Sarah Maas — [Tronul de clestar] 03 Mostenitoarea focului

O PROMISIUNE IMPOSIBILA. UN DAR DE TEMUT 


ni A 


"F 


/ -. 
HOSTENI TORI 
FOCULUI 


SARAHBJĂAMAAS 


SARAH J. MAAS 


TRONUL DE CLESTAR 
MOSTENITOAREA 
FOCULUI 


Heir of Fire 


Traducere din limba engleză 
Ofelia Al-Gareeb 


RAO 
2015 


Din nou pentru Susan, 
a cărei prietenie mi-a schimbat viața în bine 
și a dat acestei cărţi un suflet 


PARTEA ÎNTÂI 


Moştenitoarea 


cenuşii 
CAPITOLUL | 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 
CAPITOLUL 7 
CAPITOLUL 8 
CAPITOLUL 9 
CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 
CAPITOLUL 16 
CAPITOLUL 17 
CAPITOLUL 18 
CAPITOLUL 19 
CAPITOLUL 20 
CAPITOLUL 21 
CAPITOLUL 22 
CAPITOLUL 23 
CAPITOLUL 24 
CAPITOLUL 25 


CAPITOLUL 26 
CAPITOLUL 27 
CAPITOLUL 28 
CAPITOLUL 29 
CAPITOLUL 30 
CAPITOLUL 31 
CAPITOLUL 32 
CAPITOLUL 33 
CAPITOLUL 34 
CAPITOLUL 35 


PARTEA A DOUA 


Moştenitoarea 


focului 
CAPITOLUL 36 
CAPITOLUL 37 
CAPITOLUL 38 
CAPITOLUL 39 
CAPITOLUL 40 
CAPITOLUL 41 
CAPITOLUL 42 
CAPITULUL 43 
CAPITOLUL 44 
CAPITOLUL 45 
CAPITOLUL 46 
CAPITOLUL 47 
CAPITOLUL 48 
CAPITOLUL 49 
CAPITOLUL 50 


CAPITOLUL 51 
CAPITOLUL 52 
CAPITOLUL 53 
CAPITOLUL 54 
Capitolul 55 
CAPITOLUL 56 
CAPITOLUL 57 
CAPITOLUL 58 
CAPITOLUL 59 
CAPITOLUL 60 
CAPITOLUL 61 
CAPITOLUL 62 
CAPITOLUL 63 
CAPITOLUL 65 
CAPITOLUL 65 
CAPITOLUL 66 
CAPITOLUL 67 
CAPITOLUL 68 
MULŢUNMIRI 


Marele 
Ocean 


Către 


Cre 


So : 
SSG hell Morfi 
ESI pe= 

OR Cali Crt 


O 
je e 
~ o 
— id 
Pa 


PARTEA ÎNTÂI 


Moştenitoarea cenuşii 


CAPITOLUL 1 


În numele zeilor, era mult prea cald în acel regat inutil. 

Sau poate că Celaena Sardothien se simţea aşa deoarec 
e se întinsese încă de dimineaţă pe marginea acoperişului d 
in teracotă, cu un braţ pus pavăză în faţa ochilor, rumenind 
u-se lent la soare asemenea lipiilor pe care cei mai săraci ce 
tăţeni ai oraşului le lăsau pe pervazurile ferestrelor, întrucât 
nu-şi puteau permite cuptoare din cărămidă. 

Şi, în numele zeilor, era sătulă de lipii - teggya, aşa le sp 
uneau ei. Sătulă de textura lor crocantă şi de gustul de cea 
pă, pe care nu-l putea îndepărta nici cu zece căni de apă. N- 
avea să mai mănânce prea curând vreo teggya. 

Principala explicaţie era că lipiile fuseseră tot ceea ce-şi 
putuse permite atunci când acostase în Wendlyn, în urmă c 
u două săptămâni, şi îşi croise drum spre Varese, oraşul-cap 
itală, exact aşa cum îi fusese poruncit de către Marea sa Ma 
jestate Imperială şi Stăpân al Pământului, regele din Adaria 
n. 

Fusese nevoită să şterpelească teggya şi vin din cărucioa 
rele vânzătorilor pentru că rămăsese fără bani, la scurt timp 
după ce aruncase o privire la castelul fortificat din calcar, la 
paznicii de elită, la drapelele de culoarea cobaltului care flut 
urau atât de mândre în bătaia vântului uscat şi fierbinte, şi 
se hotărâse să nu omoare ţintele care îi fuseseră atribuite. 

Aşadar, începuse să şterpelească teggya... şi vin. Vinul r 
oşu si acru care provenea din viile ce mărgineau dealurile v 
ălurite din jurul capitalei fortificate - un gust care iniţial nu-i 
plăcuse şi pe care îl scuipase, dar care acum îi plăcea foart 
e, foarte mult. În special din ziua în care se hotărâse că nu-i 
păsa în mod deosebit de absolut nimic. 

Intinse mâna spre ţiglele care coborau în pantă în spatel 
e ei, bâjbâind după urciorul din lut cu vin pe care îl târâse p 
e acoperiş în acea dimineaţă. Bâjbâind întâi cu palma, pipăi 
nd, iar apoi... 

Blestemă. Unde naiba era vinul? 

Lumea se clătină şi deveni orbitor de strălucitoare în tim 


p ce se ridică, sprijinindu-se în coate. Deasupra zburau păsă 
ri în cercuri, ţinându-se la distanţă de şoimul cu coada albă 
care stătuse cocoţat toată dimineaţa pe un horn din apropie 
re, aşteptând să-şi înhaţe următoarea masă. Dedesubt, com 
erţul stradal era un strălucitor gherghef de culori şi sunete, 
cu măgăruşi răgând, cu negustori fluturându-şi produsele, v 
eşmintele atât străine, dar şi familiare, cu pocnetul roţilor p 
e pavajul alb. Insă unde naiba era... 

Ah! Acolo. Pitit sub una dintre ţiglele roşii, greoaie, pentr 
u a-şi păstra răcoarea. Exact acolo unde îl ascunsese ea cu 
doar câteva ore mai devreme, atunci când se căţărase pe a 
coperişul uriaşei pieţe interioare pentru a supraveghea peri 
metrul descris de zidurile castelului aflat la două străzi dista 
nţă. Sau orice i se păruse a fi oficial şi folositor înainte să-şi 
dea seama că s-ar fi tolănit mai degrabă la umbră. Umbră c 
are fusese de mult alungată de soarele neostoit al Wendlyn 
ului. 

Celaena sorbi din urciorul cu vin - sau încercă s-o facă. E 
ra gol, ceea ce presupuse că era o binecuvântare, căci, în n 
umele zeilor, i se învârtea capul. Avea nevoie de apă şi den 
işte teggya. Şi poate de ceva pentru buzele sale straşnic cră 
pate şi pentru pomeţii jupuiţi pe care îi căpătase noaptea tr 
ecută într-una dintre tavernele din oraş. 

Gemând, Celaena se întoarse pe burtă şi privi strada afla 
tă la doisprezece metri sub ea. Ştia că paznicii patrulau deja 
- le reperase chipurile şi armele, întocmai cum o făcuse şi în 
cazul gărzilor de pe crestele zidurilor castelului. Memorase f 
elul cum se făcea schimbul de gărzi şi cum aceştia deschide 
au cele trei porţi masive care duceau în castel. Se părea că 
cei din familia Ashryver şi strămoşii lor luau siguranţa foart 
e, foarte în serios. 

Se împlineau zece zile de când sosise în Varese, după ce 
părăsise coasta. Nu fiindcă ar fi fost deosebit de nerăbdătoa 
re să-şi omoare ţintele, ci fiindcă oraşul era atât de afurisit 
de mare, încât i se păruse că era cea mai bună şansă deae 
vita autorităţile de emigrare, cărora le scăpase printre dege 
te, în loc sa se înregistreze conform programului lor de mun 


că atât de benevol. Mersul grăbit spre capitală se dovedise 
a fi o activitate binevenită după săptămânile petrecute pe 
mare, unde nu avusese chef să facă nimic altceva decât să 
stea întinsă pe patul îngust din cabina ei strâmtă sau să-şi a 
scută spada cu un zel aproape religios. 

Nu eşti nimic altceva decât o laşă, îi spusese Nehemia. T 
oate steiurile ascuţite repetaseră asta ca un ecou. Laşă, laş 
ă, laşă. Cuvântul o urmărise cu fiecare leghe parcursă pe oc 
ean. 

Făcuse un jurământ - jurase că va elibera Eyllwe. Astfel î 
ncât, între momentele de disperare şi furie şi jale, între gân 
durile la Chaol şi la cheile Wyrd şi la tot ceea ce lăsase în ur 
mă şi pierduse, Celaena se hotărâse asupra singurului plan 
de urmat atunci când avea să ajungă pe acele ţărmuri. Un p 
lan, oricât de nebunesc şi de improbabil, de a elibera regatu 
| luat în sclavie: de a găsi şi de a distruge orice urmă de che 
i Wyrd pe care regele din Adarlan le folosise pentru a-şi ridic 
a teribilul său imperiu. Ea ar fi renunţat cu bucurie la propri 
a-i viaţă pentru a-l duce la îndeplinire. 

Doar ea, doar el. Întocmai cum trebuia să fie; nicio pierd 
ere de vieţi omeneşti în afară de ale lor, niciun suflet stigma 
tizat în afară de al ei. Era nevoie de un monstru pentru a dis 
truge un monstru. 

Dacă trebuia să fie acolo din pricina bunelor intenţii ale | 
ui Chaol, care arătase încredere cui nu trebuia, atunci măca 
r avea să capete răspunsurile de care avea nevoie. In Erilea 
exista o persoană care fusese prezentă atunci când cheile 
Wyrd se aflaseră în stăpânirea unei rase de demoni cucerito 
ri care le transformaseră în trei unelte ale unei puteri atât d 
e teribile, încât fuseseră ascunse de mii de ani şi aproape şt 
erse din istorie. Regina Maeve a neamului Fae. Maeve ştia t 
ot - aşa după cum era de aşteptat atunci când eşti mai bătr 
ân decât pământul. 

Prin urmare, primul pas al planului ei stupid, prostesc, fu 
sese simplu; să o caute pe Maeve, să capete răspunsuri des 
pre cum să distrugă cheile Wyrd şi apoi să se întoarcă în Ad 
arlan. 


Putea face măcar atât. Pentru Nehemia - pentru... o mulţ 
ime de alţi oameni. In ea nu mai rămăsese nimic, nu prea. N 
umai cenuşă, şi un abis, şi jurământul de neclintit pe care e 
a şi-l cioplise în propria-i carne, faţă de prietena care o văzu 
se aşa cum era cu adevărat. 

Când acostaseră în cel mai mare port din Wendlyn, admi 
rase precauţiile pe care căpitanul vasului le luase în timp ce 
se apropia de țărm - a aşteptat o noapte lipsită de lumina lu 
nii, apoi le-a strecurat în cambuză pe Celaena şi pe celelalte 
femei refugiate din Adarlan în timp ce navigau pe canalele s 
ecrete, prin reciful de corali. Era de înţeles: reciful era princi 
pala apărare care ţinea legiunile Adarlanului departe de ace 
ste ţărmuri. De asemenea, făcea parte din misiunea ei acol 
o în calitate de Campion al regelui. 

Aceasta era cealaltă însărcinare la care îi stătea gândul: 
să găsească o cale prin care să-l împiedice pe rege să-i exe 
cute pe Chaol sau pc membrii familiei Nehemiei. El îi promis 
ese că avea s-o facă dacă ea ar fi eşuat în misiunea ei dea 
recupera planurile de apărare navală ale Wendlynului şi de 
a-i asasina pe rege şi pe prinţ la balul lor anual care se ţinea 
vara. Insă ea dăduse acele gânduri la o parte atunci când ac 
ostaseră, iar femeile refugiate fuseseră mânate la mal pentr 
u a fi preluate de autorităţile portuare. 

Multe dintre femei purtau urmele celor întâmplate atât p 
e corp, cât şi în suflet, în ochii lor scânteind încă ecourile or 
orilor care se abătuseră asupra lor în Adarlan. Aşa încât, chi 
ar şi după ce dispăruse de pe vas în timpul haosului acostăr 
ii, ea rămăsese pe unul dintre acoperişurile din apropiere, în 
vreme ce femeile erau escortate într-o clădire - pentru a-şi 
găsi locuinţe şi de lucru. Şi totuşi, autorităţile din Wendlyn p 
uteau mai târziu să le aducă într-o parte mai liniştită a oraş 
ului şi să facă orice doreau. Să le vândă. Să le rănească. Ele 
erau refugiate: nedorite şi fără niciun fel de drepturi. Lipsite 
de orice apărător. 

Insă ea nu rămăsese numai din pricina paranoiei. Nu - N 
ehemia ar fi rămas pentru a se asigura că erau în siguranţă. 
Dându-şi seama de asta, Celaena pornise pe drumul şerpuit 


or către capitală de îndată ce se asigurase că femeile erau 
bine. Aflarea unui mod de a se strecura în castel era doar o 
cale de a şi ocupa timpul în vreme ce se decidea cum să ex 
ecute primii paşi ai planului ei. In timp ce încerca să nu se 
mai gândească la Nehemia. 

Totul decursese bine - bine şi uşor. Ascunzându-se în pă 
durici şi în hambare tot drumul, ea trecu asemenea unei um 
bre prin întreaga zonă rurală. 

Wendlyn. Un tărâm al miturilor şi al monştrilor - al legen 
delor şi al coşmarurilor care prindeau viaţă. 

Regatul în sine era o întindere de nisip cald, cu pietricele 
şi cu păduri dese, crescând şi mai verzi ca niciodată pe măs 
ură ce dealurile înaintau spre interiorul ţării şi se transforma 
u în piscuri înalte. Ţărmul şi pământul din jurul capitalei era 
u aride, de parcă soarele arsese totul, cu excepţia vegetaţie 
i celei mai rezistente. Cu totul diferit de imperiul ud, îngheţa 
t, pe care ea îl lăsase în urmă. 

O ţară a abundenței, a oportunității, unde bărbaţii nu-şi | 
uau pur şi simplu ceea ce voiau, unde uşile nu erau încuiate 
şi unde oamenii îţi zâmbeau pe stradă. Insă ei nu-i păsa nea 
părat dacă cineva îi zâmbea sau nu - nu, pe măsură ce zilel 
e treceau, ea descoperea brusc că era foarte greu să-i pese 
de ceva. Oricâtă hotărâre, oricâtă furie, orice altceva ar fi si 
mţit cu privire la plecarea din Adarlan o părăsise, devorată 
de nimicnicia care o rodea acum. 

Trecură patru zile înainte ca Celaena să zărească uriaşa 
capitală-oraş construită la poalele dealurilor. Varese, oraşul 
unde se născuse mama ei; inima vibrantă a regatului. 

Varese era mai curat decât Rifthold şi deţinea suficientă 
bogăţie împărţită între clasa superioară şi cele inferioare, în 
să era în acelaşi timp un oraş-capitală, cu mahalale şi alei d 
osnice, cu prostituate şi jucători - şi nu îi luase prea mult să 
-i descopere punctele sensibile. 

Pe strada de sub ea, trei dintre paznicii pieţei se opriră s 
ă discute, iar Celaena îşi sprijini bărbia în palme. Aidoma tut 
uror gărzilor din acest regat, erau îmbrăcaţi cu armuri uşoar 
e şi purtau destule arme. 


Se zvonea că soldaţii wendlyniţi erau antrenați de către 
Fae pentru a fi nemiloşi, şireţi şi iuți, iar ea nu voia să afle d 
acă asta era adevărat din mai multe motive. Cu certitudine, 
ei păreau a fi mult mai atenţi decât obişnuitele santinele din 
Rifthold - chiar dacă nu o remarcaseră încă pe asasina aflat 
ă în mijlocul lor. Însă, în acele zile, Celaena ştia că nu era o 
ameninţare decât pentru ea însăşi. 

Cu toate că stătea zilnic la soare, deşi se spăla ori de cât 
e ori putea în vreuna dintre multele fântâni din scuarurile or 
aşului, încă avea senzaţia că sângele lui Archer Finn îi năclăi 
a pielea şi părul. Chiar şi cu zgomotul şi ritmul constant din 
Varese, încă îi răsuna în urechi geamătul lui Archer atunci c 
ând ea îi scosese maţele în tunelul de sub castel. Şi, în pofid 
a vinului şi a căldurii, ea încă îl avea în faţa ochilor pe Chao 
lI, groaza contorsionându-i chipul când a auzit despre moşte 
nirea Fae şi despre monstruoasa putere care ar fi putut cu u 
şurinţă să o distrugă, despre cât de găunoasă şi întunecată 
era ea pe dinăuntru. 

Adesea se întreba dacă găsise răspunsul la ghicitoarea p 
e care i-o spusese pe cheiurile din Rifthold. Dacă el descope 
rise adevărul... Celaena nu îşi îngăduia să ajungă cu gândul 
atât de departe. Acum nu era momentul să se gândească la 
Chaol sau la adevăr sau la oricare dintre lucrurile care îi lăs 
aseră sufletul atât de schilodit şi de pustiit. 

Celaena îşi palpă cu blândeţe buza despicată şi se încrun 
tă privind gărzile din piaţă, mişcarea sporindu-i durerea din 
buză. Meritase acea lovitură în încăierarea pe care o provoc 
ase la tavernă în seara care trecuse - îi trăsese unui bărbat 
un picior în vintre, iar când omul îşi recăpătase suflarea, fus 
ese cel puţin furios la culme. Luându-şi mâna de la gură, ea 
privi santinelele, preţ de câteva clipe. Aceştia nu luau ploco 
ane de la negustori şi nici nu-i intimidau sau îi amenințau cu 
amenzi precum străjerii sau funcţionarii din Rifthold. Toţi fu 
ncţionarii şi soldaţii pe care îi văzuse până atunci fuseseră | 
a fel de... buni. 

Aşa cum Galan Ashryver, prinţul moştenitor al Wendlynul 
ui, era un om bun. 


Descoperind ceva asemănări enervante, Celaena scoase 
limba. La străjeri, la piaţă, la şoimul de pe hornul din apropi 
ere, la castel şi la prinţul care trăia în interiorul acestuia. Îşi 
dorea să nu fi rămas fără vin atât de devreme. 

Se împlinea o săptămână de când îşi imaginase cum să s 
e infiltreze în castel, la trei zile după ce sosise în Varese. Os 
ăptămână de la acea zi îngrozitoare când toate planurile i s 
e năruiseră. 

Se stârni o briză răcoroasă care aduse cu ea aromele ne 
gustorilor aliniaţi pe strada din apropiere - nucşoară, cimbr 
u, chimen, lămâiţă. Fata inspiră adânc, lăsând miresmele să 
-i limpezească mintea zăpăcită de soare şi de vin. Zgomotul 
clopotelor pluti în jos dinspre unul dintre oraşele de munte î 
nvecinate, iar într-una dintre pieţele oraşului o formaţie de 
menestreli începu o melodie veselă. Nehemiei i-ar fi plăcut | 
ocul acesta. 

Cât ai clipi, cuvântul alunecă, înghiţit de abisul care îşi g 
ăsise acum sălaş înlăuntrul ei. Nehemia n-avea să mai vadă 
niciodată Wendlynul. Niciodată nu mai avea să se preumble 
prin piaţa de condimente sau să asculte clopotele din munt 
i. Celaena simţi o greutate apăsătoare în piept. 

| se păruse un plan foarte bun atunci când ajunsese în Va 
rese. In orele pe care le petrecuse imaginându-şi fortificaţii! 
e castelului regal, ea se gândise la cum avea să o găsească 
pe Maeve pentru a afla despre chei. Totul decursese lin, făr 
ă cusur, până... 

Până în acea zi blestemată de zei, când observase că sa 
ntinelele lăsau o breşă în apărarea lor de pe zidul sudic în fi 
ecare după-amiază la ora două, şi aflase cum funcţiona mec 
anismul porţii. Până ce Galan Ashryver ieşise călare pe acea 
poartă, pe deplin vizibil de acolo de unde se cocoţase ea, pe 
acoperişul casei unui nobil. 

Nu faptul că îl văzuse pe el, cu tenul lui măsliniu şi părul 
negru, o împiedicase să-şi ducă la capăt asasinatul. Nu fuse 
se nici faptul că, şi de la acea distanţă, îi vedea ochii turcoa 
z - ochii ei, motivul pentru care ea purta glugă atunci când i 
eşea pe stradă. 


Nu. Fusese modul în care oamenii aclamau. 

Îl aclamau pe el, pe prinţul lor. Îl adorau, cu zâmbetul lui 
elegant şi armura sa uşoară care lucea în lumina soarelui ne 
sfîrşit, în timp ce el şi soldaţii din spatele lui călăreau spre t 
ărmul nordic pentru a continua să se strecoare prin blocad 
ă. Să se strecoare prin blocadă. Prinţul - ţinta ei - era un afu 
risit care se strecura prin blocada instituită împotriva Adarla 
nului, iar poporul lui // iubea pentru asta. 

Îl urmări pe prinţ şi pe oamenii săi prin oraş, sărind de pe 
un acoperiş pe altul, şi nu ar fi fost nevoie decât de o săgea 
tă în ochii aceia turcoaz, iar el ar fi fost mort. Insă ea îl urmă 
rise până la zidurile oraşului, aclamaţiile crescând în intensit 
ate, oamenii aruncând flori, cu toţii radiind de mândrie pent 
ru prinţul lor perfect. 

Ea ajunsese la poartă exact atunci când se deschidea pe 
ntru a-l lăsa să iasă. lar când Galan Ashryver pornise călare 
în lumina apusului de soare, ducându-se la război şi în întâ 
mpinarea gloriei, pentru a lupta în numele binelui şi al libert 
ăţii, ea rămăsese pe acel acoperiş până ce el se îndepărtase 
devenind cât un fir de praf. 

Apoi, ea intrase în cea mai apropiată tavernă şi iscase ce 
a mai sângeroasă, cea mai brutală încăierare pe care o prov 
ocase vreodată, până ce fuseseră chemaţi străjerii, iar ea di 
spăruse cu doar câteva clipe înainte ca toată lumea să fie a 
runcată în temniţă. Atunci hotărâse, în timp ce sângele îi şir 
oia din nas, curgându-i pe partea din faţă a fustei, în vreme 
ce scuipa sânge pe caldarâm, că n-avea de gând să facă ni 
MIC. 

Planurile ei n-aveau niciun rost. Nehemia şi Galan ar fi co 
ndus lumea spre libertate, iar Nehemia ar fi trebuit să fie în 
viaţă. Împreună, prinţul şi prinţesa l-ar fi putut înfrânge pe r 
egele din Adarlan. Însă Nehemia murise, iar jurământul Cela 
enei - jurământul ei stupid, demn de toată mila - nu valora 
nici cât un pumn de noroi atunci când existau preaiubiţii mo 
ştenitori asemenea lui Galan, care ar fi putut să facă mult m 
ai mult. Fusese o proastă când făcuse acel legământ. 

Până şi Galan - Galan nu prea opunea rezistenţă în faţa 


Adarlanului, şi el avea o întreagă armada la dispoziţie. Ea er 
a doar una, o risipă totală de viaţă. Dacă Nehemia nu fuses 
e capabilă să-l oprească pe rege... atunci acest plan, prin ca 
re căuta o cale de a o contacta pe Maeve... acest plan era a 
bsolut inutil. 

Din fericire, nu văzuse încă niciun Fae - nici măcar un af 
urisit de Fae - sau zâne, sau vreo urmă de magie. Se strădu 
ise să o evite. Incă dinainte de a-l localiza pe Galan, se ţinus 
e departe de standurile din piaţă, care ofereau de toate, de 
la leacuri şi flecuşteţe la poţiuni, zone care, de obicei, erau 
pline şi de actori de stradă sau de mercenari care îşi negoci 
au abilităţile pentru a-şi câştiga existenţa. Aflase care taver 
ne erau frecventate de către cei care foloseau magia şi nu s 
e apropia niciodată de ele, căci uneori simţea un /ucru trezit 
zvârcolindu-i-se continuu în viscere atunci când capta un firi 
şor din energia ei. 

Trecuse o săptămână de când renunţase la planul ei şi a 
bandonase orice încercare de a-i păsa câtuşi de puţin. Şi bă 
nuia că aveau să mai treacă multe săptămâni înainte dea s 
e hotărî dacă se săturase cu adevărat de teggya, sau urma 
să se încaiere în fiecare seară numai pentru a simţi ceva, sa 
u avea să bea cu nesaţ vinul acru în timp ce stătea întinsă p 
e acoperişuri toată ziua. 

Acum însă îşi simţea gâtul uscat ca iasca, iar stomacul ei 
protesta. Prin urmare, Celaena se desprinse uşor de pe mar 
ginea acoperişului. Incet, nu din pricina acelor străjeri vigile 
nţi, ci mai degrabă fiindcă i se învârtea capul binişor. Nu cre 
dea că îi pasă suficient încât să prevină o căzătură. 

Se uită urât la cicatricea subţire care îi brăzda palma în ti 
mp ce cobora, tremurând, pe burlan, ajungând în aleea din 
spatele pieţei. Acum nu mai era decât un memento al promi 
siunii patetice pe care o făcuse la mormântul pe jumătate în 
gheţat al Nehemiei, în urmă cu o lună, şi al tuturor lucrurilor 
şi al tuturor celor pe care îi dezamăgise. La fel cum era şi in 
elul ei de ametist, pe care îl pierdea la jocuri de noroc în fie 
care seară şi îl recâştiga înainte de răsăritul soarelui. 

In pofida a tot ceea ce se întâmplase şi a rolului lui Chaol 


în moartea Nehemiei, chiar şi după ce ea distrusese tot cee 
a ce fusese între ei, nu putuse să renunţe la inelul lui. Până 
acum îl pierduse de trei ori la jocuri de cărţi, numai pentru a 
-| recăpăta - prin orice mijloace ar fi fost necesar. Un pumna 
| poziţionat în aşa fel încât să se strecoare printre coaste dă 
dea de obicei rezultate bune în a convinge mai mult decât o 
făceau cuvintele. 

Celaena îşi spuse că era un miracol faptul că reuşise să a 
jungă pe alee, unde întunericul o orbi pentru o fracțiune de 
secundă. Se sprijini cu o mână de zidul rece din piatră, lăsă 
ndu-şi ochii să se adapteze, dorindu-şi să nu i se mai învârtă 
capul. O mare belea - ea era o blestemată de belea. Se într 
eba când avea să se hotărască să schimbe situaţia. 

Zgomotul şi izul femeii o izbiră pe Celaena înainte să o v 
adă. Apoi, doi ochi mari, galbeni, apărură chiar în faţa ei, iar 
o pereche de buze crăpate se deschiseră pentru a sâsâi: 

— Desfrânato! Să nu te mai prind iar în faţa uşii mele! 

Celaena se trase înapoi, clipind spre vagaboandă - şi spr 
e uşa ei, care... era doar un alcov în zid, plin de gunoaie, şi 
de ceea ce trebuiau să fie sacii cu averea femeii. Femeia er 
a cocoşată, cu părul nespălat şi cu cioturi de dinţi în gură. C 
elaena clipi din nou, concentrându-se asupra chipului femei 
i. Furioasă, pe jumătate nebună şi murdară. 

Celaena ridică mâinile, mergând îndărăt un pas, apoi înc 
ă imul. 

— lertare. 

Femeia scuipă o flegmă pe pavaj la doi centimetri de boti 
nele prăfuite ale Celaenei. Nereuşind să-şi adune energia de 
a fi dezgustată sau furioasă, Celaena ar fi plecat dacă, ridic 
ându-şi privirea, nu s-ar fi zărit pe sine. 

Veşminte murdare - pătate, prăfuite şi rupte. Fără a mai 
menţiona faptul că mirosea cumplit, iar vagaboanda o luase 
drept... drept o altă vagaboandă, care concura pentru spaţi 
u pe stradă. 

Ei bine, nu era oare minunat? Josnic, chiar şi pentru ea. P 
oate că avea să fie amuzant într-o bună zi, dacă s-ar deranj 
a să ţină minte. Nu-şi mai amintea de când nu mai râsese. 


Putea găsi măcar o alinare la gândul că nu putea ajunge 
mai rău. 

Apoi, o voce bărbătească profundă chicoti în întunericul 
din spatele ei 


CAPITOLUL 2 


Bărbatul - masculul - de pe alee era Fae. 

După zece ani, după toate execuțiile şi incendierile, un b 
ărbat Fae venea în direcţia ei, colindând în căutare de prad 
ă. Un Fae pur sânge, în carne şi oase. Se ivise el din umbrel 
e întunecate, aflate la câţiva metri de ea şi nu avea cum să- 
i scape. Vagaboanda din alcov şi ceilalţi de pe alee amuţiser 
ă, astfel că acum Celaena auzea din nou clopotele bătând în 
munţii din depărtare. 

Inalt, lat în umeri, cu fiecare centimetru din el părând alc 
ătuit din funii de muşchi, era un mascul înzestrat cu putere. 
Se opri într-o rază prăfoasă de soare, cu părul argintiu străl 
ucindu-i. 


De parcă urechile sale delicat ascuţite şi caninii uşor alun 
giţi nu ar fi fost destul pentru a-i speria de moarte pe toţi ce 
i aflaţi pe alee, inclusiv pe nebuna din spatele Celaenei, car 
e acum scâncea, avea şi un tatuaj ciudat pe partea stângă a 
feţei sale aspre, porțiunile spiralate de tuş negru fiind clar r 
eliefate pe pielea lui sărutată de soare. 

Însemnele ar fi putut foarte bine să fie decorative, dar ea 
încă îşi amintea suficient din limba Fae pentru a le recunoaş 
te ca fiind cuvinte, chiar şi într-o asemenea modalitate artis 
tică de redare. Pornind de la tâmplă, tatuajul curgea peste 
maxilar în jos pe gât, unde dispărea sub bluza de culoare de 
schisă purtată peste armură, şi sub mantia pe care o îmbrăc 
ase. Ea avea senzaţia că marcajele continuau şi pe restul tr 
upului său, ascunse laolaltă cu cel puţin vreo şase arme. Du 
când mâna sub mantia ei în căutarea propriului pumnal asc 
uns, îşi dădu scama că el ar fi putut fi chipeş dacă n-ar fi exi 
stat ameninţarea violenţei din ochii lui verzi ca pinul. 

Ar fi fost o greşeală să-l consideri tânăr - la fel cum ar fi f 
ost greşit să-l consideri orice altceva în afară de războinic, c 
hiar şi fără spada prinsă în curele pe spate şi periculoasele c 
uţite pe care le avea pe ambele părţi. Bărbatul se mişca cu 
o graţie şi o siguranţă letale, scrutând aleea de parcă s-ar fi 
aflat pe un câmp de luptă. 

Celaena simţi plăseaua pumnalului caldă în mâna ei, şi îş 
i potrivi postura, surprinsă să simtă... teamă - suficient cât s 
ă îndepărteze ceața groasă care îi învăluise simţurile în ulti 
mele săptămâni. 

Războinicul Fae umbla mândru pe alee, cu cizmele sale d 
in piele până la genunchi, care nu făceau zgomot pe caldară 
m. Unii dintre pierde-vară se făcură mici, dând îndărăt; alţii 
se năpustiră spre străzile însorite, spre intrări la întâmplare, 
oriunde numai să scape de privirea lui provocatoare. 

Celaena ştiu înainte ca ochii lui ageri să-i întâlnească pe 
ai ei că se afla acolo pentru ea şi ştia şi cine îl trimisese. 

Întinse mâna după Ochiul Elenei, speriată să descopere c 
ă bijuteria nu mai era la gâtul ei. l-o dăduse lui Chaol - sing 
ura protecţie pe care i-o putea asigura la plecare. Probabil c 


ă el o aruncase de îndată ce îşi dăduse seama care era ade 
vărul. Atunci, el ar fi putut să se întoarcă la binecuvântarea 
de a-i fi ei duşman. Poate că îi spusese şi lui Dorian şi aveau 
să fie amândoi în siguranţă. 

Înainte de a ceda instinctului de a o zbughi înapoi pe burl 
an, până pe acoperiş, analiză planul pe care îl abandonase. 
Oare vreun zeu îşi amintise de existenţa ei şi se hotărâse să 
-i arunce un os de ros? Trebuia să o vadă pe Maeve. 

Ei bine, iată unul dintre războinicii de elită ai lui Maeve. P 
regătit. Aşteptând. 

Şi după temperamentul răuvoitor care emana dinspre el, 
nu pe deplin fericit în legătură cu asta. 

Aleea continua să rămână la fel de tăcută ca un mormân 
t în timp ce războinicul Fae o studia. Nările lui se dilatară de 
licat de parcă el... 

Îi adulmecase mirosul. 

Clelaena avu o mică satisfacţie ştiind că mirosea îngrozit 
or, însă el nu acel miros îl descifra. Nu, era mirosul care o m 
arca pe ea ca fiind ea - mirosul descendenţei ei, al sângelui 
ei şi al cui era ea. lar dacă el îi rostea numele în faţa acelor 
oameni... atunci ea ar fi ştiut că Galan Ashryver avea să vin 
ă în galop acasă. Paznicii aveau să intre în alertă maximă, i 
ar asta nu făcea parte din planul ei. 

Ticălosul părea dispus să facă un asemenea lucru, doar p 
entru a demonstra cine deţinea comanda. Aşa că îşi adună 
energia cât de bine putu şi porni spre el, încercând să-şi am 
intească ce ar fi putut să facă în urmă cu câteva luni, înaint 
e ca lumea să se ducă naibii. 

— Îmi pare bine că ne-am întâlnit, prietene, toarse ea. M 
ă bucur, intr-adevăr. 

Ea nu luă în seamă chipurile şocate din jurul lor, concen- 
trându-se să-l evalueze. Atacatorul stătea liniştit, aşa cum n 
umai un nemuritor putea să o facă. Probabil că îi auzea, pro 
babil că putea mirosi toate sentimentele care îi cuprindeau. 
N-avea cum să-l prostească bravând, nici într-o mie de ani. 
Probabil că el trăise deja un mileniu. Poate că nici nu putea 
să-l învingă. Ea era Celaena Sardothien, însă el era un războ 


inic Fae şi, după câte se părea, facea asta de ceva timp. 

Ea se opri la câţiva metri de el. În numele zeilor, era uria 
Ş. 

— Ce surpriză plăcută, spuse ea suficient de tare pentru 
ca toată lumea să poată auzi. 

Când sunase glasul ei atât de plăcut ultima oară? Nici m 
ăcar nu-şi amintea ultima dată când vorbise în propoziţii înt 
regi. 

— Credeam că trebuia să ne întâlnim la marginea oraşul 
ui. 

El nu se înclină, slavă zeilor. Chipul lui aspru nu schiţă ni 
mic. 

Să creadă ce voia. Era sigură că ea nu arăta câtuşi de pu 
ţin aşa cum i se spusese să se aştepte - şi cu siguranţă că e 
| se amuzase atunci când femeia aceea o luase drept o altă 
vagaboandă. 

— Să mergem, fu tot ceea ce spuse el, vocea lui profund 
ă, oarecum plictisită, părând să aibă ecou în stânci, în timp 
ce el se întoarse pentru a părăsi aleea. 

Fata ar fi pariat pe bani mulţi că platoşele lui pentru ante 
braţe ascundeau arme. 

l-ar fi putut da o replică mai curând neplăcută, doar pent 
ru a-l mai ispiti puţin, însă oamenii continuau să se uite. El 
mergea fără să catadicsească să le arunce vreo privire celor 
care se holbau. Ea nu ar fi putut să spună dacă era impresio 
nată ori revoltată. 

Il urmă pe războinicul Fae pe o stradă mai luminată şi ap 
oi prin oraşul aglomerat. Nu părea să îi pese de oamenii car 
e se opreau din lucru, din mers sau din pierdutul timpului p 
entru a privi lung. Cu siguranţă, el nu aştepta ca ea să-l aju 
ngă din urmă în timp ce se îndrepta cu paşi mari spre o per 
eche de iepe banale, legate de o iesle dintr-o piaţă greu de 
descris. Dacă n-o înşela memoria, cei din Fae posedau cai c 
u mult mai buni. Probabil că el sosise sub altă formă şi cum 
părase cele două iepe de acolo. 

Toţi Fae posedau o formă secundară de animal. Celaena 
era în forma ei, trupul ei de muritor ca animal, în timp ce pă 


sările se roteau deasupra lor. Dar care era al lui? Ar fi putut 
fi lup, gândi ea, cu acea bluză stratificată purtată peste arm 
ură care cădea până la jumătatea coapsei ca o piele, cu paş 
ii săi atât de tăcuţi. Sau un râs, cu acea graţie de prădător. 

El încălecă pe iapa mai mare, lăsându-i-o ei pe cea pagă, 
care părea mai interesată mai degrabă să caute rapid ceva 
de mâncare decât să călătorească. Nu era singura. Venise î 
nsă vremea să primească o explicaţie. 

Ea îşi îndesă sacul într-unul din coburii şeii, înclinându-şi 
mâinile astfel încât mânecile să ascundă cicatricile înguste 
de la încheieturi, amintind de locul unde fuseseră cătuşele. 
De locul unde fusese ea. Nu era treaba lui. Şi nici treaba lui 
Maeve. Cu cât ştiau mai puţin despre ea, cu atât mai puţine 
puteau folosi împotriva ei. 

— Am cunoscut la viaţa mea câteva tipuri de războinici 
gânditori, dar cred că tu eşti cel mai gânditor dintre ei. 

El îşi întoarse capul spre ea, iar ea rosti tărăgănat: 

— O, bună. Cred că ştii cine sunt, aşa că n-am să-mi bat 
capul să mă prezint. Însă înainte de a fi cărată cine ştie und 
e, aş vrea să ştiu cine eşti tu. 

El strânse din buze şi aruncă o privire pieţei - unde acum 
oamenii îi priveau. Şi, brusc, cu toţii descoperiră că trebuiau 
să se afle în altă parte. 

Când se împrăştiară, el zise: 

— Ai adunat destule informaţii despre mine până acum 
pentru a fi aflat ceea ce vrei să ştii. 

El vorbise în limba comună, iar accentul lui era subtil - m 
inunat, dacă ea ar fi fost suficient de generoasă pentru a re 
cunoaşte. Un tors moale, rostogolit. 

— Destul de corect. Dar cum să-ţi spun? 

Ea apucă şaua, dar nu încălecă. 

— Rowan. 

Tatuajul lui părea să absoarbă soarele, atât de negru ară 
ta tuşul proaspăt. 

— Ei bine, Rowan... 

Oh, lui nu-i plăcea câtuşi de puţin tonul ei. Îşi miji ochii dr 
ept avertisment, însă ea continuă: 


— Îndrăznesc să te întreb încotro mergem? 

Probabil că era beată - încă beată sau coborând spre un 
nou nivel de apatie - dacă îi vorbea în felul acesta. Însă nu s 
e putea opri, chiar dacă zeii sau Wyrd sau iţele sorții se pre 
găteau să o îmbrâncească înapoi spre planul ei iniţial de acţ 
iune. 

— Te duc acolo unde ai fost chemată. 

Atâta timp cât avea să o vadă pe Maeve şi să-i pună într 
ebări, nu-i păsa în mod deosebit cum ajungea la Doranelle - 
sau alături de cine călătorea. 

Fă ceea ce trebuie făcut, îi spusese Elena. În felul ei obiş 
nuit, Elena uitase să specifice cetrebuia să facă odată ajuns 
ă în Wendlyn. Era totuşi mai bine decât să mănânce lipie, să 
bea vin şi să fie luată drept o vagaboandă. Poate că ar fi put 
ut să se afle pe un vas care să o fi dus înapoi spre Adarlani 
n trei săptămâni, cu răspunsurile care aveau să rezolve totu 
l. 

Asta ar fi trebuit să o umple de energie, însă, în loc de as 
ta, se trezi încălecând tăcută pe iapă, fără cuvinte şi fără vo 
inţa de a le folosi. Cele câteva minute de interacţiune o sec 
ătuiseră complet. 

Era mai bine că Rowan nu părea dornic să vorbească în ti 
mp ce ea îl urma spre ieşirea din oraş. Paznicii de-abia le fă 
cură din mână atunci când trecură printre ziduri, unii chiar î 
ntorcându-le spatele. 

Nici după ce ieşiră din oraş, Rowan n-o întrebă de ce sea 
fla acolo şi nici ce făcuse în ultimii zece ani, de când lumea 
se dusese naibii. El îşi trase gluga de culoare deschisă peste 
părul argintiu şi merse înainte, cu toate că era încă destul d 
e uşor să-l distingi ca fiind diferit - un războinic şi un om all 
egii. 

Dacă era cu adevărat atât de bătrân pe cât bănuia ea, pr 
obabil că ea era ceva mai mult decât un fir de praf pentru e 
|, o sclipire de viaţă în focul de mult arzând al imortalităţii lu 
i. Probabil că ar fi putut să o omoare fără să stea pe gânduri 
- şi să se îndrepte către următoarea sa însărcinare, complet 
amente netulburat de a fi pus capăt existenţei ei. 


N-o deranja atât de tare pe cât ar fi trebuit să o facă. 


CAPITOLUL 3 


Se împlinea o lună de când avea acelaşi vis. În fiecare no 
apte, iar şi iar, până ce Chaol îl vedea şi când era treaz. 

Archer Finn, gemând în timp ce Celaena îşi împlânta pum 
nalul, printre coaste, direct în inima lui. Ea îl îmbrăţişa pe ch 
ipeşul curtezan ca o iubită, dar când privea peste umărul lui 
Archer, ochii ei erau morţi. Goi. 

Visul se schimbă şi Chaol nu putea spune nimic, nu pute 
a face nimic în timp ce părul şaten-auriu se întuneca, deven 
ind negru, şi chipul în agonie nu mai era al lui Archer, ci all 
ui Dorian. 

Prinţul moştenitor tresări şi Celaena îl strânse mai bine, r 
ăsucind pumnalul pentru ultima dată înainte de a-l lăsa pe 
Dorian să cadă pe pietrele cenuşii ale tunelului. Sângele lui 
Dorian băltea deja - prea repede. Însă Chaol tot nu se putea 
mişca, nu se putea duce la prietenul lui sau la femeia pe car 
e o iubea. 

Rănile lui Dorian se înmulţeau şi era sânge - atât de mult 
sânge! Cunoştea acele răni. Cu toate că nu văzuse cadavru 
|, el trecuse prin rapoartele care detaliau ceea ce-i făcuse C 
elaena acelui potlogar de asasin, Grave, pe alee, felul în car 
e îl măcelărise pentru că o ucisese pe Nehemia. 


Celaena îşi cobori pumnalul, fiecare picătură de sânge ca 
re cădea de pe lama strălucitoare vălurind balta de sânge d 
e la picioarele ei. Ea îşi dădu capul pe spate, inspirând adân 
c. Inspirând moartea din faţa ei, absorbindu-i sufletul, răzbu 
nare şi extaz amestecându-se în măcelărirea duşmanului ei. 
Adevăratul ei duşman. Imperiul Haviliard. 

Visul se schimbă din nou, iar Chaol era țintuit sub ea, în t 
imp ce ea se unduia deasupra lui, continuând să-şi ţină cap 
ul dat pe spate, cu aceeaşi expresie de extaz pe chipul ei st 
ropit cu sânge. 

Adversară. lubită. 

Regină. 


Amintirea visului se sparse în timp ce Chaol clipi spre Do 
rian, care stătea aşezat lângă el la vechea lor masă din Mar 
ea Sală, aşteptând un răspuns la ceea ce întrebase. Drept s 
cuză, Chaol tresări. 

Prinţul moştenitor nu-i întoarse lui Chaol zâmbetul cu ju 
mătate de gură. În schimb, Dorian spuse liniştit: 

— Te gândeai la ea. 

Chaol luă o îmbucătură din tocana de miel, dar nu simţi 
niciun gust. Dorian era prea atent, iar asta nu îi facea bine. 
Chaol nu avea niciun interes să vorbească despre Celaena. 
Nici cu Dorian, nici cu nimeni altcineva. Adevărul pe care îl 
cunoştea despre ea ar fi putut pune în pericol multe vieţi, şi 
nu doar pe a ei. 

— Mă gândeam la tatăl meu, minţi Chaol. Când se va înt 
oarce la Anielle peste câteva săptămâni, va trebui să pleci 
mpreună cu el. 

Era preţul pentru a o trimite pe Celaena în siguranţa din 
Wendlyn: sprijinul tatălui său, în schimbul întoarcerii sale la 
Lacul de Argint pentru a-şi lua în posesie titlul de moştenitor 
al Aniellelului. Era dispus să facă acest sacrificiu; ar fi făcut 
orice sacrificiu pentru ca Celaena şi secretele ei să fie în sig 
uranţă. Chiar şi acum, când ştia cine... ce era ea. Chiar şi du 


pă ce ea îi povestise despre rege şi despe cheile Wyrd. Dac 
ă acesta era preţul pe care el trebuia să-l plătească, aşa să 
fie. 

Dorian aruncă o privire spre masa înaltă, unde regele şi t 
atăl lui Chaol cinau. Prinţul moştenitor ar fi trebuit să împart 
ă masa cu ei, dar, în schimb, el alesese să stea cu Chaol. Er 
a pentru prima dată când Dorian procedase astfel - prima d 
ată când ei vorbiseră de la tensionata conversaţie avută du 
pă ce se luase hotărârea ca Celaena să fie trimisă în Wendly 
n. 

Dorian ar fi înţeles, dacă ar fi ştiut adevărul. Dar Dorian n 
u putea şti cine şi ce era Celaena, sau ce plănuia regele cu 
adevărat. Situaţia se putea deteriora rapid, dar secretele lui 
Dorian erau destul de letale. 

— Am auzit zvonuri potrivit cărora trebuie să pleci, spus 
e Dorian, precaut. Nu mi-am dat seama că erau adevărate. 

Chaol încuviinţă, încercând să găsească ceva - orice - de 
spus prietenului său. 

Incă nu vorbiseră despre celălalt lucru dintre ei, cealaltă 
bucată de adevăr care ieşise la iveală în acea seară petrecu 
tă în tunele: Dorian avea un har magic. Chaol nu voia să şti 
e nimic despre asta. Dacă regele decidea să-l interogheze... 
spera să reziste, dacă vreodată se ajungea la asta. Regele, 
ştia el, avea metode mult mai întunecate decât tortura pent 
ru a scoate la lumină informaţii. Aşa că nu întrebase şi nu s 
pusese niciun cuvânt. Şi nici Dorian. 

li întâlni privirea lui Dorian. Nu era nimic amabil în ea, îns 
ă Dorian spuse: 

— Incerc, Chaol. 

Incerca, deoarece faptul că nu fusese consultat de către 
Chaol cu privire la planul de a o scoate pe Celaena din Adarl 
an fusese o trădare a încrederii sale şi una de care se ruşin 
a, cu toate că Dorian n-ar fi avut de unde să ştie acest lucr 
u. 

— Ştiu. 

— Şi în pofida a ceea ce s-a întâmplat, sunt destul de sig 
ur că nu suntem duşmani. 


Dorian zâmbi pieziş. 

Vei fi mereu duşmanul meu. Celaena îi urlaşe acele cuvin 
te în faţă lui Chaol în noaptea în care Nehemia murise. Le ur 
lase cu puterea a zece ani de condamnare şi de ură, un dec 
eniu petrecut păstrând cel mai mare secret al lumii atât de 
adânc în ea, încât devenise o cu totul altă persoană. 

Celaena era Aelin Ashryver Galathynius, moştenitoarea t 
ronului şi adevărata regină a Terrasenului. 

Ea devenea, astfel, duşmanul lui de moarte. Duşmanul lu 
i Dorian. Chaol tot nu ştia ce să facă în legătură cu această 
situaţie sau ce însemna asta pentru ei, pentru viaţa pe care 
şi-o imaginaseră împreună. Viitorul pe care îl visase cândva 
dispăruse irevocabil. 

Văzuse moartea în ochii ei în acea noapte în tunele, laola 
ltă cu mânia, epuizarea şi tristeţea. O văzuse pierzându-şi 
minţile atunci când murise Nehemia şi ştia ce-i făcuse lui Gr 
ave drept răzbunare. Nu se îndoia nicio clipă că ea ar fi putu 
t răbufni din nou. În ea sălăşluia un întuneric strălucitor, o n 
ebunie nesfârşită care-i ajungea până în măduva oaselor. 

Moartea Nehemiei o zdruncinase. Ce făcuse e/, rolul lui în 
acea moarte, o zguduise de asemenea. Era conştient de ace 
st lucru. Se ruga doar ca ea să se poată aduna din nou, fiind 
că un asasin răvăşit, imprevizibil, era una. Dar o regină... 

— Arăţi de parcă ţi-ar fi rău, spuse Dorian, sprijinindu-şi a 
ntebraţele pe masă. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Din nou, Chaol rămase cu privirea pierdută. Preţ de o clip 
ă, greutatea tuturor lucrurilor îl apăsă atât de tare, încât de 
schise gura. 

Insă bubuitul săbiilor lovind scuturile ca salut reverberă d 
inspre coridor şi Aedion Asheyver - infamul General al Nord 
ului, supusul regelui Adarlanului şi vărul lui Aelin Galathyniu 
s - intră în Marea Sală. 

In încăpere se lăsă tăcerea, aceasta învăluindu-i şi pe re 
ge şi pe tatăl său, aflaţi la masa înaltă. Înainte ca Aedion să 
parcurgă jumătate din încăpere, Chaol se poziţionase la baz 
a podiumului. 

Nu pentru că tânărul general ar fi reprezentat o ameninţ 


are. Mai curând era vorba despre felul în care Aedion venea 
mândru spre masa regelui, cu părul lui auriu, lung până lau 
meri, strălucind în lumina torţelor în timp ce le zâmbea sup 
erior tuturor. 

Chipeş era un termen prea palid pentru a-l descrie pe Ae 
dion. Copleşitor ar fi fost mai potrivit. Înalt şi musculos, Aedi 
on era, din cap până în picioare, războinicul despre care se 
zvonea că ar fi fost. Cu toate că veşmintele sale făcute pent 
ru a fi purtate, Chaol vedea limpede că pielea armurii sale u 
şoare era desăvârşit lucrată şi splendidă în ceea ce privea d 
etaliile. Blana unui lup alb atârna peste umerii săi laţi, iar un 
scut rotund îi fusese prins pe spate - împreună cu o sabie c 
are părea antică. 

Dar chipul lui. Şi ochii... O, zeilor! 

Chaol îşi duse mâna la sabie, străduindu-se să pară neutr 
u, dezinteresat, deşi Lupul Nordului venise suficient de apro 
ape încât să-l măcelărească. 

Erau ochii Celaenei. Ochii Ashryver. De un turcoaz uimito 
r, cu un miez auriu la fel de strălucitor ca şi părul. Părul lor - 
chiar şi nuanţa era aceeaşi. Ar fi putut fi gemeni, dacă Aedi 
on n-ar fi avut douăzeci şi patru de ani şi tenul ars de soare 
de la anii petrecuţi în munţii cu piscuri înzăpezite din Terras 
en. 

De ce îşi bătuse regele capul să-l ţină pe Aedion în viaţă î 
n toţi acei ani? De ce să-şi bată capul să-l facă unul dintre g 
eneralii săi cei mai de temut? Aedion era un prinţ din linia r 
egală Ashryver şi fusese crescut în casa Galathynius - şi, tot 
uşi, îl slujea pe rege. 

Aedion îşi păstră rânjetul chiar şi atunci când se opri în fa 
ta mesei înalte şi schiţă o plecăciune destul de superficială, 
lar Chaol fu uluit pe moment. 

— Majestate, spuse generalul, cu ochii aceia afurisiţi scă 
părând. 

Chaol se uită la masa înaltă să vadă dacă regele sau orici 
ne altcineva remarca asemănările care ar fi putut să-l conda 
mne nu numai pe Aedion, ci şi pe Chaol şi pe Dorian şi pe or 
icare altă persoană la care el ţinea. Tatăl lui îi aruncă doar u 


n zâmbet mic, satisfăcut. 

Regele însă se încruntă. 

— Te aşteptăm încă de acum o lună. 

Aedion avu tupeul să ridice din umeri. 

— Scuzele mele. Munţii Staghornau au avut de înfruntat 
o ultimă furtună de iarnă. Am venit când am putut. 

Toţi cei aflaţi în sală îşi ţinură răsuflarea. Temperamentul 
lui Aedion şi insolenţa lui erau aproape legendare - o parte 
a motivului pentru care era staționat în Nordul extrem. Cha 
ol socotise mereu că era înţelept să fie ţinut la distanţă de R 
ifthold, mai ales că Aedion părea a fi un ticălos cu două fet 
e, iar Bane - legiunea lui Aedion - era recunoscută pentru a 
bilitatea şi brutalitatea sa, însă acum... de ce îl convocase r 
egele în capitală? 

Suveranul ridică pocalul, clătinând vinul din el. 

— Nu mi s-a spus că legiunea ta s-ar afla aici. 

— Nu este. 

Chaol se îmbărbătă în aşteptarea ordinului de execuţie, r 
ugându-se să nu fie el cel care să-l pună în aplicare. Regele 
spuse: 

— Generale, ţi-am zis să îi aduci. 

— lată-mă, socotind că voiaţi plăcerea companiei mele. 

Când regele mârâi, Aedion spuse: 

— Vor ajunge într-o săptămână, sau cam aşa ceva. Eu n- 
am vrut să ratez nimic distractiv. 

Aedion îşi ridică din nou umerii masivi. 

— Măcar n-am venit cu mâna goală. 

Pocni din degete în spatele său şi un paj se repezi, aducă 
nd o pungă mare. 

— Daruri din Nord, prin amabilitatea ultimei tabere rebel 
e pe care am prădat-o. Vă vor face plăcere. 

Regele dădu ochii peste cap şi îi făcu pajului semn cu mâ 
na. 

— Trimite-le în apartamentele mele. Darurile tale, Aedio 
n, tind să ofenseze o companie politicoasă. 

Urmă un chicotit pe ton jos - din partea lui Aedion şi a că 
torva bărbaţi aflaţi la masa regelui. Oh, Aedion păşea pe un 


teren periculos. Celaena avea măcar bunul simţ să-şi ţină g 
ura în prezenţa regelui. 

Luând în considerare trofeele pe care le adunase regele 
de la Celaena în calitate de Campion, articolele din acea pu 
ngă nu aveau să fie simple bijuterii şi aur. Dar să colecţione 
zi capete şi membre de la propriul popor al lui Aedion, popo 
rul Celaenei... 

— Mâine am o întrunire a consiliului; vreau să fii prezent, 
Generale, zise regele. 

Aedion duse o mână la piept. 

— Dorinţa voastră este şi a mea, Majestate. 

Chaol fu nevoit să-şi ascundă groaza atunci când văzu ce 
strălucea pe degetul lui Aedion. Un inel negru - acelaşi inel 
pe care regele, Perrington şi cei mai mulţi aflaţi în puterea | 
ui îl purtau. Asta explica de ce regele îngăduia insolenţa: câ 
nd venea vorba despre asta, dorinţa regelui chiar era şi dori 
nţa lui Aedion. 

Chaol îşi păstră chipul lipsit de expresie în timp ce regele 
dădu scurt din cap spre el, trimiţându-l de acolo. Chaol făcu 
o plecăciune în tăcere, mult prea curios acum pentru a se în 
toarce la masa lui. Departe de rege - de bărbatul care ţinea 
soarta lumii lor în mâinile lui pline de sânge. Departe de tat 
ăl lui, care vedea prea multe. Departe de general, care acu 
m făcea turul sălii, bătându-i pe oameni pe umeri, făcându-l 
e cu ochiul femeilor. 

Când se trânti la locul lui şi îl găsi pe Dorian încruntându- 
se, Chaol reuşi să-şi stăpânească oroarea care îl irita pe din 
ăuntru. 

— Daruri, într-adevăr, murmură prinţul. Doamne, e atât 
de nesuferit. 

Chaol nu-l contrazise. În pofida inelului negru al regelui, 
Aedion încă părea să ştie ce vrea - şi era la fel de grozav şii 
n afara câmpului de bătălie precum era şi în luptă. De obice 
i, îl făcea pe Dorian să pară un pustnic atunci când venea v 
orba de a găsi modalităţi dezmăţate de a se distra. Chaol n 
u petrecuse niciodată prea mult timp cu Aedion, şi nici nu-şi 
dorea, dar Dorian îl cunoştea de ceva timp. De când... 


Se cunoscuseră de copii, atunci când Dorian şi tatăl său 
vizitaseră Terrasenul, în zilele dinaintea măcelăririi familiei r 
egale, atunci când Dorian o întâlnise pe Aelin - o întâlnise p 
e 

Celaena. 

Era bine că Celaena nu era de faţă pentru a vedea ce de 
venise Aedion. Nu doar din cauza acelui inel. Să te întorci î 
mpotriva propriului tău popor... 

Aedion se strecură pe banca din faţa lor, rânjind. Un prăd 
ător evaluându-şi prada. 

— Voi doi stăteaţi la aceeaşi masă şi ultima dată când v- 
am văzut. E bine de ştiut că unele lucruri nu se schimbă nici 
odată. 

O, zeilor, chipul acela. Era chipul Celaenei - reversul med 
aliei. Aceeaşi aroganță, aceeaşi mânie nestăpânită. Insă un 
de Celaena trosnea, Aedion părea să... pulseze. Şi era ceva 
mai maliţios, de departe mai amar, pe chipul lui Aedion. 

Dorian îşi sprijini braţele pe masă şi îi oferi, alene, un ză 
mbet. 

— Bună, Aedion. 


Aedion îl ignoră şi întinse mâna după o pulpă de miel, cu 
inelul scânteind. 

— Îmi place noua cicatrice, Căpitane, zise el, împungând 
aerul cu bărbia în direcţia liniei suple şi albe care îi brăzda o 
brazul lui Chaol. 

Cicatricea pe care Celaena i-o făcuse în noaptea în care 
murise Nehemia, iar ea încercase să-l omoare, devenită acu 
m o amintire permanentă a tot ceea ce pierduse. Aedion co 
ntinuă: 

— Se pare că încă nu te-au dojenit. Şi văd că în sfârşit ți- 
au dat şi o sabie de băiat mare. 

Dorian zise: 

— Mă bucur că furtuna nu ţi-a întunecat spiritul. 

— Săptămâni întregi petrecute închis în casă cu nimic alt 
ceva de făcut în afară de antrenament şi femei la pat? A fos 
tun miracol că m-am deranjat să cobor din munţi. 


— Nu mi-am dat seama că te deranjezi să faci ceva dacă 
nu serveşte scopurilor tale. 

Un râs scăzut. 

— Este acel spirit fermecător al celor din familia Havilliar 
d. 

Aedion îşi văzu de mâncare, iar Chaol era pe punctul de 
a întreba de ce se deranja să stea cu ei - din alt motiv decât 
să-i chinuie pe ei, aşa cum îi plăcuse întotdeauna s-o facă at 
unci când regele nu se uita - când observă că Dorian se uita 
fix. 

Nu la dimensiunile lui Aedion sau la armura acestuia, ci | 
a chipul lui, la ochii săi... 

— N-ar trebui să fii la vreo petrecere sau în altă parte? îl 
întrebă Chaol pe Aedion. Mă surprinde că pierzi vremea pe 
aici când obişnuitele tale atracţii te aşteaptă în oraş. 

— Este modul tău curtenitor de a cere o invitaţie pentru 
adunarea mea de mâine, Căpitane? Surprinzător. Mereu ai | 
ăsat să se înţeleagă că eşti mai presus de genul meu de pet 
receri. 

Miji acei ochi turcoaz şi îi aruncă lui Dorian un zâmbet ti 
mid. 

— Tu, pe de altă parte... Ultima petrecere pe care am dat 
-o a funcţionat de minune pentru tine. Gemenele roşcate, d 
acă îmi amintesc corect. 

— Vei fi dezamăgit să afli că am depăşit momentul în car 
e trăiam aşa, îi zise Dorian. 

Aedion îşi făcu din nou de lucru cu mâncarea sa. 

— În cazul ăsta, rămân mai multe pentru mine. 

Chaol îşi încleştă pumnii sub masă. Celaena nu fusese to 
cmai virtuoasă în ultimii zece ani, dar ea nu omorâse niciod 
ată un cetăţean născut în Terrasen. De fapt, chiar refuzase. 
Aedion fusese mereu un afurisit de ticălos, dar acum... Ştia 
ce poartă pe deget? Ştia că, în pofida aroganţei sale, a atitu 
dinii dispreţuitoare şi a insolenţei, regele putea să-l facă ori 
când să se plece voinţei sale, oricând i-ar fi fost pe plac? Nu 
-| putea avertiza pe Aedion, nu fără a risca să fie omorât el, 
sau altcineva drag lui, dacă Aedion îi era cu adevărat loial r 


egelui. 

— Cum stau lucrurile în Terrasen? îl întrebă Chaol, deoar 
ece Dorian îl studia pe Aedion din nou. 

— Ce vrei să-ţi spun? Că suntem bine hrăniţi după o iarn 
ă grea? Că nu au murit prea mulţi din pricina bolilor? i-o trâ 
nti Aedion. 

— Presupun că vânătoarea rebelilor e mereu amuzantă, 
dacă aşa ceva e pe gustul tău. Din fericire, Majestatea Sa i- 
a convocat pe cei din Bane în Sud pentru ca, în fine, să aibă 
parte de ceva acţiune adevărată. 

Când Aedion se întinse după apă, Chaol îi zări plăseaua s 
abiei. Metalul mat era punctat cu lovituri şi zgârieturi, mâne 
rul fiind nimic altceva decât o bucată de corn rotunjit, puţin 
crăpat. O sabie atât de simplă pentru unul dintre cei mai m 
ari războinici din Erilea. 

— Sabia din Orynth, rosti tărăgănat Aedion. Un dar din p 
artea Majestății Sale, cu ocazia primei mele victorii. 

Toată lumea cunoştea acea sabie. Fusese o moştenire de 
familie a regilor din Terrasen, trecând de la un conducător | 
a altul. De drept, îi aparţinea Celaenei. Fusese a tatălui ei. F 
aptul că Aedion se afla în posesia ei, tot ce făcea sabia acu 
m, vieţile pe care le lua, toate erau o palmă pe obrazul Cela 
enei şi al familiei sale. 

— Sunt surprins că-ţi baţi capul cu astfel de sentimentali 
sme, spuse Dorian. 

— Simbolurile sunt putere, prinţe, zise Aedion, ţintuindu- 
| cu o privire insistentă. 

Privirea insistentă a Celaenei - de neînduplecat, vie şi pr 
ovocatoare. 

— Ai fi surprins să vezi puterea pe care încă o exercită în 
Nord - ce face pentru a convinge lumea să nu urmeze planu 
ri nesăbuite. 

Poate că abilităţile şi isteţimea Celaenei nu erau neobişn 
uite în neamul ei, însă Aedion era un Ashryver, nu un Galath 
ynius - ceea ce însemna că stră-străbunica lui fusese Mab, 
una dintre cele trei regine Fae, în generaţiile recente încoro 
nată zeiţă şi rebotezată Deanna, Zeița Vânătorii. Chaol făcu 


un efort să se controleze. 

Se aşternu tăcerea, încordată ca un arc. 

— Probleme între voi? întrebă Aedion, muşcând din fript 
ura sa. Daţi-mi voie să ghicesc: o femeie. Campionul regelu 
i, poate? Potrivit zvonurilor, e... interesantă. De aia ai depăş 
it genul meu de distracţie, prinţişorule? 

Scrută încăperea. 

— Cred că mi-ar plăcea s-o cunosc. 

Chaol se luptă din răsputeri cu dorinţa de a pune mâna p 
e sabie. 

— E plecată. 

Aedion se uită la Dorian şi îi aruncă un zâmbet plin de cr 
uzime. 

— Păcat. Poate că m-ar putea convinge şi pe mine să de 
păşesc nivelul ăsta. 

— Ai grijă ce spui, zise Chaol pe un ton agresiv. 

Poale că ar fi râs dacă nu şi-ar fi dorit cu disperare să-l st 
rângă pe general de gât. 

— Şi dă dovadă de mai mult respect. 

Aedion chicoti, terminând friptura de miel. 

— Sunt slujitorul credincios al Majestății Sale, aşa cum a 
m fost întotdeauna. 

Acei ochi Ashryver se mai opriră o dată asupra lui Doria 
n. 

— Poate că într-o bună zi voi fi şi târfa ta. 

— Dacă vei mai fi în viaţă până atunci, toarse Dorian. 

Aedion continuă să mănânce, dar Chaol încă îi simţea co 
ncentrarea neostoită aţintită asupra lor. 

— Se zvoneşte că o Matroană a unui clan de vrăjitoare a 
fost ucisă în incintă nu de mult, zise la întâmplare Aedion. E 
a a dispărut, cu toate că în cercurile ei se spune că a luptat 
cu dârzenie. 

Dorian îl întrebă tăios: 

— Ce treabă ai tu cu asta? 

— Mă interesează să ştiu când samsarii de putere ai rega 
tului îşi găsesc sfârşitul. 

Chaol simţi un fior coborându-i pe şira spinării ca un păia 


njen. Nu ştia mare lucru despre vrăjitoare. Celaena îi spuses 
e câteva poveşti - iar el se ruga să fi fost nişte simple exage 
rări, dar ceva care semăna cu groaza îi trecu peste chip lui 
Dorian. 

Chaol se aplecă în faţă. 

— Nu e treaba ta. 

Pentru a doua oară, Aedion nu îl băgă în seamă şi îi făcu 
prinţului cu ochiul. Nările lui Dorian se dilatară, singurul se 
mn că furia îi urca spre suprafaţă. Pe lângă asta, aerul din în 
căpere se schimbă, deveni mai înviorător. Magie. 

Chaol puse o mână pe umărul prietenului său. 

—  Întârziem, minţi el, dar Dorian înţelese. 

Trebuia să-l scoată din încăpere pe Dorian - să-l ducă de 
parte de Aedion - şi să încerce să împiedice furtuna dezastr 
uoasă care mocnea între cei doi bărbaţi. 

— Rămâi cu bine, Aedion. 

Dorian cu ochii săi de culoarea safirului îngheţat nu se si 
nchisi să spună ceva. 

Aedion zâmbi superior. 

— Petrecerea e mâine în Rifthold, dacă ai să ai chef să r 
etrăieşti zilele de altădată, prinţe. 

Oh, generalul ştia exact pe ce buton să apese şi nu-i păs 
a nici cât negru sub unghie de dezastrul pe care îl stârnea. 
Asta îl făcea periculos - letal. 

Mai ales când era vorba despre Dorian şi harul lui magic. 
Chaol se forţă să spună noapte bună unora dintre oamenii s 
ăi, pentru a părea firesc şi lipsit de griji în timp ce străbătea 
u sufrageria. Aedion Ashryver venise în Rifthold, fiind cât pe 
ce să dea nas în nas cu verişoara lui de mult pierdută. 

Dacă Aedion ar fi ştiut că Aelin era încă în viaţă, dacă ar 
fi ştiut cine şi ce devenise sau ce aflase cu privire la puterea 
secretă a regelui, ar fi pactizat cu ea, sau ar fi distrus-o? Da 
te fiind acţiunile lui, dat fiind inelul pe care îl purta... Chaol 
n-ar fi vrut ca generalul să se afle în preajma ei. Nici în apro 
piere de Terrasen. 

Se întrebă cât de mult sânge avea să curgă atunci când 
Celaena avea să afle ce făcuse vărul ei. 


Chaol şi Dorian merseră în tăcere o bună parte din drum 
ul până la turnul prinţului. Când cotiră pe un coridor pustiu ş 
i fură siguri că nu-i auzea nimeni, Dorian zise: 

— N-aveam nevoie să te bagi. 

— Aedion e un ticălos, mârâi Chaol. 

Situaţia s-ar fi putut sfârşi acolo şi o parte din el era tent 
ată să o lase aşa, dar se forţă să spună: 

— Am fost îngrijorat că ai putea să izbucneşti. Aşa cum a 
i făcut-o în pasaje. 

Expiră aerul pe care îl reţinuse. 

— Te... stăpâneşti? 

— Unele zile sunt mai bune decât altele. Furia sau spaim 
a par să declanşeze episoade. 

Intrară pe culoarul care se termina cu uşa arcuită din le 
mn spre turnul lui Dorian, dar Chaol îl opri, punând un braţ 
pe umărul său. 

— Nu vreau detalii, murmură el astfel încât paznicii posta 
ţi dincolo de uşa lui Dorian să nu poată auzi, deoarece nu vr 
eau ca ceea ce ştiu eu să fie folosit împotriva ta. Ştiu că am 
comis greşeli, Dorian. Crede-mă, ştiu. Dar prioritatea mea a 
fost întotdeauna - şi e în continuare - să te apăr. 

Dorian îl privi preţ de o clipă îndelungată, lăsându-şi cap 
ul îmtr-o parte. Chaol probabil că arăta la fel de nefericit pe 
cât era, deoarece vocea prinţului fu aproape blândă atunci c 
ând îl întrebă: 

— Care e adevăratul motiv pentru care ai trimis-o în Wen 
dlyn? 

Agonia îl lovi cu brutalitate şi tăioasă ca o lamă. Însă, ind 
iferent cât de mult tânjea să-i spună prinţului despre Celaen 
a, oricât de mult voia să-şi descarce toate secretele astfel în 
cât să i umple gaura din suflet, nu putu. Aşa că răspunse: 

— Am trimis-o să facă ceea ce trebuie să fie făcut. 

Apoi păşi înapoi pe culoar. 

Dorian nu-l strigă. 


CAPITOLUL 4 


Manon îşi strânse bine mantia roşie ca sângele şi se cont 
opi cu întunericul dulapului, ascultându-i pe cei trei bărbaţi 
care pătrunseseră în cabana ei. 

Gustase teama şi furia în vântul care bătuse toată ziua şi 
îşi petrecuse după-amiaza pregătindu-se. Urcase pe acoperi 
şul din stuf al căsuţei cu pereţii văruiţi în alb, şi le localizase 
torţele mişcându-se în sus şi în jos deasupra ierburilor înalte 
de pe câmp. Niciunul dintre săteni nu încercase să-i opreasc 
ă pe cei trei bărbaţi - totuşi, niciunul nu li se alăturase. 

O vrăjitoare Crochan venise în văioaga lor verde de la no 
rd de Fenharrow, aşa spuseseră. În săptămânile în care trăis 
e printre ei, încropindu-şi o existenţă mizerabilă, aşteptase 
această noapte. Era la fel în toate satele în care trăise sau p 
e care le vizitase. 

Îşi ţinu respiraţia, stând nemişcată ca o căprioară atunci 
când unul dintre bărbaţi - un fermier înalt, cu barbă, cu mâi 
nile de mărimea farfuriilor pentru cină - păşi în dormitorul e 
i. Chiar şi din dulap, simţea mirosul de bere din respiraţia lui 
- şi setea de sânge. Oh, sătenii ştiau exact ce plănuiau să-i f 
acă vrâăjitoarei care vindea poţiuni şi farmece pe uşa din spa 
te şi care putea să prezică sexul unui copil înainte de terme 
n. Era surprinsă că oamenilor le luase atât de mult timp să-ş 
i adune curajul de a veni aici, pentru a chinui şi apoi a distru 
ge ceea ce-i umplea de groază. 

Fermierul se opri în mijlocul încăperii. 

— Ştim că eşti aici, încercă el s-o convingă, în timp ce pă 
şea spre pat, scrutând fiecare centimetru al încăperii. Vrem 
doar să vorbim. Unii dintre târgoveţi sunt speriaţi, vezi tu - 
mai speriaţi de tine, decât eşti tu de ei, pun rămăşag. 

Ea avea destulă experienţă ca să nu asculte, mai ales că 
atunci când el se aplecă să se uite sub pat, văzu că ţinea as 
cuns la spate un pumnal. Mereu era la fel, fie că se afla într- 
un târg aşezat într-o răstoacă sau într-un sat unde tensiune 


a plutea în aer. 

În timp ce omul se îndrepta de spate, Manon ieşi tiptil di 
n dulap în întunericul din dormitor. 

Clinchetul înăbuşit şi bufniturile îi spuneau multe despre 
ceea ce făceau ceilalţi doi bărbaţi: nu doar că o căutau, ci şt 
erpeleau tot ce voiau. Nu prea aveau ce lua; căsuţa era mo 
bilată atunci când sosise ea, şi, datorită instinctului şi a exp 
erienţei, toate avuţiile ei erau într-un sac, în colţul dulapului 
pe care tocmai îl părăsise. Wu lua nimic cu tine, nu lăsa nimi 
c în urma ta. 

— Vrem doar să vorbim, vrăjitoareo. 

Bărbatul se întoarse cu spatele la pat şi, în cele din urm 
ă, observă dulapul. Zâmbi - triumfător, cu anticipație. 

Cu degete uşoare, Manon închise uşa dormitorului atât d 
e încet, încât bărbatul nu observă atunci când se îndreptă s 
pre dulap. Ea unsese balamalele de la toate uşile din acea c 
asă. 

Mâna lui mare apucă mânerul dulapului, ţinând acum pu 
mnalul înclinat în lateral. 

— leşi, mică Crochan, croncăni el. 

Tăcută ca moartea, Manon se strecură în spatele lui. Pros 
tul nici măcar nu ştiu că ea era acolo până ce ea nu-şi aprop 
ie gura de urechea lui şi îi şopti: 

Nu sunt genul acela de vrăjitoare. 

Bărbatul se răsuci, izbindu-se de uşa dulapului. Ridică pu 
mnalul între ei, cu pieptul înălţându-i-se şi coborându-i. Man 
on de-abia zâmbi, cu părul ei alb-argintiu sclipind în lumina | 
unii. 

Atunci el văzu uşa închisă şi se pregăti să strige, trăgând 
aer în piept. Dar Manon zâmbi larg şi un şir de dinţi din fier, 
ascuţiţi ca nişte pumnale, ieşiră din fantele aflate pe gingiile 
ei, pocnind ca nişte armuri. Bărbatul se sperie, lovindu-se di 
n nou de uşa din spatele lui, cu ochii atât de mari, încât păr 
eau înghiţiţi de alb. Pumnalul căzu pe podea cu zgomot. 

Şi atunci, doar pentru a-l face să se scape în pantaloni, e 
a îşi mişcă încheieturile mâinilor în aerul dintre ei. Ghearele 
din fier ieşiră deasupra unghiilor într-o fulgerare înţepătoar 


e, strălucitoare. 

Bărbatul începu să şoptească o rugăciune către zeii lui c 
u inima bună în timp ce Manon îl lăsă să meargă îndărăt spr 
e singura fereastră. Îl lăsă să creadă că are o şansă, în timp 
ce ea mergea spre el, continuând să zâmbească. Bărbatul n 
ici măcar nu ţipă înainte ca ea să-i sfâşie beregata. 

Când termină cu el, se strecură pe uşa dormitorului. Cei 
doi bărbaţi încă o prădau, crezând că toate lucrurile îi aparţi 
neau ei. Fusese o casă părăsită - foştii proprietari muriseră 
sau fuseseră destul de deştepţi încât să părăsească acel foc 
ar purulent. 

Nici al doilea bărbat nu apucă să ţipe înainte ca ea să-i s 
coată maţele din două mişcări ale ghearelor ei de fier, însă 
cel de al treilea fermier veni să-şi caute tovarăşii. Când o vă 
zu stând acolo, cu o mână răsucită în burta prietenului său, 
iar cu cealaltă ţinându-l aproape de ea în timp ce îi sfâşia b 
eregata cu dinţii, o luă la fugă. 

Gustul comun, apos al bărbatului, împletit cu violenţa şi 
cu frica, îi învălui limba, iar ea scuipă pe podeaua din scând 
uri. Manon nu-şi bătu capul să se şteargă de sângele care îi 
curgea pe bărbie, în timp ce îi acordă celui de-al treilea fer 
mier un avans în câmpul plin de ierburi de iarnă, atât de îna 
Ite, încât le treceau bine deasupra capului. 

Numără până la zece, deoarece voia să vâneze, şi aşa fu 
sese de când ieşise din pântecele mamei ei şi venise pe lum 
ea aceasta, însângeratlă şi urlând din toţi rărunchii. 

Era Manon Cioc-negru, moştenitoarea Clanului de Vrăjito 
are Cioc-negru. Se afla acolo de săptămâni, prefăcându-se a 
fi o vrăjitoare Crochan, în speranţa că avea să le extermine 
pe cele adevărate. 

Ele erau încă acolo, făţarnicele şi nesuferitele Crochan, a 
scunzându-se sub forma unor vindecătoare şi a unor femei î 
nţelepte. Primul ei omor glorios fusese o Crochan, nu mai m 
are de şaisprezece ani - aceeaşi vârstă pe care o avea şi Ma 
non la acea dată. Fata cu părul negru purta mantia roşie ca 
sângele pe care o primeau în dar toate vrăjitoarele Crochan 
la prima lor sângerare - şi singurul bine pe care li-l făcea er 


a să le marcheze ca pradă. 

După ce Manon abandonase cadavrul vrăjitoarei Crochan 
în acea trecătoare montană acoperită de zăpadă, îi luase dr 
ept trofeu mantia - şi încă o purta, o sută de ani mai târziu. 
Nicio altă vrăjitoare Dinţi-de-fier n-ar fi putut s-o facă - deoa 
rece nicio altă vrăjitoare Dinţi-de-fier n-ar fi îndrăznit să atra 
gă asupra sa urgia a trei Matroane purtând culoarea eternel 
or lor duşmane. Dar din ziua în care Manon păşise în Casa C 
ioc-negru purtând mantia şi ţinând într-o cutie acea inimă C 
rochan - un dar pentru bunica ei -, devenise datoria ei sacr 
ă de a le vâna, rând pe rând, până ce nu avea să mai rămân 
ă niciuna. 

Aceasta era ultima ei misiune - şase luni în Fenharrow în 
timp ce restul Sabatului ei era împrăştiat prin Melisande şi î 
n nordul Eyllwe, sub ordine similare. Însă în lunile în care col 
indase după pradă din sat în sat, nu mai descoperise nici m 
ăcar o Crochan. Aceşti fermieri erau singurul amuzament de 
care avusese parte în ultimele săptămâni. Şi afurisită să fie 
dacă nu îi făcuse plăcere. 

Manon ieşi în câmp, sugându-şi în acest timp sângele de 
pe unghii. Se strecură prin ierburi, nimic mai mult decât o u 
mbră şi ceaţă. 

Il găsi pe fermier rătăcit în mijlocul câmpului, behăind uş 
or de frică. Când se întoarse, vezica lui golindu-se la vedere 
a sângelui, a dinţilor de fier şi a zâmbetului extrem de hain, 
Manon îl lăsă să tipe cât voia el. 


CAPITOLUL 5 


Celaena şi Rowan călăreau pe drumul prăfos care şerpui 
a printre luncile presărate cu bolovani de la poalele dealuri! 
or sudice. Memorase destule hărţi ale Wendlynului pentru a- 
şi da seama că străbăteau acele ţinuturi trecând peste mun 
ţii Cambrian, care marcau graniţa dintre Wendlyn, ţinutul m 
uri- torilor şi nemuritoarele pământuri ale reginei Maeve. 

Soarele apunea în timp ce ei urcau dealurile, drumul dev 
enind mai bolovănos, mărginit pe una dintre laturi de văi str 
âmte cu versanţi abrupți. Cale de aproape doi kilometri, ea 
cugetă dacă să-l întrebe pe Rowan unde plănuia să se oprea 
scă peste noapte, însă era obosită. Nu numai din pricina zile 
i, a vinului sau a călăritului. 

Simţea o oboseală cumplită în oase, în sânge, în suflet şi 
în respiraţie. Ar fi fost prea solicitant să vorbească cu cinev 
a. 

Ceea ce-l lăcea pe Rowan să fie companionul perfect: el 
nu scotea o vorbă. 

Amurgul începuse să se lase atunci când drumul îi duse î 
ntr-o pădure deasă, întinsă peste munţi, cu tot felul de copa 
ci, de la chiparoşi la stejari, firavi sau înalţi şi mândri, cu tuf 
e şi stânci acoperite de muşchi. Chiar şi în întunericul tot m 
ai dens, pădurea părea să respire. Aerul cald vibra, lăsându- 
i un Igust metalic pe limbă. 

Nu ar fi fost frumos? Mai ales că Rowan, într-un final, des 
călecă pentru a campa. După cum arătau coburii şeii sale, e 
| n-avea cort. Nici saltele de dormit. Şi nici pături. 

Poate că era cinstit să presupună acum că vizita ei la Ma 
eve nu avea să fie plăcută. 

Niciunul dintre ei nu vorbi în timp ce-şi mânau caii între c 
opaci, destul de departe de drum pentru a-i ascunde privirii 
oricărui trecător. Descărcându-şi calabalâcul la locul de cam 
- pare pe care îl alesese, Rowan îşi conduse iapa la un izvor 
din apropiere, pe care, probabil, îl auzise curgând cu urechil 
e lui antrenate. El nu se clătină nici măcar la un singur pas f 


ăcut în întunericul tot mai profund, cu toate că Celaena cu s 
iguranţă se împiedicase de câteva ori de rădăcini şi de pietr 
e. Vedere excelentă, chiar şi în întuneric - o altă trăsătură F 
ae. Una pe care ar fi avut-o şi ea dacă... 

Nu, n-avea de gând să se gândească la asta acum. Nu du 
pă ceea ce se întâmplase de cealaltă parte a portalului. Se t 
ransformase atunci - şi fusese destul de groaznic pentru a-i 
aminti că n-avea niciun interes să o mai facă vreodată. 

După ce caii fură adăpaţi, Rowan nu o aşteptă şi mână a 
mbele iepe înapoi în tabără. Ea se folosi de intimitate pentr 
u a se îngriji de propriile-i nevoi, apoi se lăsă în genunchi pe 
malul ierbos şi bău apă. In numele zeilor, apa avea gust... n 
ou şi străvechi, puternic şi delicios. 

Bău până ce înţelese că golul din stomacul ei putea fi foa 
rte bine cauzat de foame, apoi se întoarse împleticindu-se î 
n tabără, găsind-o după strălucirea părului argintiu al lui Ro 
wan. Fără a scoate o vorbă, el îi întinse nişte pâine cu ceap 
ă, apoi se ocupă de ţesălatul cailor. Ea murmură un mulţum 
esc, dar nu se deranjă să se ofere să-l ajute, şi se culcă la ră 
dăcina unui stejar înalt. 

Când încetase s-o mai doară atât de tare stomacul şi îşi 
dădu seama cât de zgomotoasă fusese ronţăind mărul pe c 
are i-l aruncase el în timp ce hrănea caii, ea îşi adună destul 
ă energie pentru a întreba: 

— Chiar există atât de multe ameninţări în Wendlyn încă 
t nu putem risca şi noi să aprindem un foc? 

El se rezemă de un copac, întinzându-şi picioarele şi încr 
ucişându-şi gleznele. 

— Nu din partea muritorilor. 

Primele lui cuvinte adresate ei de când părăsiseră oraşul. 
Ar fi putut fi o încercare de a o speria, dar continua să-şi fac 
ă un inventar mental al tuturor armelor pe care le aveacue 
a. Refuză să întrebe. Nu voia să ştie ce creatură s-ar fi putut 
târi înspre foc. 

O încâlceală de copaci, muşchi şi piatră se contura amen 
inţătoare, fiind accentuată de foşnetul frunzişului greu, de g 
âlgâitul râului umflat, de fâlfâitul aripilor cu pene. În apropie 


re, pândind peste marginea unui bolovan, erau trei perechi 
de ochişori strălucitori. 

O secundă mai târziu, strângea în palmă mânerul pumna 
lului ei, însă ochii doar o priveau stăruitor. Rowan păru să n 
u observe. Se mulţumi doar să-şi rezeme capul de trunchiul 
stejarului. 

Neamul Mititelelor o ştiuseră dintotdeauna. Chiar şi atun 
ci când umbra lui Adarlan acoperise continentul, ele încă re 
cunoşteau ce era ea. Mici daruri lăsate la locurile de popas 
peste noapte - un peşte proaspăt, o mână de afine, o coroa 
nă de flori. Ea le ignorase şi, pe cât posibil, nu intrase în Păd 
urea Oakwald. 

Zânele continuară să o vegheze fără ca măcar să clipeas 
că. Dorindu-şi să nu fi înfulecat mâncarea atât de repede, C 
elaena le întoarse privirile, gata să sară într-o poziţie defens 
ivă. Rowan nu se mişcase. 

Jurămintele străvechi, pe care zânele le onorau în Terras 
en, ar fi putut fi nesocotite aici. In timp ce se gândea la ast 
a, câteva noi perechi de ochi străluciră între copaci. Mai mul 
ţi martori tăcuţi la sosirea ei. Celaena era o Fae sau ceva în 
genul unei corcituri. Stră-străbunica ei fusese sora lui Maev 
e, proclamată zeiţă atunci când murise. Caraghios, într-ade 
văr. Mab fusese cât se poate de muritoare atunci când îşi le 
gase viaţa de prinţul care o iubea atât de pătimaş. 

Ea se întrebă cât de mult ştiau acele creaturi despre răzb 
oaiele care îi distruseseră ţara, despre Fae şi zânele care fu 
seseră hăituite, despre incendierea pădurilor străvechi şi m 
ăcelărirea cerbilor sacri ai Terrasenului. Se întreba dacă afla 
seră vreodată ce se întâmplase cu suratele lor din Vest. 

Nu ştia cum de descoperise înlăuntrul ei acel resort care 
o făcea să-i pese. Însă ele păreau atât de... curioase. Surpri 
nzându-se chiar şi pe sine, Celaena şopti în noaptea băzâito 
are: 

— Ei încă trăiesc. 

Toţi acei ochi dispărură. Când îi aruncă o privire lui Rowa 
n, constată că acesta nu deschisese ochii. Dar ea avea senz 
aţia că războinicul fusese treaz tot timpul. 


CAPITOLUL 6 


Dorian Havilliard stătea în picioare în faţa mesei pentru 
micul dejun a tatălui său, ţinându-şi mâinile la spate. Regele 


sosise în urmă cu doar câteva clipe, însă nu-i spusese să se 
aşeze. Cândva, Dorian probabil că ar fi spus deja ceva în leg 
ătură cu acest lucru. Dar posedând harul magic, fiind atras î 
n ceva în care Celaena era deja amestecată, văzând celălalt 
tărâm din tunelele secrete... toate acelea îl schimbaseră. To 
t ceea ce putea el face în acele zile era să nu iasă în evidenţ 
ă - trebuia să-l împiedice pe tatăl său sau pe oricine altcine 
va să privească prea insistent în direcţia sa. Aşa că Dorian s 
tătea în picioare în faţa mesei şi aştepta. 

Regele din Adarlan îşi termină puiul fript şi sorbi din lichi 
dul aflat în paharul roşu ca sângele. 

— Prinţe, eşti tare tăcut în această dimineaţă. 

— Aşteptam ca Domnia Ta să vorbească, tată. 

Privirea ochilor negri ca noaptea se ridică spre el. 

— Într-adevăr, ceva neobişnuit. 

Dorian se încordă. Numai Celaena şi Chaol cunoşteau ad 
evărul despre harul lui magic - iar Chaol se închisese atât d 
e umil în sinea lui, încât Dorian nu avea chef să se explice în 
faţa prietenului său. Însă castelul era plin de spioni şi de sic 
ofanţi care nu voiau nimic altceva decât să folosească orice 
informaţii ar fi putut pentru a avansa în poziţiile lor, incluză 
nd aici vânzarea prinţului moştenitor. Cine ştie cine îl văzus 
e pe coridoare sau în bibliotecă, cine descoperise acele tean 
curi de cărţi pe care le ascunsese în apartamentele Celaene 
i? De atunci le mutase în catacombă, unde se ducea din dou 
ă în două seri - nu pentru răspunsuri la întrebările care îl chi 
nuiau, ci pentru o oră de linişte deplină. 

Tatăl lui îşi reluă mâncatul. În viaţa lui nu fusese decât d 
e câteva ori în apartamentele private ale tatălui său. Ar fi p 
utut fi un conac de sine stătător împreună cu biblioteca, suf 
rageria şi camera lor de consiliu. Acestea ocupau o aripă înt 
reagă a castelului de cleştar - o aripă opusă celei ocupate d 
e mama lui Dorian. Părinţii lui nu împărţiseră niciodată un p 
at, iar el nu dorea în mod deosebit să ştie mai mult de atât. 

Descoperi că tatăl său îl privea, soarele dimineţii care tre 
cea prin peretele de cleştar curbat făcând ca toate cicatrice! 
e ŞI tăieturile de pe chipul regelui să fie şi mai fioroase. 


— Azi trebuie să-l distrezi pe Aedion Ashryver. 

Dorian încercă să-şi păstreze calmul. 

— Să îndrăznesc să întreb de ce? 

— De vreme ce generalul Ashryver nu a izbutit să-şi adu 
că oamenii aici, se pare că are ceva timp liber aşteptând so 
sirea legiunii Bane. Ar fi benefic pentru voi amândoi să vă c 
unoaşteţi mai bine - mai ales că alegerea prietenilor tăi în u 
ltima vreme a fost atât de... banală. 

Furia rece a harului său magic îşi făcea loc pe şira spinări 
i, înţepându-l. 

— Cu tot respectul cuvenit, Tată, am două întâlniri pentr 
u care trebuie să mă pregătesc şi... 

— Nu admit discuţii. 

Tatăl lui continua să mănânce. 

-— Generalul Ashryver a fost anunţat şi te vei întâlni cu el 
la amiază în faţa apartamentului tău. 

Dorian ştia că ar fi trebuit să tacă, dar se trezi întrebând: 

— De ce îl tolerezi pe Aedion? De ce îl ţii în viaţă - de cei 
| faci general? 

Fusese incapabil să înceteze să se întrebe asta încă de la 
sosirea bărbatului. 

Tatăl său îi aruncă un zâmbet vag, atoateştiutor. 

— Deoarcce furia lui Aedion e o armă folositoare, iar el e 
capabil să-şi ţină oamenii în frâu. Nu va risca măcelărirea lo 
r, nu când a pierdut atât de mult. Din pricina temerii a înăbu 
şit multe aşa-zise rebeliuni în Nord, căci el e pe deplin conşt 
ient că primii care ar suferi ar fi propriii lui oameni - civilii. 

In venele sale curgea acelaşi sânge ca acela al acestui b 
ărbat atit de crud, însă Dorian zise: 

— Incă e surprinzător că l-aţi ţinut pe general aproape în 
captivitate - ceva mai mult decât un sclav. Să-l controlaţi d 
oar prin intermediul fricii pare destul de periculos. 

Intr-adevăr, se întreba dacă tatăl lui îi spusese lui Aedion 
despre misiunea Celaenei în Wendlyn - patria strămoşilor c 
u sânge regal ai lui Aedion, unde verii lui Aedion, cei din fa 
milia Ashryver, încă domneau. Chiar dacă Aedion trâmbiţas 
e despre numeroasele lui victorii în faţa rebelilor şi se purta 


de parcă ar fi deţinut el însuşi o jumătate de imperiu... Cât d 
e multe îşi amintea Aedion despre neamul său de peste măr 
i? 

Tatăl lui zise: 

— Am metodele mele de a-l ține legat cu lesa pe Aedion, 
dacă va fi cazul s-o fac. Deocamdată, obrăznicia lui necioplit 
ă mă amuză. 

Tatăl lui făcu un gest cu bărbia spre uşă. 

— Totuşi, nu voi fi amuzat dacă vei rata azi întâlnirea cu 
el. 

Şi, uite aşa, tatăl lui îl dădu hrană Lupului. 


* 


În pofida ofertelor lui Dorian de a-i arăta lui Aedion mena 
jeria, adăposturile pentru animale mici, grajdurile - ba chiar 
şi afurisita de bibliotecă, generalul voia să facă un singur lu 
cru: să se plimbe prin grădini. Aedion pretinse că se simțea 
neliniştit şi greoi de la prea multa mâncare de care avusese 
parte în seara precedentă, însă zâmbetul pe care i-l oferi lui 
Dorian sugera altceva. 

Aedion nu se osteni să-i vorbească, fiind prea preocupat 
să fredoneze melodii deşucheate şi să le cerceteze cu privir 
ea pe femeile pe lângă care treceau. Işi abandonase aparen 
ta de semicivilizat numai o dată, atunci când trecuseră pe o 
cărare îngustă flancată de tufe înalte de trandafiri - uimitoa 
re vara, însă mortale iarna - şi gărzile rămăseseră în spatel 
e lor, orbiţi pe moment. Suficient timp pentru ca Aedion să-l 
împingă pe Dorian într-unul dintre zidurile cu spini, fără să î 
nceteze să fredoneze cântece indecente. 

O manevră iute îl împiedicase pe Dorian să cadă cu faţa? 
n jos, însă îşi sfâşiase mantia şi se înţepase la mână. Decât 
să-i dea generalului satisfacția de a-l fi văzut şuierând şi ex 
ami- nându-şi tăieturile, Dorian îşi vâri degetele jupuite şi în 
gheţate în buzunare, atunci când gărzile li se alăturară. 

Vorbiră numai când Aedion se opri lângă o fântână şi îşi 
propti mâinile pline de cicatrice în şolduri, evaluând grădina 


din faţa sa de parcă ar fi fost un câmp de luptă. Aedion le ză 
mbi afectat celor şase gărzi care se ţineau în umbră în spat 
ele lor, cu ochii strălucitori - atât de strălucitori, gândi Doria 
n, şi atât de familiari. 

— Un prinţ are nevoie de escortă în propriul palat? întreb 
ă generalul. Mă simt insultat că n-au trimis şi mai multe găr 
zi să te apere de mine. 

—  Consideri că ai putea învinge şase oameni? 

Lupul scoase un chicotit pe o tonalitate joasă şi ridică din 
umeri, plăseaua zgâriată a Săbiei din Orynth captând soarel 
e aproape orbitor. 

— Nu cred că îţi voi spune, în caz că tatăl tău va decide v 
reodată că, în ciuda utilității mele, nu merită să-mi suporte t 
emperamentul. 

Unele gărzi din spatele lor murmurară, dar Dorian zise: 

— Probabil că nu. 

Şi asta fu tot - tot ceea ce Aedion îi spuse în decursul pli 
mbării lor îngheţate şi nefericite, până când generalul îi ofer 
i un zâmbet strâmb şi îi zise: 

— Ai face mai bine să pui pe cineva să se uite la asta. 

Atunei îşi dădu seama Dorian că mâna dreaptă încă îi sâ 
ngera. Aedion se întoarse. 

— Îţi mulţumesc pentru plimbare, prinţe, îi spuse general 
ul peste umăr, iar el o percepu mai curând ca pe o ameninţ 
are. 

Aedion nu acţiona fără să aibă vreun motiv. Poate că gen 
eralul îl convinsese pe tatăl său să forţeze această excursie. 
Dar cu ce scop, Dorian nu-şi putea da seama. Doar dacă nu 
cumva Aedion voia să vadă ce fel de bărbat devenise Doria 
n şi cât de bine putea să joace jocul. Nu credea că războinic 
ul se dădea în lături de la a evalua un potenţial aliat sau o p 
osibilă ameninţare. Aedion, cu toată aroganţa lui, era deşte 
pt. Probabil că el vedea viaţa la curte ca pe un alt gen de câ 
mp de luptă. 

Dorian lăsă gărzile, alese de Chaol pe sprânceană, să-l c 
onducă înapoi în castelul minunat de cald, apoi îi concedie c 
u o mişcare a capului. Chaol nu venise azi şi el era recunosc 


ător pentru asta - după discuţia despre harul lui magic, dup 
ă ce Chaol refuzase să vorbească despre Celaena, Dorian n 
u era sigur despre ce altceva mai puteau să vorbească. Nu 
credea nicio clipă că prietenul lui, Chaol, avea să aprobe bu 
curos moartea oamenilor nevinovaţi, indiferent dacă erau pr 
ieteni sau duşmani. Chaol trebuia să ştie, în cazul acesta, că 
Celaena nu i-ar fi asasinat pe cei din casa regală de Ashryv 
er, orice motiv ar fi avut. Insă n-avea niciun rost să-şi bată c 
apul să vorbească cu Chaol, nu atunci când prietenul lui ave 
a şi el secrete. 

Dorian se gândi iar la cuvintele întortocheate ale prieten 
ului său în timp ce intra în catacombele vindecătorilor, fiind 
învăluit de mirosul de rozmarin şi mentă. Era un furnicar de 
încăperi pentru consultaţie şi pentru aprovizionare, ţinute d 
eparte de ochii iscoditori ai celor din castelul de cleştar de d 
easupra. Exista încă un salon sus în castelul de cleştar, pent 
ru cei care nu catadicseau să se aventureze până jos, dar a 
colo, în subteran, cei mai buni vindecători din Rifthold - şi di 
n Adarlan - îşi perfecţionaseră şi îşi exersaseră meşteşugul 
timp de o mie de ani. Pietrele albe păreau să emane esenţa 
secolelor în care aici fuseseră uscate ierburi, dând sălilor su 
bterane o senzaţie plăcută, deschisă. 

Dorian găsi un mic atelier unde o tânără era aplecată de 
asupra unei mese mari din stejar, în faţa ei aflându-se o vari 
etate de borcane din sticlă, balanţe, mojare şi pistile, împre 
ună cu fiole de lichid, ierburi atârnate şi oale care bolborose 
au deasupra flăcăruilor solitare. Artele vindecătoare erau un 
ele dintre puţinele pe care tatăl său nu le scosese completi 
n afara legii în urmă cu zece ani - deşi cândva, aşa auzise e 
|, ele fuseseră chiar şi mai puternice. Odinioară, vindecătorii 
folosiseră magia pentru a drege şi a salva. Acum mai rămăs 
eseră numai cu ceea ce natura le putea furniza. 

Dorian păşi în încăpere, iar tânăra îşi ridică privirea din c 
artea pe care o citea, un deget oprindu-se pe pagină. Nu er 
a frumoasă, ci drăguță. Contururile netede şi elegante, păru 
| şaten împletit în cosiţă şi nuanţa de bronz auriu a pielii sug 
erau că măcar un membru al familiei ei provenea din Eyllw 


e. 

— Pot să... 

Ea îl privi cu atenţie şi făcu o plecăciune. 

— Înălţimea Voastră, zise ea, o undă de roşeaţă strecurâ 
ndu-i-se pe coloana netedă a gâtului. 

Dorian ridică mâna însângerată. 

— Tufe de spini. 

Tufe de trandafiri ar fi făcut ca tăieturile lui să pară cu m 
ult mai jalnice. 

Ea continua să-şi ferească privirea, muşcându-şi buza de 
jos. 

— Desigur. 

Fata făcu un gest cu o mână subţire spre scaunul din lem 
n din faţa ei. 

— Vă rog. Numai dacă... numai dacă n-aţi prefera o sală 
de consultaţii. 

De obicei lui Dorian îi displăcea să aibă de-a face cu bâlb 
âiala şi vorbirea distorsionată, dar această tânără era încă a 
tât de roşie şi atât de blândă la vorbă, încât îi spuse, înainte 
de a se strecura pe scaun: 

— Aici e bine. 

În timp ce ea mergea grăbită prin atelier, tăcerea îl apăs 
a. Mai întâi, fata îşi schimbă şorţul alb, murdar, apoi se spăl 
ă pe mâinii preţ de un minut îndelungat, apoi adună tot soiu 
| de bandaje şi cutii cu alifii, apoi un vas cu apă fierbinte şi c 
ârpe curate, şi, în cele din urmă, trase un scaun de lângă m 
asă pentru a se aşeza cu faţa la el. 

Niciunul nu spuse nimic atunci când ea îi spălă cu grijă şi 
îi examină mâna. Dar el se trezi privindu-i ochii căprui, sigur 
anţa din degete şi roşeaţa care îi rămăsese pe gât şi pe fat 
ă. 

— Mâna este... foarte complexă, murmură ea într-un sfâr 
şit, studiindu-i tăieturile. Am vrut să mă asigur că nu era ni 
mic vătămat şi că nu erau spini rămaşi acolo. 

Adaugă cu grabă: 

— Înălţimea Voastră. 

— Cred că arată mai rău decât este de fapt. 


Cu o atingere uşoară ca un fulg, ea întinse un strat de ali 
fie pe mâna lui şi, ca un prost, el se înfioră. 

— Imi pare rău, murmură ea. Este pentru dezinfectarea t 
ăieturilor. Preventiv. 

Păru să se strângă în sinea ei, de parcă el ar fi dat un ord 
in ca ea să fie spânzurată doar pentru atât. 

El îşi căută cuvintele. 

— Am avut parte şi de mai rău. 

Sună stupid, iar ea se opri pentru un moment înainte de 
a întinde mâna pentru a lua bandajele. 

— Ştiu, zise ea, apoi îi aruncă o privire. 

Ei, fir-ar să fie! Ce ochi uimitori! Ea îşi lăsă din nou privir 
ea în jos, bandajându-i cu blândeţe mâna. 

— Sunt repartizată în aripa sudică a castelului - şi adese 
a sunt în schimbul de noapte. 

Acest fapt explica de ce i se părea atât de cunoscută. Nu 
îl vindecase numai pe el în acea noapte, cu o lună în urmă, 
ci şi pe Celaena, Chaol, Fleetfoot... fusese martora tuturor r 
ănilor lor în aceste ultime şapte luni. 

— Imi pare rău, nu-mi amintesc numele tău... 

— Mă cheamă Sorscha, zise ea, cu toate că nu era niciun 
pic de supărare în glas, deşi ar fi trebuit să fie. 

Prinţul răsfăţat şi prietenii săi cu drepturi, prea absorbiți 
de propriile lor vieţi pentru a se deranja să înveţe numele vi 
ndecătoarei care îi cârpise iar şi iar. 

Ea termină de bandajat mâna, iar el îi spuse: 

— In caz că nu ţi-am spus-o destul de des, îţi mulţumes 
C. 

Acei ochi căprui, presărați cu puncte verzi, se ridicară din 
nou. Un zâmbet timid. 

— Prințe, este o onoare. 

Incepu să-şi adune materialele. 

Luând-o drept o sugestie de a pleca, el se ridică şi îşi flex 


degetele. 
— E bine. 
— Sunt răni minore, dar supravegheaţi-le. 


Sorscha vărsă apa murdară de sânge în chiuveta din fun 
dul încăperii. 

— Şi nu trebuie să veniţi până aici data viitoare. Doar... d 
oar să trimiteţi vorbă, înălţimea Voastră. Suntem bucuroşi s 
ă ne ocupăm de înălţimea Voastră.. 

Ea se aplecă până la pământ, cu graţia unui dansator cu 
membre lungi. 

— În tot acest timp ai fost responsabilă de aripa de sud? 

Întrebarea din întrebare era destul de limpede: A; văzut t 
otul? Toate rănile inexplicabile? 

— Noi ţinem dosare ale pacienţilor noştri, zise Sorscha în 
cet, astfel încât să nu fie auzită de nimeni care ar fi putut tr 
ece pe coridor prin dreptul uşii deschise. Însă uneori uităm s 
ă notăm tot. 

Ea nu spusese nimănui ceea ce văzuse, lucrurile care nu 
aveau nici cap, nici coadă. Dorian îi oferi o plecăciune de m 
ulţumire şi ieşi cu paşi apăsaţi din încăpere. Câţi alţii, se într 
ebă el, văzuseră mai multe decât lăsau să se înţeleagă? Nu 
voia să ştie. 


x 


Degetele Sorschăi, din fericire, încetară să mai tremure a 
tunci când prinţul moştenitor părăsi catacombele. Prin graţi 
a plină de duh Silbei, zeiţa vindecătorilor şi aducătoarea păc 
ii - şi a morţilor blânde -, ea reuşise să se stăpânească atun 
ci când îi bandajase mâna. Sorscha se rezemă de blat şi slo 
bozi o respiraţie lungă. 

Tăieturile nu meritau un bandaj, dar ea fusese egoistă şi 
proastă şi voise să-l ţină pe frumosul prinţ pe acel scaun cât 
de mult timp putuse. 

El nici măcar nu ştia cine e ea. 

Fusese numită vindecătoare plină cu un an în urmă şi fus 
ese chemată să se ocupe de prinţ, de căpitan şi de prietena 
lor de nenumărate ori, iar prinţul moştenitor încă nu avea h 
abar cine era ea. 

Nu-l minţise în legătură cu faptul că nu ţineau evidenţa t 


uturor lucrurilor, însă ea şi le amintea pe toate. Mai ales ace 
a noapte din urmă cu o lună, când toţi trei fuseseră plini do 
sânge şi de noroi, iar ogarul fetei fusese rănit, fără nicio exp 
licaţie şi fără ca cineva să se agite. lar fata, prietena lor... 

Campionul regelui. Asta era ea. 

lubita, se părea, atât a prinţului, cât şi a căpitanului, unul 
după altul. Sorscha o ajutase pe Amithy să o îngrijească pe 
tânără după duelul brutal pentru câştigarea titlului. Din cân 
d în când, ea se dusese să vadă cum se simţea tânăra şi îl g 
ăsise po prinţ ţinând-o în braţe în pat. 

Ea se prefăcuse că nu conta, deoarece prinţul moştenitor 
avea o reputaţie notorie când era vorba de femei, dar... nufî 
ncetase să simtă o durere în piept. Apoi lucrurile se schimb 
aseră, iar când fata fusese otrăvită cu gloriela, căpitanul fus 
ese cel care stătuse cu ea. Căpitanul, care se comporta ca u 
n animal în cuşcă, umblase de colo până colo prin cameră, 
până ce pe Sorscha o lăsaseră nervii. Aşa că n-a fost surprin 
să atunci când Philippa, camerista fetei, a venit la Sorscha c 
âteva săptămâni mai târziu pentru a cere un tonic contrace 
ptiv. Philippa nu spusese pentru cine era, dar Sorscha nu er 
a proastă. 

Când, la o săptămână după asta, se ocupase de căpitan, 
şi de cele patru zgârieturi brutale de pe faţa lui şi de privire 
a încremenită din ochi, Sorscha înţelesese. Şi înţelesese şi u 
ltima dată, atunci când prinţul, căpitanul şi fata fuseseră pli 
ni de sânge, împreună cu ogarul, că orice existase între cei 
trei se frânsese. 

Mai ales fata. Ce/aena îi auzise pe ei strigând-o uneori at 
unci când credeau că ea ieşise deja din cameră. Celaena Sa 
rdothien. Cel mai mare asasin din lume şi, acum, Campionul 
regelui. Un alt secret pe care Sorscha avea să-l păstreze făr 
ă ca elsă ştie vreodată. 

Ea era invizibilă. Şi se bucura de asta în cele mai multe d 
intre zile. 

Sorscha se încruntă privind masa plină de materiale. Ave 
a vreo şase tonice şi cataplasme de făcut până la cină, toat 
e complexe, toate lăsate pe capul ei de Amithy, care se folo 


sea de rangul ei de câte ori putea. Pe deasupra, mai avea d 
e scris şi scrisoarea săptămânală către prietena ei, care voi 
a toate amănuntele legate de palat. Numai gândindu-se la c 
âte treburi avea de făcut şi o apuca durerea de cap. 

Să fi fost oricine în locul prinţului, i-ar fi spus să se ducă s 
ă caute un alt vindecător. 

Sorscha se întoarse la treaba ei. Era sigură că el îi uitase 
numele din clipa în care plecase. Dorian era moştenitorul ce 
lui mai puternic imperiu din lume, iar Sorscha era fiica a doi 
imigranţi morţi dintr-un sat din Fenharrow care fusese ars di 
n temelii, un sat pe care n-avea să şi-l amintească nimeni ni 
ciodată. 

Însă asta n-o împiedica să-l iubească, aşa cum încă o făc 
ea, invizibilă şi în secret, de când îl văzuse pentru prima dat 
ă, cu şase ani în urmă. 


CAPITOLUL 7 


Nimic altceva nu se mai apropie de Celaena şi Rowan du 
pă acea primă noapte. Sigur că el nu-i spuse nimic în legătu 
ră cu asta şi nici nu-i oferi mantia sa, nici altceva, pentru a 
o proteja împotriva frigului. Ea dormi ghemuită pe o parte, î 
ntorcându-se din două în două minute din pricina vreunei ră 
dăcini sau a vreunei pietricele care o împungea în spate, sa 
u tresărind din cauza ţipătului vreunei bufniţe - sau a ceva ş 
i mai rău. 

Cam pe când lumina devenise cenuşie şi ceața se lăsa pr 


intre copaci, Celaena se simţea şi mai obosită decât fusese | 
a căderea serii. După un mic dejun luat în tăcere, alcătuit di 
n pâine, brânză şi mere, ea moţăi pe spinarea iepei sale cân 
d îşi reluară călătoria pe drumul ce urca dealul împădurit. 

Depăşiră câţiva oameni - majoritatea îndreptându-se, în 
căruţe, spre cine ştie ce târguri, toţi aruncându-i priviri pe f 
uriş lui Rowan şi făcându-le loc. Câţiva murmurau rugăciuni 
implorând mila. 

Ea auzise de mult timp despre convieţuirea paşnică a oa 
menilor din Wendlyn cu Fae, astfel încât teroarea pe care o 
întâlniră era pricinuită de Rowan însuşi. Tatuajul nu era de a 
jutor. Celaena cugetase dacă să-l întrebe ce însemnau acele 
cuvinte însă acest lucru ar fi însemnat să-i vorbească. lar ar 
fi însemnai să clădească un soi de... relaţie. Se săturase de 
prieteni. Şi de faptul că unii dintre ei mureau. 

Aşa că îşi ţinu gura întreaga zi în care călăriră prin Munţii 
Cambrian. Pădurea era din ce în ce mai luxuriantă şi mai de 
asă, şi, pe măsură ce drumul urca, cu atât mai sumbră era a 
tmosfera, văluri de ceaţă lăsându-se peste ei, mângâindu-i f 
aţa, gâtul, spatele. 

După încă o noapte friguroasă şi un alt popas nenorocit d 
eparte de drum, porniră din nou călare în zori. Până atunci, 
ceata îi pătrunsese prin haine până la piele şi i se instalasei 
n oase. 

In cea de-a treia seară, ea renunţase să mai spere la un f 
oc. Ba chiar se împăcase cu frigul, cu rădăcinile nesuferite ş 
i cu foamea pe care nu reuşea să şi-o potolească, indiferent 
cât de multă pâine şi brânză ar fi mâncat. Cumva, durerile ş 
i usturimile se ostoiau. 

Nu era alinare, ci... abaterea atenţiei. Binevenită. Meritat 
ă. 

Nu voia să ştie ce însemna acest lucru pentru ea. Nu şi-a 
r fi putut permite să meargă atât de departe cu introspecţi 
a. Ajunsese foarte aproape de asta în ziua în care îl văzuse 
pe Prinţul Galan. Şi îi fusese de ajuns. 

Părăsiră poteca în ultimele ore ale după-amiezii, scurtân 
d peste terenurile acoperite de muşchi, care le amortiza paş 


ii. Nu mai văzuse un oraş de zile întregi, iar stâncile cenuşii 
erau acum cioplite cu spire şi modele. Celaena presupuse c 
ă erau marcaje, un avertisment pentru ca oamenii să stea n 
aibii departe. 

Probabil că se aflau la încă o săptămână distanţă de Dor 
anelle, dar Rowan mergea înainte pe la poalele munţilor, nu 
prin ei, urcând tot mai sus, urcuşul fiind întrerupt din când î 
n când de platouri şi de câmpuri cu flori sălbatice. Nu văzus 
e niciun punct de observaţie, aşa că nu avea habar unde se 
aflau sau cât de sus erau. Doar pădurea nemărginită, urcuş 
ul infinit şi ceața nesfârşită. 

Simti mirosul de fum înainte să vadă luminile. Nu erau fo 
curi de tabără, ci lumini de la o clădire care răsărea dintre c 
opaci, îmbrăţişând panta muntoasă. Pietrele erau negre şi v 
echi - cioplite din altceva decât granitul prezent pretutinden 
i. Îşi forţă privirea, însă nu-i scăpă inelul de stânci înalte într 
eţesute printre copaci, înconjurând întreaga fortăreață. Era 
greu să nu le vezi atunci când călăreai printre doi megaliţi c 
are se curbau unul înspre celălalt, asemenea coarnelor unei 
bestii uriaşe, şi simţi pe piele un curent zbârnâitor. 

Protecţii - protecţii magice. | se întoarse stomacul. Dacă 
nu ţineau duşmanii la distanţă, cu siguranţă serveau drept a 
larmă. Ceea ce însemna că cele trei siluete care patrulau în 
fiecare dintre cele trei turnuri, cele şase de pe zidul exterior 
de susţinere şi cele trei de la poarta de lemn ştiau deja că ei 
se apropiau. Bărbaţi şi femei în armuri uşoare din piele şi în 
armaţi cu spade, pumnale şi arcuri le supravegheau apropie 
rea. 

— Cred că mai bine aş rămâne în pădure, rosti ea, primel 
e ei cuvinte după zile întregi. 

Rowan o ignoră. Nici măcar nu ridică un braţ pentru a sal 
uta străjerii. Probabil că acest loc îi era cunoscut dacă nu bi 
nevoia să dea bineţe. Pe măsură ce se apropiau de vechea f 
ortăreaţă - care era ceva mai întinsă decât cele câteva turn 
uri de veghe prinse laolaltă de o clădire de legătură mare, s 
mălţuită cu licheni şi muşchi - ea îşi făcu calculele. Probabil 
că era un avanpost de graniţă, un punct la jumătatea distan 


tei dintre tărâmul muritorilor şi Doranelle. Poate că, în cele 
din urmii ea avea să beneficieze de un loc cald de dormit, fi 
e chiar şi numai pentru o noapte. 

Gărzile îl salutară pe Rowan, care nu catadicsi să le arun 
ce nici măcar o privire. Purtau cu toţii glugi, mascând orice 
semn al moştenirii lor. Erau oare Fae? Rowan se prea poate 
să nu-i fi vorbit în cea mai mare parte a călătoriei lor - îi ară 
tase acelaşi interes pe care l-ar fi arătat faţă de o movilă de 
rahat - dar dacă stătea cu Fae... ceilalţi ar fi putut avea într 
ebări. 

Intrând în curtea largă de dincolo de ziduri, ea cuprinse c 
u privirea toate detaliile, toate ieşirile, toate punctele slabe, 
în timp ce doi rândaşi, care arătau mai degrabă ca nişte mu 
ritori, se repeziră să-i ajute să descalece. Totul părea nemiş 
cat. De parcă până şi pietrele şi-ar fi ţinut respiraţia. De par 
că ar fi fost în aşteptare. Senzaţia se înrăutăţi atunci când, f 
ără un cuvânt, Rowan o conduse în interiorul sumbru al clăd 
irii principale, urcând un şir de trepte înguste din piatră pân 
ă în ceea ce părea a fi un birou mic. 

Nu mobila din stejar sculptat, draperiile verzi decolorate 
sau căldura focului o făcură să se oprească încremenită, ci f 
emeia cu părul negru care şedea la birou. Maeve, regina po 
porului Fae. 

Mătuşa ei. 

Şi apoi urmară cuvintele de care fusese îngrozită timp de 
zece ani. 

— Salutare, Aelin Galathynius. 


CAPITOLUL 8 


Celaena dădu înapoi, ştiind exact câţi paşi ar fi fost nece 
sari pentru a ieşi pe coridor, dar se izbi de un trup tare, den 
eclintit, exact atunci când uşa se trânti în urma lor. Mâinile î 
i tremurau atât de tare, încât nici măcar nu îşi bătu capul să 
-şi ia armele - sau pe ale lui Rowan. El ar fi secerat-o în clip 
a în care Maeve ar fi dat porunca. 

Celaenei i se scurse sângele din obraji. Se forţă să inspir 
e o dată. Şi încă o dată. Apoi rosti pe o voce mult prea linişti 
tă: 

— Aelin Galathynius a murit. 

Simpla menționare cu voce tare a numelui ei - a afurisitu 
lui de nume de care fusese îngrozită şi pe care îl urâse şi înc 
ercase să-l uite... 


Maeve îi surâse, lăsând să se vadă caninii ei micuţi. 
— Hai să nu ne facem probleme în privinţa unor minciun 


Nu era o minciună. Acea fată, acea prinţesă murise într-u 
n râu cu un deceniu în urmă. Celaena nu era Aelin Galathyni 
us, aşa cum nu era nicio altă persoană. 

In cameră era mult prea cald - încăperea era mult prea 
mică, iar Rowan, în spatele ei, părea o imensă forţă a naturi 
i. 

Nu avea să primească timp să se adune, să conceapă sc 
uze şi jumătăţi de adevăr, aşa cum ar fi trebuit să facă în ult 
imele câteva zile, în loc să cedeze tăcerii şi frigului înceţoşa 
t. Avea să o înfrunte pe regina Fae aşa cum Maeve voia să fi 
e înfruntată. Şi într-o fortăreață care părea să fie cu mult su 
b nivelul femeiili frumoase, cu părul ca pana corbului, care 
o privea cu ochi negri, adânci. 

Zeilor! Zeilor! 

In perfecțiunea ei, Maeve era înfricoşătoare, perfect nem 

iş- cată, eternă şi calmă, radiind o graţie antică. Bruneta sor 
ă a blondei Mab. 
_ Celaena se păcălise singură crezând că avea să fie uşor. 
Incă era lipită de Rowan, de parcă asta ar fi fost un perete. 
Un petele impenetrabil, la fel de vechi precum pietrele magi 
ce de apărare care înconjurau fortăreaţa. Rowan păşi înapo 
i, îndepărtându-se de ea cu dezinvoltura lui puternică, de pr 
ădător, şi se sprijini de uşă. Ea nu avea să iasă până ce nu i- 
ar fi îngăduit Maeve. 

Regina Fae rămase tăcută, cu degetele ei lungi, albe ca | 
una, împleticite în poala rochiei ei violet, cu o bufniţă albă c 
ocoţată pe spătarul scaunului. Nu-şi făcea probleme în privi 
nţa unei coroane, iar Celaena bănuia că nici nu-i trebuia un 
a. Toate fiinţele de pe pământ ştiau cine era - ce era -, chia 
r dacă erau oarbe şi surde. Maeve, chipul a o mie de legend 
e... şi coşmaruri. Despre ea se scriseseră epopei, poeme şi c 
ântece, atât de multe, încât unii credeau că era doar un mit. 
Dar iată visul - coşmarul - în carne şi oase. 

Situaţia ar putea funcționa în beneficiul tău. Ai primi răsp 


unsurile de care ai nevoie chiar aici, chiar acum. Te-ai întoar 
ce în Adarlan în numai câteva zile. Doar... respiră. 

Să respire se dovedi a fi mai degrabă dificil atunci când r 
e- gina, care era cunoscută pentru că îi aducea în pragul ne 
buniei pe bărbaţi doar pentru propriul amuzament, observa 
orice mişcare imperceptibilă a gâtlejului ei. Bufnița cocoţată 
pe scaunul lui Maeve - Fae sau o bestie reală? — o privea ş 
i ea. Ghearele acesteia erau adânc înfipte în lemnul scaunul 
ui. 

Totuşi, era oarecum absurd - Maeve să se întreţină cu oa 
speţii într-o încăpere pe jumătate putrezită, aşezată la un bi 
rou pătat cu Wyrd ştia ce. O, zeilor, faptul că Maeve era aşe 
zată la un birou. Ar fi trebuit să se afle într-o vâlcea eterică, 
înconjurată de himere făcând reverenţe şi de fecioare dans 
ând după muzica harfelor şi a lăutelor, citind în stelele rotito 
are de parcă ar fi fost poezie. Nu aici. 

Celaena făcu o plecăciune adâncă. Presupuse că ar fi tre 
buit să se lase în genunchi, însă - deja mirosea groaznic, iar 
faţa încă îi era zgăriată şi învineţită de la încăierarea din Var 
ese. Când Celaena se ridică, Maeve îşi păstră zâmbetul sup 
erficial. Un păianjen care priveşte o muscă prinsă în pânza s 
a. 

— Presupun că, după o baie bună, vei semăna destul de 
bine cu mama ta. 

Aşadar, fără schimburi de amabilităţi. Maeve o ataca fără 
milă. Putea să se descurce cu aşa ceva. Putea ignora durere 
a şi groaza pentru a căpăta ce voia. Celaena zâmbi la fel de 
superficial şi spuse: 

- Dacă aş fi ştiut pe cine urma să întâlnesc, aş fi putut s 
ă-l implor pe cel care m-a escortat să-mi acorde răgazul nec 
esar să mă primenesc. 

Nu se simţi prost nici măcar pentru o clipită pentru faptul 
că îl arunca pe Rowan în groapa leilor. 

Ochii de obsidian ai lui Maeve licăriră înspre Rowan, care 
era, în continuare, rezemat de uşă. Ar fi putut jura că vede 
o urmă de aprobare în zâmbetul reginei Fae. De parcă istovi 
toarea călătorie ar fi făcut parte din plan. Însă, de ce? De ce 


să o fi adus în asemenea condiţii? 

— Mă tem că trebuie să iau asupra mea vina pentru ritm 
ul rapid, zise Maeve. Cu toate că presupun că el ar fi putut s 
ă se deranjeze măcar să-ţi găsească pe drum un iaz în care 
să te îmbăiezi. 

Regina Regatului Fae ridică o mână elegantă, gesticulân 
d în direcţia războinicului. 

— Prinţul Rowan... 

Prinţ. Celaena îşi reprimă nevoia imperioasă de a se înt 
oarce spre el. 

— ... e din stirpea surorii mele Mora. E un fel de nepot pe 
ntru mine şi un membru al casei mele. O rudă extrem de în 
depărtată de-a ta; există o obârşie care vă leagă. 

O altă încercare de a o prinde pe picior greşit. 

— Nu mai spuneţi! 

Poate că nu era cel mai bun răspuns. Probabil că ar fi tre 
buit să fie la podea, ploconindu-se în aşteptarea unor răspu 
nsuri. Şi avea senzaţia că avea să ajungă în acel punct dest 
ul de curând. Insă... 

— Te întrebi, probabil, de ce i-am cerut prinţului Rowan s 
ă te aducă aici, spuse Maeve, privind-o meditativ. 

Pentru Nehemia, avea să intre în joc. Celaena îşi muşcă li 
mba suficient de tare cât să-şi ţină închisă gura aia afurisit 
ă. 

Maeve îşi puse mâinile albe pe birou. 

— Am aşteptat mult, mult timp să te întâlnesc. Şi cum nu 
părăsesc aceste ţinuturi, nu te puteam vedea. Cel puţin, nu 
cu ochii mei. 

Unghiile lungi ale reginei sclipiră în lumină. 

Existau legende şoptite la gura sobelor despre cealaltă pi 
ele pe care o purta Maeve. Nimeni nu supravieţuise pentru 
a spune mai mult decât umbre, gheare şi un întuneric care î 
ți devorează sufletul. 

— Ei au încălcat legile mele, ştii bine. Părinţii tăi mi-au n 
esocotit poruncile atunci când au fugit împreună. Obârşiile | 
or erau prea volatile pentru a fi amestecate, dar mama ta a 
promis că mă va lăsa să te văd după ce te vei fi născut. 


Maeve îşi înălţă capul într-un mod straniu de asemănător 
cu bufnița din spatele ei. 

— In următorii opt ani după naşterea ta, s-a dovedit că a 
fost mereu prea ocupată pentru a-şi ţine jurământul. 

Dacă mama ei încălcase o promisiune... dacă mama eio 
ţinuse departe de Maeve, însemna că avusese un motiv bin 
e întemeiat. Un motiv care îi stimula Celaenei marginile me 
moriei, o porţiune de amintire estompată. 

— Insă acum eşti aici, zise Maeve, părând să se apropie f 
ără să se mişte. Şi ai devenit femeie în toată firea. Ochii mei 
de peste mări şi ţări mi-au adus povestiri îngrozitoare şi stra 
nii despre tine. Privindu-ţi cicatricele şi armele, mă întreb da 
că acestea nu sunt totuşi adevărate. Cum ar fi de exemplu 
povestea pe care am auzit-o acum un an, potrivit căreia un 
asasin cu ochi de Ashryver a fost localizat de către încornor 
atul Lord al Nordului într-o căruţă pentru... 

— Ajunge. 

Celaena îi aruncă o privire lui Rowan, care asculta absorb 
it, de parcă ar fi fost prima dată când auzea despre acea înt 
âmplare. Nu voia ca el să ştie despre Endovier - nu voia ace 
a compătimire. 

— Îmi cunosc trecutul. 

li aruncă o căutătură urâtă lui Rowan, prin care îi spunea 
să-şi vadă de treburile lui. El îşi mută alene privirea, iarăşi p 
lictisit, cu aroganţa specifică nemuritorilor. Celaena o privi p 
e Maeve în faţă, vârându-şi mâinile în buzunare. 

— Da, sunt o asasină. 

Un pufnet scurt din spate, însă fata nu îndrăzni să-şi ia o 
chii de la Maeve. 

— Şi celelalte haruri ale tale? întrebă Maeve cu nările dil 
atate, adulmecând. Ce s-a ales de ele? 

— La fel ca toată lumea de pe continentul meu, n-am put 
ut să le accesez. 

Maeve clipi, iar Celaena ştiu - ştiu că Maeve putea mirosi 
adevărul spus pe jumătate. 

— Nu mai eşti pe continentul tău, toarse Maeve. 

Fugi! Toate instinctele îi urlară odată cu acel cuvânt. Nut 


rea sentimentul că Ochiul Elenei nu avea să-i fie de folos, în 
să îşi dorea oricum să-l fi avut. La drept vorbind, îşi dorea c 
a răposata regină să fi fost acolo. Rowan era încă la uşă - d 
ar, dacă era iute, dacă îl păcălea... 

Un crâmpei de amintire o orbi, strălucitor şi de necontro- 
lat, dezlănţuit de instinctul care o implora să o ia la goană. 
Arareori mama ei permitea unui Fae să intre în casa lor, chi 
ar şi celor din neamul ei. Numai câtorva persoane de încred 
ere le era îngăduit să înnopteze la ei, însă toţi vizitatorii Fae 
erau supravegheați îndeaproape înainte de asta şi, pe durat 
a şederii Ilor, Celaena era sechestrată în apartamentele priv 
ate ale familiei. Ea considerase mereu că era o măsură de p 
rotecţie exagerată, însă acum... 

— Arată-mi, şopti Maeve, zâmbind ca un păianjen. 

Fugi. Fugi.. 

Încă mai simţea arsura focului albastru care explodase în 
interiorul ei pe acel tărâm demonic, continua să-i vadă chip 
ul lui Chaol după ce pierduse controlul asupra lui. O mişcare 
greşită, o respirație greşită şi ar fi putut să-l ucidă pe el şi p 
e Fleetfoot. 

Bufnița foşni din aripi, lemnul gemând sub ghearele ei, ia 
r întunecimea din ochii lui Maeve se răspândi, întinzându-s 
e. În aer era un puls slab, o palpitaţie în sângele ei. O bătai 
e, apoi simţi o lamă ascuţită care îi despica mintea - de par 
că Maeve ar fi încercat să-i despice craniul şi să privească în 
ăuntru. Împingând, testând, gustând... 

Luptându-se pentru a-şi păstra respiraţia egală, Celaena 
îşi poziţionă mâinile în aşa fel încât să poată apuca armele c 
u uşurinţă, timp în care respinse atacul ghearelor în minte. 
Maeve lăsă să-i scape un hohot de râs şi apăsarea din capul 
ei încetă. 

- Mama ta te-a ţinut ascunsă de mine ani la rând, zise 
Maeve. Ea şi tatăl tău au avut dintotdeauna un har remarca 
bil de a şti când ochii mei te căutau. Un har atât de rar - abi 
litatea de a chema şi de a manipula focul. Sunt extrem de p 
uţini cel care posedă mai mult de o fărâmă din el; sunt şi m 
ai puţini cei care pot să-i stăpânească dezlănţuirea. Şi totuş 


i, mama ta voia ca tu să-ţi înăbuşi puterea - deşi ştia că eu 
voiam doar ca tu să i te supui. 

Celaena îşi simţi respiraţia usturătoare în gâtlej. O altă li 
cărire de memorie - a lecţiilor despre cum să stingi focuri, n 
u despre cum să le işti. 

Maeve continuă: 

— Uite cât de bine s-au brodit toate pentru ei. 

Celaenei îi îngheţă sângele în vene. Orice urmă de instin 
ct de autoconservare îi ieşi din minte. 

— Unde erai tu acum zece ani? rosti pe un ton atât de jo 
s, cu vorbe izvorâte din profunzimea sufletului ei zdrenţuit, î 
ncât păru mai curând un mârâit. 

Maeve îşi înclină uşor capul. 

— Nu sunt amabilă atunci când sunt minţită. 

Incruntarea de pe chipul Celaenei tremură. Căzu drept în 
străfundurile fiinţei ei. Ajutorul pentru Terrasen nu venise ni 
ciodată de la Fae. Din Wendlyn. Şi totul se întâmplase deoar 
ece... deoarece... 

— Nu mai am mult timp de petrecut cu tine, îi spuse Ma 
eve. Aşa că dă-mi voie să vorbesc pe şleau: ochii mei mi-au 
spus că ai întrebări. Intrebări pe care niciun muritor nu are 
dreptul să le pună - despre chei. 

Legenda spunea că Maeve putea comunica cu lumea spir 
i- telor. Oare Elena îi spusese, sau Nehemia? Celaena deschi 
se gura, dar Maeve ridică o mână. 

— ţi voi da acele răspunsuri. Poţi veni la mine în Doranel 
le pentru a le primi. 

— De ce nu... 

Urmă un mârâit din partea lui Rowan la auzul întreruperi 


— Întrucât sunt răspunsuri care necesită timp, îi zise Mae 
ve, apoi adăugă lent, de parcă ar fi savurat fiecare cuvânti 
n parte: Şi sunt răspunsuri pe care încă nu le-ai câştigat. 

— Spune-mi ce pot face pentru a le câştiga şi voi face. 

Proasta. Un răspuns demn de o afurisită de proastă. 

— E periculos să te oferi fără a cunoaşte preţul. 

— Vrei să-ţi arăt harul meu magic? ŢI-l voi arăta. Dar nu 


aici, nu... 

— Nu am niciun interes în a vedea cum îţi depui harul m 
agic la picioarele mele ca pe un sac de grâne. Vreau să văd 
ce poţi face cu el, Aelin Galathynius - ceea ce deocamdată 
nu pare a fi cine ştie ce. 

Celaenei i se strânse stomacul la auzul blestematului de 
nume. 

— Vreau să văd ce vei deveni în împrejurările potrivite. 

— Eu nu... 

— Eu nu le permit muritorilor sau corciturilor să intre în D 
oranelle. Pentru ca o corcitură să intre în regatul meu, acea 
sta trebuie să se dovedească atât înzestrată, cât şi demnă d 
e asta. Mistward, această fortăreață - făcu un gest cu mâna 
pentru a cuprinde întreaga încăpere - este una dintre multe 
le terenuri de probă. Şi un loc unde toţi cei care nu trec test 
ul îşi pot petrece zilele. 

De sub o teamă crescândă, o cuprinse o licărire de dezgu 
st. Corcitură - o spusese cu un asemenea dispreţ. 

— Şi la ce fel de test mă pot aştepta înainte de a fi consi 
derată demnă? 

Maeve făcu un gest spre Rowan, care nu se mişcase del 
a uşă 

— Vei veni la mine odată ce prinţul Rowan va decide căi 
ţi stăpâneşti harurile. Te va antrena aici. Şi nu vei pune pici 
orul în Doranelle până ce el nu va socoti pregătirea ta închei 
ată. 

După ce înfruntase prostiile pe care le văzuse în castelul 
de cleştar - demoni, vrăjitoare, regele - antrenamentul cu R 
owan, fie el şi în magie, părea mai degrabă ceva banal. 

Dar - dar putea să dureze săptămâni. Luni. Ani. Ceaţa fa 
miliară a nimicului îşi făcu simțită apariţia, amenințând să o 
sufoce încă o dată. O reprimă destul cât să spună: 

— Ceea ce trebuie să ştiu nu este ceva ce poate aştept 
a... 

— Vrei răspunsuri cu privire la chei, moștenitoare din Ter 
rasen? Atunci, acestea te vor aştepta în Doranelle. Restul d 
epinde de tine. 


—  Întocmai, îi scăpă Celaenei. Vei răspunde întocmai la î 
ntrebările mele despre chei. 

Maeve zâmbi, şi nu era un lucru prea plăcut. 

— In cazul acesta, n-ai uitat toate căile noastre. 

Când Celaena nu reacţionă, Maeve adăugă: 

— ţi voi răspunde întocmai la toate întrebările tale desp 
re chei 

Poate ar fi fost mai uşor să plece. Să se ducă să găseasc 
ă o altă fiinţă străveche pe care să o bată la cap în legătură 
cu adevărul. Celaena inspiră şi expiră, inspiră şi expiră. Mae 
ve fusese acolo - fusese prezentă în zorii acestei lumi, în ti 
mpul războaielor Valg. Ea deținuse cheile Wyrd. Ştia cum ar 
ătau, ce simţeai când le aveai. Poate că ştia şi unde le ascu 
nsese Brannon - mai ales pe ultima, cheia fără nume, iar da 
că Celaena ar fi putut găsi o cale de a fura cheile de la rege, 
de a-l distruge, de a-i opri armatele şi de a elibera Eyllwe, d 
acă ar fi putut găsi măcaro cheie Wyrd... 

— Ce fel de antrenament... 

— Prinţul Rowan îţi va explica detaliile. Deocamdată, te v 
a conduce în apartamentul tău să te odihneşti. 

