sus sau în jos pe treptele în spirală sau dintr-o 
încăpere într-alta. Acum însă de-abia mai putea să se mişte 
cu mari eforturi de voinţă. 

Ar putea să invoce o căzătură pentru rana de la cap, îşi 
zise Lirael şi gândul parcă o făcu să simtă iar durerea din 
creştet. Sângerarea se oprise de ceva vreme însă avea 
părul încleiat de sânge şi presimţea că o să-i iasă un cucui 
cât toate zilele. 

Da, o cădere de undeva de foarte sus, însoţită de un urlet 
pe măsură ar explica nu doar contuzia, ci şi problema cu 
gâtul iritat. Mai mult, povestea se potrivea perfect atât 
pentru nasturii sfâşiaţi cât mai cu seamă pentru şoricelul 
pierdut, care i-ar fi putut cădea foarte uşor din buzunar. 

„Treptele sunt elementul cheie”, îşi zise în sinea ei. Dacă 
le-ar spune că a alunecat şi s-a rostogolit pe scări câteva 
zeci de metri, ar avea şanse să o creadă, mai ales dacă 
făcea în aşa fel încât să o găsească careva zăcând la capătul 


unui şir de trepte. Atunci ar menaja-o poate şi cu întrebările 
şi ar scăpa basma curată fără să spună prea multe minciuni. 

În mai puţin de trei minute alese şi locul cel mai potrivit 
pentru aşa-zisul accident: a cincea scară din dos, între 
spirala principală şi Sala Junioarelor. Ca să fie totul şi mai 
plauzibil o să ia şi un pahar de apă de la Fântâna Zally, care 
era chiar în drum. Sigur că nu aveai voie să pleci cu 
paharele, dar asta avea să le dea un motiv în plus ca să o 
certe - mai ales mătuşii Kirrith - şi nimeni nu se va mai 
gândi că a făcut şi alte năzbâtii. Partea cea mai bună era că 
putea pune tăieturile de la picioare pe seama cioburilor de 
la paharul spart. 

Nu-i mai rămânea de făcut decât să ajungă în locul cu 
pricina şi să nu să dea nas în nas cu cineva pe drum. Dacă 
era să se ia după experienţele anterioare, Veghea celor O 
Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt de Clayre nu avea să mai 
dureze mult. Exista o legătură strânsă între numărul 
Profeteselor alese pentru Veghe şi durata acesteia. Cele 
Patruzeci şi Nouă de Clayre chemate în mod obişnuit nu 
petreceau niciodată mai mult de Nouă Zile la Veghere, de 
unde şi numele dat acestei îndeletniciri a lor. Când se 
întâmpla însă să fie poftite mai multe deodată, procesiunea 
se încheia destul de repede, uneori chiar înainte de sfârşitul 
zilei, aşa cum se petrecuse şi la ultima Veghere. 

Pe măsură ce se apropia de camera Junioarelor ştia că 
riscul de a se întâlni cu vreo colegă ori alte Clayre ce nu 
fuseseră chemate la datorie era din ce în ce mai mare. Dacă 
chiar era să se nimerească cu vreuna, îşi făcuse planul să 
cadă jos ca secerată prefăcându-se că îi e rău, în speranţa 
că respectiva nu va pune apoi prea multe întrebări. 

Din fericire însă, nu se întâlni cu nimeni înainte să se 
depărteze de scara principală. Umplu un pahar cu apă de la 
Fântână şi trecu pragul porţilor de piatră mereu deschise 
ce dădeau spre A Cincea Terasă a Bibliotecii, ajungând în 
sfârşit la Cea de-a Cincea Scară din Spate, îngustă şi în 
formă de cerc. Aceasta nu era foarte umblată din moment 


ce făcea legătura între Bibliotecă şi aripa de vest a Sălii 
Junioarelor. 

Lirael urcă extenuată primele şase trepte dar se opri la 
cotitura unde scara se întorcea în cerc. De acolo dădu 
drumul paharului în gol, tresărind nervos când acesta se 
făcu ţăndări de podea. Privi apoi de jur împrejur să vadă 
unde s-ar putea întinde, dar o apucă ameţeala şi trebui să 
se aşeze. Odată întinsă, îi păru lucrul cel mai natural să-şi 
odihnească capul pe treapta de mai sus, culcându-l pe un 
braţ în loc de pernă. 

Ar fi fost poate mai înţelept să se întindă pe mica terasă de 
mai jos, având desigur grijă să semene cu victima unei 
căzături, însă mişcarea i se părea mult prea complicată. Era 
vlăguită şi nu se simţea în stare să se ridice în picioare. Tot 
ce-şi dorea era să se lase pradă somnului care-i dădea 
târcoale, o picoteală dulce şi mieroasă ce o purta departe 
de primejdii şi necazuri. 

O trezi deodată strigătul unei fete care-i scanda numele 
înspăimântată şi care apoi îi apăsă beregata cu două degete 
în căutarea pulsului. De astă dată îşi veni în simţiri relativ 
repede, blestemând în gând junghiul de durere ce-i 
străbătu corpul din tălpi şi până-n creştet. 

— Lirael! Poţi să vorbeşti? 

— Da, bâigui ea cu o voce încă slăbită şi răguşită. Nu mai 
ştia exact unde se află. Adormise parcă pe scări - sau cel 
puţin aşa îşi amintea - iar acum era întinsă undeva pe jos, 
pe loc drept. Nu trecu mult până să-şi dea seama că e de 
fapt pe terasă şi că arată exact ca cineva care tocmai a 
suferit o căzătură zdravănă. Nici dacă se chinuia nu i-ar fi 
ieşit aşa de bine! Pesemne că alunecase de pe scări după 
ce-şi pierduse cunoştinţa. 

După culoarea vestei, fata care o găsise şi care acum 
stătea aplecată peste ea suflându-i în faţă era una dintre 
Prim-Asistente. Lirael clipi de câteva ori, întrebându-se de 
ce îşi tot vântură fata asta mâna prin faţa ei. N-o recunoscu 


la început şi gestul i se păru bizar, dar apoi văzu că e 
Amerane, o colegă cu care lucrase câteva zile luna trecută. 
— Ce-ai păţit? O întrebă Amerane îngrijorată. Ţi-ai rupt 

ceva? 

— Cred că m-am lovit la cap, bolborosi Lirael, simțind cum 
i se umezesc ochii dintr-o dată. 

Până acum reuşise să nu plângă, dar pur şi simplu nu se 
mai putea abţine şi începu să tremure din toate 
încheieturile fără să se poată controla. 

— 'Te doare ceva? Crezi că ţi-ai rupt ceva? Insistă 
Amerane. Mai ai şi alte răni în afară de cea de la cap? 

— N-nu, suspină Lirael. Nu cred că mi-am rupt nimic. 

Amerane păru destul de reticentă, pipăindu-i uşor braţele 
şi picioarele de sus în jos şi de jos în sus, apăsându-i apoi cu 
blândeţe degetele de la mâini şi laba piciorului. Văzând că 
nu ţipă de durere şi că n-are încheieturi scrântite sau alte 
umflături, o ajută să se ridice în picioare. 

— Haide, hopa sus! O încurajă ea. Trebuie să te ducem la 
Infirmerie. 

— Mulţumesc, şopti Lirael, trecându-şi braţul pe după 
umerii lui Amerane şi sprijinindu-se de ea cu toată 
greutatea. 

În timp ce fata o căra anevoie, Lirael îşi vâri iute mâna 
liberă în buzunar, încleştându-şi degetele pe statueta de 
piatră a cărei suprafaţă fină şi alunecoasă o ajută parcă să 
mai uite de durere. 

CAPITOLUL NOUĂ. 

Cartea lui Nagy despre monştri. 

Sperase să-i dea drumul de la Infirmerie în aceeaşi zi, dar 
nici măcar după trei nu era în stare să vorbească ca lumea 
şi se simţea la fel de slăbită, preferând să zacă în pat şi să 
dormiteze. Gâtul o mai lăsase şi rana din creştet începea şi 
ea să se vindece, însă frica pusese acum stăpânire pe 
mintea şi trupul ei, căci peste tot nu vedea decât creatura 
cea hidoasă străpungând-o cu ochi scânteietori sau 
pândind-o printre gerberele roşii, gata s-o înhaţe cu cleştii 


ei ascuţiţi. Îi mai era teamă să nu se afle ce-a făcut şi astfel 
să-şi piardă slujba. Prinsă într-un cerc vicios, ajunsese să-i 
fie frică de propriile gânduri, iar asta o secătuia de puteri 
şi-i tulbura şi-aşa puţinele ore de somn cu coşmaruri dintre 
cele mai lugubre. 

În dimineaţa celei de-a patra zile Tămăduitoarea-Şefă 
scrâşni din dinţi vădit nemulțumită de evoluţia bolnavei. 
Chemă o colegă să se uite şi ea la Lirael, care se supuse 
consultaţiei fără să crâcnească. Cele două deciseră apoi la 
unison că trebuie s-o cheme degrabă pe Filris, prinsă 
pesemne în visare la ea în odaie. 

Lirael tresări nervos la auzul veştii. Filris nu era doar 
directoarea Infirmeriei, ci şi cea mai în vârstă dintre 
Clayrele Senioare. De când o ştia aceasta rareori ieşise din 
camera ei, unde era mai tot timpul cufundată în visare, deşi 
se zicea că mai trecea din când în când şi pe la Infirmerie. 
Cu toate astea, copila n-o văzuse nici prima şi nici a doua 
oară când o aduseseră aici cu diverse probleme, pe vremea 
când era ceva mai mică. 

De fapt nu le văzuse pe niciuna dintre Senioarele în etate, 
a căror vârstă le permitea să se retragă în odăile lor şi să-şi 
petreacă zilele rămase visând ori meditând. Aveau nevoie 
de astfel de spaţii izolate pentru că Viziunea devenea din ce 
în ce mai apăsătoare odată cu trecerea anilor, iar imaginile 
tot mai frecvente erau din păcate mult prea disparate ca să 
poată fi controlate, chiar şi cu ajutorul Profeteselor de la 
Veghea de Nouă Zile sau cu puterile ce dormitau în gheaţă. 
Nu era, aşadar, neobişnuit ca unele dintre aceste Clayre să 
Vadă doar frânturi de lumi ce ar putea să vină, rupte 
complet de prezentul în care vieţuiau. 

Cu toate astea, când Filris sosi o oră mai târziu, n-o 
însoțea nimeni şi era perfect conştientă de tot ce se 
întâmplă în jurul ei. Lirael o studie pe furiş din cap până-n 
picioare. Era o femeie scundă şi subţirică, cu părul alb ca 
zăpada de pe culmile Meteorului şi pielea aidoma unui 
pergament vechi, cu vinişoare vineţii pe obraji ce 


contrastau cu ridurile adânci care-i trădau adevărata 
vârstă. 

O cercetă şi ea la rându-i pe mica pacientă fără să scoată o 
vorbă, în timp ce mâinile ei aspre ca hârtia o îndemnau ba 
să se ridice, ba să se întoarcă într-o parte, ba în cealaltă. În 
cele din urmă o puse să deschidă gura şi se uită în gâtul ei o 
bună bucată de vreme cu ajutorul unei luminiţe aprinse 
printr-o vrajă de Legământ şi care plutea plăpândă la doar 
doi centimetri de buzele pe jumătate amorţite ale fetei. 
Terminându-şi în sfârşit consultaţia, o trimise pe 
Tămăduitoare la treburile ei şi se aşeză pe pat lângă Lirael. 
În salon se aşternu deodată o tăcere apăsătoare, căci 
celelalte şapte paturi erau goale. 

Lirael fu cea care tulbură prima liniştea cu un geamăt 
înfundat, ca şi cum ar fi încercat să-şi dreagă vocea ori 
poate să suspine. Îşi dădu părul de pe faţă şi privi speriată 
către Filris, care o prinse imediat în mrejele ochilor săi 
albaştri ca un cer senin de vară. 

— Deci tu eşti Lirael. Zise scurt Clayra. Colega mi-a spus 
că ai căzut pe scări, dar mă îndoiesc că ce aitu în gât e de 
la ţipete. Sinceră să fiu, mă mir cum de mai eşti în viaţă. 
Eşti singura de vârsta ta - şi printre puţinele de alte vârste 
- care nu au pierit odată cu rostirea vrăjii pentru însemnul 
cu pricina. 

— D-dar. Cum de v-aţi dat seama? Întrebă Lirael cu o voce 
hârjâită. 

— Am văzut multe la viaţa mea, răspunse Filris sec. Lucrez 
în Infirmeria asta de mai bine de o sută de ani, şi nu eşti tu 
prima Clayră atinsă de nesăbuinţă ori de exces de zel. Tare 
mi-ar mai plăcea să ştiu unde te-ai tăiat la picioare, pentru 
că vezi tu. Cioburile pe care ţi le-am scos din răni sunt din 
cristal pur şi nicidecum sticlă normală, ca cea din care sunt 
făcute paharele de la Fântâna Zally. 

Lirael înghiţi în sec. Tăcerea se aşternu din nou peste ele, 
dar asta nu păru s-o deranjeze pe bătrâna Clayră, care 
aştepta răbdătoare. 


— O să-mi pierd slujba la Bibliotecă, şopti copila în cele din 
urmă. O să mă trimită înapoi la Junioare. 

— Ba nu, îi zise Filris, apucând-o de mână. Nimeni nu 
trebuie să ştie ce vorbim noi aici. 

— Am fost o mare neroadă! Se dojeni Lirael cu vocea ei 
groasă. Am slobozit o creatură periculoasă, v-am pus pe 
toate în primejdie! 

— Ei, acuma. Bombăni Filris. N-are cum să fie chiar aşa de 
grav dacă nu s-a întâmplat nimica rău în ultimele patru zile, 
nu? De altfel, Clayrele pot avea foarte bine grijă de ele 
însele şi una de alta. Eu pentru tine îmi fac griji, pentru că 
văd cum laşi frica să te domine, o văd cum nu te lasă să te 
înzdrăveneşti. Acum. Ia-o de la început şi povesteşte-mi tot 
de-a fir-a păr. 

— Şi nu-i veţi spune mătuşii Kirrith? Şi nici Bibliotecarei- 
Şefe? O întrebă Lirael disperată. 

Dacă se afla, n-o să mai aibă voie să pună piciorul în 
Bibliotecă şi va pierde totul. Totul. 

— 'Te referi la Vancelle? Nu, nu-i voi spune, o încurajă 
Filris, strângându-i mâna. N-am să spun nimănui, mai ales 
că abia acum am înţeles că ar fi trebuit să ştiu de tine mai 
din vreme. Habar n-am avut că o copilă ca tine poate avea 
asemenea puteri. Dar haide, spune-mi mai bine ce s-a 
întâmplat. 

Lirael îşi începu povestea cu o voce atât de slabă şi pierită 
încât Filris trebui să se aplece ca să o audă. Îi povesti 
despre ziua ei şi despre cum se hotărâse să urce pe culmea 
Meteorului, unde le întâlnise apoi pe Sanar şi Ryelle, care îi 
oferiseră slujba de la Bibliotecă, un gest extrem de generos 
şi care o ajutase atât de mult! Îi mai spuse şi despre vrăjile 
deşteptate în nestematele brăţării, despre uşile cu soare şi 
cu semilună, iar când ajunse la partea cea mai grea, cu 
scrinul cu capac de cristal şi monstrul ce sălăşluia înăuntru, 
vocea i se înmuiase deja şi vorbea aproape normal. Veni 
apoi rândul statuetei din camera cu flori, urcuşul anevoios 


de la întoarcere pe scara în spirală, planurile legate de 
plămădirea unui câine magic şi în sfârşit aşa-zisa cădere. 

Vorbiră mai bine de un ceas, timp în care Filris îi puse tot 
felul de întrebări să-i afle temerile, speranţele şi visurile. 
Când terminară în sfârşit de povestit Lirael se simţi 
împăcată şi mult mai sigură pe sine, ca şi cum bătrâna 
Clayră i-ar fi luat cu mâna toată durerea şi angoasa ce-o 
sufocaseră până acum. 

Filris o rugă apoi să-i arate statueta, aşa că Lirael scoase 
micuțul câine de piatră de sub pernă şi i-l dădu şovăielnică. 
Se ataşase tare mult de el, căci era singurul lucru care o 
mai alina şi se temea ca nu cumva Filris să i-lia sau să o 
pună să-l ducă înapoi la Bibliotecă. 

Clayra luă statueta cu amândouă mâinile, acoperind-o 
aproape în întregime, mai puţin botul care rămase în afară 
mărginit de o parte şi de alta de degetele ei zbârcite. Îl ţinu 
aşa mult timp, privindu-l pierdută, după care oftă adânc şi i- 
| dădu înapoi. Când îl luă Lirael simţi căldura pe care micul 
trup o emana datorită strânsorii bătrânei. 

Filris nu se ridică şi nici nu vorbi până ce Lirael nu se 
îndreptă de spate în pat, trezind-o astfel din visare. 

— Scuză-mă, Lirael. Îţi mulţumesc că mi-ai spus adevărul 
şi că mi-ai arătat statuia. De mult ştiam că are să se- 
ntâmple, dar am sperat şi-am aşteptat atâta amar de vreme 
încât mi-a fost teamă că mă voi rătăci în viitor şi că-mi voi 
pierde minţile într-atât încât să nu mai cred că e aievea. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă ea nedumerită. 

— Vreau să spun că ţi-am Văzut deja câinele acum mult 
timp, îi explică bătrâna. Pe vremea când aveam încă 
Viziunea limpede. A fost de fapt ultima imagine pe care mi-o 
amintesc întreagă şi clară. Am văzut o femeie bătrână, 
foarte bătrână, uitându-se îndeaproape la un câine de 
piatră în miniatură pe care-l ţinea strâns în pumni. Au mai 
trecut câţiva ani până să înţeleg că eu eram bătrâna. 

— Eram şi eu în Viziune? 


— Nu m-am văzut decât pe mine, zise Filris calmă. Mi-e 
teamă că asta înseamnă că nu ne vom revedea. Mi-ar fi 
plăcut să te ajut să răpui creatura pe care ai deşteptat-o, 
dacă nu cu fapta măcar cu vorba. Ceva îmi spune că trebuie 
să te mişti iute, căci creaturi de teapa asta nu se trezesc 
aşa, cu una, cu două, ci cu ajutor necurat. lare mi-ar plăcea 
să apuc să-ţi văd şi câinele, dar nu e cu putinţă din păcate. 
Ştii însă ce regret cel mai mult? Faptul că în ultimii 
cincisprezece ani am fost mai mereu ruptă de prezent. Ar fi 
trebuit să ne întâlnim mai de mult, draga mea Lirael. Dar 
asta e una din slăbiciunile Clayrelor, de la o vârstă tindem 
să uităm de semenele noastre şi de necazurile lor, ştiind că 
toate sunt efemere în lumea asta trecătoare. 

— Ce înseamnă asta mai exact? Întrebă Lirael. 

Era prima dată când se simţea în largul ei să discute cu 
cineva despre problemele şi viaţa ei. Abia acum începea să 
prindă gustul destăinuirilor sincere şi calde de care 
celelalte Clayre se bucurau probabil în mod constant. Era 
parcă un făcut să nu obţină decât cu greu ceea ce altele ori 
nu-şi doreau ori aveau din belşug. 

— Fiecare dintre noi are puterea să-şi întrevadă oarecum 
sfârşitul. De fapt, ceea ce vedem sunt fragmente sau 
frânturi ce s-ar putea constitui în semne prevestitoare. 
Adevărata clipă a încheierii socotelilor cu viaţa n-ai cum s-o 
vezi însă, nici un muritor n-ar suporta o astfel de povară. 
Aşa şi eu acum douăzeci de ani m-am Văzut studiind 
statueta unui câine, dar abia cu timpul mi-am dat seama ce 
înseamnă acest mic episod şi că el îmi anunţa de fapt 
plecarea. 

— Nu puteţi să mă lăsaţi tocmai acum! Izbucni Lirael în 
lacrimi, aruncându-se de gâtul firav al bătrânei. Am nevoie 
de cineva lângă mine, nu pot să duc povara asta de una 
singură! 

— Ba sigur că ai să poţi, şi nici n-ai încotro! I-o reteză 
Filris cu asprime. O să ai câinele drept tovarăş, un prieten 
credincios şi de nădejde. Trebuie să te interesezi de 


creatura pe care ai eliberat-o, căci numai când vei şti 
destule despre ea o vei putea învinge! Cercetează 
Biblioteca mai departe şi nu uita că, deşi Clayrele Văd 
viitorul, tot ele îl pot şi înfăptui! Eu văd în tine o făuritoare, 
Lirael, nu doar o simplă vizionară, aşa că trebuie să îmi 
promiţi că nu vei renunţa nicicând şi că-ţi vei împlini 
destinul! Făgăduieşte-mi! 

— O să încerc, şopti copila, simțind cum energia şi 
entuziasmul bătrânei se trezesc încet-încet şi-n ea. Promit 
că am să încerc. 

Filris o strânse şi mai tare de mână, cu o putere nebănuită 
pentru degetele ei subţiri. Se aplecă apoi şi-o sărută pe 
frunte, trezind la viaţă însemnul crestat în piele prin care o 
energie caldă îi inundă trupul scurgându-i-se apoi la fel de 
repede prin tălpi. 

— N-am fost niciodată foarte apropiată de Arielle sau de 
mama ei, îi mărturisi Filris. Cred că din cauză că mi-am luat 
rolul prea în serios, am fost absorbită de lumile viitorului şi 
n-am mai avut timp pentru prezent. Mă bucur însă nespus 
că am apucat să vorbesc măcar cu tine. Rămâi cu bine, stră- 
stră-strănepoata mea, şi nu-ţi uita făgăduinţa! 

Zicând acestea, se ridică şi ieşi din salon tăcută şi semeaţă, 
iar cine nu ştia câţi ani are n-ar fi putut nicicând concepe 
că-şi petrecuse mai bine de o sută de ani în acest spital şi că 
în ultimul timp retrăise aproape jumătate din ei în liniştea 
propriei odăi. 

N-o mai revăzu nicicând pe Filris. Plânse amar alături de 
celelalte Clayre la ceremonia de Rămas-Bun, fără să mai 
bage de seamă că e cu un cap deasupra celorlalte colege 
sau că poartă tunica albastră în marea de pelerine albe de 
pe umerii celor care tocmai primiseră Darul Viziunii. 

Nu ştia cât din lacrimile vărsate erau pentru Filris sau 
pentru propria-i soartă, acum că rămăsese iarăşi singură. 
Se pare că aşa îi era scris, să nu aibă parte de prieteni 
apropiaţi, ci doar de-o singură mătuşă şi verişoare cu carul. 


Neuitând însă de poveţele lui Filris, a doua zi era la 
muncă, cu vocea încă slăbită şi şchiopătând de un picior. În 
mai puţin de-o săptămână făcu deja rost de copii ale unor 
cărţi precum Despre Întruparea Trimişilor Întru Legământ 
şi Trimişi Superiori în Şaptezeci de Zile, pentru că 
Plămădirea şi Stăpânirea Creaturilor Vrăjite se dovedi greu 
de scos din cutia în care fusese încuiată. Nu-i fu uşor nici cu 
bestiarele, căci toate pe care le găsise erau legate de raft 
cu lanţuri, aşa că le răsfoia pe furiş când era singură, dar 
fără prea mare succes. Se vede treaba că avea să mai 
treacă o vreme până să afle tot ce trebuia să ştie despre 
creatură. 

De câte ori avea ocazia, trecea pragul porţii cu soarele 
sculptat în mijloc, lăsându-se purtată de vibraţiile magiei, 
asigurându-se că nu se risipise, că ţâţânii şi zăvorul încă 
mai rezistă şi că lemnul va mai rămâne o vreme închistat în 
piatra zidului străvechi. În astfel de momente o cuprindea o 
panică teribilă, şi-atunci parcă simţea duhoarea de rugină a 
Magiei Libere croindu-şi drum prin lemn din partea 
cealaltă, aidoma unui monstru pitit de după zid de care-o 
despărţea o biată scândură şi-o vrajă chinuită. 

Noroc că-i rămânea destulă cumpătare ca să-şi aducă 
aminte de cuvintele lui Filris şi să fugă înapoi în birou, unde 
se îndeletnicea cu făurirea tovarăşului necuvântător. 
Alteori, în loc să se retragă în odaia ei, se ducea la raftul cu 
ultimul bestiar descoperit, să vadă dacă nu cumva găseşte 
descrierea monstrului cu trup de femeie, ochi ca argintul 
viu şi cleşti ca de rădaşcă în loc de mâini, o creatură 
plămădită din Magie Liberă, înfometată şi pusă pe prăpăd. 

Erau nopţi în care coşmarurile o chinuiau cumplit şi ultima 
imagine cu care rămânea în minte înainte să se trezească 
din somnul greu era aceea a uşii deschizându-se spre 
pasajul întunecat. S-ar fi dus să o verifice mai des, dar după 
Veghea celor O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt Bibliotecara- 
Şefă le poruncise să nu mai coboare în Pasajele Străvechi 
decât câte două, aşa că nu se mai putea furişa acolo chiar 


oricând. Se zvonea că Profetesele iar nu Văzuseră mare 
lucru, dar Clayrele erau vădit îngrijorate şi se temeau de o 
primejdie despre care credeau că nu are să mai întârzie 
mult. Instituiră aşadar măsuri de precauţie în tot Ghețarul, 
nu doar la Bibliotecă. Astfel, Clayrele de la Cavalerie 
sporiră patrulele prin pasaje şi pe poduri, echipele de la 
sistemul de încălzire începură şi ele să lucreze în tandem, în 
timp ce o mulţime de culoare şi uşi interioare fuseseră 
închise şi izolate pentru prima dată de la Restaurare. 

Abia în cea de-a şaptezeci şi treia zi - timp în care 
verificase uşa de la camera cu flori de patruzeci şi două de 
ori - găsi în sfârşit un bestiar care îi desluşi ce e cu 
creatura. Căutase, studiase şi-şi tocise creierii timp de zece 
săptămâni răsfoind nici mai mult nici mai puţin de 
unsprezece bestiare, fiind acum aproape gata şi cu 
pregătirile necesare pentru chemarea trimisului canin. 

De fapt şi de drept numai la asta îi stătuse mintea în 
ultimul timp şi dăduse chiar din întâmplare peste explicaţia 
despre monstrul din pasaj. Gândindu-se întruna când ar fi 
mai nimerit să facă vraja cu pricina, deschise un manuscris 
minuscul legat cu şnur roşu şi intitulat simplu Cartea lui 
Nagy despre monştri şi începu să-l răsfoiască absentă, când 
observă deodată o gravură care-i atrase atenţia. 
Reprezenta un animal ciudat care arăta exact ca monstrul 
cu care se luptase, iar textul de dedesubt îi confirmă 
dincolo de orice îndoială că oricine a fost sau este Nagy ăsta 
cu siguranţă a avut de-a face cu aceeaşi arătare. Descrierea 
începea aşa: 

Creatura Stilken e cu mult mai înaltă decât un om de 
statură medie sau peste şi ia adesea forma unui trup sinuos 
de femeie, deşi se poate modela în variate chipuri. Are 
cârlige mari sau cleşti în loc de braţe, pe care le foloseşte 
cu mare dibăcie la capturarea prăzii. Gura normală la 
prima vedere va dezvălui două rânduri de dinţi mărunți şi 
ascuţiţi ca nişte ace. Aceştia pot fi ori strălucitori precum 
argintul, ori negri ca smoala. Ochii creaturii sunt de 


asemenea de argint, un argint ce arde aidoma unui foc 
mistuitor şi neştiut. 

O trecu un fior de gheaţă când citi teribilele rânduri, iar 
tremurul făcu ca lanţul cu care cartea era legată de raft să 
zornăie greoi. Îşi aruncă iute ochii de jur împrejur să vadă 
dacă auzise careva zgomotul şi vine în control. Totul era 
cufundat în tăcere; nu se auzea decât răsuflarea ei 
sacadată. Oricum încăperea nu prea era vizitată, păstrând 
pe rafturile-i prăfuite o colecţie de memorii personale de 
mult date uitării. Lirael venise aici doar pentru că 
manuscrisul lui Nagy era trecut în indexul din Sala de 
Lectură ca un bestiar în care poţi găsi felurite informaţii 
utile. 

Citi mai departe, încercând să-şi potolească tremurul 
mâinilor. Cuvintele parcă treceau pe lângă ea, căci mintea îi 
era pe jumătate ocupată cu alte gânduri la fel de 
îngrijorătoare: Acum că aflase în sfârşit care-i treaba cu 
Stilken cea odioasă, nu mai avea de ales, trebuia să-şi ia 
inima în dinţi şi să-i vină de hac! 

Stilken e o creatură plămădită din Magie Liberă şi astfel 
nu poate fi răpusă de substanţe ori metale pământeşti, cum 
ar fi oţelul pur. Nici o fiinţă vie nu o poate distruge, căci 
cine o atinge va muri pe dată. Nu poate fi învinsă decât de 
plăsmuieli ale Magiei Libere sau de o vrăjitoare mai tare 
decât ea. 

Lirael se opri şi înghiţi în sec, apoi citi din nou ultima 
frază: „Nu poate fi învinsă decât de plăsmuieli ale Magiei 
Libere”. Cuvintele îi răsunau halucinant în minte. Habar n- 
avea cum să facă vrăji de Magie Liberă, şi chiar de-ar fi 
ştiut nu avea voie. Magia Liberă era mult prea periculoasă 
ca să fie la îndemâna oricui. 

Deocamdată nu era în stare să judece limpede, aşa că îşi 
reluă lectura oftând adânc a uşurare când începu 
următorul rând: 

Cu toate că doar Magia Liberă îi poate declanşa sfârşitul, 
Stilken poate fi legată prin Magie de Legământ şi 


întemniţată într-un recipient de forma unei vaze sau sticle 
de metal sau cristal turnat (sticla simplă fiind prea slabă şi 
deci riscantă), sau într-un puţ secat acoperit cu piatră. 

Eu personal am încercat această ultimă tactică cu ajutorul 
câtorva vrăji pe care am să le explic în cele ce urmează. 
Trebuie însă spus că aceste numere de încătuşare presupun 
o forţă teribilă, bazându-se precum poate se ştie pe un mai 
mult de trei dintre însemnele de căpătâi ale Legământului. 
Doar un ucenic şi slujitor extrem de priceput - iar eu 
mărturisesc că nu sunt acela - s-ar încumeta să le 
folosească fără nepreţuitul ajutor al unei săbii fermecate 
sau unei baghete de scoruşă, purtând trezit într-însul cel 
dintâi cerc al celor şapte însemne ce leagă elementele-ntre 
ele, iar dacă vine vorba de aer ori de foc, cu cercul cel de-al 
doilea deşteptat şi el pe urmă, şi-apoi toate acestea cu cel 
din urmă-nsemnn fi-vor unite şi împreunate. 

Lirael înghiţi iarăşi în sec, simţindu-şi brusc gâtul iritat. 
Însemnele lui Nagy descriau exact acelaşi semn pe care-l 
folosise şi ea şi care-i pârjolise corzile vocale. Mai mult, 
acum realiză că nici măcar nu ştia cum să deştepte cel de-al 
doilea cerc, cel cu însemne de încătuşare pentru aer şi foc. 
Cât despre sabia vrăjită sau bagheta de scoruşă. Era total 
neştiutoare. De unde să găseşti scoruş de munte prin 
locurile astea?! 

Închise cartea încet şi o puse la loc pe raft, de data asta 
atentă la lanţ. Pe de o parte se simţea frustrată, căci deşi 
aflase o sumedenie de lucruri despre creatură tot trebuia 
să se mai documenteze, iar pe de alta era oarecum uşurată 
că se poate bucura de un mic răgaz înainte de a-şi înfrunta 
duşmanul. Avea să vină şi clipa aceea, dar nu chiar acum. 
Nu încă. 

Deocamdată avea să se ocupe de câine. Măcar aşa avea şi 
ea cu cine să mai schimbe o vorbă şi cui să-i povestească 
despre toate astea, chiar dacă bietul animal nu va putea 
nici să-i răspundă şi nici să o ajute în vreun fel. 

CAPITOLUL ZECE. 


Ziua Câinelui. 

Avea nevoie de patru ore ca să facă vraja cum trebuie, aşa 
că din nou se văzu nevoită să aştepte momentul potrivit 
când celelalte bibliotecare nu erau prin preajmă. Nu-şi 
putea permite să fie întreruptă, altfel toată truda ei din 
ultimele luni va fi fost în van. Se chinuise îndelung să intre 
în vâltoarea Legământului şi-apoi să ia vrăjile una câte una, 
legându-le duios pe fiecare cu însemnele separate în loc să 
le aducă laolaltă sub o vrajă de încheiere. 

Ocazia nu întârzie să se arate, chiar mai devreme decât ar 
fi crezut, căci multe dintre Clayre fuseseră din nou chemate 
la datorie, nereuşind pesemne încă să Vadă ceea ce căutau. 
Lirael auzise chiar colege de-ale ei bodogănind pe seama 
întrunirilor din Observator şi înţelese că iar se măreau 
rândurile la Veghere, începând deocamdată doar cu 
Nouăzeci şi Opt. De data asta, pe măsură ce tot mai multe 
erau chemate, Lirael observă cu atenţie ora fiecărui apel şi 
socoti apoi cam cât durează până se întorc. Când toate cele 
O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt fură în sfârşit poftite - nu 
fără rumoare în Sala de Lectură - ştiu cu certitudine că are 
să fie singură cel puţin vreo şase ceasuri, suficient cât să-şi 
termine vraja în tihnă. 

Micuța statuetă o aştepta tăcută în odaie, aşezată pe 
pupitru, de unde părea că o observă. Lirael începu să îi 
vorbească în timp ce se pregătea să încuie cu ajutorul unei 
vrăji destul de simple, căci funcţia nu-i permitea încă să 
aibă o cheie a ei şi nici măcar un drug la uşă. 

— Asta e, cuţu, a sosit clipa cea mare! Zise ea voioasă, 
aplecându-se să-l mângâie pe bot cu degetul. 

Rămase uşor surprinsă când se auzi vorbind, nu din cauza 
răguşelii încă persistente, ci pentru că nu-şi mai recunoscu 
vocea. Parcă altcineva rostise cuvintele în locul ei. Abia 
atunci îşi dădu seama că nu schimbase o vorbă cu nimeni 
timp de două zile. Celelalte bibliotecare ajunseseră să-i 
accepte tăcerea şi o lăsau în pace, iar în ultimul timp 


reuşise să scape de conversații nedorite dând pur şi simplu 
din cap ori executând imediat ordinul primit. 

Varianta încă neterminată a trimisului se afla sub birou, 
acoperită cu o bucată de pânză. Lirael se vâri după el şi, 
după ce-l descoperi, îl trase afară încetişor ca să poată 
începe vraja. Îl mângâie câteva secunde, trecându-şi 
degetele uşor peste firele de argint care-i defineau forma, 
simțind căldura însemnelor ce alunecau leneşe în susul şi-n 
josul lor. Era un câine destul de mic, înalt cam de vreo 
treizeci şi cinci de centimetri, adică atât cât îi ajunseseră 
firele de argint pe care reuşise să le găsească. Oricum era 
de părere că s-ar descurca mai bine cu un câine mic decât 
cu unul mare. Îşi dorea un prieten, nu o santinelă care să 
ştie doar să o păzească. 

În afară de firele argintate care îi conturau trupul 
minuscul, forma ce urma să prindă viaţă mai avea şi doi 
ochi de tăciune şi un nas din fetru negru prin care licăreau 
deja însemne ale Legământului. Avea şi-o coadă împletită 
din blană de câine pe care Lirael o furase smoc cu smoc de 
la câinii oaspeţilor ce poposeau adesea în Cantina de Jos. Şi 
ea era la rându-i doldora de însemne magice al căror 
înţeles secret povestea despre ce înseamnă să fii câine. 

Nu mai lipsea decât ca Lirael să pătrundă în fluxul 
Legământului şi să scoată câteva mii de însemne potrivite, 
cărora să le dea drumul apoi prin ea în firele subţiri de 
argint. Aceste semne magice vor desăvârşi micuța creatură 
şi-i vor da suflare, chiar dacă nu viaţă în adevăratul sens al 
cuvântului. 

Când vraja va fi gata în sfârşit, argintul, tăciunii şi coada 
vor dispărea ca prin minune şi-n locul lor va apărea un 
câine în carne şi oase, plămădit însă prin magie. Avea s- 
arate ca unul adevărat, cel puţin de la o anumită depărtare, 
căci dacă te apropiai s-ar fi zărit imediat însemnele ce-l 
compuneau. La fel ca şi cu ceilalţi trimişi, nu va avea cum 
să-l atingă. Corpul lor era ca de apă şi mâna îţi aluneca uşor 
prin pielea transparentă, care împresura îndată degetul sau 


încheietura celui ce o atinsese fără ca acesta să simtă 
altceva decât căldura şi murmurul duios al însemnelor ce 
palpitau într-însa. 

Lirael se aşeză picior peste picior lângă făptura fără viaţă, 
încercând să-şi golească mintea de orice gând străin, 
respirând atât de rar încât de fiecare dată când plămânii i 
se umpleau de aer stomacul i umfla ca un săculeţ. 

Era pe punctul de a intra în alunecarea Legământului, 
gata să-şi înceapă căutarea, când trase cu ochiul către 
animalul pe de pupitru şi văzu cât de singuratic pare, de 
parcă era supărat că nu-l bagă nimeni în seamă. Se ridică 
atunci şi, fără să se gândească prea mult îl luă în braţe, 
rămânând cu el în poală când se aşeză la loc. Deşi aplecat 
uşor într-o parte câinele părea totuşi semeţ, uitându-se cu 
interes la copia din fire de argint. 

Trase adânc aer în piept încă de câteva ori şi-şi reluă 
meditaţia. Îşi notase însemnele trebuincioase pe nişte foi, 
schiţând simbolurile tainice pe care toţi Magii le foloseau ca 
să păstreze în scris însemnele de Legământ. Hârtiile o 
aşteptau aşa cum le lăsase, aşezate una peste alta la 
îndemână. Găsi primele semne fără prea mare greutate, iar 
următoarele veniră la ea parcă de bunăvoie, aproape fără 
să le caute. Se separară unul după altul din curgerea 
duioasă şi îi umplură mintea dintr-odată, insinuându-se apoi 
la fel de iute sub forma unui semicerc strălucitor în firele 
făpturii cu ochi de cărbune. 

Pe măsură ce însemnele o inundau şi o umpleau, Lirael 
alunecă şi mai tare în transă, lăsându-se în voia curgerii 
magice şi a însemnelor ce puseseră stăpânire pe ea. Arcul 
strălucitor se transformă într-un pod incandescent între 
braţele ei larg deschise şi firăraia de argint, lumina lui 
devenind din ce în ce mai orbitoare cu fiece secundă. Lirael 
închise ochii şi simţi cum o mână nevăzută o ademeneşte în 
mrejele viselor, cât pe ce s-o rupă de tot de realitate. 
Printre miile de însemne din mintea ei se perindau ameţitor 
tot soiul de imagini cu câini de forme, mărimi şi culori 


diferite, câini care lătrau, care alergau să aducă băţul 
aruncat de stăpân sau care din contră refuzau să alerge, 
căţeluşi drăgălaşi clătinându-se nesiguri pe lăbuţele 
grăsulii, câini bătrâni ridicându-se tremurând în picioare, 
câini fericiţi sau trişti, flămânzi, durdulii ori somnoroşi. 

Urmară încă alte mii de poze, fiecare trecându-i fulgerător 
prin faţa ochilor până când la un moment dat avu impresia 
că a văzut toţi câinii care au trăit vreodată. Semnele însă 
curgeau în continuare, deşi ea le pierduse şirul şi podul de 
lumină orbitoare nu-i permitea să vadă în ce stadiu e 
trimisul. 

Alunecau mai departe unul după altul, când Lirael îşi dădu 
seama cu stupoare nu doar că habar nu are unde a ajuns, ci 
că nu recunoaşte niciunul dintre însemnele ce i se perindau 
prin minte! Simboluri dintre cele mai ciudate şi mai tainice i 
se scurgeau din degete în micul trup de fire, îndeajuns de 
puternice cât s-o zdruncine sănătos când îşi luau zborul în 
aer, golindu-i parcă mintea de orice altceva. 

Deznădăjduită, încercă să-şi deschidă ochii să vadă ce se 
petrece, dar lumina devenise mai puternică acum şi o 
ardea. 

Dădu să se ridice în picioare şi să trimită însemnele în 
perete sau tavan, dar corpul n-o mai asculta, de parcă 
fusese separat de cap. Îşi simţea braţele şi picioarele la 
locul lor, doar că refuzau să se mişte după cum le poruncea 
mintea, cum se întâmplă uneori atunci când te trezeşti 
dintr-un somn adânc. 

Însemnele continuau să vină într-un tumult necontrolat şi 
nu mai trecu mult până ce Lirael simţi miros de Magie 
Liberă, inconfundabil şi respingător cum îl ştia. Atunci îşi 
dădu seama că scăpase lucrurile de sub control. 

Încercă să ţipe, dar în loc de strigăt pe gură nu-i ieşiră 
decât alte însemne care se năpustiră către puntea 
lucitoare. Şi din degete îi ţâşneau simboluri ce-i inundaseră 
ochii, prelingându-i-se în lacrimi pe obraz, lacrimi care se 
preschimbau în fum odată desprinse de bărbie. 


Curând nici nu mai ştiu câte mii de însemne o străbăteau 
întortocheate, scăpând din încătuşarea cărnii fie pe gura ce 
urla tăcută, fie prin ochii plângători. Se zvârcoleau în ea 
aidoma unui stol de fluturi lucitori împinşi prin poarta unei 
grădini. În timp ce semnele se aruncau nerăbdătoare în 
marea de incandescenţă, mirosul de Magie Liberă deveni 
din ce în ce mai greu şi o fantă albicioasă apăru deodată în 
mijlocul punţii de lumină, atât de strălucitoare încât răzbătu 
dincolo de pleoapele închise ale fetei, străpungându-i ochii 
nemiloasă. 

Ţintuită locului de vâltoarea Legământului, Lirael nu putu 
face nimic când strălucirea o pătrunse pe neaşteptate, 
acaparând-o puţin câte puţin în timp ce arcul luminos pălea 
odată cu însemnele acum ceva mai estompate. Pesemne că 
vraja era pe terminate. Avea o bănuială că n-are să-i placă 
ce-a făcut, ştiind că de data asta întrecuse măsura. Era 
poate mai rău decât păţania cu Stilken, mai cu seamă că 
nici nu înţelegea prea bine ce se petrecuse. Ştia doar că 
însemnele transmise erau mai vechi şi mai puternice decât 
văzuse pân-acum şi că, dacă făptura din faţa ei o va cruța, 
forţa însemnelor are s-o facă scrum oricum. 

Un singur lucru o nedumerea, şi anume că nu simţea nici o 
durere. Ori era încă în şoc şi mai avea puţin până să moară, 
ori însemnele erau de fapt inofensive. În mod normal doar 
unul să fi folosit şi ar fi fost deja moartă. Cu toate astea, era 
încă în viaţă. Sau nu? 

Îngrozită, îşi adună ultimele puteri şi trase adânc aer în 
piept exact în momentul când însemnele îşi încetară 
deodată joaca nebunească. Simţi cum alunecă brusc din 
curgerea eternă în timp ce un ultim simbol ţâşni stingher în 
masa de lumină ce cuprinsese ghemul argintiu, îşi recăpătă 
suflul atât de brusc încât mai că-şi pierdu echilibrul şi făcu 
şovăielnică câţiva paşi înapoi, sprijinindu-se în cele din 
urmă de unul din rafturile bibliotecii, cât pe ce să-l dărâme 
pe cel de deasupra cu tot ce era pe el. Ţinându-se bine de 


margine, reuşi să rămână în picioare, îndreptându-se de 
spate şi pregătindu-se să ţipe cât o ţinea gura. 

Urletul rămase însă mut. În locul statuetei de piatră şi a 
pupitrului se căsca acum o gaură întunecoasă născută din 
încleştarea de foc dintre Magia Liberă şi însemnele 
Legământului. Duhoarea de rugină dispăruse şi ea, 
înlocuită de un miros ciudat de blană umedă pe care Lirael 
nu-l recunoscu imediat. 

O stea minusculă cât o gămălie de ac apăru deodată în 
mijlocul cercului întunecat, urmată de încă o licărire şi apoi 
încă una până ce spaţiul se umplu de luminiţe aidoma unei 
bolte înstelate. Lirael se uita la ele fascinată, nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor. Încet-încet, steluţele prinseră a străluci 
atât de tare încât se văzu nevoită să închidă ochii, iar în 
acea fracțiune de secundă globul cel negru dispăru ca prin 
minune şi-n locul lui apăru un câine care nu semăna defel 
cu cel pe care şi-l dorise. Deloc micuţ sau drăgălaş, 
animalul îi ajungea până la talie, o corcitură neagră cu 
maro pe care-ai fi jurat că a luat-o de pe stradă, atât părea 
de real cu colții lui cei ascuţiţi. Nimic nu-i dădea de gol 
originile magice, poate doar zgarda groasă de la gât în care 
mişunau mult mai multe însemne decât văzuse Lirael 
vreodată. 

Câinele era copia perfectă a celui de piatră, cu singura 
diferenţă că era viu şi avea dimensiunile unui animal 
adevărat. Când îşi luă în sfârşit ochii de la el, constată 
uimită că statueta îi dispăruse din poală cu desăvârşire. 

Îşi ridică iarăşi privirea către noul companion, care îşi 
scărpina tacticos urechea cu piciorul din spate, ţinându-şi 
ochii pe jumătate închişi de plăcere. Era ud leoarcă, de 
parcă tocmai ieşise de la baie. 

Se opri brusc din scărpinat şi, ridicându-se în patru labe, 
începu să se scuture cu sârg, stropind-o din cap până-n 
picioare cu picuri de noroi şi apă care pătrunseră şi-n cele 
mai ferite colţuri ale încăperii. Se duse pe urmă către ea şi- 
o linse pe faţa înmărmurită de groază cu o limbă cât se 


poate de reală, mult prea aspră ca să fie alcătuită doar din 
însemne fermecate. 

Văzând că nu stârneşte nici o reacţie, animalul rânji 
prieteneşte şi se prezentă: 

— Mă cheamă Câinele Obraznic, sau, dacă e să fim corecţi, 
Căţeaua Obraznică. Când mergem la plimbare? 

CAPITOLUL UNSPREZECE. 

În căutarea unei săbii potrivite. 

În acea zi Lirael făcu o plimbare cu noua ei tovarăşă, 
prima din multele care urmară, însă din care fata nu-şi 
aducea aminte mai nimic. Nici unde mergeau, nici ce zicea 
sau ce-i răspundea animalul, ci doar că îl urmase ameţită, în 
aceeaşi stare de semi-inconştienţă pe care-o încercase şi 
atunci când se lovise la cap, cu diferenţa că acum n-avea 
NIMIC. 

Nici nu era aşa de important de fapt, pentru că oricum 
niciodată nu primea răspunsuri foarte clare. Ori de câte ori 
încerca să o descoasă, tovarăşa cuvântătoare îi răspundea 
în doi peri şi de fiecare dată altceva. Până şi la întrebări 
dintre cele mai simple, cum ar fi: „Cine eşti tu, de fapt?” ori 
„De unde vii?”, îi răspundea senină: „Sunt Căţeaua Cea 
Obraznică” sau „Vin de prin alte meleaguri”. Mai făcea şi pe 
deşteapta uneori, venind cu răspunsuri de genul: „Cum cine 
sunt, sunt câinele tău” sau „De unde să ştiu eu de unde vin, 
doar tu ai făcut vraja!” 

Mai mult, refuza cu încăpățânare sau pur şi simplu nu 
putea să destăinuie nimic legat de natura ei, asemănându- 
se astfel cu orice alt câine, chit că spre deosebire de restul 
ea putea vorbi. Cel puţin aşa îi păru lui Lirael la început. 

În primele două săptămâni noua tovarăşă dormi în odaia 
fetei, sub biroul pe care Lirael îl adusese pe ascuns în locul 
celui vechi dintr-o cameră nelocuită din apropiere. Habar n- 
avea ce se alesese de primul, care dispăruse fără urmă 
când plămădise Căţeaua. 

Aceasta mânca cu conştiinciozitate tot ce reuşea Lirael să 
şterpelească ori de la Cantină, ori de pe la bucătărie. leşeau 


la plimbare de patru ori pe zi, colindând coridoare şi 
camere părăsite pe care Lirael le găsea din ce în ce mai 
greu. Începuse să obosească să tot caute locuri noi şi să 
stea cu frica-n sân, deşi animalul izbutea de minune să se 
facă nevăzut exact când să dea nas în nas cu te miri ce 
Clayre care se nimereau să treacă pe acolo. Era cumpătată 
şi-n alte privinţe: nu-şi făcea de exemplu nevoile decât în 
colţurile cele mai întunecoase şi îndepărtate, deşi avea 
ciudatul obicei să-şi înştiinţeze apoi stăpâna de măreaţa-i 
ispravă, chiar dacă aceasta nu ţinea neapărat să ştie ce şi 
cum. 

Adevărul e că fără zgarda împletită cu însemne de 
Legământ şi darul vorbirii, Căţeaua Obraznică părea un 
animal destul de obişnuit, doar că un pic cam mare şi cu 
origini necunoscute. 

Dar asta doar în aparenţă. Într-o seară când Lirael veni pe 
furiş în cameră după cină, o găsi citind întinsă pe podea. 
Răsfoia atentă paginile unei cărţi masive cu coperţi cenuşii 
pe care Lirael n-o mai văzuse până atunci, întorcându-le 
abilă una după alta cu cele trei degete care-i crescuseră din 
laba care se lăţise parcă. 

Îşi ridică ochii din carte şi-şi privi stăpâna care o fixa din 
uşă cu o expresie uimită. Ca o străfulgerare, Lirael îşi aduse 
aminte de pasajul din cartea lui Nagy ce descria creaturile 
Stilken cu forma lor fluidă, şi dinaintea ochilor îi apăru 
creatura deşirată, cu mâna ei ca un cârlig, gata s-o înhaţe 
prin poarta cu semilună. 

— Eşti plămădire de Magie Liberă, o luă gura pe dinainte 
şi-şi vâri iute mâna în buzunar după şoricelul mecanic, în 
timp ce cu gura căuta fluierul de la rever. 

De data asta nu va mai da greş, va chema ajutoare de 
îndată. 

— Nici pomeneală, ripostă Căţeaua, ciulindu-şi urechile în 
timp ce degetele-i dispărură în blana labei care se micşoră 
la loc. Nu m-am născut din plămădire necurată, sunt parte 
a Legământului la fel de mult cum eşti şi tu, doar că eu am 


anumite. Puteri mai speciale. Uită-te la zgardă dacă nu mă 
crezi! lar Stilken chiar n-am cum să fiu, nici măcar vreo 
rudă îndepărtată de-a lor. 

— Dar ce ştii despre creaturile astea? O descusu Lirael, 
rămasă în prag cu mâna încleştată pe mecanismul minuscul 
din buzunar. Şi de ce ai adus vorba de ele tocmai acum? 

— Citesc destul de mult, îi răspunse animalul, căscând 
plictisit. Adulmecă apoi cu botul în aer şi se învioră deodată, 
privind-o cu ochi scânteietori. Hmmm, mi-ai adus cumva un 
0s? 

Fără să-i răspundă, fata duse la spate mâna stângă, în care 
ţinea osul învelit într-o bucată de hârtie. 

— De unde ai ştiut la ce mă gândeam? Cum pot fi sigură că 
nu eşti şi tu de-a lor, sau poate chiar mai râu? 

— Vino şi pune mâna pe zgardă atunci! Se supără Căţeaua 
şi înaintă spre ea, lingându-se pe bot. Era evident că pentru 
ea osul era mult mai important decât discuţia în sine. 

— Mai întâi să-mi spui cum de-ai ştiut că mă gândeam la 
Stilken, nu se lăsă Lirael, rostind fiecare cuvânt clar şi 
răspicat, cu osul ridicat deasupra capului. 

Înnebunită de miros, Căţeaua îşi mişcă capul în direcţia 
mâinii ei, fără să scape cina din ochi. „Unde s-a mai pomenit 
o creatură de Magie Liberă care să tânjească în aşa hal 
după un os?” se întrebă Lirael. 

— Pur şi simplu am ghicit. În ultimul timp oricum numa' la 
asta îţi stă capul, gesticulă ea uşor vexată arătând cu laba 
către cărţile de pe birou. Studiezi de zor cum să legi o 
Stilken cu o vrajă de încătuşare. Ieri ai scris cuvântul de 
vreo paişpe ori şi după aia ai ars hârtia. L-am văzut de-a- 
ndoaselea pe sugativă. Şi să nu crezi că nu ţi-am mirosit 
vraja din pasajele de jos, de la poarta dincolo de care ai 
ferecat-o. 

— Ahaaa, deci te-ai plimbat şi singură, sări Lirael ca arsă, 
uitând de frica de-adineauri, trântind uşa în urma ei şi 
păşind nervoasă în cameră. 


N-apucă să facă nici un pas că scăpă şoricelul din mână, 
reuşind însă să păstreze osul. 

Micul mecanism sări sprinten de două ori şi se opri la 
picioarele Căţelei. Lirael aproape că rămase fără aer, 
dându-şi seama că cu uşa închisă şoarecele n-o să-i fie de 
prea mare ajutor. Patrupedul părea însă inofensiv, ba mai 
mult decât atât. Îi era mai uşor să vorbească cu ea decât cu 
oricine altcineva. Cu excepţia lui Filris, desigur, pe care însă 
n-avea s-o mai vadă. 

Căţeaua se aplecă şi adulmecă şoarecele cu oarecare 
interes, după care îl dădu cu botul la o parte şi-şi îndreptă 
atenţia din nou spre osul din mâna fetei. 

Răsuflând uşurată, Lirael ridică şoricelul şi-l vâri înapoi în 
buzunar. Desfăcu apoi pachetul şi-i azvârli osul pofticioasei, 
care îl prinse din zbor şi-l ascunse fericită într-un cotlon 
întunecos sub biroul unde dormea. 

— Cina e servită, zise Lirael, strâmbând din nas. Ar fi bine 
să-l termini înainte să înceapă să miroasă. 

— O să mă duc mai târziu să-l îngrop afară în zăpadă, o 
asigură Căţeaua. Clătină apoi din cap şovăitoare înainte să 
adauge: Ştii. De fapt eu nu trebuie neapărat să mănânc. 
Doar că-mi face plăcere. 
degeaba să-ţi aduc mâncare pe furiş? Dacă mă prindeau. 

— Ei, nu chiar degeaba, o întrerupse animalul, trăgându- 
se alene lângă ea şi lovindu-i uşor şoldul cu capul, privind-o 
apoi cu ochi mari, plângăcioşi. Ai făcut-o pentru mine şi-ţi 
sunt extrem de recunoscătoare. Acum pune rogu-te mâna 
pe zgardă şi ai să te convingi că nu sunt Stilken, Margrue 
ori Hish. Între timp nu mă supăr dacă mă scarpini pe ceafă. 

Lirael şovăi, însă Căţeaua era atât de blândă şi 
prietenoasă, şi-atât de bine îi aducea aminte de câinii pe 
care îi mângâiase prin Cantină, încât îşi puse mâna pe 
spatele ei aproape fără să-şi dea seama. Îşi vâri degetele în 
blana scurtă şi mătăsoasă şi-ncepu să-i scarpine spinarea 
către ceafă. Animalul tremura de plăcere şi o ghida 


murmurând aproape gâtuit: Mai sus puţintel. Mai la stânga. 
Nu, nu, înapoi. Aaaacolo! 

Atinse în sfârşit şi zgarda, la început numai cu două 
degete. Simţi aproape instantaneu că alunecă într-o altă 
lume, unde nu auzea şi nu vedea decât însemne ale 
Legământului ce o împresurau de pretutindeni, ca în 
vâltoarea magică. Toate se preschimbaseră în jur, pielea 
moale a zgardei dispăruse ca prin minune, la fel şi câinele 
care-o purta şi camera cu totul, toate făcând loc plutirii 
Legământului. 

Într-o clipă însă îşi reveni, nesigură pe picioare. De data 
asta scărpina animalul cu amândouă mâinile sub bărbie, 
deşi nu-şi aducea aminte cum ajunseseră acolo. 

— Zgarda asta a ta. Începu ea când îşi recăpătă cât de cât 
echilibrul, zgarda ta e ca o Piatră de Legământ, e un portal 
către plutirea magică. Dar am văzut şi urme de Magie 
Liberă, sigur a existat şi-un strop din ea la plămădirea ta. 
Nu-i aşa? 

Se lăsă o tăcere apăsătoare, dar Căţeaua Obraznică nu 
răspunse decât atunci când Lirael îşi luă mâinile din blana 
ei. Îşi întoarse apoi capul către ea şi-o linse peste buzele 
întredeschise. 

— Aveai nevoie de un prieten, îi zise în timp ce copila se 
ştergea la gură când cu o mânecă, când cu cealaltă, 
exasperată. Aşa că am venit eu să-ţi ţin companie. De ce ţii 
cu tot dinadinsul să ştii mai multe? Ai aflat acum că zgarda 
mă leagă întru Legământ şi că indiferent ce altceva mai 
sunt sau aş putea să fiu nu pot să fac nimic în afara legilor 
de căpătâi, chiar şi să vreau să-ţi vin de hac. Şi pe deasupra 
mai trebuie să ne ocupăm şi de Stilken, nu? 

— Da, încuviinţă Lirael, aplecându-se cu avânt şi apucând- 
o drăgăstos de după gât. 

Căldura trupului îmblănit şi vibrația domoală a însemnelor 
din zgardă îi răzbătură prin materialul subţire al cămăşii. 

Căţeaua se lăsă drăgălită nu mai mult de un minut, după 
care pufăi uşor şi-şi frecă nerăbdătoare labele de podea. 


Lirael înţelese atunci că trebuie să-i dea drumul, căci la fel 
făceau şi câinii oaspeţilor veniţi în vizită la Clayrele din 
Gheţar. 

— Buun, începu atunci patrupedul. Trebuie să ne ocupăm 
de creatură cât mai repede cu putinţă, înainte să scape şi 
să-şi găsească aliaţi mai ceva decât ea, de aici sau de pe- 
afară. Presupun că ai făcut rost de cele de trebuinţă ca s-o 
poţi încătuşa. 

— Nu, n-am făcut, zise Lirael, dacă te referi la ustensilele 
de care vorbeşte Nagy în carte, adică bagheta de scoruş 
sau sabia vrăjită sau. 

— Da, da, la astea mă refeream, o întrerupse Căţeaua 
înainte ca Lirael să apuce să recite lista completă. Le ştiu şi 
eu prea bine. Dar cum de n-ai de nici unele? 

— Păi nu se găsesc chiar aşa, pe toate drumurile, se apără 
ea. Mă gândeam să folosesc o sabie normală, pe care s-o. 

— În nici un caz. Ar putea dura luni de zile, i-o tăie 
animalul, care începuse să se fâţâie de colo-colo cu un aer 
grav. În câteva zile afurisita de Stilken o să răzbească 
dincoace de uşă, aşa că. 

— Ce?! Sări Lirael, adăugând apoi c-o voce mai domoală: 
Dar cum se poate aşa ceva? Vrei să spui că o să scape? 

— Da. Cât de curând, confirmă Căţeaua. Am crezut că ştii. 
Magia Liberă poate răpune nu doar trupul, ci şi însemnele 
magice. Ei, dar presupun că poţi înnoi vraja, nu? 

Lirael clătină din cap deznădăjduită. Încă nu-şi recăpătase 
vocea pe de-a-ntregul după ultima experienţă cu însemnul 
de căpătâi şi ar fi fost mult prea riscant să încerce din nou 
înainte să se vindece complet. Iar fără ajutorul săbiei vrăjite 
era şi mai periculos. 

— În cazul ăsta va trebui să împrumuţi de undeva o sabie, 
concluzionă Căţeaua Obraznică, fixând-o cu o privire rece. 
Nu cred să aibă cineva bagheta care ne trebuie. Voi, 
Clayrele, nu prea aveţi de-a face cu scoruşi, din câte ştiu eu. 

— Nu, dar nici cu săbii cu puteri de încătuşare, aşa că tot 
n-am făcut nimic, zise ea bosumflată, lăsându-se pe scaun 


cu toată greutatea. De ce nu pot să fiu şi eu ca celelalte? 
Dacă aş fi avut Viziunea, m-ar fi chemat la Veghe şi n-aş mai 
fi rămas singură în Bibliotecă ca să intru în bucluc! Dacă o 
să primesc darul vreodată, jur pe Legământul cel Sfânt că 
nu-mi mai bag nasul pe nicăieri! 

— Hmmm, mormăi Căţeaua cu o expresie pe care Lirael n- 
o înţelese foarte bine, deşi ceva îi spunea că e plină de 
sensuri ascunse. Aşa să fie, cum zici tu. Cât despre treaba 
cu sabia, să ştii că te înşeli. Trebuie să fie câteva astfel de 
ustensile fermecate prin sălile astea pe undeva, din moment 
ce comandanta de la Cavalerie are una, iar Clayrele din 
Garda de la Observator au şi ele trei. Mă rog, una e mai 
degrabă topor, dar are aceleaşi vrăji zăvorâte în tăiş. Chiar 
şi Bibliotecara-Şefă are una, şi pe ea chiar o cunoşti. Sabia 
ei e foarte veche şi la fel de faimoasă. I se spune 
Ferecătoarea. O să-ţi fie de mare folos. 

Lirael o privi cu ochi mari şi întrebători, aşa că animalul se 
opri brusc, îşi drese vocea şi zise: 

— Lirael dragă, n-ai fost deloc atentă. Tocmai îţi spuneam 
că ai de unde să iei. 

— Am auzit foarte bine, pufni fata. Dar e nebunie curată! 
Cum crezi că am să pot să-i fur sabia Şefei?! Nu se desparte 
de ea niciodată, probabil şi când doarme o ţine la brâu! 

— Întotdeauna, îi confirmă Căţeaua plină de importanţă. 
Ştiu sigur, pentru că am verificat. 

— Aoleu! Se văietă Lirael, încercând să nu se înece. Te rog 
eu, nu-mi spune că ai cotrobăit prin odaia Şefei! Nici nu 
vreau să mă gândesc pe unde ţi-ai mai băgat nasul! Dacă te 
vedea careva? 

— Ei, las' că nu m-a văzut nimeni, zise ea veselă. Cum 
spuneam, Şefa ta îşi ţine sabia în dormitor, însă nu o ia şi-n 
pat când merge la culcare. O lasă într-o noptieră în 
apropiere, aşa că o poţi împrumuta cât doarme. 

— Nici nu mă gândesc, zise Lirael, clătinând din cap. 
Decât să mă furişez în dormitorul Şefei mai bine mă lupt cu 
Stilken fără sabie! 


— Atunci n-ai nici o şansă de izbândă, zise Căţeaua 
răspicat, devenind brusc foarte serioasă. Stilken are să-ţi 
bea sângele şi va deveni şi mai puternică. Se va refugia apoi 
în ascunzişurile Pasajelor Străvechi, de unde va ieşi din 
când în când ca să înhaţe câte o Clayră, pe care o va devora 
într-un cotlon îngust şi-ntunecat unde nimeni n-o să-i 
găsească oasele vreodată. Îşi va găsi discipoli şi aliaţi 
printre creaturile întemniţate în cele mai neştiute colţuri 
ale Bibliotecii şi va deschide porţile altora din afară. E 
datoria ta să o încătuşezi, dar fără sabie e în zadar. 

— Nici cu ajutorul tău? Întrebă Lirael. 

Trebuia să fie şi o altă cale, fără să pătrundă pe furiş în 
camera Bibliotecarei-Şefe sau să mânuiască săbii 
fermecate. Dar nici să pună mâna pe cea a lui Mirelle nu 
era mai simplu, ori ale Clayrelor de la Observator, care nici 
măcar nu ştia exact unde e. 

— Aş vrea să te pot ajuta, dar pentru că tu i-ai dat drumul, 
numai tu poţi să-i vii de hac. E răspunderea ta. 

— Aşadar, nu vrei să mă ajuţi. Zise Lirael amărâtă. 

Nădăjduise preţ de o clipă că prietena ei cuvântătoare o să 
repare totul ca prin minune. Era la urma urmei o creatură 
magică, înzestrată cu puteri deloc neînsemnate, însă vezi 
bine nu suficiente să ţină piept lui Stilken. 

— Am să te sfătuiesc cum pot mai bine, o linişti Căţeaua 
Obraznică. Aşa se şi cuvine. Sabia însă va trebui să o iei 
singură, şi tot de una singură vei face şi vraja de încătuşare. 
Nu văd de ce n-ai încerca chiar astă-seară. 

— Astă-seară?! 

— Astă-seară, repetă Căţeaua sigură de sine. Îndată ce 
bate de miezul nopţii, când astfel de aventuri se pot înfăptui 
în voie, intri binişor în odaie şi iei sabia din noptiera din 
stânga, imediat după dulapul plin cu veste negre. La ce i-or 
folosi oare? În fine, dacă totul merge bine, ai s-o poţi duce 
înapoi înainte să se crape de ziuă. 

— Dacă totul merge bine. Repetă ea pe un ton lugubru, 
aducându-şi aminte de licărul de foc din ochii creaturii şi de 


ghearele ei înfricoşătoare. Crezi că. Ar trebui să las un bilet 
sau ceva, în caz că. În caz că n-n-o să iasă totul bine? 

— Da, răspunse Căţeaua, spulberându-i şi ultima fărâmă 
de încredere. Da, repetă ea grav. Mi se pare o idee foarte 
bună. 

CAPITOLUL DOISPREZECE. 

În odaia Bibliotecarei-Şefe. 

Când marele ceas alimentat de izvoare din Cantina de 
Mijloc bătu douăsprezece fără un sfert, Lirael părăsi 
ascunzătoarea din sala unde se servea micul dejun şi se 
căţără printr-o gură de aerisire până la Drumul îngust ce 
avea s-o ducă apoi către Culoarul dinspre Miazăzi, unde se 
aflau odăile lui Vancelle. 

Îşi pusese hainele de lucru şi luase cu ea un plic adresat 
Bibliotecarei-Şefe, în caz că se întâlnea cu vreo cunoscută. 
Erau câteva care lucrau într-adevăr noaptea, dar niciodată 
din rândul celor de rang inferior, cum era Lirael. Dacă era 
s-o oprească cineva, o să spună că are un mesaj urgent 
pentru Şefă. Tocmai pentru asta era plicul, ce conţinea un 
soi de avertisment în privinţa creaturii Stilken, care bântuia 
se pare prin împrejurimi. 

Nu întâlni însă pe nimeni pe drum, mult prea strâmt ca 
două persoane să-l poată străbate împreună. De acolo îi 
venea şi numele de altfel şi arareori era folosit, căci dacă se 
întâmpla să dai nas în nas cu cineva care mergea în direcţia 
opusă, Junioarele de exemplu erau nevoite să o ia înapoi la 
picior uneori aproape tot drumul, adică ceva mai bine de 
opt sute de metri. 

Deşi mult mai larg, Culoarul dinspre Miazăzi prezenta noi 
pericole pentru Lirael, fiindcă multe dintre Senioare aveau 
odăi pe latura îndepărtată. Din fericire, însemnele care îl 
luminau pe timpul zilei erau acum doar licăriri palide în 
noapte, ce proiectau conuri de umbră unde putea să se 
ascundă cu uşurinţă. 

Poarta către odăile Bibliotecarei-Şefe era însă luminată de 
un cerc de însemne magice adăpostind în centru emblema 


cu cartea şi sabia, dăltuită în piatra de lângă prag. 

Lirael privi inelul de lumină cu inima strânsă. Nu era 
prima dată când se întreba dacă face bine ce face. Ar fi fost 
poate mai înţelept să spună adevărul acum câteva luni, 
când începuseră necazurile. Acum poate n-ar fi trebuit să-i 
ţină piept lui Stilken de una singură. 

Simţi deodată ceva atingându-i piciorul şi tresări speriată, 
cât pe ce să scoată un țipăt. Se opri la timp când îşi revăzu 
tovarăşa de cameră. 

— Parcă ziceai că nu vii să mă ajuţi, îi şopti patrupedului 
care se ridicase pe labele din spate şi încerca să-i lingă faţa. 
Dă-mi pace, neroado! 

— Păi nici n-am de gând să te ajut, răspunse Căţeaua 
veselă. Am venit să te privesc. 

— Minunat! Pufni Lirael, încercând să pară sarcastică. 

În sinea ei era de fapt ceva mai liniştită, iar refugiul 
Bibliotecarei-Şefe îi părea mai puţin ameninţător acum că 
avea companie. 

— Şi când începe acţiunea? Întrebă animalul după un 
minut, privind-o cum se ascunde în întuneric, cercetând 
poarta cu luare-aminte. 

— Acum, zise Lirael în speranţa că dacă va rosti cuvântul 
va prinde şi curaj. Chiar acum! 

Traversă coridorul din zece paşi apăsaţi şi-odată aflată 
dinaintea porţii apucă cu hotărâre mânerul de bronz şi-l 
roti uşurel. Clayrele nu-şi încuiau mai niciodată uşile, aşa că 
se aşteptase să pătrundă relativ uşor. Butucul ţăcăni scurt 
şi nici nu apucă să păşească înăuntru când Căţeaua îi trecu 
brusc printre picioare, luând-o înainte. 

Închise uşa în urma ei fără prea mult zgomot şi se întoarse 
să cerceteze camera. Era un fel de salon de zi, cu rafturi de 
bibliotecă pe trei dintre pereţi, câteva fotolii comode şi o 
sculptură înaltă şi subţire din piatră translucidă 
reprezentând un soi de cal un pic cam turtit. 

Nimic neobişnuit până ce dădu cu ochii de cel de-al 
patrulea perete, o imensă fereastră din podea până-n tavan, 


făcut din cea mai fină şi mai curată sticlă pe care o văzuse 
vreodată. Dincolo se întindea valea Ratterlin, şerpuind 
către miazăzi, cu râul ca o dâră generoasă de argint ce se 
scurgea în depărtări licărind la lumina lunii. Începuse să 
ningă molcom şi fulgii se învârteau în danţuri spulberate 
înainte să se aştearnă pe crestele munţilor. Nici măcar unul 
nu îndrăznea să se lipească de geam ori să lase vreo dâră 
pe el. 

O umbră neagră alunecă grăbit prin faţa ferestrei, 
învolburând deodată perdeaua de zăpadă. Lirael tresări şi 
făcu un pas înapoi, dar nu era decât o bufniţă ce cobora în 
vale să caute pesemne ceva de mâncare. 

— Mai sunt o groază de făcut până în zori, şopti Căţeaua în 
timp ce Lirael rămase cu ochii pironiţi pe fereastră, 
fermecată de panglica argintie care se unduia domol spre 
orizont şi de lumina stranie a lunii ce cuprinsese întregul 
peisaj. Dincolo de linia orizontului începea Regatul propriu- 
zis: marele Belisaere, oraşul înconjurat de mări, cu multele 
sale minuni şi culmi ce ating norii. Acolo era lumea 
adevărată - cea pe care Clayrele o Vedeau în gheţurile 
Observatorului, dar despre care ea ştia doar din cărţi sau 
din ce auzise pe la călătorii care poposeau în Cantina de 
Jos. 

Era prima dată când se întreba ce încercau să vadă 
suratele ei acolo şi de ce sporeau rândurile cu fiecare nouă 
Veghe. Care era locul unde nu puteau pătrunde cu Viziunea 
lor şi ce viitor se plăsmuia oare acolo chiar acum, în timp ce 
ea privea neputincioasă? 

O cuprinse brusc o senzaţie ciudată, ca şi cum şi-ar fi adus 
aminte de ceva ce refuza totuşi să se arate, un fel de deja- 
vu, o imagine pasageră care-ţi dispare din minte la fel de 
repede cum a venit. Rămase concentrată fără să-şi 
limpezească gândurile, privind intens la lumea de afară. 

— Sunt multe de făcut! Repetă Căţeaua ceva mai tare. 

Lirael îşi dezlipi ochii de la fereastră fără prea multă 
tragere de inimă, concentrându-se asupra trebii pentru 


care venise. Probabil dormitorul era următoarea cameră, 
dar pe unde să intre? În afară de uşa de la intrare nu se 
zărea nici o altă cale de acces, doar fereastra cea mare şi 
rafturile bibliotecii. 

Zâmbi când descoperi la capătul unuia din ele un mâner 
ascuns după câteva cărţi. Ce poate fi mai previzibil decât o 
uşă ascunsă după un raft de cărţi, taman în camera 
Bibliotecarei-Şefe? 

— Sabia e în noptiera din stânga, şuşoti iarăşi Căţeaua cu 
oareşcare nerăbdare în glas. Ai grijă să nu deschizi uşa 
prea tare. 

— Mersi, răspunse Lirael atingând precaută mânerul ca să 
vadă dacă trebuie tras, împins ori învârtit. Dar parcă era 
vorba că nu mă ajuţi. 

Căţeaua Obraznică nu apucă să răspundă, căci Lirael abia 
atinse mânerul şi uşa începu să se deschidă. Noroc că-l 
apucă la timp şi o opri, împingându-o apoi uşor doar cât să 
se poată strecura. 

Dormitorul era cufundat în întuneric, cu excepţia razelor 
lunii ce pătrundeau din camera vecină. Lirael îşi vâri mai 
întâi capul în deschizătură, ca să se poată obişnui cu bezna, 
şi ascultă cu urechile ciulite şi cel mai mic zgomot. Totul era 
liniştit şi nu părea să fi trezit pe nimeni din somn. 

După mai bine de un minut desluşi silueta nedefinită a 
patului în care cineva dormea adânc, respirând sacadat. De 
fapt nu era sigură dacă-i aude răsuflarea sau doar i se pare. 

Precum îi spusese şi Căţeaua, imediat lângă uşă era o 
noptieră ce aducea mai degrabă cu o cuşcă cilindrică de 
metal care se deschidea numai în partea de sus. În ciuda 
luminii difuze, Lirael zări Ferecătoarea la locul ei în toc. Era 
înăuntru, cu mânerul la doar câţiva centimetri mai sus de 
margine. L.-ar fi putut înşfăca repede, dar ca să nu facă 
zgomot trebuia să fie mai aproape de cutie. 

Se aplecă pe spate şi trase adânc aer în piept. Simţise că 
se sufocă în dormitor, că aerul e cumva mai greu şi mai 
încărcat acolo, conspirând parcă împotriva intruşilor ca ea. 


Căţeaua o privi şi-i făcu cu ochiul de încurajare, dar inima 
începu să-i bată nebuneşte când dădu să se strecoare 
dincolo şi i se făcu frig dintr-odată. 

Înaintă cu paşi mărunți şi şovăielnici până în dreptul cutiei 
de metal. O atinse cu ambele mâini, pipăind-o cu atenţie ca 
să poată apuca sabia de mâner şi teaca imediat de 
dedesubt. 

Nu apucă bine s-o atingă că sabia începu să fluiere uşor şi 
teaca se aprinse în mii de însemne luminoase. Fata se 
sperie atunci şi-i dădu drumul, aplecându-se apoi peste ea 
în încercarea de a-i domoli cântecul şi strălucirea. Nu 
îndrăznea să se întoarcă şi să înfrunte privirea furioasă a 
Bibliotecarei-Şefe, trezită brusc din somn. 

Dar strigătul de furie şi dojana aspră se lăsară aşteptate. 
Nu-i ceru nimeni socoteală, ba mai mult, lumina roşiatică se 
risipi treptat în timp ce ochii i se obişnuiră cu întunericul şi 
îşi ciuli urechile ca să distingă şi altceva în afară de bătăile 
propriei inimi. 

În mai puţin de o secundă pieriră şi fluierătura, şi văpaia 
de însemne, însă un lucru era sigur: Ferecătoarea alegea 
singură cine avea s-o mânuiască şi cine nu. 

Lirael rămase pe gânduri un minut, apoi se aplecă şi-i 
şopti atât de încet încât abia se auzea şi ea: 

— Ferecătoareo, am să te împrumut în noaptea asta 
numai, căci am nevoie de ajutorul tău să înlănţui o Stilken, 
plămădire de Magie Liberă. Promit să te aduc înapoi înainte 
de prima geană de lumină. Mă jur pe Legământ, al cărui 
însemn îl port. 

Zicând acestea îşi atinse însemnul de pe frunte, tremurând 
uşor când strălucirea lui ilumină deodată cutia de metal. 
Duse apoi cele două degete la mânerul săbiei, care în loc să 
se pună pe fluierat îşi aprinse iar însemnele de pe teacă. Fu 
cât pe ce să scoată un oftat de uşurare, dar şi-l înăbuși în 
ultimul moment, înainte să se dea de gol. 

Sabia se desprinse din cutie uşoară şi tăcută ca o pană, 
deşi Lirael trebui să o ridice mult deasupra capului să nu 


atingă podeaua, constatând astfel cât e de grea. Nu-şi 
dăduse seama că poate fi chiar atât de lungă şi de greoaie. 
Făcea cât două săbii de-ale ei şi era cu o treime mai lungă. 
Oricum, nu era chip s-o prindă de curea, doar dacă şi-o lega 
la subsuori sau târa vârful de pământ. 

„N-a fost făcută pentru fete de paisprezece ani, asta e 
clar”, îşi zise Lirael în sinea străduindu-se să se strecoare 
prin spaţiul strâmt lăsat de uşă. O închise repede în urma 
ei, încercând să nu se mai gândească la ce o aşteaptă. 

Căţeaua ia-o de unde nu-i. Lirael cercetă camera cu luare- 
aminte, dar nu găsi nici un cotlon sau piesă de mobilier 
destul de mare pe unde s-ar fi putut ascunde, asta dacă nu 
cumva se făcuse mică şi se pitise sub un scaun. 

— Haide c-am luat sabia! Să mergem! Şuieră ea enervată. 

Nici un răspuns. Aşteptă încă cel puţin un minut - deşi ei îi 
păru o veşnicie după care se duse şi-şi lipi urechea de uşa 
de la intrare să vadă dacă vine cineva. Coridorul era 
cufundat în tăcere. Trebuia să facă cale-ntoarsă până la 
Bibliotecă cu tot cu sabia după ea, o încercare deloc uşoară, 
ba poate cea mai anevoioasă dintre toate. Nici nu ştia ce-o 
să le zică Clayrelor cu care s-ar fi întâlnit pe drum. Era 
imposibil de explicat. 

Nu auzi zgomot de paşi, aşa că ieşi afară din odaie destul 
de încrezătoare. Uşa se închise cu un ţăcănit scurt în urma 
ei şi-n întunericul de afară se profilă deodată o siluetă 
nedesluşită de cealaltă parte a culoarului. O trecu brusc un 
fior rece de spaimă, dar îşi dădu îndată seama că e de fapt 
tovarăşa ei. 

— Aaah, ce m-ai speriat! Îi şopti Lirael printre dinţi, 
adăpostindu-se şi ea în conul de penumbră şi apucând-o 
apoi câtre a Doua Scară din Spate, care avea s-o ducă 
direct la Bibliotecă. De ce nu m-ai aşteptat înăuntru? 

— Nu-mi place să aştept, răspunse Căţeaua, urmând-o 
îndeaproape. Mi s-a părut oricum mult mai interesant să îmi 
arunc un ochi şi în odaia lui Mirelle. 


— Nu se poate! Izbucni fata mai tare decât ar fi vrut. Se 
lăsă pe un genunchi şi, sprijinind sabia în îndoitura mâinii, o 
apucă de bot şi-o dojeni: Ţi-am zis să nu mai umbli prin 
camerele oamenilor! Dacă te vede careva şi zice că ai venit 
cu gânduri necurate? 

— Păi gânduri bune oricum n-am. Murmură Căţeaua 
Obraznică. Când vreau şi mi se năzare mie. De altfel, ştiam 
că nu e acasă, am mirosit. 

— Pentru a mia oară. Nu-ţi mai face de lucru prin locuri 
unde poţi să fii văzută, o imploră Lirael. Promite-mi că nu 
mai faci. 

Căţeaua încercă să-şi ferească privirea, dar Lirael nu-i 
dădu drumul. În cele din urmă, animalul mormăi ceva ce 
aducea cu o promisiune, iar fata trebui să se mulţumească 
cu asta, dată fiind situaţia. 

După câteva minute, în timp ce coborau treptele Celei de-a 
Doua Scări, Lirael îşi aduse aminte de promisiunea făcută 
Ferecătoarei. Se prinsese că o aduce înapoi în dormitorul 
lui Vancelle înainte de ivirea zorilor. Şi dacă îi va fi cu 
neputinţă? 

La capătul treptelor o apucară pe spirala principală până 
aproape în dreptul uşii dincolo de care se ascundea pajiştea 
cea înflorită. Când o zări, Lirael se opri dintr-odată, iar 
Căţeaua o ajunse din urmă cu mersul ei legănat şi o privi 
curioasă. 

— Ascultă-mă bine, îi zise ea încet. Ştiu că n-ai să mă ajuţi 
când o voi înfrunta pe Stilken, de aceea te rog să duci tu 
sabia înapoi dacă n-am s-o pot înlănţui. Neapărat înainte să 
se crape de ziuă. 

— N-ai grijă, Stăpână. Ai s-o duci chiar tu înapoi, îi 
răspunse Căţeaua încrezătoare, cu o voce atât de groasă că 
semăna cu un mârâit. Apoi şovăi şi adăugă ceva mai încet: 
Voi face însă aşa cum mi-ai cerut, dacă va fi nevoie. Îţi dau 
cuvântul meu. 

Lirael îi mulţumi aplecându-şi capul uşor, incapabilă să mai 
scoată vreun cuvânt. Făcu şi ultimii zece metri până în faţa 


uşii, unde verifică o ultimă dată că şoarecele automatizat e 
la locul său în buzunarul drept şi că sticluţa de argint se 
află la adăpost în stângul. Scoase apoi sabia din teacă şi o 
ţinu dinainte, ca o adevărată războinică. Era prima dată 
când înainta cu sabia gata de luptă. Însemnele de Legământ 
ferecate în tăiş prinseră a lumina cu scânteieri de foc, 
simțind pesemne prezenţa Duşmanului. Lirael simţi la 
rându-i vibrația latentă a magiei încătuşate în lama 
fermecată. Multe creaturi necurate îşi găsiseră sfârşitul în 
tăişul Ferecătoarei şi asta îi dădea speranţă - până când îşi 
aduse aminte că era prima dată când o puştoaică de 
paisprezece ani o mânuia, care pe deasupra habar n-avea 
ce face. 

Ridică sabia şi risipi de-ndată vraja cu care zăvorâse 
poarta. Precum o avertizase şi tovarăşa cuvântătoare, 
rugina Magiei Libere începuse deja să mănânce uşa din 
ţâţâni, într-atât de mult încât vraja se spulberă îndată ce o 
atinse şi şopti cuvintele cu tâlc. 

Îşi învârti apoi încheietura mâinii şi, când smaraldele 
brăţării se aprinseră, uşa se deschise ca la un semn cu un 
scârţâit înfundat. Lirael se aştepta ca Stilken să tabere pe 
ea într-o suflare, dar întunericul de dincolo rămase 
nemişcat. 

Trecu pragul şovăielnică, adulmecând izul stătut al Magiei 
Libere şi încercând să desluşească în beznă silueta diformă 
a creaturii. 

Spre deosebire de prima dată când fusese aici, în loc de 
lumina puternică de dincolo de coridor acum nu se 
întrezărea decât o rază palidă şi stranie - o vrajă de 
Legământ ce imita lumina lunii şi-nvăluia fiece colţişor în 
umbre cenuşii şi vaporoase. Acolo undeva, în acea 
semiobscuritate umedă, Stilken stătea la pândă. Lirael 
ridică sabia şi mai sus şi făcu câţiva paşi în încăperea 
alungită, simțind sub tălpi freamătul florilor din iarbă. 

Căţeaua o urma docilă, mereu cu zece paşi în spate. Se 
zbârlise toată şi înainta agale, mârâind înfundat din capul 


pieptului. Stilken fusese fără îndoială pe aici, căci îşi lăsase 
urmele pe peste tot, însă mirosul cam stătut o făcu pe Lirael 
să creadă că nu era în încăpere sau că se-ascunde undeva, 
aşteptând s-o ia pe nepregătite. Pentru o clipă, animalul 
păru că vrea să zică ceva. Îşi aminti apoi că fata trebuie să 
se descurce singură, aşa că se tolăni în iarbă, privind-o cum 
înaintează printre flori către copac şi iazul de lângă - acolo 
unde Stilken îşi va dezlănţui negreşit atacul. 

CAPITOLUL TREISPREZECE. 

Despre Stilken şi magii bizare. 

Ca şi ultima dată, atâta linişte i se păru suspectă, căci în 
afară de freamătul gerberelor mângâindu-i gleznele nu se 
auzea absolut nimic. 

Traversă caverna cu paşi înceţi şi apăsaţi, întorcându-se 
din când în când să se asigure că nu o urmăreşte nimeni. 
Ajunse în sfârşit în dreptul uşii cu semilună, rămasă 
întredeschisă de la ultima ei vizită. Nu îndrăzni să-i treacă 
pragul, temându-se ca Stilken să n-o închidă cumva acolo, 
dacă într-adevăr era ascunsă prin împrejurimi. 

Mai mult ca sigur că se pitise în copac, încolăcindu-se ca 
şarpele prin frunzişul des şi urmărind-o cu ochi-i argintaţi şi 
reci. 

În lumina stranie stejarul semăna cu un mănunchi de 
umbre la adăpostul cărora Stilken se ascundea, rotindu-se 
mereu pe după trunchiul gros aşa încât să nu fie zărită. 
Lirael îl studia cu ochii larg deschişi, de parcă aşa ar fi 
putut capta lumina mai bine. Pentru că totul era nemişcat, 
îşi luă inima în dinţi şi o apucă spre copac cu paşi din ce în 
ce mai mărunți. Simţi că i se face un gol în stomac şi o 
cuprinse spaima. 

Era atât de preocupată să nu scape copacul din ochi că 
nici nu-şi dădu seama că a ajuns la iaz decât când se trezi 
cu un picior în apă. Cercuri unduitoare aprinseră deodată 
suprafaţa netedă, licărind în razele străine ale lunii, după 
care totul se cufundă iar în tăcere şi oglinda apei redeveni 
mată şi ternă. 


Lirael făcu un pas înapoi, îşi scutură piciorul şi începu să 
dea târcoale ochiului de apă. Acum stejarul se vedea ceva 
mai bine, ba chiar putu distinge câteva ramuri înverzite. 
Erau însă şi părţi învăluite în întuneric, cotloane obscure 
care puteau adăposti primejdii neştiute. De fiecare dată 
când îşi muta privirea i se părea că a văzut ceva mişcând cu 
coada ochiului. 

Se hotări să facă niţică lumină, cu riscul de a se da de gol. 
Plonjă în curgerea de Legământ şi mintea îi fu inundată de 
însemnele trebuincioase, dar toate dispărură într-o clipă 
când Stilken se năpusti asupra ei din fundul iazului, 
încercând s-o apuce cu ghearele-i hidoase. 

Ferecătoarea prinse viaţă din senin, smucindu-i straşnic 
braţul şi ridicându-se în aer într-o explozie de aburi şi 
scântei. Lirael se clătină pe picioare, cât pe ce să se 
prăvălească, însă îşi reveni cât ai clipi şi scoase un urlet 
aprig de război luând poziţia de luptă, deşi era paralizată 
de frică. Izbucni un nou rând de scântei şi apa sfârâi 
şuierător când Stilken se repezi iarăşi la ea, mai-mai să o 
înhaţe dacă Ferecătoarea nu o apăra. 

Fără să-şi dea seama Lirael se tot dădea înapoi, 
apropiindu-se încet-încet de stejar. Nu-şi mai aducea aminte 
nici cea mai simplă vrajă de înlănţuire şi nici cum să 
alunece în fluxul Legământului. Nu se gândea acum decât 
să supravieţuiască sau cum să ţină sabia mai bine ca să nu 
fie răpusă. 

Monstrul se năpusti din nou, de data asta la picioare, dar 
Lirael pară atacul, surprinsă de puterea propriilor braţe. Îl 
lovi direct în capul pieptului, de unde vârful săbiei alunecă 
în jos pe burtă, scrijelindu-i abdomenul ca o platoşă şi 
trimițând în aer o ploaie de scântei care îi găuriră vesta. 

Stilken însă nu păru rănită, ci doar înfuriată. Ţâşni din nou 
spre ea cu ghearele dinainte, şi cu fiecare aruncătură de 
braţ Lirael mai făcea un pas înapoi, şi încă unul. Vântura 
disperată sabia prin aer, parând atacurile creaturii şi 
resimţind fiece lovitură până în măduva oaselor. Greutatea 


armei începea s-o obosească, mai ales că nu era o foarte 
bună spadasină şi nici nu ţinuse să fie - cel puţin nu până 
acum. 

Mai făcu un pas înapoi şi dintr-odată simţi ceva moale sub 
talpă. La următorul se duse mult în spate, mai mult decât se 
aşteptase, şi se trezi deodată-n întuneric. Intrase într-un fel 
de groapă şi îşi pierdu brusc echilibrul când o gheară 
ascuţită vâjâi ameninţător la câţiva milimetri de gâtul ei. 

Alunecă pe spate şi i se păru că timpul s-a oprit în loc şi nu 
mai ajunge odată jos. Îşi agită mâinile în aer ca să se ţină în 
picioare şi zări ghearele lui Stilken ţâşnindu-i dinainte, cât 
pe ce să o apuce de mijloc. 

Se prăbuşi la pământ ca un bolovan, dar nu simţi nici o 
durere. Abia când începu să se rostogolească într-o parte îşi 
dădu seama că era o adâncitură între două rădăcini de 
copac, iar alte trei rădăcini o plesniră când se răsturnă 
peste ele. 

Pământ şi flori, tavanul înstelat al încăperii iluminate de 
simbolurile Legământului, apoi din nou ţărână, flori şi iarăşi 
cerul artificial. Se tot dădea de-a berbeleacul, aşteptându- 
se dintr-o clipă într-alta să simtă pârjolirea privirii de argint 
ori junghiul de durere atunci când Stilken îşi va înfige 
ghearele în ea. Dar nu urmă nici un atac, iar la a şasea 
tumbă izbuti în sfârşit să se oprească şi se aruncă înainte, 
ridicându-se iute în picioare cu o durere surdă în stomac, 
dar sabia încă în mână. 

Stilken se chinuia din răsputeri să-şi scoată cleştii ascuţiţi 
din rădăcina groasă a copacului, unde şi-i înfipsese din 
greşeală. Voise s-o înhaţe taman când a căzut şi nimerise 
scoarţa groasă-n loc. 

O privi cu ochi învăpăiaţi şi scoase un horcăit gutural, în 
timp ce trupul începu să i se schimbe, trăgându-se cumva 
spre dreapta, departe de braţul imobilizat. Stătea chircită, 
iar muşchii i se mişcau pe sub pielea aparent umană ca 
nişte melci sub frunze, mutându-se în cele din urmă pe 


braţul prins în capcană, înainte ca metamorfoza să se 
termine încercă să se elibereze ca s-o atace din nou. 

Lirael înţelese că trebuie să profite de situaţie cât mai e 
timp. Se concentră să cheme însemnele de trebuinţă, pe 
care să le alăture apoi celor de pe tăiş, aprinse dintr-odată 
de gândul salvator. Avea nevoie de patru însemne de 
căpătâi, dar pentru apărare îi trebuiau mai întâi altele ceva 
mai uşoare. 

Ferecătoarea îi simţi dorinţa şi îi veni în ajutor. Însemnele 
salvatoare i se formară în minte unul după altul, dar nu 
destul de repede, căci Stilken gemea şi se zbătea, 
smucindu-şi braţul cu putere, scoţându-l puţin câte puţin. 
Încă plutind în fluxul magic ca să desăvârşească vraja, 
Lirael băgă de seamă că până şi stejarul o ţinea captivă. Îl 
auzea trosnind şi fremătând, străduindu-se parcă să nu 
slăbească strânsoarea. 

Când se arătă în fine şi ultimul dintre însemne, Lirael îi 
dădu drumul uşurată, simţindu-i forţa în sânge şi în vine. 
Acum era pregătită şi pentru celelalte patru de care mai 
avea nevoie. 

Primul îi înflori în minte când Stilken reuşi să se elibereze 
cu un răcnet asurzitor, lăsând loc unui jet de sevă verzulie. 
Deşi la adăpostul vrăjii de protecţie, Lirael nu zăbovi şi 
eliberă numaidecât însemnul, lăsându-l să alunece pe tăişul 
Ferecătoarei aidoma unui ulei strălucitor ce se aprinse 
deodată, împresurând întreaga lamă cu flăcări aurii. 

Pe punctul de a sări la atac, Stilken încercă să se ferească, 
dar era prea târziu. Lirael se repezi la ea şi Ferecătoarea îi 
sări dinainte, înfigându-se dintr-o singură mişcare direct în 
gâtul creaturii. Văpăi de aur izbucniră dintr-odată, însoţite 
de o ploaie de scântei asemenea unui foc de artificii. Stilken 
rămase nemişcată la mai puţin de doi paşi de ea, aproape 
atingându-i coapsele cu ghearele. 

Veni rândul celui de-al doilea simbol. Lirael îl trimise iute 
pe tăiş, însă acesta dispăru îndată ce ajunse în dreptul 
gâtlejului străpuns. Într-o clipă, pielea arătării prinse a se 


crăpa şi încreţi până ce nu mai rămase decât o coajă 
scorojită care căzu la pământ, mistuită de o lumină 
orbitoare. În mai puţin de o secundă Stilken îşi pierduse 
înfăţişarea relativ umană, fiind acum redusă la o masă 
amorfă de lumină clocotitoare ţintuită în loc de sabie. 

Sosi şi cel de-al treilea însemn, care alunecă pe lamă şi se 
pierdu în marea de lumină ce începu să scadă încetul cu 
încetul, până nu mai rămase decât un punct licăritor mai 
mic de trei centimetri în diametru. În centrul lui se înălța cu 
fală vârful Făuritoarei. 

Lirael scoase atunci sticluţa de metal din buzunar, o puse 
jos şi ridică cu vârful săbiei rămăşiţa incandescentă a 
creaturii, îndesând-o iute înăuntru. Îşi trase apoi repede 
sabia afară şi puse dopul la sticlă fără să clipească, 
pecetluindu-l cu cel de-al patrulea şi ultimul însemn de 
căpătâi. Acesta se încolăci cât ai clipi în jurul dopului şi-al 
sticlei într-o străfulgerare de lumină. 

Preţ de o clipă sticluţa prinse a sări şi i se undui în palmă, 
apoi se potoli. Lirael o vâri la loc în buzunar şi se trânti pe 
jos lângă Ferecătoare, aproape fără suflu. Nu-i venea să 
creadă că lupta luase sfârşit şi că izbutise s-o doboare pe 
Stilken de una singură. 

Se lăsă pe spate, tresărind din pricina durerii din braţe şi 
spinare. O licărire scurtă de undeva aproape de stejar îi 
atrase atenţia şi-ntr-o secundă era din nou cu ochii-n patru 
şi sabia în mână, uitându-şi de durere. Plecă să cerceteze 
mai îndeaproape. Să fie vreo altă dihanie, ori Stilken să fi 
scăpat în ultimul moment? Verifică sticluţa, al cărui dop 
purta petecea magică de adineauri. E oare cu putinţă să fi 
clipit exact atunci, în clipa decisivă, să nu o fi zărit când a 
evadat? 

În timp ce se apropia lumina străluci din nou, gălbuie şi 
molatecă. Lirael răsuflă uşurată recunoscând licărul 
Legământului venind dinspre adâncitura de care se 
împiedicase. Nu era aşadar nici o primejdie. 


Scormoni mica groapă cu vârful săbiei, dând la o parte 
ţărâna de deasupra. Dădu peste o carte cu coperte 
strălucitoare, legată sau acoperită cu nişte piei de animale 
sau ceva asemănător. O săltă cu ascuţimea lamei, căci nu 
voia să păţească ca Stilken şi să-i rămână braţul prins în 
scoarţa copacului. 

Când o împinse suficient de departe o ridică cu grijă şi 
observă pe copertă însemne cunoscute, menite să o apere 
de molii şi lepismatide. Lirael vâri volumul sub braţ, dându- 
şi seama brusc că e lac de apă şi plină de noroi şi flori 
zdrobite din cap până-n picioare. Avea corpul burduşit de 
vânătăi şi era frântă de oboseală. Vesta era însă de 
nerecuperat, cu sute de găuri mărunte, de parcă ar fi fost 
atacată de molii de foc. 

Când o zări că se îndreaptă spre ieşire, Căţeaua se ridică 
din iarbă şi îi veni în întâmpinare cu teaca săbiei în bot. Fata 
vâri tăişul înăuntru fără să i-l ia şi spuse: 

— Am reuşit. Am înlănţuit-o! 

— Mmmmmmmm, mormăi patrupedul, ţopăind vesel pe 
picioarele din spate. Lăsă apoi sabia jos şi zise: Într-adevăr, 
Stăpână. Ştiam c-aşa va fi. Eram destul de sigură, de fapt. 

— Chiar aşa? Se miră ea, privindu-şi mâinile, care 
începură să-i tremure primele, apoi încet-încet tot corpul, 
atât de tare că trebui să se aşeze jos ca să se liniştească. 

Aproape că nu băgă de seamă trupul călduţ al Căţelei lipit 
de spatele ei, nici limba aspră ce-i lingea urechea într-un 
gest tandru de încurajare. 

— Haide că duc eu sabia la loc, se oferi Căţeaua când 
Lirael se opri în sfârşit din tremurat. Tu odihneşte-te până 
mă-ntorc. Vin repede, şi-aici vei fi la adăpost. 

Lirael aprobă din cap, fiindu-i cu neputinţă să vorbească. 
O mângâie drăgăstos pe creştet şi se lungi în iarbă printre 
flori, adulmecându-le mireasma când petalele îi atinseră 
moi obrazul. Acum respira regulat şi mai clipi o dată sau de 
două ori înainte să închidă ochii şi să adoarmă. 


Căţeaua Obraznică nu se clinti de lângă ea până ce nu fu 
sigură că doarme dusă. Scoase apoi un lătrat scurt şi 
contură un însemn magic care pluti deasupra fetei câteva 
momente, în timp ce ea îl cerceta cu ochi iscoditori şi 
urechile ciulite, ca pe un vechi prieten. Mulțumită de 
ispravă, se întoarse şi ridică sabia în bot, depărtându-se cu 
mersul ei legănat către scara în spirală. 

Era deja dimineaţă când se trezi Lirael sau poate că o 
înşelase lumina puternică din încăpere. Preţ de o clipă avu 
impresia că zăreşte un însemn strălucitor deasupra capului, 
însă probabil că visase, din moment ce nu mai văzu nimic 
când se trezi de-a binelea şi se ridică în capul oaselor. 

Avea corpul amorţit şi o durea peste tot, dar nu mai mult 
decât după examenul anual de mânuire a săbiei şi tras cu 
arcul. Vesta nu mai avea scăpare, însă noroc cu cele de 
rezervă, iar în rest Stilken nu-i lăsase nici o rană vizibilă, 
deci n-avea ce căuta nici la Infirmerie. Îşi aduse aminte de 
Filris. Ar fi dat orice să-i poată povesti stră-stră-străbunicii 
cum izbutise să încătuşeze fiara. 

Filris ar fi îndrăgit-o cu siguranţă şi pe noua ei tovarăşă, 
care dormea nu departe făcută covrig, cu coada încolăcită 
pe picioarele din spate, aproape atingându-i botul. Sforăia 
uşor şi tresărea din când în când, de parcă visa că prinde 
iepuri. 

Lirael tocmai se pregătea să o trezească când simţi cartea 
înghiontind-o în picior. Zări atunci în lumina difuză că nu 
avea piele îmblănită pe coperte, ci o împletitură deasă peste 
nişte bucăţi groase de lemn, ceea ce îi păru foarte ciudat. 

O ridică şi o deschise la prima pagină, unde era scris titlul, 
ştiind că nu-i o carte oarecare chiar dinainte să apuce să o 
citească. Simţea puterea Magiei Legământului clocotind în 
fiecare foaie şi literă, până la cea mai mică cusătură din 
cotor. 

Titlul anunţa solitar în litere de-o şchioapă: În Pielea 
Leului. Lirael întoarse pagina să vadă cuprinsul, însă cartea 
începea direct cu cel dintâi capitol. Începu să citească 


primul rând, dar scrisul deveni deodată şters şi literele 
prinseră a licări jucăuş. Clipi de câteva ori şi se frecă la 
ochi, iar când îi deschise zări cuvântul „Prefaţă”, deşi putea 
să jure că nu dăduse pagina. Pe prima foaie însă titlul 
rămăsese neschimbat. 

Încruntată, se întoarse la Prefaţă şi se puse pe citit înainte 
ca textul să se schimbe iar. 

„Confecţionarea pieilor-veşmânt”, începea prima 
propoziţie, îi permite Magului să ia forma şi asemănarea 
oricărei vietăţi ori plante. Un astfel de veşmânt, făcut cum 
se cuvine şi purtat după trebuinţă, îi dă Magului puterea de 
a căpăta forma dorită, laolaltă cu toate trăsăturile, puterile, 
avantajele dar şi slăbiciunile plantei sau fiarei alese. 

Cartea explică tehnica acestui meşteşug, fiind astfel un fel 
de manual pregătitor pentru cei ce vor să se iniţieze în 
tainele sale, precum şi un minuţios compendiu al unor astfel 
de piei magice, incluzând cele pentru leu, cal, broască 
râioasă, porumbel cenugşiu, frasin şi multe altele. 

Dacă învăţăturile acestor pagini vor fi urmate cu rânduială 
şi înţelepciune şi dacă Magul e conştiincios în încercările 
sale, în trei sau patru ani de zile el va putea să-şi 
confecţioneze un prim veşmânt de Legământ. 

— O carte mai mult decât folositoare, o întrerupse 
Căţeaua, care tocmai se trezise din somn şi-şi aşezase capul 
peste cartea deschisă, cerşindu-şi porţia de drăgăleală din 
fiecare dimineaţă. 

— Da, foarte, aprobă fata, încercând în zadar să citească 
mai departe pe după urechile blănoase. Cică dacă urmez 
îndeaproape instrucţiunile în trei sau patru ani pot lua orice 
formă vreau. 

— Ba mai degrabă într-un an jumătate, zise Căţeaua, 
căscând. Hai doi - dacă te leneveşti. Deşi tu nu te 
preschimbi de fapt, doar porţi o piele de-asta pe deasupra. 
Sfatul meu ar fi să alegi ceva cu care să poţi explora, adică 
să te strecori prin diverse găuri şi cotloane. 

— De ce? Întrebă fata curioasă. 