Celaena o privi pe Maeve drept în ochii ei ucigători. 

— Juri că ai să-mi spui ceea ce trebuie să ştiu? 

— Eu nu-mi încalc promisiunile. Şi am impresia că, în ace 
astă privinţă, nici tu nu eşti ca mama ta. 

Căţeaa. Căţea voia ea să rostească şuierător. Însă ochii | 
ui Maeve licăriră spre palma dreaptă a Celaenei. Ştia totul. 
Prin intermediul spionilor, al puterii sau al ghicitului, Maeve 
ştia totul despre ea şi despre jurământul făcut Nehemiei. 

— In ce scop? o întrebă Celaena blând, furia şi teama tră- 
gând-o în jos într-o epuizare inevitabilă. Vrei să mă antrenez 
inutil pentru a-mi batjocori talentele? 

Maeve îşi trecu un deget alb ca luna peste capul bufniței. 

— Imi doresc să devii ce ai fost născută să fii. Să devii re 
gină. 


Să devii regină. 

In acea noapte, cuvintele nu-i dădură pace Celaenei -oî 
mpiedicară să doarmă, cu toate că era atât de obosită, încâ 
t ar fi putut plânge după Silba cea cu ochiul întunecat pentr 
u a-i pune capăt nefericirii. Regină. Cuvântul pulsa laolaltă c 
u buza recent crăpată şi care de asemenea facea ca somnu 
| să-i fie inconfortabil. 

Îi putea mulţumi lui Rowan pentru asta. 

După porunca lui Maeve, Celaena nu se obosise să-şi iar 
ămas bun înainte de a ieşi. Rowan se dăduse din calea ei nu 
mai fiindcă Maeve încuviinţase cu o mişcare a capului, iar el 
o urmase pe Celaena pe un coridor îngust care mirosea a ca 
rne friptă şi a usturoi. Stomacul ei protestase zgomotos, dar 
probabil că intestinele ei ar fi aruncat totul afară în secunda 
în care ar fi înghiţit ceva. Aşa că îl urmase pe Rowan pe cori 
dor, în jos pe scări, fiecare pas alternând între un control de 
fier al voinţei şi o furie crescândă. 

Stângul. Nehemia. 

Deptul. Ai făcut un jurământ şi ţi-l vei ține, prin orice mijl 
oace vor fi necesare. 

Stângul. Antrenament. Regină. 

Dreptul. Cățea. Cățea manipulatoare, cu sânge rece, sadi 

că. 
In faţa ei, Rowan păşea tăcut peste pietrele negre ale cor 
idorului. Torţele nu fuseseră încă aprinse, iar în interiorul înt 
unecos de-abia îşi dădea seama că el era prezent. Însă ştia 
că-i acolo - fie şi numai fiindcă aproape că simţea mânia ra 
diind dinspre el. Bun. Cel puţin încă o persoană nu era foart 
e încântată de acest târg. 

Antrenament. Antrenament. 

Toată viaţa ei fusese un antrenament, din clipa în care s 
e născuse. Rowan o putea antrena până leşina şi, atâta tim 
p cât avea să-i aducă răspunsurile cu privire la cheile Wyrd, 
ea aven să joace până la capăt. 

Nici măcar nu avea un tron, o coroană sau o curte. Nu le 
voia. Şi putea să-l dea jos pe rege şi fiind, pur şi simplu, Cel 
aena Sardothien. 


Îşi strânse pumnii. 

Nu se întâlniră cu nimeni în timp ce coborâră o scară înto 
rtocheată şi porniră apoi pe un alt coridor. Oare locuitorii ac 
elei fortărețe - Maeve o numise Mistward - ştiau cine era în 
acel birou de la etaj? Maeve probabil că se simţea bine îngr 
o- zindu-i. Poate că ea îi ţinea pe toţi în sclavie printr-un târ 
g sau altul - corcituri le spusese ea. Dezgustător. Era dezgu 
stător, să-i ţină acolo numai pentru că aveau o descendență 
mixtă de care nu erau ei vinovaţi. 

In cele din urmă, Celaena deschise gura: 

— Probabil că tu eşti foarte important pentru Majestatea 
Ei Nemuritoare dacă te însărcinează cu dădăcitul. 

— Dat fiind trecutul tău, nu are încredere în nimeni în afa 
ră de cei mai buni pentru a te face să stai la locul tău. 

O, prinţul voia scandal. Controlul de sine de care dăduse 
dovadă pe drumul spre fortăreață atârna de un fir. Bun. 

— S-o faci pe războinicul în pădure nu pare a fi cel mai gr 
ozav indicator de har. 

— Am luptat pe câmpuri de bătălie cu mult înainte ca tu, 
părinţii tăi sau stră-unchiul tău să fi fost măcar născuţi. 

Ea se zbârli - exact ceea ce-şi dorea el. 

— Cu cine să lupti aici, dacă nu punem la socoteală anim 
alele şi păsările? 

Tăcere. Apoi: 

— Lumea e un loc cu mult mai mare şi mai periculos dec 
ât ţi-ai putea imagina, fetiţă. Consideră-te norocoasă să ai p 
arte de orice antrenament, să ai şansa să te afirmi. 

— Am văzut destul din lumea asta mare şi periculoasă, p 
rinţişorule. 

Un râs delicat, dezagreabil. 

— Aşteaptă puţin, Ae/in. 

O altă împunsătură, iar ea nu putu rezista tentaţiei. 

— Nu-mi spune aşa. 

— E numele tău. N-am de gând să te strig altfel. 

Ea păşi în calea lui, ajungând aproape de acei canini pre 
a ascuţiţi. 

— Nimeni de aici nu trebuie să ştie cine sunt. Înţelegi? 


Ochii lui verzi luciră, animalici, în întuneric. 

— Mătuşa mea mi-a dat o sarcină mai grea decât îşi dă s 
eama. 

Mătuşa mea. Nu mătuşa noastră. 

Şi atunci ea rosti cel mai rău lucru pe care l-ar fi putut ro 
sti în viaţa ei, scăldându-se în ura pură a acestuia. 

- Fae ca tine mă fac să înţeleg mai bine acţiunile regelu 
i din Adarlan, aşa cred. 

Mai rapid decât ar fi putut ea să simtă, mai rapid decât o 
rice pe lume, el îi dădu un pumn. 

Ea se eschivă destul cât să-şi salveze nasul de la a fi zdr 
obit, însă primi lovitura în gură. Se izbi cu capul de perete şi 
simţi gustul sângelui. Bun. 

El se lansă din nou cu acea viteză supranaturală - sau ar 
fi făcut-o, dar, cu o iuţeală egală, îşi opri cea de-a doua lovit 
ură înainte de a-i fractura maxilarul şi mârâi în faţa ei, grav 
şi ranchiunos. 

Respirația ei deveni sacadată în timp ce torcea: 

— Fă-ol! 

El părea mai interesat să-i sfâşie beregata decât să vorb 
ească, însă păstră limita pe care o trasase. 

— De ceţi-aş da ceea ce vrei? 

— Eşti la fel de inutil ca restul fraţilor tăi. 

El lăsă să-i scape un hohot de râs delicat, fatal, care îi râ 
câi Celaenei starea de iritare. 

— Dacă eşti atât de disperată să mănânci piatră, dă-i îna 
inte: data viitoare te las să încerci să mă nimereşti. 

Ea avea destulă minte cât să nu asculte. Dar în sângele e 
i exista un asemenea vuiet, încât nu mai putea vedea bine, 
gândi bine, respira bine. Aşa că dădu naibii consecinţele în t 
imp ce se răsucea. 

Celaena nu lovi decât aerul - aerul, iar apoi piciorul lui se 
încolăci după al ei într-o manevră eficientă care o trimise îm 
- pleticindu-se în perete încă o dată. Imposibil - el o făcuse s 
ă se poticnească de parcă n-ar fi fost nimic altceva decât o 
novice tremurândă. 

El se afla acum la câţiva metri, cu braţele încrucişate. Ea 


scuipă sânge şi înjură. El zâmbi cu superioritate. Era destul 
pentru a o trimite cu repeziciune asupra lui pentru a-l placa, 
a-i trage un pumn, a-l strangula, nici ea nu ştia sigur. 

Ea prinse fenta lui de stânga, dar când ea se eschivă spr 
e dreapta, el se mişcă atât de iute, încât, în pofida antrena 
mentului ei de o viaţă, se izbi de un coş de jar înnegrit din s 
patele lui. Zăngănitul reverberă prin coridorul prea tăcut at 
unci când ea ateriză pe podeaua de piatră cu faţa în jos, cu 
dinţii vibrându-i. 

— După cum am spus, rânji batjocoritor Rowan, ai multe 
de învăţat. Despre toate cele. 

Cu buza deja durând-o şi umflându-se, ea îi spuse exact 
ce putea să se ducă să-şi facă singur. 

El porni pe coridor. 

— Data viitoare când vei mai spune aşa ceva, zise el fără 
să privească înapoi, peste umăr, te voi pune să tai lemne o I 
ună. 

Fumegând, cu ura şi ruşinea facându-i chipul să ia foc, C 
elaena se ridică în picioare. El o abandonă într-o încăpere fo 
arte mică, foarte friguroasă, care părea ceva mai mare decâ 
t o celulă de închisoare, lăsând-o să facă cei doi paşi înăuntr 
u, înainte de a-i spune: 

— Dă-mi armele! 

— De ce? Şi nu. 

Al naibii să fie dacă îşi imagina că avea să-i dea pumnale 
le ei. 

Cu o mişcare rapidă, el apucă o găleată de apă de lângă 
uşă şi răsturnă conţinutul pe podea înainte de-a i-o întinde e 
i. 

— Dă-mi armele! 

Antrenamentul cu el avea să fie absolut minunat. 

— Spune-mi de ce. 

— Nu trebuie să mă explic în faţa ta. 

— Alunci ne încăierăm iar. 

Cu tatuajul lui părând imposibil de întunecat în coridorul 
slab luminat, el o privi lung pe sub sprâncenele încruntate, 
de parcă ar fi vrut să spună: Tu numeşti asta încăierare? |n | 


oc de asta, mârâi: 

— Începând din zori, îţi vei câştiga dreptul de a le păstra 
ajutând la bucătărie. Dacă nu intenţionezi să omori pe cinev 
a din fortăreață, atunci n-ai nevoie să fii înarmată. Sau să fii 
înarmată în timp ce ne antrenăm. Aşa că îţi voi păstra eu pu 
mnalele până ce le vei câştiga înapoi. 

Ei bine, asta îi dădea o senzaţie familiară. 

— La bucătărie? 

El îşi dezveli dinţii într-un rânjet răutăcios. 

— Aici, fiecare îşi asumă partea sa de răspundere. Inclus 
iv prinţesele. Nimeni nu e mai presus de munca grea, mai al 
es tu. 

De parcă ea n-ar fi avut destule cicatrice să-i dovedească 
asta. Nu că i-ar fi spus lui aşa ceva. Nu ştia ce s-ar fi făcut d 
acă el ar fi aflat despre Endovier şi ar fi ironizat-o - sau ar fi 
compătimit-o. 

— Aşadar, antrenamentul meu include şi spălatul vaselo 
r? 

— Face parte din el. 

Din nou, ea ar fi jurat că putea citi cuvintele nerostite din 
ochii lui: Și am de gând să savurez fiecare afurisită de secu 
ndă din nefericirea ta. 

— Pentru un ticălos bătrân, cu siguranţă nu te-ai deranja 
t să înveţi bunele maniere la un moment dat în lunga-ţi exis 
tenţă, 

Nu avea nicio importanţă că arăta a fi de aproape treizec 
ide ani. 

— De ce mi-aş irosi măgulirea pe o copilă care e deja înd 
răgostită de ea însăşi? 

— Nu uita, suntem rude. 

— Noi doi avem atâta sânge în comun cât am cu porcaru 
| fortăreței. 

Ea îşi simţi nările dilatându-i-se, iar el îi aruncă găleata în 
faţă. Ea aproape că i-o aruncă înapoi, dar se hotărî că nu voi 
a un nas spart, şi începu să se dezarmeze. 

Rowan numără toate armele în timp ce ea le punea în gă 
leată, de parcă ar fi ştiut deja câte avea, chiar şi ascunse. A 


poi luă găleata la subraţ şi trânti uşa fără a-şi lua alt rămas- 
bun decât: 

— Sa fii gata în zori! 

Ticălos. Ticălos bătrân şi împuţit, murmură ea, cercetând 
camera. 

Un pat, o oală de noapte şi un lighean de spălat cu apăr 
ece ca gheaţa. Se gândi dacă să facă o baie, dar hotărî să f 
olosească apa pentru a-şi clăti gura şi pentru a-şi îngriji buz 
a. Era lihnită de foame, dar dacă se ducea să caute de mân 
care ar fi putut să întâlnească oameni. Aşa că, odată ce-şi în 
griji buza cât de bine putu cu materialele din sacul ei, se răs 
turnă în pat, cu hainele împuţite de vagaboandă cu tot, şi st 
ătu întinsă timp de mai multe ore. 

In camera ei exista o ferestruică fără perdele. Celaena se 
răsuci în pat pentru a privi peticul înstelat aflat deasupra co 
pacilor care înconjurau fortăreaţa. 

Faptul că se dezlănţuise asupra lui Rowan aşa cum o făc 
use, îi spusese lucrurile pe care le rostise, încercase să /upt 
e cu el... Meritase pumnul pe care îl încasase. Mai mult decă 
t atât, dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, cu greu putea fi c 
onsiderată a fi o fiinţă umană în acele zile. Işi pipăi cu deget 
ele buza spintecată şi tresări. 

Exploră cerul nopţii până ce localiză Cerbul, Regele Nord 
ului. Steaua fixă de deasupra capului cerbului - eterna coro 
ană - indica drumul spre Terrasen. | se spusese că marii con 
ducători ai Terrasenului se transformau în acele stele strălu 
citoare, astfel încât poporul lor să nu fie niciodată sin- gur şi 
să ştie mereu drumul spre casă. Nu mai pusese piciorul acol 
o de zece ani. Cât timp îi fusese maestru, Arobynn nu o lăsa 
se, iar după aceea ea nu îndrăznise. 

Şoptise adevărul în acea zi, la mormântul Nehemiei. Era 
pe fugă de atâta vreme, încât nu ştia ce înseamnă să stea Î 
n picioare şi să lupte. Celaena expiră şi îşi frecă ochii. 

Ceea ce Maeve nu înţelegea, ceea ce nu ar fi putut nicio 
dată să înţeleagă, era cât de mult acea mică prinţesă din Te 
rrasen îi blestemase în urmă cu un deceniu, chiar mai rău d 
ecât o făcuse Maeve însăşi. li blestemase pe toţi şi apoi lăsa 


se lumea să ardă scrum. 

Aşa că Celaena se întoarse cu spatele la stele, cuibărind 
u-se sub pătura roasă până la urzeală pentru a se proteja d 
e frigul tăios şi închise ochii, încercând să viseze la o altă lu 
me. 

O lume unde ea nu era absolut nimeni. 


CAPITOLUL 9 


Manon Cioc-negru stătea în picioare pe o stâncă de lâng 
ă râul umflat de zăpezi, cu ochii închişi, căci vântul umed îi 
pişca faţa. Erau doar câteva sunete care îi făceau mai multă 
plăcere decât gemetele oamenilor aflaţi pe moarte, iar vânt 
ul era unul dintre acestea. 

Să se aplece în voia brizei era cel mai aproape de a zbur 
a în acele zile - cu excepţia viselor, când era din nou în nori, 
cu mătura ei din fier şi lemn din nou în stare de funcţionare, 
nu rămăşiţa nefolositoare de lemn care era acum, sufocată î 
n dulapul din camera ei de la Casa Cioc-negru. 

Trecuseră zece ani de când gustase ceața şi norii şi călăr 
ise pe spinarea vântului. Astăzi ar fi fost o zi impecabilă pen 
tru zbor, cu vântul nărăvaş şi iute. Astăzi s-ar fi avântat spre 
înălţimi. 

În spatele ei, Mama Cioc-negru încă vorbea cu bărbatul a 
cela din caravană, care îşi spunea duce. Fusese mai mult de 
cât o coincidenţă, bănuia ea, faptul că, îndată ce părăsise c 
âmpul îmbibat de sânge din Fenharrow, primise o chemare 
de la bunica ei. 

Şi mai mult decât o coincidenţă era faptul că ea se aflase 
la mai puţin de şaptezeci de kilometri de punctul de întâlnir 
e, aflat imediat dincolo de graniţa din Adarlan. 


Manon stătea de pază în timp ce bunica ei, Marea Vrăjito 
are din clanul Cioc-negru, vorbea cu ducele lângă mâniosul 
râu Acanthus. Restul sabatului vrăjitoarelor îşi ocupase pozi 
tiile în jurul micii tabere - douăsprezece vrăjitoare, toate ca 
m de vârsta lui Manon, toate crescute şi pregătite împreun 
ă. Asemenea lui Manon, nu aveau arme, dar se pare că duc 
ele ştia suficient cât să-şi dea seama că cele din clanul Cioc- 
negru nu aveau nevoie de arme pentru a fi mortale. 

Nu aveai nevoie de nicio armă atunci când erai una din n 
ăscare. 

Şi când erai una dintre Cele Treisprezece ale lui Manon, 
alături de care ea luptase şi zburase în ultima sută de ani. A 
desea numai numele sabatului era suficient pentru a-i face 
pe duşmani s-o ia la goană. Cele Treisprezece n-aveau repu 
taţia de a fi miloase - sau de a face greşeli. 

Manon cercetă gărzile îmbrăcate cu armuri care înconjur 
au câmpul. Jumătate dintre oameni le priveau pe vrăjitoare! 
e Cioc-negru, iar ceilalţi îi supravegheau pe duce şi pe bunic 
a ei. Era o onoare faptul că Marea Vrăjitoare alesese Cele Tr 
eisprezece pentru a o păzi - niciun alt sabat al vrăjitoarelor 
nu era necesar dacă erau prezente Cele Treisprezece. 

Manon îşi concentră atenţia asupra gărzii celei mai aprop 
iate. Transpiraţia lui, vagul iz de frică şi mirosul greoi de mo 
sc iscat de epuizare plutiră spre ea. După înfăţişare şi miro 
s, oamenii călătoriseră timp de câteva săptămâni. Aveau cu 
ei două furgoane-închisoare. Unul emitea un miros distinct 
de mascul - şi poate un rest de colonie. Celălalt era o femei 
e. Amândoi miroseau greşit. 

Manon se născuse fără suflet, aşa spunea bunica ei. Fără 
suflet şi fără inimă, aşa cum trebuia să fie un membru Cioc- 
negru. Era rea până în măduva oaselor, însă oamenii din ac 
ele furgoane şi ducele miroseau greşit. Diferit. Străin. 

Garda din apropiere îşi schimbă greutatea de pe un picio 
r pe altul. Ea îi oferi un zâmbet. El înteţi strânsoarea pe plă- 
seaua săbiei. 

Deoarece putea, deoarece devenea din ce în ce mai plict 
isită, Manon îşi înălţă maxilarul şi îşi scoase dinţii de fier cu 


un clănţănit. Garda făcu un pas înapoi, respiraţia lui deveni 
nd tot «mai accelerată, iar izul acru de frică din ce în ce mai 
pregnant. 

Cu părul ei alb-argintiu ca luna, cu pielea ca de alabastru 
şi cu ochii ca de aur ars, i se spusese de către bărbaţii ghini 
onişti că era frumoasă ca o regină Fae. Însă acei bărbaţi îşi 
dădeau seama prea târziu că frumuseţea ei era doar o armă 
din arsenalul ei înnăscut, iar asta facea ca lucrurile să fie fo 
arte, foarte amuzante. 

Auzi picioare sub care scârţâia zăpada şi bucăţile de iarb 
ă moartă, iar Manon îşi întoarse privirea de la garda care tre 
mura şi maroniul râu - care spumega, pentru a descoperi că 
se apropia bunica ei. 

In cei zece ani de când îi dispăruse magia, procesul dei 
mbătrânire se accelerase. Manon însăşi trecuse bine de os 
ută de ani însă până în urmă cu zece ani ea nu arătase mai 
mare de cinsprezece ani. Acum arăta ca de douăzeci şi cinc 
i. Imbătrâneau precum muritorii, îşi dăduseră de curând sea 
ma, nu fără un sentiment de panică. lar bunica ei... 

Robele voluminoase, ample, de culoarea nopţii, ale Mam 
ei Cioc-negru pluteau aidoma apei în briza rece. Chipul buni 
cii ei era acum afectat de ridurile incipiente, iar părul ei ca a 
ba- nosul era presărat cu argint. Marea Vrăjitoare din Clanul 
Cioc-negru nu era numai frumoasă - era ispititoare. Chiar şi 
acum, cu anii de muritor apăsând pe pielea ei albă ca osul, 
persista ceva fascinant în legătură cu Matroana. 

— Plecăm acum, zise Mama Cioc-negru, mergând spre n 
ord, de-a lungul râului. 

In urma lor, oamenii ducelui strângeau rândurile în jurul t 
aberei. Isteţ din partea unor muritori să fie atât de precauţi 
atunci când Cele Treisprezece erau prezente - şi plictisite. 

O singură mişcare a bărbiei lui Manon fu suficientă: Cele 
Treisprezece intrară. Celelalte douăsprezece santinele păstr 
ară distanţa cerută în spatele lui Manon şi al bunicii ei, cu p 
aşii aproape neauziţi în iarba înzăpezită. Niciuna dintre elen 
u putuse să găsească nici măcar o singură Crochan în lunile 
în care se infiltraseră din oraş în oraş, iar Manon se aştepta 


mai târziu la o pedeapsă sau alta pentru asta. Biciuirea, poa 
te câteva degete frânte - nimic definitiv, dar avea să fie pub 
lic. Aceasta era metoda preferată de pedeapsă a bunicii ei: 
nu cum, ci umilirea. 

Şi totuşi, ochii negri punctaţi cu aur ai bunicii ei, amintire 
a de familie a celui mai pur sânge al Clanului Cioc-negru, er 
au aţintiţi asupra liniei nordice a orizontului, spre pădurea O 
akwald şi maiestuosul pisc Colț Alb, aflat în depărtare. În cla 
nul lor, ochii stropiţi cu aur erau trăsătura cea mai preţuită 
dintr-un motiv pe care Manon nu se străduise niciodată să-l 
afle - iar atunci când bunica văzuse că ochii lui Manon erau 
cu totul din aur pur, de culoare închisă, Matroana o cărase d 
eparte de trupul fiicei ei, care încă nu se răcise, şi o proclam 
ase pe Manon moştenitoarea ei incontestabilă. 

Bunica ei continuă să meargă, iar Manon n-o grăbi să vor 
bească. Asta dacă nu voia să-i fie smulsă limba din gură. 

— Trebuie să călătorim spre nord, îi spuse bunica în mo 
mentul în care tabăra lor fu înghițită de poalele dealurilor, V 
reau ca tu să trimiţi trei dintre Cele Treisprezece în sud, ves 
t şi est. Ele trebuie să caute cunoştinţe şi rude şi să le infor 
meze că ne vom aduna cu toţii în trecătoarea Ferian. Până | 
a ultimul Cioc-negru - nicio vrăjitoare sau santinelă nu va fi 
lăsată în urmă. 

In acele zile nu era nicio diferenţă - toate vrăjitoarele ap 
arţineau unui sabat şi, ca atare, exista o santinelă. Încă de | 
a prăbuşirea regatului vestic, încă de când începuseră să se 
sfâşie pentru supravieţuire, fiecare Cioc-negru, Picioare-gal 
bene şi sânge albastru erau nevoite să fie gata de luptă - g 
ata oricând să fi revendice pământurile sau să moară pentr 
u poporul lor. Manon nu pusese piciorul în fostul Regat al Vr 
ăjitoarelor, nu văzuse niciodată ruinele sau fâşia de pământ 
care se întindea până la marea apuseană. Nici vreuna dintr 
e Cele Treisprezece nu-l văzuseră, toate rătăcind pribege şi 
exilate din pricina unui blestem al ultimei regine Crochan, r 
ostit în timp ce sângera pe acel câmp legendar de bătălie. 

Matroana continuă, fără a-şi lua privirea de la munţi. 

— Dacă santinelele tale văd alţi membri ai celorlalte clan 


uri, trebuie să le informeze despre adunarea din trecătoare. 
Fără lupte, fără provocări - să transmită doar mesajul. 

Dinţii din metal ai bunicii aruncară sclipiri în soarele dup 
ă-amiezii. Asemenea celor mai multe vrăjitoare - cele care s 
e născuseră în Regatul Vrăjitoarelor şi luptaseră în alianţa D 
inţilor de fier pentru a scutura lanţurile reginelor Crochan - 
Mama Cioc-negru îşi purta mereu dinţii din metal la vedere. 
M anon n-o văzuse niciodată retrăgându-i. 

Manon îşi înghiţi întrebările. Trecătoarea Ferian - bucata 
de pământ dintre Colț Alb şi munţii Ruhnn, şi una dintre puţi 
nele trecători aflate între pământurile fertile din est şi Pusti 
ul Vestic. 

Manon mai străbătuse la pas labirintul de peşteri şi prăp 
ăstii încrustat în zăpadă - doar o singură dată, împreună cu 
Cele Treisprezece şi cu alte două sabaturi de vrăjitoare, ime 
diat după ce magia dispăruse, atunci când erau cu toatele a 
proape oarbe, surde şi mute din pricina agoniei de a fi fost 
brusc pedepsite. Jumătate dintre celelalte vrăjitoare nu reuş 
iseră să iasă din trecătoare. Cele Treisprezece supravieţuise 
ră cu greu, iar Manon aproape că îşi pierduse un braţ atunci 
când o peşteră de gheaţă se surpase. Aproape că şi-l pierdu 
se, dar şi-l păstrase graţie iuţelii de minte a lui Asterin, locţii 
toarea ei, şi forţei brute a lui Sorrel, cealaltă locţiitoare. Trec 
ătoarea Ferian; de atunci, Manon nu mai revenise. Trecuser 
ă luni de când circulau zvonuri care spuneau că acolo sălăşi 
uiesc lucruri mult mai întunecate decât vrăjitoarele. 

- Baba Picioare-galbene a murit. 

Manon întoarse repede capul spre bunica ei, care zâmbe 
a vag. 

— Ucisă în Rifthold. Ducele a primit vorbă. Nimeni nu şti 
e cine sau de ce. 

- Vrăjitoare Crochan? 

— Se poate. 

Zâmbetul Mamei Cioc-negru se lăţi, lăsând la vedere dint 
ii din fier pătaţi de rugină. 

— Regele din Adarlan ne-a invitat să ne adunăm în trecă 
toarea Ferian. El spune că are acolo un dar pentru noi. 


Manon cumpăni ceea ce ştia despre regele maliţios, leta 
|, hotărât să cucerească lumea. Responsabilitatea ei, atât în 
calitate de conducătoare a Sabatului, cât şi de moştenitoar 
e, era să o ţină în viaţă pe bunica ei; era instinctul de a anti 
cipa orice capcană, fiecare potenţială ameninţare. 

— Ar putea fi o capcană. Să ne adune într-un singur loc ş 
i apoi să ne distrugă. Poate că el lucrează cu clanul Crocha 
n. Sau poate cu cei din Sânge-albastru. Intotdeauna şi-au do 
rit să se proclame înaltele Vrăjitoare ale tuturor Clanurilor D 
inţi-de-fier. 

O, nu cred, toarse Mama Cioc-negru, încreţindu-şi och 
ii ei de abanos, care păreau infinit de adânci, întrucât regele 
ne-a făcut o ofertă. Le-a făcut o ofertă tuturor clanurilor Din 
ţi-de-fier. 

Manon aşteptă, cu toate că ar fi putut să scoată maţele c 
uiva numai pentru a-şi domoli nefericita nerăbdare. 

— Regele are nevoie de călăreţi, îi spuse Mama Cioc-neg 
ru continuând să se zgâiască spre orizont. Călăreţi pentru b 
alaurii săi cu două picioare şi aripi - pentru a-şi alcătui caval 
eria uşoară. | -a crescut în trecătoare în toţi aceşti ani. 

Trecuse ceva timp - afurisit de mult - dar Manon simţea i 
tele sorții răsucindu-se în jurul lor, din ce în ce mai strâns. 

— Şi când vom fi terminat, când îl vom fi slujit, ne va per 
mite să păstrăm balaurii, pentru a ne ajuta să ne revendică 
m Deşerturile de la porcii de muritori care sălăşluiesc acum 
acolo. 

Un fior aprig, sălbatic, îi străpunse pieptul lui Manon. Ur 
mărind privirea Matroanei, Manon privi spre orizont, unde m 
unţii încă erau înveliţi în mantia iernii. Să zboare din nou, să 
se avânte printre trecătorile montane, să vâneze prada aşa 
cum fuseseră născute să o facă... 

Nu se comparau cu măturile fermecate din lemn şi fier. 

Dar balaurii aveau să fie minunati. 


CAPITOLUL 10 


După o extenuantă zi de antrenament pentru noii recruți, 
evitându-l pe Dorian şi ţinându-se departe de ochii vigilenţi 
ai regelui, Chaol aproape că ajunsese în apartamentul său, 
mai mult decât gata să doarmă, când observă că doi dintre 
oamenii săi lipseau de la posturile lor, dincolo de zidurile Ma 
rii Săli. Ceilalţi doi oameni care rămăseseră săriră ca arşi at 
unci când el se opri brusc. 

Nu era ceva neobişnuit ca gărzile să lipsească dintr-un sc 
himb. Dacă un om era bolnav, dacă aveau nenorociri în fam 
ilie, Chaol găsise mereu un înlocuitor, însă două gărzi care li 
pseau, fără să se arate vreun înlocuitor... 

— Ar fi mai bine ca unul dintre voi să înceapă să vorbeas 
că, scrâşni el. 

Unul dintre oameni îşi drese glasul - o gardă mai nouă, c 
are tocmai îşi încheiase pregătirea, cu trei luni în urmă. Şi c 
elălalt era relativ nou, motiv pentru care fuseseră repartizaţ 
i în schimbul de noapte din afara Marii Săli goale. Insă îi pus 
ese sub supravegherea presupus responsabilă şi grijulie a c 
elorlalte două gărzi, ambii având deja trei ani de serviciu. 

Garda care îşi dresese glasul se înroşi. 

— Se sp... ei au zis... Ah, căpitane, ei au spus că nimeni 
nu va observa că au dispărut, de vreme ce e Marea Sală, şi 
e pustie şi, ah... 

— Foloseşte-te de cuvinte, pronunţă scurt Chaol. 

Avea de gând să-i omoare pe cei doi dezertori. 

— Petrecerea generalului, domnule, zise celălalt. General 
ul Ashryver a trecut pe lângă ei, în drum spre Rifthold, şi i-a 
invitat să i se alăture. A spus că nu veţi avea nimic împotriv 
ă, aşa că s-au dus cu el. 

Un muşchi al mandibulei i se răsuci. Sigur că Aedion făcu 
se asta. 

— Şi voi doi, bubui Chaol, nu aţi considerat că ar fi de fol 
os să raportați asta cuiva? 

— Cu tot respectul cuvenit, domnule, zise cel de al doile 


a, noi eram... noi n-am vrut să credeţi că suntem turnători. 
Şi, în fond, e doar Marea Sală... 

— Răspuns greşit, mârâi Chaol. Sunteţi amândoi de tură 
dublă timp de o lună - în grădini. 

Unde încă era frig. 

— Timpul vostru liber e ca şi inexistent. Şi dacă vreodată 
veţi omite să raportați părăsirea postului de către o altă gar 
dă, dispăreţi amândoi. S-a înţeles? 

Cîndd primi o confirmare murmurată, porni spre poarta d 
in faţă a castelului. Pe naiba avea el să mai doarmă acum. A 
vea două gărzi de căutat în Rifthold... şi, pe deasupra, avea 
de schimbat vreo două vorbe cu un general. 


* 


Aedion închiriase o tavernă întreagă. La uşă erau oame 
ni care împiedicau intrarea nepoftiților, dar o căutătură arun 
cată de Chaol şi o străfulgerare a mânerului săbiei lui în for 
mă de vultur îi făcură să se dea la o parte. Taverna era înţe 
sată de diferiţi nobili, de câteva femei, care ar fi putut fi c 
urtezane sau curtene şi de bărbaţi - o mulţime de bărbaţi 
beţi, turbulenţi. Jocuri de cărţi, zaruri, cântece deşucheate 
după muzica produsăde un mic cvintet aflat lângă focul zgo 
motos, mese pe care berea curgea în voie, sticle de vin spu 
mant... Oare Aedion urma să plătească pentru toate cu bani 
i lui pătaţi de sânge, sau regele? 

Chaol le zări pe cele două gărzi, plus încă vreo şase sold 
aţi, jucând cărţi, cu femei în braţe, rânjind ca nişte împieliţa 
ţi. Până ce îl văzură. 

Incă se mai ploconeau atunci când Chaol îi trimise pache 
t - înapoi la castel, unde avea de gând să se ocupe de ei a d 
oua zi. Nu se putea decide dacă meritau să-şi piardă posturi 
le, de vreme ce Aedion îi minţise, şi nici nu-i plăcea să facă 
asemenea alegeri dacă nu medita la ele peste noapte. Aşa c 
ă oamenii ieşiră în noaptea geroasă. Apoi, Chaol porni în că 
utarea generalului. 

Însă nimeni nu ştia unde era. La început, cineva îl trimise 


pe Chaol sus, într-una dintre camerele de oaspeţi ale tavern 
ei unde, într-adevăr, le găsi pe cele două femei alături de ca 
re Aedion se furişase sus - dar între ele era un alt bărbat. C 
haol ceru să ştie doar unde plecase generalul. Femeile îi sp 
useră că îl văzuseră jucând zaruri în pivniţă cu nişte nobili d 
e rang înalt, mascaţi. Aşa că el se năpusti într-acolo. ŞI, într- 
adevăr nobilii de rang înalt, mascaţi se aflau acolo. Aceştia 
se prefăceau a fi nişte simpli petrecăreţi, însă Chaol îi recun 
oscu, chiar dacă nu-i strigă pe nume. Insistară că Aedion fus 
ese văzul ultima dată cântând la scripcă în încăperea princi 
pală. 

Astfel încât Chaol urcă din nou. Aedion cu siguranţă că ni 
| cânta la scripcă. Şi nici la tobă, sau la alăută, sau la cimpo 
i. De fapt, se părea că Aedion Ashryver nici măcar nu era pr 
ezent la propria-i petrecere. 

O curtezană veni spre Chaol pentru a-şi vinde nurii şi s-a 
r fi îndepărtat la mârâitul lui dacă el nu i-ar fi oferit o moned 
ă de argint pentru informaţii despre general. Femeia îl văzu 
se plecând cu o oră în urmă - la braţ cu unul dintre rivalii să 
i. Se îndreptau spre o locaţie mai intimă, însă ea nu ştia und 
e. Dacă Aedion nu mai era acolo, atunci... Chaol se întoarse 
la castel. 

Dar mai auzise încă o informaţie. Legiunea Bane avea să 
ajungă în curând, aşa ziceau oamenii, iar când legiunea ave 
a coboare în oraş, plănuiau să le arate celor din Rifthold un 
nou nivel de depravare. Aparent, erau invitate toate gărzile 
lui Chaol. 

Era ultimul lucru pe care îl voia sau de care avea nevoie 
- o întreaagă legiune de războinici letali dând frâu liber distr 
ugerilor şi distrăgându-le atenţia oamenilor săi. Dacă se întâ 
mpla asta, regele s-ar fi putut uita prea îndeaproape la Cha 
ol - sau l-ar fi intrebat unde dispărea uneori. 

Aşa că avea nevoie de mai mult decât să schimbe vreo d 
ouă vorbe cu Aedion. Avea nevoie să găsească ceva folosito 
r împotriva lui, astfel încât Aedion să cadă de acord să nud 
ea acele petreceri şi să jure să-şi ţină oamenii sub control. 
Mâine noapte avea de gând să meargă la orice petrecere ar 


fi dat Aedion. 
Să să vadă ce pârghii putea găsi. 


CAPITOLUL 11 


Îngheţată de frig şi cu dureri din pricina faptului că tremu 
rase toată noaptea, Celaena se trezi înainte de ivirea zorilor 


în cămăruţa ei nenorocită şi găsi un vas de fildeş dincolo de 
uşă. Era plin cu o alifie care mirosea a mentă şi a rozmarin, 
iar dedesubt se afla un bilet scris cu litere mărunte, concise. 

Ai meritat-o. Maeve îţi transmite urările ei de însănătoşir 
e grabnică. 

Pufnind la gândul predicii pe care probabil că Rowan o pr 
imise şi cum trebuie să-l fi călcat pe nervi să-i aducă darul, 
Celaena îşi întinse alifia pe buza umflată. O privire aruncată 
în ciobul de oglindă de deasupra scrinului îi demonstră că a 
vusem parte şi de zile mai bune. Şi că nu avea să mai bea v 
in sau să mănânce turte. Sau să lase să mai treacă o zi fără 
să facă baie. 

Aparent, Rowan era de acord, căci îi lăsase, de asemenei 
câteva urcioare cu apă, nişte săpun şi un rând de haine: lenj 
erie de corp albă, o cămaşă largă, o bluză de purtat peste a 
rmură, de culoare gri deschis, şi o mantie asemănătoare cel 
ei pe care el o purtase în ziua precedentă. Deşi simplu, mat 
erialul era gros şi de bună calitate. 

Celaena se spălă cât de bine putu, tremurând din cauza f 
rigului care se strecura înăuntru venind dinspre pădurea înc 
eţoşată. Dintr-odată, cuprinsă de nostalgia imensului bazin 
de îmbăiere de la palat, se şterse rapid şi se strecură în hai 
ne, mulţumită de grosimea lor. Dinţii refuzau să se opreasc 
ă din clănţănit. De fapt, nu conteniseră să-i clănţăne toată n 
oaptea. Faptul că acum avea părul ud nu o ajuta, nici măcar 
după ce şi-l împletise la loc în cosiţe. Işi vâri picioarele în ciz 
mele din piele lungi până la genunchi şi îşi legă eşarfa roşie 
şi groasă în jurul taliei cât de strâns reuşi fără a-şi pierde ab 
ilitatea de a merge, sperând să-i dea ceva formă, dar... 

Celaena privi supărată în oglindă. Slăbise - îndeajuns înc 
ât faţa ei să arate la fel de scofâlcită cum se simţea. Până şi 
părulii ajunsese tern şi moale. Alifia deja rezolvase umflătur 
a, însă nu şi culoarea. Măcar era din nou curată, chiar dacă î 
ngheţată până în măduva oaselor. Şi... prea bine îmbrăcată 
pentru treaba de la bucătărie. Oftând, îşi desfăcu eşarfa şi s 
e descotorosi de bluza de pus peste armură, aruncându-le p 
e pat. O, zeilor, mâinile îi erau atât de reci, încât inelul de p 


e deget îi aluneca şi se răsucea. Ştia că era o greşeală, dar 
se uită oricum la el, la ametistul întunecat în lumina zorilor 
de zi. 

Ce ar fi priceput Chaol din toate astea? La urma urmelor, 
ea era acolo din cauza lui. Nu doar acolo, în acel loc fizic, ci 
acolo, înăuntrul acestei oboseli nemărginite, în durerea apro 
ape constantă din pieptul ei. Nu era vina lui că Nehemia mu 
rise, nu când prinţesa orchestrase totul. Şi totuşi, el ţinuse s 
ecrete informaţiile faţă de ea. El îl alesese pe rege. Cu toate 
că pretinsese că o iubea, el încă îl slujea cu loialitate pe ace 
| monstru. Poate că fusese o proastă pentru că îl lăsase săi 
ntre în viaţa ei, pentru că visase la o lume unde ea putea să 
nu ia în seamă faptul că el era căpitanul omului care îi zgud 
uise ei viaţa, iar şi iar. 

Durerea din piept i se acutiză suficient cât să-i fie greu s 
ă respire. Rămase acolo preţ de o clipă, luptându-se să înăb 
uşe sentimentul, lăsându-l să se scufunde în ceața care îi u 
mplea sufletul, apoi porni cu paşi apăsaţi spre uşă. 


* 


Un avantaj al îndatoririi privind spălarea vaselor era fapt 
ul că la bucătărie era cald. Foarte cald, chiar. În cuptorul im 
ens din cărămidă şi în vatră focul ardea cu flacără vie, alung 
ând pâcla dimineții care se strecurase dintre copacii de dinc 
olo de nişa cu ferestre care se afla deasupra chiuvetelor din 
cupru. In bucătărie mai erau doar două persoane - un bărba 
t cocoşat, care avea grijă de oalele care bolboroseau pe plit 
ă, şi un tânăr aşezat la o masă care împărțea bucătăria în d 
ouă, tăind ceapă şi supraveghind ceva ce mirosea a pâine. 
Pe Wyrd, îi era foame. Pâinea mirosea divin. Şi ce era în oal 
ele alea? 

In pofida orei absurd de matinale, murmurul vesel al tân 
ărului se lovea de pietrele de pe casa scării, dar acum tăcus 
e, ambii bărbaţi oprindu-se din ceea ce făceau atunci când 
Rowan păşise pe treptele care duceau în bucătărie. Prinţul F 
ae o aşteptase pe coridor, cu braţele încrucişate, deja plictis 


it, însă ochii săi strălucitori ca ai unui animal erau uşor mijiţ 
i, de parcă ar fi sperat pe jumătate ca ea să fi dormit prea 
mult şi astfel să-i dea lui prilejul de a o pedepsi. Ca nemurit 
or, probabil că avea o răbdare şi o creativitate nemărginite 
atunci când era vorba să se gândească la nişte nenorocite d 
e pedepse. 

Rowan i se adresă bărbatului de lângă vatră - atât de lini 
ştit, încât Celaena se întrebă dacă prinţul învățase asta sau 
se născuse aşa. 

— Noul ajutor de spălător de vase pentru schimbul de di 
mineaţă. După micul dejun, îmi aparţine mie pentru restul zi 
lei. 

Aparent, lipsa salutului nu era la el ceva personal. Rowan 
o privea cu sprâncenele ridicate, iar ea îi citea cuvintele în o 
chi la fel de clare ca atunci când le-ar fi rostit: Tu ai vrut să r 
ămâi anonimă, aşa că dă-i înainte, prințesă. Prezintă-te sub 
ce nume doreşti. 

Cel puţin o ascultase în seara precedentă. 

— Elentiya, reuşi ea să articuleze. Numele meu este Elen 
tiya. 

| se strânse stomacul. 

Slavă zeilor că Rowan nu pufni la auzul numelui! Ar fi put 
ut să-i scoală maţele - sau măcar ar fi încercat să o facă - d 
acă el şi-ar fi râs de numele pe care i-l dăduse Nehemia. 

Bătrânul înaintă şonticăind, ştergându-şi mâinile noduroa 
se de un şorţ alb, scrobit. Hainele lui cafenii din lână erau si 
mple şi uzate - pe alocuri roase până la urzeală - iar el păre 
a să aibă probleme cu genunchiul stâng, însă părul alb îi era 
dat pe spate, lăsându-i liberă faţa arsă de soare. Făcu o ple 
căciune ţeapănă. 

— Frumos din partea dumneavoastră, prinţe, că ne-aţi gă 
sit im ajutor în plus. 

Ochii lui căprui stăruiră asupra Celaenei cu o privire care 
dădea de înţeles că nu se lăsa păcălit. 

— Ai mai lucrat vreodată la bucătărie? 

In pofida tuturor lucrurilor pe care le făcuse, a locurilor, a 
obiectelor şi a oamenilor pe care îi văzuse, fu nevoită să sp 


ună că nu. 

— Păi, sper că înveţi repede şi că ai picioare iuți. 

— Mă voi strădui. 

Se pare că era tot ceea ce dorea Rowan să audă înainte 
de a pleca, cu paşi neauziţi, cu mişcări line şi puternice. Do 
ar privindu-l îşi dădea seama că în seara anterioară el nu-şi 
pusese mintea cu ea atunci când o pocnise. Dacă ar fi vrut, 
i-ar fi putut zdrobi maxilarul. 

— Eu sunt Emrys, se prezentă bătrânul. 

Porni grăbit spre cuptor, înşfăcând de la perete o lopată 
plată şi lungă din lemn pentru a scoate o franzelă rumenă di 
n cuptor. Prezentarea încheiată. Bine. Fără nimicuri dezlâna 
te sau zâmbete sau altceva de genul acesta. Însă urechile | 
ui... 

Corcituri. Din părul alb al lui Emrys se iţeau semnele moş 
tenirii sale Fae. 

— lar el e Luca, continuă bătrânul, arătând spre tânărul 
aflat la masa de lucru. 

Deşi un suport plin de oale şi tigăi din metal care atârna 
din tavan îi bloca parţial vederea, el îi oferi Celaenei un zâm 
bet larg, de sub claia lui de bucle roşcate zburlite. Probabil c 
ă era cu cel puţin câţiva ani mai mic decât ea şi încă nu aju 
nsese la înălţimea deplină şi la lăţimea maximă a umerilor. 
Nu avea nici haine potrivite, date fiind mânecile foarte scurt 
e ale banalei sale tunici cafenii. 

— Mă tem că tu şi cu el veţi împărţi multe dintre treburil 
e din bucătărie. 

— O, e absolut îngrozitoare, ciripi Luca, fonfăind cu voce 
tare din pricina mirosului cepelor pe care le tăia, dar te vei 
obişnui. Cu toate că s-ar putea să nu te obişnuieşti să te tre 
zeşti înaintea zorilor. 

Emrys se uită urât la tânăr, iar Luca se corijă: 

— Măcar compania e plăcută. 

Ea îi oferi cea mai bună încercare de încuviinţare printr-o 
mişcare a capului şi examină din nou locul. In spatele lui Lu 
ca văzu un al doilea şir de trepte spiralate care urcau, ieşin 
d din raza vizuală. Cele două dulapuri înalte de pe fiecare p 


arte erau pline cu veselă şi tacâmuri uzate, dacă nu crăpat 
e. Partea da sus a unei uşi din lemn de lângă ferestre era la 
rg deschisă, o perdea de pomi şi ceața învârtejindu-se dinco 
lo de un luminiş cu iarbă. Dincolo de acestea, inelul de meg 
aliţi se înălța asemenea unor străjeri eterni. 

ÎI surprinse pe Emrys studiindu-i mâinile şi le întinse în fa 
tă, cu toate cicatricele la vedere. 

— Deja schilodite şi distruse, aşa că nu mă vei prinde bo 
cind din pricina unghiilor rupte. 

— Mamă, apără-mă! Ce ai păţit? 

Dar chiar în timp ce o întreba, ea îl văzu punând lucrurile 
cap la cap - îl văzu descifrându-i accentul, examinându-i bu 
za rănită şi cearcănele. 

— Adarlan ar face aşa ceva unei persoane. 

Cuţitul lui Luca bufni pe masă, însă Celaena nu-şi luă priv 
irea de la bătrân. 

— Dă-mi să fac orice vrei. Orice. 

Voia să-l lase pe Rowan să creadă că era alintată şi egois 
tă. 

Da, dar voia muşchi şi mai inflamaţi şi mâini şi mai bătăt 
orite şi să cadă în pat atât de obosită, încât să nu viseze, să 
nu gândească, să nu mai simtă nimic. 

Emrys plescăi din limbă. Era atât de multă milă în ochii b 
ătrânului, încât, preţ de o secundă, Celaena se gândi dacă n 
u-i mai bine să îi rupă capul. 

— Termină cepele! Luca, tu vezi de pâine! Trebuie să mă 
apuc de caserole. 

Celaena ocupă locul de la capătul mesei, pe care tocmai 
îl eliberase Luca, trecând pe lângă vatra imensă - un obiect 
mamut din piatră antică, sculptat cu simboluri şi chipuri ciu 
date. Până şi stâlpii coşului pentru jar fuseseră modelaţi sub 
forma unor figuri în picioare, iar deasupra poliţei înguste se 
găsea un set de nouă figurine din fier. Zei şi zeițe. 

Celaena îşi luă repede privirea de la cele două femei din 
centru - una cu o stea şi înarmată cu un arc şi o tolbă cu să 
geţi, cealaltă purtând un disc din bronz între mâinile ridicat 
e. Putea să jure că le simţise urmărind-o cu privirea. 


Micul dejun fu ca la o casă de nebuni. 

Pe măsură ce zorile umpleau ferestrele cu o lumină auri 
e, haosul pogori asupra bucătăriei, oamenii intrând şi ieşind 
grăbiţi. Nu existau servitori, ci doar oameni afectaţi de vrem 
e care îşi faceau treburile sau ajutau deoarece aşa aveau ch 
ef. Butoaie de ouă, cartofi şi legume dispăreau de îndată ce 
erau puse pe masă, pierind în sus pe scări şi ajungând în ce 
ea ce trebuie că era sufrageria. Carafe de apă, de lapte, de 
ceva ce numai zeii puteau şti ce este, erau cărate sus. Cela 
ena fu prezentată unor oameni, dar cei mai mulţi nu arunca 
ră nici măcar o privire în direcţia ei. 

Era o schimbare minunată faţă de obişnuitele priviri holb 
ate şi teroare şi şoapte care îi marcaseră ultimii zece ani din 
viaţă. Avea senzaţia că Rowan avea să-şi ţină gura în legătu 
ră cu identitatea ei, fie chiar şi numai pentru că părea că ur 
a să discuţi cu ceilalţi la fel de mult ca şi ea. În bucătărie, tă 
ind legume şi spălând tigăi, ea era în mod absolut un straşni 
c nimeni. 

Cuţitul tocit fu un coşmar atunci când trebui să taie ciup 
erci, arpagic şi o nesfârşită avalanşă de cartofi. Nimeni, poa 
te cu excepţia lui Emrys, a cărui privire vedea tot, nu părea 
să observe feliile ei perfecte. Cineva se mărginea numai să | 
e adune şi să le arunce într-o oală, spunându-i apoi să taie a 
ltceva. 

Apoi - nimic. Toată lumea, cu excepţia celor doi compani 
oni ai ei, dispăru pe scări în sus, iar dinspre trepte se auziră 
râsete adormite, mormăieli şi clinchet de argintărie. Ruptă d 
e foame, Celaena se uita tânjind la mâncarea rămasă pe ma 
sa de lucru când îl surprinse pe Luca privind lung la ea. 

— Dă-i drumul, îi spuse el zâmbind înainte de a-l ajuta p 
e Emrys să ridice un ceaun masiv şi să-l ducă spre chiuvetă. 

Chiar şi în nebunia ultimei ore, Luca reuşise să sporovăia 
scă cu aproape toate persoanele care veniseră în bucătărie, 
vocea şi râsul său plutind peste zăngănitul oalelor şi al ordin 


elor rostite scurt. 

— Vei fi ocupată o vreme cu farfuriile alea, aşa că ai put 
ea foarte bine să mănânci acum. 

Intr-adevăr, lângă chiuvete se adunase deja un munte de 
farfurii şi de oale. Ceaunul singur i-ar fi luat o veşnicie, aşa c 
ă Celaena tropăi spre masă şi se servi cu nişte ouă şi cartof 
i, îşi turnă o ceaşcă de ceai şi se apucă să mănânce. 

Devorat ar fi fost un cuvânt mai potrivit pentru ceea ce f 
ăcea ea. O, zeilor, era delicios! În decurs de câteva clipe, ea 
consumase două felii de pâine prăjită încărcate cu ouă, dup 
ă care te apucase de cartofii prăjiţi, care erau la fel de absu 
rd de buni ca şi ouăle. Renunţă la ceai în favoarea unui pah 
ar din cel mai gustos lapte pe care îl gustase vreodată. Nu c 
ă ea ar fi băut vrodată cu adevărat lapte, de vreme ce avus 
ese parte de sucuri exotice în Rifthold, dar... Işi ridică privire 
a din farfurie pentru a descoperi că Emrys şi Luca o priveau, 
cu gurile căscate din dreptul vetrei. 

— O, zeilor din ceruri, zise bătrânul, venind să se aşeze | 
a masă. Când ai mâncat ultima dată? 

Mâncare bună ca aceasta? De mult timp, iar dacă Rowan 
se întorcea la un moment dat, ea nu voia să se clatine din p 
ricina foamei. Antrenament magic. Avea să fie îngrozitor, c 
u siguranţă, dar ea avea să-l facă - pentru a-şi îndeplini part 
ea ei de înţelegere cu Maeve, şi pentru a-şi onora jurământ 
ul făcut Nehemiei. Brusc, nemaifiindu-i atât de foame, lăsă f 
urculiţa jos. 

— Imi pare rău, spuse ea. 

— O, mănâncă atât cât îţi place, îi zise Emrys. Pentru un 
bucătar nu e nimic mai îmbucurător decât să vadă că cinev 
a îi savurează mâncarea. 

O spuse cu atâta umor şi bunătate, încât aproape că o e 
nervă. 

Cum ar fi reacţionat ei dacă ar fi ştiut ce lucruri făcuse? 
Ce ar fi făcut dacă ar fi ştiut de sângele vărsat de ea, despr 
e cum îl torturase pe Grave şi îl făcuse bucăţi-bucăţele, de f 
elul în care îi scosesc matele lui Archer în canalizare? De mo 
dul în care îşi dezamăgise prietenul? Dezamăgise o mulţime 


de oameni. 

Se aşezară la masă, vizibil mai tăcuţi. Nu îi adresară nici 
o întrebare. Ceea ce era perfect, deoarece nu prea voia săi 
nceapă o conversaţie. Oricum, n-avea să rămână acolo mult 
timp. Emrys şi Luca se mulţumiră să discute între ei, sporov 
ăind despre pregătirea pe care Luca o avea de făcut cu nişt 
e santinele pe creneluri în acea zi, despre plăcintele cu carn 
e pe care Emrys avea să le pregătească pentru prânz, despr 
e ploile de primăvară care urmau şi care puteau să strice fe 
stivalul Beltane la fel ca în anul precedent. Ce lucruri banale 
despre care să vorbeşti, despre care să-ţi faci griji. 

Comunicau uşor unul cu altul - erau, în felul lor, o famili 
e. 

Neprihăniţi de un imperiu vătămător, de ani de brutalitat 
e, de sclavie şi de vărsare de sânge. Aproape că vedea cele 
trei suflete din bucătărie, aliniate unul lângă celălalt: ale lor, 
curate şi strălucitoare, al ei, o flacără întunecată şi pâlpâito 
are. 

Nu lăsa lumina să se stingă. Ultimele cuvinte pe care i le 
adresase Nehemia în acea noapte petrecută în tunele. Cela 
ena împingea mâncarea în farfurie. Nu cunoscuse pe nimeni 
a cărui viaţă să nu fi fost umbrită de Adarlan. De-abia îşi am 
intea scurţii ei ani dinainte ca tot continentul să fie luat în s 
clavie, când Terrasen încă era liber. 

Nu-şi amintea cum e să fii liber. 

O gaură se căsca la picioarele ei, atât de adâncă, încât tr 
ebui să se mişte pentru a nu fi înghițită cu totul. 

Era pe punctul de a începe să spele vasele, când Luca, d 
e pe partea opusă a mesei, zise: 

— Aşadar, fie eşti foarte importantă, fie foarte ghinionist 
ă dacă Rowan te antrenează pentru a intra în Doranelle. 

Blestemată era un cuvânt mai potrivit, însă îşi ţinu gura î 
nchisă. Emrys o privea cu un interes precaut. 

— Pentru asta te antrenezi, nu? 

— Nu pentru asta sunteţi aici cu toţii? 

Cuvintele ieşiră mai plate decât s-ar fi aşteptat. 

Luca îi răspunse: 


— Ba da, dar mai am de aşteptat câţiva ani până voi afla 
dacă le satisfac aşteptările. 

Ani. Ani? Maeve nu putea să vrea aşa ceva pentru ea. Se 
uită Emmrys. 

— De când te antrenezi? 

Bătrânul pufni: 

— O, aveam cam cincisprezece ani când am venit aici şi 
am lucrat pentru ei cam... zece ani şi n-am fost niciodată de 
stul de demn. Prea comun. Apoi am decis că mai bine amo 
casă şi propria bucătărie decât să fiu privit de sus în Dorane 
lle pentru tot restul zilelor mele. Nu a durut, pentru că şi per 
echea mea simţea la fel. Ai să-l cunoşti destul de curând. Ap 
are mereu pentru a fura mâncare pentru el şi oamenii lui. 

Chicoti, iar Luca rânji. 

Pereche - nu soţ. Fae aveau perechi: o legătură de nedes 
- făcut, mai profundă decât mariajul, care dura şi dincolo de 
moarte. Celaena îl întrebă: 

— Aşadar, voi sunteţi toţi... corcituri? 

Luca încremeni, dar îi oferi un zâmbet în timp ce-i răspun 
se: 

— Numai Fae pur-sânge ne spun aşa. Noi preferăm semi- 
Fae. Dar, da, cei mai mulţi dintre noi ne-am născut din mam 
e muritoare, având taţi care n-au ştiut că ne-au dat viaţă. D 
e obicei, cei înzestrați sunt duşi în Doranelle, dar noi, odrasl 
ele comune, fiindcă oamenii tot nu se simt confortabil cu no 
i, aşadar... venim aici, în Mistward. Sau în celelalte avanpost 
uri de la graniţă. Câţiva primesc permisiunea de a merge în 
Doranelle, aşa că mulţi vin pur şi simplu aici pentru a trăi pr 
intre ai lor. 

Luca miji ochii privindu-i urechile. 

— Se pare că tu ai mai mult sânge uman decât Fae. 

— Asta fiindcă nu sunt corcitură. 

Nu voia să le mai împărtăşească şi alte detalii. 

— Poţi să te transformi? o întrebă Luca. 

Emrys îi aruncă o privire de avertizare. 

— Tu poţi? îl întrebă ea. 

— O, nu. Niciunul dintre noi nu poate. Dacă am fi putut, 


probabil că am fi fost în Doranelle împreună cu restul de pro 
genituri „înzestrate” pe care Maeve le colecţionează cu plăc 
ere. 

Emrys mârâi: 

— Ai grijă, Luca! 

— Maeve nu neagă asta, aşa că de ce aş face-o eu? Asta 
spun şi Bas şi ceilalţi. Oricum, există câteva santinele aici c 
are au forme secundare, cum ar fi Malakai - perechea lui E 
mrys, ŞI care sunt aici pentru că aşa vor. 

Nu era deloc surprinsă că Maeve era interesată de cei înz 
estraţi - sau că Maeve le încuia uşa în nas celor nefolositori. 

— Voi doi aveţi... talente? 

— Vrei să spui haruri magice? întrebă Luca, zâmbind şăg 
alnic. O, nu - niciunul dintre noi nu are vreo picătură. Am au 
zit că oricum pe continentul tău au fost dintotdeauna mai m 
ulţi înzestrați decât la noi şi într-o varietate mai mare. Spun 
e, e adevărat că acolo totul s-a isprăvit? 

Ea dădu afirmativ din cap. Luca fluieră încetişor. Deschis 
e gura pentru a mai întreba ceva, însă ea nu prea avea chef 
să vorbească despre asta, aşa că întrebă: 

— Are cineva de-aici, de la fortăreață, magie? 

Poate că ar fi putut să-i spună la ce anume să se aştepte 
de la Rowan - şi de la Maeve. 

Luca ridică din umeri. 

— Unii. Au doar o urmă dintr-o chestie plictisitoare, cum 
ar fi să încurajeze plantele să crească sau să descopere ap 
ă, să convingă ploaia să înceapă. Nu că ne-ar trebui asta pe 
aici. 

Era limpede că n-aveau cum să-i fie de folos în ceea ce-i 
privea pe Rowan sau pe Maeve. Grozav. 

— Daa, continuă Luca, nimeni de aici nu posedă abilităţi 
captivante sau rare, cum ar fi transformarea formei în orice 
ar vrea, sau controlul focului - auzind aceasta stomacul i se 
strânse sau vedere oraculară. Am avut aici o femeie pribeag 
ă, acum doi ani, cu un har brut al magiei - putea să facă ori 
ce dorea, să cheme orice element. A stat aici o săptămână? 
nainte ca Maeve să o cheme în Doranelle, iar de atunci n-a 


m mai auzit de ea. Mare păcat - era şi foarte drăguță. Însă a 
ici e la fel ca oriunde: câţiva oameni cu o jalnică urmă de pu 
teri de bază care sunt, într-adevăr, amuzanţi doar pentru fe 
rmieri. 

Emrys plescăi din limbă. 

— Ar trebui să te rogi zeilor să nu te trăsnească fiindcă v 
orbeşti astfel. 

Luca mormăi, dând ochii peste cap, dar Emrys îşi continu 
ă predica, gesticulând înspre tânăr cu ceaşca lui de ceai. 

— Acele puteri ne-au fost date de către ei cu mult timpi 
n urmă, daruri de care aveam nevoie pentru a supravieţui - 
şi au trecut de la o generaţie la alta. Sigur că trebuiau să se 
ali- nieze cu elementele şi, desigur, s-au diluat după atâta ti 
mp. 

Celaena aruncă o privire la figurinele din fier de pe polit 
ă. 

Se gândi să spună că unii credeau că zeii se împerechea 
seră cu oamenii şi le dăduseră magia în acest fel, dar... asta 
ar fi însemnat să vorbească mai mult decât era necesar. Îşi | 
ăsă capul pe o parte. 

— Ce ştii despre Rowan? Câţi ani are? 

Cu cât afla mai mult, cu atât mai bine. 

Emrys cuprinse ceaşca de ceai cu ambele mâini. 

— El e unul dintre puţinii Fae pe care îi vedem pe la Mist 
ward - se opreşte din când în când aici pentru a recupera m 
esaje pentru Maeve, însă evită mulțimile. Niciodată nu rămă 
ne peste noapte. Uneori, vine cu alţii asemenea lui - vezi tu, 
sunt şase care o slujesc îndeaproape pe regină pe post dec 
onducători de război sau spioni. Nu vorbesc niciodată cu no 
i, iar noi nu auzim decât zvonuri despre unde se duc şi ce fa 
c. L-am cunoscut pe Rowan când am venit aici pentru prime 
dată. Nu că l-aş cunoaşte cu adevărat, nu uita. Câteodată e 
plecat ani la rând, în serviciul Majestății Sale. Când aveam c 
incisprezece ani, cei mai în vârstă oameni care locuiau aici î 
| cunoscuseră încă de când erau copilandri, aşadar... aş zice 
că e foarte bătrân. 

— Şi rău ca o năpârcă, murmură Luca. 


Emrys îi aruncă o privire plină de înţeles. 

— Ai face mai bine să-ţi ţii limba. 

Aruncă o privire spre uşă, de parcă Rowan ar fi pândit de 
acolo. Când privirea îi poposi din nou asupra Celaenei, era p 
lină de îngrijorare. 

— Aş zice că pe tine te aşteaptă probabil o mulţime de d 
ificultăţi. 

— E un ucigaş cu sânge rece şi un sadic, asta vrea el să 
spună, adăugă Luca. Cel mai mârşav din cabala războinicilo 
r personali ai lui Maeve, aşa se spune. 

Ei bine, nici asta nu era o surpriză. Însă mai erau alţi cinc 
i ca el - acesta era un adevăr neplăcut. Ea spuse pe un ton | 
iniştit: 

— Mă descurc eu cu el. 

— Nu ne este îngăduit să învăţăm Limba Veche până ce 
nu intrăm în Doranelle, zise Luca, dar am auzit că tatuajul lu 
ie o listă a oamenilor pe care i-a măcelărit. 

— Taci, îi ceru Emrys. 

— Nueca şi cum el nu s-ar purta ca un ucigaş. 

Luca se încruntă din nou. 

— Poate că ar trebui să te întrebi dacă Doranelle merită, 
nu? Nu e chiar atât de rău să trăieşti aici. 

Ea avusese deja parte de destulă interacţiune. 

— Mă descurc eu cu el, repetă ea. 

Nu era posibil ca Maeve să intenţioneze să o ţină acolo c 
u anii. Dacă i s-ar fi părut că există această posibilitate, Cel 
aena ar fi plecat, şi ar fi găsit o altă modalitate prin care să- 
| oprească pe irge. 

Luca deschise gura, însă Emrys îl ţistui din nou, privirea c 
ăzându-i pe mâinile cu cicatrice ale Celaenei. 

— Las-o să-şi urmeze drumul. 

Luca porni să sporovăie despre vreme, iar Celaena se în- 
dreptă spre muntele de vase. În timp ce le spăla, îşi găsi rit 
mul aşa cum se întâmplase şi atunci când curăţase armele | 
a bordul vasului. 

Zgomotele din bucătărie se estompară pe măsură ce ea 
se lăsă pradă teribilei conştientizări a realităţii: nu-şi mai pu 


tea aminti ce însemna să fie liberă. 


CAPITOLUL 12 


Clanul Cioc-negru era ultimul care se alăturase adunării c 
omplete de la trecătoarea Ferian. 

Drept urmare, căpătară cele mai mici şi mai îndepărtate 
camere din furnicarul de coridoare săpate în Omega, ultimul 
dintre munţii Ruhnn şi cel mai nordic dintre piscurile-surori 
care flancau trecătoarea acoperită de zăpadă. 

Pe partea cealaltă a abisului se găsea Colţul Nordic, ulti 
mul vârf din lanţul munţilor Colț Alb, care era acum ocupat 
de oamenii regelui - brute masive care încă nu prea ştiau c 
e să facă cu vrăjitoarele care soseau din toate direcţiile. 

Erau acolo de o zi şi Manon încă nu zărise nicio urmă a b 
alaurilor pe care îi promisese regele. Îi auzise, în ciuda faptu 
lui că erau cantonaţi dincolo de trecătoarea din Colţul Nordi 
c. Oricât de adânc pătrundeai în sălile din piatră din Omega, 
tipetele şi răgetele vibrau în rocă, aerul pulsa din cauza vâjă 
itului aripilor din piele, iar podelele şuierau de la râcâitul stă 
ncilor cu ghearele. 


Trecuseră cinci sute de ani de când toate cele trei Clanur 
i se adunaseră. La un moment dat, erau peste douăzeci de 
mii. Acum mai existau doar trei mii, iar aceasta era o estima 
re generoasă. Tot ceea ce mai rămăsese dintr-un regat odin 
ioară puternic. 

Şi totuşi, sălile din Omega erau un loc periculos. Deja fus 
ese nevoită să le despartă pe Asterin şi o căţea Picioare-gal 
bene care nu aflaseră până atunci că santinelele Cioc-negru 
nu prea suportau - în special membrele Celor Treisprezece 
- atunci când li se spunea că sunt miloase. 

Pe feţe aveau stropi de sânge şi, în pofida faptului că era 
mai mult decât încântată să vadă că Asterin, frumoasa şi ne 
săbuita Asierin, produsese cea mai mare parte din stricăciu 
ne, ea tot trebuia să-şi pedepsească locţiitoarea. 

Trei lovituri neparate. Una în stomac, aşa încât Asterin să 
poată să-şi simtă propria-i neputinţă; una în coaste, astfel în 
cît să se gândească la acţiunile ei ori de câte ori avea să îşi 
tragă respiraţia; şi una în faţă, astfel încât nasul ei spart să-i 
amintească de faptul că pedeapsa ar fi putut fi mult mai re 
a. 

Asterin le încasase fără să tipe, să se plângă sau să prote 
steze, exact aşa cum ar fi facut-o oricare dintre Cele Treispr 
ezece. 

Şi, în acea dimineaţă, locţiitoarea ei, cu nasul umflat şi v 
ânăt, îi aruncă lui Manon un rânjet neplăcut, pe deasupra ne 
norocitului lor de mic dejun cu ovăz fiert. Să fi fost o altă vră 
jitoare, Manon ar fi târât-o de gât în partea din faţă a încăpe 
rii şi ar fi facut-o să-şi regrete insolenţa, dar Asterin... 

Cu toate că Asterin era verişoara ei, nu-i era prietenă. M 
anon nu avea prieteni. Niciuna dintre vrăjitoare, mai ales Ce 
le Treisprezece, nu aveau prieteni. Însă Asterin îi păzea spat 
ele de mai bine de un secol, iar rânjetul era un semn că ea 
n-ar fi vârât un pumnal în spinarea lui Manon cu proxima oc 
azie când s-ar fi aflat prinse într-o bătălie. 

Nu, Asterin era doar destul de nebună încât să-şi poarte 
nasul spart ca pe o medalie de onoare şi avea să-şi iubeasc 
ă nasul strâmb tot restul vieţii ei de nu-chiar-atât-de-nemuri 


toare. 

Moştenitoarea Picioare-galbene, o femeie semeaţă, mare 
cât un taur, pe nume Iskra, se mărginise să-i dea santinelei 
ei care greşise un avertisment să-şi ţină gura şi o trimisese | 
a infirmeria din adâncul muntelui. Proasta. 

Toate conducătoarele de sabat aveau ordine să-şi ţină sa 
ntinelele din scurt - să suprime lupta dintre Clanuri. In caz c 
ontrar, cele trei Matroane aveau să se abată asupra lor ca n 
işte ciocane. Fără pedeapsă, fără ca Iskra să o dea drept ex 
emplu, vrăjitoarea care greşise avea să muncească pe brân 
ci până ce avea să fie spânzurată de degetele de la picioare 
de noua înalta Vrăjitoare a Clanului Picioare-galbene. 

Noaptea trecută ţinuseră o simulare de slujbă de pomeni 
re pentru Baba Picioare-galbene în imensa sală de mese - a 
prinzând tot felul de lumânări vechi în locul celor tradiţional 
e negre, purtând orice mantie cu glugă putuseră găsi şi trec 
ând de la Cuvintele Sacre la Zeița cu Trei Chipuri de parcă a 
r fi citit o reţetă. 

Manon nu o întâlnise niciodată pe Baba Picioare-galbene 
şi nici nu-i păsa în mod deosebit că murise. O interesa mai 
mult cine o omorâse şi de ce. Toate erau interesate, iar ace 
stea fuseseră întrebările pe care le schimbaseră între ele pri 
ntre cuvintele fireşti legate de pierdere şi condoleanţe. Aste 
rin şi Vesta fuseseră cele care vorbiseră, aşa cum o făceau 
mereu, sporovăind cu celelalte vrăjitoare în timp ce Manon | 
e asculta din apropiere, însă nimeni nu ştia nimic. Până şi c 
ele două Umbre, disimulate în adâncurile întunecoase ale să 
lii de mese, aşa după cum fuseseră instruite să procedeze, 
nu auziseră nimic. 

Faptul că nu ştia o făcea pe Manon să-şi ţină umerii încor 
daţi în timp ce parcurgea culoarul înclinat care ducea spre | 
ocul unde Matroanele şi toate conducătoarele Sabatului tre 
buiau să se adune, vrăjitoarele Cioc-negru şi Picioare-galbe 
ne dându-se într-o parte pentru a o lăsa să treacă. li displăc 
ea să nu ştie nimic care ar fi putut fi folositor, care ar fi putu 
t să le asigure Celor Treisprezece sau celor din Clanul Cioc-n 
egru un avantaj. Desigur, vrăjitoarele Sânge-albastru se făc 


useră nevăzute. Retrasele vrăjitoare sosiseră primele şi pret 
inseseră camerele aflate cel mai sus în Omega, spunând că 
aveau nevoie ca briza muntelui să le completeze ritualurile 
zilnice. 

Fanatice religioase cu nasurile în vânt, aşa le supranumis 
e dintotdeauna Mama Cioc-negru. Insă ceea ce reunise Clan 
urile cu cinci secole în urmă fusese nebuneasca lor devoţiun 
e faţă de Zeița cu Trei Chipuri şi viziunea lor despre Regatul 
Vrăjitoarelor sub domnia Dinţi-de-fier- cu toate că santinelel 
e Cioc-negru fuseseră cele care câştigaseră bătăliile pentru 
ele. 

Manon îşi trata trupul aşa cum ar fi făcut cu orice armă: Î 
| păstra curat şi antrenat şi gata oricând pentru apărare şi d 
is- trugere. Dar nici măcar antrenamentul ei nu o putea face 
să nu-şi piardă suflul atunci când ajungea în atriumul de lân 
gă podul negru care lega Omega de Colţul Nordic. Ura întin 
derea de piatră fără ca măcar să o atingă. Mirosea greşit. 

Mirosea aidoma celor doi prizonieri pe care îi văzuse cu d 
ucele. De fapt, tot locul acela duhnea în felul acela. Mirosul 
nu era natural; nu aparţinea acestei lumi. 

Vreo cincizeci de vrăjitoare - conducătoarele sabatului c 
u rangurile cele mai înalte - erau adunate lângă gaura imen 
să din laterala muntelui. Manon o reperă imediat pe bunica 
ei, aflată la intrarea podului cu ceea ce trebuiau să fie Matro 
anele Sânge albastru şi Picioare-galbene. 

Noua Matroană Picioare-galbene era probabil vreo soră v 
i- tregă a babei şi cu siguranţă chiar aşa şi arăta: îngrămădit 
ă în roba cafenie, de sub care i se iţeau gleznele galbene ca 
şofranul, cu părul alb împletit în cosiţe, dezvelind un chip rid 
at, brutal şi pătat de la vârstă. Conform regulii, toate Picioar 
e-galbene îşi purtau dinţii şi ghearele din fier la vedere, iar c 
ele ale înaltei Vrăjitoare străluceau în lumina slabă a dimine 
ţii. 

Fără să constituie o surpriză, Matroana Sânge-albastru er 
a înaltă şi mlădioasă, mai mult preoteasă decât războinică. 
Era îmbrăcată cu roba de un albastru profund, iar o bandă d 
e stele din fier îi încununa fruntea. Pe măsură ce Manon se 


apropia de mulţime, văzu că stelele erau din sârmă ghimpat 
ă. Nici asta nu era ceva surprinzător. 

Legenda spunea că toate vrăjitoarele fuseseră înzestrate 
de către Zeița cu Trei Chipuri cu dinţi şi gheare de fier pentr 
u a le ţine ancorate de această lume atunci când magia am 
eninţa să le tragă departe. Coroana din fier era, chipurile o 
dovadă că magia din neamul Sânge-albastru era atât de put 
ernică, încât conducătoarea lor avea nevoie de mai mult - fi 
er şi durere - pentru a rămâne priponită pe acel tărâm. 

Prostii. Mai ales atunci când magia dispăruse în ultimii ze 
ce ani. Manon auzise însă zvonuri despre ritualurile pe care 
cele din clanul Sânge-albastru le ţineau în pădurile şi în peşt 
erile lor, ritualuri în care durerea era poarta spre magie, spr 
e a-şi deschide simţurile. Oracole, mistice, fanatice. 

Manon trecu printre rândurile de conducătoare Cioc-negr 
u ale sabatului. Acestea erau cele mai numeroase-douăzeci 
de conducătoare de sabat, în frunte cu Manon şi Cele Treisp 
rezece. Fiecare conducătoare îşi ducea două degete la frunt 
e în semn de respect. Ea nu le băgă în seamă şi ocupă locul 
din faţa mulţimii, unde bunica ei îi aruncă o privire aprobato 
are. 

Era o onoare să fii recunoscută de oricare înaltă Vrăjitoar 
e. Manon îşi înclină capul, lipindu-şi două degete de frunte. 
Obedienţa, disciplina şi brutalitatea erau cele mai preţuite c 
uvinte în Clanul Cioc-negru. Orice altceva însemna dispariţi 
a fără drept de apel. 

Când le surprinse pe celelalte două moştenitoare privind- 
o, încă îşi ţinea bărbia ridicată şi mâinile la spate. 

Moştenitoarea Sânge-albastru, Petrah, stătea cel mai apr 
oape de înaltele Vrăjitoare, grupul ei fiind în mijlocul mulţim 
ii. Manon încremeni, însă nu-şi cobori privirea. 

Pielea ei pistruiată era la fel de palidă ca a lui Manon, iar 
părul împletit în cosiţe, la fel de auriu ca al lui Asterin - o nu 
anţă arămie, intensă, care atrăgea lumina cenuşie. Era frum 
oasă, asemenea multora dintre ele, însă gravă. Deasupra oc 
chilor albaştri, pe frunte, purta o bentiţă din piele uzată în lo 
cul coroanei cu stea din fier. Nu aveai cum să-ţi dai seama c 


e vârstă avea, dar nu putea fi cu mult mai în vârstă faţă de 
Manon, dacă arăta astfel după ce magia dispăruse. Nu ema 
na nimic agresiv, dar nici zâmbete. Zâmbetele erau ceva ra 
r printre viăjitoare - asta dacă nu te aflai la vânătoare sau p 
e un câmp de luptă. 

Cu toate acestea, moştenitoarea Picioare-galbene... Iskra 
îi zâmbea larg lui Manon, plină de o provocare pe care Mano 
n tânjea să o accepte. Iskra nu dăduse uitării încăierarea de 
pe culoar, din ziua precedentă, dintre santinelele lor. Dacă 
nu din alt motiv, după privirea ochilor căprui ai Iskrăi, părea 
că încăierarea fusese o invitaţie. Manon se trezi cumpănind 
cât ar fi fost de mari problemele dacă i-ar fi sfâşiat beregata 
moştenitoarei Picioare-galbene. Ar fi pus capăt tuturor lupte 
lor dintre sanltnelele lor. 

De asemenea, ar fi fost finalul vieţii ei, dacă atacurile ar 
fi fost neprovocate. Justiţia vrăjitorească era rapidă. Bătălii! 
e pentru dominație se puteau termina cu pierderea de vieţi, 
însă revendicarea trebuia să fie făcută cinstit, deschis. Fără 
o provocare oficială din partea Iskrăi, Manon avea mâinile le 
gate. 

— Acum că ne-am adunat, spuse Matroana Sânge-albast 
ru - Cresseida - atrăgându-i atenţia lui Manon, ce-ar fi să vă 
arătăm pentru ce am fost aduse aici? 

Mama Cioc-negru flutură din mână spre pod, robele negr 
e unduind în vântul tăios şi rece. 

Mergem în cer, vrăjitoarelor. 


* 


Traversarea podului negru fu mai chinuitoare decât Man 
on ar fi vrut să recunoască. Mai întâi, era stânca aceea îngr 
ozitoare care zvâcnea sub picioarele ei, emanând acea duh 
oare pe care nimeni altcineva nu părea să o remarce. Apoi, 
era vântul, care urla şi care le arunca dintr-o parte în alta, î 
ncercând să le arunce peste parapetul cioplit. 

Nu se zărea nici măcar fundul trecătorii. Sub pod, pâcla î 
nvăluia totul - o pâclă ce nu dispăruse în ziua în care fusese 


ră acolo, sau în zilele în care urcaseră pe Trecătoare. Era, b 
ănuia ea, vreo festă de-a regelui. Gândindu-se la asta, ajun 
gea la şi mai multe întrebări, niciuna demnă de a catadicsi s 
ă o rostească cu voce tare sau să-i pese chiar atât de mult. 

Când ajunseră la atriumul imens al Colţului Nordic, lui Ma 
non îi îngheţaseră urechile, iar faţa o ustura. Zburase la mar 
e altitudine, pe orice fel de vreme, însă nu pentru mult tim 
p. Nu fără să aibă burta plină de carne proaspătă, care să-i t 
ină de cald. 

Işi şterse nasul care îi curgea de umărul mantiei ei roşii. 
Le văzuse pe celelalte conducătoare ale sabatului cercetând 
materialul stacojiu - aşa cum o făcuseră întotdeauna, cu dor 
inţă, cu dispreţ şi cu invidie. Iskra rămăsese cel mai mult cu 
privirea pierdută asupra ei, surâzând batjocoritor. Ar fi fost 
plăcut, al naibii de plăcut - să-i smulgă într-o zi faţa moşteni 
toarei Picioare-galbene. 

Ajunseră la gura care se căsca spre părţile superioare ale 
Colţului Nordic. Acolo, stânca era mai abruptă şi scobită, îm 
proşcată cu Tripla Zeiţă ştia ce. După miros, era sânge. Sân 
ge omenesc. 

Cinci bărbaţi - toţi arătând de parcă ar fi fost făcuţi din a 
ceeaşi plămadă - le întâmpinară pe cele trei Matroane, dân 
d îndârjit din cap. Manon păşi pe urmele bunicii ei, cu un oc 
hi la bărbaţi, cu celălalt la împrejurimi. La fel făcură şi celela 
Ite două moştenitoare. Cel puţin în această privinţă erau de 
acord. 

Ca moştenitoare, cea dintâi îndatorire a lor era să-şi prot 
ejeze Inaltelele Vrăjitoare, chiar dacă asta putea însemna să 
se sacrifice ele. Manon îi aruncă o privire Matroanei Picioar 
e-galbene, care se ţinea la fel de mândră ca şi celelalte do 
uă Străbune în timp ce intrau în întunericul din munte. Man 
on nu-şi luă însă mâna de pe cuțitul ei, Spintecă-Vânt, nicio 
secundă. 

Acolo, ţipetele, bătăile de aripi şi zăngănitul metalului er 
au mult mai puternice. 

— Aici îi creştem şi îi antrenăm până ce reuşesc să traver 
seze trecătoarea spre Omega, spuse unul dintre bărbaţi, ge 


sticulând spre multele guri de peşteră pe care le depăşeaui 
n timp ce mergeau cu paşi apăsaţi prin sala imensă. Vedeţi 
voi, clocitoarele sunt în pântecele muntelui, la un nivel aflat 
deasupra forjelor pentru armurărie - pentru ca ouăle să se p 
ăstreze calde. IBârlogurile sunt la un nivel superior. Îi ţinem 
separați după sex şi tip. Masculii îi ţinem în propriile cuşti, a 
sta dacă nu vrem să-i împerechem. Omoară pe oricine intră 
în cuştile lor. Am învăţat asta pe pielea noastră. 

Bărbaţii chicotiră, dar vrăjitoarele rămaseră tăcute. Omul 
continuă să vorbească despre diferitele tipuri - masculii era 
u cei mai buni, însă o femelă putea fi la fel de aprigă şi de d 
ouă ori mai isteaţă. Cei mai mărunți erau buni la furişat şi fu 
seseră împereheaţi pentru a fi negri în întregime, profilaţi p 
e cerul nopţii, sau de un albastru deschis pentru a se camufl 
a în patrulele diurne. De culorile balaurilor obişnuiţi nu le pă 
sa atât de tare, de vreme ce voiau ca duşmanii lor să pice 
morţi din pricina groazei, aşa pretindea bărbatul. 

Coborâră treptele săpate în stâncă şi, dacă duhoarea de 
sânge şi pustietatea nu le copleşiseră toate simţurile, atunci 
o făcuse bârlogul balaurilor - urletul, cârâitul şi bubuitul arip 
ilor şi al cărnii de stâncă aproape că acoperiră vorbele bărb 
atului. Manon rămase concentrată pe poziţia bunicii ei, pe p 
oziţia celorlalte vrăjitoare aflate în jurul lor. Ştia că Asterin a 
flată cu un pas în urma ei, făcea acelaşi lucru pentru ea. 

Omul le conduse pe o platformă din peştera imensă. Fun 
dul hăului se afla la cel puţin cincisprezece metri dedesubt, 
un capăt al încăperii fiind complet deschis către faţa stâncii, 
iar celălalt închis cu o poartă din fier - ba nu, o uşă. 

— Asta este una dintre gropile de antrenament, le explic 
ă bărbatul. E uşor să alegem ucigaşii înnăscuţi, însă descope 
rim că mulţi dintre ei îşi arată caracterul în gropi. Înainte ca 
dumneavoastră... doamnelor, zise el, încercând să-şi masch 
eze înfiorarea rostind cuvântul, să apucaţi să vă aruncaţi pri 
virea asupra lor, ei îşi petrec timpul chiar aici, luptând. 

— Şi când, întrebă Mama Cioc-negru, ţintuindu-l cu privir 
ea, îi vom alege pe cei pe care îi vom încăleca? 

Bărbatul îşi înăbuşi emoția. 


— Am antrenat un soi mai blând pentru antrenamentul d 
e bază. 

Un mârâit ameninţător din partea Iskrăi. Manon ar fi putu 
t şi ea să mărâie la insulta tacită, însă Matroana Sânge-alba 
stru vorbi: 

— Nu înveţi să călăreşti sărind pe un cal folosit la război, 
nu-i aşa? 

Bărbatul aproape că se îndoi de uşurare. 

— Odată ce te obişnuieşti cu zborul... 

— Noi ne-am născut pe spinarea vântului, spuse una din 
tre conducătoarele sabatului aflate în spate. 

Unele mormăiră a aprobare. Manon rămase tăcută, aşa c 
um procedară şi conducătoarele Cioc-negru ale sabatului. O 
bedienţă. Disciplină. Brutalitate. Ele nu se coborau fălindu-s 
e. 

Bărbatul se foi şi rămase atent la Cresseida, de parcă ea 
ar fi fost singura convinsă din încăpere, în pofida coroanei ei 
de stele din sârmă ghimpată. Idiotul. Manon considera uneo 
ri că cele din Sânge-albastru erau cele mai mortale dintre to 
ate. 

— De îndată ce sunteţi gata, spuse el, putem începe proc 
esul de selecţie. Încălecaţi şi să purcedem la antrenament. 

Manon riscă să-şi ia ochii de la bunica ei pentru a studia 
groapa. Existau lanţuri gigantice ancorate într-unul dintre p 
ereţi şi pete enorme de sânge negru pătau stâncile, de parc 
ă una dintre bestii fusese împinsă în perete. O crăpătură gig 
antică sub formă de pânză de păianjen se întindea în centr 
u. Orice lovise peretele, fusese aruncat cu forţă. 

— Pentru ce sunt lanţurile? se trezi Manon întrebând. 

Bunica ei îi aruncă o privire de atenţionare, dar Manon se 
concentră asupra bărbatului. În mod previzibil, el făcu ochii 
mari la vederea frumuseţii ei - şi rămaseră larg deschişi cât 
priviră moartea care stătea ascunsă sub aceasta. 

— Lanţurile sunt pentru animalele momeală, răspunse el, 
adică balaurii pe care îi folosim pentru a le arăta celorlalţi c 
um să lupte, pentru a le transforma agresivitatea într-o arm 
ă. Avem ordin să nu omorâm niciunul, nici pe cei deşelaţi sa 


u taraţi, aşa că le găsim o bună întrebuințare şi celor debili. 

Exact ca la luptele de câini. Ea privi din nou petele şi cră 
pătura din perete. Animalul momeală probabil că fusese aru 
ncat de unul dintre cei mai mari. Şi dacă balaurii se puteau 
arunca aşa unul pe altul, atunci stricăciunile produse oamen 
ilor... | se strânse pieptul de nerăbdare, mai ales atunci cân 
d bărbatul întrebă: 

— Doriţi să vedeţi un mascul? 

O scânteiere a unghiilor din fier, în timp ce Cresseida făc 
u un gest elegant pentru a continua. Bărbatul lăsă să-i scap 
e un fluierat ascuţit. Niciunul dintre ei nu vorbi în timp ce la 
nţurile zăngăniră, un bici plesni şi poarta din fier spre groap 
ă gemu când fu ridicată. Şi atunci, călăuziţi de bărbaţi cu bi 
ce şi suliţi, apărură balaurii. 

O mirare sonoră colectivă, chiar şi din partea lui Manon. 

— Titus e unul dintre cei mai buni, spuse bărbatul, din v 
ocea sa răzbătând mândria. 

Manon nu-şi putu lua ochii de la minunata bestie: trupul | 
ui cenuşiu-pestriţ acoperit de piele; picioarele din spate mas 
ive, terminate cu gheare mari cât antebraţul ei; enormele-i 
aripi, cu un cleşte în vârf, folosite pentru a-l propulsa înainte 
asemenea unei perechi de membre. 

Îşi legăna capul triunghiular într-o parte şi în cealaltă, iar 
botul plin de bale lăsa să se întrevadă colții galbeni, curbați. 

— Coada este dotată cu un vârf veninos, adăugă bărbat 
ul atunci când balaurul ieşi cu totul din groapă, mârâind la b 
ărbaţii aflaţi alături de el. 

Reverberaţiile mârâitului găsiră ecou în stâncă, în ghetel 
e ei şi în sus pe picioare, drept în inima ei. 

De piciorul din spate avea prins un lanţ, fără îndoială pen 
tru a-l împiedica să zboare. Işi mişca încolo şi încoace coad 
a, la fel de lungă cât trupul, terminată cu două ţepuşe curba 
te, aidoma unei pisici. 

— Pot zbura sute de kilometri pe zi şi apoi să fie în conti 
nuare gata să zboare atunci când ajung, zise bărbatul, iar vr 
ăjitoarele sâsâiră toate la unison. 

Asemenea viteză şi rezistenţă... 


— Ce mănâncă? întrebă Petrah, cu chipul ei pistruiat în c 
ontinuare serios şi liniştit. 

Bărbatul îşi frecă gâtul. 

— Mănâncă orice. Însă le place să fie proaspăt. 

— Şi nouă la fel, preciză Iskra rânjind. 

S-o fi spus altcineva şi nu moştenitoarea Picioare-galben 
e, 
Manon li s-ar fi alăturat celorlalte din juru-i care rânjeau. 

Titus se răsuci brusc, repezindu-se spre cel mai apropiat 
bărbat în limp ce-şi folosi magnifica sa coadă pentru a face 
praf suliţele din spatele său. Un bici pocni, dar era prea târzi 
u. 

Sânge şi țipete şi zgomot de oase zdrobite. Picioarele şi c 
apul bărbatului căzură la pământ. Torsul fu înghiţit dintr-o î 
mbucătură. Mirosul de sânge umplu aerul şi toate vrăjitoare 
le Dinţi de fier inhalară adânc. Bărbatul din faţa lor făcu un 
pas mult prea precaut în spate. 

Masculul din groapă se uita acum la ei, coada continuând 
să izbească podeaua. 

Magia dispăruse, şi totuşi, era posibilă crearea de bestii 
magnifice. Magia dispăruse, şi totuşi Manon simţea siguranţ 
a momentului instalându-i-se în oase. Îi fusese menit să fie 
aici. Îl va avea pe Titus sau pe niciun altul. 

Nu ar fi suportat să încalece niciun animal, ci numai pe c 
el mal grozav, pe cel a cărui întunericime amintea de a ei. C 
ând privirea i se intersectă cu negrul infinit al ochilor lui Titu 
s, ea îi zâmbi balaurului. 

Ai fi putut jura că şi el îi zâmbise. 


CAPITOLUL 13 


Celaena nu-şi dădu seama cât de obosită era până ce to 
ate sunetele - cântecul blând al lui Emrys, bufnitura aluatul 
ui frământat, tocatul cuţitului lui Luca şi neîncetata pălăvrăg 
eală despre tot şi orice - încetară. Atunci fu sigură de ce av 
ea să găsească atunci când avea să se întoarcă spre scări. 
Mâinile aveau pielea macerată, degetele o usturau, spatele 
şi gâtul îi zvâcneau, dar... Rowan se sprijinea în arcada scări 
lor, cu braţele încrucişate şi violenţa pâlpâindu-i în ochii fără 
viaţă. 

— Să mergem. 

Deşi trăsăturile îi rămâneau reci, ea avu impresia clară c 
ă el era cumva enervat de faptul că ea nu stătea îmbufnată 
în vreun cotlon, deplângând starea unghiilor sale. Când ea i 
eşi, Luca îşi trecu degetul peste gât în timp ce rosti cu buzel 
e succes, 

Rowan o conduse printr-o curticică, unde santinelele înce 
rcau să pretindă că nu le urmăreau fiecare mişcare, şi apoi î 
n pădure. Apărarea contra magiei ţesută între inelul de meg 
aliţi o ciupi din nou de piele în timp ce treceau şi i se făcu gr 
eaţă. Când ajunseră printre copacii acoperiţi cu muşchi, în li 
psa căldurii constante din bucătărie, se trezi pe jumătate în 
gheţată, dar până şi asta era numai o vagă scânteiere a une 
i trăiri. 

Rowan explora o creastă stâncoasă înspre cele mai înalt 
e promontorii ale pădurii, încă învăluite în păclă. Ea abia da 
că se opri pentru a contempla priveliştea colinei submontan 
e aflată dedesubt, a câmpiilor din faţa lor, complet înverzite 
şi proaspete şi în siguranţă faţă de Adarlan. Rowan nu rosti 
nicio vorbă până când ajunseră la ceea ce păreau a fi ruinel 
e distruse de intemperii ale unui templu. 

Acum nu mai era decât o întindere de blocuri din piatră ş 
i coloane ale căror sculpturi fuseseră şterse de vânturi şi plo 
i. In stânga ei se întindeau Wendlynul, colinele submontane, 


câmpiile şi pacea. În dreapta se ridica zidul munţilor Cambri 
an, blocând orice semn al ținuturilor nemuritoare de dincol 
o. În spatele ei, departe, în jos, se zărea fortăreaţa care şer 
puia de-a lungul coamei muntelui. 

Rowan traversă pietrele crăpate, cu părul lui argintiu flut 
urând în vântul umed şi tăios. Ea continua să-şi ţină braţele 
pe lângă corp, mai mult din reflex. El era înarmat până în di 
nti, chipul său o mască a brutalităţii de neclintit. 

Ea se forţă să surâdă uşor, cea mai bună încercare de ex 
presies respectuoasă, nerăbdătoare. 

— Arată-mi ce poţi. 

El o privi din cap până în picioare: cămaşa umedă de la p 
âcă, îngheţată acum, lipită de pielea-i încreţită, pantalonii la 
la felde umezi, poziţia picioarelor... 

— Şterge-ţi zâmbetul slugarnic şi mincinos de pe chip. 

Vocea îi era la fel de lipsită de viaţă precum ochii, însă tă 
ioasă ca o lamă. 

Ea îşi păstră zâmbetul slugarnic şi mincinos. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

El păşi spre ea, de data aceasta cu caninii ieşindu-i în afa 
ră. 

— lată prima ta lecţie, fato: scuteşte-mă de aiurelile tale. 
Nu am chef de aşa ceva şi probabil că sunt singurul căruia n 
u-i pasă nici cât negru sub unghie de cât de furioasă, maliţi 
oasă şi îngrozitoare eşti pe dinăuntru. 

— Nu cred că doreşti neapărat să vezi cât de furioasă, m 
aliţioasă şi îngrozitoare sunt pe dinăuntru. 

— Dă-i înainte şi fii cât de obraznică doreşti, prinţesă, că 
ci am fost de zece ori mai obraznic timp de zece ori mai mul 
t timp decât ai trăit tu până acum. 

Ea nu cedă - nu, deoarece el nu înţelegea un lucru în leg 
ătură cu ceea ce zăcea sub pielea ei şi îşi trecea ghearele p 
rin lăuntrul ei -, dar renunţă la orice încercare de a-şi contro 
la trăsăturile. Buzele ei se retraseră, dezvelind dinţii. 

— Aşa e mai bine. Acum, transformă-te! 

Ea nu se strădui să fie plăcută atunci când rosti: 

— Nu e ceva ce pot controla. 


— Dacă aş fi vrut scuze, le-aş fi cerut. Transformă-te! 

Ea nu ştia cum. Nu stăpânise niciodată harul în copilărie 
şi cu siguranţă nu existaseră ocazii de a învăţa în ultimul de 
ceniu. 

— Sper că ai adus gustări, căci vom sta aici foarte mult t 
imp, dacă lecţia de azi depinde de transformarea mea. 

— Tu chiar ai de gând să mă faci să-mi placă să te antre 
nez. 

Ea avea senzaţia că el ar fi putut trece fără probleme de 
la să te antrenez la să te mănânc de vie. 

- Deja am participat la vreo douăsprezece versiuni ale s 
agăi de antrenament maestru-discipol, aşa că ce-ar fi să mă 
scuteşti şi de asta? 

Zâmbetul lui deveni mai reţinut, mai letal. 

— Tacă-ți fleanca şi transformă-te! 

Pe ea o cuprinse un fior - un fulger în abis. 

— Nu! 

Apoi, el atacă. 

Ea se gândise întreaga dimineaţă la loviturile lui, la felulî 
n care se mişcase, la iuţeală şi la unghiuri. Aşa că se feri de 
prima lovitură, păşind în lateral şi evitând pumnul lui, cu păr 
ul fluturându-i în vânt. 

Ba chiar se răsuci destul în direcţia opusă pentru a evita 
şi cea de-a doua lovitură. El era însă atât de iute, încât ea d 
e-abia putea să înregistreze mişcările - atât de iute, încât e 
a n-avu şansa să se ferească sau să pareze sau să anticipez 
e cea de-a treia lovitură. Nu la faţă, ci la picioare, exact cum 
o făcuse şi cu o seară înainte. 

O rotire a piciorului lui şi ea căzu, răsucindu-se pentru a 
se echilibra, însă nu suficient de repede pentru a evita să se 
lovească cu fruntea de o piatră netezită de vreme. Se rosto 
goli, zărind cerul cenuşiu, şi încercă să-şi amintească cum s 
ă respire în timp ce impactul îi reverbera în craniu. Rowan s 
e năpusti cu o naturaleţe fluidă, coapsele lui puternice apăs 
ându-i coastele în timp ce o încălecă. Rămasă fără suflu, am 
eţită şi cu musculalura slăbită de la dimineaţa petrecută în 
bucătărie şi de la săptămânile de hrană pe sponci, ea nu re 


uşi să se răsucească şi să-l arunce - nu putu să facă nimic. 
Era mai greu decât ea, mai musculos şi, pentru prima dată î 
n viaţa ei, îşi dădu seama că era pe de-a-ntregul întrecută. 

— Transformă-te, sâsâi el. 

Ea râse, un sunet mort, jalnic, străin chiar şi pentru urec 
hile ei. 

— Bună încercare. 

O, zeilor, capul îi bubuia, un firişor cald de sânge îi curge 
a din partea dreaptă a frunţii, iar acum el era aşezat pe piep 
tul ei. Râse iar, ştrangulată de greutatea lui. 

— Crezi că poţi să mă păcăleşti să mă transform scoțând 
u-mă din răbdări? 

El mârâi, cu faţa presărată de stelele pe care ea le vedea 
plutind. Fiecare clipit îi aducea noi pumnale dureroase. Prob 
abil că avea să fie cel mai rău ochi vânăt din viaţa ei. 

— Uite ce idee am: sunt bogată ca naiba, zise ea peste b 
ubuitul din cap. Ce-ar fi să ne prefacem că facem antrenam 
entul ăsta timp de o săptămână sau aşa ceva şi apoi să-i s 
punem lui Maeve că sunt perfect pregătită să intru pe terito 
riul ei, iar cu îţi voi da tot aurul afurisit pe care îl vei dori. 

El îşi apropie caninii atât de aproape de gâtul ei, încât di 
n tr-o mişcare i-ar fi putut sfâşia beregata. 

— Uite ce idee am eu, mârâi el. Nu ştiu ce naiba ai făcut 
timp de zece ani, în afară de umblat aiurea şi de a te numi 
asasină, dar cred că eşti obişnuită să-ţi iasă totul aşa cum v 
rei. Cred că nu ai niciun control asupra ta. Niciun fel de cont 
rol şi nicio disciplină - nu una serioasă de profunzime. Tu eş 
ti o copilă, şi încă una răzgâiată. Şi, zise el, în ochii săi verzi 
citindu-se doar repulsie, eşti o laşă. 

Dacă braţele nu i-ar fi fost ţintuite, i-ar fi sfâşiat pe loc fa 
ţa. Fata se zbătu, încercând toate tehnicile pe care le învăas 
e pentru a-l clinti, dar el nu se mişcă niciun centimetru. 

Un hohot de râs grav, obraznic. 

— Nu-ţi place cuvântul? 

El se aplecă şi mai tare, tatuajul lui înotând în privirea ei 
neclară. 

— Laşă. Eşti o laşă care a fugit timp de zece ani, în vrem 


e ce oamenii nevinovaţi erau arşi şi măcelăriți şi... 

Ea încetă să-l mai asculte. 

Ea pur şi simplu... încetă. 

Era de parcă s-ar fi aflat din nou sub apă. De parcă arfin 
ăvălit în camera Nehemiei şi ar fi descoperit acel trup frumo 
s mutilat pe pat. De parcă l-ar fi văzut pe Galan Ashryver, pr 
ea iubit şi brav, călărind la apus în uralele poporului său. 

Ea rămase liniştită, privind norii care se adunau deasupr 
a, aşteptând ca el să-şi isprăvească vorbele pe care ea nu p 
utea să le asculte, aşteptând o lovitură pe care, era destul d 
e sigură, n-avea s-o simtă. 

— Ridică-te, zise el brusc, iar lumea fu luminoasă şi ampl 
ă atunci când el se ridică. Ridică-te! 

Ridică-te. Chaol îi spusese asta cândva, atunci când dure 
rea şi jalea o copleşiseră peste măsură. Insă culmea peste c 
are trecuse în noaptea în care murise Nehemia, noaptea în 
care îl spintecase pe Archer, ziua în care îi spusese lui Chaol 
oribilul adevăr... Chaol o ajutase să treacă peste culme. Încă 
era în cădere. Nu exista nicio ridicare, deoarece nu exista ni 
icio bază. 

Mâini puternice, aspre sub umerii ei, lumea zgâlţâindu-s 
e, rotindu-se, apoi acel chip tatuat, mârâind în faţa ei. N-ave 
a decât să-i ia capul între acele mâini masive şi să-i frângă 
gâtul. 

— Demnă de milă, scuipă el, dându-i drumul. Fără coloan 
ă vertebrală şi demnă de milă. 

Pentru Nehemia, ea trebuia să încerce, trebuia să încerc 
e... 

Însă când ajunse înăuntru, spre locul acela din pieptul ei 
unde sâlăşluia monstrul, găsi doar pânze de păianjen şi cen 
uşă. 


Capul Celaenei continua să se învârtă, iar sângele încheg 
at de pe faţă îi dădea mâncărimi. Nu-şi bătu capul să şi-l şte 
argă sau să-i pese cu adevărat de ochiul învineţit despre ca 


re era absolut convinsă că înflorise în timp ce parcurseseră 
distanţa măsurată în kilometri de la ruinele templului şi pân 
ă la colinele submontane împădurite. Însă nu reveniră în Mis 
tward. 

Ea se legăna pe picioare atunci când Rowan trase o spad 
ă şi un pumnal şi se opri la marginea unui platou ierbos, pre 
sărat cu movile. De fapt - nu erau movile, ci gorgane, străv 
echi morminte de lorzi şi prințese care muriseră de mult, ca 
re se întindeau până la cealaltă lizieră de copaci. Erau zeci 
de morminte, fiecare marcat cu un prag din piatră şi închis 
cu o uşă din ficr. Şi cu toată vederea înceţoşată şi durerea d 
e cap năucitoare, i se ridică părul de la ceafă. 

Movilele ierboase păreau să... respire. Să doarmă. Uşi di 
n fier - pentru a ţine sufletele înăuntru, încuiate împreună c 
u tezaurul pe care îl furaseră. Se strecuraseră înăuntru şi st 
ăteau la pândă de eoni în şir, hrănindu-se cu proştii nechibz 
uiţi care se încumetau să caute aurul din interior. 

Rowan îşi înclină capul spre gorgane. 

— Aveam de gând să aştept până ce vei fi avut o oareca 
re stăpânire asupra puterii tale - plănuisem să te fac să vii n 
oaptea, când gorganele-suflete sunt cu adevărat ceva demn 
de privit, dar consideră asta ca pe o favoare, căci nu sunt m 
ulţi cei care vor cuteza să iasă ziua. Plimbă-te printre movile 
- înfruntă sufletele şi caută să ajungi în partea cealaltă a câ 
mpiei, Aelin, şi atunci vom putea să mergem în Doranelle or 
icând vei dori. 

Era o capcană. O ştia prea bine. El avea harul timpului n 
esfârşit şi putea să joace jocuri care să dureze secole. Neră 
bdarea ei, faptul că era muritoare şi fiecare secundă o aduc 
ea mai aproape de moarte, erau folosite împotriva ei. Să înf 
runte sufletele... 

Armele lui Rowan străluceau, suficient de aproape pentr 
u a le înşfăca. Ridică din umerii aceia puternici şi zise: 

— Poţi fie să aştepţi să-ţi câştigi armele înapoi, fie poţi in 
tra aşa cum eşti acum. 

Işi pierdu controlul preţ de o clipă, îndeajuns cât să-i spu 
nă: 


— Îmi sunt suficiente drept arme mâinile mele goale. 

El se mărgini să-i arunce un rânjet zeflemitor şi porni prin 
labirintul colinelor. 

Ea îl urmă îndeaproape, ţinându-se după el pe lângă fiec 
are gorgan, ştiind că, dacă ar fi rămas prea în urmă, el, din r 
ăutate, ar fi lăsat-o acolo. 

Răsuflări regulate şi căscături de trezire se înălţau de din 
colo de uşile din fier. Acestea erau neîmpodobite, fixate în b 
uiandrugii din piatră cu nişte cuie care erau atât de vechi, în 
cât, probabil, precedau Wendlynul. 

Paşii ei scârţâiau în iarbă. Acolo, până şi păsările şi insect 
ele nu scoteau sunete prea zgomotoase. Dealurile se depărt 
au penitru a lăsa loc unui cerc interior de iarbă uscată în jur 
ul celui maii dărăpănat gorgan. Unde celelalte erau rotunde, 
acesta arăta de parcă nişte zei antici ar fi călcat pe el. Vârfu 
| aplatizat fusese năpădit de rădăcinile noduroase ale tufişu 
rilor; cele trei pietre masive ale pragului erau roase, pătate 
şi strâmbe. Uşa de fier dispăruse. 

Nu mai era decât întunericul dinăuntru. Întunericul fără v 
ârstă, care respira. 

Când întunecimea se întinse spre ea, îşi simţi pulsul bub 
uindu-i în urechi. 

— Te las aici, îi zise Rowan. 

El nu pusese niciun picior în interiorul cercului, cizmele s 
ale fiind la numai un centimetru de iarba uscată. Zâmbetul | 
ui se transformă într-unul funebru. 

— Ne întâlnim în partea cealaltă a câmpiei. 

El se aştepta ca ea să ţâşnească asemenea unui iepure s 
ălbatic. Şi ea ar fi vrut. O, zeilor, locul acela, acel gorgan ble 
stemat aflat la numai o sută de metri, o făceau să vrea s-oi 
a la goană şi să nu se mai oprească până ce nu va fi găsit u 
n loc unde soarele să strălucească zi și noapte. Insă dacă tr 
ecea de asta, putea să meargă în Doranelle a doua zi. Şi ac 
ele suflete care aşteptau în cealaltă jumătate a câmpiei... ar 
fi putut fi mai rău decât cele pe care deja le văzuse şi cu car 
e luptase şi care îşi găsiseră sălaş în lume şi înlăuntrul ei. 

Aşa că îşi înclină capul spre Rowan şi porni spre câmpia c 


u iarba uscată. 


CAPITOLUL 14 


Fiecare pas spre gorganul central făcea să-i clocotească 
sângele Celaenei. Întunericul dintre pietrele pătate şi străve 
chi crescu, învârtejindu-se. Era şi mai frig. Rece şi uscat. 

Nu voia să se oprească, nu atâta timp cât Rowan continu 
a să o privească, nu când avea atât de multe de făcut. Nu în 
drăznea să privească prea mult timp spre locul unde ar fi tr 


ebuit să fie uşa şi spre lucrul care pândea dincolo de acesta. 
O fărâmă de mândrie - stupida, mortala mândrie - o împiedi 
ca să parcurgă în goană restul câmpiei. Fuga, îşi aminti ea, 
nu făcea decât să atragă pe unii prădători. Aşa că îşi menţin 
u ritmul lent al paşilor şi se gândi la toate antrenamentele p 
e care le primise, chiar şi când sufletul se fofilă mai aproape 
de prag, nimic mai mult decât un freamăt de foame voracei 
mbrăcată în zdrenţe. 

Şi totuşi, sufletul rămase în gorganul său chiar şi atunci c 
ând ea veni atât de aproape, încât ar fi putut fi târâtă înăun 
tru, de parcă... ar fi ezitat. 

Tocmai trecea de gorgan când un fir de aer pulsând, alte 
rat, îi pluti pe lângă urechi. Poate că fuga ar fi fost o idee bu 
nă. Dacă magia era singura armă împotriva sufletelor, atunc 
i mâinile ei erau nefolositoare. Şi totuşi, sufletul adăsta dinc 
olo de prag. 

Din nou ciudatul aer mort îi trecu pe lângă urechi, în cap 
ul ei făcându-şi loc un sunet strident. Se grăbi, cu iarba scâr 
ţâind pe măsură ce aduna toate detaliile posibile pentru a s 
e folosi de ele împotriva oricărui atacator s-ar fi aflat la pân 
dă în apropiere. In capătul celălalt al câmpiei, vârfurile copa 
cilor se legănau în adierea ceţoasă. Nu era departe. 

Celaena trecu de movila centrală, înghițind puternic pent 
ru a scăpa de ţârâitul din urechi, tot mai neplăcut cu fiecare 
pas. Până şi sufletul bătea în retragere. Nu şovăise din prici 
na ei sau a lui Rowan. 

Cercul de iarbă uscată se sfârşea la câţiva paşi mai încol 
o - doar la câţiva. Doar câţiva, iar apoi ea ar fi putut să fugă 
de orice ar fi fost acolo şi care făcea ca sufletul să-i tremure 
de frică. 

Şi atunci îl văzu. Bărbatul care stătea în spatele gorganul 
ui. 

Nu un suflet. Zări doar o licărire de piele albă, păr negru 
ca noaptea, o frumuseţe impenetrabilă, şi un colier din onix 
în jurul gâtului ca o coloană şi... 

Întuneric. Un val de întuneric a izbit-o. 

Nu obscuritate, ci un întuneric real, de parcă ar fi aruncat 


o pătură peste ei doi. 

Simţea pământul ierbos, dar nu-l putea vedea. Nu putea 
vedea nimic. Nici în faţă, nici în lateral şi nici în spate. Nu m 
ai era decât ea şi întunericul învârtejit. 

Celaena se ghemui, înăbuşindu-şi un blestem în timp ce 
scruta întunericul. Orice ar fi fost, în pofida formei, nu era u 
n muritor. Nu era nimic omenesc în perfecțiunea sa, în acei 
ochi goi. 

Pe buza de sus îi picura sânge - o sângerare nazală. Bub 
uitul din urechile ei începu să-i înece gândurile, orice plan, d 
e parcă trupul ei era respins chiar de esenţa acelui lucru. Int 
unericulrămase, impenetrabil, infinit. 

Opreşte-te. Respiră. 

Dar altcineva respira în spatele ei. Oare era bărbatul, sau 
allceva? 

Respirația devenea mai puternică, mai aproape, şi un ae 
r rece îi atinse nasul, buzele, lingându-i pielea. Fuga - fuga 
era o opţiune mai înţeleaptă decât aşteptarea. Făcu mai mu 
iți paşi în fugă, care ar fi trebuit să o ducă la marginea câm 
piei, dar... 

Nimic. Numai un întuneric nesfârşit şi chestia care respir 
a şi care era acum şi mai aproape, duhnind a praf şi a hoit ş 
i încă a ceva, ceva ce ea nu mai mirosise de o viaţă, dar pe 
care nu putea să-l uite vreodată, nu când îmbibase acea înc 
ăpere precum vopseaua. 

O, zeilor! Respirația era pe gâtul ei, şerpuind spre pavilio 
nul urechii. 

Se răsuci, trăgându-şi ceea ce putea foarte bine să fie ult 
ima ei suflare, iar lumea scânteie. Nu cu nori şi iarbă uscat 
ă. Nu cu un prinţ Fae care aştepta în apropiere. Incăperea... 

Această încăpere... j 

Servitoarea ţipa. Scotea sunete stridente ca un ceainic. | 
ncă mai erau băltoace dincolo de ferestrele închise - ferestr 
e pe care Celaena însăşi le ferecase în seara precedentă, at 
unci când se bălăbăniseră încoace şi încolo în furtuna care s 
e stârnise brusc. 

Crezuse că patul era ud din pricina ploii. Se urcase în pat 


fiindcă furtuna o făcuse să audă nişte lucruri oribile, o făcus 
e să aibă senzaţia că ceva era în neregulă, de parcă ar fi sta 
t cineva în colţul camerei ei. Nu ploaia uda patul în acea ca 
meră acoperită de covoare elegante din conacul de ţară. 

Nu ploaia se usca pe ea, pe mâinile, pe pielea şi pe rochi 
a ei. lar mirosul - nu era doar sânge, ci şi altceva... 

— Nu e real, rosti Celaena cu voce tare, îndepărtându-se 
de patul pe care stătea ca o fantomă. Nimic nu e real. 

Părinţii ei erau, însă acolo, întinşi pe pat, cu beregatele t 
ăiate de la o ureche la cealaltă. 

Tatăl ei, lat în umeri şi chipeş, cu pielea deja pământie. 

Mama ei, cu părul ei auriu mânjit de sânge, iar chipul e 
i... chipul ei... 

Măcelăriţi ca nişte animale. Rănile erau atât de vulgare, 
atât de căscate şi de adânci, iar părinţii ei arătau atât de... 
atât de... 

Celaena vomită. Căzu în genunchi, vezica ei golindu-se c 
hiar înainte de a vomita a doua oară. 

— Nu e real, nu e real, icni ea în timp ce o căldură umed 
ă îi străbătu pantalonii. 

Nu putea să respire, nu putea să respire, nu putea... 

Şi atunci se ridică brusc în picioare şi o luă la goană, înde 
- părtându-se de acea încăpere, spre zidurile lambrisate cu | 
emn, trecând printre ele ca un spectru, până ce... 

Un alt dormitor, un alt cadavru. 

Nehemia. Ciopârţită, mutilată, violată şi frântă. 

Chestia care stătea la pândă în spatele ei îşi trecu o mân 
ă peste talia ei, peste abdomen, trăgând-o spre pieptul său 
cu blândeţea unui iubit. O cuprinse panica, atât de intensă, î 
ncât lovi cu un cot în spate şi în sus - izbind ceva ce părea a 
fi carne şi oase. Fiinţa sâsâi, dându-i drumul. Era tot ceea ce 
-i trebuia. Fugi, călcând prin iluzia sângelui şi a organelor pri 
etenei ei, şi apoi... 

Lumina apoasă a soarelui şi iarba uscată şi un războinic î 
narmat până în dinţi, cu părul argintiu, spre care se avântă, 
fără să-i pese de voma de pe veşminte, de pantalonii uzi, de 
gemete, de sunetul strident care îi ieşea din gâtlej. Alergă p 


ână ce ajunse la el şi căzu pe iarba verde, apucând-o, rupân 
d-o, vomând, deşi nu mai avea nimic în ea cu excepţia unui 
şuvoi de bilă. Ţipa sau suspina sau nu scotea niciun sunet. 

Apoi simţi transformarea şi unda de şoc, o fântână desch 
izându-se sub stomacul ei şi umplându-se cu focul arzând n 
eabătut. 

Nu. Nu. 

Agonia o despică într-un şuvoi, vederea ei oscilând între 
claritatea de cristal şi văzul amortizat al muritorilor, dinţii d 
urând-o în timp ce colții îi ieşeau şi se retrăgeau, flux şi refl 
ux, nemuritoare şi muritoare, schimbându-se la fel de reped 
e ca fâlfâitul aripilor unui colibri... 

Cu fiecare transformare, fântâna se adâncea, acel foc săl 
batic urcând şi coborând şi ajungând sus, sus... 

Atunci ea chiar ţipă, deoarece o ustura gâtul sau poate c 
ă era magia care ieşea, dezlănţuită în sfârşit. 

Magia... 


x 


Celaena se trezi sub bolta pădurii. Încă era lumină, şi jud 
ecând după noroiul de pe cămaşă, pantaloni şi cizme, se pă 
rea ca Rowan o târâse acolo scoţând-o dintre gorgane. 

Pe cămaşă şi pantaloni avea vomă. Şi apoi mai era... Făc 
use pe ea. Se îmbujoră, dar lăsă deoparte gândurile referito 
are la de ce urinase pe ea, de ce îşi vomase şi matele. Şi ac 
el ultim gând despre magie... 

— Lipsa disciplinei, a controlului şi a curajului, veni o voc 
e mărâitoare. 

Simţindu-şi capul bubuind, îl descoperi pe Rowan aşezat 
pe o piatră, cu braţele musculoase sprijinite pe genunchi. Di 
n mâna stângă îi atârna un pumnal, de parcă l-ar fi aruncat | 
eneş în aer în timp ce ea zăcea în propria-i mizerie. 

— Ai dat greş, îi spuse el cu glas egal. Ai reuşit să ajungi 
în cealaltă parte a câmpiei, dar am spus să înfrunţi sufletel 
e, nu să te apuce pandaliile magice. 

— Am să te omor, îi zise ea, în cuvinte aspre, gâfâite. Cu 


m îndrăzneşti... 

— Acela n-a fost un suflet, prinţesă. 

El îşi îndreptă atenţia spre copacii din spatele ei. Ea ar fi 
putut să răcnească în legătură cu folosirea termenilor clari p 
entru a evita să o ducă în Doranelle, însă când privirile li se 
întâlniră iar, el părea să spună: Chestia aia n-ar fi trebuit să 
se afle aici. 

Atunci, ce naiba a fost, ticălos tâmpit? ripostă ea tăcută. 

EI îşi încleştă maxilarul înainte de a rosti cu voce tare: 

— Nu ştiu. Timp de câteva săptămâni am întâlnit vârcola 
ci în căutare de pradă, care cutreierau colinele în căutare d 
e piei de oameni, însă asta... a fost altceva. N-am mai întâln 
it niciodată această înfăţişare, nici în aceste ţinuturi, nici în 
altele. Fiindcă a trebuit să te târăsc de acolo, nici nu cred că 
voi afla prea curând. 

Aruncă o căutătură critică la starea ei actuală. 

— Dispăruse când am dat din nou ocol. Spune-mi ce s-a î 
ntâmplat. Am văzut doar întuneric şi, când ai apărut, erai... 
diferită. 

Ea îndrăzni să se privească din nou. Pielea îi era albă ca | 
aptele, de parcă puţina culoare pe care o căpătase tolănind 
u-se pe acoperişuri în Varese se scursese şi nu numai din pr 
icina FRICIii şi a greţei. 

— Nu, îi răspunse ea. Şi te poţi duce dracului. 

— Alte vieţi s-ar putea să depindă de asta. 

— Vreau să mă întorc la fortăreață, murmură ea. 

Nu voia să afle despre creaturi, sau despre vârcolaci, sau 
despre niciuna din toate astea. Fiecare cuvânt era un efort. 

— Chiar acum. 

— Se termină atunci când spun eu că s-a terminat. 

— Poţi să mă omori sau să mă torturezi ori să mă arunci 
de pe o stâncă, dar pentru azi am terminat. În întuneric am 
văzut chestii pe care nimeni n-ar trebui să le vadă. M-a târâ 
t printre amintiri - şi nu printre cele decente. Îţi ajunge? 

El scuipă un sunet, dar se ridică în picioare şi începu să 
meargă. Ea se clătină pe picioare, se împiedică, cu genunch 
ii tremurând, dar se ţinu după el, până la sălile din Mistwan 


d, unde ea îşi arcui trupul în aşa fel, încât niciuna dintre san 
tinele să nu-i vadă pantalonii uzi, voma. Cu toate acestea, n 
u avea cum să-şi ascundă chipul. Işi menţinu atenţia îndrept 
ată asupra prinţului, până ce el deschise o uşă din lemn şi o 
izbi un zid de abur. 

— Aici sunt băile femeilor. Camera ta e un etaj mai sus. 
Mâine în zori să fii la bucătărie. 

Şi apoi o părăsi din nou. 

Celaena merse târşâind picioarele în camera plină de ab 
uri, fără să-i pese cine se afla acolo, se descotorosi de haine 
şi se prăbuşi într-una dintre căzile din piatră şi nu se mişcă 
mult, mult timp. 


CAPITOLUL 15 


Chaol nu fu câtuşi de puţin surprins că tatăl său întârzie 
douăzeci de minute la întâlnirea lor. Nu se miră nici atunci c 
ând tatăl lui intră în birou, se aşeză pe scaunul din faţa pupi 
trului şi nu-i oferi nicio explicaţie pentru întârziere. Cu o răc 
eală calculată şi o antipatie evidentă, studie biroul: fără fere 
stre, un covor uzat şi un cufăr cu arme uzate pe care Chaol 
nu-şi găsea timp să le lustruiască sau să le trimită la repara 
t. 

Măcar era organizat. Cele câteva hârtii de pe birou erau 
aşezate în teanc; tocurile din cleştar erau în suporturile lor; 
armura, pe care rareori avea ocazia să o îmbrace, strălucea 
pe manechinul din colţ. În cele din urmă, tatăl său zise: 

— Asta e ceea ce ilustrul nostru rege îi oferă Căpitanului 


Gărzii sale? 

Chaol ridică din umeri, iar tatăl lui studie pupitrul din stej 
ar masiv. Moştenit de la predecesorul său, cel pe care el şi 
Celaena... 

Îşi stinse amintirea înainte ca aceasta să-i facă sângele s 
ă-i clocotească. În schimb, îi surâse tatălui său. 

— Exista un birou mai mare în anexa din cleştar, dar am 
vrut să fie accesibil pentru oamenii mei. 

Era adevărat. De asemenea, el nu voise să se afle în apr 
opierea aripii administrative a castelului, să fie alături de co 
nsilieri şi curteni, pe acelaşi coridor. 

— O decizie înţeleaptă. 

Tatăl său se lăsă pe spate în vechiul scaun din lemn. 

—  Instinctele unui conducător. 

Chaol îl ţintui cu o privire stăruitoare. 

— Trebuie să mă întorc în Anielle cu tine - mă surprinde 
că-ţi iroseşti energia măgulindu-mă. 

— Aşa să fie? Din câte văd, n-ai făcut nimic ca să te preg 
ăteşti pentru această aşa-zisă întoarcere. Nici măcar nu-ţi c 
auţi un înlocuitor. 

— În pofida părerilor tale proaste despre poziţia mea, est 
e una pe care o iau în serios. Nu vreau ca omul care va ave 
a grijă de acest palat să fie un oarecare. 

— Nici măcar nu i-ai spus Majestății Sale că pleci. 

Acel zâmbet plăcut, malefic, rămase fixat pe chipul tatăl 
ui său. 

— Când am cerşit permisia pentru săptămâna viitoare, r 
egele n-a făcut nicio menţiune la faptul că tu m-ai însoţi. Băi 
ete, decât să te bag în bucluc, mai bine îmi ţin gura. 

Chipul lui Chaol rămase impasibil. 

— Din nou, nu plec până când nu găsesc un înlocuitor po 
trivit. Acesta este motivul pentru care te-am rugat să ne înt 
âlnim. Am nevoie de timp. 

Era adevărat - în parte, cel puţin. 

Aşa cum făcuse în ultimele nopţi, Chaol trecuse pe la pet 
recerea lui Aedion - o altă tavernă, chiar mai scumpă, şi ma 
i aglomerată. Aedion, din nou, nu era acolo. Cumva, toată lu 


mea credea că generalul este acolo, până şi curtezana care 
plecase cu el în prima seară spusese că generalul îi dăduse 
o monedă de aur - fără să-i folosească serviciile - şi plecase 
să mai caute vin spumant. 

Chaol aşteptase la colţul străzii unde curtezana spusese 
că-l lăsase, dar nu descoperise nimic. Şi nu era oare fascina 
nt faptul că nimeni nu părea să ştie exact când avea să sos 
ească legiunea Bane sau unde erau campaţi - ci doar că era 
u pe drum? Chaol era prea ocupat în timpul zilei pentru a-i | 
ua urma lui Aedion, iar în timpul diferitelor întruniri şi mese 
ale regelui era imposibil să se afle faţă în faţă cu generalul. 
In acea seară, însă, plănuia să sosească la petrecere destul 
de devreme, astfel încât să afle dacă Aedion măcar apăruse 
şi încotro o ştersese. Cu cât afla mai curând ceva despre Ae 
dion, cu atât mai repede putea aranja aceste nimicuri şi put 
ea să-l împiedice pe rege să privească prea atent în direcţia 
sa înainte de a-i înmâna demisia. 

Solicitase această întâlnire din cauza unui gând care îl tr 
ezise în toiul nopţii - un plan poate nebunesc, destul de peri 
culos, şi care cel mai probabil avea să-l ducă la moarte înai 
nte de a realiza ceva. Frunzărise toate cărţile despre magie 
pe care le găsise Celaena şi nu descoperise nimic despre cu 
m ar fi putut să-l ajute pe Dorian - şi pe Celaena - eliberând 
-o. Celaena îi spusese însă cândva că grupul de rebeli pe ca 
re îl conduseseră Archer şi Nehemia pretinsese două lucruri: 
unul, că ei ştiau unde era Aelin Galathynius; şi doi, că erau f 
oarte aproape de a găsi o modalitate de a rupe misterioasa 
putere a regelui din Adarlan asupra continentului. Prima era 
o minciună, desigur, dar dacă exista cea mai mică şansă ca 
acei rebeli să ştie cum să elibereze magia... el trebuia să înc 
erce. Era deja pe cale de a pleca şi de a-i da de urmă lui Ae 
dion şi, cum văzuse toate însemnările Celaenei despre ascu 
nzătorile rebelilor, avea o bănuială, unde puteau fi găsiţi. Tr 
ebuia să abordeze cu grijă acea problemă şi avea încă nevoi 
e de cât de mult timp putea găsi. 

Zâmbetul fals al tatălui său păli şi făcu loc strălucirii oţel 
ului adevărat, şlefuit de deceniile în care condusese Anielle. 


— Potrivit zvonurilor, tu te consideri un om de onoare. Cu 
luate că mă întreb ce fel de bărbat eşti cu adevărat, dacă n 
u-ţi onorezi înțelegerile. Mă întreb... 

Tatăl lui făcu un adevărat spectacol din muşcatul buzei i 
nferioare. 

— Mă întreb ce motiv ai avut, în acest caz, să-ţi trimiţi fe 
meia în Wendlyn. 

Chaol luptă cu impulsul de a înţepeni. 

— Nobilul Căpitan Westfall nu poate fi bănuit că nu ar do 
ri cu adevărat ca al Majestății Sale Campion să-i omoare pe 
duşmanii noştri. Şi totuşi, cel care îşi încalcă jurămintele, mi 
ncinosul... 

— Nu-mi încalc jurământul faţă de tine, spuse Chaol cu s 
eriozitate. Intenţionez să merg în Anielle - aş jura în orice te 
mplu asta, în faţa oricărui zeu, dar numai atunci când voi fi 
găsit un înlocuitor. 

— Aijurat, o lună, mârâi tatăl său. 

— Voi fi al tău pentru tot restul vieţii mele afurisite. Ce în 
semnătate au pentru tine o lună sau două în plus? 

Nările tatălui se dilatară. Ce scop avea, atunci, tatăl său 
de voia ca el să se întoarcă atât de repede? Chaol era gata 
să-l întrebe, dorind să-l facă pe tatăl lui să se vânzolească p 
utin, când pe biroul său ateriză un plic. 

Trecuseră ani - ani şi ani, dar încă îşi amintea scrisul ma 
mei sale, încă îşi amintea felul elegant în care ea îi desena 
numele. 

— Ce e asta? 

- Mama ta ţi-a trimis o scrisoare. Presupun că îşi exprim 
ă bucuria faţă de mult aşteptata ta întoarcere. 

Chaol nu atinse plicul. 

— N-ai de gând s-o citeşti? 

— Nu am nimic să-i spun şi nici nu mă interesează ce ar 
e ea să-mi spună, minţi Chaol. 

O altă capcană, o nouă modalitate de a-l enerva. Avea fo 
arte multe de făcut aici, atât de multe lucruri de aflat şi de 
descoperit. Avea să-şi onoreze jurământul în curând. 

Tatăl său înşfăcă scrisoarea, îndesând-o în tunica sa. 


— Va fi cum nu se poate mai tristă să audă asta. 

lar el ştia că tatăl său, pe deplin convins de minciuna fiul 
ui, avea să-i spună mamei exact ceea ce spusese el. Preţ de 
o secundă, sângele îi bubui în urechi, aşa cum se întâmplas 
e întotdeauna când fusese martor la bagatelizarea, la dojeni 
rea, la ignorarea mamei de către tatăl său. 

Trase aer în piept. 

— Patru luni, apoi voi merge. Stabileşte data şi se va fac 
e. 

— Două luni. 

— Trei. 

Un zâmbet lent. 

— Aş putea să merg chiar acum la rege şi să cer să te de 
stituie în loc să aştept trei luni. 

Chaol îşi încleştă maxilarul. 

— Spune, deci, care e preţul tău. 

— O, nu e niciun preţ, însă mă gândesc că îmi place idee 
a ca tu să-mi datorezi o favoare. 

Pe buze îi reveni zâmbetul malefic. 

— Îmi place tare mult ideea. Două luni, băiete. 

Nu-şi bătură capul să-şi spună la revedere. 


* 


Sorscha fu chemată în apartamentele prințului moştenito 
r taman când se pregătea să fiarbă un remediu calmant pen 
tru o fată suprasolicitată de la bucătărie. Şi cu toate că înce 
rcă să nu pară prea nerăbdătoare şi demnă de milă, ea găsi 
o cale de a pasa iute sarcina unei ucenice inferioare şi de a 
porni spre turnul prinţului. 

Nu fusese niciodată acolo, dar ştia unde era - toţi vindec 
ătorii ştiau, pentru orice eventualitate. Gărzile o lăsară să tr 
eacă, de-abia făcându-i un semn din cap, iar când urcă pe s 
cara spiralată, uşa apartamentelor era deja deschisă. 

O harababură. Încăperile sale erau o harababură de cărţ 
i, hârtii şi arme abandonate. Aşezat la o masă, având doar u 
n locşor eliberat pentru el, se afla Dorian, părând mai curân 


d stânjenit - fie din cauza harababurii, fie din cauza buzei d 
espicate. 

Ea reuşi să facă o plecăciune, cu toate că trădătoarea îm 
bujorare îi cuprinse gâtul şi faţa. 

— Înălţimea Voastră m-a chemat? 

O voce dreasă. 

— Eu... ei bine, cred că vezi unde sunt necesare reparaţi 


O nouă rană la mână. Aceasta arăta de parcă ar fi fost d 
e la antrenamente, însă buza... pentru a se apropia de el av 
ea să aibă nevoie de multă voinţă. Mâna mai întâi. Să o lase 
să-i distragă atenţia, să se liniştească. 

Puse coşul cu materiale jos şi se pierdu în munca de preg 
ătire a alifiilor şi a bandajelor. Mirosul săpunului său parfum 
at îi mângâie nasul, destul de puternic pentru a sugera că el 
tocmai se îmbăiase. Ceea ce era un lucru oribil la care să se 
gândească, cum stătea alături de scaunul lui, deoarece ea e 
ra o vindecătoare profesionistă şi imaginarea pacienţilor de 
zbrăcaţi nu era un... 

— N-ai de gând să mă întrebi ce s-a întâmplat? o chestio 
nă prinţul, privind în sus la ea. 

- Nu e treaba mea să întreb - şi dacă nu e relevant în c 
eea ce priveşte rana, nu trebuie să ştiu. ` 

Îi ieşi mai rece şi mai dur decât ar fi vrut. Însă era adevăr 
at. 

Eficientă, îi pansă mâna. Tăcerea n-o deranja; uneori, pet 
recea zile întregi în catacombe, fără să vorbească cu nimen 
i. Fusese un copil tăcut înainte ca părinţii ei să moară, iar du 
pă masacrul din piaţa oraşului devenise şi mai tăcută. Abia 
când ajunsese la castel, unde îşi făcuse prieteni - descoperi 
se că uneori îi plăcea să vorbească. Şi totuşi, acum, cu el... 
ei bine, se părea că prinţului nu-i plăcea tăcerea, căci se uit 
ă iar la ea şi o întrebă: 

— De unde eşti? 

Ce întrebare complicată la care să răspundă, de vreme c 
e cum-ul şi de ce-ul călătoriei ei la castel erau mânjite de ac 
ţiunile tatălui ei. 


— Din Fenharrow, răspunse ea, rugându-se ca acela să fi 
e sfârşitul. 

— De unde din Fenharrow? 

Aproape că se trase înapoi de frică, dar acum după cinci 
ani de îngrijit răni înfiorătoare şi ştiind că un licăr de dezgus 
t sau de teamă pe chipul ei ar fi putut zdruncina controlul p 
acientului avea mai multă stăpânire de sine. 

— Un sătuc din sud. Cei mai mulţi oameni nici n-au auzit 
de el. 

— Fenharrow e frumos, zise el. Tot acel teren deschis, ca 
re se întinde la nesfârşit. 

Ea nu îşi amintea destule pentru a-şi da seama dacă iubi 
se acea întindere dreaptă de pământ arabil, mărginit la vest 
de munţi şi la est de mare. 

— Ai vrut dintotdeauna să fii vindecătoare? 

— Da, răspunse ea, căci îi fusese încredinţată vindecare 
a moştenitorului imperiului şi nu putea să dea dovadă de ni 
mic altceva decât de o siguranţă absolută. 

Un zâmbet slab. 

—  Mincinoaso. 

Ea nu voi, dar privirile li se întâlniră - acei ochi de safir, a 
tât de luminoşi în soarele sfârşitului de după-amiază care ră 
zbătea pe ferestruică. 

— N-am vrut să vă ofensez, Înălţimea... 

— Sunt indiscret. 

Testă bandajele. 

— Încercam să-mi abat atenţia. 