— Cum adică de ce?! Sări Căţeaua, trăgându-şi capul de 
sub mâna ei. Sunt atâtea locuri de văzut şi de descoperit 
aici! Trebuie doar să le adulmeci. Etaje întregi nefolosite de 
sute sau poate o mie de ani, odăi încuiate şi pline de 
secrete, cunoaştere, comori, distracţie! Asta e nimic la tine? 
Sau vrei să fii asistentă tot restul vieţii? 

— Nu, bineînţeles că nu, răspunse fata înţepată. Vreau să 
fiu o Clayră adevărată şi să capăt Viziunea. 

— Ei, atunci poate găsim ceva care să te ajute să o 
dobândeşti, o încurajă patrupedul. Ştiu că ai îndatoriri, dar 
nu-ţi irosi puţinul timp liber de pomană. Ce poate fi mai 
distractiv decât să descoperi locuri neştiute de alţii sau 
unde nimeni n-a mai pus piciorul de cine ştie când? 

— Da, presupun că ai dreptate, se învoi Lirael, a cărei 
imaginaţie prinsese deja aripi. 

Erau o sumedenie de uşi pe care ar fi vrut să le deschidă, 
plus gaura aceea stranie din stâncă, imediat lângă locul 
unde scara în spirală se termina abrupt. 

— De altfel, continuă animalul, întrerupându-i şirul 
gândurilor, există forţe aici care vor ca tu să foloseşti 
manualul. O putere neştiută a eliberat-o pe Stilken şi 
prezenţa ei a deşteptat alte vrăji căzute-n adormire. Altfel 
copacul nu ţi-ar fi dăruit cartea aşa uşor. 

— Aşa o fi. Bâigui fata îngrijorată la gândul că cineva o 
ajutase pe Stilken să răzbată până în Pasajele Străvechi. 
Asta însemna ori că o forţă demnă de luat în seamă 
sălăşluia deja în Bibliotecă, ori că una la fel de puternică se 
putea strecura din afară până în inima Gheţarului, în ciuda 
pavezelor sau vrăjilor de apărare. 

Dacă vreo forţă de Magie Liberă aidoma lui Stilken ori mai 
rău îşi făcuse într-adevăr culcuş pe coridoare, era de 
datoria ei să-i dea de urmă. Simţea că victoria de mai 
devreme îi deschisese un nou drum, presărat cu lupte 
împotriva oricui ar fi îndrăznit să amenințe liniştea 
Clayrelor. 


Îi surâdea ideea să exploreze necunoscutul. Abia avea ce 
face în timpul liber şi nu se mai gândea la prostii. De fapt în 
ultimele câteva luni aproape că uitase de ceremonii şi 
Viziune, căci făurirea câinelui şi pregătirea pentru 
înfruntare îi ţinuseră mintea ocupată. 

— Bine, o să învăţ cum să-mi fac un veşmânt fermecat, 
declară ea solemn. Şi-apoi vom explora împreună! 

— Excelent! Ţopăi Căţeaua şi lătră scurt de bucurie, 
făcând pereţii cavernei să vibreze. Acum du-te repejor să te 
speli şi să te schimbi înainte ca Imshi să intre la bănuieli. 

— Cât e ceasul? Întrebă Lirael speriată. 

Fără Kirrith care să sune fluierul în Sala Junioarelor sau 
bătăile ceasului din Sala de Lectură, habar n-avea ce oră e. 
Pesemne că se iviseră deja zorile, căci de dormit nu prea 
dormise cine ştie ce. 

— E şase şi jumate, o anunţă Căţeaua, ciulindu-şi o ureche 
ca să audă vreun ceas în depărtări. Mă rog, ceva pe-acolo 
oricum. 

Nici n-apucă să-şi termine vorba, că Lirael o şi luă din loc, 
când alergând, când şchiopătând. Căţeaua oftă prelung şi 
plonjă sprintenă după stăpână, ajungând-o din urmă chiar 
când se pregătea să tragă uşa după ea. 

PARTEA A DOUA. 

ANCELSTIERRE; 1928 

Vechiul Regat. 

Optsprezece ani de la restaurarea regelui Touchstone. 

CAPITOLUL PAISPREZECE. 

Prinţul Sameth înscrie şase puncte. 

La aproximativ o mie de kilometri de Ghețarul Clayrelor 
douăzeci de băieţi jucau crichet. În Vechiul Regat, dincolo 
de Zidul ce se înălța la vreo cincizeci de kilometri către 
miazănoapte, toamna era deja pe terminate. În Ancelstierre 
erau ultimele zile de vară, călduroase şi senine, numai bune 
pentru ultimul meci din serie. Trofeul Seniorilor, îndelung 
disputat, era cel mai de seamă eveniment pentru elevii 


claselor a şasea, veniţi de la optsprezece şcoli din 
împrejurimi. 

Meciul era pe terminate, căci urma ultima servă şi mai 
aveau nevoie doar de trei serii ca să câştige acest rând la 
bătaie, meciul şi campionatul. 

Jucătorul la bătaie mai avea o lună până să împlinească 
şaptesprezece ani şi peste un metru optzeci. Avea părul 
castaniu-închis şi ondulat, cu sprâncene groase şi închise la 
culoare. Nu tocmai arătos, era totuşi plăcut vederii cu 
silueta lui impunătoare în uniforma albă de flanelă, apretată 
şi călcată la începutul meciului, acum scăldată în sudoare 
după cele şaptezeci şi patru de serii cot la cot cu 
coechipierul, din care şaizeci le marcase singur. 

Mulțimea umpluse tribunele Terenului de Crichet din Bain 
şi îi urmărea însufleţită, cu mult mai numeroasă decât la un 
meci obişnuit între şcoli, chiar dacă jucau cei de la 
Dormalan. Majoritatea veniseră să-l vadă pe tânărul jucător, 
nu pentru că ar fi fost mai priceput decât alţii, ci pentru că 
era de rang nobil. Mai bine spus, era un Prinţ din Vechiul 
Regat, iar Bain nu numai că era oraşul cel mai apropiat de 
Zidul ce separa Ancelstierre de tărâmul magiei şi vrăjilor, ci 
şi locul care în urmă cu nouăsprezece ani căzuse pradă 
invaziei Creaturilor Morţii, răpuse cu ajutorul părinţilor 
tânărului, mai ales al mamei sale. 

Prinţul Sameth ştia prea bine că oamenii, curioşi din fire, 
veniseră mai mult pentru el decât pentru meci, dar asta nu- 
] tulbura câtuşi de puţin. Îl urmărea cu atenţie pe jucătorul 
roşcovan din celălalt capăt al terenului, care urma la servă 
şi a cărui forţă şi lovitură rapidă îi costaseră deja trei 
puncte. Părea ceva mai obosit acum şi ultima lui aruncare 
fusese cam dezordonată, dându-i lui Sam şi partenerului 
său la servă, lim Hopkiss, şansa să lovească mingea cu 
putere până în partea opusă a terenului, în încercarea 
disperată de a câştiga ultimele serii. „Dacă adversarul nu-şi 
recapătă forţele, gândi Sameth, aş putea reuşi.” Acesta însă 


nu părea să se grăbească, rotindu-şi braţul tacticos în 
vreme ce privea la norii de deasupra. 

Pentru Sameth vremea nu era tocmai prielnică. Cu câteva 
minute înainte vântul se însufleţise niţel dinspre nord, 
aducând miresme de magie culese de prin Vechiul Regat ori 
din împrejurimea Zidului. Simţindu-le, însemnul de pe 
frunte i se trezi din amorţeală, făcându-l deodată mai 
sensibil la prezenţa Morţii. Nu detectă însă nimic suspect în 
apropiere, căci în ultimii ani nu muriseră prea mulţi pe 
terenul de joc. 

Jucătorul lovi în sfârşit mingea şi aceasta o porni vijelios 
către Sameth, care făcu un pas înainte să-i vină în 
întâmpinare. Ridică crosa şi o lovi cu putere, trimiţând-o cu 
boltă mult peste umărul stâng. Mingea zbura tot mai sus 
deasupra jucătorilor care începuseră să alerge, 
îndreptându-se direct către tribune, unde un bărbat de 
vârstă mijlocie sări sprinten din scaun şi o înşfăcă din zbor 
cu o mişcare abilă de jucător experimentat. 

Şase puncte! Un zâmbet larg lumină faţa lui Sameth când 
mulţimea izbucni într-un ropot de aplauze. Ted veni să-i 
strângă mâna, bolborosind ceva neînțeles, iar apoi se trezi 
dând mâna cu membrii echipei adverse şi cu tot felul de 
necunoscuţi în drum spre vestiarul din pavilion. Printre 
îmbărbătări şi strângeri de mână îşi ridică privirea către 
tabela de marcaj. Avusese şaizeci şi şase de lovituri reuşite, 
cel mai bun rezultat al său de până acum, o performanţă cu 
care îşi încheia glorios cariera de jucător de crichet în 
echipa şcolii şi probabil şi în afara ei. În două luni de zile 
avea să se întoarcă în Vechiul Regat, iar la nord de Zid nu 
prea juca nimeni crichet. 

Ajuns la vestiare, prietenul său Nicholas fu primul care îl 
felicită. Avea o servă minunată, izbutind mai mereu să dea 
mingea învârtită, însă ca jucător la bătaie lăsa mult de dorit, 
ca să nu mai pomenim de calităţile lui de jucător de câmp. 
Părea o fire visătoare, rămânând minute în şir cu ochii 


pironiţi la vreo insectă ori la formele ciudate pe care norii le 
desenează uneori în văzduh. 

— Bravo, Sam! Declamă el, strângându-i mâna cu 
entuziasm. Un nou trofeu pentru bătrâna Somersby! 

— Pentru noi chiar va deveni bătrână în curând. Răspunse 
Sam, prăbuşindu-se pe o bancă şi începând să-şi desfacă 
pieptarul şi genunchierele. Ce ciudat, nu? Zece ani ne-am 
tot plâns şi-am cârcotit, iar acum când a sosit clipa plecării. 

— Da, ştiu prea bine ce vrei să spui, zise Nick. De asta 
cred c-ar trebui să vii cu mine la Corvere. N-o să fie mare 
diferenţă, doar că o să fim la universitate. Nu te mai gândi 
atât la viitor şi-ndepărtează-ţi teama de. 

Nu apucă să termine, căci fură brusc înconjurați de colegii 
veniţi să-i strângă şi ei mâna lui Sameth. Până şi domnul 
Cochrane, antrenorul lor şi Maestru de Competiţii la 
Somersby, un om morocănos şi irascibil, îl bătu pe umăr 
prieteneşie şi zise: 

— Un spectacol de ispravă, Sameth. 

O oră mai târziu erau cu toţii în autobuzul şcolii, cu 
hainele jilave din pricina aversei venite cu vântul dinspre 
miazănoapte. Era o vreme capricioasă: când ploua, când 
ieşea soarele, la intervale de doar câteva minute. Din 
păcate, se nimerise să plouă tocmai când treceau drumul 
către autobuz. 

Drumul către Somersby dura cam trei ore şi trecea pe 
strada principală din Bain către miazăzi, aşa că fură cu toţii 
surprinşi când şoferul o coti brusc pe un drum îngust de 
ţară imediat ce ieşiră din Bain. 

— Ia stai niţel! 'Ţipă domnul Cochrane către şofer. Unde 
crezi că te duci? 

— Facem un mic ocol, explică laconic bărbatul care îi ţinea 
locul lui Fred, adevăratul şofer al şcolii. Se pare că acesta 
din urmă îşi rupsese mâna taman în ziua dinaintea meciului 
într-o încăierare legată de un meci de darts. Am auzit de la 
un poştaş de la han că e inundație la Breadsley. 


— Prea bine, încuviinţă Cochrane încruntat, semn că nu 
era tocmai convins de ce auzise. Mi se pare totuşi foarte 
ciudat, adăugă el. Să fi plouat oare chiar aşa de tare? Eşti 
sigur că ştii pe unde te bagi? 

— Sigur, dom' guvernator, îl linişti şoferul cu un zâmbet 
şiret. O iau pe la Beckton, pe pod. 

— Nu cred c-am auzit vreodată de podul acesta, mormăi 
Cochrane sever. Dar presupun că dumneata oi şti mai bine. 

Băieţii nu dăduseră deloc atenţie acestei discuţii, nici 
măcar drumului. Erau în picioare de la patru dimineaţa, 
căci trebuiseră să ajungă la Bain la timp pentru meci şi 
jucaseră crichet toată ziua. Majoritatea, inclusiv Nick, 
aţipiseră deja. Sameth nu putea să adoarmă, îmbătat încă 
de gustul victoriei. Privea peisajul mohorât printre 
picăturile de ploaie de pe geam. Trecură pe lângă ferme 
întinse cu ferestre îndărătul cărora luminau becuri 
electrice, în vreme ce stâlpii de telegraf se succedau iute 
unul după altul, fugărindu-se parcă. Zări la un moment dat 
o cabină telefonică de culoare roşie când autobuzul trecu în 
goană printr-un sătuc tăcut. 

În curând avea să lase totul în urmă. Dincolo de Zid 
invenţii moderne precum telefonul sau curentul electric nu 
erau funcţionale. 

După vreo încă zece minute trecură pe lângă o pajişte 
întinsă presărată cu sute de corturi cu sfori între ele, de 
care atârnau rufe grele de apă - un tablou oarecum 
dezordonat pe care nu avea să îl mai vadă în Regat. 
Autobuzul încetini şi Sameth zări femeile şi copiii adunaţi la 
gura fiecărui cort, privind posomorâţi la ploaia măruntă de 
afară. Aproape toţi aveau pe cap scufii sau batice albastre, 
semn că erau refugiaţi de prin sud. Peste zece mii de suflete 
îşi găsiseră adăpost temporar prin părţile locului, numite în 
Corvere Times drept „îndepărtatele ţinuturi nordice ale 
ţării”, referindu-se, desigur, la regiunile din apropierea 
Zidului. 


„Probabil e una din taberele de refugiaţi stabilite în zonă 
în ultimii trei ani”, îşi zise Sameth, băgând de seamă cele 
trei rânduri de gard cu sârmă ghimpată ce înconjura 
perimetrul şi grupul de poliţişti de lângă poartă, cu ploaia 
şiroindu-le pe chipiuri şi mantale. 

Sărmanii oameni fugeau din calea războiului izbucnit între 
patru state în sudul îndepărtat, de la Ancelstierre dincolo 
de Marea Despicată. Totul începuse în urmă cu trei ani, 
când o răscoală aparent neînsemnată în Autarhia de la 
Iskeria începuse să prindă avânt, transformându-se treptat 
într-un război civil ce cuprinse apoi şi ţări învecinate 
precum Kalarime, Iznenia şi Korrovia, fiecare alăturându-se 
unuia sau altuia dintre combatanți. Acum mai bine de şase 
facţiuni se răfuiau între ele - cel puţin atâtea ştia el 
începând cu forţele de la Iskeria şi primii rebeli anarhişti şi 
terminând cu tradiţionaliştii susținuți de guvernarea de la 
Kalarime şi imperialiştii din Korrovia. 

În mod normal Ancelstierre nu intervenea în războaiele de 
pe Continentul de la Miazăzi, însărcinând Forţele Navale şi 
Aeriene să ţină astfel de pericole nu mai aproape de malul 
îndepărtat al Mării Despicate. Dar acum că disputa 
cuprinsese aproape tot continentul, Ancelstierre rămăsese 
singurul loc sigur pentru cei prinşi la mijloc, devenind astfel 
destinaţia favorită a tuturor refugiaților. 

Multe vase erau trimise înapoi până să apuce să acosteze, 
ba chiar şi din port, însă pentru fiecare vapor nevoit să facă 
cale-ntoarsă un altul mai mic se strecura pe lângă coastă şi- 
şi deşerta încărcătura de două, trei sute de refugiaţi, 
bucuroşi să-şi dezmorţească în sfârşit trupurile după o 
călătorie clandestină la înghesuială. 

Mulţi se înecau pe drum ori mureau de foame, însă cei 
rămaşi nu se lăsau descurajaţi, ştiind că până la urmă 
cineva tot o să-i adune în tabere provizorii de unde ar fi 
putut imigra apoi în deplină legalitate spre zone ale 
Commonwealthului din Ancelstierre. În practică însă 
primeau cetăţenia doar cei cu bani, cunoştinţe bine plasate 


sau abilităţi ce puteau fi valorificate. Restul rămâneau în 
taberele de refugiaţi în timp ce autorităţile se căzneau să 
găsească calea potrivită de a-i trimite înapoi. Dar pentru că 
războiul nu slăbea defel şi lucrurile deveneau din ce în ce 
mai încurcate de la o zi la alta, nimeni nu se întorcea de 
bunăvoie. De fiecare dată când se încercase deportarea în 
masă, refugiații fie intraseră în greva foamei, fie se 
răzvrătiseră ori recurseră la alte forme de protest. 

— Unchiul Edward zice că tipul ăla. Corolini vrea să-i 
trimită pe sudişti să se adăpostească în pădurile voastre, 
zise Nicholas pe jumătate trezit de viteza mică cu care 
înaintau acum. Dincolo de Zid. Cică nu mai au loc aici, şi că- 
n Regat e loc destul. 

— Corolini e un demagog populist, răspunse Sameth, 
citând un editorial din ziarul Times. 

Mama sa, care se ocupa de majoritatea raporturilor 
diplomatice dintre Vechiul Regat şi Ancelstierre, avea o 
părere şi mai proastă despre acest politician a cărui 
reputaţie crescuse odată cu începerea Războiului de la 
Miazăzi. Era de părere că e un om egoist şi periculos, care 
nu se dă în lături de la nimic ca să aibă puterea în mâini. 

— Habar n-are ce vorbeşte, continuă Prinţul. O să moară 
cu toţii dacă îi trece Granița. N-au ce căuta acolo, cu atâtea 
primejdii. 

— Ce primejdii? La ce te referi? Întrebă Nick. 

Ştia că prietenului său nu-i place să vorbească despre 
Vechiul Regat. Sam nu-i spunea decât că nu e ca în 
Ancelstierre deloc şi că oricum n-ar înţelege. Nimeni nu ştia 
mai nimic despre Regat, şi nici pe la biblioteci Nick nu 
găsise prea multe informaţii. Nu ştia decât că graniţele 
erau păzite de Armată. 

— Păi. Începu Sameth nesigur, sunt o sumedenie de. 
Animale periculoase pe acolo şi. Alte primejdii. Ţi-am mai 
zis doar, nu e curent electric şi nici cu puşca nu poţi să 
tragi. Nu e ca. 


— Ca în Ancelstierre, ştiu, îl întrerupse Nicholas zâmbind. 
Să ştii că mă bate gândul să vin să-ţi fac o vizită în vacanţă 
şi să văd cu ochii mei cum e. 

— Tare mi-ar plăcea! Zise Sameth. După şase luni în 
compania lui Ellimere o să-mi prindă bine să văd o faţă 
prietenoasă. 

— Da' de unde ştii că nu pe soră-ta vreau eu de fapt s-o 
văd? Rânji Nick ştrengăreşte. 

Sam o critica mereu pe sora sa mai mare, şi Nick ar mai fi 
spus ceva dacă priveliştea de pe fereastră nu l-ar fi amuţit. 
Sam privi şi el într-acolo. 

Trecuseră de mult de tabăra refugiaților, alunecând acum 
pe lângă o pădure deasă şi întunecoasă. Deasupra copacilor 
sfera soarelui la apus se odihnea învăluită în aburii ploii, 
sprijinită parcă pe coamele înverzite. Priveau amândoi pe 
fereastra din stânga şi nu înțelegeau ce se întâmplă, căci 
soarele ar fi trebuit să alunece spre dreapta, către soare- 
apune. Se îndreptau, aşadar spre nord, şi asta de o bucată 
bună de vreme. Mergeau către miazănoapte, adică spre 
Zid. 

— Cred c-ar fi bine să mă duc să-i spun lui Cockers, zise 
Sameth, care stătea în locul dinspre culoar. 

Tocmai se ridicase şi o apucase către şofer când motorul 
hurui asurzitor şi autobuzul se hurducăi dintr-odată, mai 
să-l zvârle la podea. Şoferul înjură şi micşoră viteza, însă 
motorul nu se opri din huruit. Încă o înjurătură, urmată de 
şuieratul motorului turat la maxim, care îi trezi pe toţi cei 
care încă mai dormeau înainte să amuţească dintr-odată. În 
secunda următoare atât farurile, cât şi lumina din interior 
se stinseră şi autobuzul se opri de tot, cufundat în tăcere. 

— Domnule! Strigă Sam către domnul Cochrane, 
încercând să acopere vacarmul iscat de băieţii care tocmai 
se trezeau. Am mers către nord! Cred că nu suntem foarte 
departe de Zid! 

Cochrane, care privea şi el pe fereastră, se întoarse către 
Sam, rămas în picioare pe culoar, şi porunci îndeajuns de 


sever încât să-i liniştească pe băieţii din apropiere: 

— Potoliţi-vă odată! Îţi mulţumesc, Sameth. Vă rog să 
rămâneţi pe locurile voastre până când văd ce. 

Fu întrerupt de sunetul uşii pe care şoferul tocmai o 
trântise în urma lui, ieşind în grabă. Toţi băieţii se repeziră 
atunci la ferestre, ignorând îndemnul lui Cochrane, 
urmărindu-l pe bărbat cum sare peste zidul de la marginea 
drumului şi o ia la fugă printre copaci, stăpânit parcă de 
forţe necurate. 

— Ce naiba.?! Pufni şi Cochrane privindu-l prin parbriz. 
Nu putea înţelege ce l-a speriat atât de tare, aşa că 
deschise relaxat uşa din dreapta şi făcu câţiva paşi în ploaie 
înainte să-şi desfacă umbrela. 

Nici nu ieşi bine antrenorul că se şi năpustiră cu toţii în 
faţă, cu Sameth în frunte. Zări mai întâi bariera de-a latul 
drumului, apoi semnul mare şi roşu de lângă pe care nu 
vedea prea bine ce scrie din cauza ploii. Bănuia însă, căci 
vedea asemenea inscripţii de fiecare dată când venea acasă 
în vacanţă. Indicatoarele marcau intrarea în Perimetru, 
zona militară pe care Armata din Ancelstierre o stabilise 
vizavi de Zid. Dincolo, pădurea avea să dispară şi în locul ei 
va apărea întinderea de mai bine de jumătate de kilometru 
presărată cu puncte de control, tranşee şi spirale nesfârşite 
de sârmă ghimpată ce împrejmuiau coasta de est către 
soare-apune. 

Sam îşi aminti exact ce scrie şi, pretinzând că poate vedea 
la mare depărtare prin parbrizul aburit, le „citi” 
avertismentul şi celorlalţi, căci era important să ştie unde 
erau şi ce aveau de făcut: 

COMANDA PERIMETRULUI. 

GRUPUL MILITAR DE NORD. 

leşirea neautorizată din Zona Perimetrului este strict 
interzisă. 

Oricine va încerca să traverseze Zona Perimetrului va fi 
împuşcat fără somaţie. 


Călătorii autorizaţi trebuie să se prezinte la 
Comandament. 

ATENŢIE! 

NU VEŢI PRIMI ALT AVERIISMENI. 

Se lăsă un moment de tăcere, timp în care avură răgaz să 
cântărească cuvintele recitate de Sam înainte să-l 
bombardeze cu o sumedenie de întrebări la care el însă nu 
răspunse. Crezuse că şoferul a fugit de teamă că e mult 
prea aproape de Zid, dar acum un alt gând îi încolţi în 
minte: dacă îi adusese acolo intenţionat? Şi de ce fugise din 
calea celor doi poliţişti cu chipie roşii care se îndreptau 
spre ei din ghereta santinelei? 

Familia lui Sameth avea mulţi duşmani în Regat, dintre 
care nu puţini erau oameni ce puteau trece neobservaţi în 
Ancelstierre. Alţii, veniţi de pe alte tărâmuri, ar fi fost şi ei 
destul de puternici să treacă dincoace de Zid şi să ajungă 
nu departe către sud, mai ales în aşa o zi când vântul adia 
dinspre miazănoapte. 

Fără să-şi ia impermeabilul, Sameth sări din autobuz şi se 
duse către cei doi poliţişti care stăteau de vorbă cu domnul 
Cochrane. Nu părea o discuţie foarte cordială, căci 
sergentul ţipa mai degrabă către antrenor. 

— Goliţi imediat autobuzul şi duceţi-i pe toţi înapoi cât mai 
repede, urlă sergentul. Fugiţi cât vă ţin picioarele şi, când 
nu mai puteţi, luaţi-o la pas. Aţi priceput? 

— Dar de ce? Întrebă Cochrane, îndreptându-se de spate. 

Asemenea multor alţi profesori sau angajaţi de la 
Somersby, nefiind de prin părţile locului, habar n-avea ce e 
cu Zidul, Perimetrul sau Vechiul Regat. Pe Sameth îl tratase 
întotdeauna la fel ca pe celălalt Prinţ elev la ei - un albinos 
din îndepărtatul Karshmel - de parcă erau nişte copii 
adoptați, nu pe de-a-ntregul parte din familie. 

— Nu întrebaţi de ce, ci ascultaţi-ne! Îi ordonă sergentul. 

Sameth băgă de seamă că e cam agitat. Avea portarma 
deschisă şi se uita într-una împrejur, scrutând copacii cu 
privirea. Ca toţi soldaţii din zona Perimetrului - dar spre 


deosebire de unităţile Armatei Ancelstierriene - mai avea o 
sabie-baionetă atârnată de curea pe partea stângă şi o 
haină scurtă de zale peste uniforma kaki, deşi îşi păstrase 
chipiul roşu în loc de coiful garnizoanei din Perimetru, cu 
placă de protecţie la nas şi gât. Sam băgă de seamă că 
niciunul nu avea însemnul cunoscut pe frunte. 

— Ce fel de explicaţie e asta? Protestă Cochrane. Cer să 
vorbesc cu un ofiţer. Nu pot să-mi alerg băieţii pe aşa o 
vreme! 

— Ar fi bine să îl ascultăm, interveni Sam din spate. E ceva 
în pădure, şi se apropie cu repeziciune. 

— Dumneata cine eşti? Îl întrebă sergentul, trăgându-şi 
sabia din teacă. 

Caporalul care-l însoțea făcu la fel şi se dădu apoi în spate. 
Amândoi priveau la fruntea lui Sam, pe care însemnul 
începuse să licărească umbrit de cozorocul şepcii de 
crichet. 

— Sunt Prinţul Sameth din Vechiul Regat, le spuse el. Vă 
sugerez să sunaţi la maiorul Dwyer de la Cercetaşi sau la 
sediul generalului Tindall şi să îi spuneţi că sunt aici şi că în 
pădure sunt cel puţini trei Ajutoare din Tărâmul de Dincolo. 

— Fir-aş al naibii! Înjură sergentul. Am bănuit noi că nu-i a 
bună cu vântul ăsta. Dar cum de au ajuns. Eeei, ce mai 
contează?! Harris, du-te repejor înapoi la post şi anunţă la 
sediu că Prinţul Sameth e aici împreună cu colegii lui şi că o 
să avem de-a face cu cel puţin trei intruşi de categorie A. 
Vezi, lansează ghiuleaua de argilă şi racheta, că telefonul 
sigur nu mai merge. Mişcă! 

Caporalul dispăru înainte ca sergentul să-şi termine 
porunca, însă imediat izbucni iarăşi Cochrane: 

— Sameth! Ce tot îndrugi acolo?! 

— Nu avem timp de explicaţii, îi spuse Sam grăbit. 

Simţea slujitorii Morţii în apropiere, trupuri în care 
sălăşluiau spirite chemate de Dincolo şi care dădeau 
târcoale prin pădure, nu departe de drum. Nu păreau să fi 


simţit încă apropierea oamenilor, însă odată ce îi vor mirosi 
vor tăbări pe ei cât ai clipi. 

— Trebuie să-i ducem pe toţi cât mai departe de aici, cât 
mai departe de Zid, mai zise el. 

— Dar cum îţi. Pufni Cochrane roşu la faţă şi înfuriat 
nevoie-mare de impertinenţa cu care propriul său elev îi 
dădea ordine. 

Cu siguranţă i-ar fi făcut morală dacă sergentul nu şi-ar fi 
scos revolverul şi nu i-ar fi zis calm: 

— Domnule, dacă nu o luaţi din loc acum, mă tem că voi fi 
nevoit să vă împuşc. 

CAPITOLUL CINCISPREZECE. 

Numeroşi Morți. 

Cinci minute mai târziu toată echipa alerga prin ploaie 
către sud. La sugestia lui Sameth, se înarmaseră cu bâte şi 
mingi de crichet, alături de butucii cu vârful de metal. 
Sergentul îi însoțea cu revolverul scos, ca să potolească 
protestele lui Cochrane, care bombănea în continuare. 

La început crezuseră cu toţii că e o glumă şi se amuzară 
pe seama situaţiei, însă pe măsură ce se întuneca şi ploaia 
se înteţea amuţeau unul câte unul. Glumele încetară de tot 
când auziră în spate patru focuri de armă urmate de un 
urlet depărtat, sfâşietor. 

Sameth schimbă o privire fugară cu sergentul, şi în ochii 
lor se putea citi nu numai teamă, ci şi o certitudine care-i 
înfricoşa. Ţipătul fusese probabil al caporalului, care 
încercase să se apere trăgând cu pistolul în atacatorul care- 
| surprinsese în drum spre postul de control. 

— E cumva vreun izvor sau altă apă curgătoare prin 
apropiere? Întrebă Sameth răsuflând din greu, aducându-şi 
aminte de poezioara pe care o ştia din copilărie, un fel de 
atenţionare la adresa Morților. 

Sergentul dădu din cap că nu, fără să scoată un cuvânt. Se 
tot uita peste umăr în timp ce alerga şi de aceea nu-şi putea 
ţine echilibrul foarte bine. 


Nu mult după ce auziseră ţipătul zări în sfârşit ce căuta: 
trei semnale roşiatice alunecând pe cer la o distanţă de 
vreo câteva mile către nord. 1 le arătă şi lui Sam, mulţumit. 

— Pesemne că Harris a reuşit până la urmă să lanseze 
ghiuleaua, pufăi el. Sau poate o fi mers şi telefonul, din 
moment ce a putut să tragă. O să trimită în curând 
compania de rezervă şi un pluton de la Cercetaşi, domnule. 

— Sper, răspunse Sameth. 

Simţea acum urmăritorii în spatele lor pe drum, din ce în 
ce mai aproape, iar încotro se îndreptau nu aveau ce 
adăpost să găsească. Nu se vedea nici o fermă sau vreun 
hambar mai răsărit, nici măcar un izvor prin ale cărui ape 
curgătoare să nu poată trece Morţii. Din contră chiar, 
drumul cobora şi era din ce în ce mai strâmt şi mai 
întunecos, lăsându-i vulnerabili în cazul unei ambuscade. 

Cum se gândea la toate astea Sameth se simţi deodată 
dezorientat, ca şi cum ceva îi bloca legătura cu urmăritorii. 
Ştiu imediat ce se întâmplă: un spirit înviat din Morți tocmai 
se întrupase undeva în faţa lor, în frunzişul de lângă urcuşul 
drumului. Mai mult, era puternic şi cu forţe proaspete, căci 
tocmai fusese descătuşat de Dincolo. Intruşii din Perimetru 
nu aveau voinţă proprie, ci erau simple Ajutoare trezite la 
Viaţă de vreun necromant de lângă Zid, din Ancelstierre. 
Controlate de mintea acestuia puteau fi însă mult mai 
periculoase decât alte spirite aparent inofensive. 

— Opriţi-vă! Strigă Sam cu o voce ce străpunse ploaia şi 
ritmul paşilor pe asfalt. Ne pândesc din faţă! Trebuie să 
ieşim de pe drum! 

— Cine ne pândeşte în faţă, măi băiete? Ţipă Cochrane 
înfuriat. Cred că aţi mers cam departe cu gluma. 

Glasul îi păli când zări o siluetă întunecată ieşind din 
umbre în mijlocul drumului. Avea trup relativ uman, însă 
braţele îi atârnau în fâşii de carne sfâşiate şi în loc de cap 
avea un craniu sinistru, cu găuri adânci pe post de ochi şi 
dinţi de flăcări. Nu încăpea îndoială că e din lumea Morților, 
căci mirosea cumplit a spurcăciune în ciuda ploii molatice. 


Bulgări de ţărână îmbâcsită i se desprinseră de trup când 
prinse a înainta spre ei, semn că tocmai ieşise din pământ. 

— La stânga! Ţipă Sam arătând cu mâna în direcţia 
respectivă. Toată lumea la stânga! 

Strigătul lui îi puse pe toţi în mişcare ca la un semn. Băieţii 
săriră sprinteni peste bordura drumului, în frunte cu 
Cochrane, care hotări că se poate lipsi de umbrelă şi o 
zvârli cât acolo. 

Apariţia se urni şi ea din loc, punându-se pe fugă când 
simţi palpitaţia Vieţii după care tânjea atât. Sergentul se 
sprijini de marginea de piatră şi o lăsă să se apropie la mai 
puţin de trei metri, apoi îşi armă.455-ul şi trase cinci 
gloanţe unul după altul direct în pieptul creaturii, răsuflând 
uşurat că revolverul funcţionează. 

Creatura făcu câţiva paşi înapoi şi căzu la pământ, dar 
sergentul nu zăbovi. Petrecuse destul timp în Perimetru ca 
să ştie că nu era moartă de-a binelea şi că se va ridica în 
curând. Gloanţele nu aveau nici un efect asupra Ajutoarelor, 
doar dacă acestea erau deja sfâşiate. Grenadele cu fosfor 
alb erau ceva mai eficiente, făcându-le scrum - asta dacă 
mergeau. Armele, grenadele sau alte asemenea mijloace de 
apărare ale Armatei din Ancelstierre erau din ce în ce mai 
neputincioase pe măsură ce te apropiai de Zid şi de Vechiul 
Regat. 

— Urcaţi pe deal! Le strigă Sam, arătându-le o movilă de 
pământ unde copacii nu erau atât de deşi. 

Dacă reuşeau să ajungă acolo, ar fi avut avantajul de a fi la 
înălţime şi de a vedea mai bine cu cine au de-a face. 

Auziră un urlet animalic şi strident în urma lor, ca şi cum 
cineva ar fi călcat pe nişte foale din greşeală, făcându-le să 
şuiere ascuţit. Sam ştiu atunci că o altă arătare îşi venea în 
fire, strigându-şi furia din adâncul plămânilor zdrobiţi 
undeva mai în dreapta, ceva mai departe decât cea pe care 
sergentul tocmai o ciuruise. Simţi mai multe Ajutoare 
mişunând prin beznă încolo şi încoace, pregătindu-se să 
încercuiască dealul. 


— E şi un necromant cu ei! Strigă el, urcând dâmbul. Şi 
mulţi morţi descătuşaţi prin preajmă, răposaţi nu de mult! 

— Acum vreo şase săptămâni. Începu sergentul cu 
răsuflarea întretăiată, un camion cu refugiaţi din sud s-a 
răsturnat pe-aici prin apropiere. Nouăşpe morţi. Nimeni nu 
ştie. Încotro se îndreptau. În fine. Pastorul de la Archell. 
Cică nu i-a primit în parohie. Şi nici la crematoriul militar 
nu i-au lăsat. Aşa că au fost înmormântați în ţărână, lângă 
drum. 

— Ce prostie! Strigă Sameth. E prea aproape de Zid! Ar fi 
trebuit să-i ardă! 

— Hârţogăraia ne omoară. Oftă sergentul, ferindu-se de-o 
creangă. Nu avem voie să îngropăm pe nimeni în Perimetru, 
dar aici. Aici am ieşit din zona restricţionată, înţelegeţi? 

Sameth nu zise nimic. Începuseră urcuşul propriu-zis şi 
trebuia să-şi controleze respiraţia. Simţea cel puţin 
douăsprezece Ajutoare pe urmele lor, plus încă trei sau 
patru pe fiecare parte, încercuindu-i de departe. Şi mai era 
ceva, o prezenţă de altă natură - necromantul probabil, 
rămas în locul unde trupurile până nu de mult neînsufleţite 
erau - sau mai bine zis fuseseră - îngropate. 

Coama dealului era golaşă, cu excepţia câtorva puieţi. 
Înainte să ajungă în dreptul lor sergentul le strigă să se 
oprească. 

— La dreapta! Apropiaţi-vă! Lipseşte cineva? Câţi. 

— Şaisprezece, cu tot cu domnul Cochrane, îi răspunse 
Nick, care făcea socoteli în minte mai iute ca un calculator. 
Antrenorul îi aruncă o privire încruntată, dar nu zise nimic, 
aplecându-se dinainte ca să-şi recapete răsuflarea. Nu 
lipseşte nimeni. 

— Cât timp avem la dispoziţie, domnule? Îl întrebă 
sergentul pe Sam urmărindu-i privirea către desişul 
întunecat dincolo de care nu se zărea nimic, atât din pricina 
ploii, cât şi a amurgului târziu. 

— Primii doi sau trei se vor năpusti asupra noastră în 
câteva minute, zise el grav. Ploaia are să-i mai domolească 


un pic, însă trebuie să îi străpungem cu ţepuşele, ca să nu 
ne scape. Nick, împarte-i pe toţi în grupuri de câte trei. Doi 
să stea în poziţie de bătaie, iar celălalt să fie pregătit cu 
beţele. Nu, Hood, tu du-te cu Asmer. Când o să vină, am să 
le distrag atenţia cu. Las' că văd eu cum. Apoi cei de la 
bătaie trebuie să îi lovească iute la picioare şi să îi 
ţintuiască la pământ de mâini şi coapse. 

Sameth tăcu şi îl văzu pe unul din colegi aruncându-şi 
ochii la ţăruşul de aproape un metru cu vârful de metal. 
După expresia feţei, era clar că habar n-avea cum să 
străpungă trupul cuiva cu aşa ceva. 

— Nu uitaţi că ăştia nu sunt oameni! Le strigă Sam. Sunt 
morţi deja, şi dacă nu luptaţi, ne vor răpune într-o clipă. 
Gândiţi-vă că sunt nişte animale sălbatice cărora trebuie să 
le ţinem piept ca să răzbim! 

Un băiat începu să plângă în tăcere, cu lacrimi grele 
şiroindu-i pe obraz. La început Sam le confundă cu picurii 
de ploaie, fără să-i observe privirea fixă în care se citea o 
spaimă teribilă. 

Tocmai se pregătea să le mai spună câteva cuvinte de 
încurajare când auzi strigătul lui Nick, care îi arăta ceva la 
poalele dealului: 

— Uite-i acolo! 

Văzu trei Ajutoare ieşind din desişul pădurii clătinându-se 
pe picioare, ca nişte beţivi care nu-şi mai coordonau 
mişcările. Pesemne că trupurile lor fuseseră mult prea 
zdrobite în accident, îşi zise Sam, ceea ce era în avantajul 
lor. Aveau să înfrunte nişte adversari slăbiţi şi fără vlagă. 

— Nick, echipa voastră ar putea să se ocupe de cel din 
stânga, îi sugeră Sameth repezit. Ted, voi luaţi-l pe cel din 
mijloc, şi Jack cu băieţii acoperă dreapta. Loviţi-i în 
genunchi şi odată culcaţi la pământ străpungeţi-i iute cu 
bâtele. Nu îi lăsaţi să vă doboare, sunt mult mai puternici 
decât par! Restul - şi dumneata, domnule sergent, şi 
domnul Cochrane - rămâneţi pe loc şi daţi o mână de ajutor 
cui are nevoie. 


— Să trăiţi! Răspunse prompt sergentul. 

Cochrane se mulţumi să dea tăcut din cap, cu ochii pironiţi 
la atacatorii care avansau. Era prima dată când Sameth îl 
vedea pălind, căci altfel era mereu îmbujorat. Avea o faţă 
aproape la fel de pământie ca trupul Morților ce îi 
înconjurau grăbiţi. 

— Aşteptaţi ordinul meu! Le strigă Sam, plonjând în fluxul 
Legământului cu mult mai multă uşurinţă decât în alte 
regiuni din Ancelstierre, nu chiar atât de aproape de Zid. 
Era ca şi cum ar fi încercat să înoate până pe fundul unui 
râu adânc. 

Pătrunse în alunecarea domoală şi rămase nemişcat 
câteva clipe, bucurându-se de sentimentul de permanenţă 
şi împlinire ce îl lega de toate lucrurile vii. Chemă apoi 
însemnele de care avea nevoie, păstrându-le în minte 
înainte să le rostească numele ascunse în gâtlej. Când totul 
fu pregătit, întinse mâna dreaptă înainte, îndreptându-şi 
trei degete în direcţia atacatorilor. 

— Anet! Calew! Ferhan! Rosti el numele însemnelor unul 
după celălalt, iar ele îşi luară zborul de pe degetele sale la 
fel de luminoase ca tăişul unei săbii, şuierând prin aer atât 
de iute că nici nu le puteai zări. 

Se înfipseră pe rând în carnea putredă a Morților, scobind 
o gaură cam de mărimea unui pumn. Cei trei urmăritori se 
clătinară pe picioare şi se dădură înapoi, ba unul căzu chiar 
la pământ, dând disperat din mâini şi din picioare ca un 
gândac întors pe spate. 

— Să fiu al naibii! Exclamă un băiat nu departe de unde 
era Sam. 

— Acuuum! Strigă el şi se năpustiră cu toţii înainte cu 
urlete de războinici, fluturându-şi armele improvizate 
deasupra capului. 

Sam şi sergentul îi urmară îndeaproape, însă Cochrane o 
luă la vale de unul singur, în direcţia opusă. 

Urmă apoi confruntarea propriu-zisă, cu ţipete şi urlete, 
lovituri de bâtă şi zgomotul bâtelor străpungând carnea 


putredă şi înfigându-se în pământul umed. 

Sam aproape că nu-şi dădea seama ce se întâmplă, ameţit 
de frenezia copleşitoare de sunete, imagini şi emoţii. Când 
îşi mai potoli avântul se trezi lângă Druitt Minor, pe care îl 
ajuta să treacă o ţăruşă prin braţul unei creaturi ce se 
zbătea la picioarele lor, deşi era deja ţintuită de celelalte 
membre. Reuşi în cele din urmă să se elibereze şi-ar fi 
scăpat cu siguranţă dacă băieţii din rezervă nu i-ar fi trântit 
un bolovan peste braţul liber. 

Făcu un pas înapoi şi-şi şterse şiroaiele de pe faţă, 
auzindu-i strigând de bucurie. El însă nu era la fel de 
mulţumit, căci simţea alţi musafiri de Dincolo înaintând pe 
drum şi dinspre cealaltă parte a dealului. Nu prea stăteau 
bine nici cu armele, căci nu mai rămăseseră decât vreo trei 
ţepuşe şi două din cele cinci bâte se rupseseră şi ele. 

— Veniţi încoace! Le ordonă el, întrerupând veselia. Mai 
sunt alţii pe drum. 

În timp ce băieţii strângeau rândurile, Nick şi sergentul se 
apropiară de Sam. Nick vorbi primul, întrebându-l cu 
jumătate de glas: 

— Ce ne facem acum, Sam? Dacă nenorociţii ăştia se tot 
agită aşa, în jumătate de oră se eliberează. 

— Până atunci o să vină trupele din Perimetru, bâigui Sam, 
aruncându-şi ochii către sergent, care dădu din cap 
aprobator. De ăştia de acum mă tem eu. Şinu am nicio altă 
idee mai bună. Decât să. 

— Să ce? Îl iscodi Nick nerăbdător. 

— Şi ăştia sunt tot Ajutoare, creaturi fără voinţă proprie. 
Au fost recent descătuşaţi din Moarte şi necromantul sigur 
n-a avut mult timp ca să-i dezlege, aşa că nu pot fi foarte 
puternici şi nici mintea nu îi duce prea departe. Dacă am 
pune mâna pe individul care-i controlează, ar începe să se 
atace între ei sau s-ar învârti bezmetici în cerc, ba unii s-ar 
putea întoarce chiar în Moarte. 

— Păi hai atunci să-l dibuim! Zise Nick curajos. 


Vocea lui fermă nu îi trădase teama, însă nu se putu abţine 
să nu arunce o ocheadă în spate. 

— Nu e chiar aşa de simplu, răspunse Sam absent. 

Se concentra acum la Ajutoarele pe care le simţea 
înconjurându-i. Zece se aflau la poale, lângă drum, şi încă 
şase undeva de cealaltă parte a colinei. Ambele grupuri se 
aranjau în linii neregulate, ceea ce însemna că necromantul 
plănuia să îi trimită deodată la atac din amândouă părţile. 

— Nu e deloc simplu, repetă el. Necromantul e în pădure 
undeva, fizic cel puţin. Dar cel mai sigur a pătruns cu 
spiritul în Moarte, lăsându-şi trupul la adăpostul vreunei 
vrăji sau pe mâna unui slujitor. Ca să îl prind ar trebui să 
intru şi eu în Moarte, şi din păcate nu pot fără sabie ori 
clopoței. 

— Să intri în Moarte?! Întrebă Nick cu o voce pierită şi 
piţigăiată. 

Ar fi vrut să mai zică ceva, dar renunţă când îşi întoarse 
privirea către Morţii pe care îi aşteptau să apară. 

— N-am timp nici măcar să-mi fac un romb de apărare, 
murmură Sam ca pentru sine. 

Nu mai pătrunsese niciodată în Moarte de unul singur, ci 
numai cu Abhorsen, mama sa. Cât îşi dorea să îi fi fost 
alături şi acum! Era însă cu neputinţă, şi nu ştia ce altceva 
ar fi putut face. El unul putea scăpa, dar nu-i putea lăsa pe 
ceilalţi. 

— Nick, zise deodată, părând că a luat o hotărâre, am să 
pătrund în Moarte şi de acolo n-am să pot vedea sau simţi 
ce se petrece aici. Corpul meu va părea îngheţat, aşa că am 
nevoie de tine - şi de dumneata, domnule sergent - să mă 
păziţi cum puteţi mai bine. Aş vrea să mă întorc înainte ca 
Morţii să ajungă în vârf, dar dacă nu reuşesc încercaţi să îi 
încetiniţi pe cât posibil. Aruncaţi în ei cu mingile de crichet, 
cu pietre sau cu ce mai găsiţi la îndemână şi, dacă nici aşa 
nu se opresc, apucaţi-mă de umăr, dar altminteri aveţi grijă 
să nu mă atingeţi. 

— Am înţeles, răspunse Nick. 


Era dezorientat şi speriat, dar îi întinse mâna fără să 
clipească şi Sam i-o strânse ferm în timp ce băieţii îi studiau 
curioşi sau priveau pierduţi în ploaie. Sergentul se apropie 
şi îi întinse şi el sabia cu mânerul dinainte. 

— O să aveţi nevoie de ea mai mult decât mine, domnule. 
Aş vrea să fi fost şi mama voastră aici, adăugă el apoi, de 
parcă îi citise gândurile. Noroc, domnule! 

— Îţi mulţumesc, zise Sam, dându-i sabia înapoi, dar mă 
tem că numai o sabie vrăjită m-ar putea ajuta, aşa că te rog 
să o păstrezi. 

Sergentul încuviinţă din cap şi o primi înapoi, iar Sam luă 
poziţia unui boxer în defensivă şi închise ochii. Îşi călăuzi 
spiritul către pragul dintre Viaţă şi Moarte şi nu îi trebui 
mult să îl găsească, simțind pentru o clipă senzaţia stranie a 
ploii prelingându-i-se pe spinare în timp ce suflul de gheaţă 
al Morţii îi încleştă obrajii, căci în Tărâmul de Dincolo nu 
ploua niciodată. 

Înaintă către răcoarea învăluitoare cu toată puterea 
gândului, forţându-şi spiritul să treacă Dincolo. Pătrunse 
mai iute decât se aşteptase şi frigul îl împresură deodată 
din cap până-n picioare. Deschise ochii şi văzu lumina 
palidă şi cenuşie a Morţii, simțind curenţii râului învăluindu- 
i gleznele. Auzi în depărtare vuietul surd al Primei Porţi şi 
tremură scuturat de un fior de gheaţă. 

În Lumea celor Vii, Nick şi sergentul priveau cum trupul 
prinţului rămase nemişcat ca o stană de piatră. Un fir de 
ceaţă apăru ca din senin, încolăcindu-i-se în sus pe picioare 
ca un vrej. Văzură apoi cum faţa şi mâinile îi sunt acoperite 
de un strat subţire de promoroacă pe care ploaia nu reuşea 
nicicum să îl înmoaie. 

— Nu-mi vine să cred că e aievea ce-mi văd ochii, şopti 
Nick, mutându-şi privirea de la Sam către urcuşul pe care 
arătările o apucaseră deja. 

— Ba bine că nu, răspunse sergentul posomorât. Oricum, 
credem sau nu, ei tot o să vrea să te omoare. 

CAPITOLUL ȘAISPREZECE. 


În Moarte. 

În afară de vuietul distant al cascadei de după Prima 
Poartă, în Moarte domnea o tăcere mormântală. Sam 
rămase nemişcat, aproape de pragul către Viaţă, scrutând 
ceața şi ascultând cu atenţie. Nu vedea mare lucru în 
lumina difuză care părea că distorsionează lucrurile, 
făcându-le mai plate decât erau de fapt. Oricum nu avea la 
ce să se uite în afară de râul îngheţat ce-i mângâia 
genunchii cu limbi de spumă, singurele pete de culoare pe 
întinderea întunecoasă. 

Cu multă băgare de seamă Sam făcu câţiva paşi aproape 
de prag, ţinând piept curentului ce încerca să-l tragă spre 
pierzanie. Bănuia că necromantul se ascundea şi el - sau ea 
- undeva în apropiere, dar nu ştia exact unde şi era foarte 
posibil să caute unde nu trebuie. Nu era într-atât de 
pregătit ca să ştie unde se află în Moarte faţă de pragul 
către Viaţă, cu excepţia locului din care plecase şi unde 
avea să se întoarcă, reunind spiritul cu trupul. 

Mai păşise în Moarte şi cu alte ocazii, însă de data asta se 
mişca mult mai greoi. Ultima dată, cu un an în urmă, fusese 
însoţit de însuşi Abhorsen, mama sa, şi nu se simţise atât de 
singur şi expus, mai cu seamă că acum nu era nici înarmat. 
Avea o oarecare putere asupra Morților atâta timp cât 
putea fluiera sau bate din palme, însă fără banduliera cu 
clopoței nu îi putea controla şi nici înlănţui. Cu toată 
îndemânarea lui de Mag al Legământului, necromantul era 
pesemne adept al Magiei Libere şi astfel mult mai priceput. 

Singura soluţie era să-l ia prin surprindere, cu condiţia ca 
acesta să fie mult prea preocupat să caute şi să dezlege 
spiritele moarte. Partea proastă era că făcea cam mult 
zgomot înaintând prin apă de-a curmezişul curenților. 
Indiferent cât de încet mergea tot împroşca cu apă, plus că 
era o adevărată trudă a minţii şi a trupului să ţină piept 
vâltorii ce îl umplea de gânduri sumbre, sorbindu-i vlaga şi 
voinţa. Ar fi oare mai bine să se întindă şi să se lase în voia 
apelor? Oricum n-avea cum să le biruiască. 


Se încruntă şi se forţă să meargă mai departe, alungându- 
şi din minte astfel de gânduri morbide. Nici urmă de 
necromant însă, aşa că Sam începu să se întrebe dacă se 
ascundea într-adevăr în Moarte. Poate că rămăsese printre 
Vii în tot acest răstimp, pregătindu-şi marionetele să atace. 
Ştia că Nick şi sergentul vor face tot ce le va sta în putinţă 
să-i apere trupul, însă în faţa forţelor Magiei Libere nu 
aveau să reziste foarte mult. 

Pentru o clipă se gândi să se întoarcă, când un foşnet îi 
atrase deodată atenţia. Auzi un sunet muzical distinct şi 
depărtat care păru apoi că vine către el, acompaniat de 
cercuri simetrice în apă ce înaintau perpendicular cu fluxul 
râului, adică exact în direcţia lui! 

Sameth îşi duse mâinile la urechi, lipindu-şi palmele de 
cap. Cunoştea bine acel sunet prelung şi cristalin, desprins 
de pe limba lui Kibeth, al treilea din cei şapte clopoței 
fermecaţi. Kibeth, Hoinarul. 

Nota şireată i se strecură în ureche printre degete, 
umplându-i mintea cu limpezimea şi puterea ei. Se sparse 
apoi într-o suită de sunete mărunte asemănătoare între ele 
dar totodată diferite. Împreună formară o cadență ce i se 
răspândi prin tot corpul, încordându-i câte un muşchi ici- 
colo şi făcându-l să se aplece dinainte şi să se legene 
necontrolat. 

Disperat, Sam încercă să-şi ţuguie buzele ca să facă o 
vrajă de baraj sau măcar să fluiere la întâmplare în 
speranţa că va bruia chemarea. Obrajii însă nu-l mai 
ascultară şi o porni fără să vrea de-a dreptul prin apă către 
făuritorul sunetului, stăpânul lui Kibeth. 

Se cam pripi, se pare, căci râul profită de stângăcia lui şi 
se învolbură deodată, prinzându-i un picior în mrejele-i 
alunecoase. Sam se clătină o clipă, apoi se prăbuşi în valuri 
ca o bărcuţă de hârtie smucită de apa nemiloasă. Răcoarea 
de gheaţă îi străpunse trupul de parcă o mie de cuțite i-ar fi 
pătruns în carne deodată. 


Kibeth încetă să-l mai ademenească, ţinându-l totuşi 
locului ca pe un peşte ce a prins din nadă. În timp ce 
clopoţelul se căznea să îl aducă înapoi, râul i se împotrivea, 
neînvoindu-se să-l lase. Prins la mijloc, Sam nu voia decât 
să-şi limpezească mintea şi să apuce să tragă o gură de aer 
înainte să fie tras la fund. Confruntarea dintre Kibeth şi ape 
era însă mult prea încrâncenată ca să îşi poată controla 
mişcările, şi, chiar dacă acum nu îl mai auzea, tremura din 
toate încheieturile, scuturat de puterea Primei Porţi dincolo 
de care cascada îl ispitea către abisuri. 

Se avântă deznădăjduit spre suprafaţă şi reuşi să se 
elibereze cât să tragă o dată aer în piept. Auzi atunci 
vuietul Porții înteţindu-se, căci era mult prea aproape şi 
putea fi spulberat dincolo în orice moment. Fără clopoței 
era pradă sigură pentru orice Denizen din Al Doilea Hotar 
şi, chiar dacă scăpa de ei, ar fi fost probabil prea slăbit să 
mai reziste forţei râului. Acesta îl va purta apoi până la cea 
din urmă Poartă, îndărătul căreia îşi va cunoaşte moartea 
ireversibilă. 

Simţi că îl apucă ceva de încheietura dreaptă în vreme ce 
râul se agita furios în jurul său, îmbrăcându-l în straie de 
spumă. Mai că se smuci din strânsoarea salvatoare, bănuind 
vreun şiretlic, dar râul se dovedi un duşman mult mai de 
temut şi Sam nu se putea gândi decât la gura de aer de 
care avea atâta nevoie. Încercă aşadar să-şi ţină echilibrul 
şi să scuipe măcar o parte din apa care îi intrase în gură şi 
plămâni. 

Abia atunci băgă de seamă dâra de fum care se înălța din 
apă şi simţi o arsură la încheietură. Scoase un urlet prelung 
şi spaima îl cuprinse iar, aşa că nici nu îndrăzni să îşi ridice 
ochii şi să vadă cine - sau ce - pusese stăpânire pe el. 

Când ridică într-un sfârşit privirea dădu cu ochii de însuşi 
necromantul pe care-l urmărea. Un bărbat mărunţel şi cu 
chelie, care purta o armură de piele întărită cu platoşe roşi 
şi smălţuite şi o bandulieră peste piept. 


Aici în Moarte Magia Liberă îl făcea să pară mult mai înalt, 
învăluindu-l într-un fel de mantie de foc şi tenebre şi dându- 
i un aer neînduplecat. Sam îi simţea degetele arzându-i 
încheietura şi, când privi în ochii lui, zări văpăi aprinse. 

Avea în mâna stângă o sabie pe care o ţinea la câţiva 
centimetri de gâtul lui Sam, cu tăişul scăldat în flăcări 
tuciurii care cădeau în fâşii lungi pe suprafaţa apei, purtate 
apoi de curent încă arzând. 

Sam tuşi din nou, nu de nevoie, ci ca să intre în fluxul 
Legământului fără să fie observat. Nici nu pătrunse bine, că 
şi simţi tăişul descântat pe beregată, tuşind de-a binelea de 
la miasma acră. 

— Nici să nu te gândeşti, îi porunci necromantul, purtând 
vibrația Magiei Libere în glas şi o duhoare grea de sânge 
uscat în răsuflare. 

Sam căuta cu disperare o cale de scăpare. În Legământ nu 
avea cum să intre, iar ca să lupte cu mâna goală împotriva 
necromantului cu sabia vrăjită era curată nebunie. De altfel 
nici nu se putea clinti din loc, căci adversarul încă îi ţinea 
braţul prizonier în strânsoarea de foc. 

— Trebuie să te întorci în Viaţă şi-acolo să mă cauţi, îi 
spuse vrăjitorul cu o voce groasă. Rostite de el, cuvintele 
căpătau puteri nebănuite, căci Sam simţi că nu mai are 
stare, că trebuie să plece de îndată ca să-i îndeplinească 
ordinul. Era o vrajă de Magie Liberă ce avea să fie 
desăvârşită doar prin puterea lui Saraneth, cel de al şaselea 
clopoțel, care o va pecetlui cu cântu-i dulce. Acum era 
aşadar momentul să acţioneze, căci necromantul era nevoit 
ori să-i dea drumul, ori să îşi vâre sabia în teacă înainte să 
scoată clopoţelul. 

„Haide, dă-mi drumul odată, se tot ruga Sam în sinea lui, 
încercând să nu se încordeze prea tare şi să se dea de gol. 
Dă-mi drumul, dă-mi drumul.” 

Vrăjitorul alese însă a doua variantă şi-apoi cu mâna 
dreaptă îl scoase nu pe cel mai mare dintre clopoței, ci 
imediat pe următorul - vestitul Saraneth, Temnicerul. Cu 


ajutorul lui îl va supune pe Sam voinţei sale, deşi porunca 

pe care i-o dăduse era destul de ciudată. De ce îl trimisese 
oare înapoi în Viaţă, când se ştia prea bine că necromanţii 
nu-şi iau aproape niciodată supuşi din Lumea Viilor? 

Nu îşi slăbea nicicum strânsoarea şi durerea devenise atât 
de intensă încât Sam hotărâse să o alunge cu puterea 
minţii. De nu şi-ar fi văzut degetele întregi ar fi putut să 
jure că mâna i-a ars cu totul de la încheietură. 

Necromantul deschise cu atenţie săculeţul lui Saraneth, 
dar înainte să-l apuce de mâner şi să-l tragă afară, Sam se 
aruncă pe spate şi cu o mişcare sprintenă îşi încolăci 
picioarele de mijlocul lui. 

Plonjară împreună în apa îngheţată şi trupul 
necromantului sfârâi când lovi suprafaţa lucie, trimițând o 
dâră de abur în aerul cenuşiu. Sam era sub el şi apa îi 
inundă cât ai clipi plămânii, înecându-l. Simţea că-şi pierde 
răsuflarea şi, deşi coapsele îl ardeau rău chiar şi sub apa 
rece, nu-şi descleştă picioarele. Necromantul se zbătea să 
scape şi, când Sam deschise ochii, văzu că în adâncuri 
trupul acestuia se transformase în foc şi negură, o formă 
mai înfricoşătoare şi mult mai puţin umană decât înainte. 

Se agăţă cu mâna liberă de bandulieră, încercând să tragă 
la întâmplare de un clopoțel. Aceştia însă se 
preschimbaseră la rându-le, muşcându-l parcă în loc să-l 
mângâie cu mânerele lor fine de mahon, aşa cum îi ştia pe 
cei ai mamei sale, atinşi de însufleţirea Legământului. Nu îi 
putea atinge cu nici un chip şi simţea că se sufocă, iar 
necromantul aproape că izbutise să-i descleşteze picioarele 
fără să-i dea drumul mâinii, ajutat de puteri necurate. 

În acel moment curenţii se înteţiră brusc, ridicându-i la 
suprafaţă şi învârtindu-i ameţitor până când Sam nu mai 
ştiu de el. Se trezi apoi alunecând în gol printr-o perdea 
albă de spumă - cascada de după Prima Poartă. 

Se răsuciră şi se învârtiră într-un ritm ameţitor până când 
trecură în cel de-al Doilea Hotar şi Sam nu mai putu să-l 
ţină. Văzându-se eliberat, vrăjitorul îl lovi sălbatic în stomac 


şi puţinul aer ce-i rămăsese în plămâni se risipi cât ai clipi 
într-o explozie de bule. 

Sam încercă să riposteze în zadar, căci apucase să tragă 
apă în piept, dar nu mai avea pic de forţă. Necromantul 
slăbi strânsoarea şi Prinţul îl simţi depărtându-se pe 
nesimţite, unduindu-se prin apă ca un şarpe. Îl lăsă să se 
ducă, singura lui preocupare fiind acum să scape cât mai 
iute. 

În secunda următoare ieşi la suprafaţă şi începu să 
tuşească spasmodic, trăgând lacom aer în piept şi înghițind 
apă cât cuprinde, străduindu-se totodată să nu se lase dus 
de curenţi în timp ce îşi localiza duşmanul. Nici urmă însă 
de acesta, ceea ce nu putea decât să-l bucure, mai cu 
seamă că părea să fie aproape de Prima Poartă. Nu putea fi 
totuşi foarte sigur, căci lumina lăptoasă din cel de-al Doilea 
Hotar nu-i permitea să vadă mai departe de lungimea unui 
braţ. 

Putea distinge însă perdeaua spumoasă a cascadei şi, când 
înaintă încet, atinse apele repezi ale Primei Porţi. 'Tot ce 
avea de făcut acum era să-şi amintească vraja care-i va 
arăta calea înapoi, descântecul din Cartea Morților, pe care 
începuse să o studieze în urmă cu un an. Se concentră şi 
paginile îi apărură clar în minte, iluminate de cuvintele 
Magiei Libere ce aşteptau nerăbdătoare ca el să le 
rostească. 

Nici nu deschise gura bine când două mâini fierbinţi îl 
apucară brusc de umeri, împingându-l în râu cu faţa 
înainte. De data asta nu izbuti să-şi ţină respiraţia la timp şi 
strigătul pe care-l scoase când lovi apa se pierdu într-un 
noian de bule şi spumă ce tulburară doar pentru moment 
oglinda netedă a râului. 

Durerea de la glezne îl aduse în simţiri, lăsându-l cu o 
senzaţie ciudată de ameţeală. Nu-i luă mult să-şi dea seama 
că e încă în Moarte, aproape de pragul cu Viaţa, şi că 
necromantul îl ţinea cu capul în jos deasupra apei ce i se 


scurgea încă din nas şi din urechi. Aşa se explica senzaţia 
de arsură de la glezne. 

Îl auzi vorbind din nou, rostind cuvinte încărcate de 
înţelesuri ascunse ce începură să se încolăcească în jurul lui 
Sam ca nişte panglici de oţel. Le simţea strângându-l din ce 
în ce mai tare, prinzându-l ca pe-un prizonier în mrejele lor 
irezistibile. Ştia că nu trebuie să cedeze, dar îi era peste 
putinţă. Abia mai putea să-şi ţină ochii deschişi, iar efortul îi 
răpea şi ultima fărâmă de energie. 

Vrăjitorul îi dădea înainte netulburat, vorbele sale 
învârtindu-se ameţitor în jurul bietului captiv care înţelese 
în sfârşit ce i se întâmplă: vraja era menită să îl trimită 
înapoi în Viaţă, supunându-l voinţei celui ce îi poruncea şi 
asigurându-se că n-are să dea ascultare altcuiva. 

Lui Sameth însă puţin îi păsa de vrajă atâta timp cât îl lăsa 
să se întoarcă printre Vii. Nu mai conta nici faptul că odată 
trimis înapoi avea să fie la cheremul necromantului. Nu 
exista nimic în afară de gândul întoarcerii la Viaţă. 

Deodată vrăjitorul îi dădu drumul unei glezne şi Sam 
începu să se legene ca un pendul, măturând apa cu 
creştetul. Acum îi părea şi mai înalt, pentru că nici nu îşi 
ţinea braţul foarte sus ori poate se făcuse el mai mic. Era 
ameţit de durere şi încă în stare de şoc. 

— Îndată de te întorci în Viaţă să vii să mă cauţi acolo unde 
drumul se înfundă şi mormintele aşteaptă deschise, îi 
porunci el când vraja îşi cuprinse victima în întregime. 

Sam o simţea strângându-l ca în chingi, de parcă era o 
muscă învălmăşită în plasa de păianjen. Cu toate astea, nu 
putea fi desăvârşită fără Saraneth. 

Se zbătu să scape din strânsoare când necromantul scoase 
clopoţelul, dar trupul nu-l mai asculta. Făcu un efort să 
pătrundă în Legământ, dar în loc de alunecarea răcoroasă 
se trezi prins într-un vârtej dogoritor a cărui răsucire 
nebunească risca să-i pârjolească minţile de tot. 

Scoase un țipăt ascuţit când Saraneth îşi glăsui cântul 
domol şi plat. O forţă neştiută îl ajutase să producă acel 


sunet menit să bruieze melodia fermecată şi clopoţelul se 
smuci în palma necromantului, schimbându-și trilul într-un 
hârşâit strident. Acesta îi dădu atunci drumul lui Sam, 
încercând să prindă limba buclucaşă, căci grave erau 
consecinţele pentru oricine ar fi lăsat în voia lor astfel de 
note nearmonioase. 

Când se aşternu în sfârşit liniştea, necromantul se întoarse 
iarăşi câtre Sameth, dar ia-l de unde nu-i. Unde putuse oare 
să dispară, de vreme ce curenţii n-aveau cum să îl poarte 
atât de iute în adâncuri? 

CAPITOLUL ŞAPTIESPREZECE. 

Nicholas şi necromantul. 

Păşi spre Viaţă în răpăit de mitraliere, orbit de strălucirea 
rachetelor luminoase ce coborau încet odată cu picurii de 
ploaie, îmbrăcând peisajul în nuanţe de alb şi negru. 

Pojghiţa de gheaţă se crăpă la prima mişcare, la fel ca 
promoroaca de pe haine, care începu să se destrame în 
bucăţi de diferite forme şi mărimi. Făcu jumătate de pas 
înainte şi căzu în genunchi, oftând uşor de durere în timp 
ce scormonea ţărâna cu degetele, căutând alinare în 
zvâcnetul viu al pământului. 

Încetul cu încetul deveni conştient de braţele care-l 
înconjurau, alături de mai multe glasuri laolaltă. Nu auzea 
însă ce-i spun pentru că descântecul necromantului îi 
răsuna într-una în urechi, călăuzindu-i gândurile şi 
repetându-i ce are de făcut. Încercă să vorbească, dar nu 
izbuti decât să clănţăne din dinţi, ţinând parcă isonul 
mitralierei. 

— Un necroman!. La drumul înfundat. Aproape de 
morminte, zise el sacadat, fără să ştie exact ce sau cui îi 
spune. 

Scoase un urlet sfâşietor când cineva îi atinse încheietura, 
orbit de durere mai ceva decât de luminescenţa rachetelor 
ce tot învăpăiau văzduhul. Se scufundă apoi într-un ocean 
de întuneric, pierzându-şi cunoştinţa. 


— E rănit, observă Nick, cercetând urmele de degete de 
pe încheietura camaradului său. Arată ca nişte arsuri. 

— Poftim? Îl întrebă sergentul cu ochii aţintiţi spre coastă, 
urmărind dârele roşietice ale trasoarelor arcuindu-se în aer 
de pe creasta colinei învecinate până în mijlocul drumului. 

Din când în când, zborul lor se termina cu un bubuit 
neaşteptat urmat de şuieratul scurt şi explozia albă a 
fosforului, semn că trupele din Perimetru îşi croiau drum 
către ei. Ce îl îngrijora însă pe el era felul cum soldaţii de la 
mitraliere traversau perdeaua lor de foc de o parte şi de 
cealaltă a drumului. 

— Sam. A fost ars, se pare, îi repetă Nick, fără să-şi poată 
dezlipi ochii de la semnele de pe încheietură. Trebuie să 
facem ceva. 

— Cu siguranţă, aprobă sergentul cu faţa ascunsă din nou 
în întuneric când ultima rachetă se stinse în sfârşit. Văd că 
băieţii ăştia îi mână pe necuraţi încoace, şi pare-mi-se că au 
impresia că ne-au şi venit de hac, că nu-s deloc atenţi. Dacă 
nu ne retragem repejor, următoarea o să ne lovească în 
plin. 

Ca un făcut, exact în acel moment o altă rachetă se 
aprinse pe cer, arcuindu-şi coada roşiatică deasupra lor şi 
pârâind năprasnic ca un bici învârtit în aer. Se traseră cu 
toţii la o parte, iar sergentul le strigă: 

— La pământ! Cu toţii la pământ! 

În lumina orbitoare Nick zări nişte siluete întunecate 
ivindu-se de după copaci şi urcând povârnişul cu mişcări 
stângace, dându-se astfel de gol. În clipa următoare unul 
din băieţii care stăteau la pândă după deal îi avertiză: 

— Atenţie, vin din spate! Mulţi. 

Glasul îi fu acoperit de răpăitul mitralierelor şi-o nouă 
serie de bubuituri de la trasoarele ce desenară mai multe 
linii sângerii exact în mijlocul intruşilor, loviți la intervale 
scurte. Se zvârcoliră şi se împleticiră pe picioare, văzându- 
şi mai departe de drum în ciuda atacurilor repetate. 


— I-au alungat cu focuri de anfiladă de pe dealul de lângă, 
zise sergentul, dar tare mi-e că urâţii ăştia ajung aici până 
să le vină de hac cu armele lor. Am mai văzut eu mişcări 
dintr-astea. Problema e că o să ne spulbere şi pe noi. 

Vorbise încet şi detaşat, iar Nick îşi dădu seama că omul 
nu mai gândea limpede. Pesemne că era atât de 
înspăimântat încât aproape se smintise, neputând face faţă 
altfel situaţiei. 

— Dar nu-i putem avertiza cumva? Strigă el peste un nou 
ropot de gloanţe. Siluetele negre ale Morților înaintau 
nepăsătoare, în tandem cu liniile trasoarelor ce păreau să îi 
ţintească dinadins înainte să se stingă în noapte, ca nişte 
semne iminente ale sorții, hipnotice şi de nezdruncinat. 

Un nou cartuş trasor zbârnâi deodată către coastă, nu 
departe de ei, şi o ploaie de gloanţe ricoşară din pietriş pe 
la urechile lui Nick. Îşi lipi faţa de pământul mâlos şi-l trase 
şi pe Sam mai aproape, acoperindu-l cu propriul trup. 

— Nu le putem face un semn soldaţilor? Repetă el 
exasperat, cu vocea înfundată de gustul reavăn al ţărânii. 

Sergentul amuţise. Când se uită la el, Nick văzu că era 
întins pe jos şi nu mişca. Chipiul cu dungă roşie îi alunecase 
de pe cap, aflat acum într-o baltă de sânge care în lumina 
trecătoare părea închis la culoare. Nu-şi putea da seama 
dacă e viu sau mort. 

Întinse şovăielnic mâna către el fără să-şi ridice braţul din 
noroi, de teamă să nu îl nimerească vreun glonţ rătăcit. 
Dădu cu degetele de ceva metalic, probabil teaca săbiei. Şi- 
ar fi tras îndată mâna înapoi dacă n-ar fi auzit chiar atunci 
un strigăt în spatele lui, atât de înfricoşat şi deznădăjduit 
încât îşi încleştă automat degetele pe apărătoarea de metal. 

Când se întoarse îl zări pe unul din băieţi luptându-se cu o 
siluetă masivă care îl apucase de ceafă şi îl scutura ca pe o 
cârpă. 

Fără să stea pe gânduri Nick sări să îl ajute şi imediat îl 
urmară şi alţii, năpustindu-se asupra creaturii cu bâte, 
pietre, ţepuşe ori ce mai aveau la îndemână. 


În câteva clipe o ţintuiseră deja la pământ, dar nu 
îndeajuns de repede ca să-l scape pe Harry Benlet, care 
zăcea cu gâtul frânt ceva mai încolo. Bietul de el, nu va mai 
înscrie de-acum de trei ori într-o singură după-amiază, aşa 
cum îi era obiceiul, şi nici nu va mai răsturna băncile din 
sala de examen de la Somersby, distrându-se pe cinste de 
isprava lui. 

Încăierarea îi purtase tocmai în vârful dealului, de unde 
Nick putu vedea mai mulţi Morți laolaltă suind povârnişul 
pe ambele laturi. Cei care îi atacau din faţă erau în bătaia 
gloanţelor patrulei din Perimetru, iar asta îi încetinea 
pentru moment. Îi zări pe soldaţii de la mitraliere, cel puţin 
o sută la număr, împărţiţi în grupuri compacte ce îşi croiau 
drum prin desiş de-o parte şi de cealaltă a drumului. 

Văzu deodată dâra luminoasă a unui cartuş trasor ţâşnind 
spre ei. Se opri însă brusc la treizeci de metri şi, chiar dacă 
nu prea vedea bine prin ploaie, Nick îşi dădu seama că 
soldaţii ori reîncărcau, ori mutau tripodul mişcându-se 
sprinteni în jurul lui. Zăriseră pesemne o ţintă demnă de 
luat în seamă: figurile ce mişunau pe creasta din faţa lor. 

— Mişcaţi-vă! Strigă el, luând-o la fugă pe povârniş în jos 
pe jumătate ghemuit. 

Ceilalţi se înşirară grăbiţi în urma lui, alunecând în şir 
până când mai mulţi băieţi se buşiră unul într-altul şi căzură 
care încotro. 

O clipă mai târziu trasorul le vâjâi deasupra capului şi 
creasta explodă ca un vulcan, împroşcând cu apă, nămol şi 
gloanţe care ricoşau de pretutindeni. 

Nick se feri instinctiv, deşi era de-acum aproape de poale 
şi mai la adăpost. Abia atunci îşi dădu seama că îl lăsase pe 
Sam în urmă, undeva la jumătatea pantei. Mai ştia că 
trebuie neapărat să îi avertizeze pe soldaţi să nu mai tragă 
şi că oricât ar încerca să fugă, Morţii aveau să-i prindă 
înainte ca trupele să ajungă la ei. 

În loc să îl deprime, astfel de gânduri îi dădură o energie 
nesperată şi Nick se simţi mai hotărât ca niciodată. Nu-şi 


aducea aminte să fi avut vreodată mintea atât de limpede. 

— Ted, scoate chibriturile, porunci el ştiind cât de mult îi 
place lui led să se prostească cu pipa, deşi habar n-avea 
cum să o folosească. Voi restul, căutaţi-vă prin buzunare de 
hârtii sau orice altceva care să fie uscat şi-i putem da foc! 

Se adunară toţi în jurul lui, privindu-l cu feţe pe care 
dincolo de frică li se citea şi nerăbdarea de-a face în sfârşit 
ceva folositor. Aprinseră întâi câteva scrisori, apoi nişte 
cărţi vechi de joc cu colţurile îndoite, rupând în ultimă 
instanţă cu ceva strângere de inimă mai multe foi dintr-un 
caiet de notițe, pagini de proză aleasă - după cum îi plăcea 
autorului să creadă. Urmă apoi surpriza, un flaconaş de 
coniac oferit de nimeni altul decât Cooke Minor, cel mai 
cuminte băiat din echipă. 

Primele trei chibrituri fâsâiră scurt în ploaie, ţinându-i cu 
sufletul la gură. Pe al patrulea Ted îl apără cu şapca, aşa că 
se aprinse binişor, la fel ca hârtiile îmbibate în coniac. 
Curând focul prinse avânt, cu flăcări portocalii în mijloc şi 
albăstrui pe margine, o pată de culoare bine-venită în 
peisajul întunecat, iluminat când şi când de strălucirea 
trasoarelor. 

— Bun, zise Nick. Ted, te duci tu cu Mike să-l aduceţi pe 
Sam? Nu-l ridicaţi de jos şi aveţi grijă cum îl apucaţi, e ars 
la încheieturi. Şi vedeţi să nu mergeţi pe coastă. 

— Şi tu ce-o să faci? Îl întrebă Ted, ferindu-şi capul când 
mai multe trasoare zburară deasupra dealului şi grenadele 
cu fosfor bubuiră într-o explozie albă în depărtare. 

Îi era teamă să se ducă, dar nu voia să recunoască. 

— Eu o să încerc să îl găsesc pe necromant, cel care 
controlează lucrurile pe aici, îi zise Nick, stropind sabia cu 
coniac. Cât despre restul, poate ar fi o idee bună să vă 
puneţi pe cântat, ca soldaţii să ştie că sunt de-ai lor pe 
lângă foc. Va trebui să ţineţi şi creaturile departe, deşi sper 
ca cei de pe aproape să vină după mine. 

— Să cântăm?! Se miră Cooke Minor. Părea destul de 
calm, probabil pentru că apucase să bea jumătate din 


flaconul cu coniac înainte să i-l dea lui Nick. Ce naiba să 
cântăm? 

— Nu ştiu. Imnul şcolii, îi sugeră Nick peste umăr, 
pornind-o la vale. Cred că e singurul pe care-l ştie toată 
lumea. 

Ca să nu fie în vizorul mitralierelor, Nick dădu ocol colinei 
înainte să coboare către Morţii care erau acum în spatele 
poziţiei lor iniţiale. Alerga fluturând sabia deasupra capului 
şi strigând cuvinte fără sens ce se pierdeau în ropotul 
constant al gloanţelor. 

Era aproape de unul din urmăritori când auzi cântecul, 
suficient de tare cât să acopere huruitul infernal. Cântau 
cu-atâta însufleţire încât chiar şi dirijorul şcolii s-ar fi 
minunat de i-ar fi auzit. 

Încerca să prindă frânturile de melodie când se trezi 
deodată faţă în faţă cu o creatură hidoasă şi făcu iute o 
fentă, prefăcându-se că o ia în stânga, dar zbughind-o în 
direcţia opusă, către copacii ce dădeau în drum. 

Alege drumul de onoare presărat. 

Era cât pe ce să se lovească de un copac şi încetini pasul, 
căci nu vedea mai nimic din cauza desişului, nici măcar în 
lumina trecătoare a exploziilor de pe deal. Îşi aruncă ochii 
peste umăr şi constată cu groază şi oarecare satisfacţie că 
cel puţin câţiva dintre Morți se luaseră după el. Cuprins de 
frică, o rupse iar la fugă printre copaci fără să se gândească 
la nimic altceva. 

Şi joacă jocul cum îţi este dat. 

Cântecul se curmă subit când Nick ieşi din pădurice şi se 
izbi de bordura de piatră, prăvălindu-se în drumul înfundat 
de la mai bine de doi metri. Sabia îi zbură din mână şi îşi juli 
palmele de asfalt, alegându-se cu nişte zgârieturi de toată 
frumuseţea. 

Rămase întins pe jos câteva clipe, după care dădu să se 
ridice. Era deja în patru labe când băgă de seamă că e 
cineva în faţa lui, cineva care purta cizme de piele şi 
genunchere de metal ce zornăiră când făcu un pas spre el. 


— M-ai găsit aşadar, după cum ţi-am poruncit, chiar dacă 
n-am pecetluit descântecul cu Saraneth, zise bărbatul cu o 
voce atât de pătrunzătoare încât estompă orice alt sunet 
dimprejur, mitraliere, grenade, explozii, cântec, tot. Băiatul 
nu mai auzea decât glasul teribil care-l umplea de-o spaimă 
de nedescris. 

Îşi ridică uşor capul, însă îi fu teamă să-l privească. Ceva îi 
spunea că îl găsise în sfârşit pe necromantul în căutarea 
căruia plecase. Doar cozorocul şepcii îl mai putea apăra 
acum de priveliştea înfricoşătoare. 

— Ridică mâna, îi ordonă necunoscutul cu o voce ce îi 
străpunse mintea ca nişte sârme încălzite. 

Băiatul îngenunche ca de rugăciune, cu capul plecat, şi îi 
întinse mâna dreaptă, julită de la căzătură. 

Necromantul îşi apropie mâna de a lui cu palma în sus şi 
pentru o clipă Nick avu impresia că vrea să dea mâna cu el. 
Îşi aduse aminte de arsurile de pe încheietura lui Sam şi de 
modelul lor ciudat, care - abia acum îşi dădea seama - 
semănau cu nişte urme de degete! Dar nu se putea mişca, 
țintuit locului de puterea din graiul vrăjitorului. 

Mâna acestuia se opri la câţiva centimetri de braţul lui 
ridicat şi ceva începu să i se mişte în podul palmei, ca un 
vierme. leşi în cele din urmă la iveală, un firicel de metal 
argintiu care se undui încetişor spre mâna deschisă a 
băiatului. Rămase suspendat o clipă, apoi se desprinse 
sprinten şi pică în gol. 

Nick îl simţi înţepându-i palma şi pătrunzând prin piele 
până-n sânge. 'Ţipă ascuţit şi se prăvăli pe spate tremurând 
convulsiv, iar în acel moment necromantul îi zări chipul şi 
sări ca ars: 

— Tu nu eşti Prinţul! Strigă el fioros, azvârlindu-şi sabia 
către încheietura lui Nick. 

Aceasta se opri la mai puţin de-un centimetru, căci băiatul 
nu mai tremura şi îl privea acum calm cu braţul odihnindu-i- 
se pe piept. 


La adăpostul cărnii, firul tainic îşi căuta drumul către 
vene. Nu era la fel de puternic de partea asta a Zidului, însă 
mai devreme sau mai târziu tot avea să ajungă la destinaţie. 

Un minut mai târziu străpunse inima lui Nicholas Sayre şi 
se cuibări acolo tăcut, iar din gura lui începură să iasă 
rotocoale groase de fum albicios. 

Hedge aşteptă în tăcere cu ochii la dâra lăptoasă, care 
dispăru pe neaşteptate tocmai când vântul îşi schimba 
direcţia spre soare-răsare. Simţi cum puterile îl părăsesc şi 
auzi zornăit de cizme în sus pe drum şi şuieratul unui trasor 
direct deasupra capului. 

Şovăi o secundă, după care cu o dexteritate aproape 
inumană sări de pe ridicătura de piatră direct în copaci. De 
acolo îi pândi pe soldaţii care se apropiau de băiatul ce 
zăcea în drum. Câţiva aveau puşti cu baionetă, iar doi 
dintre ei cărau mitraliere Lewin. Nu prezentau vreo 
ameninţare pentru Hedge, dar după ei mai veneau alţii, 
care mânuiau săbii scăldate în însemne magice şi scuturi ce 
purtau emblema Cercetaşilor din Perimetru. Aveau înscrise 
pe frunte însemnele fermecate şi toată lumea ştia că erau 
Magi ai Legământului, deşi Armata nu recunoştea astfel de 
ranguri. 

Erau destui ca să îl prindă şi Hedge ştia asta. Slujitorii săi 
de Dincolo nu-i mai puteau fi de nici un folos acum, fiind ori 
imobilizaţi inexplicabil, ori trimişi înapoi în Moarte atunci 
când trupurile primite nu-i mai putură sluji cum se cuvine. 

Hedge clipi şi-şi ţinu ochii închişi câteva secunde - căindu- 
se probabil că dăduse greş. Era totuşi în Ancelstierre de 
patru ani de zile şi mai avea şi alte planuri în desfăşurare, 
aşa că hotări să se întoarcă mai târziu după băiat. 

Dispăru în întuneric exact când brancardierii îl ridicau pe 
Nick de jos. Un ofiţer mai tinerel reuşi să îi convingă pe 
băieţii de pe deal să nu mai lălăie, iar Ted şi Mike încercau 
să îi povestească lui Sam, care abia îşi venise în simţiri, ce 
se întâmplase, în vreme ce un medic îi studia arsurile de pe 
picioare şi încheieturi, pregătindu-i apoi o doză de morfină. 


CAPITOLUL OPISPREZECE. 

Mâna tămăduitoare a tatălui. 

Spitalul din Bain era relativ nou, construit în urmă cu şase 
ani cu ocazia unor reforme impuse de autorităţile din sud şi 
care cuprinseseră mai multe instituţii din zonă. În scurta sa 
existenţă, Sam văzuse destule vieţi pierind şi spitalul era 
îndeajuns de aproape de Zid ca să nu poată scăpa de 
premoniţii şi legătura cu lumea de Dincolo. Aceasta îl 
pândea din fiece ungher, înfrigurându-i oasele şi făcându-l 
să tremure, astfel că doctorii se văzură nevoiţi să îi 
mărească dozele. 

Visa mereu tot soiul de creaturi cu trupuri invizibile care 
veneau din Moarte să termine ce începuse necromantul şi 
căzuse într-o stare de somnolenţă din care nu se mai 
trezea. Când o făcea totuşi - destul de rar - îl zărea pe 
vrăjitorul cel întunecat păşind spre el şi-atunci începea să 
ţipe ca din gură de şarpe până ce sora pe care o luase drept 
duşmanul său de moarte îi mai administra o injecție, 
lăsându-l să alunece iar în lumea zbuciumată a 
coşmarurilor. 

Se chinui aşa timp de patru zile, mai mult inconştient sau 
adormit şi bântuit mereu de apropierea Morţii şi 
sentimentul de frică ce o însoțea pretutindeni. Uneori părea 
că îl recunoaşte pe Nick, care se odihnea cu mâinile 
bandajate în patul vecin. Ba chiar mai discutau din când în 
când, dar scurt şi deseori lipsit de sens, căci Sam nu putea 
să vorbească coerent sau să-i răspundă la întrebări. 

În ziua a cincea lucrurile luară o nouă întorsătură. Sam 
avea din nou un coşmar răscolitor, crezându-se în Moarte 
faţă în faţă cu un necromant care era simultan în, sub şi 
deasupra apei. Aşa cum se întâmplase şi aievea, dădea să 
alerge, se împiedica şi cădea în râu simțind că se îneacă; 
urma apoi strânsoarea, de data asta însă nu de încheietură, 
ci de umeri şi deloc fierbinte, ci dulce şi răcoritoare. O 
mână hotărâtă care părea că-l trage din coşmar şi îl ridică 
spre bolta însorită şi plină de însemne magice. 


Când îşi deschise ochii totul îi apăru clar pentru prima 
dată după multe zile şi nu se mai simţea confuz şi ameţit de 
la medicamente. Simţi mângâierea unor degete pe gât, în 
apropierea pulsului şi recunoscu imediat mâna tatălui său 
chiar înainte să-şi ridice privirea. Touchstone stătea lângă el 
cu ochii închişi, trimițând o vrajă de tămăduire către fiul 
său cu ajutorul unor însemne ce prinseră a străluci sub 
degetele sale înainte să se desprindă şi să dispară în trupul 
obosit al tânărului. 

Sam se uită la el, uşurat că are încă ochii închişi şi nu-i 
poate vedea expresia prostească de bucurie ori lacrimile pe 
care încerca să le ascundă. Magia Legământului îl învăluia 
ca într-o pătură pufoasă după zile întregi de frig şi tremur. 
Simţi însemnele sorbindu-i medicamentele din vene încetul 
cu încetul şi oblojindu-i rănile. Nu ele alungaseră prezenţa 
Morţii totuşi, ci apariţia tatălui său. Deşi nu dispăruse chiar 
cu totul, era ca o amintire ştearsă şi îndepărtată ce nu-l mai 
speria. 

Regele Touchstone I termină vraja şi-şi deschise ochii gri- 
albaştri, la fel ca ai fiului său. Erau o idee mai tulburaţi 
acum că făcuse acest efort şi în curând el îşi desprinse 
mâna uşurel de pe umărul lui Sameth. 

Dădură să se îmbrăţişeze când Sam băgă de seamă că pe 
lângă cei doi doctori mai erau în salon patru soldaţi din 
garda lui Touchstone şi doi ofiţeri din armata din 
Ancelstierre, plus că în hol se adunaseră câţiva poliţişti, 
soldaţi şi personalităţi locale ce priveau cu toţii înăuntru 
curioşi. Se mulţumiră aşadar să-şi strângă braţul şi Sam se 
ridică în capul oaselor tăcut, lăsând puterea strânsorii 
îndelungi să spună cât de dor ii-a fost de părintele său. 

Doctorii se minunară că pacientul şi-a recăpătat 
cunoştinţa şi unul din ei verifică tabelul de la piciorul 
patului, să se convingă într-adevăr că a primit morfină 
intravenos timp de mai multe zile. 

— Dar este imposibil! Începu el contrariat, amuţind pe 
dată când unul din soldaţii lui Touchstone îi aruncă o privire 


tăioasă, urmată de un gest care îi sugeră că nici prezenţa 
lui nu este de dorit, aşa că bărbatul se îndreptă tăcut spre 
uşă. 

Asemenea Regelui, paznicii purtau costume din trei piese 
de culoare gri-petrol, ca să nu supere pe nimeni sau să nu 
trezească suspiciuni aici în Ancelstierre. Imaginea lor 
elegantă avea totuşi un mic cusur, şi anume săbiile pe care 
încercaseră fără prea mult succes să le ascundă sub 
pardesiile de pe braţ. 

— Mă însoțesc pe mine, îi explică Touchstone lui Sam când 
îl văzu privind confuz spre cei adunaţi pe coridor. Le-am 
spus că vreau să vin fără tam-tam, ca un simplu tată care îşi 
vizitează fiul, dar se pare că şi pentru atâta lucru se cere 
escortă oficială. Sper că eşti îndeajuns de zdravăn ca să 
călăreşti. Dacă mai stăm mult pe aici, sigur o să mă 
încolţească te miri ce comitete ori politicieni. 

— Să călăresc? Se miră Sam. Repetă apoi întrebarea, căci 
prima dată abia i se auzise vocea. Păi şi plec de la şcoală 
înainte să se termine semestrul? 

— Da, zise Touchstone şoptit. Vreau să vii acasă. 
Ancelstierre nu mai e un loc sigur. Poliţia l-a arestat în 
sfârşit pe şoferul vostru. Se pare că a fost mituit cu dinari 
de argint din Regat, ceea ce nu poate însemna decât că 
unul din duşmanii noştri lucrează pe două fronturi ori a 
găsit calea cea mai potrivită să-şi cheltuiască banii în 
Ancelstierre. 

— Da, cred că am să pot să călăresc, zise Sam, 
încruntându-se. De fapt nici nu ştiu dacă sunt chiar aşa 
slăbit. Adică mă dor mâinile, dar. 

Făcu o pauză şi se uită la bandajele de la încheieturi, pe 
marginea cărora încă mai mişunau însemne luminoase, 
ţâşnindu-i din fiecare por ca nişte broboane de sudoare 
aurite. Îl ajutau sârguincioase să se vindece, căci durerea 
era acum mult mai suportabilă decât la început, iar rănile 
de pe glezne şi coapse îi dispăruseră ca prin minune. 


— Cred că ai putea să-ţi scoţi deja bandajul, îi zise 
Touchstone, începând să i-l desfacă. Tot luptându-se cu 
nodurile îşi apropie încet capul de Sam şi îi şopti: Răul ce ţi 
s-a făcut n-a fost numai trupesc, Sam. Mă tem că ţi-a afectat 
spiritul. Ai nevoie de un răgaz să te refaci, căci nu-mi stă în 
putere să te vindec. 

— Ce vrei să spui mai exact? Îl întrebă Sam nedumerit. Se 
simţea dintr-odată ca un copil neştiutor, nicidecum un tânăr 
în floarea vârstei, şi Prinţ pe deasupra. Nici Mama nu mă 
poate ajuta? 

— Nu, cred că nici ea, răspunse Touchstone, aşezându-şi 
mâna pe umărul băiatului, şi toate cicatricile şi semnele 
incrustate în piele după atâţia ani de confruntări şi bătălii îi 
străluciră în lumina plată a neonului. De altfel nici nu-mi pot 
da seama în ce măsură te-a atins, ci doar că ceva s-a 
petrecut cu tine. Bag seamă că ai păşit în Moarte 
nepregătit şi fără apărare, astfel încât o parte foarte mică a 
spiritului tău a fost sorbită şi secată. Stricăciunea nu e 
mare, însă îndeajuns cât să te facă neputincios şi-ncet, 
adică ceea ce nu eşti. Dar ai să te înzdrăveneşti cu timpul, 
ai să vezi. 

— N-ar fi trebuit să fac ce am făcut, nu-i aşa? Bâigui el, 
privind în ochii tatălui şi aşteptându-se măcar la o umbră de 
severitate ori mustrare. Mama e furioasă râu pe mine? 

— Deloc, zise Touchstone surprins. Ai făcut ce ai crezut de 
cuviinţă ca să-i salvezi pe ceilalţi, un gest de mare curaj şi 
mai cu seamă în tradiţia ambelor familii din care te tragi. 
Maică-ta vrea întâi de toate să te ştie în siguranţă şi e foarte 
îngrijorată. 

— Şi-atunci de ce nu e aici? Îl luă gura pe dinainte. 

Ştia că întrebarea e cam impertinentă, dar era prea 
târziu. 

— Se pare că un Mordaut a pus stăpânire pe căpitanul 
ferryboatului ce se îndreaptă către Oldmond, începu 
Touchstone să îi explice calm, aşa cum o făcea de 
nenumărate ori când Sabriel era plecată şi nu putea fi 


lângă fiul ei. Am primit de veste tocmai când eram la Zid, 
aşa că a luat Planorul şi s-a dus să vadă. Ne întâlnim cu ea 
la Belisaere, aşa am convenit. 

— Asta dacă nu se iveşte altceva între timp, mormăi Sam, 
ştiind că e mai rău ca un copil răsfăţat. 

Putea totuşi să fi murit! Măcar pentru asta să fi venit să-l 
vadă la spital. 

— Da, dacă nu cumva trebuie să plece, îl îngână 
Touchstone cu calmul său netulburat. 

Se străduia să nu se enerveze, Sam ştia bine, căci fusese 
iute din fire ca flăcău şi se aprindea repede. Nu îl văzuse 
furios decât o singură dată mai de mult, când un aşa-zis 
ambasador al unui clan din nord încercase să o înjunghie pe 
Sabriel cu o furculiţă în timpul unui dineu de la Palat. Cu un 
urlet de fiară sălbatică Touchstone se repezise la barbarul 
înalt şi solid şi-l luase pe sus, azvârlindu-l peste friptura de 
lebădă. Scena îi înspăimântase pe meseni mai ceva decât 
tentativa eşuată de omor, mai ales că 'louchstone încercase 
apoi să arunce şi tronul dublu după trădător. Nu izbutise, 
din fericire, şi Sabriel sărise atunci să-l potolească, 
mângâindu-i fruntea în timp ce el se opintea încă să ridice 
soclul greoi de marmură. 

Sam îşi aduse aminte de incident când îi văzu ochii pe 
jumătate închişi şi vena ce îi palpita pe tâmple. 

— Îmi pare rău, murmură el. Ştiu că e vorba de 
îndatoririle ei de Abhorsen. 

— Da, zise Touchstone şi Sam simţi în glasul lui 
amărăciunea de pe urma nenumăratelor plecări ale lui 
Sabriel, toate în numele luptei cu Moartea. 

— Atunci mai bine să mă-mbrac, zise Sam şi-şi dădu 
picioarele jos de pe saltea, observând mirat că patul de 
vizavi e gol. 

— Unde e Nick? Parcă era aici, nu? Sau am visat eu? 

— Nu ştiu, zise Touchstone, care îl întâlnise pe prietenul 
fiului său în timpul unei vizite anterioare în Ancelstierre. Nu 


era aici când am ajuns noi. Doctore! Nicholas Sayre nu 
stătea în patul ăsta? 

Doctorul veni în grabă. Habar n-avea cine e acest vizitator 
misterios şi evident important, darămite pacientul de lângă 
el, de vreme ce armata insistase ca totul să rămână 
confidenţial şi să se folosească numai numele de botez. Ar fi 
preferat aşadar să nu ştie cine e celălalt bolnav, al cărui 
nume nu îi era deloc străin. Sayre îl chema şi pe Prim- 
Ministru, dar nu ştia să aibă un fiu aşa de mare, deci băiatul 
era pesemne vreun văr sau altă rudă mai îndepărtată, ceea 
ce îl mai linişti. 

— Pacientul Nicholas X, zise el accentuând X-ul, a fost 
externat ieri şi dat în grija unui servitor al părinţilor săi, a 
cărui identitate nu v-o putem dezvălui. Avea doar câteva 
zgârieturi şi era mai mult speriat. 

— Nu mi-a lăsat nici un mesaj? Întrebă Sam surprins că a 
plecat fără să-şi ia rămas-bun sau să-i lase măcar o vorbă. 

— Nu cred că. Dădu doctorul să-i răspundă, întrerupt de o 
infirmieră care îşi croia drum printre uniformele albastre, 
gri şi kaki de pe coridor. 

Era tânără şi drăguță, cu bucle de un roşcat aprins ce îi 
ieşeau de sub boneta apretată. 

— Ba a lăsat o scrisoare, Măria Ia, zise ea cu accentul 
specific celor din nord. 

Sigur era din Bain şi părea să ştie cine sunt atât Sam, cât 
şi Touchstone, spre enervarea doctorului. Acesta îi smulse 
scrisoarea dintre degete pufnind nervos şi i-o dădu lui Sam, 
care rupse plicul într-o suflare. 

La început nu recunoscu scrisul, dar studiindu-l mai 
îndeaproape băgă de seamă că nu putea fi decât al lui Nick, 
doar că literele erau mult mai mari şi înfloriturile nu foarte 
uniforme, probabil pentru că scrisese cu mâinile bandajate. 

Dragă Sam, Sper că în curând vei fi destul de întremat să 
poţi citi scrisoarea mea. Eu m-am refăcut destul de repede, 
după cum vezi, deşi trebuie să mărturisesc că toate cele 
petrecute în ziua cu pricina îmi apar încă în ceaţă. Tu nu 


ştii, dar după ce ai dispărut pe nu-ştiu-ce tărâm să dai de 
urma necromantului mi-am pus şi eu în cap acelaşi lucru. 
Cu toate astea, din cauza întunericului şi a ploii, dar mai 
ales a nesăbuinţei mele n-am reuşit decât să zac inconştient 
în mijlocul drumului. Doctorii zic că-s norocos că nu mi-am 
rupt nimic, deşi am nişte arsuri foarte ciudate. Mă îndoiesc 
că începătorii ăia din Corvere o să se îngrijească de ele cu 
aceeaşi pricepere ca sora Moulin! 

Din câte am înţeles cei de la Armată l-au anunţat pe tatăl 
tău, care urmează să vină şi să te ia acasă, deci n-o să ne 
mai vedem la şcoală. Mai că-mi vine să nu mai termin nici 
eu semestrul la Somersby, de vreme ce am locul asigurat la 
Sunbere. N-o să fie la fel fără tine sau fără amărâtul de 
Harry Benlet. Chiar şi fără Cochrane. Cică l-au găsit la vreo 
trei kilometri a doua zi dimineaţă, delirând cu spume la 
gură. Probabil l-au internat deja la Smithwen, unde îi era şi 
locul, între noi fie vorba. 

Mă gândeam că aş putea să vin să te vizitez în Regatul tău 
misterios la primăvară, înainte să plec la colegiu. Recunosc 
că arătările alea umblătoare şi isprava ta cu faţa îngheţată 
mi-au trezit o curiozitate pur ştiinţifică. Ştiu că tu eşti 
convins că a fost magie la mijloc, dar eu sunt sigur că 
lucrurile pot fi explicate pe căi mult mai raţionale, pe care 
sper, desigur, să le descopăr înaintea tuturor. Teoria lui 
Sayre asupra lrealităţii. Sună bine, nu? Sau poate Legea 
Explicaţiei Magice după Sayre. Hmm, ce zici? 

Mor de plictiseală în spitalul ăsta, mai ales că am un coleg 
de salon care nu e vorbăreţ deloc, aşa că nu te supăra că-ţi 
scriu vrute şi nevrute. Unde rămăsesem? A, da. Vorbeam de 
experimentele pe care le voi face în Regatul Vechi. Nu 
înţeleg cum de nu s-a mai gândit nimeni la asta până acum, 
decât dacă Armata a interzis astfel de activităţi. N-o să-ţi 
vină să crezi, dar ieri m-au vizitat doi căpitani şi-un colonel 
şi m-au rugat să semnez Actul Oficial de Confidenţialitate, 
prin care mă legam să nu pomenesc nimănui niciodată - 
nici măcar în scris - de evenimentele petrecute acum 


câteva zile în apropierea Perimetrului. Oricum, de limbajul 
semnelor n-au zis nimic, aşa că presupun că aş putea să iau 
legătura cu un jurnalist surd când mă întorc. 

Hai că vorbesc prostii. Sigur că n-o s-o fac, cel puţin nu 
înainte de a avea ce spune lumii, nu înainte de a-i arăta 
marea mea descoperire. 

Ar fi vrut să semnezi şi tu, dar din moment ce nu puteai, 
au hotărât să mai aştepte până te trezeşti şi între timp s-au 
dondănit într-una. Le-am spus într-un târziu că nici măcar 
nu locuieşti în Ancelstierre, şi-atunci au căzut pe gânduri şi 
au stat mult la taclale pe coridor cu locotenentul de la pază. 
Ceva îmi spune că habar n-au unii de alţii, de vreme ce ăştia 
erau de la Departamentul Juridic din Corvere, iar ofiţerii 
din gardă sunt Cercetaşi din Perimetru. Am observat cu 
mare interes că băieţii ăştia sunt de-ai voştri, adică au 
semnul ăla de castă sau ce-o fi el pe frunte. Nu că m-ar fi 
apucat vreo pasiune subită pentru sociologie, dar 
constatam şi eu ca fapt divers. 

Trebuie să închei acum. Bătrânii au trimis după mine un 
individ misterios, un fel de subsecretar pe lângă secretarul 
personal al şambelanului sau aşa ceva. Vine să mă ia şi să 
mă ducă acasă la Amberne, pentru că Tata e mult prea 
ocupat cu problema refugiaților din sud şi alte chestiuni din 
Parlament, iar unchiul Edward are nevoie de ajutorul lui. 
Mereu aceleaşi scuze. Cât despre Mama, pesemne că a 
trebuit să meargă la vreun dineu de binefacere ori la vreo 
întrunire la fel de importantă. O să-ţi scriu cât de curând ca 
să ne punem de acord asupra vizitei promise. Sper să 
rezolv tot ce e de rezolvat în două luni, cel mult trei. 

Curaj şi sănătate! 

Nick, alias misteriosul pacient X. 

Sam împături scrisoarea zâmbind, fericit că prietenul său 
scăpase fără prea multă bătaie de cap şi mai ales că îşi 
păstrase simţul umorului. Curiozitate ştiinţifică, auzi la el! 
Cine altul decât Nick ar fi putut pretinde că Morţii l-au 
contrariat, în loc să-l bage-n sperieţi? 


— E totul în ordine? Întrebă Touchstone, care îl aşteptase 
tăcut să termine de citit. 

Mai bine de jumătate din cei adunaţi afară se plictisiseră 
să-l tot privească şi se retrăseseră în colţuri mai ferite, unde 
puteau sporovăi în voie. 

— Tată, zise Sam, nu mi-ai adus şi mie nişte haine de 
schimb? Nu cred că hainele de şcoală mai sunt bune de 
ceva. 

— Damed, dă-mi rogu-te plasa, zise Touchstone. Restul vă 
rog să aşteptaţi afară, dacă nu vă e cu supărare. 

La fel ca două turme care se-nghesuie pe drum una într- 
alta, lumea rămasă în salon dădu să iasă afară, iar cei de pe 
coridor se puseră şi ei în mişcare, vrând să ajute, dar 
făcând mai rău. Într-un sfârşit ieşiră toţi în afară de Damed, 
paznicul cel mai de încredere al Regelui, un bărbat subţirel 
şi mic de statură care se mişca ameţitor de repede. Înainte 
să plece, Damed îi înmână o valiză compactă şi trase uşa 
tăcut în urma lui. 

Înăuntru se aflau haine specifice ținutului Ancelstierre, pe 
care Touchstone le procurase de la consulatul Vechiului 
Regat la Bain. Tot de la ei făcuse rost şi de costumul lui şi 
cele ale paznicilor. 

— Pune-ţi-le pe astea deocamdată. O să ne schimbăm în 
haine mai normale când ajungem în Perimetru. 

— Adică armură şi coif, cizme de piele şi sabie la brâu, zise 
Sameth, trăgându-şi cămaşa de spital peste cap. 

— Întocmai, încuviinţă Touchstone. Şovăi o clipă, apoi 
adăugă: Te deranjează îmbrăcămintea asta? La o adică, te- 
ai putea duce şi în sud. Cred că ai fi la adăpost în Corvere. 
Eu unul trebuie să mă întorc în Regat, să. 

— Nu, răspunse Sam răspicat. 

Voia să stea cu tatăl său, să simtă greutatea zalelor pe trup 
şi mânerul săbiei în palmă, dar cel mai mult şi mai mult 
dorea să-şi vadă Mama la Belisaere. Ştia că doar atunci va fi 
cu adevărat în siguranţă, departe de ameninţarea Morţii şi- 


a necromantului care sigur îl aştepta în râul vijelios şi 
îngheţat. 

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE. 

Ideile lui Ellimere despre educaţia prinților. 

După două săptămâni de călărit, vreme rea, mâncare 
proastă şi durere musculară din pricină că nu mai călărise 
de mult, Sam ajunse în marele Belisaere ca să descopere că 
mama sa nu e acolo. Plecase nu de mult pe urmele unui 
vrăjitor de Magie Liberă care era şi şef de bandă pe 
deasupra, atacând drumeţii la marginea de nord a 
Drumului Cuielor. 

Touchstone plecă şi el a doua zi, tot călare, către 
Tribunalul din Estwael, unde o vrajbă mocnită de ani de zile 
între două familii nobiliare izbucnise pe neaşteptate, 
lăsându-se cu răpiri şi omoruri. 

În absenţa sa fusese numită co-regentă Ellimere, sora lui 
Sam, mai mare decât el cu un an şi două luni, alături de 
Cancelarul Jall Oren. Era o simplă formalitate, din moment 
ce 'Touchstone nu lipsea niciodată mai mult de câteva zile, 
rămânând mereu în legătură cu Regatul prin intermediul 
şoimilor-mesager. Pentru Sam era însă un chin, căci sora sa 
îşi lua rolul mult prea în serios, închipuindu-şi că e de 
datoria ei să-l bată la cap necontenit. 

Nu trecuse nici o oră de când plecase tatăl lor când 
Ellimere veni să-l caute. Abia se crăpase de ziuă şi Sam era 
încă adormit. Deşi rănile i se vindecaseră aproape complet, 
se resimțea încă după incidentul cu necromantul, obosind 
mult mai repede decât înainte şi căutând tot mai des 
singurătatea. Nici nu era de mirare, după ce paisprezece 
zile la rând se trezise înainte de răsăritul soarelui şi călărise 
fără oprire până târziu în amurg, alături de ofiţerii care se 
întreceau în glume deocheate. 

Aşa se face că fu cât se poate de nervos când Ellimere îl 
trezi încă din prima zi de odihnă în vechiul său pat, dând 
degrabă perdelele la o parte, deschizând larg ferestrele şi 
trăgându-i păturile de pe el. În Vechiul Regat iarna se 


instalase deja de câteva zile bune, astfel că afară era destul 
de rece. Briza mării ce pătrunse dintr-odată pe fereastră 
era proaspătă şi răcoroasă, iar razele palide îi glodiră ochii. 

— Trezeşte-te! Tre-zeş-te-te! Haide, scoală! Glăsui 
Ellimere, care avea o voce melodioasă, însă surprinzător de 
gravă pentru o fată. 

— Pleacă şi lasă-mă-n pace! Mormăi Sam, încercând să 
tragă păturile înapoi. 

Urmă o luptă pe aşternuturi, dar Sam se dădu bătut când 
una din pături se rupse în două. 

— Uite ce-ai făcut dacă nu te astâmperi! Zise Sam 
dojenitor. 

Ellimere ridică din umeri indiferentă. Lumea zicea că e 
drăguță - ba unii o considerau chiar frumoasă dar Sam nu o 
vedea aşa. Pentru el era o pacoste, o prezenţă periculoasă, 
iar acum că părinţii o numiseră co-regentă devenise un mic 
monstru. 

— Am venit să discutăm despre programul tău, zise 
Ellimere, aşezându-se pe marginea patului cu spatele drept 
şi mâinile împreunate în poală. 

Sam observă că peste rochia de în de toată ziua purta o 
manta fină de culoare roşie ţesută cu fir de aur, cu clopoței 
la mâneci, iar pe cap o diademă princiară îi ferea fruntea de 
părul lung şi pieptănat fără cusur. Era semn rău când se 
dichisea aşa, preferând de obicei haine de vânătoare din 
piele tocită şi ţinându-şi părul strâns la spate în coadă. 

— Despre ce?! Întrebă Sam intrigat. 

— Programul tău, continuă ea. Sunt absolut convinsă că ai 
de gând să-ţi petreci mai tot timpul în atelierul ăla 
nesuferit, meşterind mai ştiu eu ce. [in însă să te anunţ că 
îndatoririle faţă de Regat au întâietate. 

— Poftim? Se arătă el nedumerit. 

Era somnoros şi nu se simţea în stare să discute despre 
asta acum, mai ales că plănuia într-adevăr să stea mai mult 
în camera sa de lucru din turn. În ultimele câteva zile, pe 
măsură ce se apropiau de Belisaere, se gândise tot mai mult 


la liniştea şi izolarea camerei din turn, închipuindu-se 
trebăluind în tăcere la masa de lucru, cu toate uneltele 
aranjate frumos pe peretele de deasupra scrinului cu 
sertare minuscule, umplute fiecare cu felurite materiale 
precum sârmă de argint ori filinit. 

Supravieţuise ultimelor zile de drum visând la toate 
jucăriile şi accesoriile pe care avea să le făurească în micul 
său refugiu. 

— Regatul e pe primul loc, repetă Ellimere. Trebuie să ne 
îngrijim de moralul oamenilor şi fiecare membru al familiei 
are rolul lui în încercarea de a-l menţine cât mai ridicat. Dat 
fiind că eşti singurul Prinţ pe care îl aveam, va trebui să. 

— Nu! Exclamă Sam, văzând bine unde bate. 

Sări din pat împleticindu-se în cămaşa de noapte şi o privi 
încruntat, până când Ellimere se ridică şi ea şi se uită la el 
de sus la propriu, căci pe lângă faptul că era un pic mai 
înaltă avea şi pantofi în picioare. 

— Ba da, zise ea pe un ton sever. Se apropie Festivalul 
Verii şi trebuie să joci rolul Păsării Zorilor. Mâine începem 
repetițiile. 

— Dar mai sunt cinci luni până atunci! Protestă el. De 
altfel, nu vreau să fiu nici o blestemată de pasăre. Costumul 
ăla cântăreşte o tonă, unde mai pui că va trebui să-l port o 
săptămână întreagă! Nu ţi-a zis tata că sunt bolnav? 

— Mi-a zis că ai nevoie de o ocupaţie, răspunse Ellimere. 
Aşa că m-am gândit că dacă tot n-ai făcut niciodată dansul 
păsării, o să ai nevoie de cel puţin cinci luni de pregătire. În 
plus, mai e şi spectacolul de la sfârşitul Festivalului Iernii, 
peste doar şase săptămâni. 

— Nu cred că o să mă ţină picioarele, murmură Sameth cu 
gândul la ciorapii galbeni cu porțjartiere în cruce pe care ar 
fi trebuit să-i poarte sub penajul auriu al Păsării Zorilor. 
Pune pe cineva cu gambe mai sănătoase. 

— Sameth! Vei face dansul păsării, fie că-ţi place, fie că nu! 
Declamă Ellimere. E timpul să faci şi tu ceva folositor pe 
aici. Am aranjat cu Jall să te ia cu ella Tribunalul Mic în 


fiecare dimineaţă între zece şi unu, de două ori pe 
săptămână ai antrenament cu ofiţerul din Gardă, iar în ce 
priveşte cina - prezenţa e obligatorie şi nu ţi se va aduce 
nimic în bârlogul tău din turn. Cât despre Perspectivă, te- 
am trecut de serviciu la bucătărie miercurea din două în 
două săptămâni, la spălatul vaselor. 

Sam mormăi şi se lungi iarăşi pe pat. Ideea cu Perspectiva 
fusese a lui Sabriel şi presupunea ca el şi sora sa să 
muncească la fiecare două săptămâni undeva în palat, 
alături de angajaţi. Chiar dacă spălau vase sau frecau 
podele cot la cot cu servitorii, aceştia nu puteau uita că dea 
doua zi Sam şi Ellimere aveau să redevină Prinţ şi Prinţesă. 
Reacţiile erau diferite, cei mai mulţi alegând să îi ignore pur 
şi simplu, cu câteva excepţii demne de luat în seamă, ca de 
pildă doamna Finney, şoimar de profesie, care urla la ei la 
fel ca la toţi ceilalţi. Perspectiva era aşadar o zi apăsătoare 
ce se scurgea alene, în tăcere şi izolare. 

— Dar tu ce o să faci? O întrebă Sam, bănuind că acum că 
era co-regentă nu-şi va mai lua astfel de îndatoriri. 

— Eu o să ajut la grajduri. 

Sam mormăi înfundat. Munca la grajduri era grea, mai cu 
seamă că trebuia să râneşti la mizerie o zi întreagă. 
Ellimere însă iubea caii şi tot ce avea legătură cu ei, aşa că 
pe ea probabil nu o deranja. 

— Mama mi-a mai zis să-ţi dau asta să o studiezi, zise 
Ellimere, scoțând din mâneca-i voluminoasă un pachet pe 
care Sameth nu îl recunoscu imediat. 

Era împăturit în muşama şi legat cu o aţă groasă şi 
miţoasă. 

Se întinse după el şi-ndată ce atinse învelitoarea cu vârful 
degetelor simţi fiorul Morţii străbătându-l, în ciuda vrăjilor 
de apărare sau a farmecelor ferecate în pereţi, menite să 
împiedice astfel de legături cu Regatul Îngheţat. 

Îşi trase iute mâna înapoi şi se cuibări în colţul patului, cu 
inima bătându-i nebuneşte şi faţa scăldată în sudoare. 


Ştia prea bine ce se află în legătura aparent inofensivă. 
Era Cartea Morților, un volum nu foarte mare, legat în piele 
de culoare verde cu încuietori de argint pătate de vreme. 
Nenumărate vrăji de apărare sălăşluiau în pielea şi argintul 
de pe coperte, însemne magice de încătuşare şi orbire, de 
ferecare ori întemniţare. Numai cineva cu un talent 
înnăscut pentru necromanţie şi Magie Liberă ar fi putut să 
o deschidă, şi doar un Mag fără păcat era în stare s-o 
închidă la loc. Ascundea în paginile ei toată ştiinţa despre 
necromanţie pe care cincizeci şi trei de Abhorseni o 
adunaseră de-a lungul a mai bine de o mie de ani, cu tot cu 
vrăjile de apărare trebuincioase în fiecare caz. Mai avea şi 
multe altele pe lângă, căci conţinutul se schimba adesea 
fără o explicaţie anume. Sam o răsfoise la un moment dat şi 
chiar citise câteva pasaje din ea alături de mama sa. 

— Ce ai? Îl iscodi Ellimere, văzându-l din ce în ce mai palid 
şi clănţănind din dinţi. 

Lăsă pachetul la piciorul patului şi se apropie de Sam, 
atingându-i fruntea cu dosul palmei. 

— Eşti rece, zise surprinsă. Chiar foarte rece. 

— Mi-e rău, bâigui el cu glas pierit. 

Simţea cum frica îl înăbuşă şi se temea să nu alunece iar în 
Moarte din pricina cărţii, să nu se scufunde în râul îngheţat 
şi-apoi în iureşul de dincolo de Prima Poartă. 

— Hai, treci înapoi în pat, îi porunci Ellimere amabilă 
dintr-odată. Îl chem imediat pe doctorul Shemblis. 

— Nu! Ţipă Sam, amintindu-şi de doctorul Curţii, un om 
ciudat care îi punea de fiecare dată tot soiul de întrebări 
iscoditoare. Nu, o să-mi treacă. Dar lasă-mă în pace puţin, 
te rog. 

— Bine, se învoi ea, închizând fereastra şi ajutându-l să 
aranjeze ce mai rămăsese din pături. Dar asta nu înseamnă 
că am uitat de Pasărea Zorilor, să ştii. O să te las în pace 
numai dacă doctorul Shemblis zice că eşti bolnav rău, rău 
de tot. 

— Dar nu sunt bolnav! O să-mi revin în câteva ore. 


— Dar ce s-a întâmplat adineauri? Ce-ai păţit? Tata nu mi-a 
zis prea multe, dar nici n-am avut timp să vorbim. A 
pomenit ceva cum că te-ai dus în Moarte şi ai dat de bucluc 
pe-acolo. 

— Cam aşa ceva, şopti Sam. 

— Bine că n-am fost eu în locul tău! 

Ellimere apucă pachetul şi-l cântări curioasă, apoi îl 
aruncă lângă Sam. 

— Mă bucur că n-am avut înclinații spre aşa ceva, zise ea. 
Imaginează-ţi cum ar fi fost dacă tu urma să fii Rege şi eu 
Abhorsen! E bine totuşi că ai mai prins curaj să pătrunzi în 
Moarte, pentru că mama chiar are nevoie de ajutor, mai cu 
seamă acum. Aşa poţi şi tu să fii de folos, decât să pierzi 
vremea cu jucăriile alea ale tale. Apropo, voiam să te rog să- 
mi faci şi mie două rachete de tenis, aşa că mai bine tac 
până nu te superi. Nimeni nu înţelege cum le vreau şi n-am 
mai jucat de când am plecat de la Wyverley. Nu e foarte 
greu să le faci, nu? 

— Nu, răspunse Sam sec. 

Nu-i stătea gândul la tenis acum, ci la cartea din pachetul 
de lângă şi la faptul că e următorul Abhorsen, cel care avea 
să-i ia locul lui Sabriel. Va trebui să studieze Cartea 
Morților, să păşească iarăşi în Tărâmul de Dincolo şi să-l 
înfrunte pe necromant - ori cine ştie ce alte grozăvii. 

— Eşti sigur că nu vrei să-l chem pe Shemblis? Eşti cam 
palid. O să trimit pe cineva să-ţi aducă nişte ceai de muşeţel 
şi cred că putem amâna programul o zi, două. Mâine o să te 
simţi mai bine, nu? 

— Aşa cred, spuse Sam încremenit de apropierea cărţii. 

Ellimere îl privi cu ochi ce ascundeau deopotrivă 
îngrijorare şi frustrare. Se ridică apoi brusc şi ieşi din 
cameră ca vijelia, trântind uşa în urma ei. 

Sam rămase întins pe pat, încercând să respire regulat. 
Simţea vibrația cărţii în fiecare por, de parcă era cineva 
lângă el, un şarpe încolăcit în aşternuturi ce îi pândea orice 
mişcare. 


Stătu aşa o bună bucată de vreme, ascultând zgomotele 
Palatului din dormitorul său din turn, descifrabile chiar şi cu 
fereastra închisă. Strigătul ofiţerilor de pază la Zid, mereu 
la intervale regulate, frânturi de discuţii jos din curte, între 
oamenii care se întâlneau în drum spre treburile lor, 
scrâşnetul lamelor de sabie răzbătând tocmai dinspre 
terenul de antrenament de dincolo de gardul interior, toate 
acoperite în fundal de vuietul valurilor spărgându-se de 
țărm. Nu mai era mult până ce Belisaere avea să devină 
insulă, iar Palatul fusese construit pe una din cele patru 
coline ale oraşului, în zona de nord-est. Dormitorul lui Sam 
se afla cam la jumătatea turnului Stâncii de Mare, dar chiar 
şi la aşa o înălţime valurile împroşcau adesea ferestrele cu 
spumă pe timp de furtună. 

Un servitor veni cu ceaiul de muşeţel şi vorbiră puţin, deşi 
după ce rămase singur Sam nu-şi mai aducea aminte ce-i 
spusese. Ceaiul din ceaşcă se răcea tot mai mult, în timp ce 
soarele urca tot mai sus pe cer, trecând pe nesimţite 
dincolo de geamul lui ca să facă loc amurgului rece. 

Se urni într-un sfârşit şi ridică pachetul cu mâini 
tremurânde. Scoase cuțitul din tocul de la capul patului şi 
tăie aţa cu înfrigurare, dând la o parte învelitoarea groasă. 
Ştia că, dacă nu-l desface acum, n-o va mai face niciodată. 

Aşa cum se aşteptase, zări pielea verzuie a copertelor 
lucind de parcă erau scăldate în sudoare, în timp ce 
clapetele de argint se aburiseră. Îşi regăsiră pentru o clipă 
strălucirea chiar sub ochii lui, dar apoi vaporii subţiri le 
cuprinseră iarăşi, deşi avusese grijă să nu sufle spre ele. 

Lângă carte mai era şi o foaie cu marginile tari pe care 
stătea scris numele lui alături de un însemn al 
Legământului. Sam recunoscu imediat scriitura apăsată a 
mamei sale. 

Ridică biletul şi cu cealaltă mână împinse Cartea sub pat 
folosind învelitoarea drept mănuşă. Nu era în stare să o 
deschidă deocamdată. Nu încă. 


Atinse apoi însemnul de pe foaie şi vocea lui Sabriel prinse 
a-i glăsui în minte. Vorbea repede şi, judecând după 
zgomotele din fundal, întocmise probabil mesajul chiar 
înainte de a se urca în Planor ca să plece în căutarea 
Morților. 

Sam, Sper că eşti bine şi te rog să mă ierţi că nu pot fi cu 
tine acum. Din ultimul mesaj adus de şoim de la tatăl tău am 
aflat că eşti îndeajuns de întremat să vii acasă călare, deşi 
călătoria ta în Moarte te-a lăsat slăbit şi secătuit de puteri. 
Ştiu cum e, şi sunt mândră că ai avut curajul să pătrunzi în 
Moarte ca să-ţi salvezi prietenii. Eu una nu ştiu dacă m-aş 
încumeta să trec pragul fără bandulieră. Nu te îngrijora, 
căci cu timpul spiritul tău se va reîntregi şi răul făcut ţi se 
va şterge din amintire. Acolo de unde Moartea ia, Viaţa îţi 
dă înapoi. E în firea lucrurilor. 

Curajul tău mi-a arătat că eşti în sfârşit pregătit să-ţi 
începi ucenicia ca Viitor Abhorsen, ca Cel ce va Urma. Sunt 
deopotrivă fericită şi puţin tristă, căci îmi dau seama cât de 
mult ai crescut. Când eşti Abhorsen trebuie să te obişnuieşti 
cu multe greutăţi, dar cea mai grea povară dintre toate este 
că nu poţi fi mereu alături de copii tăi şi deseori lipseşti din 
viaţa lor, aşa cum şi eu am lipsit din a ta, Sam. 

Nu te-am învăţat poate tot ce ar fi trebuit să ştii, dar asta 
numai pentru că am vrut să rămâi copilul dulce şi inocent 
pe care mi-l amintesc cu-atâta drag. Ştiu că de câţiva ani tu 
nu mai eşti un băieţandru, ştiu că ai devenit un tânăr de 
ispravă ce merită să fie tratat ca un adult. Dar asta implică 
şi anumite îndatoriri din partea ta. Anume, va trebui să îţi 
accepţi menirea de Abhorsen primită de la mama ta şi rolul 
pe care ai să-l joci în viitoarea soartă a Regatului. 

Vei afla mai multe despre acest dar şi toate câte decurg 
din el din Cartea Morților, care acum se află la tine. Am 
studiat câteva pagini împreună, dar a sosit vremea să îi 
descoperi tainele de unul singur - atâta cât o poate face 
cineva. Mi-ar prinde tare bine ajutorul tău zilele astea, când 
situaţia e-atât de tulbure. Nu numai Morţii, ci şi adepţii lor 


ce stăpânesc Magia Liberă pun la cale lucruri necurate, 
însă nu le pot da de urmă nicicum. 

Vom discuta mai pe îndelete când mă întorc acasă, îţi 
promit. Deocamdată vreau doar să ştii că sunt mândră de 
tine, la fel ca tatăl tău. 

Bine ai venit acasă, fiule. 

Cu toată dragostea, Mama. 

Sam îşi lăsă greoi capul pe pernă şi scrisoarea îi alunecă 
din mână. Viitorul, care-i păruse atât de luminos când 
trimisese mingea câştigătoare într-un arc perfect pe 
deasupra tribunelor, îi apărea acum întunecat şi sumbru. 

CAPITOLUL DOUĂZECI. 

Uşa cu trei semne. 

În cinstea celor nouăsprezece ani pe care-i împlinea, 
Lirael şi tovarăşa ei hotărâră să aleagă un loc cu totul 
special pe care să îl exploreze, aşa că se aventurară prin 
spărtura colţuroasă ce se căsca în piatră exact în punctul 
unde spirala scărilor dinspre Bibliotecă se termina brusc. 

Fiindcă deschizătura era prea strâmtă pentru ea, Lirael îşi 
pregătise o piele fermecată pentru călătorie. De când avea 
În Pielea Leului învățase să facă trei astfel de veşminte 
magice, alese fiecare cu deosebită atenţie după necesităţi. 
Vidra de gheaţă era micuță şi vioaie, ajutând-o să se 
strecoare cu uşurinţă prin unghere neştiute şi înguste, pe 
gheaţă ori prin nămeţi. Ursul cafeniu era masiv şi mult mai 
puternic decât ar fi putut fi ea vreodată, iar blana lui groasă 
o apăra nu doar de frig, ci şi de alte primejdii. Cu bufnița 
răguşită putea să zboare în voie şi fără frică de întuneric, 
deşi până acum n-o încercase decât în câteva săli din 
Bibliotecă, care erau mereu mai mult sau mai puţin 
iluminate. 

Veşmintele aveau totuşi neajunsurile lor. Când îl purta pe 
cel al vidrei, avea vederea periferică mai dezvoltată şi 
lucrurile căpătau nuanţe cenuşii, plus că îi trezea o poftă 
nebună de peşte ce o urmărea zile la rând după aceea. Nici 
pielea ursului nu era întocmai pe placul lui Lirael, căci nu 


vedea bine deloc şi devenea morocănoasă şi lacomă, 
înfulecând tot ce-i trecea prin mână câteva zile bune după 
ce o lepăda. Câte despre bufniţă, nu o prea folosea pe timp 
de zi, iar noaptea, după ce îşi dădea jos veşmântul, ochii îi 
lăcrimau abundent de la lumina din Sala de Lectură. 

În general însă nu se putea plânge nici de veşminte şi nici 
de animalele alese. Era chiar mândră că reuşise să înveţe 
trei vrăji într-un răstimp mult mai scurt decât scria în carte. 

Dezavantajul lor cel mare era că necesitau o pregătire 
minuțioasă şi-aproape tot atâta timp să le îmbraci. În mod 
normal îi trebuiau cinci ore sau mai mult numai să 
făurească straiele, încă una să le împăturească cum se 
cuvine ca să reziste măcar o zi sau două în geantă ori în 
sac, plus cel puţin o jumătate de oră ca să se îmbrace. 
Câteodată ţinea chiar mai mult, mai ales cu veşmântul 
vidrei, vizibil mai mic decât statura ei. Era ca şi cum se 
chinuia să-şi vâre piciorul într-o şosetă cât degetul mare, 
care se tot întindea în timp ce piciorul i se micşora. Era 
destul de greu să-ţi menţii echilibrul şi efortul o ameţea 
întotdeauna, dându-i o oarecare senzaţie de greață să-şi 
simtă trupul din ce în ce mai mic şi mai străin. 

Cu toate astea, de ziua ei, când Lirael hotărâse să 
cerceteze tunelul lat de mai puţin de-un metru ascuns după 
scări, numai veşmântul vidrei avea să-i fie de folos, începu, 
aşadar, să se îmbrace în vreme ce Căţeaua dădea târcoale 
găurii, lungindu-se şi subţiindu-se încet-încet până ajunse 
să semene cu câinii teckel pe care reginele-păstoare Rasseli 
îi purtau încolăciţi la gât, ca în ilustratele din cartea ei 
favorită de călătorii. 

După câteva minute de muncă serioasă cu picioarele din 
spate, Căţeaua se făcu nevăzută. Lirael oftă şi-şi văzu mai 
departe de pregătirile veşmântului. Ştia că nu îi place să 
aştepte, dar astăzi era o zi specială şi putea şi ea să aibă 
mai multă răbdare sau s-o lase prima. 

De fapt nu era chiar atât de important. Niciodată nu îi 
plăcuse să-şi serbeze ziua, ba chiar o detesta, amintindu-şi 


an de an de toate relele din viaţa ei. 

Era şi azi tot fără Viziune. Se obişnuise deja cu durerea 
aşa cum te obişnuieşti cu cicatricea unei răni pe care-o 
porţi adânc în inimă. Învăţase să se ascundă foarte bine şi 
nici măcar Căţeaua Obraznică nu-i ştia secretul, deşi cu ea 
vorbea mereu vrute şi nevrute. 

Nu mai avea totuşi aceleaşi gânduri sinucigaşe ca la 
paisprezece ori fugar la şaptesprezece ani. Reuşise să-şi 
găsească un rost, poate nu cel pe care şi l-ar fi dorit, dar cel 
puţin era împăcată. Locuia tot în Sala Junioarelor, unde 
avea să rămână până la douăzeci şi unu de ani, când va 
primi locuinţa ei. Oricum, pentru că-şi petrecea mai toată 
ziulica la Bibliotecă, nu mai trebuia să se ferească de 
Kirrith. Nu mai fusese de mult la nici o Iniţiere sau alte 
întruniri unde ar fi trebuit să poarte tunica albastră, 
stigmatul că nu e o Clayră de nădejde. 

Se mulțumea în schimb cu uniforma de bibliotecară, pe 
care o îmbrăca încă de la micul dejun şi îşi făcuse un obicei 
să-şi lege părul cu o eşarfă albă, ca şi Clayrele mai în etate. 
Numai aşa putea să îşi ascundă părul negru şi toată lumea 
o recunoştea imediat după vesta colorată, până şi oaspeţii 
din Cantina de Jos. 

Cu o săptămână înainte de ziua ei Lirael primise o jiletcă 
nouă, de data asta una roşie în locul celei galbene, semn că 
fusese promovată pe postul de Secundă. Se bucurase tare 
mult să afle vestea neaşteptată, deşi scrisoarea sosise târziu 
într-o după-amiază şi îi cam încurcase planurile. Era trimisă 
de Vancelle, Bibliotecara-Şefă, care o felicita şi o anunţa că 
a doua zi dimineaţă se va ţine o scurtă ceremonie unde o 
nouă vrajă i se va deştepta în nestematele brăţării şi unde 
se va deprinde şi cu alte farmece „de trebuinţă şi pe 
măsura responsabilităţilor şi a îndatoririlor unei Asistente 
Secunde în slujba Marii Biblioteci a Clayrelor”. 

Astfel, în loc să-şi vadă de ale ei, trebuise să-şi piardă toată 
noaptea punând în amorţire vrăjile pe care le trezise deja 
de una singură în pietrele brăţării. Aflase atunci că e mult 


mai greu să adormi farmecele decât să le deştepţi şi după 
ore întregi de chin, în jur de patru dimineaţa, bombănelile 
ei disperate o treziră pe Căţea, care suflă uşor către 
brățară şi stinse licărul verzui cât ai clipi, iar Lirael se 
cufundase într-un somn adânc, mai să n-ajungă la 
ceremonie. 

Vesta roşie fusese un cadou anticipat, urmat de altele 
primite chiar în ziua aniversării. Imshi şi celelalte fete cu 
care lucra îndeaproape îi dădură un stilou din argint foarte 
subţire gravat cu capete de bufniţă, cu doi cleşti fini la 
capăt de care puteai prinde o sumedenie de peniţe de oţel. 
Era pus într-o cutie din lemn parfumat de santal căptuşită 
cu catifea, lângă o călimară veche de sticlă verde cu o 
bandă aurie gravată cu rune tainice. 

Cadoul era o aluzie subtilă la felul ei tăcut de-a fi, cu care 
se obişnuise deja toată lumea. Era cea mai fericită dacă se 
putea să nu vorbească, preferând să scrie bileţele. În ultimii 
câţiva ani, de câte ori deschisese gura, rar dacă rostise mai 
mult de zece vorbe laolaltă şi uneori treceau zile în şir până 
să îi auzi glasul din nou. 

Clayrele nici nu bănuiau, desigur, că Lirael nu ducea câtuşi 
de puţin lipsă de conversaţie, vorbind ore întregi cu 
tovarăşa ei cuvântătoare. Câteodată colegele de rang mai 
înalt o întrebau de ce nu vrea să le vorbească şi Lirael nu 
ştia ce să răspundă. Nu se putea gândi decât că orice 
discuţie cu ele îi va aduce negreşit aminte de toate lucrurile 
pe care încerca să le uite, căci indiferent de subiect 
Clayrele se întorceau mereu la Darul Viziunii, care le 
definea întreaga existenţă. Alegând calea tăcerii, Lirael nu 
făcea altceva decât să se apere, în mod inconştient 
probabil. 

La ceaiul servit de ziua ei în Sala de întruniri a 
Bibliotecarelor Junioare, o încăpere deloc pretențioasă 
unde fetele se adunau să vorbească şi să se simtă bine, 
deschise gura doar cât să le mulţumească şi le zâmbi cu 


ochi înlăcrimaţi. Erau nişte colege tare de treabă, dar totuşi 
Clayre întâi de toate. 

Ultimul cadou îl primi de la Căţea, care o sărută în felul ei, 
umplându-i faţa de bale, dar Lirael reuşi să îi distragă 
atenţia cu ce mai rămăsese din tortul servit la ceai. 

— Halal cadou, un pupic maaare de câine, bombăni ea. 

Se vârâse aproape de tot în veşmântul de vidră, dar tot 
mai avea vreo zece minute până să-şi poată urma tovarăşa 
nerăbdătoare în ascunzătoarea din perete. 

Deşi habar n-avea, erau şi alţii care ar fi vrut să o sărute. 
Mulţi dintre tinerii ofiţeri sau negustori care veneau în 
vizită pe la Clayre o remarcaseră în ultimii ani şi o priveau 
cu interes, deşi Lirael le spusese explicit că n-are astfel de 
intenţii. Băgaseră de seamă de asemenea că nu vorbeşte 
aproape cu nimeni, nici cu colegele de schimb de la 
bucătărie, aşa că se mulţumeau s-o urmărească în tăcere, 
cei mai romantici dintre ei visând la ziua când va veni pe 
neaşteptate să îi invite la ea în cameră. Multe făceau aşa, 
dar nu şi ea. Prefera să mănânce singură, lăsându-i pe 
visători să îşi închipuie ce vor. 

Nu părea defel preocupată că nimeni n-o sărutase încă, 
deşi avea deja nouăsprezece ani. Ştia destule despre sex în 
teorie, din lecţiile la care trebuise să asiste în Sala 
Junioarelor şi diferite cărţi de la Bibliotecă, însă era mult 
prea timidă ca să îl abordeze direct pe vreunul din oaspeţi, 
chiar şi pe cei care erau deja de-ai casei în Cantina de Jos. 
Ar fi putut, fireşte, să îşi aleagă un bărbat Clayr, doar că 
aceştia nu erau foarte numeroşi. 

Le auzea adesea pe colege vorbind fără perdea despre 
bărbaţi, uneori chiar în detaliu, dar astfel de relaţii 
pasagere nu însemnau nimic pentru ele în comparaţie cu 
Viziunea ori munca în Observator şi Lirael se deprinsese să 
gândească la fel. Darul Viziunii era esenţial şi devenise 
astfel cea dintâi preocupare a Clayrelor. Odată ce îl va 
căpăta, şi ea avea să facă poate ca toate celelalte, va invita 
un oaspete la cină în Cantina de Sus, se vor plimba apoi 


prin Grădina Parfumată şi dup-aceea. Cine ştie. Poate că vor 
ajunge chiar şi-n pat. 

Nici nu-şi imagina de ce ar fi interesat de ea un bărbat 
care putea oricând alege o Clayră adevărată. La fel cum se 
subestima în toate celelalte, Lirael trăia cu impresia că 
orice altă Clayră e mult mai interesantă şi mai atrăgătoare 
decât ea. 

Era la fel de rezervată şi singuratică şi după program, 
evitând locurile pe care cele de seama ei le frecventau. 
Când terminau cu toatele la patru după-masă, majoritatea 
se duceau fie în Sala Junioarelor, fie la ele în cameră, ori se 
adunau într-una din sălile de mese sau în alte zone de 
recreaţie şi relaxare, cum ar fi Grădina Parfumată ori 
Scările-Nsorite. 

Lirael o apuca mereu în direcţia opusă, coborând din Sala 
de Lectură la ea în odaie ca s-o trezească pe tovarăşa ei cea 
leneşă. Cu ocazia promovării primise o cameră mai 
spațioasă care avea şi-o mică baie dotată cu toaletă şi 
chiuvetă, plus apă caldă. 

Odată trezită din somn, Căţeaua se repezea să o 
întâmpine, dărâmând tot ce-i stătea în cale şi dându-i astfel 
de lucru. Aşteptau apoi împreună lăsarea întunericului, 
când bibliotecarele de serviciu se adunau scurt în Sala de 
Lectură ca să-şi primească sarcinile pentru veghea de 
noapte. Atunci coborau neobservate scările în spirală până 
în Pasajele Străvechi, unde n-aveau să fie deranjate. 

De-a lungul anilor Lirael ajunsese să cunoască bine 
Pasajele, cu toate secretele şi primejdiile lor. Ba ajutase 
chiar în taină şi alte bibliotecare, deşi ele habar n-aveau. 
Cel puţin trei ar fi murit cu siguranţă dacă ea şi Căţeaua nu 
s-ar fi ocupat de anumite creaturi ce reuşiseră să se 
strecoare în sălile din subteran. 

— Hai odată! Îi strigă animalul, iţindu-şi capul din tunel. 

Fata îşi potrivise în sfârşit veşmântul, dar ceva nu era în 
ordine la burtă. Arăta altfel, deşi nu-şi putea da seama unde 


e problema. Se întoarse să o privească şi se dădu de-a dura 
pe podea. 

— Eşti mândră nevoie mare de noua haină, după câte văd, 
pufăi Căţeaua Obraznică. 

— Ce zici? Întrebă Lirael ridicându-se şi aplecându-şi 
capul în faţă ca să se uite la pântecul acoperit cu blană. Era 
un alt fel de gri decât în mod normal, deşi făcuse totul ca la 
carte. 

— Vidrele de apă nu prea au burta roşcovană, dom'şoară 
Asistentă Secundă, o luă tovarăşa ei peste picior. Haide, 
grăbeşte-te! 

— A, da? Zise Lirael. Nu-şi mai schimbase niciodată 
culoarea blănii, dar faptul că îi reuşise chiar fără să vrea 
dovedea cât de pricepută era în arta confecţionării 
veşmintelor vrăjite. Zâmbi şi începu să ţopăie în urma 
câinelui. De mult voiau să vadă ce-i cu tunelul ăsta, dar cum 
porneau să cerceteze intervenea mereu câte ceva. 

Acum aveau să afle în sfârşit ce se ascunde dincolo de 
scara în spirală. 

— Se pare că aici s-a cam surpat tunelul, observă Căţeaua, 
dând voioasă din coadă ca şi cum nu era nimic grav. 

— Atâta lucru văd şi eu! Pufni Lirael, nervoasă că stă de 
două ore în pielea vidrei. 

Începuse să o incomodeze şi s-o strângă, ca nişte haine 
îmbibate în sudoare care ţi se lipesc de trup ca un elastic. 
În plus, spărtura din perete nu se dovedise cine ştie ce, aşa 
că Lirael nu-şi putea lua gândul nicicum de la veşmântul 
enervant. După câţiva metri tunelul se lărgise şi-apoi o tot 
cotea când la stânga, când la dreapta, părând că nu le duce 
nicăieri. Nici urmă de coridoare laterale sau uşi care s- 
ascundă odăi misterioase. Se treziră dintr-odată în faţa unui 
morman de gheaţă care se prăvălise prin tavan şi le bloca 
drumul. 

— Nu-i cazul să fii ţâfnoasă, Stăpână, i-o întoarse Căţeaua 
Obraznică. Cred că putem s-o luăm şi pe deasupra. Gheaţa 
a apăsat de sus, dar am impresia că la un moment dat 


peretele a fost forat cu sfredelul şi, dacă reuşim să ne 
urcăm şi să găsim spărtura, putem trece dincolo mai uşor. 

— Îmi pare rău, oftă fata, ridicându-şi umerii micuţi de 
vidră cu o mişcare pe care o resimţi apoi până în coada 
trupului subţirel, îmbrăcat în blană albă. Păi ce mai 
aşteptăm atunci? 

— Se apropie ora cinei, zise Căţeaua prețioasă. O să 
observe că lipseşti. 

— Zi mai bine că pofteşti la bunătăţile pe care ţi le fur de 
fiecare dată! O bombăni Lirael. Cine să-mi ducă mie lipsa? 
Şi parcă nu era musai să mănânci. 

— Păi nu e, da' îmi place, ripostă ea, fâţâindu-se de colo- 
colo, ferindu-se să calce pe bucăţile de gheaţă din drum. 

— Găseşte, te rog, calea ocolitoare, îi porunci Lirael. 
Foloseşte-ţi nasul de care eşti atât de mândră! 

— Am înţeles, Căpitane! Se resemnă Căţeaua şi începu să 
se caţere pe grămada de gheaţă, lăsând urme de gheare. 
Sfredelitura e chiar aici, deasupra. 

Lirael ţopăi în urma ei, simțindu-se în sfârşit în elementul 
ei pe gheaţă. Ştia prea bine că odată veşmântul scos aceste 
mişcări sinuoase aveau să îi provoace amețeli în primele 
minute, până ce mintea punea din nou stăpânire pe muşchii 
amorţiţi. 

Căţeaua Obraznică era deja pe jumătate vârâtă în 
deschizătura din vârf, un orificiu perfect cilindric cu 
diametrul de aproximativ un metru ce străpungea peretele 
de gheaţă. Era o sfredelitură potrivită, având în vedere că 
cele într-adevăr mari aveau doar raza de peste un metru 
jumătate. Astfel de găuri erau destul de rare acum, 
indiferent de mărime, aşa că Lirael era probabil printre 
puţinele Clayre care văzuse una vreodată. 

De fapt ea mai văzuse nu una, ci două chiar, însă în urmă 
cu câţiva ani. De fiecare dată Căţeaua le dibuise din timp 
după miros şi astfel reuşiseră să le evite. Sfredeliturile nu 
erau menite drept capcane, dar nu ştiai niciodată când se 


vor surpa şi muşcătura lor circulară sfărâma tot în cale, 
gheaţă, bolovani, şi pe oricine nu fugea destul de repede. 

Căţeaua alunecă niţel, dar nu-şi dădu drumul, cum poate 
că ar fi făcut alta în locul ei. Lirael băgă de seamă că avea 
ghearele de două ori mai lungi decât de obicei, ca să se 
poată descurca pe gheaţă. Nici asta nu era ceva obişnuit, 
însă făcea parte din personalitatea misterioasă a tovarăşei 
sale, pe care nici acum nu ajunsese s-o cunoască pe deplin. 
N-ar fi putut spune ce este cu adevărat, doar că fusese 
plămădită din vrăji de Legământ amestecate cu Magie 
Liberă. Oricum, indiferent de unde venea, era singura ei 
prietenă adevărată şi în cei patru ani şi jumătate de când o 
avea alături îşi dovedise loialitatea cu vârf şi îndesat. 

În ciuda originilor sale tainice mirosea precum un câine 
adevărat, mai cu seamă când era udă, ca acum. Lirael ştia 
pentru că nasul ei zbârcit de vidră era lipit de picioarele din 
spate şi coada Căţelei, pe care încerca să o urmeze în 
deschizătură. Din fericire tunelul era scurt şi fata uită 
repede de miros văzând că o aşteaptă lucruri mai 
interesante de cealaltă parte. Zărise deja tavanul încununat 
de însemne magice şi o bucată dintr-un zid cu olane. 

— E veche încăperea asta, o anunţă Căţeaua, când ieşiră 
în sfârşit din tunel şi păşiră pe podeaua placată cu ceramică 
albastru cu galben. 

Îşi scuturară amândouă blana de gheaţă, Lirael încercând 
să imite tremurul Căţelei, care se scutură de la umeri până 
la coadă. 

— Chiar că e veche, întări fata, abţinându-se cu greu să nu 
se scarpine în ceafă. 

Veşmântul începea să se destrame şi fără el n-ar fi putut să 
treacă înapoi prin culoarul îngust de gheaţă. Silindu-se să-şi 
ţină picioarele din faţă nemişcate îşi aruncă ochii prin odaie 
fără să vadă foarte clar cu vederea ei de vidră, atât de 
diferită şi lipsită de culoare. 

Camera era luminată de însemne magice obişnuite ce 
străluceau pe tavan, deşi Lirael băgă de seamă că erau 


palide şi şterse, şi mult mai vechi decât de obicei. Într-un 
colţ se afla un pupitru de lemn roşu aprins, fără scaun, iar 
unul din pereţi era acoperit în întregime de o bibliotecă 
mare cu rafturile goale în spatele uşilor de sticlă închise. 
Însemne magice alunecau neîncetat pe suprafaţa lor, 
aidoma uleiului vărsat în apă, înlăturând minuţios 
particulele de praf. 

Pe peretele din fund se zărea o uşă din acelaşi lemn 
roşiatic, presărată cu stele aurii mărunte, turnulețe de 
aceeaşi culoare şi mai multe chei de argint. Steluţele erau 
în şapte colţuri, ca cele de pe blazonul Clayrelor, iar turnul 
de aur era emblema Regatului. Cât despre cheia de argint, 
Lirael nu îi ştia semnificaţia, deşi o văzuse deseori pe unele 
sigilii şi multe oraşe sau cetăţi o foloseau drept simbol. 

Simţea magia vibrând în lemnul uşii, înţesat de vrăji de 
ferecare şi protecţie, alături de alte însemne a căror 
semnificaţie nu o ştia. 

Porni într-acolo să le cerceteze cu atenţie, uitând complet 
de mâncărime, mai să dea peste Căţeaua care îi tăiase calea 
ca unui pui sprinţar şi neascultător. 

— Nici să nu te gândeşti! Scheună ea. Are un păzitor care 
nu te va recunoaşte sub înfăţişarea de acum şi o să vrea să 
te omoare. Trebuie să te apropii în forma ta normală şi să îl 
laşi să-ţi simtă sângele neîntinat. 

— Of, zise Lirael, lăsându-se pe burtă cu capul pe labele 
din faţă, iscodind uşa de lemn cu ochii ei negri şi 
strălucitori. Păi dacă mă schimb la loc o să-mi ia pe urmă 
aproape toată noaptea să-mi fac un alt veşmânt. N-o să 
ajungem la cină şi nici măcar la rondul de la miezul nopții. 

— Pentru unele lucruri chiar merită să nu te duci la cină, 
zise Căţeaua plină de ea. 

— Păi şi schimbul de noapte? Am mai lipsit o dată 
săptămâna asta şi, chiar dacă e ziua mea, sunt sigură că o 
să-mi dea mai mult de lucru la bucătărie şi. 

— Dar mie îmi place când ai mai mult de lucru la 
bucătărie! O întrerupse Căţeaua Obraznică, lingându-se pe 


bot şi-apoi trecându-şi în plus limba şi pe faţa stăpânei. 

— Eeeeeei, se-nfurie Lirael. 

Nu ştia cum să procedeze, gândindu-se nu numai la 
îndatoririle în plus de la bucătărie, ci şi la teoria pe care i-o 
va ţine pe urmă mătuşa Kirrith. 

Dar uşa fermecată era atât de aproape, ademenind-o cu 
steluţele, turnurile şi cheile ei. 

Închise ochii încercând să-şi amintească suita de însemne 
cu care să destrame straiele de vidră, alunecând în fluxul 
Legământului ca să aleagă simbolurile unul după altul şi- 
apoi să le împletească în vraja potrivită. În doar câteva clipe 
avea să redevină Lirael, fata cu părul lung, rebel şi negru, 
atât de diferit de buclele bălaie ori cafenii ale suratelor ei, 
cu o bărbie mult mai ascuţită decât feţele lor rotunjoare, cu 
o piele atât de palidă încât nici razele puternice răsfrânte 
din Gheţar nu reuşeau să o pigmenteze, cu ochi căprui şi 
pătrunzători, nu verzi sau albaştri ca ai Clayrelor. 

Căţeaua o privea transformându-se, cu pielea fermecată 
doldora de însemne strălucitoare ce prinseră a se-nvârti şi a 
se răsuci până ce deveniră o tornadă de lumină din ce în ce 
mai orbitoare, care se tot roti până când dispăru ca prin 
minune. În locul ei se ivi deodată o tânără subţirică stând în 
picioare nemişcată şi încruntându-se cu ochii pe jumătate 
închişi. Înainte să şi-i deschidă îşi pipăi trupul să se asigure 
că pumnalul, fluierul şi şoricelul de urgenţă se află la locul 
lor în vesta roşie. Sperase din toată inima să simtă uniforma 
la atingere, căci mai la început, când nu era la fel de 
pricepută cu straiele acestea fermecate şi încercase să le 
facă să dispară, se trezise goală puşcă, cu hainele 
descusute la picioare. 

— Buuun, zise Căţeaua mulţumită. Acum putem să ne- 
apucăm de treabă. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU. 

Dincolo de uşile de lemn şi piatră. 

Lirael făcu doi paşi către uşa roşiatică de lemn, oprindu-se 
brusc când o flacără de Legământ îi flutură prin faţă şi o 


lumină orbitoare cuprinse marginile uşii, forţând-o să-şi 
ferească privirea. 

Când se uită în sus zări în faţa uşii un paznic plămădit din 
vrăji de Legământ, trimis aici cu un anume scop. Nu 
semăna deloc cu ajutoarele tăcute din Bibliotecă, ci mai 
degrabă cu un om, fiind însă mult mai înalt şi lat în umeri. 
Era îmbrăcat în zale de argint şi-şi ascunsese faţa într-un 
coif de oţel cu viziera trasă. Avea mâna încleştată pe 
mânerul unei săbii cu vârful la doar câţiva centimetri de 
gâtul fetei. Spre deosebire de trupurile lor translucide, 
trimişii aveau de obicei arme şi ustensile palpabile, iar 
uneori - ca şi în situaţia de faţă - acestea erau mai ascuţite, 
mai dure şi mai periculoase decât cele adevărate, forjate 
din oţel, şi nu din farmece. 

Paznicul rămase pe poziţie câteva clipe, apoi o înţepă cu 
lama atât de iute că Lirael nici nu-şi dădu seama ce se 
petrece. O picătură roşie de sânge trona acum pe vârful de 
metal, un singur strop licăritor. 

Fata îşi înăbuşi un strigăt de spaimă, rămânând pe loc de 
frică să n-o zgârie iar dacă se mişcă. Ştia destule despre 
aceste fiinţe, căci îşi continuase cercetările şi după ce 
terminase cu Căţeaua, dar nu puteai fi sigur niciodată. Nu-i 
mai fusese aşa frică de când se luptase cu Stilken şi simţea 
cum magia pervertită din jur i se cuibăreşte în oase, dându- 
i fiori de gheaţă pe spinare. 

Când paznicul îşi ridică a doua oară sabia, Lirael tremură 
necontrolat, deşi intenţia lui era să facă picurul de sânge să 
alunece încetişor pe lamă fără să lase vreo urmă, asemenea 
unui strop de ulei. După câteva clipe ce ei îi părură o 
veşnicie picătura ajunse pe mâner şi dispăru în gardă 
precum untul în pâinea caldă. 

În spatele ei Căţeaua răsuflă uşurată cu un lătrat înfundat 
când paznicul le salută cu sabia şi dispăru, lăsând în urmă o 
dâră luminoasă de însemne. În câteva secunde totul reveni 
la normal, de parcă nu se petrecuse nimic neobişnuit. 


Lirael îşi ţinuse respiraţia în tot acest timp şi oftă prelung 
văzându-se scăpată. Când îşi duse mâna la gât constată cu 
uimire că nu avea nimic, nici măcar o zgârietură. 

Căţeaua o îmboldi în genunchi şi i-o luă înainte cu un 
rânjet şmecher pe faţă. 

— Hai că ai trecut testul, îi zise ea. Acum poţi să deschizi 
uşa. 

— Nu ştiu dacă mai vreau, spuse Lirael şovăielnică, 
pipăindu-şi gâtul cu degetele. Poate ar fi mai bine să ne 
întoarcem. 

— Cee?! Sări Căţeaua cu urechile ciulite, de parcă n- 
auzise bine. Adică am venit degeaba? De când ai devenit 
Don'şoara Nu-Vreau-Să-Fiu-Aici? 

— Putea să-mi taie beregata, zise fata cu voce tremurândă. 
A fost cât pe ce. 

Căţeaua Obraznică pufni exasperată şi se lăsă pe labele 
din faţă. 

— Era un simplu test, să vadă dacă într-adevăr ai sânge de 
Clayră. Nici un trimis nu-ţi poate face rău, atâta timp cât nu 
e plămădit din carne şi oase. Lumea e plină de primejdii şi- 
ai face bine să te obişnuieşti să nu renunţi la primul hop! 

— Sunt oare cu adevărat o Fiică a Clayrului? Bâigui Lirael 
cu ochii înlăcrimaţi. Tot anul se abţinuse să nu plângă, dar 
ca întotdeauna o apucase ciuda taman de ziua ei şi nu-şi 
mai putea ţine lacrimile în frâu. Se cuibări lângă tovarăşa ei 
şi o îmbrăţişă fără să se strâmbe la mirosul blănii umede. 
Am împlinit nouăsprezece ani şi tot n-am Darul Viziunii, 
sunt diferită de toate celelalte fete, iar când trimisul m-a 
înţepat cu sabia am fost convinsă că ştie cine sunt şi o să mă 
omoare. 

— Dar n-a fost aşa, pentru că eşti la fel de Clayră ca toate 
celelalte, prostuţo! O dojeni Căţeaua cu blândeţe. N-ai 
văzut niciodată căţeii ăia mici de vânătoare care se nasc 
uneori cu urechea lăsată ori cu spinarea arămie, în timp ce 
fraţii lor sunt gălbiori? Îi alungă cineva din haită, crezi? Tu 
eşti exact ca ei, un exemplar cu urechile lăsate. 


— Dar nu pot vedea Viitorul! Suspină Lirael. Tu crezi că 
cei din haită ar accepta un câine care nu miroase? 

— Lasă că tu poţi mirosi, zise Căţeaua ca s-o liniştească şi 
o linse pe bărbie. În plus, ai alte daruri. Care dintre Clayre 
se poate lăuda cu îndemânarea ta de Mag al Legământului? 

— Probabil nu foarte multe, şopti Lirael. Dar nu asta 
contează la Clayre, ci Viziunea. Fără ea nu sunt nimic. 

— Dar poate sunt şi alte lucruri pe care le-ai putea învăţa, 
o încurajă Căţeaua. Dacă ai găsi altceva. 

— Ce altceva? Să mă apuc de croşetat?! Pufni ea amărâtă, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile umezite de lacrimi. Sau de 
tabăcarit, poate? 

— Acum deja îţi plângi de milă şi asta are un singur leac, 
zise Obraznica înfuriată. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Lirael. 

— Exact asta, zise Căţeaua, făcând un salt înainte şi 
înfigându-şi colții destul de adânc în piciorul ei. 

— Aaau! Ţipă fata, sărind în picioare şi izbindu-se de uşă. 
Ce te-a apucat? 

— Deveneai ridicolă, îi explică patrupedul, privind-o cum 
îşi freacă pulpa peste jambiera de lână în care încă se 
vedeau urmele colţilor. Acum eşti doar supărată, ceea ce e 
mult mai bine. 

Lirael o privi ameninţător, dar nu zise nimic, de teamă că 
răspunsul ar fi sunat răutăcios ori îmbufnat. O mai muşcase 
o dată la şaptesprezece ani şi nu voia să se aleagă cu încă o 
cicatrice tocmai acum, de ziua ei. 

Căţeaua o cântărea din ochi, cu capul aplecat într-o parte 
şi urechile ciulite, aşteptând parcă o reacţie din partea 
fetei. Lirael ştia că ar fi fost în stare să stea aşa ore în şir şi 
renunţă s-o mai înfrunte. De unde să-nţeleagă un câine cât 
de important e Darul Viziunii? 

— Aşadar. Cum se deschide poarta asta? 

Se rezemase de ea când Căţeaua o apucase de picior, 
simțind în palme pulsaţia caldă a Magiei în contratimp cu 
pulsul ei ceva mai regulat. 


— Împinge-o cu forţă! Îi sugeră Obraznica, adulmecând 
spaţiul îngust din josul uşii. Cred că trimisul a deschis-o 
deja. 

Lirael ridică din umeri şi se opinti în uşă cu ambele mâini, 
însă ornamentele de metal îşi mutaseră locul între timp, 
formând acum trei modele distincte cu tâlc ascuns. Deşi 
habar n-avea ce simboluri anume i se ascund sub palme, le 
simţea lăsându-şi amprenta în piele. 

Erau însemne magice până şi în ţintele de metal. Lirael nu 
prea ştia ce reprezintă fiecare, dar era clar că uşa fusese 
făurită în luni de zile, necesitând nu doar vrăjitorie iscusită, 
ci şi cunoştinţe întemeiate de tâmplărie şi feronerie. 

Împinse o dată şi lemnul roşiatic gemu încetişor. A doua 
oară se lăsă cu mai multă putere şi uşa alunecă precum o 
armonică, deschizându-se în şapte tăblii separate. Lirael 
nici nu băgă de seamă că unul din cele trei simboluri 
dispăruse, lăsând la vedere doar două dintre ţintele 
ornamentale. Un val neaşteptat de Magie ţâşni deodată din 
tăblia uşii, umplând-o de o exaltare fără margini, ca atunci 
când izbutise pentru prima oară să-şi făurească tovarăşa de 
singurătate. Îi înotă prin vene şi-apoi îi licări în răsuflare, 
dispărând în cele din urmă şi lăsând-o nesigură pe picioare, 
sprijinită de tocul uşii. Contururile simbolurilor îi dispărură 
şi ele din palmă până s-apuce să le descifreze. 

— Mamă-mamă! Suspină Lirael, scuturându-şi capul şi 
căutând cu mâna trupul cald al prietenei sale. Ce-a fost 
asta? 

— Salutul Uşii, nimic mai mult, răspunse Căţeaua, 
trăgându-se din strânsoare şi apucând-o curioasă înainte, 
clămpănind cu labele ei groase pe treptele de dincolo de 
prag, ce coborau în ascunzişurile muntelui. 

— Cum adică „salutul”? O iscodi Lirael. Căţeaua nici n-o 
băgă în seamă, dând mai departe din coada-i obraznică 
până ce dispăru după prima cotitură. Cum e posibil să te 
salute o uşă?! Aşteaptă-mă şi pe mine, stai mai încet! 


Deşi obraznică şi îndărătnică din fire, Căţeaua se opri 
după primele douăzeci de trepte. Era ceva mai întuneric 
aici şi scările erau acoperite cu muşchi, însemnele de 
iluminare fiind destul de rare. Era evident că de mult nu 
mai trecuse nimeni pe aici. 

O aşteptă să se apropie şi-apoi o zbughi în jos pe scări încă 
vreo douăzeci de trepte, pierzându-se în întuneric, deşi 
Lirael îi auzea destul de bine bocănitul înfundat al paşilor. 

Fata oftă şi-şi iuți pasul, atentă să nu alunece pe stratul de 
licheni. Simţea în depărtare ceva ce o neliniştea, un soi de 
apăsare pe care n-o putea cuprinde cu puterea minţii şi 
care se-nteţea cu fiecare treaptă. 

Căţeaua se opri să o aştepte încă de opt ori până dădură 
de capătul scărilor, adânc în inima muntelui. Lirael mai 
inspectase astfel de locuri, dar niciodată atât de departe. 
După socotelile ei, se afla la o adâncime de peste patru sute 
de metri de orice ascunzătoare descoperită până acum în 
măruntaiele Gheţarului. Cu toate astea gheaţa nu 
pătrunsese până aici, ceea ce făcea ca locul să pară şi mai 
ciudat, fiind total diferit de orice domeniu al Clayrelor. 

Mai mult, pe măsură ce coborau se făcea tot mai întuneric 
şi însemnele menite să lumineze calea erau din ce în ce mai 
rare şi mai palide, până când se-mpuţinară de tot, 
rămânând doar câteva ici-colo. Abia când le studie mai 
atent, observând cât sunt de vechi şi ponosite, îşi dădu 
seama că scara fusese construită de jos în sus. 

În mod normal n-o deranja obscuritatea, însă de data asta 
era prea de tot. Făcu, aşadar, o vrajă de iluminare, suflând 
în aer două însemne lucitoare pe care le trimise dinainte, să 
îi călăuzească paşii în timp ce cobora. 

Căţeaua o aştepta pe ultima treaptă, scărpinându-şi 
urechea în faţa unei alte porţi strunite de Magia 
Legământului, o uşă de piatră pe care erau gravate în 
Alfabetul Mediu nişte litere de-o şchioapă, alături de câteva 
simboluri pe care doar un Mag le-ar fi putut vedea. 


Lirael se aplecă să le citească şi se trase iute înapoi, dând 
să o ia la fugă în sus pe scări. Văzând asta, Căţeaua i se vâri 
printre picioare şi o făcu să se împiedice. Când fata căzu, 
vraja de iluminare se risipi ca la un semn şi însemnele se 
stinseră, alunecând înapoi în fluxul nesfârşit al 
Legământului. 

Cuprinsă de spaimă, orbecăi în beznă încercând să se 
ridice, convinsă că se îndreaptă către scară. Atinse în 
schimb botul umed al Căţelei şi observă cum trupul ei 
prinde contur încetul cu încetul, ca şi cum cineva o desena 
în întuneric cu un creion de abur lucitor. 

— Foarte inteligent din partea ta! Îi zise animalul 
trecându-şi limba prin urechea fetei. le pomeneşti că ai 
uitat vreo plăcintă în cuptor? 

— Uşa. Bâigui Lirael, lăsându-se jos moale. E o piatră de 
mormânt. Şi duce spre o criptă. 

— Serios? 

— Da, şi are numele meu pe ea! Murmură ea aproape fără 
răsuflare. 

Se lăsă o tăcere lungă şi apăsătoare pe care tot Căţeaua o 
întrerupse, zicând: 

— la să vedem dacă-nţeleg eu bine. Tu chiar crezi că 
cineva s-a ostenit să-ţi facă special o criptă acum mai bine 
de o mie de ani, sperând c-o să apari într-o bună zi şi o să 
mori de inimă? 

— Păi. Nu. 

Se aşternu un nou moment de tăcere pe care Căţeaua îl 
curmă continuând: 

— Presupunând că ai dreptate şi uşa duce într-adevăr 
către o criptă, spune-mi rogu-te cât de des întâlnit e-un 
nume precum Lirael? 

— Păi, am avut pare-mi-se o mătuşă după care m-au 
botezat şi care a murit de mult, şi înaintea ei a mai fost 
parcă una. 

— Deci cripta asta sau ce-o fi ea e mai degrabă a unei alte 
Lirael, nu crezi? O linişti Căţeaua cu blândeţe. De altfel, 


cum poţi fi sigură că e o criptă? Eu una n-am văzut decât 
două cuvinte pe uşă, iar al doilea nu mi s-a părut c-ar 
seamănă cu „mormânt” ori „criptă”. 

— Şi-atunci cu ce semăna? Întrebă Lirael, ridicându-se în 
sfârşit în picioare, cu mintea deja în fluxul magic de unde 
voia să culeagă însemnele pentru lumină, gata să le descrie 
cu degetele-n aer. 

Nu-şi aducea aminte care era al doilea cuvânt, dar nici nu 
voia să recunoască cât de tare se speriase văzându-şi 
numele gravat în piatră. Intrase în panică şi fuga i se 
păruse pe moment cea mai bună soluţie, singura cale să se 
întoarcă la Bibliotecă, unde se simţea la adăpost. 

— Cu ce nici prin gând nu-ţi trece, răspunse Căţeaua plină 
de importanţă în clipa când din degetele fetei ţâşniră raze 
de lumină direct către uşa de piatră. 

De data asta Lirael cercetă literele pe îndelete, atingând 
adânciturile cu băgare de seamă. Se încruntă citindu-le iar 
şi iar, fără să le poată desluşi înțelesurile ascunse. 

— Nu înţeleg, zise în cele din urmă. Al doilea cuvânt pare 
să fie „cale”. Calea lui Lirael! Se lumină ea în sfârşit. 

— Păi hai să-ţi urmezi calea atunci, o îndemnă Căţeaua 
nonşalantă. Chiar dacă nu eşti acea Lirael, eşti totuşi Lirael, 
aşa că presupun că ai putea să. 

— Ia nu mai flecări atâta! O întrerupse fata îngândurată. 
Dacă într-adevăr avea să îşi găsească drumul dincolo de 
poartă, un drum care purta numele ei, acesta fusese făurit 

acum mai bine de-un mileniu - lucru deloc imposibil de 
vreme ce Clayrele aveau adesea Viziuni cu viitorul 
îndepărtat, sau mai degrabă cu posibilele lumi ce vor să 
vină, cum le plăcea lor să spună. Pentru ele viitorul era ca 
un pârâu cu multe braţe care se îndepărtau de albie 
intersectându-se, pentru ca mai apoi să se despartă din 
nou, iar munca lor consta de fapt în a ghici care din 
posibilităţi avea să se-mplinească ori e mai de dorit. 

Dar dacă Clayrele de odinioară o Văzuseră într-adevăr în 
viitorul lor, de ce suratele ei cu Viziune nu reuşeau nicicum 


să-i întrevadă soarta? Sanar şi Ryelle îi spuseseră odată că 
nici măcar Profetesele Veghei de Nouă Zile nu izbuteau s-o 
Vadă, oricât s-ar strădui. Viitorul ei părea de nepătruns, la 
fel ca prezentul. Niciuna din Clayre n-o zărise lucrând la 
Bibliotecă sau pur şi simplu dormind în patul ei, lucruri atât 
de banale! Iată că iarăşi făcea notă discordantă, şi nu 
pentru că îi lipsea Darul Viziunii, ci pentru că cele care-l 
aveau deja nu o puteau Vedea cu nici un chip. 

Dacă nici Profetesele nu reuşeau să-i dibuiască soarta, 
cum oare să fi ştiut de ea strămoaşele Clayre? De ce să îi fi 
pregătit un drum anume şi trepte care s-o conducă într- 
acolo? Pesemne că fusese destinat unei alte Lirael, vreo 
rudă îndepărtată de-a ei. 

Gândul o mai linişti puţin şi prinse în sfârşit curaj să se 
apropie de uşă. Îşi puse mâinile pe placa rece şi o împinse 
uşurel, simțind Magia gâdilându-i palmele ca un ogar 
bătrân ce toarce dinaintea focului sub mângăierile 
stăpânului. 

Uşa se clinti spre interior cu un scrâşnet prelung, niţel 
îndărătnică la început. Curentul rece dinăuntru o ciufuli 
uşor, jucându-se prin aer cu însemnele călăuzitoare. Venea 
şi un miros greoi de umezeală însoţit de acea senzaţie de 
mai devreme, o apăsare stranie şi din ce în ce mai 
puternică, ca o durere surdă de măsele care anunţă chinuri 
groaznice. 

Dincolo de prag se deschidea o încăpere imensă al cărei 
capăt nu se zărea din conul de lumină unde stătea Lirael. 
Semăna cu o grotă rece şi întunecoasă. 

Intră şi-şi ridică privirea spre tavan, scrutând întunericul 
până când începu s-o doară ceafa şi ochii i se obişnuiră în 
sfârşit cu bezna. Pe ici pe colo se întrezăreau mici petice de 
o luminescenţă stranie, nefirească pentru strălucirea 
Legământului, care se ridicau atât de sus încât cea mai 
distantă semăna cu o constelație pe cerul nopţii. Fără să-şi 
coboare privirea Lirael băgă de seamă că stă pe marginea 


unei prăpăstii destul de adânci, care se întindea până 
aproape de creasta Meteorului. 

Stătea pe o scândură lată ca un fel de terasă, dincolo de 
care se căsca un hău al cărui fund puteai jura că ajunge 
până-n genunile pământului. Recunoscu locul pe dată, căci 
nu ştia decât o singură râpă atât de îngustă şi adâncă. Îşi 
aduse aminte de podurile de deasupra, înşirate unul după 
altul ca firele de aţă. Le traversase doar de-atâtea ori, fără 
să bănuiască nici o clipă ce se ascunde dedesubt! 

— Eu ştiu de locul ăsta, zise Lirael în şoaptă, îngânată de 
ecou. Suntem pe fundul Prăpastiei, nu? Şovăi, apoi adăugă: 
Locul de veci al Clayrelor. 

Căţeaua Obraznică o aprobă tăcută. 

— Ştiai dinainte, nu-i aşa? Întrebă fata cu ochii pironiţi în 
sus. Deşi nu le vedea, ştia de ungherele săpate în partea 
superioară a stâncii şi care adăposteau rămăşiţele 
Clayrelor. Generaţii întregi îşi dormeau somnul de veci în 
acest cimitir pe verticală şi Lirael simţise de departe 
apropierea criptelor cu moartele ce odihneau în ele. Aşa se 
explica senzaţia ciudată ce-o încercase mai devreme. 

Mama ei nu se afla acolo, căci ea murise printre străini, 
mult prea departe de familie ca trupul să-i mai poată fi 
depus în scobiturile Gheţarului. Filris se număra însă 
printre sufletele care-şi găsiseră liniştea aici, alături de alte 
cunoscute de-ale lui Lirael. 

— Am bănuit eu bine că-i o criptă! Se umflă ea în pene, 
privindu-şi triumfătoare tovarăşa de drum. 

— E mai degrabă un osuar, o corectă Căţeaua. Din câte 
ştiu, atunci când o Clayră îşi întrevede moartea, e coborâtă 
cu o frânghie la înălţimea potrivită şi de acolo începe să îşi 
sape propriul. 

— Nu cred aşa ceva! O întrerupse Lirael contrariată. 
Momentul îl ghicesc, e-adevărat, însă de obicei Pallimor şi 
celelalte grădinărese pregătesc grotele. Mătuşa Kirrith zice 
că-i semn de proastă creştere dacă îţi sapi mormântul 
singură. Tăcu câteva clipe, după care o întrebă în şoaptă: 


M-or fi văzut oare pierind şi m-au trimis aici să-mi sap 
propria criptă, drept pedeapsă că nu mă port frumos? 

— Dacă mai scoţi una ca asta, mă tem c-am să te muşc 
cum se cuvine, mormăi Căţeaua exasperată. De unde-ţi vine 
obsesia asta cu moartea, mă rog? 

— Uită-te şi tu la locul ăsta! E peste tot, şi-o simt foarte 
intens. 

— Asta din cauză că poarta către Moarte stă mai mereu 
întredeschisă în locurile unde a murit mai multă lume sau 
unde sunt oameni înmormântați, îi explică animalul cu un 
aer absent. Sângele se înfierbântă şi de-asta unele Clayre 
devin sensibile la anumite semne. Asta ţi s-a întâmplat şi ţie 
adineauri şi nu trebuie să-ţi fie teamă. 

— Nu îmi e, se auzi Lirael vorbind. E ca o durere sau o 
mâncărime care nu-ţi dă pace şi te îmboldeşte să faci ceva, 
orice, numai să scapi de ea. 

— Presupun că necromanţie nu ştii, nu? 

— Normal că nu! E interzis, doar e Magie Liberă! 

— Nu neapărat. Clayrele nu sunt chiar întru totul străine 
de Magia Liberă. S-au folosit de ea în trecut şi unele încă o 
practică şi azi, îi spuse Căţeaua atrasă deodată de un nou 
miros, adulmecând de zor pe la picioarele stăpânei. 

— Cine s-ar îndeletnici cu-aşa ceva? O iscodi Lirael, dar 
animalul îşi văzu mai departe de treabă, amuşinându-i 
picioarele. Ce tot miroşi acolo? 

— Magie, răspunse Căţeaua, ridicându-şi privirea preţ de 
o clipă înainte să-şi reia turele ameţitoare. Magie străveche, 
de demult, ascunsă aici, în măruntaiele pământului. 
Hmmmm, ce i0o0oo. 

Îşi termină fraza cu un schelălăit prelung, căci în secunda 
următoare o fâşie învăpăiată străpunse întunericul spre 
înălţimi, presărând explozii de lumină şi căldură peste tot. 

Luată pe nepregătite, Lirael se clătină şi căzu peste pragul 
porţii, urmată de Căţeaua a cărei blană mirosea deja a 
pârlit. 


Tot soiul de forme prinseră a se contura pe peretele în 
flăcări, siluete umane care-şi îndoiau mâinile şi picioarele 
printre văpăi, alături de însemne de Legământ care se 
răsuceau în infernul portocaliu, albastru şi roşu mult prea 
iute ca să le poată desluşi. 

Deodată trupurile mistuite se desprinseră din vâlvătaie şi 
Lirael băgă de seamă că erau soldaţi cu săbii strălucitoare, 
plămădiţi din flăcări din creştet până-n tălpi. 

— Fă ceva! Îi strigă Căţeaua. 

Lirael rămase nemişcată, privind la războinicii de foc care 
veneau către ele, uniţi sub aceeaşi vrajă de Legământ. 
Alcătuiau laolaltă un paznic uriaş şi preaputernic împărţit în 
mai multe bucăţi, fiecare cu menirea sa. Semăna leit cu 
străjerul de mai devreme, mai puţin în mărime. 

Se ridică într-un sfârşit, îşi mângâie iute prietena pe 
creştet şi trecu pragul încrezătoare, înfruntând căldura 
nemiloasă şi pe străjerii cu săbii învăpăiate. 

— Sunt Lirael, rosti cu voce tare, însoţindu-şi cuvintele de 
însemne magice de adevăr şi limpezime. Fiică a Clayrului. 

Vorbele ei rămaseră suspendate în aer preţ de o clipă, 
deasupra pârâitului molcom al trupurilor mistuite de 
flăcări. Paznicii se opriră atunci şi-şi ridicară săbiile în semn 
de salut, înfăşurând-o într-un val de fierbinţeală ce o făcu să 
se înece. Tuşi scurt şi făcu un pas spre ei, dar în secunda 
următoare totul se nărui în întuneric, căci îşi pierduse 
cunoştinţa. 

Când îşi veni în simţiri, Căţeaua Obraznică tocmai se 
pregătea să-i lingă faţa cine ştie a câta oară, căci obrajii o 
strângeau deja sub stratul gros de salivă uscată. 

— Ce s-a întâmplat? O întrebă, privind speriată în jur. 

Focul dispăruse, la fel şi paznicii, şi mici însemne aurii îi 
tot dădeau târcoale ca nişte stele jucăuşe. 

— Te-au sufocat când au vrut să te salute. Cine i-a pus 
acolo s-o fi gândit că trebuie să îţi anunţi prezenţa înainte 
să treci pragul, răspunse Căţeaua, dând să o mai lingă o 
dată, însă Lirael o opri la timp. Ori asta, ori erau ei proşti. 


Bine măcar că unul a fost destul de inspirat să ne lase 
luminiţele astea. Apropo, vezi că ai nişte şuviţe arse. 

— La naiba! Bombăni Lirael, examinându-şi vârfurile 
pârlite ce îi ieşeau de sub batic. Mătuşa Kirrith o să le vadă 
imediat! O să îi spun că m-am aplecat peste o lumânare sau 
ceva. Că veni vorba de Kirrith, e timpul să ne întoarcem. 

— Hai să mai stăm puţiiin! O imploră Căţeaua. După atâta 
osteneală. Ia uite, luminile ne-arată un drum! Asta trebuie 
să fie Calea lui Lirael! 

Fata se uită în direcţia pe care tovarăşa sa i-o arăta 
tacticoasă ca întotdeauna, cu piciorul din faţă ridicat şi 
botul uşor în aer. Într-adevăr, luminiţele descriau o cărare 
de-a lungul crestei, aliniindu-se licăritoare către un ungher 
şi mai întunecos al Prăpastiei. 

— Ar trebui să ne întoarcem, zău, zise iar Lirael cu 
jumătate de gură, atrasă de cărarea luminată. 

Dacă străjerii i-au dat pace, pesemne că au făcut-o cu un 
scop, aşa că poate merita o încercare. Cine ştie, ar putea 
afla ce trebuie să facă să primească Darul Viziunii. Se 
întorcea mereu la aceeaşi dorinţă neîmplinită, căci 
înlăuntrul ei speranţa încă mai dăinuia, în ciuda anilor pe 
care şi-i petrecuse la Bibliotecă. Poate că acum lucrurile se 
vor schimba, începând de aici, din inima regatului Clayrelor. 

— Bine, fie, hai! Se învoi în fine ridicându-se cu un oftat 
prelung. Până acum se alesese doar cu văpăi şi vânătăi. Ce 
mai aştepţi? 

— După tine, o invită Căţeaua. Botul meu încă mai suferă 
de pe urma străjerilor care-ţi păzesc preţioasele rubedenii. 

Urmară cărarea de lumini scânteietoare, care după o 
porţiune dreaptă se îngusta brusc, părând că se opreşte-n 
stâncă. Lirael întinse mâna şi pipăi peretele rece de o parte 
şi de alta, descoperind că luminescenţa ce-o intrigase mai 
devreme venea de la un soi de ciupercă care-i lăsă o mâzgă 
lipicioasă pe degete şi un miros de varză stricată. 

Drumul era din ce în ce mai strâmt şi cobora tot mai adânc 
în munte, iar frigul şi întunericul de smoală îi alungară şi 


ultima rezervă de căldură. La fiecare pas simţea în tălpi o 
vibraţie însoţită de un huruit înfundat, care creştea în 
intensitate pe măsură ce înaintau. La început crezu că 
mintea îi joacă feste sau că e din cauza acelor „semne” 
dinspre Moarte de care îi vorbise Căţeaua, dar mai apoi îşi 
dădu seama că e de fapt bolboroseala unei ape. 

— Probabil e vreun izvor subteran prin apropiere, zise 
Lirael cu voce tare, încercând să acopere susurul difuz. La 
fel ca celelalte Clayre, nu prea ştia să înoate şi singurul ei 
contact cu şuvoaie mai mari de apă era atunci când se 
topea zăpada primăvara şi bucăţi uriaşe de gheaţă se 
desprindeau din munte, alunecând la vale în puhoaie 
dezlănţuite. 

— Suntem aproape deasupra lui, răspunse Căţeaua, care 
putea să vadă mai departe pe cărarea mărginită de 
luminiţele zglobii. Vorba poetului: 

Izvorul cel iute din neguri a ieşit, Către lumină apoi s-a 
năpustit, Cu straie de-ntuneric şi de gheaţă, Duşmanii din 
Regat el îi înhaţă. 

Până ce râul Ratterlin se potoleşte. 

Cât e de lung în Deltă el soseşte. 

— Hmm. S-ar putea să fi uitat vreun vers, două, ia să 
vedeeem. Izvorul cel iute. 

— Izvorul Ratterlinului e aici? O întrerupse Lirael mirată, 
arătând în faţă. Nu ştiam că izvorăşte din munte, 
întotdeauna am crezut că se formează din gheaţa topită. 

— Ba izvorăşte, îi confirmă Căţeaua după o pauză. 
Izvoarele sunt aici de când lumea, ascunse în inima 
muntelui. Stai pe loc! 

Fata rămase locului, încleştându-şi degetele în blana 
Obraznicei, sub zgardă. 

La început nu înţelese de ce se opriră, dar după un timp 
Căţeaua o porni din nou agale încă câţiva paşi, la capătul 
cărora vuietul râului deveni asurzitor şi picuri minusculi îi 
stropiră obrajii. 


Ajunseră în sfârşit la izvoare, dinaintea unui podeţ de 
piatră îngust şi alunecos. Era lung de vreo cincisprezece 
metri şi la capătul lui se profila o altă uşă. Nu avea 
balustrade şi era lat de vreo jumătate de metru. Toate 
acestea, alături de volbura apelor de dedesubt erau semne 
clare că podul fusese gândit ca o barieră pentru Morți. 

Lirael îl cântări din priviri, uitându-se apoi la uşa din 
depărtare şi jos la râul furios, cuprinsă de un sentiment de 
teamă amestecată cu fascinaţie. Era vrăjită de dansul 
şuierat al apelor, dar când izbuti să-şi desprindă ochii din 
abis se întoarse spre Căţea, strigându-i: 

— Eu nu trec nici să mă pici cu ceară! 

Căţeaua n-o băgă în seamă şi Lirael tocmai se pregătea să 
repete, când observă că labele ei se făcuseră plate ca nişte 
tălpi şi erau de două ori mai groase, ceea ce îi dădea un aer 
de superioritate. 

— Să nu-mi spui că ţi-au crescut şi ventuze, îi aruncă fata, 
scuturându-se de scârbă. Aşa, ca la caracatiţe. 

— Ba sigur că mi-au crescut, zise Căţeaua, ridicând o labă 
cu un pleoscăit scurt ce acoperi pentru o clipă vuietul 
general. Cum altfel să mă-ncumet la aşa un drum? 

— Mda, pare periculos, bâigui Lirael cu ochii la podul 
îngust. 

În mod vădit, Căţeaua nu se dădea bătută, însă cu ajutorul 
ei şi-al lipitoarelor de pe tălpi trecerea devenea posibilă, 
deşi foarte primejdioasă. Oftă adânc şi se aplecă să-şi 
scoată încălţările, ferindu-se de ploaia de stropi fini. Îşi 
prinse de curea şiretele botinelor de piele şi-şi trecu 
degetele pe piatra rece, răsuflând uşurată să simtă striaţiile 
pe care nu le observase în lumina difuză. Aveau cu 
siguranţă să-i dea ceva mai multă stabilitate. 

— Mă întreb de ce-or fi construit podul ăsta? Zise ea, 
suindu-se în spinarea Căţelei şi prinzându-se de zgardă, 
simțind pe lângă siguranţa trupului atletic vibrația 
liniştitoare a Legământului. Pe cine încercau să ţină la 
distanţă? 


Obraznica înaintă doar câţiva paşi când Lirael adăugă: 

— Sau poate-ar fi mai bine să întreb cine nu trebuia să 
scape pe aici. 

Vocea i se pierdu în zgomotul infernal dimprejur. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI. 

Puterea lui trei. 

Uşa de la capătul podului se deschise îndată ce Lirael o 
atinse. Simţi din nou Magia revărsându-se asupră-i, dar nu 
prietenoasă ca la prima uşă ori blândă ca la intrarea în 
Prăpastie, ci precipitată şi iscoditoare, vrând parcă să-i 
găsească vreun cusur şi învoindu-se cu greu s-o lase 
înăuntru. 

Simţi în palmă fiorul de pe spinarea Căţelei când uşa se 
deschise în sfârşit, mirându-se în sinea ei că îi e teamă de 
atâta lucru. Înţelese de ce când mirosul de rugină al Magiei 
Libere o întâmpină de undeva din faţă, încătuşat de 
Legământul ce îl strunea şi-l domina. 

— Magie Liberă, zise Lirael în şoaptă, cu teamă în glas. 

Căţeaua merse mai departe, târând-o după ea, aşa că fata 
trecu pragul cu inima strânsă. 

Nici nu intrară bine, că uşa se şi trânti în urma lor, 
curmând într-o clipită vuietul năprasnic. Totul se cufundă 
într-o tăcere mormântală şi-o beznă atât de neagră încât cu 
greu îţi puteai imagina că mai există şi lumină pe lume. 
Lirael nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi simţea că-şi 
pierde minţile. Noroc cu trupul cald şi îmblănit de lângă ea, 
care îi dădea siguranţa că stă încă pe picioare şi încăperea 
nu e într-o rână, aşa cum avea impresia. 

— Nu te mişca! Şopti Căţeaua şi Lirael îi simţi botul umed 
pe picior, ca şi cum voia să-şi întărească spusele. 

Izul de Magie Liberă era din ce în ce mai pregnant şi 
Lirael îşi prinse nasul cu degetele, încercând să nu tragă 
aer în piept, în timp ce cu cealaltă mână apucă şoricelul din 
buzunar. Slabe speranţe chiar şi pentru el să găsească 
drumul înapoi la Bibliotecă, dar pentru orice eventualitate. 


Simţea şi freamătul Magiei Legământului înteţindu-se, 
formând însemne magice care pluteau în aer ca polenul, 
învăluite într-o lumină umedă. Cele două forţe păreau 
înţelese între ele, încolăcindu-se în jurul ei şi ţesând un soi 
de farmec tainic. 

O cuprinse frica şi i se făcu un gol în stomac, simțind că se 
sufocă. Trase aer în piept şi-apoi expiră încet să se calmeze, 
dar atmosfera era încărcată de vrăji neştiute cu care nu 
putea - şi nu voia - să-şi umple plămânii. 

Mai multe lumini prinseră deodată a licări în întuneric, 
nişte cerculeţe firave cu sute de aşchii înăuntru, 
strălucitoare şi fine ca firul de păr. Semănau cu puful de 
păpădie purtat de vânturile primăvăratice. Odată cu ele 
miasma de Magie Liberă dispăru ca prin minune, aşa că 
Lirael respiră în sfârşit uşurată, dar precaută totuşi. 

În lumina stranie şi mereu schimbătoare Lirael cercetă în 
sfârşit odaia octogonală. Era foarte încăpătoare şi în mod 
destul de ciudat - având în vedere că se aflau în inima 
muntelui - pereţii nu erau săpaţi în piatră, ci căptuşiţi cu 
plăci de ceramică dispuse în formă de stele, turnuri şi chei 
argintii. Tavanul era tencuit şi zugrăvit în nuanţe mohorâte, 
imitând un cer încărcat de nori cenuşii care amenințau 
câteva stele lucitoare, şapte la număr. Pe jos era întins un 
covor albastru-închis şi moale, pe care abia acum îl simţi 
sub tălpile goale, o binecuvântare faţă de piatra rece a 
podului. 

În mijlocul camerei trona o masă frumoasă din lemn de 
sequoia ale cărei picioare zvelte aveau fiecare la capăt trei 
degete de argint. Pe suprafaţa lăcuită se aflau trei obiecte 
unul lângă altul: o cutiuţă de metal mare cât palma ei, un 
set de fluiere ori mai degrabă un nai şi o carte cu coperte 
albastre de piele şi încuietori de argint. Se vede treaba că 
masa şi ustensilele de pe ea erau punctul de atracţie al 
magiei, căci luminiţele erau mai concentrate acolo, formând 
o fâşie translucidă ca o ceaţă lăptoasă. 


— Hai, du-te acum, o îndemnă Căţeaua, aşezându-se pe 
picioarele din spate. Se pare că am găsit ce căutam. 

— Ce vrei să spui? O întrebă Lirael suspicioasă, trăgând 
adânc aer în piept să-şi facă curaj. 

Se simţea în siguranţă acum, deşi erau destule vrăji în 
cameră pe care nu le cunoştea şi nici nu spera să le înveţe 
vreodată. Mai avea încă pe limbă izul înţepător al Magiei 
Libere, ca un ghimpe de care nu se putea descotorosi. 

— Uşile ţi s-au deschis, calea ţi-a fost luminată, paznicii te- 
au lăsat să treci. Începu Căţeaua, atingându-i mâna cu botul 
ei rece şi privind-o cu subînţeles. Nu încape îndoială că 
instrumentele de pe masă pe tine te aşteaptă. Eu nu vreau 
să-mi bag nasul, aşa că te voi aştepta aici. Mă gândeam 
chiar că aş putea să trag un pui de somn. Să mă trezeşti 
când vine vremea să ne-ntoarcem. 

Zicând aşa, îşi dezmorţi alene spinarea şi picioarele, căscă 
prelung şi se întinse cât era de lungă pe covor. Se tot suci 
până să-şi găsească locul, aşezându-se în fine pe o parte şi 
adormind aparent adânc, nu înainte să-şi fluture coada prin 
aer de câteva ori. 

— Ooof, ce mă fac eu cu tine! Oftă Lirael. Acuma ţi-ai găsit 
să dormi? Ce mă fac dacă se-ntâmplă ceva rău? 

Căţeaua deschise un ochi şi zise printre dinţi: 

— Mă trezeşti, se-nţelege. 

Lirael o privi nervoasă, uitându-se apoi la masa din mijloc. 
Stilken fusese duşmanul cel mai de temut pe care-l 
înfruntase în pasajele Bibliotecii, însă în ultimii ani întâlnise 
şi alte primejdii - monştri malefici, farmece străvechi 
imprevizibile ori greu de strunit, capcane mecanice sau 
chiar coperte otrăvite. Orice bibliotecară se putea 
confrunta cu astfel de pericole, însă niciunul nu se compara 
cu încercarea de acum. Nu ştia nimic despre cele trei 
obiecte, doar că erau păzite cu sfinţenie de puteri mult mai 
încrâncenate decât văzuse ea vreodată. 

Mai mult, erau atât de vechi că nimeni nu le ştia obârşia. 
Totul în această cameră - pereţii, tavanul, covorul şi masa - 


era acoperit de straturi suprapuse de însemne magice, 
unele de-acum o mie de ani sau mai bine. Le simţea plutind 
pretutindeni, topindu-se unul într-altul sau preschimbându- 
se neîncetat. Dacă închidea ochii chiar şi pentru o clipă, 
întreaga odaie devenea o imensă Piatră de Legământ, căci o 
percepea ca pe o sursă de magie, nu ca un loc care fusese 
fermecat în repetate rânduri. 

Nu era totuşi cu putinţă, cel puţin după câte ştia ea. 

Deschise ochii ameţită, observând cu uimire însemnele ce i 
se zvârcoleau în piele, în răsuflare şi în vene. Între ele 
Magia Liberă înota nestingherită. Firişoarele pufoase de 
lumină ţâşniră deodată către ea ca nişte tentacule 
scânteietoare, încolăcindu-i-se de mijloc şi trăgând-o cu 
blândeţe către masă. 

Orbirea magică o zăpăci uşor, de parcă tocmai s-ar fi trezit 
din vis. Încercă să reziste la început, lăsându-se apoi în voia 
luminii învăluitoare, uitând cu totul de Căţeaua adormită. 

Cât ai clipi era deja la masă, fără să ştie cum a ajuns acolo. 
Palmele i se odihneau pe suprafaţa lăcuită, dinaintea 
obiectelor misterioase. Ca orice Bibliotecară Secundă, alese 
cartea mai întâi, trecându-şi degetele peste încuietoarea de 
argint în timp ce citea titlul gofrat în relief pe cotor cu litere 
de argint: Cartea Amintirilor şi a Uitării. 

Lirael trase de clapă, simțind magia dinăuntru şi 
însemnele ce fremătau în metalul vrăjit, simboluri de 
ferecare şi închidere, de pârjolire şi distrugere. 

Încuietoarea se deschise înainte să-şi dea seama ce e cu 
însemnele, aşa că nu păţi nimic. Deschise cartea cu atenţie 
şi trecu de pagina cu titlul, întorcând foile subţiri şi aspre 
una după alta. Pe fiecare erau cuibărite însemne de 
Legământ, ferecate în hârtie înainte de aşternerea literelor. 
Mai era şi Magie Liberă, dar controlată şi călăuzită unde 
trebuie. Copertele erau şi ele împletite cu ambele feluri de 
Magie, ce pătrunseseră până şi în lipiciul şi legăturile de pe 
cotor. 


Grosul se concentra însă în tipăritură. Lirael mai văzuse 
astfel de cărţi fermecate, deşi poate mai puţin puternice. În 
Pielea Leului, de pildă. Aşa o carte nu putea fi niciodată 
terminată, căci conţinutul ei se preschimba mereu după 
nevoia şi mofturile creatorului, după capriciile vremii ori ca 
să fie-n ton cu cele patru faze ale lunii. Unele erau făcute în 
aşa fel încât să nu-ţi aduci aminte ce-ai citit decât atunci 
când se-ntâmpla ceva, iar asta numai pentru că făuritorul 
era un om milos pe care nu-l lăsase inima să îşi împovăreze 
cititorii cu tot felul de grozăvii. 

Începu să citească în timp ce luminiţele i se-nvârteau în 
jurul capului, desenând tot felul de modele pe pagină din 
pricina şuviţelor pe care i le ciufuleau în zborul lor dansant. 
Trecu de prima pagină, o începu pe următoarea şi tot aşa 
până ce termină primul capitol. Făcea mişcări regulate, 
întinzând scurt mâna să dea pagina. În spatele ei Căţeaua 
dormea dusă, iar respiraţia ei sacadată ţinea parcă isonul 
paginilor întoarse una după alta. 

După câteva ore bune sau poate zile chiar - căci pierduse 
întru totul noţiunea timpului - Lirael întoarse în sfârşit ce 
părea a fi ultima foaie şi închise cartea, care se ferecă 
îndată pocnind din clapele de argint. 

Încercă să le desfacă şi pentru că nu izbuti îşi îndreptă 
atenţia către naiul de argint, format din şapte fluieraşe 
ordonate după mărime, de la cel mai scurt - cât degetul ei 
mic - până la cel mai lung, aproape cât palma. Îl apropie de 
buze fără să sufle, să nu cumva să deştepte vreo vrajă 
adormită. Aflase din carte cum fuseseră făcute şi cum 
trebuiau folosite, aşa că ştia de-acum că însemnele magice 
care se preumblau pe ele nu erau decât o spoială menită să 
ascundă Magia Liberă pitită înăuntru. 

Le atinse pe fiecare în parte, de la cel mic şi până la cel 
mare, rostindu-le numele în minte înainte să pună naiul 
înapoi pe masă. Ridică apoi ultimul instrument rămas, 
cutiuţa de metal. Şi ea era tot din argint, cu gravuri 
elegante peste şi printre care alunecau însemne magice 


asemenea celor de pe carte, vestind pedepse aspre celor ce 
se încumetau să o deschidă fără să aibă Sângele Curat. E 
drept că nu specificau ce tip de sânge trebuia să ai anume, 
dar Lirael îşi zise că dacă i-a mers cu cartea la fel se va- 
ntâmpla şi cu cutia. 

Atinse uşor încuietoarea, tremurând la dogoarea Magiei 
Libere strunite înăuntru, însă cutia rămase ferecată. O 
străfulgeră atunci gândul că poate cartea o amăgise în 
vreun fel, ori citise ea însemnele anapoda. Sau sângele era 
problema? Închise ochii şi mai încercă o dată, apăsând 
clapeta cu încredere. 

Caseta începu să-i tremure în palmă şi Lirael deschise 
ochii, văzând-o cum se desface de la mijloc, unde capacul 
era prins în balamale. Semăna cu acele mici oglinzi pe care 
unii le ţineau de obicei pe raft ori pe masă. 

O deschise de tot şi o aşeză pe masă, cele patru colţuri 
formând un romb perfect. Cutia propriu-zisă era de argint, 
iar cealaltă jumătate - unde ar fi trebuit să fie oglinda - era 
dintr-un material necunoscut, mat şi întunecat, un 
dreptunghi obscur în care lumina refuza să se reflecte. 

Cartea Amintirilor şi a Uitării o numea Oglinda Neagră şi 
Lirael citise în mare parte cum funcţionează. Din păcate nu 
putea fi folosită în odaia unde se aflau şi nici în altă parte 
din Lumea celor Vii, ci numai în Moarte. Bine-nţeles că nu 
avea nici o intenţie să meargă într-acolo, chiar şi de-ar fi 
găsit cu uşurinţă drumul de întoarcere. Moartea era 
regatul lui Abhorsen, nu al Clayrelor, deşi Lirael bănuia că 
Oglinda Neagră nu e tocmai străină de Darul Viziunii. 

O închise cu un păcănit scurt şi o lăsă pe masă fără să-şi ia 
mâna de pe ea. Rămase aşa un minut întreg, căzută pe 
gânduri. O ridică apoi din nou şi o vâri în buzunarul 
uniformei alături de o peniță de argint, o bucată de sfoară 
ceruită şi un ciot de creion. Şovăi un moment, apoi luă şi 
naiul şi îl băgă în buzunarul drept, lângă şoricelul mecanic. 
Înşfăcă în cele din urmă şi Cartea Amintirilor şi a Uitării şi o 
adăposti la piept, sub vesta roşie. 


Se îndreptă pe urmă către Căţeaua Obraznică, hotărâtă să 
o ia la întrebări ca să priceapă cât de cât cele întâmplate. 
Cartea, Oglinda şi naiul stătuseră aici timp de mai bine de- 
un mileniu, aşteptând în întuneric pe cineva despre care 
Clayrele de-odinioară ştiuseră că va sosi. 

Aşteptaseră amuţite ca cea numită Lirael să vină şi să le 
deştepte. 

O aşteptaseră pe ea. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI. 

Un anotimp tulbure. 

Prinţul Sameth stătea tremurând în foişorul de pază al 
Palatului, aflat în cel de-al doilea turn ca înălţime. Purta o 
haină de blană, cea mai groasă pe care o avea, însă vântul îl 
răzbise chiar şi prin ea şi el n-avea nici un chef să facă o 
vrajă de încălzire. Într-un fel îşi dorea să răcească, ca să 
scape pe programul strict pe care i-l pregătise Ellimere. 

Se dusese acolo din două motive: primul, pentru că spera 
să-i zărească pe părinţi întorcându-se; al doilea, pentru că 
nu voia să dea ochii cu Ellimere sau cu oricine altcineva 
încerca să-i organizeze viaţa. 

Îi era tare dor de mama şi de tatăl său şi îşi dorea să-i vadă 
cât mai repede, mai cu seamă că l-ar fi scăpat de tirania 
surorii sale, însă Sabriel petrecea foarte puţin timp în 
Belisaere, fiind mereu pe drumuri în Planorul ei roşu cu 
auriu. Era o iarnă greu încercată şi oamenii numai despre 
asta vorbeau, despre Morţii şi creaturile plămădite din 
Magie Liberă ce încercau să se strecoare în Lumea celor 
Vii. Îl treceau sudori reci de câte ori îi auzea, ştiind că 
pentru el o spun şi simțindu-se vinovat că nu studiază 
Cartea Morților, ca să se pregătească să-şi ajute mama. 

Chiar acum ar fi trebuit să citească în loc să piardă vremea 
cu ochii pironiţi în zare, dincolo de acoperişurile îngheţate 
ale oraşului, învăluite în fumul cenuşiu al focului din vetre. 

Nu deschisese deloc volumul de când i-l dăduse Ellimere, 
ţinându-l închis într-un dulap din atelier. Se gândea la el în 
fiecare zi, ba chiar îl descuia uneori şi se uita la el, fără să 


se încumete totuşi să îl deschidă. Pierdea ore întregi de 
studiu muncindu-se cum să îi spună mamei că nu poate citi 
din carte şi că-i e groază să se întoarcă prea curând în 
Moarte. 

Ellimere îi stabilise două ore de lectură pe zi, pe care ea le 
numea „pregătirea pentru Abhorsen”, dar Sam nici nu se 
atingea de carte. În zadar tot încerca să îi explice cum se 
simte şi cât îi e de teamă, şi orice scrisoare adresată 
ambilor părinţi sau fiecăruia în parte sfârşea inevitabil pe 
foc. 

— O să îi spun mamei, şi gata! Zise Sam nu foarte tare, să 
nu-l audă paznicii din colţul îndepărtat. Oricum aveau o 
părere destul de proastă despre abilităţile lui ca Prinţ şi nu 
voia să-l suspecteze că mai e şi nebun pe deasupra. Ba mai 
bine lui tata mai întâi, şi-apoi poate îi spune el mamei. 
Adăugă după un moment de ezitare. 

Touchstone abia sosise de la Estwael şi plecase deja călare 
către miazăzi, la Fortul Garnizoanei de pe Dealul 
Barhedrin, la nord de Zid. Se zvonea că oamenii din 
Ancelstierre lasă grupuri masive de refugiaţi din sud să 
treacă Zidul şi să se stabilească în Regatul Vechi - ori mai 
bine zis să fie căsăpiţi de creaturile sinistre ce îşi aveau 
sălaşul în zona de graniţă. Touchstone se dusese să vadă ce 
se întâmplă şi să salveze eventualii supraviețuitori. 

— Ancelstierrieni proşti! Mormăi Sam, lovind zidul cu 
piciorul, alunecând cu celălalt pe gheaţă şi lovindu-şi cotul 
de marginea de piatră. Aah! Exclamă, frecându-şi cotul. La 
naiba! 

— Sunteţi bine, domnule? Îl întrebă paznicul, apropiindu- 
se în pas alergător, mult mai sigur pe picioare în cizmele lui 
cu ţinte în comparaţie cu Sam, care purta nişte papuci de 
casă din piele de iepure. Să nu vă rupeţi vreun picior! 

Sam se strâmbă, ştiind prea bine unde bate. Viitoarea sa 
evoluţie artistică pe post de Pasăre a Zorilor era un subiect 
constant de amuzament printre străjeri, iar aluziile lor 
deloc subtile îl mâhneau profund, la fel ca purtarea lui 


Ellimere, care îşi exersa rolul de co-regentă cu multă 
convingere, fiind amabilă şi graţioasă cu toată lumea, mai 
puţin cu el. 

Repetiţiile pentru Festival erau doar o parte a chinului, 
neîndemânarea lui fiind o dovadă în plus că nu se ridică la 
înălţimea surorii sale. Era împiedicat şi dansul nu-l pasiona 
deloc, la Tribunal mai picotea din când în când, şi, deşi avea 
ceva talent la mânuitul săbiei, nu se învrednicea să şi-l 
cultive antrenându-se cu străjerii. 

Nici în privinţa Perspectivei nu stătea prea bine. Ellimere 
se dedica trup şi suflet sarcinii primite, muncind cu 
sârguinţă, pe când fratele ei îşi neglija îndatoririle, 
meditând la viitorul său nesigur şi devenind uneori atât de 
prins în propriile-i gânduri încât se oprea de tot din treabă. 

— Domnule, sigur sunteţi bine? Repetă paznicul. 

Sam clipi de câteva ori, trezindu-se din reverie. Iar visa cu 
ochii deschişi. 

— Sunt bine, mulţumesc, îi zise paznicului, mişcându-şi 
degetele în mănuşă. Am alunecat şi m-am lovit la cot, atâta 
tot. 

— Ce e aşa de fascinant în depărtare? Îl întrebă străjerul, 
Brel pe numele lui, un bărbat cumsecade care nu râdea ca 
alţii pe ascuns de câte ori îl vedea costumat în Pasărea 
Zorilor. 

— Nimic. Răspunse Sam, clătinând din cap. 

Privi din nou către acoperişuri, în centrul oraşului de astă 
dată. Festivalul Iernii începea peste câteva zile şi ridicarea 
cortului ce avea să adăpostească Târgul Promoroacei era în 
toi. Mare cât să încapă un oraş întreg sub el, cortul era 
aşezat pe Lacul Loesare, acum îngheţat, şi avea mii de 
tarabe şi scene de spectacol, actori, măscărici şi jongleri, 
muzicanți şi magicieni, expoziţii şi prezentări, tot soiul de 
jocuri şi ghiduşii, plus mâncăruri din toate colţurile 
Regatului şi chiar de mai departe. Lacul Loesare acoperea 
aproape toată valea din centrul oraşului, pe o suprafaţă de 


nouăzeci de acri, însă Târgul îi depăşea cu mult malurile, 
întinzându-se şi peste grădinile publice care îl mărgineau. 

Sam îl aşteptase mereu cu mare nerăbdare, însă anul 
acesta nu era deloc entuziasmat. Nu simţea decât 
amărăciune şi indiferenţă, pradă celei mai negre depresii. 

— Bucuria pregătirilor, zise Brel, frecându-şi mâinile 
mulţumit. O să avem un festival reuşit anul ăsta. 

— Chiar aşa? Întrebă Sam mâhnit. Dansul cu Pasărea 
Zorilor se făcea de obicei în ultima zi de festival, iar anul 
acesta el trebuia să poarte mlădiţa înverzită ce simboliza 
Primăvara, rămânând la coada procesiunii după dansatorii 
care întruchipau pe rând Zăpada, Grindina, Zloata, Negura, 
Furtuna şi Îngheţul, cu toţii pe picioroange şi extrem de 
pricepuţi, plutind în aer ameninţător deasupra Păsării 
Zorilor şi punându-l astfel într-o lumină proastă. 

Dansul Iernii era lung şi istovitor, întinzându-se pe mai 
bine de trei kilometri printre aleile întortocheate ale 
Târgului. De obicei însă dura mult mai mult, căci pe 
anumite porţiuni alaiul făcea cale întoarsă atunci când Cele 
Şase Spirite ale Iernii se năpusteau asupra Păsării, 
încercând să-şi prelungească şederea furându-i tulpina de 
sub aripă ori punându-i piedică cu picioarele lor alungite. 

Până acum făcuseră doar două repetiţii de la cap la coadă. 
Teoretic, Spiritele Iernii se prefăceau doar că-l doboară, dar 
Sameth reuşea de fiecare dată să se împiedice singur. La 
sfârşitul primei repetiţii îşi luase deja trei căzături şi-şi 
îndoise ciocul de două ori, rămânând la propriu cu penele 
zbârlite. A doua repetiţie fusese şi mai şi, căci Pasărea se 
prăvălise din greşeală peste Zloată, dezechilibrând-o de pe 
picioroange şi doborând-o la pământ. Mai mult, fata care-i 
luase locul nici nu voia să îi vorbească. 