Ea încuviinţă dând din cap, căci nu avea nimic de spus ş 
i, oricum, nu ar fi putut spune niciodată ceva destul de isteţ. 
Scoase recipientul din tablă cu balsam dezinfectant. A 

— Pentru buza dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, Inăl 
ţimea Voastră, vreau să mă asigur că nu e praf sau altceva î 
n rană, aşa că... 

— Sorscha. 

Ea încercă să nu lase să se vadă ce însemna pentru ea fa 
ptul că îşi amintise numele ei. Sau să-l audă pe el rostindu-l. 

— Fă ceea ce trebuie să faci. 


Ea îşi muşcă buza, un obicei prostesc, şi încuviinţă în tim 
p ce-şi înclină capul pentru a putea să-i vadă mai bine gura. 
Pielea lui era atât de caldă! li atinse rana şi el sâsâi, respirat 
ia lui mângâindu-i degetele, dar nu se trase înapoi şi nici n- 
o respinse şi nici n-o lovi aşa cum o făceau unii curteni. 

li aplică balsamul pe buză cât de repede putu. O, zeilor, 
buzele lui erau atât de moi! 

In ziua în care îl văzuse pentru prima dată, plimbându-se 
prin grădini, condus de căpitan, nu ştiuse că el era prinţul. E 
rau abia nişte adolescenţi, iar ea era o ucenică în haine vec 
hi, însă, pentru un moment, el o privise şi îi zâmbise. Elo vă 
Zuse atunci când nimeni altcineva n-o văzuse ani la rând, aş 
a că îşi găsea scuze pentru a se duce la etajele superioare a 
le castelului, însă plânsese luna următoare, atunci când îl sp 
ionase din nou, iar cele două ucenice şoptiseră despre cât e 
ra de chipeş prinţul - Dorian, moştenitorul tronului. 

Această dragoste nebună pentru el fusese secretă şi stu 
pidă. Atunci când, în cele din urmă, îl întâlni din nou, câţiva 
ani mai târziu, în timp ce o ajuta pe Amithy cu un pacient, e 
| nu se uitase la ea. Devenise invizibilă, asemenea celor mai 
mulţi vindecători - invizibilă, aşa cum îşi dorise. 

— Sorscha? 

Groaza ei atinse noi profunzimi atunci când îşi dădu sea 
ma că se zgâia la gura lui, continuând să ţină degetele în cu 
tia cu balsam. 

— lertaţi-mă, zise ea, întrebându-se dacă să se arunce di 
n turn şi să pună capăt umilinţei ei. A fost o zi lungă. 

Nu era o minciună. 

Se purta ca o proastă. Fusese deja cu un bărbat - unul di 
ntre străjeri, o singură dată şi îndeajuns încât să-şi dea sea 
ma că nu era interesată în mod deosebit să-i permită unui a 
lt bărbat să o atingă prea curând. Dar acum, când stătea at 
ât de aproape, iar picioarele lui atingeau fusta rochiei ei caf 
enii cusute de mână... 

— De ce n-ai spus nimănui? o întrebă liniştit. Despre min 
e şi prietenii mei. 

Ea se dădu înapoi cu un pas, însă îi susţinu privirea, cu to 


ate că pregătirea şi instinctele îi spuneau să-i evite ochii. 

— N-aţi fost niciodată crud cu vindecătorii - cu nimeni. | 
mi place să cred că lumea are nevoie... 

Ar fi fost prea mult să spună asta, căci lumea era lumea t 
atălui său. 

— Are nevoie de oameni mai buni, termină el pentru ea, 
ridicându-se. lar tu crezi că tatăl meu ar fi folosit informaţii! 
e tale despre... venirile şi plecările noastre împotriva noastr 
ă. 

Aşadar, el ştia că Amithy raporta orice lucru neobişnuit. 
Amithy îi spusese Sorschăi să procedeze la fel, dacă ştia ce 
era bine pentru ea. 

— Nu vreau să insinuez că Majestatea Sa ar... 

— Satul tău mai există? Părinţii tăi mai trăiesc? 

Chiar şi după atâţia ani, nu putu să-şi reţină durerea din 
glas atunci când răspunse: 

— Nu. A fost incendiat. Şi nu: ei m-au adus în Rifthold şi 
au fost ucişi în timpul purificării oraşului de imigranţi. 

O umbră de jale şi de groază apăru în ochii lui. 

— Şi atunci, de ce ai venit aici - să munceşti aici? 

Ea îşi adună materialele. 

— Deoarece nu aveam unde altundeva să merg. 

Pe chipul lui licări agonia. 

— Înălţimea Voastră, v-am... 

Însă el privea lung, de parcă ar fi înţeles - şi ar fi văzut-o. 

— Îmi pare rău. 

— N-a fost decizia dumneavoastră. Şi nu soldaţii dumne 
avoastră au fost cei care i-au prigonit pe părinţii mei. 

El o privi preţ de un moment lung înainte de a-i mulţumi. 
O despărţire politicoasă. lar ea îşi dori, în timp ce părăsea a 
cel turn ticsit, să nu fi deschis gura deloc - deoarece probab 
il că el n-avea s-o mai cheme niciodată din pricina situaţiei j 
enante. Nu avea să-şi piardă poziţia, căci el nu era atât de c 
rud, însă dacă el îi refuza serviciile, atunci asta ar fi ridicat s 
emne de întrebare. Aşa că Sorscha se hotărî, stând culcată î 
n acea noapte în patul ei, să găsească o cale de a-şi cere sc 
uze - sau poate să găsească o cale de a-l împiedica pe prinţ 


să o mai vadă. Mâine, se va gândi mâine. 

Nu se aştepta a doua zi la mesagerul care sosi după mic 
ul dejun, întrebând-o care era numele satului ei. Când ea şo 
văi, acesta îi spuse că prinţul moştenitor voia să ştie. 

Voia să ştie, pentru a-l putea adăuga pe harta sa person 
ală a continentului. 


CAPITOLUL 16 


Dintre toate spaţiile din Omega, sala de mese era de dep 
arte cea mai periculoasă. 

Cele trei Clanuri Dinţi-de-fier fuseseră împărţite în schim- 
buri care alternau, ceea ce le ţinea aproape complet separa 
te - antrenamente cu balaurii, antrenamente în sala armelo 
r şi antrenamente pe câmpul de luptă. Separarea era o dov 
adă de înţelepciune, aşa credea Manon, de vreme ce tensiu 
nile erau la cote înalte şi aveau să rămână aşa până ce urm 
au să fie aleşi balaurii. Toată lumea voia masculi. Cu toate c 
ă Manon se aştepta, fără doar şi poate, să capete unul, poat 
e chiar pe Titus, asta n-o împiedica să vrea să ia la pumni d 
e să-i scoată dinţii pe oricine ar fi scos chiar şi o şoaptă în le 
gătură cu faptul că îşi dorea cu înfocare un mascul alei. 

Existau numai câteva minute de suprapunere între schim 
burile lor, o dată la trei ore, iar conducătoarele sabaturilor s 
e străduiau din răsputeri să facă în aşa fel încât să nu dea u 
nele peste altele. Manon, cel puţin, aşa proceda. Era cu ner 
vii încordaţi la maximum şi nu mai trebuia decât o expresie 
batjocoritoare din partea moştenitoarei Picioare-galbene pe 
ntru ca totul să se sfârşească într-o baie de sânge. Acelaşi | 


ucru era valabil şi pentru Cele Treisprezece, dintre care dou 
ă - gemenele cu ochii verzi, Faline şi Fallon, mai mult demo 
ni decât vrăjitoare - se încăieraseră cu nişte idioate de vrăjit 
oare Picioare-galbene, ceea ce fusese surprinzător. Le pede 
psise aşa cum o pedepsise pe Asterin: trei lovituri pentru fie 
care, publice şi umilitoare. Insă, cu o precizie de ceasornic, i 
zbucneau bătăi între alte sabaturi, ori de câte ori se aflau în 
apropiere. 

Ceea ce făcea ca sala de mese să fie atât de letală. Cele 
două mese zilnice erau singurele perioade în care se aflau | 
aolaltă - şi, deşi toate stăteau la mesele lor, tensiunea era a 
tât de densă, încâl Manon ar fi putut să o taie felii cu lama c 
uţitului său. 

Manon stătea la coadă pentru bolul ei de poşircă - acest 
a fiind cel mai bun nume pe care îl putea da substanţei vâsc 
oase care le era servită -, flancată de Asterin, cu ultimele di 
ntre vrăjitoarele Sânge-albastru aflate la rând în faţa ei. Cu 
mva, cele din clanul Sânge-albastru erau mereu primele - p 
rimele la coada pentru mâncare, primele la călărit balaurii 
(Cele Treisprezece încă nu ajunseseră în aer) şi, cel mai pro 
babil, aveau să aleagă primele bestiile. Un mârâit ameninţă 
tor îi hurui în gâtlej, dar Manon îşi împinse tava, urmărindu-l 
cu privirea pe servitorul cu faţa palidă care îngrămădea o p 
orţie cenuşiu-albicioasă de mâncare în bolul vrăjitoarei Sâng 
e-albastru din faţa ei. 

Nu catadicsi să-i reţină toate detaliile trăsăturilor în timp 
ce lui îi pulsa vena groasă de pe gât. Vrăjitoarele nu aveau 
nevoie de sânge pentru a supravieţui, însă nici oamenii de v 
in. Cele din clanul Sânge-albastru erau pretenţioase în ceea 
ce privea sângele pe care îl beau - virgine, tineri, fete frumo 
ase însă celor din clanul Cioc-negru nu le păsa în mod deos 
ebit de niciuna dintre categorii. 

Bărbatului începu să-i tremure polonicul în mână, lovind 
cu el pereţii ceaunului. 

— Regulile sunt reguli, rosti tărăgănat o voce din stânga 
ei. 

Asterin lăsă să-i scape un mârâit de avertisment, iar Man 


on nu trebui să se uite pentru a-şi da seama că moştenitoar 
ea Picioare-galbene, Iskra, trăgea cu urechea. 

— Prostimea nu se mănâncă, adăugă vrăjitoarea cu părul 
negru, împingându-şi bolul în faţa bărbatului, fără să stea la 
rând. 

Manon îi privi dinţii şi unghiile din fier, mâna bătătorită, t 
oate semne vizibile ale dorinţei sale de putere. 

— A! Chiar mă întrebam de ce nimeni nu-şi bate capul să 
te mănânce, îi zise Manon. 

Iskra îşi făcu loc cu umerii, ajungând în faţa lui Manon. 

Manon simţi privirile din încăpere întorcându-se spre ele, 
dar îşi stăpâni furia, permiţând lipsa de respect. Acţiunile os 
tentative din sala de mese nu aveau nicio însemnătate. 

— Am auzit că Cele Treisprezece se ridică azi în aer, spus 
e moştenitoarea Picioare-galbene, în timp ce Manon îşi prim 
ea porţia. 

— Şi ce treabă ai tu cu asta? 

Iskra ridică din umerii ei bronzaţi. 

— Se spune că odinioară erai cea mai bună zburătoare di 
n toale cele trei Clanuri. Ar fi ruşinos ca vorba asta să fi fost 
numai o bârfă. 

Era adevărat - îşi câştigase locul de conducătoare de sab 
at la fel de mult pe cât îl şi moştenise. 

Iskra înaintă, punându-şi farfuria în faţa următorului servi 
tor, care scoase cu lingura o rădăcinoasă decolorată şi o aş 
eză pe farfuria ei. 

— Se zvoneşte că vom sări peste antrenamentul nostru 
programat pentru a le vedea pe legendarele Treisprezece în 
ălţându-se în văzduh pentru prima dată după un deceniu. 

Manon pocni din limbă, prefăcându-se că se gândeşte. 

— De asemenea, se spune şi că vrăjitoarele Picioare-gal 
bene au nevoie de tot ajutorul pe care îl pot căpăta în sala d 
e antrenament. Presupun, însă, că orice armată are nevoie 
şi de cei care se ocupă cu aprovizionarea. 

Un hohot de râs din partea lui Asterin, iar ochii căprui ai | 
skrăi scăpărară. Ajunseră la capătul mesei de deservire, un 
de Iskra se întoarse cu faţa la Manon. Cu tăvile în mâini, nici 


una nu putea ajunge la armele pe care le avea la şold. În în 
căpere se lăsă tăcerea, chiar şi la masa unde stăteau cele tr 
ei Matroane. 

Pe Manon o înţepară gingiile în timp ce dinţii ei din fier ie 
şiră din lăcaşurile lor şi ţăcăniră. Liniştită, spuse, suficient d 
e tare pentru a fi auzită de toată lumea: 

— Oricând ai nevoie de o lecţie de luptă, Iskra, dă-mi de 
ştire. Aş fi bucuroasă să te învăţ câte ceva despre armată. 

Înainte ca moştenitoarea să-i poată răspunde, Manon tra 
versă hotărâtă încăperea. Asterin o salută pe Iskra cu o încli 
nare ironică a capului, urmată de gesturile identice ale Celo 
r Tresiprezece, însă Iskra rămase privind lung după Manon, 
clocotind de furie. 

Manon se trânti cu zgomot la masa ei şi descoperi că bu 
nica ei surâdea vag, iar când toate cele douăsprezece santi 
nele ale sale se aşezară în jurul ei, Treisprezece de acum pâ 
nă ce întunericul avea să le cuprindă, Manon îşi îngădui şi e 
a să zâmbească. 

Azi aveau să zboare. 


De parcă faţa deschisă a stâncii nu era destul pentru a le 
face pe cele două sabaturi Cioc-negru adunate să-şi schimb 
e greutatea de pe un picior pe celălalt, cei douăzeci şi şase 
de balauri înlănţuiţi într-un spaţiu strâmt, niciunul dintre ei 
nefiind foarte docil, o făcea până şi pe Manon să aibă spas 
me. 

Însă ea nu arătă niciun fel de teamă atunci când se apro 
pie de balaurul din mijloc. Două şiruri a câte treisprezece st 
ăteau înlănţuiţi şi pregătiţi. Cele Treisprezece îl luară pe pri 
mul. Celălalt sabat îl luă pe cel din spate. Noul costum de că 
lărie al lui Manon era ciudat şi greoi - piele şi blană, acoperi 
t cu apărători oţelite pentru umeri şi manşete din piele pent 
ru încheieturile mâinilor. Mai mult decât era ea obişnuită să 
poarte, mai ales alături de mantia ei roşie. 

Deja exersaseră timp de două zile înşeuarea animalelor, 


cu toate că, de obicei, aveau servitori care să le facă treab 
a. Anmalul lui Manon era o femelă micuță, care stătea culca 
tă pe burtă, într-o poziţie suficient de joasă pentru ca Mano 
n să poată să se caţăre pe piciorul ei stâng din spate şi să s 
e salte în şa pe locul unde gâtul lung se unea cu umerii mas 
ivi. Un bărbat se apropie pentru a-i potrivi scările, dar Mano 
n se aplecă să şi le ajusteze singură. Micul dejun fusese des 
tul de prost. Dacă s-ar fi aflat acum aproape de o beregată 
omenească n-ar fi însemnat decât să fie tentată în continua 
re. 

Balaurul îşi schimbă poziţia, cu trupul cald sub coapsele 
ei reci, şi Manon îşi controlă strânsoarea înmănuşată pe hăţ 
uri. 

La rându-le, santinelele ei încălecară şi ele pe bestii. Aste 
rin era gata, desigur, verişoara sa având părul auriu împletit 
într-o coadă pe spate, cu gulerul din blană fâlfâind în vântul 
tăios care pătrundea prin deschizătura în pantă din faţa lor. 
Îi aruncă lui Manon o frântură de zâmbet, cu ochii ei negri st 
ropiţi cu auriu strălucindu-i. Nicio urmă de teamă - ci numai 
încântare. 

Bestiile ştiau ce aveau de făcut, aşa le spuseseră servitor 
ii, ştiau din instinct cum să iasă din Răscruce. Aşa numeau e 
i povârnişul abrupt dintre cele două vârfuri muntoase, testul 
final pentru un călăreț şi animalul său. Dacă balaurii nu reu- 
şeau, se zdrobeau de stâncile aflate în adâncuri sub ei. Cu t 
ot cu vrăjitoarele care îi călăreau. 

Pe platformele de vizionare de pe ambele părţi era vânzo 
leală, iar cele din sabatul moştenitoarei Picioare-galbene îşi 
dădeau ifose, toate zâmbind, însă zâmbetul niciuneia nedep 
ăşindu-l în amploare pe cel al Iskrăi. 


— Căţeaua, murmură Asterin. 

De parcă n-ar fi fost destul de rău că Mama Cioc-ncaru st 
ătea pe platforma opusă de vizionare, flancată de celelalte 
două înalte Vrăjitoare. Manon îşi ridică bărbia şi privi spre p 
anta din faţa sa. 

— Faceţi aşa cum am exersat, spuse supraveghetorul, c 


ăţărându-se din groapa deschisă într-o parte pe platforma u 
nde stăteau cele trei Matroane. Loviturile puternice cu picio 
arele în coaste îi fac să-şi ia zborul. Lăsaţi-i să îşi găsească d 
rumul peste Răscruce. Cel mai bun sfat este să vă ţineţi cu t 
oată puterea şi să vă bucuraţi de călătorie. 

Se auziră câteva chicoteli pline de emoție dinspre sabatu 
| aflat în spatele lor, însă Cele Treisprezece rămaseră tăcut 
e. Aşteptau. De parcă ar fi înfruntat o armată, înaintea unei 
bătălii, Manon clipi, muşchii din spatele ochilor ei aurii acţio 
nând pelicula transparentă care avea să-i apere vederea de 
vânt. Îşi îngădui un moment pentru a-şi ajusta grosimea ple 
oapei în plus. Fără aceasta, ar fi zburat precum muritorii, mi 
jind ochii şi cu lacrimile curgându-i peste tot. 

— Gata la porunca dumneavoastră, doamnă, strigă bărb 
atul spre ea. 

Manon studie deschiderea din faţa sa, puntea de-abia viz 
ibilă de deasupra, cerurile cenușii şi ceața. Privi rândul, privi 
toate chipurile aşezate câte şase pe două şiruri. Apoi se înto 
arse spre pantă şi spre lumea care aştepta dincolo de aceas 
ta. 

— Noi suntem Cele Treisprezece, de acum şi până ce înt 
unericul ne va revendica. 

O spuse încet, însă ştia că toate o auziseră. 

— Să le reamintim de ce. 

Manon lovi balaurul pentru a se pune în mişcare. Urmară 
trei paşi într-un galop furtunos sub ea, îndemnându-l înaint 
e, înaint, înainte, un salt în aerul îngheţat, norii şi puntea şi 
zăpada de peste tot, iar apoi panta. 

Îşi simţi stomacul urcându-i drept în gât în timp ce balaur 
ul se arcuia şi se apleca, cu aripile strânse. După cum fuses 
e instruită, Manon se ghemui pe gâtul balaurului, ţinându-şi 
faţa aproape de pielea solzoasă, cu vântul urlându-i în faţă. 

Aerul se vălurea în urma ei, Cele Treisprezece aflându-se 
la mai puţin de un metru de ea, cu părul ieşindu-i din cosiţă, 
fluturând ca un steag alb deasupra capului. 

Ceaţa se împrăştie şi întunericul o cuprinse, fundul trecăt 
orii fiind atât de aproape şi... 


Manon se tinu în şa, de hăţuri, fără să gândească, în tim 
p ce aripile masive se întindeau şi lumea se înclina, iar trup 
ul de sub ea se cabra ridicându-se sus, tot mai sus, călărind 
curentul vântului într-o ascensiune de-a lungul Colţului Nord 
ic. 

De dedesubt şi de deasupra izbucniră urlete triumfătoar 
e, iar balaurul continuă să urce, mai rapid decât zburase Ma 
non vieodată pe mătura ei, trecând de punte şi avântându-s 
e spre cerul liber. 

Uite aşa, cu viteză, Manon fu înapoi în văzduh. 

Cerul fără nori, infinit, etern, le susţinea în timp ce Asteri 
n şi apoi Sorrel şi Vesta o flancară, apoi restul Celor Treispre 
zece, iar Manon se simţi victorioasă. 

In dreapta ei, Asterin radia, dinţii ei din fier strălucind ca 
argintul. La stânga, roşcata Vesta scutura doar din cap, căs- 
când gura la munţii de dedesubt. Chipul lui Sorrel era la fel 
de împietrit ca al lui Manon, însă ochii ei negri dansau. Cele 
Treisprezece zburau din nou. 

Lumea se întindea sub ele, iar în faţa lor, departe, spre V 
est, era căminul pe care aveau să-l revendice într-o bună zi. 
Insă acum, acum... 

Vântul o mângâia şi îi cânta, povestindu-i despre curenţii 
săi, mai mult un instinct decât un har magic. Un instinct car 
e o făcea să fie cea mai bună zburătoare din cele trei Clanur 
i. 

— Şi acum? o întrebă Asterin. 

Cu toate că Manon nu o văzuse niciodată pe vreuna dintr 
e Cele Treisprezece plângând, ar fi putut jura că în colţurile 
ochilor verişoarei sale străluceau lacrimi. 

— Eu zic să-i testăm afară, îi răspunse Manon, păstrând 
acea exuberanţă sălbatică închisă bine în pieptul ei, şi îşi câ 
rmi balaurul spre locul unde le aştepta primul canion. Strigă 
tele de bucurie şi râsetele Celor Treisprezece în timp ce călă 
reau curentul de aer erau mai plăcute decât orice muzică a 
muritorilor. 


Manon stătea drepţi în salonaşul bunicii ei, privind lung | 
a peretele din piatră până ce aceasta i se adresă. Mama Cio 
c-negru şedea aşezată la biroul din lemn, cu spatele la Man 
on. studiind cu atenţie un document sau o scrisoare. 

— Te-ai descurcat bine azi, Manon, îi spuse bunica ei într 
-un târziu. 

Manon îşi atinse două degete de frunte, deşi bunica ei co 
ntinua să studieze hârtiile. 

Manon nu avea nevoie ca supraveghetorul să-i spună că 
fusese cea mai bună traversare a Răscrucii la care fusese el 
martor până atunci. Aruncase o privire la platforma pe care 
stătuse sabatul Picioare-galbene şi care plecase de îndată c 
e Manon nu se zdrobise de pământ. 

— Cele Treisprezece ale tale şi toate membrele sabatulu 
i Cioc-negru s-au descurcat bine, continuă bunica sa. Efortul 
tău de a le ţine disciplinate în aceşti ani este vrednic de lau 
dă. 

Manon nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, dar zise: 

— Pentru mine este o onoare să te slujesc, bunico. 

Bunica ei mâzgăli ceva. 

Vreau ca tu şi Cele Treisprezece să fiţi Conducătoarele Ar 
ipii - vreau ca tu să conduci toate Clanurile. 

Vrăjitoarea se răsuci pentru a o privi pe Manon, cu o expr 
esie impenetrabilă. 

In câteva luni urmează să aibă loc jocurile de război pent 
ru a se decide rangurile. Nu-mi pasă cum faci, dar mă aştep 
tsă te încununez victorioasă. 

Manon nu avu nevoie să întrebe de ce. 

Privirea bunicii căzu pe mantia ei roşie şi îi zâmbi vag. 

Nu ştim încă cine ne vor fi duşmanii, dar odată ce vom fi 
terminat cu războiul regelui şi vom revendica Deşerturile, ni 
cio Sânge-albastru sau vreo Picioare-galbene nu va sta pe tr 
onul Dinţi-de-fier. Pricepi? 

Trebuia să devină Conducătoarea Aripii, să comande arm 
atele Dinţi-de-fier şi să deţină controlul asupra acelor armat 
e odată ce, într-un final, Matroanele se vor întoarce una împ 


otriva celorlalte. Manon dădu aprobator din cap. Aşa avea s 
ă fie. 

Presupun că celelalte matroane le vor da ordine asemăn 
ătoare moştenitoarelor lor. Asigură-te că locţiitoarea ta e lâ 
ngă tine. 

Asterin era deja afară, păzind uşa, însă Manon zise: 

— Pot să-mi port şi singură de grijă. 

Bunica ei sâsâi. 

— Baba Picioare-galbene avea şapte sute de ani. A dărâ 
mat cu mâinile goale zidurile capitalei Crochan. Şi totuşi, cin 
eva s-a strecurat în căsuţa ei şi a omorât-o. Chiar dacă tu v 
ei ajunge să trăieşti o mie de ani, vei fi norocoasă să fii pe j 
umătate vrăjitoarea care a fost ea. 

Manon îşi ţinu capul sus. 

— Păzeşte-ţi spatele! Nu voi fi încântată dacă va trebui s 
ă-mi găsesc o altă moştenitoare. 

Manon îşi plecă fruntea. 

— Fie după voia ta, bunico! 


CAPITOLUL 17 


Celaena se trezi, îngheţată şi mormăind din pricina unei 
dureri de cap atroce. Ştia că o căpătase când se lovise la ca 
p de pietrele templului. Sâsâi ridicându-se, şi fiecare centim 
etru de piele, de la urechi până la degetele de la picioare, îi 
explodă de durere. Se simţea de parcă ar fi încasat o mie d 
e pumni din fier şi fusese lăsată să putrezească în frig. Asta 
i se trăgea de la transformarea necontrolată pe care o făcus 
e ieri. Numai zeii ştiau de câte ori tremurase între o formă şi 
alta. După cum îşi simţea muşchii, trebuie să se fi petrecut 
de zeci de ori. 

Nu şi pierduse însă controlul asupra harului magic, îşi rea 
minti ea în timp ce se ridica, sprijinindu-se de stâlpul cioplit 
al patului. Işi strânse şi mai bine în jurul corpului halatul des 
chis la culoare în timp ce mergea târşâind picioarele spre m 
ăsuţa de toaletă, pe care se afla un lighean. După baie, îşi d 
ădu seama că nu avea cu ce să se schimbe şi că furase unul 
dintre halate, lăsându-şi hainele împuţite grămadă la uşă. D 
e-abia reuşise să ajungă în camera ei, să se prăbuşească pe 
pat, să-şi tragă peste ea pătura zdrenţuită şi să doarmă. 

Şi să doarmă. Şi să doarmă. N-avea chef să vorbească cu 
nimeni. Şi, oricum, nimeni nu venise după ea. 

Celaena se sprijini de măsuţa de toaletă şi se strâmbă vă 
zându-se în oglindă. Arăta ca un rahat şi aşa se şi simţea. B 
a chiar şi mai tristă şi mai pustiită decât ieri. Luă cutia din ti 
nichea cu alifia pe care i-o dăduse Rowan, însă se hotărî ap 
oi că el trebuia să vadă ce-i făcuse. În urmă cu doi ani arăta 
se şi mai rău - atunci când Arobynn o bătuse de o umpluse 
de sânge pentru că îi nesocotise ordinele. Asta era nimic în 
comparaţie cu cât de schilodită fusese atunci. 

Deschise uşa şi descoperi că cineva îi lăsase nişte haine 


aceleaşi din ziua precedentă, însă curate. Cizmele fuseseră 
curățate de noroi şi praf. Fie Rowan i le lăsase, fie altcineva 
îi remarcase hainele împuţite. O, zeilor -făcuse pe ea în faţa 
lui! 

Nu se lăsă copleşită de umilinţă în timp ce se îmbrăcă şi 
se duse la bucătărie, străbătând culoarele întunecate în clip 
ele dinaintea ivirii zorilor. Luca deja trăncănea ceva despre 
cuțitul de luptă pe care i-l împrumutase o santinelă pentru a 
ntrenament şi aşa mai departe. 

Aparent, ea subestimase felul îngrozitor în care arăta faţ 
a ei, căci Luca se opri din sporovăială la jumătatea unei pro 
poziţii pentru a înjura. Învârtindu-se, Emrys îi aruncă o singu 
ri privire şi scăpă vasul din lut în faţa vetrei. 

— Pe Marea Mamă şi pe toţi copiii ei! 

Celaena se îndreptă spre grămada de căţei de usturoi de 
pe masa de lucru şi luă un cuţit. 

— Nu doare atât de rău pe cât arată. 

O minciună. Capul încă îi zvâcnea de la tăietura din frunt 
e iar ochiul îi era foarte vânăt. 

— Am nişte alifie în camera mea... începu Luca de unde 
se afla, spălând deja vase, însă ea îi aruncă o privire lungă. 

Începu să curețe usturoiul, simţindu-şi degetele amorţind 
u-i pe loc. Cei doi continuau să se holbeze, aşa că ea le spus 
e cu o voce egală: 

— Nuetreaba voastră. 

Emrys lăsă vasul din lut pe pietrele vetrei şi se apropie ş 
ontâc-şontăc, cu furia jucându-i în ochii luminoşi, inteligenţi 

— Ba e treaba mea atunci când vii în bucătăria mea. 

— Am trecut şi prin lucruri mai rele, zise ea. 

Luca o întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

El îi privi mâinile schilodite, ochiul învineţit şi salba de cic 
atrici de pe gât, un cadou din partea Babei Picioare-galben 
e. Îl invită în tăcere să facă socotelile: o viaţă în Adarlan cu 
sânge de Fae, o viaţă în Adarlan ca femeie... El păli. 

După un lung moment, Emrys zise: 

— Las-o în pace, Luca! şi apoi se opri să adune cioburile 


vasului. 

Celaena reveni la usturoi, iar Luca deveni şi mai tăcut în 
timp ce lucra. Micul dejun fu pregătit şi dus sus în aceeaşi g 
rabă dezorganizată ca şi cea din ziua precedentă, dar azi fu 
remarcată de ceva mai mulţi semi-Fae. Ea fie îi ignoră, fie îi 
privi lung până când îi făcu să întoarcă ei capul, înregistrân 
du-le chipurile. Mulţi aveau urechi ascuţite, dar cei mai mulţ 
i păreau umani. Unii erau îmbrăcaţi în haine civile - tunici şi 
rochii simple, în vreme ce santinelele purtau armuri uşoare 
din piele şi mantii gri, grele, şi o multitudine de arme (multe 
foarte uzate). Cel mai des se uitau în direcţia ei războinicii, 
atât bărbaţi, cât şi femei, cu un amestec de prudenţă şi curi 
ozitate. 

Era ocupată ştergând o cratiţă din aramă când cineva sc 
oase un fluierat grav, apreciativ, în direcţia ei. 

— Măi să fie, ăsta e cel mai straşnic ochi vânăt pe care |- 
am văzut vreodată. 

Un bărbat înalt - chipeş, în pofida faptului că era cam de 
vârsta lui Emrys - străbătu bucătăria, călcând apăsat, cu un 
platou gol în mâini. 


— Malakai, las-o şi tu în pace, zise Emrys de lângă vatră. 
Partenerul său. Bărbatul vârstnic îi oferi un rânjet hotărât şi 
puse platoul gol pe blatul de lucru, aproape de Celaena. 

— Rowan nu dă cu milă, nu-i aşa? 

Părul lui cărunt era tuns scurt, suficient cât să-i dezvăluie 
urechile ascuţite, însă chipul îi era omenesc. 

— Şi se pare că n-ai catadicsit să foloseşti o alifie tămăd 
uitoare. 

Ea îi susţinu privirea, însă nu-i răspunse. Zâmbetul lui Ma 
lakai păli. 

— Partenerul meu munceşte şi aşa prea mult. Înţeleg că 
nu vrei să-l împovărezi şi cu asta? 

Emrys îl strigă pe nume, dar Celaena ridică din umeri. 

— Nu vreau să vă bat cu asta la cap pe niciunul dintre v 
oi. 

Malakai prinse avertismentul nerostit din cuvintele ei, aș 


a că nu încercați să vă bateti capul cu mine - şi o salută scu 
rt cu o mişcare a capului. Ea îl auzi, mai mult decât îl văzu, 
ducându-se spre Emrys şi sărutându-l, apoi bâiguind nişte c 
uvinte aspre şi apoi paşii lui fermi îndepărtându-se. 

— Chiar şi războinicii semi-Fae duc protecţia excesivă la 
un nou nivel, zise Emrys, cuvintele sale împletindu-se cu o g 
ingăşie forţată. 

— E în firea noastră, spuse Luca, ridicând bărbia. E dator 
ia, onoarea şi misiunea vieţii noastre să ne asigurăm că fam 
iliile noastre sunt îngrijite. Mai ales partenerii noştri. 

— Şi asta vă face să fiţi un ghimpe în coasta noastră, clo 
ncăni Emrys. Bestii posesive, teritoriale. 

Bărbatul vârstnic se duse la chiuvetă, lăsând ceainicul să 
se răcească pentru ca Celaena să-l spele. 

— Partenerul meu e bine intenționat, fătucă. Dar tu eşti 
o străină - şi, pe deasupra, din Adarlan. Şi te antrenezi cu ci 
neva pe care niciunul dintre noi nu prea îl înțelege. 

Celaena băgă ceainicul în chiuvetă. 

— Nu-mi pasă, zise ea. 

Şi vorbea serios. 


Antrenamentul fu oribil în ziua aceea. Nu numai fiindcă R 
owan o întrebă dacă avea de gând să vomite sau să se pişe 
pe ea din nou, dar şi fiindcă ore în şir - ore- o obligă să sea 
şeze printre ruinele templului de pe culme, în bătaia vântul 
ui ceţos. Voia ca ea să se transforme - asta era singura lui c 
omandă. 

Ea voi să ştie de ce n-o putea învăţa magie fără să se tra 
nsforme, iar el îi oferi acelaşi răspuns, iar şi iar; fără transfo 
rmare, nu beneficia de lecţii de magie. Insă, după ziua de ie 
ri, absolut nimic din ce ar fi făcut el, nici dacă şi-ar fi scos p 
umnalul şi i-ar fi tăiat urechile bucăţi, n-ar fi putut-o face să- 
şi schimbe forma. Încercase o dată - atunci când el se duse 
se în pădure pentru nişte treburi intime. Ea trăsese şi smuci 
se tot ce zăcea adânc înlăuntrul ei, dar nu căpătase nimic. 
Nicio licărire de lumină, nicio durere arzătoare. 

Aşa că şezură pe versantul muntelui, Celaena îngheţând 


până în măduva oaselor. Cel puţin nu-şi pierdu iar controlul, 
indiferent de câte insulte îi aruncă el, fie cu voce tare, fie pri 
n una dintre conversațiile lor tăcute, maliţioase. Ea îl întreb 
ă de ce nu urmărea creatura pe care o întâlniseră pe câmpu 
| cu gorgane, iar el îi răspunse că investiga chestiunea, iar r 
estul nu-i treaba ei. 

Nori de furtună se adunară la sfârşitul după-amiezii. Row 
an o forţă să rămână aşezată în furtună până ce îi clănţănir 
ă dinţii şi îi îngheţă sângele şi, în cele din urmă, porniră spre 
fortăreață. El o abandonă din nou la băi, cu ochii strălucindu 
-i, plini de o promisiune nerostită potrivit căreia mâine avea 
să fie mai rău. 

Când, într-un final, ea ieşi, găsi în camera ei haine uscat 
e, împăturite şi puse cu atâta grijă, încât începu să se întreb 
e dacă nu avea vreo servitoare invizibilă care o urmărea ca 
o umbră. Nici pomeneală ca un nemuritor ca Rowan să se fi 
deranjat să facă asta pentru un om. 

Se întrebă dacă să rămână în camera ei pentru restul ser 
ii, mai ales că ploaia îi bătea în geam, iar fulgerele luminau 
copacii de afară, însă îi ghiorăiau maţele. Din nou era ameţi 
tă şi ştia că mâncase ca o proastă. Cu ochiul învineţit, cel m 
ai bun lucru era să mănânce - chiar dacă asta însemna să s 
e ducă la bucătărie. 

Aşteptă până ce socoti că toată lumea urcase. Întotdeau 
na existau resturi de la micul dejun - probabil era şi ceva ră 
mas de la cină. O, zeilor, era ruptă de oboseală. Şi o durea 
mai rău decât dimineaţă. 

Auzi glasurile cu mult înainte să intre în bucătărie şi apro 
ape că ar fi făcut cale întoarsă, dar... nimeni nu-i vorbise la 
micul dejun, cu excepţia lui Malakai. Cu siguranţă aveau să 
o ignore şi acum. 

Estimase că va găsi un număr mare de oameni în bucătă 
rie, dar fu surprinsă cât de aglomerat era. Fuseseră aduse s 
caune şi perne, toate orientate către vatra în faţa căreia şed 
eau Emrys şi Malakai, vorbind cu toţi cei adunaţi. Pretutinde 
ni era mâncare, de parcă acolo tocmai s-ar fi servit cina. As 
cunsă în întuneric, în capul scărilor, îi observă. Sala de mes 


e era spațioasă, chiar dacă puţin cam rece - de ce să se fi a 
dunat în jurul vetrei din bucătărie? 

Nu-i păsa neapărat - nu după ce văzu mâncarea. Se stre 
cură în mulţime cu o uşurinţă şi un mod de a se furişa exers 
ate, umplându-şi o farfurie cu pui fript, cartofi (o, zeilor, dej 
a îi era greață de cartofi) şi pâine caldă. Cu toţii continuau s 
ă sporovăiască; cei care nu aveau unde să se aşeze, stătea 
u în picioare, rezemaţi de blaturi sau de pereţi, râzând şi sor 
bind din halbele lor de bere. 

Jumătatea superioară a uşii de la bucătărie era deschisă 
pentru a lăsă să iasă căldura emanată de toate trupurile, su 
netul ploii umplând încăperea aidoma răpăitului unei tobe. 
Ea zări o urmă de mişcare afară, dar, când se uită, nuerani 
mic acolo. 

Celaena era pe cale să se strecoare înapoi pe scări, când 
Malakai bătu din palme şi toată lumea încetă să mai vorbea 
scă. Celaena se opri în întunericul scărilor. Zâmbetele se lăţi 
ră şi oamenii se simţiră în largul lor. Luca stătea aşezat pe p 
odea în laţa scaunului lui Emrys cu o tânără frumoasă lipită 
de el, pe care o ţinea nonşalant cu braţul pe după umeri - n 
onşalant, dar suficient de apăsat încât să le spună tuturor c 
elorlalţi bărbaţi din încăpere că era a lui. Celaena dădu ochii 
peste cap, deloc surprinsă. 

Şi totuşi, ea surprinse privirea pe care Luca i-o aruncă fet 
ei, neastâmpărul din ochii lui, care îi provocă un junghi de g 
elozie. Şi ea îl privise pe Chaol cu acea expresie. Insă relaţia 
lor nu fusese niciodată la fel de lipsită de griji, şi chiar dacă 
ea nu pusese capăt lucrurilor, nu avea să fie nicicând aşa. | 
nelul de pe degetul ei i se păru dintr-odată greu. 

Fulgeră, iar pădurea şi iarba de afară se luminară. Câtev 
a secunde mai târziu, tunetul lovi pietrele, declanşând câte 
va ţipete şi râsete. 

Emrys îşi drese vocea şi toate privirile se aţintiră asupra 
chipului său ridat. Vatra veche îi lumina părul argintiu, arun 
când umbre prin încăpere. 

— Demult, începu Emrys, cu vocea întrepătrunzându-se 
cu răpăitul ploii, cu mugetul tunetului şi cu pocniturile focul 


ui, când nu exista niciun rege muritor pe tronul din Wendly 
n, zânele încă se plimbau printre noi. Unele erau bune şi fru 
moase, altele predispuse la mici trăsnăi, iar unele erau dete 
stabile şi mai negre decât cea mai neagră noapte. 

Celaena îşi reprimă sentimentele. Acelea erau cuvinte ca 
re se rosteau în faţa vetrelor de mii de ani - se rosteau în b 
ucătării ca aceasta. Tradiţie. 

— De acele zâne rele, continuă Emrys, cuvintele rezonân 
d în fiecare crăpătură şi crevasă, trebuia să te păzeşti pe dr 
umurile străvechi sau în codri sau în nopţi ca aceasta, când 
auzi vântul murmurându-ţi numele. 

— O, nu, nu asta, mormăi Luca, dar n-o spunea cu toată i 
nima. 

Câţiva izbucniră în râs - chiar dacă puţin forţat. Alţii prot 
estară. 

— N-o să mai dorm o săptămână. 

Celaena se rezemă de zidul din piatră, înghiţindu-şi mânc 
area, pe măsură ce bătrânul îşi depăna povestea. Pe toată d 
urata, părul de pe ceafă i se ridică şi văzu fiecare moment îÎ 
ngrozitor al poveștii la fel de limpede de parcă l-ar fi trăit ai 
evea. 

Când Emrys termină povestea, tunetul bubui şi până şi C 
elaena tresări, aproape scăpând farfuria goală. Se auziră niş 
te râsete prudente, nişte glume şi câteva îmbrânceli blânde. 
Celaena se încruntă. Dacă ar fi auzit povestea - despre crea 
turi malefice care se delectau cosând piei, despre zdrobitul 
oaselor şi despre a fi făcut scrum de fulgere - înainte să căl 
ătorească aici cu Rowan, nu l-ar fi urmat niciodată. Nici într- 
un milion de ani. 

Rowan nu aprinsese niciun foc în timpul călătoriei lor - n 
u dorise să atragă atenţia. Atenţia căror creaturi? Nu ştiuse 
ce era chestia din gorgan de alaltăieri, iar dacă un nemurito 
r nu ştia... Folosea exerciţii de respiraţie pentru a-şi linişti b 
ătăile inimii. Totuşi, avea să fie norocoasă dacă reuşea să 
doarmă în acea noapte. 

Cu toate că toată lumea părea să aştepte povestea urmă 
toare, Celaena se ridică. Când se întoarse să plece, se uită d 


in nou la acea jumătate de uşă deschisă, doar pentru a fi si 
gură că nu pândea nimic acolo. Nicio creatură decăzută nu 
aştepta în ploaie. In întuneric era doar un şoim mare cu coa 
da albă. 

Stătea nemişcat. Dar ochii şoimului - era ceva ciudat în | 
egătură cu aceştia... Mai văzuse acel şoim şi înainte. O privi 
se zile în şir pe când lenevea pe acoperişul din Varese, o pri 
vise bând şi furând şi moţăind şi încăierându-se. 

Măcar acum ştia care era forma de animal a lui Rowan. C 
eea ce nu ştia era de ce se deranja să asculte acele poveşti. 

— Elentyia. 

Din locul în care stătea în faţa vetrei, Emrys îi întinse o m 
ână. 

— Poate ai vrea să ne spui o poveste din ţara ta? Ne-ar f 
ace plăcere să ascultăm o poveste, dacă ai vrea să ne faci o 
noarea. 

Celaena nu-şi luă ochii de la bătrân în timp ce toată lume 
a se întoarse spre locul în care ea stătea în întuneric. Nimen 
i nu-i oferi vreun cuvânt de încurajare, în afară de Luca: 

— Spune-ne! 

Dar ea nu avea niciun drept să spună acele poveşti de p 
arcă ar fi fost ale ei. Şi nu şi le putea aminti corect, aşa cum 
îi fuseseră spuse ei la culcare. 

Se agăţă de acest gând cât de tare putu, suficient cât să 
spună calm: 

— Nu, mulţumesc. 

Şi se îndepărtă. Nimeni nu o urmă. Nu-i păsa nici cât neg 
ru sub unghie dacă Rowan pusese la cale totul. 

Şoaptele se stingeau cu fiecare pas şi numai după ce înc 
hise uşa camerei ei friguroase şi se strecură în pat, scoase u 
n oftat. 

Ploaia se opri, norii se risipiră mânaţi de un vânt aspru şi, 
pe fereastră, câteva stele licăriră deasupra şirului de copac 
i: 

Nu avea poveşti de spus. Toate legendele din Terrasen e 
rau pierdute pentru ea şi numai câteva fragmente erau răsp 
ândite printre amintiri asemenea pietrişului. 


Îşi trase pătura mai sus şi îşi puse un braţ pavăză la ochi, 
pentru a se ascunde de stelele care vegheau pe cerul nopţi 
i, 


CAPITOLUL 18 


Din fericire, Dorian nu fu obligat să se ocupe iar de Aedio 


n şi nu-l prea văzu în afara cinelor oficiale şi a întrunirilor, u 
nde generalul pretindea că el nici nu exista. Nici pe Chaol n 
u îl prea văzuse, ceea ce era o uşurare, dat fiind cât de ciud 
ată fusese ultima lor discuţie. Însă dimineaţă începuse să se 
antreneze cu gărzile. Era la fel de amuzant ca dormitul într- 
un pat din cuie incandescente, dar măcar îi oferea o descăr 
care pentru energia agitată şi anxietatea care îl hărţuiau zi 
şi noapte. 

Fără a mai vorbi despre toate acele tăieturi, zgârieturi şi 
luxaţii care îi ofereau o scuză pentru a se duce în catacomb 
ele vindecătorilor. Sorscha, se pare, pricepuse orarul lui de 
antrenament şi uşa ei era mereu deschisă atunci când el so 
sea. 

Nu fusese capabil să nu se mai gândească la ceea ce-i sp 
usese fata în camera lui sau să nu se întrebe de ce o persoa 
nă care pierduse totul avea să-şi dedice viaţa ajutând famili 
a omului care îi luase totul. Când ea îi spusese: Deoarece n 
u avam unde altundeva să merg... preţ de o secundă nu fus 
ese Sorscha, ci Celaena, zdrobită de jale, de durere şi de fur 
ie, venind în camera sa deoarece nu avea la cine altcineva s 
ă se ducă. El n-avea să ştie niciodată ce însemna acea pierd 
ere, însă bunătatea Sorschăi faţă de el - pe care până acum 
el o răsplătise mişeleşte - îl izbi în cap ca o piatră. 

Dorian intră în atelierul ei, iar Sorscha îşi ridică privirea d 
e la masă şi îi surâse, larg şi drăguţ şi... ei bine, nu acesta e 
ra motivul pentru care găsea pretexte de a veni zilnic acol 
0? 

Îşi ridică încheietura, deja înţepenită, care zvâcnea. 

— Am căzut rău pe ea, zise în loc de salut. 

Ea dădu ocol mesei, lăsându-i lui destul timp pentru a-i a 
dmira silueta longilină, îmbrăcată într-o rochie simplă. Avea 
mişcări fluide, gândi el, şi adesea se surprindea minunându- 
se de felul în care ea îşi folosea mâinile. 

— Nu prea pot să fac mare lucru în legătură cu asta, spu 
se ea după ce-i examină încheietura. Insă am un tonic împo 
triva durerii - doar pentru a o atenua, şi pot să vă pun braţu 
| într-o eşarfă, dacă... 


— O, zeilor, nu. Fără eşarfă. Gărzile îşi vor aduce mereu 
aminte de asta. 

Ochii ei scânteiară, doar un pic - aşa cum se întâmpla at 
unci când era amuzată şi încerca din răsputeri să nu fie. 

Dar dacă nu se punea problema unei eşarfe, atunci nu av 
ea nicio scuză să se afle acolo şi, cu toate că avea o întrunir 
e stupidă de consiliu într-o oră şi mai trebuia să se şi îmbăie 
ze... Se ridică. 

— La ce lucrezi? 

Precaută, ea se îndepărtă cu un pas de el. Întotdeauna fă 
cea aşa, pentru a păstra zidul ridicat. 

— Păi, azi am câteva tonice şi alifii de făcut pentru unii d 
intre servitori şi gărzi - pentru a le completa stocurile. 

El ştia că nu ar fi trebuit, dar se mişcă pentru a privi pest 
e umărul ei îngust la masa de lucru, la vase, la fiole şi la pa 
hare. Ea scoase un mic sunet din gâtlej, iar el îşi înghiţi zâm 
betul, aplecându-se mai tare. 

— In mod normal, e o sarcină pentru ucenici, dar azi au f 
ost foarte ocupați şi m-am oferit să preiau câteva dintre tre 
burile lor. 

Când era emoţionată, de obicei vorbea aşa. Ceea ce, Dor 
ian trmarcase cu o oarecare satisfacţie, se întâmpla atunci c 
ând se apropia de ea, şi nu într-un fel rău - dacă ar fi simţit 
că era cu adevărat stânjenită, ar fi păstrat distanţa. Era mai 
degrabă... o mare emoție. Îi plăceau emoţiile. 

— Insă, continuă ea, încercând să se îndepărteze cu un p 
as, pot prepara imediat tonicul dumneavoastră, Înălţimea V 
oastră. 

El îi oferi spaţiul de care avea nevoie în timp ce ea se gră 
bi spre masă cu o eficienţă plină de graţie, măsurând pulber 
i şi strivind frunze uscate, atât de fermă şi de sigură pe sin 
e... Işi dădu seama că o privea lung, atunci când ea vorbi di 
n nou. 

— Prietena dumneavoastră... Campionul regelui. E bine? 

Misiunea ei în Wendlyn era strict secretă, dar putea să sa 
ră peste asta. 

— E plecată pentru a-i face tatălui meu nişte servicii în ur 


mătoarele câteva luni. Sper că e bine, cu toate că n-am nici 
un dubiu că ea îşi poate purta singură de grijă. 

— Dar ogarul ei - e bine? 

— Fleetfoot? O, ea e bine. Piciorul i s-a vindecat de minu 
ne. 

Acum, ogarul dormea în patul lui, desigur, şi nu-l lăsa în 
pace, cerşind resturi şi recompense întruna, dar... era plăcu 
t să aibă ceva ce aparţinea prietenei lui în timp ce ea era pl 
ecată. 

— Mulțumită ţie. 

O încuviinţare şi tăcerea se lăsă în timp ce ea măsură şi t 
urnă un lichid care părea verde. El spera din tot sufletul că 
nu avea să bea chestia aceea. 

— Se spune... zise Sorscha ţinând ochii plecaţi, se spune 
că exista acum câteva luni un animal sălbatic care dădea tă 
rcoale pe coridoare - că asta a fost ceea ce i-a ucis pe oame 
nii aceia înainte de Yulemas. N-am aflat dacă l-au prins, dar 
atunci... căţeluşa prietenei dumneavoastră arăta de parcă f 
usese atacată. 

Dorian îşi folosi toată voinţa pentru a rămâne liniştit. Aşa 
dar, ea punea lucrurile cap la cap. Şi nu spusese nimănui. 

— Întreabă, Sorscha. 

Ea simţi un nod în gât şi mâinile îi tremurară puţin - dest 
ul cât el să vrea să se întindă şi să i le acopere. Darnu sep 
utea mişca, nu până ce ea nu vorbi iar. 

— Ce-a fost? întrebă ea în şoaptă. 

— Vrei răspunsul care să te lase să dormi noaptea sau p 
e cel care cu siguranţă nu te va mai lăsa să dormi niciodat 
ă? 

Ea ridică privirea spre el, iar el ştiu că voia adevărul. Aşa 
că lăsă să-i scape o respiraţie şi spuse: 

— Au fost două... creaturi diferite. Campionul tatălui me 
u a avut de-a face cu prima. Ea nu ne-a spus nici măcar mie 
şi nici căpitanului până ce nu am înfruntat-o pe cea de-a do 
ua. 

Incă putea auzi răgetul ființei în tunel, încă o vedea năpu 
stindu-se asupra lui Chaol. Incă mai avea coşmaruri despre 


asta. 

— Restul e învăluit în mister. 

Nu era o minciună. Încă mai existau multe pe care nu le 
ştia. Şi nu voia să le afle. 

- V-a pedepsit Majestatea Sa pentru asta? 

O întrebare liniştită, periculoasă. 

— Da. 

Îi îngheţă sângele gândindu-se la asta. Căci, dacă ar fi şti 
ut, dacă tatăl său ar fi aflat că Celaena deschisese cumva u 
n portal... Dorian nu putu să împiedice gheaţa să se răspân 
dească în el. 

Sorscha îşi frecă braţele şi aruncă o privire înspre foc. Ac 
esta continua să ardă cu flacără, dar... Rahat. El trebuia să 
plece. Acum. Sorscha spuse: 

— Ar omori-o, nu-i aşa? De aceea nu aţi spus nimic. 

Dorian începu încet să dea înapoi, luptând împotriva che 
stiei panicate, sălbatice dinlăuntrul său. Nu putea împiedica 
gheaţa care se ridica, nici măcar nu ştia de unde venea, dar 
continuă să vadă acea creatură în tunele, continuă să audă 
lătratul îndurerat al lui Fleetfoot, să-l vadă pe Chaol alergân 
d pentru a se sacrifica, astfel încât ei să poată scăpa... 

Sorscha îşi mângâie lungimea cosiţei sale negre. 

— ŞI... şi probabil că l-ar omori şi pe căpitan. 

Harul lui magic erupse. 


După ce Sorscha fusese obligată să aştepte în biroul îngh 
esuit timp de douăzeci de minute, în cele din urmă Amithy p 
ăşi tăioasă, cocul ei strâns făcându-i chipul să pară şi mai se 
ver. 

— Sorscha, zise ea, aşezându-se la biroul ei, încruntându 
-se. Ce să mă fac eu cu tine? Ce exemplu dai tu ucenicilor? 

Sorscha nu-şi ridică din pământ capul. Ştia că fusese lăsa 
tă să aştepte pentru a o nelinişti din pricina a ceea ce făcus 
e: dărâmase din greşeală masa de lucru şi distrusese nu do 
ar munca a nenumărate ore, ba chiar a câtorva zile de mun 


că, şi numeroase unelte şi recipiente scumpe. 

— Am alunecat... am vărsat nişte ulei şi am uitat să-l şte 
rg. 
Amithy pocni din limbă. 

— Curăţenia, Sorscha, este una dintre cele mai de preţ a 
vuţii ale noastre. Dacă nu-ţi poţi păstra atelierul curat, cum 
să avem încredere că poţi avea grijă de pacienţi? De Inălţim 
ea Sa, care a fost martor la cea mai recentă dovadă de lipsă 
de profesionalism din partea ta? Mi-am permis să-i cer scuz 
rioare, însă... 

Amithy miji ochii. 

— Dânsul a spus că va plăti costurile reparațiilor - şi căi 
n continuare i-ar plăcea să-l serveşti. 

Sorscha se îmbujoră. Se întâmplase atât de repede. 

In timp ce explozia de gheaţă şi de vânt şi de a/tceva ve 
ni spre ea, ţipătul Sorschăi fusese întrerupt de trântitul uşii. 
Asta le salvase probabil vieţile, dar ea nu se gândise decât | 
a cum să nu-i stea în cale. Aşa că se ghemuise sub masă, fe 
rindu-şi cu mâinile capul, şi se rugase. 

Ar fi putut crede că fusese un curent de aer, s-ar fi simţit 
ca o proastă dacă ochii prinţului nu ar fi părut să stră/uceas 
că în momentul dinaintea vântului şi a frigului, dacă vasele 
din sticlă de pe masă nu s-ar fi spulberat, dacă gheaţa nu ar 
fi acoperit podeaua, dacă el n-ar fi rămas acolo, neatins. 

Nu era posibil. Prinţul... Se auzise un sunet cumplit, sugr 
umat, şi apoi Dorian căzuse în genunchi, uitându-se sub ma 
să. 

— Sorscha! Sorscha. 

Ea icnise, incapabilă să-şi găsească cuvintele. 

Amithy bătea darabana pe biroul din lemn, cu degetele e 
| lungi, osoase. 

— lartă-mă dacă am fost lipsită de delicateţe, zise ea, da 
r Sorscha ştia că femeii nu-i păsa deloc de maniere. Dar ţin 
să-ţi amintesc şi că interacţiunea cu pacienţii, în afara îndat 
oririlor noastre, este interzisă. 

Nu putea exista niciun alt motiv pentru care prinţul Doria 


n ar fi preferat-o pe Sorscha în locul lui Amithy, desigur. Sor 
scha continuă să-şi privească mâinile încleştate în poală, înc 
ă împestriţate cu tăieturi de la cioburile mici de sticlă. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, Amithy. a 

— Bine. Nu-mi place să-ţi văd poziţia compromisă. Inălţi 
mea Sa are o anume reputaţie în ceea ce priveşte femeile. 

Un mic surâs infatuat. 

Şi la această curte sunt multe femei frumoase. tu nu ten 
umeri printre ele. 

Sorscha dădu aprobator din cap şi înghiţi insulta, aşa cu 
m o făcea şi o făcuse mereu. Aşa supravieţuise, aşa rămăse 
se invizibilă în toţi acei ani. 

Îi promisese prinţului în minutele de după explozia sa, at 
unci când ea încetase să mai tremure şi îl văzuse. Nu magi 
a, ci panica din ochii lui, spaima şi durerea. El nu era un duş 
man care folosea puteri interzise, ci un tânăr care avea nev 
oie de ajutor. De ajutorul ei. 

Nu putea întoarce spatele, nu-i putea întoarce lui spatel 
e, nu putea spune nimănui ceea ce văzuse. Ar fi făcut asta 
pentru oricine altcineva. 

Îi spusese prinţului pe tonul calm pe care îl rezerva pentr 
u pacienţii foarte grav răniţi: 

— Nu am de gând să spun nimănui. Dar acum mă veţi aj 
uta să răstorn masa şi apoi mă veţi ajuta să curăţ asta. 

El doar o privise lung. Ea se ridicase, observând tăieturile 
fine de pe mâinile sale, care începuseră deja să o usture. 

— Nu intenţionez să spun nimănui, repetase ea, apucând 
un colţ al mesei. 

Fără un cuvânt, el se dusese la celălalt capăt şi o ajutase 
să răstoarne masa pe o parte, paharele şi vasele din cerami 
că rămase căzând pe podea. Părea să fie un accident, iar So 
rscha se dusese în colţul încăperii pentru a lua o mătură. 

— Când deschid uşa asta, îi spusese, calmă şi liniştită în 
continuare şi nu prea simțindu-se în apele ei, ne vom prefac 
e. Dar după ziua de azi, după această... 

Dorian rămăsese rigid, de parcă ar fi aşteptat lovitura ca 
re să-l doboare. 


— După asta, spusese ca, dacă e în regulă pentru dumn 
eavoastră, vom încerca să găsim modalităţi de a împiedica 
asta se mai întâmple. Poate că există vreun tonic care să o 
suprime. 

El rămăsese la fel de palid. 

— Imi pare rău, şoptise el, iar ea ştiuse că vorbea serios. 

Se dusese la uşă şi îi aruncase un zâmbet. 

— Voi începe să caut în seara asta. Dacă găsesc ceva, V 
ă dau de ştire. Şi poate... nu acum, ci mai târziu... dacă Inălţ 
imea Voastră are bunăvoința, ar putea să-mi spună câte ce 
va despre cum de este posibil. Poate îmi este de ajutor. 

Nu-i lăsase răgazul să spună da, dar în schimb deschises 
e uşa, se întorsese spre haosul din încăpere şi spusese, cev 
a mai tare decât de obicei: 

— Imi pare foarte rău, înălţimea Voastră... era ceva pe p 
odea şi am alunecat şi... 

După aceea, fusese uşor. Băgăcioşii de vindecători sosis 
eră să vadă ce se întâmplase şi unul dintre ei alergase la A 
mithy. Prinţul plecase, iar Sorschăi i se poruncise să aştepte 
acolo. 

Amithy se sprijini cu antebraţele pe birou. 

— Sorscha, înălţimea Sa a fost extraordinar de generos. 
Să-ţi fie învăţătură de minte! Eşti norocoasă că nu te-ai răni 
t mai tare. 

— Am să-i aduc azi o ofrandă Silbei, minţi Sorscha, mică 
şi tăcută, şi ieşi. 


x 


Chaol se lipi de alcovul întunecat al unei clădiri, ținându- 
şI respiraţia atunci când Aedion se apropie de silueta înveş 
mântată în mantie de pe alee. Dintre toate locurile în care s 
e aşteptase ca Aedion să meargă atunci când se furişase de 
la propria-i petrecere de la tavernă, nu se aşteptase să sen 
umere această mahala. 

Aedion dăduse un adevărat spectacol făcând pe gazda g 
eneroasă: cumpărase băuturi, îşi salutase oaspeţii, asigurân 


du-se că toată lumea îl văzuse făcând câte ceva. Şi exact at 
unci când nu se uita nimeni, Aedion ieşise pe uşa din faţă, d 
e parcă i-ar fi fost prea lene să iasă prin uşa ascunsă din sp 
ate. Un beţiv care se clătina, arogant şi nepăsător şi trufaş. 

Chaol aproape că se lăsase păcălit. Aproape. Apoi, Aedio 
n o luase pe următoarea stradă, îşi trăsese gluga peste cap 
şi pornise fără să se mai legene. 

Il urmărise din întuneric cum Aedion părăsea cartierul bo 
gat şi se plimba printre cocioabe, alegând aleile şi străzile î 
ntortocheate. Ar fi putut trece drept un bărbat bogat, aflat î 
n căutarea unui anumit soi de femei. Până ce se oprise în fa 
ţa unei clădiri şi silueta cu mantie şi două spade se apropias 
e de el. 

Chaol nu auzi schimbul de cuvinte dintre Aedion şi străin, 
dar putu să descifreze suficient de bine tensiunea dintre cei 
doi. După o clipă, Aedion îl urmă pe noul venit, nu înainte d 
e a scruta aleea, acoperişurile, întunericul. 

Chaol se ţinu la distanţă. Dacă îl prindea pe Aedion cump 
ărând substanţe ilegale, ar fi fost destul pentru a-l face să s 
e calmeze - să ţină petrecerile la un nivel scăzut şi să contr 
oleze legiunea Bane atunci când avea să sosească. 

Chaol se ţinu pe urmele lui, atent la privirile celor pe lân 
gă care trecea, la fiecare beţiv, orfan şi cerşetor. Pe o strad 
ă uitată de pe docurile Avery, Aedion şi silueta în mantie se 
furişară într-o clădire dărăpănată. Nu era o clădire oarecare, 
dacă puneau la socoteală santinelele postate la colţ, la uşă, 
pe acoperiş, ba care mişunau chiar şi pe stradă, încercând s 
ă se amestece printre ceilalţi. Nu erau gărzi regale sau sold 
aţi. 

Nu era un loc de unde să cumperi opiacee şi nici plăceri 
carnale. El memorase informaţiile pe care le adunase Celae 
na despre rebeli şi îi pândise ori de câte ori îl urmărise pe A 
edion, dar fără folos. Celaena pretinsese că ei căutau o cale 
prin care să-i înfrângă puterile regelui. Lăsând alte implicaţii 
deoparte, dacă ar fi putut afla nu doar cum înăbuşise regele 
magia, ci, de asemenea, şi cum să o elibereze înainte de a 
fi târât înapoi în Anielle, atunci secretul lui Dorian ar fi putut 


fi mai puţin exploziv. Cumva, l-ar fi putut ajuta, iar Chaol av 
ea să-l ajute întotdeauna pe prietenul său, pe prinţul său. 

Nu-şi putu stăpâni un fior pe şira spinării atunci când atin 
se Ochiul Elenei şi îşi dădu seama că acea clădire părăsită, 
cu toate gărzile ei, duhnea a obiceiuri de-ale rebelilor. Poate 
că nu era o simplă coincidenţă faptul că ajunsese aici. 

Era atât de concentrat asupra inimii sale care bătea neb 
uneşte, încât Chaol nici nu apucă să se întoarcă înainte ca u 
n pumnal să îl împungă în coaste. 


CAPITOLUL 19 


Chaol nu se luptă, deşi ştia că cel mai probabil avea să fi 
e omorât şi nicidecum să capete răspunsuri. Recunoscu san 
tinelele după armele uzate şi mişcările lor precise, curgătoa 
re. N-avea să uite nicicând acele amănunte, nu şi după cep 
etrecuse o zi ca prizonierul lor într-un depozit - şi fusese de 
faţă atunci când Celaena îi secerase de parcă ar fi fost tulpi 
ni de grâu. Ei nu ştiuseră niciodată că însăşi fosta lor regină 
venise să-i măcelărească. 

Santinelele îl forţară să se aşeze în genunchi într-o încăp 
ere goală care mirosea a fân învechit. Chaol îl descoperi pe 
Aedion, alături de un bărbat în vârstă, care părea cunoscut, 


privindu-l lung. Era cel care o implorase pe Celaena să seo 
prească în acea noapte la depozit. Bărbatul nu avea nimic r 
emarcabil; hainele uzate îi erau obişnuite, trupul slab, dar n 
u uscat. Alături de el stătea un tânăr pe care Chaol îl recuno 
scu după râsul său moale, răutăcios: garda care îl tachinase 
atunci când fusese luat prizonier. Părul brunet, lung până la 
umeri, atârna în voie în jurul unui chip care era mai mult cru 
d decât chipeş, în special din pricina cicatricei care i se întin 
dea de la frunte până la obraz. Acesta eliberă santinelele cu 
o mişcare a bărbiei. 

_ — Măisă fie, zise Aedion, învârtindu-se în jurul lui Chaol. 
Işi scosese spada, care sclipea în lumina difuză. Căpitanul G 
ărzii, moştenitorul Aniellei și spion? Oare ţi-a dezvăluit iubit 
a anumite secrete ale meseriei? 

— Atunci când dai petreceri şi îi convingi pe oameni mei 
să-şi părăsească posturile, atunci când tu nu eşti prezent la 
acelo petreceri deoarece te furişezi pe străzi, este de datori 
a mea să aflu de ce, Aedion. 

Tânărul cu faţa acoperită de cicatrice, înarmat cu două s 
pade, veni mai aproape, dându-i târcoale împreună cu Aedi 
on. Doi prădători, evaluându-şi captura. Probabil că aveau s 
ă se lupte pentru stârvul lui. 

— Ce păcat că al vostru Campion nu e aici să te salveze 
de data asta, spuse cel cu faţa brăzdată de cicatrice pe unt 
on calm. 

— Ce păcat că voi n-aţi fost acolo să-l salvaţi pe Archer F 
inn, îi dădu Chaol replica. 

Văzu cum îşi dilată nările, iar un licăr de furie apăru în vi 
clenii ochi căprui. Tânărul rămase însă tăcut în timp ce bătr 
â nul ridică o mână. 

— Regele te-a trimis? 

— Am venit din cauza lui, răspunse Chaol, împingând bă 
rbia înainte. Insă vă căutam pe voi doi, precum şi micul vost 
ru grup. Amândoi sunteţi în pericol. Indiferent ce ai crede tu 
că vrea Aedion, indiferent de ce-ţi oferă el, regele îl ţine din 
scurt. 

Poate că acel moment de sinceritate avea să-i asigure ce 


ea ce îi era necesar: încredere şi informaţii. 

Însă Aedion râse hămăit. 

— Poftim? 

Însoţitorii lui se întoarseră spre el, ridicând întrebător din 
sprâncene. Chaol aruncă o privire la inelul de pe degetul ge 
neralului. Nu se înşelase. Era identic cu inelele pe care le pu 
rtau regele, Perrington şi ceilalţi. 

Aedion surprinse privirea lui Chaol şi se opri din a se învă 
rti în jurul lui. 

Preţ de o clipă, generalul îl privi lung, un licăr de surpriză 
şi de amuzament ivindu-se pe chipul lui ars de soare. Apoi, 
Aedion toarse ca o pisică: 

— Te-ai dovedit a fi cu mult mai interesant decât am cre 
zut noi, Căpitane. 

— Explică-te, Aedion, îi ceru bătrânul calm, dar pe un to 
n hotărât. 

Aedion zâmbi larg în timp ce-şi scotea inelul negru de pe 
deget. 

— În ziua în care regele mi-a dăruit Spada din Orynth, m 
i-a oferit şi un inel. Graţie moştenirii mele, simţurile mele su 
nt... mai ascuţite. Mi s-a părut că inelul mirosea ciudat - şi ş 
tiam că numai un prost ar fi acceptat acest gen de dar de la 
el. Aşa că am pus să mi se facă o copie. Pe cel adevărat l-a 
m aruncat în mare. Însă mereu m-am întrebat ce făcea, rost 
i el gânditor, aruncând inelul cu o mână şi prinzându-l cu ce 
alaltă. Aparent, căpitanul ştie. Şi dezaprobă. 

Bărbatul cu două săbii încetă şi el să mai dea târcoale, ia 
r rânjetul pe care i-l oferi lui Chaol era unul sălbatic. 

— Ai dreptate, Aedion, spuse el, fără să-şi desprindă priv 
irile de la Chaol. El este mai interesant decât pare. 

Aedion vâri inelul în buzunar de parcă ar fi fost... de parc 
ă ai fi fost cu adevărat un fals. lar Chaol îşi dădu seama că d 
ezvăluise mai mult decât intenţionase să o facă. 

Aedion îşi reîncepu turele, cu bărbatul plin de cicatrice i 
mitându-i cu graţie mişcările. 

— O descătuşare de magie - când n-a mai rămas niciun 
fel de magie, cugetă generalul cu voce tare. Şi, cu toate ace 


stea, m-ai urmărit, crezând că mă aflam sub vraja regelui. 
Crezând că ai putea să mă foloseşti pentru a câştiga bunăv 
oinţa rebelilor? Fascinant. 

Chaol îşi ţinu gura închisă. Deja spusese îndeajuns pe 
ntru a se blestema singur. 

Aedion continuă: 

— Aştia doi spun că prietena ta, asasina, era o simpatiza 
ntă a rebelilor. Că ea i-a dat informaţii lui Archer Finn fără s 
ă stea pe gânduri - că le-a permis rebelilor să iasă pe furiş d 
in oraş atunci când i s-a ordonat să-i omoare. Ea ţi-a spus d 
espre inelele regelui sau ai descoperit tu însuţi bârfa asta pi 
cantă? Ce anume se petrece în acel palat de cleştar atunci c 
ând regele nu e atent? 

Chaol se abţinu să răspundă. Când deveni limpede că ref 
uza să vorbească, Aedion clătină din cap. 

— Ştii cum trebuie să se termine asta, zise Aedion, şi nu 
era nimic ironic în spusele lui. 

Erau doar calcule făcute cu sânge rece. Adevăratul chip 
al Lupului din Nord. 

— După cum văd eu lucrurile, ţi-ai semnat singur conda 
mnarea la moarte atunci când ai decis să mă urmăreşti, iar 
acum că ştii atât de multe... Ai două opţiuni, Căpitane: te pu 
tem tortura până scoatem tot de la tine şi apoi te omorâm, 
sau ne poţi spune ce ştii şi te vom cruța de suferinţă. Cât m 
ai puţin dureros, pe onoarea mea. 

Se opriră din a-i mai da târcoale. 

Chaol se mai întâlnise cu moartea de câteva ori în ultime 
le luni. Se întâlnise, o văzuse şi avusese de-a face cu ea. Ins 
ă această moarte, fără ca Dorian, mama lui şi Celaena să nu 
afle niciodată ce i se întâmplase... Ideea îl dezgusta. Il înfuri 
a. 

Aedion se apropie de locul în care Chaol era în genunchi. 

Ar fi putut să-i vină de hac celui cu cicatrice, apoi spera c 
ă îi va putea face faţă lui Aedion - sau cel puţin spera să po 
ată fugi. Trebuia să lupte, căci era singura cale prin care put 
ea accepta, îmbrăţişa acest fel de moarte. 

Sabia lui Aedion era pregătită - sabia care îi aparţinea Ce 


laenei după neam şi de drept. Chaol presupusese că era un 
ucigaş cu două feţe. Aedion era un trădător. Dar nu pentru 
Terrasen. Aedion jucase un joc foarte periculos încă de la 
veni rea lui aici - încă de când regatul său se prăbuşise cu z 
ece ani în urmă. Faptul că îl păcălise pe rege, care crezuse 
că purtase inelul lui în tot acest timp - asta era cu adevărat 
o infor- maţie pe care Aedion ar fi fost dispus să o păstreze î 
n siguranţă, deşi erau şi alte informaţii pe care Chaol le-ar fi 
putut folosi, pentru, pentru a scăpa cu viaţă de acolo. 

Indiferent de cât de zguduită fusese Celaena atunci când 
plecase, acum era în siguranţă. Era departe de Adarlan. Ins 
ă Dorian, cu harul lui magic, ameninţarea secretă pe care o 
re- piezenta, nu era. Aedion trase aer în piept, pregătindu-s 
e să-l omoare. Tot ceea ce îi mai rămăsese era să-l protejez 
e pe Dorian. Era tot ceea ce contase vreodată cu adevărat. 
Dacă aceşti rebeli chiar ştiau ceva - orice - despre magia ca 
re ar fi putut ajuta la eliberarea ei, dacă ar fi putut să-l folos 
ească pe Aedion pentru a obţine informaţiile... 

Era un joc de noroc - cel mai important pe care îl jucase 
vreodată. Aedion ridică sabia. 

Cu o rugăciune în gând pentru iertare, Chaol îl privi pe A 
edion în ochi. 

Aelin trăieşte. 


Aedion Ashryver fusese supranumit Lup, general, prinţ, tr 
ădător şi criminal. Şi era toate aceste lucruri şi chiar mai mu 
lt. Mincinos, escroc şi farsor erau preferatele sale în mod de 
o- sebit - titlurile pe care numai cei apropiaţi lui le ştiau. 

Târfa din Adarlan, aşa îi spuneau cei care nu-l cunoşteau. 
Era adevărat - în multe feluri, era adevărat şi lui nu-i păsas 
e, nu cine ştie ce. Îi permisese să menţină controlul în Nord, 
să menţină vărsarea de sânge la un nivel minim. Jumătate d 
intre cei din Bane erau rebeli, iar cealaltă jumătate simpatiz 
anţi, astfel încât multe dintre „bătăliile” din Nord fuseseră în 
scenări, povestea conţinea cel puţin o înşelăciune şi o exag 


erare, de vreme ce cadavrele se ridicau la adăpostul întuner 
icului şi se duceau acasă la familiile lor. Târfa din Adarlan. N 
u-i păsase. Până acum. 

Văr - acela fusese cel mai îndrăgit titlu. Văr, neam, prote 
c tor. Acelea erau numele secrete pe care le adăpostea adâ 
nc înăuntrul său, numele pe care le şoptea în sinea sa atunc 
i când vântul nordic urla prin munţii Staghorn. Uneori, vântu 
| semăna cu ţipetele pe care oamenii săi le scoteau când er 
au conduşi la eşafod. Alteori, suna ca Aelin - Aelin, cea pe c 
are o iubise, cea care ar fi trebuit să fie regina lui şi căreia i- 
ar fi făcut într-o zi jurământul de sânge. 

Aedion stătea pe scândurile putrede ale docului pustiu di 
n mahala, privind ţintă la Avery. Căpitanul era alături de el, 
scuipând sânge în apă din pricina bătăii pe care i-o dăduse 
Ren Allsbrock, cel mai nou conspirator al lui Aedion şi, în ac 
elaşi timp, un alt bărbat sculat din mormânt. 

Ren, moştenitor şi Lord de Allsbrock, se antrenase cu Ae 
dion în copilărie - şi, cândva, fusese rivalul său. In urmă cu 
zece ani, Ren şi bunicul lui, Murtaugh, scăpaseră de eşafod 
datorită unei diversiuni iniţiate de către părinţii lui Ren, care 
îi costase viaţa şi îi lăsase lui Ren cicatricea urâtă de pe fat 
ă. Insă Aedion nu ştiuse - îi crezuse morţi şi fusese uluit să 
afle că ei erau grupul secret rebel pe care îl vânase la sosire 
a în Rifthold. Auzise zvonurile potrivit cărora Aelin era în via 
tă şi aduna o armată, şi că venise din Nord pentru a da de c 
apătul problemei şi pentru a-i distruge pe mincinoşi, prefera 
bil făcându-i bucăţi. 

Convocarea regelui constituise o scuză convenabilă. Ren 
şi Murthaugh recunoscuseră pe loc că zvonurile fuseseră îm 
prăştiate de un fost membru al grupului lor de rebeli. Ei nu 
avuseseră şi nici nu auziseră vreodată de vreun contact cu r 
ăposata lor regină. Insă întâlnindu-i pe Ren şi pe Murtaugh s 
e întrebase cine altcineva ar mai fi putut supravieţui. Nu-şi î 
ngăduise niciodată să spere că Aelin... 

Aedion îşi vâri sabia în teaca de lemn şi îşi trecu degetel 
e pline de cicatrice de-a lungul ei, insistând pe crestături şi 
pe linii, fiecare semn o poveste a unei lupte legendare purta 


te, despre regii de mult dispăruţi. Sabia era ultima fărâmă d 
e dovadă că odată, în Nord, existase un regat puternic. 

Nu era sabia lui, nu chiar. În acele prime zile pline de sân 
ge şi de cuceriri, regele din Adarlan smulsese sabia din trup 
ul lui Rhoe Galathynius, înainte ca acesta să se răcească, şi 
o adusese în Rifthold. Şi acolo rămăsese, sabia care ar fi tre 
buit să îi aparţină lui Aelin. 

Astfel că Aedion luptase ani în şir în acele teatre de răzb 
oi şi pe acele câmpuri de bătălie, luptase pentru a-şi demon 
stra nepreţuita valoare în faţa regelui şi acceptase tot ceea 
ce i se făcuse, iar şi iar. Când el şi legiunea Bane câştigaser 
ă prima bătălie, iar regele îl proclamase Lupul din Nord şi se 
oferise să-i facă un hatâr, Aedion ceruse sabia. 

Regele pusese solicitarea pe seama unui romantism de a 
dolescent în vârstă de optsprezece ani, iar Aedion se fălise 
cu propria-i glorie până ce toată lumea crezuse că era un tr 
ădător, un ticălos care masacra şi care îşi râdea de sabie pri 
n simpla atingere a acesteia. Insă recâştigarea săbiei nu-i a 
nulase eşecul. 

Cu toate că avea treisprezece ani şi se afla în Orynth, la 
peste şaptezeci de kilometri, atunci când Aelin fusese omor 
âtă pe proprietatea statului, el ar fi trebuit să împiedice ace 
st fapt. Fusese trimis în ţara ei la moartea mamei sale pentr 
u a deveni sabia şi scutul lui Aelin, pentru a sluji la Curtea u 
nde se presupunea că acea copilă de regi avea să domneas 
că. Aşa că ar fi trebuit să plece călare atunci când castelul e 
rupsese în urma veştii că Orlon Galathynius fusese asasinat. 
Inainte ca oricine să o poată face, Rhoe, Evalin şi Aelin erau 
morţi. 

Aceasta era amintirea pe care o cărase cu el, amintirea d 
es pre persoana căreia îi aparţinea sabia şi căreia, când ave 
a să -şi dea sufletul şi să ajungă pe Lumea Cealaltă, avea, în 
cele din urmă, să i-o dea. 

Dar acum, sabia, acea povară pe care o acceptase de ani 
buni, părea... mai uşoară şi mai ascuţită, mult mai fragilă. 
Infinit mai prețioasă. li fugise lumea de sub picioare. 

Preţ de o clipă după ce Căpitanul Gărzii rostise acele cuvi 


n te, nimeni nu mai scosese niciun cuvânt. Ael/in trăieşte. Ap 
oi, Căpitanul spusese că va vorbi doar cu Aedion despre ast 
a. 

Ren îl umpluse de sânge cu acea precizie pe care Aedion 
o admira în silă, doar pentru a demonstra că ei nu glumeau 
cu privire la torturarea lui, însă căpitanul încasase loviturile. 
Şi. ori de câte ori Ren lua o pauză, Murtaugh privea dezapro 
bator, iar căpitanul repeta acelaşi lucru. După ce deveni lim 
pede că el fie avea să-i spună lui Aedion, fie avea să moară, 
îi ceru lui Ren să se oprească. Moştenitorul din Allsbrock se 
zbârli, dar Aedion avusese de-a face cu destui tineri ca el pe 
câmpurile de luptă. Niciodată nu-i trebuia prea mult timp 
pentru a-i aduce pe făgaş. Aedion îl privi lung, insistent, iar 
Ren dădu înapoi. 

Şi aşa se face că ajunseră aici, Chaol ştergându-şi faţa cu 
o bucată de material ruptă din propria-i cămaşă. In ultimele 
minute, Aedion ascultase cea mai incredibilă poveste pe car 
e o auzise vreodată. Povestea Celaenei Sardothien, infama 
asasină, care era pregătită de către Arobynn Hamel, povest 
ea decăderii ei şi a anului petrecut în Endovier şi cum îl înch 
eiase participând la acea caraghioasă competiţie pentru a d 
eveni campionul regelui. Povestea lui Aelin, regina lui, ajuns 
ă pe un câmp al morţii, apoi slujind în casa duşmanului ei. 

Aedion îşi încleştă mâinile pe balustradă. Nu putea fi ade 
- vărat. Nu după zece ani. Zece ani fără speranţă, fără dove 
zi. 

— Are ochii tăi, îi spuse Chaol, mişcându-şi maxilarul. 

Dacă această asasină - o asasină, o zeilor din ceruri - er 
a într-adevăr Aelin, atunci ea era Campionul regelui. Caz în 
care căpitanul era... 

— Tu ai trimis-o în Wendlyn, exclamă Aedion cu o voce 
aspră. 

Lacrimile aveau să apară mai târziu. Pe moment, era 
pustiit. Gol. Toate minciunile, toate zvonurile, acţiunile şi 
petrecerile pe care le dăduse, toate bătăliile, reale sau fals 
e, toate cele câteva vieţi pe care le luase pentru ca alţii să p 
oată trăi... Cum avea să-i explice ei toate astea? Târfa din A 


darlan. 

— Nu ştiam cine este. Am considerat doar că va fi mai în 
siguranţă acolo pentru ceea ce e. 

— ţi dai seama că n-ai făcut decât să-mi dai un motiv şi 
mai bun de a te omori. 

Aedion îşi încleştă maxilarul. 

— Îți dai seama ce risc ţi-ai asumat spunându-mi? Aş 
putea lucra a pentru rege - tu credeai că îi sunt supus lui şi 
nu aveai ca dovadă decât un zvon. La fel de bine ai fi putut 
să o omori chiar tu. 

Prostul - un prost, un tâmpit nechibzuit. Însă căpitanul 
era cel care deţinea poziţia de putere - nobilul căpitan al 
regelui atingea acum cu vârful piciorului linia trădării. Se mi 
- rase de loialitatea căpitanului atunci când Ren îi spusese 
despre implicarea  Campionului regelui în chestiunea 
rebelilor, dar... la naiba. Aelin. Ae/in era Campionul regelui, 
Aelin îi ajutase pe rebeli şi îl spintecase pe Archer Finn. 
Genunchii începeau să-l lase, dar îşi reprimă şocul, surpriza, 
groaza şi licărul de încântare. 

— Ştiam că e un risc, spuse căpitanul. Însă oamenii care 
au acele inele - ceva se schimbă în privirea lor, un soi de 
întunericime care, uneori, se manifestă fizic. De când ai sosi 
i aici, la tine n-am văzut-o. Şi n-am văzut pe nimeni care să 
dea atât de multe petreceri la care să participe doar câteva 
minute. Nu ţi-ai fi luat atâtea măsuri de precauţie pentru a-ţ 
i ascunde întâlnirile dacă ai fi fost supusul regelui, mai ales 
că în toată această perioadă legiunea Bane n-a venit, în pofi 
da asigurărilor tale că vor fi prezenţi aici foarte curând. Nu s 
e leagă. 

Privirea căpitanului o întâlni pe cea a lui Aedion. Poate că 
nu era chiar atât de prost, totuşi. 

— Cred că ea ar vrea ca tu să ştii. 

Căpitanul privi în lungul râului spre mare. Locul duhnea, 
Aedion simţise mirosuri şi mai neplăcute şi văzuse lucruri şi 
mai urâte în teatrele de război, însă mahalaua din Renaril le 
întrecea pe toate. Şi capitala Terrasenului, Orynth, cu turnul 
său strălucitor odinioară, rămas acum doar un morman de 


pietre albe, murdare, decăzuse la acest nivel de sărăcie şi d 
e disperare. Dar, poate, într-o bună zi, nu prea îndepărtat 
ă... 

Aelin trăia. Trăia şi era o ucigaşă, la fel ca el, şi lucra 
pentru acelaşi bărbat. 

— Prinţul ştie? 

Nu fusese niciodată capabil să vorbească cu prinţul fără 
să-şi amintească de zilele de dinainte de căderea 
Terrasenului; nu putuse să-şi ascundă ura. 

— Nu. Nici măcar nu ştie de ce am trimis-o în Wendlyn. Ş 
| nici că ea este... că amândoi sunteţi... Fae. 

Aedion nu avusese nicicând nici măcar o fărâmă din 
puterea care clocotea în venele ei, putere care incendiase 
biblioteci şi cauzase îngrijorare generală, astfel că se 
discutase - în lunile dinainte ca lumea să se ducă naibii - să 
fie trimisă undeva, astfel încât să poată să înveţe să o 
controleze. Surprinsese discuţiile despre trimiterea ei la 
diferite academii sau la tutori în ţări îndepărtate, însă 
niciodată la mătuşa lor, Maeve, care aştepta ca un păianjen 
cu plasa pregătită să vadă ce se întâmpla cu nepoata ei. Şi, 
cu toate acestea, ea sfârşise în Wendlyn, la uşa mătuşii ei. 

Nici Maeve nu ştiuse niciodată şi nici nu-i păsase cu ade 
vărat de harurile lui înnăscute. Nu, tot ceea ce avea el erau 
unele trăsături fizice ale neamului lor nemuritor: tărie, 
iuţeală, auz ascuţit, miros dezvoltat. Asta îl făcea să fie un 
adversar formidabil pe câmpul de luptă - şi îi salvase viaţa 
de multe ori. Îi salvase sufletul, asta dacă avea dreptate 
căpitanul în legătură cu acele inele. 

— Se va întoarce? întrebă Aedion calm. 

Prima dintre foarte multele întrebări pe care le avea 
pentru căpitan, acum că se dovedise a fi mai mult decât un 
slujitor util al regelui. 

În ochii lui Chaol era destulă agonie cât Aedion să 
înţeleagă că o iubea. Să ştie şi să simtă o împunsătură de 
gelozie, fie şi numai pentru că el o cunoştea atât de bine. 

— Nu ştiu, recunoscu Chaol. 

Dacă n-ar fi fost duşmanul lui, Aedion l-ar fi respectat pe 


bărbat pentru sacrificiul lui. Însă Aelin trebuia să se întoarc 
ă, Avea să se întoarcă. Spera doar că întoarcerea sa nu înse 
mna un drum spre eşafod. 

Avea să-şi facă ordine în gândurile cumplite atunci când 
avea să fie singur. Strânse cu putere balustrada, luptând cu 
imboldul de a pune mai multe întrebări. 

Căpitanul îl cântări atunci din priviri de parcă ar fi putut 
vedea pe sub toate măştile pe care Aedion le purtase 
vreodată. Preţ de o secundă, Aedion luă în calcul varianta d 
e a-şi înfige sabia în căpitan şi de a-i arunca trupul în Avery, 
în pofida informaţiilor pe care le deţinea. Căpitanul aruncă ş 
i el o privire spre sabie, iar Aedion se întrebă dacă nu se gâ 
ndea şi el la acelaşi lucru - regretând decizia de a fi avut înc 
redere în el. Căpitanul ar fi trebuit să regrete, ar fi trebuit să 
se blesteme fiindcă fusese un prost. 

Aedion întrebă: 

— De ce îi urmăreai pe rebeli? 

— Am crezut că s-ar putea să deţină informaţii 
preţioase. 

Trebuiau să fie foarte preţioase, în cazul acesta, dacă el 

riscase şi se dăduse în vileag drept trădător pentru a le 
obţine. 

Aedion fusese dispus să-l tortureze pe Căpitan - ba chiar 
să-l omoare. Făcuse lucruri şi mai urâte în viaţa lui. Însă să-l 
tortureze şi să-l omoare pe iubitul reginei n-avea să dea bin 
e dacă... atunci când ea avea să se întoarcă. Acum, căpitan 
ul era cea mai grozavă sursă de informaţii a sa. Voia să ştie 
mai multe despre Aelin, despre planurile ei, despre cum era 
ea şi cum o putea găsi. Voia să ştie totul. Orice. Mai ales un 
de stătea căpitanul acum pe tabla de joc - şi ce ştia căpitan 
ul despre rege. Aşa că Aedion zise: 

— Spune-mi mai multe despre acele inele. 

Dar căpitanul scutură din cap. 

— Vreau să închei un târg cutine. 


CAPITOLUL 20 


Ochiul învineţit încă arăta groaznic, dar, în cursul 
săptămânii următoare, pe măsură ce Celaena îşi îndeplinea 
însărcinările la bucătărie, încercând şi nereuşind să se 
transforme în compania lui Rowan şi, în general, evitând pe 
toată lumea, starea i se îmbunătăţi. Sosiră ploile lungi de 
primăvară, iar bucătăria era plină în fiecare seară, prin 
urmare Celaena îşi făcu un obicei din a mânca în întunericul 
de pe trepte, sosind exact înainte ca Păstrătorul Poveştilor s 
ă înceapă să vorbească. 

Păstrătorul Poveştilor - acesta era Emrys, un titlu de ono 
are atât printre Fae, cât şi printre oamenii din Wendlyn. Cee 
a ce însemna era că atunci când el începea să spună o pove 
ste, te aşezai şi tăceai din gură. Mai însemna şi că el era o 
bibliotecă ambulantă de legende şi mituri ale regatului. 

Până atunci, Celaena îi cunoscuse pe cei mai mulţi dintre 
locuitorii fortăreței, fie şi numai în sensul în care asocia 
numele cu chipurile. Îi studiase din instinct, pentru a învăţa 
despre tot ceea ce o înconjura, despre potenţialii duşmani şi 
ameninţări. Ştia că şi ei o studiau, atunci când credeau că n 


u e atentă. Orice urmă de regret pe care o simţea pentru că 
nu se apropia de ei era înlăturată de faptul că nici ei nu 
catadicseau să se apropie de ea. 

Singura persoană care făcea un efort era Luca, cel care o 
asalta pe Celaena cu întrebări în timp ce munceau, sporovăi 
a întruna despre antrenamentele sale, despre bârfele din 
fortăreață, despre vreme. Odată, îi vorbise despre altceva î 
ntr-o dimineaţă, când ea făcuse un efort colosal pentru a se 
da jos din pat şi numai cicatricea din palmă o ajutase să-şi 
planteze picioarele pe duşumeaua rece ca gheaţa. Spăla 
vasele de la micul dejun, privind ţintă pe fereastră fără a 
vedea nimic, simţindu-şi membrele grele, când Luca lăsă o 
oală în chiuvelă şi îi spuse încetişor: 

— Mult timp n-am putut să vorbesc despre ce mi s-a 
întâmplat înainte să vin aici. Au existat zile în care n-am 
putut vorbesc deloc. Nici să mă dau jos din pat n-am putut. 
Dar dacă... când simţi nevoia să vorbeşti... 

Îl redusese la tăcere cu o privire lungă. De atunci, el nu 
mai adusese vorba despre asta. 

Din fericire, Emrys îi lăsa spaţiu. Mult spaţiu, mai ales 
atunci când Malakai venea în timpul micului dejun pentru a 
se asigura că Celaena nu făcuse vreo belea. De obicei, ea 
evita să se uite la celelalte cupluri din fortăreață, dar aici, u 
nde nu putea să se îndepărteze... ura apropierea lor, felul în 
care ochii lui Malakai se luminau de fiecare dată când îl ved 
ea. Ura asta atât de tare, încât se sufoca. 

Nu-l întrebase niciodată pe Rowan de ce venea şi el să 
asculte poveştile lui Emrys. În ceea ce-i privea, în afara 
antrenamentului nu existau unul pentru celălalt. 

Antrenament era un mod generos de a descrie ceea ce 
făceau, de vreme ce ea nu ducea nimic la bun sfârşit. Nu se 
transformase nici măcar o dată. El mărâia, rânjea superior 
şi sâsâia, dar ea n-o putea face. In fiecare zi, de fiecare dat 
ă când Rowan dispărea pentru câteva clipe, ea încerca, da 
r... nimic. Rowan ameninţa s-o târască înapoi la gorgane, că 
ci se părea că era singurul loc care declanşa un răspuns, da 
r el renunţă - spre surprinderea ei - atunci când ea îi spuse 


că şi-ar tăia singură beregata înainte de a intra din nou în a 
cel loc. Aşa că se blestemau reciproc, stăteau într-o tăcere 
meditativă între ruinele templului şi, din când în când, avea 
u acele partide de urlat fără cuvinte. Dacă era într-o stare d 
e spirit deosebit de proastă, el o obliga să taie lemne - buşt 
ean după buştean, până ce de-abia mai putea să ridice topo 
rul, iar mâinile i se acopereau de băşici. Dacă ea avea de gâ 
nd să fie supărată pe toată lumea, zicea el, dacă intenţiona 
să-l facă să-şi piardă timpul neschimbându-se, atunci putea, 
la fel de bine, să se facă utilă în vreun fel. 

Toată această aşteptare... pentru ea. Pentru transformar 
ea care o făcea să se cutremure numai gândindu-se la ea. 

Era opta zi de când ajunsese acolo, după ce frecase oale 
şi tigăi până ce nu mai putea de durere de spate, când Cela 
ena se opri la jumătatea drumului spre coama deja familiar 
ă a dealului. 

— Am o rugăminte. 

Ea nu i se adresa niciodată, decât dacă era nevoie - de 
cele mai multe ori pentru a-l blestema. Insă acum îi zise: 

— Vreau să te văd pe tine transformându-te. 

Urmă o clipire a acelor ochi verzi placizi. 

— Tu nu te bucuri de privilegiul de a da ordine. 

— Arată-mi cum o faci. 

Amintirile ei de Fae în Terrasen erau înceţoşate, de parcă 
cineva i-ar fi vărsat ulei peste ele. Nu-şi amintea să-l fi văzu 
t pe vreunul dintre ei transformându-se, unde le dispăreau 
veşmintele, cât de iute era... El o fixă cu privirea, părând să 
spună: Doar de data asta, şi apoi... 

Un licăr de lumină, o clipocire de culoare şi un şoim fâlfâi 
din aripi, îndreptându-se spre cea mai apropiată ramură. Se 
aşeză pe aceasta, clămpânind din cioc. Ea scrută terenul ac 
o- perit de muşchi. Nici urmă de veşminte sau de arme. li lu 
ase doar câteva secunde. 

El slobozi un țipăt de luptă şi se năpusti cu ghearele 
îndreptate spre ochii ei. Ea sări în spatele copacului exact 
atunci când se petrecu o altă fulgerare, apoi un alt tremur d 
e culoare, apoi el apăru îmbrăcat şi înarmat, mârâindu-i în 


faţă. 

— E rândul tău. 

Ea refuză să-i ofere satisfacția de a o vedea tremurând 
Era... incredibil. Incredibil să vezi transformarea. 

— Unde îţi dispar hainele? 

— Undeva, între. Nu-mi pasă în mod deosebit. 

Avea ochii lipsiţi de bucurie, morţi. Avea senzaţia că şi 
ea arăta la fel zilele acelea. Știa că aşa arătase în noaptea î 
n care Chaol o surprinsese spintecându-l pe Archer în tunel. 
Ce anume îl lăsase pe Rowan atât de lipsit de suflet? 

El îşi dezveli dinţii, însă ea nu se supuse. La fortăreață, îi 
urmărise din priviri pe războinicii semi-Fae, iar aceştia 
mârâiau şi îşi dezveleau dinţii din orice. Nu erau acei indivizi 
diafani, gentili, pe care îi zugrăveau legendele, pe care ea 
şi-i amintea vag din Terrasen. Nu se ţineau de mâini dansân 
d în jurul pomului de armindeni, cu flori în păr. Erau prădăto 
ri cei mai mulţi dintre ei. Unele dintre femeile dominante 
erau la fel de agresive, înclinate să mârâie atunci când erau 
provocate sau le era foame. Se gândi că s-ar fi acomodat 
printre ei, dacă şi-ar fi dat silinţa. 

Continuând să-i susţină privirea fixă a lui Rowan, Celaen 
a îşi domoli respiraţia. Îşi închipui nişte degete fantomatice 
întinzându-se şi extrăgând forma ei de Fae. Işi imagină o 
undă de culoare şi lumină. Se împinse să iasă din carcasa ei 
muritoare. Dar... nimic. 

— Uneori mă întreb dacă asta nu e o pedeapsă pentru t; 
ne, rosti ea printre dinţi. Dar ce ai fi putut să faci de ai scos- 
o din sărite pe Majestatea Sa Nemuritoare? 

— Nu folosi tonul ăsta atunci când vorbeşti despre ea! 

— O, pot să folosesc orice ton vreau eu. lar tu poţi să m 
ă tachinezi şi să mârâi la mine şi să mă obligi să tai lemne 
toată ziua, însă fără să-mi smulgi limba, nu poţi să... 

Mai iute decât fulgerul, el întinse mâna, iar ea se sufocă, 
tresărind atunci când el îi prinse limba între degete. Ea 
muşcă, tare, dar el nu-i dădu drumul. 

— la mai zi o dată, toarse el. 

Celacna se sufocă în timp ce el continua să o ciupească 


de limbă, şi vru să-i ia pumnalele, simultan pocnindu-l cu 
genunchiul între picioare, dar el se împinse în ea, un zid de 
muşchi tari şi mai multe sute de ani de antrenamente letale 
prinzând-o ca într-o capcană, cu spatele lipit de un copac. 
Prin comparaţie, ea era o glumă - o glumă -, iar limba ei... 

Îi dădu drumul, iar ea icni, nemaiavând aer. Îl blestemă, 
făcându-l în fel şi chip, şi scuipă la picioarele lui. Şi atunci, e 
lo muşcă. 

Ea ţipă în timp ce caninii lui îi perforară locul dintre gât şi 
umăr, un gest primitiv de agresiune - o muşcătură atât de p 
olemică şi de revendicativă, încât fu prea uluită să se mai 
poată mişca. O ţintuise de copac şi o ţinea nemişcată, canin 
ii pătrunzându-i adânc, sângele curgându-i pe cămaşă. 
Ţintuită, ca orice fiinţă debilă. Însă ea asta devenise, nu-i 
aşa? Nefolositoare, jalnică. 

Ea mârâi, mai mult animal decât fiinţă conştientă. ŞI 
împinse. 

Rowan făcu un pas înapoi, dinţii sfâşiindu-i pielea când e 
a îl lovi în piept. Celaena nu simţi durerea, nu-i păsă de sân 
ge sau de fulgerarea de lumină. 

Nu, ea voia să-i sfâşie beregata - să i-o sfâşie cu caninii 
alungiţi pe care şi-i dezveli în faţa lui în timp ce-şi desăvârş 
ea transformarea şi scotea un răget. 


CAPITOLUL 21 


Rowan rânji. 

— Aşa, da. 

Avea sânge - sângele ei - pe dinţi, gură şi bărbie. lar ac 
ei ochi străluciră atunci când el îi scuipă sângele pe pămân 
t. Probabil că, pentru el, ea avea gust de canal. 

Ea auzi un țipăt în urechi şi Celaena se aruncă asupra lui. 
Se aruncă, apoi se opri, în timp ce studia lumea cu o claritat 
e uluitoare, o mirosea, o gusta şi o inspira ca pe cel mai bun 
vin. În numele zeilor, acest loc, acest regat mirosea divin, 
mirosea ca... 

Se transformase. 

Ea gâfâi, cu toate că plămânii îi spuneau că nu mai 
respira scurt şi că acest trup nu mai avea nevoie de atâtea 
respiraţii. Simţea o gâdilătură pe gât - încet, pielea ei încep 
ea să se prindă. În această formă se vindeca mai rapid. Dat 
orită harului magic... Respiră. Respiră. 

Era acolo ridicându-se, un foc mistuitor pârâindu-i în 
vene, în buricele degetelor, pădurea din jurul lor fiind mult 
mai învăpăiată, şi atunci... 

Ea se împinse înapoi. Luă frica şi o folosi ca pe un berbec 
e înăuntrul ei, împotriva puterii, împingând-o în jos, în jos. 

Rowan se apropie de ea. 

— Las-o să iasă. Nu i te împotrivi. 

Un puls bătea alături de al ei, prinzând-o, mirosind a zăp 


adă şi a pin. Puterea lui Rowan, care o tachina pe a ei. Nu c 
a focul ei, ci un har de gheaţă şi vânt. Un şoc îngheţat la cot 
ul ei o făcu să cadă cu spatele lipit de copac. Harul magic o 
muşca de un de obraz. Harul magic o ataca. 

Foccul mistuitor explodă într-un zid de flăcări albastre, 
repezindu-se spre Rowan, mistuind copacii, luna, pe ea însă 
şi, pănă ce... 

Dispăru, absorbit în neant, cu tot cu aerul pe care ea ÎI 
respira. : 

Celaena căzu în genunchi. În timp ce se apuca de gât de 
parcă ar fi putut să şi-l despice pentru a respira, în faţa 
ochilor îi apărură cizmele lui Rowan. El îi scosese aerul din e 
a - sufocase focul. Deţinea o mare putere, un control fantas 
tic. Maeve nu-i dăduse un instructor cu abilităţi similare - în 
schimb, îi trimisese pe cineva cu o putere capabilă să îi 
stingă focul, cineva pe care nu l-ar fi deranjat să o facă dac 
ă ea ar fi devenit o ameninţare. 

Cu un şuierat, aerul se repezi la vale în gâtul ei. Ea îl 
înghiţi icnind, cu lăcomie, de-abia înregistrând agonia în tim 
p ce se transforma la loc în forma ei muritoare, lumea deve 
nind iar tăcută şi mohorâtă. 

— lubitul tău ştie ce eşti? 

O întrebare rece. 

Ea îşi ridică fruntea, fără să-i pese cum aflase el. 

— Ştie tot. 

Nu era întru totul adevărat. 

Ochii lui scăpărară - din pricina cărei emoţii, ea nu-şi 
putea da scama. 

— Nu te voi muşca din nou, zise el, iar ea se întrebă ce 
anume gustase el în sângele ei. 

Ea mârâi, însă sunetul fu mut. Fără colţi. 

— Chiar dacă e singurul mod de a mă face să mă 
transform! 

El porni să urce în sus pe coamă. 

— Nu muşti femeia altor bărbaţi. 

Ea mai mult auzi decât simţi cum ceva moare în glasul ei 
atunci când îi spuse: 


— Nu suntem... împreună. Nu mai suntem. Am renunţat | 
a el înainte de a veni aici. 

El privi peste umăr. 

— De ce? 

Plat, plictisit. Dar, totuşi, puţin curios. 

Ce-i păsa ei dacă el afla? Işi strânse mâna pumn în poa 
lă, încheieturile degetelor albindu-i-se. De fiecare dată când 
se uita la inel şi îl atingea prinzându-i strălucirea, acesta să 
pa un gol în ea. 

Ar fi trebuit să-şi scoată afurisenia aia. Dar ştia că n-avea 
s-o facă, fie şi numai din pricina acelei agonii aproape 
constante pe care o merita. 

— Deoarece el e mai în siguranţă dacă mă găseşte 
rsepingătoare, aşa cum mă găseşti şi tu. 

— Măcar ai învăţat o lecţie. 

Când ea îşi înălţă capul, el zise: 

— Oamenii pe care îi iubeşti sunt arme pe care ei le voi f 
olosi împotriva ta. 

Ea nu voia să-şi amintească cum fusese folosită Nehemia 
cum se folosise ea însăşi - împotriva ei, pentru a forţa o 
reacţie. Voia să pretindă că nu începea să uite cum arăta 
Nehemia. 

- Transformă-te iar, îi ordonă Rowan, ridicându-şi 
bărbia în direcţia ei. 

— De data asta, încearcă să... 

Ea tocmai uita cum arăta Nehemia. Nuanţa ochilor ei, 
curbura buzelor, mirosul ei. Râsul ei. Răgetul din mintea 
Celaenei se stinse, redus la tăcere de acea nimicnicie 
familiară. 

Nu lăsa să se stingă acea lumină. 

Dar Celaena nu ştia cum să o oprească. Singura persoan 
ă căreia i-ar fi putut spune, care ar fi putut înţelege... Era 
îngropată într-un mormânt neîmpodobit, departe de 
pământul încălzit de soare pe care îl iubise. 

Rowan o apucă de umeri. 

— Mă asculti? 

Ea îl privi plictisită, cu toate că el îşi înfipsese degetele în 


pielea ei. 

— De ce nu mă muşti iar? 

— De ce să nu-ţi aplic pedeapsa pe care o meriţi? 

El părea pornit să o facă, aşa că ea clipi. 

— Dacă vreodată ridici un bici asupra mea, te voi jupui d 
e viu. 

El îi dădu drumul şi porni în jurul luminişului, un animal 
de pradă evaluându-şi victima. 

— Dacă nu te transformi din nou, săptămâna viitoare vei 
lucra tură dublă la bucătărie. 

— Bine. 

Măcar munca la bucătărie avea rezultate cuantificabile. 
Cel puţin la bucătărie ştia cum stăteau lucrurile şi ştia ce 
făcea. Însă această... promisiune pe care o făcuse, târgul pe 
care îl încheiase cu Maeve... Fusese o proastă. 

Rowan se opri din mers. 

— Eşti inutilă. 

— Spune-mi ceva ce nu ştiu. 

El continuă: 

— Probabil că ai fi fost mult mai de folos lumii dacă, de 
fapt, ai fi murit acum zece ani. 

Ea îl privi sec în ochi şi îi spuse: 

— Plec. 


Rowan n-o opri atunci când ea se întoarse la fortăreață şi 
împachetă. Totul dură un minut, căci nu-şi desfăcuse bagaju 
| şi nu mai avea arme. Se gândi că ar fi putut să facă 
fortăreaţa bucăţi pentru a afla unde le pitise Rowan sau să | 
e fure de la semi-Fae, însă ambele operaţii necesitau timp şi 
ar fi avut parte de mai multă atenţie decât îşi dorea. Nu vor 
bi cu nimeni în timp ce ieşea. 

Avea să găsească o altă cale de a afla despre cheile W 
yrd, despre cum să-l distrugă pe regele din Adarlan şi cum s 
ă elibereze Eyllwe. Dacă o ţinea tot aşa, ea nu urma să mai 
aibă înlăuntrul ei nicio putere de a lupta. 


Reţinuse cărările pe care veniseră, dar când o luă pe 
pantelle acoperite de copaci, se bizui mai mult pe soarele 
ascuns de nori pentru a se orienta. Avea să întreprindă 
călătoria înapoi, să găsească mâncare pe drum şi să se 
gândească la altceva. Fusese de la bun început o misiune 
eşuată. Măcar nu fusese întârziată prea mult - cu toate că 
acum trebuia să se grăbească şi să găsească mai iute 
răspunsurile de care avea nevoie şi... 

— Asta faci? Fugi când lucrurile devin dificile? 

Rowan stătea în picioare între doi copaci drept în calea e 
i. Fără îndoială zburase până acolo. 

Ea se strecură pe lângă el simţindu-şi picioarele dureroas 
e de la mersul pe jos. 

— Ai scăpat de obligaţia de a mă antrena, aşa că nu mai 
am nimic să-ţi spun, iar tu nu mai ai nimic să-mi spui. Fă-ne 
amândurora o favoare şi du-te naibii. 

Un mârâit. 

— Ai fost nevoită să lupti vreodată în viaţa ta pentru cev 
a? 

Ea slobozi un râs profund, amar, şi porni mai repede, 
cotind spre vest, fără a-i păsa de direcţie, ci dorind mai 
degrabă să se îndepărteze de el. El se ţinu însă lesne după 
ea, picioarele lui lungi şi musculoase devorând terenul plin 
de muşchi. 

— Cu fiecare pas pe care îl faci, dovedeşti că am dreptat 
e. 

— Nu-mi pasă. 

— Nu ştiu ce vrei de la Maeve - ce răspunsuri cauţi, dar 
tu... 

— Nu ştii ce vreau de la ea? 

Fu mai mult un strigăt, decât o întrebare. 

— Ce părere ai de salvarea lumii de regele din Adarlan? 

— De ce să te deranjezi? Poate că lumea nu merită să fi 
e salvată. Şi ea ştia ce voia el să spună. Acei ochi lipsiţi de v 
iată spuneau mai multe decât ar fi crezut. 

— Deoarece am făcut o promisiune. l-am promis prieten 
ei mele că voi trăi pentru a vedea regatul ei eliberat. 


Îşi îndesă palmele pline de cicatrice în faţa lui. 

— Am făcut un legământ care nu poate fi încălcat. lar tu 
şi Maeve - ticăloşi blestemaţi de zei - staţi în calea mea. Işi 
reluă coborârea. El o urmă. 

— Cum rămâne cu poporul tău? Cum rămâne cu regatul 
tău? 

— Îi este mai bine fără mine, întocmai cum ai zis. 

Când mârâi, tatuajul lui începu să se încreţească. 

— Aşadar, ai salva altă ţară, dar nu pe ata. De ce nu 
poate prietena ta să-şi salveze singură regatul? 

— Pentru că e moartă! 

Ea urlă ultimul cuvânt atât de tare, încât o ustură gâtul. 

— Pentru că e moartă, iar eu am rămas cu viaţa asta de 
nimic! 

El abia catadicsi să o privească, afişând aceeaşi linişte 
animalică. Când ea porni, el nu o mai urmă. 

Celaena pierduse socoteala distanţei pe care o parcurses 
e sau în ce direcţie călătorea. Nici nu-i prea păsa. Nu mai 
rostise cuvintele - e moartă - din ziua în care Nehemia fuse 
se luată de lângă ea. Era moartă, iar Celaenei îi era dor de e 
a. 

Noaptea se lăsă mai devreme din cauza norilor, 
temperatura scăzând brusc în timp ce tunetul bubuia în 
depărtare. Mergând, îşi meşteri nişte arme: găsi o piatră 
ascuţită şi ciopli crengi pe care le transformă în sulițe 
rudimentare; pe cea mal lungă o folosi drept baston de mer 
s şi, cu toate că erau mai mult nişte ţepe, ea îşi spuse că cel 
e două mai scurte erau pumnale. Erau mai bune decât nimi 
Ç.: 

Fiecare pas era mai greu decât ultimul, iar ei îi mai 
rămăsese destul simţ de conservare pentru a începe să cau 
te un loc în care să-şi petreacă noaptea. Era aproape întune 
ric atunci când găsi un loc decent: o peşteră nu prea adânc 
ă săpată în partea laterală a unei lespezi de granit. 

Adună iute destule lemne pentru un foc şi sesiză ironia si 
tuaţiei. Dacă ar fi avut cât de cât control asupra harului el 
magic... Îşi reprimă gândul chiar înainte de a-l termina. Nu 


mai făcuse un foc de mulţi ani, aşa că avu nevoie de câteva 
încercări, dar reuşi chiar când tună deasupra micii peşteri şi 
cerurile se deschiseră. 

li era foame şi, din fericire, găsi câteva mere la fundul 
sacului ei, împreună cu nişte teggya veche din Varese, care 
încă era comestibilă, chiar dacă greu de mestecat. După ce 
mâncă atât cât putu să suporte, îşi trase mantia în jurul ei şi 
se cuibări într-o parte a peşterii. 

Nu-i scăpară ochişorii care străluceau, pândind printre 
rugii de mure, de după bolovani şi copaci. Niciunul nu o mai 
deranjase din acea primă seară şi nici nu veniseră mai 
aproape. Nici instinctele ei denaturate, după cum le simţea î 
n ultimele săptămâni, nu indicară vreo alarmă. Nu-i dojeni şi 
nici nu prea îi băgă în seamă. 

Locul era aproape confortabil cu focul şi ploaia care r 
ăpăia - nu ca în camera ei friguroasă. Deşi era epuizată, îşi 
simţea capul oarecum limpede. Incepea din nou să fie ea 
însăşi, cu armele ei improvizate. Făcuse o alegere înţeleapt 
ă când plecase. Fă ceea ce trebuie să faci, îi spusese Elena. 
Ei bine, fusese nevoită să plece înainte ca Rowan să o sfâşie 
în atâtea bucăţi, încât n-ar mai fi avut niciodată şansa să se 
adune laolaltă. 

Mâine avea să pornească la drum. Localizase ceea ce păr 
ea a fi drumul stricat, uitat, pe care l-ar fi putut urma în josu 
I dealului. Atâta timp cât continua să meargă spre câmpie, 
îşi putea găsi drumul înapoi spre coastă. Avea să încropeasc 
ă un nou plan în timp ce mergea. 

Era bine că plecase. 

Oboseala o lovi atât de crunt, încât după ce se întinse 
lângă foc adormi în câteva secunde, cu o mână încleştată p 
e suliță. Probabil că ar fi moţăit până în zori dacă din pricina 
unei tăceri subite nu s-ar fi trezit cu o smucitură. 


CAPITOLUL 22 


Focul Celaenei trosnea în continuare, ploaia răpăind 
dincolo de gura peşterii, dar în pădure se lăsase tăcerea. 
Ochişorii care o priveau dispăruseră. 

Se ridică în picioare, cu sulița într-o mână şi cu ţepuşa în 
cealaltă, şi se strecură spre intrarea îngustă a peşterii. Din 
pricina ploii şi a focului, nu reuşea să-şi dea seama de nimi 
C, însă i se zburlise părul de pe tot corpul şi o duhoare tot m 
ai puternică se infiltra, venind dinspre pădure. Mirosea a pie 
le şi hoit. Altfel faţă de ceea ce simţise la gorgane. Mai vech 
e şi aducând mai tare a pământ şi... mai hămesită. 

Deodată, focul păru cel mai prostesc lucru pe care îl 
făcuse vreodată. 

Fără focuri. Aceasta fusese singura regulă a lui Rowan în 
timpul călătoriei spre fortăreață. Şi se ţinuseră departe de 
drumuri - ocolindu-le cu desăvârşire pe cele uitate, năpădit 
e de buruieni. Cele asemănătoare cărării pe care o ochise în 
apropiere. 

Liniştea se adânci. 

Se furişă în pădurea îmbibată de ploaie, împiedicându-se 
şi dizlocând cu degetele de la picioare rădăcini şi pietre, în 
timp ce ochii i se adaptau la întuneric. Continuă însă să 
meargă înainte - îndepărtându-se de vechea cărare. 

Ajunse atât de departe, încât peştera era acum doar ce 
va mai mult de o luminiţă pe versantul de deasupra, un licăr 
de lumină învăluind copacii. Ca un afurisit de far. Îşi poziţion 
ă mai bine sulița şi ţepuşa, fiind pe punctul de a-şi continua 


drumul, când fulgeră. 

În faţa peşterii ei pândeau trei siluete înalte, cu membre 
lungi şi subţiri. 

Cu toate că stăteau în două picioare ca oamenii, ea ştia c 
ă nu erau fiinţe umane. Nici Fae nu erau. 

Într-o tăcere perfectă, mai făcu un pas, apoi altul. Ei 
căutau în continuare la intrarea peşterii, mai înalţi decât 
oamenii, nici bărbaţi şi nici femei. 

Vârcolacii stau la pândă, o avertizase Rowan în prima zi 
de antrenament, căutând piei de om pentru a le duce înapoi 
în peşterile lor. Ea fusese prea năucită ca să întrebe sau să-i 
pese. Însă acum... acum, acea nepăsare, acea copleşitoare 
trăire avea să o omoare. Să o jupoaie. 

Wendlyn. Tărâmul coşmarurilor aievea, acolo unde 
legendele cutreieră pământul. In pofida anilor în care 
învățase să se furişeze, percepea fiecare pas ca pe o 
pocnitură, fiecare respiraţie părea asurzitoare. 

Tunetul mugi, iar ea se folosi de zgomot pentru a face 
câţiva paşi. Se opri în dosul unui alt copac, respirând cât de 
încet putea, şi se uită atentă, pentru a supraveghea colina 
din spatele ei. Fulgeră iarăşi. 

Cele trei siluete dispăruseră, însă acum era învăluită de 
mirosul rânced de piele. Piei de om. 

Examină copacul după care se pitise. Trunchiul era prea 
alunecos de la muşchi şi de la ploaie pentru a se căţăra, iar 
ramurile prea sus. Nici ceilalţi copaci nu erau mai buni. Şi la 
ce bun să fi fost înţepenită într-un copac, în miezul unei 
furtuni cu descărcări electrice? 

Ţâşni spre următorul copac, evitând cu atenţie toate beţ 
ele şi frunzele, blestemându-şi tăcută lentoarea pasului şi... 
La naiba cu toate! O zbughi la fugă, simțind sub picioare 
pământul alunecos acoperit de muşchi. Desluşea copacii, 
unele pietre mai mari, însă panta era abruptă. Se ţinu pe 
picioare, chiar dacă în urma ei pocneau tufişurile, alergând 
din ce în ce mai repede. 

În timp ce fugea ca vântul la vale pe panta povârnită, 
disperată să ajungă pe teren ferm, nu îndrăznea să-şi ia och 


ii de la copaci şi pietre. Poate că teritoriul lor de vânătoare s 
e sfârşea pe undeva - poate că ar fi putut să-i întreacă, fugi 
nd până în zori. Coti spre est, continuând să coboare, şi se 
apucă de un trunchi de copac pentru a-şi face vânt, aproap 
e pierzându-şi echilibrul în timp ce se izbi de ceva dur şi rigi 
d. 

Despică aerul cu sulița - numai pentru a fi prinsă de dou 
ă mâini masive. 

Încheieturile ei pulsau în agonie pe măsură ce degetele o 
strângeau suficient de puternic cât să nu poată să-şi înfigă 
arma în agresorul ei. Se răsuci, ridicând un picior pentru a-ş 
i lovi atacatorul, şi surprinse un licăr al unor colţi... Ba nu, 
nu colţi. Dinţi. 

Însă nici vorbă de piei cusute. Numai un păr de argint, 
strălucind de la ploaie. 

Rowan o trase spre el, împingând-o spre ceea ce părea a 
fi un copac scorburos. 

Ea continuă să gâfâie fără zgomot, însă respiraţia nu-i 
deveni mai lesnicioasă atunci când Rowan o apucă de umeri 
şi îşi lipi gura de urechea ei. Paşii zgomotoşi încetară. 

— Ai să asculţi fiecare cuvinţel pe care ţi-l voi spune. 

Vocea lui Rowan era mai blândă decât ploaia de afară. 

— Altminteri, ai să mori în noaptea asta. Pricepi? 

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului. El îi dădu drumul 
doar pentru a-şi scoate sabia şi o bardă care arăta periculo 
S. 

— Supravieţuirea ta depinde în întregime de tine. 

Mirosul se înteţi din nou. 

— Trebuie să te transformi acum. Altminteri, încetineala 
ta de murilor te va ucide. 

Ea încremeni, dar apoi se întinse, pipăind după un fir de 
putere. Nu găsi nimic. Trebuia să existe un declic, un loc 
înlăuntrul ei de unde să o poată comanda... Un sunet 
pătrunzător de piatră pe metal răsună prin ploaie. Apoi altu 
|. Şi încă unul. Îşi ascuţeau cuţitele. 

— Harul tău magic... 

— Ei nu respiră, aşa că nu au nevoie de aer. Gheaţa i-ar 


încetini, însă nu i-ar opri. Vântul meu deja îndepărtează 
mirosul nostru de ei, însă nu pentru mult timp. Aelin, 
transformă-te! 

Aelin. Nu era un test, nici un truc complicat. Vârcolacii nu 
aveau nevoie de aer. 

Tatuajul lui Rowan străluci atunci când fulgerul lumină 
spaţiul în care se aflau. 

Într-o clipă va trebui să fugim. Forma pe care o iei atunci 
când o vom face ne va determina soarta. Aşa că respiră şi 
transformă-te! 

Cu toate că instinctul se împotrivea, ea închise ochii. 
Inspiră o dată. Apoi, încă o dată. Plămânii i se deschiseră, 
plini de aerul rece, dulce, iar ea se întrebă dacă Rowan o 
ajuta şi cu asta. 

O ajuta. Şi era dispus să întâmpine o soartă îngrozitoare 
pentru ca ea să rămână în viaţă. N-o lăsase singură. Nu 
fusese singură. 

Se auzi un blestem înăbuşit şi Rowan se izbi de ea, de 
parcă ar fi vrut s-o ocrotească cu trupul lui. Nu, nu s-o 
ocrotească. Să o acopere, să acopere licărul de lumină. 

Ea de-abia simţi durerea - fie şi pentru că în clipa în care 
simţurile ei de Fae îşi intrară în rol, ea trebui să-şi ducă o 
mână la gură pentru a nu vomita. O, zeilor, izul lor era mai 
rău decât al oricărui cadavru cu care avusese de-a face! 

Acum îi auzea cu delicatele ei urechi ascuţite, ascultând 
fiecare pas pe care îl făceau când tustrei îşi croiau siste 
matic drumul în josul colinei. Vorbeau cu glasuri ciudate, gr 
ave masculine şi feminine în acelaşi timp, toate vorace. 

— Acum sunt doi, sâsâi unul dintre ei. 

Ea nu voia să ştie ce putere îşi exercita forţa pentru a le 
permite să vorbească în absenţa aerului. 

— Un mascul Fae i s-a alăturat femeii. Îl vreau - miroase 
a furtuni şi a oţel. 

Celaena se sufocă pe măsură ce izul îi pătrundea în gâtle 
J, 

— Pe femeie o luăm cu noi - zorile sunt prea aproape. A 
poi, vom putea să o jupuim pe îndelete. 


Rowan se îndepărtă uşor de ea şi spuse tăcut, fără a fi 
nevoie să fie lângă ea pentru a fi auzit, în timp ce examina 
pădurea: 

— La cinci sute de metri înspre răsărit se află un râu la b 
aza unei stânci mari. 

N-o privi în timp ce-i întindea două pumnale lungi, iar ea 
nu-i mulţumi atunci când dădu drumul armelor improvizate 
şi apucă plăselele din fildeş. 

— Când spun fugi, ai să fugi ca vântul. Calcă pe unde cal 
c cu şi sub niciun motiv să nu te întorci. Dacă ne despărţim, 
aleargă drept înainte - vei auzi râul. 

Ordin după ordin - un comandant pe câmpul de luptă, 
ferm şi letal. Privi de după copac. Izul era acum copleşitor, 
învăluindu-i din toate părţile. 

— Dacă te prind, nu-i poţi omori - nu cu o armă de murit 
or. Cea mai bună opţiune este să lupti până ce te poţi eliber 
a pentru a fugi. Ai înţeles? 

Ea încuviinţă. Din nou, îi era greu să respire, iar ploaia 
era acum torențială. 

— La semnalul meu, zise Rowan, adulmecând şi auzind | 
ucruri care scăpau chiar şi simţurilor ei mai ascuţite. Fii gat 
a... 
Luă poziția de alergat, iar Rowan făcu acelaşi lucru. 

— leşiți, ieşiţi, sâsâi unul dintre ei - atât de aproape, 
încât ar fi pulul să fie în scorbură cu ei. 

În tufişurile dinspre apus se auzi un freamăt, de parcă do 
i oameni ar fi alergat. Pe loc, duhoarea vârcolacilor scăzu în 
intensitate atunci când ei o luară la goană după crengile car 
e se frângeau şi frunzele pe care vântul lui Rowan le trimite 
a în direcţia opusă. 

— Acum, sâsâi Rowan, şi o zbughiră din copac. 

Celaena fugi - sau încercă s-o facă. Chiar şi cu vederea 
mai ascuţită, tufele şi pietrele se dovediră a fi un obstacol. 
Rowan fugi înspre tumultul râului, umflat de la ploile de 
primăvară, pasul lui fiind mai lent decât s-ar fi aşteptat ea, 
dar... dar el încetinea pentru ea. Trupul Fae era diferit, iar e 
a se adapta greşit şi... 


Alunecă, însă o mână o prinse de cot, nelăsând-o să cad 
ă. 

— Mai repede, fu tot ceea ce îi spuse el şi, de îndată ce 
ea îşi găsi echilibrul, el o luă înainte, ţâşnind printre copaci 
ca o pumă. 

Dură numai un minut până ce forţa izului o lovi din nou, 
iar trosnetul tufişurilor se auzi tot mai aproape. Nu-şi lua 
ochii de la Rowan şi de la luminişul din faţă - capătul şirului 
de copaci. Nu mai era mult până acolo unde puteau să sară 
şi... 
Un al patrulea vârcolac sări din locul în care probabil că 
stătuse ascuns la pândă în tufe. Se repezi la Rowan, cu o 
licărire de membre lungi, tari ca pielea tăbăcită, brăzdate d 
e cicatrice. Nu, nu cicatrice - cusături. Cusături care ţineau 
laolaltă diferitele piei. 

Ea ţipă atunci când vârcolacul făcu saltul neaşteptat, îns 
ă Rowan nu şovăi niciun pas în timp ce se feri şi se răsuci cu 
o viteză inumană, tăind cu sabia şi spintecând fără milă cu 
barda. 

În acelaşi moment, braţul vârcolacului fu tăiat, iar capul 
desprins de trup.Ea s-ar fi putut minuna de felul în care el s 
e mişca, de felul în care ucidea, însă Rowan nu se opri din 
alergat, astfel înrcât Celaena fugi după el, aruncând o 
singură privire la cadavrul pe care războinicul Fae îl zdrobis 
e. 

Bucăţi împrăştiate de piele pe frunzele ude, asemenea v 
eş mintelor lepădate, dar care încă se contractau şi foşneau 
- de parcă ar fi aşteptat pe cineva care să vină să le coasă Î 
napoi una de cealaltă. 

Ea fugi şi mai repede, Rowan continuând să alerge în 
salturi în faţa ei. 

Vârcolacii se apropiau din spate, răgând de furie. Apoi, 
tăcură până ce... 

— Crezi că râul vă poate salva? întrebă unul dintre ei, gâ 
fâind, lăsând să-i scape un râs care o zgârie până la oase. C 
redeţi că dacă ne udăm, ne pierdem forma? Femeie, port ac 
este piei de peşte încă de când în lume erau doar o mână d 


e oameni. 

Atunci ea avu o viziune a haosului care aştepta în acel ră 
u o lovitură uşoară şi un semi-înec şi ameţeală - şi ceva car 
e o trăgea în jos, tot mai jos, spre fundul liniştit. 

— Rowan, rosti ea în şoaptă, dar el deja dispăruse, 
trupul lui masiv alergând ca fulgerul, drept spre marginea st 
âncii, cu salturi puternice. 

Nu exista nicio modalitate de a opri urmărirea din spatel 
e lor. Vârcolacii aveau de gând să sară cu ei. Şi, odată ajunş 
i în apă, nu aveau să poată face nimic pentru a-i omori, nici 
o armă umană pe care s-o poată folosi. 

înlăuntrul ei se deschise o fântână, vastă, de neoprit şi 
groaznică. Rowan pretinsese că nicio armă umană nu-i pute 
a ucide. Dar cele ale nemuritorilor? 

Celaena trecu printre copaci, sprintând spre lespedea de 
piatră proeminentă din granit, în timp ce-şi proiecta puterea 
în picioare, plămâni, braţe şi sări. 

Când plonjă, se răsuci pentru a fi cu faţa la stâncă şi spre 
ei. Ei nu erau nimic altceva decât trei trupuri slabe sărind în 
noaptea ploioasă, urlând cu o anticipată plăcere primitivă, 
triumfătoare. 

— T'ransformă-te! fu unicul avertisment pe care ea i-l dă 
du lui Rowan. 

Urmă o fulgerare de lumină care îi dădu de ştire că el 
ascultase. 

Apoi, ea sfâşie totul din acea fântână dinlăuntrul ei, o 
rupse cu ambele mâini şi cu toată inima ei înfuriată, lipsită 
de speranţe. 

Căzând, cu părul biciuindu-i chipul, Celaena îşi întinse 
mâinile spre vârcolaci. 

— Surpriză, sâsâi ea. 

Lurnea erupse într-un foc albastru, mistuitor. 


x 


Celaena tremura pe malul râului, de frig, de epuizare şi d 
e groază. Ingrozită de vârcolaci - şi îngrozită de ceea ce făc 


use. 

Cu veşmintele uscate datorită transformării, Rowan stăte 
a în picioare la câţiva metri de ea, ţinând sub observaţie 
stâncile fumegânde din amonte. Ea îi incinerase pe vârcolac 
i. Aceştia nu avuseseră nici măcar răgazul să ţipe. 

Se lăsă pe vine, cuprinzându-se cu braţele. Pădurea arde 
a pe ambele maluri ale râului - o întindere pe care nu avea 
curajul să o măsoare. Puterea ei era o armă. Un alt fel de 
armă faţă de cuțite, săgeți sau mâinile ei. Un blestem. 

Avu nevoie de mai multe încercări, dar în cele din urmă 
vorbi: 

— Poţi să-l stingi? 

— Ai putea chiar tu, dacă ai încerca. 

Când ea nu-i răspunse, el zise: 

— Aproape c-am terminat. 

Într-o clipă, flăcările aflate cel mai aproape de stânci se 
stinseră. Cât lucrase el oare pentru a le înăbuși? 

— Nu vrem ca focurile tale să atragă şi altceva. 

Ea s-ar fi putut deranja să-i răspundă la împunsătură, dar 
era prea obosită şi înfrigurată. Ploaia umplea lumea şi, 
pentru o vreme, domni tăcerea. 

— De ce este atât de vitală transformarea mea? întrebă 
într-un sfârşit. 

— Deoarece te îngrozeşte, îi răspunse el. Primul pas spr 
e a învăţa să-ţi controlezi puterea este să o stăpâneşti. Fără 
control, cu o izbucnire ca asta, ai putea, cu uşurinţă, să te a 
rzi. 

— Ce vrei să spui? 

O altă privire furtunoasă. 

— Când îţi accesezi puterea, ce simţi? 

Ea se gândi. 

— O fântână, răspunse ea. Îmi simt harul magic ca pe o f 
ântână 

- l-ai simţit fundul? 

— Există un fund? 

Ea se rugă să existe. 

— Toate harurile magice au un fund - un punct de desc 


ărcare. Pentru cei cu haruri mai slabe, e uşor de secat şi uş 
or de reumplut. Ei îşi pot accesa cea mai mare parte a puter 
ii odată. Pentru cei cu haruri mai puternice, poate dura însă 
ore pentru a ajunge la fund, pentru a-şi invoca toate puteril 
e la intensitate maximă. 

— Ţie cât îţi ia? 

— Oi întreagă. 

Ea sări. 

— Inainte de o bătălie ne luăm răgazul necesar, astfel în 
cât atunci când mergem pe câmpul de luptă suntem în depli 
nătatea puterilor. Poţi să faci şi alte lucruri în acelaşi timp, î 
nsă o parte din tine este acolo, în profunzime, scoțând şi m 
ai mult, şi mal mult, până ce atingi fundul. 

— Şi când îl scoţi pe tot, acesta pur şi simplu se eliberea 
ză în valuri uriaşe? 

— Dacă vreau eu. Îl pot elibera în mici izbucniri şi să 
continui a.şa o vreme. Dar poate fi greu să-l reţii. Uneori, 
oamenii nu disting prietenii de duşmani atunci când 
mânuiesc atât de mult har magic. 

Când ea, în urmă cu câteva luni, îşi trăsese puterea de 
cealaltă parte a portalului, resimţise acea lipsă a controlului 
- conştientizase că era cât pe ce să-l rănească şi pe Chaol, 
aşa cum îl rănise pe demonul pe care îl înfruntase. 

— Cât îţi ia să te recuperezi? 

— Zile. O săptămână, însă depinde de cum am folosit 
puterea şi dacă am secătuit şi ultimul strop. Unii fac greşeal 
a de a încerca să ia mai mult înainte de a fi gata sau de aţi 
ne prea mult şi, fie îşi ard minţile, fie că ard totul în jurul lor. 
Tremuratul tău nu e numai de la râu, să ştii. E felul în care 
trupul tău îţi spune să n-o faci iar. 

— Din pricina fierului din sângele nostru care se luptă cu 
magia? 

— Aşa încearcă uneori duşmanii să lupte împotriva 
noastră dacă nu au har magic - îmbracă totul în fier. 

Probabil că el o văzu când ridică din sprâncene, căci 
adăugă: 

— Am fost prins o dată. În timpul unei campanii în est, 


într-un regat care nu mai există. M-au încătuşat în fiare din 
cap până în picioare pentru a mă împiedica să-i sufoc. 

Ea scoase un fluierat grav. 

— Ai fost torturat? 

— Două săptămâni m-au ţinut pe mesele lor de tortură 
înainte ca oamenii mei să mă salveze. 

Îşi desfăcu platoşa pentru antebraţ şi îşi suflecă mâneca 
de pe braţul drept, lăsând la vedere o cicatrice groasă, urât 
ă, care îi înconjura antebraţul şi cotul. 

— Mi-au spintecat braţul bucăţică cu bucăţică, apoi mi- 
au scos oasele aici şi... 

— Văd foarte bine ce s-a întâmplat şi ştiu exact cum se 
face, zise ea, simțind stomacul strângându-i-se. 

Nu pentru că văzuse cicatricea, ci... din cauza lui Sam. 
Sam fusese legat de o masă, despicat şi frânt de unul dintre 
cei mal sadici ucigaşi pe care îi cunoscuse vreodată. 

— Tu ai fost, întrebă Rowan calm, dar lipsit de blândeţe, 
sau altcineva? 

— Am ajuns prea târziu. N-a supravieţuit. 

Din nou se lăsă tăcerea, iar ea se blestemă pentru că 
fusese o proastă şi îi spusese. Dar apoi zise, cu o voce 
răguşită: 

— Îţi mulţumesc pentru că m-ai salvat. 

O uşoară ridicare din umeri, o mişcare vagă. De parcă 
recunoştinţa ei ar fi fost şi mai greu de îndurat decât ura şi 
reticenţa ei. 

— Sunt legat de regina mea printr-un jurământ de sânge 
de nedesfăcut, aşa că n-am avut altă opţiune decât să mă a 
sigur că n-aveai să mori. 

În venele ei se instală puţin din acea greutate de mai 
înainte. 

- Dar, continuă el, n-aş fi lăsat pe nimeni să aibă o ase 
menea soartă în mâinile vârcolacilor. 

— Un avertisment ar fi fost de folos. 

— Am spus că bântuie ţinutul - încă de acum câteva săp 
tămâni. Însă, chiar şi dacă te-aş fi prevenit azi, ai fi refuzat s 
ă mă asculţi. 