— Cu cât munceşti mai mult la repetiţii, cu-atât mai bine o 
să-ţi iasă dansul, aşa am auzit, îi zise Brel încurajator. 

Sam clătină din cap şi privi în direcţia opusă. Nici urmă de 
Planor plutind în vânt ori vreo ceată de ostaşi venind călări 


pe drumul dinspre miazăzi, cu emblema regală pe drapel. 
Pierdea timpul degeaba tot aşteptându-i pe părinţi. 

Brel tuşi scurt în mănuşă şi Sam se întoarse către el, 
urmărindu-l cum îşi pleacă capul discret şi face stânga 
împrejur. O luă la pas de-a lungul foişorului îngust cu 
trompeta săltându-i ritmic în spinare, lovindu-se uşor de 
cureluşa cu care era prinsă. 

Sameth plecă şi el grăbit către sala de repetiţii, căci era 
deja în întârziere. 

Se vede treaba că Brel habar n-avea cum e cu repetițiile. 
De unde auzise oare că repetițiile dezastruoase sunt 
garanţia unui dans reuşit? Sam se împleticea în propriile-i 
picioare şi stătea mai mereu să cadă, iar dacă Cele Şase 
Spirite n-ar fi ştiut exact ce fac s-ar fi ales praful de tot. 

Obiceiul era ca după festival toţi dansatorii să ia masa la 
Palat alături de familia regală, dar Sam era hotărât să nu se 
ducă. Se făcuse destul de râs, cu ditamai vânătăile pe tot 
corpul. Era convins că noua fată aleasă pentru Zloată îl 
îmbrâncise dinadins către sfârşitul dansului, răzbunându-şi 
astfel sora căreia îi ţinea locul. 

În loc să participe la cină se duse aşadar la el în atelier, 
încercând să dea uitării necazurile de peste zi meşterind de 
Zor la o jucărie interesantă, al cărei mecanism complicat 
funcţiona pe bază de magie. Ellimere trimise un paj după el 
şi, când văzu că tot nu vine, îl lăsă în pace - măcar pentru o 
seară. Nu prea avea de ales, cu atâţia musafiri de faţă. 

A doua zi şi-n cele ce urmară îl pedepsi însă pentru 
nesăbuinţa lui, refuzând să creadă că are într-adevăr o 
problemă. Îl împovără cu tot felul de sarcini şi i le puse în 
cap şi pe surorile prietenelor ei, convinsă că o fată cu 
picioarele pe pământ are să-l lecuiască cât ai zice peşte. 
Evident că Sam se strâmba de fiecare dată când Ellimere îl 
aşeza lângă o fată la cină ori când acestea treceau „din 
întâmplare” pe la atelier, rugându-l să le repare te miri ce. 

Mereu cu gândul la cartea din dulap şi la întoarcerea 
mamei sale, lui Sam nu-i prea ardea de prietenii sau 


legături amoroase. Aşa se face că nu doar domnişoarele ce 
îi erau prezentate, ci toţi tinerii de la Palat ajunseră să-l 
creadă distant şi încrezut. Chiar şi cei cu care se ştia deja, 
prieteni pe care îi revedea cu drag în fiecare vacanţă, îl 
evitau acum-stânjeniţi. Prins între îndatoriri oficiale şi 
gânduri sumbre despre viitor, Sameth nici nu băgase de 
seamă că cei de vârsta lui nu-i căutau niciodată compania, 
ferindu-se de el de câte ori puteau. 

Mai vorbea cu Brel din când în când, dacă se nimereau 
amândoi în turn la aceeaşi oră. Din fericire, paznicul nu era 
prea vorbăreţ şi nici nu-l deranja tăcerea în care Sam se 
cufunda uneori sau obiceiul lui de a rămâne cu ochii pironiţi 
în zare. 

— E ziua voastră astăzi, îi zise Brel în zorii unei zile 
friguroase, cu cerul senin ca lacrima. 

Luna nu se stinsese încă de pe albastrul intens, încadrată 
într-un inel luminos, aşa cum se întâmplă în cea mai 
geroasă noapte a iernii. 

Sam încuviinţă din cap. Pentru că era la numai două 
săptămâni după Festival, ziua lui trecea mai mereu 
neobservată, în umbra marelui eveniment. Anul acesta cu 
atât mai mult, căci Sabriel şi Touchstone erau tot pe 
drumuri, încercând să compenseze absenţa prin mesaje şi 
cadouri care, deşi bine alese, nu izbuteau să îl înveselească. 
Primise o haină cu emblema lui Abhorsen - cheile de argint 
pe un fundal albastru-închis, încadrat de conturul auriu al 
castelului regal schiţat pe fond roşu. Al doilea cadou era o 
carte intitulată Tratat despre Încătuşarea Elementelor de 
Magie Liberă. 

— Ceva cadouri aţi primit? Întrebă Brel. 

— Haina, îi zise Sameth. Şi o carte. 

— Aha, murmură strajul, frecându-şi mâinile să-şi pună 
sângele în mişcare. Nici o sabie sau. Un câine? 

Sam clătină din cap. Nu că şi-ar fi dorit neapărat o sabie 
sau un animal de companie, dar poate c-ar fi fost ceva mai 
inspirate. 


— Prinţesa Ellimere sigur vă va face un cadou pe cinste, 
zise Brel după o pauză destul de lungă. 

— Mă îndoiesc, oftă Sam. Cine ştie ce lecţii îmi mai 
pregăteşte. 

Brel bătu iarăşi din palme, scrutând nemişcat orizontul 
dintr-o parte într-alta. 

— Păi, ce să zic. La mulţi ani! Declară el solemn după ce îşi 
termină inspecția. Câţi ani împliniţi? Optsprezece? 

— Şaptesprezece, răspunse Sam. 

— Aa, murmură Brel şi se departă să cerceteze zările şi 
din colţul celălalt, iar Sam se duse înăuntru. 

Ellimere chiar îşi dăduse silinţa să organizeze o petrecere 
în cinstea fratelui său în Sala Mare, dar totul fusese un eşec 
din pricina atitudinii lui posace. Refuză să danseze, fiind de 
altfel singura zi în care îşi permitea acest privilegiu, şi, 
pentru că era aniversarea lui, nimeni nu îndrăzni să-i iasă 
din voie şi să danseze fără el. Nu se învoi nici să deschidă 
cadourile de faţă cu oaspeţii şi abia dacă se atinse de 
peştele cu lămâie garnisit cu unt şi griş, altădată mâncarea 
lui preferată. Parcă era un copil răsfăţat, şi nu un tânăr în 
pragul maturității. Sam ştia că îl priveau cu duşmănie, dar 
nu avea ce face. Pentru prima dată după săptămâni întregi 
de chin putuse să o înfrunte pe Ellimere şi să-i ignore 
poruncile, pe care ea le numea „sugestii bine intenţionate”. 

Petrecerea se termină devreme şi invitaţii plecară unul 
câte unul, îmbufnaţi. Sam se duse direct în atelier, fără să 
bage în seamă rumoarea şi privirile lungi ce-l petrecură 
când părăsi Sala în grabă. Nu-i păsa ce crede lumea, deşi 
simţise mânia din ochii lui Jall Oren când ieşise. Era sigur că 
Jall avea să-şi verse oful îndată ce Sabriel şi Touchstone se 
vor întoarce - asta dacă nu cumva se hotăra să-i spună lui 
mai înainte ce crede despre aşa o purtare ruşinoasă, 
ţinându-i unul din discursurile sale mult temute. 

Ar fi suportat bucuros prelegerea lui Oren dacă nu l-ar fi 
îngrozit atât de tare reacţia mamei sale când avea să afle 
adevărul. Nici nu îndrăznea să se gândească ce va fi după. 


Regatul avea nevoie de un Viitor Abhorsen şi de un 
moştenitor la tron. Ellimere părea perfectă pentru al doilea 
Tol, în timp el trebuia să şi-l asume pe primul. Trebuia să fie 
următorul Abhorsen, dar nu se simţea în stare şi nici nu îşi 
dorea. 

În seara aceea, la fel ca în multe altele, descuie dulapul din 
stânga mesei de lucru şi îşi făcu curaj să privească la Cartea 
Morților. Era aşezată pe raft, strălucind cu reflexii verzui ce 
făceau să pălească lumina însemnelor de pe tavan. 

Întinse mâna către ea, ca un vânător care dă să mângâie 
lupul sperând că e de fapt un câine blând şi paşnic. Atinse 
cu vârful degetelor încuietoarea de argint şi îl cuprinse 
dintr-odată un tremur atât violent încât simţi că ameţeşte. 
Încercă în van să se liniştească şi să ignore încleştarea de 
gheaţă ce pusese stăpânire pe el, trăgându-şi mâna în 
sfârşit şi cuibărindu-se în dreptul focului din şemineu cu 
genunchii strânşi la piept. 

La o săptămână după ziua lui Sam primi o scrisoare de la 
Nick, sau mai bine zis ce mai rămăsese din ea, căci fusese 
scrisă pe hârtie tipografică. Ca orice produs obţinut prin 
mijloacele moderne folosite în Ancelstierre, odată dincoace 
de Zid, scrisoarea începuse să se destrame, fiind acum un 
mănunchi de fâşii fragile. Sam îi spusese de nu ştiu câte ori 
să folosească hârtie făcută de mână, dar Nick uita mereu. 

Din fericire nu era într-o stare chiar atât de deplorabilă 
încât să n-o poată citi. Nick îl ruga să îi obţină două vize de 
intrare în Vechiul Regat pentru el şi un servitor. Voia să 
treacă Zidul în ziua solstițiului de iarnă şi îl asigura că-i va 
rămâne profund îndatorat dacă îl aşteaptă la Punctul de 
Frontieră. 

Sam se bucură nespus, căci Nick reuşea întotdeauna să îl 
înveselească. Consultă imediat almanahul să vadă când pică 
solstițiul de iarnă în Ancelstierre şi cu ce zi din Vechiul 
Regat coincide. În general Regatul era decalat cu un 
anotimp, însă câteodată mai apăreau fluctuații bizare ce 


trebuiau verificate în almanah, mai cu seamă în preajma 
solstiţiilor ori la-nceput de sezon. 

Odinioară fusese aproape imposibil să obţii astfel de 
almanahuri, atât pentru Ancelstierre, cât şi pentru Vechiul 
Regat, însă acum zece ani Sabriel împrumutase copia ei 
tipografului Curţii, care făcuse unul nou ţinând cont de 
toate comentariile scrise de mână pe margini de ea şi de 
ceilalţi Abhorseni. Îi luase ceva timp şi trudă, dar rezultatul 
fusese pe măsură: un almanah foarte frumos şi îngrijit, pe o 
hârtie albă ca cearşaful cu tipăritura clară şi curată, cu 
spaţii mici între litere. Singura problemă era preţul cam 
mare. Chiar şi aşa, Sabriel şi Touchstone aveau mare grijă 
la cine putea ajunge şi Sameth fusese foarte mândru să 
primească unul în dar de ziua lui, când împlinise 
doisprezece ani. 

Din fericire găsi imediat corespondenţa directă pentru 
ziua solstițiului, fără să calculeze ecuaţii complicate în care 
să ţină cont de fazele lunii sau alte coordonate. Când 
Ancelstierre se pregătea de solstiţiu, Vechiul Regat 
sărbătorea deja Ziua Vapoarelor, în a treia săptămână de 
primăvară. Mai era oricum până atunci, dar măcar avea la 
ce să se gândească cu bucurie. 

De când cu scrisoarea, Sam era ceva mai bine dispus şi 
asta se simţea şi în relaţiile cu ceilalţi, mai puţin cu sora sa. 
Iarna trecu fără să-şi vadă părinţii şi fără furtunile ori gerul 
năprasnic purtat uneori dinspre nord-est, odată cu 
grupurile de balene rătăcite care pe vreme bună nu 
ajungeau în Marea Saere. 

Deşi fusese un anotimp destul de blând, pe la Curte şi prin 
oraş oamenii erau cam îngrijoraţi. Nu mai avuseseră aşa o 
iarnă frământată de zece ani încoace, ameninţaţi de 
primejdii pe care le crezuseră de mult uitate, încă de la- 
nceputul domniei lui Touchstone. Şoimii mesageri veneau şi 
plecau într-una de la Grajduri şi doamna Finney era din ce 
în ce mai agitată şi cu ochii umflaţi de nesomn, îngrijorată 
pentru odraslele ei care trudeau ca să asigure 


comunicarea. Deşi alarme false uneori, multe dintre mesaje 
vesteau cine a mai murit ori anunțau apropierea vreunor 
creaturi necurate, şi toate acestea necesitau intervenţia lui 
Sabriel. 

Şi mai era ceva ce îl preocupa: o scrisoare de la tatăl său, 
în care i se reamintea de acea zi nefastă din Perimetru când 
refugiații sudişti înviaţi de necromant atacaseră echipa de 
crichet şi el trebuise să păşească în Moarte. 

O luase cu el în turn să o mai studieze în timp ce Brelîi 
dădea roată cu paşi apăsaţi. Citi următorul paragraf de trei 
ori la rând: 

La ordinul guvernului, după câte îmi dau seama, Armata 
din Ancelstierre a permis unui grup de „voluntari” sudişti să 
treacă în Vechiul Regat pe la unul din Punctele de Frontieră 
din apropierea Zidului, încălcând astfel nu doar bunul-simţ, 
ci şi înțelegerile anterioare. Prin asta Corolini şi-a mai 
câştigat câţiva acoliţi, punându-şi totodată la încercare 
planul de a-i trimite în Regat pe toţi refugiații din Sud. 

Am oprit deocamdată orice trecere şi-am întărit straja la 
Barhedrin, dar nu pot şti cu siguranţă că armata nu va 
trimite alţii, deşi Generalul Tindall m-a asigurat că va 
întârzia orice astfel de ordin şi ne va da de ştire din timp, pe 
cât posibil. 

În orice caz, deja au apucat să treacă Zidul mai bine de o 
mie de refugiaţi, cu un avans de patru zile înaintea noastră. 
Am înţeles c-au fost întâmpinați de „călăuzele din partea 
locului”, dar tare mă tem că au încăput pe mâini necurate, 
căci Cercetaşilor nu li s-a permis să-i escorteze dincolo de 
Perimetru. 

O să mergem pe urmele lor, desigur, deşi sunt tare 
circumspect. Sunt pe deplin convins că cel puţin un vrăjitor 
de Magie Liberă şi-a vârât coada de dincoace de Zid, chiar 
din Regat, iar Punctul de Frontieră pe unde i-au lăsat să 
treacă e foarte apropiat de locul unde ai fost şi tu atacat, 
Sameth. 


Necromantul, se gândi Sameth împăturind scrisoarea. Se 
bucura că e soare şi că se află la Palat, protejat de vrăji, 
paznici şi apa curgătoare. 

— Veşti proaste? Întrebă Brel. 

— Doar veşti, răspunse Sam, fără să-şi poată stăpâni un 
tremur scurt. 

— Nimic ce Regele sau Abhorsen să nu poată rezolva, zise 
Brel cu multă convingere. 

— Oriunde s-ar afla. Şopti Sam. Puse scrisoarea în 
buzunarul hainei şi cobori în atelier, unde plănuia să uite de 
toate, absorbit în diverse activităţi minuţioase care îi 
antrenau nu numai mintea, ci şi îndemânarea. Cu fiecare 
treaptă devenea totuşi mai conştient c-ar trebui să studieze 
Cartea Morților. 

După cum vestiseră deja, Touchstone şi Sabriel se 
întoarseră într-o seară frumoasă de primăvară, mult după 
ce Sam coborâse din turn şi tura lui Brel se încheiase. 
Vântul sufla acum către răsărit şi Marea Saere îşi schimba 
reflexiile întunecate din timpul iernii în nuanţe de turcoaz, 
încălzită de soare până târziu către asfinţit, iar rândunelele 
care-şi aveau sălaşul printre stânci începuseră să dea 
târcoale turnului, furând bucăţi din pătura tocită a lui 
Sameth ca să îşi facă cuib. 

Sabriel sosi prima, aterizând cu Planorul în curtea de 
antrenament unde Sam exersa de zor cu Cynel, o membră 
de nădejde a Gărzii şi foarte bine pregătită, repetând cele 
patruzeci şi opt de tactici de defensivă şi atac. Umbra 
Planorului îi luă pe amândoi pe nepregătite şi Cynel marcă 
prima, profitând de neatenţia lui Sam, care rămăsese stană 
de piatră. 

Venise, aşadar, şi ziua de care se temea, şi toate 
discursurile ori textele scrisorilor imaginare îi dispărură 
complet din minte, de parcă Cynel i-ar fi străpuns tâmplele 
prin coiful căptuşit. 

Se grăbi înăuntru să-şi schimbe armura tocmai când 
trompetele prinseră a suna deasupra Porții dinspre Miazăzi. 


Le puse pe seama sosirii lui Sabriel, dar apoi auzi altele în 
depărtare, lângă Poarta de Vest, unde aterizase de fapt 
maică-sa. Pesemne atunci că primele anunțau întoarcerea 
Regelui, căci nimeni altcineva nu mai era întâmpinat cu- 
atâta fast. 

Sosise şi Touchstone în sfârşit. Sam îl revăzu douăzeci de 
minute mai târziu în solarul familiei, o încăpere spațioasă la 
trei etaje deasupra Sălii Mari, cu o singură fereastră lungă 
ce dădea spre oraş, nu spre mare. Când Sam intră, tatăl său 
privea luminile ce începeau să se aprindă în cetate, 
străluciri de Legământ alături de pâlpâirea lămpilor de gaz, 
a focurilor ori a lumânărilor. Acesta era cel mai bun 
moment să admiri oraşul, în zilele de primăvară pe înserat, 
când oamenii îşi aprindeau luminile prin casă. 

Deşi apucase să se spele şi să-şi schimbe armura şi hainele 
de călărie, Touchstone arăta epuizat, ca de obicei. Îşi 
pusese un halat în stilul celor pe care le găseai în 
Ancelstierre şi avea părul încă umed de la baia făcută 
probabil în grabă. Zâmbi larg când îşi văzu fiul şi-i strânse 
mâna cu putere. 

— Arăţi ceva mai bine, fiule, îi zise el entuziasmat, băgând 
de seamă roşeaţa din obrajii lui Sam, de la antrenament. 
Nu prea mi-ai scris toată iarna. Sincer, am crezut c-o să 
deprinzi gustul corespondenţei cât timp ai stat singur la 
Palat. 

— Ah, bâigui Sam cu jumătate de gură. 


În tot acest timp îi trimisese doar două scrisori, plus 
câteva note la sfârşitul unor epistole de-ale lui Ellimere, 
care îi scrisese mult mai des. Nu îi mărturisise nimic 
interesant nici în unele, nici în celelalte, deşi nu o dată îşi 
aşternuse gândurile pe hârtie. Totuşi, în loc să le trimită le 
arunca pe foc, aşa cum făcuse şi cu scrisorile adresate 
mamei. 

— Tată, eu. Începu el şovăielnic, simțind un val de uşurare 
la gândul că-i va împărtăşi în sfârşit gândurile ce-l 
frământaseră toată iarna. Pur şi simplu nu pot să. 

Nici nu începu bine, că uşa se deschise brusc şi Ellimere 
dădu buzna înăuntru. Sam amuţi şi o privi încruntat, dar 
sora sa nu îl băgă în seamă, aruncându-se de gâtul lui 
Touchstone, vădit bucuroasă să-l vadă după atâta timp. 

— Tată! Ce bine-mi pare că ai venit acasă! Şi a sosit şi 
mama! 

— Familia se reuneşte în sfârşit, murmură Sam sarcastic 
cu jumătate de glas. 

— Ce vrei să spui cu asta? Îl întrebă Touchstone pe un ton 
uşor sever. 

— Nimic, nimic, spuse Sam. Mama unde e? 

— E jos în rezervor, răspunse Touchstone, care-şi 
petrecuse un braţ peste umerii lui Ellimere şi cu celălalt îl 
trase şi pe Sam mai aproape. Nu vreau să vă îngrijorez, dar 
trebuie să ştiţi că a fost rănită şi de-asta s-a dus la Pietrele 
de Căpătâi. 

— Rănită?! Exclamară Sam şi Ellimere în cor, întorcându- 
se către tatăl lor şi formând astfel un mic cerc compact. 

— Nu-i grav, adăugă Touchstone imediat. O creatură a 
Morţii a muşcat-o de picior şi rana s-a agravat pentru că nu 
s-a îngrijit de ea la timp. 

— Şi-acuma o să. O să-şi. 

Ellimere nu îşi găsea cuvintele, privind consternată în jos 
la vârfurile pantofilor. După expresia feţei, era clar că nu şi- 
o putea imagina pe Sabriel rănită ori depăşită în vreun fel 
de situaţie. 


— Nu, n-o să-şi piardă piciorul, o linişti Touchstone. A fost 
nevoită să meargă la Pietre pentru că niciunul din noi nu 
mai era în stare să facă vrăji de întremare. Eram mult prea 
obosiţi. Acum însă suntem acasă, unde e în siguranţă. E zic 
că rezervorul e locul cel mai potrivit să avem o discuţie 
serioasă, un fel de conferinţă de familie. 

Bazinul subteran cu cele şase Pietre de Legământ era 
inima Regatului în mai multe privinţe. De aici puteai plonja 
cel mai uşor în Legământ şi în noianul de magie, căci 
Pietrele funcționau ca nişte canale de energie ce ajutau 
alunecarea mai mult decât în orice altă parte. În afară de 
asta, legătura lor cu Legământul era cu totul specială, 
părând să fi fost desprinse direct din matca de magie spre 
care îi conduceau pe cei iniţiaţi. Curgerea Legământului 
povestea despre toate cele ce sunt, pot fi ori au să vină, 
plutind peste tot, dar concentrată mai ales în cele Şase 
Pietre, în Zid şi în sămânţa familiei regale, precum şi-n 
sângele Abhorsenilor şi al Clayrelor din Gheţar. Desigur că 
atunci când Kerrigor s-a răzvrătit, despicând două din cele 
şase Pietre, destinul familiei regale a fost primejduit şi 
Legământul a mai pierdut din forţă, dând astfel cale liberă 
Magiei Necurate şi Morților ce o slujeau. 

— N-ar fi mai bine totuşi să ţinem întrunirea aici, după ce 
mama îşi face vraja de însănătoşire? Sugeră Sam. 

Deşi unul dintre cele mai importante locuri din Regat, nu-i 
plăcuse niciodată rezervorul, nici înainte să prindă frică de 
Moarte. Era un loc întunecat şi umed, deşi apropierea 
Pietrelor îl făcea suportabil, păstrând izvoarele mereu 
călduţe. Mama şi surorile lui Touchstone fuseseră omorâte 
aici de Kerrigor, iar câţiva ani mai târziu tatăl lui Sabriel îşi 
găsise şi el sfârşitul în bazinul subteran. Sam nici nu voia să 
se gândească cum arăta încăperea pe atunci, cu două 
Pietre despicate şi Kerrigor pândind din întuneric cu 
monştrii lui înviaţi din Morți. 

— Nu, zise Touchstone, care avea mult mai multe motive 
să se teamă de rezervor decât fiul său. Îşi învinsese însă 


frica cu ani în urmă, tot încercând să dreagă Pietrele cu 
propriu-i sânge şi vrăji pe care nu şi le-amintea decât pe 
jumătate. E singurul loc unde putem fi siguri că nu ne-aude 
nimeni, căci avem multe de discutat şi nu vreau să ajungă la 
urechi străine. Adu şi vinul, Sameth! O să ne prindă bine. 

— Nu-ţi iei şi tu altceva pe tine? Întrebă Ellimere când îl 
văzu că se îndreaptă spre gura şemineului. 

Touchstone se întoarse şi privi oarecum surprins la halatul 
de baie în jurul căruia îşi încinsese o curea de care erau 
atârnate două săbii. Ridică apoi din umeri şi merse mai 
departe. Ellimere oftă şi îl urmă, dispărând amândoi în 
întunecimea din spatele focului. 

Sam ridică încruntat vasul de pământ în care se afla vinul 
fiert cu mirodenii, aşezat lângă foc să nu se răcească. O luă 
apoi pe urma lor, apăsând cu putere peretele din dos al 
şemineului. Uşa secretă se deschise imediat şi mai multe 
însemne de Legământ se aprinseră deodată când vraja de 
pază se destrămă, recunoscându-l. Odată trecut pragul, îi 
auzi pe tatăl său şi Ellimere pălăvrăgind de zor în timp ce 
coborau cele o sută cincizeci şi şase de trepte care duceau 
în rezervor, unde aveau să se-ntâlnească cu Sabriel şi cele 
Şase Pietre de Căpătăi. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU. 

Piatră străveche, apă rece. 

Rezervorul era cufundat în tăcere, cu pietrele lui reci şi 
ape şi mai reci. Pietrele de Legământ se înălţau chiar în 
mijloc, ascunse vederii de pe cea din urmă treaptă, acolo 
unde scările se întâlneau cu izvorul subteran. Pe margini se 
vedeau dâre de lumină de la soarele ce pătrundea prin 
grilajele de deasupra, desenând reflexii lucitoare pe oglinda 
apei. Coloane impunătoare de marmură albă se ridicau 
către tavan, la peste douăzeci de metri înălţime, ca nişte 
santinele mute ascunse în penumbră. 

Apa era limpede ca-ntotdeauna. Sam îşi trecu mâna prin 
ea, ajutându-l pe tatăl său să desfacă frânghia bărcii legate 
la capătul scărilor. Însemnele îi mângâiară degetele cu 


licăriri unduioase, căci apele din rezervor îşi absorbeau 
magia de la Pietrele de Căpătâi. În mijloc, vraja era cea mai 
puternică şi apa era călduţă şi parcă nu părea nici udă. 

Barca era de fapt o plută cu mânere glisante la fiecare din 
cele patru colţuri. De obicei erau două, dar Sabriel luase 
deja una şi-i aştepta probabil undeva în mijloc, acolo unde 
soarele nu putea pătrunde. Pietrele străluceau învăluite în 
milioane de însemne ce forfoteau în şi prin ele, răspândind 
o luminescenţă destul de ştearsă în întunecimea dimprejur, 
mai palidă chiar decât lumina filtrată de afară. Aveau să le 
zărească abia după al treilea rând de coloane, departe de 
marginile scăldate în razele crepusculului. 

Touchstone desfăcu frânghia de pe partea lui şi-şi lipi 
palma de puntea de lemn, rostind în şoaptă un singur 
cuvânt. Valuri domoale se formară dintr-odată pe suprafaţa 
lină şi pluta începu a se îndepărta. Deşi de obicei nu se 
făceau curenţi în rezervor, ea plutea tot mai departe, 
împinsă parcă de nişte mâini nevăzute. Touchstone, Sam şi 
Ellimere stăteau unul lângă altul la mijloc, schimbându-şi 
echilibrul când pluta se clătina într-o parte ori într-alta. 

Tot aşa se îndreptaseră spre moarte sigură şi mătuşile lui 
Sam de mult răposate, alături de bunica sa. Luaseră 
pesemne aceeaşi plută - acum reparată şi recondiţionată - 
fără să bănuiască nici măcar o clipă soarta cumplită pe care 
le-o pregătise Kerrigor. Le tăiase beregata fără milă, 
scurgându-le sângele nobil în cupa lui de aur, ca mai apoi să 
sfarme Pietrele cu el. 

Sânge regal de sfărâmare, dar şi de făurire, căci aşa cum 
Pietrele fuseseră despicate cu sânge nobiliar, cu-acelaşi 
sânge fuseseră şi refăcute - cel al tatălui său. Sam îl privi pe 
ascuns, întrebându-se cum rezistase oare atâtea săptămâni 
în izolarea rezervorului, desfăcându-şi cu bună ştiinţă rănile 
în fiecare dimineaţă cu ajutorul unui cuţit fermecat de 
argint. | se vedeau şi acum urmele tăieturilor în palmă, 
nişte dungi albe şi subţiri din dreptul degetului mic şi până 
la încheietura celui mare. Zi după zi îşi cresta mâinile, 


făcând tot felul de incantaţii de care nici măcar nu era 
sigur, vrăji extrem de periculoase mai cu seamă în 
vecinătatea Pietrelor smintite. 

Gândul îl ducea din ce în ce mai des la sângele vărsat, 
acelaşi care-i curgea şi lui prin vene. l se părea ciudat să-şi 
simtă inima bătând mai mult sau mai puţin la unison cu 
Pietrele de Legământ de care erau acum atât de-aproape. 
Cât de puţine ştia, câte secrete ale Legământului îi 
rămăseseră ascunse! Cu ce era sângele familiei regale, al 
Abhorsenilor ori Clayrelor deosebit de cel al unui om 
obişnuit, sau chiar al unui Mag, care cu sânge propriu n-ar 
fi putut strica ori alina decât Pietre din cele mai 
neînsemnate? Cei trei urmaşi pe linie de sânge erau 
desprinşi din miezul Legământului, asemenea Pietrelor de 
Căpătâi din faţă şi-a Zidului care delimita Regatul. Dar cum 
se face că prin vene le curgea magie pură, de-un fel ce nu 
putea fi imitat cu însemne culese la-ndemână din curgerea 
eternă? 

Pe Sam Magia Legământului îl fascinase dintotdeauna, mai 
ales că, folosind-o, putea crea diverse lucruri, deşi cu cât îl 
prindea mai tare, cu atât îşi dădea seama că nu o 
stăpâneşte îndeajuns. În cei două sute de ani de Interimat 
se pierduseră oricum destul de multe date. Touchstone 
încercase să-i transmită fiului său tot ce ştia, deşi se 
pricepea mai degrabă la folosirea magiei în luptă, nu la vrăji 
propriu-zise ori alte farmece mai complicate. Făcuse parte 
din Garda Regală şi până la moartea Reginei fusese 
cunoscut ca Prinţul nelegitim şi nicidecum ca Mag al 
Legământului. Următoarele două veacuri şi le petrecuse în 
chip de statuie la prora unei corăbii, în vreme ce Regatul 
aluneca puţin câte puţin în întuneric. 

După cum îi mărturisise şi lui Sam, a izbutit să repare 
Pietrele de Căpătâi numai pentru că ele au vrut să fie 
refăcute. În ciuda greşelilor de la-nceput, a supravieţuit 
doar datorită puterii şi sprijinului lor nemijlocit. Cu toate 


astea, experienţa îi luase luni ori poate ani din viaţă şi îl 
albise înainte de vreme. 

Pluta trecu printre două coloane şi ochii lui Sam începură 
să se obişnuiască cu semiintunericul. Vedea acum în faţă 
cele Şase Pietre, înalte şi cenuşii ca nişte monoliţi cu forme 
nedefinite ce tulburau armonia coloanelor drepte şi fine, de 
trei ori cât ele. Zări şi ce-a de-a doua plută în mijlocul 
cercului format de Pietre, dar nici urmă de Sabriel. Unde să 
fie oare? 

Frica i se cuibări în piept cu un junghi de durere. Nuo 
vedea pe nicăieri şi nu se putea gândi decât la Kerrigor, la 
cum îşi luase el înfăţişarea de odinioară şi o ademenise pe 
Regină - pe bunica lui - către o moarte crudă şi 
înfricoşătoare. Şi dacă Touchstone nu era de fapt 
Touchstone? Dacă era cineva care doar semăna cu el? 

Ceva păru să mişte pe pluta din faţă şi Sam se înecă în 
propria-i răsuflare, pe care şi-o ţinuse până atunci fără să-şi 
dea seama. Judecând după silueta turtită şi diformă, se 
temuse pe bună dreptate. Arătarea dinaintea lor îi venea 
cel mult până la mijloc şi n-avea nici braţe, nici picioare şi 
nici vreun cap vizibil. Un morman de smoală mişcătoare în 
locul mamei sale! 

Touchstone îi trase o palmă pe spinare şi Sam îşi reveni, 
trăgând aer în piept în timp ce creatura făcu o mică vrajă 
de Legământ, trimițând în aer o luminiţă cu licăriri de stea 
ca să le-arate că de fapt e ea, Sabriel. Stătuse întinsă, 
acoperită cu haina ei albastru-închis şi nu se ridicase decât 
când îi auzi venind. Le zâmbi larg cu faţa scăldată în 
lumină, dar nu era zâmbetul destins şi radios de altădată, 
chiar dacă ascundea destul de bine sfârşeala ultimelor luni. 
N-o mai văzuse niciodată atât de dărâmată. Paloarea 
obrajilor ei părea aproape translucidă în lumina magică, 
purtând amprenta chinurilor prin care trecuse. Sameth nu 
observase până acum şuviţele albe din părul mamei sale, 
având brusc revelaţia că şi ea e supusă timpului, că va 
îmbătrâni şi se va stinge într-o bună zi. În loc să-şi lege 


banduliera la piept şi-o lăsase lângă ea la îndemână, alături 
de sabie şi rucsac. 

Pluta alunecă uşoară printre două Pietre, ajungând în 
mijloc lângă cea a lui Sabriel. Odată ajunşi în cercul magic, 
cei trei pasageri simţiră dintr-odată forţa Legământului 
întărindu-i şi dându-le putere. Oboseala le dispăru ca prin 
minune, deşi nu în întregime. Pe Sam îl încerca o senzaţie 
de uşurare, de parcă toată frica şi remuşcările de peste 
iarnă nu mai contau acum, când în sfârşit putea să fie el. Nu 
se mai simţise aşa din ziua meciului, când ieşise pe teren 
plin de speranţe şi încrezător în izbândă. 

Cele două plute erau acum una lângă alta. Sabriel îi 
întâmpină cu braţele deschise, dar fără să se ridice. În 
secunda următoare îi strângea la piept pe Sam şi Ellimere, 
cu plutele clătinându-se anevoie din pricina îmbrăţişărilor 
ce nu mai conteneau. 

— Sam! Ellimere! Cât mă bucur să vă văd în sfârşit! Am 
fost cam mult plecată, ştiu, şi-mi pare nespus de rău! Zise 
ea după ce entuziasmul revederii se mai potoli. 

— Nu-i nimic, mamă, o consolă Ellimere pe un ton 
înduioşat, de parcă ea era mama şi Sabriel copilul. Acum 
eşti în grija noastră şi trebuie să vedem ce e cu rana de la 
picior. 

Dădu să ridice pelerina, dar Sabriel o opri, nu destul de 
iute ca să înăbuşe mirosul de cangrenă. 

— Nu arată foarte bine, zise ea repezit. Ca orice rană de la 
Morți, se descompune repede, dar am făcut câteva vrăji de 
vindecare cu ajutorul Pietrelor şi-am bandajat-o cu 
pătlagină, aşa că o să fie bine. 

— De data asta, zise Touchstone, privindu-şi soaţa 
dojenitor, rămas în picioare ceva mai departe de cercul pe 
care Sam şi Ellimere îl formau alături de mama lor. 

— Tatăl vostru e supărat pe mine, zice că era cât pe ce s-o 
păţesc, comentă Sabriel, zâmbind silit. Zău dacă înţeleg, 
când ar trebui să fie fericit că n-am păţit nimic. 

Nu zise nimeni nimic până când Sam întrebă şovăielnic: 


— Şi cât de grav e? 

— E grav, răspunse Sabriel, încordându-se de durere când 
îşi mişcă piciorul. Mai multe însemne magice se aprinseră 
sub pelerină, abia vizibile prin lucrătura groasă de lână. 
După un moment de ezitare, adăugă: Dacă nu m-aş fi 
întâlnit cu tatăl vostru la întoarcere, nu ştiu dacă mai 
reuşeam s-ajung. 

Sam şi Ellimere îşi aruncară priviri înfricoşate. Auzeau 
mereu tot soiul de poveşti despre luptele ori victoriile ei 
anevoioase. Nu era prima dată când se întorcea rănită, dar 
niciodată până acum nu recunoscuse cu atâta uşurinţă că 
fusese aproape de moarte, ceea ce îi puse pe gânduri. Era 
doar Abhorsen, şi nu intra în Moarte decât cu voia ei. 

— Dar uite că am ajuns cu bine şi-o să mă vindec cât de 
repede, adăugă ea sigură de sine. Aşa că n-are rost să vă 
faceţi griji degeaba. 

— Presupun că la mine te referi, bombăni Touchstone, 
aşezându-se jos cu un oftat prelung. 

Se ridică apoi grăbit şi începu să-şi aranjeze halatul şi 
săbiile încinse la mijloc înainte să se aşeze iar. 

— Lasă-mă să-ţi spun de ce-mi fac griji, zise el hotărât. Nu- 
mi iese nicicum din cap că cineva sau ceva a făcut în aşa fel 
încât să te pună în primejdie toată iarna. E clar un complot! 
Uită-te şi tu pe unde te-ai tot dus, şi ai avut mereu de-a face 
cu mult mai mulţi Morți decât au fost declaraţi iniţial, plus 
toate creaturile alea nenorocite. 

— Touchstone, îl întrerupse Sabriel, întinzându-se să-l 
apuce de mână. Ie rog, linişteşte-te. Ai dreptate, ştii şi tu 
că-ţi dau dreptate. 

— Mada, bâigui el, neştiind ce altceva să mai zică. 

— Aşa este, întări Sabriel, îndreptându-şi privirile către 
Sam şi Ellimere. E clar că ceva se întâmplă, şi nu doar cu 
Morţii deşteptaţi ca să mă ia pe mine prin surprindere. Eu 
cred că are legătură în egală măsură cu creaturile de 
Magie Liberă şi cu refugiații din Sud, care i-au dat atâta 
bătaie de cap tatălui vostru. 


— Cu siguranţă că are, zise 'Touchstone, oftând. Generalul 
Tindall e de părere că Corolini îşi susţine Partidul cu aur din 
Vechiul Regat, deşi de dovedit nu poate dovedi. Atâta vreme 
cât el şi Partidul au ultimul cuvânt în Adunarea din 
Ancelstierre, nimeni nu i-a împiedicat să-i mute pe refugiaţi 
cât mai spre nord. Mai mult, au dat de înţeles că 
intenţionează să-i treacă Zidul pe toţi în cele din urmă şi să- 
i aducă în Regat. 

— De ce? Se miră Sam. Adică nu înţeleg care ar fi rostul. 
Din câte ştiu nu au probleme de suprapopulare, nu? 

— Nu ştiu sigur, zise Touchstone. Oficial au declarat numai 
prostii, le-au dat oamenilor ce-au vrut să audă, profitând de 
temerile lor mai mult sau mai puţin întemeiate. Dacă cineva 
din Regat le dă aur pe ascuns, pesemne că există un temei, 
mai cu seamă că au avut destul să-şi cumpere douăsprezece 
locuri în Adunare. Tare mi-e teamă că nu-i străin de 
dispariţia atâtor mii de suflete, trimise la noi acum o lună. 
N-au mai rămas din ei decât câteva zeci, cu toţii morţi. Cât 
despre restul, parcă s-au evaporat. 

— Cum e posibil să dispară atâţia oameni? Trebuie să fi 
lăsat vreo urmă, ceva, interveni Ellimere. Poate dacă mă 
duc să. 

— Nu, nu, zâmbi Touchstone, amuzat că fiica sa crede că e 
mai eficientă decât el când vine vorba să găsească ceva. 
Surâsul îi pieri însă când îşi continuă ideea: Nu e chiar aşa 
de simplu, Ellimere. Sigur e o vrăjitorie la mijloc. Maică-ta 
crede că n-o să-i găsim când vrem noi şi nici n-or să plece 
când ne convine nouă. 

— Asta e de fapt problema, zise Sabriel pe un ton grav. 
Dar înainte să vorbim mai pe îndelete, cred că ar trebui să 
ne asigurăm că nu ne aude nimeni. 

Touchstone încuviinţă din cap, se ridică în picioare şi 
scoase una din săbii, privind cu atenţie în jur. Însemnele de 
pe tăiş prinseră a străluci şi a se plimba de colo-colo, 
învăluind întreaga lamă într-o lumină aurie. O ridică atunci 
deasupra capului şi semnele incandescente ţâşniră către 


cea mai apropiată Piatră, sfărâmându-se de ea ca nişte 
picuri de foc. 

Urmară câteva clipe de tăcere, întreruptă de sfârâitul 
flăcărilor ce cuprinseră lacome întreaga Piatră. Alte 
însemne săriră apoi sprintene la următoarea, aprinzând-o şi 
mutându-se pe urmă la restul până ce toate Pietrele fură 
cuprinse de flăcări şi însemnele îşi luară zborul arcuindu-se 
către tavan, lăsând în urmă dâre strălucitoare aidoma unei 
cupole ţesute din lumină. 

Privind dincolo de marginea plutei, Sam băgă de seamă că 
focul mocnea chiar şi sub apă, unde însemnele formaseră 
un labirint ameţitor pe toată suprafaţa rezervorului. Cei 
patru erau acum înconjurați de o barieră de magie, strunită 
de puterea Pietrelor de Legământ. Ar fi vrut să îl întrebe pe 
tatăl său cum reuşise să o facă şi să afle mai multe despre 
ce fel de vrajă era vorba, dar Sabriel începuse deja: 

— Acum putem vorbi în voie, căci n-are cum să ne-audă 
nimeni, om sau altceva. Îi luă de mână pe Sam şi Ellimere, 
strângându-i atât de tare că îi simţiră bătăturile din palmă 
şi de pe degete, de la sabia şi clopoţeii pe care-i mânuise 
atâţia ani la rând. Tatăl vostru şi cum mine suntem convinşi 
că cine i-a trecut Zidul pe refugiaţi a făcut-o ca să-i omoare. 
Bănuim că e vorba de un necromant care le-a folosit 
trupurile, supunându-le spiritul voinţei lui. Numai aşa se 
poate explica de ce au dispărut fără urmă, fără ca patrulele 
noastre şi nici măcar Viziunea Clayrelor să îi vadă. 

— Dar credeam că ele pot Vedea totul, zise Ellimere. 
Adică, mă rog, se pot înşela asupra timpului, dar de Văzut 
tot Văd ce se va întâmpla, nu? 

— În ultimii patru sau cinci ani Clayrele au început să-şi 
dea seama că Viziunea lor nu e tocmai clară - şi poate câ n- 
a fost niciodată - în zona de est a țărmului Lacului Roş şi la 
poalele Muntelui Abed, o porţiune destul de întinsă care - 
deloc surprinzător - e aceeaşi în care tratatul n-a fost 
respectat. Pesemne că acolo sălăşluieşte o putere ce nu 
vrea să se supună legilor Regatului şi care le scapă şi 


Clayrelor, blocându-le Viziunea şi despicând pietrele de 
Legământ din zonă. 

— Şi-atunci n-ar fi mai bine să luăm Garda şi Trupele de 
Luptă, să mergem într-acolo şi să rezolvăm problema o dată 
pentru totdeauna? Se ambală Ellimere pe un ton categoric, 
acelaşi pe care Sam îşi închipuia că îl folosise ca să conducă 
înapoi în Ancelstierre echipa de hochei a Colegiului 
Wyverley. 

— Problema e că nu ştim exact unde să ne ducem şi nici cu 
cine avem de-a face, zise Sabriel. De fiecare dată când ne 
propunem să cercetăm zona îndeamănunt, se iveşte ceva în 
altă parte. De fapt acum cinci ani, când a avut loc Bătălia de 
la Roble, am fost convinşi că am găsit capul răutăţilor. 

— A, da, necromanta, o întrerupse Sam, amintindu-şi 
povestea. Se gândise îndelung la necromanţi în ultimele 
luni. Cea care purta masca de bronz pe faţă. 

— Chiar ea, Chlorr, Femeia-Măştii, încuviinţă Sabriel cu 
ochii pironiţi la bariera luminoasă, amintindu-şi de acele 
vremuri tulburi. Era bătrână, dar foarte puternică, şi am 
crezut că ea se află în spatele tuturor necazurilor. Acum 
însă nu mai sunt la fel de sigură. E clar că altcineva ne-a 
pus gând rău, semănând vrajbă în Regat şi jucându-se cu 
mintea Clayrelor. Cred de asemenea că se ascunde cineva 
şi-n spatele lui Corolini, care se poate să fi pus la cale 
războiul din sud, ca să aibă de unde aduce refugiaţi. Nu m- 
ar mira să fie vorba de individul cu care Sam s-a întâlnit în 
Moarte. 

— N-n-necromantul? Bâigui Sam cu vocea gâtuită, 
frecându-şi instinctiv încheieturile. 

Sub mânecile ridicate preţ de o secundă i se iviră 
cicatricile arsurilor, încă vizibile pe pielea fină. 

— E foarte puternic şi periculos dac-a putut să aducă la 
viaţă atâtea Ajutoare de partea noastră a Zidului, zise 
Sabriel. Dacă e aşa de bun, de ce n-am auzit de elpână 
acum? Unde a stat ascuns toţi anii ăştia? Pe unde-a stat şi 
Chlorr pitită când am întors Regatul cu susu-n jos după 


înfrângerea lui Kerrigor şi de ce s-a arătat taman la lupta 
de la Roble? Acum mă întreb dacă nu cumva am 
subestimat-o, dacă am răpus-o într-adevăr atunci. Am 
zvârlit-o dincolo de cea de-a Şasea Poartă, dar eram mult 
prea obosită s-o urmăresc până la a Noua, cum ar fi trebuit. 
De-atuncea am simţit eu că e ceva ciudat cu ea, că poartă 
într-însa ceva mai mult decât atingerea morbidă a Magiei 
Libere. Se opri cu ochii pironiţi în întuneric. Clipi apoi de 
câteva ori şi continuă: Era bătrână Chlorr, destul cât să fi 
dat de furcă şi altor Abhorseni înaintea mea, iar 
necromantul ăsta misterios pare şi el înaintat în vârstă, dar 
n-am găsit nimic despre niciunul din ei în documentele 
tatălui meu. Sigur că multe s-au pierdut în incendiul de la 
Palat, ori pur şi simplu pentru că erau prea vechi să mai 
reziste. Cât despre Biblioteca Clayrelor. O fi ea mare şi 
cuprinzătoare, dar rar dacă găseşti ce-ţi trebuie acolo, iar 
ele sunt mereu cu mintea împrăştiată, citind în semne 
viitorul. M-aş duce să caut personal, dar sigur o să mă 
lungesc câteva luni, dacă nu ani. Bănuiala mea e că 
necromantul nostru a fost de la-nceput în cârdăşie cu 
Chlorr, şi poate încă mai e - presupunând că eaa 
supravieţuit. Nu mi-e clar însă cine dirijează acţiunea, şi 
tare mă tem că sunt mai mulţi la mijloc. Oricum ar i, 
trebuie să le zădărnicim planurile, asta e clar. 

Lumina păru că păleşte când Sabriel rosti ultima frază şi 
apa clipoci molcom, ca şi cum o adiere uşoară ar fi trecut de 
bariera orbitoare din jurul Pietrelor. 

— Ce planuri? Întrebă Ellimere. Ce are - sau au - de gând 
să facă? 

Sabriel îi aruncă lui Touchstone o privire scurtă în care se 
citea îngrijorarea şi apoi răspunse: 

— Credem că intenţionează să îi aducă în Vechiul Regat pe 
toţi cei două sute de mii de refugiaţi - şi să-i omoare, şopti 
Sabriel, de parcă se temea să nu-i audă totuşi careva. Vor 
să-i otrăvească pe toţi laolaltă şi să ofere astfel scăparea din 
Moarte tuturor spiritelor dintre Primul Hotar şi cea de-a 


Noua Poartă. De izbutesc, vor deştepta la viaţă o uriaşă 
armată de Morți, infinit mai mulţi decât au trecut vreodată 
pragul în Lumea celor Vii. Atunci într-adevăr ne va fi 
imposibil să le venim de hac, chiar dacă toţi strămoşii mei 
Abhorseni ne-ar veni în ajutor. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI. 

Conferinţă de familie. 

Se lăsă o tăcere lungă şi apăsătoare, timp în care fiecare 
se gândea la hoarda de două sute de mii de Morți, deşi Sam 
încerca din răsputeri să-şi alunge imaginea din minte. Nu 
vedea însă în faţa ochilor decât ceata morbidă de trupuri 
desfigurate întunecând orizonturile de la răsărit la apus şi 
înaintând către el cu mişcări mecanice, din ce în ce mai 
aproape. 

— Nimic din toate astea nu se va întâmpla, zise 'Touchstone 
ferm, întrerupându-i viziunea înfricoşătoare. O să facem tot 
ce ne stă în putinţă să prevenim nenorocirea. În primul 
rând nu trebuie să-i lăsăm pe refugiaţi să treacă Zidul, ceea 
ce va fi destul de greu de pe partea noastră, la cât de lung e 
Zidul şi câte spărturi nepăzite are, plus vechile Puncte de 
Frontieră de pe partea cealaltă. Ideea este aşadar să facem 
cumva să nu-i trimită încoace. Pentru asta mama şi cu mine 
vom pleca la Ancelstierre în taină, ca să nu dăm de bănuit. 
O să ne ducem mai întâi la Corvere să negociem cu 
guvernul, iar asta o să dureze probabil câteva luni, aşa că 
Regatul rămâne pe mâinile voastre. 

Se lăsă din nou liniştea. Deşi aparent destul de calmă, 
Ellimere căzuse pe gânduri, evident preocupată de ce 
auzise, în timp ce Sam părea neliniştit, înghițind în sec de 
câteva ori înainte să vorbească: 

— Ce vrei să spui mai exact? 

— Nu trebuie să se ştie decât că am plecat într-o misiune 
diplomatică la Popasul de Sud, să ducem tratative cu 
căpeteniile barbarilor, şi că Sabriel îşi vede de treabă ca şi 
până acum, zise Touchstone. În lipsa noastră Ellimere va 
conduce Regatul alături de Jall Oren, de vreme ce s-a 


obişnuit deja cu rolul de co-regent, iar tu, Sameth, o vei 
ajuta, continuând desigur să studiezi din Cartea Morților. 

— Că tot veni vorba, am ceva pentru tine, zise Sabriel 
înainte ca Sam să intervină. Îi întinse rucsacul cu efort vădit 
şi îl îndrumă să caute înăuntru: Trebuie să fie undeva 
deasupra, spuse ea. 

Sam desfăcu şireturile pe îndelete, simțind că i se face rău. 
Trebuia să le spună adevărul imediat, altfel ştia că nu va fi 
în stare s-o facă niciodată. 

Dădu peste un pachet ambalat în hârtie groasă, 
gudronată, pe care îl scoase încetişor afară cu mâini 
tremurânde şi reci. Privirea i se înceţoşă, iar când Sabriel îi 
vorbi o auzi parcă de undeva departe, ca şi cum ar fi fost în 
altă încăpere. 

— I-am găsit la Casa lui Abhorsen, tatăl meu. De fapt cred 
că trimişii i-au dibuit. Nu mă întreba de unde anume sau de 
ce i-au scos tocmai acum, habar nu am. Ştiu însă că sunt 
foarte, foarte vechi şi nimeni nu mai ştie care Abhorsen i-a 
purtat primul. L-aş fi întrebat pe Mogget, dar e tot adormit. 

— Ei las' că ştie el să se trezească dacă vrea, mormăi 
Touchstone, aşa cum a făcut şi anul trecut taman când 
prinsesem somonul ăla. Mogget, servitorul patruped al 
actualului Abhorsen, întrupat în chip de motan, era sub 
vraja lui Ranna, Adormitorul, primul şi cel mai mic dintre 
clopoţeii fermecaţi. Vreme de douăzeci de ani nu se trezise 
decât de cinci sau şase ori, din care trei doar ca să pună 
gheara pe peştele prins de Touchstone. 

— Da, aşa e Mogget. Bineînţeles că n-a binevoit să se 
trezească, dar din moment ce eu îi am deja pe-ai mei, 
aceştia nu pot să fie decât pentru următorul Abhorsen. 
Felicitări, Sameth! 

Sam dădu din cap absent, cu pachetul încă nedesfăcut în 
poală. Ştia şi fără să se uite ce se ascunde sub hârtia boţită: 
cei şapte clopoței nelipsiţi de la pieptul oricărui Abhorsen, 
învăluiţi în vraja Legământului. 

— Nu-l desfaci? Îl întrebă Ellimere. 


— Puțin mai târziu, bâigui el, schiţând un zâmbet strâmb. 

Ştia că mama sa îl priveşte, dar nu avea curajul să-i 
înfrunte privirea. 

— Mă bucur că au apărut şi clopoţeii tăi, zise Sabriel. 
Mulţi Abhorseni înaintea mea au lucrat împreună cu 
urmaşii lor, în unele cazuri ani la rând, aşa cum sper să se 
întâmple şi cu noi. Din câte mi-a povestit Mogget, şi tatăl 
meu s-a pregătit aproape zece ani alături de mătuşa lui, 
care l-a îndrumat şi l-a învăţat ce trebuie să facă. Eu n-am 
avut acelaşi noroc, din păcate. Şovăi o clipă, apoi adăugă 
repede: Adevărul e că am mare nevoie de sprijinul tău, 
Sameth. 

Flăcăul încuviinţă din cap fără să scoată un sunet, simțind 
cum mărturisirea adineauri iminentă i se topeşte acum pe 
buze. Era urmaş de drept al lui Abhorsen, avea şi cartea s-o 
citească, acum primise şi banduliera. Poate că tot ce trebuia 
să facă era să îşi înfrângă teama ce îl făcea să simtă noduri 
în stomac şi să se-apuce de citit cu mai mult sârg. Numai 
aşa putea fi demn de numele de Viitor Abhorsen, era 
singura lui şansă. 

— O să fac tot ce-mi stă în putinţă, zise el, ridicându-şi în 
sfârşit privirea către ea. 

Sabriel îi zâmbi - un zâmbet atât de cald şi învăluitor încât 
îi lumină toată faţa - şi se întinse să-l îmbrăţişeze. 

— Trebuie să mă duc în Ancelstierre, pentru că îi cunosc 
pe oamenii de-acolo mult mai bine decât tatăl vostru şi ştiu 
cum operează. În plus, am câteva foste colege de şcoală în 
poziţii influente, ori dacă nu măritate cu oameni influenţi. 
N-am vrut să plec înainte să mă asigur că las Regatul pe 
mâini bune, că e un Abhorsen aici care să-l apere de Morți. 
Îţi mulţumesc, Sam. 

— Bine, dar eu nu sunt. Începu el pe un ton plângăcios, 
oprindu-se la timp. Nu sunt încă pregătit, n-am terminat 
cartea şi. 

— Sunt sigură că ştii mai multe decât crezi, îl încurajă 
Sabriel. Oricum, primăvara e în toi şi nu cred că vor fi 


probleme. Izvoarele şi râurile sunt umflate de ploi şi de 
zăpada topită din munţi, iar zilele sunt din ce în ce mai 
lungi. În perioada asta Morţii nu se prea încumetă să iasă, 
şi nici peste vară, iar dacă îţi dau totuşi de furcă, n-au cum 
să fie decât Ajutoare scăpate de sub control ori poate vreun 
Mordaut. Nu-mi fac probleme că n-ai să te descurci. 

— Şi cu refugiații din sud cum rămâne? Întrebă Ellimere 
Cu 0 expresie pe care i se citea neîncrederea în fratele său. 
Nouă sute de Morți nu sunt de ici, de colo. 

— Au dispărut probabil în zona din apropierea Lacului 
Roş, altfel Clayrele i-ar fi zărit pe undeva, explică Sabriel. 
Acum trebuie că sunt blocaţi acolo de puhoaiele izvoarelor 
care se varsă în lac. M-aş fi dus la Lac mai întâi, dar mai 
tare mă îngrijorează restul refugiaților rămaşi în 
Ancelstierre. Ne punem încrederea în şuvoaiele umflate şi. 
În tine, Sam. 

— Dar. Începu el. 

— Bagă de seamă, necromantul ori necromanţii cu care 
avem de-a face sunt extrem de periculoşi, continuă ea fără 
să-l lase să vorbească. Dacă încearcă să te înfrunte, trebuie 
cu orice preţ să te lupţi cu ei în Viaţă. Să nu mai faci 
nesăbuinţa să îi urmezi în Moarte, oricât de curajos ar 
părea. Data trecută ai avut noroc. Ai mare grijă de 
bandulieră şi de clopoței, căci ştii deja probabil că au puteri 
nebănuite, care te pot ademeni în Moarte ori pot să te 
arunce într-acolo. Foloseşte-i numai când eşti sigur că te-ai 
deprins pe deplin cu vrăjile din carte. Promiţi să faci 
întocmai cum te-am învăţat? 

— Promit, se învoi Sam, adunându-şi toate puterile să 
articuleze un cuvânt altminteri atât de simplu. 

Odată rostit, se simţi eliberat, ca un condamnat căruia 
tocmai i se amânase executarea sentinţei. Se îmbărbătă 
zicându-şi că le putea veni de hac majorităţii Ajutoarelor cu 
Magia Legământului, însă hotărârea lui de a deveni un 
Abhorsen adevărat nu-i risipi temerile pe de-a-ntregul. 


Inima îi bătea cu putere când atinse în sfârşit clopoţeii cu 
degete înfrigurate. 

— Ce vreau eu să ştiu acum, începu 'Touchstone, e cât de 
bine îi cunoaşteţi pe ancelstierrieni, de când aţi fost la 
şcoală acolo. Corolini ăsta, de exemplu, conducătorul 
Partidului Națiunii. Ar putea fi din Regat, ce credeţi? 

— A apărut după şederea mea acolo, zise Ellimere, care 
terminase şcoala în urmă cu mai puţin de un an, dar vorbea 
despre întreaga experienţă de parcă se întâmplase acum o 
mie. 

— Nici eu nu ştiu prea multe, răspunse Sam. Înainte să 
plec din Ancelstierre apărea prin ziare destul de des, dar 
nu-mi amintesc să fi citit de unde e. S-ar putea ca prietenul 
meu Nicholas să ştie mai multe şi cred că ne va ajuta. 
Unchiul lui e Eduard Sayre, prim-ministrul, poate aţi auzit 
de el. Nick vine să mă viziteze luna viitoare, dar cred că 
puteţi să-l prindeţi înainte să plece. 

— Vine aici? Se miră Touchstone. Mă mir că-l lasă să 
treacă. Din câte ştiu Armata nu mai dă premise de ani de 
zile, cu excepţia refugiaților, desigur - dar asta a fost pe 
motive politice şi n-au avut de ales. 

— Nick poate fi foarte convingător când vrea, zise Sam cu 
gândul la nenumăratele necazuri în care se băgase la 
şcoală din cauza lui şi pentru care suportase consecinţele 
de unul singur. Am rugat-o pe Ellimere să îi facă rost de o 
viză pentru Regat. 

— A, am trimis-o de mult, zise Ellimere privindu-l cu 
superioritate. Mă număr printre cei eficienţi, să ştii. 

— Bun, zise Touchstone. E o cunoştinţă de mare folos şi e 
foarte important ca cei sus-puşi din Ancelstierre să ştie că 
nu inventăm ce se aude despre Regat. O să mă asigur de 
asemenea ca Garnizoana de la Barhedrin să îi ofere o 
escortă de la Zid încoace, să nu riscăm cumva ca tocmai 
nepotul prim-ministrului să păţească ceva. Asta cu 
siguranţă ar îngreuna negocierile. 


— Dar ce negociem mai exact, şi ce le oferim? Întrebă 
Ellimere. În Corvere, de exemplu, parcă nici n-au auzit de 
noi. 'Tot timpul trebuia să le conving pe fetele de-acolo că 
Regatul nu există doar în închipuirea mea. Nişte încuiate, 
ce mai. 

— Avem două lucruri în favoarea noastră: frica şi aurul, 
răspunse Sabriel. Aur nu aveam prea mult, dar ar putea fi 
de ajuns dacă ajunge în buzunarele cui trebuie. Cât despre 
frică, mulţi oameni de la miazănoapte încă îşi aduc aminte 
cu groază de momentul când Kerrigor a trecut Zidul, aşa că 
o să mizăm pe asta şi-o să le dăm de înţeles că experienţa 
se poate repeta dacă ne mai trimit refugiaţi din sud. 

— Dar nu poate fi vorba de Kerrigor, nu? Bâigui Sam. 
Adică. Nu cred că el e capul răutăţilor. 

— Nu, sigur că nu, ziseră Sabriel şi Touchstone deodată. 

Îşi aruncară o privire fugară, semn că-şi aduseseră aminte 
de Kerrigor şi faptele lui sângeroase nu numai din Regat, ci 
şi din Ancelstierre. 

— Nu, imposibil, repetă Sabriel. L-am verificat când am 
trecut pe Acasă şi nu s-a schimbat nimic, e tot adormit sub 
vraja lui Ranna, încuiat în pivniţă şi încătuşat cu toate 
farmecele de protecţie pe care eu şi tatăl vostru le-am ştiut 
vreodată. Nu poate fi el. 

— Oricum, oricine-ar fi, o să-i descoperim şi le venim de 
hac, îi asigură 'Touchstone cu un glas demn de rangul ce-l 
purta. Noi patru împreună. Deocamdată însă eu zic să bem 
nişte vin cald cu mirodenii şi să vorbim de lucruri ceva mai 
vesele. Cum a fost Festivalul? Nu ştiu dacă ţi-am zis, Sam, 
dar când eram de vârsta ta am dansat şi eu Pasărea Zorilor. 
Ei, cum te-ai descurcat? 

— Am uitat să aduc cupele, zise Sam, înmânându-i carafa 
caldă încă. 

— Nu-i nimic, putem bea direct din carafă, zise Sabriel 
după un scurt moment de tăcere, văzând că nu vrea nimeni 
să răspundă la întrebarea lui Touchstone. Luă sticla şi o 
duse la gură cu un gest mecanic, căci nu era prima dată 


când bea aşa. Aaa, ce bun el exclamă apoi mulţumită. Şi ia 
spune, Sam, de ziua ta cum ai petrecut? Te-ai distrat bine? 

Sam răspunse plictisit, fără să bage în seamă bombănelile 
surorii sale. Era clar că nu apucaseră să vorbească cu Jall, 
altfel n-ar fi pus problema aşa. Răsuflă uşurat când îşi 
întoarseră atenţia către Ellimere, tachinând-o apropo de 
pasiunea ei pentru tenis, un sport destul de nou în Regat, 
pe care mai toţi tinerii ţineau morţiş să îl deprindă. Se vede 
treaba că lumea vorbea mai mult de ea decât de 
neajunsurile lui. Îşi reveni din reverie când o auzi pe 
Ellimere învinuindu-l că nu i-a făcut rachete, ceea ce era 
mare păcat - pretindea ea - căci nu era altul mai iscusit ca 
el. Îi promise atunci că o să-i facă vreo douăsprezece bucăţi, 
ca să-l lase în pace cu gândurile lui. 

Continuară aşa un timp, discutând despre diverse fleacuri, 
deşi fiecare simţea povara celor ce-aveau să se întâmple. 
Sameth cel puţin nu se putea gândi decât la carte şi la 
clopoţeii pe care îi primise. Ce-o să se facă dacă va trebui să 
ţină piept intruşilor din Moarte ori necromantului care l-a 
chinuit acolo? Sau, mai rău, dacă se va lupta cu adversari şi 
mai de temut, după cum bănuia Sabriel? 

— Dar dacă. Începu el şovăielnic. Dacă Duşmanul pe care-l 
căutăm nu se ascunde în spatele lui Corolini? Dacă pune la 
cale altceva cât timp voi o să fiţi plecaţi? 

Ceilalţi trei erau în toiul unei discuţii despre Heria, care se 
împiedicase în propria rochie şi se prăvălise peste sărmanul 
Jall Oren la o petrecere dată în cinstea Primarului din 
Sindle, aşa că tăcură deodată, privindu-l nedumeriţi. 

— Chiar şi aşa, vom fi plecaţi doar o săptămână ori cel 
mult zece zile, îl linişti Sabriel. Trimitem un şoim mesager 
la Barhedrin, un sol călare către Perimetru, de acolo sau de 
la Bain o telegramă la Corvere, apoi cu trenul înapoi la Bain 
- s-ar putea să dureze chiar mai puţin de-o săptămână. 
Credem totuşi că Duşmanul ăsta - aşa cum bine le-ai numit 
- plănuieşte ceva de proporţii. Clayrele au întrezărit multe 
posibilităţi de viitor în care Regatul e un mare deşert, locuit 


de Morți şi acoliţii lor. De unde să vadă ele aşa ceva, dacă 
nu din pricina atâtor morţi mobilizați pentru acţiunea ce se 
pregăteşte? 'Toţi acei oameni sărmani, aduşi din sud doar ca 
să fie omorâţi! E singura explicaţie plauzibilă. Ai noştri din 
Regat sunt mult prea bine păziţi. Şi, oricum, în afară de 
Belisaere nu mai ştiu un alt oraş în tot Regatul cu mai mult 
de două sute de mii de suflete. Unde mai pui că majoritatea 
poartă şi însemnul Legământului. 

— Nu ştiu ce ar putea să fie, oftă Sam abătut, dar tare-aş 
vrea să nu plecaţi 

— Când eşti Abhorsen ai anumite responsabilităţi, zise 
Sabriel cu blândeţe în glas. Nu te văd foarte încântat, deşi 
pe unele le-am putea împărţi. Mă tem că nu ai de ales, e 
musai să-ţi urmezi destinul. Călătorul oare îşi alege drumul, 
sau drumul pe el? Sunt sigură că ai să te descurci de 
minune şi în curând vom fi iarăşi împreună, bucurându-ne 
de izbândă. 

— Şi când urmează să plecaţi? Întrebă Sam cu voce 
tremurândă, nădăjduind că nu se vor grăbi prea tare. 

Poate că mâine va reuşi să stea de vorbă în sfârşit cu 
mama sa, s-o roage să-l ajute cu Cartea Morților şi poate să- 
Il scape şi de temeri. 

— Mâine în zori, zise Sabriel cu jumătate de gură. Dacă 
mă lasă piciorul. Tatăl vostru va însoţi călare solii ce vor 
pleca spre miazănoapte la barbari, iar eu voi zbura cu 
Planorul la apus. Mâine-noapte însă am să fac cale-ntoarsă 
ca să-l iau din drum, şi împreună ne vom duce la Casa lui 
Abhorsen, tatăl meu, unde o să ne sfătuim cu Mogget - dacă 
se trezeşte. De-acolo ne mai oprim la Barhedrin şi-apoi vom 
trece Zidul, ca să ne pierdem urma de tot. 

— O să fim plecaţi destul de mult, zise Touchstone, 
privindu-şi cu duioşie familia atât de rar reunită, deşi nu 
erau decât patru. Dar. Datoria înainte de toate! 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE. 

O scrisoare de la Nicholas. 


Sam părăsi rezervorul în acea seară îngândurat şi cu 
inima grea ducând banduliera şi carafa goală. Ellimere îl 
însoţi, lăsând-o pe Sabriel în urmă, căci mama lor trebuia 
să-şi petreacă noaptea în interiorul cercului magic, ca să se 
vindece mai repede. Touchstone rămase cu ea, amândoi 
dându-le de înţeles că vor să fie singuri. „Au să discute 
poate despre toate slăbiciunile mele”, îşi zise Sam urcând 
agale scările cu pachetul în braţe. 

Când ajunseră în dreptul dormitorului ei Ellimere îi ură 
noapte bună, dar în loc să se ducă la culcare Sam o apucă 
pe celelalte scări către atelierul din turn, călăuzindu-şi 
calea cu vraja de iluminare. Puse banduliera sub cheie într- 
un alt dulap decât cel în care încuiase cartea, ţinându-le pe 
amândouă departe de gândurile lui. 

Se apucă apoi să lucreze la o figurină pe care o începuse 
mai de multă, un jucător de crichet mecanizat, dar animat 
şi de Magia Legământului, înalt de vreo douăzeci de 
centimetri. Planul lui era să facă două echipe pe care să le 
pună apoi să joace, dar nu ghicise încă cum se acţionează 
mecanismul şi nici cu magia nu se descurca prea grozav. 

Auzi deodată un ciocănit în uşă pe care hotări să îl ignore. 
Dacă e vreun servitor, o să strige, iar dacă vede că nu-i 
răspunde nimeni, o să plece; dacă era Ellimere, cu 
siguranţă va da buzna înăuntru neinvitată. 

Persoana ciocăâni din nou şi mormăi ceva de dincolo de uşă, 
după care se auzi un fâşâit în dreptul pragului şi paşi 
îndepărtându-se spre scări. Sam privi în jos şi zări o tăviţă 
de argint pe care se afla o scrisoare ruptă şi uzată, de parcă 
fusese scrisă acum câteva secole. Părea să fi fost trimisă din 
Ancelstierre, ceea ce însemna că era de la Nicholas. 

Oftă adânc şi-şi puse mănuşile albe de bumbac, căutând o 
pensetă cu care s-o ridice. Scrisorile de la Nick erau 
întotdeauna o adevărată aventură, iar ca să le citeşti 
trebuia mai întâi să le procesezi ca la laborator. Luă aşadar 
tava şi o aşeză pe bancă în locul cel mai luminat, apucând 
fâşiile una câte una. 


După o jumătate de oră, tocmai când ceasul din Turnul 
Sur bătu de miezul nopţii, scrisoarea căpătase în sfârşit o 
oarecare formă, destul cât să o poată citi fără prea multă 
bătaie de cap. Se aplecă aşadar peste ea, încruntându-se 
tot mai tare cu fiecare rând: 

Dragul meu Sam, Îţi mulţumesc că mi-ai aranjat cu viza. 
Nu ştiu de ce Consulul vostru din Bain n-a vrut să mi-o 
acorde. Noroc că sunt prieten cu Prinţul, nu? Măcar aşa s-a 
rezolvat repede. Tata l-a sunat pe unchiul Edward, care a 
tras şi el nişte sfori. Practic nimeni din Corvere nu ştia că 
poţi obţine permis să treci Perimetrul. În fine, la urma 
urmei asta ne învaţă că Ancelstierre şi Vechiul Regat nu 
sunt chiar atât de diferite şi că nu strică niciodată să apelezi 
la cunoştinţe, dacă le ai. 

Oricum, mâine vreau să plec cu trenul din Awengate şi, 
dacă totul merge bine şi nu pierd legăturile, sâmbătă ar 
trebui să fiu în Bain şi pe 15 să fi trecut deja Zidul. Ştiu că 
ajung mai devreme decât am stabilit iniţial şi că probabil nu 
vei putea veni să mă aştepţi, dar nu îţi face griji, pentru că 
nu vin singur. Am angajat un ghid, un fost Cercetaş de la 
Frontieră peste care am dat - la propriu - când am fost în 
Bain. A fost chiar amuzant: el traversa strada ca să scape 
de un grup de demonstranți ai mişcării ăsteia. O [ară Unită 
parcă-i zice, şi grăbit fiind s-a împiedicat şi a căzut peste 
mine, mai să mă pună la pământ. Norocul meu până la 
urmă, pentru că tipul ăsta cunoaşte Regatul ca-n palmă şi 
mi-a confirmat şi ceva ce citisem mai de mult despre un 
fenomen bizar numit Capcana Fulgerului. Cică l-a văzut cu 
ochii lui şi merită studiat mai îndeaproape. 

O să mergem aşadar să vedem Capcana asta în drum spre 
Belisaere, minunata voastră Capitală. Apropo, cercetaşul nu 
s-a arătat câtuşi de puţin mirat când a aflat că te cunosc. 
Pesemne că nici el nu se lasă impresionat de ranguri ori 
titluri nobiliare, ca unii dintre foştii noştri colegi, dacă-ţi mai 
aduci aminte. 


În fine, Capcana se pare că e aproape de Hotar, un orăşel 
nu prea departe - din câte am înţeles - de drumul dinspre 
nord către Vechiul Regat. Tare bine-ar fi dacă aţi face şi voi 
nişte hărţi normale, în loc să vă bateţi capul cu tot soiul de 
rute misterioase pe care vi le amintiţi cu vrăji ori să le 
vedeţi ca prin minune pe foi goale de hârtie! 

De-abia aştept să te văd în mediul tău natural - aproape la 
fel de mult pe cât sunt de curios să studiez ciudăţeniile 
Vechiului Regat, despre care nu prea scrie în cărţi. La 
biblioteca liceului am găsit doar câteva texte foarte vechi şi 
pline de superstiții, iar la Radford la fel, deşi erau ceva mai 
multe cărţi. Nici ziarele nu scriu aproape niciodată de 
Vechiul Regat, poate doar când Corolini se apucă să turuie 
la Adunare despre „sudişti şi refugiații nepoftiţi”, pe care 
vrea cu dinadinsul să-i trimită în „Nordul îndepărtat” cum îl 
numeşte el. Presupun că dacă ar şti ce fac, m-ar băga şi pe 
mine în aceeaşi oală a proscrişilor! 

Am impresia că tot ce ţine de Vechiul Regat e trecut sub 
tăcere voit, aşa că mă aştept la descoperiri grandioase, la 
revelații cu care un tânăr şi ambițios om de ştiinţă ca mine 
să lase lumea cu gura căscată! 

Sper că ţi-ai revenit după mica noastră aventură. Nici eu 
nu m-am simţit prea bine mult timp după. Ba îmi era bine, 
ba mă apuca iar răul, cu nişte dureri în piept de parcă 
făcusem bronşită. Partea ciudată e că se intensifică dacă 
merg către miazăzi, iar la Corvere au devenit de-a dreptul 
insuportabile, probabil din cauza aerului poluat. 

Bine măcar că mi-au dat pace în ultima lună, cât am stat în 
Bain. Sper să-mi fie şi mai bine în Regatul tău, unde aerul 
ar trebui să fie curat ca lacrima. 

Oricum, abia aştept să te văd, cât mai curând posibil. 

Al tău prieten mereu loial, Nicholas Sayre. 

P S. Mă îndoiesc că Ellimere chiar are doi metri înălţime şi 
o sută douăzeci şi cinci de kilograme. Mi-ai fi zis până acum. 

Sameth lăsă scrisoarea jos, atent să nu se destrame iarăşi. 
O citi apoi din nou, în speranţa că nu văzuse bine. Doar nu 


avea de gând să se încreadă într-un necunoscut ce se dădea 
drept ghid, doar ca să treacă în Vechiul Regat?! Oare Nick 
chiar nu-şi dădea seama cât de primejdioasă e zona de 
graniţă, aproape de Zid? Mai cu seamă că el venea din 
Ancelstierre şi nu avea nici semnul magic în frunte, nici cine 
ştie ce cunoştinţe de vrăjitorie. Tocmai de aceea nu avea 
cum să-l verifice pe ghidul cel misterios, să vadă dacă într- 
adevăr spune adevărul ori e vreun emisar pervertit, 
plămădit din Magie Liberă şi astfel destul de puternic să 
treacă Perimetrul neobservat. 

Întoarse situaţia pe toate părţile, muşcându-şi buzele 
nervos, şi până la urmă se duse iar la almanah. 
Cincisprezece ale lunii fusese acum trei zile, deci Nick 
probabil că trecuse deja Zidul, aşa că n-avea nici un rost să 
se ducă acolo - chiar şi cu Planorul - ori să trimită vorbă 
paznicilor cu un şoim mesager. Nick avea viză pentru el şi 
un însoțitor, deci cei de la Postul din Barhedrin nu aveau de 
ce să îl reţină şi cam pe-acum ar trebui să fi ajuns deja la 
Graniţă, în drum spre Hotar. 

Gândul la Hotar îl făcu să-şi muşte buza şi mai tare. Era 
mult prea aproape de Lacul Roş şi zona unde Chlorr 
sfărâmase Pietrele şi unde se ascundea acum Duşmanul, 
urzind planuri de pierzanie împotriva Regatului. Nici că se 
putea găsi un loc mai rău, iar Nick n-avea ce să caute acolo! 

Se auzi un ciocănit scurt în uşă şi Sameth se muşcă până 
la sânge, strigând enervat: 

— Da, intră! Cine e? 

— Eu! Zise Ellimere, dând buzna înăuntru. Sper că nu te- 
am întrerupt de la ceva important. Adăugă ea sarcastică. 

— Nicidecum, răspunse Sameth înţepat, arătând plictisit 
spre masa de lucru, unde obiectele începute zăceau 
neterminate. 

Ellimere aruncă o privire curioasă împrejur, căci fratele ei 
n-o prea lăsa înăuntru foarte des. Mica încăpere din turn îi 
fusese dăruită când împlinise şaisprezece ani şi de atunci o 
folosise pentru tot soiul de activităţi. Momentan, cele două 


mese de lucru erau pline de ustensile de bijutier care mai 
de care mai ciudate, plus alte instrumente pe care cine ştie 
la ce le folosea. Zări şi câteva figurine reprezentând 
jucători de crichet, fire subţiri de aur şi argint, mănunchiuri 
de sârmă de bronz, safire împrăştiate pe ici, pe colo şi o 
vatră mică şi încă fumegândă în locul şemineului de 
odinioară. 

Totul în cameră era învăluit în Magia Legământului. 
Contururi şterse de însemne magice pluteau în aer ca nişte 
fulgi uşori ori se cuibăreau leneşe pe tavan şi pereţi, 
înghesuindu-se apoi aproape de horn. Era clar că Sameth 
mai făcea şi altceva decât ornamente pentru costume sau 
rachete de tenis, după cum le promisese prietenelor surorii 
sale. 

— La ce lucrai? Îl iscodi Ellimere. Câteva din însemnele ce 
pluteau prin aer - sau mai degrabă reflexia rămasă în urma 
lor - străluceau încă extrem de intens şi fata observă că 
erau dintre cele tainice, pe care chiar şi ea s-ar fi temut să 
le conjure. 

— La nişte chestii, răspunse Sam cu un aer indiferent. Nu 
te-ar interesa oricum. 

— De unde ştii că nu? Se supără ea. Nici nu venise bine şi 
iar începeau să se certe, ca de obicei. 

— Fac nişte jucării, se răsti Sam ridicând unul din jucătorii 
în miniatură, care îşi roti pentru o clipă bâta minusculă în 
aer înainte să redevină imobil. Asta fac, repetă el ceva mai 
blând. Ştiu că nu e o ocupaţie demnă de rangul meu şi că ar 
trebui să fiu în pat acum, să mă odihnesc pentru orele de 
dans de mâine sau pentru practica la Tribunal, dar. Nu prea 
am somn, zise el oarecum obosit totuşi. 

— Nici eu, îi mărturisi soră-sa pe un ton mai împăciuitor. 
Se aşeză apoi pe celălalt scaun şi adăugă: Sunt îngrijorată 
pentru mama. 

— Ne-a asigurat că se va face bine, cu ajutorul Pietrelor. 

— De data asta, da. Ideea e că are nevoie de ajutor, Sam, 
şi tu eşti singurul care i-l poate da. 


— Ştiu, zise el, plecându-şi privirea către scrisoarea lui 
Nick. Ştiu. 

— Mda. Continuă ea. Voiam doar să-ţi spun că lucrul cel 
mai important acum este să studiezi cum să devii un bun 
Abhorsen. Dacă ai nevoie de mai mult timp, spune-mi şi o 
să-ţi modific programul, bine? 

Sam o privi intrigat. 

— Adică pot să nu mai fiu Pasărea Zorilor şi să nu vin la 
petreceri? Oricum mă călcau pe nervi prietenele tale cu 
surorile lor cu tot. 

— Ei haide. Începu Ellimere, dar se opri, respiră adânc şi 
zise: Da, sigur că poţi. Lucrurile s-au schimbat acum că ştim 
ce se întâmplă. Şi eu o să îmi schimb programul, o să petrec 
mai mult timp pe la Pază, ca să fiu gata când o fi. 

— Când o fi ce? O întrebă Sam tulburat. Atât de repede? 

— Da, răspunse Ellimere. Chiar dacă părinţii vor avea 
câştig de cauză în Ancelstierre, necazurile abia încep. Fii 
sigur că cine a plănuit toate astea nu o să stea cu mâinile în 
sân în timp ce noi încercăm să îl oprim. O să acţioneze la un 
moment dat, şi-atunci noi vom fi pregătiţi. Şi tu la fel, Sam. 
Trebuie să ştii ce ai de făcut. Atât am vrut să-ţi spun. 

Se ridică brusc şi ieşi din cameră, lăsându-l cu ochii 
pironiţi în gol. Acum chiar nu mai avea loc de întors. 
Trebuia să devină un Abhorsen aşa cum se cuvine şi să 
ajute în lupta cu Duşmanul, oricine ar fi fost acesta. Toţi se 
aşteptau la asta de la el şi soarta multora chiar depindea de 
ce urma să facă. 

Era răspunzător şi pentru Nicholas, îşi dădu seama 
deodată. Trebuia să-şi găsească prietenul cu orice preţ şi 
să-l salveze înainte să fie prea târziu. Cine altcineva s-o 
facă? 

Îl cuprinse deodată simţul datoriei şi hotărî să nu tragă de 
timp. Era destul de simplu: prietenul său era în primejdie şi 
trebuia să plece să-l salveze. Asta îi va asigura câteva 
săptămâni de răgaz, departe de Cartea Morților şi de 
îndatoririle de Prinţ. Spera să îl găsească repede şi să-l 


aducă la loc sigur, mai ales dacă lua cu el vreo şase ofiţeri 
din Garda Regală. După cum spusese şi Sabriel, acum că 
primăvara dezgheţase izvoarele din amonte, Morţii nu prea 
aveau curaj să facă vreo mişcare. 

Deşi însufleţit, ceva îi spunea că fuge de adevăratele 
probleme. Îşi alungă gândul din minte, preocupat de 
chestiuni mai importante şi nici măcar nu-şi aruncă ochii 
spre dulapul în care ferecase cartea şi banduliera. 

Odată decizia luată, începu să se gândească cum să facă să 
plece. Ştia că Ellimere nu-l va lăsa cu nici un chip, aşa că 
hotări să-i ceară voie lui Touchstone, ceea ce însemna că 
trebuie să se trezească cu noaptea-n cap, să-l prindă în 
timp ce se îmbracă. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. 

Sam ia o hotărâre. 

În ciuda planurilor de cu seară, când Sam se trezi, 
Touchstone plecase deja de la Palat. Zicându-şi că îl prinde 
la Poarta dinspre Miazăzi cobori iute Dealul Palatului şi-o 
apucă pe Aleea Stelelor, un drum lat şi mărginit de copaci 
ce îşi trăgea numele de la aştrii minusculi de metal 
încastraţi în pavaj. Era însoţit de doi străjeri ce alergau 
după el cu destulă uşurinţă, în ciuda zalelor, coifurilor şi 
ghetelor greoaie. 

Nici nu zări bine ariergarda că mulţimea îşi şi începu 
ovaţiile, însoţite la scurt timp de sunetul asurzitor al 
trompetelor. Sam se sui repede într-un car oprit în mijlocul 
drumului şi privi pe deasupra capetelor de gură-cască. 
Touchstone tocmai ieşea pe poarta înaltă a oraşului, cu 
pelerina roşie cu auriu acoperind lucioasă spinarea calului. 
Soarele dimineţii se reflectă pentru o clipă în nestematele 
coroanei pe care o purta peste coif, chiar înainte să treacă 
în conul de umbră de dincolo de prag. 

Străjeri din Garda Regală îl păzeau pe Rege, mergând 
călări dinaintea şi dinapoia sa, bărbaţi bine făcuţi, dar şi 
femei deopotrivă, cu zale strălucitoare pe sub pelerinele 
roşii cu auriu. A doua zi aceştia aveau să o apuce către 


miazănoapte, aşa cum stabiliseră de la-nceput, cu altcineva 
în locul lui Touchstone, care urma să ia Planorul împreună 
cu Sabriel până la sud de Ancelstierre, unde voia să 
împiedice sau cel puţin să amâne moartea celor două sute 
de mii de suflete nevinovate. 

Sameth rămase cu ochii la poartă mult după ce alaiul 
trecuse deja şi oamenii începură să-şi vadă de treburi, 
molipsiţi de zarva de zi cu zi cu căruțele, caii, măgarii şi 
cerşetorii ei. El însă parcă nu vedea şi n-auzea nimic. 

Pentru că nu reuşise să se sfătuiască cu Touchstone, acum 
va trebui să hotărască de unul singur. 

Era muncit de gânduri şi când ajunse în mijlocul aleii şi o 
luă înapoi spre Palat, luptându-se cu gloata ce se-ndrepta 
către ieşire. Noroc cu cei doi ofiţeri, fără de care n-ar fi 
răzbit întreg prin mulţime. 

De când îi încolţise în minte ideea plecării, nu mai avea 
stare. Nu avea nici o îndoială că scrisoarea spune adevărul. 
De altfel, era singurul care îl cunoştea pe Nick destul de 
bine ca să-i poată da de urmă, iar prietenia lor era 
îndeajuns de trainică pentru ca Sam să-şi poată folosi 
puterile magice. 

Nimeni altcineva nu avea cum să-l salveze de nenorocirea 
ce ameninţa întreg Regatul şi care dormita nu departe de 
Lacul Roş. 

Totuşi, asta însemna că trebuie să plece din Belisaere şi să 
abandoneze orice responsabilităţi, iar Ellimere nu s-ar fi 
învoit nici în ruptul capului. 

Acestea erau gândurile ce nu-i dădeau pace în timp ce 
trecu împreună cu paznicii pe sub unul din apeductele 
uriaşe ce alimentau oraşul cu apă curată de la zăpada 
topită din munţi. Dar nu numai la asta erau folositoare. 
Apele repezi dinlăuntrul lor erau o apărare sigură 
împotriva Morților, aşa cum fuseseră în repetate rânduri 
de-a lungul celor două secole de Interimat. 

Întocmai acest gând îi încolţi în minte când auzi 
bolborositul apei deasupra. Simţi cum i se strânge inima, 


cuprins de remuşcări, căci nu numai apa, ci şi el trebuia să 
fie o pavăză împotriva Morților. 

leşi din ungherul răcoros şi o apucă pe Aleea Stelelor, 
luând apoi la picior urcuşul obositor de pe Drumul Regelui 
ce dădea în Dealul Palatului. Pesemne că Ellimere îl aştepta 
deja, căci le venise rândul să asiste la şedinţele de 
dimineaţă de la Tribunal. Parcă o şi vedea în roba ei albă cu 
negru, severă şi serioasă, cu bagheta de fildeş într-o mână 
şi cea de lignit în cealaltă, fără de care nu putea înfăptui 
vraja de verificare a adevărului. Avea să se înfurie văzându-l 
murdar şi transpirat, dar mai ales pentru că nu era 
îmbrăcat corespunzător şi nu avea nici baghetele le el - 
baghete care îi dispăruseră ca prin minunE. Pe sub pat sau 
undeva pe-acolo. 

Tribunalul, Festivalurile, rachetele de tenis, Cartea 
Morților. Amintirea lor îl copleşi dintr-odată ca un val imens 
şi sumbru pe cale să-l înăbugşe. 

— Nu, şopti el, oprindu-se brusc, cu paznicii cât pe ce să îl 
dărâme din picioare. Trebuie să mă duc, şi o să plec la 
noapte! 

— Ce-aţi spus, domnule? Întrebă Tonin, cea mai tânără 
dintre străjeri. 

Era de-o seamă cu Ellimere, cu care de altfel era prietenă 
din copilărie. Îl însoțea aproape de fiecare dată când pleca 
în oraş - ceea ce se-ntâmpla destul de rar - şi Sameth putea 
să jure că odată întorşi dă iute fuga la Prinţesă să-i 
povestească totul. 

— Îi. Nimic, nimic, zise Sam, clătinând din cap. Gândeam 
cu voce tare, atâta tot. Sunt puţin zăpăcit pentru că m-am 
trezit cu noaptea-n cap. 

Mergând în urma lui, 'Tonin schimbă o privire plină de 
subînţelesuri cu celălalt străjer. Ei se trezeau în fiecare 
dimineaţă înainte de ivirea zorilor. 

Sameth habar n-avea ce le trecea prin minte celor doi 
când ajunseră în sfârşit în vârful dealului şi intrară în curtea 
răcoroasă cu fântână în mijloc ce dădea spre aripa de vesta 


Palatului. Zărise însă schimbul de priviri de mai devreme, 
care îi confirma că nu e tocmai Prinţul ideal pentru ei ori 
pentru oricare dintre supuşi. Nu-i pica deloc bine, mai cu 
seamă că la şcoală fusese mereu printre fruntaşi: cel mai 
bun la crichet vara şi la rugby iarna, primul la chimie şi 
printre primii la toate celelalte materii. Aici însă toate îi 
mergeau anapoda. 

Odată ajunşi în faţa camerei sale, paznicii se retraseră. 
Sameth însă nu se grăbi să-şi pună roba de judecător ori să 
se spele la cişmeaua din alcovul cu plăci de gresie ce îi 
servea drept baie. Reconstruit din bani puţini după 
incendiu, Palatul nu beneficia de sistemul de încălzire cu 
aburi de care se bucurau Clayrele din Gheţar ori Casa lui 
Abhorsen. Sam plănuia să schimbe situaţia, mai ales că 
mare parte din vechiul sistem zăcea îngropat în colina de 
sub Palat, dar nu avusese răgaz să investigheze câtă 
pricepere ori câte vrăji necesită această încercare. 

— O să plec, trebuie să plec, zise din nou cu voce tare, 
adresându-se tabloului de pe perete ce reprezenta o scenă 
de la strângerea recoltei. Cosaşii nu-i răspunseră, iar cei cu 
furcile nu-l auziră nici ei când Sam rosti din nou: De dus mă 
duc. Dar cum să fac să plec? Se fâţâi în sus şi-n jos prin 
cameră, făcând mai bine de douăzeci de ture până să ia o 
hotărâre. Se afla în acel moment taman în faţa oglinzii de 
argint atârnată de perete în dreapta patului cu tăblii de fier. 
Voi deveni altcineva, zise înviorat. Prinţul Sameth va 
rămâne în urmă, iar eu voi fi Sam. Pur şi simplu Sam, un 
Călător care-şi caută tovarăşii de drum după un popas la 
Belisaere, unde şi-a tratat boala. 

Zâmbi mulţumit, privindu-se în oglindă cu atenţie. Prinţul 
Sameth se uită înapoi la el, în jiletca sa minunată roşu cu 
auriu, cămaşă albă de în umedă de sudoare, jambiere din 
piele întoarsă de iepure şi cizme înalte până la genunchi cu 
călcâie aurite. Dincolo de aceste dichisuri princiare avea 
totuşi un chip plăcut, cu o expresie ce promitea să se 
transforme în ceva special într-o bună zi, deşi Prinţul nu era 


conştient de acest lucru. După el, avea o faţă de copil, mult 
prea deschisă şi fără amprenta experienţei. Avea nevoie de 
o cicatrice, de-o urmă de nas rupt sau orice altceva care să- 
l facă mai trecut prin viaţă. 

În timp ce se studia gândurile îl purtară în fluxul nesfârşit 
al Legământului, de unde alese anume însemne şi 
simboluri, legându-le cu ochii minţii. Apoi, fără să le 
descătuşeze, desenă semnul final cu degetul arătător şi 
celelalte îl urmară afară, plutind în aer aidoma unei 
constelații magice. 

Sameth le privi cu luare-aminte înainte să păşească în 
mijlocul cercului aprins. Când îi atinseră creştetul semnele 
prinseră a lumina şi mai tare, scoțând scântei în dreptul 
însemnului de pe frunte şi împresurându-i faţa ca nişte 
limbi de foc. 

Închise ochii când fâşiile îi atinseră pleoapele, încercând 
să ignore înţepăturile uşoare şi senzaţia de strănut. Rămase 
aşa câteva minute, până când mâncărimea dispăru, apoi 
strănută sănătos şi trase aer în piept, deschizând ochii în 
sfârşit. 

Din oglindă îl privea un om de aceeaşi statură, 
înveşmântat în aceleaşi straie, însă chipul era schimbat. 
Prinţul Sameth dispăruse şi-n locul lui stătea acum Sam 
Călătorul, cu câţiva ani în plus, o mustață îngrijită şi cioc. 
Nici părul nu mai avea aceeaşi nuanţă, fiind acum un pic 
mai deschis şi mult mai drept şi lung la spate. 

Era ceva mai bine. De fapt era mult mai bine. Sameth - ba 
nu, Sam - făcu cu ochiul imaginii din oglindă şi începu să se 
dezbrace. Se gândi să-şi ia vechile haine de vânătoare, nişte 
cămăşi şi câteva perechi de izmene. Pelerină putea să-şi 
cumpere din oraş, de unde îşi va procura şi cal şi sabie, din 
moment ce n-o putea lua cu el pe cea dăruită de mama sa 
când împlinise şaisprezece ani. Nu s-ar fi potrivit deloc cu 
restul hainelor şi prea ar fi bătut la ochi. 

Putea să ia totuşi câteva din lucrurile făcute chiar de el, îşi 
zise, scoţându-şi cizmele şi cotrobăind după cele negre de 


vânătoare, din piele întoarsă şi înalte până peste genunchi. 

Imaginea atelierului din turn îi aduse aminte de Cartea 
Morților, pe care chiar n-avea de gând s-o care după el. O 
să dea o fugă să ia doar câteva lucruşoare, printre care şi 
cei câţiva nobili de aur şi dinari de argint pe care-i avea 
puşi deoparte, după care dus va fi! 

Avea totuşi o problemă: cum să urce până-n atelier cu 
noua înfăţişare? Plus că trebuia să se asigure că Ellimere 
nu va bănui nimic - altfel îl va obliga să desfacă vraja şi să 
redevină Sameth - cu ajutorul paznicilor, desigur, care mai 
degrabă ascultau de ea decât de el. 

Oftă şi se aşeză pe marginea patului cu cizmele în mână. 
Se vede treaba că această mică escapadă - sau mai bine zis 
misiune de salvare - necesita ceva mai multe pregătiri. În 
primul rând ar trebui să plăsmuiască un trimis de 
Legământ care să-i ţină locul, apoi să aibă grijă s-o ţină pe 
Ellimere cât mai departe. 

Putea să-i spună că pregăteşte ceva din Cartea Morților, o 
vrajă ce-l va ţine izolat în atelier vreme de trei zile sau mai 
bine. Asta i-ar da un avans destul de bun înainte să înceapă 
să-l caute. La urma urmei, nu se dezicea complet de ideea 
de a deveni Abhorsen, ci avea nevoie de o pauză, iar trei 
săptămâni departe de studiu nu era un capăt de ţară! Le va 
recupera oricum la întoarcere. 

Chiar dacă Ellimere cerea ajutorul Clayrelor să-i dea de 
urmă, cele trei zile de avans îi erau de ajuns. Ba mai mult, 
presupunând c-avea să-i descopere şiretlicul abia în a treia 
zi şi ar trimite un şoim-mesager către Clayre, răspunsul lor 
nu va sosi decât peste vreo încă două. Avea, aşadar, nu trei, 
ci chiar cinci zile la dispoziţie ca să-şi piardă urma. 

Până să se dezmeticească cei de la Palat el va fi deja 
aproape de Hotar sau măcar destul de departe de 
Belisaere. Nu era foarte sigur la ce distanţă se găsea exact 
micul oraş de pe malul Lacului Roş. Va trebui aşadar să-şi ia 
cu elo hartă şi - dacă o mai găsea - ultima ediţie din Ghidul 
Extrem de Util, să vadă pe unde ar putea opri în drum. 


Erau o groază de lucruri de făcut, dacă voia să plece cu 
inima împăcată. Lăsă cizmele jos şi se duse iar în faţa 
oglinzii. Da, poate era mai bine să renunţe la aerul 
misterios deocamdată, să nu sfârşească arestat de propriii 
paznici. 

Cine ar fi crezut că e atât de greu să pui la cale aşa o 
aventură? 

Începu aşadar să desfacă vraja de deghizare, separând 
însemnele unul câte unul şi dându-le drumul înapoi în fluxul 
incandescent. Imediat după avea de gând să urce în atelier 
şi să vadă ce-i de făcut - numai să nu dea nas în nas cu 
Ellimere, care cu siguranţă l-ar fi târât cu ea la Tribunal. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT. 

Sam hoinarul. 

De ce se temea nu scăpă, căci Ellimere îi ieşi în cale tocmai 
când să urce în turn şi Sam se văzu nevoit să-şi petreacă 
restul zilei la Tribunal. Asistă la condamnarea unui hoţ care 
se încăpăţâna să mintă în ciuda vrăjii adevărului, din pricina 
căreia faţa i se făcea din ce în ce mai galbenă, la o dispută 
de proprietate cu ambele părţi - culmea! 

— Decedate, la judecarea unor amărâţi care-şi 
recunoscură vina imediat, în speranţa deşartă că juraţii se 
vor înmuia văzând că nu trebuie vrăjiţi şi - în fine - la 
discursul lung şi plictisitor al unui avocat care în mod foarte 
bizar pleda pentru o reglementare abrogată de peste zece 
ani, în urma reformei lui Touchstone. 

Noroc cu noaptea ce avea să vină, deşi la cină Ellimere îl 
pricopsise cu o altă soră a nu ştiu cărei prietene, pe care o 
aşezase la masă lângă el. De data asta însă, Sam o 
surprinse cu amabilitatea şi vorbăria lui, într-atât încât 
multe zile după cină fata îi luă apărarea cu însufleţire ori de 
câte ori le auzea pe celelalte ponegrindu-l. 

După cină, îi spuse soră-sii că următoarele trei zile va fi 
ocupat cu cititul şi se va cufunda într-o vrajă de 
concentrare, aşa încât o să-şi ia de mâncat şi băut direct de 
la bucătărie, retrăgându-se apoi la el în odaie ca să nu fie 


deranjat. Ellimere primi vestea surprinzător de calmă şi 
Sam se simţi vinovat că o minţise, fără ca asta să-i afecteze 
câtuşi de puţin entuziasmul. 

Deşi nerăbdător, petrecu câteva ore bune încercând să 
făurească un trimis care să semene cu el şi, când îl isprăvi 
în fine puţin după miezul nopţii, constată cu bucurie că 
aducea cu el destul de bine de la uşă. Doar dacă te apropiai 
se observa neregula, iar dacă îi vorbeai făptura ştia să 
strige imediat: „Pleacă şi lasă-mă!” ori: „Sunt foarte 
ocupat”, cu o voce asemănătoare cu a lui. 

Odată terminată treaba, urcă degrabă în atelier, de unde 
luă banii şi câteva lucruri trebuincioase pentru călătorie. 
Nu îndrăzni să îşi arunce privirea către dulapuri, care 
stăteau tăcute în colţurile camerei ca nişte gardieni severi. 

Le revăzu însă în vis, când reuşi să-nchidă ochii într-un 
târziu. Se făcea că urcă iarăşi scările din turn, deschide 
uşile dulapului şi-şi pune banduliera cu clopoței, deschide 
apoi Cartea şi citeşte cu voce tare cuvinte mistuite de 
flăcări, care îl ridică şi-l poartă spre Moarte, aruncându-l în 
apele îngheţate şi lăsându-l fără suflare. 

Se trezi brusc cu aşternutul răvăşit şi cearşaful înfăşurat 
de gât, gata să se sufoce. Se mai luptă cu el câteva secunde 
înainte să-şi vină în fire şi să-şi dea seama unde e. Bătăile 
inimii i se mai potoliră când undeva în depărtare un 
orologiu bătu ora exactă, urmată de strigătele celor de la 
Pază anunțând că totul e în ordine. Era deja patru 
dimineaţa şi nu dormise decât trei ore, dar oricum nu mai 
avea somn. Sosise vremea transformării, ceasul când Sam 
Hoinarul urma să plece în marea aventură. 

Era încă întuneric când se furişă afară, înviorat de aerul 
zorilor şi înfăşurat într-o manta de vrăji de tăinuire şi 
tăcere. Cobori scările pe nesimţite şi trecu de postul din 
curtea de sud-vest, ajungând în grădină prin coridorul 
abrupt care dădea în terasa cea mai de jos. Trecu nevăzut 
şi de paznicii care patrulau printre trandafiri, ieşind în cele 
din urmă printr-o uşă dosnică ferecată cu zăvor de oţel şi 


vrăji de încătuşare. Noroc că furase cheia şi uşa îi 
recunoscu pe dată însemnul de pe frunte. 

Odată ajuns pe aleea ce dădea în Drumul Regelui, îşi 
potrivi desagii pe umăr, căindu-se că şi-a luat atâtea. Erau 
pline ochi, deşi alesese doar strictul necesar: o pelerină, 
cămăşi, pantaloni şi lenjerie de schimb, ac şi aţă, câteva 
bucăţi de săpun şi obiecte de toaletă, alături de o lamă de 
ras pe care oricum nu prea avea s-o folosească, o copie a 
Ghidului Extrem de Util, nişte bucăţi de cremene, papuci de 
casă, două lingouri de aur, o bucată de pânză gudronată 
care la nevoie îi putea servi drept cort, o sticlă de coniac, o 
bucată de carne sărată de vită, o pâine, trei prăjituri cu 
ghimbir şi câteva obiecte confecţionate chiar de el. În afară 
de acestea mai avea la el o pălărie cu borul lat, un chimir şi 
un pumnal cu o formă mai ciudată. Se va opri întâi şi-ntâi la 
piaţa centrală ca să-şi cumpere o sabie, apoi la târgul de pe 
Dealul lui Anstyr, să vadă de-un cal. 

Când păşi în sfârşit pe drumul principal şi se trezi în 
mijlocul mulţimii - bărbaţi, femei, copii de toate vârstele, 
căţei, cai şi catâri la căruţe, cerşetori şi tot soiul de lume 
mergând care încotro - se simţi mai însufleţit ca niciodată 
în ultimii ani. Era acea senzaţie de bucurie şi nerăbdare pe 
care o simţi copil fiind, când primeşti o vacanţă neaşteptată. 
Se eliberase de povara responsabilităţii şi se simţea liber să 
se distreze, să alerge, să ţipe ori să râdă în gura mare. 

Se porni aşadar pe-un râs sănătos, încercând să-l 
adapteze noii sale personalităţi şi scoțând nişte hohote 
stridente ce semănau mai degrabă cu un horcăit care însă 
nu părea să-l deranjeze. luţi pasul răsucindu-şi tacticos 
mustaţa făurită cu puterea Legământului, dornic să 
pornească în marea aventură - şi să-l salveze şi pe Nicholas, 
desigur. 

După nici trei ore îi mai pieri entuziasmul. Înfăţişarea de 
pribeag îi ascundea adevărata identitate, dar nu-l ajuta 
defel să atragă atenţia comercianților sau negustorilor de 
cai. Călătorii nu erau tocmai clienţii ideali, căci rareori 


aveau bani peşin, preferând să facă troc pentru bunuri ori 
servicii. 

Era şi foarte cald, chiar şi pentru o zi de primăvară târzie, 
iar căutarea săbiei prin piaţa aglomerată şi cu iz de sudoare 
se dovedi o treabă tare neplăcută şi nu părea că se mai 
termină. 