Era adevărat. Ea tremură din nou, de data aceasta atât 
de violent, încât trupul i se transformă înapoi, o străfulgerar 
e de lumină şi de durere. Dacă crezuse că îi este frig în trup 
ul ei de Fae, era nimic prin comparaţie cu frigul pe care îl si 
mţi odată transformată din nou în fiinţă umană. 

— Care a fost declanşatorul atunci când te-ai transforma 
t mai devreme? o întrebă el, de parcă acel moment ar fi fost 
o păsuire faţă de lumea reală, în care furtuna de gheaţă şi 
curgerea intermitentă a râului le înăbuşea vorbele pentru a 
nu fi auzite de zei. 

— Ea îşi frecă braţele, disperată să găsească un strop de 
căldură. 

— N-a fost nimic. 

Tăcerea lui cerea informaţii contra informaţii - un târg 
cinstit. Ea oftă. 

— Hai să spunem că au fost frica, necesitatea şi instinctu 
| de supravieţuire, impresionant de adânc înrădăcinat. 

— Nu ţi-ai pierdut controlul imediat după transformare. 
Când, în cele din urmă, ţi-ai folosit harul magic, veşmintele 
tale nu au ars; şi nici părul. lar pumnalele nu s-au topit. 

De parcă abia atunci şi-ar fi amintit că încă le avea, el i | 
e luă. 

Avea dreptate. Harul magic n-o copleşise în momentul în 
care ea se transformase. Până şi în explozia care se întinses 
e în toate direcţiile, ea deținuse destul control încât să se a 
pere pe sine. Niciun singur fir de păr nu-i luase foc. 

— De ce a fost altfel de data asta? insistă el. 

— Deoarece n-am vrut ca tu să mori salvându-mă pe 
mine, reunoscu ea. 

— Te-ai fi transformat pentru a te salva pe tine? 

— Părerea ta despre mine este mai mult sau mai puţin 
aceeaşi cu a mea, aşa că ştii răspunsul. 

El rămase tăcut o vreme, iar ea se întrebă dacă el punea 
lucrurile cap la cap. 

— Nu pleci, spuse Rowan, într-un sfârşit, cu braţele 
încrucişate. N-ai să scapi de turele duble de la bucătărie, da 
rnu pleci. 


— De ce? 

El îşi desfăcu mantia. 

— Fiindcă aşa spun eu, de aia. 

Ar fi putut să-i spună că era cel mai afurisit motiv pe ca 
re îl auzise ea vreodată şi că era un ticălos arogant, dacă nu 
i-ar fi aruncat mantia lui - uscată şi caldă. Apoi, el lăsă să-i c 
adă în poală şi jacheta. 

Când el se întoarse şi porni înapoi spre fortăreață, ea îl u 
rmă. 


CAPITOLUL 23 


În ultima săptămână, pentru Manon şi clanul Cioc-negru 
nu se schimbaseră prea multe. Continuau să zboare zilnic 
pentru a stăpâni balaurii şi reuşeau să evite un război 
deschis în sala de mese de două ori pe zi. Moştenitoarea 
Picioare-galbene încerca, ori de câte ori putea, să o enervez 
e pe Manon, însă Manon nu-i acorda mai multă atenţie decă 
t ar fi acordat unui ţânţar care i-ar fi băzâit deasupra capulu 
i. 

Totul se schimbă în ziua selecţiei, atunci când moştenito 
a- rele şi sabaturile lor îşi alegeau animalele pe care aveau 
să le încalece. 

Patruzeci şi două de vrăjitoare se înghesuiau în jurul 
gropii de antrenament din Colţul Nordic, trei sabaturi plus 
trei Matroane. Îngrijitorii se repeziră sub platforma de 
vizionare, pregătindu-se. Balaurii aveau să fie aduşi unul 
câte unul şi, folosind alte bestii drept momeli, aveau să-şi 
demonstreze calităţile. Asemenea celorlalte vrăjitoare, Man 
on se furişase zilnic pe la cuşti. Incă îl voia pe Titus. 

II voia era o sintagmă mortală. Titus era a/ ei. Şi dacă se 
ajungea la asta, i-ar fi scos maţele oricărei vrăjitoare ar fi 
provocat-o. În acea dimineaţă îşi ascuţise unghiile în 
aşteptarea evenimentului. Toate Cele Treisprezece o făcuse 
ră. 

Totuşi, revendicările aveau să fie tranşate într-o manieră 
civilizată. Dacă un animal era revendicat de mai multe dintr 
e ele cele trei Matroane aveau să tragă la sorţi. Când venea 
vorba de Titus, Manon ştia precis cine îl râvnea: Iskra şi Petr 
ah, moştenitoarele Picioare-galbene şi Sânge-albastru. Le v 
ăzuse pe amândouă privindu-l cu ochi lacomi. Dacă Manon | 
e-ar fi stat în cale, s-ar fi luptat pentru el în zona de antrena 


ment. Îi sugerase asta bunicii ei, însă i se spusese că nu era 
nevoie să se certe între ele mai mult decât ar fi fost necesa 
r. Urmau să decidă prin tragere la sorţi. 

Asta nu-i căzuse bine lui Manon, care stătea în dreptul 
deschizăturii platformei, flancată de Asterin. Nervozitatea ei 
se intensifică atunci când poarta grea se ridică în fundul 
gropii, Bestia momeală era deja înlănţuită de peretele pătat 
de sânge, un balaur defect, plin de cicatrici, pe jumătate cât 
masculii, cu aripile strânse. De pe platformă se vedea că 
spinii veninoşi din coadă îi fuseseră înlăturați pentru a-l 
împiedica să se apere împotriva nepreţuiţilor balauri de 
călărit. 

Momeala îşi lăsă capul în jos în timp ce poarta scârţâi 
deschizându-se şi primul balaur fu prezentat, ţinut în lanţuri 
de bărbaţi cu feţe foarte palide. Aceştia ţâşniră înapoi imedi 
at ce bestia fu adusă, ferindu-se de coada lui mortală şi 
închizând poarta în urma lor. 

Manon respiră uşurată. Nu era Titus, ci unul dintre 
masculii de mărime medie. 

Trei santinele făcură un pas în faţă pentru a-l revendica, 
însă Matroana Sânge-albastru, Cresseida, ridică o mână. 

— Haideţi, mai întâi, să-l vedem în acţiune. 

Unul dintre bărbaţi fluieră strident. Balaurul se repezi la 
momeală. 

Dinţi şi solzi şi gheare, atât de iute şi de brutal, încât pă 
nă şi Manon îşi ţinu respiraţia. Înlănţuită cum era, momeala 
n-avu nicio şansă şi fu ţintuită în mai puţin de o secundă, 
fălcile masive ţinându-i gâtul în jos. O comandă, un fluierat, 
şi balaurul avea să-l rupă. 

Bărbatul scoase însă un fluierat într-o notă joasă, iar 
balaurul dădu înapoi. Un alt fluierat şi el se aşeză pe coadă. 
Încă două santinele ieşiră în faţă. Erau cinci în cursă. 
Cresseida ridică un buchet de crenguţe spre competitoare. 

Îi fu atribuit unei santinele Sânge-albastru, care le zâmbi 
celorlalte, apoi balaurului, care era condus înapoi în tunel. 
Bestia momeală, care sângera într-o parte, făcu un efort şi s 
e trase în întunericul de la perete, în aşteptarea următorului 


atac. 

Unul după altul, balaurii fură scoşi, atacând cu o forţă 
extraordinară şi cu repeziciune. Şi unul după altul, 
santinelele îi revendicară. Nu şi pe Titus, nu încă. Ea avea 
senzaţia că Matroanele puseseră asta la cale ca pe un fel de 
test - să vadă cât de bine puteau moştenitoarele lor să se 
controleze în timp ce aşteptau cele mai bune animale de 
încălecat, să vadă care se putea abtine cel mai mult. Manon 
stătea cu un ochi la balauri şi cu altul la moştenitoare, care, 
la rându-le, o priveau în timp ce balaurii erau prezentaţi. 

Şi totuşi, prima femelă enormă o îndemnă pe Petrah, 
moştenitoarea Sânge-albastru, să facă un pas înainte. Feme 
la era cam de mărimea lui Titus şi sfârşi prin a muşca o buc 
ată din coasta momelii înainte ca antrenorii să poată să o 
opreaccă. Sălbatică, imprevizibilă, letală. Magnifică. 

Nimeni nu o provocă pe moştenitoarea Sânge-albastru. 
Mama lui Petrah se mulţumi să dea afirmativ din cap, de 
parcă ar fi ştiut deja ce animal îşi doriseră. 

Asterin alesese deja cel mai feroce balaur dotat cu siste 
m de camuflaj, o femelă cu ochi isteţi. Verişoara ei fusese 
întotdeauna bună la iscodit şi, după o discuţie lungă cu 
Manon şi cu restul santinelelor, hotărâseră că Asterin avea s 
ă-şi continue rolul printre noile îndatoriri ale Celor 
Treisprezece. 

Aşa că atunci când femela de culoare albastru-deschis fu 
adusă, Asterin o revendică, ochii acesteia promițând atâta 
brutalitate pură oricui i-ar fi stat în cale, încât, practic, îi stră 
luceau. Nimeni nu îndrăzni să o provoace. 

Manon privea intrarea în tunel când simţi mirosul de smir 
nă şi rozmarin al moştenitoarei Sânge-albastru alături de 
ea. Asterin mârâi un avertisment slab. 

— ÎI aştepţi pe Titus, nu-i aşa? murmură Petrah, care st 
ătea şi ea cu ochii aţintiţi pe intrarea în tunel. 

— Şi ce dacă? o întrebă Manon. 

— Aş prefera să fie al tău, decât al Iskrăi. 

Chipul senin al vrăjitoarei nu putea fi citit. 

- Şi eu la fel. 


Nu era sigură ce anume, dar discuţia însemna ceva. 

Era clar, dacă erau văzute stând liniştite de vorbă, 
însemna ceva pentru toate cele prezente. In special pentru 
Iskra, care veni în partea cealaltă a lui Manon. 

- Deja complotaţi? 

Moştenitoarea Sânge-albastru ridică bărbia. 

— Cred că ar fi nemaipomenit dacă Manon l-ar încăleca 
pe Titus. 

Paşi pe nisip, gândi Manon. Oare ce-i spusese Matroana 
Sânge-albastru lui Petrah despre ea? Ce scheme clocea? 

Gura Iskrăi se schimonosi într-o jumătate de zâmbet. 

— Vom vedea ce are de spus Mama cu trei chipuri. 

Manon ar fi putut să-i răspundă ceva, dar chiar atunci 
Titus apăru, tropăind. 

Aşa cum se întâmplase de fiecare dată, ea rămase fără 
respiraţie văzându-i mărimea şi răutatea. Bărbaţii de-abia r 
euşiră să se retragă pe poartă, împleticindu-se, înainte ca Ti 
tus să se răsucească, plesnind din coadă în direcţia lor. Ei re 
uşiseră să-l încalece numai de câteva ori, aşa i se spusese. 
Şi totuşi, sub călăreţul potrivit, el se domolea de tot. 

Titus nu aşteptă fluieratul înainte de a se îndrepta spre 
bestia momeală, lovind cu coada sa ţepoasă. Bestia înlănţui 
tă se feri cu o iuţeală surprinzătoare, de parcă ar fi simţit at 
acul masculului, iar coada lui Titus se înfipse în piatră. 

Bietrele sfărâmate se prăvăliră peste bestia momeală şi, 
în timp ce aceasta dădea înapoi de frică, Titus lovi din nou. 
Şi din nou. 

Înlănţuită de perete, bestia nu putea să facă nimic. 
Bărbatul fluieră, dar Titus stărui. Se deplasa cu o graţie 
fluidă şi o cruzime neîmblânzită. 

Bestia momeală scheună, iar Manon ar fi putut să jure că 
moştenitoarea Sânge-albastru tresări. Ea nu mai auzise 
niciodată strigătul de durere al vreunui balaur, şi totuşi, în 
timp ce Titus se lăsă pe vine, ea văzu unde lovise - drept în 
mijloculrănii pe care bestia o avea într-o parte. 

Părea că Titus ştie unde să lovească pentru a provoca o 
agonic mai mare. Ea ştia că era inteligent, dar cât de 


inteligent era? Bărbatul fluieră din nou, şi se auzi un bici. 
Titus continuă să se mişte în faţa momelii, gândindu-se cum 
avea să lovească. Nu pentru că ar fi rămas în pană de 
strategie. Nu, voia să savureze lovitura. Să tachineze. 

Un fior de încântare o străbătu pe Manon pe şira spinării. 
Dacă ar fi călărit un animal ca Titus, dacă şi-ar fi sfâşiat 
duşmanii cu el... 

— Dacă îl vrei atât de tare, şopti Iskra, iar Manon îşi 
dădu seama că ea încă stătea alături de ea, acum la numai 
un pas distanţă, de ce nu te duci să-l iei? 

Înainte însă ca Manon să se poată mişca - înainte ca 
oricine să o poată face, deoarece erau cu toţii fermecaţi de 
acel animal superb - în spate i se înfipseră gheare din fier. 

Ţipătul lui Asterin umplu peştera, însă Manon cădea, 
plonjând de la treisprezece metri în groapa de piatră. Se răs 
uci, izbindu-se de o lespede mică, sfărâmicioasă, care ieşea 
din perete. Aceasta îi încetini căderea şi îi salvă viaţa, dar e 
a continuă să cadă până ce... 

Se izbi de pământ, luxându-şi glezna. De deasupra se 
auziră ţipete, însă Manon nu privi în sus. Dacă ar fi făcut-o, 
ar fi văzut-o pe Asterin punând-o la pământ pe Iskra, cu 
dinţii şi ghearele scoase. Ar fi văzut-o pe bunica ei dând 
ordinul ca nimeni să nu sară în groapă. 

Însă Manon nu se uita la ele. 

Titus se întorcea spre ea. 

Balaurul stătea între ea şi poartă, unde bărbaţii se mişca 
u grăbiţi încoace şi încolo, de parcă ar fi încercat să se 
hotărască dacă ar trebui să rişte să o salveze sau să aştept 
e până ce avea să devină un stârv. 

Titus plesnea din coadă înainte şi înapoi, ţintuind-o cu 
ochii lui negri. Manon îşi scoase sabia Spintecă-Vânt. Prin 
comparaţie cu dimensiunea balaurului, nu era decât un 
pumnal. Trebuia să încerce să ajungă la poartă. 

Îl fixă şi ea cu privirea. Titus se aşeză pe vine, pregătind 
u-se să atace. Ştia unde era poarta şi ce însemna pentru ea. 
Prada lui. 

Nu călăreaţa sau stăpâna, ci prada. 


Vrăjitoarele tăcuseră. Bărbaţii de la poartă şi de pe 
platformele superioare tăcuseră. 

Manon îşi învârti sabia. Titus atacă. 

Ea fu nevoită să se rostogolească pentru a scăpa de gura 
lui şi, într-o secundă, se ridică, sprintând disperată spre 
poartă. Glezna îi zvâcnea, iar ea şchiopăta, reprimându-şi 
ţipătul de durere. Titus se întoarse, iute ca un izvor 
primăvăratic pe versantul muntelui, în timp ce ea mergea iu 
te spre poartă, şi o lovi cu coada. 

Manon avu destulă minte pentru a se roti şi a evita ţepii 
veninoşi, dar primi în coaste marginea superioară a cozii şi 
zbură prin aer, sabia fiindu-i smulsă din strânsoare. Se lovi 
de pământ, lângă peretele opus, şi alunecă, zgâriindu-şi faţ 
a de piietre. Împleticindu-se, cu o durere cumplită în coaste 
încercă să se ridice în capul oaselor, şi să măsoare distanţa 
dintre ea, sabie şi Titus. 

Titus şovăia însă, ridicând privirea dincolo de ea, 
deasupra ei, spre... 

Întunericul o învălui. Uitase de bestia momeală. Creatura 
înlănţuită în spatele ei, atât de aproape, încât simţea 
duhoarea de stârv din respiraţia lui. 

Privirea fixă a lui Titus era o comandă pentru momeală s 
ă stea jos. Să-l lase să o mănânce pe Manon. 

Manon îndrăzni să arunce o privire peste umăr, spre sabi 
a din întuneric, aflată foarte aproape de animalul înlănţuit. 
Ar fi putut să rişte, dacă bestia n-ar fi fost acolo, dacă n-ar fi 
privit-o fără nicio expresie, dacă nu s-ar fi uitat la ea de par 
că ar fi lost... 

Nu o pradă. 

Titus mârâi din nou un avertisment teritorial spre bestie, 
atât de tare, încât ea îl simţi până în măduva oaselor. În 
schimb, momeala, aşa pipernicită cum era, o privea insisten 
t cu un soi de furie şi hotărâre. Emoţie, i-ar fi putut ea spun 
e. Foame, dar nu de ea. 

Nu, ea îşi dădu seama că bestia îşi ridicase privirea spre 
Titus, lăsând să-i scape un mâărâit grav drept răspuns. Acel 
sunet nu era câtuşi de puţin supus. Bestia voia să sară la 


Titus. 

Erau aliaţi. Chiar dacă numai pentru un moment. 

Din nou, Manon simţi fluxul şi refluxul din lume, acel 
curent invizibil pe care unii îl numeau Soartă, iar alţii îl 
numeau braţul Zeiţei cu Trei Chipuri. Titus scoase un ultim 
răget ameninţător. 

Manon se răsuci, ridicându-se în picioare, şi fugi. 

Fiecare pas o făcea să vadă stele verzi, iar pământul se 
scutură când Titus porni în viteză după ea, dispus să treacă 
şi prin bestie pentru a o ucide, dacă ar fi fost necesar. 

Manon îşi recuperă sabia şi o roti, lovind cu ea lanţul gr 
os şi ruginit, folosindu-se de ultima fărâmă de putere care îi 
mai rămăsese. 

Spintecă-Vânt, aşa îi spuneau săbiei ei. De acum, aveau 
să-i spună Spintecă-Fier. Lanţul plesni atunci când Titus sări 
asupra ei. 

Titus nu văzuse balaurul venind şi în ochii lui se citi ceva 
asemănător şocului atunci când bestia momeală îl atacă şi s 
e rostogoliră împreună. 

Titus era de două ori cât ea şi nu era rănit, dar Manon nu 
aşteptă să vadă rezultatul înainte s-o ia la goană spre tunel, 
acolo unde bărbaţii ridicau în grabă poarta. 

Apoi, se auziră un bum! şi un murmur şocat, iar Manon în 
drăzni să arunce o privire la timp să vadă balaurii despărţin 
du-se cu un salt, şi bestia lovind iar. 

Lovitura acelei cozi pline de cicatrici, nefolositoare, fu at 
ât de puternică, încât capul lui Titus se lovi de pământ. 

In timp ce Titus se ridică în picioare, bestia momeală 
mimă un atac al cozii şi îi dădu cu ghearele o lovitură 
puternică, iar Titus urlă de durere. 

Manon încremeni, la nici cinci metri de poartă. 

Balaurii îşi dădeau târcoale unul altuia, cu aripile zgâriind 
pământul. Ar fi trebuit să fie o glumă. Şi totuşi, bestia 
momeală refuza să renunţe, în pofida şchiopătatului, în 
pofida cicatricelor şi a sângelui. 

Titus sări drept la beregată, fără vreun mârâit de 
avertizare. 


Coada bestiei îl lovi pe Titus în cap. Titus dădu înapoi 
împleticindu-se, dar apoi atacă, pocnind din fălci şi din coad 
ă 

Odată ce acei ţepi intrau în carnea bestiei, avea să se 
termine. Bestia momeală se feri, pocnindu-i coada lui Titus 
cu propria-i coadă, însă nu scăpă de fălcile care îl prinseră d 
e gât. 

Gata. Trebuia să se termine. 

Bestia momeală se zvârcoli, dar nu se putu elibera. Mano 
n ştia că ar fi trebuit să fugă. Ceilalţi strigau. Se născuse făr 
ă compasiune, milă sau bunătate. Nu-i păsa care dintre ei tr 
ăia sau murea, atâta timp cât ea scăpa. Acel curent continu 
a însă să curgă spre luptă, nu îndepărtându-se de aceasta. 
Şi îi datora bestiei viaţa. 

Aşa că Manon făcu cel mai prostesc lucru pe care îl făcus 
e în lunga şi mizerabila ei viaţă. 

Alergă spre Titus şi o ridică pe Spintecă-Vânt deasupra 
cozii sale. Îi tăie coada cu tot cu os, iar Titus scoase un răge 
t, eliberându-şi prada. O atacă folosindu-şi ciotul cozii, iar 
Manon încasă lovitura drept în stomac, rămânând fără aer 
înainte să atingă pământul. Când se ridică, văzu saltul final 
care puse capăt luptei. 

Cu beregata expusă din pricina răgetului de durere, Titu 
s un avu nicio şansă atunci când balaurul momeală se năpu 
sti şi îşi incleştă fălcile pe gâtul său puternic. 

Titus avu o ultimă zvârcolire, o ultimă încercare de a se 
elibera. Bestia îl ţinea cu fermitate, de parcă ar fi aşteptat 
asta săptămâni, luni sau ani. Strânse şi îi smulse capul, 
luând cu el beregata lui Titus. 

Se aşternu tăcerea, de parcă întreaga lume s-ar fi oprit 
atunci când trupul lui Titus se prăbuşi la pământ, sângele 
ţâşnind pretutindeni. _ 

Manon rămase complet nemişcată. Incet, balaurul ridică 
ochii de la hoit, cu sângele lui Titus picurându-i din bot. 
Privirile li se întâlniră. 

Oamenii ţipau la ea să fugă, iar poarta scârţâi 
deschizându-se, însă Manon se uita ţintă în acei ochi negri, 


unul cu o cicatrice oribilă, dar întreg. El făcu un pas, apoi 
încă unul, spre ea. 

Manon nu se lăsa convinsă. Era imposibil. /mposibi/. Titus 
era de două ori cât el, de două ori mai greu şi se antrena de 
mulţi ani. 

Balaurul momeală îl făcuse praf - nu fiindcă ar fi fost mai 
mare sau mai puternic, ci fiindcă o dorise mai mult. Titus 
fusese o brută şi un ucigaş, şi totuşi acest balaur din faţa 
ei... era un războinic. 

Bărbaţii se repeziră cu sulițe, săbii şi bice, iar bestia 
mârâi., 

Manon ridică o mână. Şi, din nou, lumea se opri. 

Manon, cu ochii la bestie, zise: 

- Ealmeu. 

El îi salvase viaţa. Nu din întâmplare, ci fiindcă alesese s 
ă o facă şi simţise şi el curentul care curgea între ei. 

— Poftim? lătră bunica ei de deasupra. 

Manon se trezi mergând spre balaur şi oprindu-se la nici 
doi metri de el. 

— El e al meu, zise Manon, examinând cicatricele, 
şchiopătatul, viaţa care ardea în acei ochi. 

Vrăjitoarea şi balaurul se priviră reciproc preţ de o clipă 
care păru să dureze o eternitate. 

— Eşti al meu, îi spuse Manon. 

Balaurul clipi spre ea, cu sângele lui Titus continuând să-i 
picure printre dinţii crăpaţi şi rupţi, iar Manon avu impresia 
că şi el ajunsese la aceeaşi concluzie. Poate că el o ştiuse c 
u mult înainte de acea seară, iar lupta cu Titus nu fusese 
legată neapărat de supravieţuire, cât fusese mai degrabă o 
încercare de a o revendica pe ea. 

Drept călăreaţa sa. Drept stăpâna sa. A lui. 


* 


Manon îşi numi balaurul Abraxos, după şarpele antic care 
tinea lumea între inelele sale la porunca Zeiţei cu Trei 
Chipuri. A fost probabil singurul lucru plăcut care s-a 


întâmplat în acea noapte. 

Când reveni la celelalte şi Abraxos fu dus pentru a fi 
curăţat şi îngrijit, iar cadavrul lui Titus scos de treizeci de 
bărbaţi, Manon le privi lung pe toate vrăjitoarele care 
îndrăzniră să-i caute privirea. 

Asterin o ţinea pe moştenitoarea Picioare-galbene în faţa 
Matroanelor. Preţ de un lung moment, Manon îi aruncă o 
privire Iskrăi, înainte de a-i spune simplu: 

— Se pare că mi-am pierdut echilibrul. 

Iskra se înfurie, dar Manon ridică din umeri, ştergându-şi 
pământul şi sângele de pe faţă înainte de a se duce 
şchiopătând înapoi spre Omega. Nu voia să-i dea Iskrăi 
satisfacția de a se plânge că aproape o omorâse, iar Manon 
nu era în forma potrivită pentru a rezolva chestiunea printr- 
o luptă adevărată. 

Atac sau stângăcie, Asterin fu pedepsită de către Mama 
Cioc-negru în acea noapte pentru că o lăsase pe 
moştenitoarea ei să cadă în groapă. Manon ceruse ca ea să 
fie cea care să aplice loviturile de bici, dar bunica ei nu o lu 
ase în seamă. În loc asta, o puse pe moştenitoarea Picioare- 
galbene să o facă. Aşa cum eşecul lui Asterin se petrecuse 
sub ochii celorlalte Matroane şi a moştenitoarelor lor, la fel t 
rebuia să se petreacă şi pedepsirea ei. 

Stând în picioare în sala de mese, Manon privi fiecare lov 
itură brutală de bici, toate zece date cu toată puterea, în ti 
mp ce Iskra îşi etala vânătaia de pe maxilar, un cadou din p 
artea lui Asterin. 

Spre cinstea ei nepieritoare, Asterin nu ţipă. Nici măcar o 
dată. Manon avu nevoie de toată stăpânirea de sine pentru 
a nu înşfăca biciul şi a nu-l folosi pentru a o strangula pe 
Iskka. 

Apoi urmă discuţia cu bunica ei. Nu fu atât o conversaţie, 
cât o palmă peste faţa ei, apoi o bătaie verbală care - o zi 
mai târziu - încă făcea să-i răsune lui Manon urechile. 

O umilise pe bunica ei şi pe toate vrăjitoarele Cioc-negru 
din istorie alegând acea „rămăşiţă pipernicită de carne”, ind 
iferent de victoria repurtată. Fusese un noroc faptul că îl om 


orâse pe Titus, vorbise cu emfază bunica. Abraxos era cel m 
ai mic dintre animalele de încălecat şi, pe deasupra, din pric 
ina mărimii, nu zburase nici măcar o zi în viaţa lui. Nu-l lăsa 
seră niciodată să iasă din crescătorie. 

Nici nu ştiau dacă putea să zboare după ce aripile lui fus 
eseră tratate cu atâta cruzime atât de mult timp, iar îngrijit 
orii erau de părere că dacă Abraxos ar fi încercat să iasă din 
Răscruce, s-ar fi zdrobit cu tot cu Manon de fundul Trecători 
i. Susţineau că niciun alt balaur nu avea să-i accepte vreoda 
tă supremaţia, nu drept Conducătoare a Aripii. Manon îi stri 
case bunicii ei toate planurile. 

Toate aceste fapte îi erau strigate în faţă iar şi iar. Ea şti 
a că şi dacă ar fi vrut să schimbe animalele de încălecat, bu 
nica ei ar fi obligat-o să-l păstreze pe Abraxos, doar pentru 
a o umili atunci când avea să dea greş. Chiar dacă asta ar fi 
putut însemna pentru ea moartea. 

Totuşi, bunica ei nu fusese în groapă. Nu se uitase în och 
ii lui Abraxos şi nu văzuse bătând în el inima războinicului. 
Nu observase că el luptase cu mai multă şiretenie şi ferocita 
te de cât oricare altul. Aşa că Manon se tinu tare şi încasă p 
alma, predica şi cea de a doua palmă care îi lăsase obrazul 
zvâcnind. 

Când ajunse la cuşca în care Abraxos îşi avea acum cămi 
nul, pe Manon încă o durea faţa. El era cuibărit la peretele d 
in fund, tăcut şi liniştit, în vreme ce multe alte creaturi tropă 
iau sau ţipau sau mârâiau. 

Însoţitorul ei, supraveghetorul, privi printre bare. Asterin 
pândea în întuneric. După biciuirea din seara precedentă, A 
ghiotanta ei nu avea de gând s-o mai scape din ochi. 

Manon nu-i ceruse iertare pentru pedeapsă. Regulile era 
u reguli, iar verişoara ei greşise. Asterin meritase biciuirea, | 
a fel cum Manon meritase vânătaia de pe obraz. 

— De ce stă cuibărit aşa? îl întrebă Manon pe bărbat. 

— Presupun că e din cauză că n-a avut niciodată o cuşcă 
doar a lui. Nu atât de mare, în orice caz. 

Manon studie caverna plină de cuşti. 

— Unde îl ţineau înainte? 


Bărbatul arătă spre podea. 

— În cocină, alături de celelalte momeli. Vedeţi dumnea 
voastră, el e cea mai veche momeală. A supravieţuit gropilo 
r şi cocinilor, dar asta nu înseamnă că e potrivit pentru dum 
neavoastră. 

— Dacă aş fi vrut să aflu părerea ta cu privire la cât este 
de potrivit, ţi-aş fi cerut-o, îi zise Manon, cu ochii la Abraxos, 
apropiindu-se de gratii. Cât durează până putem să-l facem 
să zboare? 

Bărbatul se scărpină în cap. 

— Ar putea să dureze zile, sau săptămâni, sau luni. S-ar 
putea să nu se întâmple niciodată. 

— Vom începe antrenamentele din această după-amiaz 
ă. 

— Asta n-o să se întâmple. 

Manon ridică din sprâncene. A 

— Pentru început, ăsta trebuie să fie antrenat singur. li v 
oi atribui cei mai buni antrenori, iar între timp puteţi folosi u 
n alt balaur pentru a... 

— În primul rând, omule, îl întrerupse Manon, nu-mi da t 
u mie ordine. 

Îşi dezveli dinţii din fier, iar el se făcu mic. 

— În al doilea rând, eu nu mă voi antrena cu un alt balau 
r. Mă voi antrena cu el. 

Bărbatul era palid ca moartea atunci când îi spuse: 

- Toate animalele santinelelor îl vor ataca. Primul zbor îl 
va speria atât de tare, încât se va împotrivi. Aşa că dacă nu 
doriţi ca soldaţii dumneavoastră şi animalele lor să se sfâşie 
între ele, vă sugerez să vă antrenați singură. 

Tremurând, adăugă: 

— Milady. 

Balaurul îi privea. Aşteptând. 

— Ne pot înţelege? 

— Nu. Unele comenzi rostite sau fluierături, dar nu mai 
mult decât un câine. 

Manon nu crezu asta nicio clipă. Nu pentru că el ar fi min 
ţit-o, sau pentru că el nu ar fi fost prea inteligent. Poate că 


Abraxos era diferit. 

Ea urma să folosească fiecare moment până la Jocurile d 
e Război pentru a-l antrena. Când ea şi Cele Treisprezece av 
eau să fie încununate victorioase, avea să le facă pe toate v 
răjitoarele care se îndoiseră de ea, inclusiv pe bunica ei, să 
se blesteme pentru că fuseseră atât de proaste, căci ea era 
Manon Cioc-negru şi nu dădea niciodată greş. Şi nu avea să 
fie nimic mai plăcut decât să-l privească pe Abraxos muşcă 
ndu-i capul Iskrăi pe câmpul de luptă. 


CAPITOLUL 24 


Când Chaol se întoarse la castel, fu deosebit de uşor să-ş 
i mintă oamenii în legătură cu vânătăile şi tăieturile de pe fa 
tă - un incident nefericit cu un vagabond betiv în Rifthold. S 
ă suporte minciunile şi rănile era mai bine decât să fie mort. 
Inţelegerea lui Chaol cu Aedion şi cu rebelii fusese simplă: i 
nformaţii contra informaţii. 

El le promisese şi mai multe informaţii despre regina lor, 
precum şi despre inelele negre ale regelui, în schimbul a ce 
ea ce ştiau ei cu privire la puterea regelui. Asta îl ţinuse în v 
iaţă în acea noapte şi în fiecare seară după aceea, în timp c 
e aşteptase ca ei să se răzgândească. Insă ei nu veniseră ni 
ciodată după el, iar în seara asta el şi Aedion aşteptau să tr 
eacă de miezul nopţii pentru a se strecura în fostul apartam 
ent al Celaenei. 

Era pentru prima dată când el îndrăznise să se întoarcă î 
n criptă după acea noapte petrecută cu Celaena şi cu Doria 
n, la ciocanul din bronz, în formă de craniu. Mort, nu se miş 
că şi nu vorbi deloc. Cu toate că el purta Ochiul Elenei la gâ 
t, ciocanul rămase inert. Poate că Mort răspundea doar celo 
r prin ale căror vene curgea sângele lui Brannon Galathyniu 
S. 

Astfel că el şi Aedion examinară cu atenţie cripta, sălile p 
răfuite, cercetând fiecare centimetru în căutare de semne al 
e spionilor sau temându-se de posibilitatea de a fi descoperi 
ţi. Când, în cele din urmă, fură satisfăcuţi de faptul că nime 
ni nu putea trage cu urechea, Aedion zise: 

— Căpitane, spune-mi ce caut eu aici. 

Generalul nu dăduse vreun semn de mirare sau de surpri 
ză atunci când fusese condus de către Chaol spre locul de o 
dihnă al Elenei şi al lui Gavin, cu toate că făcu ochii mari la 
vederea lui Damaris. Însă, chiar dacă Aedion ştia ce era, el 
nu spuse nimic. Cu toată obrăznicia şi aroganţa lui, Chaol av 
ea impresia că bărbatul deţinea multe, multe secrete - şi se 
pricepea al naibii de bine să disimuleze asta. 

Era celălalt motiv pentru care se oferise să încheie înţele 
ge rea cu Aedion şi cu tovarăşii săi: dacă harurile prinţului e 
rau descoperite, Dorian urma să aibă nevoie de un loc unde 


să se ascundă şi de cineva care să-i ofere siguranţă în event 
ualitatea în care Chaol n-ar mai fi putut să o facă. Chaol spu 
se: 

— Eşti pregătit să-mi împărtăşeşti informaţiile pe care le 
-al căpătat de la aliaţii tăi? 

Aedion îi oferi un zâmbet leneş. 

— Atât timp cât şi tu mi le împărtăşeşti pe ale tale. 

Chaol se rugă tuturor zeilor dispuşi să-l asculte să nu fa 
că 

o mişcare greşită atunci când scoase Ochiul Elenei din tu 
nică. 

-— Regina voastră mi-a dat acest colier atunci când a ple 
cat spre Wendlyn. Îi aparţinea strămoşului ei - care a convo 
cat-o aici pentru a i-l oferi. 

Aedion miji ochii în timp ce studie amuleta, piatra albastr 
ă sclipind în lumina lunii. 

— Ceea ce sunt pe punctul de a-ţi spune, zise Chaol, sch 
imbă totul. 


Dorian stătea în întunericul casei scărilor, ascultând. 
Asculta şi nu era prea dornic să accepte faptul că Chaol se a 
fla în criptă cu Aedion Ashryver. 

Acela fusese primul şoc. În ultimele săptămâni, după exp 
lozia sa cu Sorscha, se strecurase în locul acela în căutare d 
e răspunsuri. Mai ales acum că ea minţise cu neruşinare şi r 
is- case totul pentru a-i păstra secretul - şi pentru a-l ajuta s 
ă găsească un mod de a-l controla. 

In seara aceea el fusese îngrozit să găsească uşa secretă 
uşor întredeschisă. N-ar fi trebuit să vină, dar o făcuse oricu 
m, născocind o listă cu minciunile pe care să le spună dacă 
ar fi descoperit vreun chip neprietenos acolo jos. Apoi, ajuns 
ese destul de aproape pentru a auzi vocile masculine şi apr 
oape că fugi... Aproape, până ce îşi dăduse seama cine vorb 
ea. 

Era imposibil, căci ei se urau reciproc. Şi totuşi, erau acol 


o, în cripta Elenei. Deja era prea mult. Însă atunci auzise... a 
uzise ceea ce Chaol îi spunea generalului, atât de încet, înc 
ât îl putea cu greu auzi. 

Regina voastră mi-a dat acest colier atunci când a plecat 
spre Wendlyn. 

Era o greşeală. Probabil că era o greşeală, deoarece... Pi 
eptul îi deveni prea strâmt, prea mic. 

Tu vei fi mereu duşmanul meu. Asta ţipase Celaena spre 
Chol în noaptea în care murise Nehemia. lar ea spusese... 
spusese că îşi pierduse poporul în urmă cu zece ani, dar... 

Dar. 

Dorian nu se putu mişca în timp ce Chaol se lansă într-o 
nouă poveste, un nou adevăr. Despre tatăl lui Dorian. Despr 
e puterea pe care regele o exercitase. Celaena descoperise 
asta. Celaena încerca să găsească o modalitate de a o distr 
uge. 

Tatăl său crease acel lucru pe care îl înfruntaseră în 
catacombele bibliotecii - acel lucru monstruos ce părea um 
an. Cheile Wyrd. Porţile Wyrd. Piatra Wyrd. 

lar ei îl minţiseră. Hotărâseră că nu trebuiau să aibă încr 
edere în el. Celaena şi Chaol - ei hotărâseră fără el. Chaol şt 
iuse cine şi ce era cu adevărat Celaena. 

De aceea o trimisese în Wendlyn - de aceea o scosese di 
n castel. Dorian încă îngheţa pe scări când Aedion se furişă 
afară din criptă, cu spada scoasă şi părând pregătit să atac 
e orice duşman detectat. 

Zărindu-l, Aedion blestemă grav şi urât, cu ochii strălucin 
- du-i la lumina torţei. 

Ochii Celaenei. Ochii lui Aelin Ashryver - Ashryver - Galat 
hynius. 

Aedion era vărul ei. lar el încă îi era loial ei - minţind cu n 
eruşinare, prin fiecare acţiune, cu privire la locul unde se afl 
a loialitatea lui. 

Chaol se năpusti pe coridor, cu o mână ridicată a implora 
re. 

- Dorian! 

Preţ de o clipă, nu putu decât să-l privească lung pe priet 


enul său. Apoi, reuşi să întrebe: 

— De ce? 

Chaol expiră lung. 

— Deoarece cu cât ştiu mai puţini oameni, cu atât mai si 
gur este - pentru ea, pentru toţi. Pentru tine. Ei deţin inform 
aţii care te-ar putea ajuta. 

— Crezi că aş da fuga la tatăl meu? 

Cuvintele erau ceva mai mult decât o şoaptă strangulat 
ă, în timp ce temperatura scăzu brusc. 

Chaol păşi în faţă, aşezându-se între Aedion şi Dorian, cu 
palmele la vedere. Impăciuitor. 

— Nu-mi pot permite să ghicesc - să sper. Nici cu tine. 

— De când? 

Gheaţa îi acoperea dinţii, limba. 

- Ea mi-a spus despre tatăl tău înainte să plece. Curând 
după aceea, mi-am dat seama cine este. 

— lar acum lucrezi cu el. 

Respirația căpitanului formă un abur în faţa sa. 

— Dacă putem găsi o cale de a elibera magia, asta te-ar 
putea salva. Ei cred că ar putea avea nişte răspunsuri despr 
e ce s-a întâmplat şi cum ar putea fi inversat. Însă dacă Aed 
ion şi aliaţii săi sunt prinşi, dacă ea este prinsă... vor muri. T 
atăl tău îi va nimici, începând cu ea. Şi în aceste momente, 
Dorian, avem nevoie de ei. 

Dorian se întoarse spre Aedion. 

— Ai de gând să-l omori pe tata? 

— Nu merită să moară? fu răspunsul generalului. 

Dorian îl văzu pe căpitan înfiorându-se - nu la auzul vorb 
elor generalului, ci din pricina frigului. 

— l-ai spus... despre mine? scrâşni Dorian. 

— Nu, răspunse Aedion în locul lui Chaol. Cu toate că da 
că nu înveţi să te controlezi, în curând în tot regatul nu va 
mai fi niciun suflet care să nu ştie că ai un har magic. 

Aedion privi pe furiş spre căpitan, cu ochii săi neobişnuiţ 


— Aşadar, de asta erai atât de disperat să faci schimb d 
e secrete - voiai informaţiile de dragul lui. 


Chaol încuviinţă. Aedion îi zâmbi afectat lui Dorian, iar gh 
eaţa acoperi scările. 

— Deci, harul tău magic se manifestă sub formă de ghea 
tă şi zăpadă, prinţişorule? îl întrebă generalul. 

— Apropie-te şi vei afla, îi răspunse Dorian, surâzând sla 


Poate că l-ar fi putut arunca pe Aedion în partea opusă a 

coridorului, aşa cum făcuse şi cu acea creatură. 

— Dorian, poţi să ai încredere în Aedion, îi spuse Chaol. 

— El e un om cu două feţe. Nu cred nici pentru o clipită c 
ă nu ne-ar vinde dacă acest lucru i-ar servi propriei cauze. 

— Ba n-o va face, rosti Chaol scurt, tăindu-i replica lui A 
edion. 

Buzele lui Chaol se învineţiră de frig. 

Dorian ştia că îi făcea rău - o ştia şi nu părea să-i pese. 

— Fiindcă vrei să fii regele lui Aedion într-o bună zi? 

Chaol păli, de frig sau de teamă, iar Aedion râse. 

— Regina mea va muri fără să aibă moştenitori mai cură 
nd decât să se mărite cu un bărbat din Adarlan. 

Chaol încercă să-şi ascundă tremurul de durere, dar Dori 
an îşi cunoştea prea bine prietenul şi ştia fără să-l priveasc 
ă. Preţ de o secundă se întrebă ce părere ar avea Celaena d 
espre afirmaţia lui Aedion. Celaena care minţise - Celaena, 
care era Ael/in, pe care o întâlnise în urmă cu zece ani, alătu 
ri de care se jucase în minunatul ei castel. Şi în acea zi în En 
dovier, acea primă zi, el simţise că ea avea ceva familiar... 
O, zeilor! 

Celaena era Aelin Galathynius. El dansase cu ea, o sărut 
ase, dormise alături de ea, duşmanul lui de moarte. Mă vo; 
întoarce după tine, îi spusese ea în ultima zi petrecută acol 
o. Chiar şi atunci, el ştiuse că era altceva în spatele acestei 
promisiuni. Ea avea să se întoarcă, dar probabil nu ca ea îns 
ăşi, Celaena. Oare avea să fie pentru a-l ajuta sau pentru a-l 
omorî? Aelin Galathynius ştia despre harul lui magic - şi voi 
a să-l distrugă pe tatăl său, voia să distrugă regatul. Tot cee 
a ce spusese şi făcuse ea... Cândva, crezuse că fusese o far 
să pentru a-i câştiga favorurile în calitate de Campion, dar c 


e-ar fi fost dacă aşa stătuseră lucrurile deoarece ea era moş 
tenitoarea din Terrasen? Oare de aceea era prietenă cu Neh 
emia? Ce-ar fi fost dacă, după un an în Endovier... 

Aelin Galathynius petrecuse un an în acea tabără de mu 
ncă. O regină a continentului fusese sclavă şi avea să poart 
e stigmatul pentru vecie. Poate că asta o îndreptăţea pe ea, 
şi pe Aedion, ba chiar şi pe Chaol, care o iubea, să plănuiasc 
ă să-l înşele şi să-l trădeze pe tatăl lui. 

— Dorian, te rog, spuse Chaol. Pentru tine fac asta - îţi j 
ur. 

— Nu-mi pasă, zise Dorian, privindu-i lung, în timp ce se 
îndepărta. Voi lua cu mine în mormânt secretele tale - însă 
nu vreau să fiu părtaş la ele. 

Îşi smulse harul magic rece din aer şi îl îndreptă spre înlă 
- untrul său, înfăşurându-l în jurul inimii sale. 


* 


Aedion o luă spre ieşirea subterană secretă din castel. Îi 
spusese lui Chaol că o făcea pentru a evita orice suspiciune, 
pentru ca oricine altcineva să le piardă urma în drumul lor s 
pre apartamente. O privire din partea căpitanului îi confirm 
ă că el ştia precis încotro se îndrepta Aedion. 

Aedion cugetă la ceea ce-i spusese căpitanul - şi, cu toat 
e că orice alt bărbat ar fi fost îngrozit, cu toate că Aedion ar 
fi trebuit să fie îngrozit... nu era surprins. Bănuise, din mom 
entul în care îi dăruise acel inel, în urmă cu mulţi ani, că reg 
ele folosea un soi de putere mortală şi părea la curent cu inf 
ormaţiile pe care spionii săi le strângeau de mult. 

Matroana Picioare-galbene fusese acolo cu un scop. Aedi 
on era încă dispus să pună rămăşag pe o sumă mare de ban 
i că orice monstruozităţi sau arme ar fi creat regele, ei avea 
u să le vadă curând, dimpreună cu vrăjitoarele. Bărbaţii nu 
ar fi adunat şi mai multe oşti şi n-ar fi făurit şi mai multe ar 
me dacă n ar fi plănuit să le folosească. Şi, cu siguranţă, ei 
nu înmânau bijuterii care să-ţi controleze mintea dacă nu vo 
iau să deţină puterea absolută. El avea însă să înfrunte cee 


a ce sta să vină aşa cum o făcuse cu fiecare încercare din vi 
aţa sa: precis, fără şovăială şi cu o eficienţă letală. 

Zări cele două siluete aşteptând pe doc, în umbra unei cl 
ădiri pe cale să se dărâme, ceața de pe Avery fâcându-le să 
pară ceva mai mult decât nişte adieri de întuneric. 

— Ei? vru Ren să ştie în timp ce Aedion se rezemă de un 
zid umed din cărămidă. 

Cele două săbii ale lui Ren erau scoase. Oțel Adarlanian 
de calitate, crestate şi zgâriate suficient pentru a dovedi că 
fuseseră folosite, şi bine unse pentru a arăta că Ren ştia cu 
m să le poarte de grijă. Acestea păreau să fie singurele lucr 
uri de care îi păsa lui Ren - părul îi era nepieptănat, iar veş 
mintele arătau cam prea ponosite pentru a fi purtate. 

— Deja ţi-am spus: putem avea încredere în căpitan. 

Aedion se uită la Murtaugh. 

— Salut, bătrâne. 

Nu-i vedea faţa lui Murtaugh, ascunsă sub glugă, însă vo 
cea lui era foarte blândă atunci când îi spuse: 

— Sper ca informaţiile să merite riscurile pe care ţi le as 
umi. 

Aedion mormăi. Nu voia să le spună adevărul despre Aeli 
n, nu până ce ea nu avea să fie din nou alături de el şi să le 
poată spune singură. 

Ren veni cu un pas mai aproape. Se deplasa cu siguranţa 
celui obişnuit cu lupta. Şi cu victoria. Totuşi, Aedion îl depăş 
ea cu opt centimetri şi zece kilograme de muşchi. Dacă Ren 
l-ar fi atacat, l-ar fi pus la pământ într-o clipă. 

— Nu ştiu ce joc joci, Aedion, spuse Ren, dar dacă nu ne 
spui unde este, cum am putea avea încredere în tine? Şi cu 
m de ştie căpitanul? O ţine regele? 

— Nu, răspunse Aedion. 

Nu era o minciună, însă aşa părea. Din punctul lui de ved 
ere, Celaena renunţase la propriul său suflet. 

— Eu aşa văd lucrurile, Ren: tu şi bunicul tău nu aveţi m 
are lucru să-mi oferiţi mie - sau lui Aelin. Nu aveţi o armată, 
nu aveţi moşii, iar căpitanul mi-a spus despre legăturile voa 
stre cu rahatul de Archer Finn. E nevoie să vă amintesc ce i 


s-a întâmplat Nehemiei Ytger în timp ce voi eraţi de gardă? 
Aşa că n-am de gând să vă spun; veţi primi doar informaţiile 
de care aveţi nevoie. 

Ren tresăltă. Murtaugh puse un braţ între ei. 

— Pentru orice eventualitate, e mai bine să nu ştim 

Ren nu voia să renunţe, iar lui Aedion îi clocotea sângele 
în vene din pricina afrontului. 

— În cazul ăsta, ce le vom spune celor de la Curte? vru R 
en să ştie. Că ea nu e o impostoare, aşa cum am fost lăsaţi 
să credem, şi că e, de fapt, în viaţă şi totuşi nu vrei să ne sp 
ui unde? 

— Ba da, rosti Aedion în şoaptă, întrebându-se cât de ră 
u putea să-l umple pe Ren de sânge, fără să-l rănească pe 
Murtaugh în tot acest proces. Exact asta o să le spui. Dacă v 
ei mai găsi Curtea. 

Tăcere. Murtaugh zise: 

— Ştim că Ravi şi Sol sunt încă în viaţă în Suria. 

Aedion cunoştea povestea. Negoţul familiei lor fusese pr 
ea important pentru rege pentru a-i executa ambii părinţi. C 
a atare, tatăl lor alesese eşafodul, iar mama lor fusese lăsat 
ă în viaţă pentru ca Suria să continue să funcţioneze ca un 
port comercial vital. Cei doi băieţi surieni aveau deja douăz 
eci şi doi de ani şi, de la moartea Nehemiei, Sol devenise Lo 
rd de Suria. În anii în care condusese Bane, Aedion nu puses 
e niciodată piciorul în oraşul de pe coastă. Nu voia să ştie d 
acă ei îl blestemau. Târfa din Adarlan. 

— Vor lupta, întrebă Aedion, sau vor decide că le place p 
rea mult aurul? 

Murtaugh oftă. 

— Am auzit că Ravi este cel mai sălbatic - pe el va trebu 
i să-l convingi. 

— Nu mai vreau pe nimeni pe care să trebuiască să-/ con 
vingem să ni se alăture, spuse Aedion. 

— Vei vrea să ai oameni care nu se tem de Aelin - sau d 
e tine, rosti scurt Murtaugh. Vei vrea oameni cumpătaţi, car 
e să nu şovăie să pună întrebări dure. Loialitatea se câştigă, 
nu se oferă. 


— Ea nu trebuie să facă niciun blestemat de lucru pentr 
u a ne câştiga loialitatea.Murtaugh clătină din cap, gluga le 
gănându-i-se. 

— Pentru unii dintre noi, da. Însă alţii s-ar putea să nu fie 
atât de uşor de convins. Ea are de dat socoteală pentru zec 
e ani - şi pentru un regat în ruină. 

— Era o copilă. 

— Acum e femeie şi încă de câţiva ani buni. Poate că va 
oferi o explicaţie. Însă, până atunci, Aedion, tu trebuie să înţ 
elegi că unii s-ar putea să nu-ţi împărtăşească fervoarea, iar 
alţii s-ar putea să trebuiască să fie convinşi şi în ceea ce te 
priveşte - încotro înclină loialitatea ta şi cum ţi-ai demonstr 
at-o peste ani. 

Dorea să-i vâre dinţii lui Murtaugh pe gât, fie şi numai pe 
ntru că avea dreptate. 

— Cine mai este în viaţă din cercul de încredere al lui Orl 
on? 

Murtaugh numi patru. Ren adăugă iute: 

— Am auzit că se ascund cu anii - mereu învârtindu-se p 
rin zonă, aşa ca noi. S-ar putea să nu fie uşor de găsit. 

Patru. Aedion simţi că i se face rău. 

— Asta e tot? 

Fusese în Terrasen, însă niciodată nu făcuse o numărăto 
are exactă, nu voise niciodată să ştie cine reuşise să scape 
de vărsarea de sânge şi de măcel sau cine sacrificase totul 
pentru a scăpa un copil, un prieten, un membru al familiei. 
Sigur că în adâncul sufletului său ştiuse, dar sperase mereu 
prosteşte ca majoritatea să fi fost în viaţă, aşteptând încă s 
ă se întoarcă. 

— Îmi pare rău, Aedion, spuse blând Murtaugh. Câţiva lo 
rzi mai neimportanţi au scăpat şi chiar au reuşit să-şi păstre 
ze pământurile şi să le facă să prospere. 

Aedion îi cunoştea şi îi ura pe cei mai mulţi dintre ei - por 
ci egoişti care îşi vedeau numai propriile interese. Murtaugh 
continuă: 

— Vernon Lochan a supravieţuit, dar numai fiindcă era d 
eja marioneta regelui şi, după ce Cal a fost executat, Verno 


n şi-a însuşit titlul fratelui său, Lord de Perranth. Ştii ce i s-a 
întâmplat lui lady Marion, însă n-am aflat niciodată ce i s-a Î 
ntâmplat lui Elide. 

Elide - fiica şi moştenitoarea Lordului Cal şi a lui Lady 
Marion, cu aproape un an mai mică decât Aelin. Dacă era în 
viaţă, ar fi avut cel puţin şaptesprezece ani. 

— O mulţime de copii au dispărut în primele săptămâni, 
încheie Murtaugh. 

Aedion nu voia să se gândească la acele morminte prea 
mici. 

Preţ de o clipă, fu nevoit să privească în altă parte, şi pă 
nă şi Ren rămase tăcut. Intr-un final, Aedion spuse: 

—  Trimiteţi-i pe informatorii noştri la Ravi şi Sol, însă 
abţineţi-vă în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Deocamdată, ign 
o- raţi-i pe lorzii neimportanţi. Paşi mici. 

Spre surprinderea lui, Ren zise: 

— De acord. 

Preţ de o secundă, privirile li se întâlniră, iar el ştiu că Re 
n simţea ceea ce şi el simţea adeseori - ceea ce încerca săţ 
ină îngropat. Ei supravieţuiseră, când atât de mulţi nu o făc 
useră. Şi nimeni altcineva nu putea înţelege cum era să duc 
i acea povară, decât dacă suferise pierderi la fel de mari. 

Ren evadase cu preţul vieţii părinţilor săi - şi îşi pierduse 
căminul, titlul, prietenii şi regatul. Se ascunsese şi se antren 
ase şi nu-şi uitase niciodată cauza. 

Acum nu erau prieteni; niciodată nu fuseseră cu adevăra 
t. Tatălui lui Ren nu-i plăcuse în mod deosebit faptul că Aedi 
on, nu Ren, fusese ales să încheie jurământul sângelui cu A 
elin. Jurământul purei supuneri - jurământul care avea să-l 
pecetluiască pe Aedion drept protectorul ei pe viaţă, singur 
a persoană în care ea putea să aibă încredere deplină. Tot c 
eea ce el poseda, tot ceea ce el era, ar fi trebuit să-i aparţin 
ă ei. 

Şi totuşi, acum premiul nu era doar un jurământ de sâng 
e, ci un regat - o şansă de răzbunare şi de reconstruire a lu 
mii lor. Aedion dădu să pornească, dar se uită înapoi. Doar 
două siluete înveşmântate în mantii, una cocoşată, cealaltă 


înaltă şi înarmată. Prima frântură a Curţii lui Aelin. Curtea p 
e care el ar fi ridicat-o pentru ea pentru a scutura lanţurile A 
darlanului. Putea să continue să joace jocul - încă pentru pu 
ţin timp. 

— Când ea se va întoarce, spuse Aedion liniştit, măcelul 
de acum zece ani va părea o nimica toată în comparaţie cu 
ceea ce-i va face ea regelui din Adarlan. 

Şi, în sufletul său, Aedion spera că avea să fie adevărat. 


CAPITOLUL 25 


Trecu o săptămână fără alte încercări din partea lui Row 
an de a o jupui pe Celaena de vie, aşa că în pofida faptului c 
ă nu progresa absolut deloc, ea considera că era un succes. 
Rowan se tinu de cuvânt şi o puse să facă ture duble la buc 
ătărie - singura parte bună fiind că era atât de obosită atun 
ci când se prăbuşea în pat, încât nu-şi mai amintea să visez 
e. Un alt beneficiu, bănuia ea, era că în timp ce freca vasele 


rămase de la cină, putea asculta poveştile lui Emrys - pe ca 
re Luca le cerşea în fiecare seară, indiferent dacă ploua sau 
nu. 

În pofida a ceea ce se întâmplase cu vârcolacii, Celaena t 
ot nu reuşea să îşi stăpânească harul. Chiar dacă Rowan îi o 
ferise în acea noapte mantia sa, a doua zi de dimineaţă rev 
eniseră la obişnuitele lor aversiuni corozive. Ur părea un c 
uvânt puternic, de parcă ea nu l-ar fi putut uri pe cel care o 
salvase, însă aversiune se potrivea al naibii de bine. Nu pre 
a îi păsa ei de care parte a liniei ură-aversiune se situa Row 
an. Insă până să capele aprobarea lui pentru a intra în Dora 
nelle era, fără îndoială, o cale lungă, lungă. 

O aducea zilnic la ruinele templului - suficient de depart 
e, în eventualitatea că ar fi reuşit să se transforme şi ar fi pi 
erdut controlul asupra harului ei magic, astfel încât să nu in 
cinereze pe nimeni. Totul - totu/ - depindea de acea coman 
dă: transformă-te. Insă amintirea senzaţiei pe care i-o dăde 
a harul ei magic atunci când izbucnea arzător dinlăuntrul ei, 
atunci când ameninţa să o înghită şi pe ea şi întreaga lume, 
o chinuia, şi când era trează, şi când dormea. Era aproape | 
a fel de rău ca şederea nesfârşită acolo. 

Acum, după două ore nefericite de stat jos, ea oftă adânc 
şi se ridică, învârtindu-se în jurul ruinelor. Era o zi neobişnui 
t de însorită, care făcea ca pietrele albe să pară strălucitoar 
e. De fapt, ar fi putut să jure că rugăciunile şoptite ale credi 
ncioşilor de mult dispăruţi încă rezonau în ele. Harul ei magi 
c licărise straniu - ca un răspuns ciudat, în forma ei umană, 
acolo unde, în mod normal, era atât de adânc zăvorăt. 

In timp ce studia ruinele, îşi propti mâinile în şolduri: ar fi 
făcut orice pentru a se împiedica să-şi smulgă părul. 

— Ce-a fost aici? 

Rămăseseră numai nişte lespezi de rocă sparte, care indi 
cau locul unde fusese ridicat templul. Câteva pietre alungite 
- stâlpi - erau aruncate de parcă o mână le-ar fi împrăştiat, 
şi alte roci, mai numeroase, grupate laolaltă, dovedeau fapt 
ul că acolo fusese cândva un drum. 

Cu Rowan mergând pe urmele ei, un nor de furtună o înv 


ălui atunci când se opri să examineze o grămadă de pietre 
albe. 

— Templul Zeiţei Soare. 

Mala, Zeița Luminii, a învăţăturii şi a Focului. 

— M-ai adus aici pentru că socoteai că m-ar putea ajuta 
să-mi stăpânesc puterile - să-mi stăpânesc transformarea? 

O vagă mişcare afirmativă din cap. Ea puse o mână peu 
na dintre pietrele masive. Dacă era să fie sinceră şi să recu 
noască, aproape că simţea ecourile puterii care sălăşluise a 
colo cu mult timp în urmă, o delicioasă căldură sărutând-o p 
e gât, de-a lungul şirei spinării, de parcă zeiţa încă ar mai fi 
stat ghemuită într-un colţ. Aşa se explica de ce în acea zi, la 
soare, percepea templul altfel. De ce harul ei magic era inst 
abil. Mala, Zeița Soarelui şi Aducătoarea Luminii, era sora şi 
veşnica rivală a Deannnei, Păzitoarea Lunii. 

— Mab a fost făcută zeitate muritoare graţie lui Maeve, c 
ugetă Celaena cu voce tare, în timp ce-şi trecea mâna peste 
piatra zgrunţuroasă. Însă asta s-a întâmplat acum peste cin 
ci sute de ani. Mala avea o soră în lună cu mult înainte ca M 
ab să-i ia locul. 

— Deanna era numele iniţial al surorii. Dar voi, oamenii, 
i-aţi atribuit unele dintre caracteristicile lui Mab. Vânătoare 
a, ogarii. 

- Poate că Deanna şi Mala n-au fost dintotdeauna rival 
e. 

— Unde vrei să ajungi? 

Ea ridică din umeri şi continuă să-şi treacă mâinile de-a | 
ungul pietrei, pipăind, inspirând, mirosind. 

— Tu ai cunoscut-o vreodată pe Mab? 

Preţ de o clipă lungă, Rowan rămase tăcut - gândind, făr 
ă îndoială, dacă era de vreun folos să-i spună şi ei. 

— Nu, răspunse el într-un sfârşit. Sunt bătrân, dar nu chi 
ar atât de bătrân. 

Bine - dacă el nu voia să-i spună vârsta reală... 

— Te simţi bătrân? 

El privi în depărtare. 

— După standardele celor ca mine, încă sunt considerat 


tânăr. 

Nu era un răspuns. 

— Ai spus că odată ai făcut parte dintr-o campanie desfă 
şurată într-un regat care nu mai există. Ai fost la război de 
mai multe ori, se pare, şi ai văzut lumea. Asta lasă urme. Te 
îmbătrâneşte pe dinăuntru. 

— Te simţi bătrână? 

Ea nici nu clipea. O fetiţă - o copilă, îi spusese el. 

Pentru el, ea era o copilă. Chiar şi atunci când ea ar fi de 
venit o femeie bătrână - dacă el ar fi trăit atât de mult - tot 
o copilă ar fi fost prin comparaţie cu lungimea vieţii lui. Misi 
unea ei depindea de capacitatea lui de a o vedea altfel, dar 
spuse totuşi.: 

— Zilele astea, mă bucur că sunt muritoare şi că trebuie 
să îndur această viaţă o singură dată. Zilele astea, nu te inv 
idiez, câtuşi de puţin. 

- Şi înainte? 

Fu rândul ei să privească ţintă în zare. 

— Obişnuiam să-mi doresc să fi avut şansa de a vedea t 
otul - şi am detestat faptul că nu asta avea să se întâmple v 
reodată. 

Simţea că el cocea o întrebare, dar începu din nou să me 
argă, examinând pietrele. Îndepărtând praful de pe una dint 
re ele, apăru o imagine a unui cerb cu o stea strălucitoare î 
n frunte, care semăna foarte bine cu cel din Terrasen. Îl auzi 
se pe Emrys spunând încă o dată povestea cerbilor soarelui, 
cei care ţineau o flacără nemuritoare între coarnele lor uriaş 
e şi care fusese furată odinioară dintr-un templu din acest ţi 
nut... 

— Aici erau ţinuţi cerbii - înainte ca acest loc să fi fost di 
strus? 

— Nu ştiu. Acest templu n-a fost distrus; a fost abandon 
at atunci când Fae s-au mutat în Doranelle, apoi timpul şi in 
temperiile l-au ros. 

— Poveştile lui Emrys spun că a fost distrus şi nu abando 
nat. 

— Din nou, unde vrei să ajungi? 


Însă ea nu ştia, nu încă, aşa că doar scutură din cap şi sp 
use: 

— Fae de pe continentul meu - din Terrasen... nu erau c 
a noi. Cel puţin, nu mi-i amintesc fiind aşa. Nu erau mulţi, d 
ar... 

Inghiţi cu putere. 

— Regele din Adarlan i-a vânat şi i-a ucis pe toţi, cu mar 
e uşurinţă. Şi totuşi, când mă uit la tine, nu înţeleg cum de 
a făcut-o. 

Chiar şi folosind cheile Wyrd, Fae fuseseră mai puternici, 
mai iuți. Ar fi trebuit să supravieţuiască mai mulţi, chiar dac 
ă unii fuseseră surprinşi în forma lor de animal atunci când 
magia dispăruse. 

Ea îl privi peste umăr, continuând să ţină o mână pe scul 
ptura caldă. Inainte de a vorbi, lui Rowan îi zvâcni un muşch 
i de pe maxilar: 

-— N-am fost niciodată pe continentul tău, însă am auzit 
că Fae de acolo erau mai blânzi - mai puţin agresivi, foarte 
puţini fiind antrenati pentru luptă - şi că ei se bazau în cea 
mai mare parte pe magie. Odată magia dispărută din ţinutu 
rile noastre, mulţi dintre ei se prea poate să nu fi ştiut ce să 
facă împotriva soldaţilor antrenați. 

— Şi totuşi, Maeve n-a vrut să trimită ajutoare. 

— Fae de pe continentul tău au rupt cu mult timp în urm 
ă legăturile cu Maeve. 

El făcu iar o pauză. 

— Dar au fost unii în Doranelle care au adus argumente î 
n favoarea ajutorului. Regina mea a sfârşit prin a oferi un re 
fugiu oricui reuşea să ajungă până acolo. 

Ea nu voia să ştie mai multe - nu voia să ştie câţi reuşise 
ră şi dacă el fusese unul dintre cei câţiva care aduseseră ar 
gumente pentru salvarea fraţilor din vest. Aşa că se îndepăr 
tă de sculptura cerbului mistic, fiindu-i frig imediat ce întrer 
upse contactul cu încântătoarea căldură dinlăuntrul pietrei. 
O parte din ea ar fi putut jura că străvechea, strania putere 
era tristă să-i vadă plecând. 

In ziua următoare, Celaena îşi isprăvi tura din bucătărie d 


e la micul dejun mai îndurerată şi mai secătuită decât de ob 
icei, căci Luca nu fusese acolo pentru a o ajuta, ceea ce îns 
emna că îşi petrecuse toată dimineaţa tocând, spălând şi ap 
oi alergând pentru a trimite mâncarea sus. 

Celaena trecu de un soldat pe care îl reţinuse ca fiind pri 
etenul lui Luca şi un ascultător frecvent al poveştilor lui Emr 
ys - tânăr, cu muşchi supli şi fără semne evidente de urechi 
sau graţie de Fae. Bas, conducătorul cercetaşilor din fortăre 
aţă. 

Luca sporovăia întruna despre el. Celaena îi oferi un zâm 
bet mic şi o înclinare a capului. Bas clipi de câteva ori, îi ză 
mbi şi el nesigur drept răspuns şi porni, probabil, spre postu 
| lui de pe metereze. Ea se încruntă. Până atunci, îi salutase 
civilizat pe mulţi dintre ei, însă... Încă îşi frământa creierii în 
legătură cu reacţia lui, când ajunse în camera ei şi îşi dezbr 
ăcă jacheta dintr-o mişcare a umerilor. 

— Deja ai întârziat, spuse Rowan din pragul uşii. 

— În dimineţa asta am avut mai multă treabă, zise ea, re 
împletindu-şi părul şi întorcându-se spre pragul uşii, acolo u 
nde el stătea tolănit. Mă pot aştepta ca azi să fac ceva folos 
itor cu tine sau nu voi avea parte decât de stat jos, de mâră 
it şi de privit chiondorâş? Sau voi sfârşi prin a tăia lemne or 
e în şir? 

El porni pe coridor, iar ea îl urmă, încă împletindu-şi păru 
l. Trecură de alte două santinele. De data asta, ea îi privi pe 
amândoi în ochi şi îi salută zâmbindu-le. Din nou, acelaşi cili 
pit, o privire aruncată de la unul la altul şi un zâmbet. Oare 
ea devenise atât de neplăcută, încât un zâmbet nevinovat e 
ra ceva surprinzător? În numele zeilor - când zâmbise ea ult 
ima dată cuiva sau din orice motiv? 

Erau destul de departe de fortăreață, îndreptându-se căt 
re sud şi în sus, în munţi, când Rowan zise: 

— Păstrează cu toţii distanţa din pricina mirosului pe car 
e îl emani. 

— Poftim? 

Nu voia să ştie cum de îi citise el gândurile. 

Rowan trecu printre copaci, fără să-şi piardă suflul, şi con 


tinuă: 

— Aici sunt mai mulţi masculi decât femele - şi sunt cam 
izolaţi de lume. Nu te-ai întrebat de ce nu s-au apropiat de t 
ine? 

— S-au ţinut la distanţă fiindcă... miros? 

Nu crezuse că avea să-i pese vreodată destul cât să se si 
mtă stânjenită, dar faţa îi ardea. 

— Mirosul tău spune că nu vrei să se apropie de tine. Ma 
sculii îl simt mai bine decât femelele şi au stat naibii la dista 
nţă. Nu vor să le smulgi feţele cu ghearele tale. 

Ea uitase cât de primitivi erau Fae, cu mirosurile, cu împ 
erecheatul şi cu firea lor teritorială. Un contrast bizar faţă d 
e lumea civilizată de dincolo de zidul de munţi. 

— Bine, sfârşi ea prin a spune, cu toate că ideea că senti 
mentele ei erau atât de uşor de depistat o neliniştea, iar mi 
nciuna şi prefăcătoria deveneau aproape inutile. 

— Nu mă interesează bărbaţii... masculii. 

In timp ce-i privea insistent inelul, tatuajul lui părea viu î 
n lumina soarelui care se strecura prin coronamentul copaci 
lor. 

— Ce se întâmplă dacă devii regină? Vei refuza o potenţi 
ală alianţă prin căsătorie? 

O mână invizibilă păru să o strângă de gât. Nu-şi îngădui 
se să ia în calcul acea posibilitate, căci greutatea unei coroa 
ne şi a unui tron erau destul pentru a o face să se simtă de 
parcă ar fi fost într-un sicriu. Gândul de a se căsători aşa, tr 
upul altcuiva să fie peste al ei, cineva care să nu fie Chaol... 
Indepărtă gândul. 

Rowan o momea, aşa cum, de altfel, o făcea mereu. lar e 
a tot n-avea niciun plan de a prelua tronul unchiului ei. Sing 
urul ei plan era să facă ceea ce-i promisese Nehemiei. 

— Frumoasă încercare, îi spuse ea. 

Când el zâmbi atotcunoscător, caninii îi străluciră. 

—  Înveţi. 

— Să ştii că din când în când şi eu te-am momit. 

El îi aruncă o privire care spunea: „Eu te-am lăsat să mă 
momeşti, în caz că n-ai observat. Nu sunt un prost de murit 


LL 


or”. 

Voia să-l întrebe de ce, dar dacă era prea cordială cu el - 
cu oricine - ar fi fost prea bizar. 

— Unde naiba mergem azi? Niciodată n-am mers spre ve 
st. 

Zâmbetul atotcunoscător pieri. 

— Ai vrut să facem ceva folositor. lată că ai ocazia. 


* 


Când ajunseră la pădurea de pini, cu Celaena în forma ei 
umană, clopotele unui târg din apropiere bătură ora trei. 

Ea nu-l întrebă ce căutau acolo. Dacă ar fi vrut, el i-ar fi s 
pus. Incetinind pasul, Rowan căuta semne lăsate pe copaci 
şi pietre, iar ea îl urma în linişte, însetată şi flămândă şi puţi 
n zăpăcită. 

Terenul se schimbase: acele de pin scrâşneau sub cizmel 
e lor, iar deasupra capetelor lor ţipau pescăruşi şi nu păsări 
cântătoare. Probabil marea era aproape. Celaena oftă adân 
c atunci când o briză răcoritoare îi sărută faţa transpirată, a 
ducând o aromă de sare, peşte şi pietre încălzite la soare. P 
ână ce Rowan nu se opri lângă un izvor, ea nu-şi dădu seam 
a de iz - şi de linişte. 

Pământul fusese răsturnat peste izvor, iar tufele fuseseră 
rupte şi călcate în picioare. Însă atenţia lui Rowan era fixată 
asupra izvorului, pe ceva ce se înţepenise între stânci. 

Celaena blestemă. Un trup. O femeie, dacă se lua după c 
eea ce rămăsese din ea şi... 

O coajă. 

De parcă ar fi fost golită de viaţă, de substanţă. N-avea r 
ăni şi niciun semn de violenţă, cu excepţia unor şuviţe de sâ 
nge uscat la nas şi la urechi. Pielea îi era decolorată, veşteji 
tă şi uscată, iar chipul ei golit era înţepenit într-o expresie d 
e groază - şi mâhnire. lar mirosul - nu doar al trupului care 
putrezea, ci şi în jurul său... mirosul... 

- Ce a făcut asta? întrebă ea, studiind pădurea tulburat 
ă de dincolo de izvor. 


Rowan îngenunche pentru a examina rămăşiţele. 

— De ce să n-o fi aruncat în mare? Pare ceva prostesc s- 
o lase în izvor. Au lăsat şi urme - numai dacă nu cumva sun 
t lăsate de cel care a descoperit-o. 

— Malakai mi-a dat raportul azi-dimineaţă - iar el şi oam 
enii lui sunt antrenați să nu lase urme. Insă mirosul... recun 
osc, e diferit. 

Rowan intră în apă. Ea voia să-i spună să se oprească, da 
r el continua să examineze rămăşiţele de deasupra, apoi de 
dedesubt, dând ocol. Ochii lui aruncară scântei spre ea. Era 
furios. 

— Tu să-mi spui, asasino. Ai vrut să te faci folositoare. 

Ea se zburli la auzul tonului, însă în faţa lor zăcea o feme 
ie, fărâmată ca o păpuşă din cârpe. 

Celaena nu voia în mod deosebit să miroasă nicio parte a 
rămăşiţelor, dar adulmecă. Şi îşi dori să n-o fi făcut. Era un 
miros pe care îl mai simţise de două ori până atunci - odată 
în acea cameră însângerată, cu un deceniu în urmă, iar apo 
i, recent... 

— Ai pretins că nu ştii ce era chestia aia de la câmpul cu 
gorgane, reuşi ea să spună. 

Gura femeii era deschisă într-un țipăt, iar dinţii îi erau caf 
enii şi crăpaţi sub sângele care cursese din nas şi se uscase. 
Celaena îşi atinse propriul nas şi se înfioră. 

— Cred că asta face acea creatură. 

Rowan îşi puse mâinile în şold, pufnind, şi se întoarse în i 
Zvor. 

— Ai ieşit din întunericul acela de parcă cineva ti-ar fi su 
pt viaţa din tine. Pielea îţi era mai palidă, iar pistruii îţi dispă 
ruseră. 

— M-a forţat să trec prin... amintiri. Cele mai rele. 

Chipul femeii, îngrozit, mâhnit, căsca gura la coronament 
ul de deasupra. 

— Ai auzit vreodată de o creatură care se poate hrăni cu 
asemenea lucruri? Când am putut să întrezăresc ceva, am v 
ăzut un bărbat - un bărbat frumos, palid şi cu părul negru, c 
u ochi de un negru intens. Nu era uman. Vreau să spun, păr 


ea, dar ochii lui lui... nu erau câtuşi de puţin omeneşti. 

Părinţii ei fuseseră asasinați. Ea le văzuse rănile. Mirosul 
din camera lor fusese atât de asemănător... Ea scutură din c 
ap de parcă ar fi vrut să şi-l limpezească, să-şi scuture senz 
aţia care i se insinua pe şira spinării. 

— Nici măcar regina mea nu cunoaşte toate creaturile o 
dioase care cutreieră prin aceste ţinuturi. Dacă vârcolacii so 
aventurează să coboare din munţi, poate că şi alte chestii o 
fac. 

— Târgoveţii s-ar putea să ştie câte ceva. Poate că au vă 
zut-o sau au auzit zvonuri. 

Rowan păru să se gândească la aceleaşi lucruri, căci îşi 
scutură plin de dezgust capul - şi de mâhnire, spre surprind 
erea ei. 

— Nu avem timp; ai irosit lumina zilei venind aici în form 
a ta umană. 

Nici provizii pentru noapte nu-şi aduseseră. 

— Avem o oră înainte de a ne întoarce. Să facem ce sep 
oate. 


Poteca nu ducea nicăieri. Dădea spre mare, într-o stâncă 
fără nicio cale de acces spre fâşia de plajă îngustă de dedes 
ubt, fără niciun semn că cineva ar fi locuit în apropiere. Row 
an stătea pe marginea stâncii, cu braţele încrucişate, privin 
d ţintă la marea de jad. 

— Nu are sens, spuse el, mai mult pentru sine. Acesta es 
te cel de-al patrulea trup în ultimele săptămâni - şi niciunul 
n-a fost dat dispărut. 

Se lăsă pe vine pe terenul nisipos pentru a trasa o linie c 
u degetul său tatuat. Conturul coastei Wendlynului. 

— Au fost găsite aici. 

Puncte mici, aparent întâmplătoare, în afară de faptul că 
erau foarte aproape de apă. 

— Suntem aici, zise el, făcând un alt punct. 

Se aşeză pe călcâie, în timp ce Celaena privea cu atenţie 


harta grosolană. 

— Şi totuşi, noi doi am întâlnit creatura stând la pândă 
printre morminte, aici, adăugă el, şi desenă un X acolo unde 
ea bănui că erau gorganele, departe de mare. N-am mai vă 
zut nici urmă de creatură lângă gorgane, iar sufletele s-au î 
ntors la obiceiurile lor. 

— Celelalte trupuri erau la fel? 

— Toate golite ca ăsta, cu expresia de teroare întipărită 
pe chipuri... nici urmă de răni, în afară de sângele uscat del 
a nas şi de la urechi. 

După cum îi pălise pielea arsă de soare de sub tatuaj, du 
pă cum scrâşnea din dinţi, ea îşi dădu seama că pe el îl rod 
ea mândria sa de nemuritor pentru că nu ştia ce era acea cr 
eatură. 

— Toate aruncate în pădure şi nu în mare? 

O mişcare de încuviinţare din cap. 

— Dar toate la mică distanţă de apă. 

O altă încuviinţare. 

— Dacă ar fi fost un ucigaş competent, conştient, ar fi as 
cuns mai bine trupurile. Sau, din nou, ar fi folosit marea. 

Ea aruncă o privire la marea orbitoare, la soarele care îşi 
începuse coborârea spre asfinţit. 

— Sau poate că nu-i pasă. Poate că vrea ca noi să ştim c 
e face. Au existat... au fost vremuri când şi eu am lăsat trup 
uri în aşa fel încât să fie găsite de o anumită persoană sau 
pentru a transmite un anumit mesaj. 

Grave fiind ultimul dintre ele. 

— Ce au victimele în comun? 

— Nu ştiu, recunoscu el. Nu le ştim nici măcar numele şi 
nici de unde vin. 

El se ridică şi îşi şterse mâinile. 

— Trebuie să ne întoarcem la fortăreață. 

Ea îl prinse de cot. 

— Aşteaptă. Ai văzut destul din trup? 

O mişcare lentă de încuviinţare. Bine. Şi ea la fel - şi ea s 
e săturase de miros. Memorase, luând în calcul tot ceea ce 
putuse. 


— Atunci trebuie s-o îngropăm. 

— Pământul e prea tare aici. 

Ea se duse după copaci, lăsându-l pe el în urmă. 

— Atunci o vom face în modul străvechi, strigă ea. 

Afurisită să fie dacă avea să lase trupul femeii să se 
descompună într-un izvor, afurisită să fie dacă o lăsa acolo 
pentru vecie, udă şi rece. 

Celaena trase trupul prea uşor din izvor, culcându-l pe ac 
ele cafenii de pin. Rowan nu scoase niciun cuvânt în timp ce 
ea adună surcele şi crengi şi apoi îngenunche, încercând să 
nu se uite la pielea încreţită sau la expresia stăruitoare de g 
roază. 

lar el nici n-o ironiză pentru cele câteva încercări de a ap 
rinde focul cu palma, şi nici nu făcu vreun comentariu mesc 
hin când, în cele din urmă, acele de pin se încreţiră şi fume 
gară, tămâie străveche pentru un rug rudimentar. În schim 
b, când ea se îndepărtă de flăcările care se ridicau, îl simţi v 
enind în spatele ei, şi simţi siguranţa şi semisălbăticia lui în 
văluind-o ca un trup fantomă. O briză caldă o mângâie pe p 
ăr, pe faţă. Aer pentru a ajuta focul; vânt pentru a ajuta la 
mistuirea trupului. 

Sila pe care o simţea n-avea nimic de-a face cu jurământ 
ul ei sau cu Nehemia. Celaena pătrunse în golul fără vârstă 
dinlăuntrul ei - doar o dată - pentru a vedea dacă putea să 
activeze acel declanşator care provoca transformarea, astfe 
| încât să-şi poată ajuta micul foc trist să ardă şi mai unifor 
m, şi mai maiestuos. 

Cu toate astea, Celaena rămase rece şi pustiită, împotm 
olită în trupul ei de muritoare. 

Şi totuşi, Rowan nu spuse nimic despre asta, iar vântul lu 
i hrăni flăcările suficient cât să le facă să lucreze iute asupr 
a trupului, arzând mai repede decât un rug mortuar. Priviră 
în tăcere, până ce nu mai rămase nimic, doar cenuşă - până 
când şi aceasta fu ridicată în sus şi dusă în depărtare, peste 
copaci şi spre marea întinsă. 


CAPITOLUL 26 


Din acea noapte petrecută în criptă, Chaol nu îi mai văzu 
se şi nici nu mai auzise nimic despre general sau despre pri 
nt. Potrivit celor spuse de oamenii lui, prinţul îşi petrecea ti 
mpul în catacombele vindecătorilor, curtând-o pe una dintre 
tinerele de acolo. El se ura pe sine, însă o parte din el era u 
şurat să audă asta: Dorian măcar vorbea cu cineva. 

Separarea de Dorian merita efortul. Pentru Dorian, chiar 
dacă prietenul lui n-avea să-l ierte niciodată; pentru Celaen 
a, chiar dacă ea nu se mai întorcea niciodată; chiar dacă îşi 
dorea ca ea să fi fost în continuare Celaena şi nu Aelin... me 
rita. 

A trecut o săptămână până a reuşit să se întâlnească din 
nou cu Aedion - pentru a căpăta informaţiile pe care nu le p 
rimise din cauza lui Dorian, care îi întrerupsese. Dacă Doria 
n se strecurase atât de uşor şi îi surprinsese, atunci cripta n 
u era cel mai bun loc în care să se întâlnească. Exista un lo 
c, totuşi, unde se puteau vedea fără niciun risc. Celaena i-l | 


ăsase în testamentul ei, împreună cu adresa. 

Apartamentul secret aflat deasupra depozitului era neati 
ns, cu toate că cineva îşi făcuse timp să acopere mobila împ 
odobită. Inlăturând cearşafurile unul câte unul se simţea de 
parcă ar fi descoperit cine fusese Celaena înainte de Endovi 
er - o dovadă că gustul ei pentru lux avea rădăcini adânci. 
Cumpărase acel apartament, îi spusese ea odată, pentru a 
avea un loc care să fie doar al ei, un loc în afara Breslei Asa 
sinilor, unde fusese crescută. Işi cheltuise aproape toţi bănu 
ţii pe care îi avea - dar fusese necesar, spunea ea, pentru fă 
râma de libertate pe care i-o garanta. El ar fi putut să lase c 
earşafurile trase peste mobile, probabil că ar fi trebuit s-o fa 
că, dar... era curios. 

Apartamentul era alcătuit din două dormitoare, cu băi 
proprii, o bucătărie şi o încăpere largă în care trona o canap 
ea cu perne mari, în faţa unui şemineu bogat decorat, din 
marmură, încadrat de două jilţuri tapiţate cu catifea. Cealalt 
ă jumătate a încăperii era ocupată de o masă din stejar, înti 
nsă, la care se puteau aşeza opt persoane, cu farfurii din po 
rţelan şi argint, şi tacâmuri care se demodaseră de mult. Er 
a singura dovadă că acest apartament nu fusese atins de câ 
nd cineva - poate Arobynn Hamel - ordonase să fie sigilat. 

Arobynn Hamel, Regele Asasinilor. Chaol scrâşni din dinţi 
atunci când termină de îndesat şi ultimul cearşaf alb în deb 
a- raua de pe coridor. In ultimele zile se gândise foarte mult 
timp la fostul maestru al Celaenei. Arobynn era destul de ist 
eţ încât să pună lucrurile cap la cap atunci când găsise un c 
opil orfan, timid, imediat după ce prinţesa din Terrasen disp 
ăruse, trupul ei dispărând în râul Florine, care era pe jumăta 
te îngheţat. 

Dacă Arobynn ştiuse şi îi făcuse acele lucruri... Cicatricea 
de pe încheietura mâinii Celaenei licări în faţa ochilor săi. O 
obligase să-şi rupă singură mâna. Probabil că existaseră ne 
numărate brutalităţi despre care Celaena nici măcar nu-i sp 
usese. Şi cea mai rea dintre toate, răul absolut... 

N-o întrebase niciodată de ce, atunci când fusese numită 
campion, prima ei prioritate nu fusese să-şi vâneze maestru 


| şi să-l taie în bucăţi pentru ce-i făcuse iubitului ei, Sam Cor 
tland. Arobynn poruncise ca Sam să fie torturat şi ucis, iar a 
poi născocise o capcană pentru Celaena, cu gândul dea otr 
imite în Endovier. Probabil că Arobynn îşi propusese să o re 
cupereze de acolo într-o bună zi, de vreme ce îi lăsase apart 
amentul neatins. Probabil că îşi dorise s-o lase să putrezeas 
că în Endovier - până ce se hotărâse să o elibereze, iar ea s 
e târâse înapoi la el, servitoarea lui loială pe veci. 

Era dreptul ei, îşi spuse Chaol. Dreptul ei de a decide cân 
d şi cum să-l ucidă pe Arobynn. Era şi dreptul lui Aedion. Pă 
nă şi cei doi stăpâni din Terrasen erau mai îndreptăţiţi să pr 
etindă capul lui Arobynn decât era el, dar dacă Chaol avea s 
ă-l întâlnească vreodată, nu era sigur că avea să se abţină. 

Scara şubredă din lemn de dincolo de uşă scârţăi, iar Ch 
aol îşi scoase sabia într-o clipă. Se auzi un fluierat grav, pe 
două note, iar el se relaxă, chiar dacă numai puţin, şi fluieră 
drept răspuns. Işi ţinu sabia scoasă până ce Aedion păşi pe 
uşă, cu spada trasă din teacă. 

— Mă întrebam dacă eşti singur sau cu un cârd de bărba 
ţi ascunşi în întuneric, spuse Aedion în chip de salut, vârând 
u-şI sabia în teacă. 

Chaol îi aruncă o privire urâtă. 

— Asemenea. 

Aedion intră în apartament, iar înverşunarea de pe chip i 
se transformă din prudenţă şi mirare în îngrijorare. Lui Chao 
| îi trecu prin minte că acest apartament era prima frântură 
în care Aedion o vedea pe verişoara lui pierdută. Acelea era 
u lucrurile ei. Ea alesese totul, de la figurinele de pe poliţa c 
ăminului şi şervetele verzi, la vechea masă de fermă din bu 
cătărie, punctată şi zgâriată de ceea ce păreau a fi nenumă 
rate cuțite. 

Aedion se opri în mijlocul încăperii, examinând totul cu g 
rijă. Poate pentru a vedea dacă într-adevăr existau nişte for 
te ascunse în aşteptare, însă... Chaol murmură ceva despre 
folositul băii şi îi oferi lui Aedion intimitatea de care avea ne 
voie. 


Acesta era apartamentul ei. Fie că îşi accepta sau îşi ura 
trecutul, ea decorase masa în culorile regale din Terrasen - 
verde si argintiu. Masa şi figurina cerb de pe poliţa căminul 
ui erau singurele crâmpeie care dovedeau că ea probabil nu 
uitase. Că îi păsa. 

In rest, toate erau confortabile, cu gust, de parcă aparta 
mentul ar fi fost pentru tolăneală şi nopţi petrecute în faţa 
focului. Erau foarte multe cărţi - pe rafturi, pe măsuţele de | 
ângă canapea, stivuite lângă jilţul din faţa ferestrei mari cu 
draperie, care se întindea pe toată lungimea camerei. 

Deşteaptă. Educată. Cultivată, dacă bibelourile puteau c 
onstitui o dovadă. Existau lucruri din toate regatele, de parc 
ă luase câte ceva de pe oriunde fusese. Încăperea era harta 
unor aventuri, o hartă a unei persoane diferite. Aelin trăise. 
Trăise şi văzuse şi făcuse lucruri. 

Bucătăria era mică, dar confortabilă - şi... În numele zeil 
or! Avea un dulap frigorific. Căpitanul menţionase faptul că 
fusese faimoasă ca asasin, dar nu spusese că era bogată.T 
oţi anii ăia pătaţi de sânge - toate acele lucruri erau doar m 
ărturii a ceea ce ea pierduse. A ceea ce el nu putuse să ape 
re. 

Ea devenise o ucigaşă. Una a naibii de bună, dacă acest 
apartament putea fi socotit o dovadă. Dormitorul ei era încă 
şi mai scandalos. Avea un pat uriaş, cu patru stâlpi şi o salte 
a care părea un nor, şi mai avea o sală de baie placată cu m 
armură, cu propriul sistem de instalaţie de apă şi canalizar 
e. 

Ei bine, dulapul ei de haine nu se schimbase. Vărului ei îi 
plăcuseră întotdeauna veşmintele frumoase. Aedion scoase 
o tunică albastru închis, cu broderie aurie pe poale şi cu nas 
turi strălucind în lumina torţelor. Erau veşminte pentru un tr 
up de femeie, iar mirosul care încă se simţea în întregul apa 
rtament aparţinea tot unei femei - foarte asemănător cu ce 
ea ce îşi amintea el din copilărie, însă învăluit în mister şi ză 
mbete secrete. Era imposibil ca simţurile sale Fae să nu rem 


arce, să nu reacționeze. 

Aedion se rezemă de peretele încăperii, privind lung roch 
iile şi bijuteriile etalate, acum acoperite de praf. Nu-şi îngăd 
uise să-i pese de ceea ce el pătimise în trecut, de oamenii p 
e care îi distrusese, de câmpurile de bătălie pe care păşise 
acoperit de sânge care nu era al său. In ceea ce-l privea, el 
pierduse totul în ziua în care Aelin murise. Meritase pedeap 
sa pentru cât de lamentabil eşuase. Însă Aelin... 

Aedion îşi trecu mâinile prin păr înainte de a intra în încă 
perea mare. Aelin avea să se întoarcă din Wendlyn, indifere 
nt de ceea ce credea căpitanul. Aelin avea să se întoarcă, ia 
r când avea să vină... Cu fiecare respiraţie, Aedion simţea c 
um parfumul care persista îi învăluia tot mai strâns inima şi 
sufletul. Când ea avea să se întoarcă, el nu avea să-i mai de 
a drumul vreodată. 


Aedion se lăsă să cadă într-unul dintre jilţurile din faţa fo 
cului în timp ce Chaol spuse: 

— Ei bine, cred că am aşteptat destul pentru a auzi ceea 
ce ai a-mi spune despre magie. Sper să merite. 

— Indiferent de ceea ce ştiu eu, magia n-ar trebui să fie 
planul tău principal de apărare - sau de acţiune. 

— Am văzut-o pe regina ta despicând pământul în două 
cu puterea ei, spuse Chaol. Spune-mi că asta n-ar schimba 
cursul unei înfruntări pe câmpul de luptă - spune-mi că nu a 
i nevoie de ea şi de alţii asemenea ei. 

— Ea nici măcar nu s-ar apropia de câmpurile de luptă, 
mormăi Aedion blând. 

Chaol se îndoia că era adevărat, dar îşi dorea să fie. Prob 
abil că Aedion avea să fie nevoit să o lege pe Celaena de tro 
n pentru a o împiedica să lupte în prima linie alături de pop 
orul ei. 

— Spune-mi. 

Aedion oftă şi privi spre foc, de parcă ar fi privit un orizo 
nt îndepărtat. 


—  Arderile şi execuțiile începuseră deja cam pe când ma 
gia dispăruse, astfel încât, în ziua în care s-a întâmplat, am 
crezut că păsările se fereau de soldaţi sau căutau stârvuri. 
Eram încuiat într-una dintre încăperile turnului, din ordinul r 
egelui. În cele mai multe dintre zile nu îndrăzneam nici să m 
ă uit pe fereastră, deoarece nu voiam să văd ce se petrecea 
în oraşul de dedesubt, însă păsările produceau atâta zgomo 
tîn acea zi, încât m-am uitat. Şi... 

Aedion scutură din cap. 

— Ceva le gonise pe toate şi zburau când într-o direcţie, 
când într-alta. Apoi, au început ţipetele. Am auzit nişte oam 
eni murind într-o clipită, de parcă li s-ar fi secţionat o arteră. 

Aedion întinse o hartă pe una dintre măsuţele scunde din 
- tre ei şi puse un deget bătătorit pe Orynth. 

— Au existat două valuri de păsări. Primul s-a dus înspre 
nord - nord-vest. 

Trasă o linie vagă. 

— Din turn, vedeam destul de departe cât să-mi dau sea 
ma că multe dintre ele veniseră din sud - cele mai multe di 
ntre păsările din apropierea noastră nu se prea deplasau. In 
să atunci, un al doilea val le-a gonit pe toate spre nord şi sp 
re est, de parcă ceva din centrul ținutului le arunca într-acol 
O. 

Chaol arătă spre Perranth, al doilea mare oraş din Terras 
en. 

— De aici? 

— Mai spre sud. 

Aedion îi dădu deoparte mâna lui Chaol. 

—  Endovier sau chiar mai jos. 

— Nu puteai să vezi atât de departe. 

— Nu, dar lorzii războinici de la curtea mea m-au obligat 
să memorez păsările din Oakwald şi toate chemările lor de 
vânătoare - şi de luptă. Existau păsări care zburau în sus, s 
pre noi, şi care se găseau numai în ţara ta. Le număram pe 
ntru a-mi abate atenţia în vreme ce... 

Încă o pauză, de parcă Aedion nu intenţiona să spună ac 
el lucru. 


— Nu-mi amintesc să fi auzit păsări din cele trei regate s 
udice. 

Chaol trasă o linie, începând din Rifthold şi mergând spre 

munţi, spre trecătoarea Ferian. 

— De parcă cineva le mâna în această direcţie. Abia la al 
doilea val a încetat magia. 

Aedion ridică o sprânceană. 

— Tu nu-ţi aminteşti acea zi? 

- Eram aici; dacă cineva a simţit vreo durere, a ascuns 
asta. Magia a fost scoasă în afara legii în Adarlan acum mult 
e decenii. Aşadar, Aedion, unde ajungem? 

— Ei bine, Murtaugh şi Ren au avut experienţe asemănăt 
oare. 

Ca atare, generalul se lansă într-o altă povestire: aseme 
nea lui Aedion, în ziua în care magia dispăruse Ren şi Murta 
ugh fuseseră martorii freneziei care cuprinsese animalele di 
n zonă în timpul celor două valuri de ceva. Dar ei erau în pa 
rtea sudică a continentului lor, abia ajunşi în Golful Craniulu 
i. 

Abia cu şase luni în urmă, atunci când se furişaseră în or 
aş din pricina minciunilor lui Archer Finn despre revenirea lu 
i Aelin, începuseră să se gândească la magie - căutând căi 
de a distruge puterea regelui, pentru regina lor. După comp 
ararea notelor cu ale celorlalţi rebeli din Rifthold, îşi dăduse 
ră seama că şi ceilalţi trăiseră fenomene similare. Dorind să 
afle întreaga poveste, găsiră un negustor din Teritoriile Pust 
ii care era dispus să vorbească - un bărbat din Xandria, car 
e era surpinzător de cinstit, în pofida afacerii pe care o dezv 
oltase pe baza obiectelor de contrabandă. 

Am furat o iapă Asterion de la Lordul din Xandria. 

Desigur, Celaena fusese în Teritoriile Pustii şi o căutase c 
u lumânarea. In ciuda durerii din piept, Chaol surâse amintir 
ii pe măsură ce Aedion îşi amintea raportul lui Murtaugh des 
pre relatarea negustorului. 

Nu fuseseră două valuri atunci când dispăruse magia, ci t 
rei. 

Primul se iscase dinspre nord. Negustorul se afla împreu 


nă cu lordul din Xandria în fortăreaţa acestuia aflată sus, de 
asupra oraşului, şi văzuse un tremor slab care făcuse nisipul 
roşu să danseze. Al doilea venise dinspre sud-vest, înaintân 
d cu viteză foarte mare, asemenea unei furtuni de nisip. Ulti 
mul venise din aceeaşi sursă centrală pe care şi-o amintea 
Aedion. Câteva secunde mai târziu, magia dispăruse, iar oa 
menii ţipau pe străzi. Lordul din Xandria primi, o săptămână 
mai târziu, ordinul de a-i omori pe toţi locuitorii din oraş car 
e foloseau magia, cunoscuţi sau înregistraţi ca atare. Apoi ţi 
petele sunaseră altfel. 

încheind, Aedion îi zâmbi mucalit. 

— Murtaugh a aflat însă mai multe. Ne întâlnim în trei zil 
e. El îţi poate spune atunci teoriile sale. 

Chaol sări din jilţul său. 

— Asta e tot? Asta e tot ceea ce ştii tu - informaţiile prin 
care m-ai ţinut în şah în ultimele săptămâni? 

— Tu mai ai şi altele să-mi spui, aşadar, ce-ar fi să-mi sp 
ui tot? 

— Eu ţi-am oferit informaţii vitale, care pot schimba lum 
ea, rosti Chaol printre dinţi. Tu nu mi-ai spus decât poveşti. 

Ochii lui Aedion căpătară o strălucire letală. 

— Ar fi bine să auzi ce au de spus Ren şi Murtaugh. 

Chaol nu prea avea chef să aştepte atât de mult pentru a 
afla, dar avea două dineuri de stat şi o cină formală la care t 
rebuia să ia parte. Trebuia să-i prezinte regelui planurile de 
apărare pentru toate evenimentele. 

După o clipă, Aedion zise: 

— Cum de suporţi să lucrezi pentru el? Cum te poţi prefa 
ce că nu ştii ce face ticălosul, ce le-a făcut unor oameni nevi 
novaţi, femeii pe care pretinzi că o iubeşti? 

— Fac ceea ce trebuie să fac. 

Oricum, nu credea că Aedion ar fi înţeles. 

— Spune-mi de ce Căpitanul Gărzii, un Lord din Adarlan, 
îşi ajută duşmanii. Asta e tot ce vreau să aud astăzi de la tin 
e. 

Chaol voia să spună că, dat fiind câte îi spusese deja, nu 
mai avea de oferit nicio altă afurisită de informaţie, aşa că s 


puse: 

— Totuşi, ştiai de taberele de muncă. De masacre. 

— Este uşor să fii minţit atunci când nu îi cunoşti direct p 
e niciunul dintre acei oameni. 

Dar Celaena şi cicatricele ei, şi Nehemia cu oamenii ei m 
ăcelăriţi... 

— Este uşor să crezi atunci când regele tău îţi spune că 
oamenii din Endovier merită să fie acolo fiindcă sunt crimin 
ali sau rebeli care au încercat să măcelărească familii inoce 
nte din Adarlan. 

— Şi câţi dintre concetăţenii tăi s-ar ridica împotriva reg 
elui tău dacă ar afla adevărul? Dacă şi-ar imagina la cum ar 
fi dacă familiile lor, satul lor, tot ce au ar fi luat, făcut sclav 
sau ucis? Câţi s-ar ridica dacă ar şti ce putere posedă prinţu 
| lor - sau dacă prinţul lor s-ar ridica să lupte alături de noi? 

Chaol nu ştia şi nici nu era sigur că voia să ştie. Cât desp 
re Dorian... nu-l putea ruga aşa ceva pe prietenul lui. Nu se 
putea aştepta la asta. Scopul lui era ca Dorian să fie în sigur 
anţă, chiar dacă avea să-l coste prietenia lor. Nu voia ca Do 
rian să fie amestecat în asta. Niciodată. 


* 


Ultima săptămână fusese îngrozitoare şi minunată pentr 
u Dorian. 

ingrozitoare, deoarece încă doi oameni îi aflaseră secret 
ul, şi călca pe o linie foarte fină atunci când era vorba despr 
e a-şi controla harul magic, care părea tot mai volatil cu fiec 
are zi ce trecea. 

Minunată, deoarece în fiecare după-amiază vizita încăper 
ea uitată pe care Sorscha o descoperise înghesuită la un niv 
el inferior din catacombe, acolo unde nimeni n-avea să-i găs 
ească. Ea adusese cărţi, de unde le găsise, numai zeii ştiau, 
ierburi şi plante, săruri şi pulberi, şi în fiecare zi cercetau, se 
antrenau şi meditau. 

Nu existau prea multe cărţi despre domolirea unei puteri 
ca a lui - mulţi fuseseră arşi, aşa îi spusese ea, însă fata 


privea harul magic ca pe o boală: dacă ar fi putut găsi canal 
ele potrivite pentru a-l bloca, ea l-ar fi putut înfrâna. lar dac 
ă nu, spunea ea mereu, puteau recurge la droguri, doar cât 
să-i aplaneze stările sufleteşti. Ei nu-i plăcea această idee, ş 
i nici lui, deşi era o mângâiere să ştie că aveau o opţiune. 

Nu reuşeau să petreacă împreună decât o oră pe zi. Dar î 
n acea oră, indiferent de legile pe care le încălcau, Dorian s 
e simţea din nou ca fiind el însuşi. Fără să se contorsioneze 
sau să se clatine sau să se împiedice în întuneric, ci cu picio 
arele pe pământ. Calm. Indiferent de ce-i spunea Sorschăi, 
ea nu-l judeca şi nici nu-l trăda vreodată. Chaol fusese când 
va acea persoană. Şi totuşi, acum, când era vorba despre h 
arul lui magic, el încă vedea teamă şi o urmă de dezgust în 
ochii lui Chaol. 

— Ştiaţi, îl întrebă Sorscha, aşezată pe partea cealaltă a 
mesei de lucru, că înainte ca magia să dispară, ei au fost ne 
voiţi să găsească modalităţi speciale prin care să-i supună p 
e prizonierii înzestrați? 

Dorian îşi ridică privirea din carte, un volum nefolositor d 
espre remediile din grădină. Înainte ca magia să fi dispăru 
t... cu ajutorul tatălui său şi al cheilor sale Wyrd. | se strânse 
stomacul. 

— Îşi foloseau harul magic pentru a fugi din închisoare? 

Sorscha studie din nou cartea. 

— Ăsta e motivul pentru care închisorile vechi foloseau fi 
erul - nu poate fi atins de magie. 

— Ştiu, zise el, iar ea ridică o sprânceană. 

Încet, ea începuse să prindă viaţă în preajma lui - cu toat 
e că şi el învățase să-i descifreze mai bine expresiile. 

— Când puterile mele au apărut pentru prima dată, ami 
ncercat să le folosesc asupra unei uşi din fier şi... n-a mers 
prea bine. 

— Hmm. 

Sorscha îşi muşcă buza. Era surprinzător de încântător. 

— Dar există fier şi în sângele dumneavoastră, aşadar, c 
um funcţionează asta? 

— Cred că a fost felul în care zeii ne-au împiedicat să fim 


prea puternici: dacă păstrăm contactul cu magia, dacă circu 
lă prin noi prea mult timp, leşinăm. Sau mai rău. 

— Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am creşte cantitatea 
de fier din dieta dumneavoastră, poate prin adăugarea unei 
cantităţi mari de melasă. Le-o dăm pacienţilor anemici, dar 
dacă v-am da o doză foarte concentrată... ar avea un gust o 
ribil şi ar putea fi periculos, dar... 

— Poate că, dacă există în corpul meu, atunci când harul 
magic se ridică... 

El făcu o grimasă. Probabil că voia să uite agonia pe care 
o trăise atunci când încercase să sigileze acea uşă din fier, î 
nsă... Nu putea să o refuze. 

— Ai aşa ceva aici? Ceva ce poate fi adăugat într-o băut 
ură? 

Nu avea, dar făcu rost. Şi, în mai puţin de un sfert de or 
ă, Dorian adresă o rugăciune Silbei şi o înghiţi, crispându-se 
din cauza dulceţii dezgustătoare. Nimic. 

Privirea Sorschăi ţâşni de la ochii lui la ceasul de buzunar 
din mâna ei, numărând, aşteptând să vadă dacă apărea vre 
o reacţie adversă. Trecu un minut. Şi încă zece. Dorian treb 
uia să plece curând, şi ea la fel, dar, după o vreme, Sorscha 
spuse liniştită: 

—  Încercaţi. Încercaţi să îl invocaţi. Fierul ar trebui să fie 
deja în sângele dumneavoastră. 

El închise ochii, iar ea adăugă: 

— Reacționează atunci când sunteţi supărat - furios sau 
trist. Gândiţi-vă la ceva care vă face să vă simţiţi aşa. 

Ea îşi risca poziţia, viaţa, totul, pentru asta. Pentru el, fiul 
bărbatului care ordonase armatei sale să distrugă satul ei, a 
poi să-i măcelărească familia, laolaltă cu ceilalţi imigranţi n 
edoriţi din Rifthold. El nu merita. 

Dorian inspiră. Expiră. Nici ea nu merita numeroasele 
necazuri pe care el le atrăgea asupra ei - sau pe care contin 
ua să le aducă la uşă de fiecare când venea aici. El ştia cân 
d îl plăceau femeile şi ştiuse din primul moment în care o vă 
zuse că ea îl găsea atrăgător. Sperase că acea opinie nu se 
schimbase în mai rău, dar acum... Gândeşte-te la ceva care 


te tulbură. 

Totul îl tulbura. Îl tulbura faptul că ea îşi risca viaţa, că el 
nu avea altă variantă, şi trebuia să o pună pe ea în pericol. 
Chiar şi dacă el facea acel pas final spre ea, chiar şi dacă o | 
ua în patul lui, aşa cum îşi dorea cu ardoare, el rămânea... p 
rinţul moştenitor. Vei fi mereu duşmanul meu, îi spusese că 
ndva Celaena. 

Nu avea cum să scape de coroană. Sau de tatăl său, care 
ar fi decapitat-o pe Sorscha, ar fi ars-o şi i-ar fi împrăştiat ce 
nuşa în vânt dacă ar fi aflat că ea îl ajutase. Tatăl său, împo 
triva căruia prietenii săi complotau acum cu gândul de a-l di 
struge. 

Ei îl minţiseră şi nu îl solicitaseră pentru cauza respectiv 
ă. Reprezenta un pericol pentru ei, pentru Sorscha şi... 

Durerea vie se ridică din inima lui spre gât, iar el căscă 
gura. Urmă un alt val şi o briză răcoroasă încercă să-i sărute 
faţa, dar dispăru asemenea ceţii la soare în timp ce durerea 
îl cutremura. Se aplecă în faţă, închizând ochii strâns pe mă 
sură ce agonia şi apoi greata îl străbătură iar. Şi iar. 

Dar apoi se lăsă liniştea. Dorian deschise ochii şi o desco 
peri pe Sorscha, isteaţa, serioasa, minunata Sorscha, stând 
în picioare acolo, muşcându-şi buza. Ea făcu un pas - pentr 
u prima dată, spre el, nu departe de el. 

— A... 

Dorian se ridică în picioare atât de repede, încât jilțul se r 
oti în urma lui şi, într-o fracțiune de secundă, îi prinse faţa î 
ntre palmele lui. 

— Da, rosti el în şoaptă şi o sărută. 

Fu rapid - dar ea se îmbujoră şi făcu ochii mari în timp ce 
el se trăgea înapoi. Şi el avea ochii larg deschişi, zeii fie bles 
te mati, şi încă o mângâia cu degetul mare pe obrazul ei mo 
ale, încă se gândea să se întoarcă pentru a primi mai mult, 
deoarece nu fusese nici pe departe destul. 

Dar ea se îndepărtă, întorcându-se la treaba ei. De parc 
ă... de parcă nu fusese nimic, doar un moment stânjenitor. 

— Pe mâine? murmură ea. 

Nu voia să se uite la el. 


El nu prea reuşea să-şi adune vorbele pentru a-i răspund 
e afirmativ atunci când porni, împleticit, spre uşă. Ea păruse 
foarte surprinsă şi, dacă el nu ieşea, era foarte probabil că a 
vea să o sărute din nou. 

Dar poate că ea nu voia să fie sărutată. 


CAPITOLUL 27 


Stând pe platforma de vizionare de pe laterala Omegăi, 
Manon privea primul sabat Picioare-galbene al zilei abordân 
d Răscrucea. Plonjonul urmat de o rotire violentă era uluito 
r, chiar şi atunci când călare pe vânt erau vrăjitoarele Picioa 
re-galbene. 

Iskra le conducea de-a lungul feţei povârnite a Colţului N 
ordic. Masculul ei, o bestie masivă pe nume Fendir, era el 
însuşi o forţă a naturii. Deşi mai mic decât Titus, era de dou 
ă ori mai primejdios. 

— Se potrivesc unul cu celălalt, spuse Asterin de lângă M 
anon. 

Restul Celor Treisprezece se aflau în încăperea de antren 
ament, instruindu-le pe celelalte membre ale sabatului în lu 
pta corp la corp. Faline şi Fallon, demoniţele gemene cu och 
i verzi se bucurau, fără îndoială, să le tortureze pe cele mai 
noi santinele. Se descurcau bine cu astfel de lucruri. 

Iskra şi Fendir plutiră deasupra celui mai înalt pisc al Colţ 
ului Nordic şi dispărură în nori, celelalte douăsprezece călăr 
eţe urmându-le în formaţie strânsă. Vântul rece îi biciui chip 
ul lui Manon, chemând-o. Se îndrepta spre caverne pentru a 
-| vedea pe Abraxos, însă ar fi dorit să le vadă mai întâi pe v 
răjitoarele Picioare-galbene traversând Răscrucea, chiar şi n 
umai pentru a se asigura că erau cu adevărat plecate în ur 
mătoarele trei ore. Se uită dincolo de punte, spre Colț şi spr 
e intrarea uriaşă a acestuia. Dinspre acesta se auziră peste 
munţi scrâşnete şi răgete. 

— Vreau să le ţii pe Cele Treisprezece ocupate pentru to 
t restul zilei, zise Manon. 

În calitate de aghiotantă, Asterin era singura dintre Cele 
Treisprezece care avea un oarecare drept să o întrebe, şi, c 
hiar şi aşa, doar în circumstanţe foarte speciale. 

— Ai de gând să te antrenezi cu el? 

Manon încuviinţă. 

- Bunica ta a spus că mă spintecă dacă te scap iar din p 


riviri. 

Cu părul ei auriu fluturând în vânt, chipul lui Asterin, acu 
m cu nasul strâmb, era îngrijorat. 

— Va trebui să te hotărăşti, îi spuse Manon, fără să se de 
ranjeze să-şi dezvelească dinţii din fier. Eşti iscoada ei, sau 
Aghiotanta mea? 

Nicio urmă de durere, de teamă sau de trădare. Numai o 
vagă mijire a ochilor. 

— Te slujesc pe tine. 

— Ea e Matroana ta. 

— Petine te slujesc. 

Preţ de o clipă, Manon se întrebă când îşi câştigase acel 
gen de loialitate. Nu erau prietene - cel puţin, nu în felul în 
care păreau să fie prieteni oamenii. Toate vrăjitoarele Cioc- 
negru îi datorau loialitate şi obedienţă în calitatea ei de moş 
tenitoare, însă aceasta... 

Manon nu dăduse explicaţii şi nu îşi dezvăluise planurile 
sau intenţiile nimănui, cu excepţia bunicii sale. Se trezi însă 
spunându-i Aghiotantei ei: 

— Încă am de gând să fiu Conducătoarea Aripii. 

Asterin zâmbi, cu dinţii ei din fier asemănători mercurulu 


în soarele dimineţii. 

— Ştim. 

Manon îşi ridică bărbia. 

— Vreau ca Cele Treisprezece să adauge acrobaţii la antr 
enamentul lor în lupta corp la corp. Şi când tu vei putea să-ţ 
i mânuieşti balaurul de una singură, te vreau în aer atunci c 
ând Picioare-galbene sunt în văzduh. Vreau să ştiu unde zbo 
ară, cum zboară şi ce fac. 

Asterin încuviinţă. 

Deja am pus Umbrele să le urmărească pe vrăjitoarele 
Picioare-galbene, zise ea, cu o sclipire de furie şi de sete de 
sânge în ochii ei negri, punctaţi cu auriu. 

Când Manon ridică o sprânceană, Asterin o întrebă: 

— Doar n-ai crezut c-am s-o las pe Iskra să scape atât de 
uşor, nu? 


Manon încă mai simţea acele degete cu vârfuri din fierî 
nfipte în spatele ei, împingând-o în groapă. Glezna îi era infl 
amată şi ţeapănă din cauza căderii, iar coastele învineţite d 
e la bătaia pe care o luase de la coada lui Titus. 

— Stai la rând. Asta dacă nu cumva vrei să ai parte den 
asul rupt a doua oară. 

Asterin îi aruncă un zâmbet. 

— Lady, nu ne mişcăm fără comanda voastră. 


* 


Manon nu-l voia pe supraveghetor în cuşcă. Şi nici pe cel 
e trei ajutoare, cu toţii purtând sulițe şi bice. Ea nu-i voia pe 
niciunul, din trei motive. 

Primul era că voia să fie singură cu Abraxos, care era gh 
emuit lângă peretele din fund, aşteptând şi privind. 

Al doilea era că mirosul lor uman şi căldura ademenitoar 
e a sângelui pulsând în gâtlejurile lor îi distrăgeau atenţia. D 
uhoarea fricii lor îi distrăgea atenţia. Se întrebase preţ de u 
n minut întreg dacă merita să-l spintece pe unul dintre ei nu 
mai pentru a vedea ce aveau să facă ceilalţi. Deja lipseau b 
ărbaţi din Colț - bărbaţi despre care se zvonea că traversas 
eră puntea spre Omega şi nu se mai întorseseră niciodată. 
Manon nu omorâse niciunul încă, dar fiecare minut singură 
cu ei o tenta să se joace. 

Al treilea motiv pentru care îi displăcea prezenţa lor era 
că Abraxos îi ura, cu bicele, suliţele şi lanţurile lor, ura preze 
nţa lor mătăhăloasă şi stângace. Balaurul refuza să se mişte 
din locul lui de la perete indiferent de cât de tare plesneau 
ei din bice. El ura bicele - nu doar se temea de ele, ci le ura. 
Sunetul lor îl făcea să se tragă înapoi de frică şi să-şi dezvel 
ească dinţii. 

Erau în cuşcă de zece minute, încercând să se apropie d 
estul încât să-l înlănţuiască şi să-l înşeueze. Dacă asta n-av 
ea să se întâmple curând, ea avea să fie nevoită să se întoa 
rcă la Omega înainte de revenirea vrăjitoarelor Picioare-gal 
bene. 


— Nu va accepta niciodată o şa, îi spuse supraveghetoru 
|. Probabil va refuza. 

Ea auzi cuvintele nerostite. Nu am gând să îmi risc oame 
nii încercând să-i pun şaua. O faci din mândrie. Alege-ti un a 
Itul, fii o fată bună. 

Manon îşi sticli dinţii de fier spre supraveghetor, ridicând 
u-şi buza superioară suficient cât să-l avertizeze. El făcu un 
pas înapoi, scăpând biciul. Coada mutilată a lui Abraxos lov 
ea pământul, el neluându-şi ochii de la cei trei bărbaţi care î 
ncercau să-l forţeze să se supună. 

Unul dintre ei pocni din bici, atât de aproape de Abraxos, 
încât acesta tresări. Un altul pocni aproape de coada lui - d 
e două ori. Apoi, Abraxos lovi şi cu gâtul şi cu coada. Cele tr 
ei ajutoare se buluciră, abia scăpând de muşcătura lui. 

— Oamenii tăi au inimi de laşi, spuse ea, aruncându-i su 
praveghetorului o privire distrugătoare în timp ce traversa p 
odeaua din pământ. 

Supraveghetorul întinse mâna să o apuce, dar ea despic 
ă aerul cu degetele terminate cu unghii din fier şi îl tăie la 
mână. Bărbatul înjură, dar Manon continuă să meargă, lingă 
ndu-i sângele de pe unghii. Aproape că îl scuipă. 

Dezgustător. Sângele avea gust de putred, de parcă s-ar 
fi închegat sau s-ar fi descompus în interiorul unui cadavru z 
ile la rând. Aruncă o privire la sângele de pe restul palmei e 
i. Era prea închis la culoare pentru a fi sânge de om. Dacă v 
răjitoarele chiar îi omorâseră pe acei bărbaţi, de ce nimeni 
nu raportase acest lucru? Ea îşi înghiţi întrebarea. Avea să s 
e gândească la asta altă dată. Ar fi putut să-l târască pe sup 
raveghetor într-un colţ şi să-l despice pentru a vedea ce put 
rezea în el. 

Însă acum... Bărbaţii tăcură. Fiecare pas o aducea tot ma 
i aproape de Abraxos. O linie fusese trasată în praf, acolo u 
nde se încheia siguranţa dată de lanţuri. Manon făcu trei pa 
şi dincolo de linie, unul pentru fiecare chip al Zeiţei lor: Feci 
oară. Mamă. Cotoroanţă. 

Abraxos se ghemui pregătindu-se să sară, iar puternicii 
muşchi din trup i se încordară, gata să ţâşnească. 


— Ştii cine sunt, îi spuse Manon, privindu-l în ochii de un 
negru infinit, necedând niciun centimetru din frică sau din în 
doială. Sunt Manon Cioc-negru, moştenitoarea Clanului Cioc 
-negru, iar tu eşti a/ meu. Înţelegi? 

Unul dintre bărbaţi pufni, iar Manon s-ar fi răsucit să-i sm 
ulgă limba chiar acolo, dar Abraxos... Abraxos îşi cobori uşor 
capul. De parcă ar fi înţeles. 

— Tu eşti Abraxos, îi zise Manon, un fior rece strecurân- 
du i-se pe gât în jos. Ti-am dat acest nume deoarece el este 
Marea Bestie, şarpele care a învăluit lumea în inelele sale şi 
care o va devora la sfârşitul timpului, atunci când Zeița cu T 
rei Chipuri îi va porunci. Tu eşti Abraxos, repetă ea, şi eşti a/ 
meu. 

O clipire, apoi încă una. Abraxos făcu un pas spre ea. 
Pielea scârţâi ca şi cum cineva şi-ar fi întețit strânsoarea pe 
un bici spiralat. Manon se ţinu însă fermă, ridicând o mână s 
pre balaurul ei. 

— Abraxos. 

Capul puternic veni spre ea, privirea acelor ochi, eleştee 
de noapte lichidă, o întâlni pe a ei. Stătea cu mâna întinsă, 
mână terminată cu fier şi pătată de sânge. El îşi lipi botul de 
palma ei şi pufni. 

Pielea lui cenuşie era caldă şi surprinzător de moale - gr 
oasă, dar suplă, asemenea pielii uzate. In sus, variaţia colori 
stică era izbitoare - nu era numai cenușiu, ci şi verde-închis, 
cafeniu, negru. Era însemnat peste tot de cicatrice groase, 
atât de multe, încât ar fi putut fi luate drept dungile unei pis 
ici de junglă. Dinţii lui Abraxos, galbeni şi crăpaţi, străluceau 
la lumina torţei. Unii lipseau, dar cei care rămăseseră erau | 
ungi cât un deget şi de două ori mai groşi. Avea respiraţia p 
uturoasă, fie din pricina dietei, fie din cauza dinţilor stricaţi. 

Toate cicatricele, dinţii sparţi şi ghearele rupte, coada m 
utilată - nu erau semnele unei victime. O, nu! Erau trofeele 
unui supravieţuitor. Abraxos era un luptător care avusese to 
ţi sorții împotriva sa şi supravieţuise. Invăţase din asta. Triu 
mfase. 

Manon nici măcar nu catadicsi să se uite la bărbaţii din s 


patele ei atunci când le porunci: 

— leşiţi afară! 

Ea continuă să se uite lung în ochii aceia negri. 

— Lăsaţi şaua şi ieşiţi. Dacă mai aduceţi vreun bici aici, 
eu însămi îl voi folosi pe voi. 

— Dar... 

— Acum! 

Bombănind şi plescăind din limbă, ajutoarele ieşiră cu pa 
şi târşiţi şi închiseră poarta. Când rămaseră singuri, Manon î 
i mângâie botul puternic. 

Indiferent de cum zămislise regele aceste bestii, Abraxos 
se născuse diferit cumva. Mai mic, dar mai isteţ. Sau poate 
că ceilalţi nici nu aveau nevoie să gândească. Îngrijiţi şi antr 
enaţi, ei făceau ceea ce li se cerea. Abraxos învățase însă s 
ă supravieţuiască şi poate că asta îi deschisese mintea. El p 
utea să înţeleagă cuvinte - expresiile ei. 

lar dacă el putea înţelege acele lucruri... era posibil ca el 
să-i poată învăţa şi pe ceilalţi balauri ai Celor Treisprezece. 
Era un uşor avantaj, dar un avantaj care le putea face Codu 
cătoarele Aripii - şi să le facă invincibile împotriva duşmanil 
or regelui. 

— Voi pune şaua pe tine, îi spuse ea, continuând să îi ţin 
ă bolul în căuşul palmelor. 

El îşi schimbă greutatea, dar Manon îl apucă mai strâns, 
forțându-l să se uite la ea. 

— Vrei să ieşi din groapa asta de rahat? Atunci mă vei lă 
sa să pun şaua pe tine pentru a verifica dacă ţi se potriveşt 
e. lar când terminăm, mă vei lăsa să mă uit la coada ta. Tic 
ăloşii ăia de oameni ţi-au tăiat ţepii, aşa că am de gând să-ţ 
i construiesc alţii. Unii din fier. Ca unghiile mele, îi zise ea şi 
le făcu să lucească pentru ca el să le vadă. Şi colţi, adăugă 
ea, dezvelindu-şi dinţii. Te va durea şi vei vrea să-i omori pe 
bărbaţii care ţi-i vor pune, dar ai să-i laşi, deoarece, dacă n- 
o vei face, vei putrezi aici pentru tot restul vieţii tale. Ai înţe 
les? 

Un pufnet lung, fierbinte, în palmele ei. 

— Odată toate astea terminate, spuse ea, zâmbindu-i uş 


or balaurului, tu şi cu mine vom învăţa cum să zburăm, iara 
tunci vom colora regatul ăsta în roşu. 


x 


Abraxos făcu tot ceea ce îl rugase ea, cu toate că mârâi | 
a ajutoarele care îl inspectară şi îl înghiontiră şi îl împunseră 
şi aproape că-l muşcă de braţ pe doctorul care îi scoase dinţ 
ii stricaţi pentru a face loc colţilor din fier. Întregul proces d 
ură cinci zile. 

Aproape că smulse un perete atunci când îi sudară ţepii 
din fier pe coadă, însă Manon rămase cu el tot timpul, vorbi 
ndu-i despre cum era să călărească împreună cu Cele Treis 
prezece pe măturile lor din fier şi să vâneze vrăjitoare Croch 
an. Ea îi spuse poveşti în egală măsură pentru a-i distrage a 
tenţia, dar şi pentru a le aminti oamenilor că dacă făceau vr 
eo greşeală, răzbunarea ei avea să fie un proces lung şi sân 
geros. Niciunul nu comise vreo greşeală. 

In timpul celor cinci zile în care ei se ocupară de el, ea re 
simţi lipsa lecţiilor de călărie alături de Cele Treisprezece. Ş 
i, cu fiecare zi care trecea, răgazul în care putea să-l facă p 
e Abraxos să se ridice în aer devenea din ce în ce mai mic. 

Manon stătea cu Asterin şi cu Sorrel în sala de antrenam 
ente, privind sfârşitul sesiunii de pregătire din acea zi. Sorre 
| lucrase cu cel mai tânăr sabat de vrăjitoare Cioc-negru - to 
ate sub şaptezeci de ani şi numai câteva dintre ele având c 
eva experienţă. 

— Câte de rău? întrebă Manon, încrucişându-şi braţele. 

Sorrel, mică şi cu părul negru, îşi încrucişă şi ea braţele. 

— Nu atât de rău pe cât ne temeam. Însă ele încă mai p 
un în ordine dinamica sabatului, iar conducătoarea lor est 
e... 

Sorrel se încruntă privind la o vrăjitoare care arăta ca un 
şoarece şi care tocmai fusese aruncată la pământ de o subo 
rdonată. 

— Aş sugera fie ca sabatul ei să decidă ce va face în leg 
ătură cu ea, fie să îşi aleagă o altă conducătoare. Un sabat 


slab printre noi ne poate costa Jocurile de Război. 

Conducătoarea sabatului gâfâia pe podeaua dură din pia 
tră, cu sângele albastru picurându-i din nas. Manon scrâşni 
din dinţi. 

— Dă-i două zile - hai să vedem dacă face singură ordin 
e. 

Nu era nevoie să se işte vorbe despre sabaturi instabile. 

— Pune-o însă pe Vesta să o ia cu ea la noapte, adăugă 
Manon, aruncându-i o privire frumoasei roşcate care conduc 
ea un alt sabat la exerciţiile de tragere cu arcul. Oriunde o fi 
fost ea pentru a-i chinui pe bărbaţii din Colţul Nordic. 

Sorrel ridică nevinovată din sprâncenele ei stufoase, iar 
Manon îşi dădu ochii peste cap. 

— Eşti o mincinoasă mai nepricepută decât Vesta. Tu cre 
zi că eu nu i-am observat pe bărbaţii ăia zâmbindu-i toată zi 
ua? Că nu am văzut urmele de muşcături de pe ei? Numai s 
ă nu bateţi clopotele. Avem destule probleme pe cap şi fără 
asta - nu ne mai trebuie şi o revoltă a muritorilor. 

Asterin pufni, dar când Manon îi aruncă o privire piezişă, 
vrăjitoarea tinu privirea înainte, cu o faţă complet nevinovat 
ă. Desigur, dacă Vesta se culcase cu ei şi apoi îi umpluse de 
sânge, atunci Asterin fusese acolo cu ea. Niciuna din ele nu 
raportase nimic despre bărbaţii care aveau un gust ciudat. 

— Cum doreşti, Lady, zise Sorrel, cu o urmă vagă de roş 
eaţă pe obrajii ei arşi de soare. 

Dacă Manon era gheaţă şi Asterin foc, atunci Sorrel era p 
iatră. Bunica ei îi spusese, cu ocazia numirii lui Sorrel ca Ag 
hiotantă, că gheaţa şi piatra sunt uneori prea asemănătoar 
e. Insă fără flacăra lui Asterin, fără ca Aghiotanta ei să poat 
ă să enerveze o gazdă sau să sfâşie beregata oricărei rivale 
care ar fi ameninţat supremaţia lui Manon, Manon nu le-ar fi 
condus pe Cele Treisprezece cu atâta succes. Sorrel era des 
tul de cu picioarele pe pământ încât să le potolească pe am 
ândouă. O a doua Aghiotantă perfectă. 

— Singurele care se distrează acum, spuse Asterin, sunt 
demoniţele gemene cu ochii verzi. 

Într-adevăr, Faline şi Fallon, cu păr ca miezul nopţii, 


zâmbeau cu o încântare maniacă în timp ce conduceau trei 
sabaturi în exerciţiile de aruncare a cuţitului, folosindu-și su 
bordonatele drept ţinte practice. Manon se mulţumi doar să 
clatine din cap. Orice funcţiona; orice scutura praful de pe a 
ceste răz boinice Cioc-negru. 

— Şi Umbrele mele? o întrebă Manon pe Asterin. Cum se 
descurcă? 

Edda şi Briar, două verişoare care erau la fel de apropiat 
e ca două surori, fuseseră pregătite din fragedă pruncie să s 
e strecoare în orice pată de întuneric şi să se facă una cu ac 
easta, ascultând - şi acum ele nu se zăreau nicăieri. Exact c 
um ordonase Manon. 

— In seara asta îţi vor prezenta un raport, spuse Asterin. 

Verişoare îndepărtate ale lui Manon, Umbrele aveau 
acelaşi păr de culoare lunii. Sau avuseseră, până ce descop 
eriseră cu optzeci de ani în urmă că părul argintiu era la fel 
de bun noaptea ca un far, şi îl vopsiseră negru intens. Vorbe 
au rar, nu râdeau niciodată şi uneori nici chiar Asterin nu le 
putea depista când se năpusteau asupra ei. Era unica lor for 
mă de amuzament: să se furişeze în spatele vrăjitoarelor, c 
u toate că nu îndrăzniseră niciodată să i-o facă şi lui Manon. 
Nu era de mirare că ele aleseseră doi balauri de culoarea on 
ixului. 

Manon le zări pe cele două Aghiotante ale ei. 

— Vreau ca amândouă să veniţi la mine în cameră pentr 
u a le asculta raportul. 

— Le voi desemna pe Lin şi pe Vesta să stea de pază, sp 
use Asterin. 

Ele erau santinelele de rezervă ale lui Manon - Vesta pen 
tru zâmbetele ei dezarmante, iar Lin pentru că, dacă cineva 
o striga pe numele întreg, Linnea - numele pe care i-l dădus 
e miloasa ei mamă înainte ca bunica lui Lin să-i smulgă inim 
a - acea persoană sfârşea, în cel mai bun caz, fără dinţi. Făr 
ă faţă, în cel mai rău caz. 

Manon era pe cale să se întoarcă, când le surprinse pe c 
ele două Aghiotante privind-o. Ştia care era întrebarea pe c 
are ele nu îndrăzneau să i-o adreseze, aşa că le spuse: 


— Într-o săptămână, voi fi în aer cu Abraxos şi apoi vom 
zbura ca unul. 
Era o minciună, dar ele o crezură oricum. 


CAPITOLUL 28 


Zilele treceau şi nu erau toate îngrozitoare. Din senin, 
Rowan se hotări s-o ia pe Celaena cu el la comunitatea de vi 
ndecători aflată la douăzeci şi cinci de kilometri depărtare, 
unde cei mai buni tămăduitori din lume studiau, îi iniţiau şi 
pe alţii şi munceau. Vindecătorii din acea comunitate situat 
ă la graniţa dintre Fae şi lumea muritorilor erau accesibili tu 
turor celor care reuşeau să ajungă la ei. Era unul dintre puţi 
nele lucruri bune pe care le făcuse Maeve. 


În copilărie, Celaena o implorase pe mama ei să o ducă a 
colo. Însă, de fiecare dată, răspunsul fusese nu, însoţit de o 
promisiune vagă că într-o bună zi aveau să întreprindă o cal 
ătorie la Torre Cesme, de pe continentul sudic, unde mulţi d 
intre învăţători fuseseră instruiți de către Fae. Mama ei făcu 
se tot ceea ce-i stătuse în puteri pentru a o ţine departe de 
ghearele lui Maeve. Sesiza ironia acestei situaţii. 

Aşa că Rowan o luă cu el. Ea şi-ar fi putut petrece toată z 
iua - toată luna - cutreierând pe acolo sub privirea inteligen 
tă a Vindecătorului Şef, însă timpul petrecut de ea acolo fu î 
njumătăţit din pricina distanţei şi a inabilităţii ei de a se tran 
sforma, iar Rowan voia să fie acasă înainte de căderea nopţi 
i. La drept vorbind, în timp ce se desfăta în fortul paşnic de 
pe coastă, se întrebă dacă nu cumva Rowan o adusese acol 
o doar pentru a o face să se simtă prost pentru viaţa pe car 
e o ducea. Această nedumerire o făcu să fie tăcută pe lungu 
| drum de la întoarcere. 

lar el nu-i îngădui niciun moment de odihnă: trebuiau ca 
în zorii zilei următoare să pornească într-o călătorie care să 
se prelungească şi peste noapte, însă refuză să-i spună und 
e. Extraordinar. 

Pregătind deja pâinea pentru acea zi, Emrys se mulţumi 
idoar să o privească uşor amuzat pe Celaena, care intră gră 
bită, îşi îndesă mâncare în gură, înghiţi lacom un ceai şi apo 
i plecă la felde grăbită. 

Rowan o aştepta în faţa camerei ei, ţinând în mână un 
pacheţel. l-I deschise. 

— Veşminte, îi zise el, iar ea îndesă într-o desagă cămaş 
a şi lenjeria pe care le pregătise. 

El o împinse cu umărul - fiind de presupus că era bine di 
spus, de vreme ce ea se aştepta ca el să o facă pe catârul p 
e drumul lor spre oriunde s-ar fi dus. El nu spuse nimic până 
ce nu ajunseră în zona în care copacii erau învăluiţi în ceaţ 
ă, îndreptându-se, din nou, către vest. Când zidurile fortăreţ 
ei dispărură în urma lor, iar pietrele magice de apărare li se 
frecară de piele în timp ce ieşiră pe poartă, el se opri în cele 
din urmă, dându-şi gluga groasă a jachetei pe spate. Şi ea f 


ăcu la fel, aerul rece ciupindu-i obrajii calzi. 

— Transformă-te şi să mergem, îi ceru el. 

A doua frază din acea dimineaţă. 

— Şi eu, care credeam că vom deveni prieteni... 

El ridică întrebător din sprâncene şi o invită printr-un ges 
t cu mâna să se transforme. 

— Sunt treizeci de kilometri, îi spuse ca o încurajare şi râ 
nji. Alergăm. Tot drumul. 

Celaenei începură să-i tremure genunchii numai gândind 
u-se la asta. Sigur că el făcuse din asta un fel de lecţie de to 
rtură. Desigur. 

—  Încotro mergem? 

EI îşi încleştă maxilarul, tatuajul întinzându-i-se. 

— A mai apărut un cadavru - un semi-Fae de la o fortăre 
aţă învecinată. Aruncat în aceeaşi zonă, după acelaşi tipic. 
Vreau să mergem în târgul din apropiere pentru a le pune în 
trebări locuitorilor, dar... 

Făcu o grimasă, apoi scutură din cap drept răspuns la o d 
iscuţie tăcută pe care o avea cu el însuşi. 

— Am nevoie însă de ajutorul tău. Va fi mai uşor pentru 
muritori să îţi vorbească ţie. 

— Ăsta e un compliment? 

El îşi dădu ochii peste cap. 

Poate că ieşirea din ziua precedentă la sediul vindecători 
lor nu fusese din duşmănie. Poate că el... Încercase să facă 
un lucru drăguţ pentru ea. 

Transformă-te sau ne va lua de două ori mai mult tim 


p. 

— Nu pot. Ştii că nu merge aşa. 

— Nu vrei să vezi cât de repede poţi alerga? 

— Oricum, în Adarlan nu-mi pot folosi cealaltă formă, aş 
a că ce rost are? 

Acesta era începutul unei chestiuni controversate pe car 
e nu-şi îngăduise încă să o studieze. 

— Rostul este că acum te afli aici şi încă nu ţi-ai testat 
limitele aşa cum se cuvine. 

Era adevărat. Ea nu prea văzuse încă de ce era în stare. 


— Rostul este că s-a găsit încă o rămăşiţă a unui trup, ia 
r eu consider că este de neacceptat. 

Un alt cadavru - de pe urma acelei creaturi. O moarte ori 
bilă, vrednică de plâns. Era de neacceptat. 

El o trase cu putere de cosiţă. 

— Asta dacă nu eşti încă înspăimântată. 

Ei i se dilatară nările. 

— Singurul lucru care mă înspăimântă este cât de mult 
îmi doresc să te sugrum. 

Mai mult decât atât, ea voia să găsească creatura şi să o 
distrugă, pentru cei pe care îi omorâse şi pentru ceea ce o f 
ăcuse pe ea să îndure. Ea ar fi omorât-o, lent. Un soi de apă 
sare nefercită şi căldura începură să se acumuleze sub piele 
a sa. 

Rowan murmură: 

— Canalizează-ţi furia. 

Oare acesta să fi fost motivul pentru care îi spusese desp 
re cadavru? Ticălosul - ticălos pentru că o manipulase, pent 
ru că o obligase să facă tură dublă la bucătărie. Insă pe chip 
ul lui lui nu citi nimic atunci când îi zise: 

— Dă-i voie să fie o armă, Aelin. Dacă nu-ţi poţi găsi linişt 
ea, atunci măcar canalizează-ţi furia care te ghidează în 
transformarea ta. Accept-o şi controleaz-o - nu-ţi este 
duşman. 

Arobynn făcuse tot ceea ce putuse pentru a o face să-şi 
urască moştenirea, să se teamă de aceasta. Ce-i făcuse el e 
i, ce îşi îngăduise ea însăşi să devină... 

Asta nu se va sfârşi cu bine, rosti ea în şoaptă. 

El nu o lăsă deloc mai moale. 

— Gândeşte-te ce vrei, Aelin, şi prinde acel lucru. Nu-l 
cere, nu ţi-l dori. /a-/! 

— Sunt convinsă că un instructor de magie de nivel medi 
u nu ar recomanda asta celor mai mulţi dintre oameni. 

— Tu nu faci parte dintre cei mai mulţi oameni şi cred că 
îţi place asta. Dacă un set de trăiri mai întunecate e ceea ce 
te va ajuta să te transformi la comandă, atunci asta vom 
folosi. S-ar putea să vină o zi când vei descoperi că furia nu 


funcţionează, sau că e un sprijin, însă deocamdată... 

O privire contemplativă. 

— De fiecare dată când te-ai transformat, furia în diferite 
grade a constituit numitorul comun. Aşa că asumă-ţi asta. 

Avea dreptate - iar ea nu voia să se mai gândească la a 
sta sau să se lase atât de uşor înfuriată, nu atunci când fuse 
se foarte furioasă pentru atâta vreme. Deocamdată... 

Celaena inspiră adânc o dată. Apoi încă o dată. Se lăsă în 
voia furiei, un cuţit care tăia dincolo de şovăiala, de îndoiala 
şi de pustietatea obişnuite. 

Atinse acel zid interior familiar - ba nu, un văl, licărind cu 
o lumină blândă. În tot acest timp, ea credea că ajungea jos 
în căutarea puterii, însă aceasta era mai mult o călătorie în. 
Nu o dorinţă, ci o comandă. Ea avea să se schimbe - fiindcă 
exista o creatură care cutreiera prin acele ţinuturi şi care 
merita să-şi primească răsplata. Cu un mărâit tăcut, ea se 
lovi pe sine prin acel văl, şi pe măsură ce se transforma, 
durerea o izbea în fiecare centimetru şi în fiecare por. 

Un zâmbet provocator şi Rowan se mişcă, atât de iute, 
încât ei îi fu greu să-l urmărească atunci când el apăru în 
cealaltă parte a ei şi o trase iar de coadă. Când ea se răsuc 
i, el deja dispăruse şi... Când el o ciupi în lateral, ea scânci. 

— Incetează... 

Acum, el stătea în faţa ei, cu o invitaţie sălbatică în ochi. 
Ea studiase felul în care el se mişca, trucurile şi tehnicile, 
felul în care presupunea el că va reacţiona. Aşa că atunci 
când Celaena îşi încrucişă braţele, prefăcându-se că-i sare 
ţandăra, după cum presupunea el, ea aşteptă. Aşteptă şi 
apoi... 

El apăru pe neaşteptate în stânga pentru a o ciupi sau a 
o împunge sau a o lovi, iar ea se roti, lovindu-l peste braţ cu 
cotul, şi îi trase o scatoalcă peste cap cu mâna cealaltă. El î 
ncremeni şi clipi de câteva ori. Ea îi zâmbi cu superioritate. 

Rown îşi dezveli dinţii într-un rânjet fatal, care te îngheţ 
a. 

— O, acum ai face bine s-o iei la sănătoasa! 

Când el se năpusti, ea ţâşni printre copaci. 


x 


În primele câteva minute, ea bănui că Rowan o lăsase pe 
ea în față căci, deşi ea se mişca mai repede, reuşea cu greu 
să-şi potrivească suficient trupul schimbat pentru a sări 
peste pietre şi copaci căzuţi. El spusese că se îndreptau spr 
e sud-vest, şi într-acolo mergea şi ea, ferindu-se printre 
trunchiuri, furia domnlindu-şi clocotul, transformându-se în 
cu totul altceva. 

Rowan era o dâră argintie şi albă alături şi în spatele ei ş 
i, de fiecare dată când el ajungea prea aproape, ea o lua în 
partea cealaltă, ascultându-şi simţurile care îi spuneau unde 
se găseau copacii, fără să-i vadă - mirosul de stejar, de 
muşchi şi de lucruri vii, răcoarea ceţii trecând printre ei 
asemenea unei cărări pe care ea o urma. 

Ajunseră pe un platou, terenul fiind uşor sub ghetele ei. 
Mai iute - ea voia să vadă dacă putea să meargă iute, dacă 
putea să întreacă şi vântul. 

Rowan apăru în stânga ei, iar ea îşi încordă braţele, 
picioarerele, savurând aerul proaspăt din plămâni - lin şi 
calm, gata să vadă ce avea să facă mai departe. Mai mult - 
acel trup voia mai mult. 

Ea voia mai mult. 

Atunci merse mai iute decât o făcuse vreodată în viaţa e 
i, copacii - o imagine neclară, trupul ei nemuritor cântând în 
timp ce ea lăsa cadenţa să se instaleze. Puternicii ei plămân 
i se umplură cu aerul ceţos şi cu mirosul şi gustul lumii, 
lăsându-se condusă doar de instinct şi de reflexe, care îi 
spuneau că putea să meargă şi mai repede de atât, picioare 
le înghițind pământui pas cu pas. 

Zeilor! O, zeilor! 

Ar fi putut să zboare, ar fi putut să plutească graţie 
creşterii bruşte a extazului din sângele ei, libertatea pură 
fiind garantată de minunea creaţiei care era trupul ei. 

Rowan se ivi brusc lângă ea din dreapta, însă ea se feri d 
e un copac cu atâta uşurinţă, încât scoase un strigăt de 
bucurie, apoi se aruncă între două ramuri care atârnau, 


nimic mai mult decât nişte obstacole pe care le sări cu o 
îndemânare de felină. 

El apăru din nou lângă ea, acompaniindu-şi săritura cu 
un clănţănit al dinţilor, dar ea se roti şi sări peste o stâncă, 
lăsând mişcările pe care şi le perfecţionase în calitate de 
asasin să se amestece cu instinctele trupului de Fae. 

Ar fi putut să moară din plăcerea pentru acea viteză, 
pentru acea siguranţă din oasele ei. Cum de-i fusese teamă 
de acest trup atât de mult timp? Până şi sufletul şi-l simţea 
mai uşor, de parcă fusese ferecat şi îngropat şi abia acum 
începea să se scuture pentru a se elibera. Nu era bucurie, ci 
o frântură din ceea ce ea fusese înainte de perioada de jale 
care o spulberase cu totul. 

Rowan alerga alături de ea, însă nu făcea nicio mişcare 
pentru a o prinde. Nu, Rowan se... juca. 

El îi aruncă o privire, respirând greoi, dar egal. Şi se prea 
poate să fi fost de vină soarele care se strecura printre 
coroanele copacilor, dar ea ar fi putut să jure că îi văzuse 
ochii luminându-i-se de aceeaşi satisfacţie sălbatică. Ar fi 
putut să jure că el zâmbea. 


Erau cei mai rapizi treizeci de kilometri parcurşi în viaţa 
ei. E drept că, ultimii opt fuseseră parcurşi mai încet şi, cam 
pe când Rowan hotărise ca ei să se oprească, amândoi 
gâfâiau. Numai atunci, în timp ce se zgâiau unul la altul 
printre copaci, îşi dădu ea seama că harul magic nu 
izbucnise nici măcar odată în flăcări - nu încercase nici 
măcar o dată să pună stăpânite sau să izbucnească. Simţea 
cum aştepta înlăuntrul ei, cald, dar calm. Dormitând. 

Îşi şterse fruntea, faţa şi gâtul de transpiraţie. Cu toate c 
gâfâia, încă ar mai fi putut alerga mult şi bine. Zeilor, dac 
ar fi fost atât de iute în noaptea în care Nehemia... 

N-ar fi fost nicio diferenţă. Nehemia orchestrase toţi paşii 
în propria-i distrugere şi ar fi găsit o altă modalitate de a o 
duce la capăt. lar ea o făcuse numai pentru că Celaena 


Oc Qe 


refuzase să o ajute - refuzase să acţioneze. N-ar fi schimbat 
nimic dacă ar fi avut acest minunat trup de Fae. 

Clipi, dându-şi seama că se zgâia la Rowan şi că indifere 
nt ce satisfacţie zărise ea pe chipul lui, aceasta se transfor 
mase în gheaţă. li aruncă ceva - cămaşa pe care o cărase c 
u el. 

— Schimbă-te. 

El se întoarse şi se dezbrăcă de cămaşă. Spatele lui era | 
a fel de ars de soare şi de plin de cicatrice ca tot restul 
trupului, însă vederea acelor urme n-o făcu să vrea să-i arat 
e cât de distrus arăta spatele ei, aşa că se ascunse printre 
copaci până ce fu sigură că el n-o putea vedea şi îşi schimb 
ă cămaşa. Când se întoarse la locul în care deşertase ranita, 
el îi aruncă o ploscă plină cu apă, pe care ea o înghiţi laco 
m. Avea gust de... Simţea gustul fiecărui strat de minerale d 
in apă şi mucegaiul recipientului. 

Cam pe când intrau în orăşelul cu acoperişuri roşii, 
Celaena îşi recăpătase suflul. 

Aflară repede că era aproape imposibil să facă pe cineva 
să vorbească, mai ales în faţa a doi vizitatori Fae. Celaena s 
e gândi dacă să revină la forma ei umană, dar cu accentul şi 
cu dispoziţia ei mereu schimbătoare în mai rău, era destul d 
e sigură că o femeie din Adarlan n-ar fi fost mai bine primită 
decât o Fae. Obloanele de la ferestre erau trase când trecea 
u ei, probabil din pricina lui Rowan, care arăta ca moartea 
întruchipată. Insă era surprinzător de calm cu târgoveţii de 
care se apropiau. Nu-şi ridică vocea, nu mârâi, nu ameninţă. 
Nu zâmbea, dar, pentru Rowan, era categoric vesel. 

Totuşi, cu asta nu ajungeau nicăieri. Nu, nu auziseră de 
niciun semi-Fae care să fi dispărut şi nici de alte cadavre. N 
u, nici vitele nu dispăreau, cu toate că exista un hoţ de păsă 
ri la câteva orăşele depărtare. Nu, erau în perfectă siguranţ 
ă şi protejaţi în Wendlyn şi nici nu îi bucura faptul că Fae şi 
semi-Fae îşi vârau nasul în treburile lor. 

Celaena renunţase la a flirta cu un băiat de la grajdurile 
hanului, cu faţa ciupită de vărsat de vânt, care tocmai se 
uitase prosteşte la urechile şi la caninii ei, de parcă ea ar fi 


putut să-l mănânce de viu într-o clipă. 

Porni pe strada principală plăcută, flămândă, obosită şi 
enervată că, într-adevăr, aveau nevoie de saltelele de dorm 
it, fiindcă hangiul îi informase că n-avea locuri libere. Rowan 
venea în urma ei, norii de furtună din ochii lui spunând 
destule despre modul cum se derulase conversaţia sa cu fat 
a de la bar. 

— AŞ fi putut crede că e vorba despre o creatură pe 
jumătate sălbatică, dacă cel puţin unii dintre ei ar fi ştiut că 
aceşti oameni au dispărut, gândi ea cu voce tare. Însă de ce 
ai alege numai oameni care n-ar fi daţi dispăruţi sau nu ar 
conta dacă lipsesc? Trebuie să fie destul de conştient pentr 
u a şti pe cine să ochească. Semi-Fae trebuie să fie un mesa 
j - însă care? Să stea la distanţă? Atunci, de ce să lase 
cadavrele? 

Trăgându-se de capătul cosiţei, ea se opri în faţa vitrinei 
unui croitor. Rochii simple, bine croite, erau etalate, nu la fe 
| de elegante şi complicate ca modelele din Rifthold. 

Ea observă ochii larg deschişi ai palidei vânzătoare cu o 
secundă înainte ca femeia să tragă perdelele. Prea bine, în 
cazul ăsta. 

Rowan pufni, iar Celaena se întoarse spre el. 

— Tu eşti obişnuit cu asta, cred. 

— O mulţime de Fae care se aventurează în ţinuturile 
muritorilor şi-au câştigat reputaţia de... a lua ceea ce vor. 
Treaba asta a rămas scăpată de sub control mult prea mulţi 
ani, dar, poate că legile noastre sunt mai stricte acum, frica 
rămâne. 

O critică la adresa lui Maeve? 

— Cine aplică legile? 

Un zâmbet întunecat. 

— Eu. Când nu sunt plecat în campanii, mătuşa mea mă 
pune să-i vânez pe tâlhari. 

— Şi să-i omori? 

Zâmbetul persistă. 

— Dacă situaţia o cere. Sau pur şi simplu îi salt şi-i duc 
înapoi în Doranelle şi o las pe Maeve să hotărască ce să fac 


ă cu ei. 

— Cred că aş prefera moartea în mâinile tale decât în cel 
e ale lui Maeve. 

— Asta s-ar putea să fie cel mai înţelept lucru pe care mi 
l-ai spus vreodată. 

— Semi-Fae mi-au zis că ai prieteni alţi cinci războinici. Și 
ei vânează cu tine? Cât de des îi vezi? 

— li văd ori de câte ori situaţia o cere. Maeve îi pune să o 
slujească după cum i se pare ei potrivit, aşa cum procedeaz 
ă şi cu mine. 

Toate cuvintele erau scurtate. 

— E o onoare să fii un războinic care slujeşte în cercul ei 
de încredere. 

Celaena n-ar fi sugerat altceva, dar se întreba de ce el 
simţea nevoia să adauge asta. 

In jurul lor, pe stradă, era pustiu; până şi cărucioarele cu 
mâncare fuseseră abandonate. Ea inspiră adânc, adulmecă 
nd şi... era ciocolată? 

— Ai luat bani cu tine? 

O ridicare şovăitoare din sprânceană. 

— Da. Totuşi, ei nu-ţi vor accepta mita. 

— Bine. În cazul ăsta, rămâne mai mult pentru mine. 

Arătă spre plăcuţa drăguță care se legăna în vânt. 
Cofetărie, 

— Dacă nu-i putem câştiga cu farmecul nostru, am put 
ea la fel de bine să-i câştigăm cu banii noştri. 

— Tu chiar nu ai auzit ceea ce tocmai... 

Insă ea ajunsese deja la prăvălie, care mirosea divin şi er 
a plină cu bomboane de ciocolată şi drajeuri şi, o, zeilor, tr 
ufe cu alune. Deşi cofetăreasă se albi când cei doi intrară în 
prăvălie, Celaena îi oferi femeii cel mai frumos zâmbet al ei. 

Numai peste cadavrul ei i-ar fi lăsat pe oamenii aceia să 
scape nepedepsiţi pentru că i-au închis perdelele în nas - sa 
u să-i lase să creadă că ea era acolo pentru a-i jefui. Nehem 
ia nu le permisese niciodată făloşilor idioţi bigoţi din Rifthol 
d să-i închidă în nas vreo prăvălie, ospătărie sau gospodări 
e. 


lar ea avea senzaţia că prietena ei ar fi fost, probabil, 
mândră de felul în care mergea din prăvălie în prăvălie în 
acea după-amiază, cu fruntea sus şi fermecându-i la culme 
pe acei târgoveţi. 


x 


Odată ce se răspândi vorba că doi străini Fae îşi cheltuia 
u arginţii pe bomboane din ciocolată, apoi pe câteva cărţi, a 
poi pe nişte pâine proaspătă şi carne, străzile se umplură ia 
r. Vânzătorii care cărau de toate, de la mere şi condimente 
până la ceasuri de buzunar, fură brusc nerăbdători să 
sporovăiască, atâta timp cât vindeau ceva. Când Celaena îşi 
făcu apariţia în localul ghildei mesagerilor pentru a trimite o 
scrisoare, reuşi să-i întrebe pe câţiva novici dacă fuseseră 
angajaţi de cineva important. Nu fuseseră, dar totuşi ea le 
dădu un bacşiş frumuşel. 

Rowan căra ascultător toate pachetele şi cutiile pe care 
Celaena le cumpărase, în afară de bomboanele de ciocolat 
ă, pe care ea le mâncă una după alta în timp ce mergeau. C 
ând îi oferi şi lui una, el pretinse că nu mânca dulciuri. Nicio 
dată. Nu era o surpriză. 

Târgoveţii sfârşiră prin a nu şti nimic, ceea ce ea bănui c 
ă era bine, deoarece însemna că ei nu minţiseră, însă 
negustorul de crabi spuse că el găsise recent nişte cuțite 
aruncate - mici, tăioase ca briciul - în plasele sale. Le arunc 
ase înapoi în mare ca ofrande pentru Zeul Mării. Creatura îi 
secătuise pe acei oameni, nu îi tăiase, aşa că era mai proba 
bil ca soldaţii din Wendlyn să-şi fi pierdut vreun cufăr de cuţ 
ite în timpul vreunei furtuni. 

La apusul soarelui, hangiul se apropie de ei şi le spuse d 
e un apartament eliberat brusc. Cel mai bun apartament din 
oraş, pretinse el, însă Celaena începu să se întrebe dacă nu 
atrăgeau asupra lor vreo atenţie greşită, iar ea nu era 
neapărat într-o dispoziţie în care să-l vadă pe Rowan 
scoţându-i maţele unui aşa zis hoţ. Aşa că îl refuză politicos 
şi porniră pe stradă, lumina devenind groasă şi aurie atunci 


când ei intrară în pădure încă o dată. 
Nu fusese o zi rea, îşi dădu ea seama, în timp ce aluneca 
în somn sub coronamentul copacilor. Nu fusese rea deloc. 


x 


Mama ei îi spusese Inimă-de-Foc. 

Însă pentru Curtea ei, pentru popor, ea avea să fie, într-o 
bună zi, regină. Pentru ei, ea era moştenitoarea a două 
neamuri puternice şi a unei puteri fantastice, care avea să-i 
țină în viaţă şi să le ducă regatul pe culmi şi mai înalte. O 
putere care era un har- sau o armă. 

Acest lucru constituise o controversă aproape constantă î 
n primii ei opt ani de viaţă. Pe măsură ce se maturiza şi dev 
enea evident că, în timp ce moştenise cea mai mare parte d 
in înfăţişarea mamei ei, primise şi temperamentul nestatorn 
ic şi sălbăticia tatălui ei, întrebările precaute puse de condu 
cătorii regatelor îndepărtate deveniseră mai frecvente. 

ȘI, într-o astfel de zi, ea ştiu că toată lumea avea să afle 
despre eveniment, fie ce-o fi. 

Ar fi trebuit să doarmă, îmbrăcată în cămaşa ei de noapt 
e din mătase, preferata ei, iar părinţii numai ce o înveliseră 
cu doar câteva minute înainte. Cu toate că ei îi spuseseră c 
ă nu era aşa, ea ştia că erau epuizați şi frustrati. văzuse cu 
m se puuta Curtea şi cum unchiul ei pusese, blând, o mână 
pe umărul tatălui el şi îi spusese s-o ducă la culcare. 

Însă nu putea să doarmă, nu şi atunci când uşa era 
întredeschisă, iar ea îşi auzea părinţii din dormitorul lor, afla 
t în apartamentul pe care îl împărțeau la etajele superioare 
ale castelului. Ei credeau că vorbesc încet, dar ea asculta în 
întuneric cu urechile unui nemuritor. 

— Evalin, nu ştiu ce te aştepţi să fac eu, spuse tatăl ei. 

Aproape că îl auzea făcând paşi încolo şi incoace în fața 
patului imens în care se născuse ea. 

— Ce s-a făcut, rămâne făcut. 

- Spune-le că a fost o exagerare, spune-le că 
bibliotecarii au făcut din țânţar armăsar, sâsâi mama ei. Stă 


rneşte un zvon potrivit căruia altcineva a făcut-o, încercând 
să dea vina pe ea... 

— Toate acestea din pricina lui Maeve? 

— Din pricină că va fi vânată, Rhoe. Toată viaţa ei, 
Maeve şi alții o vor vâna pentru această putere... 

— lar tu crezi că dacă îi laşi pe ticăloşii ăia mici să o izgo 
nească din bibliotecă acest lucru nu se întâmplă? Spune-mi: 
de ce îi place fiicei noastre să citească atât de mult? 

— Nu are nicio legătură cu asta. 

— Spune-mi! 

Când mama ei nu răspunse, tatăl ei gemu. 

— Are opt ani - şi mi-a spus că cei mai dragi prieteni ai ei 
sunt personajele din cărți. 

— Îl are pe Aedion. 

— Îl are pe Aedion fiindcă este singurul copil din castel c 
are nu este îngrozit de ea - care nu a fost ținut la distanță d 
upă ce am fost neglijenți cu antrenamentul ei. Are nevoie d 
e antrenament, de antrenament şi de prieteni. Dacă nu are 
nici una, nici alta, atunci se va transforma în ceea ce le prov 
oacă lor teamă. 

Tăcere, şi apoi... un pufnet lângă patul ei. 

— Nu sunt un copil, sâsâi Aedion din scaunul în care şed 
ea, cu brațele încrucişate. 

Se strecurase înăuntru după ce părinţii ei plecaseră - pe 
ntru a vorbi încet cu ea, aşa cum o făceau adesea atunci câ 
nd ea era supărată. 

— Şi nu înțeleg de ce e un lucru rău dacă sunt singurul tă 
u prieten. 

— Taci, sâsâi ea drept răspuns. 

Cu toate că Aedion nu se putea transforma, sângele lui 
mixt îi permitea să audă cu o amplitudine şi o acuratețe nen 
aturale, chiar mai bine decât ea. Şi, deşi avea doar cinci ani, 
el era singurul ei prieten. Ea îşi iubea curtea, da - îi iubea p 
e adulţii care o răsfătau şi o alintau, însă cei câţiva copii car 
e locuiau la castel se țineau la distanță, în pofida îndemnuri! 
or părinților lor. Asemenea câinilor, se gândise ea câteodat 
ă. Ceilalţi îi simteau natura deosebită. 


— Are nevoie de prieteni de vârsta ei, continuă tatăl ei. 
Poate că ar trebui să o trimitem la şcoală. Cal şi Marion au d 
iscutat să o trimită pe Elide anul viitor... 

— Fără şcoli. Şi, cu siguranță, nu la acea aşa-zisă şcoală 
de magie, când este atât de aproape de graniţă şi nu ştim c 
e plănuieşte Adarlanul. 

Aedion expiră, cu picioarele sprijinite de saltea. Chipul lui 
ars de soare era înclinat către uşa întredeschisă, cu părul lui 
auriu strălucind uşor, iar între sprâncene avea un rid. 
Niciunuia nu-i pica bine să fie despărțiți, şi ultima dată când 
unul dintre băieții de la castel il tachinase pentru asta. Aedi 
on petrecuse o lună curățând balegă de cal cu lopata pentr 
u că îl bătuse măr pe băiat. 

Tatăl ei oftă. 

— Ev, nu mă omori pentru asta, dar... tu nu uşurezi 
lucrurile. Nici pentru noi, nici pentru ea. 

Mama ei tăcea, iar ea auzi un foşnet de veşminte, şi 
înainte ca părinţii ei să înceapă să vorbească mult prea înce 
t chiar şi pentru urechile ei de Fae, mai auzi un murmur de: 

— Ştiu, ştiu. 

Aedion mârâi din nou, ochii săi - ochii lor de aceeaşi 
culoare - strălucind în întuneric. 

— Nu pricep pentru ce e toată agitația asta. Și ce dacă ai 
dat foc la câteva cărti? Bibliotecarii ăia o meritau. Când vo 
m fi mai mari, poate că o vom arde impreună din temelii. 

Ea ştia că el vorbea serios. Ar fibiblioteca, oraşul sau lum 
ea întreagă dacă ea l-ar fi rugat. Aşa era legătura lor, marca 
tă cu sânge şi miros şi incă ceva ce ea nu putea numi. O leg 
ătură la fel de strânsă ca aceea stabilită între ea şi părinţii e 
i. Chiar mai strânsă, în multe feluri. 

Ea nu-i răspunse, nu fiindcă nu ar fi avut niciun răspuns, 
ci fiindcă uşa scârtâi, şi înainte ca Aedion să se ascundă, do 
rmitorul ei fu inundat de lumina ce venea din vestibul. 

Mama ei îşi încrucişă braţele la piept. În schimb, tatăl ei s 
coase un hohot de râs, cu părul său şaten luminat de torta 
din vestibul, cu chipul în umbră. 

— Tipic, spuse el, făcând un pas într-o parte pentru a-i fa 


ce loc lui Aedion să iasă. Tu nu trebuie să te trezeşti în zori 
pentru a te antrena cu Quinn? Azi-dimineaţă ai întârziat cinc 
i minute. 

Două zile la rând de întârziere îţi vor aduce o săptămână 
de corvoadă la grajduri. Din nou. 

Intr-o clipită, Aedion fu în picioare şi dispăru. Rămasă sin 
gură cu părinții ei, şi-arfi dorit să se poată preface că doarm 
e, insă ea zise: 

— Nu vreau să mă duc la şcoală. 

Tatăl ei veni lângă pat, din cap până în picioare războinic 
ul la care Aedion visa, vrând să fie asemenea lui. Un prinț-ră 
Zboi- nic, aşa auzea poporul spunându-i - care într-o bună zi 
avea să fie un rege puternic. Uneori, ea socotea că tatăl ei n 
u avea nici- un interes să fie rege, mai ales în zilele în care 
o lua pe muntii Siaghorn şi o lăsa să se plimbe prin Oakwald 
în căutarea 

Lordului Pădurii. Nu părea nicicând mai fericit ca atunci ş 
i întotdeauna părea puțin trist să se întoarcă în Orynth. 

— Nu te duci la şcoală, îi spuse el, privind peste umerii | 
ui lati la mama ei, care rămăsese în pragul uşii, cu fața încă 
ascunsă de întuneric. Dar tu înţelegi de ce bibliotecarii au a 
cționat aşa cum au făcut-o azi? 

Sigur că înțelegea. Se simţise cumplit pentru că dăduse f 
oc acelor cărți. Fusese un accident şi ştia că tatăl ei o crede 
a. Dădu afirmativ din cap şi spuse: 

— Îmi pare rău. 

— Nu are de ce să-ți pară rău, zise tatăl ei, cu un mormă 
it în glas. 

— Mi-aş dori să fiu ca toți ceilalţi, spuse ea. 

Mama ei rămase tăcută şi nemişcată, dar tatăl ei o prins 
e de mână. 

— Știu, scumpo. Dar chiar şi dacă nu ai fi fost înzestrată, 
tot fiica noastră ai fi rămas - ai fi tot o Galathynius, şi, într-o 
bună zi vei fi regina lor. 

— Nu vreau să fiu regină. 

Tatăl ei oftă. Asta era o discuţie pe care o mai purtaseră 
şi altădată. El o mângâie pe păr. 


— Știu, spuse el iar. Culcă-te acum - vom vorbi despre a 
sta mâine-dimineață. 

Și totuşi, n-aveau să o facă. Ea ştia că n-aveau să o facă, 
deoarece ştia că nu avea cum să scape de soarta ei, chiar d 
acă uneori se ruga zeilor să poată. Cu toate acestea, se înti 
nse iar în pat, lăsându-l să o sărute pe cap şi să-i murmure 
noapte bună. 

Mama ei continuă să nu spună nimic, însă când tatăl ei ie 
şi, Evalin rămase acolo, privind-o mult timp. Exact când atip 
ea, ar fi putut să jure că pe chipul palid al mamei străluceau 
lacrimi. 


x 


Celaena se trezi brusc, de-abia putând să se mişte. Prob 
abil din pricina mirosului - mirosul acelui afurisit de cadavru 
de ieri, care îi declanşase visul. Era o agonie să vadă chipuri 
le părinţilor, să-l vadă pe Aedion. Clipi, concentrându-se asu 
pra respirației, până ce nu mai era în acea frumoasă încăpe 
re, ca o cutie de bijuterii, până ce mirosul de pin şi de zăpad 
ă adus de vântul din nord se evaporă şi putu să vadă ceata 
dimineţii strecurându-se prin frunzişul copacilor. Ridică o m 
ână pentru a-şi examina cicatricea lungă din palmă. 

— Vrei micul dejun? o întrebă Rowan, ghemuit deasupra 
unor buşteni neaprinşi - primul foc pe care îl văzuse făcut d 
e el. 

Ea dădu afirmativ din cap, apoi se frecă la ochi cu podul 
palmelor. 

— Atunci, aprinde focul, îi ceru el. 

— Cred că glumeşti. 

El nu catadicsi să-i răspundă. Mârâind, ea se roti pe salte 
a până ce ajunse cu picioarele încrucişate, cu faţa spre buşt 
eni. Ridică o mână spre lemne. 

— Nu e nevoie să ţinteşti. Mintea ta poate direcţiona flăc 
ările foarte bine. 

— Poate că îmi place să mă dau în spectacol. 

El îi aruncă o privire pe care ea o interpretă drept Aprina 


e focul. Acum. 

Se frecă iar la ochi şi se concentră asupra buştenilor. 

— Uşor, zise Rowan, iar când lemnul începu să fumege, e 
a se înlrebă dacă în vocea lui era aprobare. Un cuţit, nu uit 
a. Tu îl controlezi. 

Un cuţit, care trăia o bucăţică de magie. Ea putea stăpân 
i asta. Să aprindă un singur foc. 

În numele zeilor, se simţea din nou greoaie. Acel vis stup 
id — amintirea, orice o fi fost. Ziua se anunţa una grea. 

înlăuntrul ei se căscă o groapă, harul magic izbucnind 
înainte ca ea să poată striga un avertisment. 

Dădu foc întregii zone înconjurătoare. 

Când fumul şi flăcările se împrăştiară mulţumită vântului 
lui Rowan, el se mulţumi doar să ofteze. 

— Cel puţin nu te-ai panicat şi nu te-ai transformat înapo 
i în forma ta umană. 

Ea se gândi că era un compliment. Simţise magia ca pe o 
uşurare - un pumn dat. Presiunea de sub pielea ei se dimin 
uase. 

Astfel că Celaena doar dădu din cap, însă se părea că tra 
nsformarea avea să fie cea mai mică dintre problemele ei. 


CAPITOLUL 29 


Fusese doar un sărut, îşi spunea Sorscha în sinea ei, în fi 
ecare zi după întâmplare. Un sărut rapid, fără respiraţie, car 
e făcuse lumea să se învârtă. Fierul din melasă funcţionase, 
cu toate că îl necăjise pe Dorian suficient cât să înceapă să 
se joace cu dozajul... şi să caute căi de a-l masca. Dacă era 
prins ingerând pulberi la orice oră din zi, avea să dea naşter 
e la întrebări. 

Aşa că deveni un tonic contraceptiv zilnic. Nimeni n-avea 
să arate nici cel mai mic semn de surpriză faţă de asta - nu 
cu reputaţia sa. Când ajunse la uşa lui Dorian de la apartam 
entul din turn, cu doza zilnică în mână, Sorscha încă se linişt 
ea cu gândul că acel sărut nu însemnase nimic mai mult de 
cât un mulţumesc. 

Bătu la uşă, iar prinţul o invită să intre. Căţeaua asasinei 
era culcată pe patul lui, iar prinţul era lungit pe canapeaua 
sa uzată. Se ridică totuşi în capul oaselor şi îi zâmbi în felul 
acela special al său. 

— Cred că am găsit o combinaţie mai bună, menta s-ar 
putea să vă priască mai mult decât salvia, zise ea, întinzând 


u-i sticla cu lichid roşiatic. 

El veni spre ea, însă era ceva în mersul lui - un gen de m 
ers ca după pradă - care o făcu să se îndrepte de spate. Mai 
ales că el lăsă sticla jos şi o privi lung, lung şi profund. 

— Ce este? întrebă ea în şoaptă, făcând un pas înapoi.El 
o apucă de mână - nu destul de tare pentru a o durea, dar 
suficient cât să-i împiedice retragerea. 

— Ai înţeles ce riscuri sunt şi, totuşi, continui să mă ajut 
i, spuse el. De ce? 

— Aşa este corect. 

— Legea tatălui meu spune altceva. 

Ea se înroşi. 

— Nu ştiu ce vreţi să spun. 

Mâinile lui erau reci atunci când o mângâie pe obraji, băt 
ăturile zgâriind-o uşor. 

— Vreau doar să-ţi mulţumesc, murmură el, aplecându-s 
e, pentru că vii să mă vezi şi pentru că nu fugi. 

= Eü 

Ea ardea din interior înspre afară şi se trase înapoi, destu 
| de tare încât el să-i dea drumul. 

Amithy avea dreptate, chiar dacă era răutăcioasă. Exista 
u o mulţime de femei frumoase acolo şi orice depăşea limit 
a flirtului avea să se termine prost. El era prinţul moştenito 
r, iar ea era un nimeni. Făcu un gest spre pocal. 

— Dacă nu e prea mare deranjul, înălţimea Voastră - el s 
e crispă la auzul titlului -, trimiteţi vorbă despre cum funcţio 
nează licoarea. 

Ea nu îndrăzni să-şi ia rămas-bun sau să spună adio sau 
altceva ce ar fi ţinut-o în acea încăpere vreun moment în pl 
us, iar el nu încercă să o oprească atunci când ieşi şi închise 
uşa în urma ei. 

Ea se rezemă de peretele de piatră al palierului îngust, c 
u o mână la inima care îi bubuia. Era cel mai isteţ lucru pe c 
are îl putea face, cel mai corect. Supravieţuise atâta timp şi 
avea să supravieţuiască pe drumul aflat înaintea ei, numai 
dacă ar fi continuat să rămână neobservată, de încredere, t 
acută. 


Însă nu voia să fie neobservată - nu pentru el, nu pe veci 
e. 

El o facea să vrea să râdă şi să cânte şi să zguduie lume 
a cu vocea ei. 

Uşa se deschise şi îl descoperi pe el stând în pragul uşii, 
solemn şi precaut. 

Poate că nu putea să existe niciun viitor, nicio speranţă 
pentru ceva mai mult, dar privindu-l cum stătea acolo, în ac 
el moment, ea voi să fie egoistă şi proastă şi sălbatică. 

Mâine se putea duce totul naibii, dar ea trebuia să ştie c 
um era, să aparţină cuiva, să fie dorită şi preţuită pentru pu 
ţin timp. 

El nu se mişcă, nu făcu decât să o privească lung - văzân 
d-o pe ea exact aşa cum îl vedea ea - în timp ce-l apucă de 
poalele tunicii, îi trase faţa către a ei şi îl sărută cu sălbătici 
e. 


Chaol de-abia reuşise să se concentreze în ultimele zile d 
in pricina întrunirii pe care urma să o aibă peste câteva mo 
mente. Durase mai mult decât anticipase ca Ren şi Murtaug 
h să fie gata, în cele din urmă, să se întâlnească cu el - pri 
ma lor întâlnire după acea noapte din mahala. Chaol trebuia 
să aştepte următoarea noapte liberă, Aedion trebuia să găs 
ească o locaţie sigură, şi apoi ei trebuiau să se coordoneze 
cu cei doi lorzi din Terrasen. El şi generalul plecară separat 
din castel, iar Chaol se urâse atunci când îşi minţise oameni 
i cu privire la locul unde mergea - detestase faptul că ei îi u 
raseră distracţie plăcută, detestase faptul că ei aveau încre 
dere în el, bărbatul care se întâlnea cu duşmanii lor de moa 
rte. 

Chaol alungă acele gânduri pe măsură ce se apropia de 
aleea slab luminată aflată la câteva străzi distanţă de pensi 
unea veche unde trebuiau să se întâlnească. Pe sub mantia 
cu glugă groasă purta mai multe arme decât de obicei. Fiec 
are inspiraţie i se părea insuficientă. Un fluierat pe două not 


e răsună pe alee, iar el îl imită. Aedion trecu prin pâcla joas 
ă care venea dinspre Avery, cu faţa ascunsă sub gluga man 
tiei sale. 

Nu purta spada din Orynth. În schimb, avea asupra sa nu 
meroase săbii şi cuțite de luptă - un bărbat capabil să intre î 
n iad şi să iasă rânjind. 

— Unde sunt ceilalţi? întrebă Chaol în şoaptă. 

In mahala era linişte în acea seară - prea multă linişte, d 
upă părerea sa. Imbrăcat aşa cum era, puţini ar fi îndrăznit 
să se apropie de el, dar mersul pe străzile reprobabile şi înt 
unecate fusese un chin. Era atâta sărăcie şi deznădejde - şi 
disperare. Asta îi făcea pe oameni periculoşi, dispuşi să rişt 
e totul pentru a mai şterge din calendar o zi de trai. 

Aedion se rezemă de un zid dărăpănat din cărămidă. 

— Să nu te apuce năbădăile. Ajung aici curând. 

— Am aşteptat destul aceste informaţii. 

— Şi ce grabă ai? întrebă tărăgănat Aedion, scrutând ale 
ea. 

— Peste câteva săptămâni părăsesc Riftholdul pentru a 
mă întoarce în Anielle. 

Aedion nu-l privea direct, dar simţea cum generalul se zg 
âia la el de sub gluga lui neagră. 

— Descurcă-te - spune-le că eşti ocupat. 

— Am făcut o promisiune, zise Chaol. Deja am reuşit să 
mă târguiese cerşind ceva mai mult timp, însă vreau să fi... 
făcut ceva pentru prinţ, înainte de a pleca. 

Atunci, generalul se întoarse spre el. 

— Am auzit că te-ai înstrăinat de tatăl tău; de ce această 
schimbare bruscă? 

| ar fi fost mai uşor să mintă, dar Chaol zise: 

— Tatăl meu este un om puternic - are trecere în faţa m 
ultor persoane influente de la Curte şi face parte din consili 
ul regelui. 

Aedion lăsă să-i scape un hohot jos de râs. 

— Ne-am certat de câteva ori, fără a ceda niciunul în 
timpul unor consilii de război. 

Chaol ar fi plătit bani buni să vadă asta, dar, când rosti 


următoarele cuvinte, nu zâmbea. 

— A fost singura cale de-a o trimite în Wendlyn. 

Îi explică rapid târgul pe care îl făcuse şi, când termină, 
Aedion dădu drumul unei respiraţii lungi. 

— La naiba, zise generalul, apoi clătină din cap. N-am cr 
ezul că onoare ca asta mai există încă în Adarlan. 

Bănui că era un compliment - şi încă unul înalt, din pa 
rtea lui Aedion. 

— Şi, cum e cu tatăl tău? îl întrebă Chaol pe Aedion, fie 
şi numai pentru a schimba subiectul, îndepărtându-l de golu 
| din pieptul lui. Ştiu că mama ta e rudă cu... cu ea, dar asce 
ndenţa din partea tatălui tău? 

- Mama mea nu a recunoscut niciodată cine a fost tatăl 
meu, nici chiar atunci când era pe patul de moarte, zise Aed 
ion pe un ton plat. Nu ştiu dacă a fost din cauza ruşinii sau 
pentru că nu-şi putea aminti, ori pentru a mă proteja cumv 
a. Odată adus aici, nu prea mi-a mai păsat. Dar decât cu un 
tată ca al tău, prefer mai degrabă să n-am deloc. 

Chaol chicoti şi poate că i-ar mai fi pus încă o întrebare d 
acă nu s-ar fi auzit un zgomot de cizme frecate pe piatră la 
celălalt capăt al aleii, urmat de o respiraţie sacadată. 

Cu mare iuţeală, Aedion palmă două cuțite de luptă, iar 
Chaol îşi scoase spada - o lamă neinteresantă, banală, pe c 
are o furase de la barăci - în timp ce un bărbat apăru împlet 
icindu- se în raza lor vizuală. 

Ţinea un braţ pe abdomen, cu celălalt sprijinindu-se de zi 
dul din cărămidă al clădirii abandonate. Aedion se mişcă im 
ediat, vârând din nou cuţitele în teacă. Chaol nu se apropie 
de tânărul bărbat până ce nu-l auzi întrebând: 

— Ren? 

La lumina lunii, sângele de pe tunica lui Ren era o pată 
strălucitoare, întinsă. 

— Unde este Murtaugh? vru Aedion să ştie, petrecându-ş 
i un braţ pe după umerii lui Ren. 

— In siguranţă. 

Ren gemu, cu faţa de o paloare cadaverică. Chaol scrută 
ambele capete ale aleii. 


— Am fost... urmăriţi. Aşa că am încercat să scăpăm de e 


Mai mult auzi, decât văzu tresărirea lu Ren. 

— M-au încolţit. 

— Câţi? întrebă Aedion blând, deşi Chaol aproape că simţ 
ea violenţa dând în clocot înlăuntrul generalului. 

— Opt, răspunse Ren, şi sâsâi de durere. Am ucis doi, ap 
oi am scăpat. Mă urmăresc. 

Mai rămăseseră şase. Dacă nu erau răniţi, probabil că er 
au foarte aproape. Chaol examină pietrele din spatele lui R 
en. Rana din abdomen nu putea fi adâncă, dacă reuşise să? 
mpie dice sângele să lase dâră în urma sa. Dar tot trebuie c 
ă era periculoasă - chiar fatală, dacă ar fi străpuns unde tre 
buie. 

Aedion deveni rigid, ascultând ceva ce Chaol nu putea a 
uzi. În tăcere, cu blândeţe, îl trecu pe Ren în braţele lui Cha 
ol. 

— La trei paşi de aici se află nişte butoaie, zise generalul 
cu un calm mortal în timp ce se întorcea cu faţa spre intrare 
a pe alee. Ascundeţi-vă în spatele lor şi ţineţi-vă gurile închi 
se. 

Asta fu tot ceea ce-i trebui lui Chaol să audă pentru a-l 
sălta pe Ren şi a-l duce în spatele butoaielor, lăsându-l apoi 
pe pământ. Ren îşi înăbuşi un geamăt de durere. Printre do 
uă butoaie era o crăpătură prin care Chaol putea să vadă al 
eea şi pe cei şase oameni care veneau, unul lângă celălalt. 
Nu vedea decât că erau îmbrăcaţi cu nişte tunici negre şi m 
antii. 

Bărbaţii se opriră când îl văzură în faţa lor pe Aedion, cu 
gluga trasă pe cap. Generalul îşi scoase cuţitele de luptă şi 
spuse: 

— Niciunul dintre voi nu va părăsi aleea asta viu. 


x 


Nu o făcură. 
Chaol se minună de dibăcia lui Aedion - viteza, iuțeala şi 


deplina încredere care făceau să pară că urmărea un dans b 
rutal, de neiertat. 

Se termină înainte de a începe cu adevărat. Cei şase ata 
catori păreau să se descurce bine cu armele, dar împotriva 
unui bărbat căruia îi curgea prin vene sânge Fae erau inutil 
e. 

Nu era de mirare că Aedion se ridicase atât de rapid la ra 
n gul pe care îl deţinea. Nu mai văzuse niciodată vreun bărb 
at care să lupte aşa. Numai... numai Celaena fusese pe apro 
ape. Nu-şi dădea seama care dintre ei avea să învingă dacă 
s-ar fi luptat vreodată unul cu altul, însă laolaltă... Lui Chaol 
îi îngheţă inima gândindu-se la asta. Şase bărbaţi morţi în d 
ecurs de câteva momente - şase. 

Revenind la Chaol, Aedion nu zâmbea şi lăsă să-i cadă u 
n petic de material textil pe pământ, în faţa lor. Chiar şi Re 
n, gemând printre dinţii încleştaţi, îl privi. 

Era un material greu, negru - cu blazon brodat cu fir neg 
ru, aproape invizibil, cu excepţia sclipirii în lumina lunii - era 
un balaur. Sigiliul regal. 

— Nu-i cunosc pe bărbaţii ăştia, zise Chaol, mai mult pen 
tru sine decât pentru a-şi apăra nevinovăția. N-am văzut nic 
iodată uniforma asta. 

— După cum sună, spuse Aedion, furia continuând să-i cl 
ocotească în glas în timp ce ridică privirea în direcţia zgomo 
telor, pe care Chaol nu le putea auzi cu urechile lui omeneşt 
i, mai sunt şi alţii şi scotocesc din cocioabă în cocioabă în că 
utarea lui Ren. Avem nevoie de un loc în care să ne ascund 
em. Ren rămase conştient suficient cât să spună: 

— Ştiu eu unul. 


CAPITOLUL 30 


Până să ajungă acolo, Chaol îşi ţinu respiraţia, susţinând 
u-l între ei pe semiconştientul Ren, toţi trei legănându-se şi 
clătinându-se, părând, pentru toată lumea, trei beţivi ieşiţi p 
entru o seară de băute în mahala. Străzile încă mişunau de | 
ume, în pofida orei, şi o femeie pe care o depăşiră se aplecă 
şi îl apucă pe Aedion de tunică, scuipând un legato de vorbe 
erotice. Generalul însă folosi o mână uşoară pentru a o desp 
rinde de el şi îi zise: 

— Nu plătesc pentru ceva ce pot căpăta gratis. 

Cumva, lăsa senzaţia unei minciuni, de vreme ce Chaol n 
u-l văzuse şi nici nu auzise ca Aedion să fi împărţit patul cu 
vreo femeie în toate acele săptămâni. Dar poate faptul că a 
flase că Aelin era în viaţă îi schimbase priorităţile. 

Ajunseră la stabilimentul unde se vindea opiu, al cărui nu 
me li-l spusese Ren între scurtele reprize de leşin, exact în 
momentul în care strigătele soldaţilor care năvăleau în cas 
e, hanuri şi taverne reverbera din josul străzii. Chaol nu aşte 
ptă să vadă cine erau şi se împinse în uşa din lemn ciobit. D 
uhoarea de trupuri nespălate, de resturi şi fum dulceag îi in 
vadă nările lui Chaol. Până şi Aedion tuşi şi îi aruncă lui Ren, 
care zăcea aproape mort în braţele lor, o privire dezaprobat 
oare. 


Madama între două vârste le ieşi în întâmpinare pentru a 
-i saluta, cu tunica ei lungă şi cu rochia fluturând într-un vân 
t fantomă, şi îi conduse pe culoarul lambrisat, călcând uşor 
pe multicolorele covoare uzate. Ea începu să susure despre 
reducerile şi ofertele speciale din acea seară, dar Chaol o pr 
ivi o singură dată în ochii ei verzi, vicleni, şi îşi dădu seama 
că se cunoştea cu Ren - era cineva care, probabil, îşi ridicas 
e propriul ei imperiu acolo, în Rifthold. 

Îi instală intr-un alcov separat prin voaluri, înţesat cu per 
ne uzate din mătase care puţeau a fum dulceag şi a sudoar 
e şi, după ce ridică întrebător din sprâncene spre Chaol, ace 
sta îi înmână trei monede de aur. Tolănit pe perne între Aed 
ion şi Chaol, Ren gemu, însă înainte ca Chaol să apuce să ro 
stească vreo vorbă, madama se întoarse cu o boccea în mă 
nă. 

— Sunt alături, le zise, cu un accent plăcut şi străin. Gră 
biţi-vă. 

Le adusese o tunică. Aedion îl despuie rapid pe Ren, al c 
ărui chip avea o paloare cadaverică, cu buzele lipsite de sân 
ge. Generalul blestemă atunci când văzură rana - o despică 
tură în partea de jos a abdomenului. 

— Dacă era puţin mai adâncă, i-ar fi atârnat afurisitele d 
e maţe, zise el. 

Luă o fâşie de pânză curată de la madamă şi o înfăşură i 
n jurul abdomenului musculos al lordului. Acesta era deja pli 
n de cicatrice. Dacă supravieţuia, probabil că aceasta nu av 
ea să fie cea mai rea dintre ele. 

Madama îngenunche în faţa lui Chaol şi deschise cutia pe 
care o avea în mâini. Acum, pe măsuţa joasă din faţa lor se 
găseau trei pipe. 

— Trebuie să vă jucaţi rolul, le spuse ea în şoaptă, privin 
d peste umăr prin voalul des şi negru, fără îndoială calculân 
d cât timp le mai rămăsese. 

Chaol nici măcar nu încercă să obiecteze atunci când ea 
se lolosi de ruj pentru a-i colora pielea din jurul ochilor şi îi a 
plică nişte pastă şi pudră pentru a-i decolora faţa, îi deschis 
e câţiva nasturi de la tunică şi îi ciufuli părul. 


— Culcaţi-vă pe spate, lăsaţi-vă moi şi ţineţi pipa în 
mână. Fumaţi dacă trebuie să vă domoliţi. 

Asta fu tot ce îi spuse înainte să treacă la Aedion, care te 
rminase să-l îndese pe Ren în hainele curate. În câteva mo 
mente, toţi trei erau culcaţi pe pernele împuţite, iar madam 
a ieşise în mare viteză cu tunica însângerată a lui Ren. 

Respirația lordului era sacadată şi chinuită, iar când uşa 
de la intrare se izbi de perete, Chaol se luptă cu tremuratul 
mâinilor sale. Cu pasul uşor, madama se grăbi să-i întâmpin 
e pe bărbaţi. Cu toate că Chaol se chinui să audă, Aedion pă 
rea să asculte fără nicio problemă. 

— Sunteţi cinci? ciripi madama, destul de tare pentru ca 
ei să o audă. 

— Căutăm un fugar, fu răspunsul mârâit. Dă-te din calea 
mea! 

— Cu siguranţă că doriţi să vă odihniţi - avem încăperi p 
rivate pentru grupuri, iar domniile voastre sunteţi oameni m 
ari. 

Toate cuvintele erau însoţite de un tors, un festin senzua 


— Costă în plus pentru spadele şi cuţitele aduse înăuntr 
- o garanţie, vedeţi dumneavoastră, pentru atunci când v 
ia drogul... 

— Femeie, ajunge! lătră bărbatul. 

Se auzeau materialele sfâşiate pe măsură ce fiecare alco 
v cu voaluri era inspectat. Lui Chaol îi bubuia inima, dar con 
tinuă să rămână culcat, deşi îl mânca să se întindă după sp 
adă. 

— Atunci vă las să vă vedeţi de treabă, spuse ea cu o sfi 
ală prefăcută. 

Intre ei, Ren era atât de ametit, încât cu adevărat ar fi pu 
tut fi drogat din cale-afară. Când perdeaua fu sfâşiată, Chao 
| speră doar ca propriul său spectacol să fie convingător. 

— Ala e vinul? articulă nedesluşit Aedion, mijind ochii la 
bărbaţi, cu chipul palid, schiţând un zâmbet. 

Cu greu putea fi recunoscut. 

— Aşteptăm de douăzeci de minute, să ştii. 


u 
ă 


Chaol le surâse confuz celor şase bărbaţi care cercetau î 
n- căperea. Toţi în uniforme negre, toţi necunoscuţi. Cine na 
iba erau? De ce fusese Ren urmărit? 

— Vin, ceru imperios Aedion, posibil fiul răzgâiat al vreun 
ui negustor. Acum! 

Bărbaţii se mulţumiră să-i înjure şi îşi văzură mai departe 
de treabă. Cinci minute mai târziu, plecară. 


* 


Stabilimentul era probabil un loc de întâlnire, deoarece M 
urtaugh îi găsi acolo o oră mai târziu. Madama îi condusese 
într-un birou intim şi ei se văzuseră nevoiţi să-l ţintuiască pe 
Ren pe canapeaua uzată în timp ce ea - cu o surprinzătoare 
pricepere - îi dezinfectase, îi cususe şi îi pansase rana urât 
ă. Avea să supravieţuiască, le spusese ea, dar sângele pe c 
are îl pierduse şi rana aveau să-l scoată din uz pentru o vre 
me. Murtaugh se plimbă prin încăpere, până ce Ren căzu înt 
r-un somn adânc, graţie vreunui tonic pe care femeia i-l tur 
nase pe gât. 

Chaol şi Aedion se aşezară la măsuţa înghesuită între cut 
iile puse peste alte cutii de opiu, stivuite pe lângă pereţi. Nu 
voia să ştie ce conţinea tonicul pe care îl înghiţise Ren. 

Când îl întrebă pe Murtaugh, Aedion privea uşa încuiată, 
cu fruntea ridicată de parcă ar fi ascultat sunetele din stabili 
ment. 

— De ce aţi fost urmăriţi şi cine erau acei bărbaţi? 

Bătrânul continuă să facă paşi. 

— Nu ştiu. Însă ei ştiau unde aveam să fim eu şi Ren. Re 
n are o reţea de informatori în tot oraşul. Oricare dintre ei n 
e-ar fi putut trăda. 

Aedion continuă să-şi îndrepte atenţia asupra uşii, cu o 
mână pe cuţitele de luptă. 

— Erau îmbrăcaţi în uniforme cu blazonul regal - nici căp 
itanul nu le-a recunoscut. O vreme va trebui să vă daţi la fu 
nd. 

Tăcerea lui Murtaugh era prea grea. Chaol întrebă încetiş 


or: 

— Când va putea fi mişcat, unde îl aducem? 

Murtaugh se opri, cu ochii plini de mâhnire. 

— Nicăieri. Nu avem o casă. 

Aedion îl privi tăios. 

— Unde naiba aţi stat în tot acest timp? 

— Ici şi colo, adăpostindu-ne în clădiri abandonate. Când 
puteam să lucrăm, stăteam la pensiuni, însă zilele astea... 

Nu aveau acces la chesoanele din Allsbroock, îşi dădu se 
ama Chaol. Nu şi dacă ei se ascunseseră atâţia ani. Insă să t 
răiască pe străzi... 

Chipul lui Aedion era o mască a indiferenţei. 

— Nu aveţi niciun loc în Rifthold destul de sigur pentru el 
- în care să fie îngrijit. 

Nu era o întrebare, dar Murtaugh dădu, totuşi, aprobator 
din cap. Aedion îl examină pe Ren, tolănit pe sofaua de culo 
are închisă, lângă peretele din spate. Mărul lui Adam i se mi 
şcă iar în sus şi în jos, dar apoi zise: 

— Spune-i căpitanului teoria ta despre magie. 


x 


În lungile ore care trecură, timp în care Ren îşi recăpătă 
puterile suficient cât să poată fi mutat, Murtaugh îi explică t 
ot ce ştia. Întreaga sa poveste deveni clară, bătrânul vorbin 
d câteodată în şoaptă - despre ororile de care fugiseră şi cu 
m Ren căpătase fiecare cicatrice în parte. Chaol înţelese de 
ce tânărul îşi ţinuse până acum buzele pecetluite. Discreţia î 
| ţinuse în viaţă. 

Ren şi Murtaugh aflaseră că, împreună, diferitele valuri d 
in ziua în care magia dispăruse formaseră un triunghi peste 
continent. Prima latură mergea drept din Rifthold în Deşertu 
| îngheţat. A doua mergea în jos, de la Deşertul îngheţat la 
marginea Teritoriilor Pustii. A treia latură ducea de acolo îna 
poi în Rifthold. O vrajă, credeau ei, fusese de vină pentru as 
ta. 

Stând în jurul hărţii pe care o adusese Aedion, generalul 


trecu cu degetul peste laturile triunghiului, iar şi iar, de parc 
ă ar fi pus la punct o strategie de luptă. 

O vrajă trimisă din anumite puncte, asemenea razelor un 
ui far. 

Chaol bătu cu încheieturile degetelor în masă. 

— Există vreo cale prin care să poată fi desfăcută? 

Murtaugh oftă. 

— Munca noastră a fost întreruptă de tulburarea cu Arch 
er, iar sursele noastre au dispărut din oraş, temându-se pen 
tru vieţile lor. Dar trebuie să fie o cale. 

— Aşadar, de unde începem căutarea? întrebă Aedion. N 
u există nicio şansă, la naiba, ca regele să fi lăsat indicii la î 
ntâmplare. 

Murtaugh încuviinţă. 

— Avem nevoie de martori care să ne confirme bănuielil 
e, dar locurile în care credem noi că îşi are originea vraja su 
nt ocupate de forţele regelui. Am aşteptat să se ivească o o 
cazie. 

Aedion îi aruncă un zâmbet leneş. 

— Nu-i de mirare că îi tot spuneai lui Ren să fie amabil c 
u mine. 

De parcă i-ar fi răspuns, Ren gemu, zbătându-se să se tr 
ezească. Oare tânărul lord se simţise în siguranţă sau împăc 
at vreun moment în ultimii zece ani? Aşa se explica mânia - 
mânia nesăbuită care curgea prin toate inimile tinere, zdrob 
ite, din Terrasen, inclusiv prin cea a Celaenei. 

Chaol spuse: 

— Există un apartament ascuns într-un depozit din mah 
ala. Este sigur şi are toate facilităţile de care aveţi nevoie. S 
unteţi bineveniţi să staţi acolo cât timp socotiți că este nece 
sar. 

Simţea cum Aedion îl priveşte precaut, însă Murtaugh se 
încruntă. 

— Oricât de generoasă e oferta, nu pot accepta să stau Î 
n casa ta. 

— Nu este casa mea, răspunse Chaol. Şi, crede-mă, prop 
rietarul nu s-ar supăra câtuşi de puţin. 


CAPITOLUL 31 


— Mănâncă-l, zise Manon, întinzându-i piciorul de oaie 
crud lui Abraxos. 

Ziua era senină, dar vântul bătea dinspre culmile munţilo 
r Colț Alb, aducând un frig îngrozitor. leşiseră dincolo de mu 
nte în mici reprize, pentru ca el să-şi dezmorţească picioare 
le, folosind uşa din spate, care se deschidea înspre un drum 
îngust ce ducea în munţi. Ea îl condusese ţinându-l de lanţul 
uriaş - de parcă asta l-ar fi putut împiedica să-şi ia zborul - 
sus, pe o pantă înclinată, şi apoi pe o pajişte deasupra unui 
platou. 

— Mănâncă.-l, îl îmbie ea, scuturând carnea care îngheţa 
spre Abraxos, care acum se culcase pe burtă pe pajişte, puf 
nind la primele fire de iarbă şi floricele care îşi iţeau căpşoar 
ele din zăpadă. Este recompensa ta, îi zise printre dinţi. Ai c 
âştigat-o. 

Abraxos adulmecă un pâlc de floricele purpurii, apoi clipi 
înspre ea. Fără carne, părea el să spună. 

— E bună pentru tine, spuse ea, dar el reveni la adulmec 
atul violetelor sau ce-or fi fost acelea. 

Dacă o plantă nu era bună pentru a otrăvi, a vindeca sau 
pentru a o ţine în viaţă dacă murea de foame, nu-şi bătuse 
niciodată capul să-i înveţe numele - mai ales cel al florilor s 
ălbatice. 

Aruncă piciorul de oaie drept în faţa gurii masive şi îşi vă 
ri mâinile în faldurile mantiei ei roşii. El îl adulmecă, noii săi 
dinţi din fier sclipind în lumina strălucitoare, apoi îşi întinse 
o aripă imensă, terminată cu gheare şi... 


Îl împinse deoparte. 

Manon se frecă la ochi. 

— Nu este destul de proaspătă? 

El se mută pentru a mirosi nişte flori alb cu galben. 

Un coşmar. Trăia un coşmar. 

— Nu se poate să-ţi placă de-adevăratelea florile. 

Din nou acei ochi negri o priviră. Clipiră o dată. Chiar îmi 
plac, părea el să spună. 

Ea întinse braţele. 

— Până ieri n-ai mai mirosit nicio floare. Dintr-o dată car 
nea nu mai e bună? 

El ar fi avut nevoie să mănânce tone şi tone de carne pe 
ntru a face muşchi pe unde nu prea avea. 

Când el reveni din nou la mirositul florilor, cu delicateţe - 
viermele nesuferit şi inutil - ea se duse la piciorul de oaie şi 
îl ridică. 

— Dacă nu-l mănânci, mârâi ea, ridicând carnea cu amb 
ele mâini la nivelul gurii şi lăsând să i se vadă dinţii, atunci î 
| voi mânca eu. 

Abraxos o privi cu acei ochi negri miraţi cum muşcă din c 
arnea îngheţată şi crudă. Şi cum o scuipă. 

— Pe umbra întunecată a Mamei... 

Mirosi carnea. Nu era râncedă, dar, la fel ca oamenii de a 
ici, nu avea gust. Oile erau crescute în interiorul muntelui, a 
şa că poate era ceva în apă. De îndată ce se întorcea, avea 
să le dea ordin Celor Treisprezece să nu se atingă de bărbat 
i - nu până ce nu afla ea ce naiba îi făcea să aibă acel gust 
şi miros. 

Fără a ţine seama de asta, Abraxos trebuia să mănânce, 
fiindcă trebuia să se facă puternic - astfel încât ea să poată 
deveni Conducătoarea Aripii, astfel încât să poată să vadă 
expresia de pe chipul Iskrăi atunci când avea s-o sfâşie în 
bucăţi la Jocurile de Război. lar dacă asta era singura modal 
itate prin care să-l facă pe vierme să mănânce... 

— Bine, zise ea, aruncând cu o mişcare rapidă piciorul d 
e oaie. Vrei carne proaspătă? 

Scrută munţii care se ridicau deasupra lor, cercetând 


stâncile cenușii. 
Atunci va trebui să vânăm. 


Miroşi a rahat şi a sânge. 

Bunica ei nu se întoarse de la biroul ei, iar Manon nu tres 
ări la auzul insultei. Adevărul e că era acoperită de ambele. 

Era din pricina lui Abraxos, viermele iubitor de flori, care 
numai ce o privise în timp ce ea se căţărase pe una dintre 
stâncile din apropiere şi doborâse, pentru el, o capră de 
munte care zbiera. „Doborâse” era un cuvânt mai elegant d 
ecât ceea ce se întâmplase de fapt: ea îngheţase pe jumăta 
te aşteptând ca nişte capre să treacă în urcuşul lor periculo 
s şi atunci, când în cele din urmă încolţise una, nu numai că 
se rostogolise în căcărezele acesteia în timp ce se lupta cu 
ea, dar aceasta mai şi slobozise o încărcătură proaspătă pe 
ea, chiar înainte să cadă de-a berbeleacul din braţele ei şi s 
ă-şi spargă capul de stâncile de dedesubt. 

Aproape că o antrenase şi pe ea în cădere, însă reuşise s 
ă se prindă de o rădăcină uscată. Când se întoarse cu anim 
alul mort în braţe şi cu sânge îngheţat pe tunica şi pe manti 
a ei, Abraxos stătea, în continuare, culcat pe burtă, mirosin 
d florile. 

El devorase capra din două înghiţituri, apoi se dusese îna 
- poi să se bucure de florile sălbatice. Măcar mâncase. Oricu 
m, ca să-l aducă înapoi la Colţul Nordic fusese o adevărată î 
ncercare. El nu-i făcuse niciun rău, nu fugise, dar se smucea 
în lanţ, scuturînd din cap iar şi iar, pe măsură ce se apropia 
u de uşa din spate, acolo unde se auzeau sunetele balaurilo 
r şi ale bărbaţilor însă el intrase - cu toate că plesnise din c 
oadă şi mârâise la îngrijitorii care se repeziseră să-l recuper 
eze. Din cine ştie ce motiv, se tot gândea la împotrivirea lui 
- la felul în care se uitase la ea cu o implorare mută. Ei nu-i 
era milă de el, căci nu-i era milă de nimic, dar continua să s 
e gândească la asta. 

— M-ai chemat, spuse Manon, ţinând capul ridicat. N-am 


vrut să te fac să aştepţi. 

— Ba mă faci să aştept, Manon. 

Vrăjitoarea se întoarse, cu ochii plini de moarte şi de pro 
misiunea unei dureri infinite. 

— Au trecut deja câteva săptămâni şi tu nu zbori alături 
do Cele Treisprezece. Picioare-galbene au zburat ca o arm 
ată timp de trei zile. Trei zile, Manon, iar tu îţi cocoloşeşti be 
stia. 

Manon nu arătă nici cel mai mic semn de emoție. Dacă îş 
i cerea iertare n-ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile, 
aşa cum ar fi făcut-o şi scuzele. 

— Dă-mi ordine şi vor fi îndeplinite. 

— Te vreau în aer până mâine-seară. Să nu te deranjezi 
să vii înapoi dacă nu ai reuşit să zbori. 


x 


— Te urăsc, gâfâi Manon printre dinții ei din fier atnci câ 
nd ea şi Abraxos îşi încheiară istovitoarea călătorie până în 
vârful muntelui. 

Durase o jumătate de zi să ajungă acolo - şi dacă asta nu 
dădea roade, avea să dureze până seara să se întoarcă în O 
mega, pentru a-şi împacheta lucrurile. 

Abraxos era încolăcit ca o pisică pe întinderea îngustă de 
stâncă plană din vârful muntelui. 

— Vierme leneş şi încăpățânat. 

El nici măcar nu clipi. 

„Luaţi-o pe versantul estic”, îi spusese supraveghetorul î 
n timp ce o ajutase să-l înşeuze şi să iasă pe uşa din spate a 
Colţului Nordic înaintea zorilor. Ei foloseau acest pisc pentru 
a-i antrena pe balaurii care eclozau - şi pe cei care şovăiau 
să zboare. Versantul estic, constată Manon privind peste ma 
rginea pe care tocmai o escaladase, era o pantă lină urmată 
de o cădere de şapte metri. Abraxos putea să-şi ia avânt de 
pe margine, să încerce să alunece, şi, dacă ar fi căzut... Eib 
ine, nu erau decât şapte metri, apoi roca netezită de vântu 
ri pe care să alunece pentru o aterizare. Slabe şanse să mo 


ară. 

Nu, moartea domnea pe versantul vestic. Încruntându-se 
la Abraxos, care îşi lingea noile gheare din fier, Manon trave 
rsă platoul şi se înfioră din pricina vântului usturător care bă 
tea. 

Spre vest era un povârniş nesfârşit care traversa neantul 
până la stâncile ascuţite şi neiertătoare de dedesubt. Ar fi f 
ost nevoie de o echipă întreagă pentru a-i aduna rămăşiţele 
de acolo. Versantul estic să fie, deci. 

Îşi verifică părul strâns în coadă împletită şi îşi trase pleo 
apele interioare la locul lor. 

— Să mergem! 

Abraxos îşi săltă capul imens, de parcă ar fi spus: Abia a 
m ajuns aici. 

Ea arătă spre marginea estică. 

— Zburăm. Acum! 

El pufni, încolăcindu-se cu spatele la ea, cu şaua din piel 
e sclipind. 

— O, nu prea cred, rosti ea repede, ocolindu-l pentru a aj 
unge în faţa lui. Zburăm, laş încăpățânat ce eşti! 

El îşi vâri capul sub burtă, înfâşurându-şi coada în jurul 
lui. Se prefăcea că n-o aude. 

Ea ştia că ar fi putut să o coste viaţa, dar îl prinse de nări 
- destul de tare cât să-l facă să deschidă ochii. 

— Aripile îţi funcţionează. Oamenii aşa au spus. Deci poţi 
să zbori şi vei zbura, fiindcă aşa spun eu. Ţi-am adus, ţie, 
hoit nefolositor, capre de munte cu turma, şi, dacă mă umil 
eşti, am să-ţi folosesc pielea pentru un veşmânt nou. 

Îşi foşni mantia stacojie, ruptă şi pătată. 

— Asta e distrusă, din pricina caprelor tale. 

Balaurul îşi trase capul, iar ea îi dădu drumul - deoarece 
fie îi dădea drumul, fie era aruncată în aer. El îşi puse capul 
jos şi închise ochii. 

Cumva, asta era o pedeapsă. Pentru ce, nu ştia. Poate pe 
ntru prostia făcută în alegerea unei bestii de încălecat. 

Ea țâțâi spre el, cercetând şaua de pe spinarea sa. Chiar 
dacă ar fi sărit cu elan, n-ar fi reuşit, însă trebuia să fie în şa 


şi să se ridice în aer, sau, dacă nu... Sau, dacă nu, Cele Trei 
sprezece aveau să fie despărțite de către bunica ei. 

Abraxos continua să stea culcat la soare, inutil şi blând c 
a o pisică. 

— Halal inimă de războinic. 

Ea cercetă marginea estică, şaua, hăţurile care atârnau. 
Prima dată când îi vârâseră zăbala în gură, împunsese cu ca 
pul şi se zvârcolise, însă acum se obişnuise cu ea - cel puţi 
n, destul cât să fi încercat în acea zi să-i smulgă capul numa 
i unuia dintre îngrijitori. 

Soarele era încă sus, dar curând avea să-şi înceapă cobo 
ră rea, iar ea avea să fie total şi perfect ruinată. Pe naiba av 
ea să fie. 

— Ţi-ai făcut-o singur, fu singurul avertisment pe care i-l 
dădu înainte de a-şi lua elan şi de a ateriza pe crupa lui, du 
pă care începu să se târască de-a buşilea, atât de repede, î 
ncât el de-abia îşi iţi capul când ea o zbughi pe spinarea lui 
solzoasă şi apoi sări în şa. 

Când Manon îşi vâri picioarele încălţate cu cizme în scări 
şi apucă hăţurile, el sări în picioare, ţeapăn ca o scândură. 

— Zburăm - acum! 

Işi înfipse călcâiele în coastele lui. 

Poate că îl duru sau fu luat prin surprindere, căci Abraxos 
scutură din cap - împunse şi mugi. Ea smuci hăţurile cât de 
tare putu. 

— Ajunge! lătră ea, ridicând o mână pentru a-l ghida pes 
te marginea estică. Ajunge, Abraxos! 

El încă se mai zvârcolea, dar ea strânse din coapse cât d 
e tare putu pentru a rămâne în şa, aplecându-se la fiecare 
miş- care. Când mişcările capului nu reuşiră să o dea jos, el 
îşi ridică aripile de parcă ar fi vrut să o azvârle. 

— Să nu îndrăzneşti, mărâi ea, însă el continuă să se 
răsucească şi să se unduiască. /ncetează! 

Simţi că i se zguduie creierul în cap şi dinţii îi clănţăniră 
atât de tare, încât trebui să-şi retracteze caninii pentru a nu 
-i străpunge pielea. 

Abraxos continua însă să scuture din cap, sălbatic şi fren 


etic. Nu se îndrepta spre marginea estică, ci în partea opusă 
- spre buza povârnişului vestic. 

— Abraxos, încetează! 

El avea de gând să o ia taman într-acolo. Şi aveau să se f 
acă una cu stâncile. 

Era atât de panicat, atât de înfuriat, încât vocea ei nu era 
mai mult decât o frunză care foşnea în vânt. Căderea vestic 
ă se deschise la dreapta ei, apoi la stânga, licărind sub aripil 
e din piele marmorată, care fluturau şi plesneau. Apropiindu 
-se de margine, pietrele şuierau şi se spărgeau sub ghearel 
e masive ale lui Abraxos. 

— Abraxos... 

Însă atunci, piciorul lui alunecă de pe stâncă şi lumea lui 
Manon se înclină în jos - tot mai jos, mai jos, pe măsură ce 
el îşi pierdea priza şi plonjau în aer. 


CAPITOLUL 32 


Manon nu avu timp să se gândească la moartea care 
venea. 

Era prea ocupată să se ţină în şa, lumea fluturând şi înv 
ârtindu-se, vântul şuierând, sau poate şuiera Abraxos, în t 
imp ce plonjau spre stâncă. 

Muşchii lui se blocară şi începu să tremure, dar ea îşi ţinu 
braţele petrecute prin chingi, singurul lucru care o ţinea la d 
istanţă de moarte, deşi se apropiau de ea în mare viteză, cu 
fiecare rotaţie a trupului vătămat al lui Abraxos. 

Copacii de dedesubt căpătară formă, la fel şi stâncile asc 
u ţite, săpate de vânturi. Din ce în ce mai repede, peretele 
de stâncă devenea o înceţoşare de cenușiu şi alb. 

Poate că trupul lui avea să preia impactul, iar ea putea 
să scape. 

Poate că toate acele stânci aveau să-i străpungă pe amă 
ndoi. 

Poate că el avea să se răsucească şi ea să aterizeze prim 
a. 

Ea spera că avea să se întâmple foarte repede, încât să 
nu-şi dea seama cum avea să moară, să nu ştie care parte 
avea să se frângă prima. Cădeau cu repeziciune. Printre stâ 
ncile ascuţite curgea un pârâu. 

Vântul îi izbi de dedesubt, un curent care îl învârti pe Abr 
axos în sus, dar ei continuau să plonjeze. 

—  Deschide-ţi aripile! ţipă ea să se audă dincolo de vă 
nt, peste inima care îi bătea nebuneşte. Deschide-le şi trage 
în sus! urlă ea, exact când începură să apară pragurile pâră 
ului, exact când înţelese că ura îmbrăţişarea întunericului c 
e sta să vină şi că nu era nimic de făcut pentru a opri căder 
ea, acea pieire prin... 

Se vedeau conurile pinilor. 

— Deschide-le! 

Un ultim strigăt, un ultim efort de raliere în război 
împotriva întunericului. 


Un strigăt de război căruia Abraxos îi răspunse cu un ţipă 
t pătrunzător în timp ce îşi deschise aripile, prinse curentul 
de aer şi se avântă îndepărtându-se de fundul prăpastiei. 

Manon simţi că stomacul îi coboară din gât în vârful dege 
telor de la picioare, dar zburau în sus, iar aripile lui băteau, 
fiecare bubuit fiind cel mai frumos sunet pe care îl auzise ea 
vreodată în lunga şi nefericita ei viaţă. 

Cu picioarele strânse sub el, Abraxos zbură şi mai sus. M 
anon se ghemui în şa, lipindu-se de pielea lui caldă în timp c 
e el se îndreptă spre versantul muntelui de alături. Culmile 
acestuia se înălţau să-i întâmpine ca nişte mâini ridicate, în 
să el şovăi, dând tare din aripi. Evitară vârful cel mai înalt, a 
coperit cu zăpadă. Manon se ridica şi cădea odată cu el, făr 
ă să respire, iar Abraxos, de bucurie sau de furie, apucă zăp 
adă şi gheaţă cu ghearele şi le împrăştie în urma lor, părând 
un roi de stele în lumina soarelui. 

Când se avântară în înaltul cerului, soarele îi orbi, iar în 
jurul lor nu erau decât nori la fel de impunători ca munţii de 
dedesubt, castele şi temple albe, purpurii şi albastre. 

Ţipătul pe care îl slobozi Abraxos când intrară în acel cul 
oar de nori, planând şi apoi prinzând un curent iute ca fu 
Igerul săpându-şi o cărare prin el... 

Ea nu înţelesese cum fusese pentru el să trăiască toată v 
iata sub pământ, înlănţuit, bătut şi schilodit - până atunci, 
până ce auzi acel țipăt de bucurie sinceră, de nezdruncinat. 

Până şi ea îl imită, dându-şi capul pe spate spre norii ca 
re îi înconjurau. 

Pluteau pe o mare de nori, iar Abraxos îşi înmuie ghearel 
e în ei înainte de a se cabra pentru a goni printr-o coloană d 
e nori sculptați de vânt. Sus, tot mai sus, până ce ajunseră 
în vârful acesteia, iar el bătu din aripi în acel cer subţiratec, 
îngheţând, oprind lumea complet preţ de o secundă. 

lar Manon, pentru că nimeni nu o privea şi pentru că nu-i 
păsa, îşi flutură şi ea braţele şi savură căderea liberă, vântu 
| fiind acum un cântec în urechile ei, în inima ei veştejită. 


x 


Văzduhul cenuşiu tocmai se umplea de lumină, căci în s 
patele lor soarele aluneca dincolo de linia orizontului. Strâns 
înfăşurată în mantia ei roşie, Manon şedea călare pe Abraxo 
s, vederea ei fiind uşor tulbure din cauza pleoapei interioare 
pentru care deja clipea, astfel încât aceasta să se retragă la 
locul ei. Totuşi, ea le supraveghea pe Cele Treisprezece, căl 
are pe balaurii lor, la gura albiei canionului. 

Se grupaseră în două şiruri a câte şase, Asterin şi animal 
ul ei albastru-deschis imediat în urma lui Manon, conducând 
primul rând, Sorrel revendicându-şi locul din mijlocul celui d 
e-al doilea şir. Toate erau lucide şi vigilente - şi uşor sastisit 
e. Aripile vătămate ale lui Abraxos nu erau încă pregătite să 
tra verseze Răscrucea îngustă, nu încă. Aşa că se întâlniră | 
a uşa din spate, unde urmau să-şi scoată balaurii la plimbar 
e pe o distanţă de trei kilometri până la prima albie a canio 
nului deplasându-se ca o unitate adevărată, în ordinea grad 
elor, dar mai ales în linişte. 

Gura canionului era suficient de largă pentru ca Abraxos 
să înainteze în salturi într-o planare uşoară. Decolările erau 
o problemă din cauza muşchilor sfâşiaţi şi a zonelor slăbite 
ale aripilor sale - zone în care primise mult prea multe lovit 
uri şi care s-ar fi putut să nu-şi recapete niciodată vigoarea 
deplină. 

Ea însă nu le explică asta Celor Treisprezece, căci nu era 
treaba lor şi nici nu ar fi avut vreun impact asupra lor. 

— In fiecare dimineaţă, de azi şi până la Jocurile de Răzb 
oi, le zise Manon, privind lung în labirintul de crevase şi de a 
rcade care alcătuiau canionul săpat de vânt, ne vom întâlni 
aici şi ne vom antrena până la micul dejun. Apoi vom partici 
pa la antrenamentul de după-amiază, împreună cu celelalte 
sabaturi. Să nu spuneţi nimănui. 

Trebuia doar să plece devreme, astfel încât să reuşească 
să-l urce în aer pe Abraxos în timp ce restul vrăjitoarelor tra 
versau Răscrucea. 

Vreau să fim în formaţii apropiate. Nu-mi pasă ce spun b 
ărbaţii despre cum trebuie ţinute animalele de călărit sep 


arate. Lăsaţi balaurii să-şi pună în ordine propria ierarhie, lă 
saţi-i să se încaiere, însă ei vor zbura, strânşi ca o armură. 
Nu vor fi breşe şi nici loc de orgolii sau rahaturi teritoriale. O 
ri zburăm în acest canion laolaltă, ori nu mai zburăm deloc. 

Privi în ochii fiecăreia dintre vrăjitoare, precum şi în cei a 
i balaurilor. Abraxos, spre surprinderea ei, făcu la fel. Ceea 
ce-i lipsea în mărime, compensa prin voinţă limpede, viteză 
şi dexteritate. Simţea curenţii chiar înainte ca Manon să o fa 
că. 

— Când vom termina, dacă supravieţuim, ne vom întâlni 
pe cealaltă parte şi o vom face iarăşi. Până ce iese perfect. 
Bestiile voastre vor învăţa să aibă încredere unele în celelalt 
e şi să asculte comenzile. 

Vântul îi sărută obrajii. 

— Să nu rămâneţi în urmă, le mai spuse ea, iar Abraxos 
plonjă în canion. 


CAPITOLUL 33 


În săptămâna care urmă nu mai apărură alte cadavre, şi, 
desigur, nici urmă din creatura care le supsese sângele acel 
or oameni, cu toate că Celaena adesea se surprindea gândi 
ndu-se pe îndelete la toate amănuntele, în timp ce, pusă de 
Rowan, aprindea lumânare după lumânare la ruinele templu 
lui Zeiţei Soarelui. Acum că se putea transforma la comand 
ă, aceasta era o nouă sarcină: să aprindă o lumânare fără s 
ă distrugă totul cât vedea cu ochii. Ea rata de fiecare dată, 
pârjolindu-şi mantia, făcând să crape ruinele, incinerând co 
pacii atunci când harul ei magic ieşea din ea ca o furtună. R 
owan avea însă un stoc inepuizabil de lumânări, aşa că ea îş 
i petrecea zilele zgâindu se la ele, până ce privea cruciş. Se 
putea întâmpla să asude ore în şir şi să se concentreze asup 
ra stăpânirii furiei şi asupra tuturor acelor prostii, însă să nu 
obţină nici măcar un firişor de fum. Singurul lucru pe care îl 
obținea era un apetit de nestăvilit: Celaena mânca orice şi o 
ri de câte ori putea, din pricina faptului că harul ei magic îi c 
onsuma foarte multă energie. 

Ploile reveniră şi, odată cu ele, mulţimea dornică să ascu 
Ite poveştile lui Emrys. Celaena le asculta mereu în timp ce 
spăla vasele de la cină, poveşti despre fecioare războinice şi 
despre animale fermecate, despre vrăjitoare viclene, toate | 
egendele Wendlynului. Rowan continua să-şi facă apariţia s 
ub formă de şoim - şi erau unele seri în care ea se aşeza chi 
ar lângă uşa din spate, iar Rowan, sfios, se apropia şi el. Cel 
aena era în picioare în faţa chiuvetei, spatele durând-o şi fo 
amea rozându-i stomacul, în timp ce freca ultimele tingiri di 
n aramă, iar Emrys termina de spus povestea unui lup isteţ 
şi a unei păsări de foc. Urmă o pauză, iar apoi veniră obişnu 
itele rugăminţi pentru aceeaşi veche poveste. Celaena nu o 
bservă capetele care se întoarseră în direcţia ei, atunci cân 
d, de la chiuvetă, întrebă: 

— Ştii vreo poveste despre regina Maeve? 

Tăcere mormântală. Emrys făcu ochii mari înainte să-i 
surâdă uşor şi să-i răspundă: 

— O mulţime. Pe care ai vrea s-o auzi? 

— Pe cele mai vechi pe care le ştii. Pe toate. 


Dacă urma să dea iarăşi ochii cu mătuşa ei, poate că ar 
fi trebuit să înceapă să înveţe cât de multe putea. Era posibi 
I ca Emrys să fi ştiut poveşti care nu ajunseseră în ţinuturile 
ei. Dacă poveştile despre vârcolaci fuseseră adevărate, dac 
ă cerbii nemuritori erau reali... poate că ar fi putut culege d 
e aici informaţii esenţiale. 

| se aruncară câteva priviri agitate, dar, în cele din urmă, 
Emrys zise: 

— Voi începe aşadar cu începutul. 

Celaena dădu aprobator din cap şi se duse să se aşeze p 
e scaunul ei, proptită de uşa din spate, aproape de şoimul c 
u privire ascuţită. Rowan plescăi din cioc, dar ea nu îndrăzni 
să se uite la el peste umăr. În schimb, începu să mănânce 
o pâine întreagă. 

— Demult, când nu exista niciun rege muritor pe tronul 
din Wendlyn, zânele se plimbau printre noi. Unele erau bun 
e şi inimoase, altele erau predispuse la mici trăsnăi, iar unel 
e erau detestabile şi mai negre decât cea mai neagră noapt 
e. Insă toate erau conduse de Maeve şi cele două surori ale 
ei, pe care le numeau Mora şi Mab. Iscusita Mora, care avea 
înfăţişarea unui şoim mare - aceea era descendenta lui Row 
an, frumoasa Mab, care avea înfăţişarea unei lebede, şi întu 
necata Maeve, a cărei extravaganţă nu putea să încapă într- 
o singură formă. 

Emrys recită istoria, din care Celaena cunoştea o mare p 
arte: Mora şi Mab se îndrăgostiseră de bărbaţi muritori şi re 
nunţa seră la nemurirea lor. Unii spuneau că Maeve le oblig 
ase, drept pedeapsă, să renunţe la harul vieţii lor veşnice. A 
Itii spuneau că fusese voia lor, fie şi numai pentru a scăpa d 
e sora lor. 

lar când Celaena întrebă dacă Maeve îşi găsise vreodată 
pereche, în încăpere se aşternu, din nou, o tăcere mormânt 
ală, iar Emrys răspunse că nu - cu toate că fusese cât pe c 
e, în zorii vremurilor. Un războinic, potrivit zvonurilor, îi fura 
se inima cu isteţimea minţii lui şi cu puritatea sufletului, dar 
el murise într-un război de demult şi pierduse inelul pe care 
i-l hărăzise ei şi, de atunci, Maeve îi preţuia pe războinici m 


ai presus de oricine altcineva. Ei o iubeau pentru asta - o fă 
cuseră o regină atotputernică pe care nimeni nu îndrăznea s 
ă o provoace. Celaena se aştepta ca Rowan să-şi umfle pen 
ele auzind acestea, dar el rămase liniştit şi tăcut acolo unde 
era cocoţat. 

Emrys istorisi poveşti despre regina Fae până târziu în no 
apte, zugrăvind un portret al unei conducătoare crude, vicle 
ne, care putea să cucerească întreaga lume dacă şi-ar fi dor 
it acest lucru, dar care, în schimb, nu se depărta de regatul 
ei împădurit din Doranelle, întemeindu-şi oraşul ei din piatră 
în inima uriaşului bazin al râului. 

Celaena alegea amănuntele şi le memora, încercând să n 
u se gândească la prinţul cocoţat la câţiva metri deasupra 
ei, care făcuse de bunăvoie un legământ de sânge cu monst 
rul nemuritor care sălăşluia dincolo de munţi. Era pe punctu 
| de a cere încă o poveste, când simţi mişcarea dintre copac 
i; 

Se înecă cu bucata de plăcintă cu afine pe care tocmai o 
devora în timp ce râsul uriaş străbătea la trap pădurea şi iar 
ba îndreptându-se către uşa lor. Ploaia îi întunecase blana 
aurie, iar ochii îi străluceau la lumina torţelor. Oare gărzile 
chiar nu-l văzuseră? Malakai îşi asculta fascinat partenerul. 
Ea deschise gura să strige un avertisment, când se opri. 

Gărzile vedeau totul. Şi nu trăgeau. Deoarece nu era unr 
as, ci... 

Intr-o licărire care ar fi putut să fie un fulger îndepărtat, r 
âsul deveni un bărbat înalt, lat în umeri, care se îndreptă sp 
re uşa deschisă. Rowan se avântă în zbor, apoi se transform 
ă, aterizând fără cusur când acesta mai avea de parcurs pri 
n ploaie jumătate din distanţă. 

Cei doi bărbaţi se strânseră în braţe şi se bătură reciproc 
pe spale - un salut scurt, eficient. Cu ploaia şi cu Emrys car 
e povestea erau greu de auzit, iar ea, încordându-se pentru 
a asculta, îşi blestemă în gând urechile de muritoare. 

— De şase săptămâni te caut, spuse străinul cu părul aur 
iu cu o voce ascuţită, dar fără profunzime. 

Nu imperioasă, ci obosită şi frustrată. 


— Vaughan a spus că ai fi la graniţa de est, însă Locan m 
i-a zis că erai de găsit pe țărm, inspectând flota. Apoi, gem 
enii mi au zis că regina a venit încoace cu tine şi că s-a întor 
s singură, aşa că, având o bănuială, am venit încoace. 

Se bâlbâia, lipsa controlului contrastând cu muşchii lui 
puternici şi cu armele pe care le avea asupra sa. Un războin 
ic, la fel ca Rowan - cu toate că surprinzătorului său chip fru 
mos îi lipsea severitatea prinţului. 

Rowan puse o mână pe umărul bărbatului. 

— Am auzit ce s-a petrecut, Gavriel. 

Oare era unul dintre misterioşii prieteni ai lui Rowan? Ea 
şi-ar fi dorit ca Emrys să fie liber pentru a putea să-l identifi 
ce. Rowan îi spusese foarte puţine despre cei cinci tovarăşi 
ai săi, dar era limpede că Rowan şi Gavriel erau mai mult de 
cât simple cunoştinţe. Uneori, uita că Rowan avea o viaţă di 
ncolo de zidurile acelei fortărețe. Până atunci nu o deranjas 
e şi acum nu era sigură de ce faptul că îşi amintise îi căzuse 
greu la stomac sau de ce, dintr-odată, conta că Rowan măc 
ar să fi recunoscut că ea era acolo. Că ea exista. 

Gavriel îşi frecă faţa, spatele lui musculos întinzându-se 
atunci când el trase aer în piept. 

— Ştiu că probabil nu vrei să... 

— Spune-mi numai ce vrei şi se va face. 

Gavriel păru să se dezumfle, iar Rowan îl conduse spre o 
altă uşă. Amândoi se mişcau cu o graţie nepământeană, put 
ernică - şi parcă şi ploaia se despărţea pentru a-i lăsa să tre 
acă. Rowan nu-i aruncă nici măcar o privire înainte să dispa 
ră. 


Rowan nu mai reveni în acea noapte, şi curiozitatea, nu a 
mabilitatea, o făcu să-şi dea seama că prietenul ei probabil 
că nu cinase. Cel puţin nimeni nu luase nimic din bucătărie, 
iar Rowan nu ceruse de mâncare. Aşa că de ce să nu-i fi dus 
ea o tavă cu tocană şi pâine? 

Echilibră tava grea, sprijinind-o pe şold, şi ciocăni la uşă. 


Murmurul se stinse şi, preţ de o secundă, ei îi trecu prin min 
te gândul ucigător că poate bărbatul venise acolo dintr-un 
motiv mult mai intim. Apoi, cineva întrebă: 

— Ce e? 

lar ea întredeschise uşa, suficient cât să arunce o privire. 

— M-am gândit că poate vrei nişte tocană şi... 

Ei bine, străinul era pe jumătate gol, culcat pe spate pe 
masa de lucru a lui Rowan. Insă Rowan era complet îmbrăca 
t, aşezat în faţa lui şi părând de-a dreptul enervat. Da, cu si 
guranţă ea intrase şi întrerupsese ceva intim. 

După o fracțiune de secundă, remarcă acele aplatizate, c 
uva în lormă de ceaun cu pigment negru, cârpa îmbibată cu 
tuş şi sânge şi urmele unui tatuaj, care se întindeau de pe p 
ectoralul stâng al străinului, în jos pe coaste, până pe şold. 

— leşi afară! îi ceru Rowan pe un ton plat, coborând acu 
l. 

Gavriel înălţă capul, lumina strălucitoare a lumânărilor lă 
sând să se vadă teama din ochii lui roşiatici - şi nu neapărat 
din pricina semnelor care i se gravau în piele, deasupra inim 
ii şi a cavităţii toracice. Cuvinte în Limba Veche, aidoma cel 
or pe care le avea Rowan. Deja erau foarte multe - majorita 
tea lor vechi şi întrerupte de cicatrice. 

— Vrei tocana? îl întrebă ea, continuând să se zgâiască | 
a tatuaj, la micuța călimară din fier şi la felul în care Rowan 
părea să se descurce la fel de bine cu ustensilele ca şi cu ar 
mele. 

Oare el îşi făcuse singur tatuajul? 

— Las-o, îi răspunse el, iar ea ştiu - pur şi simplu ştiu - c 
ă mai târziu avea să-i smulgă capul. 

Adoptând o mină de nepătruns, ea lăsă tava pe pat şi po 
rni înapoi spre uşă. 

— Regret că v-am întrerupt. 

Indiferent pentru ce erau tatuajele, oricât de bine se cun 
oşteau, ea nu avea niciun drept să se afle acolo. Durerea di 
n ochii străinului îi spusese destul. O văzuse adesea şi în pr 
o- pria-i reflexie. Atenţia lui Gavriel era împărţită între ea şi 
Rowan; dilatându-şi nările - o adulmecă. 


Fără îndoială, era timpul să se care dracului de acolo. 

— Scuze, spuse ea, şi închise uşa în urma ei. 

Reuşise să facă doi paşi pe coridor înainte să fie nevoită 
să se oprească şi să se rezeme de peretele din piatră, frecă 
ndu-şi faţa. Proastă. Proastă fiindcă îi păsa câtuşi de puţin d 
e ceea ce el făcea în afara antrenamentului, deoarece crede 
a că lui ar fi putut măcar să-i treacă prin cap să-i împărtăşe 
ască şi ei informaţiile, fie chiar şi cele legate de faptul că se 
retrăgea devreme în apartamentul său. Totuşi, o durea - m 
ai mult decât ar fi vrut să recunoască. 

Era pe punctul de a se târî spre camera ei, când uşa se d 
eschise larg şi Rowan ieşi ca o furtună, practic arzând de m 
ânie, însă doar văzând paloarea care îl cuprinsese o făcu să 
depă şească din nou linia aceea prostească, nechibzuită, să 
se agaţe din nou de furie fiind mai simplu decât să îmbrăţiş 
eze întunericul tăcut care voia s-o tragă în jos, tot mai jos. | 
nainte ca el să înceapă să ţipe, ea îl întrebă: 

— O faci pentru bani? 

Un sticlit al dinţilor. 

— Unu, nu e treaba ta. Şi doi, nu m-aş cobori niciodată a 
tât de jos. 

Privirea pe care i-o aruncă îi spuse exact ce părere avea 
el despre profesia ei. 

— Vezi tu, ar putea să fie mai bine dacă, în loc de asta, 
m-ai pălmui. 

— In loc de ce? 

— In loc de a-mi reaminti iar şi iar cât de lipsită de carac 
ter şi îngrozitoare şi laşă sunt. Crede-mă, pot să fac treaba 
asta foarte bine şi singură. Aşa că, loveşte-mă, deoarece su 
nt a naibii de sătulă să fac schimb de insulte. Şi ştii ce? Nici 
măcar nu te-ai deranjat să-mi spui că urma să nu fii disponi 
bil. Dacă mi-ai fi spus ceva, n-aş mai fi venit. Imi pare rău c 
ă am făcut-o. Dar tu pur şi simplu m-ai părăsit la parter. 

După ce rosti acele ultime vorbe, panica o cuprinse brus 
c, o durere ascuţită aproape blocându-i gâtlejul. 

— M-ai părăsit, repetă ea. 

Poate că era numai din pricina orbirii aduse de teroarea 


abisului care se căsca iar în jurul ei, însă ea şopti: 

— Nu mai am pe nimeni. Pe nimeni. 

Până acum, ea nu-şi dăduse seama cât de mult însemna 
pentru ea, cât de tare îşi dorea să nu fi fost adevărat. 

Trăsăturile lui rămaseră impasibile, devenind răutăcioase 
chiar, în timp ce îi răspundea: 

— Nu am ce să-ţi dau. Nimic ce să vreau să-ţi dau. Nu-ţi 
datorez nicio explicaţie cu privire la ceea ce fac în afara ant 
renamentului. Nu-mi pasă prin ce ai trecut sau ce vrei să fa 
ci cu viaţa la. Cu cât mai repede ai să poţi să-ţi rezolvi plâns 
etul şi autocompătimirea, cu atât mai repede am să scap de 
tine. Nu însemni nimic pentru mine şi nu-mi pasă. 

În urechi auzi un vag ţiuit care se transformă într-un urle 
t. Şi, sub acesta, un val neaşteptat de amorţeală, o prea cu 
noscută pierdere a vederii, ori a sunetului, ori a sentimentel 
or. Nu ştia de ce se întâmpla, căci fusese atât de hotărâtă s 
ă-l urască, dar... ar fi fost plăcut, presupuse ea. Ar fi fost plă 
cut să aibă o persoană care să ştie adevărul absolut despre 
ea - şi să n-o urască pentru asta. 

Ar fi fost foarte, foarte plăcut. 

Plecă fără să mai spună ceva. Lumina pâlpâitoare 
dinlăuntrul ei se micşora din ce în ce mai tare cu fiecare pas 
făcut. Până se stinse. 


CAPITOLUL 34 


Celaena nu-şi amintea când se cuibărise în pat, fără să-şi 
scoată din picioare cizmele. La trezire, nu-şi aminti visele, n 
u simţi săgețile de foame sau de sete şi de-abia avu putere 
a să le răspundă celor pe care-i întâlnea pe drumul spre buc 


ătărie, unde se aşeză pentru a lua micul dejun. Toate trecea 
u pe lângă ea ca nişte vârtejuri de culori terne şi sunete şop 
tite, iar ea rămânea impasibilă. O stâncă în mijlocul unui cur 
ent. 

Micul dejun trecu şi, când toată lumea puse punct, în tăc 
e rea bucătăriei, sunetele deveniră voci. Un murmur - Malak 
ai. Un râset - Emrys. 

— Uite, spuse Emrys, apropiindu-se de locul unde stătea 
Celaena, lângă chiuvetă, privind, încă pierdută, pe câmp.Ui 
te ce mi-a cumpărat Malakai. 

Surprinse cu coada ochiului strălucirea mânerului aurit, î 
nţelegând că Emrys ţinea în mână un cuţit nou. Asta era o g 
lumă. Probabil că zeii îi jucau o farsă. Ori chiar o urau, o 
urau cu adevărat. 

Mânerul era gravat cu flori de lotus, o undă de lapislazuli 
mărginindu-i baza aidoma undei unui râu. Emrys zâmbea, c 
u ochii strălucindu-i. Dar cuțitul acela, aurul lustruit şi strălu 
citor... 

— L-am luat de la un negustor care venea de pe contine 
ntul sudic, spuse Malakai de la masă, tonul satisfă cut fiind 
suficient pentru a-şi da seama că era extrem de bucuros. A 
venit tocmai din Eyllwe. 

Amorţeala se sfărâmă. 

Se sfărâmă cu un zgomot atât de violent, încât fu surprin 
să că nimeni nu auzise. 

Şi în locul ei se născu un țipăt, ascuţit şi pătrunzător, put 
ernic precum ţiuitul ceainicului, sonor ca vântul într-o furtun 
ă, puternic precum cel pe care-l emisese camerista în dimin 
eaţa în care intrase în dormitorul părinţilor Celaenei şi văzu 
se copilul culcat între cadavrele lor. 

Era atât de puternic, încât de-abia îşi auzi cuvintele: 

— Nu-mi pasă. 

Nu auzea nimic dincolo de urletul acela fără sunet, aşa c 
ă ridică vocea, respirând sacadat, prea rapid, repetând: 

— Nu. Îmi. Pasă. 

Tăcere. Apoi, precaut, Luca spuse din partea cealaltă a c 
amerei: 


— Elentiya, nu fi nepoliticoasă. 

Elentiya. Elentiya. Spiritul care nu poate fi învins. 

Minciuni, minciuni, minciuni. Nehemia minţise despre 
toate. Despre numele ei tâmpit, despre planurile ei, despre 
fiecare lucru tâmpit în parte. Şi apoi se dusese. Celaenei nu- 
i mai rămăseseră de la ea decât amintiri ca aceasta - arme 
similare cu cele pe care prinţesa le purtase cu atâta mând 
rie. Nehemia nu mai era, iar ea rămăsese pustiită. 

Se întoarse spre ei tremurând atât de tare, încât credea 
că trupul i se va destrăma de la încheieturi. 

— Nu-mi pasă de voi, şuieră către Emrys, Malakai şi Luc 
a. Nu-mi pasă de cuțitul tău. Nu-mi pasă de poveştile voastr 
e sau de regatul vostru amărăt. 

II pironi pe Emrys cu privirea. Luca şi Malakai traversară 
camera într-o clipă, păşind în faţa bătrânului - cu dinţii dezv 
eliţi. Bine. Aveau de ce să se simtă ameninţaţi. 

— Aşa că, lăsaţi-mă în pace. Ţineţi-vă vieţile blestemate 
pentru voi şi lăsaţi-mă în pace! 

Acum urla, dar nu-şi putea înăbuşi ţipătul, nu-şi putea 
ostoi furia, nu ştia ce era înainte şi înapoi, nu ştia decât că 
Nehemia o minţise, iar prietena ei făcuse odată un jurământ 
- făcuse un jurământ şi-l încălcase, aşa cum îi frânsese inim 
a Celaenei în ziua în care murise. 

Şi atunci văzu lacrimile în ochii lui Emrys. Tristeţe, ori mil 
ă, ori furie, puţin îi păsa. Luca şi Malakai încă stăteau între e 
i, mârâind uşor. O familie - ei erau o familie şi erau uniţi. Ar 
fi sfâşiat-o dacă i-ar fi făcut vreun rău oricăruia dintre ei. 

Uitându-se la cei trei, Celaena lăsă să-i scape un hohot d 
e râs pe un ton jos, lipsit de bucurie. Emrys deschise gura p 
entru a rosti acele cuvinte care, credea el, ar fi putut să o aj 
ute, dar Celaena lăsă să-i scape încă un hohot de râs fără vi 
aţă şi ieşi din bucătărie. 


* 


După o noapte întreagă în care tatuase în carnea lui Gav 
riel numele celor căzuți şi în care ascultase vorbăria războin 
icului despre oamenii pe care îi pierduse, Rowan îl trimise în 


treaba lui şi se îndreptă spre bucătărie. Bucătăria era pusti 
e, cu excepţia unui bărbat bătrân, care stătea la masa de lu 
cru goală, ţinând în mâini o cană. Emrys îşi ridică privirea, i 
ar ochii lui erau luminoşi şi... îndureraţi. 

Fata nu era de văzut şi, preţ de o secundă, speră că plec 
ase din nou, ca să nu fie obligat să se confrunte cu ceea ce-i 
spusese cu o zi înainte. Uşa spre exterior era deschisă - de 
parcă ar fi deschis-o cineva larg. Probabil că pe acolo plecas 
e. 

Rowan făcu un pas spre uşă, dădu din cap salutând, dar 
bărbatul îl privi de sus până jos şi spuse cu voce domoală: 

— Ce faci? 

— Poftim? 

Emrys nu-şi ridică vocea atunci când spuse: 

— Fetei ăleia. Ce-i faci de continuă să vină aici cu aseme 
nea pustiu în ochi? 

— Nu-i treaba ta. 

— Emrys îşi strânse buzele până nu mai rămase decât o | 
inie. 

— Te vezi când te uiţi la ea, Prinţe? 

Nu ştia. Zilele acestea, nu ştia nimic. 

— Nici asta nu e treaba ta. 

Emrys îşi trecu o mână peste faţa arsă de vânt. 

— O văd cum dispare, bucată cu bucată, pentru că tu o 
alungi, când ea are aşa o nevoie disperată de cineva care s 
ă o ajute să-şi revină. 

— Nu văd cum aş putea s-o... 

— Ştiai că Evalin Ashryver a fost prietena mea? Şi-a petr 
ecut aproape un an muncind în bucătăria asta - trăind aici c 
u noi, luptându-se s-o convingă pe regina ta că semi-Fae îşi 
au şi ei drepturile lor pe tărâmul vostru. A luptat pentru dre 
pturile noastre până în ziua în care a părăsit acest regat - şi 
mulţi ani după, până când a fost omorâtă de monştrii aceia 
de peste mare. Aşa că ştiam. Am ştiut cine era fiica ei din cl 
ipa în care ai adus-o în bucătăria asta. Noi toţi care eram aic 
i cu douăzeci şi cinci de ani în urmă am recunoscut-o. 

Nu se lăsa surprins de multe ori, dar... Rowan privea în g 


ol. 

— N-are nicio speranţă, Prinţe. În inima ei nu mai este sp 
eranţă. Ajut-o. Dacă nu de dragul ei, măcar pentru ceea ce 
reprezintă - pentru ceea ce ne poate oferi, chiar şi ţie. 

— Şi asta fiind? îndrăzni el să întrebe. 

— Emrys îi susţinu neclintit privirea şi şopti: 

O lume mai bună. 


Celaena merse şi merse, până ajunse pe ţărmul unui lac 
străjuit de copaci, care strălucea diamantin în soarele de pr 
ânz. 

Consideră că e un loc la fel de bun ca oricare şi se prăbu 
şi pe malul umed, strângându-şi mâinile la piept şi sprijinind 
u- şi trunchiul pe genunchi. 

Nu era nimic de făcut pentru ca ea să-şi revină, iar ea er 
a... era... 

Un sunet ca un vaiet ieşi de pe buzele care îi tremurau a 
tât de puternic, încât trebui să se strângă ca într-o cochilie, î 
mpiedicând sunetul să răzbată. 

Însă sunetul era în gâtlejul ei, şi în plămânii ei, şi în gura 
el şi, când inspiră, se sparse. Auzindu-l, toate se revărsară î 
n lumea ei, până când trupul începu să o doară de forţa ami 
ntirii. 

Simti vag schimbarea luminii pe lac. Simţi vag vântul sus 
pinător, cald, atingându-i obrajii umezi. Şi auzi, atât de încet 
încât i se păru că visează, vocea unei femei murmurând: De 
ce plângi, Inimă-de-Foc? 

Trecuseră zece ani - zece ani lungi de când auzise ultima 
dată vocea mamei ei, dar acum o auzi peste forţa plânsului 
ei, la fel de clar de parcă ar fi îngenuncheat lângă ea. /nimă- 
de-Foc - de ce plângi? 

— Pentru că m-am rătăcit, şopti ea pământului, şi nu ştiu 
drumul. 

Era ceea ce nu putuse niciodată să-i spună Nehemiei - fa 
p tul că, timp de zece ani, nu ştiuse cum să-şi găsească dru 


mul spre casă, pentru că nu mai avea casă. 

Vânturile furtunoase şi gheaţa se izbiră de ea şi atunci o 
bservă că Rowan şedea aşezat lângă ea, cu picioarele întins 
e, sprijinit cu palmele pe patul de muşchi. Ea îşi ridică privir 
ea, dar nu se obosi să-şi şteargă faţa, şi rămase aşa uitându 
-se în zare, dincolo de sclipirile lacului. 

— Vrei să vorbim despre asta? o întrebă el. 

a Nu. 

Inghiţind de câteva ori, ea smulse o batistă din buzunar ş 
i-şi suflă nasul, capul limpezindu-i-se cu fiecare răsuflare. 

Rămaseră în tăcere, fără niciun sunet, ascultând clipocit 
ul blând al lacului pe malul acoperit de muşchi şi vântul prin 
tre frunze. Şi atunci... 

— Bine, pentru că plecăm. 

Ticălosul. Măcar aşa putea să-i spună, apoi îl întrebă: 

— Să mergem unde? 

Îi zâmbi înverşunat. 

— Cred c-am început să te înţeleg, Aelin Galathynius. 


* 


Ce facem noi aici, pe toate inelele arzătoare ale iadului? 
întrebă Celaena, gâfâind, privind gura peşterii adăpostită d 
e baza muntelui accidentat. 

Fusese un urcuş de opt kilometri. Cu mai nimic în stoma 
G: 

Copacii se izbeau de stâncile cenuşii, întinzându-se pe pa 
ntă în căutarea libertăţii, apoi dispărând în stânca acoperită 
cu licheni care se transforma, în cele din urmă, în vârful aco 
perit de zăpadă sub care se afla graniţa dintre Wendlyn şi D 
oranelle. Nu se ştie din ce motiv, vederea uriaşului masiv îi f 
ăcu pielea de găină. Şi nu avea nicio legătură cu vântul îngh 
eţat. 

Rowan păşi în deschiderea amplă a gurii peşterii, mantia 
de un cenuşiu deschis fluturând în urma lui. 

— Grăbeşte-te. 

Strângându-şi mantia pe lângă corp, ea se poticni urmân 


- du-l. Un semn rău. Un semn îngrozitor, de fapt, pentru că, i 
ndiferent ce se afla în peştera aceea... 

Pătrunse în întuneric, urmându-l pe Rowan după lumina 
reflectată pe păr, lăsându-şi ochii să se obişnuiască. Terenul 
era stâncos, pietrele mici şi netezite de vreme. Şi presărată 
cu arme ruginite, armuri şi - haine. Fără schelete. In numel 
e zeilor, era atât de frig, încât îşi vedea respiraţia, vedea... 

— Spune-mi că am halucinaţii. 

Rowan se oprise la marginea unui lac enorm, îngheţat, 
care se întindea în obscuritate. În mijlocul lacului aşezat pe 
o pătură, cu lanţurile de la mâini ancorate sub gheaţă, era L 
uca. 

Lanţurile lui Luca zăngăniră când ridică mâna să-i salute. 

— Credeam că n-o să mai apăreţi. Am îngheţat, strigă el 
şi-şi băgă din nou mâinile la subţiori. 

Ecourile sunetelor reverberară în tot spaţiul. 

Stratul gros de gheaţă, care acoperea lacul, era atât de li 
m pede, încât se vedea apa de dedesubt - pietre incolore p 
e fund, rădăcini bătrâne de la copaci morţi demult şi niciun 
semn de viaţă. Dintre stânci apărea uneori câte o sabie sau 
un pumnal. 

— Ce e locul acesta? 

Răspunsul lui Rowan fu: 

— Du-te să-l scoţi de acolo. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

Rowan îi aruncă un zâmbet care sugera că, de fapt, era n 
ebun de-a binelea. Ea păşi spre gheaţă, dar el îi blocă drum 
ul cu un braţ musculos. 

— În cealaltă formă a ta. 

Luca ţinea capul înclinat, de parcă ar fi încercat să ascu 
Ite. 

— Nu ştie ce sunt, murmură ea. 

— Vezi tu, trăieşti într-o fortăreață de semi-Fae. N-o să-i 
pese. 

Oricum, asta era ultima dintre problemele ei. 

— Cum îndrăzneşti să-l târăşti şi pe el în toată povestea 
asta? 


- Tu ai făcut asta, atunci când l-ai insultat - pe el şi pe 
Emrys. Ai putea măcar să-l aduci înapoi. 

Suflă spre lac, iar gheaţa se topi lângă țărm, apoi se întă 
ri. În numele zeilor! îngheţase tot lacul. Era atât de puterni 
c? 

— Sper c-aţi adus gustări! spuse Luca. Mor de foame. 
Grăbeşte-te, Elentiya. Rowan a spus că trebuie să faci asta 
ca parte a programului de pregătire şi... 

Şi continuă să sporovăiască. 

— Ce sens are asta? E pedeapsa pentru un comportame 
nt de dobitoc? 

— Iţi poţi controla puterea în forma umană - o ţii în stare 
latentă, dar în momentul în care te schimbi, în momentul în 
care devii agitată sau mânioasă, ori ţi-e teamă, în momentu 
| în care îţi aminteşti cât de mult te sperie puterea ta, harul 
magic se ridică pentru a te proteja. Nu înţelege că tu eşti su 
rsa acelor sentimente, nu o ameninţare din afară. Când exis 
tă, totuşi, o ameninţare din afară, când uiţi suficient de mult 
timp să te temi de propria-ţi putere, atunci deţii controlul. S 
au, cel puţin, un control parţial. 

Indică din nou spre stratul de gheaţă care o despărţea d 
e Luca. 

— Aşa că, eliberează.-l. 

Dacă-şi pierdea controlul, dacă focul reuşea să evadeze 
din ea... ei bine, focul şi gheaţa cu siguranţă merg bine împr 
eună, nu? 

— Ce i se întâmplă lui Luca dacă dau greş? 

— li va fi foarte frig şi va fi ud leoarcă. Şi s-ar putea să m 
oară. 

Din zâmbetul de pe faţa lui, realiză că era suficient de sa 
dic încât să lase băiatul să se scufunde împreună cu ea. 

Chiar erau necesare lanţurile? Se va duce direct la fund 
cu ele. 

Un gen de panică neroadă, de miel dus la tăiere, începea 
să-i umple venele. 

Când întinse mâna pentru a lua cheia de la lanţurile lui 
Luca, Rowan scutură din cap. 


— Cheia ta este controlul. Şi concentrarea Traversează | 
acul, apoi găseşte singură o modalitate de a-l elibera fără s 
ă vă înecaţi amândoi. 

— Nu-mi da tu lecţii, de parcă ai fi vreun maestru mistic 
în stupizenii! E cel mai prostesc lucru pe care a trebuit vreo 
dată să-l fac... 

— Grăbeşte-te, spuse Rowan, cu un rânjet crud pe față, i 
ar gheaţa gemu şi ea, de parcă ar fi început să se topească. 

Deşi o voce micuță din minte îi spunea că nu l-ar fi lăsat 
pe băiat să se înece, ea nu putea avea încredere în el, nu d 
upă ce se întâmplase noaptea trecută. 

Se apropie cu un pas de gheaţă. 

— Eşti un ticălos. 

După ce Luca ajungea în siguranţă acasă, ea avea să înc 
eapă să caute modalităţi de a-i face lui Rowan viaţa un infer 
n. Lovi cu pumnul vălul interior, durerea trecând aproape fă 
ră să o simtă, în timp ce trăsăturile începură să i se transfor 
me. 

— De-abia aşteptam să-ţi văd forma de Fae! spuse Luca. 
Am pus cu toţii pariu când... 

Şi continuă tot aşa. 

Celaena îi aruncă o privire amenințătoare lui Rowan, al c 
ărui tatuaj devenise şi mai detaliat acum că îl vedea cu ochi 
i de Fae. 

— Mă alină să ştiu că oameni ca tine au un loc aparte În i 
ad care îi aşteaptă. 

— Spune-mi ceva nou. 

Păşind pe gheaţă, îi făcu un semn deosebit de vulgar. 

Făcând un pas prudent - paşi mici, la început - vedea fun 
dul lacului coborând în întuneric, înghițind întinderea de ar 
me pierdute. În sfârşit, Luca tăcuse. 

Numai atunci când trecu dincolo de marginea vizibilă a 
pragului de stâncă şi zăbovi deasupra adâncimilor întunecat 
e, respiraţia i se poticni. Un picior îi alunecă, iar gheaţa gem 
u. 

Gemu şi se crăpă, formând pânze de păianjen sub picioa 
rele ei. Ingheță, cu gura căscată ca o proastă, iar crăpăturil 


e se răspândeau din ce în ce mai mult şi atunci - îşi reluă m 
ersul. Sub cizmele ei, încă o crăpătură. S-a mişcat oare ghe 
aţa? 

— Încetează, şuieră către Rowan, dar nu îndrăzni să se ui 
te în urmă. 

Harul ei magic se trezi cu o tresărire, iar trupul îi deveni 
inert ca-n moarte. Nu. 

Dar era acolo, umplând spaţiile dinlăuntrul ei. 

Gheaţa scoase un geamăt profund, care nu putea însem 
na decât că de ea se apropia repede ceva rece şi umed. Făc 
u încă un pas, numai pentru că drumul înapoi părea să se sf 
ărâme, începuse să transpire - magia şi focul o încălzeau di 
n interior. 

— Elentiya? întrebă Luca, iar ea îi întinse mâna - un gest 
tăcut, pentru a-i închide gura ca meliţa; închise ochii şi 
respiră, imaginându-şi cum aerul rece care îi înconjura îi 
pătrunde în plămâni, îngheţând deasupra fântânii de puter 
e. Magie - era magie. In Adarlan era o capcană mortală. 

Işi încleştă pumnii. Aici nu era o capcană mortală. Pe teri 
toriul acesta, putea să o aibă, putea lua orice formă îşi dore 
a. 

Gheaţa încetă să mai geamă, dar se adunase ca norii şi s 
e subţiase în jurul ei. incepu să alunece, cu mişcări cât mai 
echilibrate şi mai fluide posibil, fredonând o melodie - o buc 
ăţică de simfonie care o calma. Ritmul o ancora, îi atenua p 
anica tăioasă. 

Magia deveni jar, pulsând cu fiecare respiraţie. Sunt în 
siguranță, îi spuse ea. Relativ în siguranță. Dacă Rowan ave 
a dreptate şi era doar o reacţie de apărare în faţa duşmanil 
or... 
Focul era motivul pentru care fusese dată afară din Biblio 
teca din Orynth când avea opt ani, după ce incinerase, fără 
să vrea, un corp de bibliotecă plin cu manuscrise vechi atun 
ci când devenise din ce în ce mai iritată din pricină că Maest 
rul învăţător îi ţinuse prelegeri despre decenţă. Fusese o uş 
urare frumoasă, oribilă, să se trezească odată, la câteva lun 
i după aceea, şi să realizeze că magia dispăruse. Că putea ţi 


ne o carte în mâini - să ţină în mâini ceea ce iubea cel mai 
mult - şi să nu-şi facă griji că o va transforma în cenuşă dac 
ă se enerva, ori obosea, ori se emoţiona. 

Celaena Sardothien, Celaena glorios de muritoare, nu tre 
buia să se teamă că va da foc fără să vrea unui coleg de joa 
că, ori că va avea un coşmar care i-ar putea incinera dormit 
orul. Ori că ar putea arde din temelii întregul Orynth. Celaen 
a fusese tot ceea ce Aelin nu era. Imbrăţişase această viaţă, 
chiar dacă realizările Celaenei erau moartea, tortura şi dure 
rea. 

— Elentiya? 

Privea lung gheaţa. Harul ei magic pâlpâi din nou. 

Să ardă un oraş din temelii. Aceasta era temerea pe care 
şi-o exprimase emisarul din Melisande către părinţii şi unchi 
ul ei. | se spusese că emisarul venise să încheie o alianţă, d 
ar ulterior înţelesese că de fapt venise să culeagă informaţii 
despre ea. Melisande avea o regină tânără pe tronul ei şi do 
rea să evalueze pericolul pe care l-ar fi avut de confruntat d 
in partea moştenitoarei Terrasenului. Dorea să ştie dacă Ael 
in Galathynius avea să devină o armă de război. 

Deasupra ghetii se ridică ceața şi zgomotul unei fisuri sfă 
rtecă aerul. Harul magic pulsa, încercând să răzbată afară, c 
lămpănind din fălci la fiecare respiraţie a ei. 

— Tu controlezi totul, spuse Rowan de pe țărm. Tu eşti s 
tăpâna lui. 

Se afla la jumătatea drumului. Mai făcu un pas spre Luc 
a, iar gheaţa continuă să crape. Lanţurile lui zornăiră - neră 
bdare sau teamă? 

Ea nu deținuse controlul niciodată. Chiar şi în forma 
Celaenei, controlul fusese doar o iluzie. Alţi stăpâni îi ţinuser 
ă frâiele. 

— Eşti stăpâna propriei tale sorţi, îi spuse Rowan blând d 
e pe țărm, de parcă ar fi ştiut exact ce-i trecea ei prin mint 
e. 

Îşi reluă fredonatul, melodia căutându-şi drum din memo 
- rie. Şi cumva... cumva, flacăra se linişti. Celaena mai făcu 
un pas înainte, apoi încă unul. Puterea care ardea mocnit în 


venele ei nu avea să dispară niciodată, dar dacă n-o stăpân 
ea, şansele să rănească pe cineva erau mai mari. 

Îi aruncă o privire amenințătoare lui Rowan, care acum s 
e plimba cu paşi apăsaţi de-a lungul țărmului, examinând u 
nele dintre lamele scufundate. În ochii lui, de obicei inexpre 
sivi, plutea o urmă de triumf, dar el se întoarse, îndreptând 
u-se spre o crevasă mică din peretele peşterii, căutând ceva 
înăun- tru. Ea continuă să avanseze, abisul de apă devenind 
din ce în ce mai adânc. Ca asasin, îşi stăpânise trupul murit 
or. Stăpânirea puterii ei nemuritoare nu era decât o nouă sa 
rcină. 

Când se apropie de Luca atât de aproape încât să-l ating 
ă, văzu că el făcuse ochii mari. 

— Nu ai de ce să te ascunzi, să ştii. Oricum, ştim cu toţii 
că îţi poţi schimba forma, îi spuse el. Şi dacă te face să te si 
mti mai bine, forma animală a lui Sten este de porc. De ruşi 
ne, refuză să se transforme. 

Ar fi râs - de fapt simţi că fiinţa interioară se încorda pe 
ntru a emite zgomotul care fusese îngropat acolo luni de zil 
e, însă atunci îşi aminti de lanţurile de la încheieturile lui. H 
arul ei magic se liniştise, dar acum... să le topească, sau să 
topească gheaţa în care erau ancorate şi să-l lase să-şi târa 
scă lanţurile până la țărm? Dacă încerca să topească gheat 
a, exista riscul să ajungă amândoi pe fundul lacului, iar dac 
ă ataca lanţurile... Ei bine, putea pierde controlul şi tot pe fu 
ndul lacului ar fi ajuns, dar ar fi putut sfârşi şi prin a-i da lui f 
oc. În cel mai bun caz, avea să-i lase arsuri pe locul unde er 
au cătuşele. În cel mai rău caz, avea să-i topească oasele. M 
ai bine să rişte cu gheaţa. 

— Erm, spuse Luca, voi ierta tot ce mi-ai spus mai devre 
me dacă putem să mâncăm ceva chiar acum. Aici miroase o 
ribil. 

Simţurile lui probabil că erau mai ascuţite decât ale ei - 
peştera avea doar un vag miros de rugină, muşchi şi lucruri 
în descompunere. 

— Stai liniştit şi nu mai vorbi, spuse ea, mai aspru decât 
şi-ar fi dorit. 


El tăcu, iar ea se apropie uşor de locul unde Rowan înghe 
tase lanţurile. Cât de prudent putu, ea îngenunche, repartiz 
ându-şi greutatea uniform. 

Işi trecu o palmă peste gheaţă, urmărind traseul lanţurilo 
rpână la drugul care se clătina în apa de dedesubt. 

Se clătina - pe acolo trecea un curent, ceea ce însemna 
că Rowan probabil că pecetluia gheaţa întruna... Răceala îi 
muşcă palma, iar ea îi aruncă o privire lui Luca; acesta şede 
a pe o pătură din blană. Apoi, se întoarse spre ancoră. Dacă 
gheaţa se rupea, ea avea să fie nevoită să încerce să-l prin 
dă. Rowan era nebun de legat. 

Inspiră profund de câteva ori, lăsând magia să se calmez 
e şi să se întoarcă în interior. Apoi, cu mâna apăsată pe ghe 
aţă, băgă un deget în rezerva de putere şi extrase de acolo 
o şuviţă subţire, arzând, care curse pe braţul ei, se înfăşură 
ca un şarpe pe încheietura ei şi apoi se aşeză în palma ei, în 
călzindu-i pielea, gheaţa... începând să strălucească într-o n 
uanţă roşie luminoasă. Luca ţipă când gheaţa începu să se f 
acă ţăndări în jurul lor. 

— Controlează, lătră Rowan de pe țărm, scoțând o sabie 
abandonată de unde fusese înfiptă în crevasa mică din pere 
te, cu mânerul aurit sclipind. 

Celaena strânse harul magic atât de tare, încât o sufocă. 
Unde fusese palma ei se vedea o gaură - dar care nu pătrun 
sese în întreg stratul de gheaţă. Nu era suficient de mare să 
elibereze lanţul. 

Putea controla asta. Putea să se controleze din nou. Fânt 
âna din ea se umpluse şi ea o împinse îndărăt, dorindu-şi ca 
numai o şuviţă să iasă şi să pătrundă în gheaţă, ca un vierm 
e, muşcând din răceala de gheaţă... Se auzi un clinchet met 
alic, apoi un şuierat, şi apoi... 

— O, mulţumesc zeilor, mormăi Luca, trăgând lanţul prin 
gaură. 

Îşi înfăşură şuviţa de putere înapoi în propria-i fiinţă, în 
acea fântână, şi, dintr-odată, harul magic se răci. 

— Te rog, spune-mi că aţi adus mâncare, spuse din nou L 
uca. 


— De asta ai venit? Ţi-a promis Rowan gustări? 

— Sunt un băiat în creştere. 

Şi îi făcu cu ochiul, aruncându-i o privire lui Rowan. 

— Ş-apoi, lui Rowan nu-i spui nu. 

Nu, într-adevăr, nimeni nu-l refuzase vreodată şi de acee 
a probabil Rowan se gândise că o schemă ca aceea era 
acceptabilă. Celaena suspină pe nas şi privi gaura mică pe c 
are făcuse în gheaţă. O faptă vitejească - un miracol. Când 
să se ridice şi să-l ajute pe Luca să-şi croiască drumul spre ţ 
ărm, mai aruncă o privire gheții. Nu, nu gheții - apei de ded 
esubt. 

De acolo, un uriaş ochi roşu se uita fix la ea. 


CAPITOLUL 35 


Următoarele cuvinte care ieşiră din gura Celaenei fură 
atât de vulgare, încât Luca se sufocă. Celaena rămase nemi 
şcată sub licărirea neliniştitoare a unei linii albe, groase şi n 
eregulate, care emana din ochiul roşu. 

— Pleacă de pe gheaţă acum, îi şopti ea lui Luca. 

Din cauza liniei aceleia albe, în formă de fierăstrău - pe 
ntru că erau dinţi. Dinţi mari, capabili să-ţi taie braţul dintr- 
o singură muşcătură. Se ridicau plutind din adânc, spre gaur 
a pe care o făcuse. De aceea nu erau schelete - numai arm 
ele care îi trădaseră pe nebunii care se rătăciseră în peştera 
aceea. 

— Pe toţi zeii, spuse Luca, privind din spatele ei. Ce este 
asta? 

— Taci şi du-te, şuieră ea. 

Pe țărm, Rowan făcuse ochii mari, cu faţa tensionată sub 
tatuaj. Nu-şi dăduse seama că lacul nu era pustiu. 

— Acum, Luca, mârâi Rowan, cu sabia scoasă, iar cealalt 


ă, pe care o ridicase de pe pământ, fiind încă în teacă, în ce 
alaltă mână. 

Inota spre ei, agale. Curios. Pe măsură ce se apropia, ea 
reuşi să discearnă un trup ca de şarpe, alb precum pietrele 
de pe fundul lacului. Nu văzuse niciodată ceva atât de mar 
e, atât de străvechi şi - şi între ea şi antica fiinţă nu era dec 
ât un strat subţire de gheaţă. 

Când Luca începu să tremure, pielea lui arsă de soare pă 
lind, Celaena sări în picioare, cu gheaţa gemând sub ea. 

— Nu privi în jos, spuse ca, apucându-l de cot. 

Un petic de gheaţă mai groasă se întări sub picioarele lor 
şi se întinse - o cale spre țărm. 

— Dă-i drumul, îi spuse ea băiatului, înghiontindu-l blând. 
El porni într-o alunecare târşâită. Îl lăsă s-o ia înainte, d 
ându-i timp astfel încât să-i poată păzi spatele, după care a 
runcă din nou o privire în jos. 

Işi înghiţi ţipătul când un cap masiv şi solzos se uită fix la 
ea. Nu un balaur sau un dragon, nu un şarpe sau un peşte, 
ci o fiinţă între. Îi lipsea un ochi, carnea fiind cicatrizată în ju 
rul orbitei goale. Cine naiba îi făcuse asta? Exista oare ceva 
mai rău acolo jos, înotând pe lângă pântecele muntelui? Bin 
eînţeles, bineînţeles că fusese lăsată neînarmată în mijlocul 
unui lac burduşit cu arme. 

— Mai repede, rosti sacadat Rowan. 

Luca era deja la jumătatea drumului spre țărm. 

Celaena începu să-l imite pe Luca, alunecând târşâit, pen 
tru că nu credea că dacă ar fi alergat s-ar fi putut ţine pe pi 
cioare. Când făcu al treilea pas, o străfulgerare de un alb ca 
oasele izbucni din străfunduri, răsucindu-se ca o năpârcă în 
atac. 

Coada lungă plesni gheaţa, iar lumea se clătină. 

Ea se ridică, picioarele îndoindu-i-se, în timp ce gheaţa s 
e înălţă sub forţa loviturii, plesnind-o peste mâini şi genunc 
hi. Celaena respinse harul magic care se ridica s-o protejez 
e, să ardă, să schilodească. Se zvârcoli şi derapă lateral cân 
d capul solzos, cornut, se repezi spre gheaţa de la picioarel 
e ei. 


Suprafaţa tresăltă. Mai departe, dar apropiindu-se, gheat 
a se spărgea. De parcă toată concentrarea lui Rowan era ori 
entată acum spre menţinerea fragilei punți din gheaţă dintr 
e ea şi țărm. 

— Armă, spuse ea dintr-o suflare, neîndrăznind să-şi abat 
ă atenţia de la creatură. 

— Grăbeşle-te, strigă sacadat Rowan, iar Celaena îşi ri 
dică privirea suficient cât să-l vadă lăsând să alunece pe gh 
eaţă sabia pe care o găsise, un vânt aspru învârtejindu-se s 
pre ea. 

Luca abandonă pătura, alergând târşâit, şi, din mers, Cel 
aena ridică sabia cu mâner de aur. Un rubin de mărimea un 
ui ou de găină era încastrat în plăsea şi, în pofida vechimii t 
ecii, lama străluci când o trase afară, de parcă ar fi fost rece 
nt lustruită. Ceva căzu din teacă pe gheaţă, zângănind - un 
inel simplu din aur. ÎI înşfăcă, aruncându-l într-un buzunar şi 
alergă mai repede, de parcă... 

Gheaţa se ridică din nou, vuietul acelei cozi uriaşe fiind | 
a fel de îngrozitor ca şi suprafaţa care se mişca sub ea. Cela 
ena rămase în picioare de data aceasta, lăsându-se pe vine 
ţinând strâns sabia, parte din ea minunându-se de echilibrul 
şi fru museţea armei; dar Luca, alunecând şi derapând, se p 
răbuşi. Ajunse la el în câteva clipe, ridicându-l de spatele tu 
nicii şi ţinându-l strâns, gheaţa ridicându-se sub ei. 

Trecură de punctul unde fusese lăsată de Rowan şi aproa 
pe gemu de uşurare când văzu pragul din stâncă de culoare 
deschisă sub picioare. Gheaţa din spatele lor explodă, apa r 
ece ca gheaţa scăldându-i, şi atunci... 

Nu se opri când acele nări fornăiră. Nu se opri, împingân 
du-l pe Luca spre Rowan, a cărui frunte lucea de transpiraţi 
e în timp ce gheare puternice zgâriară gheaţa, săpând patru 
linii adânci. 

Ea târî băiatul pe ultimii zece metri, apoi pe ultimii cinci, 
apoi ajunseră pe țărm şi la Rowan, de pe buzele căruia se a 
uzi o respiraţie sacadată. Celaena se întoarse la timp să vad 
ă ceva ca ivit dintr-un coşmar încercând să se târască pe gh 
eaţă, ochiul roşu înnebunit de foame, dinţii masivi promiţân 


d o moarte brutală şi nemiloasă. Când oftatul lui Rowan se s 
tinse, gheaţa se topi, iar creatura plonjă în adâncuri. 

Ajunşi pe teren solid, brusc conştientă de faptul că gheat 
a fusese şi o barieră, Celaena îl înşfăcă din nou pe Luca, băi 
atul părând gata să vomite, şi ţâşni din peşteră. Nimic nu p 
utea opri creatura să iasă din apă, iar sabia era la fel de util 
ă precum o scobitoare în lupta împotriva ei. Cine ştie cât de 
repede se putea mişca pe pământ? 

Luca psalmodia un fluviu de rugăciuni către diverşi zei, î 
n timp ce Celaena îl trăgea după ea pe cărarea stâncoasă şi 
în soarele strălucitor de după-amiază, poticnindu-se aproap 
e or beşte până reuşiră să ajungă la pădurea întunecoasă, 
ferindu-se de copaci mai mult din noroc, din ce în ce mai 
repede în jos, şi atunci... 

Auziră un răget care zgudui stâncile şi alungă păsările, f 
ăcând frunzişul să foşnească. Un răget de mânie şi de foam 
e - nu de triumf. De parcă creatura ar fi ajuns la ieşirea din 
peşteră şi, după milenii în întunericul acvatic, nu putea supo 
rta lumina soarelui. Fugind de răgetul plin de ecouri, refuza 
să se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost noapt 
e. Ce se putea întâmpla încă la căderea nopţii. 

După un timp, îl simţi pe Rowan în spatele lor. Şi totuşi, n 
u o interesa decât tânărul aflat în grija ei, care gâfâi şi înjur 
ă tot drumul până la fortăreață. 

* 


Când Mistward se ivi la orizont, ea Îi spuse lui Luca un sin 
gur lucru înainte de a-l trimite înainte: să-şi ţină gura în legă 
tură cu evenimentele din peşteră. În momentul în care sune 
tele scoase de pătrunderea lui prin tufişuri dispărură, se înt 
oarse. 

Rowan stătea nemişcat, gâfâind şi el, cu sabia acum pus 
ă în teacă. Ea îşi înfipse noua sabie în pământ, rubinul din m 
âner lucind într-un petic de soare. 

— O să te omor, spuse ea, cu o voce ca un mârâit. 

Şi se aruncă asupra lui. 


Chiar dacă era în forma ei Fae, el tot era mai rapid şi mai 
puternic decât ea, aşa că o evită cu o uşurinţă fluidă. Mai 
bine cu faţa lovită de copac decât coliziunea cu pereţii de pi 
atră ai fortăreței, deşi nu era cu mult mai bine. Dinţii îi clănţ 
ăniră, dar ea se răsuci şi se azvârli din nou asupra lui Rowa 
n, care acum stătea foarte aproape, cu dinţii dezveliţi. Nu 
putu să ferească de ea atunci când îl apucă de partea din fa 
tă a jachetei şi îl lovi. 