Cu calul fu şi mai rău, căci roiuri întregi de muşte dădeau 
târcoale atât muşteriilor, cât şi animalelor, vârându-li-se 
zgomotoase în ochi şi-n gură. Nici nu era de mirare, căci în 
urmă cu câteva secole regele Anstyr poruncise ca Târgul de 
Cai să se ţină la o distanţă de cinci kilometri de oraş. 
Întrerupt în timpul Interimatului, târgul începuse să 
înflorească din nou sub domnia lui Touchstone, aşa că 
negustorii îşi instalaseră aici grajduri permanente, ţarcuri 
şi arene de licitaţie ce se întindeau pe aproape trei 
kilometri pătraţi, plus că pe pajiştile dimprejur erau mereu 
înşiruiţi alţi şi alţi cai. Desigur că nu era treabă uşoară să îţi 
găseşti un cal pe plac din multitudinea de armăsari, 
pierdeai mult timp şi mai era apoi şi concurenţa pentru cei 
mai buni cai, căci oameni din toate părţile Regatului veneau 
la târg, chiar şi barbarii de la miazănoapte - mai cu seamă 
în această perioadă. 

În ciuda mulţimii, a muştelor şi-a târguielilor necontenite, 
Sam se descurcă destul de bine. Avea acum la cingătoare o 
sabie obişnuită, dar practică, cu o teacă din piele tare de 
rechin peste care îşi trecea degetele mândru. Luase şi o 
iapă murgă care-l urma îndeaproape cam nervoasă, 
singurul lucru care o împiedica să fugă fiind probabil hăţul 
cu căpăstru de care o ducea. Părea totuşi sănătoasă fără să 
fie prea dichisită, ca să sară-n ochi. 

Cochetă câteva clipe cu ideea că ar putea să o boteze 
Tonin, după străjera pe care n-o suferea, dar hotărî în cele 
din urmă că ar fi copilăresc şi ridicol. Cel de la care o 
cumpărase o striga - nu se ştie de ce - Crenguţa, şi-aşa îi va 
rămâne numele. 


Odată scăpat de zarva şi miasma târgului, Sam încălecă, 
conducându-şi iapa pe străzile aglomerate, printre căruţe, 
vânzători ambulanți, catâri cu coşuri goale ce se îndreptau 
spre ieşirea din oraş, petrecându-se cu cei care veneau 
încărcaţi, grupuri de muncitori gata să-nceapă schimbul de 
noapte la pavarea drumurilor şi mulţi alţi călători care-şi 
vedeau de treaba lor. 

Nici nu ieşi bine din oraş, când unul din Mesagerii Regelui 
îl depăşi călare pe un armăsar negru pur-sânge - un 
exemplar pentru care s-ar fi tocmit îndelung la târg - urmat 
la scurt timp de patru străjeri care goneau cu încrederea 
celor ce ştiu că la fiecare post din drum îi aşteaptă un nou 
rând de cai. Văzându-i, Sam se făcu cât mai mic în şa şi-şi 
trase pălăria peste ochi, deşi era deghizat. 

Cu ajutorul Ghidului se hotărâse deja unde va fi prima 
oprire. O s-o apuce pe Drumul Îngust, de-a lungul istmului 
care lega oraşul de continent. Altă cale oricum nu avea. Va 
lua apoi drumul cel mare spre miazăzi, către Orchyre. Se 
gândise şi să o cotească spre vest până la Sindle, pe unde 
trecea Ratterlinul, şi să se ducă apoi la Oyrre cu barca. 
Citise însă în Ghid despre un han mai deosebit din Orchyre 
unde serveau ţipar în gelatină, un fel recunoscut prin 
partea locului, şi pentru că tare i-ar fi plăcut să-l guste, nu 
vedea de ce nu ar lua calea cea mai simplă spre Hotar. 

Nu că ar fi ştiut ce îl aşteaptă dincolo de Orchyre ori care 
este ruta cea mai simplă. Drumul cel Mare dinspre 
miazănoapte cobora în mare parte paralel cu coasta de est, 
dar ca să ajungi la Hotar trebuia să traversezi taman în 
cealaltă parte, către coasta dinspre soare-apune, aşa că mai 
devreme sau mai târziu tot trebuia să o cotească spre vest. 
Ar fi putut şi să o ia pe drumuri lăturalnice odată ajuns la 
Orchyre, presupunând că au să-l ducă în direcţia potrivită. 
Singura problemă era cu izvoarele din munţi, căci, dacă 
drumurile regale - aşa cum li se spunea - erau prevăzute cu 
poduri solide, cele de ţară nu aveau aşa ceva şi puteau fi 
imposibil de trecut. 


S-ajungă mai întâi la Orchyre şi-apoi avea să vadă ce e de 
făcut. Până acolo mai erau însă două zile de mers lejer cu 
calul, aşa că avea timp să se gândească la toate pe drum 
sau peste noapte, căci intenţiona să tragă la un han pe 
undeva. 

Când ajunse în sfârşit la un han de pe malul apei, într-un 
sătuc îndeajuns de departe de Belisaere, Sameth nici nu se 
mai gândea la ce avea să facă. Nu călărise nici treizeci şi 
cinci de kilometri, dar soarele alunecase deja spre apus şi el 
era tare obosit. Nu dormise mai deloc noaptea dinainte, iar 
coapsele şi şezutul îl dureau amarnic, amintindu-i că nu mai 
încălecase un cal de câteva luni bune. 

Îndată ce văzu semnul legănându-se în bătaia vântului, cu 
numele La Câinele Rânjit înscris pe el, îi dădu bacşiş 
rândaşului să se îngrijească de Crenguţa şi-şi luă cea mai 
bună cameră, prăbuşindu-se pe pat sfârşit de puteri. 

Se trezi de câteva ori în cursul nopţii, prima dată să-şi dea 
cizmele jos, a doua oară să se uşureze în oala de noapte cu 
un mâner rupt pe care hangiţa avusese amabilitatea să i-o 
pună la dispoziţie. A treia oară când se deşteptă cineva 
bătea insistent în uşă şi primele raze de lumină scăldau deja 
încăperea, furişându-se printre obloanele trase. 

— Cine e? Mormăi Sameth, alunecând din pat direct în 
încălțări. Nu-şi putea mişca încheieturile şi se simţea 
îngrozitor, mai ales că dormise îmbrăcat, iar hainele îi 
miroseau a cal. E ora micului dejun? 

Persoana nu răspunse, continuând să bată. Sameth se 
duse la uşă mormăind, aşteptându-se să dea cu ochii de 
vreo slujnică ori un fecior din sat care să-i zâmbească tâmp 
cu tava în braţe. Când colo, la uşă stăteau doi bărbaţi bine 
făcuţi, care purtau peste platoşa de piele eşarfa roşu cu 
auriu a Poliţiei Rurale şi care îl salutară reverenţios. 

Unul din ei - superiorul, după câte îşi dădu seama - avea o 
expresie autoritară şi părul scurt şi cărunt, cu un însemn de 
Legământ pe frunte ce nu se regăsea pe chipul însoţitorului 
său. 


— Sergentul Kuke şi ofiţerul Tep, se prezentă bărbatul, 
păşind semeţ în cameră fără să ceară învoire, ba dându-l 
chiar în lături. 

Camaradul său îl urmă trăgând iute uşa după el, lăsând 
zăvorul să cadă la loc. 

— Ce doriţi? Întrebă Sam, căscând. Nu voia să fie 
necioplit, dar habar n-avea că pe el îl căutau de fapt. Până 
acum singurele ocazii când interacţionase cu oamenii legii 
fusese ori la parade, ori la inspecţiile de post la care îl 
însoţise pe tatăl său. 

— Am vrea să discutăm puţin, spuse sergentul fără să se 
tragă înapoi, astfel că Sam simţi miros de usturoi în 
răsuflarea lui, zărind şi urmele de lamă pe bărbia proaspăt 
rasă. la spuneţi-mi cum vă numiţi şi unde locuiţi. 

— Numele meu e Sam şi sunt pribeag, răspunse Sameth, 
urmărindu-l cu coada ochiului pe ofiţerul care se dusese în 
celălalt colţ al camerei, inspectând sabia rezemată de 
traistele pline. 

Pentru prima dată de când plecase simţi fiorul fricii în 
măruntaie. „Ofițerii ăştia nu-s chiar atât de proşti”, îşi zise. 
Ar putea chiar să-l descopere. 

— E destul de ciudat pentru un călător să tragă la un han 
de poştalion şi să-şi ia şi cea mai scumpă cameră, constată 
ofiţerul, întorcându-se cu spatele la desagi. Şi mai cu seamă 
să dea rândaşului bacşiş un dinar întreg. 

— E şi mai neobişnuit că iapa nu e însemnată şi n-are nici 
blazon în coamă, adăugă şi sergentul, ignorându-l voit 
parcă pe Sameth. Eu unul n-am mai pomenit călători care 
să n-aibă simbolul clanului tatuat pe undeva. Mă-ntreb dacă 
flăcăul nostru are aşa ceva. Dar am o idee mai bună, Tep. la 
să vedem noi ce se ascunde în desagile de colo, poate aşa 
aflăm cu cine-avem de-a face. 

— Nu puteţi face una ca asta! Sări Sam înfuriat, 
repezindu-se către ofiţerul cel tânăr, dar oprindu-se brusc 
când simţi vârful săbiei în piept prin cămaşă. Îşi cobori 


privirea şi zări mâna sergentului Kuke încleştată pe 
mânerul unui pumnal. 

— Atunci poate ne spui de bunăvoie cine eşti şi ce cauţi 
aici, zise sergentul. 

— Dar nu e treaba voastră! Strigă Sam, dându-şi capul pe 
spate exasperat şi dezvăluind fără să vrea însemnul de pe 
frunte ascuns sub părul vâlvoi. 

Fără să stea pe gânduri Kuke rosti o vrajă de apărare şi 
lipi tăişul de oţel la gâtul lui Sam, imobilizându-i braţul la 
spate. Dintre toate relele de care se temeau, însemnele 
false ori pervertite îi înspăimântau cel mai tare şi bănuiau 
că Sam nu poate fi decât o plăsmuire necurată de Magie 
Liberă, vreun necromant ori vrăjitor sau orice altă arătare 
cu înfăţişare umană. 

Cu mişcări la fel de iuți lep deschise o desagă şi scoase 
banduliera de piele neagră de care erau agăţaţi după 
mărime şapte săculeţi de piele, de la cel mai mic cât un 
flacon, la cel mai mare cât un borcan. Fiecare era prins de 
bandulieră cu câte un mâner din lemn închis de mahon, 
dând astfel de înţeles ce se ascundea înăuntru: întocmai 
clopoţeii pe care Sabriel i-i trimisese, aceiaşi pe care 
Sameth îi încuiase cu mâna lui în dulapul din atelier şi pe 
care ştia precis că nu-i pusese în bagaj! 

— Clopoţei! Exclamă Tep, dând drumul bandulierei 
îngrozit şi făcând câţiva paşi înapoi, de parcă dăduse peste 
un cuib de şerpi. 

De spaimă nici nu băgase de seamă însemnele vrăjite ce 
prinseră să freamete pe bandulieră şi mânere. 

— E necromant! Şuieră Kuke şi Sam simţi teama din glasul 
lui, teamă care-l făcu să mai slăbească niţel strânsoarea şi 
să-i depărteze cuțitul de la beregată din pricina tremurului 
care-l apucase. 

Sam închise ochii şi contură cu ochii minţii două însemne 
de Legământ pe care le culese din curgerea eternă aidoma 
unui pescar care-şi alege prada cu mare dibăcie dintr-o 
imensitate de solzi strălucitori. Le dădu drumul încetişor în 


răsuflarea-i stăpânită şi apoi se aruncă la pământ, nu 
înainte să le sufle în aer cu toată puterea. 

Unul din însemne îşi atinse ţinta, orbindu-l brusc pe 
ofiţerul Tep, însă Kuke - iniţiat pesemne în tainele vrăjitoriei 
şi fiind el însuşi un fel de Mag - făcu repede o vrajă de 
pavăză cu ajutorul unui alt însemn ce se izbi în cel trimis de 
Sam scoțând scântei şi fulgere pocnite. 

Apoi, până s-apuce Sam să se ridice, se repezi spre el şi-i 
împlântă pumnalul cu putere chiar deasupra genunchiului. 
Sameth urlă de durere, ţinând isonul văicărelilor lui Tep, 
care bâjbâia disperat prin cameră, dar peste ţipetele lor se 

auzea vocea sergentului strigând cât îl ţinea gura: 

— Necromani! E necromant! Ajutor! 

În curând aveau să vină toţi ofiţerii din împrejurimi ori 
paznicii care se nimeriseră pe drum, ba chiar şi oameni 
simpli de pe stradă - deşi probabil numai cei cu sânge în 
vine, cum se zice, de vreme ce urmau să dea cu ochii de un 
necromant. 

După primele secunde de durere în care simţise că-i 
explodează creierii, Sam îşi mai veni în fire şi trecu la fapte 
cu o precizie uimitoare: îşi contură în minte câteva însemne 
de Legământ, le lăsă să-i crească în gâtlej şi le rostogoli 
apoi pe limbă, dând glas unui descânt de Moarte menit să îi 
cuprindă pe toţi cei fără pavăză din încăpere. 

Însemnele îi alunecară de pe buze ca nişte scântei 
înaripate, năpustindu-se spre cei doi cu o forţă 
înspăimântătoare. În secunda următoare totul se cufundă în 
linişte, căci Kuke şi Tep se prăbuşiră la pământ ca nişte 
marionete cu sforile tăiate. 

Sam se ridică anevoie în picioare, dându-şi seama ce a 
făcut abia când durerea îi sfârtecă din nou genunchiul. 
Tocmai omorâse doi ofiţeri de-ai tatălui său. Şi-ai lui, până la 
urmă. Nişte oameni care nu greşiseră cu nimic, îşi făcuseră 
doar datoria - o datorie de care el fugea, aceea de a-şi 
apăra semenii de necromanţi şi de Magie Liberă ori alte 
astfel de pervertiri viclene. 


Încercă să nu se mai gândească la asta, căci durerea 
începea să pună stăpânire pe el şi mai abitir şi nu avea timp 
de pierdut. Îşi ridică desagii în grabă, îndesând blestemata 
de bandulieră la loc, îşi prinse sabia la brâu şi se făcu 
nevăzut. 

Un minut mai târziu era în salon, fără să-şi aducă aminte 
cum şi când coborâse scările. Oamenii se uitau la el speriaţi, 
trăgându-se din calea lui, iar Sam le întoarse privirea cu 
ochi sălbatici, şchiopătând printre ei şi lăsând urme de 
sânge pe podea. 

Se duse ţintă la grajduri şi-şi înşeuă iapa, care necheză 
speriată şi fornăi ameninţător simțind miros de sânge. 

Începu s-o mângâie atunci cu mişcări mecanice, trecându- 
şi mâinile pe spinarea ei moale fără să-şi dea seama ce face. 

După un timp - un an sau poate chiar în secunda 
următoare, ori undeva între, cine mai ştie - era deja în şa, 
îmboldindu-şi iapa la trap şi-apoi la galop, simțind sângele 
prelingându-i-se pe picior ca nişte şiroaie de apă fierbinte, 
umplându-i cizma şi scurgându-se apoi peste marginile 
răsfrânte. O voce lăuntrică îi striga să se oprească şi să-şi 
oblojească rana, dar el nu se mai gândea decât cum să fugă 
cât mai departe de locul faptei ruşinoase. 

O luă spre vest fără să ştie exact de ce, lăsând în spate 
soarele ce se gătea pentru o nouă zi. Merse un timp fără 
nici o noimă, când la stânga, când la dreapta, ca să-i 
descurajeze pe urmăritori, apoi o luă de-a dreptul peste 
câmp către un codru întunecat care se zărea nu foarte 
departe. Acolo se putea ascunde şi se va îngriji de rană la 
adăpost. 

Ajunse în sfârşit la umbra binefăcătoare a copacilor şi se 
aventură cât mai în inima pădurii, alunecând istovit din şa. 
Un junghi ascuţit de durere îi săgetă întreg piciorul şi 
frunzişul începu să freamăte ameninţător, învârtindu-se 
fără oprire. Lumina gălburie a zorilor căpătase dintr-odată 
nuanţe cenuşii, asemenea unui ou răscopt. Nu se putea 


aduna nicicum să facă vraja de leac, căci semnele de 
Legământ îi tot fugeau din minte. 

Era peste poate. Mult prea obositor. Cu câtă uşurinţă ar fi 
putut aluneca în somnul liniştit al Morţii! 

Cu toate astea, nu se lasă păcălit. Ştia doar Moartea, 
păşise într-acolo, îi cunoştea încleştarea de gheaţă şi simţea 
deja curentul rece împresurându-i trupul. De-ar fi ştiut cu 
siguranţă că râul îl va purta ca gândul prin învălătucirea 
Primei Porţi şi-apoi la fel de iute mai departe, s-ar fi dat, 
poate, dus. Dar cum să uite de necromantul care-l pândise 
dintre neguri şi care acum îl aştepta pesemne tot acolo, 
gata să pună mâna pe un Abhorsen nepriceput să-şi 
uşureze trecerea? Avea să-l dibuiască negreşit, să-i 
înrobească spiritul şi-apoi să-l învrăjbească împotriva 
Regatului şi-a propriei familii. 

Îl apucă deodată spaima, o spaimă care întrecea cu mult 
durerea din picior. Se concentră din nou asupra vrăjii de 
tămăduire, izbutind de această dată să apuce însemnele 
trebuincioase. Simţi căldura lor învăluindu-i mâinile 
tremurânde şi picurându-i de pe degete direct în picior prin 
pantalonii umezi şi murdari. Străpunse carnea până-n os, 
împreunând la loc pielea şi vasele de sânge şi lăsând 
piciorul curat, ca şi cum rana nici n-a fost. 

Pierduse însă mult sânge într-un timp foarte scurt, aşa că 
nu-şi recăpătă imediat puterile. Dădu să se ridice, dar ameţi 
şi căzu pe stratul de frunze ce îi serveau acum drept pernă. 
Încercă să-şi ţină ochii deschişi, dar în zadar. Pădurea 
începu să freamăte din nou şi copacii se învârteau din ce în 
ce mai repede, până când totul se cufundă în beznă. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ. 

Observatorul Clayrelor. 

Căţeaua se deşteptă fără prea multă tragere de inimă, 
dezmorţindu-şi picioarele o bună bucată de vreme, căscând 
într-una şi dându-şi ochii peste cap. Când isprăvi în sfârşit, 
se scutură binişor şi o porni spre uşă. Lirael rămase 


nemişcată unde era, cu braţele încrucişate la piept şi o 
figură extrem de serioasă. 

— Hei, unde pleci? Trebuie să vorbesc cu tine! 

Căţeaua se prefăcu surprinsă, ciulindu-şi urechile. 

— N-ar fi mai bine să ne grăbim spre casă? Întrebă 
smerită. E mult peste miezul nopţii, de fapt e-aproape 
dimineaţă, e ora trei. 

— Fugi de-aici! Exclamă Lirael, uitând complet ce voia să 
discute cu ea. Nu se poate! Să nu mai zăbovim atunci! 

— Sigur, dacă e aşa de important şi nu suportă amânare, 
putem discuta şi acum, zise Căţeaua, stând în şezut şi 
aplecându-şi capul către ea, gata s-o asculte. 

În loc de răspuns Lirael se repezi spre uşă, apucând-o de 
zgardă când ajunse în dreptul ei, silind-o să se ridice în 
patru labe. 

— Aaau, scânci Căţeaua, văzându-se smucită. Te necăjeam 
doar. Gataaa, mă grăbesc! 

— Hai odată! Scrâşni Lirael opintindu-se cu mâinile în uşă. 
Văzând că nu se urneşte defel, începu să tragă de ea cât 
putea de tare, treabă deloc uşoară când n-ai nici clanţă, nici 
mâner de care să apuci. Cum s-o deschide afurisenia asta 
de uşă? 

— N-ai decât s-o întrebi, îi sugeră Căţeaua calmă. N-are 
nici un rost să tragi de ea aşa. 

Lirael pufni, trase aer în piept şi rosti solemn: 

— Deschide-te, te rog. 

Uşa păru că stă pe gânduri câteva secunde, deschizându- 
se apoi încetişor spre înăuntru, astfel că Lirael avu timp să 
se dea la o parte. Vuietul râului o întâmpină din nou, 
dimpreună cu o briză proaspătă care-i ciufuli uşor părul 
pârlit. Se mai simţea însă şi altceva în adierea rece, ceva 
care-i atrase atenţia şi Căţelei fără ca Lirael să-şi dea seama 
exact ce e. 

— Hmmm, murmură patrupedul, ciulind o ureche către 
uşă şi podul ce se zărea în depărtare, luminat acum de 


însemne ale Legământului. E cineva acolo, niscai oameni. 
Clayre. Ba poate chiar şi vreo mătuşă. 

— Mătugşa Kirrith! Sări Lirael ca arsă. Aruncă o privire de 
jur împrejur, căutând cu disperare o altă cale de scăpare, 
dar în afară de podul alunecos de dincolo de prag, îmbrăcat 
în spuma apelor învolburate, nu mai era altă ieşire. Jos în 
Prăpastie se vedeau acum lumini de Legământ 
scânteietoare, al căror contur se pierdea în pâcla umedă a 
râului. 

— Ce ne facem? Întrebă fata şi vocea îi răsună prelung în 
încăpere, primind ecoul drept răspuns. 

Privi îndărăt, dar ia Căţeaua de unde nu-i. Parcă intrase în 
pământ. 

— Unde ai dispărut, Obraznico? Şopti ea, iscodind odaia, 
mai s-o podidească plânsul. Nu mă lăsa tocmai acum! 

Se mai întâmplase şi în alte rânduri să-şi ia tălpăşiţa de 
teamă să nu fie văzută, şi de fiecare dată Lirael se temea că 
n-are să se mai întoarcă. Era la urma urmei singura ei 
tovarăşă ce-i îndulcea singurătatea. Aceeaşi frică o cuprinse 
şi acum, cuibărindu-i-se în stomac şi hrănindu-i groaza de 
care nu mai scăpa de când citise marele secret în cartea ce- 
o avea la subsuoară. Îl simţea bolborosind mocnit între 
coperte, amintindu-i de taina pe care nu-şi dorise să o afle, 
căci nu ţinea nici de Clayre şi nici de lumea lor. 

O lacrimă i se desprinse din colţul ochiului pe nesimţite, 
brăzdându-i obrazul prăfuit. O şterse iute, să nu-i dea 
satisfacţie mătuşă-sii dacă într-adevăr urma să apară şi-şi 
dădu capul pe spate să n-o podidească plânsul. Kirrith nu 
avusese niciodată prea multă încredere în Lirael. Era 
convinsă că n-o să se aleagă mare lucru de ea şi parcă se 
aştepta mereu să greşească. „Asta pentru că nu sunt ca 
celelalte Clayre”, îşi zicea Lirael în sinea ei, deşi Kirrith se 
comporta la fel de sever cu orişicine îi ieşea din vorbă. 

Înaintă privind mândră în sus până să facă primul pas pe 
pod, când se văzu nevoită să-şi arunce ochii spre abisul de 
pulbere alburie. Podul îi părea şi mai fioros acum că era 


fără Căţea, cu ventuzele ei fermecate. Făcu încă un pas cu 
picioare tremurânde, dar se opri şi începu să se clatine. 
Simţea că-şi pierde echilibrul şi se lăsă iute în patru labe, 
mai să scape în abis Cartea Amintirilor şi a Uitării. O prinse 
bine iarăşi la subraţ şi începu să se târâie de-a lungul 
podului îngust. 

Înainta anevoie, atentă să nu facă vreo mişcare greşită, şi 
nu îşi ridică privirea decât când se văzu aproape dincolo de 
hău. Abia acum băgă de seamă că părul îi era pârlit şi 
hainele ude leoarcă de la pulberea apelor de dedesubt. 
Unde mai pui că era şi desculţa. 

Când se încumetă în sfârşit să privească în faţă, scoase un 
țipăt scurt şi făcu un salt înapoi, ca un iepure înfricoşat. De 
n-ar fi fost cele două Clayre aproape de margine şi n-ar fi 
izbutit s-o prindă taman în ultima secundă, s-ar fi prăvălit în 
volburile îngheţate ale Ratterlinului. 

O speriaseră de moarte, căci nu se aştepta să le vadă într- 
un astfel de loc. Sanar şi Ryelle porniseră s-o caute, cu- 
acelaşi aer senin dintotdeauna, la fel de frumoase şi 
elegante. Purtau uniforma Veghei de Nouă Zile şi-aveau 
părul bălai şi lung prins într-o plasă bătută cu mărgăritare, 
cu stele aurii şi scânteind pe rochiile lungi şi albe. În mână 
avea fiecare o baghetă de oţel şi fildeş, semn că împreună 
înfăptuiau Glăsuirea Profeteselor de Veghe. Arătau exact la 
fel ca atunci când le văzuse prima dată sus pe platoul 
muntelui, în ziua când împlinise paisprezece ani. Erau 
minunate, exact aşa cum îşi închipuia Lirael că trebuie să 
arate o Clayră. 

Aşa cum ea nu va putea fi niciodată. 

Erau însoţite de un alai întreg de surate, unele chiar de 
seamă, cum ar fi Vancelle, Bibliotecara-Şefă, plus altele din 
schimbul de Veghe. Le numără iute pe toate, dându-și 
seama că erau nici mai mult nici mai puţin de patruzeci şi 
şapte, adică toate Clayrele care erau de rând la Veghe. 
Mergeau aliniate în spatele lui Sanar şi Ryelle, formând o 
dâră albă şi prelungă în întunericul Prăpastiei. 


Mătuşa Kirrith nu se afla printre ele, ceea ce nu era deloc 
de bun augur. Se vede treaba că pentru fapta ei Lirael avea 
să primească o pedeapsă pe măsură, ceva cu mult mai rău 
decât servitul la bucătărie. Nu mai pomenise până acum să 
vină tot soborul de Clayre să vestească pedeapsa. Din câte 
ştia, nici n-aveau voie să părăsească Observatorul laolaltă. 

— Ridică-te, Lirael, zise una din gemene. 

Abia atunci băgă de seamă că stă ghemuită şi că surorile 
încă o ţin de braţe să nu cadă. Se ridică rapid, ferindu-şi 
privirea de ochii verzi-albăstrui ai gemenelor şi Clayrelor 
din spate, ştiind cât de căprui erau ai ei, acuma şi murdari 
pe deasupra. 

Îi veni în minte ce să zică, dar când deschise gura 
cuvintele rămaseră nerostite. Tuşi şi încercă din nou, 
împotmolindu-se la prima silabă. 

— N-n-n-am vrut să vin până aici. Am ajuns din întâmplare. 
Ştiu că am lipsit de la cină şi de la rondul de noapte, dar o 
să mă revanşez cumva. 

Se opri când le văzu pe Sanar şi Ryelle uitându-se una la 
cealaltă şi pufnind în râs, un râs domol şi sănătos, ca atunci 
când auzi ceva hazliu ori de-a dreptul trăsnit. 

— Se pare că ne-am făcut un obicei să ne-ntâlnim de ziua 
ta în cele mai ciudate locuri, zise Ryelle - ori să fi fost 
Sanar? 

— Privind la colţurile cărţii care ieşea de sub cămaşa fetei 
şi-apoi la naiul de argint ce-i strălucea în buzunar. Uită de 
cină şi de tura de noapte, zise ea apoi, în seara asta văd că 
ai primit ceva cu mult mai important. E dreptul tău din 
naştere şi ţi se cuvine, deşi mult s-a mai lăsat aşteptat! 
Restul nu mai contează. 

— Ce drept din naştere? Ce vrei să spui? Întrebă Lirael. 

Toate Clayrele se năşteau cu viitorul Dar al Viziunii, acesta 
era destinul lor, nu nişte obiecte magice bizare. 

— Ştii bine că numai tu dintre Clayre n-ai fost zărită 
niciodată-n Viziuni, începu cealaltă. Nu am văzut nimic 
legat de tine, nici un crâmpei de timp măcar. Acum o oră 


însă te-am observat cu toatele la Veghe şi am văzut că ai să 
fii şi-aici, şi-n altă parte. Vezi tu, niciuna dintre noi nu ştia 
de podul ăsta ori de camera de dincolo, dar am învăţat că 
dacă Clayrele de azi nu te-au zărit în Viziunea lor, cele de 
dinaintea noastră au avut înţelepciunea să prevadă şi-au 
pregătit în acest sens locul în care ne aflăm şi obiectele de 
care îţi spuneam. S-au îngrijit de fapt ca tu să le găseşti, te- 
au pregătit din timp. 

— M-au pregătit pentru ce anume? Întrebă Lirael, 
copleşită de însemnătatea veştii pe care urma s-o audă. Dar 
eu nu vreau nimic, nu cer nimic, decât să fiu normală şi. Şi 
să primesc Viziunea! 

Sanar - căci ea vorbise ultima - o privi înduioşată, văzând 
cât e de tulburată. De când o întâlniseră prima oară acum 
cinci ani, surorile hotărâseră să aibă grijă de Lirael din 
umbră, aşa că ştiau mult mai multe despre verişoara lor mai 
mică decât bănuia ea. 

Vorbi aşadar încet, alegându-şi cuvintele cu atenţie: 

— Lirael draga mea, Viziunea poate veni şi mai târziu, şi 
deseori cu cât aştepţi mai mult, cu-atât e mai intensă. 
Bucură-te deocamdată de darurile pe care le-ai primit, căci 
au să fie de mare trebuinţă Regatului. Şi pentru că celor ca 
noi le este scris să capete învredniciri, avem datoria să le 
purtăm şi să le folosim cu grijă şi înţelepciune. Presimt că 
zac în tine mari înfăptuiri, copilă, dar că vei fi şi încercată 
pe măsură! 

Se opri privind în gol la pulberea lăptoasă de deasupra văii 
şi ochii ei părură să se-nceţoşeze, iar vocea îi deveni mai 
aspră şi mai impersonală, cu acorduri stranii: 

— Multe primejdii ai să întâlneşti în calea-ţi neştiută, dar 
niciodată nu vei da uitării că eşti o Fiică a Clayrului. Poate 
să nu primeşti Vederea, dar îţi vei Aminti cu siguranţă, iar 
Amintindu-ţi vei vedea trecutul, cel ce ascunde taina 
viitorului. 

Lirael tremură la auzul acestor cuvinte, căci tocmai auzise 
prin Sanar adevărata profeție şi ochii acesteia prinseră a 


străluci în nuanţe reci de gheaţă. 

— La ce fel de primejdii te referi? Întrebă fata când ecoul 
glasului Clayrei se stinse în sfârşit, acoperit de vuietul 
râului. 

Sanar clătină din cap cu un zâmbet, pierzând şirul Viziunii, 
şi, pentru că nu putu răspunde imediat, privi spre sora ei, 
care-i continuă ideea: 

— Când te-am Văzut aici în seara asta, te-am mai zărit şi- 
ntr-un alt loc, un loc pe care ani la rând ne-am chinuit să îl 
aflăm cu Viziunea, dar ne-a fost în zadar, zise Ryelle. Pe 
Lacul Roş, într-o luntre de trestie, cu soarele amiezii 
strălucitor deasupra, de asta ştim că se va întâmpla la vară, 
căci arătai nu foarte diferit de cum arăţi acum. 

— Nu vei fi singură, ci te va însoţi un tânăr, rosti din nou 
Sanar, un tânăr rănit ori suferind, pe care însuşi Regele ne- 
a îndemnat să i-l găsim. Nu ştim exact pe unde e acum, nici 
cum ori când are s-ajungă la izlazul mlăştinos, căci e 
împresurat de forţe ce ne împiedică Vederea şi nu-i putem 
distinge viitorul. Ştim însă că se află în inima unui cumplit 
pericol care-l ameninţă nu doar pe el, ci soarta întregului 
Regat, şi că-ţi va sta alături în luntrea cea de trestie, în toiul 
verii. 

— Nu înţeleg, bâigui Lirael. Ce legătură am eu cu toate 
astea, cu Lacul Roş, cu-acest necunoscut, cu luntrea? Sunt 
doar o Bibliotecară, şi nici măcar de rang înalt! Ce rol am 
eu în toată povestea asta? 

— Nici noi nu ştim, şopti Sanar. Ce am văzut acum sunt 
doar bucăţi amestecate, acoperite cu un văl ca de cerneală 
ce nu ne lasă să întrepătrundem viitorul. Nu ştim decât că 
acest tânăr are un rol extrem de important în cele ce 
urmează, atât bune cât şi rele, şi că l-am văzut alături de 
tine. Credem că se cuvine să părăseşti Ghețarul şi s-o apuci 
spre Lacul Roş către miazăzi, ca să-l găseşti pe-acest străin 
şi luntrea lui de trestie. 

Lirael rămase cu privirea aţintită la buzele lui Sanar, care 
îi vorbea cu înflăcărare, dar ea nu auzea decât tumultul 


râului. Vuietul apelor luptându-se să scape din defileul 
strâmt îi acaparase parcă toate gândurile, purtându-le cât 
mai departe pe tărâmuri neştiute. 

„Se descotorosesc de mine, îşi zise amărâtă. Sunt mult 
prea mare să nu am Viziune, aşa că mă alungă.” 

— Am mai avut încă o Viziune despre tânărul necunoscut, 
zise Sanar când Lirael îşi veni în fire câteva clipe mai târziu. 
Haide, vino să-ţi arătăm, ca să îl poţi recunoaşte când va 
veni vremea şi ca să ştii pericolul ce-l paşte. Dar pentru asta 
trebuie să ne întoarcem la Observator. 

— La Observator! Exclamă Lirael. Dar cum se poate, dacă 
eu încă. Dacă nu am primit Darul Viziunii? 

— Da, ştim, zise Ryelle, luând-o de mână s-o conducă. E 
greu să ştii ce te aşteaptă când nu poţi să priveşti în 
labirintul viitorului. De ar fi fost o încercare mai puţin 
primejdioasă sau dac-am fi găsit pe-altcineva, fii sigură că 
nu te-am fi supus unei asemenea poveri, dar Viziunea ne-a 
arătat un loc de nepătruns pe care n-ai să-l poţi vedea decât 
din Observator, cu ajutorul întregit al schimbului de Veghe. 

O apucară, aşadar, de-a lungul marginii abrupte, cu Lirael 
înaintând supusă între Sanar şi Ryelle. Simţi la un moment 
dat o apăsare scurtă în creştet, probabil din pricina 
mormintelor din vale unde Clayrele îşi dormeau somnul de 
veci. Căţeaua avusese într-adevăr dreptate, putea simţi 
apropierea morţilor, dar acum nu era momentul să se 
gândească la asta. Avea impresia că aude un glas strigând 
din depărtări un nume tainic şi nu se putea gândi decât că 
vor să o alunge şi va sfârşi din nou de una singură. Până şi 
Căţeaua avea s-o dea uitării, căci asta era soarta creaturilor 
de Legământ plămădite în Gheţar: nu puteau vieţui în nici o 
altă parte. 

Mai aveau un pic şi ajungeau la uşa pe unde intrase în 
Prăpastie când Lirael observă în vale un pod de gheaţă 
alungit pe care nu-l zărise la venire. Pe-acolo se întorceau 
Clayrele acasă, trecând printr-un intrând adânc de cealaltă 
parte a defileului. 


Ryelle îi surprinse privirea şi-i explică: 

— Sunt mai multe scurtături spre şi dinspre Observator, 
pe care le folosim doar la nevoie. Podul pe care-l vezi se va 
topi îndată ce ultima Clayră pune piciorul în tunel. 

Lirael încuviinţă din cap uluită. Niciodată nu ştiuse exact 
unde se află Observatorul şi nu o dată încercase să-l 
găsească. Adeseori visa cu ochii deschişi că paşii au s-o 
ducă într-acolo într-o bună zi şi că-şi va căpăta Darul 
Viziunii tot acolo, însă acum se alesese praful de toate 
aceste închipuiri. 

Dincolo de pod, deschizătura din perete dădea într-un 
tunel abrupt şi greu de străbătut şi Lirael abia mai răsufla 
şi era udă leoarcă când Ryelle şi Sanar se opriră în sfârşit, 
dând de o porţiune ceva mai lină. Fata îşi şterse sudoarea 
de pe frunte şi începu să cerceteze locul, băgând de seamă 
că peretele de piatră se isprăvise şi se aflau acum într-un 
soi de peşteră de gheaţă, o gheaţă albastră în care se 
reflectau ca-ntr-o oglindă însemnele de Legământ de pe 
veşmintele Clayrelor. Ajunseseră în inima Gheţarului. 

Într-unul din pereţi era tăiată o poartă, păzită de o parte şi 
de alta de doi străjeri în armuri şi cu scuturi în mâini pe 
care era gravată steaua de aur a Clayrelor. Nu aveau 
vizierele trase şi pe faţa lor se citea o expresie severă. Unul 
avea în mâna liberă un topor cu lama ascuţită pe care 
licăreau însemne fermecate, celălalt o sabie care strălucea 
mai abitir decât luminile de pe pereţi, aruncând mii de 
reflexii jucăuşe pe suprafaţa albăstruie. Lirael îi privi 
îndelung, băgând de seamă că sunt de fapt Clayre pe care 
nu le cunoştea, ceea ce era într-adevăr ciudat. 

— Te Văd, Glăsuire a Veghei cea de Nouă Zile, rosti femeia 
cu toporul pe un ton rece şi distant. Poţi merge mai 
departe. Cea care te-nsoţeşte însă nu a avut Iniţierea şi, 
după cum grăiesc străbunii, nu are dezlegare să-şi treacă 
ochii peste taine. 

— Nu te prosti, Erimael, zise Sanar. Ce tot bolboroseşti de 
legile străbune? E Lirael, fiica lui Arielle. 


— Erimael?! Şopti Lirael mirată, apropiindu-se de faţa 
imobilă încadrată ca într-un tablou de marginile coifului. 

Erimael se alăturase Cavaleriei în urmă cu şase ani şi de- 
atunci îşi pierduse urma, iar Lirael crezuse că a pierit în 
vreun accident şi de-asta n-a venit la ceremonia de Rămas- 
Bun sau alte sărbători la care ea ar fi purtat aceeaşi tunică 
albastră. 

— Legea e lege, insistă Erimael sever, deşi Lirael băgă de 
seamă că a înghiţit în sec. Sunt păzitoarea Toporului, 
continuă ea, iar dacă vrei s-o las să treacă trebuie s-o legi la 
ochi. 

Sanar pufni înfuriată şi se întoarse către cealaltă: 

— Şi tu, păzitoare a Săbiei, tu ce ai de zis? Eşti de acord 
cu Erimael? 

— Mă tem că da, zise femeia, care lui Lirael îi păru mult 
mai bătrână. Litera legii nu lasă cale de întors: Toţi oaspeţii 
trebuie să intre legaţi la ochi, şi orişice Clayră ce nu a avut 
Iniţierea se cheamă că tot oaspete e. 

Sanar oftă şi se întoarse către Lirael, care-şi ţinea capul 
plecat, ruşinată. Fără să scoată un cuvânt fata îşi desfăcu 
basmaua şi începu să o îndoaie, făcând o bandă pe care şi-o 
legă la spate peste ochi. O podidiră lacrimile şi plânse în 
tăcere sub țesătura moale, umezind-o. 

Sanar şi Ryelle o apucară iar de mâini şi Lirael simţi 
compasiunea lor, dar asta nu îi alină amărăciunea. Era mai 
rău decât acum cinci ani, când trebuia să poarte tunica 
albastră la orice întrunire, să ştie toată lumea că e printre 
codaşe. La fel şi-acum, se simţea exclusă şi nedorită, o 
ruşine pentru neamul Clayrelor, care o tratau ca pe un 
oaspete oarecare. 

În timp ce înaintau pe un culoar întortocheat ca un 
labirint, îşi luă inima în dinţi şi întrebă: 

— Şi când ar trebui să plec? 

— Chiar azi, zise Ryelle, oprind-o ca s-o ghideze către o 
cotitură bruscă şi împingând-o uşor de cot până ce se 
întoarse în direcţia potrivită. Cât de curând posibil, vreau să 


spun. Chiar acum ţi se pregăteşte o barcă specială care te 
va duce în jos pe Ratterlin până la Oyrre. De-acolo cred că 
te descurci să te-nsoţească cineva către Hotar pe Lacul Roş, 
oameni ai legii ori poate chiar străjeri din Gardă. Ar trebui 
s-ajungi uşor şi fără de tăgadă, deşi nu te-am văzut în 
Viziune. 

— Şi de plecat, plec singură? Veni a doua întrebare. 

Deşi nu le vedea, ştia că gemenele s-au privit în grabă ca 
să decidă cui îi venise rândul să vorbească. 

— Aşa ai fost Văzută, rosti Sanar într-un sfârşit, şi-aşa vei 
merge, din păcate. Aş vrea să pot schimba ceva, dar îmi e 
peste poate. Te-am fi dus noi cu un Planor, dar toate au fost 
Zărite-n alte locuri, deci nu rămâne decât râul. 

Era aşadar singură, fără tovarăşa cea obraznică, singura 
ei prietenă! Acum chiar nu o mai interesa ce avea să i se 
întâmple. 

— Sunt nişte trepte aici care coboară, o atenţionă Ryelle 
din nou. Vreo treizeci, dacă nu mă înşel. La capătul lor o să 
îţi poţi dezlega basmaua, căci vom ajunge în Observator. 

Lirael o apucă încetişor pe scări sub îndrumarea 
gemenelor. Înainta cu greu, căci nu vedea pe unde calcă şi 
unele trepte erau parcă mai înalte decât altele. Mai mult, i 
se părea că aude foşnituri peste tot, întrerupte la 
răstimpuri de şoapte înfundate. 

Când isprăviră în sfârşit de coborât mai făcură încă vreo 
şase paşi înainte să se oprească şi Sanar se grăbi să o ajute 
cu baticul. 

La început lumina o orbi, dar mai apoi, când îşi recăpătă 
vederea, fu impresionată de întinderea imaculată şi de 
Clayrele dispuse în alai, privind-o tăcute în robele lor albe şi 
fremătătoare. Se afla în mijlocul unei săli imense cu pereţi 
de gheaţă, o grotă săpată în inima Gheţarului aproape cât 
Sala Mare de ceremonii. Peste tot licăreau însemne 
fermecate, reflectându-se şi răsfrângându-se într-una pe 
suprafaţa ca oglinda, aşa încât nu rămânea nici un ungher 
întunecos. 


Văzând alaiul de Clayre, Lirael îşi cobori ochii în pământ, 
evitând să le întâlnească privirea. Dar când le cercetă apoi 
de după şuviţele pârlite, băgă de seamă că nu la ea se uitau, 
ci undeva în sus. Abia atunci văzu că tavanul înclinat de 
deasupra era fin şi neted, ca o fereastră uriaşă şi opacă cu 
gheaţă în loc de geam. 

— Da, zise Sanar, observând-o că studiază tavanul. Acolo 
ne uităm în aşteptarea Viziunii, până ce fragmentele se- 
mpreunează şi vedem toate imaginea completă. 

— Cred că putem începe, zise Ryelle, privind către 
Clayrele tăcute. Erau prezente aproape toate care 
avuseseră deja Iniţierea - O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt în 
total - participând la Viziune în număr sporit. Se aranjaseră 
în cercuri concentrice în jurul lui Lirael, Sanar şi Ryelle, ca 
într-o livadă stranie cu arbori dalbi care dau rod numai 
fructe argintate ori de culoarea pietrelor de lună. 

— Să-ncepem dară! Strigară Sanar şi Ryelle, ridicându-şi 
baghetele şi lovindu-le în aer precum soldaţii săbiile. 

Lirael tresări speriată când Clayrele răspunseră în cor: 

— Să-ncepem! 

Glasul lor răsunător îi pătrunse până în măduva oaselor. 

Ca la un semn, Clayrele din primul cerc se prinseră de 
mâini, apropiindu-se una de cealaltă cu o precizie militară. 
Urmară apoi cele din cercul doi şi tot aşa până la ultimul, 
într-un freamăt surd ce învălui Observatorul preţ de câteva 
clipe, pentru ca apoi să se aştearnă liniştea. 

— Să Vedem! Strigară Sanar şi Ryelle, lovindu-şi iar 
baghetele. 

De data asta Lirael nu se mai sperie, privind uimită la ce 
se petrecea în jurul ei. Sute de însemne fermecate se 
desprinseră de pe podeaua îngheţată, trecând printre 
Clayrele din primul cerc şi revărsându-se apoi spre 
următoarele, ca o peliculă de ceaţă aurie ce se încolăcea 
necontenit pe braţele şi trupurile lor. 

Lirael nu-şi putea lua ochii de la aburul auriu, simțind 
însemnele ce îl alcătuiau pulsând în ritmul inimii ei, 


chemând-o parcă să se adape din noianul nesfârşit. Cu 
toate astea, îi părea străin şi depărtat, ca nici o altă vrajă 
până acum. 

Deodată, Clayrele din ultimul cerc îşi dădură drumul la 
mâini, ridicându-le spre tavanul de gheaţă. Din degetele lor 
ţâşniră atunci însemne magice care plutiră câtva timp în 
aer, ca nişte particule de praf captate într-o fantă de 
lumină. Când în sfârşit atinseră tavanul, se împrăştiară 
peste tot, ca o vopsea viu colorată pe un şevalet întunecat şi 
uitat de vreme. 

Aceeaşi mişcare o făcură apoi şi celelalte cercuri rând pe 
rând, până ce întreg tavanul gemea de însemne 
întortocheate, rodul magiei fiecăreia dintre Clayre. Toate 
priveau acum în sus ca fermecate, iar Lirael le observă 
deodată uitându-se către ceva anume, fără ca ea să bage de 
seamă nimic neobişnuit în freamătul tainic al însemnelor. 

— Priveşte! Zise Ryelle cu glas domol, şi dintr-odată 
bagheta pe care o ţinea în mână se preschimbă într-o sticlă 
de un verde strălucitor. 

— Şi învaţă, continuă Sanar, rotindu-şi bagheta cu mişcări 
numai de ea ştiute deasupra capului lui Lirael. 

Când termină sora ei, Ryelle îndreptă sticla către Lirael ca 
s-o stropească, însă Sanar transformă pe dată lichidul în 
gheaţă chiar deasupra creştetului fetei, un petec 
dreptunghiular şi transparent ce atârna în aer de fire 
nevăzute. 

Sanar îl atinse uşor cu bagheta şi gheaţa căpătă luciri 
plăcute, albăstrii. Îl mai atinse o dată şi-atunci culoarea 
azurie se concentră pe margini, făcând loc imaginii din 
mijloc. Lirael privi cu atenţie prin chenarul albăstrui, 
înțelegând că e pe punctul să i se-arate Viziunea. Dintr- 
odată, puzderia de însemne de pe tavan începu parcă să 
capete un sens. Sute ori poate mii de imagini miniaturale se 
alăturau neîncetat, formând tabloul de ansamblu, ca într-un 
joc de puzzle din copilărie. 


Zări aşadar un tânăr cu piciorul sprijinit de-un bolovan, 
privind în jos la ceva. 

Intrigată, Lirael îşi dădu capul pe spate ca să vadă mai 
bine şi o cuprinse ameţeala, simțind cum tavanul o trage 
către el într-un soi de cădere inversă, cum trece dincolo de 
marginile azurii şi se afundă-n Viziune. Lumina albastră o 
orbi scurt şi cineva păru că o atinge, făcând-o să se înfioare, 
iar în secunda următoare era acolo, înăuntru! 

Se trezi chiar lângă străinul din tablou, atât de aproape 
încât îi auzea gâfâitul bolnav, simțind şi un uşor iz de 
sudoare în căldura umedă a verii. 

Mai avea şi-un gust ciudat în gură, gust de Magie Liberă, 
mai scârnav şi mai persistent decât şi-ar fi închipuit 
vreodată, chiar şi în comparaţie cu Stilken. Era atât de 
greţos încât simţi că i se face rău şi se forţă să nu vomite, 
privirea întunecându-i-se din pricina efortului. 

CAPITOLUL TREIZECI. 

Nicholas şi groapa. 

Băgă de seamă că era chiar tânăr, cam de vârsta ei. Să fi 
avut în jur de nouăsprezece ori douăzeci de ani cel mult. 
Era vădit că nu se simte bine şi, deşi părea înalt, stătea 
aplecat ţinându-se de mijloc, ca şi cum o durere cruntă îi 
secera măruntaiele. Avea părul bălai ciufulit şi umed, 
buzele vinete şi obrajii mult prea aprinşi, iar ochii albaştri îi 
erau afundaţi în orbite, umbriţi de cearcăne cenugşii. Avea 
într-una din mâini o pereche de ochelari de protecţie cu 
braţe împletite şi lentile verzi-închis, din care una era 
crăpată. 

Stătea în vârful unei movile ciudate de pământ nisipos, 
mijindu-şi ochii la groapa care i se căsca la picioare. 
Această groapă - sau ce-o fi fost ea - îi pricinuise fetei răul 
de mai devreme, chiar şi prin Viziune. Era izvorul de Magie 
Liberă, tunelul din care valuri pervertite se năpusteau la 
suprafaţă, pătrunzându-i în oase şi măcinându-i dinţii. 

Groapa fusese săpată de curând şi era neaşteptat de 
mare, cel puţin cât Cantina de Jos, în care încăpeau cu 


uşurinţă patru sute de oameni. De jur împrejurul ei o 
potecă îngustă şerpuia către adâncuri, însă Lirael nu îşi 
putea da seama până unde duce. Era pesemne destul de 
adâncă de vreme ce mai mulţi oameni se opinteau la deal cu 
coşuri pline de pământ şi bolovani, în timp ce alţii coborau 
cu ele goale. Se mişcau agale, storşi de puteri, cu feţe 
imobile şi haine ponosite şi murdare cu o croială şi culori 
nemaiintâlnite. Aproape toţi aveau pe cap pălării albastre, 
mai puţin cei care-şi încinseseră creştetul cu năframe 
zdrenţuite. 

Lirael se minună cum de puteau lucra cu-atâta Magie 
Liberă în jur şi îi privi mai cu atenţie, ţinându-şi respiraţia 
când observă că erau morţi, nu oameni! Dădu să facă câţiva 
paşi înapoi, dar Viziunea o ţinu în loc. 

Acum îi şi simţea, înfrigurată de fiorul Morţii care-i dădea 
târcoale. Erau nişte simple Ajutoare, supuse necromantului 
care le încătuşase mintea şi voinţa. Pălăriile le ascundeau 
orbitele găunoase, baticurile ţineau laolaltă ţestele fetide. 

Îşi înfrână senzaţia de rău întorcându-şi iute privirea către 
tânărul de lângă ea, temându-se să nu fie chiar el 
necromantul şi s-o vadă. Acesta însă nu purta nici un 
însemn pe frunte, întreg ori pervertit, ci doar broboane 
întunecate de sudoare, şi nu părea să aibă nici bandulieră. 

Privea spre cer, rotindu-şi mâna cu repeziciune şi 
zăngănind din obiectul pe care îl purta la încheietură. 

„O fi vreun ritual secret”, îşi zise Lirael. 1 se făcu milă de el 
şi tocmai când dădu să-l mângâie pe gât, lângă ureche, 
străinul vorbi: 

— La naiba! De ce nu-mi iese oare? 

Lirael îşi veni în fire, amintindu-şi unde e. 

Tânărul lăsă braţul jos, nu însă şi privirea. Nori negri de 
furtună se adunau pe cerul plumburiu, brăzdaţi din când în 
când de câte-un fulger. Cu toate astea aerul era uscat ca 
iasca şi nu se-ntrezărea vreun rost de ploaie, numai căldura 
şi fulgerele răzleţite dominând peisajul. 


Apoi, ca din senin, un fulger năprasnic lovi direct în 
groapă, învăluind în flăcări străfundurile neştiute. Prin 
limbile de foc mistuitor Lirael zări sute de Morți trudind în 
adâncuri, săpând într-una cu unelte ori direct cu mâna 
goală. Nici că se sinchisiră de fulgerul neaşteptat, deşi 
câţiva din ei se pârjoliseră bine, rămânând la fel de 
indiferenți şi la huruitul tunetului care urmă la câteva 
secunde. 

În scurt timp văzduhul se aprinse iar şi fulgerul trăsni din 
nou, exact în acelaşi loc. Lovi apoi la fel încă de câteva ori, 
urmat de fiecare dată de bubuitul înfundat al tunetelor. 
Lirael simţea pământul cutremurându-i-se sub picioare. 

— Patru în mai puţin de un minut, şopti necunoscutul. Şi 
se-nteţesc, se pare. Hedge! 

Lirael înţelese ce se întâmplă abia când un bărbat înalt şi- 
aproape chel ieşi din groapă într-un sfârşit, făcând semn cu 
mâna. Era îmbrăcat într-o armură de piele care la gât, 
genunchi şi coate era întărită cu platoşe smălţuite de 
culoare roşie, gravate cu modele de aur. Avea o sabie în 
mână şi o bandulieră la piept, cu clopoței ce atârnau de 
nişte mânere mici de abanos, înfăşuraţi în şapte săculeţi de 
piele. Pe toate mişunau însemne pervertite, lăsând în urma 
lor dâre de foc. 

Deşi era departe, mirosul de sânge şi metal topit răzbătea 
până la ei. „Pesemne că el e necromantul care i-a subjugat 
pe Morți, îşi zise Lirael, sau cel puţin unul din ei - căci la 
câte Ajutoare sunt n-ar fi fost de mirare să fie mai mulţi.” 

Cu toate astea, nu de la el venea amăreala ce îi ardea 
limba şi buzele. Era ceva mult mai intens, o forţă 
înfricoşătoare care sălăşluia în măruntaiele pământului. 

— M-ai chemat, Stăpâne Nicholas? Zise străinul, ieşind din 
tunel. 

Lirael băgă de seamă că îi trimise iute înapoi pe cei doi 
Morți care îl însoțeau, de parcă se temea ca Nicholas să-i 
vadă de aproape. 

— Fulgerele se înteţesc, zise tânărul. 


Ce hram purta el oare - se întrebă Lirael - de vreme ce nu 
avea nici un însemn pe frunte şi totuşi necromantul îi era 
supus? 

— Suntem aproape de sfârşit, adăugă cu o voce răguşită. 
Întreabă oamenii dacă mai vor să facă înc-un schimb. 

— Da' cum să nu vrea! Rânji necromantul cu subîinţeles. 
Doar nu e după ei. N-aţi vrea să coborâţi? 

Nicholas clătină din cap, dregându-şi vocea de câteva ori 
înainte să vorbească din nou: 

— Nu, Hedge, mai bine nu. Mi-e rău din nou. Cred că o să 
mă duc să mă întind puţin la mine-n cort şi poate cobor mai 
târziu. Cheamă-mă îndată ce dai de metal. Parcă aşa era. 
Da, două jumătăţi de sferă dintr-un metal strălucitor, 
fiecare mai mare decât statura unui om obişnuit, recită 
Nicholas cu privirea pierdută, de parcă le şi vedea în faţa 
ochilor. Trebuie să le găsim degrabă, cât mai iute! 

Hedge făcu o plecăciune scurtă, fără să răspundă. leşi 
apoi din groapă şi se îndreptă grăbit spre moviliţa unde era 
suit Nicholas. 

— Dar cine mai e cu tine? Strigă el, arătând cu mâna. 

Nicholas se întoarse într-o parte, dar nu zări pe nimeni 
lângă el, decât străfulgerarea orbitoare şi sferele cu 
străluciri metalice la care visa zi şi noapte, de parcă îşi 
pierduse minţile cu totul. 

— Nu e nimeni, cine să fie? Mormăi el, privind direct la 
Lirael. Sunt tare obosit. Se văită apoi. Dar are să fie o mare 
descoperire. 

— Spioană ce eşti! Urlă Hedge. Am să te fac să arzi la 
picioarele Stăpânului! 

Din mâinile lui ţâşniră flăcări roşietice care se împrăştiară 
pe pământul răscolit, învăluite în smoală şi fum înecăcios. 
Cât ai clipi, urcară dealul către Lirael, care în clipa 
următoare îl zări pe Nicholas uitându-se fix la ea şi 
întinzându-i mâna s-o salute, zicând: 

— Bună! Deşi mă îndoiesc că eşti aievea, căci mintea 
deseori îmi joacă feste. 


Mai multe mâini o apucară atunci de umeri, trăgând-o 
înapoi în Observator exact când flăcările negre mistuiră 
locul în care stătuse, stingându-se apoi într-o coloană de 
ţărână şi funingine. 

Chenarul de gheaţă de deasupra ei se sparse şi Lirael clipi 
de câteva ori, văzându-se din nou între Sanar şi Ryelle prin 
ploaia de aşchii albăstrii ce îi ornau acum părul şi umerii. 

— Ai Văzut, zise Ryelle. 

Nu era o întrebare. 

— Da, încuviinţă Lirael, tulburată deopotrivă de ce i se 
întâmplase, dar şi de ce văzuse. Aşa simţi când ai Viziunea? 
— Nu tocmai, răspunse Sanar. Majoritatea dintre noi văd 

doar secvenţe, scurte momente viitoare amestecate şi 
confuze. Doar când ne adunăm în Observator pentru 
Veghere putem avea în fine adevărata Viziune, cea de pe 
urmă şi atotcuprinzătoare. Dar chiar şi-atunci, numai acela 
ori aceea care stă unde-ai stat tu poate avea imaginea 
completă. 

Lirael căzu pe gânduri câteva clipe şi, când îşi ridică 
privirea în sfârşit, simţi bucăţi minuscule de gheaţă 
alunecându-i pe gât sub cămaşă. Tavanul devenise iar un 
bloc compact de gheaţă, iar când privi spre Clayre le văzu 
îndepărtându-se în tăcere, fără să-şi întoarcă privirea. Cele 
din cercul de la urmă plecaseră deja pe nesimţite şi 
următoarele ieşeau acum pe altă uşă, într-un şir perfect 
ordonat. Erau mai multe uşi care dădeau spre Observator şi 
ea avea să iasă în curând pe una dintre ele, fără speranţa 
de a reveni vreodată. 

— Şi-acum, începu ea şovăielnică, simțind că începe să uite 
deja ce a văzut în Viziune, acum ce trebuie să fac? 

— Nu ştim, zise Ryelle. De câţiva ani ne chinuim fără 
izbândă să desluşim parcela de lângă Lacul Roş. Apoi, ca 
din senin, ne-ai apărut în Viziune în încăperea unde te-am 
găsit, precum ţi-am arătat. Imaginea cu tine şi tânărul în 
barcă plutind în jos pe lac a fost după aceea. Cu siguranţă 


toate sunt legate de firul întâmplării, dar noi mai mult de- 
atât nu am văzut. 

— Cel care-şi zice Nicholas e cheia, adăugă Sanar. Odată 
ce ai să-l găseşti, vei ştii ce-i de făcut. 

— Dar e cu necromantul după el! Se văicări Lirael. Sapă 
de zor pământul ca să elibereze puterea înfricoşătoare! N- 
ar trebui să o anunţăm mai bine pe Abhorsen? 

— Am trimis soli, dar din păcate Abhorsen e în 
Ancelstierre cu Regele, unde încearcă să prevină o altă 
primejdie mai mare, care cu siguranţă e legată de forţa ce 
sălăşluieşte sub pământ. I-am alertat de-asemenea pe 
Ellimere şi co-regentul ei şi-avem încredere că nu vor sta cu 
mâinile în sân, cu-atât mai mult că-l au alături şi pe Prinţul 
Sameth, Viitorul Abhorsen. Orice vor face însă nu schimbă 
cu nimic misia ta: să dai de Nicholas oriunde-ar fi şi-apoi să 
vezi ce mai urmează. Pare puţin lucru, ce-i drept, o întâlnire 
între doi necunoscuţi pe lac, însă e singura imagine pe care 
o avem din viitor acum că alte Viziuni ne scapă, speranţa 
cea din urmă că vom ieşi cu bine la lumină. 

Lirael încuviinţă din cap, albă ca varul. Erau prea multe 
dintr-odată şi nu putea să le priceapă pe de-a-ntregul la cât 
era de obosită şi de zdruncinată. Îi mai veni inima la loc 
văzând că totuşi nu o izgonesc, ba chiar din contră: avea o 
misiune importantă de îndeplinit, de a cărei reuşită atârna 
nu doar soarta Clayrelor şi a Gheţarului, ci a întregului 
Regat. 

— E vremea să te pregăteşti de drum, zise Sanar, băgând 
de seamă că o ia oboseala. Ai vrea să iei ceva cu tine, ori ţi- 
ar plăcea să îţi dăm noi ceva anume? 

Lirael clătină din cap. l-ar fi plăcut să-şi ia tovarăşa cu ea, 
dar asta nu era posibil decât dac-ar fi fost Văzută de Clayre. 
Poate că dispăruse pe vecie, poate că n-a făcut ea vraja bine 
şi-acum Căţeaua se evaporase în neant, pierdută pentru 
totdeauna. 

— Hainele de călătorie, presupun. Bâigui ea într-un sfârşit. 
Şi câteva cărţi. A, şi cred c-ar trebui să iau şi instrumentele 


pe care le-am găsit. 

— Aşa ar trebui, te-ai gândit bine, spuse Sanar, vădit 
intrigată de obiectele cu pricina. N-o întrebă însă nimic şi 
Lirael se bucură, căci nu prea avea chef să-i povestească 
despre ele. Mai mult o încurcau, de fapt. Cine i le lăsase 
oare şi de ce? De ce tocmai ei, care habar n-avea cum să le 
folosească când va pleca în lumea largă? 

— Mai trebuie să-ţi dăm o sabie şi un arc cu săgeți, o 
anunţă Ryelle. Aşa primeşte orice Fiică a Clayrului când se 
găteşte de călătorie. 

— Nu mă pricep prea bine cu sabia, bâigui Lirael, 
emoţionată că a fost numită Fiică a Clayrului. De când 
aşteptase să audă aceste cuvinte, şi cât de goale îi păreau 
acum! Arcul e de ajuns, zise apoi sec. 

Alese să nu le spună deocamdată că învățase să folosească 
arcul scurt şi laminat al Clayrelor trăgând cu săgeți boante 
în şobolanii de la Bibliotecă, de frică să nu găurească 
manuscrisele. Căţeaua Obraznică îi aducea mereu săgețile 
înapoi, refuzând categoric să înfulece victimele decât dacă 
stăpâna se învoia să îi prepare cu sos şi mirodenii, ceea ce 
Lirael fireşte că nu făcea. 

— Eu sper din toată inima să n-ai nevoie nici de arc, zise 
Sanar cu o voce cristalină care răsună până în colţurile 
depărtate ale sălii. 

Lirael tremură, căci glasul ei părea să ascundă teama unei 
izbânzi neîmplinite. Se făcu deodată frig în sala pustie 
acum, căci toate cele o mie cinci sute şi ceva de Clayre se 
retrăseseră în câteva minute. Doar două străjere mai 
rămăseseră în capăt, păzind Observatorul în tăcere, una cu 
o suliță în mână, cealaltă cu un arc. Lirael înţelese că cele 
două arme îi erau menite şi că aveau puteri ascunse, 
însufleţite de voinţa Legământului. 

Pesemne că voiau să se asigure că-şi leagă ochii la plecare, 
aşa că fata îşi desfăcu iarăşi basmaua şi şi-o legă la ochi cu 
mişcări lente, voit întârziate. Când termină, în fine, rămase 


nemişcată, aşteptând ca Sanar şi Ryelle s-o ia din nou de 
mâini şi s-o conducă afară. 

— Îmi pare nespus de rău, ziseră gemenele într-un glas. 
Compasiunea din vocea lor era nu numai pentru ruşinea 
de acum, ci pentru toate necazurile prin care Lirael trecuse 

până în prezent. 

Când ajunseră în cele din urmă în camera ei de lângă Sala 
Junioarelor, Lirael era nemâncată şi nedormită de mai bine 
de o zi şi jumătate. Nu se mai putea ţine pe picioare şi 
surorile o duceau mai mult pe sus. Era atât de obosită că 
nici măcar pe Kirrith nu o observă, până când mătuşă-sa se 
repezi şi-o strânse în braţe cu putere. 

— Lirael, Lirael, ce boacănă ai mai făcut acum? Se căină 
ea, ţinând-o strâns la piept, cu faţa lipită de gât. Eşti mult 
prea tânără să pleci în lume! 

— Mătugşă Kirrith, dă-mi drumul, te rog! Se rugă fata, 
încercând să se elibereze din strânsoare, ruşinată că o 
tratează ca pe un copil de faţă cu Sanar şi Ryelle. 

Numai Kirrith se pricepea să o sufoce cu accesele ei de 
iubire când nu şi le dorea şi s-o ignore cu desăvârşire când 
avea nevoie de afecţiune. 

— Istoria se repetă, după câte văd, zise Kirrith atât pentru 
Lirael, cât mai ales pentru urechile Clayrelor. Faci ca maică- 
ta, dispari în lume cine ştie pe unde şi cu cine şi parcă văd 
că într-o zi o să te-ntorci cu bu. 

— Ajunge, Kirrith! O întrerupse Sanar pe un ton sever. 

Lirael amuţi, căci nimeni niciodată nu-i mai vorbise 
mătuşă-sii aşa. Se pare că şi ea rămase le fel de surprinsă, 
căci îi dădu imediat drumul fetei şi inspiră adânc cu un aer 
solemn. 

— Mie să nu-mi vorbeşti aşa, San. Ăă. Ry. În fine, care-oţi 
fi, ripostă Kirrith, după ce mai trase de câteva ori aer în 
piept. Sunt Păzitoarea Junioarelor şi eu comand aici! 

— lar momentan noi suntem Vestitoarele Veghei de Nouă 
Zile, răspunseră surorile la unison, ridicând baghetele 
doveditoare. Îndrăzneşti să ne înfrunţi? 


Kirrith le privi şi simţi că-şi pierde răsuflarea, şuierând ca 
o broască râioasă călcată în picioare. Era dovada 
incontestabilă, deşi lipsită de demnitate că le recunoaşte 
autoritatea. 

— Du-te şi vezi ce vrei să iei cu tine, Lirael, o îndemnă 
Sanar, îmboldind-o uşor în umăr. Barca e pregătită, te 
aşteaptă. Kirrith, am putea vorbi câteva clipe afară? 

Lirael se împletici către dulapul cu haine în timp ce Kirrith 
şi gemenele ieşiră în tăcere, trăgând uşa în urma lor. Îşi 
vâri mâna între haine fără să se uite, dând peste un obiect 
fin şi solid pe care îl recunoscu îndată ce îl scoase la lumină: 
era mica statuetă găsită în camera lui Stilken, cățelul 
năzdrăvan ce dispăruse odată cu biroul când o făcuse pe 
Obraznică! 

Îl strânse la piept fericită, zicându-şi că dacă-l regăsise aşa 
uşor mai sunt speranţe şi pentru Căţea. Luă repede o vestă 
curată şi vâri statueta în buzunar, atentă să nu i se vadă 
botul lucios. Puse Oglinda Cenuşie în acelaşi buzunar şi 
naiul în celălalt, mutând Cartea Amintirilor şi a Uitării într-o 
sacoşă de umăr care părea făcută întocmai pentru ea. Cât 
despre şoricelul mecanic şi fluierul primite de la Imshi, le 
aşeză frumos într-un ungher al dulapului, căci n-aveau să-i 
fie de nici un folos în afara coridoarelor Bibliotecii. 

Se dezbrăcă şi se spălă în grabă, bucurându-se de spaţiul 
din camera cu baie în care se mutase acum un an. Se gândi 
să-şi schimbe complet ţinuta, dar când să se îmbrace îşi 
puse tot hainele de lucru şi vesta roşie de Asistentă. De ce 
să nu fie ea însăşi, de vreme ce a câştigat pe merit uniforma 
de bibliotecară? Nimeni nu-i putea lua acest drept, chiar 
dacă în alte privinţe nu se asemăna cu suratele ei. 

Tocmai împacheta nişte haine de schimb în pelerină, 
gândindu-se ce bine i-ar prinde jacheta groasă de lână în 
nopţile târzii de primăvară, când auzi un ciocănit în uşă şi 
Kirrith apăru în prag. 

— Ce-am zis de maică-ta mai adineauri. Începu ea 
încurcată, neîndrăznind să intre, în fine. N-am vrut să te 


supăr. Arielle era sora mea mai mică şi o iubeam nespus, 
dar era cam răzvrătită din fire şi intra mereu de bucluc. Mă 
rog. Să ştii că nu mi-a fost uşor nici mie. Sunt Păzitoarea 
Junioarelor şi treaba mea e să asigur ordinea şi 
cumpătarea, de-aceea poate nu ţi-am arătat. Oof, e tare 
greu să te deschizi când nu Vezi ce simt alţii pentru tine, 
dar vreau să ştii că am iubit-o pe mama ta şi te iubesc la fel 
de mult şi pe tine. 

— Ştiu asta, mătuşică, răspunse Lirael fără să se întoarcă 
spre uşă, hotărând să lase totuşi acasă haina de lână. Cât ar 
fi dat să o audă vorbind aşa acum un an, să simtă şi ea că 
are un rost pe lume! Acum era prea târziu, căci urma să 
părăsească Ghețarul la fel ca mama ei cu ani în urmă, când 
îşi abandonase fiica fără urmă de regret. 

Nimic din toate astea nu mai conta acum. Era pregătită să 
dea uitării totul şi să înceapă de la zero. „Nu vreau să ştiu 
de ce m-a părăsit, nici cine mi-a fost tată, îşi repeta întruna. 
Nu vreau, nu am nevoie.” 

Gândurile însă o purtau la Cartea Amintirilor şi a Uitării 
vârâtă în sacoşa de lângă, la naiul şi Oglinda Cenugşie pe 
care le avea în buzunare. 

Nu îşi dorea să ştie tot ce-a fost, aflându-se din nou 
singură în faţa sorții, mai încercată ca oricând. Dacă până 
nu de mult îşi deplânsese amarnic lipsa Viziunii, primise 
acum în dar exact opusul ei, căci cu ajutorul Oglinzii şi al 
cărţii putea descifra tainele întunecate ale trecutului. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU. 

O voce din copaci. 

La doar vreo sută de metri de marginea pădurii, Prinţul 
Sameth zăcea fără simţire exact în locul unde căzuse de pe 
cal. Sângele i se închegase deja pe piciorul rănit şi pete 
negricioase presărau frunzişul dimprejur, ce tremura foşnit 
în adierea vântului. Ai fi putut jura că-i mort, de la distanţă. 

Dovedindu-se mai puţin zvăpăiată decât o bănuise, 
Crenguţa păştea liniştită în apropiere, ridicându-şi capul la 


răstimpuri ori ciulindu-şi urechile nervos, fără ca nimic să-i 
tulbure liniştea. 

Rămaseră aşa până pe seară, când umbrele copacilor 
începură să se îmbrăţişeze alungite şi o adiere răcoroasă 
alungă căldura de peste zi, învelindu-l pe Sam într-o pătură 
mătăsoasă de iarbă, frunze, gândaci uscați şi crengi prin 
care licăreau pânze de păianjen. 

Un fir de iarbă îi intră în nas şi-l gâdilă jucăuş, îndoindu-se 
în bătaia vântului. Sameth îşi mişcă nările de câteva ori şi 
strănută, trezindu-se. 

Crezu la început că e mahmur, căci avea gura uscată şi 
răsuflarea îi mirosea urât. O migrenă cumplită îi secera 
creştetul şi piciorul îi amorţise de durere. Pesemne că se 
prăbuşise în grădina cuiva. Era foarte jenat, căci nu mai 
fusese atât de beat decât o singură dată şi nu ţinea morţiş 
să repete experienţa. 

Dădu să strige după ajutor şi abia când îşi auzi horcăitul 
înfundat îşi aminti ce se întâmplase. 

În minte îi apărură atunci cei doi ofiţeri pe care îi omorâse, 
doi oameni cu familii şi copii, cu fraţi, surori şi părinţi, care 
plecaseră de dimineaţă de acasă fără să ştie ce-i aşteaptă. 
Poate că nevestele lor îi aşteptau chiar acum să vină să 
mănânce de seară. 

Sau poate nu, îşi zise Sam, ridicându-se anevoie în 
genunchi şi privind spre apusul roşiatic cernut de coamele 
copacilor. 'Totul se petrecuse în zori, aşa că soaţele lor vor fi 
aflat de-acum că în zadar îi mai aşteaptă să se întoarcă 
acasă. 

Se ridică încet în picioare, scuturându-se de frunze şi 
ţărână şi încercând să ignore pentru moment sentimentul 
de vină care-l măcina. Numai aşa putea merge mai departe. 

Întâi de toate trebuia să rupă pantalonul şi să vadă ce-i cu 
rana. Deşi îşi aducea aminte vag de vraja care-i salvase 
viaţa, tăietura era totuşi adâncă şi se putea desface oricând. 
Fiind încă slăbit, era mai bine s-o lege cu ceva decât să facă 
o nouă vrajă de tămăduire. 


Va încerca apoi s-o prindă pe Crenguţa şi să se ascundă 
mai adânc în inima pădurii. Se minuna că nu l-au descoperit 
încă, dar poate că urmele lui îi încurcaseră într-adevăr ori 
aşteptau întăriri ca să pornească în căutarea unui 
necromant atât de periculos precum îl credeau. 

Dacă ofiţerii din zonă sau - şi mai rău - paznicii din Garda 
Regală ar da de el acum, va trebui să le spună cine e cu 
adevărat şi s-ar întoarce la Belisaere acoperit de ruşine, 
socoti Sam. Acolo Ellimere şi Jall Oren au să-l judece la 
Tribunalul Public şi va ajunge de râsul lumii. Singura 
alternativă ar fi să se treacă totul sub tăcere, acoperindu-i 
în mod nedemn faptele. 

Nu-i convenea niciuna din variante, cu-atât mai mult cu 
cât n-ar fi putut îndura dezamăgirea de pe chipul părinţilor 
când vor afla că a fugit ca un dezertor. Îşi vor pierde 
complet încrederea în el. 

Era mai bine să se facă nevăzut în pădure până se mai 
întrema niţel şi-apoi s-o ia din nou către Hotar cu o nouă 
înfăţişare şi să vadă ce-i cu Nick. Măcar atât putea să facă, 
de vreme ce singur se băgase în bucluc. 

Uşor de zis, dar greu de făcut, căci iapa se trăgea înapoi 
fornăind când încerca s-o apuce de căpăstru, speriată de 
mirosul de sânge şi de gemetele lui când se lăsa pe piciorul 
rănit. 

O prinse în sfârşit la strâmtoare între nişte tufe dese şi o 
încălecă iute, trecându-şi piciorul peste spinarea ei orbit de 
durere şi aproape fără suflare. 

O altă problemă era că se lăsa întunericul şi nu ştia unde 
să se ducă. Ar fi putut oricând căuta adăpost la vreun han 
din satele învecinate, dar nu înainte de a-şi schimba 
înfăţişarea cu vraja potrivită. Şi nu doar el, ci şi Crenguţa 
trebuia deghizată. Spre soare-apune se întindea pădurea 
nesfârşită, cu cărările ei neştiute şi întortocheate. Poate o 
să găsească într-acolo vreo casă singuratică să tragă peste 
noapte, deşi n-avea de unde şti ce îl aşteaptă înăuntru. 


Mai rău, nu luase cu el decât o ploscă cu apă care era 
veche de o zi, un codru uscat de pâine şi o bucată de carne 
sărată de vită, cât pentru un popas între hanuri. Prăjiturile 
cu ghimbir le mâncase deja pe drum. 

Începuse să picure şi vântul aduse nori negri dinspre 
mare, care se scuturară într-o ploaie uşoară de primăvară. 
Văzând că nu-şi găseşte nicicum pelerina, Sam începu să 
bodogănească şi să cotrobăie nervos prin desagi. Asta îi mai 
lipsea acum, să răcească! Cine ştie pe unde ar fi sfârşit 
după atâta boală şi suferinţă, sub vreun copac unde, în loc 
de groapă vântul, i-ar fi făcut veşmânt de frunze şi ţărână, 
un dâmb cu iarbă încolţită peste trupul lui ofilit. 

Atinse deodată ceva ce părea a fi din piele şi metal în loc 
de lâna aspră a pelerinei. Îşi trase iute mâna afară, băgând 
de seamă că vârfurile degetelor îi erau vinete de frig. Se 
aplecă peste şa şi oftă descumpănit, ştiind prea bine ce se 
ascunde în desagă. 

Cartea Morților. O lăsase încuiată în dulapul din atelier, 
dar ea nu voise să-l părăsească. La fel păţise şi cu clopoţeii. 
N-avea să scape în veci de ele, nici chiar rănit şi singur în 
inima pădurii. Au să-l urmeze pretutindeni, până în Moarte 
şi dincolo de ea! 

Tocmai când să se lase pradă disperării, auzi o voce 
nefirească din tufişuri: 

— la uite un prinţişor care se smiorcăie rătăcit prin 
pădure. Aş fi zis că eşti mai bun de-atât, Prinţe Sameth, dar 
se întâmplă să mai dau şi greş. 

La auzul glasului neaşteptat atât Sameth, cât şi iapa se 
treziră parcă dintr-un vis prelung, însufleţiţi de noi puteri. 
Sam se îndreptă iute în şa, gemând la junghiul din picior şi 
grăbindu-se să scoată sabia din teacă. Crenguţa, şi ea la fel 
de speriată, o zbughi printre tufişuri fără să-i pese de 
călăreţul din şa ori ramurile care-i zgâriau pe amândoi. 

Galopă aşa vreo cincizeci de metri sau mai bine, printre 
copaci şi crengi ce zbârnâiau ori se rupeau în calea lor, 
acompaniate de ţipetele lui Sam şi nechezatul ei asurzitor. 


Se potoli într-un târziu şi Sameth izbuti să o întoarcă spre 
locul de unde auzise glasul mai devreme. 

Apucase să-şi scoată şi sabia, aşa că era pregătit. Era din 
ce în ce mai întuneric şi trunchiurile copacilor păreau acum 
nişte dâre cenuşii de ale căror ramuri frunzele atârnau ca 
nişte pete grele de smoală. Învăluită în beznă, arătarea l-ar 
fi putut încolţi cu uşurinţă, de aceea era mai înţelept să o 
înfrunte decât să dea bir cu fugiţii şi să-l trosnească vreo 
ramură în cap. 

Simţise în glasul ei iz de Magie Liberă, dar şi ceva 
misterios şi tainic. Nu era sigur vocea unui Mort, deşi putea 
fi Stilken ori Margrue, ambele plăsmuiri de Magie Liberă ce 
tânjeau uneori după gustul Vieţii. Ce bine era să fi citit din 
cartea lui Merchane, primită-n dar de ziua lui, care vorbea 
tocmai de vrăji de încătuşare şi legare! 

Auzi ceva foşnind în crengile de lângă el şi tresări din nou, 
ridicând sabia în poziţie de apărare. Crenguţa fornăi 
nervoasă, dar Sam îşi strânse genunchii şi o ţinu în frâu, 
ignorând săgețile de durere din gambă. 

Ceva sau cineva se mişca într-adevăr prin frunziş sau mai 
degrabă în sus pe trunchiul copacului, când la stânga, când 
la dreapta. Sărea de pe o creangă pe alta, furişându-i-se pe 
la spate. Să fi fost oare mai mulţi? 

Disperat, Sam încercă să pătrundă în curgerea 
Legământului ca să culeagă însemnele pentru o vrajă de 
atac, dar era prea slăbit şi durerea din picior încă vie. 
Semnele îi alunecau din minte şi nu mai ştia nici ce vrajă 
voia să facă. 

Poate că i-ar fi buni clopoţeii, îşi zise cuprins de panică 
când auzi foşnind din nou în spate, numai că nu ştia să-i 
folosească împotriva Morților, darămite a creaturilor de 
Magie Liberă. Îl trecu un fior rece la gândul că i-ar putea 
atinge, amintindu-şi de Moarte şi ce păţise acolo, dar se 
însufleţi îndată, hotărând că indiferent ce îi e scris, n-o să 
stea cu mâinile în sân. Sigur că se temea, dar era totuşi fiul 


Regelui şi-al lui Abhorsen, Prinţ în Regatul său, şi n-avea să 
se dea bătut cu una, cu două. 

— Cine îl cheamă pe Prinţul Sameth? Strigă el semeţ. 
Arată-te, sau îţi trimit o vrajă de distrugere de n-o poţi 
duce! 

— Crezi că mă sperii cu ameninţări deşarte? Răspunse 
vocea şi doi ochi verzi ca de smarald se aprinseră în 
întuneric, licărind în ultimele zvâcniri ale apusului de 
deasupra. Zi mersi că n-ai de-a face cu altcineva, căci sânge 
nu ştiu dacă mai ai în vine, e tot întins pe-aici pe jos. 

Deodată o pisică albă ieşi dintre tufişuri, făcându-şi vânt 
de pe o creangă, dar oprindu-se la o distanţă considerabilă 
de picioarele iepei. 

— Mogget! Exclamă Sam, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Ce cauţi tu aici? 

— Pe tine, pe cine să caut?! Zise motanul îmbufnat. Ce 
întrebare mai e şi asta? Nătâng e cel care nu ştie - chiar 
Prinţ fiind - că Mogget e servitorul ideal, prezent oricând la 
datorie să aibă grijă de Abhorsen. Dai de greu, e simplu - îl 
chemi pe Mogget! Fă bine acum şi coboară de pe cal, şi-apoi 
încinge focul mai colea, să nu cumva s-avem alte surprize. 
Presupun că n-ai nimica de-ale gurii. 

Sameth clătină din cap. Se bucura tare să-l vadă, deşi ştia 
că poartă într-însul puteri străvechi de Magie Liberă 
strunite de zgarda roşie încrustată cu însemne magice şi 
clopoţelul firav ce atârna de ea. Odinioară Saraneth, 
Temnicerul, acum micuțul Ranna, Ioropitorul, primul din 
cei şapte clopoței fermecaţi, cu care se pricopsise imediat 
după înfrângerea lui Kerrigor. 

Era a doua oară când vorbea cu Mogget, căci de câte ori 
se ducea la Casa mamei sale îl găsea adormit. O singură 
dată, acum mai bine de zece ani se deşteptase când erau şi 
ei acolo, dar numai cât să şterpelească somonul proaspăt 
pescuit de 'Touchstone şi să mormăie ceva câtre băiatul de 
şapte ani care-l privea uluit cum se trezeşte din visare şi 
înhaţă de pe tavă un peşte cât el de mare. 


— Dar nu înţeleg. Bâigui Sam, descălecând cu grijă. Te-a 
trimis mama să mă cauţi? Cum de a reuşit să te trezească? 

— Abhorsen. Nu mi-a. Poruncit. Nimic, răspunse Mogget, 
oprindu-se după fiecare cuvânt să-şi lingă laba tacticos. Nu 
în mod direct, vreau să spun. Dar după atâţia ani în familie 
am ajuns să simt când e nevoie de mine. De pildă atunci 
când apare o nouă bandulieră cu clopoței, semn că Viitorul 
Abhorsen e gata să-şi înceapă misiunea. N-am făcut, aşadar, 
decât să urmez chemarea clopoţeilor lui Cassiel. Să nu crezi 
însă că ei m-au deşteptat, adăugă el, trecând la cealaltă 
labă. Nici pomeneală, eram treaz de mult. Se întâmplă ceva 
necurat în Regat, creaturi adormite de ani şi ani se 
perpelesc şi se deşteaptă, iar zbuciumul lor m-a ajuns din 
urmă, căci ce se zvârcoleşte în adâncuri are să-i dea de 
furcă lui Abhorsen şi. 

— Dar ştii ce e, mai precis? Îl întrerupse Sam nerăbdător. 
Mama zicea ceva de un duşman mai vechi care ne-a pus 
gând rău. Mă gândesc să nu fie Kerrigor. 

— Unchiul tău Rogir? Se miră Mogget, de parcă vorbea 
despre o rudă excentrică şi nu despre Cel Mai de Temut 
dintre Morți. Nu cred, Ranna îl ţine bine ferecat, mai abitir 
decât pe mine. Îşi duce somnul de veci în pivniţa din Casa 
lui Abhorsen şi-acolo are să rămână pân' la sfârşitul 
veacurilor. 

— Aha, răsuflă Sam uşurat. 

— Asta dacă nu cumva l-o trezi şi pe el toată agitația asta, 
adăugă motanul îngândurat. Dar zi-mi mai bine de ce a 
trebuit să îmi scurtez voiajul la Belisaere ca să colind 
pădurile în loc să mă desfăt prin pieţele de peşte? Încotro te 
îndrepţi şi ce cauţi anume? 

— Mă duc să-l caut pe Nicholas, prietenul meu, îi explică 
Sameth, simțind cum îl iscodeşte cu ochii lui verzi de felină, 
de parcă ştia deja adevărul pe care el refuza să-l 
recunoască. 

Îşi feri privirea şi făcu iute o grămăjoară din ramuri şi 
frunze uscate pe care le aprinse cu un chibrit, pe care-l 


scăpărase de cizmă. 

— Şi cine e Nicholas ăsta, mă rog? Întrebă Mogget. 

— Un prieten de-al meu din şcoală. E din Ancelstierre şi 
mă tem că nu prea ştie cum stau lucrurile pe-aici. Nu crede 
în magii sau vrăji şi nici măcar în Legământ, zise Sam, 
punând mai multe surcele pe foc. Are impresia că peste tot 
e ca în Ancelstierre şi că orice lucru are o explicaţie 
ştiinţifică. Nu s-a convins nici după atacul Morților din 
Perimetru. E tare încăpățânat, odată ce i-a intrat ceva în 
cap nu i-l mai scoţi decât cu formule matematice. A, şinu e 
tocmai fiteşcine, e nepotul prim-ministrului. Mda. Probabil 
ai aflat şi tu că mama şi tata vor să negocieze cu. 

— Şi unde zici că e acum? Îl întrerupse Mogget, fixându-l 
cu ochi păâtrunzători. 

Preţ de o clipă Sameth observă focul ce se ascundea în 
străfundul lor, înainte ca motanul să clipească, şi se 
cutremură. La creaturile din Moarte astfel de flăcări l-ar fi 
mistuit într-o clipită. 

— Ne-am înţeles să îl aştept la Zid, dar a trecut deja. Aşa 
mi-a scris, cel puţin. Zicea c-a angajat o călăuză şi vine spre 
Belisaere, dar că se duc întâi să vadă nu-ştiu-ce bazaconie, 
Capcana Fulgerului, bazată pe o legendă mai veche. Se opri 
şi mai puse un rând de surcele pe foc. Habar n-am despre 
ce e vorba sau de unde a aflat, reluă el, tot ce ştiu e că se 
ţine undeva aproape de Hotar, adică exact acolo unde se 
ascunde Duşmanul de care vorbeau mama şi tata. 

Amuţi văzând că Mogget nu îl mai ascultă. 

— Capcana Fulgerului, lângă Lacul Roş. Mormăi motanul 
cu ochii aproape închişi. Abhorsen şi Regele în Ancelstierre, 
încercând să salveze o mulţime de oameni condamnaţi la 
moarte. Un prieten de-al Viitorului Abhorsen, un fel de Prinţ 
şi el de cealaltă parte a Zidului, Clayrele Văzând numai 
ruină şi distrugere. Hmmm, nu-mi miroase a bine, mi-e greu 
să cred că e doar o coincidenţă. Capcana Fulgerului. Nu 
ştiu unde am mai auzit numele ăsta, ceva-ceva îmi aduc eu 


aminte, dar vaaaai. M-apucă somnul şi-mi simt capul ca un 
bolovan. 

Vorbea din ce în ce mai rar şi mormăit şi Sam tot aştepta 
să mai zică ceva când se pomeni că Mogget sforăie de-a 
binelea. 

Se înfioră - deşi nu-i era frig - şi mai aruncă nişte nuiele 
pe foc. Nu mai ploua şi flăcările îi răspunseră prietenoase, 
înteţindu-se în aerul reavăn al nopţii. Ar fi preferat totuşi să 
îndure şiroaiele de ploaie decât căldura nefirească din 
ultimele zile. Primăvara era abia la început, dar era cald ca- 
n toiul verii şi norii parcă le făceau în ciudă, scuturându-se 
sfioşi în loc să toarne cu găleata ori să stârnească vreo 
furtună. Astfel, izvoarele din munţi aveau să sece în curând 
şi Morţii vor putea cutreiera nestingheriţi pe peste tot. 

Se uită din nou la Mogget, surprins să-l vadă observându-l 
cu un ochi închis şi celălalt deschis. Scânteile focului se 
reflectau strălucitoare în adâncul de smarald. 

— Cum te-ai rănit la picior? Rosti el toropit, în ton cu 
aşchiile ce trosneau în flăcări. 

Ceva din glasul lui părea să spună că ştie deja răspunsul, 
dar vrea o confirmare. 

Sam roşi cu privirea în pământ şi mâinile împreunate ca 
pentru rugăciune. 

— M-am încăierat cu doi oameni ai legii. A fost o 
neînțelegere, au crezut că sunt necromant. Din cauza 
clopoţeilor, zise el cu voce stinsă şi înghiţi în sec. Ochiul lui 
Mogget nu-l slăbea, semn că voia să afle mai multe. l-am 
omorât, şopti Sameth după o scurtă pauză. Le-am făcut un 
farmec de pieire. 

Se lăsă o tăcere lungă, dar Mogget deschise şi celălalt ochi 
într-un sfârşit şi căscă prelung, etalându-şi limba rozalie şi 
colții albi ca neaua. 

— Nerod mai eşti, mai rău ca taică-tu! Spuse el şi căscă 
din nou. Eşti vinovat, dar stai liniştit, că nu i-ai omorât. 

— Ce?! Sări Sam. 


— N-aveai cum să-i omori, răspunse motanul, învârtindu- 
se de câteva ori ca să-şi facă culcuş între frunze. Sunt 
slujitori fideli ai Regelui, au pavăza cea mai temeinică. Nu 
poate nimeni să-i atingă, nici chiar progeniturile regale. 
Dac-ar fi fost alţi amărâţi în locul lor, le-ai fi venit de hac cu 
siguranţă. Să-ţi fie învăţătură de minte să nu mai foloseşti 
asemenea vrăji oriunde şi oricând! 

— Nu ştiu ce-a fost în capul meu, bâigui Sam uşurat că 
oamenii n-au păţit nimic. 

Îl apucă deodată ciuda pe Mogget, care îl trata ca pe un 
şcolar neştiutor. 

— Eu nici atât, îşi dădu motanul ochii peste cap. Şi încă nu 
ţi-a venit mintea la loc. Dacă mureau, ai fi simţit, că doar 
eşti Viitorul Abhorsen, slăvit fie Legământul! 

Sam îşi muşcă buza, ştiindu-se vinovat. Avea dreptate, nu îi 
simţise dându-şi duhul şi trecând în Moarte. Mogget îl 
iscodea cu ochii mijiţi, bănuind că mai făcuse şi-altceva. 

— Spirala se-nvârteşte în spirală, purecii la pureci trag şi 
ce se naşte din nerozi nerod rămâne, murmură motanul. 

— Ce tot înşiri acolo? 

— Nimic, gândeam cu voce tare. E bine să mai şi gândeşti 
din când în când, şopti el preţios. Trezeşte-mă când se 
crapă de ziuă şi vezi că nu-i treabă uşoară. 

— Cum porunciţi, Domnia Voastră! Îi aruncă Sam, 
străduindu-se să pară cât mai sarcastic. 

Degeaba însă, căci Mogget dormea deja dus. 

— M-am întrebat mereu de ce tot zicea tata că uneori nu-ţi 
mai încapi în bocanci, adăugă înciudat, întinzându-şi 
piciorul să verifice bandajul. 

Nu-i mai povesti că pe când avea vreo şapte ani şi tocmai îl 
dăduseră la şcoală în Ancelstierre văzuse o ilustrație din 
Motanul încălţat şi strigase în gura mare ce îl auzise la un 
moment dat pe Touchstone spunându-i lui Sabriel: 
Nenorocitul ăla de motan nu-şi mai încape în bocanci! 

Fusese prima dată când purtase căciula prostului şi 
stătuse la colţ, căci „nenorocit” nu făcea parte din 


vocabularul tinerilor învăţăcei de la Şcoala Primară Thorne. 

Mogget rămase nemişcat şi Sam îi scoase limba, târând 
apoi şontâc-şontâc o buturugă pe jumătate putrezită. Avea 
să ardă până-n zori, să-i ţină de cald, dar pentru orice 
eventualitate mai puse împrejur şi nişte crengi şi se aşeză 
cu capul pe şaua iepei ţinându-şi mâna pe sabie. 

Era o noapte caldă, aşa că nu era nevoie să se învelească 
cu pelerina ori cu pătura de pe şaua Crenguţei, care cam 
mirosea a cal. lapa moţăia în apropiere, legată la picioare în 
caz că îi venea dorul de ducă, iar Mogget se făcuse colac 
lângă Sam, ca un câine credincios care-şi păzeşte stăpânul. 

Se gândi la început să stea de veghe, dar nu-şi mai putea 
ţine ochii deschişi. Erau la urma urmei în inima Regatului, 
aproape de Belisaere, unde fusese linişte şi pace în ultimul 
deceniu. Ce putea să li se întâmple? 

„Dai de primejdie oriunde”, îşi zise Sam, luptându-se cu 
somnul, atent la freamătul pădurii în întuneric. Cuvintele lui 
Mogget încă îl tulburau şi începu să se gândească la toate 
nenorocirile posibile, găsind pentru fiece zgomot câte o 
primejdie pe potrivă, până ce oboseala îl copleşi într-un 
târziu şi adormi. 

Se trezi cu faţa scăldată în soarele ce pătrundea prin 
coroana deasă a copacilor. Focul ardea mocnit, învăluind 
totul în fum, iar când Sam se ridică în capul oaselor îşi 
schimbă brusc direcţia, suflându-i în faţă. 

Mogget dormea încă lângă el, un ghemotoc de blană albă 
aproape îngropat între frunze. 

Căscă şi încercă să se ridice în picioare, uitând complet de 
rană, dar gamba îi amorţise peste noapte şi căzu la pământ 
cu un urlet de durere. Crenguţa necheză şi se ridică pe 
picioarele din spate cu ochii mari de spaimă, însă Sam o 
linişti vorbindu-i în şoaptă în timp ce încerca să se adune de 
pe jos cu ajutorul unei crengi mai zdravene. 

Mogget nici nu se clinti în timp ce Sam îşi legă din nou 
bandajul şi făcu o mică vrajă care să-l ferească de infecţii şi 
să-i amorţească durerea. Nu se trezi nici când tânărul Prinţ 


scoase din desagă pâinea şi carnea de vită - un mic dejun 
deloc apetisant, ce-i drept. 

Mâncă, aşadar, de unul singur, ţesălă iapa şi-i puse şaua, şi 
acoperi apoi focul cu grijă. lerminând treburile, se hotări 
să-l trezească în sfârşit pe Mogget şi să înfrunte alte răutăţi 
din partea lui. 

— Mogget! Hai, scularea! 

Motanul nici că se mişcă. Sam se aplecă atunci spre el, 
ţipându-i aproape de ureche: 

— Tre-zeş-te-te! 

Degeaba. Mogget era stană de piatră. 

Văzând aşa, îl scutură uşor de zgardă, simțind vibrația 
Magiei Libere şi cea a Legământului care-o strunea, dar 
motanul rămase în continuare neclintit. 

— Ce mă fac eu cu tine? Oftă Sam, privindu-l cum visează. 

Începea să nu-i mai placă această aşa-zisă aventură. Nu 
trecuseră nici trei zile de când plecase din Belisaere şi se 
abătuse deja de la drumul principal, fiind şi rănit pe 
deasupra şi însoţit de o făptură de Magie Liberă care se 
putea dovedi extrem de periculoasă. Întrebarea era de fapt 
mai mult pentru el, căci nu ştia încotro s-o apuce. 

Nu se aştepta să primească răspuns nici la una, nici la 
cealaltă, când auzi deodată o voce înfundată dinspre 
animalul ce părea în continuare adormit: 

— Pune-mă într-o desagă şi trezeşte-mă când găseşti ceva 
comestibil de mâncare. De preferinţă peşte. 

— Prea bine, zise Sam, ridicând din umeri. 

Încercă să-l ridice fără să-şi mişte piciorul rănit şi izbuti 
până la urmă, deşi cu mare greutate. Îl luă în braţe cu grijă 
şi-l aşeză în desaga din stânga, verificând înainte să nu fie şi 
Cartea Morților ori clopoţeii înăuntru. Îl neliniştea ideea să- 
i ştie pe toţi trei laolaltă, deşi nu ştia exact de ce. 

Îl potrivi cât mai bine în noul culcuş, astfel că numai capul 
i se mai vedea afară. 

— Am să o iau prin codru către vest şi-apoi de-a lungul 
câmpului către Pădurea Sindle, îi explică Sam, întorcând 


scara şi vârându-şi cizma prin ea, gata să încalece. De-acolo 
o să ajungem repede la Ratterlin şi-o s-o luăm de-a lungul 
malului spre miazăzi până găsim o barcă să ne ducă la 
Oyrre, care e aproape de Hotar. Odată ajunşi acolo, ar 
trebui să îl găsim pe Nicholas fără prea multă bătaie de 
cap. Cum ţi se pare? 

Mogget tăcea chitic. 

— O zi până ieşim din codrul ăsta, aşa cred, continuă Sam, 
adunându-şi forţele să-şi treacă piciorul peste şa. Îi plăcea 
să vorbească despre planurile sale, rostindu-le păreau mai 
plauzibile şi mai reale, cu atât mai mult cu cât Mogget era 
adormit şi nu putea să se opună. Când ieşim ar trebui să 
dăm de-un sat ori măcar vreun cătun de cărbunari de unde 
putem cumpăra ce mai avem nevoie înainte să ne 
aventurăm în Pădurea Sindle. Probabil sunt şi pe-acolo 
tăietori de lemne şi alţi oameni. 

Tăcu când încălecă în sfârşit, înăbuşindu-şi un strigăt de 
durere. Se simţea totuşi mai bine decât în ajun şi, deşi era 
puţin ameţit, avea inima uşoară. lrebuia doar să fie mai 
atent, atâta tot. 

— Apropo, începu din nou, îmboldind-o pe Crenguţa s-o ia 
la pas, aseară mi s-a părut că ştii câte ceva despre Capcana 
asta de care mi-a povestit Nick. Nu păreai foarte încântat 
şi-ai adormit înainte să apuci să-mi spui mai multe. Mă 
întrebam dacă nu cumva are vreo legătură cu necromantul. 

— Necromantul? Care necromant? Miorlăi Mogget, sărind 
sprinten din traistă direct în poala lui Sam şi privind speriat 
de jur împrejur cu blana zbârlită. 

— Stai liniştit, nu-i nici un necromant aici, îl linişti Sam. 
Ziceam doar că ai început să-mi povesteşti despre Capcană 
şi am făcut legătura cu Chlorr, Femeia-Măşitii, şi cu 
necromantul care. Hmm. Cu care m-am luptat. 

— Aşa deci. Mormăi motanul plictisit, vârându-se la loc în 
desagă fără să mai zică nimic. 

— Nu mă lăsa cu vorba-n gură, zi şi tu ceva! Doar n-ai de 
gând să dormi toată ziua! 


— Ba bine că nu, i-o întoarse Mogget. Pot să dorm chiar şi 
un an întreg, mai ales dacă stăpânul nu-mi face rost de 
peşte. 

— Mai bine zi-mi despre Capcană, îl rugă Sam, strunind 
iapa uşor ca s-o apuce pe cărarea umblată către soare- 
apune. 

— Nu ştiu nici eu prea multe, zise motanul tărăgănat, doar 
că nu-mi place deloc cum sună. O Capcană a Fulgerului. 
Doar n-o fi un culegător de fulgere?! Nu, nu, ar fi prea de 
tot. 

— Ce anume? Despre ce vorbeşti? 

— Probabil e doar o coincidenţă, răspunse Mogget leneş 
cu ochii pe jumătate închişi. Poate că prietenul tău se duce 
pur şi simplu într-un loc aparte unde fulgerul loveşte mai 
des decât de obicei. Deşi. Sunt şi alte puteri la lucru, ce 
duşmănesc tot ce e zămislit din Legământ, Piatră ori Sânge. 
Miros urzeli vechi şi perfide, Sameth, şi nu-mi place deloc. 

— Şi ce e de făcut? Întrebă Sam cu teamă în glas. 

— Trebuie să dăm negregşit de Nick, zise Mogget, 
alunecând din nou în lumea viselor. Înainte să găsească. Ce 
a venit să caute. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI 

„Când morţii încep să umble, caută apele din munte” 

Molipsit de temerile lui Mogget, Sam dădu pinteni iepei, 
astfel că ieşiră din pădure mai repede decât se aştepta. Se 
lăsase deja seara când ajunseră la câmp deschis, dinaintea 
colinelor verzi ce unduiau câtre apus. Urmau să pătrundă 
în Teritoriile de Mijloc, o fâşie lată cu mai multe sate şi 
ferme de oi, care se întindea până departe spre Estwael şi 
Olmond. În afară de Sindle spre nord, nu mai erau alte 
aşezări până la Yanyl, la peste o sută de kilometri dincolo de 
malul vestic al Ratterlinului. Aproape părăsite în timpul 
Interimatului, oraşul şi zonele din împrejurimi îşi reveniseră 
destul de repede sub domnia lui Touchstone, fără să ajungă 
însă la numărul impresionant de locuitori din zilele de 
glorie ale Regatului. 


Pentru că înfăţişarea de pribeag nu-i mai era de folos - ba 
din contră - Sam înlătură vraja de deghizare şi redeveni el 
însuşi. Oricum era atât de răvăşit şi de murdar că nimeni nu 
l-ar fi recunoscut. Cât despre iapă, noroiul de pe picioare şi 
aerul ei comun erau de-ajuns ca să nu atragă atenţia. Se 
gândise şi ce să zică dacă-l lua cineva la întrebări. Le va 
spune că e mezinul unei familii de negustori din Belisaere, 
că tatăl său e căpitan în Gardă şi că se duce ucenic la un văr 
de lângă Chasel. 

Îşi legă rana din nou şi reuşi să-şi pună perechea de 
pantaloni de schimb, acoperind sângele de pe picior. Cu 
şchiopătatul era mai greu, nu-şi putea ascunde beteşugul, 
în schimb pălăria avea borul tăiat în jumătate şi nu-l mai 
ferea de soare aşa de bine, dar nici nu atrăgea atenţia. 

Intrară în curând într-un sat sau mai degrabă un cătun cu 
şapte bordeie înşirate în jurul unei Pietre de Legământ. 
Deşi ascunsă după case, Sam îi simţea apropierea şi primul 
lui gând fu s-o găsească şi să facă o vrajă de leac mai 
puternică, dar l-ar fi observat sătenii. 

Nu era nici un han în sat şi, deşi nu mai spera la un pat 
bun peste noapte, găsi să cumpere nişte pâine destul de 
proaspătă, o bucată de friptură de iepure şi câteva mere 
dulci de la o femeie care venea de la târg cu traistele pline. 

Mogget rămase adormit cât se tocmi Sameth cu ea, 
ghemuit în desaga desfăcută la gură. Mai bine, îşi zise 
tânărul, căci nu ştia cum ar fi explicat prezenţa motanului 
cu blana ca omătul. Mai bine să nu-l vadă nimeni şi să nu-şi 
pună întrebări. 

Merseră mai departe până se întunecă de-a binelea şi 
Crenguţa mai că se împotmoli în noroiul de pe marginea 
drumului. Făcu atunci o mică vrajă de iluminare şi în curând 
dădură peste o căpiţă numai bună de culcuş sub cerul 
înstelat. Mogget nu se trezi când Sam scoase desagii şi nici 
când începu să râcâie înverşunat noroiul de pe pantalonii 
lui şi de pe copitele Crenguţei. 


Încercă să-l scoale ca să-l mai tragă de limbă despre 
Capcana Fulgerului, dar clopoţelul îşi ştia menirea, 
mişcându-şi limba toropitor şi dulce îndată ce motanul 
dădea să se trezească. Cântecul lui Ranna îl moleşi chiar şi 
pe Sam când se apropie prea tare, aşa că adormi pe loc 
lângă Mogget într-o poziţie extrem de incomodă. 

A doua zi îşi continuară călătoria la fel de liniştiţi ca-n 
prima. Sam se trezi cu noaptea-n cap, căci culcuşul sărac 
de paie nu-l îmbiase deloc la leneveală şi o zori iar pe 
Crenguţa mai mult decât era pe placul ei. 

Nu se întâlni cu prea multă lume pe drum - de fapt mai 
mult o cărare - şi nu se lungi la vorbă de frică să nu-l 
recunoască. Încercă să pară cât mai degajat când cumpără 
de mâncare ori întrebă cum se ajunge mai repede din 
Sindle la Ratterlin. 

Trase o sperietură bună într-un sat unde oprise să ia 
grăunţe pentru Crenguţa şi nişte ceapă şi păstârnac pentru 
el. Văzu doi ofiţeri venind direct spre el şi înlemni în şa, 
răsuflând uşurat când trecură pe lângă el salutându-l 
discret din cap. Fie nu auziseră încă nimic de necromantul 
scăpat ori Prinţul dispărut, fie Sam nu le trezise nici o 
bănuială. În orice caz, era bucuros că scăpa aşa uşor. 

Avusese până acum o călătorie destul de liniştită, dar cam 
obositoare. Pe drum se gândise mult la Nick, la părinţi şi la 
toate cusururile sale, ajungând mereu la aceeaşi idee: 
Duşmanul cel năprasnic. Era aproape sigur că necromantul 
care-l pârjolise în Moarte se ascundea în spatele 
problemelor. Era îndeajuns de puternic să pună la cale o 
astfel de urzeală, după câte îşi putuse el da seama. 

Se tot socotea ce să facă, închipuindu-şi cele mai sumbre 
scenarii fără să găsească vreo soluţie. Previziunile 
deveneau din ce în ce mai întunecate cu fiecare zi şi 
ajunsese să creadă că Nick dăduse de bucluc cu Capcana 
lui, ba poate chiar mai mult decât atât: se temea să nu-şi fi 
găsit sfârşitul. 


La patru zile după întâmplarea cu ofiţerii ajunse în sfârşit 
într-o păşune verde pe coama unui deal, de unde privi în 
vale către pădurea Sindle. Era o pădure veche, mult mai 
întinsă şi mai deasă decât codrul unde se întâlnise cu 
Mogget. Copacii erau ceva mai înalţi aici, cel puţin la lizieră, 
şi nu se zărea nici urmă de potecă. 

Privea în vale cu ochii pierduţi şi gândul tot la Nick şi la 
necazul în care se băgase. Mai avea şi Cartea Morților şi 
clopoţeii cu el, iar asta îl neliniştea teribil, simțind că au să 
joace un rol esenţial în salvarea tovarăşului său - dacă s-ar 
fi priceput să le folosească. Presupunând că Nick era ţinut 
prizonier, Duşmanul l-ar fi folosit să-l şantajeze pe prim- 
ministrul din Ancelstierre şi să încurce planurile lui Sabriel 
şi Touchstone de a-i salva pe refugiaţi de la masacru, 
urmarea fiind o invazie în masă a Morților şi sfârşitul 
Regatului. 

Oftă privind la desagi şi încercând să-şi alunge gândurile 
negre. Orice avea să fie, trebuia să citească cartea, nu mai 
putea amâna. Cum altfel să-şi salveze prietenul, dacă habar 
n-avea încotro se duce sau la ce să se aştepte? Ar muri sau 
ar fi înrobit fără a izbândi nimic. 

Se putea totuşi ca Mogget să-l fi minţit. Nu prea avea 
încredere în el, mai ales când ştia că nu pleacă niciodată de 
acasă fără Abhorsen. E-adevărat că Sabriel nu l-ar fi putut 
lua în Ancelstierre şi îi dăduse poate învoire să părăsească 
Casa în absenţa ei, dar clopoţelul fermecat cu care era 
încătuşat motanul rămăsese la ea şi, dacă vraja îşi pierdea 
puterea, Sameth n-ar fi putut struni creatura de Magie 
Liberă din el, care s-ar fi pornit apoi pe omorât Abhorseni. 
Adică în primul rând pe el, cel mai la îndemână. Nu, Sabriel 
nu l-ar fi lăsat să plece fără să-i dea lui clopoţelul mai întâi. 

Pesemne că-i venise dor de ducă ştiindu-şi stăpâna dincolo 
de Zid, în Ancelstierre, ori poate chiar Duşmanul îl 
ademenise la el, cu intenţia să-l atragă în plasă pe tânărul 
Abhorsen. 


Începu să coboare dealul uşurel, ţinând-o din scurt pe 
Crenguţa şi tot făcându-şi socoteli în minte, când îl trecu 
deodată un fior de gheaţă pe spinare. Cineva se uita la el, îl 
studia de undeva din umbră. Un Mort sau chiar mai mulţi la 
un loc. 

Îşi aduse aminte ca prin vis poezia pe care o învățase de 
MIC: 

Când Morţii încep să umble, Caută apele din munte. 

Şi-n curgerea ce-i sperie te-ascunde. 

De vrei de Morți să te fereşti, Găseşte râuri, lacuri reci, lar 
apa dacă nu ţi-e de folos. 

Caută focul credincios. 

De nici acesta nu te ţine, E semn că s-a sfârşit cu tine. 

Privi la soare în timp ce recita poezia în minte. Avea să se 
întunece peste un ceas, aşa că-şi aruncă ochii în jur după 
vreun izvor sau măcar un pârâiaş, zărind deodată o licărire 
argintie aproape de marginea pădurii, mai departe decât i- 
ar fi plăcut să se aventureze. 

Mână iapa într-acolo, simțind cum teama pune încet-încet 
stăpânire pe el, paralizându-i trupul. Nu vedea creatura, 
dar ştia că e undeva aproape, îi simţea suflul umed lipindu- 
i-se parcă de piele. Pesemne că era puternică, altfel n-ar 
bântui pe lumină. 

Genunchii îi tremurau necontrolat, din cauză că îşi ţinea 
picioarele încordate să nu-i dea pinteni Crenguţei, deşi 
ispita era mare. Coborâră dealul mai departe, înaintând 
anevoie pe povârnişul care se surpa. Dacă iapa îşi rupea 
vreun picior, ş-ar fi găsit sfârşitul înhăţat de Morți. 

Mai bine să nu se gândească la asta acum. Privi din nou 
împrejur, mijindu-şi ochii în lumina galbenă-roşiatică a 
apusului. Mai era puţin şi se întuneca, iar creatura se 
ascundea în spatele lul. Ba nu, nu chiar acolo, ci mai spre 
dreapta undeva. 

Îl cuprinse panica de-a binelea când mai simţi una nu 
departe, şi încă câteva în urma ei. Erau probabil Ajutoare 


care se furişau la umbra stâncilor, înaintând pe nesimţite 
până să sară la atac. 

Se întoarse şi deschise o desagă cu mâini tremurânde. 
Dacă nu dădea de vreo apă curgătoare în curând, singura 
scăpare erau clopoţeii. Halal scăpare mai era şi asta, de 
vreme ce nu ştia să-i folosească şi orice vrajă se putea 
întoarce împotriva lui! 

Simţi deodată una din creaturi foşnind în umbră, 
încremenit de viteza cu care se mişca. Îl ajunse din urmă 
cât ai clipi, dar Sam tot n-o vedea, deşi asfinţitul nu se 
stinsese încă. 

Privind atunci către văzduh, zări un punct mărunt şi negru 
plutind deasupra nu foarte departe, cât să-l ajungă cu 
săgeata. În urma lui se contură îndată altul, ceva mai sus în 
înălţimi. 

Nu erau Ajutoare, aşa cum bănuise, ci Corbi Sângeroşi, iar 
unde se găseau doi era mereu rost de mai mulţi, căci cine îi 
chema prin vrăji spurcate îi întrupa numai în stol. Erau 
plăsmuiţi din ciori normale pe care necromantul le omora 
după un ritual secret, întremându-le apoi cu frânturi din 
spiritul unui singur Mort. Având astfel o singură voinţă în 
mai multe trupuri de carne putredă şi pene, stolul se afla 
sub puterea Magiei Libere şi întrecea în număr orice 
adversar. 

Sam scrută orizontul, dar nu zări decât tot cele două 
puncte de la început. Îi venea greu să creadă că 
necromantul îşi irosise vraja doar pentru două exemplare. 
N-aveau nici o putere în afara grupului şi chiar dacă era 
uşor să nimiceşti două cu sabia, nici cel mai iscusit dintre 
războinici n-ar fi putut să ţină piept unui stol întreg, cu sute 
de ciori repezindu-se laolaltă să-i scoată ochii sau să-l 
ciupească de grumaz. 

Era şi mai ciudat că nu se sinchiseau de soare, căci 
farmecul ce le lega de obicei se destrăma rapid la arşiţă ori 
la lumina zilei, în timp ce vântul îşi lua şi el tribut din 
trupurile descărnate. 


Şi, dacă într-adevăr erau doar două, îşi zise Sam 
încremenit de frică, dar împărțeau puterea unui stol întreg, 
voinţa crâncenă a unui singur spirit? Numai aşa se explica 
cum de zburau în asfinţitul purpuriu fără să se deschege. 
Având asemenea puteri, puteau fi folosite şi în alte scopuri 
decât un simplu atac. 

Să spioneze, de exemplu, bănui Sam văzându-le că nu se 
dezlipesc din înălţimi, rotindu-şi leneş stârvurile deasupra 
lui, pesemne ca să le arate aliaţilor din Moarte unde se află 
ţinta odată cu lăsarea întunericului. 

De parcă îi citise gândurile, una din păsări - cea mai 
îndepărtată - croncăni ascuţit şi parcă în batjocură, cotind 
apoi spre miazăzi cu o viteză incredibilă, lăsând în urmă o 
dâră de pene putrezite. Dădea din aripi la răstimpuri, dar 
fără farmece n-ar fi putut zbura atât de repede. 

Era probabil un soi de mesager, în timp ce cealaltă rămase 
să-l supravegheze ca să nu-i piardă urma. 

Sam se gândi să îi trimită iute o vrajă de distrugere, dar 
pasărea era mult prea departe şi-ar fi ştiut cu siguranţă să 
se apere. Mai mult, era încă slăbit din pricina piciorului şi 
trebuia să îşi păstreze forţele pentru la noapte. 

Îşi îmboldi iapa să meargă mai departe, cu coada ochiului 
la punctul negru din văzduh. Pârâul părea cam firav de la 
depărtare, dar nu avea altă soluţie pentru moment. Şovăi o 
clipă înainte să scoată banduliera şi să şi-o pună la piept. 
Clopoţeii îl apăsau cu magia lor, făcându-l să respire din ce 
în ce mai greu. La nevoie i-ar fi putut folosi pe cei mai 
paşnici, sperând să-şi amintească poveţele lui Sabriel, 
menite să îl pregătească pentru studiul manuscrisului de 
care el fugea cu-atăta înverşunare. Pe Ranna cel puţin îl 
putea folosi fără teamă că va sfârşi din nou în Moarte. 

O voce tainică îi spunea că este încă vreme pentru Cartea 
Morților, că nu-i timpul pierdut să-şi afle izbăvirea, dar nici 
chiar teama de atacul Morților nu izbuti să îl convingă. 
Dacă se apuca să o citească s-ar fi putut trezi în Moarte, aşa 
că prefera să îi înfrunte pe duşmani pe teritoriul lui - cu 


bruma de ştiinţă pe care o avea - decât în tărâmul lor 
întunecos şi rece. 

I se păru că aude un chicotit înfundat undeva în spate, un 
râs ciudat ce nu putea fi al lui Mogget. Se întoarse cu mâna 
încleştată pe sabie, dar nu zări pe nimeni. Motanul sforăia 
nestingherit într-o desagă şi Cartea Morților era la locul ei 
în cealaltă. Dădu drumul tecii cu palmele asudate, privind 
din nou către izvorul salvator. Dacă albia era îndeajuns de 
netedă putea urma cursul o bucată bună de drum către 
vest, poate până la Ratterlin, cine ştie. Acolo va fi în deplină 
siguranţă, căci nici chiar Morţii de Seamă nu se încumetau 
să-i traverseze apele învolburate. 

Odată ajuns pe râul cel mare putea să ia o barcă spre Casa 
lui Abhorsen, unde era la adăpost de orice primejdie. Dar 
cum să fie atât de slab de înger? Ce s-ar alege atunci de 
Nick, de părinţii săi plecaţi în Ancelstierre şi de întreg 
Regatul? 

Lăsă socotelile pe mai târziu, îngrijindu-se deocamdată 
cum să coboare dealul cât mai iute către pârâul de la 
marginea pădurii. 

Când ultima geană de lumină dispăru la orizont păsările 
nu se mai distingeau pe cerul întunecat, deşi Sam le simţea 
plutind deasupra lui, ceva mai jos acum şi mai înviorate sub 
mantia neagră a nopţii. 

Nu coborâră însă prea aproape de pârâiaşul prin care 
Sam înainta agale, acompaniat de susurul apei de-o parte şi 
de alta. Era cam firav şi deloc adânc, nu tocmai ce se 
aşteptase, semn că izvoarele din munţi erau deja pe ducă. 
N-avea mai mult de zece metri în lăţime şi-n mijloc Sam 
găsi o insuliţă alungită, o fâşie de pământ nisipos înconjurat 
de ape repezi. 

Făcu iute un foc, ştiind că n-are rost să se ascundă de 
ciorile din înălţimi. 'Tot ce putea face era să se adăpostească 
în mijlocul unui romb magic care să-l protejeze nu numai pe 
el, ci şi pe Mogget, iapa şi focul. 


Asta dacă va putea să facă vraja, îşi zise Sam, ţinând-o 
locului pe Crenguţa ca să descalece. Îşi dădu jos şi 
banduliera, care devenea din ce în ce mai grea. Şchiopătă 
apoi până în faţa iepei şi-şi luă poziţia corespunzătoare, cu 
sabia dinainte, trăgând adânc aer în piept de patru ori. 

Alunecă în Legământ şi culese cele patru însemne 
cardinale pentru colţurile rombului de protecţie. 
Simbolurile i se conturară în minte pline de vibrația 
curgerii eterne. 

Le ţinu în gând pentru o clipă, răsuflând anevoie din cauza 
efortului, apoi desenă în nisipul din faţă forma primului 
însemn - cel pentru răsărit. Când îi dădu drumul din minte, 
simbolul alunecă pe lama săbiei ca o scânteie de foc, 
aprinzând conturul din ţărână. 

Sam se mută apoi în spatele Crenguţei, dincolo de foc, 
repetând ritualul pentru cel de-al doilea însemn dinspre 
miazăzi. Când şi acesta se aprinse, o linie de foc ţâşni spre 
răsărit, legându-l de primul şi formând o barieră de 
netrecut pentru Morți ori alte creaturi din Moarte. 

Era deja la jumătate şi trebuia să se ţină tare. Dacă nu 
ducea vraja până la capăt, rămâneau fără pavăză peste 
noapte. O mai făcuse şi cu alte ocazii, dar niciodată nu 
fusese atât de obosit şi mai ales rănit. Ajunse în sfârşit la 
ultimul, însemnul pentru miazănoapte, care alunecă 
scânteietor pe tăiş şi se uni cu celelalte în nisip, întregind 
rombul. În clipa următoare Sam lăsă sabia din mână şi se 
prăbuşi la pământ, gâfâind mai rău ca un animal hăituit. 

Crenguţa îşi întoarse capul spre el curioasă, fără să se 
mişte. Ştiind-o agitată, Sam se temuse că va trebui să o 
vrăjească ca nu cumva să iasă din îngrădirea de protecţie, 
dar pare-se că nu era nevoie. Pesemne simţea şi ea 
primejdia ce îi pândea din înălţimi. 

— Să înţeleg că suntem în pericol. Zise o voce aproape de 
urechea lui Sam, căscând. 

Se ridică şi îl văzu pe Mogget chinuindu-se să iasă din 
desaga de lângă foc, aproape de o grămadă cam săracă de 


lemne umede. 

Sam încuviinţă din cap, căci încă nu-şi recăpătase glasul. 
Arătă cu degetul spre cer, pe care licăreau deja stele 
minuscule alături de Calul Mic cu forma lui şerpuitoare. Mai 
erau şi câţiva nori cenugşii departe către sud, luminaţi la 
răstimpuri de fulgere stinghere ce nu păreau s-aducă 
ploaia. 

Deşi pasărea care-i pândea nu se vedea pe cerul nopţii, 
Mogget părea să ştie care e problema. Îşi întinse picioarele 
din spate şi adulmecă aerul, alungând cu laba un ţânţar de 
apă care probabil tocmai îl înţepase pe Sam. 

— Un Corb Sângeros, zise apoi ca pentru sine. Doar unul. 
Hmmm. Foarte ciudat. 

— Ne urmăreşte de ceva vreme, îi explică Sameth, 
plesnindu-se pe frunte ca să scape de ţânţarii care-i dădeau 
târcoale. Au fost doi la început, dar unul a plecat apoi spre 
miazăzi, probabil să-şi adune fraţii. La naiba cu gângăniile 
astea! 

— E mâna unui necromant, sunt sigur, zise Mogget, 
adulmecând din nou aerul nopţii. Mă întreb totuşi. Pe tine 
te caută anume ori pe nefericitul călător ce le-a ieşit în cale 
pe nepusă masă? 

— Eu cred că e acelaşi care m-a prins în Moarte mai de 
mult. La urma urmei a ştiut şi-atunci unde să mă găsească, 
cu tot cu echipa de crichet. 

— Da, n-ar fi exclus, răspunse Mogget cu ochii tot spre cer. 
Nu cred că un necromant oarecare ar fi trimis Corbii după 
tine - doar dacă e mânat de forţe mai puternice. Poţi să fii 
sigur că păsările astea se încumetă la mult mai multe decât 
ar trebui. Mi-ai prins cumva vreun peşte? 

— Nu, nu ţi-am prins, pufni Sam mirat de uşurinţa cu care 
motanul schimbase subiectul. 

— Eşti un nesuferit, fornăi Mogget. Atunci va trebui să-mi 
fac rost singur. 

— Nici să nu te gândeşti! Ţipă Sam, dând să se ridice. Osă 
strici vraja şi nu mai am putere s-o fac încă o dată! Aaah, 


urăsc afurisiţii ăştia de țânțari! 

— N-o stric, n-ai grijă, îl linişti Mogget îndreptându-se 
către simbolul dinspre soare-apune. 

Odată ajuns în dreptul lui, scoase limba discret şi semnul 
se aprinse dintr-odată cu flăcări albe, orbitoare. Când îşi 
recăpătă vederea, Sam îl zări dincolo de dunga magică, 
stând în faţa apei cu laba ridicată, gata de atac, ca ursul la 
pescuit. 

— Ce te mai umfli-n pene! Îl bodogăni Sameth. 

Cum reuşise oare, când rombul era neschimbat, cu toate 
cele patru linii strălucind unite de însemnele cardinale? 

Bine ar fi dacă i-ar apăra şi de țânțari, îşi zise el, 
plesnindu-şi ceafa şi strivind câţiva. Pesemne însă că 
muşcătura de ţânţar nu se număra printre pavezele vrăjii, 
nefiind considerată un pericol. Zâmbi deodată amuzat, 
amintindu-şi de ceva ce-şi luase în bagaje. 

Tocmai cotrobăia printr-o desagă când semnul dinspre 
vest se înflăcără din nou, anunțând întoarcerea lui Mogget, 
care păşi ţanţoş spre el cu doi peşti în gură, pe ai căror solzi 
se reflectau jucăuşe flăcările arămii şi strălucirea 
Legământului. 

— Pe ăsta ţi-l dau să ţi-l prăjeşti dacă vrei, zise motanul, 
aruncându-l pe cel mai mic lângă foc. Bazaconia aia ce mai 
e? 

— E un cadou pentru mama, răspunse Sameth mândru, 
lăsând din mână un soi de mecanism ornat cu multe 
nestemate, în formă de broască, dar cu nişte aripi de bronz 
ce imitau foarte bine penele. E o broască zburătoare, îi 
explică el. 

Mogget privi cu interes cum broasca se aprinde dintr- 
odată la atingerea lui Sam, semn că trimisul dinăuntru se 
trezea încet-încet din picoteală. Deschise mai întâi un ochi 
de peruzea, pe urmă celălalt, ridicându-şi alene pleoapele 
din foiţă de aur. Începu apoi să dea din aripi, zornăind vesel 
din penele metalice. 

— E foarte drăguță, zise Mogget, da' de făcut face ceva? 


Broasca atâta aşteptă, luându-şi iute zborul cu limba 
scoasă, o limbă lungă şi roşie ca focul cu care prinse câţiva 
țânțari ameţiţi. Dădu apoi din aripi vioaie şi se repezi după 
încă o şarjă, înfulecând-o cu poftă şi poposind satisfăcută la 
picioarele lui Sam. 

— Prinde gângănii, zise el încântat de isprava jucăriei. M- 
am gândit că i-ar prinde bine mamei prin mlaştinile pe unde 
urmăreşte Morţii. 

— Şi ai făcut-o de unul singur? Adică. Tu ai inventat-o? 
Întrebă Mogget cu ochii după micuța maşinărie care 
începuse iar să dea iama printre țânțari. 

— Da, eu, zise Sam sec, aşteptând criticile motanului. 

Mogget parcă amuţise însă, urmărind cu priviri de 
smarald acrobaţiile broscuţei. Îl cercetă apoi iscoditor, 
făcându-l să se simtă stânjenit şi să-şi ferească privirea. 
Abia atunci băgă de seamă că e înconjurat de o puzderie de 
Morți care înaintau spre ei cu paşi greoi, dar siguri. 

Mogget îi simţise şi el, sărind deodată în picioare cu blana 
zbârlită pe spinare, iar iapa le adulmecă izul scârbavnic 
tremurând. Cât despre broască, zbură către desagă şi se 
vâri degrabă înăuntru. 

Sam scrută întunecimea ferindu-şi ochii de lumina focului 
ca să vadă mai bine. Luna era ascunsă sub un nor şi, deşi 
stelele se reflectau în apă, tot nu zărea nimic în bezna din 
pădure. Ştia totuşi că Morţii sunt acolo şi îl pândesc 
învăluiţi în mantaua nopţii. 

Auzea crengile trosnind în timp ce îşi croiau drum printre 
copaci în susurul domol al apelor, unii diformi, alţii cu 
trupuri oarecum umane. Puteau fi Ajutoare, Ghlimi sau 
Mordauţi ori vreun alt soi de Morți Neînsemnaţi. Pentru 
moment nu simţea alte prezenţe mai puternice, din fericire. 

Erau vreo doisprezece cu totul - sau poate ceva mai mulţi 
- aliniaţi de-o parte şi de alta a izvorului. Uitându-şi de 
durere şi oboseală, Sam se duse să verifice cele patru 
însemne, ştiind că rombul e ultima lor nădejde, căci apele 


puţin adânci şi leneşe n-ar fi putut decât să îi încetinească 
pe atacatori. 

— Cred că va fi nevoie să înnoieşti însemnele până în zori, 
zise Mogget, urmărindu-l. N-ai făcut vraja prea temeinic. 
Dar mai bine dormi un pic înainte. 

— Cum aş putea să închid ochii cu ăştia pe cap? Pufni Sam 
în şoaptă, de parcă îi era frică să nu-l audă. Oricum ştiau 
deja unii de alţii, ba acum le simţea şi duhoarea de 
putreziciune şi mormânt dezgropat. 

— Nu sunt decât Ajutoare, anunţă Mogget, iscodind 
întunericul. Probabil nu vor ataca atâta timp cât vraja ne 
păzeşte. 

— Cum poţi fi aşa de sigur? Gâfâi Sam, ştergându-şi 
sudoarea şi alungându-şi ţânţarii de pe frunte. 

Privi către pădure şi îi zări prin ceața nopţii, nişte siluete 
amorfe şi lungi, mai negre decât copacii plumburii. Stârvuri 
zdrobite şi desfigurate, chemate înapoi la Viaţă prin vrăji 
nelegiuite, tânjeau acum după suflarea celor vii, pierdută 
pe vecie pentru ei. N-aveau voinţă proprie şi nu ştiau ce-i 
mila, căci necromantul îi făcuse sclavii lui şi le insuflase 
puteri inumane şi dorinţa neostoită de a se adăpa din viaţă. 

Viaţa lui. 

— Dacă ţi-ai pune mintea, ai putea să îi înfrunţi şi să-i 
trimiţi de unde au venit! Îi sugeră Mogget, molfăind coada 
celui de-al doilea peşte. Sam nici nu văzuse când l-a 
terminat pe primul. Maică-ta aşa ar face, adăugă motanul, 
văzându-l că tace din gură. 

— Ei bine, eu nu sunt maică-mea! I-o întoarse Sam sec. 

Nu se întinse după bandulieră, deşi simţea cum clopoţeii îl 
cheamă să-i ridice, dornici să-l slujească. Sam se temea însă 
de ei, căci chiar şi cel mai paşnic putea fi periculos pentru 
un vrăjitor nepriceput ca el. Ca să-i trimită înapoi în Moarte 
trebuia să-l folosească pe Kibeth, care l-ar fi putut vrăji pe 
el în loc, ba şi pe Mogget. 

— Oare călătorul îşi alege calea, sau mai degrabă ea pe el? 
Rosti motanul din senin, fixându-l cu privirea. 


— Ce vrei să spui cu asta? Îl întrebă Sameth distrat. Mai 
auzise vorba şi la maică-sa, dar pentru el erau cuvinte fără 
sens. Ce înseamnă? 

— În primul rând înseamnă că n-ai citit Cartea Morților 
până la capăt, oftă Mogget cu o voce ciudată. 

— Păi, da. N-am apucat s-o termin încă, bâigui Sam. O s-o 
citesc pe toată, numai că. 

— Şi mai înseamnă că am dat de bucluc, îl întrerupse 
motanul scrutând întunecimea încruntat. Am crezut că ştii 
destule să-ţi porţi măcar ţie de grijă, dar se vede treaba că 
m-am înşelat! 

— Ce vezi? Îl iscodi Sam, auzind pădurea fremătând în 
amonte şi bolovani prăvălindu-se în apă. 

— Au ajuns la mal, zise Mogget descurajat. Sunt două 
Ajutoare ascunse după copaci care-i ghidează pe ceilalţi să 
facă un baraj peste pârâu. Probabil vor ataca îndată ce 
opresc curgerea apelor. 

— Aş vrea. Aş vrea să fiu Abhorsen şi să ştiu ce să fac! 
Şopti Sam. 

— Aşa ar trebui, la vârsta ta! Îl dojeni Mogget. Dar cum nu 
ştii, va trebui să ne descurcăm cu ce avem. Unde ţi-e sabia? 
Dacă n-ai lama fermecată nu poţi veni de hac nici unui 
Mort, fie el din rândul Ajutoarelor. 

— Am lăsat-o în Belisaere, mărturisi Sam după un moment 
de şovăială. Nu m-am gândit că. Nu ştiam ce fac. Adică. 
Bănuiam că Nick a dat de necaz, dar nu-mi imaginam să se 
ajungă atât de departe. 

— Vezi tu, asta-i problema cu voi, feţele regale, bombăni 
Mogget. Ori aveţi impresia că lucrurile se rezolvă de la sine, 
ori vi se pare că nimeni nu le face mai bine decât voi - ca 
soră-ta, de pildă. Mă şi mir cum de ieşiţi la lumină uneori. 

— Şi-acuma ce e de făcut? Întrebă Sam spăşit. 

— Nu mai e mult până să termine barajul. Ar trebui să faci 
ceva cu sabia, o vrajă cât de mică pentru lamă. Nu cred că e 
prea greu, de vreme ce te-ai priceput să faci broscuţa. 

— Nu, nu e, cred că o să mă descurc. 


Alunecă din nou în Legământ, culegând simbolurile 
necesare să-şi facă tăişul mai subţire şi mai necruţător, să 
spintece cu el spirit şi trup deopotrivă. Împinse apoi 
însemnele pe lamă, privindu-le cum se preling încet pe 
luciul de oţel până când dispărură înăuntru. 

— Chiar te pricepi, observă motanul. Surprinzător de bine 
chiar. Mai că îmi aminteşti de. 

Fu întrerupt de un urlet sfâşietor în liniştea nopţii, urmat 
de pleoscăitul repetat al apei ca şi cum cineva se chinuia să 
înoate. 

— Ce-a fost asta? Tresări el, îndreptându-se către simbolul 
dinspre miazănoapte cu sabia în mână. 

— O victimă nefericită, chicoti Mogget. A căzut în apă. Se 
vede treaba că cine-i controlează e departe şi Ajutoarele 
sunt cam stângace. 

— Avem deci şanse să scăpăm, răsuflă Sameth uşurat. 

Pârâul curgea nestingherit în ciuda barajului de bolovani, 
iar rombul de protecţie era la fel de trainic şi strălucitor. 
Spera să treacă noaptea fără peripeții şi zorii să-i găsească 
teferi. 

— Noaptea asta, da, zise Mogget. Dar mai avem atâtea 
dinainte până să dăm de Ratterlin! La ele te-ai gândit? 

Sam căuta răspunsul potrivit când unul din Morți se 
aruncă urlând în apă, năpustindu-se ţintă către ei. Îndată ce 
se izbi de rombul fermecat se risipi într-o explozie de 
scântei ce lumină pentru o clipă întunecimea nopţii. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI TREI. 

Zborul spre râul cel mare. 

Zorile învăluiră molatic copacii de la marginea pădurii, 
scăldând coroanele într-o lumină diafană până să dea 
năvală prin desişuri. Când soarele pătrunse în sfârşit în 
inima pădurii, căldura se mai potolise şi umbrele se traseră 
din calea razelor verzui, pândindu-le de prin unghere 
tainice. 

Sameth îl aştepta de ceva timp să lumineze fâşia dintre 
ape, căci focul era stins deja şi trebuise să refacă vraja mult 


înainte de ivirea zorilor, adunându-şi ultimele puteri. Ştia el 
Mogget ce ştia. 

Abia atunci văzu ce se-ntâmplase peste noapte: pârâul 
aproape nu se mai vedea, ţinut de stăvilarul Morților ceva 
mai sus câtre izvoare, iar nu departe pe nisip zăceau vreo 
şase Ajutoare pârjolite - hoituri străfulgerate de puterea 
Legământului când încercaseră să năvălească în rombul 
fermecat. 

Sam îi privea cu ochii roşi de nesomn în timp ce soarele le 
încălzea leşurile putrede. Simţise spiritele furişându-se din 
trupuri aşa cum şarpele se leapădă de piele, dar în tumultul 
atacului zadarnic nu mai ţinuse socoteala şi nu ştia dacă s- 
au stins cu toţii. Poate că unul supravieţuise şi îl pândea 
acum din umbră, înfruntând arşiţa doar-doar are să-l vadă 
ieşind din adăpost! 

Simţea prezenţa altor Morți în depărtare, probabil cei 
refugiaţi prin scorburi şi alte vizuini, ferindu-se de căldură 
în adâncul pământului ori pe sub pietre, unde le era şi locul. 

Soarele se ridicase sus pe cer şi, pe măsură ce apele se 
încălzeau, Sameth nu mai simţea prezenţa Morţii, în afară 
de Corbul de pe cer, care îl urmărea neobosit. Oftă uşurat şi 
se întinse să-şi dezmorţească braţele şi piciorul rănit. Nu 
prea se odihnise, dar măcar era în viaţă - cel puţin pentru 
încă o zi. 

— Ar fi bine să nu tândălim, zise Mogget, care dormise 
aproape toată noaptea, indiferent la Morţii care se chinuiau 
să pătrundă în perimetrul de protecţie. Era la fel de 
somnoros ca-ntotdeauna, gata să aţipească în orice clipă. A, 
şi dacă Corbul ăla idiot îndrăzneşte să se apropie, omoară-l! 
Adăugă, căscând cu zel. Aşa om avea o şansă de scăpare. 

— Şi cu ce să-l omor, mă rog? Îl întrebă Sam arţăgos. 

Chiar dacă se apropia cât de cât, era prea obosit să facă 
vreo vrajă şi nu avea nici arcul la el. 

Mogget tăcea chitic. Se cuibărise în traistă şi adormise 
deja, gata de drum. Sam oftă şi se apucă să o înşeueze pe 
Crenguţa, cu gândul la pasărea din văzduh. Motanul avea 


dreptate, cât timp se ţinea după ei alţi, şi alţi Morți aveau să 
o urmeze, de data asta poate dintre cei de Seamă, vreun 
Mordaut ori gloate nesfârşite de spirite descătuşate. Îl 
aşteptau încă două nopţi sub cerul liber şi oboseala îşi 
spunea cuvântul, slăbindu-l cu fiecare oră. Cine ştie dacă va 
fi în stare să facă altă vrajă de apărare. 

Privi pârâul aproape secat şi pietrele ce străluceau în 
soare, străfulgerat o idee: putea măcar să facă un farmec 
de precizie şi să-şi improvizeze o praştie dintr-o cămaşă, cu 
care să ţintească pasărea! Se pricepea la asta, căci Jall 
Oren îi învățase pe el şi pe sora sa cum să confecţioneze tot 
soiul de astfel de arme. 

Un zâmbet îi înflori în colţul gurii pentru prima dată după 
câteva zile şi se mai învioră niţel. Scrută înălțimile, văzând 
că pasărea zbura ceva mai jos acum, simţindu-l pesemne 
slăbit şi fără apărare. Era destul de riscant, dar dacă 
fermeca piatra cum trebuie, putea s-o nimerească. 

Îngenunche cu rânjetul pe buze şi culese iute câteva 
pietricele, rupând apoi mânecile cămăşii de schimb. Avea de 
gând s-o lase să-i urmărească o vreme, ca să nu bănuiască 
ceva, şi-abia pe urmă o va nimici, drept răsplată că l-a 
urmărit pe însuşi Prinţul Vechiului Regat! 

O apucară către vest prin apă până dădură de un râu mai 
mare şi Sam trebui să hotărască pe unde o ia: ori spre 
nord-est în susul apei, ori la vale spre sud-vest. 

Se prefăcu nehotărât, ascunzându-se după Crenguţa ca să 
vrăjească piatra şi s-o fixeze în fâşiile rupte. Văzându-l că 
ezită, Corbul Sângeros se cobori să vadă încotro o apucă, 
vădit tulburat de puterea înnoită a apelor. Spera pesemne 
ca Sam să facă de-acum cale întoarsă, nebănuind ce-i 
pregătise. 

Flăcăul îl aşteptă să se apropie şi păşi iute de lângă iapă, 
învârtind mica ghiulea deasupra capului. Fără să piardă 
timpul, o azvârli apoi către Corb cât putu de tare, cu un 
strigăt de războinic. 


Slăbită de soare şi fără prea multă minte, pasărea nu-şi 
dădu seama ce se întâmplă şi se izbi direct în proiectilul 
zburător într-o explozie de oase, pene şi bucăţi de carne. 

Sam o privea satisfăcut cum se destramă şi cade în apă cu 
stropi grei. Spiritul ascuns în ea alunecă degrabă în 
Moarte, trăgând după el frânturile rămase în trupul 
sfărâmat. De mai sălăşluia şi-n alte ciori, acestea ar fi 
trebuit să piară şi ele, întocmai ca surata lor. 

Odată scăpat de urmăritoarea înaripată, nu mai simţi 
prezenţa Morţii, dar şi cu Ajutoarele pitite prin ascunzători 
mintea care le stăpânea putea ghici cu uşurinţă că o va lua 
către sud-vest spre Ratterlin. Oricum, ca să nu-l scape, 
necromantul - ori cine îi purta sâmbetele - avea să-şi 
împartă trupele în două, mărindu-i astfel şansele de 
scăpare. 

— S-ar putea s-o scoatem la capăt, Crenguţa! Zise el vesel 
către iapă, ducând-o spre o cărare îngustă paralelă cu apa. 
Trebuie să reuşim. 

Îi mai pieri din entuziasm după câteva ore de mers 
anevoie, căci nu putea s-o călărească pe Crenguţa şi, pe 
măsură ce se îngusta, râul devenea din ce în ce mai iute şi 
mai adânc. Nu avea mai mult de trei sau patru metri în 
lăţime şi nu putea rămâne în picioare în albia lui, iar dacă 
îşi făcea tabără pe mal rămânea descoperit dintr-o parte. 

Cărarea se îngustase şi ea şi era plină de buruieni înalte 
care aproape că se întâlneau cu crengile lăsate ale 
copacilor de care Sam se ferea cu greutate, croindu-şi 
drum prin tufişuri înalte şi rugi de mure. Avea mâinile 
brăzdate de zgârieturi sângerânde ce atrăgeau muştele cu 
zecile, semn că şi Morţii îi vor lua urma mai târziu, căci 
nimeni nu se pricepea mai bine decât ei să vină după miros 
de sânge proaspăt. 

Către seară ajunsese deja în pragul disperării. Era sleit de 
puteri şi ştia că nu va putea face nici o vrajă de protecţie 
pentru la noapte. Numai efortul de a chema însemnele în 


minte l-ar fi răpus pe dată şi Morţii l-ar fi găsit zăcând fără 
suflare printre buruieni. 

Oboseala îi înceţoşase privirea şi îi slăbise auzul, înăbuşind 
orice alt zgomot în afară de paşii monotoni şi ritmici ai 
Crenguţei care îi răsunau înfundat în urechi. 

Băgă astfel de seamă cu întârziere că iapa iuţise pasul pe 
nesimţite şi că lumina verde a pădurii devenise deodată 
mult mai strălucitoare şi intensă. Privi în sus, văzându-se în 
dreptul unui luminiş lat de mai bine de o sută de metri şi 
care se întindea spre miazănoapte cât vedeai cu ochii. Era 
mărginit de arbuşti, fără urmă de tufe sau iarbă în mijloc, şi 
străbătut de o cale pietruită. 

Sam privea uimit când la cărarea dinainte, când la soarele 
pe care nu-l mai văzuse de câteva ceasuri bune din pricina 
coroanelor stufoase. 

— Mai sunt vreo două ore până se întunecă, şopti el către 
iapă, încălecând cu destulă greutate. Ai mâncat bine de 
dimineaţă, nu-i aşa? Şi nici nu m-ai cărat azi în spinare. 
Adăugă apoi cu blândeţe în glas. Acum va trebui să te 
revanşezi şi să mă duci degrabă cât mai departe de aici! 

Îl pufni râsul gândindu-se la expresia pe care o auzise de 
atâtea ori la cinema în Ancelstierre, în incinta colegiului 
Somersby: 

— Să zburăm ca vântul şi ca gândul, Crenguţa! Repetă el 
celebra replică. 

O oră jumătate mai târziu iapa revenise la trap cu picioare 
tremurânde, scăldată în sudoare şi cu spume la gură. Nici 
Sam nu era într-o stare mai bună, târându-se pe lângă ea 
ca s-o lase să răsufle. Nu mai ştia nici ce-l durea mai tare - 
rana de la picior ori spinarea. 

Reuşiseră totuşi să parcurgă aproape treizeci şi cinci de 
kilometri datorită căii pietruite, care deşi nu era drum 
principal fusese făcută în aşa fel încât să nu se inunde, 
fiindu-le astfel de mare ajutor. 

Începură să urce o colină domoală către creasta spre care 
drumul înainta direct, de unde Sam spera să vadă 


strălucirea Ratterlinului înainte de lăsarea întunericului. 
Poteca lesnicioasă şi viteza iepei îi ajutaseră să recupereze 
mai bine de o zi de mers prin pădure, aşa că râul nu putea 
fi departe. Ba din contră. 

Ajuns în vârf, Sam se ridică pe vârfuri câteva secunde, dar 
nu zări nimic, în depărtare. Era înşelătoare creasta, cu 
multe suişuri şi coborâşuri neaşteptate, dar râul cu 
siguranţă nu era departe. Avea să-l vadă dintr-o clipă într- 
alta. 

Inima îi bătea nebuneşte, ţinând isonul paşilor răsunători, 
dar mult mai lenți ai iepei, un amestec de speranţă şi frică 
nerostită. 

În faţă se ridica o nouă culme mai înaltă şi Sam înaintă 
spre ea plin de nădejde, orbit de discul sângeriu al soarelui 
ce apunea exact în faţă. 

Cu mâna la ochii pe jumătate închişi privi din nou în vale, 
zărind în sfârşit fâşia azurie scăldată în nuanțele de foc ale 
apusului. 

— E râul Ratterlin, mai mult ca sigur! Exclamă el mai să 
cadă peste o movilă de pământ, ignorând durerea din 
degetul piciorului. 

Nu-şi mai putea lua ochii de la albastrul curgător şi 
limpede, salvarea de prigoana Morților! 

Îngheţă apoi la gândul că mai sunt încă vreo trei kilometri 
până acolo şi că în curând se lăsa întunericul. Odată cu 
venirea nopţii, Morţii de prin apropiere se vor deştepta, 
pândindu-l poate chiar din faţă. Cu siguranţă, o să stea cu 
ochii pe bucata de drum care-i mai rămăsese până la gura 
Ratterlinului. 

Mai mult, habar n-avea ce să facă odată ajuns la malul 
apei. Nu îşi făcuse nici un plan de rezervă în caz că nu 
găseşte vreo barcă sau măcar o plută. 

— Ce mai aştepţi, ziua de mâine? Îl zori Mogget din 
desagă, făcându-l să tresară speriat şi s-o pornească 
degrabă la vale cu iapa de căpăstru. La moară trebuie să ne 
ducem, vom găsi acolo adăpost. 


— Eu nu văd nici o moară nicăieri, răspunse Sameth, 
neîncrezător cercetând depărtările cu mâna la ochi. 

Nu se vedea nimic pe mal, însă era posibil să-i joace feste 
vederea de nesomn şi se simţea la fel de prost ca Ajutoarele 
fără voinţă. 

— Dacă eu zic că e o moară, atunci este, se oţări Mogget la 
el şi îi sări pe umăr din desagă, speriindu-l din nou. Nu se 
învârte roata, aşa că trag nădejde să fie abandonată. 

— De ce? Se miră Sameth. N-ar fi mai bine să găsim pe 
cineva? Ne-ar da de băut şi de mâncat, şi. 

— Şi noi i-am da în schimb sărmanului morar nişte Morți 
însetaţi de sânge proaspăt, nu? Îl dojeni motanul. Oricum or 
să ne dea de urmă - dacă n-au făcut-o deja. 

Fără să răspundă, Sam bătu uşurel iapa pe gât ca s-o 
grăbească. Îşi zise că, dacă se sprijină de scară, nu o va 
obosi prea tare. Oricum n-ar fi putut să bată atâta amar de 
drum pe jos de unul singur. 

Mogget avea dreptate, ca de obicei. Sam simţea Morţii mai 
aproape acum şi, când se uită în sus, zări două puncte 
negre învârtindu-se pe cerul nopţii deasupra lui. Se vede 
treaba că necromantul nu făcea economie de soli înaripaţi, 
care întotdeauna anunțau alte nenorociri, de obicei stoluri 
de Corbi puşi pe prădat. 

Motanul îi zări şi el şi îi şopti în ureche: 

— Nu mai încape îndoială că e mâna unui necromant la 
mijloc, unul care ţi-a pus gând rău, Prinţe Sameth. Slujitorii 
lui au să te caute şi-n gaură de şarpe, cu toate creaturile 
din Moarte chemate să te trimită la pierzanie. 

Sam înghiţi în sec, cuvintele lui Mogget răsunându-i în 
urechi minute bune după, îmbibate de puterea Magiei 
Libere ce sălăşluia în felina care i se odihnea pe umăr. 

O îmboldi iar pe Crenguţa şi-apoi rosti primul lucru care-i 
trecu prin minte: 

— Mogget, taci din gură! 

Crenguţa se prăbuşi la vreo sută de metri de moară, 
epuizată de galopul de mai devreme şi greutatea lui Sam 


atârnând de scara şeii. Bine măcar că reuşise să nu se lase 
prins sub ea, căci de motan nu-şi făcea griji: sărise sprinten 
cât mai departe de locul accidentului. 

— Au văzut-o, zise el fără să se uite la sărmana iapă, 
scrutând cu ochi scânteietori văzduhul întunecat. Se 
apropie din ce în ce mai mult. 

— Spune-mi ceva ce nu ştiu! Se răsti Sam, trăgând 
desagile de sub Crenguţa şi punându-şi-le pe umăr. 

Se aplecă apoi şi-o mângâie pe creştet, dar animalul nu-i 
răspunse. Avea ochii daţi peste cap şi părea stoarsă de 
puteri. Apucă hăţurile şi încercă să o ridice, dar era mult 
prea obosit şi nici iapa nu-l ajuta defel. 

— Grăbeşte-te! Îl zori Mogget, dându-i târcoale nervos. 
Ştii ce ai de făcut. 

Sam încuviinţă din cap şi se uită înapoi către Morți. Erau 
vreo douăzeci sau mai mulţi, nişte siluete nedesluşite şi 
grele desprinse parcă din înserarea cenuşie. Fuseseră 
treziţi de prin vreun cimitir învecinat şi aduşi cu forţa după 
el în ciuda crepusculului care încă licărea la orizont. Se 
mişcau greu, dar îşi ştiau bine ţinta şi, dacă mai zăbovea 
chiar şi un minut, tăbărau pe el mai rău ca şobolanii pe un 
câine vlăguit. 

Scoase pumnalul şi mângâie gâtul Crenguţei, abia 
simţindu-i pulsul neregulat. Fixă apoi vârful deasupra 
arterei, dar nu putu să i-l înfigă în gâtlej. 

— Nu pot! Oftă el. Poate se face bine, cine ştie. 

— Nu mai apucă. Morţii au să-i bea sângele şi au s-o 
devoreze până atunci! Zise Mogget. Nu poţi s-o laşi să 
sfârşească aşa! Hai, termină ce-ai început! 

— Nu pot s-o omor! Nu pot să omor pe nimeni, nici măcar 
din milă! Zise Sam ridicându-se anevoie. Mi-am dat seama 
abia după păţania cu ofiţerii de la han. O să aşteptăm 
aşadar împreună. 

Mogget şuieră înciudat şi sări pe coama Crenguţei, 
trasându-i cu ghearele o dâră de foc pe gât. După o clipă 
sângele ţâşni ca dintr-o fântână, stropindu-l pe Sam pe 


cizme şi pe faţă. Iapa icni o dată şi îşi dădu duhul cu un 
tremur convulsiv. 

Sam o simţi alunecând în Moarte şi-şi depărtă privirile de 
la balta de sânge care se adunase sub ea. 

Motanul îl zori să pornească la drum, îmboldindu-l uşor în 
picior. Porni cu inima grea, mai mult târându-se către 
moară. Nu îi venea să creadă că o pierduse pe Crenguţa şi, 
deşi ştia că Mogget făcuse ceea ce trebuie, simţea că nu e 
drept. 

— Iuţeşte pasul! Îi zise motanul pentru a nu ştiu câta oară, 
învârtindu-se în jurul lui ca o minge jucăuşă şi albă. 

Îi auzea deja pe Morți în spate pârâind şi trosnind din 
oasele pe care acum le îndoiau cu mult mai multă uşurinţă 
decât când erau vii. Frica îl mai trezi din amorţeală şi o 
porni grăbit spre moara care părea că nu se mai arată. 

La un moment dat se împiedică şi căzu, dar se ridică iute 
înviorat de durerea uitată din picior, care îi puse mintea în 
mişcare. lapa era dusă, nu mai avea ce-i face. Dar el încă 
mai putea scăpa. Din pricina oboselii i se păruse mai uşor să 
o urmeze în Moarte, dar acum era hotărât să nu se lase 
prins. 

Zări în sfârşit moara în faţă, înconjurată de ape, dar cu 
ecluza, canalul şi roata pe mal. Nu trebuia decât să ajungă 
la ea şi să ridice stăvilarul, şi apele repezi ale Ratterlinului 
aveau să le ţină de pavăză. 

Îşi aruncă ochii peste umăr şi se împiedică din nou, năucit 
de întunecimea Morților care se apropiau. Erau mai bine de 
douăzeci la număr şi îi înconjurau din toate părţile, la mai 
puţin de patruzeci de metri distanţă. Feţele lor palide şi 
imobile arătau ca nişte molii ameţite şi golaşe în lumina 
lunii. 

Mulţi aveau pe cap năframe şi pălării albastre deşirate şi, 
când Sam îi cercetă mai bine, băgă de seamă că erau chiar 
refugiații din Sud în căutarea cărora plecase tatăl său. 

— Fugi, nerodule! Îi strigă Mogget, luându-i-o înainte când 
Morţii din spate iuţiră pasul, îngrijoraţi deodată să nu le 


scape prada. 

Mugşchii le scrâşniră din încheieturi când necromantul îi 
puse pe fugă şi din gâtlejurile lor ieşiră nişte urlete hârşâăite 
de luptă. 

Fără să privească înapoi, Sam le auzea paşii greoi şi 
carnea întinsă pe oasele ce stăteau să se frângă în ciuda 
magiei de unde îşi trăgeau puterea. Începu şi el să alerge, 
simțind că-i iau foc plămânii şi gâtlejul în timp ce un val de 
durere îi năpădi trupul istovit. 

Ajunse la canalul îngust şi adânc cu Morţii pe urmele lui la 
numai câţiva metri. După încă vreo patru paşi trecu şi de 
podeţ, prăvălind scândurile în canal. Acesta însă era secat, 
aşa că Morţii se aruncară în gol unul după altul şi începură 
să se caţere din partea cealaltă, urmaţi de cete întregi de 
Ajutoare care păreau la fel de hotărâte. 

Disperat, Sam dădu fuga către poarta ecluzei şi roata care 
o ridica, sperând ca apele învolburate să dea năvală în 
canal şi să-i distrugă pe intruşi. 

Roata era însă înţepenită şi refuza să cedeze, mâncată de 
rugină. Văzând că nici stăvilarul nu se clinteşte, Sam se 
opinti cu toată greutatea peste roată, smulgând-o din lăcaş 
dintr-o singură mişcare. Rămase aşadar cu mâinile 
încleştate pe marginile ruginite când primul intrus ajunse în 
sfârşit la marginea de sus a canalului şi o apucă spre el în 
întunericul nopţii. Îi vedea silueta odinioară umană, acum 
strâmbă şi cocârjată ca într-o pictură abstractă. Braţele îi 
atârnau mai jos de genunchi şi capul i se odihnea direct 
între umeri, cu o gaură în loc de gură, căscată într-atât 
încât nu i se mai vedea nici nasul. În spatele lui se profilau 
alte figuri diforme care se căţărau pe braţele roții celei 
mari ca să iasă din canal. 

— Hai pe aici! Îi ordonă Mogget dând nervos din coadă şi 
sărind către intrarea în moară. 

Sam dădu să-l urmeze când arătarea i se puse în faţă, 
rânjind cu gura ei imensă şi bălăngănindu-şi braţele la 


capătul cărora degetele descărnate abia aşteptau să îl 
apuce. 

Trase iute sabia din teacă şi o străpunse dintr-o mişcare, 
cu însemnele magice scânteind în noapte pe lama ce muşcă 
din carnea putredă. 

Creatura se clătină şi făcu câţiva paşi înapoi, cu braţul cât 
pe ce să i se desprindă. Sam o împinse iute în alte două 
care încercau să se apropie, învârtindu-se apoi să-i vină de 
hac alteia din spate în timp ce înainta încet către intrare. 

— Deschide uşa! Urlă motanul de undeva de la picioarele 
lui, şi Sam întinse mâna s-o împingă, trecând pragul 
degrabă şi trântind-o apoi direct în feţele desfigurate ale 
Morților. 

În secunda următoare Mogget sări în sus cu blana zburlită 
şi imediat se auzi un păcănit scurt, semn că motanul trăsese 
zăvorul. Atâta timp cât uşa rămânea închisă erau la 
adăpost. 

Înăuntru era întuneric beznă. Nu putea distinge nimic, nici 
măcar blana imaculată a lui Mogget. 

— Mogget! Îl strigă Sam speriat. 

Nici nu închise bine gura că Morţii şi începură să se 
izbească în uşă. Bine că nu erau îndeajuns de isteţi să caute 
niscai prăjini ori bâte s-o dărâme. 

— Aici sunt, zise motanul calm ca-ntotdeauna. Apleacă-te 
şi o să mă găseşti. 

Sam întinse iute mâna după el, apucându-l de zgarda 
fermecată. Pentru o clipă avu impresia că i s-a desfăcut şi 
încremeni de spaimă, însă motanul o luă încetişor la pas şi 
Ranna sună uşurel, dându-i de ştire că totul e în ordine. 
Clinchetul blând îl toropi niţel, dar uşurarea că zgarda a 
rămas la locul ei era mult mai puternică. Oricum n-ar fi 
adormit cu Morţii opintindu-se în uşa care începuse deja să 
trosnească din ţâţâni. 

— Urmează-mă, îi zise motanul, o voce fără trup în 
întunericul de smoală. 


Sam se luă după el fără să crâcnească, cu urechile la 
pârâitul porţii din spate. 

Mogget se întoarse dintr-odată şi, pentru că nu îl văzuse 
Sam mai făcu un pas înainte, lovindu-se cu sabia de ceva 
tare. Tăişul ricoşă şi fu cât pe ce să-i cresteze obrazul, aşa 
că-şi vâri iute sabia în teacă şi pipăi să vadă peste ce 
dăduseră. 

Era o altă uşă - una care dădea spre râu, căci auzea 
vuietul apelor dincolo de ea, acoperit de bubuitul Morților 
în cealaltă parte. Moara răsuna de atâta zgomot, deşi 
intruşii nu reuşiseră încă să pătrundă înăuntru. Sam îi 
mulțumea în gând morarului că o făcuse atât de rezistentă. 

Găsi ivărul cu mâini tremurânde şi-l ridică, repetând 
mişcarea şi cu inelul de la încuietoare. Îl răsuci o dată fără 
rezultat, apoi încă o dată cu inima cât un purice. Doar nu se 
încuia pe dinafară?! 

În spate uşa scârţâi prelung şi zbură din ţâţâni sub 
greutatea Morților care dădură năvală înăuntru cu urlete 
triumfătoare, o imitație sinistră a războinicilor de odinioară. 

Învârti inelul în cealaltă parte şi uşa se deschise ca la un 
semn, făcându-l să alunece pe nişte scări care duceau spre 
o terasă îngustă. Căzu greoi cu un junghi ascuţit în picior, 
dar nu-l băgă în seamă. Era mult prea fericit că ajunsese în 
sfârşit la râu! 

Deşi afară era încă noapte, stelele şi reflexia lor din apă 
luminau cât de cât întunericul şi Sam văzu cât de aproape e 
râul, la mai puţin de un metru de el. Zări şi o cadă de metal 
în apropiere, îndeajuns de mare pentru mai mulţi copii, ba 
chiar şi pentru un om mare. O apucă binişor şi o împinse 
către râu, ţinând-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îşi 
aruncă desagii şi sabia înăuntru. 

— Îmi retrag cuvintele, zise Mogget, sărind în barca 
improvizată. Nu eşti chiar atât de prost pe cât credeam. 

Sam dădu să-i răspundă, dar faţa şi gura îi erau parcă 
înţepenite. Se urcă şi el în mica ambarcaţiune, ţinându-se 
bine de ultima treaptă. Cada se afundă cam mult, rămânând 


totuşi cu câţiva centimetri deasupra apei când Sam se 
instală în sfârşit înăuntru. 

Îşi făcu vânt în larg tocmai când Morţii apărură în pragul 
uşii, năuciţi pe moment de volbura apelor curgătoare. Unul 
din ei căzu direct către barca improvizată, împins de cei din 
spate. Ţipă ca apucat când se prăvăli în jos pe scări, la fel ca 
un om în carne şi oase, încercând în van să se apuce de 
ceva. Câteva clipe mai târziu era deja în mrejele 
Ratterlinului şi urletul său se pierdu într-o ploaie de scântei 
şi flăcări aurii. 

Se prăbuşi din fericire lângă ei, dar valurile pe care le iscă 
aproape că umplură barca. Sam îl privea cum se zbate în 
apă, la fel ca Morţii rămaşi în prag, şi se simţi răzbunat. 

— Incredibil, zise Mogget. Chiar am scăpat. Dar ce faci? 

Sam încetă să se mai foiască şi aruncă tacticos în apă 
bucata de săpun uscat pe care se aşezase. Se lăsă apoi pe 
spate şi-şi trecu mâinile peste margini, răcorindu-şi 
degetele în apa râului ocrotitor. 

— Dacă stau să mă gândesc bine, zise Mogget, cred că 
meriţi chiar felicitări! 

Sam nu-i răspunse, căci îşi pierduse cunoştinţa. 

PARTEA A TREIA. 

Vechiul Regat. 

Optsprezece ani de la restaurarea regelui Touchstone. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI PATRU. 

Călăuzitoarea. 

Barca era legată la un doc subteran de care Lirael ştia, 
dar nu-l văzuse decât o dată, cu mulţi ani în urmă. Fusese 
construit la capătul unei grote uriaşe cu ieşire la suprafaţă, 
pe unde razele soarelui pătrundeau înăuntru fără să ajungă 
la râul care se învolbura dedesubt. Câţiva ţurţuri aliniaţi la 
gura din adâncuri aminteau de ghețarul de deasupra, la fel 
ca avalanşele ocazionale de zăpadă şi gheaţă. 

Erau mai multe bărci acolo, dar Lirael o identifică îndată 
pe a ei: o luntre de lemn subţire şi arcuită cu o singură 
cârmă, cu pupa în formă de evantai şi un chip de femeie cu 


ochii pe jumătate închişi la prora. Avu senzaţia că ochii 
aceia o iscodesc cumva, de parcă ştiau cine va fi următorul 
oaspete. La un moment dat i se păru chiar că femeia i-a 
făcut cu ochiul pe furiş. 

Sanar i-o arătă şi-i zise: 

— Ea e Călăuzitoarea. Te va duce în siguranţă până la 
Oyrre, căci a fost acolo şi-napoi de mii de ori, în voia sau 
contra curenților. Cunoaşte râul foarte bine. 

— Dar eu nu ştiu cum să conduc barca, zise Lirael cu voce 
tremurândă, privind însemnele ce mişunau tăcute pe cală, 
pânze şi catarg. Se simţea inutilă şi nevrednică, era şi 
obosită, iar gândul că de cealaltă parte a peşterii va da 
piept cu lumea largă o speria din cale-afară. Îşi dorea să se 
facă nevăzută într-un ungher neştiut, să doarmă şi să uite 
de toate. Ce trebuie să fac? Zise într-un târziu fără prea 
multă tragere de inimă. 

— Nu foarte multe, o linişti Sanar. Călăuzitoarea va şti ce e 
de făcut. Tu nu trebuie decât să ridici şi să cobori pânzele şi 
să cârmeşti din când în când. Hai să-ţi arăt cum. 

— Îţi mulţumesc, bâigui Lirael şi o urmă în barcă, ţinându- 
se de parapet când o simţi legănându-i-se sub picioare. 

Ryelle îi dădu rucsacul, arcul şi sabia peste bord şi Sanar o 
îndemnă să-l aşeze pe primul într-o cutie căptuşită de la 
prova, în timp ce sabia şi arcul ajunseră fiecare în câte un 
cufăr special de o parte şi de alta a catargului, să fie mai la 
îndemână, dar şi la adăpost de umezeală. 

Sanar îi arătă apoi cum să ridice şi să coboare velatura 
bărcii - o singură pânză triunghiulară - şi cum să 
manevreze tangonul. Călăuzitoarea avea să-şi potrivească 
singură vela şi îi va îndruma mâna pe cârmă, îi explică ea 
fetei. În caz de pericol o putea lăsa să se descurce singură, 
dar barca prefera totuşi să simtă pe cineva alături. 

— Sperăm să ai un drum fără primejdii, zise Ryelle când 
terminară cu poveţele. În mod normal ar trebui să fie linişte 
până la Oyrre, dar acum nu mai putem fi sigure de nimic, 
pentru că nu ştim cine se ascunde în groapa pe care ai 


văzut-o - şi nici ce gânduri are. Rămâi în barcă peste 
noapte decât să tragi la mal ori pe vreo insulă în drum, e 
mai sigur aşa. Când ajungi la Oyrre încearcă să ceri ajutorul 
ofiţerilor supuşi Regelui şi arată-le scrisoarea asta de la noi, 
Profetesele Vegherii. Cu puţin noroc poate se nimeresc şi 
câţiva străjeri din Garda Regală prin preajmă, sau chiar 
Abhorsen dacă s-a întors din Ancelstierre. Oricum, nu 
trebuie să pleci către Hotar fără însoțitori bine înarmaţi, iar 
de acolo mă tem că nu te mai putem ajuta. Noi te-am văzut 
în luntre pe Lacul Roş, dar nu ştim ce va fi nici înainte, nici 
după. 

— Într-un cuvânt, fii atentă şi ai grijă de tine, zise Sanar 
zâmbind trist, micile cute de pe frunte şi din dreptul ochilor 
trădându-i îngrijorarea. Nu uita că ce vedem noi e doar o 
posibilitate, nu o certitudine a viitorului. 

— Promit să fiu atentă, le asigură Lirael, neliniştită acum 
că momentul despărțirii se apropia. 

Era prima dată când pleca atât de departe, într-o lume 
care nu ştia nici de Gheţar şi nici de casele Clayrelor din 
munte, unde va întâlni mulţi străini şi va înfrunta pericole 
nebănuite, şi mai ales un duşman de care se temea şi nu 
ştia nimic. Nu-i era foarte clar nici ce trebuie să facă. O 
trimiseseră pe lac să-l găsească pe tânărul numit Nicholas 
fără să-i spună când şi cum. Tot ce ştia era că se va întâmpla 
cândva în cursul verii. Şi dacă nu dădea de el? Dacă se 
întorcea în Gheţar lipsită de izbândă, dar în viaţă, o mai 
primeau oare Clayrele înapoi sau o lăsau de izbelişte? Ce o 
să se facă ea atunci? 

În spatele acestor gânduri se ascundea însă un sentiment 
de nerăbdare, senzaţia că scapă în sfârşit de traiul monoton 
care - deşi nu-i plăcea să recunoască - o sufoca. Era la 
bordul Călăuzitoarei, soarele o aştepta la ieşire, iar râul 
avea s-o poarte pe tărâmuri despre care citise doar în cărţi. 
Avea statueta în buzunar şi încă mai spera că tovarăşa 
cuvântătoare se va întoarce într-o bună zi la ea. Mai mult, 


nu pleca de una singură, ci cu o misiune importantă, ca o 
adevărată Fiică a Clayrului. 

— S-ar putea să ai nevoie şi de asta, îi zise Ryelle 
înmânându-i un portofel de piele plin cu monede. 
Trezoriera-Şefă o să vrea probabil să-i aduci chitanţe, deşi 
acum ai altele pe cap. 

— Hai să vedem cum ridici vela şi apoi te lăsăm să pleci! O 
îndemnă Sanar, pătrunzând-o cu privirea ei de azur, 
ghicindu-i temerile pe care se sfia să le rostească. Deşi nu 
am zărit nimic în Viziune, ceva îmi spune că ne vom 
revedea. Un lucru să nu uiţi, Lirael: cu sau fără Darul 
Viziunii, eşti Fiica Clayrului. Mergi cu bine şi adu-ţi mereu 
aminte de unde ai plecat! 

Lirael încuviinţă din cap cu un nod în gât şi trase de 
frânghie ca să ridice pânza. Bucata triunghiulară se înălţă 
uşurel însă rămase moale, căci docul era la adăpost şi 
vântul nu bătea mai deloc aici. 

Ryelle şi Sanar făcură o plecăciune înainte să desfacă vraja 
care o ţinea pe Călăuzitoare legată de doc. Curenţii iuți o 
prinseră pe dată în jocul lor ameţitor şi Lirael simţi cârma 
răsucindu-i-se în mână, îndemnând-o să pornească la drum. 

Aruncă o ultimă privire în spate când ieşi la lumină, zărind 
deasupra ţurţurii minusculi strălucind în soare. Sanar şi 
Ryelle îi făceau cu mâna de pe doc când o rafală scurtă 
umflă deodată vela Călăuzitoarei şi-i ciufuli părul. 

„lată-mă plecată.” îşi zise Lirael când se văzu în larg. Nu 
mai era cale de întoarcere acum şi ar fi pierdut oricum în 
lupta cu curenţii. Râul purta barca în voia lui şi ea se 
supunea, la fel cum şi Lirael se lăsa purtată de destin. De 
fapt această barcă era destinul ei, căci o ducea spre locuri 
noi şi neştiute. 

Ratterlinul venea deja voluminos la întâlnirea cu izvoarele 
din adâncimi, adunând zăpezile topite de pe munte şi sute 
de pâraie ce străbăteau regatul Clayrelor ca o reţea de vase 
capilare. Cu toate astea, odată ajuns aici, numai canalul 
central - lat de vreo cincizeci de metri - era îndeajuns de 


adânc pentru navigaţie. La margine, râul scădea 
considerabil, spălând cu apele-i limpezi mii şi mii de 
pietricele lucitoare. 

Lirael îşi umplu plămânii de aerul proaspăt cu miros de 
alge, zâmbind la soarele care o încălzea. Aşa cum îi 
spuseseră surorile Clayre, Călăuzitoarea îşi croia drum prin 
cei mai iuți curenţi în timp ce vela mare se unduia în bătaia 
vântului, făcând corabia să zboare peste valuri către nord. 
După un timp îi mai veni inima la loc, văzând că barca îşi 
poartă într-adevăr singură de grijă. Devenise chiar plăcut 
să înfrunte iureşul apelor cu părul în vânt, sub ploaia de 
stropi fini care o răcorea de fiecare dată când corabia tăia 
valurile cu botul. Ar fi fost pe deplin fericită dacă ar fi avut-o 
şi pe Obraznică alături, prietena ei cea mai bună. 

Vâri mâna în buzunar după statuetă, sperând că dacă o 
ţine la piept îi va mai trece dorul de Căţeaua ei cea dragă. 
Abia la Oyrre putea încerca să o aducă înapoi, căci fără firul 
de argint şi alte ustensile pentru vrajă nici n-avea rost să 
înceapă. 

În locul pietrei reci şi alunecoase dădu însă peste ceva 
cald şi blănos, iar când îl trase afară constată cu uimire că 
era o ureche de câine, urmată de creştetul rotund şi apoi 
cealaltă ureche. Îndată din buzunarul vestei se iţi capul 
Căţelei, mult prea mare să încapă înăuntru, ca să nu mai 
vorbim de restul corpului. 

— Aaah, în ce înghesuială am stat! Mormăi animalul, 
scoțând afară un picior din faţă şi scuturându-se cu sârg. 
Făcu la fel şi cu celălalt şi-apoi ieşi cu totul din buzunar, 
lăsând-o pe Lirael cu gura căscată şi jambierele pline de 
păr. Până să se dezmeticească ea, Căţeaua se şi repezi la ea 
s-o lingă drăgăstos. Deci am plecat în sfârşit! Lătră ea 
fericită, cu gura deschisă şi limba afară, ca să se răcorească 
în briza umedă. A durat cam multişor. Şi unde zici că 
mergem? 


Lirael nu-i răspunse, mulţumindu-se pentru început s-o 
îmbrăţişeze cu putere, trăgând aer în piept de mai multe 
ori ca să n-o podidească plânsul. Căţeaua aşteptă 
răbdătoare fără s-o lingă pe ureche, care aproape îi atingea 
botul. Când fata începu să respire normal, Obraznica o 
întrebă din nou încotro merg. 

— Unde anume nu ştiu exact, dar pot să-ţi spun de ce, zise 
Lirael în cele din urmă, cercetând buzunarul cu atenţie, să 
se asigure că oglinda a rămas la locul ei. 1 se păru foarte 
ciudat că nu se lărgise câtuşi de puţin după isprava de mai 
adineauri. 

— Ce mai contează motivaţia dacă ne îndreptăm spre 
locuri neştiute, cu zarvă şi mirosuri noi şi cu unghere numai 
bune să te uşurezi. Aă, scuzaţi limbajul, căpitane! 

— Ia nu mai fi aşa de veselă, i-o tăâie scurt Lirael. 

Căţeaua deveni dintr-odată serioasă şi se aşeză la 
picioarele fetei, continuând însă să dea din coadă şi să 
inspire cu nesaţ aerul rece, clănţănind din dinţi la 
răstimpuri. 

— Nu e o călătorie de plăcere, cum făceam acasă în 
Gheţar, îi explică fata. Trebuie să găsesc un bărbat. 

— Aaa, dar asta e foarte bine! O întrerupse Obraznica 
înainte să-şi termine vorba, sărind să o lingă pe faţă. E 
vremea să te înmulţeşti şi tu, ce-i drept. 

— Asta-i chiar culmea! Se înfurie Lirael, silind-o să se 
aşeze înapoi. Îţi stă capul numai la prostii! Tânărul ăsta de 
care îţi spuneam e din Ancelstierre şi încearcă să scoată din 
pământ ceva necurat undeva lângă Lacul Roş. Nu ştiu exact 
despre ce e vorba, dar e îngropat acolo de secole şi are 
puteri de Magie Liberă atât de pervertite încât mie mi-a 
venit rău doar uitându-mă în groapă prin Viziunea lui Ryelle 
şi Sanar. Era şi un necromant acolo, care nu ştiu cum se 
face că m-a văzut şi fulgerele loveau într-una în groapă, şi. 

— Hmm, nu-mi place deloc ce aud, mormăi Căţeaua pe un 
ton grav. Nu mai dădea din coadă şi nu mai hăpăia stropii 
minusculi, ci o privea ţintă. Spune-mi tot ce ştii de la 


început, din momentul când au venit Clayrele după tine în 
Prăpastie. 

Lirael încuviinţă şi-i povesti de-a fir a păr tot ce-i 
spuseseră gemenele, descriindu-i în detaliu şi Viziunea la 
care o făcuseră părtaşă. 

Când termină, observă că Ratterlinul se umflase deja 
destul de mult, ajungând la dimensiunile lui normale, cu 
care toată lumea din Regat era obişnuită. Avea acum mai 
bine de un kilometru jumătate în lăţime şi era foarte adânc, 
iar în mijloc apa era închisă la culoare şi limpede, aşa încât 
puteai vedea peştii argintii înotând pe fund. 

Căţeaua se aşeză cu botul pe labe, privind îngândurată în 
zare cu ochii ei cafenii. Lirael o cerceta înduioşată, 
întrebându-se ce-i trece prin cap. 

— Nu-mi place câtuşi de puţin, zise ea într-un sfârşit, 
revenindu-şi din visare. Nimeni nu ştie clar ce se întâmplă şi 
te-au trimis pe tine cu capul înainte. Clayrele rămase fără 
Viziune, Regele şi Abhorsen plecaţi din Regat, iar acum 
groapa asta care atrage fulgere. E semn rău, nu încape 
îndoială. Unde mai pui c-a apărut şi necromantul. 

— La o adică ne-am putea duce în altă parte, zise Lirael cu 
jumătate de gură, neaşteptându-se s-o vadă atât de 
tulburată. 

Căţeaua o privi mirată şi zise repede: 

— Nu se cade să facem una ca asta! Fie că-ţi place sau nu, 
ai o datorie şi trebuie să o îndeplineşti! Eu n-am zis 
niciodată să ne dăm bătute. 

— Nu, fireşte că nu, o aprobă Lirael. 

Tocmai se pregătea să îi explice că nici ea nu sugerase să 
dea bir cu fugiţii, că doar subliniase o alternativă pur 
ipotetică, dar îşi zise că mai bine o lasă baltă. 

Obraznica tăcu şi ea vreo câteva minute, la capătul cărora 
se ridică şi zise: 

— Dar obiectele care te aşteptau în camera pe care am 
descoperit-o împreună? Le ai la tine şi ştii cum să le 
foloseşti? 


— Nu ştiu dacă mă aşteptau pe mine. S-a întâmplat să le 
găsesc, dar nu ţin neapărat să le şi păstrez. 

— Nu e pentru cine se nimereşte, ci pentru cine se 
pregăteşte, zise Căţeaua prețioasă. 

— Asta ce mai vrea să însemne? 

— Habar n-am, recunoscu Obraznica. Dar ia spune, ştii să 
le foloseşti sau nu? 

— Păi am citit Cartea Amintirilor şi a Uitării, bâigui Lirael, 
aşa că teoretic ştiu. 

— Cu practica văd că stai mai prost, replică ea. S-ar putea 
să te căieşti mai încolo că n-ai exersat îndeajuns, aşa că ar fi 
bine să începi să te antrenezi. 

— Dar pentru asta va trebui să trec în Moarte, şi nu ştiu 
cum se face şi nici dacă e bine. Clayrele se îngrijesc de 
viitor, nu de trecut! 

— Eu nu am zis decât c-ar trebui să te foloseşti de darurile 
primite, îi repetă Căţeaua. Altfel ar fi ca şi când mi-ai da un 
os şi eu nu m-aş sinchisi de el. 

— Mira-m-aş, i-o întoarse Lirael. Comparaţia e interesantă 
totuşi. Deşi, din câte ştiu, tu mai ascunzi din când în când 
câte un os prin zăpadă. 

— Da, dar le mănânc pe toate pân' la urmă! 

— De unde eşti aşa de sigură că n-o să mi se-ntâmple 
nimic rău? O trase Lirael de limbă. De fapt, de unde ştii tu 
atâtea despre „darurile” mele? Eu una nu-mi aduc aminte 
să-ţi fi povestit. 

— Dacă chiar vrei să ştii, am aflat din cărţi. Când stai într-o 
bibliotecă toată ziua începi să citeşti destul de mult, o 
informă Căţeaua, răspunzând întâi la cea de-a doua 
întrebare. Cât despre ce ne-aşteaptă mai departe, am putea 
înnopta pe o insulă unde să foloseşti Oglinda Cenugşie şi să 
păşeşti în Moarte sub ocrotirea apei dimprejur. În caz de 
primejdie nu trebuie decât să sărim în barcă şi să ne vedem 
de drum. 

— Adică în cazul în care mă atacă cineva. 


De asta se temea cel mai mult, deşi era şi curioasă să vadă 
în trecut. Ce păcat că nu se putea fără să treacă în Tărâmul 
de Dincolo! Cartea Amintirilor şi a Uitării explica 
îndeamănunt ce trebuie să faci ca să te duci şi să te-ntorci 
de-acolo, dar cum putea ea să fie sigură cânueo 
minciună? 

Cu naiul altă pacoste: era util în felul său ca armă 
împotriva Morților, cu cele şapte fluiere numite după 
clopoţeii fermecaţi, numai că nu era deloc la fel de vrednic 
ca acestea şi Lirael citise că: „deşi folosit îndeobşte de către 
Păstrătoarea Amintirilor, Viitorul Abhorsen se va sluji nu de 
puţine ori de acest instrument înainte să poată mânui 
clopoţeii cu încredere”, ceea ce nu i se părea fantastic. 

Chiar dacă fluierele nu se comparau cu clopoţeii, erau 
totuşi destul de puternice să o apere la nevoie - numai să 
ştie cum să-i folosească urmând învăţăturile din carte. Plus 
că abia aştepta să vadă ce descoperă. 

— Ar trebui s-ajungem la Hotar cât mai curând posibil, o 
necăji ea pe Obraznică, dar n-ar strica câteva ore de 
odihnă, adăugă apoi ca s-o împace. Aş vrea totuşi să trag un 
pui de somn înainte să ne oprim şi pe urmă putem păşi în 
Moarte să vedem ce ne dezvăluie trecutul. 

— Foarte bine, zise Căţeaua. Mi-ar prinde bine o plimbare. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI CINCI. 

Păstrătoarea Amintirilor. 

Erau în mijlocul unei insulițe, mărginite de tufişuri şi 
copaci prizăriţi din pricina terenului bolovănos. Catargul 
Călăuzitoarei trona deasupra lor la nu mai mult de treizeci 
de metri în spate, un refugiu de nădejde în caz că li se 
întâmpla ceva în Moarte. 

Pregătindu-se să intre în Tărâmul Umbrelor, Lirael îşi 
prinse la brâu sabia dăruită de Clayre, simţind-o atârnând 
greoaie de cingătoarea lată de piele care-i strângea 
mijlocul. Deşi era mai lungă şi mai grea decât cea cu care 
se antrena ea de obicei, îi părea oarecum familiară, cu toate 
că nu mai văzuse aşa sabie până acum. Altminteri şi-ar fi 


amintit mânerul cu fir de argint şi măciulia de bronz cu 
piatra verde în mijloc. 

Ţinea naiul în mâna stângă, privind însemnele 
Legământului dănţuind pe fluierele de argint, învăluite în 
Magia Liberă dinăuntru. Le cercetă pe toate unul după 
altul, amintindu-şi ce scria în carte despre fiecare în parte. 
Trebuia să ştie precis pe care şi când să-l folosească, altfel 
putea să o sfârşească rău. Le murmură numele cu voce 
tare, să fie sigură că nu le-a uitat şi să mai câştige ceva 
timp. 

— Primul şi cel mai cumpătat e Ranna, recită Lirael din 
carte, vizualizând pagina cu pricina. Ranna, Toropitorul, are 
puterea să-i adoarmă de îndată pe toţi cei care îl ascultă. Al 
doilea e Mosrael, Deşteptătorul, un fluier tare năzdrăvan. 
Sunetul lui ghiduş îl poate afunda în Moarte pe cel ce-l 
foloseşte, iar pe ascultător îl scoate la lumină şi trezi la 
Viaţă. Kibeth e-al treilea, Hoinarul. El le dă voie Morților să 
umble ori îi sileşte să i se supună, dar e viclean fără 
pereche şi-şi poate obliga stăpâna să fie la cheremul lui 
chiar dacă ea se împotriveşte. Dyrim al patrulea, 
Glăsuitorul, care cu cântul său duios dezleagă limba celor 
morţi, redând cuvintelor uitate sens, dar poate şi să te- 
amuţească dacă vorbeşti prea mult şi fără rost. Urmează 
Belgaer, numărul cinci, Cugetătorul prin mijlocirea căruia 
cei duşi primesc un dram de minte şi-un trup care să le- 
amintească de ce-au fost. Dacă nu eşti atent cum sufli-n el, 
rişti să îi nimiceşti pe toţi, plus că se-apucă să cânte de unul 
singur când nici nu te aştepţi. Penultimul e Saraneth, 
Inchizitorul, care cu glasul lui poruncitor şi gros îi leagă pe 
toţi Morţii de voia celui care-l mânuieşte., Făcu o pauză 
înainte să rostească numele ultimului şi cel mai lung dintre 
fluiere, cel care nu se încălzea defel oricât l-ar fi ţinut în 
mână şi o înfrigura la fiece atingere. „Şi în sfârşit Astarael, 
Suspinătorul, care folosit cum se cuvine va izbuti s-alunge 
Morţii până aproape de cea de-a Noua Poartă, cu suflător 
cu tot. A nu fi folosit dacă există o altă cale de scăpare.” 


— Toropitorul, Deşteptătorul, Hoinarul, Glăsuitorul, 
Cugetătorul, Inchizitorul şi Suspinătorul, le înşirui Căţeaua 
dintr-o suflare, întrerupându-se din activitatea ei favorită, 
adică scărpinatul urechii. Ar fi fost bine să avem banduliera 
cu clopoței, fluieraşele asta nu-mi inspiră prea mare 
încredere! 

— Şşt, făcu Lirael. Încerc să mă concentrez. 

Ştia că n-are nici un rost să o întrebe de unde ştie numele 
fiecăruia, deşi bănuia că Obraznica citise pe furiş Cartea 
Amintirilor şi a Uitării în timp ce ea dormise. 

Pregătită pentru călătoria care o aştepta, Lirael îşi scoase 
sabia din teacă, gata să sufle în cel puţin două sau trei 
dintre fluiere. Băgă de seamă că lama de argint era 
scăldată de însemne magice printre care se vedea şi o 
inscripţie. O ridică spre lumină şi începu să citească: 

— Clayrele m-au Zărit, Ziditorii m-au Făurit şi nu mă va 
Uita nici un duşman nesocotit!” 

— He-he, o surată de-a Ferecătoarei! Zise Căţeaua, 
amuşinând-o cu interes. De asta chiar nu ştiam. Cum îi zice? 
Lirael întoarse tăişul pe partea cealaltă să vadă dacă scrie 
ceva, când deodată zări cum literele se amestecă, formând 

alt cuvânt. 

— Nehima, rosti ea confuză. Ce-o fi însemnând? 

— Nu înseamnă nimic, e un nume, îi explică Obraznica. 
Văzând că Lirael tot nu s-a lămurit, o privi cu capul într-o 
parte şi continuă: Ai putea de pildă să zici că înseamnă. „nu- 
mă-uita”, deşi ironia face că nimeni nu-şi mai aduce aminte 
de sărmana Nehima. Oricum, e de preferat sabia unui bloc 
de piatră, nu crezi? Mare minune totuşi că ţi-au dat-o, e 
semn de mare preţuire. 

Lirael încuviinţă din cap fără să răspundă, cu gândul la 
Gheţar şi la surorile Clayre. Ryelle şi Sanar îi dăduseră 
sabia fără să-i spună cât e de importantă şi mai ales că o 
forjaseră chiar Meşterii Zidari. Ţinea în mână, aşadar una 
dintre avuţiile cele mai de preţ ale Clayrelor. 


Căţeaua o împunse în picior, zorind-o să treacă la treabă. 
Lirael îşi înfrână atunci lacrimile şi se concentră intens, aşa 
cum citise în Cartea Amintirilor şi a Uitării. Ideea era să 
simtă Moartea mai întâi şi-apoi să-i treacă pragul, lucru 
foarte uşor în locuri unde ori muriseră, ori erau îngropaţi 
mai mulţi oameni, dar posibil de altfel în oricare altă parte. 

Închise ochii şi se încruntă concentrată, simțind în sfârşit 
atingerea de gheaţă a Morţii pe obraz. Se aplecă spre ea şi 
o lăsă să îi cuprindă buzele, pomeţii şi braţele întinse în 
timp ce soarele încă o încălzea din spate. 

I se făcea din ce în ce mai frig pe măsură ce promoroaca 
înainta în jos pe picioare, iar la un moment dat simţi o 
împunsătură în genunchi care cu siguranţă nu era de la 
Căţea, care-o atingea uşor cu botul când voia să-i 
amintească de ceva. Dăduse de râul aprig din Tărâmul 
Umbrelor, care voia cu orice preţ s-o tragă în străfunduri. 

Când deschise ochii, îl văzu încolăcindu-i gleznele negru şi 
opac, nicidecum ca apele limpezi ale Ratterlinului. Insula 
dispăruse şi ea, cu tot cu cerul şi soarele amiezii de vară. 
Totul era învăluit în umbre cenuşii, cât vedeai cu ochii. 

O trecu un fior de gheaţă - şi nu doar de la răcoarea 
Morţii. Nu-i venea să creadă că e într-adevăr acolo! Undeva 
în depărtare se auzea vuietul unei cascade, pesemne Prima 
Poartă, din câte îşi amintea din carte. 

Curenţii o cuprinseră din nou şi Lirael se lăsă în voia lor 
câţiva paşi. Văzând aşa, i se încolăciră şi mai abitir de 
glezne, îngheţându-i picioarele de tot. Ce simplu ar fi fost să 
se lase dusă de ape, să-i poarte ele trupul amorţit unde 
voiau! 

— Nu se poate! Se dezmetici pe dată făcând un pas înapoi. 

Citise despre râu în carte, ştia că trebuie să-i ţină piept şi 
că nu-i bine să te aşezi ori să-l urmezi unde te poartă. Tot 
cartea o învățase şi cum să-şi găsească drumul înapoi cu 
puterea minţii. Într-adevăr, ştia exact pe unde să se- 
ntoarcă, lucru deloc de neglijat. 


În afară de vuietul Primei Porţi în depărtare nu se auzea 
nimic, nici măcar un clipocit sau susur înfundat. Lirael ciuli 
urechile gata să fugă în caz de pericol, dar totul în jur era 
cufundat în linişte. 

Simţi deodată un fior străin şi-şi aruncă ochii de jur 
împrejur, zărind parcă ceva mişcându-se în apă, o dâră 
neagră care înainta către cascadă şi care se făcu brusc 
nevăzută. Îi trecu imediat şi senzaţia de apăsare şi după 
câteva secunde nici nu mai ştia dacă fusese aievea sau doar 
i se păruse. 

Oftă, trase sabia din teacă şi puse apoi naiul în buzunar, de 
unde scoase Oglinda Cenuşie. Aici, în Primul Hotar, putea să 
arunce o privire doar în trecutul nu foarte îndepărtat. Ca să 
vadă în vremurile de odinioară ar fi trebuit să se aventureze 
mult dincolo de Prima Poartă, însă astăzi nu voia să afle 
decât ce s-a întâmplat cu douăzeci de ani în urmă. 

Oglinda se deschise cu un păcănit scurt al cărui ecou 
umplu negurile amorţite. Lirael închise ochii îngrozită şi în 
secunda următoare începu să ţipe auzind un pleoscăit în 
spate. 

O luă la fugă instinctiv către Prima Poartă, mutând oglinda 
în mâna stângă în timp ce cu dreapta îşi scoase sabia, gata 
de atac. Era atât de speriată că nu-şi dădea seama ce se 
întâmplă. 

— Sunt eu, stai liniştită, se auzi glasul Căţelei, care dădea 
din coadă bucuroasă lovind apa ritmat. Mă plictiseam de 
una singură. 

— Cum ai ajuns aici? O iscodi Lirael în şoaptă, vârând 
sabia la loc. Nu-şi revenise din tremurat. Era să mor de 
frică! 

— Te-am urmărit, răspunse ea. N-a fost aşa de greu, 
trebuie doar să ştii cum să mergi. 

Pentru a nu ştiu câta oară Lirael se întrebă ce puteri 
ascunde de fapt năzdrăvana ei tovarăşă, dar nu era 
momentul să o descoasă. Cartea o îndemna să nu stea prea 


mult în acelaşi loc în Moarte, ca să nu o dibuiască niscai 
arătări cu care chiar nu voia să dea ochii. 

— Şi-acum cine mă mai păzeşte Dincolo? O dojeni Lirael. 

Dacă se întâmpla ceva cu trupul ei în Viaţă, ar fi fost 
nevoită ori să urmeze râul şi să se afunde în Moarte, ori să 
rămână aproape de ieşire şi să devină unul din acele spirite 
condamnate pe vecie să fure trupul altora ca să se întoarcă 
printre cei vii. Putea de asemenea să se transforme într-o 
umbră care suge sângele şi vlaga victimelor ca să rămână 
în Viaţă. 

— O să ştiu dacă se apropie careva, o linişti Obraznica, 
mirosind apa lină. Nu putem să mergem mai încolo? 

— Nu! Sări Lirael. Am de gând să folosesc Oglinda aici şi 
vreau să te duci înapoi imediat! Nu e de joacă, Obraznico, 
aici nu suntem în Gheţar, ci în Moarte! 

— Ai dreptate, bâigui Căţeaua, privind-o cu ochi mieroşi, 
deşi nici n-am trecut de Primul Hotar şi. 

— Să nu te-aud! Treci înapoi imediat! Îi porunci Lirael. 
Obraznica îşi dădu ochii peste cap exasperată şi o porni 
înapoi cu coada între picioare, dispărând în mai puţin de o 

secundă. 

Văzându-se în sfârşit singură, Lirael deschise de tot cutia 
cu oglinda, apropiind-o de ochiul drept. „Priveşte în oglindă 
cu un ochi, o povăţuia cartea, şi cu celălalt în Moarte, să n- 
ai surprize şi să vezi tot ce se poate. , 

Foarte frumos în teorie, însă cam greu de pus în practică. 
Cum să priveşti la două lucruri în acelaşi timp? După un 
minut suprafaţa opacă a oglinzii începu să se deschidă şi 
vălul cenuşiu se evaporă ca prin minune, însă în loc să-şi 
vadă propria reflexie Lirael băgă de seamă că se uită cumva 
prin oglindă, dar nu la umbrele din Moarte, ci la nişte 
luminiţe care se învârteau ameţitor. Era de fapt soarele 
care aluneca pe cer în sens invers, atât de repede încât 
curând nu se mai desluşea decât o dâră luminoasă în 
continuă mişcare. 


O apucă nerăbdarea, căci farmecul era abia la început şi 
trebuia să se decidă ce anume vrea să vadă. Se gândi la 
mama ei, încercând să şi-o imagineze aievea, dar pentru că 
nu şi-o amintea foarte bine în minte îi apăru desenul în 
cărbune pe care mătuşa Kirrith i-l dăduse cu ani în urmă, 
mult mai fidel probabil decât amintirile ei din copilărie, 
confuze şi idealizate. 

Cu această imagine în minte rosti cuvintele pe care le 
învățase din carte, simboluri învăluite în puterea 
Legământului cu care porunci Oglinzii să îi arate ce 
pofteşte. 

— Pe mama n-am apucat să o cunosc foarte bine, zise ea 
tare peste murmurul apelor. Pe tata nu l-am cunoscut deloc, 
dar vreau să-i văd pe amândoi prin vălul timpului, aşa că 
rogu-te, arată-mi-i! 

Soarele îşi încetini atunci fuga inversă şi Lirael simţi că 
oglinda o trage către ea până când dunga strălucitoare 
dispăru de tot şi în imagine rămase un singur soare. Lumina 
lui aproape o orbi înainte să se facă nevăzut, cufundând 
totul în întuneric. 

Încet-încet întunecimea începu să pălească şi dinaintea 
ochiului cu care privea în oglindă i se înfăţişă o cameră 
dincolo de care zărea cu celălalt negura râului. Niciuna din 
imagini nu era foarte clară, de parcă îi lăcrimau ochii sau 
vedea ca prin ceaţă. Clipi de câteva ori, însă în zadar. 

Încăperea era mare, un fel de sală de fapt, cu o fereastră 
largă la un capăt care în loc de geam avea o sticlă în mai 
multe culori. Lirael simţi că ascunde puteri magice, căci 
modelele şi culorile se schimbau necontenit după un tipar 
pe care nu-l vedea destul de clar ca să-l desluşească. În 
mijlocul sălii, de la un capăt la celălalt, trona o masă lungă 
dintr-un lemn fin şi lucios pe care se găseau felurite obiecte 
de argint, de la candelabre cu lumânări din ceară naturală 
care ardeau fără să scoată fum, solniţe şi râşniţe de piper, 
boluri pentru sos ori oale de supă, la tot soiul de dichisuri 
pe care nu le mai văzuse niciodată. Chiar în mijloc, pe un 


platou mare, era o friptură de gâscă tăiată pe jumătate, 
înconjurată de mai multe farfurii cu alte bucate pe ele. 

Nu erau decât două persoane la masă în colţul îndepărtat, 
aşa că Lirael îşi miji ochii ca să-i vadă mai bine. Primul era 
un bărbat care stătea în capul mesei într-un scaun cu 
spătar înalt ce semăna cu un tron. Deşi era îmbrăcat cu o 
cămaşă albă, simplă şi nu purta nici un fel de bijuterii, avea 
un aer distins, de om cu oarecare influenţă. Lirael se 
încruntă şi potrivi oglinda ca să vadă mai bine, însă în afară 
de câteva reflexii multicolore nu se întâmplă nimic. 

Existau, desigur, vrăji cu ajutorul cărora ar fi putut să 
îmbunătăţească Viziunea, dar nu se încumeta să le 
folosească să nu cumva să strice totul. Îşi mută privirea 
asupra celeilalte persoane, pe care o vedea ceva mai clar 
decât pe bărbat. 

Era într-adevăr mama ei, Arielle, sora cea mică a lui 
Kirrith. Era tare frumoasă la lumina lumânărilor, cu părul ei 
lung şi bălai pieptănat pe spate într-o cascadă strălucitoare 
peste rochia bleu pal, asemenea zăpezii din Gheţar, cu 
model de stele aurii. La gât purta un colier cu safire şi 
diamante care îi desăvârşea eleganța. 

Lirael se concentră asupra celor doi şi imaginea se limpezi 
dintr-odată în jurul lor, devenind însă neclară pe margini, 
de parcă lumina şi culoarea ştiau ce o interesează şi îi 
veneau în întâmpinare. Nici râul neguros de dedesubt nu-i 
mai era la fel de clar pe măsură ce Viziunea o acapara, 
dezvăluindu-i frânturi de conversaţie dintre cei doi. 
Vorbeau foarte politicos şi elegant, cu expresii pe care 
Lirael nu le auzise decât foarte rar în Gheţar, şi era evident 
că nu se cunosc foarte bine. 

— Am auzit sub acest acoperiş multe lucruri care m-au 
tulburat, doamna mea, zicea bărbatul, turnându-şi nişte vin. 
Îndată un servitor se grăbi să îl ajute, dar el îl îndepărtă cu 
un gest discret. Dar asta trebuie să mărturisesc că le 
întrece pe toate! 


— Nu mi-am propus să iasă aşa, s-a întâmplat pur şi 
simplu, răspunse femeia cu o voce care lui Lirael îi păru vag 
familiară. 

Era de mirare că şi-o mai amintea, căci Arielle o părăsise 
când avea doar cinci ani. Îşi dădu seama apoi că seamănă 
de fapt cu a lui Kirrith, deşi era mult mai dulce şi suavă. 

— Şi niciuna din Surorile dumitale n-a Văzut ce ai de gând 
să-mi ceri? O întrebă bărbatul. Nici Clayrele de la Veghea 
de Nouă Zile? 

— Nu, nimeni, zise Arielle cu capul plecat, roşind pe gât în 
Jos. 

Lirael o privea uimită. Mama ei, sfioasă! Părea ce-i drept 
foarte tânără, nu cu mult peste vârsta ei de acum. 

Necunoscutul era şi el oarecum jenat, căci spuse îndată: 

— Soţia mi-a murit acum mai bine de optsprezece ani, dar 
fiica mea e cam de aceeaşi vârstă cu dumneata, aşa că ştiu 
că e o perioadă dificilă şi confuză şi. Şi. 

— Şi că de fapt nu ştim vrem? Că ne amăgim cu vise 
deşarte? Îl completă Arielle, înfruntându-i privirea cu o 
expresie uşor jignită. Am douăzeci şi cinci de ani şi nu mai 
sunt fecioara inocentă care visează la Făt-Frumos. Sunt o 
Fiică a Clayrului şi, dacă mă aflu aici, alături de un bărbat 
necunoscut care ar putea să-mi fie tată, e pentru că 
Viziunea m-a îndemnat să vin! 

Bărbatul puse cupa jos şi zâmbi încurcat, deşi în ochii lui 
se citea oboseala: 

— Iertare, doamnă. Adevărul este că am simţit puterea 
profeţiei din prima clipă când mi-aţi vorbit, însă am 
îndepărtat-o din minte, căci mâine trebuie să plec la drum 
şi am de înfruntat multe primejdii, aşa că nu prea îmi stă 
capul la chestiuni amoroase. Nici ca părinte nu prea am cu 
ce să mă laud. Şi, chiar dacă n-aş pleca mâine şi aş putea să 
rămân cu dumneata, copilul pe care-l vei purta în pântec 
nu-şi va vedea tatăl prea des. 

— Nu e vorba de dragoste ori sentimente aici, zise Arielle 
cu vocea ei suavă, privindu-l fix în ochi. O singură noapte va 


fi de ajuns să am copilul pe care mi-l doresc. Ştiu pentru că 
am Văzut-o. Cât despre lipsa tatălui, e jumătate din 
problemă, căci nici de mamă nu-i va fi dat să aibă parte 
prea mult timp. 

— Eşti foarte sigură de ceea ce spui, remarcă bărbatul 
calm. Şi totuşi, voi Clayrele nu Vedeţi întotdeauna ce va fi, ci 
posibilităţi de viitor care se pot adeveri sau nu. 

— Aici nu poate fi vorba decât de o singură posibilitate, 
cea pe care am Văzut-o eu, zise Arielle şi îi luă mâinile într- 
ale ei. Pielea lui fină părea şi mai albicioasă între degetele 
ei închise la culoare. Am venit aici chemată de Viziunea 
primită în dar de la strămoşi, şi pentru că aşa stă scris, 
dragă vere. Dar ce-ar fi să nu mai desfacem firul în patru şi 
să ne bucurăm de noaptea asta cât mai e vreme? Hai să 
mergem în pat! 

Omul şovăi câteva clipe, după care începu să râdă sănătos 
şi îi sărută mâna abia atingându-i-o cu buzele. 

— Prea bine, fie cum vrei tu în noaptea asta, zise el, 
ridicându-se de pe scaun, deşi mărturisesc că nu ştiu ce 
înseamnă sau unde ne va duce. E bine însă să mai uiţi din 
când în când de griji şi de îndatoriri! Să mergem dară, 
dragă verişoară! 

Când îi văzu îmbrăţişându-se, Lirael închise ochiul drept 
stânjenită şi oarecum ruşinată. Dacă s-ar fi uitat la ei mai 
departe, ar fi văzut exact momentul când fusese concepută, 
iar asta era mult prea mult pentru ea. Dar chiar şi cu ochiul 
închis Viziunea nu dispăru până ce Lirael nu clipi podidită 
de lacrimi. 

Deşi n-ar fi recunoscut cu voce tare, se aşteptase la mai 
mult. Întotdeauna îşi închipuise că părinţii ei au trăit o 
poveste de dragoste ca-n filme, că s-au iubit pe ascuns şi au 
împărtăşit sentimente neînţelese de ceilalţi. Se părea însă 
că era rodul unei aventuri banale de o noapte, fie pentru că 
aşa fusese scris să se întâmple, fie pentru că aşa i se 
năzărise mamei ei. Nici nu ştia care-i mai rău. 


Mai mult, nu aflase mai nimic despre tatăl ei, deşi lucrurile 
pe care le văzuse şi auzise trebuiau desigur cântărite cu 
mai multă luare-aminte. 

Închise oglinda cu acelaşi păcănit scurt şi o puse la loc în 
buzunarul de la curea, observând deodată că vuietul 
dindărătul Primei Porţi amuţise. O forţă din adâncurile 
depărtate ale Morţii înainta agale prin cascadă. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞASE. 

Un Denizen din Moarte bine cunoscut. 

După câteva secunde cascada îşi reluă şuieratul 
binecunoscut, semn că drumeţul trecuse deja în Primul 
Hotar, unde era şi ea. 

Lirael scrută negurile, dar nu văzu nici o mişcare. Râul 
netulburat şi întunecimea dimprejur o împiedicau să 
distingă ceva mai departe de trei, patru metri şi nu mai era 
sigură nici de apropierea Primei Porţi. Nu ştia decât că o 
perdea groasă de ceaţă o desparte de Primul Hotar, dar nici 
pe aceasta n-o zărea nicăieri. 

Pentru orice eventualitate, scoase sabia din teacă şi naiul 
din buzunar şi făcu câţiva paşi către pragul dinspre Viaţă, 
îndeajuns de aproape să simtă căldura soarelui în spate. 
Ştia că ar fi trebuit să treacă Dincolo, dar curiozitatea îi 
dădu curaj şi rămase pe loc să vadă creatura venită din 
abisul Morţii - chiar dacă numai pentru o secundă. 

Cheful de spionat îi pieri însă îndată ce râul începu să 
freamăte, căci Denizenul se apropia de ea cu repeziciune 
pe sub apă, lăsând în urmă unde tremurânde. O apucă frica 
când îşi dădu seama cât e de mare şi cât de bine ştiuse să 
se ascundă până acum. Dacă n-ar fi observat din întâmplare 
undele pe suprafaţa netedă, n-ar fi ştiut ce pericol o paşte. 

Tocmai se pregătea să treacă iute dincolo, când apele se 
învolburară dintr-odată şi creatura începu să fugă spre ea, 
o masă informă de negură şi foc mistuitor. Avea în mână un 
clopoțel a cărui limbă suna acorduri tainice, care o ţintuiră 
locului în pragul dinspre Moarte către Viaţă. 


Era Saraneth, îl recunoscu pe dată. Îi simţi puterea 
strecurându-i-se până în măduva oaselor şi încleştându-i 
muşchii cu o încrâncenare străină de Magia Legământului 
împletită în clopoţelul lui Abhorsen ori în fluierul din 
buzunar. Un sunet crud, neprelucrat şi parcă mai intens, în 
care se simţea rost de Magie Liberă şi care nu putea fi 
decât opera unui necromant! 

Îi simţea voinţa de oţel în acordurile joase, căutând să-i 
subjuge spiritul şi-aşa îngrozit, sufocând-o cu o ură de 
nestăvilit. Îl vedea clar acum în ciuda apei care sfârâia în 
jurul lui, de parcă era o bucată de fier încins aruncată în 
râul îngheţat. 

Era chiar Hedge, necromantul din Viziune! Lirael simţea 
focul Magiei Libere arzând în el, atât de puternic încât nu 
se sinchisea de îmbrăţişarea de gheaţă a apelor. 

— Îngenunchează dinaintea stăpânului! Îi porunci Hedge, 
păşind semeţ spre ea cu clopoţelul într-o mână şi cu o sabie 
în cealaltă, pe al cărei tăiş alunecau necontenit flăcărui 
cenuşii. 

Avea o voce aspră şi necruțătoare în care se amestecau 
scântei şi fum. 

Vorbele lui o izbiră drept în moalele capului şi îşi simţi 
genunchii îndoindu-se ca la un semn. O domina cu puterea 
lui şi cântecul lui Saraneth, care încă îi răsuna în urechi şi 
în minte ca un ecou întârziat. 

Se apropie cu sabia deasupra capului şi Lirael înţelese cu 
groază că are de gând să-i spintece grumazul. Simţind 
ameninţarea atât de aproape, Nehima se smuci cu tăişul 
luminat de însemnele Legământului, dar braţul fetei rămase 
imobil de la cot în jos, prizonier voinţei de oţel a 
clopoţelului. 

Încercă în zadar să şi-l urnească din loc, aşa că alunecă în 
Legământ să culeagă însemnele trebuincioase pentru nişte 
săgeți de foc cu care să-i vină de hac necromantului. 

— Îngenunchează! Îi ordonă el din nou. 


Lirael se supuse, simțind răcoarea râului împresurându-i 
mijlocul şi umerii, primind-o bucuros în noul ei sălaş de 
gheaţă. Încerca din răsputeri să nu-şi plece capul şi în 
curând îşi simţi ceafa amorţită. 