O, şi ce bine era să-l lovească în faţă, chiar dacă pielea d 
e pe încheieturile degetelor i se zdreli şi începu să o doară. 

El mârâi şi o aruncă la pământ. Rămase fără aer, iar 
sângele care îi picura din nas i se scurse pe gât. Înainte ca e 
| să se poată aşeza pe ea, îl prinse cu picioarele şi îl azvârli 
cu fiecare gram din puterea aceea nemuritoare. Şi, într-o cli 
pă, Rowan se trezi țintuit la pământ, cu ochii mari din pricin 
a furiei şi a surprizei 

Ea îl lovi din nou, articulațiile ei ţipând în agonie. 

— Dacă mai aduci vreodată pe cineva aici, gâfâi ea, lovi 
ndu-l peste tatuaj - peste tatuajul acela afurisit, dacă mai p 
ui în pe ricol vreodată pe cineva cum ai făcut astăzi... Sânge 
le din nasul ei sări pe faţa lui, amestecându-se, observă ea 
cu o oarecare satisfacţie, cu sângele de la loviturile pe care 
i le dăduse. 

— Te omor. 

Încă o lovitură, o izbitură cu dosul mâinii, şi vag îi trecu p 
rin cap că Rowan nu mai riposta, mulţumindu-se să 
primească loviturile. 

— Îți rup gâtul acela putred. 

Îşi dezveli caninii. 

—  Înţelegi? 

El îşi întoarse capul şi scuipă sângele din gură. 

Sângele ei pulsa nebuneşte, atât de sălbatic încât orice 
reţinere pe care şi-o impusese se sfărâmă. Se opuse cu toat 
ă forţa, încercând să se adune, iar clipa de neatenţie o cost 
ă. Rowan se mişcă şi, din nou, se trezi sub el. Îi mutilase fat 
a, dar lui nu părea să-i pese. Rowan mârâi: 

— Ba voi proceda după bunul meu plac. 


— Să nu mai amesteci pe nimeni în povestea asta! ţipă e 
a atât de tare, încât păsările se opriră din ciripit. 

Se zvârcoli sub el şi reuşi să-l apuce de încheieturi. 

— Pe nimeni! 

— Spune-mi de ce, Aelin. 

Numele acela blestemat... Îşi vâri unghiile în încheieturile 
lui. 

— Pentru că m-am săturat de asta! 

Inspira lacom aerul, fiecare respiraţie cutremurând-o, pe 
ntru că oribila intuiţie pe care reuşise să o ţină departe încă 
de la moartea Nehemiei devenea realitate. 

— l-am spus că n-o s-o ajut, aşa că şi-a orchestrat propri 
a moarte. Pentru că a crezut... 

Râse - un sunet oribil, sălbatic. 

— A crezut că moartea ei mă va impulsiona să acţionez. 
A crezut că aş putea face mai mult decât a făcut ea - că val 
ora mai mult moartă. Şi a minţit - despre toate. M-a minţit p 
entru că eram o laşă şi o urăsc pentru asta. O urăsc pentru 
că m-a părăsit. 

Rowan încă o ţinea cu forţa sub el, sângele lui cald curgă 
ndu-i pe faţă. 

O spusese. Spusese cuvintele pe care le ţinea zăvorâte d 
e săptămâni întregi. Furia curgea din ea ca un val care se re 
trage de pe țărm şi îi eliberă încheieturile. 

— Te rog, gâfâi ea, fără să-i pese că-l imploră, nu mai am 
esteca pe nimeni. Voi face tot ce-mi vei cere. Dar aici trag li 
nie. Orice, dar nu asta. 

Cu ochii acoperiţi ca de un văl, Rowan îi eliberă braţele. 
Ea îşi ridică privirea spre bolta cerească. Nu voia să plângă? 
n faţa lui, nu din nou. 

El se retrase, spaţiul dintre ei devenind tangibil. 

— Cum a murit? 

Lăsă umezeala de pe spate să-i intre în oasele reci, în tru 
p. 

— A manipulat o cunoştinţă comună să creadă că treb 
uie s-o omoare pentru a-şi realiza planurile. El a angajat un 
asasin, s-a asigurat că eu nu eram pe-aproape şi a pus să fi 


e ucisă. 

Oh, Nehemia. Făcuse asta dintr-o speranţă deşartă, fără 
să-şi dea seama că era o bătălie pierdută. S-ar fi putut alia c 
u Galan Ashryver cel perfect şi ar fi salvat pământul - ar fi g 
ăsit un moştenitor cu adevărat folositor pentru tron. 

— Ce s-a întâmplat cu cei doi bărbaţi? 

O întrebare pusă pe un ton rece. 

— Pe asasin l-am vânat şi l-am lăsat bucăţi într-o alee. la 
r pe bărbatul care-l angajase... 

Sânge pe mâinile ei, pe haine, în păr, privirea îngrozită a 
lui Chaol. 

— l-am scos maţele şi i-am aruncat trupul într-un canal. 

Erau două dintre cele mai oribile lucruri pe care le făcuse 

în viaţă şi le făcuse din ură, din dorinţă de răzbunare şi d 
in furie. Aşteptă predica, dar Rowan se mulţumi să spună: 

— Bine. 

Surprinsă, îl privi în ochi - şi văzu ce făcuse. Nu faţa lui 
deja zgâriată şi însângerată, nici tunica şi cămaşa, rupte şi 
murdare de noroi, ci acolo unde îl apucase de antebraţe. Ha 
inele erau arse, iar pielea de sub ele era acoperită de băşici 
roşii şi mânioase. 

Amprente palmare. Îi arsese tatuajul de pe braţul stâng. 
Se ridică într-o clipă în picioare, întrebându-se dacă n-ar 
trebui să se aşeze în genunchi, să-i ceară iertare. 

Probabil că îl duruse îngrozitor. Şi totuşi suportase - 
bătaia, arsurile - în timp ce ea azvârlea cuvintele acelea car 
e îi întunecau simţurile de atâtea săptămâni. 

— Îmi pare atât de... rău, începu ea, dar el ridică o mână. 

— Să nu te scuzi, spuse el, pentru că ai apărat oamenii la 
care ţii. 

Bănui că era singurul fel de scuză pe care avea să-l pr 
imească vreodată de la el. Dădu din cap aprobator, iar el co 
nsideră că gestul era suficient ca răspuns. 

— Păstrez sabia, spuse ea, trăgând-o din pământ. 

Greu ar fi găsit una mai bună în întreaga lume. 

— N-ai câştigat-o. 

Tăcu, dar apoi adăugă: 


— Consider-o însă ca pe o favoare. Las-o în camera ta 
atunci când ne antrenăm. 

Ar fi dorit să dispute hotărârea, dar şi acesta era un co 
mpromis. Se întrebă dacă el mai făcuse vreodată un compr 
omis în ultimul secol. 

— Şi dacă fiinţa aia ne urmăreşte până la fortăreață când 
se lasă inlunericul? 

— Chiar dac-o face, nu poate trece de pietrele magice de 
apărare. 

Când ea ridică întrebător din sprâncene, el spuse: 

— Pietrele din jurul fortăreței au o vrajă întreţesută în ele 
pentru a-i ţine pe duşmani la distanţă. Chiar şi magia ric 
oşează din ea. 

— Oh. _ 

Ei bine, asta explica de ce i se spunea Mistward!. Intre ei 
se lăsă o tăcere calmă, dacă nu chiar plăcută, iar ei îşi conti 
nuară drumul. 

— Ştii, spuse ea cu şiretenie, e a doua oară când îmi faci 
pregătirea harcea-parcea cu sarcinile tale. Sunt destul de si 
gură că asta te transformă în cel mai slab instructor pe care 
l-am avut vreodată. 

El îi aruncă o privire piezişă. 

— Sunt surprins că ţi-a luat atât de mult să-ţi dai seama. 

Ea pufni şi, pe când se apropiau de fortăreață, torţele şi 
lumânările se aprinseră de parcă doreau să le ureze bun-ve 
nit acasă. 


x 


— N-am văzut în viaţa mea aşa o privelişte tristă, şuieră 
Emrys când Rowan şi Celaena îşi târâră picioarele în bucătă 
rie. Sânge şi mizerie şi frunze pe fiecare centimetru din voi 
amândoi. 

Într-adevăr, erau o privelişte aparte, cu feţele umflate şi 
pline de răni, acoperiţi fiecare de sângele celuilalt, părul în 


1 Staja-din-ceaţă (n. trad.). 


dezordine, Celaena şchiopătând uşor, cu articulațiile degete 
lor rănite, iar genunchiul Celaenei zvâcnea de la o lovitură p 
e care nu-şi amintea când o căpătase. 

- Nu sunteţi mai buni decât pisicile vagaboande, care 
se încaieră zi şi noapte, spuse Emrys, trântind două castroa 
ne cu tocană pe masă. Mâncaţi, amândoi. Şi apoi, curăţaţi- 
vă. Elentiya, eşti scutită de îndatoririle de la bucătărie în s 
eara asta şi mâine. 

Celaena deschise gura să obiecteze, dar bătrânul ridică 
mâna. 

— Nu vreau să sângerezi peste tot. Ai face mai mult der 
anj decât treabă. 

Strâmbându-se de durere, Celaena se aşeză lângă Rowa 
n pe bancă şi îşi înjură cu patimă durerea din picior, faţă şi 
braţe. Îl înjură pe ticălosul de-alături. 

— Şi primeneşte-ţi şi limbajul, dacă tot te-ai pornit, sări 
Emrys. 

Luca era cuibărit lângă foc, cu ochii mari, şi făcu un gest 
rapid, imitând o tăietură de-a curmezişul beregatei, de p 
arcă voia să o avertizeze pe Celaena despre ceva. Chiar şi 
Malakai, aşezat la celălalt capăt al mesei împreună cu două 
gărzi oste nite, o urmărea cu sprâncenele ridicate. 

Rowan se aplecase deja deasupra mesei, săpând în 
tocăniţă. Aruncă iar o privire la Luca, iar acesta se bătea 
frenetic pe la urechi. 

Uitase să se transforme. Şi... ei bine, acum observaseră t 
oţi asta, cu tot sângele, noroiul şi frunzele. Malakai îi susţinu 
privirea, iar ea îl provocă - îl provocă pe bătrân să spună ce 
va, dar el dădu din umeri şi-şi văzu de mâncare. Deci, de fa 
pt, nu era o surpriză. Luă o îmbucătură din tocăniţă şi trebui 
să-şi înghită geamătul. Să fi fost simţurile ei Fae, sau mânca 
rea era mai bună şi mai delicioasă în seara asta? 

Emrys privea de lângă vatră, iar Celaena îi aruncă şi lui o 
privire provocatoare. Străpunse vălul, şi primi durerea la 
schimbarea în forma de muritor. Bătrânul le aduse, ei şi lui 
Rowan, o felie de pâine şi spuse: 

— Pentru mine, n-are importanţă dacă ai urechile ascuţit 


e sau rotunde, ori că dinţii tăi arată straniu. Dar, adăugă el, 
uitându-se la Rowan, nu pot nega că mă bucur să văd c-ai 
încasat câţiva pumni de data asta. 

— Chipul lui Rowan se ridică brusc din castron, iar Emrys 
arătă cu lingura spre el. 

— Nu credeţi că v-aţi bătut măr suficient unul pe celălal 
t? 

Malakai se încordă, dar Emrys continuă: 

— Ce ai realizat, decât că mi-ai dat o spălătoreasă de vas 
e a cărei faţă ne sperie străjile? Crezi că vreunul dintre noi d 
oreşte să vă audă cum vă blestemaţi reciproc şi urlaţi în fiec 
are seară? Limbajul pe care îl foloseşti e suficient cât să acr 
ească tot laptele din Wendlyn. 

Rowan îşi plecă fruntea şi mormăi ceva în tocăniţă. 

Pentru prima dată de mult, mult timp, Celaena simţi cum 
colţurile gurii i se ridică într-un zâmbet. 

Şi atunci Celaena se îndreptă spre bătrân - şi căzu în gen 
unchi. li ceru iertare cu ardoare. Lui Emrys, lui Luca, lui Mal 
akai. Le ceru iertare, pentru că meritau. Acceptară cu toţii, 
dar Emrys încă părea circumspect. Rănit, chiar. Ruşinea căi 
i spusese bătrânului ce-i spusese, că le spusese tuturor ce | 
e spusese, nu avea să-i dispară prea uşor. 

Deşi i se zvârcolea stomacul, iar palmele îi transpirau, de 
şi ceilalţi nu menţionară nume, nu fu deloc surprinsă când E 
mrys îi spuse că el şi celălalt Fae bătrân ştiau cine este şi că 
mama ei îi ajutase. Dar fu surprinsă când Rowan ocupă un | 
oc la chiuvetă şi ajută la spălarea vaselor de la masa de sea 
ră. 

Munciră într-o linişte confortabilă. Mai erau adevăruri pe 
care nu le mărturisise, pete pe sufletul ei pe care încă nu le 
putea explora sau exprima. Dar poate - poate că el nu avea 
să se îndepărteze de ea atunci când avea să îşi găsească în 
drăzneala de a i le spune. 

La masă, Luca zâmbea de plăcere. Şi apariţia acelui zâm 
bet - acea mică dovadă că evenimentele de astăzi nu-l sper 
iaseră cu totul - o făcu pe Celaena să se uite la Emrys şi să 
spună: 


— Ce aventură am avut astăzi... 

Malakai îşi puse lingura jos şi spuse: 

-— Dă-mi voie să ghicesc: a avut ceva de-a face cu acel u 
rlet care a înnebunit vitele. 

Deşi Celaena nu zâmbi, pleoapele i se încreţiră. 

— Ce ştii despre o creatură ca sălăşluieşte în lacul de su 
b... 

Şi îi semnală din ochi lui Rowan să termine el. 

— Muntele Pleşuv. Şi n-are de unde să ştie povestea ast 
a, spuse Rowan. Nimeni nu o ştie. 

— Sunt Păstrătorul Poveştilor, spuse Emrys, uitându-se | 
a el cu toată vrajba uneia dintre figurinele din fier de pe poli 
tă. Asta înseamnă că poveştile pe care le adun ar putea să 
nu provină din guri Fae sau umane, dar le aud oricum. 

Se aşeză la masă, cu mâinile încrucişate. 

— Cu ani în urmă, am auzit o poveste, de la un nebun 
care credea că poate traversa Munţii Cambrieni pentru a pă 
trunde pe tărâmul lui Maeve fără a fi invitat. Era pe drumul 
de întoarcere, pe jumătate mort, din pricina lupilor sălbatici 
ai lui Maeve din trecători; aşa că, l-am adus aici, cât aştepta 
m să vină vindecătorii după care trimisesem. 

Malakai murmură: 

— Deci, de aceea nu l-ai lăsat în pace nicio clipă. 

O sclipire în ochii aceia bătrâni, iar Emrys îi aruncă 
tovarăşului său un zâmbet ostenit. 

— Avea o infecţie îngrozitoare, aşa că, la momentul acel 
a, am crezut că ar putea fi un delir, dar mi-a povestit că a g 
ăsit o peşteră la baza Muntelui Pleşuv. A stabilit tabăra acol 
o, pentru că ploua şi era rece, şi a planificat să plece la prim 
a geană de lumină. Totuşi, simţea că era urmărit de pe lac d 
e cineva. A adormit şi s-a trezit numai pentru că valurile se i 
zbeau de țărm - valuri care porneau din centrul lacului. Şi di 
ncolo de lumina focului, în depărtare, a văzut ceva înotând. 
Mai mare decât un copac sau decât orice bestie pe careov 
ăzuse vreodată. 

- O, a fost oribil, interveni Luca. 

— Ai spus că astăzi ai fost cu Bas şi ceilalţi cercetaşi din 


patrula de graniţă! se repezi Emrys, apoi îi aruncă lui Rowan 
o privire care sugera că ar fi bine să verifice dacă următoar 
ea sa masă nu conţinea otravă. 

Emrys îşi drese vocea şi, în curând, se întorsese din nou | 
a masă, privind fix, pierdut în gânduri. 

- Ce a aflat nebunul în acea noapte a fost că acea fiinţă 
era aproape la fel de bătrână precum muntele însuşi. Susţin 
ea că s-a născut într-o altă lume, dar că s-a strecurat aici că 
nd zeii nu erau atenţi. li vânase pe Fae şi pe oameni până c 
ând un măreț războinic Fae l-a provocat. La sfârşitul luptei, 
războinicul îi scosese creaturii un ochi - de ciudă sau de dist 
racţie - şi blestemase fiara ca atâta timp cât muntele era în 
picioare, să fie forţată să trăiască dedesubtul lui. 

Un monstru dintr-un alt tărâm. Oare fusese lăsat să intre 
în timpul războaielor Valg, când demonii deschideau şi închi 
deau portalurile către alte lumi după cum le venea? Câte di 
n tre creaturile de groază care locuiau pe acest pământ era 
u aici numai din cauza acelor bătălii străvechi pentru cheile 
Wyrd? 

— Aşadar, sălăşluieşte în labirintul de peşteri subacvatic 
e de sub munte. Nu are niciun nume, pentru că a uitat cum 
i se spunea în timpurile vechi, iar cei care au întâlnit-o nu s- 
au întors acasă. 

Celaena îşi frecă braţele, tresărind atunci când pielea 
lezată a articulaţiilor i se întinse din cauza mişcării. Rowan s 
e uită fix la Emrys, ţinându-şi capul lăsat uşor pe-o parte. A 
poi, Rowan îi aruncă ei o privire, de parcă ar fi vrut să se asi 
gure că ascultă, şi o întrebă: 

— Cine era războinicul care i-a scos ochiul? 

— Nebunul nu ştia, şi nici bestia, dar limba pe care o vor 
bea era Fae - o formă arhaică a Limbii Vechi, aproape indes 
cifrabil. Işi amintea inelul din aur pe care-l purta, dar nu şi c 
um arăla. 

li fu necesar fiecare gram de putere pentru a se abţine s 
ă nu scoată inelul pe care-l pusese în buzunar, să nu exami 
neze sabia pe care o lăsase la uşă şi rubinul, care poate că 
nu era deloc un rubin. Dar era imposibil - ar fi fost o coincid 


enţă prea mare. 

Poate că ar fi cedat nevoii de a privi, dacă Rowan nu s-ar 
fi întins pentru a-şi lua paharul cu apă. El disimulase bine şi 
ea credea că nimeni altcineva nu observase, dar când mâne 
ca lui îşi schimbă poziţia, el se crispă uşor, de la arsurile pe 
care i le provocase ea. Mai devreme, făcuseră băşici - acum 
probabil că-i provocau o adevărată agonie. 

Emrys îl pironi pe prinţ cu o privire fixă. 

— Gata cu aventurile. 

Rowan se uită la Luca şi văzu că părea gata să explodez 
e de indignare. 

— De acord. 

Emrys nu cedă. 

— Şi fără certuri. 

Rowan întâlni privirea Celaenei peste masă. Expresia feţ 
ei lui nu trăda nimic. 

— Vom încerca. 

Până şi Emrys consideră că era un răspuns acceptabil. 


* 


În pofida extenuării care o lovea ca un zid, Celaena nu p 
utea dormi. Continua să se gândească la creatură, la sabie 
şi la inelul pe care-l examinase vreme de o oră fără a afla ni 
mic nou, şi la controlul, oricât de fragil ar fi fost, pe care reu 
şise să-l aibă pe gheață. Şi totuşi, tot revenea la ceea ce-i fă 
cuse lui Rowan - cât de rău îl arsese. 

Toleranta lui la durere probabil că e fantastică, gândi ea, 
răsucindu-se pe pat, strânsă ghem pentru a se proteja de fri 
gul din cameră. Cercetă din ochi cutia cu balsam. Ar fi trebu 
it să meargă la un vindecător pentru arsurile alea. Se răsuci 
şi se frământă încă cinci minute, după care îşi puse cizmele, 
luă cutia şi plecă. Probabil că avea să se aleagă din nou cu 
capul rupt, dar nu avea să reuşească să pună geană pe gea 
nă dacă era prea ocupată cu mustrările de conştiinţă. Pe nu 
mele zeilor, se simţea vinovată. 

Ciocăni uşor la uşa lui, sperând pe jumătate că nu era ac 


olo, dar el întrebă repezit: 

— Ce e? 

Ea făcu o grimasă şi intră. 

Camera lui era uscată şi caldă, chiar dacă puţin veche şi 
ponosită, mai ales covoarele uzate care acopereau mare pa 
rte din podeaua din piatră cenușie. Un pat mare, cu patru st 
âlpi, ocupa mare parte din spaţiu, un pat care încă era făcut 
- neatins. Rowan şedea la masa de lucru din faţa şemineulu 
i sculptat, fără cămaşă, şi examina ceea ce părea a fi o hart 
ă pe care erau marcate locaţiile acelor cadavre. 

Ochii îi luciră de enervare, dar ea îl ignoră studiind tatuaj 
ul masiv care îi cobora de pe faţă pe gât şi umeri, şi îi acope 
rea întregul braţ stâng, până în vârful degetelor. Nu apucas 
e să-l vadă bine în pădure, dar acum se minună de liniile lui 
fru moase, neîntrerupte. In afara arsurii ca o cătuşă din jurul 
încheieturii. La ambele încheieturi. 

— Ce vrei? 

Până atunci nu se uitase prea atent la trupul lui. Pieptul - 
suficient de bronzat cât să sugereze că petrecuse mult timp 
fără cămaşă - era parcă sculptat şi acoperit cu cicatrice gro 
ase. De la lupte sau bătălii, sau zeii ştiau ce. Trupul unui răz 
boinic, pe care îl şlefuia de secole întregi. 

li aruncă balsamul. 

— M-am gândit că poate vrei asta. 

EI îl prinse cu o mână, fără să-şi ia ochii de la ea. 

— Am meritat-o. 

— Asta nu înseamnă că nu mă pot simţi prost. 

El răsuci cutia între degete de câteva ori. Pe pectoralul d 
rept avea o cicatrice deosebit de lungă şi urâtă - de unde pr 
ovenea oare? 

— Asta să fie oare o mită? 

— Dă-o înapoi, dacă ai de gând să fii nesuferit. 

Întinse mâna. 

Dar el strânse degetele în jurul cutiei, apoi o aşeză pe m 
asa de lucru. 

— Te-ai putea vindeca singură, să ştii. Ai putea să mă vi 
ndeci şi pe mine. Nu răni foarte grave, dar ai şi harul acest 


a. 
Ştia - într-un fel. Harul ei magic îi vindecase uneori rănile 
fără să conştientizeze. 

— Este - este picătura de afinitate pentru apă pe care a 
m moştenit-o din linia ascendenţei lui Mab. 

Focul fusese darul ascendenţei sanguine a tatălui ei. 

— Mama mea - cuvintele îi făcură rău, dar le spuse dintr- 
un motiv întemeiat - mi-a spus că picătura de apă din magi 
a mea era salvarea mea - şi instinctul de supravieţuire. 

O încuviinţare din cap din partea lui, şi ea recunoscu: 

— Voiam să învăţ să o utilizez ca toţi ceilalţi vindecători - 
cu mult timp în urmă, vreau să spun, dar nu mi s-a permis n 
iciodată. Toţi spuneau... ei bine, că nu ar fi chiar atât de util, 
pentru că nu îl am în cantităţi foarte mari, iar Reginele nu d 
evin vindecători. 

Ar fi trebuit să tacă. 

Dintr-un motiv neştiut, stomacul i se răzvrăti când el îi sp 
use: 

— Du-te la culcare. Din moment ce ţi s-a interzis să vii în 
bucă tărie mâine, ne vom antrena în zori. 

Ei bine, cu siguranţă merita să fie alungată după ce-l ars 
ese în felul acela, aşa că se întoarse şi poate că părea la fel 
de jalnică precum se simţea, pentru că brusc el spuse: 

— Aşteaptă. Inchide uşa. 

Ea se supuse. Nu-i dăduse voie să se aşeze, aşa că se sp 
rijini de uşa din lemn şi aşteptă. El rămase cu spatele la ea, 
iar ea îi urmări muşchii puternici care se întinseră şi se cont 
ractară când el inspiră o dată profund. Şi încă o dată. Apoi... 

— Când a murit partenerul meu, mi-a luat mult, mult tim 
p să-mi revin. 

Avu nevoie de un moment pentru a se gândi ce i-ar pute 
a spune. 

— Cu cât timp în urmă? 

— Acum două sute trei ani şi douăzeci şi şapte de zile. 

Arătă cu mâna tatuajul de pe faţă, gât şi braţe. 

— Acest tatuaj spune povestea întâmplării. Ruşinea pe c 
are o voi purta până la ultima suflare. 


Războinicul care venise deunăzi avea ochii atât de goi... 

— Şi alţii vin la tine pentru a-şi tatua mâhnirea şi ruşinea 
pe trupuri. 

— Gavriel şi-a pierdut trei dintre soldaţi într-o ambuscad 
ă, în munţii sudici. Au fost măcelăriți. El a supravieţuit. Toat 
ă viaţa lui de luptător şi-a tatuat numele celor aflaţi sub co 
manda lui şi care au pierit. Dar vina are prea puţin de-a fac 
e cu semnificaţia însemnelor. 

— Ai fost de vină? 

Lent, se întoarse - nu de tot, dar suficient cât să-i arunce 
o privire piezişă. 

— Da. Când era tânăr, eram... feroce în eforturile de a câ 
ştiga prestigiu, pentru mine şi fraţii mei de sânge. Unde mă 
trimitea Maeve în campanie, acolo mergeam. Pe drum, mă î 
nsoţeam cu o femeie din rasa noastră. Lyria, spuse el, apro 
ape cu venerație. Vindea flori în piaţa din Doranelle. Maeve 
nu era de acord, dar... când îţi întâlneşti perechea, nu poţi f 
ace nimic pentru a schimba destinul. Ea era a mea şi nimeni 
nu mă putea convinge de contrariu. Însoţirea cu ea m-a cos 
tat aprecierea lui Maeve şi încă tânjeam foarte mult să-mi d 
emonstrez meritele. Deci, când războiul a venit şi Maeve mi 
-a oferit o şansă de a-mi răscumpăra greşeala, am acceptat 
-0. Lyria m-a implorat să nu mă duc, dar eram atât de aroga 
nt, atât de prost îndrumat, încât am părăsit-o în casa noastr 
ă din munţi şi am plecat la război. Am lăsat-o singură, spuse 
el şi o privi din nou pe Celaena. 

M-ai părăsit, îi spusese ea. Atunci, el explodase - rănile v 
echi de secole îl măcinau la fel de brutal cum o rodea pe ea 
trecutul ei. 

Am fost plecat luni de zile, câştigând toată faima pe care 
mi-o doream prosteşte. Şi atunci am primit vorbă că duşma 
nii încercau să intre în taină în Doranelle prin trecătorile din 
munte. 

| se făcu rău la stomac. Rowan îşi trecu o mână prin păr, 
se scărpină pe faţă. 

— Am zburat acasă. Cât de repede am putut. Când am aj 
uns aclo, am descoperit că... că fusese însărcinată. Şi că o 


măcelăriseră chiar şi aşa şi ne făcuseră casa scrum. 

— Când îţi pierzi partenerul, nu... 

El scutură din cap. 

— Am uitat cine sunt, am pierdut simţul timpului, locului. 
l-am vânat pe toţi, toţi bărbaţii care-i făcuseră rău. A durat 
mult până să-i omor. Era însărcinată - fusese însărcinată câ 
nd am abandonat-o, dar eram atât de îndrăgostit de propriil 
e-mi planuri nebuneşti, încât nu mirosisem sarcina. Am lăsa 
t-o singură pe partenera mea însărcinată. 

Cu voce pierdută, reuşi să-l întrebe: 

— Ce-ai făcut după ce i-ai omorât? 

Faţa îi era severă şi ochii concentrați pe o imagine de de 
parte. 

— Timp de zece ani, n-am făcut nimic. Am dispărut. Am | 
uat o razna. Mai mult decât razna. Nu mai simţeam nimic. A 
m... plecat pur şi simplu. Am colindat lumea, dintr-o formă 
într-alta, fără să văd anotimpurile, mâncând numai când şoi 
mul îmi spunea că trebuie să se hrănească sau va muri. Aş 
fi ales moartea - doar că... nu mă puteam hotărî... 

Tăcu şi îşi drese vocea. 

— Poate că aş fi rămas aşa pentru totdeauna, dar Maeve 
a dat de mine. Mi-a spus că am petrecut destul timp în doliu 
şi că urma să-i slujesc ca prinţ şi comandant - să lucrez cu o 
mână de alţi războinici pentru a proteja tărâmul. Era pentru 
prima dată când vorbeam cu o fiinţă din ziua în care o găsis 
em pe Lyria. Prima dată când mi-am auzit numele - sau mil 
-am amintit. 

— Aşadar, te-ai întors cu ea? 

— Nu aveam nimic. Pe nimeni. La acel moment, am s 
perat că dacă intru în slujba ei, poate voi fi ucis şi atunci aş 
fi putut s-o văd din nou pe Lyria. Ca atare, când m-am întor 
s în Doranelle, am scris povestea ruşinii mele în propria-mi 
came, apoi m-am legat de Maeve cu jurământ de sânge, iar 
de atunci sunt în slujba ei. 

— Cum... cum ai reuşit să-ţi revii după o astfel de pierde 
re? 

— Nu mi-am revenit. Mult timp, n-am putut. Cred că nici 


acum... nu m-am întors. Poate că nu mă voi întoarce nicioda 
tă cu totul. 

Ea dădu din cap, cu buzele strânse, şi aruncă o privire sp 
re fereastră. 

— Dar poate, spuse el, cu o voce atât de scăzută încât o 
făcu să-şi întoarcă privirea spre el. 

Nu zâmbea, dar în ochi îi licărea o luminiţă. 

-— Dar poate ne vom regăsi drumul înapoi împreună. 

N-avea să ceară iertare pentru acea zi, nici pentru cea d 
e ieri sau pentru oricare alta. Şi nici ea nu avea să-i ceară s- 
o facă, nu acum când înţelesese că, în săptămânile în care îl 
privise, privise de fapt o reflexie. Nu-i de mirare că îl urâse. 

— Cred, spuse ea, aproape ca o şoaptă, că mi-ar plăcea 
foarte mult. 

El întinse mâna. 

— Atunci, împreună. 

Ea studie palma plină de cicatrice, bătătorită, apoi faţa t 
atuată, plină de un soi întunecat de speranţă. Cineva care p 
utea, care chiar înţelegea cum te simţi când ţi-e schilodit su 
fletul, cineva care încă încerca să iasă, centimetru cu centi 
metru, din acel abis. 

Poate că nu aveau să iasă niciodată din el, poate că nu a 
veau să fie niciodată întregi, dar... 

— Impreună, spuse ea şi-i acceptă mâna întinsă. 

Şi, undeva departe şi adânc în ea, începu să lumineze un 
tăciune. 


PARTEA A DOUA 


Moştenitoarea focului 


CAPITOLUL 36 


— Este pregătit totul pentru întâlnirea din noaptea asta c 
u căpitanul Westfall? 

Aedion ar fi putut să jure că Ren Allsbrook se zbârlise ros 
tind numele. 

Aşezat lângă tânărul lord pe streaşină acoperişului apart 
amentului din depozit, Aedion analiză tonul lui Ren, hotărî c 
ă nu era suficient de provocator ca să merite o palmă verba 
lă şi încuviinţă continuând să-şi curețe unghiile cu unul dintr 
e cuţitele de vânătoare. 

Ren era în recuperare de zile întregi, în camera de oaspe 
ţi, unde îl instalase căpitanul. Bătrânul refuzase să ia dormit 
orul mare, spunând că ar prefera canapeaua, dar Aedion se 
întreba ce anume observase Murtaugh atunci când ajunsese 
ră în apartament. Dacă bănuia cine era proprietarul - Celae 
na sau Aelin, ori amândouă - nu spusese nimic. 

Aedion nu-l mai văzuse pe Ren de când cu stabilimentul 
unde se vindea opiu şi nu ştia de ce se sinchisise să vină în 
noaptea asta. Spuse: 

— Ai reuşit să-ţi construieşti aici o reţea de persoane jos 
nice. E o distanţă ca de la cer la pământ faţă de măreţele tu 
rnuri ale Castelului Allsbrook. 

Maxilarul lui Ren se încordă. 

— Şi pentru tine e o distanţă ca de la cer la pământ faţă 
de turnurile albe ale Orynth-ului. Pentru toţi este. 

O adiere de vânt zbârli părul neîngrijit al lui Ren. 

— Mulţumesc. Pentru că... m-ai ajutat în noaptea aia. 

— Pentru nimic, spuse rece Aedion, aruncându-i un zâm 
bet leneş. 

— Ai omorât pentru mine, apoi m-ai ascuns. N-aş numi a 
sta nimic. Îţi rămân dator. 

Aedion era obişnuit să primească recunoştinţă de la alţi 
oameni, de la oamenii lui, dar asta... 

— Ar fi trebuit să-mi spui, spuse el, abandonând rânjetul 
şI privind luminile aurii care licăreau în oraş, că tu şi bunicul 
tău nu aveţi casă. Sau bani. 

Nu-i de mirare că hainele lui Ren erau atât de ponosite. 
Ruşinea pe care Aedion o simţise în acea noapte aproape îl 


copleşise - şi îl bântuise în ultimele zile, aducându-i temper 
amentul la un nivel aproape letal. Incercase să scape de se 
ntiment luptându-se cu gărzile castelului, dar antrenamente 
le cu oamenii care-l protejau pe rege nu făcuse decât să ac 
utizeze senzaţia. 

— Nu văd ce relevanţă ar fi avut, spuse Ren încordat. 

Aedion putea înţelege ce înseamnă mândria. A lui Ren er 
a profundă, şi a recunoaşte o vulnerabilitate era pentru el la 
fel de greu cum era pentru Aedion să îi accepte recunoştinţ 
a. 

— Dacă afli cum să rupi vraja aruncată asupra magiei, o 
vei face imediat, da? întrebă Ren. 

— Da. Ar putea conta în bătăliile care ne aşteaptă. 

— N-a contat acum zece ani. 

Faţa lui Ren era o mască de gheaţă şi atunci Aedion îşi 
aminti. Ren nu prea avea har magic, dar cele două surori m 
ai în vârstă ale lui... Când totul se dusese naibii, fetele erau 
plecate la şcoala lor de la munte. O şcoală pentru magie. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, de parcă asta ar fi fosto p 
ăsuire dăruită de oraşul aşternut la picioarele lor, Ren spus 
e: 

— Când soldaţii ne-au târât spre eşafod, acesta a fost mo 
tivul pentru care mi-au batjocorit părinţii. Pentru că, în ciud 
a magiei lor, şcoala surorilor mele era lipsită de apărare - n 
u putea face nimic împotriva a zece mii de soldaţi. 

— Imi pare rău, spuse Aedion. 

Atât putea oferi deocamdată, până la întoarcerea lui Aeli 
n. 

Ren îl privi în ochi. 

— Întoarcerea la Terrasen va fi... dificilă, atât pentru min 
e, cât şi pentru bunicul meu. 

Părea să se lupte cu vorbele, sau poate doar cu ideea de 
a se destăinui cuiva, dar Aedion îi acordă timpul de care av 
ea nevoie. În cele din urmă, spuse: 

— Nu sunt sigur că mai sunt suficient de civilizat. Nu ştiu 
nici măcar dacă... dacă aş putea fi lord. Dacă oamenii mei 
m-ar dori ca lord. Bunicul meu este mai potrivit, dar el este 


un Allsbrook prin căsătorie şi spune că nu vrea să domneas 
că. 

Ah. Aedion făcu o pauză - gândindu-se. Cuvântul greşit 
sau reacţia greşită îl puteau face pe Ren să tacă pentru tot 
deauna. N-ar fi trebuit să conteze, dar conta, aşa că spuse: 

— Viaţa mea a fost numai război şi moarte în ultimii zece 
ani. Probabil că va fi război şi moarte şi în următorii ani. Dar 
dacă există o zi în care ne vom găsi pacea... 

În numele zeilor, acel cuvânt, acel minunat cuvânt! 

— Va fi o tranziţie ciudată pentru noi toţi. Dacă mai cont 
ează, nu văd cum n-ar accepta oamenii din Allsbrook un lor 
d care a petrecut ani de zile încercând să distrugă supremaţ 
ia Adarlanului - un lord care şi-a petrecut anii în sărăcie pen 
tru a îndeplini acel vis. 

— Am făcut... anumite lucruri, spuse Ren. Lucruri rele. 

Aedion bănuise asta din momentul în care Ren le dădu a 
dresa stabilimentului unde se vindea opiu. 

— Ca noi toţi, spuse Aedion. 

Ca Aelin. Voia s-o spună, dar încă nu dorea ca Ren sau M 
urtaugh sau oricine altcineva să ştie ceva despre ea. Ea 
singură trebuia să-şi spună povestea. 

Aedion ştia că discuţia era pe cale să ia o turnură neplăc 
ută când Ren se încordă şi întrebă prea pripit: 

— Ce intenţionezi să faci în legătură cu Căpitanul Wes 
tfall? 

— În momentul acesta, Căpitanul Westfall îmi este util şi 
îi este util reginei noastre. 

— Deci, când nu va mai fi util... 

— Voi decide, atunci când va veni momentul, dacă e lips 
it de pericol să-l lăsăm în viaţă. 

Ren deschise gura, dar Aedion adăugă: 

— Aşa trebuie să fie. Aşa acţionez eu. 

Chiar dacă ajutase la salvarea vieţii lui Ren şi îi oferise u 
n loc unde să stea. 

— Mă întreb ce va gândi regina despre modul tău de a a 
cţiona 

Aedion îi aruncă o privire atât de pătrunzătoare, încât i- 


ar fi pus pe alţii pe fugă. Dar el ştia că Ren nu era deosebit 
de în spăimântat de el, nu după tot ceea ce văzuse şi îndura 
se. Nu după ce Aedion ucisese pentru el. 

Aedion spuse: 

— Dacă-i deşteaptă, atunci mă va lăsa să fac ceea ce tre 
buie făcut. Mă va folosi ca pe arma care sunt. 

— Şi dacă doreşte să fie prietena ta? l-ai refuza şi asta? 

— Nu-i voi refuza nimic. 

— Şi dacă te roagă să fii regele ei? 

Aedion îşi dezveli dinţii. 

— Ajunge. 

— Vrei să fii rege? 

Aedion îşi trase picioarele înapoi pe acoperiş şi se ridică. 

— Tot ce vreau, izbucni el, este ca poporul meu să fie lib 
er, iar regina mea să-şi recapete tronul. 

— Au ars tronul din corn de cerb, Aedion. Nu mai există u 
n tron pentru ea. 

— Atunci îi voi construi eu unul din oasele duşmanilor no 
ştri. 

Ren se crispă când se ridică, fără îndoială pentru că rănil 
e încă îl deranjau, şi păstră distanţa. Poate că nu-i era frică, 
dar nu era nici prost. 

— Răspunde la întrebare. Vrei să fii rege? 

— Dacă mi-ar cere-o, n-aş refuza-o. 

Era adevărul. 

— Acesta nu-i un răspuns. 

Ştia de ce îl întrebase Ren asta. Chiar şi Aedion era conşt 
ient că putea să fie rege - cu legiunea sa şi cu legăturile sal 
e cu familia Ashryver, ar fi fost o partidă avantajoasă. Un re 
ge-războinic ar fi făcut duşmanii să gândească de două ori. 
Chiar înainte de a începe să li se destrame regatul, auzise z 
vonuri... 

— Singura mea dorinţă, spuse Aedion, mârâind în faţa lu 
i Ren, este să o văd din nou. Măcar o dată, dacă numai asta 
îmi vor îngădui zeii. Dacă îmi îngăduie mai mult de-atât, atu 
nci le voi mulţumi fiecare zi din viaţa mea. Dar deocamdată 
mă străduiesc să o văd, ca să ştiu cu siguranţă că e reală - 


că a supravieţuit. Restul nu-i treaba ta. 
Dispăru pe uşă spre apartamentul de jos, simțind privire 
a Ini Ren în spate. 


Taverna era plină ochi de soldaţii aflaţi în Adarlan în per 
misia prin rotaţie, căldura şi mirosul de trupuri făcându-l pe 
Chaol să-şi dorească să nu-l fi însoţit pe Aedion. Nu mai ave 
a unde să se ascundă, acum că el şi Aedion erau prieteni de 
băutură, cum trâmbiţa generalul ca să audă toată lumea, în 
timp ce soldaţii ovaţionau. 

— Mai bine să ne ascundem sub nasurile tuturor decât s 
ă ne prefacem, ei? îi murmură Aedion lui Chaol, iar pe masa 
lor pătată şi îmbibată poposi un alt rând de băuturi gratis, o 
ferite de un soldat care făcu o plecăciune - o plecăciune ad 
evărată - în faţa lui Aedion. 

— Pentru Lup, spuse soldatul acoperit de cicatrice şi bro 
nzat, înainte de a se întoarce la masa lui plină de camarazi. 

Aedion salută bărbatul ridicând cana, obţinând ovaţii dre 
pt răspuns, iar în rânjetul lui de animal sălbatic nu era nimic 
fals. Lui Aedion nu-i luase mult să găsească soldaţii pe care 
Murtaugh considera că ar trebui să-i chestioneze - soldaţi c 
are fuseseră campaţi la unul dintre presupusele puncte de o 
rigine ale vrăjii. În timp ce Aedion căuta grupul potrivit de o 
ameni, Chaol îşi văzuse pe îndelete de îndatoririle lui - care 
acum includeau o listă de candidaţi care să-l înlocuiască, şi 
făcutul bagajelor pentru întoarcerea la Anielle. Venise în Rift 
hold cu scuza că trebuie să găsească o companie care să-i t 
ransporte primul cufăr cu lucruri personale, o sarcină pe ca 
re în realitate o şi finalizase. Nu voia să se gândească la ce 
va face mama lui atunci când cufărul de cărţi va ajunge la B 
reaslă. 

Chaol nici măcar nu încercă să pară simpatic atunci când 
spuse: 

— Continuă să faci ceea ce faci. 

Aedion se ridică, înălţându-şi cana. De parcă i-ar fi urmăr 


it, întreaga sală căzu în tăcere. 

— Soldaţi, spuse el, rece şi blând, serios şi respectuos. 

Se răsuci, ţinând în continuare cana sus. 

— Pentru sângele vostru, pentru cicatricele voastre, pen 
tru fiecare îndoitură din scutul vostru şi fiecare ştirbitură din 
sabia voastră, pentru fiecare prieten şi duşman mort în faţa 
voastră... 

Ţinând cana ridicată şi mai sus, Aedion îşi plecă fruntea, 
părul auriu strălucindu-i în lumină. 

— Pentru ce aţi dăruit şi încă veţi mai dărui, vă salut. 

Preţ de o clipă, sala bubui de răgete şi ţipete, iar Chaol îş 
i dădu seama ce-l făcea pe Aedion să fie o ameninţare - ce-l 
făcea zeu pentru oamenii aceştia şi de ce regele îi tolera 
insolenţa, cu sau fără inel. 

Aedion nu era un nobil într-un castel, sorbind vin. El era 
metal şi sudoare, stând într-o tavernă jegoasă, bând berea 
pe care o beau şi ei. Că era real sau nu, ei credeau că îi pas 
ă de ei, că îi ascultă. Se făleau când îşi amintea numele lor, 
numele soțiilor şi surorilor, şi dormeau liniştiţi gândindu-se c 
ă el îi considera ca fiind fraţii lui. Aedion se asigurase că ei c 
redeau că ar lupta şi ar muri pentru ei. Astfel, ei aveau să lu 
pte şi să moară pentru el. 

Lui Chaol i se făcu frică, dar nu pentru el. 

li era frică de ce urma să se întâmple când Aedion şi Aeli 
n aveau să fie din nou împreună. Văzuse în ea acelaşi tăciu 
ne luminos care îi făcea pe oameni să privească şi să ascult 
e. O văzuse întrerupând o întrunire de consiliu, aducând cap 
ul consilierului Mullison şi zâmbindu-i regelui din Adarlan, fie 
care bărbat din sală fiind vrăjit şi împietrit de vârtejul întune 
cat al spiritului ei. Ei doi împreună, amândoi letali, lucrând p 
entru a construi o armată, pentru a-şi incita oamenii... Îi era 
teamă de ceea ce aveau să facă regatului lui. 

Pentru că încă era regatul lui. El lucra pentru Dorian, nu 
pentru Aelin - nici pentru Aedion. Şi nu ştia care era poziţia 
lui acum. 


— Un concurs! strigă Aedion, aşezat pe bancă. 

Chaol nu se mişcase în lunga, foarte lunga oră în care Ae 
dion fusese salutat şi se toastase în cinstea sa de către jum 
ătate din bărbaţii din încăpere, fiecare aşteptându-şi rândul 
pentru a-şi spune povestea generalului. 

Când Aedion se săturase să fie proslăvit de propriul duş 
man, cu ochii lui de Ashryver strălucind cu o emoție despre 
care Chaol ştia că îşi avea originea în ura pe care o purta fie 
căruia şi tuturor din încăpere şi că ei îi mâncau din palmă ca 
iepurii, generalul strigă cu glas de leu să se organizeze un c 
oncurs. 

Existară câteva sugestii pentru jocuri de băut, însă Aedio 
n îşi ridică din nou cana şi se lăsă tăcere. 

— Cel care a călătorit cel mai departe bea gratis. 

Se auziră ţipete: Banjali, Orynth, Melisande, Anielle, 
Endovier, dar atunci... 

— Tăcere, voi toţi! 

Un soldat mai bătrân, cu părul cărunt, se ridică. 

— V-am bătut pe toţi. 

Îşi ridică paharul spre general şi scose un pergament de 
sub vestă. 

— Am petrecut cinci ani în Noll. 

În centrul țintei. Aedion bătu în scaunul liber de lângă ma 
să. 

— Atunci tu vei bea cu noi, prietene. 

Încăperea vui din nou de ovaţii. 

Noll. Era un punct pe hartă, în cel mai îndepărtat colţ al T 
eritoriilor Pustii. 

Bărbatul se aşeză şi înainte ca Aedion să-i facă semn han 
giului, în faţa străinului apăru o halbă proaspătă. 

— Noll, zici? îl întrebă Aedion. 

— Comandantul Jensen, legiunea a douăzeci şi cincea, d 
omnule. 

— Câţi oameni aveai sub comandă, comandante? 

— Două mii - toţi trimişi înapoi aici luna trecută. 

Jensen sorbi îndelung. 


— Cinci ani, şi s-a terminat uite-aşa. 

Şi-şi pocni degetele groase, pline de cicatrice. 

— Să înţeleg că Majestatea sa nu v-a dat niciun avertism 
ent? 

— Cu tot respectul datorat, generale... nu ne-a spus nici 
pe dracu'. Am primit vorbă că trebuie să ne mutăm pentru c 
ă veneau forţe proaspete şi nu mai era nevoie de noi. 

Chaol îşi ţinu gura, mulţumindu-se să asculte, aşa cum 
Aedion îi spusese să facă. 

— Pentru ce? Vă trimite să vă alăturaţi altei legiuni? 

— N-am primit vorbă încă. Nu ne-a spus nici măcar cine 
ne ia locul. 

Aedion zâmbi cu toţi dinţii. 

— Măcar nu mai eşti în Noll. 

Jensen se uită în băutura lui, dar nu înainte ca umbra din 
ochii omului să fie observată de Chaol. 

— Cum a fost acolo? Neoficial, bineînţeles, preciză Aedio 
n. 

Zâmbetul lui Jensen pierise, iar când îşi ridică privirea, în 
ochi nu mai avea lumină. 

— Vulcanii sunt activi, aşa că este întotdeauna întuneric, 
vedeţi dumneavoastră, din cauza cenuşii care acoperă totu 
|. Din cauza gazelor, aveam întotdeauna dureri de cap - une 
ori oamenii o luau razna de la ele. Uneori ne curgea şi sâng 
e din nas. Primeam mâncarea o dată pe lună, uneori chiar 
mai rar de atât, în funcţie de anotimp şi de momentul când 
corăbiile puteau să aducă proviziile. Localnicii nu voiau să fa 
că potecă printre nisipuri, oricât i-am ameninţat şi i-am mitu 
it. 

— De ce? Din lene? 

— Noll nu e mare lucru - doar turnul şi oraşul pe care l-a 
construit în jurul lui. Vulcanii însă sunt sacri şi, acum zece 
ani, poate puţin mai mult, se pare că noi... nu oamenii mei, 
pentru că nu eram acolo, dar se zvoneşte că regele a dus o 
legiune la acei vulcani şi a prădat templul. 

Jensen clătină din cap. 

— Localnicii ne scuipau, chiar şi pe noi, care nu fuseseră 


m acolo, pentru întâmplarea de atunci. Turnul din Noll a fost 
construit după aceea, iar localnicii l-au blestemat şi pe aces 
ta. Aşa că nu eram decât noi. 

— Un turn? întrebă Chaol, cu voce scăzută, iar Aedion se 
încruntă. 

Jensen bău cu sete. 

— Nu că am fi avut voie vreodată să intrăm în el. 

- Oamenii care au înnebunit, spuse Aedion cu jumătate 
de zâmbet pe faţă, ce-au făcut, mai exact? 

Umbrele se întorseseră, iar Jensen privi în jurul lui, nu 
pentru a vedea cine asculta, ci aproape de parcă ar fi dorit s 
ă poată scăpa de conversaţie. Apoi privi din nou la general ş 
i spuse: 

— Rapoartele noastre, generale, spun că i-am omorât - s 
ăgeţi în gât. Rapid şi curat. Dar... 

Aedion se aplecă mai aproape. 

— De la masa asta nu pleacă niciun cuvânt. 

O clătinare uşoară a capului. 

— Adevărul este că, până să ne pregătim noi arcaşii, oa 
menii care înnebuniseră îşi spărseseră capul. De fiecare dat 
ă, de parcă n-ar fi reuşit să-şi scoată durerea din cap. 

Celaena susţinea că Roland şi Kaltain se plânseseră de d 
u reri de cap. Poate ca rezultat al magiei regelui utilizată 
asupra lor, poate ca rezultat al puterii lui oribile. Şi ea îi spu 
sese că se alese cu o durere îngrozitoare de cap când desco 
perise tem niţele secrete din subteranul castelului. Temniţe 
care conduceau la... 

— La turnul - în care nu vi s-a permis niciodată să intraţ 
i? 

Chaol ignoră privirea de avertisment a lui Aedion. 

— Nu exista nicio uşă. Întotdeauna a părut mai mult dec 
orativ decât practic, dar îl uram - toţi îl uram. Era doar o afu 
risită de stâncă neagră. 

La fel ca turnul cu ceas din castelul de cleştar. Construit 
cam în acelaşi timp, dacă nu cu vreo câţiva ani mai devrem 
e. 

— La ce bun atâta efort? întrebă Aedion, tărăgănat. Ori 


sipă de resurse, dacă vreţi să ştiţi părerea mea. 

În ochii omului erau încă foarte multe umbre, pline de po 
- veşti despre care Chaol nu îndrăznea să întrebe. Comanda 
ntul îşi goli paharul şi se ridică. 

— Nu înţeleg de ce s-au mai chinuit - nici cu Noll, nici cu 
Amaroth. Trimiteam uneori oameni să colinde Marea Apuse 
ană cu mesaje de la un turn la altul, aşa că ştiam că au şi ei 
unul la fel. Nici măcar nu ştiam ce dracu' căutăm noi cu toţii 
acolo. Nici măcar nu aveam cu cine lupta. 

Amaroth. Celălalt avanpost şi sursa posibilă, după părere 
a lui Murtaugh, pentru vraja lor. La nord de Noll. Exact la no 
rd de Noll. La distanţă egală de Rifthold. Trei turnuri din piat 
ră neagră, toate trei punctele creând un triunghi echilateral. 
În acest caz, probabil că facea parte din vrajă. 

Chaol urmări cu degetul marginea paharului. Jurase să n 
u-l amestece pe Dorian în treaba asta, să-l lase în pace... 

Nu avea cum să testeze nicio teorie, şi nu voia să se apr 
o- pie la mai puţin de trei metri de turnul acela cu ceas. Dar 
poate că teoria putea fi testată pe o scară mai mică, doar 
pentru a vedea dacă aveau dreptate cu privire la ce făcuse 
regele. 

Ceea ce însemna... 

Că avea nevoie de Dorian. 


CAPITOLUL 37 


Pentru Manon şi Cele Treisprezece, urmau două săptămă 
ni de antrenamente. Două săptămâni în care trebuiau să se 
trezească înainte de zori pentru a parcurge în fugă fiecare d 
intre canioane, pentru a stăpâni traseul acesta ca o unitate. 
Două săptămâni de zgârieturi şi membre sucite, de întâlnire 
ochi în ochi cu moartea, din cauza căderilor sau ciondănelilo 


r balaurilor, ori doar a calculelor prosteşti. 

Incetul cu încetul, însă îşi dezvoltară instinctele - nu doar 
ca o unitate de luptă, ci şi ca animale de călărit şi călăreţi in 
dividuali. Lui Manon nu-i plăcea gândul că balaurii trebuiau 
să mănânce carnea cu gust groaznic a animalelor crescute î 
n în teriorul muntelui, aşa că de două ori pe zi vânau capre 
de munte, năpustindu-se pentru a le smulge de pe versanţi. 
Nu dură mult şi vrăjitoarele începură să mănânce ele însele 
caprele, construind focuri pripite în trecătorile muntelui 
pentru a-şi găti micul dejun şi cina. Manon voia ca niciunul d 
intre ei - animale sau călăreţe - să nu mănânce mâncarea p 
e care le-o dădeau oamenii regelui şi să nu guste nici din 
carnea oamenilor. Dacă mirosea şi avea gust ciudat, erau 
şanse mari să fie ceva în neregulă cu ea. 

Nu ştia dacă se datora cărnii proaspete sau din cauza lec 
ţiilor suplimentare, dar Cele Treisprezece deveneau mai bu 
ne decât orice sabat. Intr-atât, încât Manon le ordonă Celor 
Treisprezece să se retragă atunci când Picioare-galbene se 
adunară pentru a le urmări lecţiile. 

Abraxos încă mai constituia o problemă. Nu îndrăznea să 
treacă Răscrucea cu el, pentru că aripile lui, deşi puţin mai 
puternice, nu erau cu mult mai bune. Nu cât să se încumete 
să plonjeze prin trecătoarea îngustă. Manon măcinase probl 
ema în fiecare noapte, când Cele Treisprezece se adunau în 
camera ei pentru a-şi compara notițele despre zbor, cu ghe 
arele din fier lucindu-le atunci când îşi foloseau mâinile pent 
ru a demonstra cum îşi învăţaseră balaurii să aterizeze, să d 
ecoleze sau să facă vreo manevră dificilă. 

Din cauza emoţiilor, erau extenuate. Chiar şi înfumuratel 
e vrăjitoare din clanul Sânge-albastru nu prea îşi ţineau 
temperamentul în frâu, iar Manon fusese chemată de vreo z 
ece ori pentru a aplana certurile. 

Manon profitase de timpul liber ca să se vadă cu Abraxos 
- să-i verifice ghearele şi dinţii din fier, să-l ia cu ea în câtev 
a incursiuni suplimentare atunci când toate celelalte dorme 
au deja în paturile lor de campanie. Avea nevoie de cât mai 
multă pregătire cu putinţă, iar ei îi plăceau liniştea şi nemiş 


carea nopţii, cu vârfurile argintii de munte şi râul de stele d 
e deasupra, chiar dacă asta făcea dificil trezitul de a doua zi 
dimineaţă. 

Aşa că, după ce înfruntă mânia bunicii sale, Manon obti 
nu două zile libere pentru clanul Cioc-negru, convingând-o c 
ă, dacă nu se odihneau, se lăsa cu război în mijlocul sălii de 
mese, iar regele nu avea să mai posede o cavalerie aeriană 
care să-i ducă balaurii în luptă. 

Obţinură două zile pentru somn, pentru alimentaţie şi 
pentru orice alte necesităţi puteau fi satisfăcute de bărbaţii 
de dincolo de munte. Asta făceau destul de multe dintre Cel 
e Treisprezece, pentru că le văzuseră pe Vesta, Lin, Asterin 
şi gemenele malefice trecând dincolo de punte. 

Manon nu avea să doarmă nici în prima zi şi nici într-a 
doua. Nici să mănânce. Sau să se culce cu bărbaţi. 

Nu, voia să-l ducă pe Abraxos în Munţii Ruhnn. 

El era deja înşeuat, iar Manon se asigură că Spintecă- 
Vânt era legată strâns de spatele ei atunci când îl încălecă. 
Coburii şeii erau o greutate neaşteptată în spatele ei şi îşi n 
otă în memorie să înceapă să le antreneze pe Cele Treispre 
zece şi pe celelalte din sabatul lor cu coburii puşi. Dacă urm 
au să fie o armată, atunci aveau să-şi care şi proviziile, aşa 
cum o făceau majoritatea soldaţilor, iar antrenamentul cu g 
reutăţi avea să le facă mai iuți pentru când va veni moment 
ul să zboare fără ele. 

— Sunteţi sigură că nu vă pot convinge să nu plecaţi? înt 
rebă supraveghetorul atunci când ea se opri la poarta din s 
pate, Cunoaşteţi la fel de bine ca mine ce se spune - asta v 
ă va costa. 

— Aripile lui sunt slabe şi, până acum, tot ce am încercat 
pentru a le face mai puternice a eşuat, spuse ea. S-ar putea 
să fie singurul material care să-i peticească aripile şi să sust 
ină vânturile. Pentru că nu văd nicio piaţă pe-aproape, bănu 
iesc că trebuie să merg direct la sursă. 

Supraveghetorul aruncă o privire încruntată la cerul 
cenuşiu de deasupra. 

- Eo zi proastă pentru zbor - vine furtuna. 


— E singura zi pe care o am. 

În timp ce pronunţa cuvintele, îşi dori să le fi putut lua pe 
Cele Treisprezece în ceruri când avea să lovească furtuna - 
să le antreneze şi pentru astfel de condiţii. 

— Fiţi atentă şi analizaţi orice ofertă vi se face. 

- Dacă voiam sfatul tău, ţi-l ceream, muritorule, spuse, 
dar în sinea ei recunoscu faptul că avea dreptate. 

Totuşi, Manon îl conduse pe Abraxos dincolo de poartă şi 
în locul lor obişnuit de decolare. Aveau un drum lung de făc 
ut azi şi mâine - tocmai până la marginea Munţilor Ruhnn. 

Pentru a găsi mătase de păianjen, şi pe legendarii păia 
njeni stygieni, mari cât nişte cai şi mai mortali decât otrava, 
care o ţeseau. 


Furtuna se dezlănţui chiar când Manon şi Abraxos zburau 
în jurul platoului apusean al munţilor Ruhnn. Prin ploaia de 
gheaţă care îi bicuia faţa şi îi pătrundea prin toate straturile 
de haine, ea vedea cum ceața coborâse deasupra munţilor, 
învăluind mare parte din labirintul accidentat, de un gri cen 
uşiu, aflat sub ei. 

Cu vânturile din ce în ce mai puternice şi fulgerele care | 
oveau în jurul lor, Manon îl puse pe Abraxos să coboare pe 
singura bucăţică de pământ pe care o zări. Aveau să aştept 
e până trecea furtuna, după care urmau să urce în ceruri şi 
să cerceteze regiunea până ce aveau să-i găsească pe păia 
njeni. Sau măcar indicii despre locul unde sălăşluiau - şi se 
aştepta ca indiciile să apară mai ales sub formă de oase. 

Furtuna însă nu voia să se sfârşească şi, deşi ea şi 
Abraxos se strânseră lângă versantul unui colţ mic de stânc 
ă, asta nu-i proteja deloc. Ar fi preferat să ningă decât ploai 
a asta ca gheaţa, care venea cu un vânt atât de puternic, în 
cât nu putea nici măcar aprinde un foc. 

Noaptea căzu repede, din pricina furtunii, iar Manon treb 
ui să-şi retragă dinţii din fier ca să nu-i mai clănţănească, 
intrându-i în buze. Gluga era inutilă, îmbibată şi lăsând apa 


să-i curgă în ochi, şi până şi Abraxos se încolăcise ca o ming 
e pentru a se proteja de furtună. 

O idee prostească, oribilă. Scoase un picior de capră din 
coburi şi i-l aruncă lui Abraxos, care se descolăci suficient 
cât să înghită bucata pe nemestecate, după care îşi reluă p 
oziţia, pentru a se proteja de furtună. Se blestemă pentru c 
ă fusese atât de proastă, înghiţindu-şi cina formată din pâin 
e înmuiată şi un măr îngheţat, apoi ronţăind puţină brânză. 

Merita. Pentru a asigura victoria Celor Treisprezece, 
pentru a fi Aripa Conducătoare, o noapte în furtună nu înse 
mna nimic. Trecuse prin clipe mai grele, când fusese prinsă 
în trecătorile din munţii înzăpeziţi şi avea pe ea mai puţine s 
traturi de haine, nicio cale de ieşire şi rămăsese fără hrană. 
Supravieţuise unor furtuni din care unele vrăjitoare nu se m 
ai treziseră, şi tot ar fi preferat oricând zăpada. 

Manon studie labirintul de stâncă din jurul lor. Simţea 
ochii care îi urmăreau - îi observau. Şi totuşi, nimeni nu sea 
propie, nimeni nu îndrăzni. Aşa că, după un timp, se încolăci 
pe o parte, precum Abraxos, punând capul şi obrazul spre st 
âncă, şi-şi strânse braţele la piept, cât de tare putu. 

Din fericire, în timpul nopţii ploaia se opri, sau direcţia vâ 
ntului se schimbă, aşa că ploaia nu-i mai lovi în faţă. După a 
ceea putu să doarmă mai bine, dar încă tremura de frig - de 
şi parcă era puţin mai cald. Probabil acele mici puseuri de 
căldură şi uscăciune erau cele care o împiedicau să tremure 
până la moarte sau să se îmbolnăvească, îşi dădu ea seama 
când adormi, pentru a se trezi apoi în lumina cenușie a zoril 
or. 

Când deschise ochii, era în întuneric - întuneric, dar usca 
t şi cald, mulţumită aripii uriaşe care o proteja de furtună şi 
a căldurii respirației lui Abraxos, care umplea spaţiul ca un 
mic furnal. El încă mai moţăia - un somn profund, greu. 

Trebui să-i dea jos cristalele de gheaţă de pe aripa întins 
ă înainte ca el să se trezească. 


Furtuna se oprise, iar cerul era de un albastru neîmblânzi 
t - suficient de transparent încât trebuiră să încercuiască pl 
atoul apusean al munţilor Ruhnn o singură dată şi Manon vă 
zu ceea ce căuta. Nu doar oase, ci şi copaci învăluiţi în plas 
e de un cenuşiu prăfos, precum nişte văduve în doliu. 

Nu era mătase de păianjen, văzu ea când Abraxos alune 
că în jos, planând deasupra copacilor. Erau doar plase 
obişnuite. 

Dacă puteai numi obişnuită o pădure întreagă de munte îÎ 
nvăluită în plase. Abraxos mârâia din când în când la ceva d 
e jos, urme sau şoapte pe care ea nu le putea vedea. Totuş 
i, ea remarcă târâşul dintre ramuri, păianjeni de toate forme 
le şi mărimile, de parcă fuseseră cu toţii chemaţi să trăiască 
sub protecţia fraţilor lor mai puternici. 

Le-a luat jumătate de dimineaţă să găsească peşterile 
cenuşii de munte care pluteau deasupra pădurii voalate, un 
de oasele erau împrăştiate pe pământ. Se învârtiră de câtev 
a ori, apoi îl puse pe Abraxos să aterizeze pe o creastă de st 
âncă aflată în faţa unei deschideri de peşteră, cu versantul 
din spatele lor prăbuşindu-se în canionul fără apă de sub ei. 

Abraxos se deplasa ca o pisică de munte, legănându-şi 
coada dintr-o parte în cealaltă, cercetând peştera. 

Îi arătă spre marginea versantului. 

— Ajunge. Aşază-te şi stai locului. Ştii de ce suntem aici. 
Aşa că nu strica totul. 

Abraxos pufni, dar se lăsă jos, umplând aerul cu un praf 
cenuşiu. Işi aşeză coada lungă de-a lungul marginii versantu 
lui, o barieră fizică între Manon şi abis. Manon îl privi fix un 
moment, înainte ca un râs feminin, de pe altă lume, să plut 
ească spre ci dinspre gura peşterii. 

— N-am mai văzut o bestie ca asta de secole. 

Manon nu lăsă să i se citească nimic pe faţă. Lumina era 
suficient de puternică cât dezvăluie ochii antici, nemiloşi, ca 
re pândeau din gura peşterii, şi trei umbre uriaşe care pând 
eau în spatele lor. Vocea spuse, acum mai aproape, cu cleşt 
ii ţăcăânind ca o tobă: 

— Şi au trecut secole de când nu ne-am mai confruntat c 


u Dinţi-de-Fier. 

Neîndrăznind să atingă Spintecă-Vânt, Manon spuse: 

— Lumea se schimbă, sora mea. 

— Sora mea, medită păianjenul. Cred că suntem surori, 
noi două. Două feţe ale aceleiaşi monede, din acelaşi materi 
al întunecat. Surori în duh, dacă nu şi în trup. 

Apoi păşi în lumina tenebroasă, ceața învolburându-se în 
urma ei ca preumblarea unor suflete fantomă. Era neagră- 
cenuşie şi destul de mare cât să i se usuce gura lui Manon. 
In pofida mărimii, era construită elegant, picioarele erau lun 
gi şi catifelate, trupul aerodinamic şi lucios. Strălucitor. 

Abraxos lăsă să-i scape un mârâit slab, dar Manon întins 
e o mână pentru a-l linişti. 

— Inţeleg acum, spuse Manon blând, de ce surorile mele 
Sânge-albastru încă te venerează. 

— Aşa să fie? 

Păianjenul rămase nemişcat, dar cei trei din spatele ei se 
apropiară, tăcuţi şi atenţi, cu numeroşii lor ochi întunecaţi. 

— Cu greu ne amintim de ultima dată când preotesele S 
ânge-albastru şi-au adus sacrificiile pe colinele noastre Chia 
r ne e dor de ele. 

Manon zâmbi scurt. 

— Mă gândesc eu însămi la câteva daruri pe care mi-ar p 
lăcea să ţi le trimit. 

Un râs uşor, răutăcios. 

— O Cioc-negru, bineînţeles. 

Cei opt ochi mari o cercetară, o sorbiră cu totul din privir 
l, 

— Părul tău îmi aminteşte de mătase. 

— Presupun că ar trebui să mă simt flatată. 

— Spune-mi cum te cheamă, Cioc-negru. 

— Numele meu nu are importanţă, spuse Manon. Am ven 
it să mă târguiesc. 

Se întoarse pentru a-l lăsa la vedere pe vigilentul Abraxo 
s, care era concentrat asupra păianjenului uriaş, încordat de 
la vârful nasului până la coada cu vârfuri din fier. 

—Aripile lui au nevoie de întărire. Am auzit legendele şi 


mă întrebam dacă mătasea ta nu l-ar putea ajuta. 

—Am vândut mătase comercianților, şi hoţilor, şi regilor, 
pentru a ţese haine şi văluri şi pânze de corabie, dar nicioda 
tă aripi. 

— AŞ avea nevoie de nouă metri - suluri ţesute, dacă ave 
ţi. 

Păianjenul păru să mediteze mai departe. 

—Oamenii şi-au sacrificat şi viaţa pentru un metru de mă 
tase. 

— Spune-ţi preţul. 

— Nouă metri... 

Se întoarse spre cei trei care aşteptau în spatele ei - vlăs 
tarele ei, sau favoriţii, sau gărzile ei, Manon nu ştia. 

— Aduceţi sulul. Îl voi inspecta înainte de a spune un pre 
t. 

Bine. Mergea bine. Se lăsă tăcerea. Cei trei intrară grăbit 
i în peşteră, iar Manon încercă să nu lovească niciunul dintr 
e păianjenii micuţi care i se târau pe cizme, nici să se uite s 
pre ochii pe care îi simţea că o urmăresc din peşterile din a 
propiere, aflate dincolo de viroagă. 

— la spune-mi, Cioc-negru, spuse păianjenul, cum ai dat 
de animalul ăsta de călărit? 

— A fost un dar de la regele din Adarlan. Urmează să fac 
em parte din garda lui, iar după ce se termină misiunea noa 
stră, urmează să-i ducem acasă - în Deşerturi. Urmează să 
ne recăpătăm regatul. 

— Ah. Blestemul este desfăcut? 

— Încă nu, dar când vom găsi vrăjitoarea Crochan care p 
oate să-l desfacă... 

Avea să savureze acea vărsare de sânge. 

— Un blestem minunat de neplăcut. Aţi cucerit pământ 
ul, numai ca şiretele Crochan să-l blesteme de nu mai poate 
fi folosit. Ai văzut Deşerturile de curând? 

— Nu, spuse Manon. Nu am fost încă acasă. 

— Un neguţător a trecut pe aici cu nişte ani în urmă - el 
mi-a spus că acolo s-a instalat un înalt Rege muritor. Am au 
zit însă un zvon purtat de vânt care spune că a fost detrona 


t de o tânără cu păr roşu ca vinul, care îşi spune acum Înalt 
a Regină. 

Manon se zbârli. Înalta Regină a Deşerturilor, într-adevăr. 
Avea să fie prima pe care urma s-o omoare când se întorcea 
pentru a-şi revendica pământul, când în sfârşit avea să îl va 
dă cu ochii ei, să îi simtă mirosurile şi să îi cuprindă frumuse 
tea neîmblânzită cu privirea. 

— Un loc ciudat, Deşerturile, continuă păianjenul. Neguţ 
ătorul însuşi era de-acolo - un fost formăschimbător. Işi pier 
duse darurile, ca voi toate, devenite cu adevărat muritoare. 
Era întemnițat într-un trup de bărbat, din fericire, dar nu și- 
a dat seama că, atunci când mi-a vândut douăzeci de ani di 
n viaţa sa, o parte dintre darurile lui mi-au fost transmise m 
ie. Bineînţeles, nu le pot utiliza, dar mă întreb... Mă întreb c 
um ar fi să văd lumea prin ochii voştri frumoşi. Să ating un 
mascul uman. 

Lui Manon i se ridică părul pe ceafă. 

— Poftim, spuse păianjenul când cei trei se apropiară cu 
un sul de mătase fluturând între ei ca un râu de lumină şi cu 
loare. 

Lui Manon i se opri respiraţia. 

— Nu-i minunat? Unele dintre cele mai reuşite ţesături 
pe care le-am făcut vreodată. 

— Superb, recunoscu Manon. Preţul? 

Păianjenul o privi îndelung. 

—Ce preţ să cer de la o vrăjitoare cu viaţă lungă? Douăz 
eci de mii din durata ta de viaţă nu e mare lucru, chiar şi cu 
magia care te îmbătrâneşte ca pe o femeie obişnuită, iar vis 
urile tale... ce visuri întunecate, oribile, trebuie să fie, Cioc-n 
egru. Nu cred că mi ar plăcea să le mănânc - nu visurile ace 
lea. 

Păianjenul se apropie. 

— Dar ce spui de faţa ta? Ce spui dacă ţi-aş lua frumuseţ 
ea? 

— Nu cred că m-aş da în lături dacă mi-ai dori faţa. 

Păianjenul râse. 

— O, nu vreau să spun literalmente să-ţi iau faţa, ci culo 


area pielii tale, nuanţa ochilor tăi din aur ars. Modul în care 
părul prinde lumina în fire, ca lumina lunii pe zăpadă. Astea 
ţi le-aş lua. Frumuseţea asta ţi-ar putea aduce un rege. Poat 
e că dacă s-ar întoarce vraja, aş putea să o folosesc pentru 
trupul meu de femeie. Poate că-mi voi câştiga un rege al m 
eu. 

Pe Manon nu o interesa în mod deosebit frumuseţea ei, 
oricât de puternică ar fi fost ca armă, dar nu avea de gând s 
ă spună asta sau să o ofere fără să se tocmească. 

— Mi-ar plăcea să inspectez mătasea mai întâi. 

— Taie-i un petic, porunci păianjenul celor trei, care aşez 
ară cu grijă jos metrii de mătase în timp ce unul tăie din ea 
un pătrat perfect. 

Oamenii uciseseră pentru cantităţi mai mici - şi uite-i cu 
m tăiau de parcă ar fi fost lână ordinară. Manon încercă să n 
u se gândească la dimensiunea cleştilor care-i întindeau pet 
i- icul. Se apropie de marginea versantului, păşind peste co 
ada lui Abraxos, pentru a se uita în soare la mătase. 

Întunericul o îmbrăţişă şi scânteie. Trase de mătase. Flex 
ibilă, dar puternică precum oţelul. Imposibil de uşoară. Da 
[a 

— Aici este un defect... Să mă aştept ca şi restul să fie 
deteriorat? 

Păianjenul sâsâi, iar pământul bubui când se apropie. 
Abraxos o opri cu un mârâit de avertisment care îi făcu pe 
ceilalţi trei să vină în spatele ei - deci erau, totuşi gărzi. Ma 
non ridică peticul în lumină. 

— Uite, spuse Manon, indicând o vinişoară de culoare ca 
re o străbătea. 

— Asta nu eo imperfecţiune, sări păianjenul. 

Coada lui Abraxos se curbă în jurul lui Manon, ca un scut 
pus între ea şi păianjeni, trăgând-o mai aproape de zidul tru 
pului lui. 

Manon ridică şi mai sus petecul, înclinându-l spre soare. 

— Uită-te într-o lumină mai bună. Crezi c-o să-mi arunc f 
rumuseţea pe o țesătură de mâna a doua? 

— De mâna a doua! spumegă păianjenul. 


Coada lui Abraxos se încordă. 

- Nu -se pare că mă înşel. 

Manon îşi coborî braţele, zâmbind. 

— Se pare că nu sunt în starea de spirit necesară unei tâ 
rguieli. 

Înainte ca păianjenii, acum aliniaţi de-a lungul marginii v 
ersantului, să reacționeze, coada lui Abraxos se descolăci c 
a un bici şi îi izbi. 

Zburară în viroagă, ţipând. Manon nu mai pierdu timpul 
şi îşi îndesă restul de mătase în coburii goi. Incălecă pe Abr 
axos şi se avântară în înalt, versantul fiind un loc perfect pe 
ntru decolare, exact cum plănuise. 

Capcana perfectă pentru monştrii ăia antici. 


CAPITOLUL 38 


Manon îi dădu treizeci de centimetri de mătase suprav 
eghetorului - acesta aşeză cu atenţie mătasea pe aripile lui 
Abraxos. Îi rămăsese mătase - multă, în caz că avea să seu 
zeze vreodată - care acum era ferecată în despărţitura cu f 
und fals a unui cufăr. Nu spuse nimănui unde fusese sau de 
ce aripile lui Abraxos luceau acum într-o anumită nuanţă. As 
terin ar fi ucis-o pentru că îşi asumase riscul, iar bunica ar fi 
măcelărit-o pe Asterin pentru că nu fusese lângă ea. Manon 
nu avea chef să-şi înlocuiască Aghiotanta şi să găsească on 
ouă membră pentru Cele Treisprezece. 

Odată Abraxos vindecat, Manon îl dusese la gura Colţului 
Noridic pentru a încerca traversarea Răscrucii. Inainte, aripi 
le lui fuseseră prea slabe pentru a face saltul - dar cu întărit 
urile din mătase, avea de departe o şansă mai bună. 

Dar riscul rămăsese, de aceea Asterin şi Sorrel aşteptau i 
n spatele ei, deja călare. Dacă lucrurile mergeau rău, dacă 
Abraxos nu se putea ridica sau dacă mătasea ceda, urma să 


sară - să sară departe de el. Să-l lase să moară, în timp ce u 
na dintre ele ar fi prins-o în ghearele balaurilor lor. 

Manon nu era foarte fericită cu acest plan, dar era singur 
ul mod în care Asterin şi Sorrel ar fi fost de acord să o lase s 
ă încerce. Deşi Manon era moştenitoarea Cioc-negru, mai c 
urând ar fi închis-o într-o vizuină de balauri decât să o lase s 
ă traverseze Răscrucea fără precauţiile cuvenite. Chiar dacă 
se simţea tentată să le numească slabe de inimă şi să le de 
a bătaia pe care o meritau, trebuia să recunoască faptul că 
aveau dreptate. Tensiunile erau mai puternice ca oricând şi 
o credea pe moştenitoarea Picioare-galbene capabilă să-i pr 
ovoace o spe rietură lui Abraxos în timpul traversării. 

Manon dădu din cap pentru a le arăta Aghiotantei şi celei 
de-a Doua Aghiotante că era pregătită, apoi se apropie de a 
ni malul ei. Nu se adunaseră prea multe vrăjitoare, dar Iskra 
era pe platforma de vizionare, zâmbind slab. Manon verifică 
încă o dată pintenii, şaua şi frâiele, cu Abraxos încordat şi m 
ârâind. 

— Să mergem, îi ceru ea, trăgând hăţurile pentru a-l duc 
e puţin mai în faţă, pentru a-l încăleca. 

Incă mai avea suficient spaţiu pentru lansare - şi, cu arip 
ile lui, ştia că va fi bine. Făcuseră plonjări bruşte şi salturi di 
ficile şi înainte, dar Abraxos refuza să se mişte. 

— Acum, ridică ea vocea la el, trăgând dârlogii cu 
putere. i 

Abraxos întoarse un ochi la ea şi mârâi. Il lovi uşor pe 

obrazul acoperit cu piele. 

— Acum. 

Picioarele din spate se înfipseră în pământ şi-şi strânse a 
ripile pe lângă corp. 

— Abraxos. 

Se uită la Răscruce, apoi la ea, cu ochii măriţi de spaimă. 
Pietrificat - cu adevărat îngrozit. Animal inutil, prost şi laş. 

— Încetează, spuse ea, înaintând pentru a încăleca. Aripi 
le tale sunt bine acum. 

Se întinse pentru a-l mângâia pe pulpă, dar el se trase 
îndărăt, pământul cutremurându-se sub greutatea trupului s 


ău, când se lăsă să cadă. În spatele ei, Asterin şi Sorrel mur 
murară către animalele lor, care se trăseseră înapoi şi mâră 
iau la Abraxos, şi unul la celălalt. 

Dinspre platforma de vizionare se auzi un râs uşor, iar 
Manon îşi încleşta dinţii. 

— Abraxos. Acum. 

Întinse din nou mâna spre şa. 

El dădu înapoi, izbindu-se de zid şi făcându-se mic. 

Unul dintre oameni aduse un bici, dar ea îl opri cu un ges 
tal mâinii. 

— Să nu mai faci niciun pas, sări ea, cu ghearele din fier 
ieşite din teacă. Loviturile de bici îl vor face pe Abraxos să s 
e simtă şi mai rău. 

Se întoarse spre balaurul ei. 

— Tu, laş bicisnic, şuieră ea către animal, arătând spre 
Răscruce. Treci înapoi la linia de plecare. 

Abraxos o înfruntă, refuzând să cedeze. 

— Treci la locul tău, Abraxos! 

— Nu te poate înţelege, spuse încet Asterin. 

— Ba da, el... şi Manon nu mai termină ce voia să spună. 

Nu le spusese încă teoria asta, nu încă. Se întoarse spre 
balaur. 

— Dacă nu mă laşi să urc în şa şi să fac saltul acesta, va 
trebui să te întemniţez în cea mai întunecată şi cea mai mic 
ă groapă din muntele acesta blestemat. 

El îşi arătă dinţii. Îşi arătă şi ea dinţii. 

Concursul de privit fix dură un minut întreg. Un minut 
umilitor, exasperant. 

— Bine, îi aruncă ea şi se îndepărtă de animal. 

Era o pierdere de timp. 

—  Încuiaţi-l undeva unde să se simtă cât se poate de ră 
u, îi spuse ea supraveghetorului. Nu va ieşi de acolo până c 
ând nu va fi dispus să facă traversarea. 

Supraveghetorul căscă gura, iar Manon pocni din degete 
spre Asterin şi Sorrel pentru a le semnaliza să descalece. N 
u, nimeni nu avea să o ierte pentru asta - nici bunica ei, nici 
vrăjitoarele Picioare-galbene, nici Iskra, care deja îşi croia dr 


um spre ea traversând podeaua gropii. 

— De ce nu rămâi, Manon? o întrebă Iskra. l-aş putea ară 
ta balaurului tău cum se procedează. 

— Nu te opri, îi murmură Sorrel lui Manon, dar nu avea n 
evoie să i se aducă aminte. 

— Se spune că nu animalele sunt problema, ci călăreţii, 
continuă Iskra, suficient de tare cât s-o audă toată lumea. 

Manon nu se întoarse. Nu voia să-i vadă când aveau să-l 
ducă pe Abraxos la poartă, în gaura unde aveau să-l încuie. 
Animal prost şi inutil. 

— Deşi, spuse Iskra gânditoare, poate că balaurul tău ar 
e nevoie de puţină disciplină. 

— Să mergem, încercă să o convingă Sorrel, ţinându-se f 
oarte aproape de Manon. 

Asterin mergea la un pas în urma lor, păzindu-i spatele 
lui Manon. 

— Dă-mi aia, lătră Iskra la cineva. Îi trebuie doar impulsu 
| corect. 

În spatele lor se auzi pocnitura unui bici şi un urlet - de d 
urere şi de teamă. 

Manon se opri brusc. 

Abraxos se făcuse mic lângă zid. 

Iskra stătea în faţa lui, cu biciul însângerat de la linia pe 
care i-o crestase pe faţă, cât pe ce să-i atingă ochii. Dinţii di 
n fier îi străluceau puternic, iar Iskra îi zâmbi lui Manon, ridi 
când din nou biciul şi lovind. Abraxos ţipă. 

Asterin şi Sorrel nu fură suficient de rapide încât să o opr 
ească pe Manon, care se aruncă şi o trânti la pământ pe Iskr 
a. 

Cu dinţii şi ghearele scoase, se rostogoliră pe podeaua m 
urdară, plesnind, zgâriind şi muşcând. Lui Manon i se păru c 
ă urlă, atât de puternic, încât sala se cutremură. Simţi picio 
are 

care o izbeau în stomac, forţa loviturii Iskrăi tăindu-i 
răsuflarea. 

Manon lovi pământul, scuipă o gură de sânge albastru şi 
se ridică intr-o clipită. Moştenitoarea Picioare-galbene lovi c 


u mâna cu degete terminate în fier, o lovitură care ar fi putu 
t tăia prin os şi carne. Manon se feri şi o aruncă pe Iskra pe 
stânca neiertătoare. 

Iskra gemu, acoperind strigătele vrăjitoarelor agitate, iar 
Manon îi trase un pumn în faţă. 

Articulațiile îi urlară de durere, dar nu putea vedea decât 
biciul acela, durerea şi teama din ochii lui Abraxos. Manon 
dădu înapoi, iar lovitura îi tăie gâtul. Nu simţi împunsătura s 
au pârâiaşul cald de sânge. Işi trase pumnul, cu genunchiul 
împingând puternic în pieptul Iskrei şi lovi. Din nou. Şi din n 
ou. 

Işi ridică pumnul care o durea încă o dată, dar simţi mâin 
i care o ţineau de încheieturi, de braţe, trăgând-o deoparte. 
Manon încercă să le sfâşie, încă urlând, un sunet fără cuvint 
e şi fără sfârşit. 

— Manon! îi mugi Sorrel în ureche, cu ghearele înfipte în 
umărul ei - nu suficient de tare cât să-i provoace răni, dar 
suficient cât s-o facă să se oprească, să-şi dea seama că er 
au vrăjitoare peste tot, în groapă şi pe platforma de vizionar 
e, căscând gura. Cu sabia ridicată, Asterin stătea între ea ş 
i... Iskra, întinsă pe pământ, cu faţa însângerată şi umflată, 
alături de Aghiotanta ei cu sabia ridicată, pregătită să o întă 
mpine pe cea a lui Asterin. 

— E bine, spuse Sorrel, strângând-o mai puternic. Abraxo 
s e bine, Manon. Uită-te la el. Uită-te la el şi-o să vezi că e bi 
ne. 

Respirând pe gură, pentru că nările îi erau astupate cu s 
ânge, Manon se supuse şi îl văzu pe Abraxos ghemuit, cu oc 
hii mari fixaţi asupra ei. Sângele din rană deja i se închegas 
e. 

Iskra nu se mişcase un milimetru de unde o aruncase Ma 
non pe podea, dar Asterin şi cealaltă Aghiotantă mârâiau, 
gata să se lanseze într-o nouă luptă, care ar fi putut sfâşia 
muntele. 

— Destul. 

Manon se scutură din strânsoarea mâinii lui Sorrel. Toată 
lumea tăcu până când Manon îşi şterse cu dosul încheieturii 


nasul şi gura însângerate. Iskra mârâi de pe podea, sângele 
din nasul spart curgându-i pe buza tăiată. 

-— Dacă-l mai atingi vreodată, spuse Manon, îţi beau mă 
duva din oase. 


Moştenitoarea Picioare-galbene mai luă o bătaie în noapt 
ea aceea de la mama ei, în sala de mese - plus două lovituri 
de bici pentru loviturile pe care i le dăduse lui Abraxos. | le 
oferise lui Manon, dar Manon refuzase sub pretextul indifere 
nţei. 

De fapt, braţul îi era prea ţeapăn şi prea lovit pentru a 
putea să utilizeze biciul. 

Manon tocmai intrase în cuşca lui Abraxos a doua zi, cu A 
sterin pe urmele ei, când moştenitoarea Sânge-albastru apă 
ru la intrarea spre scări, cu Aghiotanta ei cu părul roşu 
urmând-o. Manon, cu faţa încă umflată şi ochii frumos învin 
eţiţi, salută vrăjitoarea cu o mişcare a capului. Acolo jos mai 
erau câteva vizuini, deşi rareori întâlnea pe cineva, şi în nici 
un caz nu pe cele două moştenitoare. 

Dar Petrah se opri în dreptul gratiilor şi atunci observă M 
anon piciorul de capră din braţele Aghiotantei ei. 

— Am auzit că bătaia a fost memorabilă, spuse Petrah, p 
ăstrând o distanţă respectuoasă faţă de Manon şi de uşa de 
schisă a vizuinii. 

Petrah zâmbi uşor. 

— Iskra arată mai rău. 

Manon ridică din sprâncene, deşi mişcarea îi provocă dur 
ere. 

Petrah întinse o mână Secundei, iar vrăjitoarea îi plasă 
piciorul de capră. 

— Am auzit şi că tu, Cele Treisprezece şi portanţii voştri 
nu mâncaţi decât carnea de la animalele pe care le prindeţi. 
Keelie a mea a prins asta în zborul nostru de dimineaţă. Voi 
a s-o împartă cu Abraxos. 

— Nu accept carne de la clanurile rivale. 


— Suntem noi rivale? întrebă Petrah. Credeam că Regele 
din Atlarlan ne-a convins să zburăm din nou sub acelaşi ste 
ag. 

Manon inspiră profund. 

— Ce vrei? Am antrenament în zece minute. 

Aghiotanta lui Petrah se zbârli, dar moştenitoarea zâmbi. 

— Ţi-am spus - Keelie a mea voia să-i dea asta lui. 

— O! Ţi-a spus ea? rânji Manon. 

Petrah ridică fruntea. 

— ie balaurul tău nu-ţi vorbeşte? 

Abraxos o urmărea cu aceeaşi atenţie precum celelalte 
vrăjitoare. 

— Ei nu vorbesc. 

Petrah dădu din umeri, bătându-se uşor cu mâna pe inim 


— Oare? 

Şi lăsă piciorul de capră, dispărând în întunericul aspru al 
vizuinilor. 

— Manon aruncă la o parte bucata de carne. 


CAPITOLUL 39 


— Spune-mi cum ai învăţat să faci tatuaje. 

— Nu. 

Aplecată peste masa din lemn din camera lui Rowan, la o 
noapte după întâlnirea lor cu arătarea din lac, Celaena ridic 
ă privirea de la acul cu mâner din os pe care îl ţinea deasup 
ra încheieturii lui. 

— Dacă nu-mi răspunzi la întrebări, poate fac vreo greşe 
ală şi... 

Cobori acul de tatuaj aproape de braţul lui bronzat şi mu 
s culos, pentru a-i arăta ce s-ar putea întâmpla. Spre surpriz 
a ei, Rowan lăsă să-i scape un pufnet care ar fi putut fi luat 
drept un hohot de râs. Ea îşi imagină că era un semn bun fa 
ptul că o rugase să-l ajute să-şi coloreze anumite părţi ale b 


raţului la care nu putea ajunge singur; tatuajul din jurul înch 
eieturii trebuia re-colorat, acum că arsurile pe care ea i le pr 
ovocase dispăruseră. 

— Ai învăţat de la cineva? Maestru şi ucenic, toate aste 
a? 

El îi aruncă o privire mai curând neîncrezătoare. 

— Da, maestru şi ucenic şi toate alea. Pe câmpurile de lu 
ptă, aveam un comandant care obişnuia să-şi tatueze numă 
rul de inamici ucişi. Uneori scria toată istoria bătăliei. Toţi so 
Idaţii tineri erau îndrăgostiţi de chestia asta şi l-am convins 
să mă înveţe. 

— Cu farmecul tău legendar, bănuiesc.Asta îi provocă ce 
| puţin jumătate de zâmbet. 

— Umple locurile unde eu... 

Urmă un şuierat când luă acul şi ciocănelul şi făcu încă 
un semn întunecat, sângerând, în pielea lui. 

— Bun. Asta e adâncimea corectă. 

Cu trupul lui de nemuritor care se însănătoşea repede, c 
erneala lui Rowan era amestecată cu sare şi pilitură de fier, 
pentru ca vraja din sângele lui să nu şteargă tatuajul. 

Se trezise în acea dimineaţă simțind... claritate. Mâhnire 
a şi durerea încă erau acolo, zvârcolindu-se în ea, dar pentr 
u prima dală după mult timp, simţea că poate vedea. Că po 
ate respira. 

Concentrându-se pentru a-şi menţine mâna fermă, făcu 
încă un semn mic, apoi încă unul. 

— Povesteşte-mi despre familia ta. 

— Povesteşte-mi tu despre a ta, şi-ţi povestesc şi eu des 
pre a mea, spuse el printre dinţii încleştaţi, în timp ce ea co 
ntinua să lucreze. 

O instruise minuţios înainte de a o lăsa să-şi împlânte ac 
ele în pielea lui. 

— Bine. Părinţii tăi trăiesc? 

O întrebare prostească şi periculoasă, dat fiind ceea ce s 
e întâmplase cu perechea lui, dar pe chipul său nu văzu dur 
ere când clătină din cap. 

— Părinţii mei erau foarte bătrâni când m-au conceput. 


Nu bătrâni în sensul uman, înţelese ea. 

— Am fost singurul copil în mileniile lor de relaţie. Au pie 
rit în Lumea de Dincolo înainte ca eu să împlinesc douăzeci 
de ani. 

Înainte ca ea să poată aprofunda modul acesta interesan 
t şi diferit de a descrie moartea, Rowan spuse: 

- Tu nu ai fraţi sau surori. 

Se concentră asupra lucrului, lăsând un cârcel firav de 
amintire să o inunde. 

- Mama mea, mulţumită eredității ei Fae, a avut proble 
me mari cu sarcina. Când să nască, a încetat să respire. Spu 
neau că voinţa tatălui meu a fost cea care a ţinut-o legată d 
e lumea asta. Nu ştiu dacă ar mai fi putut rămâne însărcinat 
ă după asta. Aşa că, fără fraţi sau surori. Dar... 

În numele zeilor, ar fi trebuit să-şi ţină gura. 

— Dar am avut un văr. Era cu cinci ani mai mic decât mi 
ne şi ne băteam şi ne iubeam ca fraţii. 

Aedion. Nu mai rostise cu voce tare numele acesta de 
zece ani. Dar îl auzise, îl citise în documente. Se văzu obliga 
tă să pună jos acul şi ciocănelul şi să-şi flexeze degetele. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar au început să-i rostească 
numele - numele unui general foarte competent din armata 
regelui, 

Îl dezamăgise atât de crunt pe Aedion, încât nu se putea 
hotărî dacă să-l învinovăţească sau să-l deteste pentru ce 
devenise. Evitase să afle detalii despre ce făcuse el mai exa 
ct, în Nord în toţi aceşti ani. Aedion fusese extrem de loial T 
errasenului pe când era copil. Nu voia să ştie ce fusese forţa 
t să facă, ce i se întâmplase de se schimbase aşa. Doar nor 
ocul sau soarta, sau ceva cu totul diferit, îi împiedicase să s 
e întâlnească în castel. Pentru că nu numai că ar fi recunosc 
ut-o, dar dacă ar fi ştiut ce făcuse cu viaţa ei... probabil că u 
ra lui ar fi făcut ca privirea lui Rowan să pară plăcută. 

Trăsăturile lui Rowan erau acoperite de o mască gândito 
are, când ea spuse: 

— Cred că o întâlnire cu verişorul meu după toate astea 
ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla - mai rău de 


cât o înfruntare cu regele. 

Nimic din ce-ar fi spus sau ar fi făcut n-ar fi fost o scuză 
pentru ceea ce ea devenise în timp ce regatul lor cădea în r 
uină, iar poporul era măcelărit sau înrobit. 

— Continuă-ţi lucrul, spuse Rowan, arătând cu bărbia spr 
e instrumentele care aşteptau în poala ei. 

Se supuse, iar el şuieră din nou la prima pişcătură. 

— Crezi, spuse el după un moment, că verişorul tău te-ar 
ucide, sau te-ar ajuta? O armată ca a lui ar putea schimba 
soarta războiului. 

Un fior rece îi cobori pe şira spinării la auzul acelui c 
uvânt - război. 

— Nu ştiu ce părere ar avea despre mine sau cui i-ar jura 
credinţă. Şi aş prefera să nu aflu. Niciodată. 

— Deşi ochii lor erau identici, moştenirile de sânge le era 
u suficient de îndepărtate cât să audă slujitorii şi curtenii pu 
nându-şi întrebări despre utilitatea unei uniuni Galathynius- 
Ashryver. Ideea era rizibilă acum, după cum fusese şi cu zec 
e ani în urmă. 

— Tu ai verişori? întrebă ea. 

— Prea mulţi. Descendenţa Morei a fost întotdeauna cea 
mai larg răspândită, iar verişorii mei băgăreţi şi bârfitori fac 
ca vizitele mele la Doranelle... să fie dezagreabile. 

Ea zâmbi uşor, gândindu-se la spusele lui. 

— Probabil că te-ai înţelege bine cu verişorii mei, rosti el. 
În special cu băgăreţii. 

Ea se opri o clipă din tatuare şi-i strânse mâna suficient 
de tare cât să rănească pe oricine, în afara unui nemuritor. 

— Tocmai tu vorbeşti, prinţe. În viaţa mea nu mi s-au pu 
s atâtea întrebări. 

Nu era întru totul adevărat, dar nici chiar o exagerare. Ni 
meni nu-i pusese vreodată aceste întrebări, şi nu dăduse ni 
mănui răspunsurile. 

El îşi dezveli dinţii, deşi ea ştia că n-o făcuse intenţionat, 
şi aruncă o privire plină de înţeles spre încheietură. 

— Grăbeşte-te, prinţesă. Vreau să mă culc la un moment 
dat, înainte de ivirea zorilor. 


Ea îşi folosi mâna liberă pentru a face un gest deosebit d 
e vulgar, iar el îi prinse mâna, cu dinţii încă la vedere. 

- Nu e chiar un gest regal din partea ta. 

— Atunci, e bine că nu sunt regină, nu-i aşa? 

Dar el refuză să-i dea drumul la mână. 

— Al jurat să eliberezi regatul prietenei tale şi să salvezi 
lumea - iar acum nu te gândeşti nici măcar la propriile-ţi pă 
mânturi. Ce te sperie în a-ţi cere drepturile căpătate prin na 
ştere? Regele? Să te confrunţi cu tot ce a mai rămas din Cur 
tea ta? 

Îşi ţinea faţa atât de aproape de a ei, încât putea vedea 
punctele cafenii din ochii lui verzi. 

— Dă-mi un singur motiv valabil pentru care nu-ţi revend 
ici tronul. Un singur motiv bun, şi n-o să mai vorbesc nicioda 
tă despre asta. 

Ea cântări onestitatea din privirea lui, din respiraţia lui, şi 
spuse: 

— Pentru că dacă eliberez Eyllwe şi distrug regele în chi 
p de Celaena, pot pleca oriunde după aceea. Coroana... cor 
oana mea este doar încă o pereche de cătuşe. 

Era egoist şi oribil, dar era adevărat. Cu mult timp în urm 
ă, Nehemia spusese acelaşi lucru - era dorinţa ei cea mai 
arzătoare şi mai egoistă să fie un om obişnuit, fără greutate 
a coroanei ei. Să fi ştiut prietena ei cât de profund aveau să 
rezoneze aceste cuvinte în inima ei? 

Aşteptă mustrarea, o văzu mocnind în ochii lui Rowan, d 
ar el se mulţumi să spună încet: 

— Ce vrei să spui, cu încă o pereche de cătuşe? 

Îşi slăbi strânsoarea pentru a dezvălui cele două benzi su 
bţiri de cicatrice care îi înconjurau încheieturile. Buzele i se 
strânseră, iar ea îşi trase brusc încheietura înapoi atât de pu 
ternic, încât el îi eliberă mâna. 

— Nimic, spuse ea. Lui Arobynn, stăpânul meu, îi plăcea 
să le folosească la antrenamente din când în când. 

Arobyn n-o legase în lanţuri pentru a o învăţa cum să se 
elibereze, dar cătuşele de la Endovier fuseseră realizate avâ 
nd în minte oameni ca ea. Doar după ce i le-a îndepărtat Ch 


aol, a putut scăpa ea. 

Nu voia ca Rowan să ştie asta - nimic din toată poveste 
a. Mânia şi ura le putea suporta, dar mila... Şi nu putea vorb 
i despre Chaol, nu-i putea explica lui Rowan cum îi reconstr 
uise inima, ca după aceea să i-o sfărâme din nou, nu fără să 
-i explice episodul Endovier. Nu fără să-i explice cum într-o 
zi, nu se ştie cât de îndepărtată, avea să se întoarcă la End 
ovier pentru a-i elibera pe toţi, toţi sclavii de acolo, chiar de 
avea să-i descătuşeze pe toţi de una singură. 

Celaena îşi văzu în continuare de treabă, iar faţa lui Row 
an rămase încordată - de parcă îi putea mirosi jumătatea d 
e adevăr. 

— De ce ai stat cu Arobynn? 

Ştiam că îmi doresc două lucruri: mai întâi, să dispar din 
lume şi să mă ascund de duşmanii mei, dar... ah. 

Îi era greu să-l privească în ochi. 

— Dar cel mai mult voiam să mă ascund de mine însămi. 
Mă convinsesem că ar trebui să dispar, pentru că al doilea | 
ucru pe care-l doream, chiar şi atunci, era să fiu capabilă ca 
într-o bună zi să... rănesc oamenii aşa cum mă răniseră şi ei 
pe mine. Şi s-a demonstrat că eram foarte bună la asta. Dac 
ă m-ar fi alungat, ori aş fi murit, ori aş fi sfârşit printre rebel 
i. Dacă aş fi crescut cu ei, probabil că aş fi fost găsită de reg 
e şi măcelărită, sau aş fi crescut urând atât de profund, că a 
ş fi început de copilă să ucid soldaţi Adarlanieni. 

Rowan ridică o sprânceană, iar ea plescăi dezaprobator d 
in limbă. 

— Credeai c-o să-mi revărs întreaga viaţă la picioarele t 
ale din prima clipă când te-am întâlnit? Sunt sigură că tu ai 
mai multe poveşti decât mine, aşa că n-o mai face pe surpri 
nsul Poate că ar trebui să ne apucăm din nou să ne batem 
măr. 

Ochii lui străluciră cu o intenţie aproape prădătoare. 

— O, nicio şansă, prinţesă. Poţi să-mi spui ce vrei, când v 
rei, dar cale de întoarcere nu mai e. 

Ea îşi ridică din nou instrumentele. 

— Sunt sigură că prietenii adoră să te aibă în preajmă. 


Un zâmbet de fiară, apoi o prinse de bărbie - nu suficient 
de tare cât s-o rănească, dar suficient de hotărât cât s-o fac 
ă să se uite la el. 

— În primul rând, şopti el, nu suntem prieteni. Încă te a 
ntrenez, iar asta înseamnă că eşti în continuare sub coman 
da mea. 

Probabil că străfulgerarea de durere era evidentă, pentru 
că el se apropie şi mai mult, iar strânsoarea pe bărbie se ac 
centuă. 

— În al doilea rând - ce suntem, ce e asta? Nici eu nu mi 
-am dat seama încă. Aşa că, dacă eu îţi las spaţiul necesar 
pentru a-ţi da seama singură, atunci ai face bine să mi-l laşi 
şi tu. 

Ea îl studie o clipă, respiraţiile lor întrepătrunzându-se. 

— De acord, spuse ea. 


CAPITOLUL 40 


— Spune-mi cea mai mare dorinţă a ta, murmură Dorian 
în părul Sorschăi, împletindu-şi degetele cu ale ei, minună 
ndu- se de catifelarea pielii ei arse de soare pe bătăturile lu 
i. Mâini atât de frumoase, ca nişte porumbiţe în doliu. 

Ea zâmbi cu obrazul pe pieptul lui. 

— Nu am o dorinţă supremă. 

— Mincinoaso. 

El o sărută pe păr. 

— Eşti cea mai mare mincinoasă din lume. 

Ea se întoarse spre fereastra dormitorului lui, lumina dim 
ineţii făcându-i părul întunecat să strălucească. Trecuseră d 
ouă săptămâni de la noaptea când îl sărutase, şi două săpt 
ămâni de când începuse să se furişeze aici sus, după ce într 
egul castel adormea. Impărţeau patul, deşi nu aşa cum şi-a 
r fi dorit el. lar el detesta furişatul şi faptul că se ascundeau. 

Dacă erau descoperiţi, ea şi-ar fi pierdut poziţia. Cu el, 
fiind cine era... putea să aibă o groază de necazuri doar pen 
tru că era asociată cu el. Mama lui putea face cumva să fie 
expediată undeva departe. 

— Spune-mi, spuse el din nou, aplecându-se pentru a-i 
fura un sărut. Spune-mi şi ţi-o îndeplinesc. 

Intotdeauna fusese generos cu iubitele lui. De obicei le d 
ădea daruri pentru a le împiedica să se plângă atunci când î 
şi pierdea interesul pentru ele, dar de data aceasta, chiar îşi 


dorea să-i facă daruri. Încercase să-i dăruiască bijuterii şi ve 
şminte, dar ea le refuzase pe toate. Aşa că încercase să-i dă 
ruiască ierburi greu de procurat, cărţi şi instrumente special 
e pentru camera ei de lucru. Ea încercase să le refuze şi pe 
acestea, dar o convinsese repede - de cele mai multe ori, pr 
in sărutări. 

— Şi dacă ţi-aş cere luna de pe cer? 

— Atunci aş începe să mă rog la Deanna. 

Ea surâse, dar zâmbetul lui Dorian se şterse. Deanna, Zei 
ţa Vânătorii. De obicei încerca să nu se gândească la Celaen 
a, Aelin - indiferent cine era ea. Incerca să nu se gândească 
la Chaol şi la minciuna lui, sau la Aedion şi la trădarea sa. N 
u dorea să aibă nimic de-a face cu aceste lucruri, nu acum, 
că o avea pe Sorscha alături. Fusese nebun o dată, şi jurase 
că avea să facă lumea fărâme pentru Celaena. Un băiat îndr 
ăgostit de un foc sălbatic - sau care credea că e îndrăgostit. 

— Dorian? A 

Sorscha se trase îndărăt pentru a-i studia faţa. Il privea a 
şa cum o surprinsese odată pe Celaena uitându-se la Chaol. 

El o sărută din nou, blând şi prelung, iar trupul ei se topi î 
ntr-al lui. Savură catifelarea pielii ei, sub mâna care îi mâng 
âia braţul. Ea tresări, trăgându-se înapoi. 

— Trebuie să plec. Am întârziat. 

El gemu. Era într-adevăr aproape ora micului dejun - şi d 
acă nu pleca acum, ar fi fost văzută. Se strecură din îmbrăţi 
şarea lui şi se îmbrăcă, iar el o ajută să-şi lege baretele la s 
pate. Totdeauna pe furiş - aşa trebuia să fie viaţa lui? Nu do 
ar femeile pe care le iubea, dar şi harul lui magic, gândurile 
lui adevărate... 

Sorscha îl sărută şi era deja la uşă, cu o mână pe mâner. 

— Cea mai mare dorinţă a mea, spuse ea cu un zâmbet 
mic, este să am o dimineaţă în care să nu trebuiască să fug 
pe uşă la primul semn al zorilor. 

Înainte ca el să poată spune ceva, ea dispăru. 

Nu ştia ce-ar fi putut să-i spună sau să facă, pentru a-i 
îndeplini dorinţa. Sorscha avea obligaţiile ei, ca şi el. 

Dacă ar fi fugit pentru a fi cu ea, dacă şi-ar fi înfruntat ta 


tăl, dacă harul magic i-ar fi fost descoperit, atunci fratele lui 
ar fi devenit moştenitor, iar gândul că Hollin ar fi putut fi reg 
e într-o zi... Ce ar fi făcut el lumii lor, în special cu puterile 
tatălui lor... Nu, Dorian nu-şi permitea luxul de-a alege, pent 
ru el nu exista nicio opţiune. Era legat de coroana sa şi avea 
să fie până în clipa morții. 

Se auzi o bătaie la uşă, iar Dorian zâmbi, întrebându se 
dacă nu s-o fi întors Sorscha. Zâmbetul îi dispăru când se 
deschise uşa. 

— Trebuie să discutăm, spuse Chaol din prag. 

Dorian nu-l văzuse de săptămâni întregi, şi totuşi - priete 
nul lui arăta mai bătrân. Extenuat. 

— Nu-ţi mai baţi capul cu politeţurile? spuse Dorian, trân- 
tindu-se pe canapea. 

— Oricum, n-aş avea nicio şansă cu tine. 

Chaol închise uşa în urma lui şi se sprijini de ea. 

— Fă-mi pe plac. 

— Imi pare rău, Dorian, spuse blând Chaol. Mai mult dec 
ât îţi poţi imagina. 

— Îți pare rău de minciuna care ne-a costat, pe mine, pe 
tine şi pe ea? Ti-ar mai fi părut rău dacă n-ai fi fost prins? 

Chaol îşi încordă maxilarul. Poate că Dorian era nedrept, 
dar nu-i păsa. 

— Imi pare rău pentru toate, spuse Chaol. Dar... am încer 
cat să repar totul. 

— Şi cum rămâne cu Celaena? Lucrezi cu Aedion ca să m 
ă ajute, sau ca să o ajute? 

— Pe amândoi. 

— Încă o mai iubeşti? 

Nu ştia de ce îi păsa, de ce era important. 

Chaol închise ochii pentru o clipă. 

— O parte din mine o va iubi întotdeauna, dara trebuit s 
-o scot din castel, pentru că era prea periculos şi ea era... c 
eea ce devenea... 

— Nu devenea altceva decât ceea ce fusese întotdeauna 
şi avusese întotdeauna puterea să fie. Doar că, în sfârşit, ve 
deai şi tu. Şi odată ce ai văzut acea parte a ei... spuse Doria 


n cu voce joasă. 

De-abia acum, când apăruse Sorscha, înţelegea ce însea 
m nă dragostea. 

— Nu poţi alege anumite părţi ale ei pe care să le 
iubeşti. 

Îşi dădu seama că îi era milă de Chaol. Inima îl durea pen 
tru el, pentru tot ceea ce Chaol conştientizase în ultimele lu 
ni 

— Aşa cum nu poţi alege ce părţi din mine să accepţi. 

- Dar nu fac asta... 

- Ba chiar o faci. Dar ce-i făcut e bun făcut, Chaol, şi nu 
e cale de întoarcere, indiferent cât de mult te-ai strădui să s 
chimbi lucrurile. Îţi place sau nu, ai jucat un rol în faptul că 
am ajuns cu toţii în acest punct. Tu ai adus-o pe calea asta, 
obligată să dezvăluie ce este şi cine este, forţată să decidă î 
ntr-o direcţie sau alta. 

— Crezi că am vrut să se întâmple asta? 

Chaol îşi desfăcu larg braţele. 

— Dacă aş putea, aş face totul la loc aşa cum era. Dacă 
ar depinde de mine, ea n-ar fi regină, iar tu n-ai avea harul 
magic. 

— Bineînţeles - bineînţeles că tu consideri că harul mag 
ic este o problemă. Şi bineînţeles că îţi doreşti ca ea să nu fi 
e ceea ce este. Pentru că, de fapt, tu nu te temi de lucrurile 
alea, nu-i aşa? Nu - te temi de ceea ce reprezintă ele. Schi 
mbarea. Dar dă-mi voie să-ţi spun, şi Dorian inspiră, cu haru 
| magic licărind şi apoi dispărând într-o străfulgerare de dur 
ere, lucrurile s-au schimbat cu adevărat. Şi s-au schimbat di 
n cauza ta. Am har magic - nu se poate desface asta, nu po 
t scăpa de el, iar în ceea ce-o priveşte pe Celaena... 

Îşi înfrână puterea care erupea, imaginându-şi - pentru 
prima dată, îşi dădu el seama - cum era să fii în locul ei. 

— În ceea ce-o priveşte pe Celaena, spuse el din nou, nu 
ai dreptul să-ţi doreşti să nu fie ceea ce este. Singurul lucru 
pe care ai dreptul să-l faci este să decizi dacă-i eşti prieten 
sau duşman. 

Nu cunoştea toată povestea ei, nu ştia ce era minciună şi 


ce era adevăr, ori ce însemnase să fie sclavă alături de com 
patrioţii ei sau să se plece în faţa omului care-i omorâse fa 
milia. Dar o văzuse - văzuse frânturi din persoana aflată înă 
untru, indiferent de nume sau de titlu. 

Şi ştia, undeva adânc în sinea sa, că nu se speriase deh 
arul lui magic, ci, mai degrabă, ea înţelesese acea povară şi 
acea teamă. Nu fugise de el şi nu-şi dorise să fie altceva de 
cât ce era. Mă voi întoarce după tine. 

Aşa că îşi pironi prietenul cu privirea, chiar dacă ştia că e 
îndurerat şi bulversat, şi spuse: 

— Am luat o decizie în legătură cu ea, iar atunci când va 
veni timpul, indiferent că eşti aici sau în Anielle, sper ca ale 
gerea ta să fie aceeaşi cu a mea. 


* 


Aşteptând împreună în apartamentul secret să vină Murt 
augh, Aedion, deşi ura asta, trebuia să recunoască faptul că 
autocontrolul căpitanului era impresionant. Ren nu putea să 
-şi ţină fundul pe scaun mai mult de o clipă, nici chiar cu ran 
a care încă se vindeca. Păşea de jur-împrejurul camerei ime 
nse, dar Chaol stătea lângă foc, vorbind puţin, urmărind îns 
ă întotdeauna, ascultând întotdeauna. 

În noaptea aceasta, căpitanul părea altfel. Prudent, dar 
mai tensionat. Mulțumită tuturor acelor întruniri în care urm 
ărise atent mişcările căpitanului, fiecare răsuflare şi clipire a 
lui, Aedion observă imediat diferenţa. Să fi aflat ceva veşti, 
să se fi schimbat ceva? 

Murtaugh trebuia să se întoarcă la noapte, după câteva s 
ăptămâni petrecute în apropiere de Golful Craniului. Refuza 
se propunerea lui Ren de a-l însoţi şi îi spusese nepotului să 
u să se odihnească. Ceea ce, deşi Ren încercase să ascund 
ă, îl lăsase pe tânăr neliniştit, nesigur şi agresiv. Aedion era 
sincer surprins că apartamentul nu fusese făcut bucăţi. Aedi 
on l-ar fi luat pe Ren în ringul de antrenament şi l-ar fi lăsat 
să lupte până la epuizare. Sau l-ar fi trimis într-o misiune. 
Sau măcar l-ar fi pus să taie lemne câteva ore bune. 


— Aşadar, ne mulţumim să aşteptăm toată noaptea, spu 
se Ren în cele din urmă, oprindu-se lângă masă, privindu-i p 
e amândoi 

Căpitanul nu lăsă să-i scape decât o vagă încuviinţare di 
n cap, dar Aedion îşi încrucişă braţele la piept şi-i aruncă un 
rânjet leneş. 

— Ai ceva mai bun de făcut, Ren? Te împiedicăm cumva 
să vizitezi unul dintre stabilimentele unde se vinde opiu? 

O lovitură sub centură, dar nu era ceva ce căpitanul să n 
u fi bănuit deja despre Ren, iar dacă Ren ar fi dat vreun sem 
n că ar avea un astfel de obicei, Aedion nu l-ar fi lăsat să se 
apropie nici la o sută de kilometri de Aelin. 

Ren scutură din cap şi spuse: 

— Zilele acestea, parcă nu facem altceva decât să aştep 
tăm. Aşteptăm mereu ca Aelin să trimită vreun semn, aştep 
tăm degeaba. Pun pariu că nici bunicul meu nu va aduce 
nicio veste. Sunt surprins că nu suntem cu toţii morţi deja - 
că oamenii aceia nu au dat de urma mea. 

Privea absent focul, lumina făcându-i cicatricea să pară ş 
i mai profundă. 

— Am pe cineva care... Ren tărăgănă cuvintele, aruncân 
d o privire spre Chaol. Ei ar putea afla mai multe despre reg 
e. 

— Nu am niciun pic de încredere în sursele tale - mai ale 
s după ce oamenii aceia te-au descoperit, spuse Chaol. 

Unul dintre informatorii lui Ren - prins şi torturat - dezvăl 
uise unde se afla acesta, şi chiar dacă informaţia fusese dez 
văluită sub tortură, tot nu dădea bine în ochii lui Aedion. Sp 
usese numai atât şi Ren se încordase, deschizând gura pe 
ntru a azvârli cu vorbe prosteşti şi obraznice, dar un fluierat 
pe trei note îi întrerupse. 

Căpitanul răspunse şi el cu un fluierat, iar Ren se duse la 
uşă, deschizând-o şi găsindu-şi bunicul în faţa ei. Chiar şi aş 
ezat cu spatele la ei, Aedion vedea cum trupul lui Ren era in 
undat de uşurare; cei doi îşi încleştară antebraţele, săptămă 
nile întregi de aşteptare fără vreo veste luând sfârşit. Murta 
ugh nu era tânăr - şi, aruncându-şi gluga pe spate, îşi dezvă 


lui faţa palidă şi întunecată. 

— Pe bufet este brandy, spuse Chaol, iar Aedion, din no 
u, fu nevoit să admire ochii ageri ai căpitanului - chiar dacă 
nu i-ar fi spus-o niciodată. 

Bătrânul dădu din cap a mulţumire şi, fără a se mai oste 
ni să-şi dea mantia jos, dădu pe gât un pahar. 

— Bunicule. 

Ren zăbovea lângă uşă. 

Murtaugh se întoarse spre Aedion. 

— Răspunde-mi sincer, băiete: ştii cine e generalul Narro 
k? 

Aedion se ridică în picioare cu o mişcare domoală. Ren fă 
cu câţiva paşi spre ei, dar Murtaugh nu dădu înapoi, iar Aedi 
on se apropie de bufet şi încet, cu o grijă deliberată, îşi turn 
ă un pahar de brandy. 

- Dacă-mi mai spui vreodată băiat, spuse Aedion cu un 
calm letal, înfruntând privirea bătrânului, te vei trezi din no 
u ghemuindu-te prin bordeie şi canale. 

Bătrânul îşi aruncă mâinile în aer. 

— Când o să fii de vârsta mea, Aedion... 

— Nu-ţi răci gura, spuse Aedion, întorcându-se la scaunu 
| său. Narrok a fost în sud - ultima dată, am auzit că îşi aduc 
ea armata pe Insulele Morţii. 

Teritoriul piraţilor. 

- Dar asta a fost cu luni în urmă. Nu ni se dădeau decât 
informaţiile elementare. Am aflat despre Insulele Morţii pent 
ru că o parte din corăbiile Lordului Pirat au navigat spre nor 
d, căutând gâlceavă, şi ne-au informat că au venit aici pentr 
u a evita flota lui Narrok. 

De fapt, piraţii se dispersaseră. Lordul Pirat Rolfe luase o 
jumătate dintre ei în sud, unii plecaseră spre est, iar alţii făc 
useră greşeala fatală de a naviga spre coasta de nord a Terr 
asenului. 

Murtaugh se sprijini de tăblia bufetului. 

— Căpitane? 

— Mă tem că ştiu şi mai puţine decât Aedion, spuse Cha 
ol. 


Murtaugh se frecă la ochi, iar Ren trase un scaun la mas 
ă pentru bunicul său. Bătrânul se lăsă să alunece pe scaun 
cu un geamăt slab. Era un miracol faptul că sacul de oase m 
ai respira încă. Aedion alungă o licărire de regret. Fusese cr 
escut mai bine de atât - avea mai multă experienţă pentru 
a nu se comporta ca un nesimtit arogant şi înfierbântat. Lui 
Rhoe i-ar fi fost ruşine că el îi vorbea unui bătrân aşa. Însă R 
hoe era mort - toţi războinicii pe care-i iubise şi pe care-i ve 
nerase erau morţi de zece ani, iar lumea era mai tristă din c 
auza asta. Aedion era mai gol din cauza asta. 

Murtaugh oftă. 

— Am zburat ca vântul încoace. Nu m-am odihnit decâl 
câteva ore în ultima săptămână. Flota lui Narrok a dispărut. 
Căpitanul Rolfe a devenit din nou Lordul Pirat din Golful 
Craniului, dar nu mai mult de-atât. Oamenii lui nu se aventu 
rează în Insulele Morţii din est. 

In pofida puseului de ruşine, Aedion strânse din dinţi cân 
d Murtaugh divagă de la subiect. 

— De ce? dori el să ştie. 

In lumina focului, ridurile de pe faţa lui Murtaugh se adân 
ciră. 

— Pentru că oamenii care se duc în zona insulelor de est 
nu se mai întorc, iar în nopţile cu vânt, până şi Rolfe jură că 
aude... urlete, urlete dinspre insule; omeneşti, dar nu chiar. 

— Echipajul care s-a ascuns pe insule în timpul ocupaţiei 
lui Narrok susţine că fenomenul a dispărut, de parcă ar fi lu 
at sursa vântului cu el, iar Rolfe... 

Murtaugh îşi frecă nasul. 

— Mi-a spus că în noaptea în care s-au întors în insule, a 
u văzut ceva care stătea pe un promontoriu stâncos, chiar | 
a graniţa insulelor estice. Semăna cu un om alb, dar... nu as 
ta ora. O fi Rolfe îndrăgostit de el însuşi, dar nu e un mincin 
os. A spus că orice - oricine - era pe stâncile alea, părea str 
aniu, de parcă ar fi fost înconjurat de un neant de tăcere, în 
contradicţie cu urletele pe care le auzeau de obicei. Şi că n- 
a făcut altceva decât să se uite la ei cum trec pe lângă el în 
corăbii. A doua zi, când s-au întors în acelaşi loc, dispăruse. 


— Întotdeauna au existat legende despre creaturile stra 
nii din mare, spuse căpitanul. 

— Rolfe şi oamenii lui jură că nu avea nicio legătură cu | 
egenda. Era fabricată, au spus ei. 

— De unde ştiu ei asta? întrebă Aedion, aruncându-i o pr 
ivire căpitanului, a cărui faţă era albă ca varul. 

— Purta o zgardă neagră - ca un animal de companie. A 
făcut un pas spre ei, de parcă ar fi vrut să intre în mare şi s 
ă-i vâneze, dar a fost tras îndărăt de o mână invizibilă - ca o 
lesă ascunsă. 

Ren îşi încreţi fruntea brăzdată de cicatrice. 

— Lordul Pirat crede că sunt monştri în Insulele Morţii? 

— El crede, şi odată cu el cred şi eu, că au fost create ac 
olo, iar Narrok a luat câteva dintre fiinţele alea cu el. 

Chaol fu cel care puse întrebarea: 

- Unde a plecat Narrok? 

— In Wendlyn, răspunse Murtaugh. 

Inima lui Aedion, blestemat fie el, se opri. 

- Narrok a dus flota spre Wendlyn - pentru a lansa un a 
tac surpriză. 

— Asta-i imposibil, spuse căpitanul, sărind în picioare. D 
e ce? De ce acum? 

— Pentru că o persoană, spuse bătrânul, mai tăios decâl 
îl auzise vreodată Aedion, l-a convins pe rege să-şi trimită C 
ampionul acolo pentru a ucide familia regală. Ce moment m 
ai bun ca să-şi testeze aşa-zişii monştri decât atunci când ţa 
ra e în haos? 

Chaol apucă strâns spătarul scaunului. 

— N-o să-i omoare - ea n-ar face asta. Totul a fost - a fo 
st un şiretlic, spuse el. 

Aedion se gândi că atât le va spune bărbaţilor Allsbrook 
şi că atât trebuiau să ştie deocamdată. Ignoră privirea îngrij 
orată pe care i-o aruncă Ren, fără îndoială pentru a vedea c 
um ar reacţiona la veştile potrivit cărora neamul lui, Ashryv 
er, ar avea ţinte pe spate. Dar el îi considerase morţi de zec 
e ani, începând din momentul în care refuzaseră să trimită 
ajutoare în Terrasen. Zeii să-i ajute dacă avea să mai pună 


vreodată piciorul în regatul lor. Se întreba ce credea Aelin d 
espre ei - dacă ea credea că Wendlynul ar fi putut fi convins 
să încheie o alianţă, mai ales dacă Adarlanul intenţiona să | 
anseze un atac amplu la graniţele lor. Poate că aveau să se 
mulţumească să-i lase pe toţi să ardă, aşa cum arsese popo 
rul din Terrasen. Lui îi era indiferent. 

— Nu contează dacă sunt asasinați sau nu, spuse Murtau 
gh. Când vor ajunge chestiile alea, cred că lumea va afla re 
pede ce are de înfruntat regina noastră. 

— Putem trimite un avertisment? voi să ştie Ren. Poate 
Rolfe să trimită veste la Wendlyn? 

— Rolfe nu vrea să se implice. l-am promis aur, pământu 
ri când se întoarce regina noastră... nimic nu-i poate clătina 
hotărârea. Şi-a recuperat teritoriul şi nu va risca viaţa oame 
nilor lui din nou. 

— Atunci trebuie să găsim pe cineva care să străpungă 
blocada, pe cineva care să transmită un mesaj, continuă Re 
n. 

Aedion se întrebă dacă să-l informeze pe Ren că Wendly 
nul nu se deranjase să ajute Terrasenul, dar hotărî că nu pr 
ea avea de ce să intre într-o dispută etică. 

— Am trimis câţiva oameni într-acolo, spuse Murtaugh, d 
ar nu-mi pun mari speranţe în ei. Şi, până să ajungă ei, poat 
e că va fi prea târziu. 

— Şi atunci, ce facem? insistă Ren. 

Murtaugh sorbi din brandy. 

— Continuăm să căutăm modalităţi de a ajuta aici, pentr 
u că nu cred nicio secundă că noile surprize ale Majestății 
Sale au venit doar de pe Insulele Morţii. 

Era o opinie interesantă. Aedion sorbi din brandy, apoi 
puse paharul pe masă. Alcoolul nu îl ajuta să pună ordine în 
volbura de planuri în formare, aşa că Aedion se mulţumi să 
asculte pe jumătate vorbele celorlalţi, lăsându-se să alunec 
e în ritmul său constant, bătaia în care îşi calcula toate bătă 
liile şi campaniile militare. 


Chaol îl urmărea pe Aedion cum se plimba prin apartame 
nt. Murtaugh şi Ren plecaseră deja pentru a-şi vedea de tre 
burile lor. Aedion îl întrebă: 

— Poţi să-mi spui şi mie de ce arătai de parcă erai gata 
să vomiţi? 

— Ştii tot ceea ce ştiu şi eu, aşa că e uşor de ghicit de c 
e, îi răspunse Chaol din fotoliul său, cu maxilarul încleştat. 

Cearta sa cu Dorian îi slăbise dorinţa de a se întoarce la 
castel, chiar dacă avea nevoie ca prinţul să-i testeze teoriile 
legate de vrajă. Dorian avusese dreptate în legătură cu Cela 
ena despre faptul că lui Chaol îi displăceau întunericul şi 
capacităţile ei, precum şi adevărata sa identitate, dar... asta 
nu-i schimbase sentimentele. 

— Tot nu înţeleg care-i rolul tău în toate acestea, Căpita 
ne, spuse Aedion. Nu lupţi nici pentru Aelin, nici pentru Terr 
asen şi atunci, pentru ce lupţi? Pentru binele suprem? Pentr 
u prinţul tău? De partea cui ar trebui să te socotesc? Eşti un 
trădător, un rebel? 

— Nu. 

Lui Chaol îi îngheţă sângele la auzul ideii. 

— Nu sunt de partea nimănui. Doresc doar să-mi ajut pri 
etenul înainte de a pleca spre Anielle. 

Buza lui Aedion se retrase într-un rânjet. 

- Poate că asta e problema ta. Poate faptul că nu te dec 
izi cu cine să ţii te costă. Poate ar trebui să-i spui tatălui tău 
că ţi-ai încălcat făgăduiala. 

— Nu voi întoarce spatele regatului sau prinţului meu, să 
ri Chaol. Nu voi lupta în armata ta şi nu-mi voi măcelări 
poporul. Şi nu-mi voi încălca făgăduiala făcută tatălui meu. 

Se prea putea ca onoarea să fie singurul lucru care avea 
să-i i rămână atunci când se vor fi terminat toate. 

— Şi dacă prinţul tău decide să lupte de partea noastră? 

— Atunci voi lupta alături de el, oricum pot, chiar dacă v 
a fi din Aniclle. 

— Deci vei lupta alături de el, dar nu pentru ceea ce edr 
ept. Nu ai liberul arbitru, nu ai dorinţe? 


— Dorinţele mele nu te privesc. 

Dorinţele acelea... 

— Indiferent ce decide Dorian, nu va fi niciodată de acor 
d cu uciderea unor nevinovaţi. 

Un zâmbet batjocoritor. 

— Nu are poftă de sânge? 

Chaol nu voia să-i dea satisfacția de a răspunde ieşirilor | 
ui temperamentale. Preferă să meargă drept la ţintă şi spus 
e: 

— Cred că regina ta te-ar condamna dacă ai vărsa vreun 
strop de sânge nevinovat. Te-ar scuipa în faţă. În regatul ac 
esta sunt oameni buni şi merită să fie avuţi în vedere în oric 
e acţiune întreprinsă de cei alături de care vei fi. 

Ochii lui Aedion lunecară spre cicatricea de pe obrazul lui 
Chaol. 

— Aşa cum te-a condamnat pentru moartea prietenei ei? 

Aedion îi aruncă alene un zâmbet răutăcios, şi, aproape 
prea repede pentru ca ochiul să înregistreze, generalul fu în 
faţa lui, cu braţele încleştate pe mânerele scaunului. 

Chaol se întrebă dacă Aedion avea să-l lovească sau să-l 
omoare, pentru că trăsăturile generalului deveneau mai lup 
eşti decât le văzuse el vreodată, nasul încreţit, dinţii dezveli 
ţi. Aedion spuse: 

— După ce-ţi vor fi murit oamenii în jurul tău, după ce-ţi 
vei fi văzut femeile rănite cumplit, după ce vei fi privit 
mulțimile de copii orfani murind de foame pe străzile cetăţii, 
abia atunci să-mi vorbeşti despre cruţarea vieților nevinovat 
e. Până atunci, realitatea este, Căpitane, că nu ai ales pentr 
u cine să lupţi pentru că încă eşti un băieţandru şi încă te te 
mi. Nu să duci la pierzanie vieţi nevinovate, ci să pierzi visul 
de care te anini acum. Prinţul tău a trecut mai departe. Regi 
na mea a trecut mai departe. Dar tu, nu, iar asta te va costa 
în cele din urmă. 

După aceste cuvinte, Chaol nu mai spuse nimic şi părăsi 
repede apartamentul. Dormi foarte prost în acea noapte, 
nefăcând mai nimic decât să se uite fix la sabia sa, aruncat 
ă pe birou. Când răsări soarele, merse la rege şi-i spuse că 


intenţionează să se întoarcă în Anielle. 


CAPITOLUL 41 


Următoarele două săptămâni urmară un tipar regulat - o 
normalitate în care Celaena să-şi găsească liniştea. Nu exist 
au piedici neaşteptate, întorsături de situaţie sau capcane şi 
nici morţi şi trădări sau coşmaruri întrupate. Dimineţile şi se 
rile, o făcea pe ajutorul de spălător de vase. Apoi, de la ami 
ază şi până seara îşi petrecea timpul cu Rowan, explorând | 
ent şi dureros fântâna de har magic dinlăuntrul ei - o fântân 
ă căreia, spre oroarea ei, nu-i vedea fundul. 

Lucrurile minore - aprinderea lumânărilor, stingerea focu 
- lui în vatră, împletirea unei panglici de foc între degete - r 
ămâneau cele mai dificile, dar Rowan o forţa, târând-o din 
ruină în ruină, singurele locuri sigure unde putea să-şi piard 
ă controlul. Măcar acum aducea şi mâncare, pentru că ea er 
a tot timpul lihnită de foame şi nu trecea nicio oră fără să 
mănânce ceva. Harul magic se hrănea cu energie, iar ea mă 
nca de două-trei ori mai mult decât îi era obiceiul. 

Uneori, stăteau de vorbă. Ei bine, îl obliga ea să vorbeas 
că, pentru că, după ce-i povestise despre Aedion şi dorinţa 
ei egoistă de libertate, ea hotărâse că a vorbi era... bine. Ch 
iar dacă rămăseseră lucruri pe care nu le putea discuta, îi pl 
ăcea să-l audă pe Rowan vorbind. Reuşea să-l facă să-i pov 
estească despre diversele lui campanii şi aventuri, fiecare 
mai brutală şi mai pustiitoare decât cealaltă. La sud şi est d 
e Wendlyn era o întreagă lume, o lume gigantică, regate şi i 
mperii de care auzise în trecere, dar despre care nu ştiuse n 
iciodată prea multe. Rowan era un războinic adevărat, care 
străbătuse în lung şi-n lat câmpurile de bătălie, condusese o 
amenii prin iad, navigase pe mări furtunoase şi văzuse țărm 
uri îndepărtate şi ciudate. 

Deşi îi invidia îndelungata viaţă - şi darul de a vedea lum 
ea, care venea împreună cu longevitatea - încă mai percep 
ea curentul de mânie şi de durere din adâncul fiecărei pove 
stiri, pierderea partenerei, care-l bântuia, indiferent cât de d 
eparte călărea sau naviga sau zbura. Vorbea foarte puţin de 
spre prietenii lui, care îl însoțeau uneori în călătorii. Nu îl inv 
idia pentru bătăliile pe care le dăduse, pentru războaiele din 
ţările îndepărtate sau pentru anii sângeroşi petrecuţi asedii 


nd cetăţi din nisip şi piatră. 

Bineînţeles, asta nu i-o spunea. Se mulțumea să-i asculte 
poveştile în timp ce o instruia. Şi, ascultând, începu să o ura 
scă pe Maeve - să-şi urască profund mătuşa, din adâncul ini 
mii. Mânia o împingea să-i solicite în fiecare seară lui Emrys 
să-i povestească legende despre mătuşa ei. Rowan nu o cer 
ta niciodată când îi cerea astfel de povestiri, nici nu arătase 
vreodată vreun semn de alarmă. 

Prin urmare, i se păru surprinzător când, într-o zi, Emrys 
anunţă că Beltane era la numai două zile distanţă şi că ar 
trebui să înceapă pregătirile pentru ospăț, dans şi sărbătoar 
e. Deja era Beltane şi, după Rowan, ea era încă departe de 
a fi pregătită să meargă în Doranelle, în pofida faptului că st 
ăpânea transformarea. Primăvara era în toi pe continentul e 
i. Aveau să se ridice Stâlpi de mai, aveau să se împodobeas 
că tufişurile de păducel - cam atât permitea regele. La răsp 
ântii nu aveau să fie lăsate daruri mici pentru Neamul Mitite 
lelor. Regele nu permitea decât esenţialul, concentrându-se 
asupra zeilor şi asupra plantării viitoarei recolte. Nicio aluzie 
sau şoaptă despre magie. 

Aveau să aprindă ruguri, iar câteva suflete curajoase ave 
au să sară peste ele pentru noroc, pentru a alunga răul, să- 
şi asigure o recoltă bună - fiecare după dorinţă. Când era co 
pil, alergase năvalnic prin câmpul din faţa porţilor Orynth-ul 
ui, cu miile de ruguri arzând precum luminile armatei invad 
atoare care urma să-şi instaleze tabăra prea curând în jurul 
oraşului alb. Era noaptea ei, îi spusese mama ei - o noapte îÎ 
n care fata purtătoare de foc n-avea de ce să se teamă, nu 
avea puteri de ascuns. Ae/in Inimă-de-Foc, murmuraseră oa 
menii când plutea pe lângă ei, cu jarul curgând din ea precu 
m panglicile, Aedion şi alţi câţiva dintre membrii mai letali a 
i curţii sale urmând-o ca nişte paznici indulgenţi. Ae/in a Foc 
ului-Sălbatic. 