Îşi dădu seama apoi că dacă mai cedează un pic şi-ar 
putea îndoi capul cât să atingă cu buzele naiul din mâna 
îngheţată. Se lăsă aşadar şi căută cu înfrigurare fluierele de 
argint, fără să ştie măcar din care va suna. În cel mai rău 
caz îl nimerea pe Astarael, şi-atunci va fi purtată cu tot cu 
necromantul în adâncurile Morţii. 

Suflă cât putu de tare, hotărâtă să curme ecoul 
clopoţelului pervertit şi să umple negurile cu un sunet nou 
şi curat, pătruns de acordurile Legământului. 

Clinchetul lui Kibeth îl lovi pe Hedge tocmai când se 
pregătea să-i dea lovitura de graţie. Îi învălui picioarele 
jucăuş, învârtindu-l de jur împrejur mai să-i scape sabia din 
mână şi-apoi îl mână către întâia Poartă într-un dans 
Zglobiu, de parcă era beat. 

Deşi luat prin surprindere, tot nu voia să o elibereze. 
Lirael ar fi vrut să profite de moment şi să se-ntoarcă în 
Viaţă, dar parcă avea saci cu tărâţe în loc de braţe şi 
picioare, iar râul o ţinea şi el în loc. Disperată, se târa cu 
ultimele puteri spre pragul dinspre Viaţă, spre soarele şi 
lumina zilei de vară şi spre tovarăşa ei dragă. 

Izbuti în cele din urmă să răzbească dincolo, scăpată 
parcă din strânsoarea unei frânghii. Simţi din nou căldura 
soarelui şi briza mângâindu-i trupul, nu înainte ca 
necromantul să-i strige în loc de rămas-bun: 

— Las' că te ştiu eu! De mine nu te poţi ascunde, ia 
aminte! O să te. 

Nu-l auzi până la capăt, căci spiritul i se reunise deja cu 
trupul şi simţurile îşi reveniră la normal. Aşa cum scria şi-n 
carte, era acoperită din cap până-n picioare cu un strat 
subţire de gheaţă care îi îmbrăca perfect fiece cută din 
îmbrăcăminte. Când se uită mai bine observă că-i atârnă un 


ţurţure de nas şi se grăbi să-l rupă, strănutând apoi 
sănătos. 

— Hait! Ce-a fost asta, ce se-ntâmplă? Sări Căţeaua ca 
arsă. Era chiar la picioarele ei, semn că simţise pericolul. 

— U. Un n-necromant, bâigui Lirael tremurând. Acelaşi pe 
carE. Pe care l-am văzut în Viziunea Clayrelor, zise ea, 
trăgându-şi sufletul. Hedge îl cheamă. Uff, am scăpat ca 
prin urechile acului! 

Căţeaua mârâi înfundat şi Lirael observă că îi venea acum 
până la umeri şi că avea nişte dinţi mult mai mari şi mai 
ascuţiţi. 

— Ştiam eu c-ar fi trebuit să stau cu tine, Stăpână! 

— Da, poate că ar fi fost mai bine, murmură ea. 

Încă nu-şi recăpătase suflul pe de-a-ntregul şi vorbea 
greu. Bine măcar că nu mai trebuia să-şi facă griji de 
necromant. N-avea cum să vină după ea, trebuia să se 
întoarcă în propriu-i trup mai întâi. Păcat că micul Kibeth 
nu îl putuse alunga prea departe. Oricum, era destul de 
puternic să se întoarcă în Viaţă şi să pună Morţii pe urmele 
ei - creaturi pocite fără trup. 

— O să-şi trimită creaturile după mine! Trebuie să plecăm 
iute de aici! 

Căţeaua mârâi din nou, dar nu crâcni când Lirael o apucă 
hotărâtă prin bolovani spre Călăuzitoare. O urmă tăcută la 
câţiva paşi în spate, astfel că ori de câte ori fata întorcea 
capul îngrijorată îşi vedea tovarăşa gata să o apere. 

După câteva minute erau din nou la adăpost în barcă, 
plutind pe apele Ratterlinului. Lirael era sfârşită de puteri 
şi stătea întinsă pe jos, cu mâna odihnindu-i-se moale pe 
cârmă, căci Călăuzitoarea îşi vedea singură de drum. 

— l-aş fi arătat eu ticălosului ăluia de necromant, l-aş fi 
muşcat de beregată! Scrâşni Obraznica după alte câteva 
minute. Să vezi atunci ce-şi amintea de mine! 

— Mă îndoiesc, zise Lirael încă înfrigurată. E mai degrabă 
mort decât viu, aşa că poţi să-i faci orice şi tot degeaba. A 
zis că mă ştie, adăugă cu vocea stinsă, privind spre cer ca 


să-i vadă soarele faţa, să-i dezmorţească buzele şi nasul. De 
unde ar putea să mă ştie? 

— Ca necromant, eşti consumat de Magie Liberă, zise 
Căţeaua, revenind la vechile dimensiuni, mult mai puţin 
amenințătoare. Puterea pe care o caută ei şi mai ales Magia 
Liberă de care se folosesc ca s-o obţină sfârşesc prin a-i 
devora de tot. Nu te-a recunoscut pe tine personal, ci 
neamul pe care-l porţi în sânge. La asta s-a referit probabil. 

— Nu-mi place să mă cunoască lumea în afara Gheţarului, 
zise Lirael scuturată de un tremur. Nu vreau să ştie cine 
sunt. Pesemne că necromantul e cu Nicholas acum, undeva 
în Viaţă. Asta înseamnă că atunci când voi da în sfârşit de 
Nicholas, am să-l găsesc şi pe el. Sau mai degrabă el mă va 
găsi pe mine. Sunt ca gândacul care caută musca în pânza 
de păianjen! 

— 'Toate la vremea lor, zise Căţeaua ca s-o mai liniştească. 
O să vedem ce-i de făcut când va fi cazul. Deocamdată 
suntem pe râu, în siguranţă. 

Lirael încuviinţă din cap, gânditoare. Se ridică apoi şi 
începu s-o scarpine sub bărbie şi după urechi. 

— Obraznico, zise ea şovâăitoare, dar. Şi tu ai Magie Liberă 
în tine, poate mai multă chiar decât Magia Legământului 
din guler. Tu. Tu de ce nu eşti ca necromantul? 

Căţeaua oftă şi Lirael simţi un iz uşor de carne care-o făcu 
să strâmbe din nas. Patrupedul îşi lăsă capul pe-o parte şi 
rămase parcă pe gânduri înainte să-i răspundă: 

— La începuturi, toată magia a fost Magie Liberă - pură, 
fără zăgazuri sau struneli. Apoi a fost creat Legământul, 
care a luat o mare parte din Magia Liberă şi a făcut-o 
ordonată, a împărţit-o după reguli şi însemne. Magia Liberă 
rămasă pe afară a devenit apoi unealta necromanţilor şi-a 
altor creaturi precum Stilken, Margrue, Hish, Analem ori 
Gorger, alături de alte plămădiri de-ale lor. E vorba, aşadar, 
pe de o parte de magia care n-a fost inclusă în Legământ. 
Făcu o pauză scurtă, apoi continuă: Să nu uităm totuşi de 
Magia Liberă care a ajutat la formarea Legământului, dar 


care nu s-a mistuit în el. Ea nu poate fi comparată cu 
cealaltă, care a refuzat să se alăture creaţiei. 

— Ai pomenit de începuturi, o întrerupse Lirael, voind să 
se asigure că a înţeles bine. E vorba, aşadar, de un timp 
dinaintea Legământului? Nu era vorba că Legământul nu 
are început - şi nici sfârşit? 

— Orice lucru are un început, răspunse Căţeaua. Chiar şi 
Legământul. Eu ştiu mai bine ca oricine, doar am fost aici 
când l-au creat, ba chiar şi mai înainte, când Cei Şapte au 
hotărât să-l făurească şi numai Cinci au purces apoi la 
înfăptuire. Într-un fel, ai fost şi tu aici, Stăpână, căci te tragi 
dintr-unul din cele Cinci Neamuri Slăvite. 

— Dintr-una din Forţele de Căpătâi? Se învioră fata 
deodată. Îmi aduc aminte poezioara pe care-am învăţat-o la 
şcoală, prin clasele primare. 

Se ridică cu spatele drept şi-şi împreună mâinile la spate, 
exact cum fac cei mici când se pregătesc să recite: 

Cinci Forțe de Magie pământul au legat, În slujba Legii 
Drepte mâna ele-au dat. 

Una e a celor cu fruntea-ncoronată. 

Două la Magii ce Moartea ţin legată, A treia şi a cincea în 
piatră şi mortar. 

În vreme ce a patra veghează din Gheţar. 

— Întocmai aşa, zise Obraznica. O poezie numai bună de 
învăţat pentru căţeluşi. Cele Cinci Neamuri - sau Forţele de 
Căpătâi - sunt făuritorii Legământului. Urmaşii lor pe linie 
de sânge, alături de Zid şi Pietrele de Legământ sunt rodul 
sacrificiului Celor Cinci, care le-au dăruit puterea 
străbunilor tăi. Aceştia, la rândul lor, au separat o parte din 
putere în piatră şi mortar când şi-au dat seama că sângele e 
slab şi foarte uşor de pervertit. 

— Şi-atunci, dacă Cei Cinci s-au. Mistuit într-un fel la 
făurirea Legământului, cu ceilalţi doi ce s-a întâmplat? 
Întrebă Lirael încruntată. Era mai complicat decât crezuse, 
mai ales că nici o carte nu menţiona astfel de lucruri, ci 


doar că Legământul existase dintotdeauna şi va continua să 
existe la nesfârşit. Ziceai parcă ceva de şapte. 

— De fapt, la începutul începutului au fost Nouă, zise 
Căţeaua repezit. Nouă care s-au ridicat dintre zecile de mii 
de suflete care-şi duceau existenţa neştiutoare pe acest 
pământ, învăluiţi în mantia Magiei Libere. Erau cei mai 
puternici şi cei mai luminaţi la minte, însă dintre ei doar 
Şapte s-au prins în Legământ. Din cei doi rămaşi, unul n-a 
vrut să se amestece în treaba celor Şapte, dar l-au convins 
să asculte Legământul, iar celălalt li s-a împotrivit şi-a fost 
răpus. 

— Numărul opt şi nouă, zise Lirael, numărându-i pe 
degete. Ar fi mult mai simplu dacă în loc de numere ar avea 
nume! Oftă ea. Oricum, de şase şi de şapte nu mi-ai zis 
nimic. Cu ei ce s-a întâmplat, de nu fac parte din Forţele de 
Căpătâi? 

— Ei au transmis urmaşilor o mare parte din putere, dar 
nu s-au dăruit complet, îi explică Obraznica. Bănuiala mea e 
că n-au vrut să renunţe de tot la independenţă, ci să-şi 
continue existenţa ca până atunci, într-o formă sau alta. 
Cred că mai întâi de toate voiau să vadă ce se întâmplă. Şi, 
dacă vrei să ştii, chiar aveau nume: de la ei ne-au rămas 
denumirile clopoţeilor şi ale fluierelor pe care le porţi la 
cingătoare. Fiecare păstrează încă o mică parte din puterea 
celor Şapte, puterea de dinainte de crearea Legământului. 

— Ş-şi tu. Eşti şi tu parte din cei Şapte? O întrebă Lirael 
după un moment de tăcere. 

Nu-i venea a crede că unul din făuritorii Legământului - 
indiferent la câtă mărire şi putere renunţase - ar fi acceptat 
să-i fie tovarăş tocmai ei, sau că îşi va dori să-i stea alături şi 
mai departe, acum că-şi dezvăluise adevărata identitate. 

— Ce-i cu mine? Eu sunt Căţeaua Obraznică, zise animalul 
senin, o rămăşiţă de la începuturi, dăruită Legământului de 
bunăvoie. Şi voi fi mereu alături de tine, Lirael, să nu te 
îndoieşti nicicând de asta. 


— Ştiu. Bâigui fata neîncrezătoare, îmbrăţişând-o cu faţa 
îngropată în gâtul blănos şi cald. Şi eu îţi voi fi prietenă pe 
vecie, adăugă apoi emoţionată. 

Căţeaua o lăsă să-i atârne de gât o bună bucată de vreme, 
rămânând alertă la zgomotele dimprejur, cu urechile ciulite. 
Adulmeca aerul cu nasul, încercând să identifice miasma pe 
care Lirael o adusese cu ea din Moarte, un miros straniu şi 
greu care nu putea veni doar de la un singur necromant. 
Era ceva mult mai străvechi şi mai înfricoşător! 

Lirael se desprinse în sfârşit din îmbrăţişare când o răzbi 
izul de blană jilavă şi se mută iarăşi la cârmă. Călăuzitoarea 
îşi vedea de drum, dar când fata atinse echea o întâmpină 
bucuroasă, încălzindu-i palmele cu însemne fermecate, o 
schimbare bine-venită după îngheţul de pe tărâmul Morţii. 

— Probabil că o să ajungem la Debarcaderul din Sindle 
după-amiază târziu, zise ea încruntată, încercând să-şi 
amintească hărţile pe care le catalogase şi reparase la 
Bibliotecă, făcându-le sul şi desfăcându-le într-una. Nu 
suntem în întârziere, pesemne că am făcut mai bine de 
douăzeci de leghe deja! 

— Da, ne îndreptăm cu paşi repezi spre primejdie, mârâi 
Căţeaua, mişcându-se alene să se aşeze la picioarele fetei. 
Să nu uităm încotro mergem, Stăpână. 

Lirael încuviinţă din cap, cu gândul la necromantul din 
Moarte. Acum că era în siguranţă totul i se părea de 
domeniul fantasticului, deşi amintirea acelui loc sumbru o 
bântuia încă. Dacă necromantul spusese adevărul, nu 
numai că o cunoştea, dar ştia şi unde merge şi îndată ce 
ieşea de sub ocrotirea apelor servitorii lui îi puteau da de 
urmă. 

— Poate c-ar trebui să-mi fac un veşmânt de Legământ, 
pentru orice eventualitate, zise. Mă gândeam la bufnița 
răguşită. 

— Nu-i o idee rea, molfăi Căţeaua. Stătea cu botul pe 
piciorul fetei şi saliva din belşug. Apropo, ai văzut ceva în 
Oglinda Cenuşie? 


Lirael şovăi înainte să răspundă. Pentru o clipă, uitase ce 
zărise în Oglindă din pricina atacului neprevăzut din 
Moarte. 

— Da, răspunse ea şi apoi tăcu chitic. 

Căţeaua aşteptă continuarea, dar văzând că fata nu mai 
zice nimic ridică ochii spre ea şi spuse: 

— Aşadar, acum eşti o Păstrătoare a Amintirilor, prima din 
ultimii cinci sute de ani, după câte îmi dau eu seama. 

— Da, cred că ai dreptate, zise fata fără să-i întoarcă 
privirea. 

Nu ţinea morţiş să fie Păstrătoare de Amintiri, cum era 
denumită în carte persoana care putea Vedea în trecut. Ea 
în viitor ar fi vrut să Vadă. 

— Şi n-ai de gând să-mi spui ce ţi s-a arătat? O descusu 
Căţeaua. 

— Mi-am văzut părinţii, răspunse Lirael roşind, amintindu- 
şi că fusese cât pe ce să asiste la propria concepţie. Am 
descoperit în sfârşit şi cine a fost tata. 

— Şi cum ţi s-a părut, cine era? 

— Păi, nu prea ştiu să zic. Mărturisi ea încurcată. Adică l- 
aş cunoaşte într-o poză sau portret, la fel şi încăperea, dar. 
De fapt nici nu contează chiar aşa de mult. 

Căţeaua fornăi scurt, în semn că nu o crede câtuşi de 
puţin. Desigur că conta, numai că încă nu era dispusă să 
vorbească despre asta. 

— Tu eşti familia mea şi n-am nevoie de alta, adăugă Lirael 
îmbrăţişând-o scurt şi-şi ridică apoi privirea spre apele 
strălucitoare ale Ratterlinului. 

Căţeaua îi era într-adevăr cel mai apropiat prieten şi se 
simţea mult mai legată de ea decât de Clayrele cu care 
locuise o viaţă întreagă. 

Nu se simţise niciodată în largul ei printre ele, se gândea, 
strângându-şi nodul la batic şi amintindu-şi cum nu de mult 
o obligaseră să şi-l lege la ochi. Nici o familie nu se poartă 
atât de crud cu copiii! 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞAPTE. 


O baie în râu. 

După cum o sfătuiseră Sanar şi Ryelle, traseră ancora la 
malul unei insulițe lungi şi subţiri, unde îşi petrecură prima 
noapte în afara Gheţarului înconjurate de apele repezi şi 
adânci ale Ratterlinului. 

Îndată ce mijiră zorile, după un mic dejun alcătuit din fulgi 
de ovăz, un măr, o bucată destul de tare de prăjitură cu 
scorţişoară şi câteva guri de apă proaspătă, Lirael ridică 
ancora şi fluieră după Căţea. Aceasta veni înot către 
corabie, lăsând în urmă insula unde-şi marcase teritoriul, 
pentru ca ceilalţi câini care vor poposi aici să ştie că cineva 
le-a luat-o înainte. 

Nici nu plecaseră bine cu vântul în velă, că animalul 
înţepeni deodată înspăimântat, arătând cu laba către prora 
cu un lătrat scurt de avertizare. 

Lirael se aplecă să vadă mai bine pe sub tangon, urmând 
direcţia în care arăta Căţeaua. Zări ceva la vreo două sau 
trei sute de metri în faţă, dar nu-şi putu da seama ce e. Un 
obiect mare de metal plutea pe apă în direcţia opusă, 
strălucind în soarele dimineţii. Îl recunoscu în sfârşit, 
mijindu-şi ochii să se asigure că nu s-a înşelat. 

— Seamănă cu o cadă de metal, observă ea cu jumătate de 
gură. Şi e un bărbat înăuntru. 

— Chiar e o cadă de metal, îi confirmă Căţeaua. Şi 
înăuntru mai e ceva. Pregăteşte mai bine arcul, Stăpână! 

— Ori a leşinat, ori e mort, zise Lirael. N-am putea să-i 
ocolim, pur şi simplu? 

Fără să aştepte răspuns, lăsă totuşi cârma în grija 
Călăuzitoarei şi pregăti arcul. Slăbi apoi şi sabia în teacă şi 
scoase o săgeată din tolbă. 

Călăuzitoarea parcă îi simţi îngrijorarea, căci schimbă 
direcţia pentru a ocoli ambarcaţiunea improvizată. Cada 
înainta oricum foarte încet, împinsă la vale numai de 
curenţi. Corabia în schimb era mult mai iute şi vela o ajuta 
să cotească cu uşurinţă şi să-şi continue drumul 
nestingherită. 


Asta îşi dorea şi Lirael. Nu voia să aibă de-a face cu străini 
decât dacă era absolut necesar. Totuşi, odată şi-odată tot 
trebuia să înceapă, şi tânărul acesta chiar părea să aibă 
nevoie de ajutor. Se vede treaba că nu de bunăvoie se 
aruncase în vâltoarea râului într-o ambarcaţiune atât de 
periculoasă şi nesigură. 

Încruntată, îşi trase baticul în jos pe frunte ca să-şi 
ferească ochii de lumină. Când nu mai rămăseseră decât 
vreo cincizeci de metri până să se petreacă, întinse arcul şi 
fixă săgeata, cântărind intruşii din priviri. Tânărul era 
inconştient, căci nu schiţase nici cel mai mic gest la 
apropierea bărcii ei. Zăcea întins pe spate, cu picioarele 
îndoite şi braţele atârnându-i de-o parte şi de alta peste 
marginile de metal. Zări şi-un toc de sabie lângă el, iar la 
piept - banduliera cu clopoței! 

— E necromant! Ţipă ea, întinzând arcul la maximum, gata 
să tragă. 

Nu semăna cu Hedge, dar la urma urmei toţi necromanţii 
erau la fel de periculoşi. Scăpa măcar de unul, dacă reuşea 
să-l nimerească. Erau tare şireţi aceşti vrăjitori pervertiţi, 
căci dacă slujitorii lor treziţi din Moarte se temeau de apă, 
ei nu aveau nici o problemă. Pesemne că acesta se prefăcea 
rănit ca să-i întindă o cursă. 

Tocmai se pregătea să dea drumul săgeţii când Căţeaua 
lătră iarăşi scurt, oprind-o la timp: 

— Stai! Nu trage încă, nu miroase a necromant! 

Luată pe nepregătite, Lirael tresări şi eliberă fără să vrea 
săgeata, care zbârnâi prin aer la mai puţin de jumătate de 
metru de capul bărbatului. Dacă s-ar fi ridicat în capul 
oaselor, cu siguranţă l-ar fi nimerit în gât sau în ochi, 
pecetluindu-i soarta. 

Săgeata dispăru în apă cu un pleoscăit scurt şi după 
câteva clipe o pisică albă ca neaua se ridică de sub 
picioarele tânărului şi i se cocoţă pe piept, căscând într-una. 

Zărind-o, Căţeaua lătră furioasă şi dădu să se arunce în 
apă după ea, însă Lirael o prinse de coadă exact la timp, 


aruncând arcul cât colo. Încerca din răsputeri s-o ţină 
locului, dar Căţeaua dădea din coadă nebuneşte, de bucurie 
sau mai degrabă de nerăbdare să pornească la vânat de 
pisici. 

Tot acest tămbălău sfârşi prin a-l trezi pe tânărul din cadă, 
care se ridică încetişor în capul oaselor, vădit ameţit. Cu 
motanul instalat pe umăr privi întâi în cealaltă parte, 
întorcându-se apoi şi zărind corabia de dinainte-i. Duse 
instinctiv mâna la sabie şi în secunda următoare Lirael 
apucă şi ea arcul de jos şi pregăti o nouă săgeată. Corabia 
încetini, rotindu-se în bătaia vântului şi oferindu-i fetei o 
poziţie numai bună de tras. 

— Tu ce cauţi aici? Vorbi motanul, continuând să caşte. 

Lirael tresări speriată, de data asta fără să scape săgeata. 
Tocmai se pregătea să răspundă când îşi dădu seama că nu 
ei i se adresase motanul, căci o auzi pe Căţea zicând: 

— Hmmm, aş fi crezut că un cotoi şiret ca tine ştie deja 
răspunsul, zise Obraznica cu îndrăzneală. Cum îţi mai zice 
acum şi cine-i mocofanul care te însoţeşte? 

— De cele mai multe ori răspund la numele de Mogget, 
zise motanul preţios. Dar tu ce nume. 

— Mocofanul poate şi el să vorbească, îi întrerupse tânărul 
înfuriat. Cine sau ce eşti tu? Şi dumneata, domnişoară, ce 
faci aici? Asta-i o corabie de-a Clayrelor! Ce-ai făcut, ai 
furat-o? 

Călăuzitoarea se clătină auzind aşa insultă şi Lirael întinse 
arcul şi mai tare, gata să-l străpungă cu săgeata. Era cam 
arogant băiatul ăsta, plus că părea mult mai mic decât ea şi 
purta şi o bandulieră de necromant! Cu toate astea era 
destul de arâtos, ceea ce o enerva şi mai şi, căci pentru ea 
astfel de lucruri nu contau. Toţi erau la fel, veneau şi-o 
abordau în Cantină convinşi că sunt irezistibili şi că n-are 
cum să-i refuze! 

— Eu sunt Căţeaua Obraznică, zise calm patrupedul. O 
însoțesc şi o slujesc pe Lirael, Fiica Clayrului. 


— Deci şi pe tine te-a furat, mormăi Sam, gândind cu voce 
tare. 

Îl dureau toţi muşchii şi-l enerva cumplit că Mogget i se 
suise pe umăr. 

— Iar eu sunt Lirael, Fiica Clayrului, rosti şi fata solemn, 
cu 0 voce în care enervarea îi fu înăbuşită de teama că 
spune adevărul doar pe jumătate. Te-aş putea întreba şi eu 
ce sau cine eşti - în afară de necioplit, de asta ne-am 
lămurit cu toţii. 

Bărbatul - tânărul, de fapt - o cercetă insistent, făcând-o 
să roşească şi să-şi ferească privirea, ascunzându-şi chipul 
după batic şi câteva şuviţe de păr. Ştia prea bine ce 
gândeşte: se întreba cum poate fata asta cu hainele ei 
ciudate şi părul ca tăciunele să fie o Clayră, când ele erau 
blonde, elegante şi înalte? Vesta ei roşie nu semăna câtuşi 
de puţin cu robele imaculate cu imprimeu de stele purtate 
de Clayrele pe care le văzuse la Belisaere. Plus că nu părea 
deloc încrezătoare şi semeaţă, ca cititoarele în viitor venite 
în vizită la Palat, în faţa cărora se fâstâcea de fiecare dată! 

— Nu arăţi deloc a Clayră, zise el, apropiindu-se. Curentul 
îl împingea încetişor la vale şi trebuia să lovească apa fără 
încetare ca să rămână în loc. Dar n-am altă soluţie decât să 
te cred pe cuvânt. 

— Ia stai niţel! Se înfurie Lirael fără să lase arcul jos. Dar 
tu cine eşti, şi de ce ai banduliera de necromant? 

Sam îşi cobori privirea. Uitase cu totul de bandulieră. Îi 
simţi dintr-odată răceala apăsându-i pieptul, făcându-l să 
respire anevoie. O desfăcu încet şi studiat, ca să aibă timp 
să se gândească ce să răspundă, dar Mogget i-o luă înainte: 

— Bine te-am găsit, domnişoară Lirael, zise el. Mocofanul 
ăsta - aşa cum bine l-a descris slujnica dumitale - e Prinţul 
Sameth, Viitorul Abhorsen. Aşa se explică ce-i cu 
banduliera. Revenind la treburi mai serioase. Mă gândeam 
că ne-aţi putea da o mână de ajutor. Ambarcaţiunea asta, 
după cum vedeţi, nu e tocmai ce m-am aşteptat, iar Prinţul 


e tare nerăbdător să-mi prindă un peşte înainte de somnul 
matinal. Al meu, nu al lui, se-nţelege. 

Lirael îşi privi tovarăşa neîncrezătoare. Ştia şi ea cine e 
Prinţul Sameth, dar nu înţelegea de ce tocmai fiul regelui 
Touchstone şi al lui Abhorsen Sabriel naviga Ratterlinul 
într-o cadă de metal, departe de orice aşezare omenească. 

— E de viţă nobilă, asta-i sigur, îi confirmă Căţeaua, 
adulmecând aerul reavăn. l-am dibuit vechimea până la 
strămoşi. E rănit şi asta-l face irascibil, dar în rest e 
inofensiv, ceea ce nu pot spune despre celălalt. Mogget e 
viclean, noi doi ne ştim de mult. Trebuie s-avem mare grijă 
cu el, căci chiar dacă e slujitorul lui Abhorsen e o creatură 
de Magie Liberă supusă Legământului cu farmece de 
încătuşare. Să nu-i desfaci zgarda sub nici o formă, orice s- 
ar întâmpla! 

— Deci tu eşti de părere să-i luăm la bord, murmură 
Lirael, sperând ca animalul să se împotrivească. 

Căţeaua însă nu-i răspunse, privind-o amuzată. Simţind 
parcă impasul, Călăuzitoarea roti încetişor de cârmă, 
alunecând alene spre cada de metal cu noii oaspeţi. Ea 
hotărâse deja ce-i de făcut. 

Fata oftă şi lăsă arcul jos, trăgând totuşi sabia din teacă 
cât s-o scoată iute în caz de nevoie. Dacă Obraznica se 
înşelase şi Prinţul Sameth trecuse de partea cui nu trebuie, 
devenind necromant? 

— Lasă sabia jos, îi strigă ea. Iar tu, Mogget, aşază-te sub 
picioarele Prințului. Când vom ajunge unii lângă alţii, nu va 
mişcaţi până nu vă spun eu. 

Sam nu răspunse imediat şi Lirael îl zări şoptindu-i ceva 
motanului, cu care se sfătuia aşa cum făcuse şi ea adineauri 
cu Căţeaua. 

— Prea bine, veni şi răspunsul după ce Sam termină de 
vorbit cu motanul. Îşi aşeză sabia cu grijă pe fundul vanei, 
cu tot cu bandulieră. 

„Pare să aibă febră”, îşi zise Lirael când se apropiară în 
sfârşit, căci era roşu în obraji şi-n jurul ochilor. 


Mogget cobori grațios de pe umărul stăpânului, făcându- 
se nevăzut sub marginea de metal. Cada înainta 
nestingherită dusă de curenţi, însă Călăuzitoarea nu se lăsă 
mai prejos, ţinând piept vântului de-a curmezişul râului ca 
să ajungă în dreptul lor. 

Se ciocniră cu o bubuitură puternică şi Lirael se minună 
cât de afundată era cada în apă. Mai avea puţin şi se 
scufunda! De la distanţă nu-şi dăduse seama de pericol. 
Prinţul o întâmpină cu privirea încruntată, dar fără să se 
mişte, aşa cum promisese. 

Fata întinse iute mâna stângă şi-i cercetă însemnul de pe 
frunte, în timp ce cu dreapta ţinea sabia strâns, gata s-o 
folosească dacă prinţul se dovedea un impostor. Dădu însă 
cu degetul de căldura familiară a Legământului, trainică şi 
luminoasă. În ciuda celor spuse de Căţea, Legământul chiar 
părea să dăinuie dintotdeauna, fără Început şi Sfârşit. 

Sam întinse şi el mâna şovăitor, aşteptând probabil 
permisiunea ei. Fără să-i ia sabia de la gât Lirael dădu uşor 
din cap şi tânărul îi mângâie fruntea cu două degete, 
deşteptând însemnul care prinse a străluci mai abitir decât 
soarele pe suprafaţa limpede a apei. 

— Cred că e în ordine, poţi să urci, rupse ea tăcerea într- 
un târziu. 

Nu se simţea în largul ei să împartă corabia cu un străin. 
Dacă o să vrea să stea de vorbă, sau, mai rău, va încerca să 
o sărute? Deşi nu prea părea în stare nici de una, nici de 
cealaltă. Lăsă sabia jos şi îi întinse mâna, strâmbând uşor 
din nas. Era plin de noroi, mirosea a sânge închegat şi nu se 
mai spălase de câteva zile bune. 

— Mulţumesc, bâigui el, trecându-şi picioarele înţepenite 
peste parapet. 

Lirael îl surprinse muşcându-şi buza de durere, fără să 
scoată un sunet. Când se văzu în sfârşit pe punte, Sameth 
trase adânc aer în piept şi zise cu jumătate de gură: 

— A. Ai putea. Să-mi aduci tu sabia, desagile şi banduliera? 
Mi-e teamă că nu mă mai pot mişca. 


Lirael se conformă fără să stea pe gânduri, ridicând 
desagile ultimele. Uşurată de povară, cada se clătină de 
câteva ori şi se aplecă într-o parte, luând apă. Îşi reveni 
pentru o clipă, ceva mai grea acum, iar apoi un val domol o 
umplu din nou, de data asta fără scăpare. În secunda 
următoare era cu fundul în sus, dispărând încetişor sub apă 
ca un peşte cu solzi de argint. 

— Rămas-bun, bărcuţă dragă, şopti Sam, urmărind-o cum 
se scufundă în adâncuri, înghițită de strălucirea apelor. 

Făcu un pas înapoi şi oftă prelung, uşurat, dar şi îndurerat 
întru câtva. 

Mogget sărise în barcă înainte ca vana să ia apă şi era 
acum în faţa Obraznicei, aproape bot în bot cu ea. Stăteau 
amândoi nemişcaţi, cântărindu-se din priviri, deşi Lirael 
bănuia că îşi vorbesc într-un fel numai de ei ştiut şi nu 
neapărat cordial. Aveau blana zburlită pe spinare şi 
Căţeaua mârâia gutural. 

Lirael îşi făcu de lucru întorcând-o pe Călăuzitoare înapoi 
la curs, adăpostindu-se după tangon când corabia făcu 
stânga împrejur. Desigur că-şi putea vedea şi singură de 
drum, dar fata prefera să se prefacă ocupată decât să stea 
la discuţii. Odată treaba terminată, se aşternu o tăcere 
stânjenitoare şi la un moment dat Lirael simţi că trebuie să 
spună ceva, mai ales că animalele rămăseseră în aceeaşi 
poziţie nemişcată, faţă în faţă. Cât îşi dorea să fie din nou la 
Bibliotecă! Acolo măcar putea scrie bileţele fără să 
vorbească cu nimeni. 

— C-ce. Îi. Ce ţi s-a întâmplat? Îl întrebă ea pe Sam, care 
se întinsese cât era de lung pe punte. Şi cum de te-ai 
încumetat pe râu cu cada aia? 

— E o poveste mai lungă, răspunse el cu voce pierită, 
încercă să se ridice ca s-o vadă mai bine, dar capul îi căzu 
iarăşi pe spate şi se lovi de un travers cu o bubuitură 
scurtă. Aau! Oftă enervat. Pe scurt, încercam să scap de 
nişte Morți şi cada a picat la ţanc. Dacă n-o găseam, nu ştiu 
ce mă făceam. 


— Sunt Morți pe-aici, prin apropiere? Tresări Lirael cu 
gândul la propria întâlnire cu Moartea şi cu necromantul 
Hedge. 

Se aşteptase ca odată întors în Viaţă să fie pe undeva pe 
lângă Lacul Roş, după cum îl văzuse şi în Viziune, dar asta 
probabil că nu se întâmplase încă. Te pomeni că nici nu era 
atât de departe şi chiar acum o urmărea din apropiere. 

— Sunt, la câteva zeci de kilometri în susul râului, zise 
Sam. Cel puţin acolo erau aseară. 

Începuse să pipăie în jurul rănii cu un deget, simţindu-şi 
pulpa umflată pe sub pantalon, semn că vraja împotriva 
infecţiei cedase în faţa oboselii şi efortului excesiv. 

— Nu arată prea bine, murmură Lirael, zărind pe bandaj 
pata neagră de sânge întărit. Necromantul te-a rănit? 

— Poftim? Întrebă Sam cu jumătate de gură, simțind că-şi 
pierde iarăşi cunoştinţa. Nu făcuse bine că apăsase pe rană. 
Nu, din fericire n-a fost un necromant, deşi bănuiesc că 
Morţii au fost anume puşi pe urmele mele. Noroc că sunt 
împiedicaţi şi se mişcă greu. Tăietura o am de mai înainte. 

Lirael rămase tăcută o vreme, neştiind ce să-i mai spună. 
Se simţea totuşi datoare să facă conversaţie cu el, că doar 
era Viitorul Abhorsen. 

— Întrebam pentru că şi eu m-am luptat ieri cu un 
necromant, zise ea. 

— Cee? Sări Sam mirat, ridicându-se în capul oaselor în 
ciuda greţei care-l apucase brusc. Cu un necromant? Aici? 
— Nu, nu chiar aici, îi explică fata. Am trecut în Moarte, 

aşa că nu ştiu exact unde îşi ascunsese trupul fizic. 

Sam mormăi ceva şi se lăsă iarăşi pe spate. Ghicind parcă 
ce va urma, Lirael îi puse mâinile sub cap exact la timp, să 
nu se lovească din nou. 

— Mulţumesc, bâigui el. Era cumva sfrijit şi chel, cu 
platoşe roşiatice la coate? 

— Da, veni răspunsul imediat. Îl cheamă Hedge. A vrut să- 
mi taie capul. 


Sam tuşi înfundat şi-şi întoarse capul către parapet cu 
gâtul încordat. Lirael îşi trase mâinile şi în secunda 
următoare îl auzi gemând. Vărsă de câteva ori şi rămase 
agăţat de parmalâc încă două, trei minute, ridicându-şi 
capul în cele din urmă şi stropindu-şi faţa cu apă rece. 

— Îmi pare rău, zise el stânjenit. Cred că e o reacţie 
nervoasă. Şi zici că te-ai luptat cu el în Moarte? E cam 
ciudat, din câte ştiu Clayrele nu prea fac asta. De fapt 
nimeni n-o face, cu excepţia necromanţilor şi a mamei mele, 
desigur. 

— Eu am făcut-o, şopti Lirael, roşind din nou. Sunt 
Păstrătoarea Amintirilor şi trebuia să găsesc ceva acolo, 
ceva din trecut. 

— Ce e aceea o Păstrătoare a Amintirilor şi ce legătură are 
Moartea cu trecutul? O întrebă Sam oarecum confuz. 

Ori el începea să delireze şi să nu mai înţeleagă, ori ea îi 
înşira verzi şi uscate. 

— Stimate Prinţ, începu Căţeaua, întrerupându-şi dialogul 
cu motanul, eu una sunt de părere că stăpâna ar trebui să 
vadă ce-i cu rana aia, şi-apoi putem să ne lămurim ce şi 
cum. 

— S-ar putea să dureze cam mult, bombăni Mogget 
cocoţat pe parapet, cu ochii după peşti. 

Numai ei ştiau ce vorbiseră în tot acest timp, însă după 
cum se comportau, Obraznica părea să fi ieşit triumfătoare. 

— Şi. Te-a şi ars cumva, necromantul ăsta? Bâigui Sameth. 

— Nu, zise Lirael uşor nedumerită. De ce, pe cine a mai 
ars? 

Sameth nu-i răspunse, rămânând nemişcat cu ochii închişi. 
Lirael nu mai ştia ce să creadă. 

— Vezi ce-i cu rana, Stăpână, o îndemnă Obraznica. 

Fata oftă exasperată, îşi scoase cuțitul şi începu să taie 
cracul pantalonului, alunecând în curgerea Legământului 
ca să adune însemnele cu care să curețe tăietura şi-apoi să 
refacă țesutul afectat. 

Cât despre explicaţii, trebuia să mai aibă răbdare. 


CAPITOLUL ŞI OPI. 

Cartea Morților. 

Se înserase deja şi ea tot nu se lămurise ce-i cu 
necromantul, căci Sam dormise aproape toată după-amiaza, 
deschizând ochii abia când poposiră pe malul nisipos al unei 
insule unde Lirael începuse deja să facă pregătirile pentru 
noapte. La cină mâncară peşte prăjit cu roşii uscate şi 
biscuiţi şi-şi spuseră fiecare povestea. Se minuna cât de 
uşor îi e să vorbească cu el, la fel ca cu Obraznica. „Probabil 
pentru că nu face parte din neamul Clayrelor”, îşi zise ea. 

— Deci l-ai Văzut pe Nicholas, zise Sam apăsat, şi zici că e 
cu necromantul ăsta, Hedge, şi sapă o groapă să elibereze 
nuştiuce forţă de Magie Liberă. Asta trebuie să fie Capcana 
Fulgerului de care pomenea în scrisoare. Ştiu că sună 
prosteşte, dar speram să fie o coincidenţă, speram ca vizita 
lui Nick la Lacul Roş să n-aibă legătură cu Duşmanul. 

— N-aş zice că l-am Văzut la propriu. Răspunse Lirael 
şovăitoare. Voia să-i explice de la bun început care e situaţia 
şi astfel să prevină eventuale rugăminţi pentru o nouă 
Viziune. Clayrele mi-au arătat, erau peste o mie cinci sute la 
Veghere. Altfel n-ar fi reuşit să răzbească până la groapă. 
Problema e că nu ştiau când anume se vor întâmpla toate 
cele Văzute. Probabil că încă nu s-a petrecut nimic. 

— Mda, Nick nu e de foarte mult timp în Regat, zise Sam 
îngândurat, dar cred că a ajuns deja la Lacul Roş. Cât 
despre groapă, puteau începe şi fără el, pentru că Morţii cu 
eşarfe şi pălării albastre sunt refugiații veniţi din sud acum 
mai bine de o lună. 

— Potrivit altei Viziuni a Clayrelor, mă voi întâlni cu 
Nicholas la Lacul Roş cât de curând, îi explică Lirael, dar nu 
vreau să mă duc nepregătită. Mai ales dacă e şi Hedge 
acolo. 

— Din rău în mai rău, oftă Sam, cuprinzându-şi capul în 
palme. Trebuie să-i trimitem un mesaj lui Ellimere şi. Nu 
ştiu. Să-i chem şi pe ai mei din Ancelstierre, doar că ei au 


treabă cu refugiații acolo. Poate dac-ar rămâne tata şi s-ar 
întoarce mama. 

— Pare-mi-se că s-au ocupat deja Clayrele de asta, îl 
întrerupse Lirael, dar ele nu ştiu tot ce ştim noi, aşa că 
poate nu-i o idee rea. Deşi. În afară de mesaje ar trebui să 
mai facem ceva, nu? O să dureze până le dăm de ştire 
Regelui şi lui Abhorsen, iar apoi până se întorc. 

— Da, ai dreptate, zise Sam apatic. De ce nu m-o fi 
aşteptat la Zid, aşa cum ne-am înţeles? 

— Pesemne că n-a fost după el, interveni Căţeaua, care se 
făcuse covrig la picioarele fetei, ascultându-le conversaţia. 

Mogget stătea şi el tolănit în apropiere, cu labele lângă 
cărbunii aproape stinşi şi înconjurat de oase de peşte. 
Îndată ce terminase de mâncat căzuse într-un somn adânc 
şi acum era deja în lumea viselor. 

— Da, posibil, încuviinţă Sameth, privindu-şi absent 
arsurile de la încheieturi. După socotelile mele Hedge a pus 
mâna pe el încă de la întâmplarea din Perimetru. N-am mai 
apucat să ne vedem de atunci, am comunicat doar prin 
scrisori. Sărmanul Nick. Trebuie să-l ajutăm cumva! 

— Părea bolnav, zise Lirael cuprinsă brusc de milă la 
amintirea Viziunii. Îi întinsese mâna s-o salute. Bolnav şi 
neajutorat, aşa mi s-a părut. Cred că nu-şi dădea seama cât 
de rău îi face Magia Liberă. 

— Nick n-a înţeles niciodată cum stau lucrurile la noi în 
Regat, refuza pur şi simplu ideea că există magie, îi 
mărturisi Sam cu ochii pironiţi la focul mocnit. Devenea din 
ce în ce mai încăpățânat de la un an la altul, căuta mereu 
explicaţii logice şi nu voia nicicum să accepte că lucrurile 
pot funcţiona şi după alte reguli decât mecanica sau forţele 
naturii. 

— Nici eu nu înţeleg lumea din Ancelstierre, zise Lirael. 
Adică. Am auzit multe despre oraş, dar într-un fel mi se 
pare că e de pe altă planetă. 

— Aşa şi e, confirmă Obraznica. Sau, mă rog, e mai bine să 
îl priveşti aşa. 


— Mie mi s-a părut întotdeauna mai puţin real decât la noi, 
culmea! Zise Sam distrat, fără să-şi ia ochii de la foc. Privea 
scânteile licărind în aer şi încerca să le numere fără prea 
mult succes. Ai senzaţia că eşti într-un vis foarte intens, 
doar că vezi lucrurile ca printr-o peliculă subţire, de parcă 
te-ai uita la un tablou în acuarelă. Totul îmi părea mult mai 
încet acolo, chiar şi cu lumina lor electrică, motoarele şi 
toată mecanizarea. Cred că din cauză că nu aveam ore de 
magie la şcoală, oricum eram prea departe de Zid. Uneori 
mă mai jucam cu umbrele şi lumina, făceam tot felul de 
trucuri, dar numai când bătea vântul dinspre nord. Alteori 
mă simţeam pe jumătate adormit şi nu eram în stare nici 
măcar să pătrund în Legământ. 

Tăcu deodată, fixând cărbunii stinşi. După câteva minute, 
Lirael reluă conversaţia: 

— Revenind la ce avem de făcut, începu ea şovăitoare, eu 
mă îndreptam către Oyrre când ne-am întâlnit, iar de acolo 
ar trebui să plec spre Hotar escortată de câţiva oameni ai 
legii sau dacă am noroc ofiţeri din Garda Regală. Deşi. Din 
moment ce Hedge ştie deja de noi, nu pare o idee prea 
bună. Până la urmă tot trebuie să ajung la Lacul Roş, dar 
mă gândeam s-o fac mai pe ocolite. N-ar fi prea înţelept să 
apar în port la Oyrre şi să plec mai departe de acolo, nu 
crezi? 

— Ba da, o aprobă Căţeaua, privind-o cu mândrie că-şi 
pune mintea la contribuţie. L-am mirosit pe Hedge îndată 
ce ai scăpat din Moarte, ascunde o putere prea mare 
pentru un simplu necromant. Tocmai de asta i-a persistat 
miasma mult după aceea. Indiferent ce hram poartă, are o 
minte ascuţită şi pregăteşte de mult atacul împotriva 
Regatului. Sigur şi-a găsit acoliţi şi printre Vii, nu doar din 
rândul Morților. 

Sameth nu zise nimic, dezlipindu-şi în cele din urmă 
privirea de pe vatra stinsă şi încruntându-se când îl zări pe 
Mogget adormit. Acum că ştia care e situaţia lui Nicholas, 
nu se putea hotări ce să facă. La adăpostul atelierului din 


turn i se păruse o idee bună să plece să-l salveze, dar între 
timp lucrurile se complicaseră. 

— Nu ne putem duce la Oyrre, zise el într-un sfârşit. Mă 
gândeam să mergem la Casa lui Abhorsen, de unde pot 
trimite şoimi-mesager şi. Aă. Să luăm ce ne trebuie pentru 
drum. Armuri, o sabie mai bună pentru mine. 

— Plus că am fi în siguranţă, adăugă Căţeaua, cercetându-l 
cu ochi iscoditori. 

Sam se intimidă şi-şi feri privirea, simțind că i-a aflat toate 
secretele, că ştie cât e de confuz. Pe de o parte, voia să-şi 
ducă misiunea la bun sfârşit, pe de alta, nu se simţea în 
stare. Toată această tensiune nervoasă îi dădea dureri de 
stomac şi oriunde mergea imaginea de Viitor Abhorsen îl 
urmărea ca un blestem, căci în curând lumea îi va vedea 
adevărata faţă. 

— Mi se pare o idee bună, zise Lirael. E pe Stâncile 
Semeţe, parcă, nu? O putem lua spre vest pe drumuri 
lăturalnice. Aveţi şi cai la Casă? Eu nu prea ştiu să călăresc, 
dar aş putea să-mi pun un veşmânt de Legământ, iar tu ai. 

— Iapa mea a murit nu de mult, o întrerupse Sam palid 
deodată. Nu vreau alt cal! 

Se ridică brusc şi se duse şchiopătând până aproape de 
mal, de unde privi râul învăluit în întuneric. Le auzea în 
spate pe Lirael şi tovarăşa ei canină - care prea semăna cu 
Mogget ca să-i fie simpatică - vorbind în şoaptă, bârfindu-l 
probabil, şi se ruşină pentru ieşirea de mai devreme. 

— E un ţânc răsfăţat! Pufni Lirael. Nu era obişnuită cu 
asemenea apucături. Până acum, de câte ori plecase să 
exploreze o făcuse după bunul ei plac, iar la Bibliotecă nu 
se glumea cu disciplina şi fiecare ştia în faţa cui răspunde. 
Aflase lucruri interesante de la Sam, dar dacă avea de gând 
să fie un nesuferit. Nu voiam decât să ne organizăm cât de 
cât! Poate ar fi mai bine s-o luăm noi înainte. 

— Nu e în apele lui, îl apără Obraznica. A trecut prin multe 
primejdii care l-au pus la grea încercare, e rănit şi îi e 


teamă. O să se simtă mai bine mâine şi-n zilele următoare, 
ai să vezi. 

— Sper, oftă fata. Acum că aflase mai multe despre 
Nicholas, Capcana Fulgerului şi atacurile Morților începuse 
să înţeleagă cât de mult are nevoie de ajutor, ca întregul 
Regat de altfel. La urma urmei, e datoria lui să se lupte cu 
Morţii, doar e Viitorul Abhorsen, adăugă ea. Eu puteam să 
rămân bine mersi în Gheţar, dar cine să-i ţină piept lui 
Hedge şi nenorocirilor pe care le aduce, dacă nu el? 

— Dacă Abhorsen şi Regele au dreptate în privinţa lui 
Hedge, nu mai eşti în siguranţă nicăieri, zise Căţeaua. Şi nu 
doar Prinţul, ci toţi prin ale căror vene curge sângele 
străbunilor trebuie să vină în apărarea Legământului. 

— Obraznico, ce înţeleaptă eşti! Suspină Lirael, 
îmbrăţişând-o. Of, de ce e totul atât de complicat? 

— Aşa e viaţa, îi şopti Căţeaua la ureche. Dar somnul face 
minuni şi mâine-dimineaţă ai să vezi lucrurile într-o altă 
lumină. O să descoperim privelişti noi şi mirosuri de 
asemenea. 

— Şi cu ce mă ajută asta pe mine? Bombăni Lirael, 
trăgând rucsacul mai aproape ca să-şi culce capul pe el. 

În ciuda brizei uşoare, era prea cald să se învelească cu 
pătura şi umezeala îi dădea de furcă, cu tot cu muştele şi 
ţânţarii ei. Conform calendarului, vara nu începuse încă în 
Vechiul Regat, dar vremea nu ţinea mereu seama de 
socoteala omenească şi nici nu dădea vreun semn de 
răcorire ori furtună. 

Lirael plesni enervată un ţânţar şi se întoarse la auzul 
paşilor lui Sam, care se apropie timid şi începu să cotrobăie 
prin desagi, de unde scoase un obiect minuscul şi 
strălucitor, o broască înaripată bătută cu nestemate. 

— Îmi pare rău pentru mai devreme, bâigui el încurcat, 
întinzându-i broscuţa zburătoare. Uite, asta o să te scape 
de țânțari. 

Lirael înţelese cum stă treaba îndată ce broscuţa făcu o 
tumbă înapoi, prinzând cu limba doi ţânţari cu pântecul 


umflat. 

— Foarte ingenios, zise Căţeaua pe jumătate adormită, 
ridicându-şi capul pentru o clipă din groapa pe care şi-o 
săpase drept culcuş. 

— Am făcut-o pentru mama, le explică Sam cu glas 
plângăcios. Lia asta mă pricep eu cel mai bine, să 
confecţionez tot felul de lucruri. 

Lirael încuviinţă din cap cu ochii la broscuţa care făcea 
ravagii în rândurile insectelor, mişcându-se uşoară ca o 
mierlă. Aripile ei de bronz zbârnâiau înfundat, ca nişte 
obloane trase ce fremătau în bătaia vântului. 

— Mogget a fost nevoit să o omoare, zise el deodată, cu 
ochii la focul aproape stins. Vorbesc de iapa mea, Crenguţa. 
Am extenuat-o, sărmana, şi la un moment dat n-a mai 
rezistat, iar eu n-am fost în stare să-i curm suferinţa. 
Mogget. El i-a tăiat beregata, să fim siguri că nu cade pe 
mâna Morților şi să nu le sporim puterile. 

— Nu prea aţi avut de ales, din câte îmi dau seama, şopti 
Lirael. Vreau să spun că. Nu exista altă soluţie mai bună. 

Sam rămase tăcut, fixând cu privirea câteva pete de 
jăratic între tăciunii stinşi. De jur împrejur Ratterlinul 
susura domol, acompaniat de şuieratul Obraznicei care 
dormea în apropiere. Lirael era câţiva paşi mai încolo, 
aşteptând ca Sam să mai zică ceva. 

— Ar fi trebuit s-o fac eu, murmură el, dar m-am temut. M- 
am temut de Moarte. De când mă ştiu mi-e frică de ea. 

Lirael nu zise nimic, mai stânjenită ca niciodată. Nimeni nu 
i se mai destăinuise până acum, darămite despre lucruri 
atât de personale! Doar era Viitorul Abhorsen, fiul lui 
Sabriel! Cum să-i fie frică de Moarte?! Era de neimaginat, 
la fel cum o Clayră s-ar fi temut de Viziune. 

— Eşti obosit şi rănit, zise ea în cele din urmă. Ar trebui să 
te odihneşti, ai să te simţi mai bine mâine-dimineaţă. 

Sam se întoarse către ea fără să-şi ridice privirea. 

— Ai zis mai devreme că ai păşit şi tu în Moarte, mormăi 
el. Nu ţi-a fost frică? 


— Ba da, mărturisi Lirael. Dar am făcut întocmai cum scrie 
în carte. 

— În carte? Tresări Sameth scuturat de un fior rece. În 
Cartea Morților? 

— Nu, răspunse fata. Nu mai auzise până acum de cartea 
asta. E vorba de Cartea Amintirilor şi a Uitării, care 
vorbeşte numai despre Moarte, pentru că orice Păstrător al 
Amintirilor trebuie să treacă Dincolo ca să privească în 
trecut. 

— N-am auzit de ea, zise el, privind către desagi de parcă 
aveau otravă înăuntru. Eu ar trebui să studiez Cartea 
Morților, numai că nu mă pot apropia de ea. Am lăsat-o 
acasă când am plecat, încuiată în dulap, dar cum-necum s-a 
luat după mine, cu tot cu banduliera, şi acum nu mai scap 
de ea. Ironia e că o să am probabil nevoie de amândouă ca 
să-l salvez pe Nick, ceea ce e total nedrept, pentru ca n-am 
cerut nicicând să fiu Viitorul Abhorsen! 

„Nici eu n-am cerut ca mama să mă abandoneze când 
aveam cinci ani sau să fiu lipsită de Darul Viziunii”, îşi zise 
Lirael. Era cam necopt pentru vârsta lui Prinţul ăsta, dar 
acum era obosit şi rănit, după cum o atenţionase şi 
Căţeaua, aşa că îl lăsă să-şi verse amarul cu speranţa c-o să- 
şi revină mâine. Dacă nu, o punea pe Obraznică să-l muşte 
ca să-i vină mintea la cap, o metodă care la ea nu dădea 
greş niciodată. 

Aşadar, în loc să-i spună ce gândeşte, Lirael se aplecă şi 
atinse banduliera care zăcea pe jos lângă el. 

— Pot să mă uit la clopoței? Întrebă ea, simţindu-le 
puterea înainte să-i atingă. Cum se folosesc? 

— E totul explicat în Cartea Morților, zise Sam cu jumătate 
de gură. Din păcate, nu-i poţi folosi în joacă, ci numai dacă 
ai într-adevăr nevoie de ajutorul lor. Nu, te rog! Nu-i scoate 
din săculeţi. 

— Promit să fiu atentă, îl linişti Lirael mirată de reacţia lui. 
Se făcuse alb ca varul şi începuse să tremure. Mai ştiu şi eu 


câte ceva despre clopoței, nu sunt chiar atât de diferiţi de 
fluierele de la naiul meu. 

Sam se trase câţiva paşi înapoi, vădit înspăimântat. Dacă-i 
scăpau din mână sau îi mişca fără să vrea, se puteau trezi 
amândoi dincolo de pragul Morţii, iar gândul îl umplea de 
groază. Pe de altă parte, s-ar fi lipsit bucuros de clopoței 
dacă ea voia să-l scape de povară. 

— Bine, poţi să te uiţi, zise după o scurtă pauză. Dacă vrei 
tu neapărat. 

Lirael încuviinţă din cap fascinată, trecându-şi degetele 
peste mânerele fine de mahon şi pielea groasă tratată cu 
ceară de albine. Simţi deodată nevoia să-şi pună banduliera 
şi să păşească în Moarte, doar ca să încerce clopoţeii. În 
comparaţie cu ei, fluierele naiului păreau nişte jucării 
neînsemnate. 

Sam o urmărea cum îi atinge şi tremură amintindu-şi 
apăsarea lor de gheaţă. Baticul îi alunecase de pe cap şi 
chipul fetei era acum încadrat de şuviţe rebele, iar ochii îi 
licăreau la lumina tăciunilor aprinşi. Privind-o, îl încercă o 
senzaţie ciudată, de parcă o mai văzuse undeva, de mult. 
Era cu neputinţă totuşi, căci el nu fusese niciodată în 
Gheţar iar ea abia acum plecase în lume pentru prima dată. 

— Poţi să-mi arăţi şi Cartea Morților? Îndrăzni Lirael, fără 
să-şi poată ascunde nerăbdarea. 

Sam o fixă neîncrezător, luat pe neaşteptate. 

— N-n-nu e de j-joacă cu Cartea Morților, să ştii, se bâlbâi 
el. Te poate d-d-distruge dacă nu eşti atentă. 

— Mi s-a mai spus, răspunse Lirael. Nu ştiu de ce, dar simt 
că trebuie să o citesc. 

Sam căzu pe gânduri, socotindu-se ce să facă. Clayrele se 
înrudeau cu familia regală şi Abhorsen, aşa că Lirael avea 
dreptul să cerceteze Cartea Morților. Ca Fiică a Clayrului, 
era la adăpost pentru moment, mai ales că studiase şi 
Cartea Amintirilor şi a Uitării. Deşi Sameth nu auzise de ea, 
fetei îi prinsese bine de vreme ce o iniţiase în tainele 
necromanţiei - cel puţin cât să pătrundă în Moarte fără 


probleme. În plus, însemnul de pe fruntea ei era neîntinat şi 
sincer. 

— E acolo, zise el scurt, arătându-i desaga cu pricina. 

Ezită o clipă, apoi mai făcu câţiva paşi înapoi, apropiindu- 
se de râu. Îl despărţeau acum vreo zece metri de Lirael şi 
carte, cu Mogget şi Căţeaua între ei. Se aşeză pe malul apei 
şi evită să o privească, căci nu voia să dea iar ochii cu 
manuscrisul blestemat. Broscuţa zburătoare îl urmă 
credincioasă, înfulecând cu spor ţânţarii din jurul noului 
culcuş. 

În spate, Lirael desfăcea deja şnururile traistei. Urmară pe 
rând strălucirea blândă a Legământului, păcănitul 
încuietorilor de pe copertă şi în fine foşnetul paginilor 
întoarse una câte una. Totul se petrecuse în linişte, fără 
explozii neaşteptate ori limbi de foc mistuitor. 

Sameth răsuflă uşurat, închise ochii şi se lăsă în mrejele 
somnului. În doar câteva zile vor fi la Casa lui Abhorsen, 
unde plănuia să mai rămână un timp. Dacă voia, Lirael 
putea continua fără el. 

Şi totuşi conştiinţa nu-i dădea pace. Chiar înainte să 
adoarmă, o voce lăuntrică îi şopti: „Nicholas e prietenul tău 
şi e de datoria ta să te răfuieşti cu necromanţi neaveniţi. În 
plus, părinţii tăi se aşteaptă să ţii piept Duşmanului cu forţă 
şi curaj”. 

CAPITOLUL TREIZECI ŞI NOUĂ. 

Podul Înalt. 

A doua zi Sam se simţea într-adevăr mult mai bine, cel 
puţin fizic. Vraja lui Lirael făcuse minuni, ajutându-l să-şi 
recapete puterea în picioare, însă responsabilităţile nu-i 
dădeau pace şi era vizibil tulburat. 

Lirael în schimb era foarte bine dispusă, deşi nu se 
odihnise deloc. Stătuse până în zori să termine Cartea 
Morților, profitând de răcoarea orelor târzii ale nopţii, care 
se risipise odată cu ivirea soarelui la orizont, chiar înainte 
să întoarcă ultima pagină. 


Uitase deja mare parte din ce citise şi deşi o studiase 
pagină cu pagină avea senzaţia că ceva îi scapă, că n-a 
înţeles-o cum trebuie. „Se vede treaba că aşa o carte se 
citeşte de mai multe ori până o pricepi, de fiecare dată îţi 
mai dezvăluie ceva”, îşi zise Lirael în sinea ei. Îi ghicise 
pesemne nepriceperea şi-i arătase doar cât putea ea să 
priceapă, ridicându-i nenumărate întrebări despre Moarte 
şi creaturile de Dincolo. În loc s-o lămurească, o încurcase şi 
mai tare - sau nu ştiuse ea unde să caute răspunsurile. Avea 
însă convingerea că-şi va aminti tot ce trebuie la nevoie. 
Acum nu mai ţinea minte decât singurul rând scris pe 
ultima pagină: 

Oare călătorul îşi alege calea, sau calea îl alege pe el? 

Cu această întrebare în gând îşi cufundă capul în apa rece 
să se învioreze, meditând încă la ea când îşi legă baticul şi- 
şi aranjă vesta, gata de o nouă zi. N-ar fi vrut să se despartă 
încă de clopoței şi Cartea Morților, dar până la urmă i le 
dădu lui Sam, care le puse înapoi în desagă după ce-şi 
termină şi el toaleta de dimineaţă ascuns după nişte tufe 
sărăcăcioase mai la vale. 

În timp ce încărcau corabia nu scoaseră o vorbă despre 
carte, clopoței ori mărturisirile lui Sam de noaptea trecută. 
Lirael ridică ancora şi porniră din nou pe râu, cu vela 
fluturând în vânt în timp ce ea mânuia cârma uşor. Ioată 
lumea părea mulţumită că nu trebuie să facă conversaţie, 
mai ales Mogget, care nici măcar nu se trezise, aşa că Sam 
îl adusese la bord în braţe. Era prea devreme pentru 
socializare, oricum. 

După o bună bucată de timp Lirael le oferi nişte prăjituri 
cu scorţişoară, rupând bucăţile mari cât farfuria în bucățele 
mai mici. Căţeaua îşi înfulecă porţia dintr-o înghiţitură în 
timp ce Sam le cântări cu suspiciune: 

— Să mă risc să muşc sau molfăi la ea până se-nmoaie? 
Întrebă el, schiţând un zâmbet stingher. 

— Se simte mult mai bine, e clar, îşi zise Lirael. Prefera 
astfel de glume efuziunilor neaşteptate ca cea din noaptea 


dinainte. 

— Poţi să mi-o dai mie dacă n-o vrei, îi propuse Obraznica, 
fixând cu jind bucata din mâna lui Sameth. 

— Nici nu mă gândesc, răspunse el şi muşcă cu poftă din 
ea, chinuindu-se să mestece. Îi întinse apoi cu gura plină 
bucata muşcată pe jumătate şi zise: Uite, îţi dau jumătate 
dacă mă laşi să-ţi văd zgarda. 

Nici nu termină bine că Obraznica se şi repezi şi înhăţă 
plăcinta, odihnindu-şi apoi capul pe piciorul lui. 

— De ce vrei să-i vezi zgarda? Îl iscodi Lirael. 

— Pentru că are nişte însemne pe care nu le-am mai văzut 
până acum, îi explică Sam, aplecându-se s-o studieze. 

De la distanţă părea că însemnele fuseseră încrustate în 
piele, dar când o atinse observă că nu are deloc consistenţă 
şi că însemnele se preschimbau într-una, formând un noian 
fermecat ce semăna cu o cureluşă subţire. Simţea că îi 
încape toată mâna înăuntru, ba chiar că ar putea aluneca 
cu totul în micul şiroi magic, deşi nu cunoştea toate 
însemnele. 

Îşi trase braţul încet de la gâtul Obraznicei şi începu s-o 
scarpine absent după urechi. Părea un animal normal, la fel 
ca Mogget, doar că amândoi erau creaturi magice cu puteri 
ascunse. Cât despre zgardă, numai cea de la gâtul 
motanului era împletită cu o vrajă de încătuşare, să ţină în 
frâu forţa dinăuntru. Cu Căţeaua era altă poveste, la gâtul 
ei se afla o mică parte a Legământului, un fel de Piatră de 
Căpătâi. 

— Mmm, ce bine el oftă Căţeaua de plăcere. Scarpină-mă, 
te rog, şi pe spate! 

Sam se conformă şi Obraznica îşi întinse spinarea sub 
mângâierea lui, savurând fiecare clipă. Lirael îi privea 
amuzată, gândindu-se că e prima dată când o vede cu 
altcineva, pentru că imediat ce apăreau străini Căţeaua 
dispărea ca prin minune. 

— Anumite însemne din zgarda ta îmi sunt cunoscute, îi 
zise el leneş, scărpinând-o mai departe cu ochii pierduţi în 


zare la reflexiile soarelui pe apă. 

Aveau de înfruntat încă o zi fierbinte şi îşi pierduse pălăria, 
probabil când se prăvălise pe scările de la moară. 

Căţeaua nu reacţionă, mulţumindu-se să se gudure pe 
lângă el, ghidându-i mâna către şale. 

— Doar că. Nu-mi dau seama unde le-am mai văzut, 
continuă Sam, rămânând apoi pe gânduri câteva secunde. 
Nu le ştia rostul, dar sigur le mai văzuse undeva. Nu în 
vreun grimoarl ori pe Pietrele de Căpătăi, ci pe un obiect 
ceva mai mic şi mai solid. Sigur nu pe zgarda lui Mogget, 
zise el, însemnele de-acolo nu seamănă deloc cu astea. 

— Îţi munceşti mintea prea mult, mormăi Căţeaua, deşi nu 
părea supărată. Vezi-ţi mai bine de scărpinat. Poţi să mă 
faci şi aici, sub bărbie. 

— Eşti cam pretențioasă pentru un animal de companie, 
nu crezi? O luă Sam la rost, privind către Lirael. Aşa face 
mereu? 

— Poftim? Întrebă fata absentă, cu gândul tot la Cartea 
Morților. 

Se concentră cu greu la întrebarea lui Sam şi pentru o 
clipă îşi dori să fie înapoi la Bibliotecă, unde nimeni nu 
vorbea cu ea decât dacă era nevoie. 

Sam repetă întrebarea şi Lirael îşi privi tovarăşa cu 
duioşie, zicând: 

— De obicei se alintă şi mai rău. Când nu caută mâncare, 
cerşeşte dezmierdări, e incorigibilă! 

— Păi nu degeaba mi se spune Căţeaua Obraznică, zise ea 
pe un ton preţios, dând din coadă. Te poţi opri din scărpinat 
acum, Prinţe. 

— De ce? 

— Pentru că simt miros de om în apropiere, imediat după 
prima cotitură. 

Sam şi Lirael priviră în direcţia cu pricina fără să vadă 
nimic suspect. Nu se zărea nici un vas pe râul care cotea 
domol în faţă, strunit de malurile stâncoase ale căror 
vârfuri rozalii blocau vederea în depărtare. 


— Aud şi un şuierat, mai zise Căţeaua, cu labele din faţă pe 
parapetul de la prora şi urechile ciulite. 

— Ca la o cascadă? Întrebă Lirael îngrijorată, căci chiar 
dacă avea încredere în Călăuzitoare, n-o vedea bine 
înfruntând cascade - ca orice altă barcă, de altfel. 

Sam se ridică într-o mână şi îşi miji ochii în zare, dar nu 
desluşi nimic. Dacă era ceva, se ascundea după cotitură. 
Privi spre stâncile înalte de la mal, observând că râul se 
îngusta din ce în ce mai mult, ajungând acum la doar câteva 
sute de metri în lăţime. 

— E OK, zise el, corectându-se când Lirael făcu ochii mari 
la auzul unei asemenea expresii, tipice pentru Ancelstierre: 
Vreau să spun că. Nu e nici o primejdie, ajungem la Defileul 
Podului Înalt. Râul se îngustează şi apele sunt ceva mai 
repezi, dar se poate trece destul de uşor cu barca. În plus, 
din cauza secetei nici nu e aşa de adânc, deci n-ar trebui să 
fie probleme. 

— Aaa, da-da, Podul Înalt, răsuflă Lirael uşurată. Citise 
despre el, ba chiar văzuse şi o gravură în culori. O să 
trecem pe sub oraş, nu? 

Sam încuviinţă, pierdut în propriile-i gânduri. Fusese acolo 
o singură dată cu părinţii, acum mai bine de zece ani, doar 
că nu veniseră pe Ratterlin. Îşi amintea că Touchstone îi 
arătase bărcile de patrulă de pe cursul superior şi din 
bazinul de dincolo de Podul Înalt, unde râul se lăţea din 
nou. Datorită lor piraţii erau ţinuţi departe şi orice vas 
comercial care intra în zonă trebuia să plătească taxe. 
Probabil că Ellimere îi instruise deja pe străjeri să-l 
„escorteze” la țărm dacă dau de el şi să-l trimită înapoi la 
Belisaere. 

„Aşa măcar mă pun la adăpost”, îşi zise, şi chiar dacă 
încăpea pe mâna soră-sii, cel puţin nu mai trebuia să ia 
hotărâri. Asta însă nu-l scăpa de înfruntarea cu ofiţerii de la 
pază, plus că ar fi întârziat salvarea lui Nicholas. Cât despre 
Lirael, era convins că-şi va vedea de drum şi fără el. 

— Trecem sau nu pe sub oraş? 


— Ce? Bâigui Sam, cu mintea la ce îl aştepta. A, da, da, 
trecem pe dedesubt. Cred că ar fi mai bine să mă acopăr cu 
o pătură sau ceva până ajungem mai aproape. 

— De ce? Ziseră Lirael şi Căţeaua într-un glas. 

— Pentru că a fugit de-acasă, de-aia, îl pâri Mogget cu un 
căscat prelung, venind spre ei şi înălțându-se pe picioarele 
din spate ca să privească în faţă. A plecat fără să anunţe şi a 
lăsat-o pe soră-sa cu ochii în soare, pentru că nu mai are 
cine să facă pe Prostul Recoltei la Festivalul din Belisaere. 

— Pasărea Zorilor, îl corectă Sameth ruşinat, vârându-se în 
gaura de scurgere a corăbiei. 

— Când ai zis că ai plecat din Belisaere să-l cauţi pe 
Nicholas am crezut că te-au trimis părinţii! Sări Lirael 
contrariată, pe-acelaşi ton cu care deseori o dojenea şi pe 
Obraznică. La fel cum m-au trimis pe mine Clayrele. Şi vrei 
să zici că nici măcar nu ştiu ce ai de gând? 

— Păi. Nu prea, mormăi Sam uşor încurcat. Deşi tata s-ar 
putea să fi ghicit că mă întâlnesc cu Nick. Asta dacă au aflat 
că am plecat. Totul depinde de unde sunt exact în 
Ancelstierre, dar o să le explic întreaga situaţie când 
trimitem şoimii-mesager. Problema e că Ellimere le-a 
ordonat probabil ofiţerilor din Gardă şi oamenilor legii să 
mă trimită înapoi la Belisaere dacă mă prind. 

— Minunat! Oftă Lirael. Tocmai când mă liniştisem şi eu, 
crezând că o să-mi fii de ajutor! Mi-am zis că dacă eşti Prinţ, 
o să. 

— Dar tot pot să fiu de folos! O întrerupse Sam tocmai 
când corabia începu să cotească şi Căţeaua scoase un lătrat 
scurt de avertizare. 

Dinaintea lor apăru deodată o barcă de patrulă legată de o 
geamandură taman în mijlocul râului, o galeră lungă şi 
subţire cu treizeci şi două de vâsle şi catargul pătrat. Îndată 
ce Călăuzitoarea apăru la orizont, un marinar ridică ancora 
grăbit, timp în care ceilalţi înălţară vela roşie cu turnul 
auriu al Gărzii Regale strălucind în mijloc. 


Sam se cuibări în ascunziş, cu pătura trasă peste cap. 
Foindu-se într-una ca să se-aşeze mai comod simţi deodată 
ceva moale pe obraz şi tresări scârbit, crezând că e un 
şobolan. Abia în clipa următoare băgă de seamă că era 
Mogget, care se strecurase după el în canalul de scurgere. 

— M-am gândit că n-ar fi tocmai înţelept ca un motan 
aristocrat aşa ca mine să fie văzut în compania unui câine 
arogant şi necioplit, îi şopti el în ureche. Mă întreb dacă 
paznicii o să facă şmecheria aia cu înţepatul, ca la vasele de 
contrabandă. 

— Ce şmecherie? Despre ce vorbeşti? Îl întrebă Sameth în 
şoaptă, deşi se temea să afle răspunsul. 

— E o schemă veche de când lumea, folosită mai ales la 
carele cu fân: înţeapă peste tot cu săbiile, să se asigure că 
nu-i nimic - sau nimeni - înăuntru, îi explică Mogget calm. 
Te superi dacă mă vâr după braţul tău? 

— N-au cum să facă aşa ceva, doar e corabia Clayrelor! 
Zise Sam, îmbărbătându-se. 

— Crezi? S-ar putea să ai dreptate, deşi Lirael nu prea 
arată a Clayră. Până şi tu ai bănuit-o că a furat corabia. 

— Ia mai tăceţi acolo jos! Mârâi Căţeaua la cealaltă ureche 
a lui Sam, aşezându-se lângă ei pe pătură. Se roti încă o 
dată când Lirael veni s-o învelească, având grijă să pară că 
sunt bagaje sub cuvertură. 

Trecură aşa zece minute, timp în care Mogget aţipi din 
nou şi Căţeaua se aşeză comod pe spinarea lui Sam. În 
bezna de sub pătură Sam descoperi o sumedenie de sunete 
noi: scârţâitul scândurilor cu muchii suprapuse, clipocitul 
apei la prora, catargul care zbârnâia uşor în bătaia vântului 
şi clămpănitul tangonului rotindu-se înainte ca barca să 
oprească. 

Auzi apoi zgomotul vâslelor lovind apa cu putere, 
mişcându-se la unison după cadenţa cântecului: „Cu voinţă 
şi putere, tragem la vâsle şi la galere! Cu voinţă şi răbdare, 
ramele sus şi tragem tare”! 


Urmă un strigăt asurzitor atât de aproape de 
ascunzătoarea lor încât Sam fu cât pe ce să se dea de gol. 

— Cine sunteţi şi încotro vă îndreptaţi? 

— Numele corăbiei e Călăuzitoarea şi aparţine Clayrelor, 
răspunse Lirael, dar vocea i se pierdu în vuietul râului. 
Repetă răspunsul mai tare, surprinsă de puterea proprie-i 
voci: Aceasta-i Călăuzitoarea, corabia Clayrelor, şi ne 
îndreptăm spre Oyrre. 

— A, da-da, ştiu de Călăuzitoare, veni replica ceva mai 
relaxată acum. Şi se vede treaba că te pricepi s-o mânuieşti, 
domniţă, aşa că poţi să treci liniştită. Te opreşti cumva şi în 
oraş? 

— Nu, zise Lirael. Am de rezolvat o treabă urgentă pentru 
Clayre. 

— Desigur, desigur, răspunse comandorul dând din cap 
înţelegător de pe puntea galerei, la vreo cincisprezece 
metri de corabie. Aud că ne paşte o mare primejdie. Nu 
zăbovi prea mult la mal, am înţeles că e plin de creaturi 
deşteptate din Moarte. Se pare că ne-ntoarcem la vremurile 
de odinioară, înainte de întoarcerea Regelui. 

— Promit să fiu atentă, îi strigă Lirael. Mulţumesc pentru 
sfaturi, căpitane. Pot să trec? 

— Sigur că da, doar eşti de-a noastră, răspunse paznicul, 
făcând un semn cu mâna. 

Îndată vâslele se puseră iar în mişcare, mânate de braţe 
încordate. Timonierul, o femeie, roti cârma şi vasul se 
depărtă alene, tăind curenţii cu prora-i ascuţită. Lirael zări 
ceva strălucind sub apă şi, când privi mai atent, observă că 
era o ramă lungă de oţel cu care patrula scufunda vasele 
care nu opreau la semnal. 

Când trecu pe lângă ei unul din paznici o fixă cu privirea şi 
Lirael îi văzu mâna încordată pe coarda arcului. Ceilalţi însă 
nici nu se uitară la ea şi-n clipa următoare bărbatul îi 
întorsese şi el spatele. Pentru o clipă avu impresia că simte 
mirosul metalic al Morţii şi privi câtre Căţea, care se uita la 
acelaşi ofiţer cu blana zburlită pe spinare. 


Sub pătură, Sam asculta clipocitul ritmic al vâslelor în 
timp ce galera se îndepărta, ducând cu ea şi vocea 
cârmaciului. 

— Au plecat? Întrebă el când se făcu linişte. 

— Da, zise Lirael în şoaptă. Dar nu ieşi încă, să nu te vadă 
cumva. Nu sunt chiar atât de departe şi o să trecem imediat 
pe lângă Podul Înalt. Unul din ei mi s-a părut cam suspect şi 
când s-a uitat la mine am simţit un iz uşor de Magie Liberă. 
Dacă era vrâjit, sau nici măcar nu era om? 

— Imposibil, o linişti Sam. Râul e prea puternic, n-ar fi 
rezistat. 

— Spre deosebire de Morți, nu toate creaturile de Magie 
Liberă se feresc de apele curgătoare, doar cele cu un dram 
de minte şi bun-simţ, îi informă Mogget. 

— Motanul spune adevărul, Prinţe Sameth, confirmă 
Obraznica. Apa curgătoare nu e o ameninţare pentru cei 
din Al Treilea Neam sau pentru creaturile care se trag din 
cei Nouă. Nu m-aş fi gândit că bântuie prin astfel de locuri, 
dar le-am simţit şi eu miasma în patrulă. Bărbatul ăla era o 
creatură necurată, însă din fericire nu a avut curaj să se 
dezvăluie de faţă cu atâta lume. Trebuie să fim cu ochii-n 
patru. 

Sam oftă şi rezistă cu greu tentaţiei de a da pătura la o 
parte, măcar câţiva centimetri. Nu e uşor să stai degeaba în 
întuneric când primejdiile te pândesc la tot pasul. De altfel, 
nu văzuse niciodată Podul Înalt de pe apă şi auzise căeo 
privelişte de neuitat, printre cele mai spectaculoase din 
Regat. 

Lirael părea să fie de aceeaşi părere, admirând peisajul cu 
gura căscată şi lăsând-o pe Călăuzitoare să se descurce 
singură cu iuţeala crescândă a curenților. 

Podul Înalt fusese iniţial un bloc enorm de piatră sprijinit 
de stâncile ce mărgineau defileul. Dedesubt, la o distanţă 
de aproximativ o sută cincizeci de metri, trecea Ratterlinul 
cu apele lui învolburate. De-a lungul secolelor, oamenii 
ridicaseră tot felul de construcţii pe marele pod de piatră, 


contribuind astfel la măreţia peisajului. Prima fusese un 
castel, refugiu sigur în caz de primejdie datorită apelor 
repezi de dedesubt. Ca să ajungă la zidurile lui, Morţii ar fi 
trebuit să înfrunte furia râului. 

Acest castel fusese un adăpost de bază pe timpul 
Interimatului, când multe din pietrele de Legământ erau 
destrămate şi aşezările din jurul lor distruse, căzând pe 
mâna Morților şi acoliţilor acestora. În doar câţiva ani 
împrejurul lui răsăriseră case, hanuri, hambare, mori, 
fierării, ateliere meşteşugăreşti, grajduri, cârciumi şi tot 
soiul de alte asemenea clădiri, multe săpate direct în piatră, 
căci stânca era groasă de vreo sută de metri, cu o lăţime de 
mai bine de un kilometru jumate. Cât despre lungime, 
distanţa dintre cele două maluri nu era foarte mare şi 
Ayward Blackhair, unul din cei mai iscusiţi arcaşi din Regat, 
putea trimite o săgeată pe ţărmul celălalt dintr-o singură 
încercare. 

Lirael privea uluită această metropolă suspendată când 
auzi un strigăt de femeie dinspre statuia de la prora. Cârma 
i se smuci din mână, rotindu-se cu repeziciune către stânga. 
Ca la un semn, tangonul se învârti la fel de brusc, strunind 
barca spre dreapta, înclinată la tribord. Era cât pe ce să se 
scufunde, cu puntea scăldată de apa înspumată. 

Sam se trezi strivit de balustradă, cu Mogget, Căţeaua şi 
încă ceva peste el. În secunda următoare un val imens îl 
udă din cap până-n picioare, cu tot cu animale şi ce mai 
trona deasupra lui pe pătură. 

Reugşi să-şi elibereze mâinile şi să se prindă de parapet, 
efort zădărnicit de apele care îl biciuiau necruțătoare. Abia 
atunci băgă de seamă că sunt pe cale să se răstoarne şi-n 
timp ce se căznea să-i dea jos de pe el pe Mogget şi 
Obraznică, strigă disperat: 

— Lirael! Lirael! Ce se întâmplă? 

CAPITOLUL PATRUZECI. 

Pe sub pod. 


Lirael nu-i răspunse, concentrându-şi toate eforturile să se 
suie înapoi în barcă. Braţul o agăţase de umăr şi-o aruncase 
peste bord înainte să-şi dea seama ce se întâmplă. Din 
fericire izbutise să se prindă de balustradă şi se ţinea strâns 
în timp ce Călăuzitoarea se înclina tot mai mult, tronând 
deasupra ei atât de amenințătoare încât fata era convinsă 
că se va răsturna peste ea. 

Apoi, la fel de iute cum se aplecase, barca se îndreptă 
trosnind şi smucitura o aruncă pe Lirael înapoi pe punte 
taman peste mormanul format din Sam, Căţeaua ei şi 
Mogget, învălmăşiţi de ape laolaltă cu alte obiecte mutate 
de la locul lor. 

În clipa următoare barca trecea deja pe sub Pod, lăsând 
soarele în urmă şi pătrunzând în întunecimea răcoroasă de 
dedesubt. 

— Ce naiba s-a-ntâmplat? Gemu Sam când se văzu scăpat 
de pătură. 

Lirael era din nou la cârmă, udă până la piele şi cu mâna 
pe un băț care ieşea de la pupa. 

— La început am crezut că a înnebunit barca, zise Lirael, 
dar apoi am văzut asta. 

Sam se târi spre ea, cu pătura încă agăţată de picior. Nu 
era foarte întuneric sub Podul Înalt, pentru că razele 
soarelui pătrundeau din partea cealaltă, însă era o lumină 
ciudată, de parcă soarele era filtrat printr-o perdea de 
ceaţă şi vapori lăptoşi. Căţeaua veni şi ea să se uite, în timp 
ce Mogget îi privi sfidător şi şlepăi alene către prora, unde 
se instală comod şi-şi începu lungul ritual de curăţire. 

Căţeaua văzu înaintea lui Sam ţăruşul din mâna lui Lirael 
şi scoase un mârâit îngrijorat. Scândura de la tribord era 
găurită în dreapta, sub copastie, chiar unde stătuse înainte 
să fie aruncată peste bord şi fata ţinea acum în mână 
săgeata care făcuse gaura, vopsită în alb şi cu pene de corb 
în coadă. 

— Mai era puţin şi te nimerea pe tine! Exclamă Sam, 
pipăind gaura cu trei degete. 


— Dacă nu era Călăuzitoarea. Oftă Lirael, mângâind 
cârma uşor. Uite ce a păţit, sărmana! 

— Te-ar fi luat din plin, chiar şi cu armură, zise Sam 
îngrijorat. Cine a tras, nu s-a jucat, a căutat să te 
nimerească. Totuşi, nu-mi pare mână de om, e mult prea 
precisă lovitura. 

— Probabil vor încerca din nou pe partea cealaltă, sau 
poate mai repede, zise Lirael privind cu teamă peretele de 
piatră de deasupra. Ştii cumva dacă podul are deschizături 
pe undeva? 

— Habar n-am, bâigui Sam, privind şi el în sus la piatra 
îngălbenită. 

Erau totuşi la vreo două sute de metri dedesubt şi lumina 
era difuză, aşa că puteau fi o sumedenie de găuri pe care să 
nu le vadă. 

— Nici eu nu văd nimic, Stăpână, zise Căţeaua printre 
dinţi, cu capul pe spate. Dar la curenţii ăştia, o să trecem 
dincolo în câteva minute. 

— Nu ştii să faci o vrajă de pavăză împotriva săgeţilor? 
Întrebă Sam. 

Curenţii îi purtau cu repeziciune către arcada scăldată în 
soare de cealaltă parte a podului şi nu mai era mult până să 
iasă la lumină. 

— Nu, răspunse Lirael încordată. Ar fi trebuit, dar nu prea 
mă duceam la orele de lupte. 

— Bine, atunci ce zici dacă facem schimb de locuri? 
Sugeră Sameth. Stau eu la cârmă sub o vrajă de protecţie, 
şi tu îţi pregăteşti arcul să ripostezi, dacă e cazul. Mogget, 
tu ai cea mai bună vedere, fii cu ochii-n patru şi ajut-o pe 
Lirael. 

— Poate să facă asta şi Căţeaua Nerugşinată sau care i-o fi 
numele, bolborosi Mogget de la prora. Eu unul am de gând 
să îmi continui somnul. 

— Şi dacă nu ţine vraja? Ai deja o rană la picior. Începu 
Lirael. 


— O să ţină, o asigură Sam, venind spre ea şi obligând-o să 
se dea la o parte. Am exersat cu oamenii din Gardă în 
fiecare zi. Numai săgețile vrăjite o pot destrăma. 

— Şi dacă au săgeți vrăjite? Zise Lirael în timp ce lega de 
capetele arcului o bucată de sfoară uscată dintr-un pachet 
de sfori unse cu ceară. 

Săgeata albă cu pene de corb nu adusese nici un iz de 
Magie Liberă, dar asta nu însemna că următoarea nu va fi 
aşa. 

— Chiar dacă e vrăjită, ar trebui să fie mai puternică decât 
pavăza mea, îi explică Sameth încrezător, deşi în sinea lui 
nu era deloc la fel de sigur. 

Făcuse de nenumărate ori astfel de farmece de apărare, 
dar niciodată nu fusese în primejdie. Îl învățase Touchstone 
pe când avea doar şase ani, folosind săgeți de jucărie cu 
vârful învelit în zdrenţe din pijamale vechi. Când mai 
crescuse, exersaseră cu săgeți boante, dar nu încercase 
niciodată cu săgeți adevărate de război şi nu ştia dacă 
pavăza îl va ocroti de data asta, mai ales că astfel de săgeți 
străpungeau cu uşurinţă platoşele de oţel. 

Sam se aşeză la cârmă, cu faţa către pupa şi începu să 
pătrundă încetişor în Legământ, ca să adune însemnele de 
trebuinţă. De obicei le desena cu ajutorul săbiei, dar 
învățase să le facă şi cu mâna, aşa că totul decurse normal. 

Lirael îl urmărea mişcându-şi braţele cu repeziciune, 
descriind în aer însemne lucitoare şi nemişcate dincolo de 
semicercul pe care-l contura cu vârfurile degetelor. Nu se 
pricepea el la toate, dar de data asta chiar părea că ştie ce 
face, ca un adevărat Mag al Legământului. „Şi chiar dacă-i 
e frică de Moarte şi de slujitorii ei, măcar nu e un papă- 
lapte”, îşi zise fata. Cu toate astea, gândul că numai vraja 
lui îi apăra de săgețile potrivnice o neliniştea. O trecu 
deodată un fior rece de spaimă. Dacă n-ar fi fost 
Călăuzitoarea, acum era ori moartă, ori gata să-şi dea 
suflarea în canalul de scurgere. 


Simţi că i se face rău şi se concentră să fixeze săgeata în 
arc, cu intenţia să nu îi dea urmăritorului a doua şansă, 
indiferent despre cine era vorba. 

Între timp Sam terminase de adunat însemnele, rămânând 
cuibărit la prora cu mâinile încă în mişcare. Cercul era 
complet şi strălucea deasupra şi în spatele lui, în timp ce 
din degete îi izvorau alte şi alte simboluri care se alăturau 
strălucitoare celorlalte. 

— Nu pot să mă opresc acum, îi zise el, respirând anevoie. 
Sunt un pic în urmă, dar termin îndată, aşa că fii pregătită! 

Nici nu termină bine că soarele îi şi învălui de partea 
cealaltă a podului şi Sam se ghemui şi mai tare, să nu 
cumva să dea de bănuit. 

În genunchi lângă catarg, Lirael privi în sus, orbită pe 
moment de razele strălucitoare. Urmăritorul trase exact în 
acea secundă, o lovitură bine ţintită şi precisă. Fata încercă 
să-l avertizeze pe Sameth, dar nu deschise gura bine că 
săgeata împănată se şi izbi în pavăza fermecată şi se făcu 
nevăzută. 

— Grăbeşte-te! Îi strigă Sam cu glasul pierit şi chipul 
încleştat, semn că se chinuia să ţină vraja trainică. 

Lirael încercă să-l ia în vizor pe atacator, dar erau foarte 
multe ferestre şi deschizături deasupra, fie direct pe Pod, 
fie în clădirile construite pe el, plus că erau oameni la 
geamuri, pe balcoane, sprijiniți de balustrade ori 
legănându-se pe platforme prinse cu funie de pereţii 
tencuiți. Era aproape imposibil să-l găsească. 

Căţeaua veni aproape, îşi ridică privirea şi începu să urle 
prelung, un lătrat gutural pe care Lirael nu-l mai auzise 
până acum. Urletul răsună peste întinderea râului până 
dincolo de maluri, învăluind întreg oraşul, de parcă mai 
multe cete de lupi îl înconjuraseră din toate părţile. 

Oamenii încremeniră ca la un semn, privind speriaţi de jur 
împrejur, mai puţin faţa din dreptul unei ferestre cam la 
jumătatea distanţei de la pod în sus. Lirael îl zări 
deschizând obloanele larg, cu arcul încă în mână. 


Trase de coardă şi ţinti, însă din cauza brizei săgeata se 
izbi în zidul de deasupra geamului. Pregăti îndată alta în 
timp ce necunoscutul ieşi cu totul pe fereastră, ţinându-şi 
echilibrul anevoie pe pervazul îngust. 

Obraznica îşi luă avânt şi urlă din nou. Auzind-o, 
atacatorul îşi duse mâinile la urechi şi scăpă arcul în râu. 
Sunetul îl subjugase în aşa măsură încât străinul începu să- 
şi mişte picioarele necontrolat, rotindu-le ameţitor 
deasupra hăului. Încerca în zadar să se arunce înapoi în 
cameră, corpul nu-l mai asculta de la mijloc în jos. În clipa 
următoare căzu în gol, prăbuşindu-se în apă două sute de 
metri mai jos, la fel ca arcul mai devreme. Chiar şi în aer, 
picioarele i se mişcau în continuare şi nu-şi scosese 
degetele din urechi. 

Urletul încetă când trupul dispăru în adâncuri, iar Sam şi 
Lirael tresăriră amândoi când îl simţiră dându-şi duhul. 
Priviră în tăcere undele formate în urma căzăturii, înghiţite 
în cele din urmă de dâra înspumată a corăbiei. 

— Ce i-ai făcut? Întrebă Lirael, punând arcul deoparte cu 
grijă. 

Nu mai văzuse şi nici nu mai simţise pe cineva murind 
până acum. Asistase doar la ceremoniile de Rămas-Bun, 
unde adevărul morţii era învăluit în tradiţii şi parade 
fastuoase. 

— L-am făcut să meargă, mârâi Obraznica aşezându-se în 
fund cu părul încă ridicat pe spate. Te-ar fi omorât dacă nu-i 
veneam de hac. 

Lirael dădu din cap şi o îmbrăţişă scurt, în timp ce Sam le 
urmărea cu un aer obosit. Urletul fusese Magie Liberă 
pură, fără strop de Legământ în el, dar Căţeaua părea 
prietenoasă şi mai ales devotată lui Lirael. Totuşi, nu 
trebuia să uite că putea fi periculoasă dacă voia. Simţise 
ceva familiar în urletul ei, o senzaţie pe care n-o putea 
desluşi clar. 

Cu Mogget cel puţin ştia cum stă treaba. Era o creatură de 
Magie Liberă, strunită de zgarda fermecată de la gât. 


Căţeaua pe de altă parte părea să fie plămădită din două 
tipuri de magie, un caz cu totul special şi unic în felul său. 
Pentru a nu ştiu câta oară, îşi dorea s-o aibă alături pe 
Sabriel. Ea cu siguranţă ar fi ştiut ce-i cu Obraznica. 

— Ar trebui să ne schimbăm la loc, sugeră Lirael grăbită. 
Mai vine o barcă de patrulă din faţă. 

Sam se ghemui din nou faţă în faţă cu Căţeaua, care rânji 
la el cu dinţi ascuţiţi şi albi. Se forţă să-i răspundă şi el cu 
un zâmbet, amintindu-şi de sfaturile din copilărie: să nu laşi 
niciodată câinii să simtă că ţi-e teamă. 

— Aaah, ce de apă e aici! Se văietă el, cuibărindu-se înapoi 
în canal şi trăgând spre el pătura îmbibată şi ea de apă. 
Trebuia scursă în tunel. 

Tocmai se pregătea să-şi tragă pătura peste cap când îl 
zări pe Mogget la pupa, prins în tabieturile lui de 
primenire. 

— Mogget! Îi strigă. Ar trebui să te ascunzi şi tu! 

Mogget privi cu subînţeles apa în care Sam îşi cufundase 
picioarele şi-şi scoase limba rozalie, răspunzând: 

— Nu cred, e mult prea umed pentru mine. Ce folos să mă 
ascund? La cum a urlat doamna Căţea, fii sigur că ne vor 
controla. Sper cel puţin că nu şi-au dat seama ce a fost. Poţi, 
aşadar, să nu te mai ascunzi, n-are nici un rost. 

Sam se ridică bombănind. 

— Şi de ce ai aşteptat până acum să-mi spui? Pufni el şi 
începu să scoată apa cu o cană de tablă. 

— Ar fi bine dacă am putea să trecem fără să ne oprească, 
zise Căţeaua, adulmecând aerul. Tare mă tem că-n barca 
asta o să fie mai mulţi duşmani deghizați în ofiţeri de pază. 

— Am avea mai mult loc de manevre mai sus, zise Lirael, 
dar nu ştiu dacă e suficient să evităm patrula. 

Principalul port al oraşului se afla pe malul estic, dominat 
de douăsprezece pontoane mai mari sau mai mici ticsite de 
vase comerciale ale căror catarge arătau ca o pădure de 
stâlpi golaşi. În spatele lor era un chei săpat chiar în stânca 
defileului, o terasă lungă de unde mărfurile erau încărcate 


în bărci sau transportate cu platforma în oraş. Dincolo de 
chei se vedeau nişte trepte abrupte de piatră care urcau 
spre clădirile de deasupra printre cablurile macaralelor 
încărcate de cutii şi cufere, butoaie şi baloţi. 

Malul dinspre soare-apune era însă liber, cu excepţia 
câtorva vase comerciale în faţă şi a bărcii de patrulă care se 
pregătea deja să arunce ancora. Dacă reuşeau să treacă de 
ei fără să atragă atenţia, îşi puteau continua drumul fără 
alte întreruperi. 

— Au pe puţin douăzeci de arcaşi, zise Sam cu voce 
tremurândă. Chiar crezi că am putea trece fără să ne 
oprească? 

— Depinde cât de mulţi sunt în slujba Duşmanului, zise 
Lirael, întinzând vela ca să prindă viteză. Dacă sunt oameni 
cumsecade, n-o să tragă în Prinţul Regatului şi într-o 
Clayră, nu? 

— Eu zic că merită să încercăm, bâigui Sam, neştiind ce 
altceva să propună. Dacă paznicii nu erau pervertiţi, în cel 
mai rău caz va fi trimis înapoi la Belisaere. Altminteri, era 
mai înţelept să stea cât mai departe de ei. Şi dacă se 
potoleşte vântul? 

— O să-l iuţim cu un fluierat, zise Lirael. Te pricepi la vrăji 
din astea? 

— Nu atât cât şi-ar dori mama, murmură Sameth. Pentru 
vrăjile de schimbare a vremii trebuia să fluieri însemnele 
magice, iar el nu prea ştia să fluiere. Dar cred că vântul l-aş 
putea însufleţi. 

— Nu ştiu zău ce-ar zice maică-ta de planul vostru, că tot 
ai adus vorba de ea, interveni Mogget cu ochii la vasul de 
patrulă care tocmai îşi ridica vela probabil ca să-i 
intercepteze. Lirael nu seamănă a Clayră, iar tu, Sameth, 
arăţi ca o sperietoare şi nu te-ar crede nimeni că eşti Prinţ. 
Cât despre comandant, s-ar putea să n-o mai recunoască pe 
Călăuzitoare de data asta şi chiar dacă toţi paznicii au 
spiritul curat, o să ne bombardeze cu săgeți dacă nu oprim 
la comandă. Eu unul n-am de gând să mă las străpuns. 


— Ce altă soluţie avem? Întrebă Sam. Să fie numai doi sau 
trei în slujba Duşmanului, tot au să ne atace. Dacă izbutim 
să înteţim vântul niţel, cu puţin noroc ne-am putea feri din 
calea săgeţilor. 

— Fă cum vrei, pufni Mogget. E apă peste tot, afară-i rece 
şi barca e ciuruită. Ce s-ar mai putea întâmpla? Încă o 
rundă de distracţii pe râu! 

Sam şi Lirael îşi aruncară o privire scurtă şi fata trase 
adânc aer în piept. Zeci de însemne magice îi invadară 
dintr-odată gândurile, învăluindu-i în cercuri jucăuşe 
plămânii şi gâtlejul. Începu apoi să fluiere încetişor, dând 
drumul sunetelor clare spre văzduh. 

În urma lor râul se întunecă brusc şi valuri înspumate se 
ridicară spre corabie, care le aştepta cu pânza pregătită. 
După câteva secunde se porni şi vântul, umflând vela 
nerăbdătoare şi împingând barca la vale cu viteză, 
acompaniat de şuieratul tachelajului. Mogget scoase un 
miorlăit ascuţit şi sări iute de pe parapet cu o secundă 
înainte ca o pulbere deasă de stropi să măture pupa dintr- 
un capăt în celălalt. 

Lirael încă mai fluiera şi Sam i se alătură, reuşind 
împreună să menţină vântul în vela Călăuzitoarei şi departe 
de vasul de patrulă, al cărui catarg rămase nemişcat în tot 
acest timp. 

Chiar fără ajutorul vântului galera avea vâslaşi rapizi şi 
încercaţi, care se adaptară cât ai clipi cadenţei sporite a 
timonierului. Încercau să taie calea intruşilor, învolburând 
apa cu vâslele lor iuți şi rama de oţel ce strălucea în soare. 

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI UNU. 

Magie Liberă şi carne de mistreţ 

— Curând o să intrăm în raza lor de acţiune, avertiză 
Mogget morocănos, cu ochii când la galera care se apropia, 
când la ţărmul dinspre vest. Presimt că va trebui să înotăm 
până la mal, dacă vrem să scăpăm cu viaţă. 

Lirael se uită la Sam îngrijorată, dar nu zise nimic către 
motan. În ciuda vântului vrăjit şi a vitezei cu care alunecau 


pe apă, galera înainta cu repeziciune şi, pe măsură ce se 
apropiau de mal, râul scădea şi barca devenea din ce în ce 
mai greu de manevrat. 

— Poate ar fi mai bine să ne încercăm norocul şi să vedem 
câţi paznici s-au dat cu Duşmanul, propuse Sam, amintindu- 
şi cu regret de incidentul cu oamenii legii. Nu vreau să 
creadă că facem contrabandă şi n-am de gând să omor pe 
nimeni. O să le spun cine sunt şi-atunci te vor lăsa să treci, 
şi poate am noroc şi nu mă arestează, dacă Ellimere n-a 
apucat să-i avertizeze. 

— Nu ştiu ce să zic, începu Lirael. 

Încă nu era totul pierdut, încă mai aveau o şansă de 
scăpare. Nu apucă să-şi termine ideea, căci Obraznica 
interveni prompt: 

— În nici un caz! Sunt cel puţin trei sau patru creaturi la 
bordul vasului! Nu putem să ne oprim acum! 

— Eu nu miros nimic suspect, zise Mogget, tresărind 
nervos când stropii furioşi scăldară iar barca la pupa. Dar 
sigur că nu am nasul tău. lar dacă mă uit mai bine la cei 
şase arcaşi care se pregătesc să tragă, înclin să-ţi dau 
dreptate. 

Mogget nu minţise. Galera se apropiase îndeajuns cât să le 
taie calea, iar cei şase arcaşi stăteau nemişcaţi pe punte cu 
săgețile pregătite. După feţele lor Sam înţelese că sunt gata 
să tragă întâi şi-apoi să-i ia la întrebări. 

— Crezi că arcaşii sunt curaţi? Strigă Sam către Căţea. 

— Nu-mi dau seama, zise Obraznica cu botul în vânt. Cred 
că da, în mare parte. Căpitanul însă - bărbatul cu pană la 
pălărie - nu e ceea ce pare. Are înfăţişare omenească, dar e 
o creatură de Magie Liberă plămădită din carne de porc. 
Ştiu sigur după miros. 

— Să le-arătăm atunci cu cine au de-a face! Zise Sam 
însufleţit. Ar fi trebuit să iau cu mine un scut cu blazonul 
regal sau ceva asemănător. N-ar îndrăzni să ne atace dac-ar 
vedea însemnul Regelui, indiferent ce le porunceşte 
căpitanul! 


— Sigur că nu, îl aprobă Lirael, străfulgerată de-o idee. De 
ce nu foloseşti ăsta în loc? Zise ea şi dădu drumul cârmei, 
îndreptându-se către cufărul de la prora. 

— Ce anume? Strigă Sam, apucând temător cârma rămasă 
nesupravegheată. Nu ştiu ce trebuie să fac, n-am mai 
condus nici o corabie până acum! 

— Nu-ţi face griji, ştie ea ce are de făcut, răspunse Lirael 
de lângă cufărul masiv. 

Deşi era la doar trei metri jumate mai încolo, ajunse cu 
greu la el, căci galera îi încolţise şi-i împingea spre țărm, iar 
Călăuzitoarea se sălta în aer şi lovea iar apa la fiecare doi, 
trei metri, smucind-o cu putere. 

— Eşti sigură că ştii ce faci? Strigă Sam iarăşi cu mâna 
încleştată pe cârmă, convins că numai forţa lui ţine barca 
departe de mal. 

Curios să vadă ce se întâmplă, îşi trase mâna de pe cârmă 
o secundă, gata s-o prindă iarăşi în clipa următoare. 
Călăuzitoarea îşi menţinu însă direcţia şi Sam răsuflă 
uşurat, mai să se înece când zări ploaia de săgeți care se 
îndreptau spre ei. 

— Sunt încă prea departe să te-ajungă, îl linişti Căţeaua, 
cântărind săgețile cu o privire de cunoscător. 

Într-adevăr, după câteva clipe acestea străpunseră apa la 
mai bine de cincizeci de metri distanţă. 

— Dar o vor face în curând, interveni Mogget, ţopăind 
printre bălți în căutarea unui cotlon mai uscat. 

Poposi în sfârşit aproape de cârmă tocmai când barca se 
smuci uşor - fără vreo intervenţie din partea lui Sam - şi un 
val scurt mătură prora, udându-l pe spinare. 

— Eşti o nesuferită! Şuieră el în timp ce apa îi spăla labele, 
alunecând pe punte. Galera pare mai uscată, aşa că eu 
propun să ne predăm. Cine zice că trebuie să ne luăm după 
nasul dumneaei? 

— Dar tu nu vezi că trag în noi? Se răsti Sam la el, fără să 
fie sigur dacă motanul vorbeşte serios sau a glumit. 


— Mai sunt alţi doi în afară de căpitan - creaturi de Magie 
Liberă, zise Obraznica printre dinţi, trăgând de zor aer pe 
nas. 