După zile întregi în care îl ajutase pe Emrys cu mâncarea 
(şi devorase totul când bucătarul nu se uita), spera să aibă 
şansa de a se odihni de Beltane, dar Rowan o târî pe un câ 
mp aflat pe un platou de munte. Celaena muşcă dintr-un m 


ăr pe care-l scosese din buzunar şi ridică din sprâncene la R 
owan, care slătea în faţa unei grămezi uriaşe de lemne pent 
ru un rug, flancat de alte două grămezi mici, neaprinse. 

În jurul lor, unii dintre semi-Fae cărau lemne şi surcele, ia 
r alţii aşezau mesele pe care să servească hrana la care Em 
rys muncise fără odihnă. 

Zeci de alţi semi-Fae ajunseseră venind de la diversele a 
vanposturi, cu multă discreţie, multe îmbrăţişări şi tachinări 
de drag. Intre ajutorul acordat lui Emrys şi antrenamentul c 
u Rowan, Celaena era oarecum mulţumită de cele câteva pr 
iviri admirative pe care le surprinse aruncate în direcţia ei di 
n partea oaspeţilor bărbaţi. 

Observă şi cât de repede îşi întorceau privirea când îl ve 
deau pe Rowan lângă ea. Deşi surprinsese şi câteva femei c 
are îl priveau cu un interes mult mai fierbinte. Şi pentru ast 
a le-ar fi zgâriat feţele cu ghearele. 

Îşi ronţăi mărul studiindu-l, îmbrăcat în tunica lui obişnuit 
ă, de un cenuşiu-deschis, cu centura lată, gluga aruncată pe 
spate şi platoşele pentru antebraţe din piele care străluceau 
în soarele după-amiezii târzii. În numele zeilor, nu era intere 
sată de el în felul acesta, şi era sigură că nici el nu simţea 
înclinația de a o aduce în patul lui. Poate că toate erau din c 
auză că petrecea atât de mult timp în trupul ei Fae încât se 
simţea... teritorială. Teritorială, şi morocănoasă, şi rea. Noa 
ptea trecută, mârâise la o femeie din bucătărie care nu se 
mai oprea să se zgâiască la el şi care chiar făcuse un pas sp 
re el, de parcă ar fi vrut să-l salute. 

Celaena scutură din cap pentru a-şi domoli instinctele 
care începeau să o facă să ia foc la orice oră din zi. 

— Presupun că m-ai adus aici ca să mă antrenez? 

Azvârli cotorul de măr pe câmp şi îşi frecă umărul. Avu 
sese febră cu o noapte înainte, din cauza antrenamentului | 
a caro o obligase Rowan toată după-amiaza, şi a doua zi di 
mineaţă se trezise extenuată. 

— Aprinde-le şi ţine focurile sub control întreaga noapte. 

— Toate trei. 

Nu era o întrebare. 


— Ţine-le pe cele de la capăt mai scăzute, pentru cei ca 
re sar. Cel din mijloc ar trebui să pârjolească norii. 

Îşi dorea să nu fi mâncat mărul. 

— Asta ar putea deveni periculos foarte repede. 

El ridică mâna, iar în jurul ei se stârni vântul. 

— Voi fi aici, spuse el simplu, cu ochii strălucind de o aro 
ganţă pe care o binemeritase în secolele sale de viaţă. 

— Şi dacă reuşesc totuşi cumva să transform pe careva Î 
ntr-o torţă vie? 

— Atunci e bine că şi vindecătorii sunt aici să sărbătorea 
scă. 
Ea îi aruncă o privire ucigătoare şi îşi roti umerii. 
— Când vrei să încep? 

Stomacul i se strânse când auzi: 
— Acum. 


Ardea, dar rămase nemişcată, chiar dacă soarele apunea 
şi câmpul era plin până la refuz de petrecăreţi. Muzicanţii îşi 
ocupaseră poziţiile la marginea pădurii, iar lumea se umple 
a cu sunetele viorilor, scripcilor, flautelor şi tobelor lor, o m 
uzică antică şi atât de frumoasă, încât flăcările ei se mişcau 
în ritmul muzicii, transformându-se în rubine, în citrine, în 
ochi de tigru şi în cele mai profunde safire. Harul ei magic n 
u se mai manifesta numai în focul sălbatic, de culoare albas 
tră; se schimbase încet, crescuse în ultimele câteva săptăm 
âni. Nimeni nu o observa cu adevărat, stând acolo la limita | 
uminii focului, deşi câţiva se minunară că flăcările ardeau, d 
ar nu consumau lemnele. 

Sudoarea îi curgea pe tot corpul - în mare măsură din 
pricina spaimei pe care i-o creau oamenii care săreau peste 
rugurile mai mici. Şi totuşi, Rowan rămăsese lângă ea, mur 
murân- du-i de parcă ar fi fost un cal nervos. Voia să-i spună 
să plece, să se bucure poate de vreuna dintre femeile alea c 
u ochi de porumbiţă care tot îl invitau în tăcere să danseze, 
dar se concentra asupra flăcării şi a menţinerii fărâmei de c 


ontrol, chiar dacă sângele începuse să-i fiarbă. Simţi un nod 
în partea de jos a spatelui şi se mişcă. In numele zeilor, era 
udă leoarcă - fiecare scobitură era umedă. 

— Calm, spuse Rowan când dansul flăcărilor se avântă p 
uţin mai sus. 

— Ştiu, spuse ea printre dinţi. 

Muzica era deja atât de atrăgătoare, dansul din jurul focu 
lui atât de plin de bucurie, iar mâncarea de pe mese mirose 
a atât de delicios... şi uite-o pe ea, departe de toate astea, a 
rzând. Stomacul răspunse sonor. 

— Când pot să mă opresc? 

Se mişcă din nou, de pe un picior pe celălalt, iar cel mai 
mare rug se răsuci, cu flacăra mlădiindu-se odată cu trupul 
ei. Nimeni nu observă. 

— Când îţi spun eu, zise el. 

Ştia că se foloseşte de toţi din jurul lor, de teama ei pent 
ru securitatea lor, pentru a o face să-şi păstreze controlul, d 
ar... 

— Transpir de moarte, mi-e foame şi vreau o pauză. 

— Recurgi la văicăreală? 

O briză rece i se prelinse pe gât şi îşi închise ochii, gemă 
nd. Simţea că o priveşte şi, după un moment, el spuse: 

— Incă puţin. 

Aproape că era să se prăbuşească de uşurare, dar îşi des 
chise ochii pentru a se concentra. Putea să mai reziste puţi 
n, apoi să meargă să mănânce, să mănânce şi să mănânce. 
Poate şi să danseze. Nu mai dansase de atâta vreme. Poate 
că ar putea să încerce, acolo în întuneric, să vadă dacă trup 
ul ei putea face loc bucuriei, chiar dacă acum era atât de în 
fierbântat şi de dureros, încât ar fi pariat bani buni că în mo 
mentul în care avea să se oprească, urma să adoarmă. 

Muzica era fermecătoare, iar dansatorii, doar umbre care 
se învârteau de jur-împrejur. Spre deosebire de Adarlan, aici 
nu erau gărzi care să monitorizeze ferestrele, sătenii nu pân 
deau să vadă cine calcă strâmb şi trădează, pentru a-l vinde 
pe o monedă. Aici nu erau decât muzica şi dansul şi mâncar 
ea şi focul - focul ei. 


Bătu dintr-un picior, dădu din cap, cu ochii la cele trei foc 
uri fără fum şi la siluetele care dansau în jurul lor. Chiar voia 
să danseze. Nu de bucurie, ci pentru că simţea focul şi muzi 
ca topindu-se şi pulsându-i în oase. Muzica era ca o tapiţerie 
tesută din lumină, întuneric şi culoare, construind verigi deli 
cate într-un lanţ prins de inima ei şi întins în lume, legând-o 
de aceasta, conectându-le pe toate. 

Şi atunci înţelese. Semnele Wyrd erau - erau un mod de 
a aduna toate aceste fire, de a ţese şi de a lega această ese 
nţă a lucrurilor. Harul magic putea face acelaşi lucru, şi, din 
puterea ei, din imaginaţia ei, din voinţa şi din nucleul ei, put 
ea crea şi modela. 

— Uşor, spuse Rowan, apoi adăugă cu o nuanţă de surpr 
iză: muzica. În ziua aceea pe gheaţă, fredonai. 

Simţi din nou un vânt rece pe gât, dar pielea îi pulsa deja 
în ritmul tobelor. 

— Lasă muzica să te stabilizeze. 

În numele zeilor, să fie liberă în felul acesta... Flăcările se 
agitară şi se mlădiară odată cu melodia. 

— Uşor. 

De-abia putea să-l audă peste unda de sunet care o ump 
lea, făcând-o să simtă fiecare pripon care o lega de pământ, 
fiecare fir nesfârşit. Pentru o clipă, îşi dori să aibă o inimă d 
e formă-schimbător, ca să-şi poată abandona pielea pentru 
a intra în altceva, în muzică sau în vânt, şi să explodeze în | 
ume. Ochii o înţepau, aproape înceţoşaţi pentru că priviseî 
ndelung la flăcări, iar un muşchi din spinare îi pulsa de dure 
re. 

— Calm. 

Nu ştia despre ce vorbeşte - flăcările erau calme, minun 
ate. Ce s-ar întâmpla dacă ar trece prin ele? Pulsaţia din cap 
ul ei părea să-i spună fã-o, fă-o, fă-o. 

— E suficient deocamdată. 

Rowan o apucă de braţ, dar şuieră şi îi dădu drumul. 

— E suficient. 

Încet, prea încet, îşi concentră atenţia asupra lui. Avea o 
chii larg deschişi, lumina focului făcându-i aproape să ardă. 


Focul - focul ei. Se întoarse spre flacără, supunându-i-se. M 
uzica şi dansul continuară, strălucitoare şi vesele. 

— Uită-te la mine, spuse Rowan, dar fără s-o atingă. Uită 
-te la mine. 

De-abia îl putea auzi, de parcă ar fi fost sub apă. Acum în 
ea era un ciocănit - mărginit de durere. Ca un cuţit care tăia 
adânc în mintea şi în trupul ei, cu fiecare pulsaţie. Nu-l pute 
a privi - nu îndrăznea să-şi abată atenţia de la foc. 

— Lasă focurile să ardă singure, îi ordonă Rowan. 

Ar fi putut jura că auzise în vocea lui ceva ce semăna cu 
frica. Era un efort de voinţă şi durerea îi străpunse tendoan 
ele gâtului, dar îl privi. Nările lui zvâcniră. 

— Aelin, opreşte-te acum! 

Ea încercă să vorbească, dar gâtul îi era aspru şi o ardea. 
Nu-şi putea mişca trupul. 

— Renunţă! 

Ea încercă să-i spună că nu putea, dar o duru. Era o nico 
vală, iar durerea era un ciocan, care lovea mereu în ea. 

- Dacă nu renunţi, vei arde cu totul. 

Atunci, să fi fost acesta finalul harului ei magic? Câteva o 
re de îngrijit focurile? Era o uşurare - o uşurare binecuvânta 
tă, dacă ar fi fost adevărat. 

— Eşti pe punctul de a te prăji din interior, mârâi Rowan. 

Ea clipi, iar ochii o usturară de parcă ar fi fost plini cu nisi 
p. 

Agonia o fulgeră pe şira spinării, atât de puternic, încât c 
ăzu pe iarbă. Lumina străluci - şi nu de la ea sau Rowan, ci 
de la focurile care izbucniseră. Oamenii ţipau, muzica se opr 
i. larba sfârâia sub mâinile ei, fumegând. Ea gemu, căutând 
orbeşte în ea cele trei funii care duceau la focuri. Dar interio 
rul ei era un labirint, firele erau toate încurcate şi... 

— Imi pare rău, şuieră Rowan, blestemând din nou, iar a 
erul dispăru. 

Ea încercă să geamă, să se mişte, dar nu avea aer. Nu a 
vea aer pentru focul interior. Întunericul curse în ea. 

Uitare. 

Apoi se trezi, încercând să respire, arcuindu-se pe iarbă, 


focurile acum pocnind natural, iar Rowan era aplecat deasu 
pra ei. 

— Respiră! Respiră! 

Deşi rupsese funiile care o legau de focuri, tot mai ardea. 

Nu din exterior, unde chiar şi iarba încetase să fumege. 

Ardea din interior, iar fiecare respiraţie îi trimitea foc în p 
lămâni, în vene. Nu putea vorbi şi nu se putea mişca. 

Se avântase peste o graniţă - nu auzise semnalele de av 
ertizare care îi spuneau să se întoarcă - şi ardea de vie pe s 
ub piele. 

Era zguduită de suspine panicate, fără lacrimi. O durea - 
erau nesfârşite şi veşnice şi nu exista nicio parte întunecată 
în ea spre care să zboare pentru a scăpa de flăcări. Moartea 
ar fi fost o binecuvântare, un rai întunecat şi rece. 

Nu-şi dădu seama că Rowan plecase până nu-l văzu aler 
gând înapoi, urmat de două femei. Una dintre ele întrebă: 

— O poţi duce în braţe? Aici nu avem mânuitori de apă şi 
trebuie să o băgăm în apă rece. Acum. 

Nu auzi ce se mai spuse, nu auzi nimic decât bătaia - băt 
aia forjei aceleia sub pielea ei. Un mormăit şi un şuierat, şi a 
poi fu în braţele lui Rowan, lovindu-se de pieptul lui în timp 
ce el se avânta prin pădure. Fiecare pas îi trimitea aşchii de 
durere fierbinte în trup. Deşi braţele lui erau reci ca gheaţa 
şi un vânt glaciar o învăluia, ea plutea în derivă pe o mare d 
e foc. 

ladul - aşa trebuie că se simţea lumea subterană a zeilor 
întunericului. Asta o aştepta când îşi va fi dat ultima suflare. 

Oroarea acelui gând o făcu să se concentreze pe ce reuş 
ea să înţeleagă - şi anume, mirosul de pin amestecat cu zăp 
adă al lui Rowan. Inspiră acest miros în plămâni, îl trase în a 
dânc şi se anină de el de parcă ar fi fost o ancoră de salvare 
într-o mare furtunoasă. Nu ştiu cât dură, dar strânsoarea ei 
pe trupul lui slăbea, fiecare puseu de durere înfricoşătoare f 
ăcând-o mai slabă. 

După aceea, se făcu mai întuneric decât în păduri, iar su 
netele aveau ecouri mai puternice. Urcară nişte trepte şi ap 
oi: 


- Bag-o în apă. 

Fu coborâtă în apa din cada scobită în piatră şi simţi cum 
aburul îi învăluie faţa. Cineva înjură. 

— Îngheaţă-l, prinţe, porunci a doua voce. Acum! 

Urmă un moment de binecuvântată răceală, dar apoi foc 
ul izbucni din nou şi... 

— Scoate-o de acolo! 

Mâini puternice o înşfăcară şi avu senzaţia unor bule car 
e bolboroseau. 

Fiersese apa din cadă. Aproape că fiersese şi ea. Un mo 
ment mai târziu, se afla într-o altă cadă, cu gheaţa formând 
u-se din nou - apoi topindu-se. Topindu-se şi... 

— Respiră, îi spuse Rowan la ureche, îngenunchind la că 
pătâiul căzii. Lasă-l să plece - lasă-l să plece din tine. 

Aburul se ridică, dar reuşi să respire. 

— Bine, gâfâi Rowan. 

Gheaţa se formă din nou. Se topi. 

Transpira, iar căldura îi pulsa pe piele ca o tobă. Nu voia 
să moară aşa. Inspiră din nou. 

Precum fluxul şi refluxul unui val, cada îngheţă, apoi se t 
opi, îngheţă, apoi se topi, din ce în ce mai lent. Şi, de fiecar 
e dată, răceala pătrundea tot mai mult în ea, amorţind-o, fo 
rţându-i trupul să se relaxeze. 

Gheaţă şi foc. Ger şi tăciuni. Prinsă într-o bătălie, împing 
ând şi trăgând. Sub toate acestea, putea aproape gusta voi 
nţa de oţel a lui Rowan care se confrunta cu harul ei magic 
- o voinţă care refuza să lase focul să o ardă, transformând- 
o în nimic. 

Trupul o durea, dar acum durerea era muritoare. Obrajii î 
ncă îi erau în flăcări, dar apa se răci, apoi, se încălzi uşor, a 
poi mai tare şi rămase aşa. Caldă, dar nu fierbinte. 

— Trebuie să-i scoatem hainele, spuse una dintre femei. 

Celaena pierdu noţiunea timpului când două perechi de 
mâini mici îi ridicară capul şi scoaseră de pe ea hainele ude. 
Fără ele, era aproape lipsită de greutate în apă. Nu-i păsa c 
ă Rowan îi vedea goliciunea - nu credea că exista vreun cen 
timetru din trupul unei femei pe care el să nu-l fi explorat. S 


e mulţumi să zacă acolo, cu ochii închişi, ca faţa ridicată spr 
e tavan. 

După un timp, Rowan spuse: 

— Răspunde-mi cu da sau nu. Doar atât ai de făcut. 

Reuşi să dea aprobator din cap, deşi se strâmbă când du 
rerea o lovi în gât, coborând spre umeri. 

— Există pericolul să iei foc din nou? 

Ea respiră cât de egal putu, căldura lovind în obraji, picio 
are, miezul ei, dar diminuându-se constant. 

— Nu, murmură ea, de pe limbă izbucnindu-i un fuior de 
aer fierbinte. 

— Te doare? 

Nu o întrebare compătimitoare, ci a unui comandant eval 
uând starea soldatului pentru a stabili modul optim de acţiu 
ne. 

— Da. 

Un şuierat de abur. 

O femeie spuse: 

— Pregătim un tonic. Pentru a o răcori. 

Picioare moi care se aud pe pardoseli din piatră în drumu 
| spre ieşire, apoi se auzi sunetul uşii de la băi închizându-s 
e. Se auzi clipoceala apei într-o găleată, apoi... 

Celaena suspină sau încercă să o facă, atunci când o câr 
pă rece ca gheaţa ateriză pe fruntea ei. Din nou clipoceală, 
apoi o altă cârpă picurându-i apă rece ca gheaţa pe păr, pe 
gât. 

—  Epuizare, spuse cu voce joasă Rowan. Trebuia să-mi s 
pui că eşti la limită. 

Îi era prea greu să vorbească, dar deschise ochii şi îl văz 
u îngenuncheat la căpătâiul căzii, cu o găleată cu apă lângă 
el şi o cârpă în mână. Îi trecu din nou cârpa pe frunte, apa fi 
ind atât de minunată, încât ar fi gemut de plăcere. Baia ser 
ăci şi mai mult, dar încă era caldă - prea caldă. 

- Dacă ai mai fi continuat, epuizarea te-ar fi distrus. Tre 
buie să înveţi să recunoşti semnele - şi cum să te retragi în 
ainte să fie prea târziu. 

Nu era o afirmaţie, ci o comandă. 


— Te va sfâşia pe dinăuntru. Va face ca asta să pară... 

Clătină din nou din cap. 

- Ca asta să pară nimic. Nu te atingi de harul magic pân 
ă nu te odihneşti. Ai înţeles? 

Ea îşi înclină şi mai tare capul pe spate, cerând prin sem 
ne mai multă apă rece pe faţă, dar el refuză să stoarcă pânz 
a până ce ea nu încuviinţă. O mai răci câteva momente, apo 
i aruncă cârpa pe găleată şi se ridică. 

— Mă duc să văd ce se întâmplă cu tonicul. Mă întorc rep 
ede. 

După ce o văzu încuviinţând, plecă. Dacă nu l-ar fi cunos 
cut, ar fi spus că se agită. Că e chiar îngrijorat. 

In Terrasen fusese prea mică pentru ca cineva să o fi înv 
ăţat despre latura mortală a puterii ei - şi nici nu-i explicase 
nimeni, pentru că lecţiile ei fuseseră foarte limitate. Nu simţ 
ise că arde. Totul se întâmplase atât de repede. Poate că as 
tea erau limitele harului ei magic. Poate că fântâna ei nu co 
bora atât de adânc pe cât credeau toţi ceilalţi. Dacă ar fi fos 
t adevărat, ar fi fost o uşurare. 

Îşi ridică picioarele, gemând din pricina durerii din muşch 
i, şi se aplecă în faţă suficient cât să-şi îmbrăţişeze genunch 
ii. Deasupra marginii căzii se aflau câteva lumânări care ard 
eau pe pietre şi le privi flăcările. Ura flăcările. Totuşi, îşi spu 
se că aveau nevoie de lumină aici. 

Işi odihni fruntea pe genunchii zgăriaţi, cu pielea aproap 
e arsă. Inchise ochii, adunându-şi frânturile de conştienţă. 

Uşa se deschise. Rowan. Rămase în întunericul acela răc 
oros, savurând răceala din ce în ce mai puternică a apei şi p 
ulsul încetinit de sub piele. Părea să fie la jumătatea camer 
ei când paşii i se oprită. 

Se auzi respiraţia lui gâfâită, suficient de aspră încât s-o f 
acă să se uite peste umăr. 

Dar el nu se uita la faţa ei. Nici la apă. Se uita la spinarea 
ei goală. 

Cum era arcuită peste genunchi, el vedea întreaga întind 
ere de carne distrusă, fiecare cicatrice de la biciuiri. 

— Cine ţi-a făcut asta? 


l-ar fi fost uşor să mintă, dar era foarte obosită, iar el îi s 
alvase pielea inutilă, aşa că răspunse: 

— Mulţi. Am petrecut ceva timp în Minele de Sare din En 
dovier. 

El rămăsese atât de imobil, încât ea se întrebă dacă mai 
respira. 

— Cât timp? o întrebă el după o clipă. 

Se pregăti pentru compasiunea lui, dar faţa îi era voit lip 
sită de expresie - nu, nu lipsită de expresie. Calmă din cauz 
a furiei mortale. 

— Un an. Am fost acolo cu un an înainte... e o poveste lu 
ngă. 

Era prea obosită, iar gâtul o durea prea tare pentru a ter 
mina povestea. Ea observă atunci că braţele îi erau bandaja 
te, şi că pieptul larg îi era înfăşurat în alte bandaje, care se 
vedeau de sub cămaşă. lar îl arsese. Totuşi, o susţinuse - al 
ergase până aici şi nu o lăsase jos niciodată. 

— Ai fost sclavă. 

Ea încuviinţă în tăcere. El deschise gura, dar o închise şi 
nghiţi puternic, furia mortală facându-se vizibilă. De parcă îş 
i amintise brusc cine stătea în faţa lui, gândind probabil că 
era cea mai mică pedeapsă pe care ea o merita. | 

Se răsuci pe călcâie şi închise uşa în spatele lui. Işi dori s 
-o fi trântit - îşi dori s-o fi făcut fărâme. Dar el o închise cu p 
uţin mai mult decât un clinchet şi nu se mai întoarse. 


A 


CAPITOLUL 42 


Spinarea ei. 

Rowan se avântă peste copaci, călărind şi modelând vân 
turile pentru a-l împinge mai repede înainte, urletul lor fiind 
o şoaptă faţă de răgetele din mintea lui. Observa lumea car 
e trecea pe lângă el mai mult din instinct decât din interes, 
cu ochii întorşi spre interior - spre acea bucată de carne dis 
trusă care lucea în lumina lumânării. 

Zeii ştiau că văzuse multe răni dureroase. Provocase şi el 
destule, atât duşmanilor cât şi prietenilor. Faţă de acestea, 
spatele ei nu era mare lucru. Totuşi, când îl văzuse, inima i 
se oprise în loc - şi, pentru o clipă, în mintea sa se lăsase o 
tăcere copleşitoare. 

Simţise cum, cu cât se uita mai mult, cu atât harul său şi 


instinctele de luptător se forjau mai strâns într-o combinaţie 
letală - urlându-i să-i facă bucăţi cu mâinile goale pe cei car 
e făcuseră asta. Plecase, de-abia reuşind să iasă din băi înai 
nte de a se transforma şi de a se avânta în noapte. 

Maeve minţise. Sau minţise prin omisiune. Dar ştia. Ştia 
prin ce trecuse fata - ştia că fusese o sclavă. În acea zi - de 
vreme, în acea zi, el ameninţase că o va biciui pe fată, în nu 
mele zeilor, iar ea o luase razna. Fusese aşa un dobitoc org 
olios, încât presupusese că ea izbucnise pentru că nu era de 
cât un copil. Ar fi trebuit să ştie din experienţă - ar fi trebuit 
să ştie că, atunci când reacţionezi la aşa ceva, asta înseam 
nă că cicatricele sunt adânci. Şi mai erau şi celelalte lucruri 
pe care i le spusese... 

Se aproapia de linia maiestuoasă a Munţilor Cambrieni. D 
e-abia îşi luase în stăpânire trupul de femeie, iar ei o răniser 
ă în asemenea hal. De ce nu-i spusese? De ce nu-i spusese 
Maeve? Şoimul lui eliberă un strigăt pătrunzător, care rever 
beră în stâncile de un cenuşiu întunecat al peretelui de stân 
că din faţa lui. Un cor de urlete nepământeşti se ridică drept 
răspuns - lupii sălbatici ai lui Maeve, păzind trecătorile. Chia 
r dacă trebuia să zboare tot drumul până în Doranelle, tot a 
vea să ajungă la regina lui şi să-i ceară răspunsuri, iar ea... 
nu avea să i le dea. Din cauza jurământului de sânge, îi put 
ea porunci să nu se mai întoarcă în Mistward. 

Apucă vânturile cu harul lui, sufocându-le curentul. Aeli 
n... Aelin nu avusese încredere în el - nu dorise ca el să ştie. 

lar ea aproape că arsese în întregime, zeii să fie blestem 
aţi, rămânând fără apărare. Furia primordială îi străpunse ră 
runchii, revărsând o nevoie teritorială, posesivă. Nu o nevoi 
e de ea, ci nevoia de a proteja - datoria şi onoarea unui băr 
bat. Nu tratase veştile aşa cum ar fi trebuit. 

Dacă ea nu dorise să-i povestească despre perioada de s 
clavie, atunci o făcuse crezând tot ce era mai rău despre el 
- aşa după cum presupunea, probabil, tot ceea ce era cel m 
ai rău despre plecarea lui. Gândul acesta nu-i prea plăcea. 

Aşa că viră spre nord şi trase hăţurile harului său magic 
pentru a aduce vânturile lângă el, pentru a-i uşura zborul în 


apoi spre fortăreață. 
Urma să obţină cât de curând răspunsuri de la regina lui. 


* 


Vindecătorii îi dăduseră un tonic, iar când Celaena îi asig 
ură că nu urma să se autoincinereze, rămase în baie până c 
ând dinţii începură să-i clănţănească. Îi luă de trei ori mai m 
ult ca de obicei să ajungă în camera ei şi era atât de îngheţ 
ată şi epuizată, încât nici nu-şi mai dădu hainele jos înainte 
de a se prăbuşi pe pat. 

Nu voia să se gândească la ce însemna plecarea lui Row 
an, dar o făcu oricum, în ciuda durerii şi a crampelor provoc 
ate de magie. Alunecă într-un somn tulburat şi intermitent, 
răcoarea fiind atât de fioroasă încât nu ştia dacă era de lat 
emperatură sau urmarea harului magic. La un moment dat, 
fu trezită de râsul şi cântecul petrecăreţilor care se întorcea 
u. După un timp, chiar şi cel mai beat îşi găsise patul sau pa 
tul altuia. Aproape că adormise din nou, cu dinţii clănţănind 
încă, când fereastra se deschise scârţâind sub briză. Încă îi 
era prea frig şi o durea prea tare ca să se ridice. Urmă o flut 
urare de aripi şi o lucire de lumină, şi, înainte să se răsucea 
scă, el o ridică, împreună cu pătura de pe ea. 

Dacă ar fi avut energie, poate că ar fi obiectat. El o cără 
cele două etaje, jos în hol, apoi... 

Un foc sălbatic, aşternuturi calde şi o saltea moale. Şi o p 
ătură grea care fusese înfăşurată în jurul ei cu o surprinzăto 
are blândeţe. Focul se transformă într-un vânt fantomatic, i 
ar salteaua se mişcă. 

In întunericul plin de licăriri, el spuse cu voce aspră: 

— De-acum înainte vei sta cu mine. 

Il descoperi întins departe de ea, atât cât îi permitea lăţi 
mea saltelei. 

— Patul este doar pentru noaptea aceasta. De mâine, ve 
i avea un prici. Trebuie să faci curăţenie după tine sau te înt 
orci în camera de unde ai plecat. 

Ea se cuibări în pernă. 


— Foarte bine. 

Focul scăzu în intensitate, şi totuşi camera rămase căldu 
roasă. Era primul pat cald pe care îl avea de luni de zile. Sp 
use: 

— Nu vreau mila ta. 

— Nu e milă. Maeve a decis să nu-mi spună ce ţi s-a întă 
mplat. Trebuie să ştii că nu... eu nu am ştiut că ai avut... 

Ea îşi întinse un braţ de-a curmezişul patului pentru a-l p 
rinde de mână. Ştia că, dacă voia, îi putea provoca o rană at 
ât de adâncă, încât avea să îl rupă în două. 

— Ştiam. La început, mi-a fost teamă că-ţi vei bate joc d 
e mine dacă-ţi spun, şi te-aş fi omorât pentru asta. Apoi nu 
am vrut să-ţi fie milă de mine. Şi, mai presus de asta, nu voi 
am să crezi că asta e o scuză. 

— Ca un soldat bun, spuse el. 

Ea trebui să privească în altă parte o clipă, ca să nu-l las 
e să vadă ce însemna asta pentru ea. El inspiră atât de prel 
ung, încât pieptul lat i se mări şi mai tare. 

— Spune-mi cum ai ajuns acolo - şi cum ai scăpat de aco 
lo. 

Era sleită de oboseală, dar îşi adună toată energia pentr 
u ultima dată şi-i povesti despre anii din Rifthold, despre cu 
m furase caii Asterion şi galopase prin deşert, cum dansa pă 
nă la asfinţit alături de curtezane şi hoţi şi toate creaturile fr 
umoase şi viciate ale lumii. Apoi îi povesti cum îl pierduse p 
e Sam şi cum primise prima biciuire în Endovier, când scuip 
ase sânge în faţa Supraveghetorului Şef, şi despre tot ce vă 
zuse şi îndurase în anul următor. Îi vorbi despre ziua în care 
nu mai rezistase şi o rupsese la fugă spre propria moarte. In 
ima i se transformă într-un bolovan când ajunse cu povestir 
ea în seara când Căpitanul Gărzii Regale intrase cu forţa în 
viaţa ei, iar fiul unui tiran îi oferise o şansă la libertate. li sp 
use cât putu despre competiţie şi despre cum o câştigase, p 
ână când cuvintele deveniră de nedesluşit, iar pleoapele i s 
e închiseră. 

Avea să-i povestească altădată ce se întâmplase după ac 
eea - despre cheile Wyrd, Elena şi Nehemia, şi despre cum 


devenise atât de traumatizată şi de inutilă. Căscă, iar Rowa 
n îşi frecă ochii, ţinând o mână între ale ei. Nu-i dădu drumu 
|, iar când se trezi înainte de răsărit, încălzită, în siguranţă şi 
odihnită, Rowan încă îi ţinea mâna, strâns lipită de piept. 

Ceva lichid îi izbucni în fiinţă, curgând prin fiecare fisură 
şi spărtură rămasă deschisă. Nu pentru a o lovi sau a o mar 
ca - ci pentru a o căli. 

Pentru a o oțeli. 


CAPITULUL 43 


Rowan nu o lăsă să se ridice din pat în acea zi. Îi aduse t 
ăvi pline cu mâncare, mergând până acolo încât o supraveg 
he să mănânce şi ultima îmbucătură din friptura de vită, ju 
mătate de pâine cu coajă crocantă, un castron cu primele fr 
ucte de pădure ale primăverii şi o cană cu ceai de ghimbir. 
Nu era nevoie să o încurajeze să mănânce; era lihnită. Dar d 
acă nu l-ar fi cunoscut, ar fi spus că se agită. 

Emrys şi Luca o vizitară o dată să vadă dacă e vie, arunc 
ară o privire feței reci ca piatra a lui Rowan, auziră gâlgâitul 
unui mârâit şi o şterseră, spunând că se afla în mâini mai m 
ult decât competente şi promițând să vină din nou să o vad 
ă când se va simţi mai bine. 

— Ştii, spuse Celaena, sprijinită de perne, în mână cua p 
atra cană de ceai pe ziua aceea, mă îndoiesc că mă va atac 
a cineva acum, dacă tot m-au suportat cu prostiile mele ată 
ta vreme. 

Rowan, care, din nou, analiza harta cu localizarea trupuri 
lor, nici nu ridică privirea de pe masa de lucru. 

— Asta nu se negociază. 

Ar fi râs dacă trupul nu i-ar fi trimis o explozie de durere 
zvârcolită şi orbitoare. O înăbuşi, strângând cana în mână, c 
oncentrându-se asupra respirației sale. De aceea îl lăsa să s 
e agite. Din pricina topirii ei magice de noaptea trecută, fiec 
are părticică din trup o durea. Pulsaţiile constante, înţepătur 
ile şi torsiunile, durerea de cap localizată între sprâncene, n 


ebuloasa de la periferia vederii... până şi încercarea de a pri 
vi în partea opusă a camerei îi trimitea scântei de durere în 
cap. 

— Deci, vrei să spui că de câte ori cineva se apropie de 
punctul de epuizare, nu numai că trece prin tot chinul acest 
a, dar, dacă e femeie, bărbaţii din jurul ei o iau razna? 

El îşi lăsă tocul pe masă şi se întoarse pentru a o privi. 

— Greu poţi numi asta o nebunie. Măcar te poţi apăra pri 
n mijloace fizice dacă harul magic devine inutil. In ceea ce îi 
priveşte pe alţi Fae, chiar dacă au arme şi sunt pregătiţi să 
se apere, dacă nu-şi pot accesa harul, sunt vulnerabili, în sp 
ecial când sunt epuizați şi suferă. Asta îi aduce pe ceilalţi - 
de obicei, pe bărbaţi - la limită. Se ştie că alţii au ucis fără s 
ă fi perceput vreo ameninţare, reală sau nu. 

— Ce gen de ameninţare? Tărâmurile lui Maeve sunt paş 
nice. 

Se aplecă să-şi pună jos ceaiul, dar el deja se deplasa, at 
ât 

de rapid încât îi prinse cana înainte de a atinge masa. l-o 
luă cu o blândeţe surprinzătoare, văzu că băuse tot şi îi ofer 
i din nou ceai. 

— Ameninţări de peste tot - de la bărbaţi, femei, creatur 
i... Nu poţi judeca aşa ceva. Chiar dacă n-ar fi parte din cult 
ura noastră, tot ar exista instinctul de a-i proteja pe cei lipsi 
ţi de apărare, indiferent că sunt femei sau bărbaţi, tineri sa 
u bătrâni. 

Se întinse după o felie de pâine şi un castron cu tocăniţă 
de vită. 

— Mănâncă asta. 

— Mă doare s-o spun, dar încă o înghiţitură şi vărs peste 
tot. 

O, cu siguranţă se agita şi, deşi îi încălzea inima nefericit 
ă, devenea oarecum iritant. 

Ticălosul tocmai înmuiase pâinea în tocăniţă şi îi întindea 
o îmbucătură. 

— Trebuie să-ţi păstrezi energia. Probabil că ai ajuns atâ 
t de aproape de epuizare pentru că nu aveai suficientă mân 


care în stomac. 

Bine; oricum mirosea prea bine ca să-i reziste. Luă pâine 
a şi castronul cu tocăniţă. În timp ce ea mânca, el se asigur 
ă că locuinţa îndeplinea cerinţele: focul ardea încă (sufocant 
de cald, şi aşa fusese de dimineaţă, mulţumită frisoanelor c 
are o scuturau), o singură fereastră întredeschisă (ca să per 
mită unei brize foarte slabe să-i răcorească trupul când o str 
ăbăteau fierbinţelile), uşa închisă (şi încuiată) şi încă o cană 
de ceai în aşteptare (care acum stătea pe marginea mesei | 
ui de lucru). După ce se asigură că toate sunt în ordine şi că 
în penumbră nu pândea nicio ameninţare, o privi din cap pă 
nă-n picioare cu atenţie: pielea (palidă şi lucind de la rămăşi 
tele jeturilor fierbinţi), buzele (palide şi crăpate), postura (fă 
ră vlagă şi inutilă), ochii (mici de durere şi din ce în ce mai p 
lini de iritare). Rowan se încruntă din nou. 

După ce-i înmână castronul gol, ea îşi frecă degetul mare 
şi arătătorul pe punctul de durere persistentă dintre sprânc 
ene. 

— Aşadar, când se epuizează harul magic, spuse ea, ast 
a e - fie te opreşti, fie te consumă focul? 

Rowan se lăsă pe spate în scaun. 

— Ei bine, mai există carranam. 

Cuvântul din Limba Veche suna frumos rostit de el - şi da 
că ar fi avut o dorinţă pe patul de moarte, l-ar fi implorat să 
vorbească numai în limba străveche, doar ca să deguste mi 
nunatele sunete. 

— E greu de explicat, continuă Rowan. L-am văzut utiliza 
t numai de câteva ori pe câmpurile de bătălie. Când eşti ep 
uizat, carranam-ul tău îţi poate împrumuta puterea sa, atât 
a timp cât sunteţi compatibili şi împărtăşiţi activ o legătură 
de sânge. 

Îşi înclină capul pe o parte. 

- Dacă am fi carranam şi ţi-aş da puterea mea, ai folosi 
tot vântul şi gheaţa - nu focul meu? 

El încuviinţă cu seriozitate. 

— Şi de unde ştii dacă eşti compatibil cu cineva? 

— Nu ai cum să ştii până nu încerci, iar legătura este ată 


t de rară, încât majoritatea Fae n-au întâlnit niciodată pe cin 
eva compatibil sau în care să aibă suficientă încredere încât 
să încerce. Există întotdeauna ameninţarea să-ţi ia prea mul 
t - şi dacă nu sunt antrenați, ţi-ar putea zdruncina mintea, s 
au aţi putea să vă epuizați amândoi în totalitate. 

Interesant. 

— Ai putea, oare, fura harul de la cineva? 

— Fae mai puţin înţelepţi au încercat asta odată - să câş 
tige bătălii şi să le adauge puterilor lor - dar nu a funcţionat 
niciodată. Şi, chiar dacă a funcţionat, a fost pentru că perso 
ana pe care o ţineau ostatică se întâmplase să fie compatibi 
lă. Maeve a interzis orice legături forţate cu mult timp înaint 
e de naşterea mea, dar... Am fost trimis de câteva ori să vâ 
nez Fae corupti care îşi foloseau carranam ca sclavi. De obic 
ei, sclavii sunt atât de distruşi, încât nu-i mai poţi reabilita. 
Singurul gest de omenie pe care-l puteam face era să-i omo 
r. 

Faţa şi vocea nu i se schimbaseră, dar ea spuse blând: 

— Gestul acesta probabil că e mai dureros decât toate r 
ăzboaiele şi asediile pe care le-ai condus. 

O umbră îi săgetă faţa aspră. 

- Nemurirea nu este un dar atât de plăcut pe cât cred 
muritorii. Poate da naştere unor monştri care te-ar înfricoşa 
până şi pe tine. Imaginează-ţi sadicii pe care i-ai întâlnit - şi 
apoi imaginează-ţi-i cu mii de ani în care să-şi perfecteze m 
eşteşugul şi să-şi rafineze dorinţele. 

Celaena se cutremură. 

-  Conversaţia asta devine prea oribilă, mai ales că de-a 
bia am mâncat, spuse ea, lăsându-se să cadă pe perne. Spu 
ne-mi care dintre soldaţii tăi e cel mai arătos şi dacă i-ar plă 
cea de mine. 

Rowan se înecă. 

— Gândul că ai putea fi împreună cu unul dintre tovarăşi 
i mei îmi îngheaţă sângele în vene. 

— Sunt chiar atât de îngrozitori? Prietenul tău pisoiul ară 
ta destul de decent. 

Rowan ridică întrebător din sprâncene. 


— Nu cred că prietenul meu pisoiul ar şti cum să-ţi facă f 
aţă - ca, de altfel, niciunul dintre ei. S-ar termina cu vărsare 
de sânge. 

Ea continuă să zâmbească, iar el îşi încrucişă braţele. 

— Nu prea ar fi interesaţi de tine, pentru că în curând ve 
i fi bătrână şi decrepită şi nu vei mai merita efortul de ate c 
âştiga. 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

— Ce-ţi mai place să strici bucuria altora! 

Se lăsă tăcerea, iar el o privi din nou (lucid, de parcă ar fi 
fost epuizat şi într-o dispoziţie negativă) şi ea nu fu surprins 
ă deloc când îi privi în treacăt încheieturile - una dintre puţi 
nele petice de piele care se vedeau din cauza tuturor păturil 
or pe care le stivuise pe ea. Nu discutaseră despre asta noa 
ptea trecută, dar ea înţelese că se pregătea s-o facă. 

În ochi nu i se citea nicio urmă de condamnare când spu 
se: 

— Un vindecător iscusit te-ar putea scăpa de cicatricele 
astea - cu siguranţă de cele de pe încheieturi şi de multe di 
ntre cele de pe spate. 

Ea îşi încleştă maxilarul, dar după un moment lăsă să-i s 
cape o răsuflare prelungă. Chiar dacă ştia că el ar înţelege f 
ără prea multe explicaţii, îi spuse: 

— În măruntaiele minelor erau celule în care îi pedepsea 
u pe sclavi. Celule atât de întunecate, încât te trezeai acolo 
şi te întrebai dacă n-ai orbit. Mă închideau acolo uneori - od 
ată m-au închis trei săptămâni întregi. Singurul lucru care m 
-a ajutat să rezist a fost faptul că-mi rosteam întruna numel 
e - Mă numesc Celaena Sardothien. 

Faţa lui Rowan era înnegurată, dar ea continuă. 

— Când mă lăsau să ies la lumină, o mare parte din mint 
ea mea era întemniţată în întuneric şi singurul lucru pe care 
mi-l aminteam era că mă numeam Celaena. Celaena Sardot 
hien, cea arogantă şi curajoasă şi iscusită, Celaena care nu 
cunoştea teama sau disperarea, Celaena care era o armă m 
ortală desăvârşită. 

Îşi trecu o mână tremurândă prin păr. 


— De obicei nu-mi permit să mă gândesc la acea perioa 
dă petrecută în Endovier, recunoscu ea. După ce am ieşit de 
acolo, au fost nopţi în care mă trezeam şi mi se părea că su 
nt din nou în celulele acelea, şi trebuia să aprind toate lumă 
nările din cameră pentru a-mi demonstra că nu e aşa. In mi 
ne nu te omoară - te distrug psihic. În Endovier sunt mii de 
sclavi şi mulţi dintre ei sunt din Terrasen. Indiferent ce deci 
d să fac cu dreptul meu prin naştere, voi găsi un mod de a-i 
elibera. fi voi elibera. Pe ei şi pe toţi sclavii din Calaculla. De 
ci, cicatricele slujesc pentru a-mi aminti de toate acestea. 

N-o spusese niciodată, dar acum totul fusese dezvăluit. 
După ce se va fi ocupat de regele din Adarlan, dacă distrug 
erea acestuia nu punea capăt lagărelor de muncă, avea să 
o facă ea. Piatră cu piatră, dacă va fi necesar. 

Rowan o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat acum zece ani, Aelin? 

— N-o să vorbesc despre asta. 

- Dacă ai accepta coroana, ai elibera Endovierul mult m 
ai uşor decât... 

— Nu pot vorbi despre asta. 

— De ce? 

Era ca un puț în memorie - un puț din care nu mai putea 
ieşi niciodată dacă avea să cadă. Nu era vorba de moartea 
părinţilor ei. Le putuse povesti altora în termeni fie şi vagi d 
espre uciderea lor. Acea durere era încă sfâşietoare, încă o 
bântuia. 

Dar nu clipa în care se trezise între cadavrele lor era cee 
a ce distrusese tot ceea ce era Aelin Galathynius sau ar fi p 
utut fi. Undeva în străfundurile minţii, auzi vocea unei alte f 
emei, iubită şi insistentă, o altă femeie care... 

Îşi frecă din nou fruntea. 

— E... furia asta, spuse ea cu voce aspră. Disperarea şi u 
ra şi furia care trăiesc şi respiră în mine. Lipsite de logică, d 
e blândeţe. Este un monstru care sălăşluieşte sub pielea me 
a. În ultimii zece ani, m-am chinuit zi de zi şi oră de oră pent 
ru a ţine întemnițat monstrul acesta. Şi în momentul în care 
vorbesc despre acele două zile, despre ce s-a întâmplat înai 


nte şi după, monstrul va fi eliberat şi nu ştiu dacă îl voi pute 
a stăpâni, Aşa am putut să-l înfrunt pe regele din Adarlan, a 
şa am putut să mă împrietenesc cu fiul lui şi cu căpitanul să 
u, aşa am putui trăi în acel palat, pentru că nu am cedat nic 
iun centimetru în faţa furiei, în faţa amintirilor. Acum caut u 
neltele care mi-ar putea distruge duşmanul şi nu pot lăsa m 
onstrul să scape, pentru că m-ar face să utilizez acele unelt 
e împotriva regelui, nu să le pun înapoi, cum ar trebui - şi a 
ş fi în stare să distrug întreaga lume de ciudă. Deci, de acee 
a trebuie să fiu Celaena, nu Aelin - pentru că a fi Aelin ar îns 
emna să mă confrunt cu acele lucruri şi să eliberez acel mo 
nstru. Înţelegi? 

- Dacă are vreo importanţă, nu cred că ai distruge lume 
a fără motiv. 

Vocea îi era dură. 

— Dar cred că-ţi place să suferi. Colecţionezi cicatrice pe 
ntru că vrei să ai o dovadă a faptului că plăteşti pentru păca 
tele comise. Şi ştiu asta pentru că am făcut acelaşi lucru tim 
p de două sute de ani. Spune-mi, crezi că vei merge în vreu 
n soi de Lume de Apoi binecuvântată, sau că vei arde în ia 
d? Speri să ajungi în iad - pentru că, altfel, cum le-ai face fa 
tă în Lumea de Apoi? Mai bine să suferi, să fii damnată pent 
ru veşnicie şi... 

— Ajunge, şopti ea. 

Probabil că vocea îi suna la fel de nefericită şi de sfârşită 
precum se simţea, pentru că el se întoarse la masa de lucr 
u. Ea închise ochii, dar inima îi bubuia. 

Nu ştia cât timp trecuse. După un timp, salteaua se mişc 
ă şi scârţâi şi simţi un trup cald care se lipea de al ei. Fără s 
-o îmbrăţişeze, doar întins lângă ea. Nu deschise ochii, dar îi 
inspiră mirosul, pin şi zăpadă, iar durerea se potoli puţin. 

— Măcar dacă ajungi în iad, spuse el, vibraţiile din piept 
ul lui bubuind pe trupul ei, atunci vom fi împreună. 

— Îl compătimesc deja pe zeul întunericului. 

li trecu mâna mare prin păr şi ea aproape toarse. Nu-şi d 
ăduse seama cât de mult îi lipsea atingerea - atingerea oric 
ui, prieten sau iubit. 


— Când voi reveni la normal, să mă aştept că ai de gând 
să ţipi la mine pentru că aproape m-am epuizat de tot? 

El lăsă să-i scape un hohot firav de râs, dar continuă să-i 
mângâie părul. 

- Habar n-ai. 

Ea zâmbi ascunsă în pernă, iar mâna i se opri o clipă - ap 
oi continuă. 

După o vreme, el murmură: 

— Nu mă îndoiesc că vei avea cândva puterea de a elibe 
ra sclavii din lagărele de muncă, indiferent de numele pe ca 
re vei dori să-l foloseşti. 

Ochii îi ardeau dincolo de pleoape, dar se lăsă cuprinsă d 
e atingerea lui, punându-și chiar mâna pe pieptul lui larg, sa 
vurând bătaia egală, sigură, a inimii lui. 

— Mulţumesc că ai grijă de mine, spuse ea. 

El mormăi - acceptare sau refuz, nu ştia. Somnul o trase, 
lar ea îl urmă în uitare. 


Rowan o mai ţinu închisă în camera lui câteva zile şi, deş 
i ea îi spusese că se simte bine, o obligă să mai petreacă o j 
umătate de zi în pat. Considera şi ea că era plăcut să aibă p 
e cineva, chiar şi un războinic Fae autoritar şi mârâitor, căru 
ia să-i pese dacă trăia sau murea. 

Veni ziua ei de naştere - nouăsprezece ani păreau oarec 
um nesemnificativi - şi singurul ei cadou fu că Rowan o lăsă 
singură câteva ore. Se întoarse cu veşti despre încă un cada 
vru de semi-Fae găsit în apropiere de coastă. li ceru s-o lase 
să-l vadă, dar el o refuză fără drept de apel (lătră la ea, mai 
bine spus) şi spuse el că îl văzuse deja. Era acelaşi tipar: să 
nge uscat care cursese din nas, trupul stors până când răm 
ăsese doar o carcasă, şi cadavrul aruncat cu nepăsare. Chia 
r se întorsese în oraş - unde toţi fuseseră mai mult decât bu 
curoşi să-l revadă, pentru că le adusese aur şi argint. 

Se întorsese la Celaena cu bomboane de ciocolată, preti 
nzând că se considera insultat pentru că ea socotea că abse 


nţa lui era adevăratul cadou de ziua ei. Ea încercă să-l îmbr 
ăţişeze, dar el îi spuse că n-are de gând să suporte asta. Tot 
uşi, a doua oară când se îndreaptă spre baie, se strecură pri 
n spatele scaunului lui de la masa de lucru şi-i oferi un sărut 
puternic şi zgomotos pe obraz. El o alungă dând din mână şi 
îşi şterse faţa cu un mârâit, dar ea bănuia că o lăsase să tre 
acă de sistemul lui de apărare. 


x 


Fu o greşeală să creadă că ieşirea va fi o încântare. 

Celaena şi Rowan stăteau de o parte şi de alta a unui lu 
miniş plin cu muşchi, ea cu genunchii uşor îndoiţi, mâinile fă 
cute pumn. Rowan nu-i spusese să facă asta, dar ea intrase 
în poziţia defensivă când văzuse vaga sclipire din ochii lui. 

Rowan arăta aşa numai când voia să-i facă viaţa un iad. 
Şi pentru că nu merseseră la ruinele templului, bănui că o c 
onsidera capabilă să stăpânească măcar unul dintre elemen 
tele puterii ei, în pofida evenimentelor de la Beltane. Ceea c 
e însemna că urma să treacă la stăpânirea următorului. 

— Harul tău nu are formă, spuse Rowan în cele din urm 
ă, stând atât de nemişcat, încât ea îl invidie pentru asta. Şi 
pentru că nu are formă, tu nu ai control suficient. În atac, o 
minge de foc sau un val de flăcări sunt utile, da, dar dacă e 
să te confrunţi cu un combatant antrenat - dacă vrei să-ţi p 
oţi utiliza puterea, atunci trebuie să înveţi să te lupţi cu ea. 

Ea gemu. 

- Dar, adăugă el tăios, ai un avantaj pe care nu-l au mul 
ti deținători de har magic: ştii deja să lupţi cu arme. 

— Mai întâi bomboane de ciocolată de ziua mea, iar acu 
m chiar îmi faci un compliment? 

El miji ochii şi avură încă una dintre conversațiile lor fără 
cuvinte. 

Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât răzbunarea va şi mai d 
rastică. 

Ea zâmbi uşor. 

lertare, stăpâne. Sunt a ta, învață-mă. 


Copil neastâmpărat. 

Ridică bărbia spre ea. 

— Focul tău poate lua orice formă doreşti - singura limit 
ă este propria imaginaţie. Şi, având în vedere creşterea pe 
care ai avut-o, dacă ar fi să mergi pe panta ofensivă... 

— Vrei să fac o sabie din foc? 

— Săgeţi, pumnale - tu canalizezi puterea. Vizualizeaz-o 
şi foloseşte-o aşa cum ai folosi o armă mortală. 

Ea înghiţi puternic. 

El rânji dispreţuitor. 

Te temi să te joci cu focul, prințeso? 

N-ai fi preafericit dacă ţi-aş pârli sprâncenele. 

Încearcă-mă. 

— Când te antrenai ca asasin, care a fost primul lucru pe 
care l-ai învăţat? 

— Cum să mă apăr. 

Ea înţelese acum de ce el fusese atât de amuzat în ultim 
ele câteva minute, iar el îi răspunse: 

— Bine. 


Deloc surprinzător, era oribil să se arunce în ea cu pumn 
ale din gheaţă. 

Rowan azvârlea pumnal după pumnal magic înspre ea - 
şi, de fiecare dată, scutul din foc pe care încerca (şi nu reuş 
ea) să şi-l imagineze nu o apăra deloc. Dacă binevoia să ap 
ară, o făcea întotdeauna prea departe la stânga sau la drea 
pta. 

Rowan nu voia un zid din foc. Nu - el voia un scut mic, co 
ntrolat. Şi nu conta de câte ori o lovea în mâini sau în braţe, 
ori în faţă, nu conta că sângele uscat o mânca acum pe obr 
aji. Un scut - atât avea de construit, şi s-ar fi oprit. 

Asudând şi gâfâind, Celaena începea să se întrebe dacă 
nu ar trebui să se aşeze în calea următorului pumnal şi să s 
e scape de suferinţă, când Rowan mârâi. 

— Străduieşte-te mai mult. 


— Încerc, sări ea, rostogolindu-se în laterală când el îi tri 
mise două pumnale lucioase din gheaţă spre cap. 

— Te comporţi de parcă ai fi în pragul epuizării. 

— Poate că sunt. 

— Dacă tu crezi măcar o secundă că te apropii de epuiza 
re după doar o oră de antrenament... 

— S-a întâmplat la fel de repede şi la Beltane. 

-— Dar acela nu a fost sfârşitul puterii tale. 

Următorul pumnal din gheaţă pluti în aer lângă capul lui. 

— Cazi pradă atracției magiei şi o laşi să facă tot ce vrea 
cu tine - o laşi să te consume. Dacă ţi-ai fi ţinut firea, ai fi p 
utut face focurile alea să ardă săptămâni întregi - luni între 
gi. 

- Banu. 

Nu avea un răspuns mai bun decât acesta. 

Nările îi fremătară uşor. 

— Ştiam eu. Voiai ca puterea ta să fie nesemnificativă - 
şi ai fost uşurată când ai crezut că nu eşti capabilă decât de 
atât. 

Fără avertisment, expedie pumnalul, apoi încă unul, apoi 
încă unul, toate direct spre ea. Ea îşi ridică braţul stâng cum 
ai fi ridicat un scut, imaginându-şi flacăra care îi înconjura b 
raţul, blocând pumnalele, trimiţându-le în neant, dar... 

Blestemă atât de tare, că păsările încetară să mai ciripea 
scă. Îşi strânse cu mâna antebraţul din care sângele începu 
se să se reverse şi să se îmbibe în tunică. 

— Nu mă mai lovi! Am înţeles! 

Dar pumnalele continuară s-o atace. 

Ghemuindu-se şi aruncându-se într-o parte, ridicându-şi 
braţul însângerat pentru a se apăra din nou, strânse din din 
ţi şi-l înjură. El expedie un pumnal care se învârti cu o eficie 
nţă mortală - şi nu se putu mişca suficient de repede încât s 
ă evite zgârietura uşoară pe pomete. Şuieră spre el. 

Avea dreptate - el avea întotdeauna dreptate, iar ea ura 
asta, aproape la fel de mult cât ura puterea care o inunda şi 
făcea ce voia. Doar că ea era cea care trebuia să conducă - 
nu invers. Doar ea nu era sclava puterii. Nu era sclava nimă 


nui, iar dacă Rowan mai arunca un afurisit de pumnal spre f 
aţa ei... 

Ceea ce el şi făcu. 

Cristalul de gheaţă nu reuşi să treacă pe lângă antebraţu 
| ei ridicat şi se transformă într-o explozie de abur. 

Celaena aruncă o privire peste marginea licărindă a flăcă 
rii compacte, de culoare roşie, din faţa braţului ei. Avea for 
ma unui scut. 

Rowan zâmbi uşor. 

— Am terminat pe ziua de astăzi. Du-te să mănânci cev 


Scutul circular n-o ardea, deşi flăcările lui se zvârcoleau ş 


şuierau. Aşa cum poruncise ea. Funcţionase. 
Aşa că-şi ridică ochii spre Rowan. 
- Ba nu. Din nou. 


x 


După o săptămână de construit scuturi de diverse dimen 
siuni şi temperaturi, Celaena putea construi mai multe apăr 
ări care ardeau în acelaşi timp şi putea înconjura întreaga v 
âlcea cu jumătate de gând pentru a o proteja de asaltul din 
afară, Când se trezi într-o dimineaţă înainte de răsărit, fără 
să ştie de ce o face, se strecură din camera pe care o împăr 
tea cu Rowan şi cobori la pietrele magice de apărare. 

Se cutremură, nu doar din cauza răcorii de dimineaţă, ci 
şi din cauza puterii pietrelor curbate ale porţilor pe pielea 
ei, când trecu printre ele. Niciuna dintre santinele de pe cre 
neluri nu-i ordonă să se oprească atunci când merse pe lâng 
ă linia de stânci sculptate şi impozante, până când găsi un t 
eren plan şi începu să se antreneze. 


CAPITOLUL 44 


Cele Treisprezece zburară, ca una; Cele Treisprezece, ca 
una, le conduseră pe celelalte vrăjitoare Cioc-negru în cerur 
i, ca una. Exerciţiu după exerciţiu, prin ploaie, şi soare, şi vă 
nt, până când toate erau arse de soare şi pline de pistrui. C 
hiar dacă Abraxos încă mai trebuia să reuşească traversare 
a Răscrucii, peticul de mătase de păianjen de pe aripile lui îi 
îmbunătăţise mult zborul. 

Totul mergea de minune. Abraxos intrase într-o încăierar 
e pentru dominație cu masculul lui Lin şi ieşise victorios, iar 
după aceea nimeni din sabatul ei sau din alt sabat nu-l mai 
provocase. Jocurile de Război se apropiau cu repeziciune şi, 
deşi Iskra nu mai fusese o problemă din noaptea în care Ma 
non aproape că o ucisese, îşi păzeau spatele: la băi, după fi 
ecare colţ întunecat, verificând de două ori hăţurile şi curele 
le înainte de a-şi încăleca dragonii. 

Da, toate mergeau de minune, până când Manon fu che 
mată în camera bunicii ei. 

— De ce oare, spuse bunica ei, pe post de salut, plimbân 
du-se nervoasă prin cameră, cu dinţii dezveliţi ca de obicei, 
de ce oare trebuie să aud de la ticăloasa aia de Cressida că 
dragonul tău pipernicit şi inutil nu a trecut încă Răscrucea? 
Cum se face că, fiind eu în mijlocul unei întruniri, în care pla 
nificam Jocurile de Război pentru ca tu să le poţi câştiga, cel 
elalte Matroane îmi spun că tu n-ai voie să participi pentru c 
ă animalul tău nu a traversat Răscrucea şi, prin urmare, nu 
are voie să-şi ducă în zbor stăpâna? 

Manon surprinse lucirea ghearelor înainte de a-i zgâria o 
brazul. Nu suficient cât să-i lase o cicatrice, dar suficient cât 
să o facă să sângereze. 


— Tu şi cu animalul acela sunteţi o ruşine, şuieră bunica 
ei, cu dinţii clănţănindu-i. Nu vreau decât să câştigi Jocurile 
astea - ca să ne putem lua locul pe drept cuvenit de regine, 
nu de înalte Vrăjitoare. Regine ale Deşertului, Manon, iar tu 
faci tot ce poţi ca să strici asta. 

Manon îşi ţinu ochii în pământ. Bunica îi băgă o unghie în 
piept, străpungându-i mantia roşie, pătrunzând în carnea de 
deasupra inimii. 

— Ţi s-a topit inima? 

— Nu. 

- Nu, o imită sarcastic bunica ei. Nu, nu se poate topi, p 
entru că nu ai inimă, Manon. Noi nu ne naştem cu inimă şi s 
untem fericite aşa. 

Arătă spre podeaua din piatră. 

— De ce sunt informată astăzi că Iskra a prins o blestem 
ată de Crochan care ne spiona? De ce sunt ultima care află 
că spioana este în temniţele noastre şi că o interoghează de 
ja de două zile? 

Manon clipi, dar fu singurul semn de surpriză pe care-l lă 
să să-i scape. Dacă vrăjitoarele Crochan le spionau... O altă 
tăietură pe faţă îi brăzdă celălalt obraz. 

— Vei face traversarea mâine, Manon. Mâine, şi nu-mi p 
asă dacă te faci una cu stâncile. Dacă supravieţuieşti, să fac 
i bine să te rogi întunericului să câştigi Jocurile alea. Căci da 
că nu... 

Bunica îşi trecu o unghie de-a curmezişul gâtului lui Man 
on. O zgârietură care să-i pună sângele în mişcare. 

Şi o făgăduială. 


De data aceasta, toată lumea veni să vadă traversarea R 
ăscrucii. Abraxos fu înşeuat, iar concentrarea aţintită asupr 
a gurii peşterii deschise către noaptea de dedesubt. Asterin 
şi Sorrel erau în spatele ei, dar lângă animalele lor, nu călar 
e. Bunica aflase că intenționau să o salveze şi interzisese as 
ta. Manon trebuia să plătească pentru propria-i prostie şi m 


ândrie, spunea ea. 

Vrăjitoarele se înghesuiră la marginea platformei de vizio 
nare, iar de deasupra, Înaltele Vrăjitoare şi moştenitoarele | 
or urmăreau dintr-un balconaş. Zgomotul era aproape asurz 
itor. Manon aruncă o privire către Asterin şi Sorrel şi le văzu 
expresia feroce, dură ca piatra, dar încordată. 

— Ţineţi-vă pe lângă pereţi, pentru ca el să nu vă sperie 
balaurii, le spuse ea. 

Ele dădură mohorâte din cap. 

De când grefase mătasea de păianjen pe aripile lui Abrax 
os, Manon avusese grijă să nu-l forţeze prea mult, până cân 
d vindecarea avea să fie completă. Dar Răscrucea, cu plonj 
onul şi vânturile ei... aripile lui s-ar fi putut transforma în zdr 
enţe în câteva secunde dacă mătasea nu rezista. 

— Aşteptăm, Manon, lătră bunica ei de deasupra. 

Făcu semn cu mâna spre gura peşterii. 

— Dar, te rog, nu te grăbi. 

Râsete - de la Picioare-galbene, de la Cioc-negru... de la 
toată lumea. Şi totuşi, Petrah nu zâmbea. Şi niciuna dintre C 
ele Treisprezece, adunate cel mai aproape pe platforma de 
vizionare, nu zâmbea. 

Manon se întoarse spre Abraxos şi privi în ochii lui. 

— Să mergem, spuse şi-l trase de hăţuri. _ 

Dar el refuză să se mişte - nu din teamă sau teroare. Işi r 
idică încet capul - privind spre locul unde stătea bunica ei - 
şi emise un mârâit jos, de avertizare. O ameninţare. 

Manon ştia că ar trebui să-l certe pentru lipsa de respect, 
dar faptul că putea înţelege ce se petrecea în sala asta... ar 
fi trebuit să fie imposibil. 

- Noaptea este pe trecute, strigă bunica ei, nepăsându-i 
de bestia care se uita la ea cu atât de multă furie în ochi. 

Sorrel şi Asterin schimbară o privire şi ar fi putut jura că 
mâna Aghiotantei sale se răsucise spre mânerul săbiei. Nu c 
a să-l rănească pe Abraxos, ci... Fiecare membră a Celor Tre 
isprezece îşi dusese uşor mâna spre arme. Pentru a lupta - î 
n caz că bunica ei dădea ordin să fie omorâţi Manon şi Abra 
xos. Auziseră provocarea din mârâitul lui Abraxos - şi înţele 


seseră că bestia trăsese o limită dincolo de care nu voia să t 
reacă. 

Nu se năşteau cu inimă, spusese bunica ei. Asta li se spu 
sese. Supunere, disciplină, brutalitate. Acestea erau lucruri! 
e pe care ar fi trebuit să le preţuiască. 

Ochii lui Asterin străluceau - extraordinar de puternic - şi 
dădu din cap spre Manon. 

Era acelaşi sentiment pe care-l simţise ea când Iskra îl bi 
- ciuise pe Abraxos - pe care nu-l putea descrie, dar care o 
orbise. 

Manon îl apucă de bot pe Abraxos, obligându-l să-şi ia pri 
virea de la bunica ei. 

— O singură dată, şopti ea. Tot ce trebuie să faci este să 
sari o singură dată, Abraxos, şi după aceea le poţi închide g 
ura pentru totdeauna. 

Apoi, ridicându-se din abisuri, se auzi o bătaie constantă 
pe două note. Bătaia bestiilor de momeală înlănţuite, care d 
eplasau maşinăriile grele dintr-o parte în alta. Ca o inimă ca 
re bătea. Ca un tremur de aripi. 

Ritmul se auzea tot mai puternic, de parcă balaurii din h 
ăuri ar fi ştiut ce se întâmplă. Sunetul crescu şi crescu în am 
plitudine, până când ajunse la peşteră - până când Asterinî 
şi luă scutul în mână şi i se alătură. Până când toate Cele Tr 
eisprezece preluară ritmul. 

— Auzi asta? Asta-i pentru tine. 

O clipă, în bătaia care le învăluia ca nişte aripi fantomati 
ce izvorâte din munte, lui Manon i se păru că n-ar fi fost atâ 
t de rău să moară - dacă ar fi fost cu el, dacă n-ar fi fost sin 
gură. 

— Eşti unul dintre Cei Treisprezece, îi spuse. De acum pă 
nă când întunericul ne va despărţi. Tu îmi aparţii, iar eu îţi a 
parţin. Hai să le arătăm de ce. 

EI îi suflă în palme, de parcă i-ar fi spun că ştia deja toate 
acestea şi că ea nu făcea decât să risipească timp preţios. E 
a zâmbi uşor când Abraxos aruncă încă o privire provocatoa 
re în direcţia bunicii ei. Balaurul se lăsă pe pământ, pentru c 
a Manon să încalece. 


Distanţa până la intrarea în peşteră părea mult mai scurt 
ă în şa decât pe jos, dar nu se îndoi de el în timp ce clipi pe 
ntru a-şi pune pleoapa interioară la locul ei şi să-şi retractez 
e dinţii. Mătasea de păianjen avea să reziste - refuza să acc 
epte altă alternativă. 

— Zboară, Abraxos, îi spuse ea şi-l îmboldi cu pintenii. 

Ca o cometă, se avântă în galop pe panta lungă, iar Man 
on se mişca odată cu el, întâmpinând fiecare pas de galop a 
| trupului lui puternic, fiecare pas în ritm cu bătaia balaurilor 
închişi în pântecele muntelui. Abraxos îşi deschise aripile, b 
ătând din ele o dată, de două ori, căpătând viteză, fără tea 
mă, nerăbdător, pregătit. 

Şi totuşi, bătaia nu încetă, nici cea a balaurilor sau cea a 
Celor Treisprezece, nici cea a sabaturilor Cioc-negru, care o 
preluaseră, bătând din picioare sau din palme. Nici din part 
ea moştenitoarei Sânge-albastru, care îşi lovea sabia de pu 
mnal, sau din partea vrăjitoarelor Sânge-albastru, care se lu 
aseră după ea. Întregul munte se zguduia odată cu sunetul. 

Din ce în ce mai repede, Abraxos se avântă spre povârni 
Ş, iar Manon se ţinu bine. Gura peşterii se deschise larg. Abr 
axos îşi închise aripile, utilizând mişcarea pentru a da încă u 
n impuls trupului, înainte de a plonja împreună cu Manon pe 
ste margine. 

Rapid ca un fulger arcuindu-se pe cer, se năpusti spre po 
deaua Trecătorii. 

Manon se ridică în şa, ţinându-se bine, iar cosiţa îi ieşi de 
sub mantie, apoi scăpă din legături, fluturând dureros în ur 
mă, făcându-i ochii să lăcrimeze în pofida pleoapelor. El se 
prăbuşea tot mai jos, cu aripile strânse pe lângă corp, coad 
a dreaptă şi echilibrată. 

Spre iad, spre eternitate, spre acea lume unde, pentru o 
clipă, ar fi putut jura că în piept i se strângea ceva. 

Nu închise ochii, nici măcar când pietrele luminate de lun 
ă ale Trecătorii se apropiară, devenind mai vizibile. Nu avea 
nevoie să facă asta. 

Precum pânzele unei corăbii măreţe, aripile lui Abraxos s 
e deschiseră, tensionate. Le înclină spre în sus, împotrivindu 


-se morţii care încerca să-i tragă în jos. 

Şi acele aripi, acoperite de peticele strălucitoare ale Măt 
ăsii de Păianjen, rămaseră puternice şi dârze, trimiţându-i în 
zbor pe deasupra versantului Omega şi pe cerul înstelat de 
dincolo de el. 


CAPITOLUL 45 


Spre meritul lor, santinelele nu se speriară atunci când R 
owan, ajuns lângă ele, pe creneluri, se transformă. Aveau o 
chii suficient de ageri pentru a-i fi detectat sosirea când intr 
ă ca fulgerul. Un uşor puseu de teamă, dar care era de aşte 
ptat, chiar dacă îl deranja mai mult ca altădată. Când le vor 
bi, tresăriră uşor. 

— De cât timp e acolo jos? 

— De o oră, prinţe, spuse unul dintre străjeri, urmărind fl 
ăcările intermitente de dedesubt. 

— Şi de câte dimineţi în şir? 

— Asta e a patra, prinţe, răspunse aceeaşi santinelă. 

In primele trei zile, se strecurase din pat înainte de zori, i 
ar el presupusese că ajuta la bucătărie. Dar când se antrena 
seră ieri, sesizase că... progresase într-un ritm mai alert dec 
ât ar fi fost normal, ca peste noapte. Trebuia să admire fapt 
ul că era plină de resurse. 

Fata stătea în afara zidului din pietre magice de apărare, 
luptând singură. 

Un pumnal din flăcări zbură din mână spre bariera invizib 
ilă dintre două stânci, apoi altul, de parcă s-ar fi năpustit as 
upra capului adversarului. Lovi zidul magic cu o flacără de | 
umină şi ricoşă, respins de vraja protectoare care încercuia 
fortăreaţa. Când ajunse la ea, se protejă cu scutul - rapid, p 
uternic, sigură de ea. Un războinic pe câmpul de luptă. 

— N-am văzut pe nimeni... luptând aşa, spuse santinela. 

Era o întrebare, dar Rowan nu se sinchisi să răspundă. N 
u era treaba lor şi nu era nici el chiar sigur că regina ar fi fo 
st mulţumită că o semi-Fae învaţă să-şi utilizeze aşa puteril 
e. Deşi plănuia să-i spună totul lui Lorcan, comandantul lui ş 
i singurul bărbat care era mai înalt în rang decât el în Doran 
elle, doar pentru a vedea dacă puteau utiliza asta în antren 
amentul lor. 

Fata trecu de la aruncatul armelor la lupta corp-la-corp: 
o lovitură de forţă, o lovitură mistuitoare de foc. Flăcările ei 


deveniseră uluitor de diverse - nuanţe de auriu, de roşu, de 
portocaliu. Şi tehnica - nu harul magic, ci modul în care se 
mişca... Stăpânul ei fusese un monstru, nu încăpea nicio înd 
oială, dar o pregătise bine. Se ferea şi sărea şi se răsucea, f 
ără pauză, cu furie, şi... 

Înjură, la fel de colorat ca de obicei, când zidul îi trimise î 
napoi flacăra rubinie. Reuşi să o respingă cu scutul, dar căz 
u în fund. Şi totuşi, niciuna dintre santinele nu râse. Rowan 
nu ştia dacă din cauza prezenţei lui sau din cauza ei. 

Află o clipă mai târziu, când aştepta să o audă strigând, s 
au dând îndărăt, sau plecând. Dar prinţesa se mulţumi să se 
ridice în picioare, fără măcar să se curețe de noroi şi frunze, 
şi îşi reluă antrenamentul. 


* 


Următorul cadavru apăru o săptămână mai târziu, dând 
o tonalitate mai curând dezgustătoare dimineţii proaspete d 
e primăvară în care Celaena şi Rowan alergară la locul resp 
ectiv. 

Îşi petrecuseră ultima săptămână luptând şi apărându-se 
şi manipulându-i ei harul magic, întrerupţi numai de câte o 
vizită oarecum neplăcută a unor nobili Fae care călătoreau 
prin zona lor - ceea ce o convinse pe Celaena că n-avea de 
ce să se grăbească să meargă în Doranelle. Din fericire, oas 
peţii rămăseseră doar o noapte, iar lecţiile ei nu fură tulbura 
te prea mult. 

Lucrau numai cu focul, ignorând stropul de afinitate la ap 
ă pe care îl moştenise. Încercă în mod repetat să conjure ap 
a, când bea, în cadă, când ploua, dar fără reuşită. Atunci, să 
fie focul. Şi deşi ştia că Rowan era la curent cu pregătirea ei 
de dimineaţă, nu-i uşură niciodată antrenamentul, deşi ar fi 
putut jura că uneori simţea cum harurile lor... se jucau împr 
eună, flacăra ei provocându-i gheaţa, vântul lui dansând pri 
ntre tă- ciunii ei. Fiecare dimineaţă aducea ceva nou, uneori 
mai dificil, diferit şi oribil. În numele zeilor, era genial. Viclea 
n, răutăcios şi strălucitor. 


Chiar şi atunci când îi aplica o bătaie soră cu moartea. | 
n. Fiecare. Zi. Blestemată. 

Nu din răutate, nu cum fusese înainte, ci pentru a-i demo 
nstra ceva - că duşmanii nu aveau să o cruţe. Dacă simţea 
nevoia să se odihnească, dacă puterea o lăsa, avea să moar 
ă. 

Aşa că o trântea în noroi sau în pârâu, sau în iarbă, cu un 
vârtej de vânt sau de gheaţă. lar ea se ridica, aruncând săg 
eţi de flacără, cu scutul devenit acum cel mai bun aliat al ei. 
lar şi iar, înfometată şi epuizată şi îmbibată de ploaie, de ce 
aţă şi de sudoare, până când scutul deveni un instinct, până 
când putu să arunce săgeți şi pumnale de flacără odată, pă 
nă când îl trânti ea cu fundul de pământ. Întotdeauna mai e 
ra ceva de învăţat; trăia şi respira şi visa focul. 

Uneori visa un bărbat cu ochi căprui dintr-un imperiu de 
dincolo de mare. Alteori se trezea şi întindea mâna pentru a 
atinge trupul cald de bărbat de lângă al ei, numai pentru a-ş 
i da seama că nu era al căpitanului - că nu va mai sta niciod 
ată întinsă lângă Chaol, nu după ceea ce se întâmplase. Cân 
d îşi amintea asta uneori, fiecare gură de aer era un chin. 

Nu era nimic romantic în faptul că împărțea patul cu Row 
an, şi fiecare rămânea pe partea lui. Cu siguranţă nu îi întă 
mpină nimic romantic când ajunseră la locul unde fusese gă 
sit cadavrul, iar ea îşi dădu jos cămaşa pentru a se răcori. A 
coperită doar de desuuri, pielea Celaenei fu muşcată de aer 
ul mării cu o răcoare delicioasă şi până şi Rowan îşi deschis 
e jacheta greoaie când se apropiară de coordonate. 

— Ei bine, de data asta îi simt mirosul, spuse Celaena înt 
re două gâfâieli. 

Ajunseseră la locul indicat în mai puţin de trei ore, judec 
ând după soare. Era cea mai lungă şi mai rapidă cursă pe c 
are o făcuse ea vreodată, mulţumită formei de Fae în care s 
e antrena. 

— Cadavrul acesta putrezeşte aici de mai mult timp dec 
ât semi-Fae de acum trei zile. 

Îşi muşcă limba să nu-i răspundă. Se mai descoperise un 
cadavru semi-Fae, iar el n-o lăsase să-l vadă, forţând-o în sc 


himb să se antreneze în timp ce el zburase spre locul desco 
peririi. Dar, în dimineaţa aceasta, se uitase în focul înăbuşit 
din ochii ei şi dăduse îndărăt. 

Celaena păşi cu grijă pe covorul din ace de pin, căutând 
semne de luptă sau ale atacantului. Pământul era bătucit şi, 
în pofida pârâului, muştele băzâiau în apropiere de ceea ce 
părea a fi o grămadă de îmbrăcăminte, vizibilă de după om 
oviliţă. 

Rowan înjură urât cu voce joasă, ridicându-şi antebraţul 
pentru a-şi acoperi nasul şi gura, în timp ce examina carcas 
a, cu faţa lui de bărbat semi-Fae contorsionată de oroare. C 
elaena ar fi făcut la fel, cu excepţia faptului că... cu excepţi 
a faptului că... 

Era prezent şi un al doilea miros. Nu atât de puternic pe 
cât fusese la prima locaţie, dar persistent. Impinse amintire 
a care voia să se înalțe ca răspuns la miros, amintirea care 
o copleşise în acea zi, pe câmpul de gorgane. 

— Ne-a atras atenţia şi o ştie, spuse ea. Are ca ţinte sem 
i-Fae - pentru a trimite un mesaj, fie pentru că... au gust bu 
n. Dar... 

Îşi imagină harta pe care o ţinea Rowan în camera lui, de 
taliind suprafaţa vastă pe care fuseseră găsite cadavrele şi 
se strâmbă. 

— Dacă sunt mai mulţi? 

Rowan întoarse privirea spre ea, cu sprâncenele ridicate. 
Nu mai spuse nimic până când se apropie de locul unde se 
afla el, lângă cadavru, atentă să nu distrugă dovezile. Stom 
acul i se strânsese, iar bila îi ajunsese în gât, dar acoperi or 
oarea care o cuprinsese cu un perete de gheaţă pe care nici 
măcar focul ei nu-l putea topi. 

— Eşti bătrân ca iadul, spuse ea. Trebuie să te fi gândit c 
ă avem de-a face cu mai mulţi, dat fiind cât de întins este te 
ritoriul. Dacă acela pe care l-am văzut între gorgane nici mă 
car nu era cel responsabil de moartea acestor semi-Fae? 

El miji ochii, dar încuviinţă reticent. Ea studie faţa suptă, 
hainele rupte. 

Haine rupte, tăieturi mici de-a lungul palmelor - de parcă 


şi-ar fi împlântat unghiile în palme. Ceilalţi de-abia fuseseră 
atinşi, dar acesta... 

— Rowan. 

Se apără de muşte. 

— Rowan, spune-mi că vezi şi tu ce văd eu. 

Incă un blestem profund. El se ghemui, utilizând vârful p 
umnalului pentru a împinge la o parte o bucată de pânză ru 
ptă de la guler. 

— Masculul acesta... 

— S-a luptat. S-a împotrivit. Niciunul dintre ceilalți n-a fă 
cut-o, conform rapoartelor. 

Duhoarea cadavrului era suficient de puternică să o trânt 
ească în genunchi. Se ghemui lângă mâna şi antebraţul în p 
utrefacţie, uscat şi consumat din interior spre în afară. Întin 
se mâna după pumnalul lui Rowan, pentru că ea încă nu av 
ea unul. El ezită, când ea ridică privirea spre el. 

Numai în această după-amiază, păru el să mârâie, apăsâ 
nd mânerul în palma ei deschisă. 

Ea smuci pumnalul. 

Știu, ştiu. Nu mi-am recâştigat încă armele. Nu te zbârli a 
şa. 

Se întoarse la carcasă, întrerupând conversaţia mută şi o 
bţinând un rânjet drept răspuns. Jocul mintal cu Rowan era 
ultimul lucru pe lista ei de priorităţi, chiar dacă devenise un 
a dintre activităţile ei favorite. 

In conflictul acesta mintal era ceva foarte familiar, gândi 
ea, trecând atent, cât de blând şi respectuos putu, vârful pu 
mnalului pe sub unghiile rupte şi murdare ale bărbatului, ap 
oi ştergând conţinutul pe dosul palmei ei. Praf şi ceva negr 
u... negru... 

— Ce dracu’ e asta? vru Rowan să ştie, îngenunchind lân 
gă ea, mirosindu-i mâna întinsă. 

Şi sări îndărăt, mârâind. 

— Ăsta nu-i praf. 

Nu, nu era. Era mai negru decât noaptea şi duhnea la fel 
ca prima dată când îl mirosise, în catacombele de sub biblio 
tecă, o baltă uleioasă de sânge de culoarea obsidianului. Pu 


ţin diferit de celălalt miros oribil care plutea în aer, dar simil 
ar. Foarte asemănător... 

— E imposibil, spuse ea, sărind în picioare. Asta... asta... 
asta... 

Incepu să se mişte agitată, ca să nu tremure. 

— Nu se poate. Probabil că mă înşel. 

Erau foarte multe celule în temniţa uitată de sub bibliote 
că, de sub turnul Wyrd cu ceas al regelui. Creatura pe care 
o întâlnise ea avusese o inimă umană. Fusese abandonată, 
bănuia ea, din cauza vreunui defect. Şi dacă... şi dacă cei p 
erfecţionaţi fuseseră mutaţi în altă parte? Dacă acum era 
u... pregătiţi? 

— Povesteşte-mi, mârâi Rowan, vorbind cu greu, pentru 
că se lupta să ţină în frâu pornirea ucigaşă care îl invadase 
ca răspuns la ameninţarea care pândea din păduri. 

Ea ridică mâna să-şi frece ochii, dar îşi dădu seama că su 
bstanţa era pe degetele ei, şi atunci se şterse de cămaşă, n 
umai pentru a-şi aminti că nu purta decât banda albă moale 
de pe sâni şi că îi era frig până în măduva oaselor. Alergă la 
pârâul din apropiere pentru a se curăța de sângele negru us 
cat, urând până şi faptul că urme din el se vor afla în apă, în 
lume, şi cu voce joasă, joasă, îi povesti lui Rowan despre cre 
atura din bibliotecă, despre cheile Wyrd, despre informaţiile 
pe care le ţinea Maeve în secret şi despre cum putea fi distr 
usă acea putere. Putere care era folosită de rege pentru a c 
rea lucruri - şi care aveau ca ţintă oamenii cu har magic în s 
ânge, pentru a le fi gazde. 

O briză caldă o învălui, încălzindu-i oasele şi sângele, lini 
ştind-o. 

— Cum a ajuns aici? întrebă Rowan, cu trăsăturile de un 
calm de gheaţă. 

— Nu ştiu. Sper să mă înşel. Dar mirosul acela - nu voi ui 
ta în veci mirosul acela. De parcă putrezise din interior, cu î 
nsăşi esenţa distrusă. 

— İşi păstrase însă câteva capacităţi cognitive. Şi, indifer 
ent ce-o fi, trebuie să le aibă, de vreme ce abandonează tru 
purile. 


încercă să înghită - de două ori - dar gura îi era uscată. 

— Semi-Fae... ar fi gazde perfecte, pentru că mulţi sunt 
capabili să folosească magia şi nimănui din Wendlyn sau Do 
ranelle nu-i pasă dacă trăiesc sau mor. Dar cadavrele acest 
ea - dacă voia să le răpească, de ce să le omoare? 

— Sunt inutile dacă nu sunt compatibile, spuse Rowan. Ş 
i dacă nu erau compatibile, la ce să le folosească decât la d 
esangvinizare? 

— Dar ce sens are să lase trupurile acolo unde le putem 
găsi? Să stârnească teamă? 

Rowan îşi încleştă maxilarele şi începu să inspecteze zon 
a, examinând pământul, copacii, stâncile. 

— Arde trupul, Aelin. 

Îşi dădu jos teaca şi centura care găzduise pumnalul, car 
e încă atârna în mâna ei, şi i le aruncă. Ea le prinse cu mâna 
liberă. 

— Mergem la vânătoare. 


Nu găsiră nimic, nici chiar când Rowan îşi schimbă forma 
şi inspectă regiunea din înalturi. Când lumina zilei scăzu, se 
urcară în copacul cel mai mare, cel mai bogat din zonă. Sea 
şezară pe o creangă masivă, strânşi unul în altul, pentru că 
nu voia s-o lase să provoace nici cea mai mică flacără. 

Când ea se plânse de condiţii, Rowan sublinie că, în noap 
tea aceea, luna avea să lipsească, iar prin pădure bântuiau 
fiinţe mai periculoase decât vârcolacii. Asta îi închise gura p 
ână când el îi ceru să-i spună mai multe despre creatura din 
bibliotecă, să-i explice fiecare detaliu, fiecare slăbiciune şi fi 
ecare punct forte. 

După ce termină, el îşi scoase unul dintre cuţitele lungi - 
doar una dintre numeroasele şi minunatele arme pe care le 
purta asupra lui - şi începu să-l curețe. Cu simţurile ei sensi 
bilizate, putea vedea suficient de bine în lumina stelelor pen 
tru a discerne oţelul, mâinile lui şi jocul muşchilor pe umeri, 
când ştergea lama. El însuşi era o armă frumoasă, călită în s 


ecole de antrenament şi de luptă nemiloasă. 

-— Crezi că m-am înşelat? îl întrebă ea, când el îşi lăsă de 
oparte cuțitul şi începu să le caute pe celelalte, ascunse sub 
haine. 

Ca şi primul, erau toate curate, dar ea nu comentă. 

— În ceea ce priveşte creatura, vreau să spun. 

Rowan îşi scoase cămaşa peste cap pentru a ajunge la ar 
mele prinse de trup, dezvăluindu-şi spatele larg, musculos, 
plin de cicatrice şi minunat. Frumos - ceva foarte feminin, o 
parte înnăscută din ea aprecia asta, şi n-o deranja semigolic 
iunea lui. El văzuse fiecare centimetru din ea. Ea bănuia că 
nicio parte din el nu ar fi luat-o prin surprindere, mulţumită | 
ui Chaol. Dar - nu, nu se va gândi la Chaol. Nu când se simţ 
ea în sfârşit stabilă şi cu mintea limpede şi bine. 

— Avem de-a face cu un prădător şiret şi mortal, indifere 
nt care-i sunt originile şi câţi sunt, spuse el, curăţând un pu 
mnal mic, prins în zona pectoralilor. 

Ea urmări cu privirea tatuajul care cobora pe faţa lui, pe 
gât, pe umeri şi pe braţ. Un semn sobru, brutal. Se vindecas 
eră, oare, cicatricele de pe faţa lui Chaol, ori aveau să rămă 
nă o veşnică aducere-aminte a ceea ce-i făcuse ea? 

— Dacă te-ai înşelat, voi considera asta o binecuvântare. 

Ea se lipi de trunchiul copacului. A doua oară se gândise 
la Chaol. Probabil că era cu adevărat epuizată, pentru că o 
altă opţiune ar fi fost că îşi dorea să fie nefericită. 

Nu voia să ştie ce făcuse Chaol în aceste luni şi nici ce gâ 
ndea despre ea. Dacă îi vânduse regelui informaţii despre tr 
ecutul ei, poate că regele trimisese una dintre fiinţe aici, să 
o vâneze. lar Dorian - o, zei, fusese atât de pierdută în prop 
ria-i nefericire, că nici nu se întrebase ce face, cum reuşise 
să-şi păstreze secret harul magic. Se rugă în gând să fie bin 
e. 

Suferi cu gândurile ei până când Rowan termină de lustr 
uit armele, apoi scoase rezerva din piele în care ţineau apa 
şi-şi spălă mâinile, gâtul şi pieptul. Ea îl urmări tot timpul, pr 
ivind modul în care apa îi strălucea pe piele în lumina stelel 
or. Era foarte bine că Rowan nu era interesat de ea, pentru 


că ştia că era suficient de proastă şi de nechibzuită încât să 
se gândească la o relaţie amoroasă cu el pentru a rezolva p 
roblema cu Chaol. 

In pieptul ei era încă un foarte mare gol. Un gol care se 
mărea, nu se micşora, şi pe care nu-l putea umple nimeni, n 
ici măcar dacă s-ar fi culcat cu Rowan. Erau zile în care inel 
ul din ametist era cel mai preţios bun al ei, şi altele în caret 
ot ce putea face era să nu-l topească într-o flacără creată to 
t de ea. Poate că fusese nebună să iubească un om care îi sl 
ujea regelui, dar Chaol fusese exact ceea ce-i lipsise după c 
e-l pierduse pe Sam, după ce supravieţuise coşmarului mine 
lor. 

Dar în acele zile... nu ştia ce-i trebuie. Ce îşi dorea. Dacă 
ar fi fost dispusă să recunoască, ar fi spus că, de fapt, habar 
n-avea cine mai era. Tot ce ştia este că indiferent cine sau c 
e ieşise din acel abis de disperare şi de durere nu avea cum 
să fie aceeaşi persoană care se prăbuşise în el. Şi poate că 
ăsta era un lucru bun. 

Rowan se îmbrăcă înapoi şi se sprijini de copac, cu trupul 
lui puternic şi cald lipit de al ei. Rămaseră aşa în întuneric, p 
ână când ea spuse cu voce joasă: 

— Mi-ai spus odată că atunci când îţi găseşti partenera, 
nu poţi suporta ideea de a o răni fizic. Odată ce te-ai împere 
cheat, mai curând te-ai răni pe tine. 

— Da, de ce? 

— Am încercat să-l omor. l-am distrus faţa, apoi i-am ţin 
ut un pumnal deasupra inimii, pentru că am crezut că este v 
inovat de moartea Nehemiei. Şi l-aş fi omorât, dacă nu m-ar 
fi oprit cineva. Dacă Chaol - dacă el ar fi fost într-adevăr per 
echea mea, n-aş fi putut face asta, nu? 

El păstră tăcerea vreme îndelungată. 

— De peste zece ani nu mai fuseseşi în forma ta de Fae, 
aşa că, poate, instinctele nu erau suficient de puternice cât 
să preia conducerea. Uneori, cei doi pot deveni intimi înaint 
e de a se forma legătura. 

— Oricum, e o speranţă inutilă, de care încerc să mă agă 


t. 


— Vrei să-ţi spun adevărul? 
Ea îşi îngropă bărbia în tunică şi închise ochii. 
Nu în noaptea asta. 


CAPITOLUL 46 


Ferindu-şi ochii de strălucire, Celaena privi dealurile şi bu 
căţica de plajă aflate la distanţă. Era o căldură toridă, o briz 
ă slabă, dar Rowan rămase îmbrăcat cu haina lui greoaie de 
un cenuşiu deschis şi centura lată, platoşele pentru antebra 
te fiind prinse la locul lor. Binevoise să-i dea câteva dintre a 


rmele lui în acea dimineaţă - ca măsură de precauţie. 

În zori, se întorseseră la ultimul loc, pe acelaşi drum - şi 
atunci Celaena prinsese o urmă. Ei bine, analizase îndeapro 
ape o picătură de sânge întunecat de pe o stâncă din apropi 
ere şi apoi Rowan urmărise mirosul înapoi la dealuri. Ea cău 
tase pe plajă, sub arcadele naturale ale numeroaselor peşte 
ri de pe ţărmul cu meandre. Dar acolo nu era nimic - iar ur 
mele, din pricina mării, a vântului şi a elementelor naturii, d 
ispăruseră. Stăteau acolo de cel puţin jumătate de oră, căut 
ând alte semne, dar nu mai era nimic. Nimic, cu excepţia... 

Acolo. O scobitură uzată în promontoriu, de parcă multe 
perechi de picioare uzaseră marginea cocoţându-se, pruden 
t, peste ea. Rowan o apucă de braţ când ea se aplecă să an 
alizeze scara ascunsă, fărâmiţată. Ea îi aruncă o căutătură u 
râtă, însă el nu-i dădu drumul. 

— Încerc să nu mă simt jignită, spuse ea. Uite! 

Treptele aproape dispăruseră - rămăseseră bucăţi de stâ 
ncă şi nisip presărat cu tufişuri. Apa de dincolo de plajă era 
atât de transparentă şi de calmă, încât puteai vedea o fisur 
ă mică în bariera de recifuri care străjuia țărmurile. Era una 
dintre puţinele căi de a acosta fără să-ţi faci barca bucăţi, la 
tă numai cât să treacă o ambarcaţiune mică. Nu ar fi încăpu 
t pe acolo un vas de luptă sau unul comercial, fără dubiu un 
ul dintre motivele pentru care această zonă nu fusese mode 
rnizată. Era însă un loc perfect dacă doreai să intri clandesti 
n în ţară - şi să rămâi nedescoperit. 

Începu să deseneze o linie lungă şi adâncă în pământul n 
isipos, apoi desenă punct după punct. 

— Trupurile au fost aruncate în pâraie şi râuri, spuse ea. 

— lar marea nu era niciodată prea departe, spuse el, îng 
enunchind lângă ea. Ar fi putut să arunce acolo cadavrele. 
Dar... 

-— Dar atunci, cadavrele astea ar fi plutit în derivă până | 
a țărm şi ar fi făcut oamenii să cerceteze plaja. Uite aici, sp 
use ea, arătând spre întinderea de coastă pe care o schiţas 
e - şi pe care se aflau şi ei acum, fix în mijlocul ei. 

— De-a lungul secţiunii acesteia de țărm sunt nenumăra 


te peşteri. 

Ea indică locul unde valurile se spărgeau de recif şi spaţi 
ul calm, de mici dimensiuni, dintre recifuri. 

— De acolo se poate ajunge uşor... 

Şi blestemă. Nu putu să pronunţe cuvintele. Pe acolo nu 
erau nave, dar asta nu însemna că una sau două n-ar fi put 
ut veni din Adarlan, strecurându-se pe timp de noapte şi ad 
ucându-şi la țărm încărcătura lor violentă şi demonică, utiliz 
ând bărcile mai mici. 

Rowan se ridică. 

— Plecăm. Acum. 

— Nu crezi că ne-ar fi atacat deja dacă ne-ar fi văzut? 

Rowan arătă spre soare. Dacă se pregătea să-i spună că 
era periculos pentru o regină să se arunce singură în braţe! 
e pericolului, atunci putea s-o facă... 

- Dacă tot e să explorăm, atunci o vom face sub adăpos 
tul întunericului. Aşa că ne întoarcem la pârâu şi ne căutăm 
ceva de mâncare. Apoi, prinţesă, spuse el cu un rânjet cât f 
aţa, ne vom distra pe cinste. 


Vreun zeu probabil că hotărâse să se milostivească de ei, 
pentru că ploaia începu imediat după asfinţit, norii tunători 
rostogolindu-se răzbunători pentru a ascunde sunetele pe c 
are le făceau întorcându-se pe plajă, şi începură o cercetare 
minuțioasă a peşterilor. 

Dar cam acolo se terminară favorurile din partea zeilor, p 
entru că, stând pe burtă pe un promontoriu îngust care străj 
uia o plajă golaşă, descoperiră ceva mai rău decât orice anti 
cipaseră. Nu era vorba doar de monştrii creaţi de rege. 

Ci de o armată de soldaţi. 

Câţiva ieşiră din gura gigantică a peşterii, care era ascun 
să de stânci şi nisip. Nici nu i-ar fi observat, dacă n-ar fi fost 
ascuţitul simţ olfactiv al lui Rowan. Nu avea cuvinte să desc 
rie acel miros, spuse el, dar ea îl cunoştea deja. 

Gura Celaenei se uscase, iar stomacul i se făcuse ghem 


văzând siluetele întunecate intrând şi ieşind din peşteră cu 
mişcări disciplinate şi economice care sugerau că erau bine 
antrenați. Nu erau monştri turbaţi, pe jumătate sălbatici pre 
cum cel din bibliotecă, sau creaturi glaciale, lipsite de defec 
te, ca acelea pe care le văzuse în gorgane, ci soldaţi muritor 
i. Toţi foarte atenţi, disciplinaţi, nemiloşi. 

— Negustorul de crabi, murmură Celaena în urechea lui 
Rowan. În sat. A spus - a spus că a găsit arme în plasele de 
pescuit. Probabil că vin în corăbii şi se apropie suficient de 
mult cât să înoate prin recif fără a atrage atenţia. Trebuie s 
ă ne apropiem. 

Îşi ridică sprâncenele spre Rowan, care îi aruncă un zâm 
bet de vânător. 

— Ştiam eu c-o să fii util într-o bună zi. 

Rowan se mulţumi să pufnească şi se schimbă, o licărire 
de lumină care spera ea să fi fost mascată de furtună. Işi lu 
ă zborul de pe marginea promontoriului şi plană deasupra a 
pei, doar o pasăre răpitoare aflată în căutare de hrană, apoi 
făcu un cerc ajungând să se odihnească pe o stâncă dincolo 
de locul unde se spărgeau valurile. Ea îl urmări vânând, dep 
lasându-se spre peşteră, un animal în căutare de adăposti 
mpotriva ploii. Şi apoi, menţinându-se aproape de tavanul i 
mpozant al peşterii, se strecură înăuntru. 

Nici nu îndrăzni să respire cât el se făcu nevăzut. Număr 
ă pauzele dintre tunet şi fulger, cu degetele furnicând-o de 
nerăbdarea de a pune mâna pe mânerul săbiei. 

În cele din urmă, Rowan se ivi din peşteră, într-un zbor el 
egant. Îşi croi drum spre ea, apoi trecu mai departe, intrând 
în pădure. Era un semn să-l urmeze. Cu atenţie, se târî prin 
praf, şi noroi, şi printre stânci, până când ajunse suficient de 
departe să se strecoare printre copaci. Îl urmă pe Rowan pri 
n pădurea care devenea tot mai deasă, cu ploaia mascând 
orice sunet. 

Îl găsi stând cu braţele încrucişate, sprijinit de un pin con 
torsionat. 

— În peşteri sunt cam două sute de soldaţi muritori şi tre 
i dintre creaturile alea. De-a lungul țărmului au format o reţ 


ea întreagă, ascunsă. 

Gâtul i se uscă. Trebui să se concentreze pentru a-l ascul 
ta. 

— Sunt sub comanda unuia numit Generalul Narrok. Sold 
aţii par toţi bine pregătiţi, dar se ţin departe de cele trei cre 
aturi. 

Rowan îşi şterse nasul şi, în lumina fulgerului, ea observă 
sângele. 

— Aveai dreptate. Cele trei creaturi arată ca nişte oame 
ni, dar nu sunt oameni. Indiferent ce se află sub pielea lor, e 
ste... dezgustător nu e cel mai bun cuvânt. A fost de parcă 
harul meu magic, sângele meu - însăşi esenţa mea erau de 
zgustate de ei. 

Examină sângele de pe degete. 

— Toţi păreau să aştepte. 

Trei dintre chestiile alea. Şi una dintre ele fusese cât pe c 
e să o omoare. 

— Să aştepte, ce? 

Ochii de animal ai lui Rowan străluciră când se fixară asu 
pra ei. 

— Ce-ar fi să-mi spui tu de ce? 

— Regele n-a spus niciodată nimic despre asta. El... el... 

Mersese ceva rău în Adarlan? li spusese cumva Chaol reg 
elui cine şi ce este, iar regele trimisese oamenii aici să... N 
u, trebuie să fi durat săptămâni, luni, să strecori creaturile a 
lea aici. 

— Trimite vorbă forţelor din Wendlyn - avertizează-le im 
ediat. 

— Chiar dacă ajung la Varese mâine, tot va dura o săptă 
mână până să ajungă aici pe jos. Majoritatea unităţilor au fo 
st deplasate în nord pe toată perioada primăverii. 

— Tot trebuie să-i avertizăm că sunt în pericol. 

— Foloseşte-ţi capul. Sunt nenumărate peşteri şi locuri î 
n care să te ascunzi de-a lungul țărmului de vest. Şi totuşi, 
ei au ales acest loc, acest punct de acces. 

Vizualiză harta zonei. 

— Drumul de munte îi va duce dincolo de fortăreață. 


A 


Îi îngheţă sângele, ba până şi harul ei magic, licărind în î 
ncercarea de a o calma, nu reuşi să o încălzească atunci câ 
nd spuse: _ 

— Nu... nu dincolo de fortăreață. La fortăreață. li vor pe 
semi-Fae. 

El încuviinţă grav din cap. 

— Cred că trupurile pe care le-am găsit au fost experime 
nte. Ca să afle slăbiciunile şi punctele forte ale semi-Fae, să 
afle care sunt... compatibili cu indiferent ce le fac fiinţelor ăl 
ora diforme. La câţi soldaţi sunt, aş crede că unitatea aceas 
ta a fost trimisă să prindă şi să recupereze semi-Fae, sau să 
elimine orice ameninţare posibilă. 

Pentru că, dacă nu puteau fi convertiți şi făcuţi sclavi ai 
Adarlanului, atunci semi-Fae puteau fi convinşi să lupte pe 
ntru Wendlyn într-un război. Ar fi putut deveni cei mai 
puternici războinici din forţele lui Wendlyn - şi ar fi provocat 
mai mult decât mici neplăceri pentru Adarlan. 

Ea îşi ridică bărbia şi spuse: 

— Atunci, chiar acum - chiar acum, vom cobori pe plajă 
şi ne vom dezlănţui harul magic asupra lor. Cât dorm. 

Se întoarse, de parcă parte din sufletul ei începuse să se 
împotrivească gândului. 

Rowan o apucă de cot. 

— Dacă aş fi considerat că există vreun mod în care s-o f 
ac, i-aş fi sufocat în somn. Dar n-avem cum -nufărăanep 
une vieţile în pericol. 

— Crede-mă, eu pot şi o voi face. 

Erau soldaţi ai Adarlanului - măcelăriseră şi prădaseră şi 
făcuseră mai mult rău decât era dispusă să-şi amintească. P 
utea s-o facă. Voia s-o facă. 

- Ba nu. Fizic, nu le poţi face niciun rău, Aelin. Nu încă. 
Ei ştiu suficient despre aceste semne Wyrd pentru a-şi fi pro 
tejat tabăra lor nenorocită împotriva genului nostru de har 
magic. Paveze - precum stâncile din jurul fortăreței, dar dife 
rite. Poartă fier peste tot pe unde se poate, în arme, în arm 
ură. Îşi cunosc bine inamicul. Om fi noi buni, dar nu putem s 
ă-i distrugem pe toţi şi să plecăm cu viaţă din peşterile aste 


a. 

Celaena păşea agitată, trecându-şi mâinile prin părul um 
ezit de ploaie, băgând de seamă că el nu terminase de vorb 
it. 

— Spune, ceru ea. 

— Narrok este în fundul peşterilor, într-o cameră privată. 
Este aidoma lor, o creatură care poartă pielea unui om. Îşi tr 
imite cei trei monştri să prindă semi-Fae şi să-i aducă în peş 
tera lui - unde face experimente pe ei. 

Atunci înţelese de ce Rowan o mutase în copaci, departe 
de plajă. Nu pentru a fi protejată, ci pentru - pentru că o se 
mi-Fae era acolo chiar acum. 

— Am încercat s-o las fără aer - să-i fie mai uşor, spuse 
Rowan, dar au pus-o în prea mult fier şi... n-o să supravieţui 
ască nopţii ăsteia, chiar dacă intrăm acum peste ei. Deja es 
te o carcasă, de-abia mai respiră. Nu-şi poate reveni din cei 
-au făcut. S-au hrănit cu viaţa ei, au întemniţat-o în propria 
minte, făcând-o să retrăiască toate ororile şi nenorocirile pe 
care le-a întâlnit vreodată. 

Până şi focul din ea îngheţă. 

— In ziua aceea, pe câmpul cu gorgane, s-a hrănit cu mi 
ne, şopti ea. Dacă n-aş fi reuşit să evadez, m-ar fi consumat 
şi pe mine aşa. 

Un mârâit gros, de confirmare, ieşi vălurit din gâtlejul lui 
Rowan. 

Ingreţoşată, Celaena îşi frecă faţa - îşi lăsă capul pe spat 
e în ploaia care picura din frunzişul de deasupra, apoi inspir 
ă profund şi se uită la Rowan. 

— Nu putem să-i ucidem cu magia noastră cât sunt în ta 
bără. Forţele din Wendlyn sunt şi ele prea departe, iar Narro 
k urmăreşte semi-Fae cu trei dintre monştri, plus două sute 
de soldaţi. 

Gândea cu voce tare, dar Rowan încuviinţă oricum. 

— Câte dintre santinelele de la Mistward au văzut cu ade 
vărat câmpul de luptă? 

— Treizeci, sau chiar mai puţini. Unii, precum Malakai, s 
unt prea bătrâni, dar vor lupta oricum - şi vor muri. 


Rowan se afundă mai adânc în pădure. Ea îl urmă, fie şi 
măcar pentru că ştia că dacă s-ar fi apropiat cu un pas de pl 
aja aceea, ar fi încercat s-o salveze pe femeie. Din încordar 
ea din umerii lui Rowan, înţelese că şi el simţea acelaşi lucr 
u. 

Ploaia se opri, iar Celaena îşi trase gluga pe spate pentru 
a lăsa aerul umed să-i scalde fața prea fierbinte. Zona era p 
lină de păstori, fermieri şi pescari. În afară de semi-Fae, nu 
avea cine să lupte cu creaturile. Nu aveau niciun avantaj, în 
afară de faptul că-şi cunoşteau teritoriul mai bine decât ina 
micii. Bineînţeles că vor trimite vorbă la Wendlyn şi poate, p 
oate, ajutorul va ajunge săptămâna viitoare. 

Rowan ridică un pumn, iar ea se opri, în timp ce el privi c 
u atenţie copacii din faţa şi din spatele lor. Cu o tăcere de 
specialist, scoase din teacă una dintre lamele din apărătoar 
ea pentru antebraţ. Mirosul o lovi o secundă mai târziu - du 
hoarea creaturilor, indiferent ce-or fi fost ele sub carnea mu 
ritoare. 

- Numai una. 

Vocea îi era atât de scăzută, încât de-abia o putea auzi c 
u urechile ei de Fae. 

— Asta nu mă linişteşte, spuse ea, la fel de încet, trăgân 
du-şi pumnalul din teacă. 

Rowan arătă cu mâna. 

— Vine direct spre noi. Mergi la dreapta vreo douăzeci d 
e metri, iar eu merg la stânga. Când ajunge între noi, aştea 
ptă semnalul meu, apoi loveşte. Fără magie - ar putea atra 
ge prea multă atenţie dacă sunt şi alţii prin preajmă. Reped 
e şi în tăcere. 

— Rowan, chestia asta... 

Repede şi în tăcere. 

Ochii lui verzi aruncau flăcări, dar ea îi ţinu piept. 

S-a hrănit cu mine şi m-ar fi transformat într-o carcasă, s 
puse ea fără cuvinte. Poate riscăm aceeaşi soartă şi acum. 

Nu erai pregătită, părea el să spună. Și nu eram cu tine. 

Asta e o nebunie. M-am confruntat şi cu una dintre cele d 
efecte şi aproape că m-a ucis. 


Ți-e teamă, prințeso? 

Da, şi am şi motive. 

Insă el avea dreptate. Acestea erau pădurile lor, iar ei er 
au războinici. De data aceasta, avea să fie altceva. Aşa căi 
ncuviinţă, un soldat care acceptă ordinele, şi nu mai pierdu 
timpul pentru a-şi lua rămas-bun înainte de a se strecura pri 
ntre copaci. Pașii îi erau uşori, calculă distanţa, ascultând p 
ădurea din jurul lor, menținându-și respiraţia constantă. 

Se ascunse după un copac acoperit de muşchi şi-şi scoas 
e din teacă şi celălalt pumnal. Mirosul devenise o duhoare c 
onstantă care-i făcea inima să-i bată cu putere. Când norii d 
e deasupra se îndepărtară, lumina stelelor ilumină slab ceaţ 
a joasă care plutea aproape de pământul argilos. Nimic. 

Tocmai începuse să se întrebe dacă nu cumva Rowan se 
înşelase, când creatura apăru dintre copacii din faţa lor - m 
ai aproape de ea decât calculase. Mult, mult mai aproape. 

Întâi îl simţi: pata de întuneric, tăcerea care îl învăluia ca 
o mantie suplimentară. Până şi ceața păru să se retragă din 
calea lui. 

Sub glugă, nu putu vedea decât pielea palidă şi buzele s 
enzuale. Nu se sinchisea să poarte arme, dar unghiile lui o f 
ăcură să-şi ţină răsuflarea. Unghii lungi, ascuţite, pe care şi 
le amintea prea bine - senzaţia pe care i-o dăduseră când îi 
rupeau carnea în bibliotecă. 

Spre deosebire de acele unghii, acestea nu erau rupte, ia 
r curbele negre şi lustruite luceau. Pielea de pe degete era 
albă şi fără defecte, prea netedă să fi fost naturală. Intr-ade 
văr, ar fi putut jura că vede lucind vene negre, o imitație gr 
otescă a sângelui care cursese odată prin ele. 

Celaena nu îndrăzni nici să clipească atunci când creatur 
a îşi întoarse capul acoperit de glugă spre ea. Rowan încă n 
u dăduse semnalul. Işi dădea seama, oare, cât de aproape e 
ra de ei? 

Un firişor umed de căldură îi picură pe buze din una dintr 
e nări. Se încordă, îmbărbătându-se, şi se întrebă cât de rep 
ede se putea mişca şi cât de adânc trebuia să taie cu pumn 
alele ei cu lame lungi. Sabia avea să fie ultima soluţie, pentr 


u că era mai greu de mânuit, chiar dacă pentru a folosi cuţit 
ele însemna să se apropie mai mult. 

El scrută copacii, iar Celaena se ascunse mai bine după a 
| ei. Creatura de sub bibliotecă sfâşiase uşi din metal de par 
că ar fi fost draperii. Şi ştia cum să folosească semnele Wyr 
d... 

Se uită la timp pentru a-l vedea păşind spre copacul ei, 
mişcarea mortal de elegantă promițând un sfârşit dureros şi 
prelungit. Mintea nu-i era distrusă; încă mai avea capacitate 
a de a gândi, de a calcula. Aceste fiinţe erau foarte bune la 
ceea ce făceau, încât se pare că regele considerase că acol 
o erau suficiente trei. Câte altele mai rămăseseră ascunse p 
e continentul ei? 

Pădurea devenise atât de tăcută, încât se auzi un fornăit. 
O adulmeca. Harul ei magic licări, dar îl înăbuși. Nu voia ca 
magia ei să atingă chestia aia, cu sau fără porunca lui Rowa 
n. Creatura amuşină din nou - şi făcu încă un pas în direcţia 
ei. Exact ca în ziua aceea de pe câmpul cu gorgane, aerul în 
cepu să se rarefieze, pulsându-i în urechi, şi cealaltă nară în 
cepu să-i sângereze. Rahat... 

Şi atunci, un gând îi trecu prin minte, care făcu să se cutr 
emure lumea. Dacă ajunsese deja la Rowan? Îndrăzni să ma 
i arunce o privire de după copac. 

Creatura dispăruse. 


CAPITOLUL 47 


Celaena blestemă în tăcere, scrutând copacii. Unde naib 
a dispăruse creatura? Ploaia începu să cadă din nou, dar mir 
osul de moarte era omniprezent. Îşi ridică pumnalul lung în 
direcţia lui Rowan - semnalizându-i să indice dacă mai trăia. 
Trebuia să fie în viaţă; nu accepta altă ipoteză. Lama era at 
ât de curată, încât îşi vedea faţa oglindită în ea, vedea copa 
cii şi cerul şi... 

Şi creatura, care stătea acum în spatele ei. 

Celaena se roti pe călcâie, lovind în zona lui expusă, o la 
mă înclinată pentru a intra direct între coastele lui, cealaltă 
tăind spre gât. Era o mişcare pe care o practicase ani de zil 
e, care devenise uşoară precum respiraţia. 

Când ochii lui negri şi fără adâncime îi întâlniră pe ai ei, 
Celaena îngheţă. In trupul ei, mintea ei, sufletul ei. Harul m 
agic pâlpâi şi se stinse. 

De-abia auzi bufnetul înfundat al lamelor ei atingând pă 


mântul. Ploaia de pe faţă devenise doar o senzaţie îndepărt 
ată. 

Întunericul din jurul lor se dilată, primitor, învăluitor. Rec 
onfortant. Creatura îşi dădu pe spate gluga mantiei. 

Faţa era tânără şi masculină - o perfecţiune nepământea 
nă. În jurul gâtului purta o împletitură de piatră neagră - pia 
tra Wyrd, îşi aminti ea vag - care lucea în ploaie. Era întrup 
area zeului morţii. Cu o voce şi o expresie care nu aparţinea 
u unui bărbat muritor, spuse: 

— Tu. 

Ea nu-şi putea lua ochii de la el. În întuneric se auzeau ţi 
pete - ţipetele pe care le înăbugşise atât de mulţi ani, care a 
cum o atrăgeau. 

Zâmbetul i se lărgi, lăsând să i se vadă dinţii prea albi, ia 
r el întinse mâna spre gâtul ei. 

Degetele acelea ca gheaţa erau atât de blânde când deg 
etul mare îi atinse gâtul, când îi ridică faţa pentru a se uita 
mai bine în ochii ei. 

— Agonia ta a avut gustul vinului, murmură el, privind în 
esenţa ei. 

Vântul îi biciuia faţa, braţele, stomacul, urlându-i nume! 
e, în ochii lui erau însă eternitate şi calm, făgăduiala unui în 
tuneric atât de dulce, că nu-şi putea lua ochii de la el. Dacă 
ar fi renunţat, ar fi fost o uşurare binecuvântată. Nu trebuia 
decât să se predea întunericului, aşa cum îi cerea el. /a-mă, 
voia ea să spună, încercă ea să spună. /a totul. 

O licărire de argint şi oţel pătrunse în vălul ca o cerneală, 
şi altă creatură - un monstru creat din colţi, furie şi vânt - e 
ra acolo, smulgând-o din neant. Încercă să-l zgârie cu unghii 
le, clar el era gheaţă - el era... Rowan. 

Rowan o târa după el, strigându-i numele, dar ea nu pute 
a ajunge la el, nu putea opri atracţia faţă de cealaltă creatur 
ă. 

Dinţii pătrunseră în locul dintre gâtul şi umărul ei, iar ea t 
resăltă, înlănţuindu-se de durere de parcă ar fi atins o frâng 
hie care o trăgea din marea de stupoare, în sus, în sus, pân 
ă când... 


Rowan o strânse puternic la pieptul lui cu un braţ, cu sab 
ia scoasă, sângele ei curgându-i pe bărbie, în timp ce se ret 
răgea din faţa creaturii care rămăsese lângă copac. Durere 
- de aceea trupul din acea dimineaţă fusese distrus. Semi-F 
ae încercase să folosească durerea fizică pentru a se elibera 
de creaturile astea, pentru a-i aminti trupului ce era real şi c 
e nu. 

Creatura pufni în râs. O, zeilor! O subjugase. Atât de rapi 
d, atât de uşor. N-avusese nicio şansă, iar Rowan nu ataca p 
entru că... 

Pentru că în întuneric, cu prea puţine arme împotriva un 
ui duşman care nu avea nevoie de arme pentru a-i ucide, ch 
iar şi Rowan era depăşit. Un războinic adevărat ştie când să 
se retragă dintr-o bătălie. Rowan şopti: 

— Trebuie să fugim. 

Creatura râse din nou pe un ton jos, apropiindu-se. Rowa 
n se îndepărtă, cu ea în braţe. 

— Poţi încerca, spuse creatura, cu o voce care nu venea 
din acea lume. 

Atât îi trebui Celaenei să audă. Îşi zvârli harul magic. 

Un perete de foc se ridică între retragerea lor şi creatură, 
un scut în care turnă fiecare dram de voinţă, de onoare şi d 
e ruşine, fără să-i pese de consecinţe. Creatura şuieră, dar 
Celaena n-avea de unde să ştie dacă era de la lumina care îi 
înţepa ochii, sau doar din pricina frustrării. 

Şi prea puţin îi păsa. Câştigau timp, un minut întreg de g 
oană la deal printre copaci. Apoi, pata aia duhnitoare de înt 
uneric care se întindea ca o plasă se apropie în spatele lor c 
a o avalanşă. 

Rowan cunoştea pădurile, ştia cum să-şi piardă urma. Ma 
i câştigară ceva timp şi distanţă. Creatura îi urmărea, chiar 
dacă Rowan folosea vântul pentru a alunga mirosul lor. 

Alergară kilometru după kilometru, până când respiraţia | 
i se transformă în aşchii de sticlă în plămâni şi până când ch 
iar şi Rowan păru a fi obosit. Nu mergeau spre fortăreață - 
nu, n-aveau să-l ducă pe monstru la mai puţin de zece kilo 
metri de fortăreață. Se îndreptară, în schimb, spre Munţii Ca 


mbrieni, aerul devenind din ce în ce mai rece, iar dealurile 
mai abrupte. Şi totuşi, creatura continua să-i urmărească. 

— N-o să se oprească, spuse Celaena gâfâind, în vreme 
ce se aruncară pe o pantă abruptă, aproape în patru labe. 

Rezistă dorinţei de a se aşeza în genunchi şi de a vomita. 

- E ca un copoi care urmează un miros. 

Mirosul ei. Mult dedesubtul lor, fiinţa îşi urmărea prada. 

Rowan îşi dezgoli dinţii, cu ploaia curgându-i pe faţă. 

— Atunci, am să-l alerg pân-o să cadă mort. 

Fulgerul ilumină o cărare pentru căprioare în vârful dealu 
lui. 

— Rowan, gâfâi ea. Rowan, am o idee. 


* 


Celaena se întrebă dacă încă mai dorea să moară. 

Poate că zeului morţii îi plăcea prea mult să se joace cu e 
a. 

Spre copacii a căror scoarță fusese jupuită mai era o căr 

are ascendentă. Făcu un foc vesel şi arse o torţă lângă un d 
rum abandonat, lumina strălucind printre copacii fără coajă. 

Se ruga ca Rowan, aflat în spatele ei să ţină creatura ocu 
pată aşa cum îi spusese ea - conducându-l în cercuri, după 
mirosul tunicii ei. 

Hârşti! Tocila scrâşni sub pumnalul ei când se cocoţă pe 
o stâncă inaltă. În pofida frisoanelor permanente, fredona în 
timp ce-şi ascuţea pumnalul, o simfonie pe care o ascultase 
în Rifthold în fiecare an până fusese înrobită. Îşi controlă res 
piraţia şi se concentră pe numărarea minutelor, întrebându- 
se cât mai putea rămâne acolo până să trebuiască să găsea 
scă altă cale. Hârşti! 

Un miros de putrefacție îi pătrunse în nări, iar pădurea tă 
cută deveni imobilă. 

Hârşti! Nu lama ei ascuţindu-se, ci a altuia, aproape car 
ăspuns la mişcarea ei. 

Se relaxă şi trecu tocila peste pumnal încă o dată, apoi s 
e ridică, dorindu-şi putere în genunchi. Nu-şi putea permite 


să ezite când avea să-i vadă pe cei cinci stând dincolo de co 
pacii jupuiţi, înalţi şi supli, purtând cu ei uneltele lor demoni 
ce. g 

Fugi, urla trupul ei, dar rezistă. Işi ridică bărbia şi surâse î 
n întuneric. 

— Mă bucur că mi-ai acceptat invitaţia. 

Niciun sunet, nicio mişcare. 

— Cei patru prieteni ai tăi au decis să vină neinvitaţi la u 
ltimul meu foc de tabără - şi nu s-a terminat bine pentru ei. 
Dar sunt sigură că ştii deja asta. 

Un altul îşi ascuţea lamele, lumina focului tremurând pe 
metalul crestat. 

— Târfă Fae. Ne vom bucura îndelung de tine. 

Ea schiţă o plecăciune, chiar dacă stomacul i se revolta d 
e la duhoarea de carne putredă, şi flutură făclia ca pe un ba 
ston spre ceea ce aştepta mai jos. 

— O, asta şi sper, zise ea. 

Înainte ca ei să o poată încercui, ea ţâşni într-un sprint. 


* 


Celaena ştia că erau aproape, nu pentru că ar fi auzit tufi 
şurile foşnind sau zgomotul pumnalelor lor în aer, ci din cau 
za duhorii care îi sfâşia simţurile ca nişte degete cu gheare. 
Strângând făclia într-o mână, o folosi pe cealaltă pentru a ră 
mâne ridicată, în timp ce alerga pe drumul abrupt, evitând s 
tâncile, mărăcinii şi pietrele desprinse. 

Locul de unde îi spusese lui Rowan să atragă creatura er 
a cu un kilometru mai jos, aşa că avea să fie o fugă nebună 
în întuneric. Deşi gleznele şi genunchii îi protestau, sărea şi 
alerga, cu vârcolacii apropiindu-se de ea precum lupii de o c 
ăprioară. 

Cheia era să nu intri în panică - panica te făcea prost. Pa 
nica te putea ucide. Urmă un țipăt pătrunzător - ţipătul unui 
vultur. Rowan era exact acolo unde plănuiseră să fie, creatu 
ra regelui aflându-se probabil la un minut în spatele lui, făcă 
n- du-şi loc printre copaci. Chiar lângă pârâu, unde ea îşi ar 


uncase făclia. Chiar acolo unde drumul cotea pe lângă un st 
ei de stâncă. 

Drumul străvechi mergea într-o singură direcţie, dar ea o 
luă într-alta. Vântul trecu pe lângă ea, suflând în direcţia dr 
umului. Se aruncă în spatele unui copac, cu o mână pe gură 
să nu i se audă respiraţia şuierătoare, iar vântul îi purtă mir 
osul mai departe. 

O clipă mai târziu, un trup cald o îmbrăţişă, protejând-o ş 
i adăpostind-o. Apoi, cinci perechi de picioare goale se târâr 
ă pe drum, după mirosul care acum ţâşnea şi se prăbuşea | 
a vale, spre creatura care alerga direct către ei. 

Îşi ascunse faţa la pieptul lui Rowan. Braţele lui erau put 
ernice precum zidurile, iar arsenalul lui, la fel de liniştitor. 

În cele din urmă, el o trase de mânecă, împingând-o în s 
us. Din câteva mişcări dibace, se căţără în copac până laor 
amură mai mare, din apropierea vârfului. O clipă mai târziu, 
Rowan era în spatele ei, sprijinit de trunchi. O trase lângă e 
|, cu spatele lipit de obrazul lui, îmbrăţişând-o, ascunzându-i 
mirosul de monştrii care urlau dedesubt. 

Trecu un minut până să înceapă urletele - ţipete jalnice, 
strigăte şi urletele a două feluri de monştri care ştiau că mo 
artea plutea asupra lor şi nu aveau o faţă blândă. 

Timp de jumătate de oră, creaturile se luptară în întuneri 
cul ploios, până când ţipetele jalnice deveniră victorioase, ia 
r urletele nepământeşti nu se mai auziră. 

Celaena şi Rowan se ţinură strâns în braţe şi nu îndrăznir 
ă să închidă ochii toată noaptea. 


CAPITOLUL 48 


Când povestiră la fortăreață ceea ce descoperiseră, nu s 
e iscă rumoare, nu se iscă isterie. Malakai trimise imediat m 
esageri către regele din Wendlyn pentru a-l ruga să-i ajute; 
trimise şi altor aşezări de semi-Fae, pentru a le ordona celor 
care nu puteau să lupte să se ascundă; iar comunităţii vinde 
cătorilor, pentru evacuarea tuturor pacienţilor care nu erau 
la pat. 

Mesagerii se întoarseră de la rege, care promisese să tri 
mită toţi oamenii de care se putea dispensa. O uşurare, gân 
di Celaena - dar era şi un strop de teamă. Dacă se arăta Gal 
an, dacă vreunul din neamul mamei sale ajungea aici... Nu-i 
va păsa, îşi spuse în sinea ei. Existau probleme mai importa 
nte de înfruntat. Aşa că se rugă pentru venirea lor cât mai g 
rabnică şi se pregăti împreună cu restul locuitorilor fortăreţ 
ei. Aveau să înfrunte primejdia făţiş, începând prin a-i scoat 
e din circuit pe cei două sute de soldaţi muritori care îi însoţ 
eau pe Narrok şi pe cele trei creaturi ale sale, imediat ce îşi 
părăseau peşterile protejate. 

Rowan preluă controlul fortăreței fără multe discuţii - de 
fapt, primi doar recunoştinţă din partea celorlalţi. Până şi M 
alakai îi mulţumi prinţului, atunci când Rowan purcese să or 


ganizeze gărzile, să delege sarcini şi să planifice întreaga lo 
r supravieţuire. Mai aveau câteva zile până când aveau să v 
ină întăririle pentru a putea lansa atacul, iar dacă duşmanul 
ar fi pornit mai devreme, Rowan voia să-i încetinească şi să- 
i împiedice cât de mult posibil înainte să ajungă la porţile fo 
rtăreţei. Semi-Fae nu erau o armată şi nu aveau resursele u 
nei fortărețe echipate complet, aşa că Rowan declară că tre 
buie să facă faţă cu resursele pe care le aveau: înţelepciune 
a, hotărârea şi cunoaşterea terenului. Din câte se părea, vâr 
colacii doborâseră una dintre creaturi, deci acestea nu erau 
chiar invincibile - dar fără să găsească un cadavru a doua z 
i, nu putuseră să-şi dea seama cum îl omorâseră. 

Rowan şi Celaena plecară cu grupurile care pregăteau pă 
durea pentru atac. Dacă armata lui Narrok avea să urmeze 
cărarea căprioarelor pentru a ataca fortăreaţa, atunci aveau 
să se găsească pe un teritoriu plin de capcane: viroage plin 
e de creaturi veninoase, gropi mascate şi pline de ţepuşe; c 
apcane la tot pasul. Poate că nu aveau să-i ucidă, dar aveau 
să-i întârzie suficient de mult cât să câştige timp până la ve 
nirea ajutoarelor. lar dacă aveau să sfârşească prin a fi ased 
iai, sub fortăreață era un tunel, atât de vechi şi de neglijat î 
ncât majoritatea locuitorilor nici nu ştiuseră că există până 
când nu-l pomenise Malakai. Era mai bun decât nimic. 

Câteva zile mai târziu, Rowan adună un grup mic de căpi 
tani în jurul unei mese din sala de cină. 

— Echipa de cercetaşi a lui Bas raportează că monştrii p 
ar a fi gata să plece în câteva zile, spuse el, indicândpeoh 
artă. 

— Sunt terminaţi primul şi al doilea kilometru de capcan 
e? 

Căpitanii confirmară. 

— Bine. Mâine vreau ca oamenii voştri să pregătească ur 
mătorii câţiva kilometri. 

Şezând lângă Rowan, Celaena urmări cum îşi conduce oa 
menii prin toate subiectele şedinţei, urmărind toate punctel 
e şi subpunctele planului lor - fără a mai pune la socoteală f 
aptul că ţinea minte numele tuturor căpitanilor, ale soldaţilo 


r şi toate responsabilităţile lor. Rowan rămase calm şi stabil 
- încrâncenat, chiar - în pofida iadului care se putea dezlănţ 
ui în curând asupra lor. 

Aruncând o privire la grupul de semi-Fae, cu atenţia conc 
entrată asupra lui Rowan, vedea că se agăţau de tăria lui, d 
e determinarea aceea rece şi de mintea lui ascuţită - şi de s 
ecolele de experienţă. Şi, dedesubtul tuturor acestora, apăs 
ându-i sufletul din ce în ce mai mult, îşi dori ca atunci când 
va părăsi acest continent... să n-o facă singură. 

— Odihneşte-te. Nu-mi eşti de folos dacă eşti ameţită. 

Clipi. Se zgâia la el. Întrunirea se terminase, iar căpitanii 

plecaseră deja să rezolve diversele sarcini. 

— lartă-mă. 

Se frecă la ochi. Erau treji încă din zori, pregătind ultimii 
kilometri ai potecii, verificând dacă toate capcanele erau fu 
ncţionale. Era simplu să lucrezi cu el. Fără judecată, fără ne 
voia de a se explica. Ştia că nimeni n-o va înlocui vreodată 
pe Nehemia şi nici nu-şi dorea asta, dar Rowan o făcea să s 
e simtă... mai bine. De parcă în sfârşit, după luni întregi în c 
are se sufocase, acum putea respira. 

El încă o urmărea, încruntat. 

— Hai, spune. 

Ea examină harta întinsă pe masă între ei. 

— Ne descurcăm cu soldaţii muritori, dar creaturile alea 
şi Narrok... dacă am avea luptători Fae - precum camaradul 
tău, care a venit să-şi primenească tatuajul - şi nu consider 
ă că a-l numi pe luptător prietenul pisoi al lui Rowan ar ajut 
a-o să-l convingă de această dată - sau toţi cei cinci prieteni 
ai tăi, probabil că situaţia ar fi alta. 

Urmări cu degetul linia munţilor care separau acel ţinut d 
e cele nemuritoare de dincolo. 

— Dar n-ai trimis după ei. De ce? 

— Ştii de ce. 

— Maeve ţi-ar ordona să te întorci acasă numai pentru a 
le face în ciudă semi-Fae? 

Maxilarul i se încordă. 

— Din mai multe motive, cred. 


— Asta e, deci, persoana pe care alegi să o slujeşti. 

— Ştiam ce fac atunci când i-am băut sângele pentru a p 
ecetlui jurământul. 

— Atunci, să sperăm că ajutoarele din Wendlyn ajung aic 
i repede. 

Îşi ţuguie buzele şi se îndreptă spre camera lor. El o apuc 
ă de încheietură. 

— Nu face asta. 

Un muşchi îi juca în maxilar. 

- Nu mă privi aşa. 

— Aşa cum? 

— Cu... dezgustul acesta. 

— Eunu... 

Dar el îi aruncă o privire aspră. Ea oftă. 

— Astea... toate astea, Rowan... 

Arătă cu mâna spre hartă, spre uşile prin care trecuseră 
semi-Fae, spre sunetele pe care le emiteau oamenii care îşi 
pregăteau proviziile şi sistemele de apărare în curte. 

— Dacă are importanţă, toate acestea demonstrează că 
ea nu te merită, şi cred că ştii şi tu asta. 

El privi în lături. 

— Nu e problema ta. 

— Ştiu, dar am crezut că ar trebui să auzi asta. 

El nu-i răspunse, nici măcar nu îşi ridică ochii spre ea, aş 
a că plecă. Privi o singură dată peste umăr şi îl văzu aplecat 
peste masă, cu mâinile încrucişate pe tăblia ei, muşchii put 
ernici ai spatelui vizibili prin cămaşă, şi ştiu că nu privea cu 
adevărat harta. 

Dar n-avea sens să spună că-şi doreşte ca el să se întoar 
că împreună cu ea în Adarlan, în Terrasen. N-avea cum să r 
upă jurământul făcut lui Maeve şi nici ea nu avea ce să-i ofe 
re, chiar dacă ar fi putut. Ea nu era regină, nici nu plănuia s 
ă devină şi, chiar dacă ar fi avut un regat să-i ofere dacă ar 
fi fost liber... N-avea sens să-i spună asta. 

Aşa că-l lăsă pe Rowan acolo, dar asta n-o opri să-şi dore 
ască să-l poată ţine lângă ea. 


* 


În seara următoare, după ce-şi spălă faţa şi-şi bandajă o 
arsură de pe antebraţ în camera lui Rowan, Celaena cobora 
să ajute cu pregătirile pentru cină, când simţi, mai curând d 
ecât auzi, unda de tăcere din fortăreață, mai profundă şi ma 
i apăsătoare decât liniştea nervoasă care planase peste aşe 
zământ în ultimele zile. 

Fortăreaţa nu mai fusese atât de încordată din acea prim 
ă noapte în care o vizitase Maeve. 

Era prea devreme pentru o vizită din partea mătuşii ei. A 
vea prea puţine de arătat deocamdată, în afară de câteva tr 
ucuri utile şi diversele ei scuturi. 

Cobori treptele câte două şi ajunse în bucătărie. Dacă Ma 
eve aflase de invazie şi îi poruncise lui Rowan să plece... Să 
respire, să gândească - acestea erau uneltele cheie pentru 
a suporta întâlnirea. 

Căldura şi mirosul de fermentație o loviră chiar când cob 
ora ultimele trepte, şi îşi încetini pasul săltat, îşi ridică bărbi 
a, chiar dacă se îndoia că mătuşa ei ar fi acceptat să se întă 
Inească în bucătărie, decât dacă ar fi dorit să o prindă pe pi 
cior greşit. Dar... 

Dar Maeve nu era în bucătărie. 

Rowan era acolo, cu spatele întors la ea, stând în celălalt 
capăt al încăperii cu Emrys, Malakai şi Luca, şi discutând cu 
voce joasă. Celaena se opri brusc, observând faţa prea palid 
ă a lui Emrys, mâna care ţinea strâns braţul lui Malakai. 

Când Rowan se întoarse spre ea, cu buzele subţiate şi oc 
hii mari - cu şoc, oroare şi durere - lumea se opri şi ea în lo 
să 

Braţele lui Rowan atârnau inerte, degetele încleştându-s 
e şi descleştându-se. Pentru o clipă, ea se întrebă ce-ar fi fo 
st dacă s-ar fi întors la etaj, şi astfel cuvintele lui n-ar deveni 
reale. 

Rowan făcu un pas spre ea - un pas şi de atât fu nevoie 
pentru ca ea să înceapă să-şi clatine capul, înainte de a-şi ri 
dica mâinile în faţă, ca pentru a-l respinge. 