Sam băgă de seamă că se făcea din ce în ce mai mare şi 
mai amenințătoare, pregătindu-se de luptă fără să ţină 
seama că Lirael avea cu totul alte planuri. 

— L-am găsit! Exclamă fata când un nou rând de săgeți 
ţâşniră către ei, dispărând în apă la doar un metru şi ceva 
distanţă. Dacă se întindea, Sam ar fi putut să atingă una. 

— Ce? Strigă el, dar nu mai aşteptă răspunsul, alunecând 
degrabă în curgerea Legământului să adune însemnele 
pentru o vrajă de apărare, deşi nu era sigur că va rezista 
împotriva a şase arcaşi laolaltă, mai ales că era şi slăbit. 

Lirael scoase din cufăr o bucată de pânză neagră pe care o 
ridică în bătaia vântului, dezvăluind steaua argintie care 
strălucea în mijloc. Fu cât pe ce să-i scape din mână, dar o 
adună iute la piept şi se târi înapoi la cârmă. 

— Steagul Călăuzitoarei, veni răspunsul în cele din urmă. 

Trase grăbită parâma şi începu să desfacă şurubul bridei 
ca să prindă steagul de ea. Îl pun sus imediat, adăugă cu 
sufletul la gură. 

— Nu mai e timp! Strigă Sam cu ochii la arcaşii care se 
pregăteau să tragă din nou. Ţine-l în sus cu mâna! 

Lirael îşi văzu însă de treabă mai departe, fixând steagul la 
ambele capete cu gesturi parcă dinadins încete. Sam 
tocmai se pregătea să vină să i-l smulgă din mână când fata 
isprăvi în sfârşit şi începu să tragă de sfoară taman când 
alte cinci săgeți ţâşniră către ei dinspre patrulă. 

Vrând să ajute, Călăuzitoarea învârti brusc cârma şi se roti 
cu pupa în bătaia vântului, pierzându-şi din avânt în timp ce 
pânza flutura nebuneşte, ca un ropot de aplauze frenetice. 
Sam încercă să se ferească dar cârma îl izbi peste obraz 
atât de tare încât la început crezu că l-a nimerit vreo 
săgeată. În câteva clipe barca se redresă cu aceeaşi 
mişcare bruscă, dar de data asta Sam scăpă nevătămat. 


Exact la timp, îşi zise în sinea lui văzând cum săgețile care 
ar fi trebuit să-i nimerească în plin dispărură în valurile 
dinaintea lor. Nu mai conta că pierduseră viteză. 

În clipa următoare steagul cu steaua argintie a Clayrelor 
se desfăcu în toată strălucirea lui, agăţat de catarg. Acum 
nu mai încăpea îndoială cine se află la bordul Călăuzitoarei, 
căci întocmai ca şi ea, steagul nu era o simplă bucată de 
pânză, ci împletit cu însemne fermecate care-l făceau să 
lumineze chiar şi cea mai neagră noapte. În zilele cu soare, 
steaua argintie aproape că îţi lua ochii cu strălucirea ei. 

— Cred că s-au oprit, zise Căţeaua veselă, văzând cum 
galera rămâne în urmă cu vâslele în aer ori încurcate unele 
într-altele. 

Sam răsuflă uşurat, lăsând însemnele deja culese să-i 
alunece din minte, curios dacă mai are toţi dinţii în gură. 

— Dar stai aşa, văd doi arcaşi cu arcul pregătit, adăugă 
iute Obraznica. 

Sam bombăni şi se grăbi după însemnele pe care tocmai le 
lăsase să-i scape. 

— Da, doi sunt. Aa, ceilalţi patru se luptă cu ei acum şi 
căpitanul ţipă ceva. Cred că s-a dat de gol! 

Sam şi Lirael îşi întoarseră privirea spre galeră, unde se 
încinsese o încăierare pe cinste, cu ţipete şi urlete pe 
măsură. Oamenii erau unii peste alţii şi se luptau cu săbii şi 
pumnale când o coloană albicioasă de fum apăru deodată în 
mijlocul lor cu o bubuitură care culcă urechile Obraznicei şi 
îi făcu pe ceilalţi să tresară. Se înălţă deasupra lor la peste 
patru metri şi alunecă apoi într-o parte, arcuindu-se peste 
parapet. 

Crezură la început că o să dispară sub apă, însă, când 
atinse suprafaţa râului, şiragul de foc ţâşni în sus ca de pe 
trambulină, înaintând iute spre ei în timp ce se făcea din ce 
în ce mai mare. Curând, se preschimbase într-un mistreţ 
imens cu coli care gonea pe urma Călăuzitoarei, 
împroşcând apa cu salturi uriaşe şi urlând atât de înfiorător 
încât îi apucă răul pe toţi. 


Fără să stea pe gânduri, Sam luă iute arcul lui Lirael şi 
trase în el patru săgeți una după alta. Deşi niciuna nu 
dăduse greş, se făcură scrum pe dată într-un vârtej de 
scântei şi metal topit. 

Tocmai se aplecase după cea de-a cincea când Lirael 
întinse mâna hotărâtă şi rosti o vrajă în vânt. Deodată, o 
plasă aurie îi ţâşni din degete, ţesându-se din ce în ce mai 
largă şi mai mare peste apă. Monstrul dădu să sară iar, dar 
plasa îl înşfăcă la timp în firele-i portocalii de foc, 
îmblânzind strălucirea orbitoare. Împresurat în mrejele 
arzând, mistrețul se prăvăli în râu şi ţipătul lui gâtuit 
dispăru odată cu el în adâncuri, lăsând în urmă o dâră 
groasă de fum care se înălța la cel puţin treizeci de metri în 
văzduh. Când dispăru în cele din urmă, tot ce mai rămăsese 
din hidoasa creatură erau bucăţi de carne putredă care 
pluteau pe apă, alungând în loc să atragă pescăruşii 
flămânzi de deasupra. 

— Mulţumesc, bâigui Sam odată încredinţat că nu vor mai 
fi alte atacuri dinspre galeră ori din adâncurile râului. 

Ştia şi el vraja cu plasa, dar nu crezuse că va funcţiona cu 
arătări atât de mari şi de periculoase. 

— Mogget mi-a dat ideea, zise Lirael încă năucită nu doar 
de reuşita vrăjii, ci şi de amabilitatea motanului. 

— Creaturi ca asta înfruntă bine apele curgătoare, dar 
dacă le scufunzi nu au scăpare, explică Mogget. A fost 
destul să o încetiniţi chiar şi o clipă. 

Privi apoi cu subînţeles către Obraznică şi adăugă: 

— Eeeh, mai ştiu şi eu câte ceva. Acum chiar trebuie să 
trag un pui de somn. Pot să mă bizui pe voi să-mi găsiţi 
niscai peşte până mă trezesc? 

Sam încuviinţă din cap absent. Habar n-avea de unde o să- 
i facă rost de peşte, dar îi venea să-l mângâie şi să-l 
drăgălească, cum făcea Lirael cu Obraznica ei. Privirea 
verde şi severă a motanului îi tăie însă elanul şi-şi trase 
mâna înapoi discret. 


— Îmi pare rău că nu mi-a venit mai repede ideea cu 
steagul, zise Lirael când o porniră mai departe. Deşi vântul 
se mai domolise, sufla încă destul de tare de la pupa. Sunto 
groază de lucruri în cufărul ăla, dar n-am avut timp să mă 
uit la ele de când am plecat din Gheţar. 

— Nu-i nimic, ţi-ai adus aminte la ţanc, răspunse Sam 
înfundat, pipăindu-şi falca cu grijă. Toţi dinţii erau la locul 
lor şi n-avea decât o vânătaie. Ne prinde bine vântul ăsta, 
zise apoi cu toată gura. Mâine-dimineaţă ar trebui s- 
ajungem la Casa lui Abhorsen. 

— Casa lui Abhorsen? Zise Lirael cu îngrijorare în glas. E 
pe o insulă, nu? Chiar înainte de cascada de la Stâncile 
Semeţe. 

— Da, zise Sam cu gândul la apele învolburate care se 
prăvăleau în hău şi protecţia oferită de ele. Abia apoi îi 
trecu prin minte că fata nu se gândea neapărat la 
siguranţă, ci mai degrabă la cum vor reuşi să treacă de 
cascadă. Dar nu-ţi face griji, o încurajă el. În spatele insulei 
se află un canal de vreo cinci kilometri unde curenţii nu 
sunt chiar aşa puternici. Totul e să ştim pe unde să intrăm şi 
mai ales să nu ne rătăcim. A fost făcut de Meşterii Zidari, 
cei care au clădit şi Zidul. Un lucru cu adevărat desăvârşit, 
canalul ăsta. Am încercat să fac unul la fel la noi acasă, cu 
iazurile şi cascada de pe a doua terasă a Palatului, dar nu 
am reuşit nicicum să deviez curentul - cu nici un fel de 
vrajă. 

Ar fi continuat, dar observă că Lirael nu-l mai asculta. Avea 
o expresie visătoare şi privea în gol undeva dincolo de 
umărul lui. 

— Scuze, nu mi-am dat seama că te plictisesc, zise el cu un 
zâmbet forţat. 

Era obişnuit să atragă atenţia fetelor drăguţe, iar Lirael 
intra şi ea în această categorie, după cum tocmai 
observase. „E chiar frumoasă”, îşi zise studiind-o pentru 
prima dată cu atenţie. 


— Nu, nu, mie îmi pare rău, tresări Lirael clipind des. Nu 
sunt obişnuită să. Nu sunt prea vorbăreaţă nici acasă. 

— 'Ţi-ar sta mult mai bine fără baticul ăla, îndrăzni Sam. 
Era într-adevăr atrăgătoare, deşi chipul ei ascundea ceva 
care-l neliniştea. Unde o mai văzuse oare? Poate că semăna 
cu una din fetele cu care îi făcuse cunoştinţă Ellimere în 
Belisaere. Îmi aduci aminte de cineva, continuă el. Ai cumva 
vreo soră pe care-aş fi putut s-o întâlnesc pe undeva? Deşi. 
Nu cred să fi văzut până acum Clayre cu părul negru. 

— N-am nici o soră, răspunse Lirael absentă. Doar foarte 
multe verişoare şi o mătuşă. 

— Când ajungem la Casă poţi să te schimbi într-o rochie 
de-a soră-mii, îi zise el. Să scapi de vesta aia. Te superi dacă 
te întreb câţi ani ai? 

Lirael îl privi mirată, înțelegând unde bate abia când îi zări 
licărul din ochi. Cunoştea bine privirea, o mai văzuse şi la 
alţi bărbaţi în Cantina de Jos. Întoarse capul şi-şi aranjă 
baticul ca să câştige timp. De ce nu putea fi şi el ca 
Obraznica, un prieten de nădejde la nevoie, fără complicaţii 
romantice? Trebuia să găsească iute ceva care să-l 
descurajeze definitiv. Putea să pretindă că-i e rău şi să 
vomite în faţa lui, dar ar fi fost un pic cam mult. 

— Treizeci şi cinci, răspunse ea într-un târziu. 

— Treizeci şi cinci?! Exclamă Sam uluit. Adică. A. A, îmi 
pare rău, dar nu arăţi deloc. Pari mult mai tânără. 

— Asta numai datorită alifiilor, zise Căţeaua, rânjind în 
colţul botului doar pentru Lirael. Unguente şi uleiuri aduse 
din nord, plus vrăji pentru îngrijirea trupului. Vezi tu, 
Prinţe, Stăpâna mea ţine foarte mult la înfăţişarea ei. 

— Aha, bâigui Sameth, rezemându-se de balustradă. 

O privi iarăşi cu coada ochiului, pesemne în căutarea 
ridurilor pe care le scăpase prima dată. Oricât ar fi 
încercat, tot nu reuşea să creadă că e mai mare decât 
Ellimere, cu-atât mai mult cu cât comportamentul o dădea 
de gol. Nu se purta ca o femeie, era timidă şi prea puţin 


vorbăreaţă. „Poate din cauză că a lucrat la bibliotecă”, îşi 
zise el studiindu-i silueta zveltă ascunsă sub vesta lălâie. 

— Destul cu vorbăria, Obraznico! O întrerupse Lirael, 
întorcându-şi faţa ca să-şi ascundă zâmbetul. În loc să 
trăncăneşti, mai bine ai fi cu ochii-n patru! O să te-ajut şi eu 
îndată ce îmi fac un veşmânt de Legământ. 

— Am înţeles, Stăpână! Mormăi Căţeaua. Voi sta de pândă, 
precum ai poruncit. 

Se întinse cât era de mare, căscă şi făcu un salt spre pupa, 
unde se aşeză cuminte în calea stropilor, cu botul larg 
deschis şi limba afară. Cum de stătea aşa semeaţă şi fără să 
se mişte, Lirael nu ştia, deşi avea o vagă bănuială că i-au 
crescut iar lipitori pe labele din spate şi posterior. 

— E nebună de legat, atâta pot să zic! Oftă Mogget 
privind-o cum se îmbăiază. Se duse înapoi la locul lui lângă 
cârmă şi începu iar să se spele. Nu ştiu de ce mă mai mir, 
zău aşa! 

— Vezi că te-am auzit! Mârâi Obraznica fără să se 
clintească. 

— De-aia nu mai pot eu, pufni el înţepat, lingându-se pe 
gât. La un moment dat îşi ridică privirea de smarald spre 
Lirael şi-o întrebă şiret: N-ai vrea să-mi scoţi zgarda o clipă, 
să mă usuc şi eu ca lumea? Când Lirael îl refuză, îşi înclină 
capul spre Sameth şi continuă: Nu ştiu de ce m-am aşteptat 
să mă ajuţi, când nici măcar nerodul ăsta nu se învoieşte! 
Ce prost am fost că nu m-am oferit voluntar de la bun 
început! Acum nu-mi mai mâncam ficaţii în bărcile astea 
blestemate! 

— Pentru ce să te oferi voluntar? Întrebă Lirael curioasă şi 
motanul îi zâmbi tăcut cu un rânjet de prădător. 

Când îşi întoarse capul Ranna sună domol şi Mogget se 
întinse pe spate la soare, adormit. 

— Ai grijă cu Mogget, o preveni Sam, privind-o cum îl 
mângâie pe burtă. A încercat să o omoare pe maică-mea de 
trei ori până acum, când a scăpat de sub controlul vrăjii. 


Lirael îşi trase mâna tocmai când Mogget deschise un ochi 
şi îi întinse jucăuş o labă cu ghearele scoase. 

— Culcă-te la loc, îi porunci Căţeaua fără să se întoarcă. 
Părea încredinţată că motanul îi va da ascultare. 

Acesta îi făcu cu ochiul fetei, fixând-o preţ de o clipă 
înainte să-l închidă şi să adoarmă dus în susurul lui Ranna - 
sau cel puţin să dea impresia că doarme. 

— Buun, suspină Lirael. E timpul să mă apuc de veşmânt. 

— Te deranjează dacă mă uit? O întrebă Sam nerăbdător. 
Am citit despre veşmintele astea, dar nu ştiam că încă se 
mai fac. Nici mama nu cred că se pricepe. Ce forme ştii să 
faci? 

— Vidra de gheaţă, ursul cafeniu şi bufnița răguşită, recită 
Lirael uşurată că i-a distras atenţia de la avansuri 
amoroase. Poţi să te uiţi dacă vrei, deşi nu ştiu cât de 
interesant va fi. Secretul e să ţii în minte mai multe şiruri de 
însemne şi să ştii cum să uneşti vrăjile, aşa că n-o să pot 
vorbi sau să-ţi explic nimic. Plus că durează mult, probabil o 
să mă-ntind până pe seară, iar la sfârşit va trebui să îl 
împăturesc cu grijă, ca să-l mai folosesc şi altă dată. 

— Fascinant, zise Sameth. Ai încercat vreodată să pui vraja 
gata făcută undeva, s-o închizi într-un obiect, ca să n-o iei 
de fiecare dată de la început? Aşa, ai mereu însemnele la 
îndemână şi trebuie să faci doar vraja. 

— Nu m-am gândit la asta, şopti Lirael. Nici nu ştiam că se 
poate. 

— Se poate, dar e greu, îi explică el nerăbdător. E ca şi 
cum ai încerca să vindeci o Piatră de Legământ despicată, 
trebuie să dai parte din sângele tău pentru ca vraja să ţină. 
Sânge de viţă nobilă, desigur, dar pentru tine n-ar fi o 
problemă, dat fiind că eşti Clayră. Totul e să lucrezi cu 
atenţie, că altfel. În fine, e complicat, hai să vedem mai bine 
pielea ta fermecată! Pe care vrei s-o faci? 

— Am ales bufnița răguşită, zise fata cu o oarecare teamă 
în glas. 


N-avea nevoie de Viziune să-şi dea seama că Sameth e 
curios şi o să-i pună tot soiul de întrebări. O să dureze în jur 
de patru ore - asta dacă lucrez în linişte, adăugă ea ferm. 

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI DOI. 

Sudiştii şi un necromant. 

Soarele era la apus, îmbrăcând râul într-o lumină 
roşiatică. În ciuda vrăjii pe care Sam şi Lirael o făcuseră 
mai devreme, vântul îşi schimbase direcţia şi sufla acum 
dinspre miazăzi, dar Călăuzitoarea înainta sprintenă tăind 
apa în diagonală de la est la vest. 

După cum era de aşteptat, Sam o bombardase cu tot felul 
de întrebări pe tot parcursul vrăjii, însă cu toate aceste 
întreruperi reuşise se termine veşmântul la timp, ba chiar îl 
şi împături cu grijă şi-l puse deoparte. 

— A fost foarte interesant, mărturisi Sam. Aş vrea să învăţ 
să fac şi eu. 

— Am lăsat În Pielea Leului acasă în Gheţar, răspunse 
Lirael, dar pot să ţi-o dau dacă te hotărăşti să treci pe-acolo. 
Am luat-o de la Bibliotecă, dar cred că poţi s-o împrumuţi şi 
tu. 

Sam încuviinţă, visând cu ochii deschişi la momentul când 
va vizita Ghețarul. 1 se părea aproape ireal, un viitor mult 
prea îndepărtat ca să îi dea atenţie. Nu se putea gândi 
decât cum să ajungă mai repede la Casa lui Abhorsen. 

— Noaptea putem naviga? Se interesă el. 

— Da, dar numai dacă Obraznica e de acord să stea de 
pază, ca s-o ajute pe Călăuzitoare. 

— Stau, zise Căţeaua cu un lătrat scurt. Era în aceeaşi 
poziţie, cu faţa la pupa în ploaia de stropi. Cu cât ajungem 
mai repede, cu-atât mai bine. Nu-mi place ce miros aduce 
vântul şi râul e mult prea pustiu pentru ora asta. 

Sam şi Lirael cercetară împrejurimile. Fuseseră atât de 
absorbiți cu veşmântul că nici nu observaseră liniştea 
dimprejur. În afară de câteva bărci ancorate aproape de 
malul estic, nu era nici o mişcare. 


— Nu ne-a urmărit nimeni de la Podul Înalt şi până acum 
ne-am petrecut cu patru vase dinspre miazăzi, spuse 
Obraznica. Cam puţin, la cum ştiu eu traficul pe Ratterlin. 

— Aşa e, aprobă Sam. De câte ori am fost pe râu erau mult 
mai multe bărci, chiar şi pe timp de iarnă. Trebuia să fi 
văzut măcar câteva barje trecând spre nord cu transportul 
de lemne. 

— N-am văzut niciuna, răspunse patrupedul. Pesemne că 
s-au oprit undeva pe drum, la adăpost. Aţi observat că 
bărcile pe lângă care am trecut erau ancorate de diguri sau 
legate de câte-o geamandură? Să fie cât mai departe de 
ţarm. 

— Probabil că e plin de Morți şi creaturi pe maluri, zise 
Lirael. 

— Ştiam eu că n-ar fi trebuit să plece mama şi tata, oftă 
Sameth. Dacă ar fi ştiut. 

— Ar fi plecat oricum, îl întrerupse Mogget cu un căscat 
prelung. Se întinse şi plescăi uşor cu limba lui rozalie, apoi 
adăugă: Ca de obicei, necazul nu vine niciodată singur. De 
data asta a început în mai multe părţi deodată şi o să ne 
găsească şi pe noi la un moment dat. Deşi nu-mi place s-o 
spun, Neruşinata are dreptate, vântul aduce miasme 
îngrijorătoare. Să mă treziţi dacă se-ntâmplă ceva 
interesant. 

Zicând aşa, închise ochii şi se făcu covrig la loc, aidoma 
unui bulgăre de nea. 

— Mă întreb ce înţelege el prin „ceva interesant”, zise 
Sam furios. 

Luă sabia şi o scoase pe jumătate din teacă, să se asigure 
că însemnele pe care le ferecase în tăiş au rămas la locul 
lor. 

Obraznica adulmecă iar aerul când barca îşi schimbă 
direcţia, întorcându-se cu pupa de-a curmezişul curenților. 
Nasul îi tremura în vânt şi-şi ridica botul din ce în ce mai 
sus, să prindă mirosul mai bine. 

— Magie Liberă, zise într-un final. Pe malul dinspre vest. 


— Unde anume? Întrebă Lirael cu mâna la ochi. Nu vedea 
mai nimic din pricina apusului, doar pâlcuri de trestii pe 
câmpiile golaşe, câteva zăgazuri improvizate şi zidurile de 
piatră ale unei capcane pentru peşti, până la jumătate în 
apă. 

— Nu văd, dar după miros e undeva în josul râului, mârâi 
Căţeaua. 

— Nici eu nu desluşesc nimic, zise Sam. Dar dacă râul e în 
siguranţă, n-avem de ce să ne temem, nu? 

— Am mirosit şi oameni, îi anunţă Obraznica. Par foarte 
speriaţi. 

Sam nu zise nimic şi Lirael îl observă muşcându-şi buzele. 

— Ar putea fi Hedge, necromantul? Întrebă fata. 

— E prea departe să-mi dau seama, spuse Căţeaua 
neputincioasă. Izul de Magie Liberă e foarte puternic, aşa 
că nu-i exclus să fie vreun necromant ori poate Hish sau 
Stilken. 

Lirael înghiţi în sec. Pe Stilken o putea răpune, căci o avea 
pe Nehima şi nu era singură, îi avea alături pe Sam, Mogget 
şi Obraznica. Dar tare n-ar fi vrut să dea cu ochii iar de 
pocitanie! 

— Ştiam eu c-ar fi trebuit să citesc cartea, bombăni Sam 
fără să zică despre ce carte e vorba. 

Urmă un minut de tăcere în timp ce barca îi purta spre 
malul de vest. Discul roşiatic al soarelui era pe jumătate în 
apă şi stelele începuseră să strălucească deja în amurg. 

— Mda. Cred că. Ar trebui să vedem ce se întâmplă, bâigui 
Sam într-un sfârşit cu jumătate de gură. 

Îşi fixă sabia la curea, dar nu se atinse de bandulieră. 
Lirael se uita cu jind la clopoței, însă nu erau ai ei şi numai 
Sam putea hotări dacă îi ia sau nu. 

— E bine dacă oprim la următorul dig? O întrebă fata pe 
Obraznică. 

Când aceasta aprobă discret din cap, Călăuzitoarea se 
întoarse iute către dig fără alte indicaţii. 

— Mogget, trezeşte-te! Îi şopti Sam. 


Odată cu lăsarea nopţii râul se cufundase în tăcere şi nu 
voia să fie auzit. 

Motanul rămase nemişcat şi Sam îl strigă din nou, 
scărpinându-l în creştetul capului. 

— Se va trezi dacă e nevoie, zise Căţeaua, văzând că tot nu 
se clinteşte. Hai, pregătiţi-vă! Adăugă apoi pe acelaşi ton 
blând. 

Barca alunecă uşor în dreptul digului şi Lirael cobori vela. 
Sam sări afară cu sabia pregătită, urmat îndeaproape de 
Căţea. 

Lirael îi ajunse din urmă puţin mai târziu, cu Nehima 
scoasă din teacă şi o mulţime de însemne strălucind pe tăiş 
în lumina apusului. 

Obraznica îşi ridică botul în vânt şi rămase nemişcată cu o 
ureche ciulită. Cu toţii aşteptau tăcuţi, ascultând. 

Nu se auzea nici cel mai mic zgomot, doar răsuflarea lor şi 
apa clipocind sub ponton. Până şi pescăruşii amuţiseră. 

Un urlet prelung răsună deodată în tăcere, departe de ei. 
Ca la un semn, alte ţipete înfundate îi urmară şi simţiră 
amândoi fiorul Morţii când mai mulţi oameni îşi dădură 
duhul laolaltă. La scurt timp senzaţia se repetă, însă de 
data asta intensificată de o prezenţă copleşitoare, o forţă 
din Moarte. 

— Un necromant! Strigă Sam, făcând un pas înapoi. 

— Ne trebuie banduliera, zise Lirael, privind în jos către 
corabie. 

Mogget se trezise şi îi privea cu ochi scânteietori în 
semiintuneric, lăfăindu-se peste banduliera fermecată. 

— Vin încoace, declară Obraznica fără să-şi piardă 
cumpătul. 

Strigătele se auzeau din ce în ce mai aproape, deşi ei nu 
zăreau nimic dincolo de pâlcul de trestii. Apoi, la vreo 
cincizeci de metri în josul râului un bărbat ţâşni din tufe şi 
se aruncă în apă, apărând la suprafaţă la o distanţă 
considerabilă de mal. Mai înoctă vreo doi, trei metri, după 


care se întoarse pe spate şi se lăsă în voia râului, prea 
obosit ori prea rănit ca să continue să înoate. 

În spatele lui un trup desfigurat şi negricios ajunse în 
sfârşit la mal şi scoase un urlet sfâşietor când îşi zări prada 
scăpată. Vizibil afectată de apa curgătoare, creatura se 
retrase şchiopătând după tufişuri. 

— Hai, zise Lirael cu vocea gâtuită, scoțând naiul din 
buzunar. 

Porni hotărâtă, cu Căţeaua imediat în spate şi Sam la 
coadă, şovăitor. 

Se auziră alte strigăte, cuvinte fără înţeles, deşi lui Sam îi 
era clar că oamenii sunt îngroziţi şi strigă după ajutor. Privi 
banduliera şi Mogget îl fixă cu ochi iscoditori, fără să 
clipească. 

— Ce aştepţi? Întrebă el. Permisiunea mea cumva?! 

Sam clătină din cap. Parcă era paralizat, nu putea să se 
aplece după clopoței ori să se ţină după Lirael, care era 
deja la capătul pontonului cu Căţeaua. Simţea Morţii în 
apropiere, la mai puţin de o sută de metri, şi necromantul 
printre ei. 

Trebuia să facă ceva, orice. Să-şi dovedească că nu e chiar 
atât de laş. 

— N-am nevoie de clopoței! Strigă dintr-odată şi o luă la 
fugă pe scândurile şubrede, trecând valvârtej pe lângă 
Lirael şi tovarăşa ei, care-l priviră uimite cum sare peste 
tufăriş pe pajiştea de dincolo. 

În secunda următoare o arătare se repezi la el, dar Sam 
izbuti să-i reteze picioarele şi s-o răstoarne dintr-o singură 
mişcare. Până să se ridice, o călcase deja în picioare şi 
fugea mai departe. 

Necromantul, pe el trebuia să-l prindă şi să-l omoare 
înainte să-l ducă iar în Moarte, iar asta cât mai repede cu 
putinţă. 

O furie nebună pusese stăpânire pe el şi alerga ca apucat, 
uitând de orice teamă. 


Când Lirael şi Obraznica ieşiră dintre trestii Sam se lupta 
cu altă creatură, pe care tocmai o străpunsese cu sabia. Fu 
cât pe ce s-o prăvălească peste ele, dar Lirael avea naiul la 
gură şi suflă iute în Saraneth, a cărui melodie sprintenă şi 
clară ţintui locului arătarea din Moarte. Fără să stea pe 
gânduri, îşi mută buzele la Kibeth şi la auzul sunetului 
săltăreţ creatura făcu mai multe salturi înapoi, în timp ce 
spiritul din trupul ei pocit alunecă în Moarte. 

— E dusă, o linişti Căţeaua făcând un pas mare în faţă. 

Lirael o urmă grăbită, fără s-o rupă la fugă cum făcuse 
Sam. 

În faţă, o haită de vreo treizeci, patruzeci de Morți 
înconjuraseră un grup de oameni care fugiseră spre râu la 
adăpost. Nu se întunecase chiar de tot şi Lirael zări bărbaţii 
şi femeile care stăteau în cerc să apere copii adunaţi la 
mijloc. 

Simţea Ajutoarele în jurul lor, strunite de o forţă mult mai 
crâncenă decât puterea lor strânsă laolaltă. Era o senzaţie 
ciudată pe care şi-o explică abia când îl văzu pe Sam dând 
iama printre Morți în căutarea necromantului. 

Urletul lui de războinic se împleti cu strigătele şi suspinele 
mulţimii, în timp ce creaturile răspunseră cu horcăieli şi 
ţipete sfâşietoare, năpustindu-se peste bieţii oameni şi 
sfârtecându-i bucată cu bucată. Cei rămaşi teferi îi loveau 
cu bâte şi nuiele făcute din crengi de copac, dar, neştiind 
cum să le folosească, îşi găseau sfârşitul unul câte unul. 

Dincolo de învălmăşeală Lirael îl zări pe necromant 
întorcându-se spre Sam cu mâinile ridicate şi duhnind a 
Magie Liberă. În clipa următoare mirosul metalic umplu 
aerul şi o explozie orbitoare de scântei ţâşni în direcţia lui 
Sam în urletele triumfătoare ale Morților, care răzbiseră la 
copiii din mijloc. 

Lirael o luă la goană să-i sară în ajutor, deşi soarta 
Prințului părea pecetluită. 

Necromantul avea pe faţă o mască de bronz şi-şi ridică 
mâinile exact când Sam o apucă în lături, năucit de apariţie. 


O mască de bronz! Să fie oare însăşi Chlorr, Femeia-Măştii, 
vrăjitoarea cu care se înfruntase Sabriel ani în urmă? 

Fulgerul trecu pe lângă el la doar câţiva centimetri, însă 
dogoarea îl păli din plin şi iarba luă foc în spatele lui. 

Încetini pasul şi alunecă în curgerea eternă, de unde 
culese patru însemne direct cu mâna. Contură apoi cu 
degetele o lamă de argint în formă de triunghi pe care o 
aruncă spre Chlorr înainte să închidă vraja cum se cuvine. 

Arma zbârnâi uşoară prin aer fără s-o nimerească, dar 
după câţiva metri se opri brusc şi o luă înapoi spre ea, 
lovind-o în braţ. Prinzând curaj, Sam făcu un pas înainte, 
dar, în loc să sângereze, din pelerina vrăjitoarei ieşea un 
mănunchi de flăcări şi scântei aurii. 

— Nesăbuitule! Tună Chlorr cu sabia ridicată. Îi simţea 
glasul strecurându-i-se în fiecare por, ca un roi de insecte 
veninoase. Simţi în răsuflarea ei duhoarea de metal atât de 
cunoscută. Ai venit fără clopoței! 

Atunci băgă de seamă că nici ea nu avea bandulieră şi că 
în loc de ochi avea două focuri mocnite. Când vorbea, îi 
ieşeau pe gură rotocoale albe de fum şi îşi pierduse de mult 
orice înfăţişare omenească. Nu mai era nici necromant, 
numărându-se acum printre Morţii de Rang. 

Sabriel o trimisese în adâncurile tărâmului întunecat, dar 
cineva o scosese iarăşi la lumină. 

— Fugiţi! Strigă Lirael. Plecaţi de-aici! 

Stătea între ultimii patru supraviețuitori şi Morţii pe care 
nu-i putuse alunga cu fluierele fermecate. În zadar tot 
suflase în Saraneth, erau prea mulţi şi naiul mult prea slab 
să facă faţă. Puterea lui nu-i ajunsese şi-acum trebuia să îi 
înfrunte altfel. 

Copiii erau speriaţi din cale-afară şi refuzau să fugă, imuni 
la strigătele ei. 

Unul din Ajutoare se repezi la ea şi Lirael îl împinse cu 
putere în timp ce Obraznica sări la altul, doborându-l la 
pământ. Al treilea însă, o creatură deşirată şi pitică cu fălci 
proeminente, le scăpă printre degete şi se năpusti la un 


băieţel care ţipa în gura mare, frângându-i trupul cu fălcile 
şi amuţindu-l pe vecie. 

Scârbită şi înfuriată, Lirael se învârti şi îi tăie capul cu 
sabia, într-o ploaie de scântei argintii. Chiar şi aşa, spiritul 
din trupul decapitat nu părea afectat de lovitura Nehimei şi 
refuza să-i dea drumul copilului. Fata îl mai străpunse de 
câteva ori fără sorţi de izbândă, în timp ce capul încă 
scrâşnea din dinţi. 

Sam se lupta cu Chlorr, parând o nouă lovitură. Era 
incredibil de puternică şi Prinţul fu cât pe ce să-şi piardă 
sabia, căci braţul îi amorţise din încheietură şi însemnele 
ferecate cu atâta trudă în tăiş păleau unul câte unul sub 
influenţa ei nefastă. Odată stinse toate, lama avea să se 
sfărâme ca hârtia arsă. 

Se dădu un pas înapoi şi-şi aruncă ochii împrejur, zărindu- 
le pe Lirael şi Obraznică războindu-se cu vreo şase creaturi. 
Mai auzise cântecul lui Saraneth şi Kibeth de la nai, familiar 
şi totuşi diferit de cel al clopoţeilor. Cu ajutorul lor Lirael 
trimisese mai multe spirite în Moarte, mai puţin pe Chlorr, 
care nu părea câtuşi de puţin afectată de cântecul 
fluierelor. 

Dimpotrivă, lovi din nou cu un şuierat ameninţător în timp 
ce Sam îşi cântărea posibilităţile. Trebuia să fie vreo vrajă 
ori vreo incantaţie care s-o ţină locului măcar câteva clipe, 
cât să-şi ia tălpăşiţa. 

Lirael şi Căţeaua luptau la unison, zdrobind în sfârşit 
ultimul Mort cu căpăţâna de pământ. Acesta dădu să se 
ridice, dar, când Obraznica veni şi îi lătră în faţă, spiritul 
alunecă în Moarte, lăsând corpul inert, o adunătură hidoasă 
de carne şi oase. 

— Mersi, zise fata epuizată. 

Privi în jur la trupurile hâde şi desfigurate, Morți şi oameni 
deopotrivă. Spera să vadă măcar un copil rămas nevăâtămat, 
dar în afară de ea şi de Căţea nu mai era nimeni în picioare. 
Câmpul era însângerat şi plin de cadavre aruncate unele 
peste altele, de nu mai ştiai care e om şi care arătare. 


Lirael închise ochii, copleşită de simţământul Morţii 
dimprejur. Nu supravieţuise nimeni şi apăsarea era 
sfâşietoare. Îşi simţea stomacul în gât şi se aplecă să verse, 
dar Sam o strigă tocmai atunci şi ea se ridică în picioare, 
căutându-l cu privirea. 

Zări numai explozia de foc din depărtări, întreruptă la 
intervale scurte de câte-o ploaie abundentă de scântei. 
Semăna cu un foc de artificii, însă Lirael nu se lăsă păcălită. 

Din mijlocul ei Sam îi striga ceva neînțeles, ceva ce mintea 
ei refuză la început să priceapă. Îi pieri orice senzaţie de 
rău când îl auzi în sfârşit răcnind ca din gură de şarpe: 

— Ajutooor! Lirael! Obraznico, Mogget! Să mă ajute 
careva! 

Fără să stea pe gânduri, Lirael o porni în goană către el. 

Sam îşi nenorocise sabia în ultimul atac. Lama se îndoise 
de la mâner, lăsându-l neputincios cu o armă grea şi total 
inutilă acum că-şi pierduse puterile magice. 

Chlorr râdea sub masca ei imobilă, un râs bizar cu ecouri 
metalice, de parcă răzbătea dintr-o sală mare şi goală de 
departe. 

Era acum mult mai înaltă şi amenințătoare, o siluetă 
neguroasă învăluită în blănuri urât mirositoare. Sam îi 
venea mai jos de umeri şi ea stătea în faţa lui cu sabia 
ridicată, scoțând fum pe deschizătura din dreptul gurii. 
Tăişul era scăldat în flăcări sângerii ce picurau alene pe 
iarba uscată. 

Sam o lovi cu mânerul peste faţă şi făcu iute un pas înapoi, 
strigând cât îl ţinea gura: 

— Ajutor! Lirael, Obraznico, săriţi! 

Surprinzător de uşoară şi rapidă, Chlorr făcu un salt spre 
el rotind sabia în aer. Tăişul ascuţit îi vâjâi aproape de nas şi 
Sam urlă din nou: 

— Moggeeeeeeeeet! Ajută-mă! Ajutoooor! 

Lirael zări lama năprasnică rotindu-se din nou în aer, 
izbindu-l în plin şi învăluindu-l într-o perdea de flăcări 
roşiatice. 


— Sam! Urlă ea disperată. 

Auzind-o, Căţeaua Obraznică se repezi spre el în salturi 
uriaşe, lăsând-o pe Lirael în urmă, îngrozită. Pentru o clipă 
crezuse că a murit, dar îl zări apoi rostogolindu-se în lături, 
viu şi nevătămat. O luă şi ea la fugă într-acolo când o văzu 
pe vrăjitoare cu sabia ridicată, hotărâtă să sară în ajutorul 
Prințului. În zadar însă, căci mintea îi era golită de toate 
vrăjile cu care i-ar fi putut veni de hac intrusei, de care o 
despărţeau mai bine de cincizeci de metri. 

— Mori! Şuieră Chlorr, ridicându-şi sabia deasupra capului 
cu lama în jos. 

Sam privi tăişul fin, conştient că de data asta nu mai are 
scăpare. Era prea rapidă, prea puternică pentru el. Dădu 
să-şi ridice mâna şi să rostească o vrajă de Legământ, dar 
nu-i veneau în minte decât însemne de prisos, de pildă cele 
folosite la confecţionarea jucăriilor. 

Lama spintecă aerul şi Sam începu să urle din toţi 
rărunchii, întrerupt de lătratul neaşteptat al Obraznicei, 
pătruns de magia Legământului. Ajunse la urechile lui 
Chlorr tocmai când era gata să-şi străpungă victima, 
topindu-i braţele în mii de orificii prin care se scurgea un 
fum lăptos. În loc să-l nimerească, sabia se înfipse lângă el 
în pământ, arzându-i şoldul cu dogoarea ei. 

Chlorr îşi pierduse puterile complet, căznindu-se să scoată 
sabia din ţărână în timp ce Obraznica se apropia de ea 
mârâind ameninţător. Se făcuse iarăşi mare, cam cât un leu 
de deşert cu dinţi şi gheare pe măsură, iar zgarda îi 
strălucea în nuanţe de foc, un dans sălbatic al însemnelor. 

Vrăjitoarea se dădu câţiva paşi înapoi fără sabie şi Sam se 
ridică în picioare, încercând să-şi recapete calmul. Se 
pregătea să facă o vrajă, cu pumnii încă încleştaţi. 

Lirael sosi şi ea îndată, trăgându-şi răsuflarea. Se oprise 
din alergat şi stătea acum în spatele Căţelei, gâfâind. 

Chlorr ridică mâna spre ele şi unghiile i se prelungiră 
dintr-odată în lame negre de cuţit. Deşi încă învăluită în 
fum, găurile de pe braţe i se vindecaseră deja. Când 


îndrăzni să facă un pas în faţă, Căţeaua lătră din nou, un 
amestec de Magie Liberă şi vrăji de Legământ care-i făcură 
zgarda să lumineze atât de tare încât Lirael şi Sam îşi feriră 
privirea. 

Chlorr tresări şi-şi acoperi faţa cu mâinile, scoțând vălătuci 
de fum alb pe sub mască şi preschimbându-se sub blănurile 
groase. Devenea din ce în ce mai mică, de parcă trupul ei 
de negură se stafidea văzând cu ochii, odată cu veşmintele 
greoaie. 

— Blestemată să fii! Tună ea. 

Blănurile căzură la pământ cu masca de bronz deasupra şi 
de sub ele ieşi o umbră neagră şi subţire ca un firişor de 
cerneală, care şerpui în întuneric şi se pierdu mai repede 
ca apa în pământul uscat. 

Lirael vru să se ia după el, dar Căţeaua o opri. 

— N-are rost, zise. Dă-i pace! N-am făcut decât s-o alung 
din trupul pe care şi-l luase. E prea puternică s-o trimit în 
Moarte fără ajutor. 

— Era Chlorr, bâigui Sam alb la faţă şi tremurând. Chlorr, 
Femeia-Măştii, o vrăjitoare cu care mama s-a luptat acum 
mulţi ani. 

— Acum e-n rândul Morților de Rang, zise Mogget. A 
reuşit să se întoarcă de dincolo de-a Şaptea sau a Opta 
Poartă. 

Sam sări cât colo la auzul motanului, privind speriat 
împrejur. Îl zări în sfârşit aşezat comod lângă sabia lui 
Chlorr, de parcă stătuse acolo de la bun început. 

— Unde ai fost când te-am strigat? 

— Am aruncat un ochi pe-aici cât timp te-ai ocupat tu de. 
Probleme, răspunse motanul. Am alungat-o noi pe Chlorr 
pentru moment, dar o să se întoarcă. Plus că mai sunt încă 
vreo sută de Morți la cel mult zece kilometri către vest, 
îndrumați din umbră de Ajutoare. 

— O sută?! Sări Sam. 

— Ajutoare! Se minună Lirael. 


— Ar trebui să ne întoarcem pe corabie, propuse Sam cu 
ochii la sabia lui Chlorr legănându-se înfiptă în pământ. 
Tăişul nu mai ardea în flăcări, dar era negru ca abanosul şi 
crestat cu rune ciudate care se zvârcoleau ameţitor şi îi 
dădeau dureri de cap. Ar trebui să o distrugem, zise el încă 
buimac. Doar că. Nu. Nu ştiu cum s-o fac cât mai repede. 

— Şi cum rămâne cu toţi oamenii ăştia? Întrebă Lirael, 
încercând să nu se gândească prea mult la trupurile fără 
viaţă dimprejur. Totul se petrecuse atât de repede, într-o 
secundă parcă! 

Sam privi în zare la stelele ce străluceau pe cer alături de 
luna nouă. Observă la lumina rece a nopţii că mulţi dintre 
cei căzuţi purtau pe cap eşarfe sau pălării albastre, zărind 
chiar o bucată din acelaşi material în ghearele unei creaturi 
răpuse de Lirael cu naiul fermecat. 

— Sunt refugiații din sud, constată el mirat. 

Se apropie de primul trup de lângă el, cercetându-l cu 
atenţie. Era un băiat cu părul bălai, cam de vreo 
şaisprezece ani. Îl privea mai degrabă uimit decât cu frică, 
de parcă nu credea că ce se întâmpla în jurul lui era aievea. 

— Refugiații aduşi din sud, întări el. Probabil încercau să 
fugă. 

— Să fugă de cine? Întrebă Lirael. 

Până să vină răspunsul o creatură urlă în depărtare, 
urmată de alte horcăieli desprinse din gâtlejuri spintecate. 
— A pus Chlorr gheara pe ei! Strigă Mogget. Trebuie să 

plecăm acum! 

O zbughi către mal şi Sam dădu să îl urmeze, dar Lirael îl 
prinse de braţ şi îl opri. 

— Nu putem să plecăm! Se împotrivi ea. Dacă nu-i ajutăm, 
o să le folosească trupurile şi. 

— Nici să rămânem nu-i o soluţie! Protestă Sam. Nu l-ai 
auzit pe Mogget? Sunt prea mulţi să le ţinem piept şi Chlorr 
n-o să stea cu mâinile în sân! 

— Trebuie să-i ajutăm cumva! Se încăpăţână Lirael, 
privind-o pe Obraznică în ochi. 


Ea sigur o s-o înţeleagă. Nu trebuia decât să le curețe 
trupurile sau să le pună sub o pavăză, să nu mai fie folosite 
de alte spirite spurcate. 

— Nu mai e timp, dădu din cap Căţeaua cu tristeţe. 

— Dar mai avem şi banduliera! Insistă ea. Se duce Sam şi 
o aduce şi. 

Căţeaua o îmboldi cu botul în genunchi şi fata făcu un pas 
în faţă cu ochii în lacrimi. Sam şi Mogget erau mult înaintea 
lor, aproape de pâlcul de trestii de la marginea apei. 

— Să ne grăbim şi noi! O zori Obraznica, aruncând o 
ultimă privire peste umăr. 

Prinsese miros de carne putredă şi auzea scrâşnit de oase, 
semn că Morţii erau deja pe urmele lor. 

Lirael o luă la fugă cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Dac-ar 
fi fost mai inspirată în folosirea fluierelor sau dacă alerga 
mai repede, ar fi salvat poate o viaţă, măcar una! 

„Dar stai puţin”, îşi zise, amintindu-şi de refugiatul care 
scăpase de mânia Morților. 

— Trebuie să-l salvăm! Strigă ea dintr-odată, luând-o la 
goană către râu. Bărbatul care s-a aruncat în apă, trebuie 
să-l ajutăm! 

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI TREI. 

Rămas-bun Călăuzitoarei. 

În ciuda nasului Obraznicei şi a vederii nocturne de 
invidiat cu care se fălea motanul, trecu aproape o oră până 
să-l găsească pe bărbatul care-şi căutase scăparea în apele 
Ratterlinului. Plutea încă pe spate şi mai avea puţin să se 
scufunde când Sam şi Lirael îl traseră aproape de corabie. 
Deschise ochii o secundă şi bâigui cu suferinţă în glas: 

— Nu, nu. Lăsaţi-mă. 

— 'Ţine-l, îi şopti Lirael lui Sam, alunecând degrabă în 
curgerea Legământului, de unde culese câteva însemne de 
tămăduire pe care le suflă în pumn rostindu-le numele unul 
după altul, gata să le picure pe rănile bărbatului. Odată 
vraja închegată îl puteau scoate din apă fără să-i rişte viaţa. 


Avea pe gât o pată mare şi neagră de sânge, însă când 
Lirael puse mâna pe ea omul începu să se zbată, strigând: 

— Nuu! Nenorocire! Nu, nuuu! 

Fata îşi trase mâna uşor nedumerită. Nu-i voia răul, 
încerca doar să îl ajute cu lumina caldă a Legământului, 
departe de duhoarea bolnâvicioasă a Magiei Libere. 

— Vine din sud, îi explică Sameth. La ei oamenii nu cred în 
magie, nici măcar în superstiţiile celor din Ancelstierre. Nu 
vreau să mă gândesc ce îngroziţi au fost când au trecut 
Zidul încoace. 

— Pământuri dincolo de Zid, bâigui bărbatul. A promis că 
ne dă pământ să ne facem case şi ferme. 

Lirael încercă iar să-i oblojească rana, dar omul urlă 
zbătându-se să scape din mâinile lui Sam. Îşi cufundă de 
câteva ori capul în apă şi fata se văzu nevoită să dea drumul 
vrăjii, care se risipi în noapte. 

— Nu mai are mult, zise Sam, simțind cum viaţa îi 
părăseşte trupul, înăbuşită de răceala Morţii. 

— Cum am putea să-l ajutăm? Întrebă Lirael disperată. Ce. 

— Sunt morţi cu toţii, murmură bărbatul, tuşind cu sânge 
în apa limpede. La groapă, sunt toţi morţi, da' nu-i ies din 
cuvânt. Şi otrava. Le-am zis să nu bea, lu' Hral şi Mortin. 
Patru familii. 

— Nu te mai agita, îi zise Sameth blând. A trecut acum, 
gata, aU. Au scăpat cu toţii. 

Mai că-l podidea plânsul. 

— Am încercat să fugim, da' au pus Morţii după noi, vorbi 
iar omul privindu-i cu ochi sălbatici şi goi. Am tot alergat, zi 
şi noapte am alergat. Nu le prea place soarele. Torbel şi-a 
scrântit glezna şi eu n-am putut. N-am putut să-l car în 
spinare. 

Lirael îl mângâie pe creştet şi el tresări speriat, liniştindu- 
se văzând că nu mai are lumini stranii în palmă. 

— Fermierul mi-a zis de râu, continuă el cu vocea stinsă. 
Trebuie să ajung la râu. 


— Ai reuşit, zise Sam. Ai ajuns la râu, eşti la adăpost acum. 
Morţii nu te mai pot atinge. 

Omul oftă adânc şi îşi dădu duhul, alunecând în mrejele de 
gheaţă ale celuilalt râu, în lungul drum spre cea de-a Noua 
Poartă şi liniştea de dincolo de ea. 

Sam îi dădu drumul şi apele îl înghiţiră imediat. În clipa 
următoare, Călăuzitoarea îşi luă avânt şi plecă. 

— N-am salvat pe nimeni! Pe nimeni! Suspină Lirael cu 
vocea gâtuită de plâns. 

Sam rămase tăcut, privind în zare la oglinda netedă a 
râului. 

— Vino aici, Lirael, o chemă Căţeaua din postul ei de veghe 
de la pupa. Hai să stăm de pază împreună. 

Lirael încuviinţă, încercând din răsputeri să nu plângă. 
Escaladă traversele şi sări lângă Obraznică, îmbrăţişând-o 
cu putere. Căţeaua nu zise nici pâs, îndurând cu răbdare 
lacrimile care-i udau blana cârlionţată. 

Într-un sfârşit fata îi dădu drumul şi se cuibări lângă ea, 
pradă acelui somn adânc şi lin ce te cuprinde după bătălii 
victorioase ori pierdute, când nu ţi-a mai rămas nici un 
strop de vlagă. 

Obraznica se trase într-o parte să-i facă loc copilei şi se 
uită în spate cu o mişcare nefirească a capului. Sam dormea 
şi el cuibărit la prora, cu cârma rotindu-i-se încetişor 
deasupra creştetului. Cât despre Mogget, se făcuse covrig 
în locul lui lângă catarg şi părea că doarme dus. Când îi 
simţi privirea, motanul o fixă cu un ochi de peruzea şi zise: 

— Am văzut-o şi eu pe Chlorr în rândul Morților de Rang. 

— Într-adevăr, zise Căţeaua tulburată. Vezi numa' să nu 
uiţi de partea cui eşti. 

Mogget închise ochiul fără să răspundă, cu un zâmbet 
viclean în colţul gurii. 

Căţeaua rămase toată noaptea la căpătâiul lui Lirael, care 
se sucea într-una în somn, chinuită de vise urâte. Spre 
dimineaţă trecură pe lângă Oyrre fără să atragă atenţia, ca 


orice altă corabie cu pânze. În ciuda planului iniţial, 
Călăuzitoarea nu încetini şi nu trase la docuri. 

Lirael se trezi în vuietul unei cascade din depărtări şi avu 
un mic atac de panică, crezând că îi atacă un roi de insecte. 
Venindu-şi în fire, se îngrozi la gândul că se apropiau de 
hău, băgând apoi de seamă că înaintau foarte încet, depăşiţi 
cu viteză de crengi, frunze şi alte obiecte plutitoare. 

— Am intrat pe canalul care duce spre Casa lui Abhorsen, 
îi explică Obraznica, în timp ce fata se freca la ochi şi se 
întindea încercând să-şi aline durerea din spinare. 

Trecuse parcă o veşnicie de noaptea trecută, dar Lirael îşi 
amintea totul perfect. Ştia ca nu-şi va putea şterge din 
minte chipul bărbatului chiar înainte să moară, figura lui 
senină când aflase că a scăpat de Morți. 

Privi ploaia de stropi ridicându-se din abis şi revărsându- 
se peste Stâncile Semeţe din faţă, învăluind râul şi munţii 
într-un nor uriaş de spumă lăptoasă. Pentru o clipă peretele 
de ceaţă se despărţi în două şi Lirael zări un turn cu 
acoperiş în formă de con şi ţigle roşiatice strălucind în 
soare. Părea o viziune ieşită dintre nori, dar Lirael ştia că 
ajunseseră la destinaţie. 

Pe măsură ce se apropiau de Casa lui Abhorsen, acoperişul 
roşiatic i se dezvăluia privirii, cu alte câteva clădiri profilate 
în fundal. Nu mai zări nimic altceva, căci insula pe care 
fusese construită Casa era înconjurată de un zid înalt de cel 
puţin opt metri şi văruit în alb, dincolo de care nu se vedeau 
decât ţiglele cărămizii şi câteva coroane înverzite. 

Sam veni lângă ea, privind ţintă în faţă. Nu vorbiseră 
despre cele întâmplate, deşi tăcerea dintre ei era destul de 
grăitoare. Niciunul nu era încă pregătit să deschidă 
subiectul. 

La un moment dat, dornic să spună ceva, Sam începu să 
facă pe ghidul: 

— Deşi nu pare la prima vedere, e cât un teren de fotbal, 
zise el, arătând spre insulă. Ce mai jucam fotbal când eram 
la şcoală în Ancelstierre! E lungă de vreo trei sute de metri 


şi lată de o sută, cu o grădină mare cu livadă pe partea 
dreapta a casei, plină de piersici înfloriţi. E încă prea 
devreme să dea rod, dar sunt foarte frumoşi. Comparativ cu 
Palatul, casa nu-i cine ştie ce, dar e mai mare decât pare şi 
sunt o mulţime de lucruri interesante înăuntru. Cu totul 
altceva decât locuinţele voastre din Gheţar, am impresia. 

— Nici n-am intrat şi deja îmi place, răspunse Lirael 
zâmbind, fără să-şi întoarcă privirea. 

Văzuse un colţ de curcubeu printre nori, arcuit peste zidul 
înalt şi încadrând Casa într-un chenar multicolor, sporind 
atmosfera de basm. 

— Cu-atât mai bine, murmură Mogget, care apăruse din 
senin la cotul fetei. Deşi ar fi cinstit să-i spunem cum stă 
treaba cu mâncarea. 

— Mâncarea? Zise Căţeaua repede, lingându-se pe bot. 
Ce-i cu mâncarea? 

— Nimic, nimic, răspunse Sam. Trimişii sunt bucătari 
desăvârşiţi. 

— Aveţi trimişi de Legământ pe post de servitori? Întrebă 
Lirael, curioasă să afle mai multe despre viaţa lui Abhorsen 
în comparaţie cu a Clayrelor. În Gheţar nu e aşa, toată 
lumea lucrează în ture şi facem treaba singure, inclusiv la 
bucătărie, deşi unii se specializează şi fac aproape numai 
asta. 

— În afară de cei din familie nu prea vine nimeni pe aici, 
zise Sam. Şi mă refer la familia extinsă, adică toate 
rubedeniile de Sânge, printre care se numără şi Clayrele. 
Cât despre treburi, nu poţi să faci nimic, pentru că trimişii 
atâta aşteaptă. Sunt dornici să te ajute cu orice preţ, chiar 
împotriva voinţei tale uneori! Cred că se plictisesc când 
rămân singuri. Fiecare Abhorsen îşi face slujitorii lui şi-n 
timp numărul lor creşte, aşa că unii cred că au deja sute de 
ani. 

— Mii, îl corectă motanul. De-aia sunt şi senili majoritatea. 

— Unde acostăm? Întrebă Lirael, ignorând bombănelile lui 
Mogget. 


Nu vedea nici o deschizătură în partea de nord a zidului. 

— Pe malul dinspre vest, răspunse Sam cu voce tare, ca să 
acopere vuietul cascadei. Ocolim insula aproape de gura de 
vărsare şi imediat e un ponton de unde o să urcăm în casă 
printr-un tunel cu trepte de piatră. Uite, intrarea e acolo 
sus! 

Îi arătă o bordură îngustă la jumătatea distanţei de la mal 
în sus, o margine de stâncă ieşită în afară şi înaltă aproape 
cât Casa. Lirael nu vedea nici o intrare prin ceața 
albicioasă, dar îi părea mult prea aproape de cascadă. 

— Şi treptele de piatră urcă pe-acolo? Întrebă ea cu 
degetul spre marginile peste care şuvoaiele de apă se 
prăbuşeau în hău cu o viteză uluitoare. 

Cu o înălţime de peste trei sute cincizeci de metri şi lată 
de vreo două sute, cascada i-ar fi înghiţit cât ai clipi la 
prima mişcare greşită, şi cine ştie cât le-ar fi luat s-ajungă 
până jos. 

— Şi urcă, şi coboară, strigă Sam. Sunt trepte care duc 
spre coastă şi altele care coboară prin tuneluri la rădăcina 
stâncilor. Sau dacă nu, se poate ocoli malul şi ajungi pe 
platou. 

Lirael înghiţi în sec cu ochii la bordura care făcea legătura 
dintre Casă şi coasta de vest. Nu vedea nici o treaptă 
dincolo de perdeaua de stropi şi volbura apelor, dar îşi 
aduse aminte de veşmântul fermecat pe care îl împăturise 
alături de Cartea Amintirilor şi a Uitării. În cel mai rău caz, 
se strecura în pielea bufniței şi ajungea în zbor la Casa lui 
Abhorsen. 

Câteva minute mai târziu Călăuzitoarea mergea paralel cu 
zidurile albe, care păreau şi mai înalte de aproape. Lirael 
desenă o linie imaginară de la catarg până la marginea de 
sus a zidului, băgând de seamă că varul era proaspăt şi 
dedesubtul lui se ascundeau urme ciudate, lăsate de un 
potop năprasnic de demult. 

Ajunseră în sfârşit la pontonul de lemn, unde 
Călăuzitoarea se opri în tranchetele groase de pânză. Totul 


se petrecuse fără prea mult zgomot, deşi oricum nu s-ar fi 
auzit nimic din pricina cascadei. 

Descărcară iute bagajele fără prea multă vorbărie, 
înţelegându-se din semne. Vuietul apelor le acoperea 
strigătele şi nu te puteai auzi decât dacă ţipai în urechea 
celuilalt, după cum ţinu Sam să îi arate. 

Curând, totul era sus pe ponton. Mogget se cocoţase pe 
rucsacul lui Lirael şi Căţeaua stătea lângă el vânând stropii 
cu limba. Fata sărută pe obraz chipul sculptat la prova şi 
împinse cu blândeţe barca în larg. Pentru o clipă avu 
impresia că femeia îi face cu ochiul, zâmbindu-i discret. 

— Mulţumesc, bâigui ea în timp ce Sam făcea o 
plecăciune. 

Drept răspuns, Călăuzitoarea flutură vela şi se întoarse 
sprintenă în sus pe râu. Prinţul băgă de seamă că vântul îşi 
schimbase direcţia spre nord, contrar curenților de pe 
canal. Nu era prima dată, dar lucrul îl nedumerea şi începu 
să-şi facă tot felul de socoteli în minte. Trebuia să găsească 
o cale să poată cobori în adâncuri şi să cerceteze Pietrele 
de Legământ de pe fund, poate cu ajutorul veşmântului de 
vidră de la Lirael. 

Cineva îl trase de mânecă şi se trezi din reverie, 
întorcându-se ca la comandă să-şi ridice traistele şi sabia, 
îşi conduse apoi tovarăşii de drum spre poarta de la capătul 
pontonului, care se închise în urma lor curmând deodată 
şuierul cascadei. În liniştea neaşteptată Lirael auzi trilul 
păsărilor în copaci şi zumzet de albine pe drumul spre 
livada cu piersici. Odată ajunşi la Casa lui Abhorsen ceața 
se risipi ca prin minune şi hainele i se zvântară imediat în 
soarele strălucitor. 

Cărarea de cărămidă dinaintea lor era mărginită de pajişti 
verzi şi câteva tufişuri din care se iţeau flori galbene şi 
alungite. Ducea câtre intrarea principală, o poartă pictată 
în albastru-deschis între doi pereţi văruiţi. Părea o casă ca 
oricare alta, un singur imobil uriaş cu trei sau patru etaje şi 
un turn. Avea şi un soi de curte interioară, pentru că Lirael 


zări mai multe păsări dându-i târcoale guralive. Nu ducea 
lipsă nici de ferestre, toate mari şi luminoase şi avea în 
general un aer tihnit şi primitor. Nu semăna deloc cu o 
fortăreață, având pesemne alte mijloace de apărare mai 
puţin vizibile din afară. 

Lirael îşi ridică mâinile spre cer şi trase în piept aerul 
proaspăt, bucurându-se de mireasma dulce a florilor, de 
verdeaţa şi pământul roditor dimprejur. Se simţea 
împăcată, de parcă s-ar fi întors acasă în Gheţar, deşi nimic 
aici nu aducea cu tunelele şi odăile joase în care locuiau 
Clayrele. Nici chiar grădinile din muntele de gheaţă, în 
încăperi imense cu soarele şi luna pictate pe plafon, nu se 
puteau compara cu cerul nemărginit şi soarele fierbinte de 
deasupra. 

Expiră încet, de parcă nu voia să se despartă de aerul 
înmiresmat, şi, tocmai când să-şi lase mâinile în jos, zări un 
punct îndepărtat şi negru pe cerul senin, înconjurat în clipa 
următoare de altele ceva mai mari. Curând îşi dădu seama 
că sunt un fel de păsări şi că cea mică se îndreaptă ţintă 
către ea. Simţi cum o cuprinde gheara Morţii şi-l auzi pe 
Sam urlând deodată lângă ea: 

— Corbi Sângeroşi! Sunt pe urma unui şoim-mesager! 

— Ba el e deasupra şi cred că vrea să treacă printre ele! 
Zise Căţeaua cu capul pe spate. 

Priveau cu toţii la sărmana pasăre, care plonja în zig-zag 
doar-doar va reuşi să păcălească hoardele vrăjmaşe. 
Veniseră cu sutele şi se împrăştiaseră pe o arie destul de 
mare, aşa că şoimul îşi alese un punct unde erau mai rare şi 
lipindu-şi aripile de trup străpunse rândurile Corbilor ca o 
ghiulea din înălţimi. 

— Dacă reuşeşte, n-o să-l urmărească, zise Sam 
încrezător. E prea aproape de Casă şi de râu. 

— Hai! Îl încurajă Lirael, scrutând înălțimile. 

I se părea că zboară prea încet şi că îi ia prea mult s- 
ajungă la gloata înaripată. Se vede treaba că plonja de 
foarte sus. Se izbi deodată în nourul întunecat într-o 


explozie de pene şi bucăţi de carne, în timp ce alte ciori 
veneau să le înlocuiască pe suratele zdrobite. 

Lirael îşi ţinu răsuflarea, rugându-se să-l vadă ţâşnind din 
îmbulzeala creaturilor Morţii. Curând erau atâţia Corbi 
înghesuiți în locul respectiv că se striveau unul de altul, 
desfigurându-şi trupurile putrede şi prăbuşindu-se. 

— N-a izbutit. Murmură Sam dezamăgit, dar scoase 
imediat un chiot de bucurie când şoimul se desprinse din 
învălmăşeală, alunecând însă în gol, fără direcţie. Câţiva 
Corbi se luară după el dar după numai doi, trei metri 
puterea râului şi vrăjile din jurul Casei le nimiciră fără milă. 

Şoimul cădea greoi din înălţimi, dar la vreo zece, 
doisprezece metri de pământ îşi desfăcu aripile dintr-odată, 
înălțându-se deasupra grădinii şi aterizând la picioarele lui 
Lirael. Nu se clinti de lângă ea, deşi era rănit la cap şi 
sângera, mişcându-şi pieptul în ritmul sacadat al inimii. Era 
ciufulit, cu câteva pene smulse, dar ochii îi avea încă vioi şi 
sări cu destulă uşurinţă pe butonul manşetei lui Sam când 
acesta se aplecă să-l ridice. 

— Mesaj pentru Prinţul Sameth, zise pasărea cu o voce 
piţigăiată. Am un mesaj! 

— Da, spuse Sam, mângâindu-l uşor pe spate. Eu sunt 
Prinţul Sameth. Spune ce ai de spus. 

Şoimul deschise pliscul cu capul într-o parte, lăsând să se 
vadă însemnele care-i fremătau în gâtlej. Lirael înţelese 
atunci că pasărea avea o vrajă înăuntru, o vrajă care fusese 
făcută când era încă în ou, de vreme ce crescuse odată cu 
el. 

— Sameth, nerodule, sper c-ai ajuns deja la Casă, începu 
mesagerul cu o voce schimbată, de femeie. 

După tonul poruncitor şi expresia lui Sameth Lirael ghici 
că e vorba de nimeni alta decât Ellimere, sora lui. 

— Mama şi tata nu s-au întors încă din Ancelstierre, 
continuă pasărea. Lucrurile sunt mult mai grave decât au 
crezut. Corolini e manipulat de cineva din Vechiul Regat şi 
partidul lui câştigă teren în Adunare, în timp ce tot mai 


mulţi refugiaţi sunt împinşi către graniţă. Am chemat 
Trupele de Cercetaşi şi peste două săptămâni plecăm spre 
miazăzi la Barhedrin, unde cu ajutorul ofiţerilor din Gardă 
vom încerca să îi împiedicăm să treacă Zidul. Nu ştiu pe 
unde eşti acum, dar am auzit că Ratterlinul e împânzit de 
Morți pe coasta de vest şi tata mă tot bate la cap să îl 
găseşti pe Nicholas şi să-l aduci urgent în Ancelstierre. Zice 
că Corolini o ţine sus şi tare că noi l-am răpit ca să-l avem la 
mână pe Prim-Ministru. Mama îţi trimite dragostea ei, iar 
eu nu pot decât să sper că ai să te descurci ceva mai bine 
de data asta. 

Mesajul se termină brusc cu un şuierat scurt şi şoimul 
începu să-şi primenească penele. Mai mult nu încăpea 
oricum în mintea lui minusculă de pasăre. 

— Bun, hai să intrăm să ne spălăm şi noi un pic! Zise Sam 
fără să-şi ia ochii de la el, de parcă aştepta să mai spună 
ceva. Trimişii o să aibă grijă de tine, Lirael, şi-apoi la cină 
stăm şi discutăm ce-i de făcut. 

— Abia la cină? N-ar fi mai bine să vorbim acum? Propuse 
ea. N-ar trebui să zăbovim prea mult. 

— Dar abia am ajuns! 

— Ştiu, zise fata, dar Nicholas e în pericol şi mai sunt şi 
refugiații. Orice oră contează. 

— Mai ales că cine o controlează pe Chlorr şi pe ceilalţi 
Morți ştie unde suntem, mârâi Căţeaua. Trebuie să ne 
mişcăm repede dacă nu vrem să fim atacați. 

Sam nu răspunse imediat. 

— Bine, zise el într-un sfârşit. Ne vedem într-o oră la prânz 
şi punem atunci ţara la cale. 

O luă înainte grăbit, şchiopătând parcă şi mai rău şi 
deschise val-vârtej uşa de la intrare. Lirael venea în urma 
lui agale, cu mâna pe spatele Obraznicei. Motanul merse 
câţiva paşi în rând cu ele, sărind apoi de pe spinarea Căţelei 
direct pe umărul fetei, trăgându-i o sperietură zdravănă. Îşi 
vâri iute ghearele la loc şi se încolăci de gâtul ei, adormind 
buştean. 


— Sunt aşa de obosită! Se văietă Lirael când intrară în 
casă. Dar nu e vreme de odihnă, ştiu. 

— Nu prea, mormăi Căţeaua, cercetând holul cu luare- 
aminte, mişcându-şi întruna botul umed. 

Sam parcă se evaporase, însă zări un slujitor ieşind pe-o 
uşă cu şoimul-mesager pe mână şi încă doi în capul scărilor, 
aşteptându-le. Purtau pelerine lungi în nuanţe cafeniu- 
deschis, cu gluga trasă peste feţele invizibile. Doar mâinile 
li se vedeau, pale şi firave, cu însemne fermecate ce 
străluceau uneori când se mişcau. 

Unul din ei veni spre Lirael şi făcu o plecăciune adâncă, 
făcându-i semn să îl urmeze. Celălalt se duse ţintă la Căţea 
şi o apucă de zgardă, dându-i de înţeles că vrea s-o ia cu el. 
Deşi părea că doarme dus, motanul sări de la gâtul fetei şi 
dispăru printr-o uşiţă de sub scări cu o viteză 
impresionantă. Obraznica ori era prea leneşă, ori nu era 
obişnuită cu astfel de trataţii, atât de obişnuite în Casa lui 
Abhorsen. Sau nu ştia ce o aşteaptă. 

— Baie?! Scheună ea disperată. Glumeşti! Eu nu fac nici o 
baie! Doar ieri ce-am înotat în râu. 

— Ba tre! să faci, îi zise Lirael, strâmbând din nas. Te rog 
s-o bagi în apă şi s-o freci bine cu săpun, adăugă apoi către 
trimisul care aştepta tăcut. 

— Şi. După îmi dai şi mie un os? Se bosumflă Obraznica, 
privind-o cu ochi rugători în timp ce trimisul o conducea 
spre uşă. 

Ai fi zis că o duce la închisoare, sau mai rău. Înduioşată, 
Lirael se repezi şi o pupă pe nas înainte să iasă. 

— Sigur că da, după ce mâncăm de prânz. Te las să te 
înfrupţi cu tot ce vrei. Dar înainte facem baie. 

— E simplu pentru tine, oftă Căţeaua amărâtă în timp ce 
slujitorul deschidea o uşă spre curtea interioară, dar nouă, 
câinilor, nu ne place să ne îmbăiem! 

— Mie da, zise Lirael, privindu-şi hainele murdare şi 
trecându-şi mâna prin părul nespălat. Nu observase până 
acum petele de sânge, sângele oamenilor nevinovaţi ucişi 


noaptea trecută. O baie fierbinte şi haine curate. De asta 
am nevoie acum. 

Trimisul făcu o plecăciune şi o conduse în sus pe scări. 
Fata îl urmă ascultătoare, oprindu-se la fiecare treaptă să îi 
asculte scârţâitul. În ora ce urma voia să dea uitării totul, 
să-şi limpezească mintea şi să-şi curețe trupul. 

Gândul o purtă la bieţii oameni care fugiseră de la groapă, 
refugiații care-şi văzuseră familia şi prietenii supuşi la 
munci grele sau chiar omorâţi. Văzuse şi ea groapa morţii şi 
pe Nicholas la marginea ei, în timp ce Hedge mâna slugile 
cu fulgerul, grăbit să scoată la lumină ceva ce ar fi trebuit 
să zacă în adâncuri. 

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI PATRU. 

Casa lui Abhorsen. 

Când cobori în holul principal, Lirael era curată şi spălată. 
Trimisul făcuse o treabă de ispravă, frecând-o bine cu 
săpun şi apă caldă de la izvoarele termale. Doar aşa îşi 
putea explica mirosul greu de sulf după primele clătiri, 
pentru că la fel se întâmpla şi în Gheţar. 

După baie, trimisul îi pregăti haine curate şi elegante pe 
care Lirael le refuză, punându-şi uniforma de schimb. Era 
atât de obişnuită cu hainele de Bibliotecară încât s-ar fi 
simţit ciudat să poarte altceva. Numai când îmbrăca vesta 
roşie simţea că e Clayră cu adevărat. 

Slujitorul încă o urmărea cu pelerina pe braţ în timp ce 
Lirael cobora scările. Se ţinuse de capul ei să o probeze 
măcar, iar fata îi explicase cu răbdare că nu poate să-şi 
pună pelerina peste vestă, pentru că pur şi simplu nu se 
potrivesc. 

Văzându-i că sosesc, un alt trimis deschise uşile duble din 
dreapta scărilor, învârtind mânerele de bronz cu mâini 
firave a căror paloare era accentuată de stejarul închis la 
culoare. Împinse uşile în lături şi-i invită în sala de mese 
plecându-şi capul acoperit de glugă. 

Lirael se trezi în pragul unei încăperi spaţioase care ocupa 
cam jumătate din suprafaţa Casei, însă nu mărimea ei îi 


atrase atenţia la început, ci o senzaţie puternică de dejr-vu 
când ochii i se opriră pe vitraliul de pe peretele din faţă, 
unde era reprezentată ridicarea Zidului. Zări apoi şi masa 
lungă şi lustruită, plină de obiecte de argint şi scaunul cu 
spătar înalt din capătul ei. 

Mai văzuse toate acestea în Oglinda Cenugşie, doar că 
atunci scaunul din capul mesei fusese ocupat de tatăl ei. 

— Aici erai, îi zise Sam din spate. Îmi pare rău că am 
întârziat, a trebuit să duc muncă de lămurire cu trimişii să 
nu-mi dea haina asta ponosită. Nu ştiu de unde au scos-o. 
Cred că încep să-şi piardă minţile, cum zicea şi Mogget. 

Lirael se întoarse şi îl privi. Purta o pelerină pe care erau 
desenate mai multe turnuri galbene, simbolul familiei 
regale, încadrate pe toate cele patru laturi de o unealtă 
ciudată în nuanţe argintii, un fel de lopată sau mistrie. Nu 
mai văzuse aşa model până acum. 

— E mistria Meşterilor Zidari, îi explică Sam. Doar că ei au 
dispărut de secole, de cel puţin o mie de ani, cred. Eei, dar 
ia uite ce păr frumos ai! Zise apoi în timp ce Lirael îi admira 
încă ţinuta. 

Nu-şi pusese baticul şi avea părul spălat şi pieptănat, iar 
hainele noi îi trădau silueta subţire. Era foarte frumoasă, 
însă avea ceva periculos în privire. De cine îi amintea oare? 

Păşi pe lângă trimisul care ţinea uşa deschisă şi dădu să se 
aşeze la masă când observă că Lirael rămăsese în prag cu 
ochii la scaunul din fund. 

— Ce s-a întâmplat? O întrebă. 

Lirael nu răspunse, făcându-i semn trimisului care o 
însoțea să îi aducă pelerina. O desfăcu repede şi se uită la 
blazonul de pe spate, după care o împături la loc, închise 
ochii câteva secunde şi o desfăcu iar. 

— Ce este? Ce-ai păţit? 

— Eu. Nici nu ştiu cum să încep, bâigui fata, desfăcându-şi 
vesta şi înmânându-i-o trimisului care venise pe nesimţite 
lângă ea. 


Sam o privea mirat cum se dezbracă şi îşi pune pelerina, 
netezind-o cu grijă pe lângă corp. Era împodobită cu stelele 
aurii ale Clayrelor, încadrate de chei minuscule şi argintii, 
simbolul lui Abhorsen. 

— Asta nu poate însemna decât că sunt pe jumătate 
Abhorsen, zise Lirael cu îndoială în glas. Cred că sunt sora 
vitregă a mamei tale, bunicul tău a fost tatăl meu. Adică. 
Adică sunt mătuşa ta. Mătuşă după mamă. 

Sam închise ochii câteva clipe, apoi îi deschise şi se lăsă 
greoi în primul scaun. După alte câteva secunde de tăcere 
Lirael se aşeză în faţa lui, dar nu zise nimic. 

— Mătuşa mea, bâigui el în cele din urmă. Sora vitregă a 
mamei! Crezi că ea ştie? 

— Nu cred, răspunse Lirael înfrigurată. Nu se gândise 
încă la toate implicaţiile descoperirii ei. Ce-o să spună oare 
Sabriel când o să afle că are o soră? Sigur nu ştie, adăugă 
apoi. Altfel m-ar fi găsit de mult. Eu am aflat cu ajutorul 
Oglinzii fermecate. Am vrut să ştiu cine e tatăl meu, aşa că 
m-am uitat în trecut şi mi-am văzut părinţii în camera asta. 
Tata stătea în capul mesei, în scaunul ăla cu spătar înalt. N- 
au petrecut decât o noapte împreună, apoi şi-a văzut 
fiecare de drum. Cred că ela şi murit în acelaşi an. 

— Nu se poate, zise Sam, clătinând din cap. Asta a fost 
acum vreo douăzeci de ani. 

— A, da, murmură Lirael roşind. Am minţit mai devreme. 
Am doar nouăsprezece ani. 

Sam o privi cu ochii mari, zăpăcit de atâtea destăinuiri 
surpriză. 

— Şi de unde au ştiut trimişii ce pelerină să-ţi dea? 

— Le-am spus eu, zise Mogget, iţindu-se de sub un scaun. 

Era ciufulit doar într-o parte, semn că trăsese un pui de 
somn în timp ce ei se îmbăiaseră. 

— Şi tu de unde ai ştiut, mă rog? 

— De secole întregi slujesc Abhorseni, începu el, lingându- 
şi blana. Ştiu foarte bine cum stau lucrurile şi, după ce-am 
văzut că tu nu eşti de nici o nădejde, l-am căutat pe 


Abhorsen cel adevărat. Ştiam c-am să-l găsesc, simţeam că 
e aproape, altfel banduliera n-ar fi apărut ca din senin. 
Unde mai pui că eram de faţă când Arielle s-a întâlnit cu 
Terciel, fostul Abhorsen. Am pus lucrurile cap la cap şi mi- 
am dat seama că Lirael e fata lui şi că pe ea o aştepta 
banduliera, pentru că ea e Viitorul Abhorsen! 

— Vrei să spui că. Nu sunt eu următorul? E Lirael? Întrebă 
Sam năucit. 

— Nu se poate! Strigă fata. Nu vreau să fiu Abhorsen! Eu 
sunt Clayră, sunt Păstrătoarea Amintirilor şi mai presus de 
orice Fiică a Clayrului! 

Rostise ultimele cuvinte atât de tare încât ecoul lor răsună 
prelung în încăpere. 

— Poţi să te plângi cât vrei, dar Sângele apă nu se face, 
zise Mogget, când liniştea se aşternu din nou peste ei. Fie 
că-ţi place sau nu, eşti Viitoarea Abhorsen şi trebuie să iei 
clopoţeii în primire! 

— Slavă Legământului! Oftă Sam uşurat şi Lirael îi observă 
lacrimile din colţul ochilor. Oricum nu m-aş fi descurcat cu 
ei. Eşti mult mai potrivită pentru asta decât mine, Lirael. Ai 
avut curaj să intri în Moarte doar cu fluierele, l-ai înfruntat 
pe Hedge şi ai scăpat cu viaţă, în vreme ce eu l-am lăsat să 
mă ardă şi să îl ia pe Nicholas. 

— Dar eu sunt Fiică a Clayrului! Insistă Lirael cu glas 
pierit. Voise doar să îşi cunoască tatăl, să ştie cine e! Ideea 
de a deveni Abhorsen într-o bună zi - fie ea şi îndepărtată - 
i se părea de neacceptat. Îi va schimba întreaga viaţă, va 
trebui să alerge mereu după Morți, să îi vâneze şi să-i 
trimită înapoi în Moarte. În loc să-şi petreacă viaţa în 
Gheţar, va colinda Regatul în lung şi-n lat, fără o clipă de 
răgaz. „Oare călătorul îşi alege calea, sau calea îl alege pe 
el?” recită ea întrebarea esenţială din Cartea Morților. 
Brusc îşi aduse aminte de altceva şi se făcu albă ca varul. N- 
o să am niciodată Darul Viziunii, nu-i aşa? Murmură ea. 

Era pe jumătate Clayră, dar sângele din partea tatălui era 
mult mai puternic. Trebuia să-şi ia adio pentru totdeauna 


de la visul ei de-o viaţă. 

— Nu, nu-l vei avea, zise Căţeaua plat, apropiindu-se de ea 
şi aşezându-şi botul în poala fetei. Ai sânge de Abhorsen, 
dar ai primit de la Clayre Darul Amintirii, căci numai cine e 
născut din uniunea lor poate vedea trecutul. Ce poţi să faci 
acum e să-ţi accepţi şi să-ţi sporeşti puterile - pentru binele 
tău şi al Regatului. 

— Nu voi avea Darul Viziunii, suspină iar Lirael. Nu voi 
avea niciodată Darul Viziunii! 

Îşi puse mâinile pe gâtul Obraznicei, fără să bage de 
seamă blana curată şi mirosul proaspăt de săpun. Cine ştie 
când o va mai vedea la fel de dichisită, probabil niciodată. 
Nu plânse, pentru că nu mai avea lacrimi. Îi era doar foarte 
frig şi nu se putea încălzi nici măcar lângă trupul cald al 
tovarăşei ei dragi. 

Sam se uita la ea cum tremură, dar nu se ridică de pe 
scaun. Ar fi vrut s-o consoleze cumva, dar nu ştia ce să 
spună, mai ales că îi era mătuşă. Nu ştia cum să se poarte 
în prezenţa ei. Era oare deplasat să o îmbrăţişeze? 

— E chiar atât de important pentru tine să ai Viziune? O 
întrebă el, jucându-se nervos cu şervetul de masă. Vezi tu, 
eu. Eu mă simt eliberat că nu mai trebuie să fiu Viitorul 
Abhorsen. N-am vrut niciodată să pot intra în Moarte, 
senzaţia de gheaţă mă îngrozea. Şi singura dată când am 
fost acolo, atunci când m-a prins necromantul, mi-am dorit 
să mor şi eu, să scap mai repede. A fost o minune c-am 
supravieţuit, dar am ştiut imediat că n-o să mă mai pot 
întoarce, deşi toată lumea se aştepta să calc pe urmele 
mamei de vreme ce Ellimere urma să fie Regină. Cred că la 
fel s-a întâmplat şi cu tine. Toate Clayrele au Viziune şi ăsta 
e lucrul cel mai important pentru voi, fie că vrei sau nu. E 
normal să crezi că fără ea eşti incompletă, că nu te poţi 
ridica la înălţimea aşteptărilor. Diferenţa dintre mine şi tine 
e că eu nu am vrut să fiu ce mi-a fost scris, pe când tu da. 
Spun numai prostii, nu-i aşa? Nu mă băga în seamă! 


— Peste o sută de cuvinte dintr-odată! Se minună Mogget. 
Şi nu doar aiureli. Mai este o speranţă pentru tine, Prinţe 
Sameth. Şi nu zici rău ce zici. E evident că Lirael are sânge 
de Abhorsen, iar încăpăţânarea cu care îşi doreşte Viziunea 
e rezultatul educaţiei primite în muntele ăla de gheaţă! 

— Am vrut să fiu şi eu în rândul lumii, zise fata în şoaptă, 
ridicându-se de pe scaun. 

„O să-mi treacă, îşi zise, sunt încă în stare de şoc. Nu e 
uşor să renunţi la visele copilăriei.” Într-un fel, ştiuse 
adevărul de când o duseseră în Observator legată la ochi, 
sau poate când se despărţise de Sanar şi Ryelle, înainte să 
plece din Gheţar. Ştiuse atunci că viaţa ei nu va mai fi la fel, 
că nu va căpăta Vederea şi nu va fi nicicând una de-a lor. 
Măcar avea ceva în schimb, îşi zise încercând să umple 
golul din inimă. „E mult mai bine să aştepţi să fii Abhorsen 
decât Clayră fără Viziune.” Ar fi dat orice să se consoleze cu 
acest gând! 

— Locul tău e aici, zise Mogget scurt, arătând cu laba 
rozalie spre sala spațioasă. O simt în oasele mele bătrâne, şi 
bagă de seamă că sunt cel mai vechi servitor de pe-aici, de- 
o vârstă cu trimişii. la uită-te la ei cum s-au adunat la uşă să 
te vadă, şi la însemnele ce strălucesc deasupra ta mai tare 
decât în orice altă parte. Casa şi servitorii ei îţi urează bun 
venit, Lirael! La fel de bucuroşi te vor întâmpina şi Regele, 
Abhorsen şi Ellimere, nepoata ta! 

Lirael privi spre uşa de la bucătărie, în pragul căreia se 
adunaseră peste o sută de trimişi, unii atât de bătrâni şi 
uscăţivi încât abia li se vedeau mâinile. Când o văzură 
uitându-se la ei, îşi plecară capetele respectuoşi şi Lirael 
răspunse şi ea cu o plecăciune, simțind că o podidesc 
lacrimile. 

— Mogget are dreptate, zise Căţeaua fără să-şi 
dezlipească botul de pe piciorul fetei. Nu poţi schimba 
sângele care-ţi curge prin vene, dar gândeşte-te că nu ai 
câştigat doar cinstea de a fi Viitoare Abhorsen, ci mai cu 
seamă o familie, care te va primi cu braţele deschise! 


— Asta aşa e! Strigă Sam vesel dintr-odată, ridicându-se 
de pe scaun. Abia aştept să văd ce faţă face Ellimere când o 
să-i spun de noua noastră mătuşă! Mama o să fie încântată, 
cred că în sinea ei nu era foarte mulţumită de prestaţia mea 
ca Viitor Abhorsen. De tata nu mai zic, mai ales că rudele lui 
nu mai sunt în viaţă. Poate nu ştii, dar multă vreme a fost 
ţinut prizonier în Prăpastie, în trupul unei statui de lemn. O 
să fie grozav, o să-ţi organizăm o petrecere de bun venit şi. 

— Nu crezi că te pripeşti? Îl întrerupse Mogget cu un 
miorlăit sarcastic. Ai şi uitat de Nicholas, de refugiații din 
sud şi de Hedge? Ţi-ai şters complet din minte groapa de 
lângă Lacul Roş? 

Sam se opri brusc şi se aşeză la loc pe scaun, abătut. Încă 
o dată motanul reuşise să-i dea peste nas. 

— Într-adevăr, zise Lirael grav. Acum avem alte priorităţi şi 
trebuie să hotărâm ce-i de făcut. Asta e cel mai important 
pentru moment. 

— Cu excepţia prânzului, interveni Mogget. E imposibil să 
faci planuri pe stomacul gol! 

Căţeaua îl aprobă cu un lătrat strident, anunţându-şi 
foamea. 

— Da, de mâncat trebuie să mâncăm, încuviinţă Sam, 
făcând semn trimişilor să servească masa. 

— N-ar trebui să trimitem mai întâi mesaje către părinţii 
tăi şi Ellimere? Întrebă Lirael îmbătată de mirosurile care 
veneau din bucătărie. Deodată, masa i se păru o idee foarte 
bună. 

— Ba da, răspunse Sam, doar că nu prea ştiu ce să le spun. 

— Le spui ce ai de spus, zise fata. Îi era greu să-şi adune 
gândurile şi nu-şi putea lua ochii de la cheiţele argintii de 
pe pelerină, cuprinsă de o senzaţie de ameţeală şi rău de la 
stomac. Trebuie să le spunem tot ce ştim, mai ales despre 
groapa lui Hedge şi cum îl ţine prizonier pe Nick, şi despre 
Chlorr, întoarsă din Morți cu puteri înzecite. Să îi asigurăm 
că vom face tot posibilul să-l salvăm pe Nick şi să 
împiedicăm Duşmanul să-şi ducă planurile la bun sfârşit. 


— Da, ai dreptate, zise Sam cu jumătate de gură, privind 
absent la bucata de somon fiert pe care trimisul i-o pusese 
în farfurie. Doar că. Nu văd cu ce aş putea ajuta, de vreme 
ce nu eu sunt Viitorul Abhorsen. Mă gândeam. Mă gândeam 
să rămân aici. 

Se aşternu o tăcere apăsătoare. Lirael îl fixă cu privirea, 
dar el nu îndrăzni să se uite la ea. Mogget îşi văzu mai 
departe de mâncare şi Obraznica mârâi înfundat, gâdilând 
coapsa fetei. 

Se uita la el şi nu ştia ce să-i răspundă. Ar fi vrut să-i scrie 
un bilet şi să i-l dea peste masă, iar apoi să se retragă în 
camera ei, cum făcea de-atâtea ori la Bibliotecă. Dar 
vremurile acelea erau duse, dispăruseră odată cu tot ce 
ţinea de Gheţar şi de viaţa ei printre Clayre. Nu mai avea 
nici vesta roşie, trimişii i-o luaseră fără să bage de seamă. 

Era Viitoarea Abhorsen, asta era menirea ei acum şi nu 
trebuia să dezamăgească. Pe viitor nu va mai lăsa pe nimeni 
de izbelişte pe malurile Ratterlinului, cum se-ntâmplase 
noaptea trecută cu refugiații. 

— Nu se poate, Sameth, zise ea în cele din urmă. Nu e 
vorba doar de salvarea prietenului tău, ci şi de 
întreprinderea lui Hedge, care şi-a pus în gând să omoare 
două sute de mii de oameni şi-apoi să le stârnească spiritele 
împotriva Regatului! Iar groapa sigur e legată de asta. Nu 
pot să le înfrunt pe toate singură, am nevoie de ajutorul tău. 
Chiar dacă nu vei fi Abhorsen, eşti încă Prinţul Regatului şi 
nu poţi să stai cu mâinile în sân! 

— Dar mie. Mie chiar mi-e frică de Moarte, suspină el 
întinzându-şi mâinile ca să-i arate arsurile de la încheieturi, 
care-i lăsaseră cicatrici adânci pe piele. Mi-e frică şi de 
Hedge, nu vreau să dau iar ochii cu el! 

— Şi eu mă tem de Moarte şi de Hedge, mărturisi Lirael. 
Mă tem şi de alte mii de lucruri, dar decât să stau şi să 
aştept să mă lovească nenorocirea, mai bine fac ceva. 

— Aşa e! Mormăi Căţeaua, ridicându-şi capul. Aşteptarea 
nu-i niciodată o soluţie, Prinţe. Cel mai bine e să ripostezi! 


De altfel, nu-mi pari deloc laş - şi nici nu miroşi ca unul! 

— Aşa e, adu-ţi aminte cum i-ai ţinut piept arcaşului care 
ne ataca la Podul Înalt! Adăugă Lirael. La fel şi monstrului 
care s-a repezit la noi din apă. Ai fost foarte curajos! În 
plus, sunt sigură că ce avem de înfruntat nu-i chiar atât de 
rău pe cât îţi închipui. 

— Probabil va fi şi mai rău, interveni Mogget glumeţ. Tare 
îi mai plăcea să-l tachineze pe sărmanul Sam! Dar ar fi mult 
mai rău să rămâi izolat aici, fără să ştii ce se întâmplă, 
continuă el. Până la urmă Morţii o să secătuiască râul şi 
Hedge o să vină să-ţi bată în poartă pe o cărare de trupuri 
umane. 

Sameth clătină din cap scârbit şi bâigui ceva legat de 
părinţii lui. Nu voia să-i dea crezare lui Mogget, dar nici nu 
se învoia să plece. 

— Duşmanul a pus deja roţile în mişcare, nu se lăsă 
motanul. Regele şi Abhorsen încearcă să rezolve situaţia din 
Ancelstierre, şi cel mai important e să nu-i lase pe refugiaţi 
să treacă Zidul. Dar asta e doar o mică parte din ce se 
pregăteşte, dacă nu cumva cea mai neînsemnată, de vreme 
ce se face atâta tămbălău în jurul ei. 

Sam îşi plecă tăcut privirea. Îi pierise pofta de mâncare şi 
într-un târziu îşi ridică ochii spre Lirael şi zise: 

— Lirael, tu crezi că sunt laş? 

— Nu. 

— Atunci probabil că aşa e, rosti el ceva mai îndrăzneţ. 
Deşi încă mi-e teamă. 

— Asta înseamnă că vii cu mine? Să-i căutăm pe Nicholas 
şi Hedge? 

Sam încuviinţă din cap, temându-se să deschidă gura. 

Camera se cufundă în tăcere, căci toţi erau cu gândul la 
soarta ce-i aşteaptă. Nimic nu mai era la fel, istoria, 
destinul, adevărul se schimbaseră peste noapte. Nici ei nu 
mai erau aceeaşi şi totul se petrecuse în doar câteva zile. 
Câteva zile care-i lăsaseră cu multe întrebări legate de 


viitor şi tot ce va urma, de viaţa lor şi unde - sau când - se 
va curma. 

EPILOG. 

Dragă Sam, Îţi scriu ca pe la voi, cu pana pe o hârtie 
groasă care mă scoate din sărite şi care înghite cerneala 
mai ceva ca o sugativă. Stiloul mi s-a înfundat de tot şi 
hârtia pe care am adus-o cu mine s-a fărâmiţat pur şi 
simplu, cred că de vină e vreo ciupercă de pe-aici. 

Se vede treaba că în Regatul ăsta al vostru nu rezistă 
nimic adus din Ancelstierre. Nivelul de umiditate din aer şi 
multitudinea de bacterii sunt la fel de dăunătoare ca la 
tropice, deşi n-ai zice după latitudine. 

Am fost nevoit să-mi anulez experimentele din cauza 
problemelor cu echipamentul şi a câtorva greşeli de care 
mă fac singur vinovat şi care au afectat rezultatele. Am pus- 
o pe seama bolii care mă chinuieşte de când am traversat 
Zidul încoace, un soi de febră care mă lasă fără vlagă şi-mi 
dă halucinaţii. 

Hedge, omul pe care l-am angajat în Bain, s-a dovedit o 
investiţie foarte bună. M-a ajutat să localizez Capcana 
Fulgerului cu mare uşurinţă, pentru că eram pierdut între 
atâtea zvonuri şi păreri - şi a supravegheat cu sârguinţă 
săpăturile. 

La început ne-a fost mai greu cu mâna de lucru, nu prea 
găseam muncitori locali, dar Hedge a avut ideea genială să 
recrutăm dintr-o colonie de leproşi din apropiere. Deşi 
muncesc cu sârg, sărmanii oameni sunt aproape desfiguraţi 
şi duhnesc îngrozitor. Ziua lucrează înfăşuraţi din cap până- 
n picioare în faşe zdrenţuite sau pelerine lungi, dar noaptea 
par mai relaxaţi. Hedge le spune Schimbul de Noapte şi 
trebuie să recunosc că li se potriveşte. Îmi tot repetă că nu 
mă pot îmbolnăvi, dar eu încerc să nu-i ating, ca să fiu sigur. 
Mă miră totuşi că au aceleaşi eşarfe şi pălării albastre ca 
ale refugiaților din sud. 

Capcana Fulgerului e fascinantă, aşa cum mă aşteptam. 
Când am ajuns aici, primul lucru pe care l-am observat a 


fost că fulgerul poate lovi de mai multe ori într-o oră exact 
în acelaşi loc, şi poate s-o ţină aşa ore sau chiar zile în şir, 

cu tunete şi tot tacâmul. Acum că ne apropiem de obiectul 
îngropat în adâncuri fulgerele se înteţesc pe zi ce trece şi 
sunt mereu nori negri şi tunete deasupra noastră. 

Din ce-am citit şi ce-am visat - ştiu, o să râzi de mine că am 
ajuns să cred în vise - Capcana asta e făcută din două 
jumătăţi de sferă dintr-un metal necunoscut, îngropate la 
mai bine de cincizeci de metri sub pământ. Dealul de 
deasupra e în întregime artificial, făcut din tot felul de 
materiale dure care ne-au dat bătaie de cap, inclusiv os, 
dacă-ţi vine să crezi. Oricum, nu mai e mult şi sper că peste 
câteva zile o să dăm în sfârşit de ele! 

După asta plănuisem să amân cercetările vreo două 
săptămâni şi să vin la Belisaere să ne vedem, dar cred că în 
starea mea ar fi mai prudent să mă întorc în Ancelstierre 
decât să rămân în mediul ăsta care nu-mi prieşte deloc. 

Vreau să îl rog pe unchiul Edward să-mi facă rost de 
premise ca să pot lua jumătăţile de sferă cu mine. Vor fi 
probabil mari şi grele, aşa că m-am gândit să le trimit pe 
vas până la mare şi de acolo să aranjez un transport la nord 
de Nolhaven, pe coasta de vest, într-un sătuc unde mi-am 
cumpărat o mică moară ca să fac experimente. Timothy 
Wallach, unul din colegii mei de la Sunbere - deşi acum e-n 
anul patru - mă aşteaptă deja acolo şi face pregătirile 
pentru Ferma Fulgerelor pe care-am proiectat-o să 
alimenteze emisferele. 

E minunat să ai resurse financiare şi rude sus-puse, nu? 
Altfel n-aş fi făcut nimic din toate astea. Parcă-l văd pe tata, 
ce furios o să fie când o să afle c-am cheltuit toată alocaţia 
pe un semestru pentru sute de paratrăsnete şi kilometri 
întregi de sârmă de cupru! 

N-o să mai aibă ce zice când voi muta în sfârşit Capcana 
Fulgerului în staţia mea experimentală. De-abia aştept să 
demonstrez că emisferele pot înmagazina cantităţi 
nemăsurate de energie electrică provenită din furtuni. Apoi 


nu mai trebuie decât să aflu cum s-o extrag şi dacă reuşesc 
să fac o replică la scară mai mică vom avea o nouă sursă de 
curent, ieftină şi nelimitată! Super-Bateriile Sayre o să 
propulseze industria şi-o să ilumineze oraşele viitorului! 

După cum vezi, mi s-a cam urcat la cap, aşa că am nevoie 
de tine, Sam, vreau să vii încoace şi să-mi bagi minţile în 
cap cu sarcasmul tău obişnuit! 

Adevărul e că vreau să-mi vezi şi Ferma Fulgerelor în 
toată splendoarea ei. Fă tot posibilul şi vino, deşi ştiu că nu- 
ţi place să călătoreşti dincolo de Zid. Am înţeles de la 
unchiul Edward că ai tăi sunt deja în Ancelstierre şi discută 
de zor cu Corolini în legătură cu refugiații pe care vrea să-i 
mute în zona nelocuită de lângă Zid. Dacă te hotărăşti să le 
faci vreo vizită, dă o fugă şi pe la mine să-mi vezi opera! 

Sper să ne revedem cât de curând. 

Al tău credincios prieten, mereu acelaşi. 

Nicholas Sayre. 

Nick lăsă pana jos şi suflă uşor peste hârtie, privind 
enervat la literele grosolane şi petele de pe coala groasă, 
un afront adus talentului său de caligraf. 

— Hedge! Strigă el, lăsându-şi capul pe spate să-i treacă 
valul de ameţeală care tocmai îl apucase. 

Erau din ce în ce mai dese aceste episoade şi îl lua cu rău 
de la stomac, mai ales când se concentra intens la ceva. În 
plus, începuse să-i cadă părul şi îl dureau gingiile. Crezuse 
la început că suferă de scorbut, dar avea un meniu destul 
de variat şi bea în fiecare zi un pahar de suc proaspăt de 
limete. 

Când să-l strige iar, Hedge apăru la uşa cortului. Avea 
gusturi ciudate la îmbrăcăminte, dar cel puţin era eficient. 
Nici nu se aştepta la altceva de la un fost sergent în trupele 
de Cercetaşi de la Frontieră. 

— Am o scrisoare pentru prietenul meu, Prinţul Sameth, 
zise Nick, îndoind hârtia de mai multe ori şi pecetluind-o cu 
o picătură de ceară de la lumânare, peste care îşi apăsă 


degetul mare. O trimiţi tu printr-un mesager sau ceauei 
pe-aici? Dacă trebuie, trimite pe cineva la Hotar. 

— Stai liniştit, Stăpâne, zise bărbatul, zâmbind enigmatic. 
Am eu grijă de ea. 

— Bun, murmură Nick. Îi era cald şi alifia împotriva 
insectelor nu avea nici un efect. Trebuia să-l roage iar pe 
Hedge să-l scape de ele prin metodele lui ascunse, dar 
deocamdată cea mai importantă era groapa. Cum merge cu 
săpatul? Se interesă el. Cât mai avem? 

— Vreo cincisprezece metri, după socoteala mea, răspunse 
Hedge cu entuziasm. Nu mai e mult. 

— Şi barja e şi ea gata? Întrebă Nick, abia ţinându-se pe 
picioare. 

Simţea nevoia să se întindă, căci camera începuse să se 
învârtă cu el şi becul căpătase nuanţe roşiatice. 

— Mai trebuie să angajez nişte marinari, îi explică Hedge. 
Oamenii din Schimbul de Noapte se tem de apă, din cauza. 
Bolii de care suferă. Dar noii recruți trebuie să sosească în 
orice moment. Nu-ţi face griji, Stăpâne, totul e aranjat, 
adăugă apoi privind ţintă la pieptul tânărului. 

Acesta nu răspunse, uitându-se la Hedge şi respirând din 
ce în ce mai greu. Nu-şi explica cum de-l apucă mereu 
ameţeala în preajma lui, simțind că are să leşine iar. 

Hedge aştepta, lingându-se nervos pe buze. Capul lui Nick 
căzu întâi în faţă şi apoi pe spate, iar pleoapele i se zbăteau 
spasmodic în timp ce gemea. După numai câteva secunde, 
se îndreptă în scaun fără să se ridice. 

Când îşi veni în fire nu mai era el. O altă entitate pusese 
stăpânire pe el, un spirit malefic ce sălăşluise în mare taină 
înlăuntrul lui şi care, odată eliberat, prinse a cânta cu foc, 
scoțând rotocoale albe de fum pe nări şi gură: 

O să vă cânt un cântec din vremuri de demult, Când Şapte 
hotărât-au să strălucească pe pământ. 

Şi ce-au făcut cei Şapte când s-au adunat? 

Desigur, Legământul au legat! 


Cinci l-au urzit de la un cap la altul, lar doi s-au ocupat cu 
reparatul şi montatul. 

Şapte cu totul - dar sunt şi ceilalţi doi. 

Care au refuzat lumina şi au pornit război. 

Pe-al Optulea de pildă, chiar dacă s-a pitit, Cei Şapte l-au 
găsit şi mi l-au pedepsit. 

Al Nouălea a rezistat cu vitejie. 

Şi numai pe Orannis l-au dus în pribegie, Sub o movila, 
frânt în două, Ascuns pe veci de lumea nouă. 

Glasul amuţi pentru o clipă, apoi murmură din nou 
ultimele două versuri: 

— Sub o movilă, frânt în două, Ascuns pe veci de lumea 
nouă. Dar ăsta nu e cântecul meu, Hedge. Lumea merge 
înainte şi fără cântecul meu. Orice suflare care n-a cunoscut 
biciul cruzimii mele se târâie fără rost pe acest pământ, 
creaţia însăşi a scăpat de sub control, necunoscând 
adevărata distrugere, iar visele mele de foc au rămas doar 
închipuiri neînfăptuite. Dar în curând lumea va cădea în 
adormire şi visul meu se va împlini: ei vor visa de data asta, 
iar cântecul meu le va picura în timpane ca o otravă. Nu-i 
aşa, credinciosul meu Hedge? Fără să aştepte răspuns, 
vocea continuă imediat pe un ton mai aspru, lipsit de 
inflexiuni melodice: Distruge scrisoarea şi trimite-i întăriri 
lui Chlorr, cu porunca să-l omoare pe Prinţ. Nu vreau să ne 
trezim cu el aici. Du-te în Moarte şi pândeşte-o pe Clayra 
aia din Gheţar. Dacă o prinzi că spionează iar, omoar-o. Şi 
dă-i bătaie cu săpatul, că nu mai am răbdare! Vreau să fiu 
iar întreg! 

Rostise ultimele cuvinte cu atâta forţă încât Hedge se trezi 
aruncat la gura cortului şi se făcu nevăzut în noapte. Privi 
înapoi la tăietura zdrenţuită de frică să nu păţească şi mai 
rău, dar vocea dinlăuntrul lui Nick amuţise, lăsând în loc un 
tânăr fără vlagă, cu ambele nări sângerânde. 

— Aşa am să fac, Stăpâne, şopti Hedge. Voința ta e 
poruncă pentru mine. 


SFÂRŞIT 


1 grimoar - repertoar de formule magice (N. Red.)