— Te rog, spuse ea, şi vocea i se frânse. Te rog. 

Rowan continua să se apropie, purtătorul unei condamnă 
ri inevitabile. Şi ştiu că nu poate scăpa şi că nu putea cădea 
în genunchi pentru a implora desfacerea făcutului. 

Rowan se opri la distanţă de un braţ, dar n-o atinse, cu tr 
ăsăturile din nou dure - dar nu de la cruzime. Ci pentru că ş 
tia, îşi dădu ea seama, că unul dintre ei trebuia să rămână c 
alm. El trebuia să rămână calm - trebuia să-şi păstreze jude 
cata limpede pentru ceea ce avea de făcut. 

Rowan înghiţi o dată. De două ori. 

— În lagărul de muncă de la Calaculla a avut loc o revolt 
ă, spuse el. 

Inima i se opri în loc. 

— După ce a fost asasinată prinţesa Nehemia, se spune 
că o sclavă şi-a ucis supraveghetorul şi a declanşat o revolt 
ă. Sclavii au cucerit lagărul. 

Inspiră adânc. 

— Regele din Adarlan a trimis două legiuni care să contr 
oleze sclavii. Şi i-au ucis pe toţi. 

— Sclavii au ucis legiunile regelui? 

Respirație. Erau mii de sclavi în Calaculla - împreună, ar 
fi fost o forţă uriaşă, chiar şi pentru două dintre legiunile Ad 
arlanului. 

Cu o blândeţe oribilă, Rowan o apucă de braţ. 

— Nu. Soldaţii au ucis toţi sclavii din Calaculla. 

O fisură în lume, prin care un vaiet profund pătrunse ca 
un val. 

— Sunt mii de sclavi în Calaculla. 

Hotărârea din fiinţa lui Rowan se făcu bucăţi atunci când 
încuviinţă. Când deschise şi închise gura, ea îşi dădu seama 
că nu se terminase. Singurul cuvânt pe care-l putu emite fu: 

— Endovier? 

Era o întrebare zadarnică. 

Încet, foarte încet, Rowan scutură din cap. 

— Odată ce-a aflat de revolta din Eyllwe, regele din Adar 
lan a trimis alte două legiuni spre nord. Nici în Endovier nu 
a fost cruțat nimeni. 


Nu văzu faţa lui Rowan când o prinse de braţe de parcă a 
r fi putut-o opri să cadă în abis. Nu, tot ce vedea erau sclavii 
pe care-i abandonase, munţii cenuşii şi gropile comune pe c 
are le săpau în fiecare zi, feţele oamenilor ei, care lucraseră 
lângă ea - poporul ei, pe care-l abandonase. Pe care îşi per 
misese să-l uite, care se rugase să fie salvat, în speranţa că 
cineva, oricine, îşi va aminti de el. 

Îi abandonase, iar acum era prea târziu. 

Poporul Nehemiei, popoarele din celelalte regate şi - pop 
orul ei. Poporul din Terrasen. Poporul pe care mama şi tatăl 
ei, şi Curtea ei, îl iubiseră atât de mult. Fuseseră rebeli în En 
dovier - rebeli care luptaseră pentru regatul ei când ea... câ 
nd ea fusese... 

Erau copii în Endovier. În Calaculla. 

lar ea nu-i protejase. 

Zidurile şi tavanul bucătăriei se prăbuşiră peste ea, aerul 
deveni prea subţire, prea fierbinte. Faţa lui Rowan începu să 
plutească, iar ea gâfâia, gâfâia, din ce în ce mai repede... 

El îi şopti numele prea blând ca alţii să audă. 

Şi sunetul cuvântului, al numelui care fusese odată o pro 
misiune făcută lumii, numele pe care scuipase şi pe care îl d 
esacralizase, numele pe care nu-l merita... 

Se smulse din strânsoarea lui şi se îndreptă spre uşa buc 
ătăriei, traversând curtea, prin pietrele pavăză şi de-a lungu 
| barierei invizibile - până ce găsi un loc în care nu putea fi z 
ărită din fortăreață. 

Lumea era plină de urlet şi vaiet, atât de puternice, încât 
se îneca în ele. 

Celaena nu scoase niciun sunet când îşi dezlănţui harul 
magic asupra barierei, o explozie care zgudui copacii şi cutr 
emură pământul. Îşi azvârli puterea în zidul invizibil, implorâ 
nd stâncile străvechi să-i ia puterea, să o folosească. Apărăt 
orii, de parcă i-ar fi intuit intenţia, îi devorară întreaga forţă, 
absorbind şi ultimul tăciune, până când începură să pâlpăie, 
flămânde de mai mult. 

lar ea arse, şi arse, şi arse. 


CAPITOLUL 49 


Trecuseră săptămâni întregi de când Chaol nu mai intras 
e în contact cu vreunul dintre prietenii lui - aliaţi, ce i-or fi fo 
st. Aşa că, pentru ultima dată, Chaol se lăsă cuprins de ritm 
ul vechilor îndatoriri. Cu toate că era mai dificil ca oricând s 
ă supravegheze prânzurile regelui, deşi întocmirea rapoartel 
or era un efort de voinţă, o făcu. Nu primise nicio veste de | 
a Aedion sau de la Ren şi totuşi încă nu-i ceruse lui Dorian s 
a-şi folosească harul magic pentru a-şi testa teoriile despre 
vrajă. Incepea să se întrebe dacă îşi terminase de jucat rolul 
în revolta din ce în ce mai puternică a lui Aelin. 

Adunase suficiente informaţii, încălcase suficiente limite. 
Poate că era timpul să afle ce se putea face din Anielle. Ar fi 
fost mai aproape de Morath şi poate ar fi descoperit ce pun 
ea regele la cale în subterane. Regele îi acceptase planurile 
de a prelua mantia de moştenitor al Anielle-ului aproape făr 
ă obiecţii. În curând, urma să-şi prezinte opţiunile pentru un 
înlocuitor. 

Chaol stătea acum de gardă la un prânz de stat în sala m 
are, la care participau atât Aedion, cât şi Dorian. Uşile fuses 
eră deschise pentru a lăsa să intre aerul de primăvară, iar o 
amenii lui Chaol stăteau lângă fiecare uşă, cu armele pregăt 
ite. 

Totul fusese normal, totul mersese impecabil, până când 
regele se ridicase, inelul său negru părând să înghită soarel 
e de miezul zilei care intra năvalnic prin ferestrele impresio 
nante. Ridicase un pocal, iar în cameră se pogorâse tăcere 
a. Nu era ca atunci când vorbise Aedion. Chaol nu se putuse 
împiedica să nu se gândească la ce-i spusese generalul des 
pre opţiunea sa pentru o tabără sau alta, sau la ce îi spuses 


e Dorian despre refuzul său de a-i accepta pe Celaena şi pe 
prinţ aşa cum erau. Medită la această idee în mod repetat. 

Dar nimic nu-l putea pregăti pe Chaol, sau pe oricine din 
sala aceea tăcută, pentru momentul când regele, zâmbind s 
pre mesele de sub estrada lui, spuse: 

—  Azi-dimineaţă ne-au venit veşti bune din Eyllwe şi din 
nord. Revolta sclavilor din Calaculla a fost zdrobită. 

Nu auziseră nimic despre asta, iar Chaol îşi dori să-şi poa 
tă acoperi urechile pentru a nu auzi când regele spuse: 

— Trebuie să facem eforturi să repopulăm minele, acolo 
şi în Endovier, dar pata revoltei a fost curățată. 

Chaol era bucuros că se sprijinea de un stâlp. Dorian fu c 
el care vorbi, cu faţa albă ca varul: 

— Despre ce vorbeşti? 

Tată lui îi zâmbi. 

— lartă-mă. Se pare că sclavii din Calaculla îşi băgaserăî 
n cap să stârnească o revoltă după nefericita moarte a prinţ 
esei Nehemia, iar noi ne-am pus în minte să nu permitem as 
ta, sau alte potenţiale revolte. Şi cum nu aveam resursele s 
ă interogăm fiecare sclav pentru a afla care sunt trădătorii... 

Chaol înţelese ce putere îi trebuia lui Dorian pentru a nu- 
şi scutura capul de oroare, atunci când puse lucrurile cap la 
cap şi înţelese câţi oameni fuseseră măcelăriți. 

— Generale Ashryver, spuse regele. 

Aedion rămase neclintit. 

— Tu şi legiunea Bane veţi fi mulţumiţi să aflaţi că, de câ 
nd cu epurarea din Endovier, mulţi dintre rebelii din teritoriu 
| vostru şi-au încetat... caraghioslăcurile. 

Chaol nu ştiu de unde găsi Aedion curajul şi voinţa, dar g 
eneralul zâmbi şi-şi plecă fruntea. 

— Vă mulţumesc, Majestate. 


* 


Dorian se năpusti în atelierul lui Sorscha. Ea sări de pe lo 
cul ei de la masă, cu o mână pe piept. 
— Ai auzit? o întrebă el, închizând uşa în urma lui. 


Ochii ei erau suficient de roşii cât să sugereze că auzise. 
El îi luă faţa în mâini, lipindu-şi fruntea de a ei, având nevoi 
e de tăria aceea rece. Nu ştia cum de reuşise să nu plângă, 
să nu vomite, să nu-şi omoare tatăl pe loc. Uitându-se la ea, 
inspirând parfumul ei de rozmarin şi mentă, ştiu de ce. 

— Vreau să pleci din castelul acesta, spuse el. lţi dau ba 
nii necesari, dar vreau să pleci de aici imediat ce găseşti un 
mod de a o face fără a stârni bănuieli. 

Ea se smulse din strânsoarea lui. 

— Ai înnebunit? 

Nu, niciodată nu văzuse lucrurile mai clar. 

— Dacă rămâi, dacă suntem prinşi... lţi dau oricâţi bani îţ 
i trebuie... 

— Nimic din ce-mi poţi oferi nu mă va convinge să plec. 

— Te leg de cal, dacă e nevoie, şi tot te scot de-aici... 

— Şi cine va avea grijă de tine? Cine îţi va pregăti tonicel 
e? Nici cu căpitanul nu mai vorbeşti. Cum aş putea pleca ac 
um? 

El o prinse de umeri. Trebuia să înţeleagă - trebuia s-o fa 
că să înţeleagă. Loialitatea ei era unul dintre aspectele pe c 
are le iubea, dar acum... n-ar fi făcut decât s-o omoare. 

— A ucis mii de oameni într-o clipită. Imaginează-ţi ce ar 
face dacă ar descoperi că mă ajuţi. Sunt lucruri mai rele dec 
ât moartea, Sorscha. Te rog - te rog, pleacă. 

Degetele ei le găsiră pe ale lui, pe care le apucară strân 
S. 

— Vino cu mine. 

— Nu pot. Va fi şi mai rău dacă voi pleca, dacă fratele m 
eu ajunge moştenitor. Şi cred... ştiu că unii ar putea încerca 
să-l oprească. Dacă sunt aici, sper să-i pot ajuta cumva. 

O, Chaol. Acum înţelese de ce o trimisese pe Celaena în 
Wendlyn - înţelese că întoarcerea lui la Anielle... Chaol se v 
ânduse pentru a o şti în siguranţă pe Celaena. 

— Dacă rămâi tu, rămân şi eu, spuse Sorscha. Nu mă po 
ţi convinge de contrariu. 

— Te rog, spuse el, pentru că nu ştia să ţipe, nu cu morţi 
le acelor oameni apăsându-l. Te rog... 


Dar ea îi mângăie gâtul cu degetul mare. 

— Împreună. Vom face asta împreună. 

Şi, chiar dacă era egoist şi oribil din partea lui, dar renun 
tă la luptă. 


Chaol merse la mormânt, pentru a fi singur, pentru a jeli, 
pentru a urla. Dar nu era singur. 

Aedion stătea pe treptele scării în spirală, cu antebraţele 
sprijinite pe genunchi. Acesta nu se întoarse când Chaol îşi 
puse lumânarea jos şi se aşeză lângă el. 

— Ce crezi, şopti Aedion, uitându-se fix în întuneric, că g 
ândesc popoarele de pe celelalte continente, dincolo de mă 
ri, despre noi? Crezi că ne urăsc sau le e milă de noi pentru 
ceea ce ne facem unii altora? Poate că şi la ei e la fel de rău 
ca la noi. Poate că e chiar mai rău. Dar să faci ce trebuie să 
fac eu, ca să supravieţuieşti... Trebuie să cred că e mai bin 
e. Undeva, trebuie să fie mai bine decât aici. 

Chaol nu ştiu ce să-i răspundă. 

— Am fost... 

Dinţii lui Aedion sclipiră în întuneric. 

— Am fost forţat să fac multe, foarte multe. Lucruri depr 
avate, dezgustătoare; şi totuşi, nimic nu m-a făcut să mă si 
mt atât de murdar ca astăzi, multumind omului ăluia care m 
i-a ucis poporul. 

N-avea ce să-i spună pentru a-l consola, n-avea ce să-i pr 
omită, aşa că îl părăsi pe Aedion, care continuă să priveasc 
ă nemişcat în întuneric. 


* 


În acea noapte, în Teatrul Regal nu era niciun loc liber. T 
oate lojele şi balconul gemeau de nobilime, neguțători, orici 
ne îşi permisese preţul biletului. Bijuterii şi mătase strălucea 
u în lumina candelabrelor din cleştar, bogăţiile unui imperiu 
cuceritor. 


Veştile despre masacrarea sclavilor ajunseseră în acea d 
u- pă-amiază, răspândindu-se în întreg oraşul într-o undă de 
murmure, lăsând în urmă doar tăcere. Balcoanele superioar 
e ale teatrului erau neobişnuit de liniştite, de parcă publicul 
venise să se calmeze, să lase muzica să spele pata veştilor. 

Numai lojile răsunau de discuţii. Se întrebau ce însemna 
asta pentru averile celor aşezaţi în scaunele luxoase din cati 
fea stacojie, dezbăteau despre locurile de unde ar trebui ad 
uşi noii sclavi pentru a se asigura continuitatea activităţii şi 
despre cum ar trebui să-şi trateze propriii sclavi. În pofida cl 
opotelor şi a modificării luminii candelabrelor, lojelor le luă 
mult mai mult decât de obicei să se liniştească. 

Incă mai discutau când cortinele roşii fură trase, lăsând | 
a vedere orchestra, şi a fost un miracol că s-au sinchisit să 
aplaude dirijorul când acesta intră şchiopătând în scenă. 

Atunci observară că fiecare muzician de pe scenă era îm 
brăcat în negru de doliu. Cu toţii tăcură, iar când dirijorul rid 
ică braţele, altceva, şi nu o simfonie, umplu spaţiul ca o cav 
ernă. 

Era Cântecul din Eyllwe. 

Apoi Cântecul din Fenharrow. Şi din Melisande. Şi din Ter 
rasen. Toate naţiunile cărora le aparținuseră sclavii din lagă 
rele de muncă. 

Şi, în sfârşit, nu pentru pompă sau triumf, ci pentru a jeli 
ceea ce deveniseră, interpretară Cântecul din Adarlan. 

Când se stinse nota finală, dirijorul se întoarse spre mulţi 
me, cu muzicienii ridicaţi lângă el. Toţi ca unul, priviră spre | 
oji, spre toate acele bijuterii cumpărate cu sângele unui 
conti nent. Şi, fără un cuvânt, fără vreo plecăciune sau vreu 
n alt gest, părăsiră scena. 

În dimineaţa următoare, prin decret regal, teatrul fu închi 
S. 

Nimeni nu i-a mai revăzut pe muzicieni sau pe dirijorul lo 


CAPITOLUL 50 


O briză răcoroasă sărută gâtul Celaenei. Pădurea era tăc 
ută, de parcă păsările şi insectele fuseseră reduse la tăcere 
de asaltul ei asupra peretelui invizibil. Bariera înghiţise fieca 
re scânteie de magie pe care o lansase spre ea, iar acum pă 
rea să freamăte cu o putere înnoită. 

Parfumul de pin şi zăpadă o învălui şi se întoarse, văzând 
u-l pe Rowan sprijinit de un copac din apropiere. Se afla aco 
lo de ceva timp, lăsând-o să-şi epuizeze energia. 

Dar nu era obosită. Şi nu terminase. În minte ardea încă 
un foc sălbatic, care se zvârcolea, fără sfârşit, epuizant. IlI lă 
să să se stingă până la tăciune, lăsă să moară şi durerea şi 
groaza. 

Rowan spuse: 

— Ne-a venit vorbă de la Wendlyn. Trupele suplimentare 
nu mai vin. 

— N-au venit nici acum zece ani, spuse ea, cu gâtul usca 
t, deşi nu scosese un cuvânt de ore întregi. 

În venele ei scânteia acum un calm glacial. 

— De ce s-ar deranja să ne ajute acum? 

Ochii lui străluciră. 

— Aelin. 

Când ea se mulţumi să scruteze pădurea întunecată, el z 
ise: 

— Nu trebuie să spui nimic - putem merge în Doranelle î 
n noaptea asta pentru ca tu să afli informaţiile pe care le ca 
uţi de la Maeve. Ai binecuvântarea mea. Nu mă insulta cerâ 
ndu-mi să plec. Am de gând să lupt. Nehemia ar fi trebuit să 
rămână. Părinţii mei ar fi trebuit să rămână. 

— Ei au avut parte de luxul de a şti că neamul lor nu se s 
fârşea cu ei. 

Ea scrâşni din dinţi. 

— Tu ai experienţă - tu eşti necesar aici. Eşti singura per 
soană care poate oferi semi-Fae o şansă de supravieţuire; a 
u încredere în tine şi te respectă. Aşa că, rămân. Pentru că t 


u eşti necesar, iar eu te voi urma spre orice sfârşit. 

Şi dacă acele creaturi aveau să îi devoreze trupul şi sufle 
tul, nu-i păsa. Şi-ar fi meritat soarta. 

O clipă lungă, el nu spuse nimic, dar se încruntă uşor. 

— Spre orice sfârşit? 

Ea încuviinţă. Nu era nevoie să amintească masacrele, n 
u era nevoie să o consoleze. El ştia - înţelegea fără să-i spu 
nă o vorbă - ce simţea ea. 

Harul ei magic bătea ritmul în sângele ei, dorind mai mul 
t, aşteptând mai mult. Dar avea să aştepte - trebuia să aşte 
pte până venea momentul. Până când privirile aveau să-i ca 
dă pe Narrok şi pe creaturile lui. 

Îşi dădu seama că Rowan vedea fiecare dintre aceste gâ 
nduri şi încă şi mai multe când el băgă mâna sub tunică şi s 
coase un pumnal. Pumnalul ei. l-I întinse, lama lungă lucind 
de parcă în toate aceste luni îl lustruise şi îl îngrijise în secre 
t. 

Şi, când încleştă mâna pe pumnal, mai uşor decât îşi ami 
ntea, Rowan o privi în ochi, în adâncul inimii, şi îi spuse: 

— Inimă-de-Foc. 


Trupele din Wendlyn n-aveau să vină - nu din spirit de fr 
ondă, ci pentru că o legiune de soldaţi din Adarlan atacase 
graniţa nordică. Trei mii de oameni în corăbii lansaseră un a 
tac de mare amploare. Wendlyn trimisese toţi soldaţii pe co 
asta de nord şi acolo aveau să rămână. Semi-Fae urmau a-l 
înfrunta pe Narrok şi forţele sale singuri. Rowan îi încurajă c 
alm pe necombatanţii din fortăreață să fugă. 

Niciunul nu plecă însă. Până şi Emrys refuză, iar Malakai 
se mulţumi să spună că acolo unde merge camaradul lui, ac 
olo mergea şi el. 

Ore întregi îşi revizuiră planurile, pentru a le adopta la lip 
sa întăririlor. Până la urmă, nu schimbară prea multe, din fe 
ricire. Celaena contribui cu tot ce putu la planificare, lăsând 
u-l pe Rowan să conducă şi să ajusteze o strategie magistral 


ă în mintea lui strălucită. Încercă să nu se gândească la End 
ovier şi la Calaculla, dar informaţiile despre evenimente cloc 
oteau încă în ea, amplificându-se în orele lungi de discuţii. 

Făcură planuri până când Emrys aduse din bucătărie o o 
ală şi începu să bată în ea cu o lingură, poruncindu-le să ple 
ce deoarece în curând aveau să apară zorile. 

La un minut după ce se întorseseră în camera lor, Celaen 
a se dezbrăcă şi se aruncă în pat. Rowan nu se grăbi, dându 
-şi jos cămaşa şi păşind spre vasul de spălat. 

— M-ai ajutat mult cu planurile în noaptea asta. 

Ea îl urmări cum se spală pe faţă, pe gât. 

— Pari surprins. 

El îşi şterse faţa cu un prosop, apoi se sprijini de scrin, în 
tinzându-şi braţele ca pentru a-l cuprinde. Lemnul protestă, 
dar faţa lui rămase calmă. 

Inimă-de-Foc, o strigase el. Ştia oare ce înseamnă acest 
nume pentru ea? Voia să-l întrebe, avea încă atât de multe îÎ 
ntrebări pentru el, dar acum, după toate noutăţile zilei, ave 
a nevoie de somn. 

— Am trimis vorbă, spuse Rowan, îndepărtându-se de sc 
rin şi apropiindu-se de pat. 

Ea lăsase sabia din peştera din munţi la căpătâiul patulu 
i, iar rubinul arzător lucea acum în lumina slabă atunci când 
Rowan îşi trecu un deget peste mânerul din aur. 

— Cadrelor mele militare, cum îţi place să îi numeşti. 

Ea îşi prinse coatele. 

— Când? 

— Cu vreo câteva zile în urmă. Nu ştiu unde sunt sau da 
că vor ajunge la timp. Poate că Maeve nu-i va lăsa să vină - 
sau poate că unii nici nu-i vor cere permisiunea. Pot fi foart 
e... imprevizibili. Sau poate voi primi ordin să mă întorc în D 
oranelle şi... 

— Chiar ai cerut ajutorul? 

El miji ochii. 

Asta tocmai am spus. 

Ea se ridică, iar el se retrase un pas. 

Ce te-a făcut să te răzgândeşti? 


Pentru unele lucruri merită să rişti. 

Şi nu se mai retrase când ea se apropie cu încă un pas, s 
punând, cu fiecare tăciune rămas în inima ei sfâşiată: 

— Te revendic, Rowan Whitethorn. Nu-mi pasă ce spui şi 
cât protestezi. Te revendic drept prieten. 

El se întoarse spre vasul pentru spălat, dar ea surprinse 
cuvintele nespuse pe care încerca s-o împiedice să i le citea 
scă pe faţă. 

Nu contează. Chiar dacă supraviețuim, când mergem în 
Doranelle vei pleca singură de pe tărâmul lui Maeve. 


* 


În dimineaţa următoare, Emrys li se alătură - împreună c 
u toți semi-Fae din Mistward care nu fuseseră trimişi cu mes 
aje - şi porniră cu toţii spre adăpostul vindecătorilor pentru 
a ajuta la transportarea pacienților spre locuri sigure. Toți c 
ei care nu puteau lupta rămăseseră să-i ajute pe cei bolnavi 
şi pe cei răniţi, iar Emrys declară că va rămâne până la sfâr 
şit. Aşa că-l lăsaseră acolo, împreună cu un mic contingent 
de santinele, în caz că lucrurile luau o turnură foarte, foarte 
neplăcută. Când Celaena se îndreptă spre copaci împreună 
cu Rowan, nu-şi luă rămas-bun. Mulţi dintre ceilalţi renunţas 
eră şi ei la salutul de despărţire - ceea ce părea o invitaţie | 
a moarte, iar Celaena era destul de sigură că nu se bucura 
de favorurile zeilor. 

Fusese trezită în acea noapte de o mână mare, plină de 
bătături, care îi scutura umărul pentru a o trezi. | se păru că 
moartea îi aştepta deja. 


CAPITOLUL 51 


— la-ţi sabia şi armele şi grăbeşte-te, îi spuse Rowan Cel 
aenei, iar ea se ridică imediat, întinzându-se după pumnalul 
aflat lângă pat. 


Era deja la jumătatea camerei, punându-şi hainele şi arm 
ele cu o eficienţă mortală. Nu-i mai puse întrebări - era sigu 
ră că avea să-i spună ceea ce trebuia să ştie. Sări în pantalo 
ni şi cizme. 

— Cred că am fost trădaţi, spuse Rowan, iar degetele ei 
rămaseră blocate într-o cataramă a centurii pentru sabie câ 
nd se întoarse spre fereastra deschisă. 

Linişte. În pădure, o linişte absolută, iar la orizont, o pată 
din ce în ce mai mare de întuneric. 

— Vin în noaptea asta, şopti ea. 

— Am verificat perimetrul. 

Rowan îşi îndesă un cuţit în cizmă. 

— Este de parcă cineva le-ar fi spus unde sunt amplasat 
e toate capcanele, toate clopotele de avertizare. Vor ajunge 
în mai puţin de o oră. 

— Mai funcţionează pietrele magice de apărare? 

Termină să-şi împletească părul şi-şi atârnă sabia pe spa 
te. 

- Da - sunt intacte. Am dat alarma, iar Malakai şi ceilalţi 
pregătesc apărarea pe ziduri. 

O mică parte din ea zâmbi gândindu-se la cum trebuie să 
se fi simţit Malakai când se trezise cu Rowan, pe jumătate g 
ol, urlând ordine în camera lui. 

îl întrebă: 

— Cine să ne fi trădat? 

— Nu ştiu, dar când o să-i găsesc, le împrăştii rămăşiţele 
pe ziduri. Dar deocamdată, avem griji mai mari. 

Întunericul de la orizont se răspândise, devorând stelele, 
copacii, lumina. 

— Ce e aia? 

Gura lui Rowan se strânse într-o linie subţire. 

— Griji şi mai mari. 


Pietrele magice erau ultima linie din apărare în faţa fortă 
- reţei. Dacă Narrok plănuia să asedieze Mistward, nu-i pute 


a rezista o veşnicie - dar sperau că bariera avea să epuizez 
e creaturile şi le micşoreze puţin puterea. Pe bastioane, în c 
urte şi în vârful turnurilor stăteau semi-Fae. Arcaşii aveau s 
ă doboare cât de mulţi puteau atunci când bariera avea să c 
adă şi urmau să se folosească de uşile din stejar ale fortăreţ 
ei pentru a le întârzia pătrunderea în curte. 

Rămâneau însă creaturile şi Narrok, împreună cu întuneri 
cul pe care-l aduceau cu ei. Păsări şi animale depăşeau în fu 
gă fortăreaţa - un exod de aripi bătând, labe care loveau pă 
mântul, gheare care scrâşneau pe stâncă. Şi, mânând mulţi 
mea de animale spre locuri sigure, se vedeau membrii Nea 
mului Mititelelor, din care se vedea doar o strălucire a ochil 
or nocturni. Indiferent ce aduceau cu ei Narrok şi creaturil 
e... odată ce pătrundeai în acel întuneric, nu mai ieşeai. 

Stătea cu Rowan dincolo de porţile curţii, întinderea de ia 
rbă dintre fortăreață şi pietre magice părând prea mică. Ani 
malele şi Neamul Micuţelor nu se mai vedeau de o vreme şi 
până şi vântul murise. 

— Când cade bariera, vreau să-ţi bagi toate săgețile în o 
chii lor, îi spuse Rowan, cu arcul atârnând-i în mână. Nu le d 
a nicio şansă să te farmece - pe tine sau pe altcineva. Lasă 
soldaţii în seama celorlalţi. 

Nu văzuseră şi nici nu auziseră pe niciunul dintre cei dou 
ă sute de soldaţi, dar ea încuviinţă, strângând în mână arcu 
l. 

— Cum rămâne cu harul magic? 

— Utilizează-l cu atenție, însă dacă tu crezi că-i poţi distr 
uge cu el, nu ezita. Şi fără eleganţă. Doboară-i prin orice mij 
loace. 

Un calcul glacial. De războinic pur-sânge, nediluat. Aproa 
pe că simţea agresivitatea ţâşnind din el. 

De dincolo de barieră se ridica o duhoare, iar unele dintr 
e santinelele din curte începură să murmure. Un miros din a 
ltă lume, de la creatura scăpată din iad care pândea sub o p 
iele muritoare. Câteva animale rătăcite ţâşniră dintre copac 
i, cu spume la gură, întunericul din spatele lor îngroşându-s 
e. 


— Rowan, spuse ea, când îi simţi mai curând decât îi văz 
u. Au ajuns. 

La marginea copacilor, la nici cinci metri de pietrele magi 
ce de apărare, apărură creaturile. 

Celaena tresări. Trei. 

Trei. Nu două. 

— Dar vârcolacii... 

Nu-şi putu sfârşi cuvintele, observându-i pe cei trei bărba 
ţi care priveau atent fortăreaţa. Erau îmbrăcaţi în cel mai pr 
ofund negru, cu tunicile deschise pentru a lăsa la vedere col 
ierele de pietre Wyrd de la gâturi. Vârcolacii nu-l omorâseră 
- nu era acelaşi bărbat perfect, uitându-se direct la ea. Zâm 
bindu-i. De parcă i-ar fi gustat deja carnea. 

Un iepure ţâşni din tufişuri, gonind spre pietrele magice 
de apărare. Precum laba unui animal uriaş, întunericul din s 
patele creaturilor se întinse ca un bici şi înşfăcă animalul fu 
gar. 

lepurele căzu la jumătatea saltului, blana lui îşi pierdu lu 
ciul, iar oasele îi împunseră prin piele de parcă viaţa îi era s 
uptă din trup. Santinelele de pe ziduri şi turnuri tresăriră, un 
ii înjurară. Avea o şansă să scape de una dintre creaturi. Da 
r toate trei deveneau cu totul altceva, ceva infinit mai puter 
nic. 

— Bariera nu trebuie să cadă, îi spuse Rowan. Întunericul 
acela va ucide tot ce va atinge. 

In timp ce vorbea, întunericul se întindea în jurul fortăreţ 
ei. Prinzându-i în capcană. Bariera zumzăi, iar reverberaţiile 
trasară zigzaguri pe tălpile cizmelor ei. 

Se schimbă în forma ei Fae, strâmbându-se de durere. A 
vea nevoie de auzul mai bun, de puterea şi de capacitatea 
de vindecare a unei Fae. Creaturile rămaseră însă la margin 
ea pădurii, întunericul răspândindu-se tot mai mult. Nici ur 
mă de cele două sute de soldaţi. 

Ca unul, cei trei se întoarseră pe jumătate spre întuneric 
ul din spatele lor şi păşiră în lături, cu frunţile plecate. leşin 
d dintre copaci, apăru Narrok. 

Spre deosebire de ceilalţi, Narrok nu era frumos. Era plin 


de cicatrice, cu o constituţie puternică şi înarmat până-n din 
ţi. Şi el avea pielea sculptată de venele acelea negre şi lucio 
ase şi purta colierul răsucit din obsidian. Chiar şi de la dista 
nţă, vedeai neantul înfometat din ochii lui. Se scurgea spre 
ei precum sângele într-un râu. 

Aşteptă ca el să spună ceva, să pună o miză, să le ofere 
alegerea între a ceda puterii regelui sau a muri, să ţină un d 
iscurs care să le distrugă spiritul. Narrok se uită însă la Mist 
ward cu o mişcare lentă, aproape încântată, a capului, îşi sc 
oase pumnalul din fier şi arătă spre porţile curbate dintre pi 
etrele magice de apărare. 

Când biciul de întuneric ţâşni şi izbi bariera invizibilă, Cel 
aena şi Rowan rămaseră martori neputincioşi. Aerul se cutr 
emură, iar pietrele se lamentară. 

Rowan se deplasa deja spre uşile din stejar, strigând ordi 
ne arcaşilor să se pregătească şi să utilizeze orice magie pe 
ntru a se apăra de întunericul tot mai ameninţător. Celaena 
rămase unde se afla. O nouă lovitură, iar bariera se cutrem 
ură. 

—  Aelin, sări Rowan, iar ea îl privi peste umăr. Treci dinc 
olo de porţi. 

Dar ea îşi atârnă arcul pe spate şi, când îşi ridică mâna, e 
ra cuprinsă de flăcări. 

— În acea noapte, în pădure, s-a retras din faţa focului. 

— Pentru a-l folosi, trebuie să ieşi în afara barierei, altfel 
va ricoşa în ziduri. 

— Ştiu, spuse ea cu voce joasă. 

— Ultima dată a fost de-ajuns să te uiţi doar o dată la ch 
estia aia şi ai căzut sub vraja ei. 

Întunericul biciui din nou. 

— Nu vafi ca ultima dată, spuse ea, cu ochii pe Narrok şi 
pe cele trei creaturi ale sale. 

Acum avea o poliţă de plătit. Sângele i se înfierbântă, da 
r spuse: 

— Nu ştiu ce altceva să fac. 

Dacă întunericul ajungea la ei, pumnalele, săbiile şi săge 
tile aveau să devină inutile. N-ar mai fi avut nicio şansă. 


În spatele lor se auzi un țipăt, urmat de alte câteva, apoi 
de sunetul de metal pe metal. Cineva strigă: 

— Tunelul! l-au lăsat să intre prin tunel! 

Pentru o clipă, Celaena rămase neclintită, clipind. Tunelu 
| de evadare. Fuseseră trădaţi. Acum ştiau şi unde erau sold 
aţii: se furişau prin reţeaua subterană, şi pătrunseseră poat 
e pentru că pietrele magice de apărare, cu acea stranie sen 
sibilitate, erau prea concentrate la ameninţarea de deasupr 
a ca să o poată opri pe cea de sub pământ. 

Strigătele şi bătălia deveniră şi mai puternice. Rowan pu 
sese luptătorii mai slabi înăuntru, pentru a-i ţine la adăpost 
- chiar la intrarea tunelului. Avea să fie un măcel. 

— Rowan... 

Întunericul lovi din nou în barieră, apoi încă o dată. Dădu 
să meargă spre pietre, însă Rowan mârâi. 

— Să nu îndrăzneşti să mai faci un pas... 

Ea continuă însă să meargă. În interiorul fortăreței se au 
zeau urlete - de durere, de moarte şi de spaimă. Fiecare pa 
s care o îndepărta de camarazi îi sfâşia inima, dar se îndrep 
tă spre pietre, spre porțile uriaşe. Rowan o prinse de cot. 

— Acesta a fost un ordin. 

Ea îi împinse mâna. 

— Au nevoie de tine înăuntru. Lasă bariera în seama me 


— Nici nu ştii dacă va funcţiona... 

— Va funcţiona, sări ea. Eu sunt cea de care vă puteţi di 
spensa, Rowan. 

— Tu eşti moştenitoarea tronului din... 

— Acum sunt doar o femeie care ar putea salva multe vi 
eţi. Lasă-mă să fac asta, să-i ajut pe ceilalţi. 

Rowan privi pietrele magice de apărare, fortăreaţa şi san 
tinelele care se chinuiau să-i ajute pe cei de sub ei, punând 
totul în balanţă, calculând. În cele din urmă, Rowan spuse: 

— Nu-i provoca. Concentrează-te pe întunericul acela şi î 
ncearcă să-l ţii departe de barieră. Atât. Menţine poziţia, Ael 
in. 

Dar ea nu voia să îşi păstreze poziţia - nu când duşmanul 


ei era atât de aproape. Nu atunci când o apăsă greutatea su 
fletelor de la Calaculla şi Endovier, ţipând la fel de puternic 
precum soldaţii din interiorul fortăreței. li dezamăgise pe tot 
i. Ajunsese prea târziu. Şi asta era suficient. Dar încuviinţă, 
ca un soldat bun, aşa cum Rowan credea că este, şi spuse: 

—  Inţeles. 

— Din momentul în care păşeşti în afara barierei, te vor 
ataca, spuse el, eliberându-i braţul. 

Harul ei magic începu să-i fiarbă în vene. 

— Să ai un scut pregătit. 

— Ştiu, fu singurul ei răspuns în timp ce se apropie de b 
arieră şi de întunericul învolburat de dincolo de ea. Pietrele 
curbate ale porţii se ridicau înfricoşătoare, iar ea îşi trase sa 
bia de la spate cu mâna dreaptă, în timp ce stânga îi era înv 
ăluită de flăcări. 

Poporul Nehemiei, măcelărit. Propriul ei popor, măcelărit. 
Poporul ei. 

Celaena păşi sub arcadele din piatră, magia curgând în zi 
gzaguri şi sărutându-i pielea. Câţiva paşi aveau să o ducă în 
afara barierei. Îl simţea pe Rowan ezitând, aşteptând să vad 
ă dacă va supravieţui primelor momente ale confruntării. Av 
ea să supravieţuiască - avea să ardă chestiile alea până se 
prefăceau în scrum şi cenuşă. 

Le era datoare măcar cu asta celor ucişi în Endovier şi Ca 
laculla - măcar atât putea face, după atât de mult timp. Un 
monstru, care să distrugă monștrii. 

Flăcările de pe braţul ei stâng ardeau din ce în ce mai pu 
ternic, iar Celaena păşi dincolo de arcadă, în abisul care o c 
hema ca o sirenă. 


CAPITOLUL 52 


Întunericul se repezi la Celaena din clipa în care păşi dinc 
olo de bariera invizibilă. 

Un perete din flăcări se dezlănţui peste sulița de întuneri 
c şi, aşa cum mizase, întunericul se retrase, doar pentru a | 
ovi din nou, iute ca o viespe. 

Întâmpină lovitură după lovitură, făcând focul să se întin 
dă, un perete de roşu şi auriu care îmbrăca bariera din spat 
ele ei. Nu luă în seamă duhoarea creaturilor, lipsa aerului di 
n dreptul urechilor ei, durerea copleşitoare de cap, cu atât 
mai rea dincolo de protecţia santinelelor, în special acum, c 


ă se adunaseră toate trei creaturile, dar nu le cedă niciun ce 
ntimetru, nici chiar când sângele începu să-i picure din nas. 

Întunericul se întinse spre ea, asaltând simultan perete! 
e, străpungând găuri în flacăra ei. Găuri pe care ea le repar 
a din reflex, lăsând libertate puterii de a se manifesta cum 
dorea, dar cu porunca de a proteja - de a proteja bariera. Fă 
cu încă un pas dincolo de poarta din piatră. 

Narrok nu era nicăieri, dar cele trei creaturi o aşteptau. 

Spre deosebire de noaptea trecută, din pădure, erau înar 
mate cu săbii lungi, subţiri, pe care le scoaseră cu graţia lor 
nepământeană. Apoi atacară. 

Bine. 

Evită să le privească în ochi, nici nu dădu atenţie sângelu 
i care îi curgea din nas şi presiunii din urechi. Chemă un scu 
t de foc în jurul antebraţului stâng şi începu să învârtă sabia 
aceea antică. 

Dacă Rowan rămăsese să o vadă încălcându-i prima poru 
ncă, apoi şi pe a doua, şi pe a treia, n-avea de unde să ştie. 

Cele trei creaturi continuară să o atace, rapid şi controla 
t, de parcă şi-ar fi exersat mişcările vreme de ani, de parcă 
ar fi împărtăşit aceeaşi minte, acelaşi trup. Când respingea 
una, apărea o alta; când străpungea una cu flacără şi oţel, o 
alta se strecura pe sub prima ca s-o înşface. Nu trebuia să | 
e lase s-o atingă, nici nu avea voie să se uite la ele. 

Scutul din jurul barierei îi ardea spatele, întunericul creat 
urilor înţepând şi muşcând din ea, dar Celaena se ţinu tare. 
Nu-l minţise pe Rowan în legătură cu asta - cu protejarea zi 
dului. 

Una dintre creaturi lovi cu sabia spre ea - nu ca s-o omo 
are. S-o împiedice. 

Cumva, a doua ei natură făcu flăcările să coboare de-a lu 
ngul săbiei ei, când răspunse atacului, poruncind focului să i 
ntre chiar în sabie. Când întâlni fierul negru al creaturii, înce 
pură să danseze scântei albastre, atât de strălucitoare, încâ 
t îndrăzni să privească faţa creaturii şi văzu - surpriză. Oroa 
re. Furie. 

Mânerul săbiei era cald - reconfortant - în mâna ei, iar pi 


atra roşie lucea de parcă ar fi avut un foc al ei. 

Cele trei creaturi se oprită la unison, cu buzele senzuale 
retrase de pe dinţii prea albi într-un rânjet. Cea din centru, c 
ea care o gustase altădată, şuieră spre sabie: 

— Goldryn. 

Intunericul se opri, iar Celaena profită de lipsa de atenţie 
pentru a-şi repara scuturile, un fior de gheaţă urcându-i pe 
şira spinării, chiar dacă flăcările o încălzeau. Ridică sabia m 
ai sus şi avansa mea un pas. 

— Dar tu nu eşti Athril, iubitul reginei întunecate, spuse 
una dintre ele. 

Alta spuse: 

— Şi nu eşti Brannon din neamul Wildfire. 

— De unde... 

Dar cuvintele i se opriră în gât când în minte îi fulgeră o 
amintire, din urmă cu doar câteva luni - de acum o viaţă. O 
amintire a unui tărâm de trecere, a cuvintelor spuse de fiint 
a care trăia în interiorul lui Cain. Fiinţa care le vorbea, ei şi 
Elenei. Elena, fiica lui Brannon. 

Ati fost aduşi înapoi, spunea fiinţa. Toţi jucătorii din jocul 
neterminat. 

Un joc început în zorii timpurilor, când o rasă de demoni 
crease cheile Wyrd şi le folosise pentru a pătrunde în aceast 
ă lume, iar Maeve îşi folosise puterile pentru a-i alunga. Unii 
demoni rămăseseră însă prizonieri în Erilea şi porniseră un 
al doilea război, secole mai târziu, când Elena luptase împot 
riva lor. Dar ce se alesese de ceilalţi, care fuseseră trimişi în 
apoi pe tărâmul lor? Dacă regele Adarlanului, aflând despre 
chei, descoperise şi unde să le găsească? Unde să le... utiliz 
eze? 

O, zeilor! 

— Voi sunteţi Valgi, şopti ea. 

Cele trei creaturi din trupurile muritoare zâmbiră. 

— Suntem prinți ai tărâmului nostru. 

— Ce tărâm? 

Turnă magie în scutul din spatele ei. 

Prinţul Valg din mijloc păru să se apropie de ea fără să se 


mişte. Trimise un pumn de foc spre el, iar el se retrase. 

— Un tărâm al întunericului, al gheții şi al vântului veşni 
c, spuse el. Aşteptăm de mult, de foarte mult timp să gustă 
m iar din lumina soarelui vostru. 

Regele din Adarlan era fie mai puternic decât îşi imagina 
se, fie cel mai mare nebun în viaţă, dacă îşi imaginase că-i 
poate controla pe aceşti prinți demoni. 

Sângele care îi curgea din nas ajunsese pe tunică. Condu 
cătorul lor toarse: 

—- Dacă mă laşi să intru, fată, nu va mai fi sânge, nu va 
mai fi durere. 

Trimise un alt zid de flăcări spre ei. 

- Brannon şi ceilalţi v-au învins odată, trimiţându-vă în 
uitare, spuse ea, deşi plămânii îi ardeau. O putem face din n 
ou. 

Un râs pe un ton jos. 

— N-am fost învinşi. Doar înfrânți. Până când un muritor 
a fost suficient de nebun să ne invite înapoi, pentru a ne fol 
osi de aceste minunate trupuri. 

Oare oamenii care ocupaseră odinioară trupurile mai era 
u înăuntru? Dacă le tăia capetele - colierul acela din piatră 
Wyrd - creaturile ar fi dispărut, sau s-ar fi dezlănţuit într-o a 
ltă formă? 

Era mai rău, mult mai rău decât se aşteptase. 

— Da, spuse conducătorul, făcând un pas spre ea şi miro 
sind. Ar trebui să te temi de noi. Şi să ne accepţi. 

— Acceptă asta, rânji ea şi aruncă spre capul lui un pum 
nal ascuns în apărătoarea de antebraţ. 

El fu atât de rapid, încât pumnalul doar îi zgârie obrazul î 
n loc să i se înfigă între ochi. Sânge negru începu să curgă; 
el ridică o mână albă ca luna pentru a-l examina. 

— Imi va face plăcere să te devorez din interior, spuse e 
|, iar întunericul se întinse din nou spre ea. 


* 


Bătălia era încă în toi în interiorul fortăreței, ceea ce era 


bine, însemna că nu muriseră toţi. lar Celaena încă o mai în 
vârtea pe Goldryn împotriva celor trei prinți Valg - deşi dev 
enea din ce în ce mai grea, iar scutul din spatele ei începus 
e să se destrame. Nu avusese timp să-şi canalizeze puterea 
sau să o raţionalizeze. 

Intunericul pe care îl aduseseră cei trei Valg continua să i 
zbească zidul, aşa că Celaena aruncă scut după scut, focul 
ar- zându-i în sânge, în respiraţie, în minte. Dădu frâu liber 
magiei, cerându-i doar să menţină viu scutul din spatele ei. 
Aşa şi făcu, consumându-i cu poftă resursele. 

Rowan nu îi venise în ajutor. Îşi spuse însă că avea să vin 
ă, că avea să o ajute, pentru că nu era o dovadă de slăbiciu 
ne să recunoască faptul că avea nevoie de el, de ajutorul lui 
şi... 
Simţi crampe în partea de jos a spatelui şi fu singurul luc 
ru pe care îl putu face pentru a nu scăpa legendara sabie di 
n mână, atunci când conducătorul prinților Valg îi atacă gât 
ul cu sabia. Nu. 

De-a lungul coloanei i se răsuci un muşchi, i se contorsio 
nă până când trebui să-şi muşte buzele pentru a nu ţipa cân 
d respinse lovitura. Nu putea fi o epuizare. Nu atât de curân 
d, nu după ce se pregătise atât, nu... 

In scutul din spatele ei apăru o gaură, iar întunericul lovi 
bariera, făcând ca magia să se încreţească şi să se retragă. 
li aruncă un gând şi, când flacăra repară scutul, sângele înc 
epu să-i fiarbă. 

Prinții se apropiau din nou. Mărâi, trimițând un val de flăc 
ări albe spre ei, împingându-i înapoi, înapoi, înapoi, în timp 
ce inspira puternic. 

Dar, în loc de aer, tuşi sânge. 

Dacă fugea în spatele porţilor, cât avea să mai reziste sc 
utul până să cadă pradă prinților şi întunericului lor străvech 
i? Cât aveau să reziste cei dinăuntru? Nu îndrăzni să se uite 
în spate, să vadă cine câştiga. Nu suna bine. Nu se auzeau s 
unete de victorie, ci doar ţipete de durere şi de teamă. 

Genunchii îi tremurau, dar îşi înghiţi sângele din gură și i 
nspiră încă o dată. 


Nu-şi imaginase că se va termina aşa. Şi poate că asta şi 
merita, după ce întorsese spatele împărăției sale. 

Unul dintre prinții Valg strecură o mână prin peretele de f 
lăcări care-i separa, întunericul apărându-i carnea pentru a 
nu fi topită. Tocmai se pregătea să trimită o lovitură spre el, 
când, cu coada ochiului, văzu o mişcare dinspre copaci. 

Sus pe deal, de parcă ar fi coborât în fugă din munţi şi nu 
se opriseră să mănânce, să bea, sau să doarmă, erau un bă 
rbat impunător, o pasăre uriaşă şi trei dintre cei mai mari pr 
ădători pe care-i văzuse vreodată. 

Cinci în total. 

Răspundeau chemării disperate de ajutor a prietenului lo 


Se azvârliră în goană printre copaci şi peste stânci: doi lu 
pi, unul negru şi unul alb ca luna, bărbatul puternic, pasărea 
zburând la înălţime joasă deasupra lor, şi o pisică de munte 
care gonea în spatele lor, îndreptându-se cu toţii spre întun 
ericul care pândea între ei şi fortăreață. 

Lupul negru se opri brusc când se apropiară de întuneric, 
de parcă ar fi simţit ce putea face. Ţipătul din fortăreață se i 
ntensifică. Dacă nou-veniţii distrugeau soldaţii, supravieţuit 
orii ar fi putut lua calea tunelului, pentru a se salva înainte c 
a întunericul să mistuie totul. 

Transpiraţia îi înţepa Celaenei ochii, iar durerea o tăia at 
ât de adânc, încât se întreba dacă nu o va face pentru totde 
auna. Dar nu-l minţise pe Rowan când vorbise de vieţi salva 
te. 

Aşa că nu se opri să se îndoiască sau să analizeze opţiun 
i când aruncă rămăşiţele puterii spre cei cinci prieteni ai lui 
Rowan, o punte de flăcări prin întuneric, împărţindu-l în dou 
ă. 

O cale către porţile din spatele ei. 

Din fericire, prietenii lui Rowan nu ezitară, repezindu-se 
pe calea deschisă, lupii primii, pasărea - un vultur pescar - 
urmându-i îndeaproape. Îşi turnă întreaga putere în punte, s 
trângând din dinţi pentru a rezista agoniei, iar cei cinci trec 
ură în viteză pe lângă ea, fără să-i arunce nici măcar o privir 


e. Pisica de munte aurie încetini însă când să treacă printre 
porţile din spatele ei, văzând că pieptul i se strânge şi tuşeş 
te, sângele strălucindu-i pe iarbă. 

— Ele înăuntru, spuse ea gâtuit. Ajutaţi-l. 

Marea felină zăbovi, evaluând starea ei, starea zidului şi 
prinții care se luptau cu flăcările ei. 

— Du-te, spuse ea hârâind. 

Puntea din întuneric se prăbuşi, iar ea se clătină, dând u 
n pas înapoi, în timp ce forţa aceea neagră se izbi în ea, în s 
cut, în lume. 

Sângele îi urla atât de tare în urechi, încât de-abia auzi c 
ând pisica de munte se repezi spre fortăreață. Prietenii lui R 
owan veniseră. Bine. Bine că nu avea să fie singur, că avea 
prieteni în lume. 

Tuşi din nou sânge, împrăştiindu-l pe pământ - pe picioar 
ele prinţului Valg. 

De-abia făcu o mişcare, când el o aruncă îndărăt în propr 
iile flăcări, iar ea lovi zidul magic de sub ea, dur şi neiertăto 
r de parcă ar fi fost făcut din piatră. Singura cale în fortărea 
ţă era prin porţile magice de apărare. Lovi cu Goldryn, dar | 
ovitura fu slabă. Impotriva Valgilor, împotriva acestei oribile 
puteri pe care o poseda regele din Adarlan, cu armata acea 
sta la dispoziţia lui... era cu totul inutilă. La fel de inutilă pre 
cum era jurământul pe care-l făcuse la mormântul Nehemie 
i. La fel de inutilă precum moştenitoarea unui tron distrus şi 
a unui nume distrus. 

Harul magic făcea ca sângele să-i clocotească. Întunericu 
| avea să fie o uşurare în comparaţie cu iadul care-i ardea în 
vene. Prinţul Valg înaintă, iar o parte din ea ţipă - ţipă la ea 
să se ridice, să continue lupta, să urle de mânie împotriva a 
cestui sfârşit oribil. Dar mişcarea membrelor, chiar şi respir 
aţia, deveniseră un efort colosal. 

Era foarte obosită. 


Fortăreaţa devenise un iad de ţipete şi de luptă şi de sân 


ge, dar Rowan continuă să-şi fluture săbiile, menţinându-şi 
poziţia la gura tunelului pe măsură ce soldaţii pătrundeau u 
nul câte unul. Şeful cercetaşilor, Bas, îi lăsase înăuntru, îi sp 
usese Luca lui Rowan. Ceilalţi semi-Fae care conspiraseră î 
mpreună cu Bas îşi doreau puterea pe care le-o ofereau cre 
aturile - îşi doreau un loc în lume. Văzând devastarea din oc 
hii însângeraţi ai băiatului, Rowan înţelese că Bas îşi găsise 
deja sfârşitul. Spera că nu Luca fusese executorul. 

Soldaţii continuau să vină, oameni bine antrenați, cărora 
nu le era teamă de semi-Fae sau de puţina magie pe care o 
purtau. Erau înarmaţi cu fier şi nu făceau diferenţa între tin 
eri şi bătrâni, între bărbaţi şi femei, hăcuind şi măcelărind. 

Rowan nu era epuizat, absolut deloc. Luptase perioade 
mai lungi şi în condiţii mai grele, dar ceilalţi dădeau înapoi, î 
n special pentru că soldaţii continuau să ia cu asalt fortărea 
ţa. Rowan îşi scoase sabia din măruntaiele unui soldat, cu p 
umnalul deja tăind gâtul următorului, când un mârâit zgudui 
pietrele fortăreței. Unele dintre semi-Fae îngheţară, dar Ro 
wan aproape se cutremură de uşurare când îi văzu pe lupii 
gemeni sărind de pe scară şi închizându-şi fălcile peste gâtu 
rile a doi soldaţi din Adarlan. 

Aripi mari fâlfâiră şi un bărbat încruntat, cu ochi negri, ap 
ăru în faţa lui, învârtind o sabie mai veche decât ocupanţii f 
ortăreţei Mistward. Vaughan dădu uşor din cap spre el, apoi 
luă poziţie, căci nu fusese niciodată prea vorbăreţ. 

În spatele lui, lupii erau la fel de letali, şi nici nu se sinchi 
siră să se schimbe în forma lor de Fae, doborând soldat dup 
ă soldat, lăsându-i pe cei care reuşeau să treacă pe mâna m 
asculului care aştepta în spatele lor. Ceea ce văzuse îi fu su 
ficient lui Rowan, care se repezi pe scări, ferindu-se de semi 
-Fae împietriţi şi însângeraţi. 

Întunericul încă nu se aşternuse, ceea ce însemna că ea 
mai respira, mai menținea linia, dar... 

O pisică de munte se opri brusc pe palierul scării şi-şi sch 
imbă forma. Rowan privi în ochii roşietici ai lui Gavriel şi într 
ebă: 

— Ea unde e? 


Gavriel ridică o mână, de parcă ar fi vrut să-l oprească. 

— E rău, Rowan. Cred... 

Rowan o luă la fugă, dându-l la o parte pe cel mai vechi 
prieten al său, făcându-şi loc cu umărul pe lângă celălalt bă 
rbat impozant care apăruse - Lorcan. Până şi Lorcan răspun 
sese apelului lui. Avea să vină şi momentul recunoştinţei, ia 
r semi-Fae cu părul negru nu spuse nimic când Rowan trecu 
iute ca fulgerul, alergând spre porţile bastionului. Ce văzu di 
ncolo, aproape că-l aduse în genunchi. 

Peretele de flăcări era zdrenţe, dar încă mai proteja barie 
ra, însă cele trei creaturi... 

Aelin stătea în faţa lor, cocoşată şi gâfâind, cu sabia atâr 
- nându-i neputincioasă în mână. Creaturile avansară şi o fla 
cără albastră anemică răsări între ei. O dădură la o parte cu 
un gest al mâinii. O altă flacără răsări, iar genunchii i se înm 
uiară. 

Scutul de foc se retrase, pulsând precum lumina în jurul t 
rupului ei. Ardea. De ce nu se retrăsese? 

Un alt pas şi creaturile îi spuseră ceva ce o făcu să ridice 
fruntea. Rowan ştia că nu avea cum să ajungă la ea, nu ave 
a nici forţa să strige un avertisment când Aelin privi în ochii 
creaturii din faţa ei. 

Îl minţise. Voise să salveze vieţi, da, dar se dusese acolo 
fără intenţia de a-şi salva propria-i viaţă. 

Inspiră adânc - să alerge, să urle, să-şi adune puterea, d 
ar un perete de muşchi se izbi în el din spate, doborându-l p 
e iarbă. Deşi Rowan îl împinse şi se luptă cu Gavriel, nu put 
ea face nimic împotriva celor patru secole de antrenament ş 
i instinct de felină care îl ţineau la pământ, împiedicându-l s 
ă alerge printre porţile acelea şi în bezna care distrusese lu 
mi întregi. 

Creatura îi luă faţa lui Aelin în mâini, iar sabia ei căzu la 
pământ, uitată. 

Rowan urlă când creatura o ridică în braţele ei. Când ea îÎ 
ncetă să mai lupte. Când flăcările ei se stinseră şi întunericu 
lo înghiţi. 


CAPITOLUL 53 


Era sânge peste tot. 

Ca şi înainte, Celaena se trezi între cele două paturi însă 
ngerate, iar suflarea care duhnea o mângâia pe ureche, pe 
gât, pe şira spinării. Simţea cum prinții Valg o încercuiau, dă 
ndu-i târcoale, cu mişcări de prădători, devorându-i nefericir 
ea şi durerea bucată cu bucată, gustând şi savurând. 

Nu avea scăpare, nu se putea mişca. Privirea i se plimba 
de la un pat la celălalt. 

Cadavrul Nehemiei, sfâşiat şi mutilat, pentru că ajunsese 
prea târziu, pentru că fusese o laşă, şi părinţii ei, cu gâturile 
tăiate de la o ureche la alta, pământii şi lipsiţi de viaţă. Morţ 
i din cauza unui atac pe care ei ar fi trebuit să-l simtă. Un at 
ac pe care ea ar fi trebuit să-l simtă. Poate că-l simţise şi de 
aceea se strecurase acolo în acea noapte. Dar şi atunci ajun 
sese prea târziu. 

Două paturi. Două fisuri în sufletul ei, crăpături prin care 
abisul începuse să curgă cu mult înainte ca prinții Valg să o 
prindă în mrejele lor. O gheară o atinse pe gât şi ea sări, îm 
pleticindu-se în direcţia cadavrelor părinţilor ei. 

In momentul în care întunericul o cuprinsese, stingându-i 


flacăra epuizată, începuse să o roadă mânia nesăbuită care 
o convinsese să păşească dincolo de barieră. Aici în întuneri 
c, tăcerea era totală - eternă. Simţea Valgii furişându-se în j 
urul ei, flămânzi, nerăbdători şi plini de o răutate rece, străv 
eche.Se aşteptase ca viaţa să-i fie sorbită imediat, dar ei se 
mulţumeau să stea aproape de ea în întuneric, frecându-se 
de ea ca pisicile, până când se formă o lumină slabă şi se re 
găsi între aceste două paturi. Nu avea puterea să se uite în 
altă parte, nu avea puterea să facă nimic, doar să simtă cu 
m ameţeala şi panica devin din ce în ce mai puternice. Şi ac 
um... Acum... 

Deşi cadavrul era nemişcat pe pat, vocea Nehemiei şopt 
i: Laşo. 

Celaena vomită. Un râs aspru, slab, se auzi din spatele e 


Dădu îndărăt, îndepărtându-se de patul unde zăcea Nehe 
mia. Apoi se trezi într-o mare de roşu - roşu, şi alb, şi cenuşi 
Uu, Şİ... 

Acum stătea ca o furie în patul părinţilor ei, unde zăcuse 
şi cu zece ani în urmă, trezindu-se între trupurile lor, în ţipet 
ele servitoarei. Acele ţipete le auzea şi acum, stridente şi fă 
ră sfârşit şi... Laşo. 

Celaena căzu peste tăblia patului, la fel de reală, netedă 
şi rece cum şi-o amintea. Nu avea unde să se ascundă. Era 
o amintire - acestea nu erau realităţi. 

Îşi apăsă palmele pe lemn, luptându-se cu ţipătul care în 
cerca să-i părăsească buzele. Laşo. Vocea Nehemiei umplu 
din nou camera. Celaena închise ochii şi spuse peretelui: 

— Ştiu, ştiu. 

Nu se luptă când degetele reci, terminate cu gheare, îi m 
ângâiară obrajii, fruntea, umerii. Una dintre gheare îi tăie co 
ada împletită care şerpuia în jurul ei. Nu se luptă cu întuneri 


AAA 


cul care o înghiţi şi o târî în adâncuri. 


* 


Întunericul nu avea sfârşit sau început. 


Era abisul care îi bântuise paşii vreme de zece ani de zile 
şi căzu de bunăvoie în el, îl întâmpină cu bucurie. 

Nu existau sunete, doar vaga senzaţie că se îndreaptă sp 
re un fund care poate că nu exista, sau care ar fi putut să în 
semne adevăratul ei sfârşit. Poate că prinții Valg o devorase 
ră deja, transformând-o într-o carcasă. Poate că sufletul ei e 
ra întemnițat pentru totdeauna aici, în acest întuneric fără s 
fârşit. 

Poate că acesta era iadul. 


Întunericul se unduia acum, mişcându-se odată cu sunet 
ul şi culoarea prin care trecea ea. Trăise fiecare imagine, fie 
care amintire, una mai rea decât cealaltă. Faţa lui Chaol cân 
d văzuse cu adevărat ce era; trupul mutilat al Nehemiei; ulti 
ma ei conversaţie cu prietena ei, lucrurile îngrozitoare pe ca 
re i le spusese. Când toți oamenii tăi vor zăcea morți în jurul 
tău, să nu vii plângând la mine. 

Şi se adeverise. Acum, mii de sclavi din Eyllwe fuseseră 
măcelăriți pentru curajul lor. 

Se împletici printr-un vârtej de clipe în care dovedise că 
prietena ei avea dreptate. Nu era altceva decât o risipă des 
paţiu şi de respiraţie, o pată pe obrazul lumii, care nu-şi me 
rita dreptul prin naştere. 

Acesta era iadul - şi arăta ca iadul, pentru că văzu baia d 
e sânge pe care o crease în ziua în care făcuse ravagii în En 
dovier. Ţipetele muribunzilor - oamenii pe care îi tăiase buc 
ăţi - trăgeau de ea ca mâinile unor fantome. 

Asta merita. 


x 


Înnebunise în acea primă zi în Endovier. 

Înnebuni şi când căderea încetini şi fu dezbrăcată şi lega 
tă între doi stâlpi pătaţi cu sânge. Aerul rece îi muşca sânii 
goi, o muşcătură care nu era nimic în comparaţie cu teroare 


a şi agonia trăite când biciul pocni şi... 

Se zbătu în frânghiile care o ţineau legată. De-abia avu ti 
mp să tragă o gură de aer înainte ca biciul să o lovească din 
nou, sfârtecând lumea ca un fulger, sfârtecându-i pielea. 

— Laşo, spuse Nehemia în spatele ei, iar biciul pocni. Laş 
O. 

Durerea era orbitoare. 

— Uită-te la mine! 

Nu putea să-şi ridice fruntea. 

— Uită-te la mine! 

Atârna în frânghii, dar reuşi să privească peste umăr. 

Nehemia era întreagă, frumoasă şi nevătămată, cu ochii 
plini de o ură acuzatoare. Apoi, din spatele ei apăru Sam, ar 
ătos şi înalt. Moartea lui fusese foarte asemănătoare morţii 
Nehemiei, şi totuşi mult mai rea, pentru că durase ore între 
gi. Nici pe el nu-l salvase. Când zări biciul cu vârf de fier din 
mâinile lui, când el trecu pe lângă Nehemia şi desfăşură bici 
ul pe pământul stâncos, Celaena lăsă să-i scape un râs linişt 
it, pe o tonalitate joasă. 

Primi cu recunoştinţă durerea, cu braţele deschise, iar el 
inspiră îndelung, hainele mişcându-i-se odată cu respiraţia, 
şi pocni din bici. Vârful din fier - o, zeilor, o sfâşie şi căzu gr 
ămadă. 

— Din nou, îi spuse Celaena, cuvântul ceva mai mult dec 
ât un sunet răguşit. Din nou. 

Sam se supuse. Se auzea doar bufnetul pielii biciului pe 
pielea umedă, iar în timp ce Sam şi Nehemia făceau cu schi 
mbul, în spatele lor se formă o coadă de oameni care aştept 
au ceea ce meritau ca plată pentru ceea ce nu reuşise ea să 
facă. 

Un şir foarte lung de oameni. Erau atât de multe vieţi pe 
care nu reuşise să le protejeze. 

Din nou. 

Din nou. 

Din nou. 


Nu trecuse de barieră aşteptându-se să învingă prinții Va 
Ig. 

Se dusese acolo din acelaşi motiv pentru care răbufnise î 
n acea zi în Endovier. 

Prinții Valg încă n-o uciseseră, totuşi. 

Le simţise plăcerea atunci când ea implora să fie biciuită. 
Era ceea ce-i susţinea. Carnea ei muritoare nu reprezenta ni 
mic pentru ei - agonia din interior era premiul lor. Aveau să 
se delecteze cu asta pentru vecie, ţinând-o ca pe un animal 
de companie. 

Nimeni n-o putea salva, nimeni nu putea să pătrundă în îÎ 
ntunericul lor şi să scape cu viaţă. 

Unul câtre unul, scotociră prin amintirile ei. Ea îi hrăni, le 
dădu tot ce doreau şi încă mai mult. Tot mai departe în trec 
ut, cernând anii, pe măsură ce se cufundau în întuneric, îng 
emănându-se. Ei nu-i păsa. 

Nu se uitase în ochii prinților Valg aşteptându-se să vadă 
din nou răsăritul soarelui. 


Nu ştia de cât timp intrase în posesia lor. 

Apoi se auzi agitaţie, urlete de dedesubt - un râu îngheţa 
t. Şoapte şi o lumină neclară se ridicau să-i întâmpine. Nu, n 
u se ridicau - acesta era fundul. 

Capătul abisului. Şi capătul vieţii ei, poate, în sfârşit. 

Nu ştiu dacă şuieratul prinților Valg era de mânie sau de 
plăcere când se azvâărliră în râul îngheţat din fundul sufletul 
ui ei. 


CAPITOLUL 54 


Trompetele îi anunţară venirea. Trompetele şi tăcerea, p 
e măsură ce oamenii din Orynth se înghesuiau pe străzile a 
brupte, şerpuind în sus spre palatul alb care veghea asupra 
lor. Era prima zi însorită după multe săptămâni - zăpada de 
pe străzile pietruite se topea iute, deşi vântul încă mai avea 
o ultimă muşcătură de iarnă în el, suficient cât regele din A 
darlan şi întreaga sa Curte numeroasă să fie înfofoliţi în blă 
nuri care le acopereau însemnele regale. 

Totuşi, steagurile lor aurii şi purpurii fluturau în vântul tăi 
os, stâlpii auriţi strălucind la fel de puternic precum armura 
purtătorilor lor, care tropăiau în faţa cortegiului. Îi urmări ap 
ropiindu-se din unul de la balcoanele din afara camerei tron 
ului, cu Aedion lângă ea comentând constant despre starea 
cailor, a armurilor, a armelor - despre însuşi regele din Adar 
lan, care călărea, aproape de prima linie, pe un cal de războ 
i mare şi negru. Lângă el era şi un ponei, pe care se afla o si 
luetă mai mică. 

— Smiorcăitul de fiu-său, îi spuse Aedion. 

Intregul castel era cufundat într-o tăcere mâhnită. Toţi al 
ergau de jur-împrejur, dar în tăcere, încordaţi. Tatăl ei fuses 
e extrem de nervos la micul dejun, mama ei, neatentă, între 
aga Curte fiind iritată şi purtând de departe mai multe arme 
decât de obicei. Numai unchiul ei părea la fel - numai Orlon 
îi zâmbise astăzi, spunând că este foarte frumoasă în rochia 


ei albastră şi coroana aurie, şi trăsese de una dintre buclele 
ei proaspăt încreţite cu fierul. Nimeni nu-i spusese nimic de 
spre vizita asta, dar ştia că este importantă, pentru că Aedi 
on purta haine curate, o coroană şi un pumnal nou, pe care 
îl tot arunca în aer. 

— Aedion, Aelin, şuieră cineva din camera tronului - Lad 
y Marion, cea mai bună prietenă şi camerista mamei lor. Pe 
estradă, acum. 

În spatele minunatei doamne se iţea un cap cu păr negru 
ca noaptea şi doi ochi de onix - Elide, fiica ei. Fata era prea 
tăcută şi prea fragilă pentru ca ea să o necăjească, aşa cum 
făcea de obicei, iar Lady Marion, doica ei, îşi răzgâia necont 
enit fiica. 

— La naiba, blestemă Aedion, iar Marion se făcu roşie de 
mânie, dar nu-l certă. 

O dovadă suficientă că ziua era diferită - chiar periculoas 
ă. 

Stomacul i se strânse. O urmă totuşi pe Lady Marion înău 
ntru, cu Aedion pe urmele ei, ca întotdeauna, şi se cocoţă p 
e micuțul tron aşezat lângă cel al tatălui ei. Aedion îşi luă lo 
cul în flancul ei, cu umerii traşi în spate şi capul sus, protect 
orul şi luptătorul ei încă de pe atunci. 

Când regele din Adarlan intră în casa lor din munte, pest 
e întregul Orynth se lăsă tăcerea. 


x 


Îl ura pe regele din Adarlan. 

El nu zâmbi - nici când intră în sala tronului, pentru a-i sa 
luta pe unchiul şi pe părinții ei, nici când îl prezentă pe cel 
mai mare fiu al lui, prinţul moştenitor Dorian Havilliard, nici 
când intrară în marea sală pentru cel mai mare ospăț pe car 
e ea îl văzuse vreodată. Nu se uitase la ea decât de două or 
i: o dată, în timpul primei lor întâlniri, când o privise atât de 
lung şi dur, încât tatăl ei ceruse să ştie ce găsise atât de int 
eresant la fiica lui, iar întreaga Curte se încordase. Nici ea n 
u-şi coborâse însă privirea de la ochii întunecaţi. Îi ura faţa 


de brută, plină de cicatrice, şi blănurile. Ura modul în care îş 
i ignora fiul brunet, care stătea ca o păpuşă frumoasă lângă 
el, cu manierele sale foarte elegante şi graţioase, cu mâinile 
palide ca nişte păsări mici în zbor. 

A doua oară când regele se uitase la ea fusese la aceast 
ă masă la care stătea acum, cu doar câteva scaune mai dep 
arte, flancată de Lady Marion, de partea mai apropiată de r 
ege, şi de Aedion, de cealaltă parte. Pe picioarele lui Lady M 
arion, sub rochie, se găseau pumnale - ştia pentru că se tot 
lovea de ele. Lordul Cal, soţul lui Marion, stătea lângă soţia 
sa, oţelul de pe el lucind. 

Elide, împreună cu toţi ceilalţi copii, fusese trimisă la eta 
j. Numai ea şi Aedion - şi prinţul Dorian - aveau voie să part 
icipe. Aedion exploda de mândrie şi cu greu îşi tinu firea în f 
râu când regele din Adarlan se uită pătrunzător la ea pentru 
a doua oară, de parcă ar fi străpuns-o cu privirea până la oa 
se. Apoi regele fu prins într-o conversaţie cu părinţii şi cu un 
chiul ei, şi cu toţi lorzii şi doamnele de la Curte care se post 
aseră în jurul familiei regale. 

Ştiuse întotdeauna că această Curte a ei nu-şi asuma risc 
uri, nu când ea era acolo şi nici când venea vorba de părinţii 
sau unchiul ei. Chiar şi acum, observă privirile celor mai apr 
opiaţi prieteni ai tatălui ei zburând de la ferestre la uşi, în ti 
mp ce făceau conversaţie cu oamenii din jurul lor. 

In rest, sala era ocupată de oaspeţii din Adarlan şi de cer 
curile exterioare ale Curţii lui Orlon, alături de negustori imp 
ortanţi din oraş care voiau să stabilească legături cu Adarla 
nul, sau ceva de genul acesta. Atenţia ei era fixată însă asu 
pra prinţului din faţa ei, care părea a fi ignorat complet de t 
atăl şi de Curtea lui, aruncat aproape de capătul mesei, împ 
reună cu ea şi cu Aedion. 

Mânca foarte frumos, gândi ea, urmărindu-l cum îşi tăia 
puiul fript. Nicio picătură nu se rătăci, nicio firimitură nu căz 
u pe masă. 

Ea avea maniere decente, în timp ce Aedion era incorigib 
il, farfuria fiindu-i plină de oase şi firimituri împrăştiate pest 
e tot, chiar şi pe rochia ei. l-ar fi tras una pentru asta, dar şi 


atenţia lui era aţintită asupra figurilor regale din capătul cel 
ălalt al mesei. 

Aşa că, şi ea, şi prinţul moştenitor erau ignoraţi. Se uită 
din nou la băiat, care era cam de vârsta ei. Avea tenul alb, 
părul negru-albăstrui tuns ordonat; ochii de safir se ridicară 
din farfurie iar privirile li se întâlniră. 

— Mănânci ca o doamnă rafinată, îi spuse ea. A 

Buzele lui se subţiară şi culoarea îi pătă obrajii de fildeş. | 
n faţa ei, Quinn, Căpitanul Gărzii unchiului ei, se înecă încer 
când să bea apă. 

Prinţul îi aruncă o privire tatălui său - încă ocupat cu unc 
hiul ei - înainte de a-i răspunde. Nu căuta aprobare, ci păre 
a să se teamă. 

— Mănânc ca un prinţ, spuse Dorian liniştit. 

— Nu trebuie să-ţi tai pâinea cu furculiţa şi cuțitul, spuse 
ea. 

În cap simţi o pulsaţie slabă, urmată de o căldură pâlpâit 
oare, dar le ignoră. Era cald, pentru că din nu se ştie ce mot 
iv închiseseră toate ferestrele. 

— Aici, în nord, continuă ea, în timp ce cuțitul şi furculiţa 
prinţului rămăseseră unde erau, pe chifla sa, nu trebuie să 
fii atât de politicos. Nu ne dăm aere. 

Hen, unul dintre oamenii lui Quinn, tuşi semnificativ de la 
câteva scaune distanţă. Aproape că-l putea auzi: Spuse mic 
uta doamnă cu părul ei făcut cu fierul în bucle atente şi purt 
ând rochia ei cea nouă, pe care, dacă i-o murdărim, a ameni 
nțat că ne jupoaie. 

Ea îi aruncă lui Hen o privire la fel de semnificativă şi îşi î 
ntoarse atenţia către prinţul străin. El deja plecase capul în f 
arfurie privindu-şi mâncarea, de parcă se aştepta să fie negl 
ijat pentru tot restul serii. Părea destul de singur, aşa că îi s 
puse: 

— Dacă vrei, poţi fi prietenul meu. 

Niciunul dintre oamenii din jurul lor nu spuse nimic, nu tu 
Şi. 

Dorian îşi ridică bărbia. 

— Am un prieten. Va fi Lord de Anielle cândva şi este cel 


mai de temut războinic din ţară. 

Se îndoia că lui Aedion i-ar fi plăcut acea afirmaţie, dar v 
ărul ei era concentrat asupra mesei. Îşi dorea să-şi fi ţinut g 
ura închisă. Chiar şi acest inutil prinţ străin avea prieteni. Pu 
Isaţia din capul ei se amplifică şi luă o gură de apă. Apă - în 
totdeauna apă ca să-i răcorească măruntaiele. 

Totuşi, gestul de a se întinde după pahar îi trimise sulițe 
de durere incandescentă prin cap şi se crispă. 

— Prinţesă? o interpelă Quinn, întotdeauna primul care o 
bserva. 

Ea clipi, văzând pete negre în faţa ochilor, dar durerea în 
cetă. 

Nu, nu încetă, ci făcu o pauză. O pauză, apoi... 

O durea chiar între ochi. Simţea în cap o presiune care în 
cerca să intre. Işi frecă fruntea. Gâtul îi devenise uscat ca ia 
sca şi se întinse după apă, gândindu-se la răcoare, la calm ş 
i rece, aşa cum o învăţaseră profesorii şi întreaga Curte. Har 
ul ei magic fremăta însă în măruntaiele ei - o ardea. Fiecare 
pulsaţie de durere din cap făcea să îi fie şi mai rău. 

— Prinţesă, spuse Quinn din nou. 

Ea se ridică în picioare, iar acestea îi tremurau. Întuneci 
mea vederii se amplifica la fiecare lovitură de durere şi îşi pi 
erdu echilibrul. In depărtare, de parcă s-ar fi aflat sub apă, o 
auzi pe Lady Marion rostindu-i numele, întinzându-se spre e 
a, dar ceea ce dorea era atingerea răcoroasă a mamei sale. 

Mama sa se întoarse în scaun, cu faţa trasă şi cerceii din 
aur scânteind în lumină. Întinse o mână, întrebând: 

— Ce s-a întâmplat, Inimă-de-Foc? 

— Nu mă simt bine, spuse ea, de-abia putând să pronunt 
e cuvintele. 

Prinse braţul îmbrăcat în catifea al mamei sale, căutând 
alinare şi stabilitate, pentru că îi cedau genunchii. 

— Ce te doare? o întrebă mama ei, punându-i mâna pe f 
runte. O scânteie de îngrijorare, apoi o privire rapidă către t 
atăl ei, care urmărea scena de lângă regele din Adarlan. 

— Arde toată, spuse ea încet. 

Lady Marion apăru brusc în spatele ei, iar mama ei ridică 


privirea şi spuse: 

— Trimiteţi vindecătorul în camera ei. 

Marion dispăru imediat printr-o uşă laterală. 

N-avea nevoie de un vindecător şi apucă braţul mamei s 
ale pentru a-i spune asta. Şi totuşi, de pe buze nu-i ieşi niciu 
n cuvânt, pentru că harul magic se învolbură şi arse. Mama 
ei şuieră şi sări îndărăt - cu fum ridicându-se din rochie, de 
unde o apucase. 

— Aelin. 

Capul îi pulsă din nou - o explozie de durere şi apoi... 

O zvârcolire, o agitaţie în capul ei. 

Un vierme de întuneric care îşi forţa drumul spre interior. 
Harul ei se retrase, iritat, lovind, încercând să expulzeze vie 
rmele, să-l ardă pentru a le salva pe amândouă, dar... 

— Aelin! 

— Scoate-l, şopti răguşit, apăsându-şi tâmplele şi îndepă 
rtându-se de masă. Doi dintre lorzii străini îl apucară pe Dori 
an şi îl scoaseră din cameră. 

Harul ei magic se împotrivea ca un armăsar, în timp cevi 
ermele se zvârcolea, pătrunzând mai adânc. 

— Scoate-l! 

— Aelin! 

Tatăl ei se ridicase şi el, cu mâna pe sabie. Ceilalţi stătea 
u şi ei în picioare, dar ea ridică mâna - pentru a-i ţine la dist 
anţă, pentru a-i avertiza. 

O flacără albastră răbufni. Două persoane se aplecară la 
timp ca s-o evite, dar toată lumea se ridică acum, pentru că 
scaunele rămase libere luară foc. 

Viermele voia să se îngroape în mintea ei şi să rămână a 
colo pentru totdeauna. 

Se apucă de cap, harul urlând atât de puternic, încât zgu 
duia lumea. Şi, în clipa următoare, ardea, o coloană vie de fi 
acără turcoaz, suspinând pentru că viermele întunecat îşi co 
ntinua lucrarea, iar zidurile minţii ei începuseră să cedeze. 

Peste propria voce, peste strigătele din sală, auzi urletul 
tatălui său - o poruncă adresată mamei ei, care era în genu 
nchi, cu mâinile întinse spre ea ca în implorare. 


— Fă-o, Evalin! 

Coloana de flăcări deveni mai fierbinte, suficient de fierbi 
nte încât oamenii să o ia la fugă. 

Ochii mamei sale îi întâlniră pe ai ei, plini de implorare şi 
durere. 

Apoi, apa - un zid de apă care se prăbuşea peste ea, izbi 
nd-o de pietre, curgându-i pe gât, în ochi, sufocând-o. 

Înecând-o. Până când flacăra rămase fără aer, numai apă 
şi îmbrăţişarea ei îngheţată. 

Regele din Adarlan o privise pentru a treia oară - şi zâmb 
ise. 


Prinții Valg se bucurară de acea amintire, de teroare şi d 
e durere. În timp ce făcură o pauză pentru a o savura, Celae 
na înţelese. Regele din Adarlan îşi folosise puterea asupra ei 
în acea noapte. Părinţii ei n-aveau de unde să ştie că persoa 
na responsabilă pentru acel vierme întunecat, care dispărus 
e imediat ce-şi pierduse cunoştinţa, era chiar omul care stăt 
ea lângă ei. 

Acum, mai apăruse unul ca ei - un al patrulea prinţ, care 
trăia în interiorul lui Narrok şi care spuse: 

— Soldaţii sunt gata să cucerească tunelul. Pregătiţi-vă s 
ă vă ocupați poziţiile. 

Îl simţea zăbovind asupra ei, observând-o. 

— Mi-aţi găsit un premiu care îl va interesa foarte mult p 
e vasalul nostru. Nu o risipiţi. Doar sorbituri mici. 

încercă să simtă oroarea - să simtă orice la gândul loculu 
i unde aveau să o ducă, la ceea ce avea să-i facă, dar nu si 
mţea nimic. Prinții îşi murmurară înţelegerea şi amintirea se 
rostogoli mai departe. 


Mama ei crezu că fusese un atac din partea lui Maeve, o 
aducere aminte malefică despre o datorie, pentru a-i face s 


ă pară vulnerabili. În orele care urmară, pe când zăcea în ba 
ia rece ca gheaţa aflată lângă dormitorul ei, îşi folosise urec 
hile de Fae pentru a-i asculta pe părinţii ei şi dezbaterile cur 
tenilor lor din camera de zi a apartamentului lor. 

Probabil că fusese Maeve. Nimeni altcineva n-ar fi putut f 
ace aşa ceva sau să ştie că o astfel de demonstraţie - în fat 
a regelui din Adarlan, care ura deja magia - le-ar fi adus pre 
judicii. 

Nu dori să discute despre ceea ce se întâmplase, nici mă 
car după ce fu capabilă să meargă, să vorbească şi să se co 
mporte ca o prinţesă. Insistând că o doză de normalitate ar 
ajuta-o, mama ei o făcu să meargă la un ceai, în după-amia 
za următoare, cu prinţul Dorian, păzită şi supravegheată ate 
nt, cu Aedion aşezat între ei. Când manierele impecabile ale 
lui Dorian dădură greş şi el dărâmă ceainicul, vărsându-l pe 
ste noua ei rochie, ea dădu un spectacol întreg punându-l p 
e Aedion să-l amenințe că îl va lua la pumni. 

Dar nu-i păsa de prinţ, de ceai, sau de rochie. De-abia pu 
tu ajunge în camera ei, iar în acea noapte visă că o omidă îi 
invadează mintea, şi se trezi cu ţipete şi flăcări în gură. 

La asfinţit, părinţii o scoaseră în afara castelului, îndrept 
ându-se spre conacul aflat la două zile de mers. Era posibil 
ca oaspeţii lor străini să-i fi provocat un stres puternic, spus 
e vindecătorul. Ea ceru să meargă cu Lady Marion, dar părin 
ţii ei insistară să meargă ei. Unchiul ei aprobă. Regele din A 
darlan, se pare, nu voia nici el să rămână în palat alături de 
magia ei, care o luase razna. 

Aedion rămase în Orynth, părinţii ei promițând că vor tri 
mite după el după ce o vor pune pe picioare. Ştia că măsura 
era pentru siguranţa lui. Lady Marion merse cu ei, lăsându-ş 
i soţul şi pe Elide la palat - pentru siguranţa lor, bineînţeles. 

Un monstru, asta era, un monstru care trebuia să fie înch 
is şi supravegheat. 

In primele două nopţi petrecute la conac, părinţii ei se ce 
rtară, iar Lady Marion îi ţinu companie, citindu-i, periindu-i p 
ărul, spunându-i poveşti despre căminul ei din Perranth. Mar 
ion fusese spălătoreasă la palat, în copilăria ei. Când sosise 


Evalin, deveniseră prietene - mai ales pentru că prinţesa pă 
tase cămaşa favorită a noului ei soţ cu cerneală şi voia să o 
curețe înainte ca el să observe. 

Curând, Evalin o făcuse pe Marion domnişoara ei de ono 
are, iar apoi Lordul Lochan se întorsese dintr-o misiune la gr 
aniţa de sud. Arătosul Cal Lochan devenise, nu se ştie cum, 
cel mai murdar om din castel şi avea nevoie constantă de sf 
atul lui Marion despre cum să îndepărteze diverse pete. Ace 
laşi care, într-o zi, îi ceru unei slujitoare, născute copil din fl 
ori, să-i fie soţie - şi nu doar soţie, ci şi Lady de Perranth, al 
doilea cel mai mare teritoriu din Terrasen. Doi ani mai târzi 
u, ea o născuse pe Elide, moştenitoarea Perranth-ului. 

lubea poveştile lui Marion şi se agăţă de acele poveşti în 
liniştea şi încordarea zilelor care urmară, când iarna încă ţin 
ea strâns lumea şi făcea să geamă conacul. 

Casa scârţâia din pricina vânturile tăioase în noaptea în c 
are mama ei intră în dormitor - mult mai puţin elegant decă 
t cel de la palat, dar totuşi frumos. Veneau numai vara acol 
o, deoarece clădirea era prea expusă curenților în perioada 
iernii, iar drumurile erau prea periculoase. Faptul că veniser 
ă acum... 

— Încă nu dormi? o întrebă mama ei. 

Lady Marion se ridică de pe marginea patului. După câte 
va cuvinte pline de căldură, Marion plecă, zâmbindu-le amă 
ndurora. 

Mama ei se ghemui pe saltea, trăgând-o aproape de ea. 

— Îmi pare rău, îi şopti mama ei în păr. 

Avusese coşmaruri şi cu înecul - apă rece ca gheaţa care 
îi ajungea dincolo de cap. 

— Îmi pare foarte rău, Inimă-de-Foc. 

Ea îşi îngropă faţa la pieptul mamei, savurând căldura. 

— Îţi mai este frică să dormi? 

Ea dădu afirmativ din cap, lipindu-se şi mai tare de mam 
a ei. 

— Atunci, am un dar pentru tine. 

Când ea nu schiţă nicio mişcare, mama ei o întrebă: 

— Nu vrei să-l vezi? 


Ea scutură din cap. Nu voia niciun dar. 

— Acesta te va proteja de rău - vei fi întotdeauna în sigu 
ranţă. 

Când înălţă capul, văzu că mama ei zâmbea, scoțând de 
sub cămaşa de noapte lanţul din aur şi medalionul greu şi r 
otund, întinzându-i-le. 

Privi amuleta, apoi îşi privi mama, cu ochii mari. 

Amuleta din Orynth. Moştenirea de familie preţuită mai p 
resus de orice în casa lor. Discul ei rotund era de dimensiun 
ea palmei ei, iar pe faţa de culoarea cerului fusese sculptat 
din corn un cerb alb - un corn dăruit de Stăpânul Pădurii. Înt 
re coarnele răsucite se afla o coroană arzătoare din aur, ste 
aua nemuritoare care îi veghea şi care arăta drumul de înto 
arcere spre Terrasen. Cunoştea fiecare centimetru din acea 
amuletă, îşi trecuse degetele peste ea de nenumărate ori şi 
memorase forma simbolurilor gravate pe spate - cuvinte înt 
r-o limbă stranie pe care nu şi-o mai amintea nimeni. 

— Tata ţi-a dat asta când erai în Wendlyn, ca să te protej 
eze. 

Zâmbetul persistă. 

— Inainte de asta, unchiul său i-l dăduse lui la majorat. E 
ste un dar menit să fie dat membrilor familiei noastre - celo 
r care au nevoie de ocrotirea lui. 

Era prea uluită ca să obiecteze când mama ei îi puse lanţ 
ul la gât şi-i aranjă amuleta pe piept. Îi atârna până aproape 
de buric, o greutate caldă. 

— Să nu ti-l scoţi niciodată. Să nu-l pierzi niciodată. 

Mama ei o sărută pe frunte. 

— Poartă-l şi atunci vei şti că eşti iubită, Inimă-de-Foc - c 
ă eşti în siguranţă şi ce contează e forţa de aici - şi îi puse 
mâna pe inimă - oriunde mergi, Aelin, şopti ea. Oricât de de 
parte ai fi, îţi va arăta drumul spre acasă. 


* 


Pierduse Amuleta din Orynth. O pierduse în aceeaşi noap 
te. 


Nu putea suporta amintirea. Încercă să-i implore pe prinţ 
ii Valg să o scape de chinuri şi să o stoarcă de viaţă, reducă 
nd-o la nimicnicie, dar aici nu avea voce. 

La câteva ore după ce mama îi dăruise Amuleta din Oryn 
th, îi lovise o furtună. 

Era o furtună de o întunecime nenaturală, iar în ea simţis 
e acea chestie zvârcolitoare, oribilă, care se împingea din n 
ou în mintea ei. Părinţii şi ceilalţi din conac nu-şi dăduseră s 
eama ce se întâmpla, chiar dacă aerul era îmbâcsit de un m 
iros ciudat. Când se trezise în întunericul pur, din pricina tun 
etului, strânsese amuleta la piept - o strânsese şi se rugase 
la toţi zeii pe care-i ştia. 

Dar amuleta nu-i dăduse putere sau curaj, şi se furişasei 
n camera părinţilor ei, la fel de întunecată ca şi a ei, doar fe 
reastra izbindu-se de perete sub vântul şi ploaia torențială. 

Ploaia scăldase totul, dar - dar probabil că ei erau prea e 
puizaţi de grija faţă de ea şi din cauza anxietăţii pe care înc 
ercau să o ascundă. Aşa că închise ea fereastra şi se târî cu 
grijă în patul lor ud, pentru a nu-i trezi. Ei nu întinseră mâna 
spre ea, n-o întrebară ce se întâmplase, iar patul era foarte 
rece - mai rece decât al ei şi duhnind a cupru şi a fier, acel i 
z care nu-i plăcea sub nicio formă. 

In acel iz se trezi când ţipă camerista. 

Lady Marion se năpustise în cameră, cu ochii măriţi, dar | 
impezi. Nu se uitase la prietenii ei morţi, ci mersese direct s 
pre pat şi se aplecase peste trupul lui Evalin. Domnişoara d 
e onoare era mică şi cu oase delicate, dar reuşise cumva să 
o ridice dintre părinţii ei, ţinând-o strâns şi fugind cu ea din 
cameră. Puţinii slujitori din conac erau panicaţi, unii alergân 
d pentru a aduce ajutoare care erau la cel puţin o zi depărta 
re - alţii fugind. 

Lady Marion rămăsese. 

Marion rămăsese şi pregătise o baie, o ajutase să-şi dea j 
os de pe ea cămaşa de noapte rece şi însângerată. Nu vorbi 
seră, nu încercaseră să vorbească. Lady Marion o îmbăiase, 
apoi, când fusese curată şi uscată, o dusese în braţe în bucă 
tăria rece. Marion o aşezase la masa lungă, învelită într-o p 


ătură, şi se pregătise să facă focul în vatră. 

In acea zi nu vorbise. Oricum, în ea nu mai rămăseseră s 
unete sau cuvinte. 

Unul dintre puţinii slujitori rămaşi năvălise în bucătărie, s 
trigând casei goale că regele Orlon era şi el mort. Ucis în pa 
t, exact ca... 

Lady Marion ieşise din bucătărie, cu dinţii dezveliţi, înaint 
e ca omul să apuce să intre. Nu auzise cum blânda Marion îl 
pălmuieşte, poruncindu-i să plece şi să găsească ajutor - aj 
utor real şi nu veşti inutile. 

Ucişi. Familia ei era - moartă. Şi din moarte nu se puteau 
întoarce, iar părinţii ei... Ce făcuseră slujitorii cu... cu trupuri 
le lor... 

Frisoanele o loviră atât de puternic, încât pătura căzu de 
pe ea. Nu-şi putea opri clănţănitul dinţilor. Era un miracol că 
nu căzuse de pe scaun. 

Nu putea fi adevărat. Era doar un alt coşmar din care av 
ea să se scoale cu tatăl ei mângâindu-i părul, mama ei zâm 
bind, se va trezi în Orynth şi... 

Greutatea caldă a păturii o îmbrăţişă din nou, iar Lady M 
arion o luă în poală, legănând-o. 

— Ştiu. N-o să te părăsesc - stau cu tine până vin ajutoar 
e. Ajung mâine. Lordul Lochan, Căpitanul Quinn, Aedion al t 
ău - toţi vor fi aici mâine. Poate chiar înainte de răsărit. 

Dar Lady Marion tremura şi ea. 

— Ştiu, tot spunea ea, plângând în tăcere. Ştiu. 

Focul se stinse, împreună cu plânsul lui Marion. Se susţin 
eau una pe alta, prinzând parcă rădăcini pe scaunul acela di 
n bucătărie. Aşteptară să vină răsăritul şi ceilalţi care aveau 
să-i ajute, cumva. 

De afară se auzi un tropăit - vag, dar universul era atât d 
e tăcut, încât se auzea calul singuratic. Lady Marion cercetă 
ferestrele bucătăriei, ascultând cum calul dădea încet târco 
ale până când... 

Intr-o clipă fură sub masă, Marion apăsând-o pe podeaua 
îngheţată, acoperind-o cu trupul ei delicat. Calul se îndrepta 
spre partea din faţă a casei, întunecată. 


Partea din faţă a casei - lumina din bucătărie ar fi putut s 
ugera celui de afară că în casă se afla cineva. Partea din fat 
ă a casei era mai potrivită pentru a te furişa înăuntru... ca s 
ă termine ceea ce începuseră cu o noapte înainte. 

— Aelin, şopti Marion şi mâinile mici, puternice, îi găsiră 
faţa, forţând-o să privească trăsăturile albe ca neaua, buzel 
e însângerate. Aelin, ascultă-mă. 

Deşi Marion respira întretăiat, vocea îi era egală. 

— Trebuie să fugi la râu. Îţi aminteşti drumul spre punt 
e? 

Frânghia subţire, puntea din lemn peste viroagă şi Râul F 
lorine curgând învolburat dedesubt. Încuviinţă. 

— Ce fată bună eşti. Du-te la punte şi traverseaz-o. Îţi a 
minteşti ferma părăsită de la capătul drumului? Găseşte un 
loc unde să te ascunzi acolo - şi nu ieşi, nu te lăsa văzută d 
e nimeni cu excepţia unei persoane pe care să o recunoşti. 
Nici măcar dacă îţi spun că-ţi sunt prieteni. Aşteaptă curteni 
i - te vor găsi ei. 

Din nou tremura, dar Marion o apucă de umeri. 

— Am să încerc să câştig cât de mult timp pot, Aelin. 
Indiferent ce auzi, indiferent ce vezi, nu te uita îndărăt şi nu 
te opri până nu găseşti un loc în care să te ascunzi. 

Clătină din cap, lacrimile fără sunet găsindu-şi în sfârşii c 
alea de evadare. Uşa din faţă gemu - o mişcare rapidă. 

Lady Marion întinse mâna spre pumnalul din cizmă. Luce 
a în lumina slabă. 

— Când spun să fugi, fugi, Aelin. Înţelegi? 

Nu voia, nu voia defel, dar încuviinţă. 

Lady Marion o sărută uşor pe frunte. 

— Spune-i lui Elide a mea... vocea i se frânse. Spune-i lui 
Elide a mea că o iubesc foarte mult. 

Se auzi un bufnet uşor de paşi care se apropiau dinspre 
partea din faţă a casei. Lady Marion o scoase de sub masă ş 
i deschise uşa bucătăriei, doar cât să se strecoare ea pe aco 
lo. 

— Fugi acum, spuse Lady Marion, şi o împinse în noapte. 

Uşa se închise în spatele ei, apoi nu mai rămaseră decât 


aerul întunecat şi rece şi copacii care o conduceau la cărare 
a spre punte. La început poticnindu-se, o luă, în cele din ur 
mă, la fugă. Picioarele îi erau ca plumbul, tălpile julindu-i-se 
la contactul cu pământul. Reuşi însă să ajungă la copaci - a 
poi din casă se auzi un zgomot puternic. 

Genunchii i se înmuiară şi strânse în braţe un copac. Prin 
fereastra deschisă o văzu pe Lady Marion stând în picioare î 
n faţa unui bărbat uriaş, cu faţa acoperită de glugă, cu pum 
nalele scoase, dar tremurând. 

— N-o vei găsi. 

Bărbatul spuse ceva care o făcu pe Marion să se retragă 
cu spatele spre uşă - nu pentru a fugi, ci pentru a o bloca. 

Doica ei era atât de mică. Atât de mică faţă de el. 

— E un copil, urlă Marion. 

N-o auzise niciodată ţipând aşa - cu furie, dezgust şi disp 
erare. Marion îşi ridică pumnalele, aşa cum îi arătase soţul e 
i de atâtea ori. Ar fi trebuit să o ajute, nu să se ascundă într 
e copaci ca o laşă. Invăţase cum să ţină un cuţit şi o sabie 
mică. Ar fi trebuit s-o ajute. 

Bărbatul se aruncă asupra lui Marion, dar ea ţâşni din cal 
ea lui - apoi sări pe el, tăind, sfâşiind şi muşcând. 

Atunci, ceva se frânse - ceva se frânse atât de profund, î 
ncât ştia că nu exista cale de întoarcere - nici pentru ea, nic 
i pentru Lady Marion - bărbatul o prinse pe femeie şi o arun 
că în marginea mesei. Auzi osul cum se rupe, apoi bolta lam 
ei sale sclipi repezindu-se spre forma ei încremenită - spre 
capul ei. Roşul explodă. 

Ştia suficiente despre moarte pentru a înţelege că, odată 
ce capul era secerat astfel, totul se termina. Ştia că Lady M 
arion, care îşi iubise soţul şi fiica foarte mult, nu mai era. Şti 
a că asta - asta se numea sacrificiu. 

Şi fugi. Fugi printre copacii golaşi, cu tufişurile rupându-i 
hainele, părul, smulgând şi muşcând. Bărbatul nu se mai str 
ădui să păstreze tăcerea, deschise cu forţă uşa bucătăriei, s 
ări pe cal şi porni în galop după ea. Tropăitul copitelor era a 
tât de puternic, încât părea să se reverse prin toată pădure 
a - probabil că acel cal era un monstru. 


Ea se împiedică de o rădăcină şi căzu la pământ. În depă 
rtare, râul care se dezgheţa urla. Foarte aproape, dar - glez 
na îi trimise un fulger de agonie. Prinsă în capcană - era înţ 
epenită în noroi şi rădăcini. Trase de rădăcinile care o ţinea 
u ostatică, lemnul rupându-i unghiile, şi, când asta nu ajută 
cu nimic, brăzdă noroiul cu unghiile. Degetele o usturau. 

O sabie scârţâi când părăsi teaca şi pământul reverberă 
sub loviturile copitelor calului. Se apropia, se apropia tot ma 
i mult. 

Un sacrificiu - fusese un sacrificiu, iar acum totul va fi fos 
t în van. 

Mai mult decât moartea, ura asta cel mai mult - sacrifici 
ul inutil al lui Lady Marion. Zgârie pământul cu unghiile, tras 
e de rădăcini şi atunci... 

Ochişori în întuneric, degete mici pe rădăcini, scoţându-l 
e din pământ. Piciorul se eliberă şi era din nou în picioare, f 
ără să poată mulţumi celor din Neamul Mititelelor, care deja 
dispăruseră, incapabilă să facă altceva decât să fugă, şchio 
pătând acum. Bărbatul era foarte aproape, crengile rupând 
u-se în urma lui, dar ea cunoştea drumul. Trecuse pe aici de 
atâtea ori, încât întunericul nu era un obstacol. Tot ce avea 
de făcut era să ajungă la punte. Calul lui nu putea trece, iar 
ea era suficient de rapidă să-l depăşească. Neamul Mititelel 
or ar fi putut-o ajuta din nou. Tot ce avea de făcut era să aju 
ngă la pod. 

Un luminiş - apoi vaietul râului deveni copleşitor. Era foa 
rte aproape acum. Simţi şi auzi, mai degrabă decât văzu cal 
ul trecând printre copacii din spatele ei, şuieratul săbiei lui 
atunci când o ridică, pregătindu-se să o spintece chiar acol 
O. 

Erau stâlpii gemeni, vagi în noaptea fără lună. Puntea. R 
euşise să ajungă la ea şi acum mai avea numai câteva zeci 
de metri, câţiva metri... 

Simţi răsuflarea fiebinte a calului pe gât atunci când se a 
runcă între cei doi stâlpi ai punţii, încercând să sară pe scân 
durile din lemn. 

Şi se trezi că sare în aer. 


Nu greşise direcţia - nu, vedea stâlpii şi... 

El tăiase puntea. 

Acesta fu singurul ei gând când se prăbuşi, atât de reped 
e, încât nu avu timp nici să ţipe înainte de a lovi apa îngheţ 
ată, care o înghiţi. 


Asta era. 

În acel moment, Lady Marion alesese o speranţă disperat 
ă pentru regatul ei în locul propriei persoane, a soţului şi a fi 
icei care aveau să o aştepte, o întoarcere care nu avea să s 
e mai petreacă niciodată. 

Acela a fost momentul care distrusese tot ceea ce era Ae 
lin Galathynius şi tot ce promisese să fie. 

Celaena zăcea pe pământ - pe podeaua lumii, pe podeau 
a iadului. 

Acesta era momentul pe care nu-l putea înfrunta - nu-l în 
fruntase. 

Pentru că, chiar şi atunci, înţelesese dimensiunea acelui 
sacrificiu. 

Mai avea amintiri de după momentul când lovise apa. A 
mintirile erau însă înceţoşate, o combinaţie de gheaţă şi de 
apă neagră, de lumină stranie, şi apoi, nu mai ştiu nimic, pă 
nă în momentul în care îl văzu pe Arobynn aplecat spre ea p 
e malul plin de trestii, undeva foarte departe. Se trezi într-u 
n pat ciudat, într-un sălaş rece, iar Amuleta din Orynth era p 
ierdută în râu. Indiferent ce magie poseda, ce protecţie i-ar 
fi putut aduce, fusese utilizată la maximum în acea noapte. 

Apoi începu procesul de a împleti teama, vina şi disperar 
ea în ceva nou. Apoi, ura - ura care o reconstruise, furia car 
e o hrănise, sufocând amintirile pe care le îngropase într-un 
mormânt din inima ei şi pe care nu le eliberase niciodată. 

Luase sacrificiul lui Lady Marion şi devenise un monstru, 
unul aproape la fel de rău precum cel care o omorâse pe La 
dy Marion şi îi omorâse familia. 

De aceea nu se întorsese acasă, nu fusese capabilă să se 


întoarcă. 

In primele săptămâni ale măcelului, sau în anii de după a 
ceea, nu se întrebase niciodată câţi muriseră, dar ştia că Lo 
rdul Lochan fusese executat. Quinn şi oamenii lui. Şi foarte 
mulţi copii... lumini strălucitoare, pe care ar fi trebuit să le p 
rotejeze. Şi nu reuşise. 

Celaena se agăţă de pământ. 

Asta era ceea ce nu putuse să-i spună lui Chaol, sau lui D 
orian, sau Elenei: că atunci când Nehemia îşi ticluise propria 
moarte pentru a o provoca să acţioneze, acel sacrificiu... ac 
el sacrificiu inutil... 

Era incapabilă să se dezlipească de pământ. Sub el nu er 
a nimic, nu exista niciun loc unde să meargă, pentru a scăp 
a de acest adevăr. 

Nu ştia de cât timp stătea pe fundul a ce-o fi fost, dar, în 
cele din urmă, prinții Valg o luară de la capăt, doar umbre al 
e gândului şi răutăţii, strecurându-se din amintire în amintir 
e, de parcă ar fi gustat platouri cu mâncare la un ospăț. Îmb 
ucături mici - sorbituri. Nici măcar nu se uitau la ea, pentru 
că ştiau că lupta era câştigată, iar ea se bucura de asta. Să 
facă tot ce vor, să o ducă Narrok înapoi în Adarlan şi să o ar 
unce la picioarele regelui. 

Se auzi scârţâitul unor paşi, apoi o mână mică, netedă, al 
unecă spre ea. intins în tufişuri, urmărind-o cu acei ochi turc 
oaz şi trişti nu era Chaol, nici Sam, nici Nehemia. 

Cu obrazul lipit de muşchi, tânăra prinţesă care fusese - 
Aelin Galathynius - întinse o mână spre ea. 

—  Ridică-te, spuse ea blând. 

Celaena scutură din cap. 

Aelin se întinse spre ea, întinzând o punte peste falia ace 
ea din fundaţia lumii. 

— Ridică-te! 

O făgăduinţă - o făgăduinţă a unei vieţi mai bune, a unei 
lumi mai bune. 

Prinții Valg se opriră. 

Işi risipise viaţa, irosise sacrificiul lui Marion. Acei sclavi c 
are fuseseră măcelăriți pentru că ea îi trădase - nu fusese a 


colo când trebuia. 

— Ridică-te, spuse cineva din spatele prinţesei tinere. 

Sam. Sam, ascuns, vederii, zâmbind slab. 

—  Ridică-te, spuse altă voce - vocea unei femei. 

Nehemia. 

— Ridică-te. 

Două voci împreunate - mama şi tatăl ei, cu feţele serioa 
se, dar ochii strălucitori. Unchiul ei era în spatele lor, purtân 
d coroana Terassenului pe părul argintiu. 

—  Ridică-te, îi spuse el blând. 

Unul câte unul, precum umbrele ieşind din ceaţă, apărur 
ă. Chipurile oamenilor pe care-i iubise cu inima ei din foc săl 
batic. 

Urmă Lady Marion, zâmbind lângă soţul ei. 

—  Ridică-te, şopti ea, cu vocea plină de speranţă pentru 
lume şi pentru fata pe care n-avea s-o mai vadă vreodată. 

O vibraţie în întuneric. 

Aelin stătea întinsă încă în faţa ei, cu mâna întinsă. Prinţi 
i Valg se întoarseră. 

Când prinții demoni se mişcară, mama ei păşi spre ea, cu 
faţa, părul şi silueta atât de asemănătoare cu ale ei. 

— Eşti o dezamăgire, şuieră ea. 

Tatăl ei îşi încrucişă braţele musculoase. 

— Eşti tot ceea ce am urât pe lume. 

Unchiul ei, încă purtând coroana din corn de cerb care ar 
sese până la cenuşă, spuse: 

— Mai bine mureai odată cu noi, decât să ne faci de ruşi 
ne, să ne pătezi amintirea, să-ţi trădezi poporul. 

Vocile lor se înlănţuiră în acelaşi vârtej. 

— Trădătoare. Ucigaşă. Mincinoasă. Hoaţă. Laşă. 

Mereu, viermuind la fel cum se înşurubase în mintea ei, c 
a o omidă puterea regelui din Adarlan. 

Regele n-o făcuse numai ca s-o tulbure şi s-o rănească. 
O făcuse ca s-o separe de familia ei, ca să-i scoată din caste 
|. Pentru a îndepărta vina de Adarlan şi pentru a înscena un 
atac din afară. 

Ea se învinovăţise pentru că îi târâse la conac pentru a fi 


măcelăriți. Regele planificase însă totul, fiecare detaliu. Făc 
use greşeala să o lase în viaţă - poate că puterea amuletei 
o salvase într- adevăr. 

— Vino cu noi, şopti familia ei. Vino cu noi în întunericul 
fără vârstă. 

Întinseră mâinile spre ea, cu feţele triste şi contorsionat 
e. Şi totuşi - şi totuşi, acele feţe, schimonosite de ură... le iu 
bea încă - chiar dacă ei o urau, chiar dacă o durea; le iubi p 
ână când şuieratul lor dispăru, până dispărură ca fumul, lăs 
ând-o numai pe Aelin lângă ea, acolo unde fusese tot timpu 
l. 

Se uită la chipul lui Aelin - chipul pe care îl purtase ea od 
ată - şi la mâna ei încă întinsă, foarte mică şi fără cicatrice. 
Întunericul prinților Valg tremură. 

Sub ea, pământul era ferm. Muşchi şi iarbă. Nu iadul - pă 
mântul. Pământul pe care se afla regatul ei, verde şi munto 
s şi la fel de neclintit precum poporul lui. Poporul ei. 

Poporul ei, care o aştepta de zece ani, dar a cărui aştept 
are se terminase. 

Vedea munţii Staghorn şi crestele lor înzăpezite, învălmă 
şeala sălbatică a pădurii Oakwald la poalele lor, şi... Orynth, 
acel oraş al luminii şi învăţăturii, cândva un stâlp de forţă - 
şi căminul ei. 

Avea să fie din nou ceea ce fusese. 

Nu avea să lase acea lumină să se stingă. 

Avea să umple lumea cu ea, cu lumina ei - darul ei. Avea 
să aprindă întunericul atât de puternic, încât cei rătăciţi, sa 
u răniţi, sau distruşi să-şi găsească din nou calea, ca un far 
pentru cei care locuiau încă în acel abis. Nu era nevoie de u 
n monstru pentru a distruge un monstru - ci de lumină, lumi 
na care să alunge întunericul. 

Nu-i era frică. 

Avea să refacă lumea aceasta - pentru ei, pentru cei pe 
care îi iubise cu inima aceasta minunată, arzătoare; o lume 
atât de strălucitoare şi de prosperă, încât atunci când avea 
să îi reîntâlnească în Lumea de Apoi, nu avea să-i mai fie ru 
şine. Avea să o construiască pentru poporul ei, care supravi 


eţuise până acum şi pe care nu avea să îl abandoneze. Ave 
a să le creeze un regat cum n-a mai fost vreodată, chiar dac 
ă avea să dureze până la ultima ei suflare. 

Era regina lor şi nu le putea oferi mai puţin de atât. 

Aelin Galathynius îi zâmbi, cu mâna încă întinsă. 

— Ridică-te, spuse prinţesa. 

Celaena se întinse peste pământul dintre ele şi atinse de 
getele lui Aelin. 

Şi se ridică. 


Capitolul 55 


Bariera căzu. 

Întunericul nu avansă însă peste pietrele magice de apăr 
are, iar Rowan, care fusese reţinut de Gavriel şi de Lorcan p 
e iarba din exteriorul fortăreței, ştiu de ce. 

Creaturile şi Narrok capturaseră un premiu mult mai valo 
ros decât semi-Fae. Bucuria de a se hrăni cu ea era ceva di 
n care voiau să se desfete multă, multă vreme. Orice altcev 
a era de importanţă secundară - de parcă uitaseră să avans 
eze, prinşi în frenezia ospăţului. 

În spatele lor, lupta continua, aşa cum o făcuse şi în ulti 


mele douăzeci de minute. Vântul şi gheaţa nu erau utile îm 
potriva întunericului, deşi Rowan le zvârlise pe amândouă î 
mpotriva lui, în momentul în care căzu bariera. lar şi iar, ori 
ce, numai să străpungă negrul acela veşnic şi să vadă ce ră 
măsese din prinţesă. Incepuse să audă o voce de femeie, ca 
Idă şi blândă, care încerca să-l atragă în întuneric - vocea p 
e care se chinuise secole întregi s-o uite şi care acum îi sfâşi 
a sufletul. 

— Rowan, murmură Gavriel, ţinându-l mai strâns de bra 
E, 

Incepuse să cadă ploaia. 

— Este nevoie de noi înăuntru. 

— Nu, se repezi el. 

Ştia că Aelin e în viaţă, pentru că în aceste ultime săptă 
mâni în care-şi aspiraseră unul altuia mirosurile, deveniseră 
legaţi. Era vie, dar era probabil chinuită şi distrusă. De acee 
a îl reţineau Gavriel şi Lorcan. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi fug 
it spre întuneric, de unde îl chema Lyria. 

Dar, pentru Aelin, încercase să se elibereze. 

— Rowan, ceilalţi... 

— Nu! 

Lorcan blestemă peste urletul ploii torențiale. 

— E moartă, nebunule, sau aproape moartă. Mai poţi înc 
ă salva celelalte vieți. 

Începură să-l tragă cu forța, pentru a-l îndepărta de ea. 

— Dacă nu-mi dai drumul, îţi smulg capul de pe umeri, 
mârâi el la Lorcan, comandantul care îi oferise o companie 
de luptători atunci când nu avea nimic şi niciunul dintre ei n 
u plecase. 

Gavriel îşi aruncă privirea spre Lorcan într-o conversaţie 
fără cuvinte. Rowan se încordă, pregătindu-se să-i azvârle î 
n lături. Mai curând l-ar fi trântit la pământ, decât să-i dea d 
rumul în întunericul acela, unde chemarea Lyriei se transfor 
mase acum în ţipete care cereau milă. Nu era real. Nu era r 
eal. 

Dar Aelin era reală şi în fiecare moment în care ei îl rețin 
eau, Aelin pierdea încă o fărâmă din viaţă. Nu trebuia decât 


ca Gavriel să-şi scape scutul magic pe care îl opunea puterii 
lui Rowan din momentul în care-l prinsese ca să-i lase incon 
ştienţi. Trebuia să ajungă la acel întuneric, trebuia s-o găse 
ască. 

— Dă-mi drumul, mârâi el din nou. 

Un tunet zgudui pământul, iar ei îngheţară. Sub ei, o put 
ere uriaşă se zbuciuma - un colos ridicându-se din adâncuri. 

Se întoarseră spre întuneric. Rowan ar fi putut jura că o | 
umină aurie se arcuia prin el, apoi dispăru. 

— E imposibil, şopti Gavriel. Ea s-a epuizat. 

Rowan nu îndrăzni să clipească. Epuizările ei fuseseră înt 
otdeauna autoimpuse, o barieră interioară compusă din tea 
mă şi o dorinţă remanentă de normalitate care o împiedicau 
să accepte adevărata profunzime a puterii ei. 

Creaturile se hrăneau cu disperare, durere şi teroare. Da 
r ce-ar fi fost dacă - dacă victima renunţa la acele temeri? D 
acă victima le traversa - le îmbrăţişa? 

De parcă ar fi vrut să-i răspundă, o flacără erupse din zid 
ul de întuneric. 

Focul se dezlănţui, umplând noaptea ploioasă, vibrantă c 
a un opal roşu. Lorcan înjură, iar Gavriel ridică scuturile supl 
imentare ale harului său magic. Rowan rămase nemişcat. 

Nu se mai luptară cu el când se scutură din strânsoarea | 
or, sărind în picioare. Flacăra nu-i atinse niciun fir de păr. PI 
uti pe deasupra şi dincolo de el, minunată, nemuritoare şi d 
e neînfrânt. 

Dincolo de pietre, între două dintre acele creaturi, era Ae 
lin, cu un semn ciudat strălucindu-i pe frunte. Părul îi plute 
a, învăluind-o, mai scurt acum şi strălucitor ca şi focul ei. lar 
ochii - deşi erau încercuiți cu roşu, aurul din ochii ei era ca 
o flacără vie. 

Cele două creaturi se aruncară asupra ei, iar întunericul | 
e învălui. 

Rowan parcurse distanţa care-i despărţea dintr-un salt, î 
nsă ea, zvârlindu-şi braţele în lături, înşfăcă creaturile de feţ 
ele lor fără cusur - îşi puse palmele pe gurile lor deschise şi 
suflă scurt asupra lor. 


De parcă le-ar fi respirat foc în centrul fiinţei lor, din ochi, 
din urechi şi din degete le izbucniră flăcări. Celaena transfor 
mă cele două creaturi în cenuşă, nelăsându-le nici măcar ti 
mp să tipe. 

Işi cobori braţele. Harul ei magic urla atât de puternic, în 
cât ploaia se transformă în abur înainte de a o atinge. O ar 
mă, strălucitoare şi oţelită. 

Uită de Gavriel şi de Lorcan şi se aruncă spre ea - flăcăril 
e aurii, roşii şi albastre fiind numai ale ei, moştenitoarea foc 
ului. Zărindu-l în sfârşit, ea îi zâmbi slab. Era zâmbetul unei 
regine. 

In acel zâmbet era însă epuizare, iar magia strălucitoare 
tremura. În spatele ei, Narrok şi creatura rămasă - pe care 
o înfruntaseră în pădure - înfăşurau întunericul în ei înşişi, p 
regătindu-se parcă de atac. Se întoarse spre ele, clătinându 
-se uşor, cu pielea albă ca moartea. Se hrăniseră cu ea şi er 
a epuizată după ce le sfârtecase semenii. Se apropia o epui 
zare foarte reală şi definitivă. 

Zidul de întuneric se umflă, o lovitură finală de ciocan ca 
re să o strivească, dar ea rămase necilintită, o lumină auriei 
n întuneric. Atât avu nevoie Rowan să vadă pentru a şti cea 
vea de făcut. Vântul şi gheaţa nu erau utile aici, dar existau 
şi alte metode. 

Rowan îşi scoase pumnalul şi-şi tăie palma, gonind pe po 
artă. 


Întunericul se ridica tot mai sus, iar ea ştia că avea să o 
doară, ştia că probabil avea să îi ucidă pe ea şi pe Rowan că 
nd se prăbuşea peste ei. Nu avea însă de gând să fugă din f 
aţa acestuia. 

Rowan ajunse lângă ea, gâfâind şi însângerat. Nu îl dezo- 
noră cerându-i să fugă, iar el îşi întinse palma sângerândă, 
oferindu-i puterea lui pură pentru a o folosi, acum, că era cu 
adevărat şi total golită, iar ea îşi dădu seama că avea să fun 
cţioneze. Bănuise deja de ceva timp. Ei doi erau carranam. 


Venise pentru ea. Susţinându-i privirea, îşi scoase pumna 
lul şi-şi brăzdă palma, chiar deasupra cicatricii pe care şi-o f 
ăcuse la mormântul Nehemiei. Şi, deşi ştia că i-ar fi putut cit 
i cuvintele pe chip, spuse: 

— Indiferent care ar fi sfârşitul? 

El încuviinţă, iar ea îşi uni mâna cu a lui, sânge lângă sân 
ge şi suflet lângă suflet, celălalt braţ al lui îmbrăţişând-o. Îşi 
strânseră mâinile, iar el îi şopti la ureche: 

— Şi eu te revendic, Aelin Galathynius. 

Valul de întuneric impenetrabil pogori şi, urlând, încercă 
să-i devoreze. 

Până la urmă, acesta nu era sfârşitul - nu era sfârşitul ei. 
Supravieţuise pierderii, durerii şi torturii; supravieţuise sclav 
iei, urii şi disperării; avea să supravieţuiască şi acum, pentr 
u că povestea ei nu era una a întunericului. Aşa că nu-i era t 
eamă de întunericul acela distrugător, nu alături de luptător 
ul care o susţinea, nu când descoperise curajul de a avea u 
n prieten adevărat - un prieten alături de care viaţa era mai 
puţin îngrozitoare. 

Harul lui Rowan o lovi, antic, straniu şi atât de vast, încât 
genunchii i se înmuiară. El o susţinu cu forţa aceea neabătu 
tă, iar ea îi exploată puterea sălbatică, fiindcă el îşi deschise 
se barierele lui cele mai intime, lăsându-şi harul să curgă pri 
n ea. 

Valul negru nu era căzut nici pe jumătate când îl zdrobiră 
cu lumina lor aurie, iar Narrok şi prinţul lui rămaseră uluiţi. 

Nu le îngădui niciun moment să înfăşoare înapoi întuneri 
cul. Extrăgând putere din fântâna nesfârşită aflată în Rowa 
n, înălţă foc şi lumină, tăciuni şi căldură cu strălucirea ao m 
ie de răsărituri şi asfinţituri. Dacă Valg râvnea la strălucirea 
Erileii, atunci avea să le-o dea. 

Narrok şi prinţul ţipau. Valgii nu voiau să se întoarcă; nu 
voiau să se termine totul, nu după ce aşteptaseră atâta vre 
me pentru a reveni în lumea ei. Ea le împinse însă lumina în 
gât, arzându-le sângele negru. 

Se sprijini de Rowan, încleştându-şi dinţii din cauza sunet 
elor. Urmă o tăcere bruscă, iar ea privi spre Narrok, care stă 


tea nemişcat, privind, aşteptând. O suliță de negru intră în c 
apul ei - oferind o ultimă viziune într-o clipită. Nu o amintir 
e, ci o clipă din viitor. Sunetele, mirosul şi aspectul ei erau a 
tât de reale, încât numai faptul că se prinsese de Rowan o ţi 
nu ancorată în lume. Apoi clipa dispăru, iar lumina continuă 
să crească, învăluindu-i pe toţi. 

Împinse lumina devenită insuportabilă în cei doi Valg, car 
e căzuseră în genunchi, turnând-o în fiecare colţ plin de ten 
ebre al celor doi. Şi ar fi putut jura că negrul din ochii lui Nar 
rok se dilua. Ar fi putut jura că ochii lui deveniseră de un că 
prui de muritor şi că recunoştinţa licări acolo pentru o clipă. 
Doar pentru o clipă; după care îi făcu cenuşă pe amândoi, p 
e demon şi pe Narrok. 

Prinţul Valg rămas apucă să se târască încă doi paşi pân 
ă fu incinerat şi el, cu un țipăt mut pe chipul lui perfect. Cân 
d lumina şi flăcările se traseră, din Narrok şi Valg rămăseser 
ă doar patru coliere din piatră Wyrd, fumegând în iarba ume 
dă. 


CAPITOLUL 56 


La câteva zile după mârşavul şi de neiertatul masacru al 
sclavilor, Sorscha tocmai termina o scrisoare pentru prieten 
a ei, când se auzi o bătaie la uşa atelierului său. Sări de la | 
ocul ei, mâzgălind o linie de cerneală spre centrul paginii. 

Dorian îşi strecură capul pe uşă, rânjind, dar rânjetul ves 
el îi dispăru când văzu scrisoarea. 

— Sper că nu te-am întrerupt, spuse el, intrând şi închiză 
nd uşa. 

Când el se întoarse, ea făcu ghem hărtia stricată şi o aru 
ncă la găleata de gunoi. 

— Deloc, răspunse ea, răsucindu-şi degetele de la picioa 
re în timp ce el o sărută pe gât şi îşi petrecu braţele în jurul 
taliei ei. 

— Ar putea intra cineva, protestă ea, zvârcolindu-se pen 


tru a scăpa din îmbrăţişare. 

El o eliberă, dar ochii îi străluceau într-un fel care-i spune 
a că, atunci când aveau să fie singuri din nou în acea noapt 
e, probabil nu avea să-l poată convinge la fel de uşor. Ea zâ 
mbi. 

— Mai fă o dată, şopti el. 

Aşa că Sorscha zâmbi din nou, apoi râse, iar pe faţa lui s 
e citi atâta confuzie, încât ea îl întrebă: 

— Ce? 

— E cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, s 
puse el. 

Se văzu nevoită să-şi mute privirea, şi să-şi caute ceva d 
e făcut cu mâinile. Lucrară împreună în tăcere, cum o făcea 
u de când Dorian învățase mersul lucrurilor în atelier. Îi plăc 
ea s-o ajute cu tonicele ei pentru alţi pacienţi. 

Cineva tuşi din pragul uşii, iar ei se îndreptară, inima Sor 
schei ajungându-i în gât. Nici măcar nu observase când se d 
eschisese uşa - sau pe Căpitanul Gărzii, care stătea acum în 
prag. 

Căpitanul intră, iar Dorian încremeni alături de ea. 

— Căpitane, îl întrebă ea, aveţi nevoie de ajutorul meu? 

Dorian nu spuse nimic, iar faţa lui era neobişnuit de poso 
morâtă - cu ochii lui frumoşi, bântuiţi şi grei de grijă. Strecu 
ră o mână caldă în jurul taliei, lăsând-o pe spatele ei. Căpita 
nul închise în linişte uşa, părând să asculte un moment sun 
etele din hol înainte de a vorbi. 

Arăta chiar mai rău decât prinţul ei - umerii săi laţi părea 
u să se plece sub o povară invizibilă, însă ochii lui căprui-au 
rii erau limpezi când îi întâlniră pe ai lui Dorian. 

— Ai avut dreptate. 


Chaol consideră că era un miracol în sine şi simplul fapt 
că Dorian fusese de acord cu asta. Durerea din acea dimine 
aţă de pe chipul lui Dorian îi spusese că putea să i-o ceară. 
Şi că Dorian avea să fie de acord. 


Dorian îl obligă pe Chaol să-i explice totul - să le explice 
amândurora. Acesta era preţul lui Dorian: adevărul care i se 
cuvenea, lui şi femeii care merita să ştie pentru ce se expun 
ea riscului. 

Repede-repejor, Chaol le explică totul: magia, cheile Wyr 
d, cele trei turnuri... totul. Din fericire, Sorscha nu se prăbuş 
i, nici nu se îndoi de el. Se întrebă dacă, în sinea ei, se clătin 
a sub şoc, sau dacă era supărată pentru că Dorian nu-i spus 
ese nimic. Prinţul o urmărea însă pe Sorscha de parcă i-ar fi 
putut citi masca de nepătruns, văzând ce se pregătea sub e 
a. 

Prinţul trebuia să plece undeva. O sărută pe Sorscha înai 
nte de a pleca, murmurându-i la ureche ceva care o făcu să 
zâmbească. Chaol nu bănuise să-l găsească pe Dorian atât 
de... fericit cu vindecătoarea lui. Era o ruşine că nu-i ştiuse 
nici măcar numele până atunci. 

După ce Dorian plecă, Sorscha încă mai zâmbea, în pofid 
a veştilor. Când zâmbea, era uluitoare - întreaga faţă i se lu 
mina. 

— Cred, spuse Chaol, iar Sorscha se întoarse, cu fruntea 
sus, gata să revină la muncă. Cred, spuse el din nou, zâmbi 
nd slab, că acestui regat i-ar prinde bine să aibă ca regină o 
vindecătoare. 

Ea nu-i răspunse la zâmbet, aşa cum sperase el. Din cont 
ră, se întoarse la lucrul ei, nespus de tristă. Chaol plecă fără 
alte cuvinte, pentru a se pregăti de experimentul lui cu Dori 
an - singura persoană din acest castel, poate din lume, care 
-| putea ajuta. Care-i putea ajuta pe toţi. 

Dorian avea putere pură, spusese Celaena, puterea de a 
lua forma pe care o voia. Era singurul lucru suficient de ase 
mănător puterii cheilor Wyrd, nici bun, nici rău, iar cristale! 
e, citise odată Chaol în cărţile magice ale Celaenei, erau bu 
ne conductoare pentru magie. Nu fusese greu să cumpere c 
âteva de la piaţă - toate lungi cam cât degetul lui, albe ca z 
ăpada proaspătă. 

Totul era aproape gata când ajunse, în sfârşit, şi Dorian, 
printr-unul dintre tunelele secrete, şi se aşeză pe pământ. C 


u lumânările arzând în jurul lor, Chaol îi explică planul lui, te 
rminând de turnat ultima linie de nisip roşu - din Deşertul R 
oşu, pretinsese neguţătorul - între cele trei cristale. La dista 
nţă egală una de cealaltă, formau conturul pe care Murtaug 
h îl desenase pe harta continentului lor. În centrul triunghiul 
ui stătea un mic castron cu apă. 

Dorian îl pironi cu privirea. 

— Să nu dai vina pe mine dacă se fac bucăţi. 

— Am unele de schimb. 

Chiar avea. Cumpărase douăsprezece cristale. 

Dorian se uită fix la primul cristal. 

— Vrei să-mi... concentrez puterea asupra lui? 

— Apoi să tragi o linie de putere spre cristalul următor, a 
poi spre următorul, imaginându-ţi că scopul tău este să îngh 
eţi apa din castron. Asta-i tot. 

Dorian ridică o sprânceană. 

— Nici măcar nu e o vrajă. 

— Fă-mi pe plac, spuse Chaol. Nu te-aş fi rugat dacă n-ar 
fi fost singura cale. 

Băgă un deget în apă, vălurind-o. Ceva din lăuntrul lui îi s 
punea că vraja poate nu avea nevoie de altceva decât de p 
utere şi voinţă pură. 

Oftatul prinţului umplu sala din piatră, reverberând în stă 
nci şi în tavanul boltit. Dorian se uită la primul cristal, reprez 
entând grosolan Rifthold. Minute întregi, nu se întâmplă nim 
ic. Apoi, Dorian începu să transpire, înghițind repetat. 

— Eşti... 

- Sunt bine, spuse Dorian, iar primul cristal începu să st 
rălucească, alb. 

Lumina deveni mai puternică, iar Dorian transpira şi mor 
măia, de parcă îl durea. Chaol tocmai voia să-l roage să se o 
prească, când o linie ţâşni spre următorul cristal - atât de ra 
pid, încât fu aproape imperceptibilă, dacă n-ar fi produs un 
val mic în nisip. Cristalul lumină cu tărie, apoi ţâşni o altă lin 
ie, care se îndreptă spre sud. Din nou, nisipul văluri în siajul 
lui. 

Apa rămase fluidă. Cel de-al treilea cristal străluci, iar ulti 


ma linie completă triunghiul, făcând ca toate cele trei cristal 
e să strălucească pentru o clipă. Apoi... încet, pârâind, apa î 
ngheţă. Chaol îşi reprimă oroarea - oroarea şi admiraţia, vă 
zând cât de puternic devenise controlul lui Dorian. 

Chipul lui Dorian pălise şi lucea de transpiraţie. 

— Aşa a făcut-o, nu? 

Chaol încuviinţă. 

— Cu zece ani în urmă, cu turnurile alea trei. Fuseseră c 
onstruite toate cu ani înainte ca asta să se întâmple, atunci 
când forţele invadatoare aveau să fie aproape, pentru ca ni 
ciunul să nu poată contraataca. Probabil că vraja tatălui tău 
a fost mult mai complexă, de vreme ce a îngheţat magia înî 
ntregime, dar, la nivel elementar, este probabil similară cu 
ce s-a întâmplat acum. 

— Vreau să văd unde sunt... turnurile. 

Chaol scutură din cap, dar Dorian spuse: 

— Mi-ai spus deja totul. Arată-mi blestemata aia de hart 
ă. 

Cu o mişcare a mâinii, un zeu distrugând o lume, Dorian 
dărâmă un cristal, eliberând puterea. Gheaţa se topi, apa vă 
lurind şi lovind pereţii castronului. Pur şi simplu. Chaol clipi. 
_ Dacă ar putea dărâma un turn... Era un risc foarte mare. 
Inainte de a acţiona, trebuiau să fie siguri. Chaol scoase har 
ta însemnată de Murtaugh, harta pe care nu îndrăznea să o 
lase nicăieri. 

— Aici, aici şi aici, spuse el, arătând spre Rifthold, Amaro 
th şi Noll. Aici ştim că s-au construit turnuri. Turnuri de vegh 
e, dar toate trei au aceleaşi caracteristici: piatră neagră, gar 
guie... 

— Vrei să spui că turnul cu ceas din grădină e unul dintr 
e ele? 

Chaol dădu din cap, ignorând hohotul de neîncredere. 

— Aşa credem. 

Prințul se aplecă peste hartă, sprijinindu-se cu o mână p 
e duşumea. Urmări o linie de la Rifthold la Amaroth, apoi de 
la Rifthold la Noll. 

— Linia spre nord taie Trecătoarea Ferian; cea sudică tai 


e direct prin Morath. l-ai spus lui Aedion că tu crezi că tatăl 
meu i-a trimis pe Roland şi pe Kaltain la Morath, împreună c 
u nobilii care aveau magie în sânge. Care sunt şansele să fi 
e doar o coincidenţă? 

- lar Trecătoarea Ferian... 

Chaol înghiţi. 

— Celaena a spus că a auzit zvonuri cum că în Trecătoar 
e ar fi aripi. Nehemia a spus că iscoadele ei nu s-au întors, c 
ă acolo se coace ceva. 

— Două locuri în care el ar putea produce armata pe car 
e o creează, poate trăgându-şi seva din puterea asta, pentr 
u că formează un curent între ele. 

— Trei. 

Chaol indică spre Insulele Morţii. 

— Am primit un raport că acolo se pregăteşte ceva ciuda 
t... Şi că a fost trimis spre Wendlyn. 

- Dar tatăl meu a trimis-o pe Celaena. 

Prinţul înjură. 

— Nu avem cum să-i avertizăm? 

— Am încercat deja. 

Dorian îşi şterse transpiraţia de pe frunte. 

— Deci, lucrezi cu ei - eşti de partea lor. 

— Nu. Nu ştiu. Facem doar schimb de informaţii, dar toat 
e sunt de folos. Te ajută pe tine. 

Ochii lui Dorian deveniră mai duri, iar Chaol se crispă cân 
d o adiere rece pătrunse în cameră. 

— Aşadar, ce ai de gând să faci? îl întrebă Dorian. Să... d 
ărâmi turnul cu ceas? 

Distrugerea turnului ar fi fost un act de război - un act ca 
re ar fi putut pune în pericol vieţile a prea mulţi oameni. Nu 
mai era cale de întors. Nici măcar nu voia să le spună lui Ae 
dion sau lui Ren, pentru că se temea de ce-ar fi făcut. Nu s- 
ar fi gândit de două ori înainte de a-l incinera, ucigând poat 
e toţi oamenii din castel. 

— Nu ştiu. Nu ştiu ce să fac. Aici aveai dreptate. 

Îşi dorea să fi discutat mai mult cu Dorian, dar chiar şi fle 
căreala era un efort acum. Se apropia de finalizarea listei ca 


ndidaţilor la postul de Căpitan al Gărzii, trimitea spre Anielle 
tot mai multe cufere în fiecare săptămână şi suporta cu gre 
u să-şi privească oamenii. lar în ceea ce-l privea pe Dorian... 
rămăseseră foarte multe de spus între ei. 

— Acum nu e momentul, spuse cu voce joasă Dorian, de 
parcă i-ar fi citit gândurile. 

Chaol înghiţi. 

— Vreau să-ţi mulţumesc. Ştiu că riscul pe care ţi-l asum 
ieste... 

— Cu toţii riscăm câte ceva. 

Rămăsese atât de puţin din prietenul alături de care cres 
cuse. Prinţul se uită la ceasul de buzunar. 

— Trebuie să plec. 

Dorian se îndreptă spre scări, iar pe faţa sa nu se citeau 
teama sau îndoiala, când spuse: 

— Astăzi mi-ai dăruit adevărul, aşa că ţi-l împărtăşesc şi 
eu pe al meu: chiar dacă ar însemna să fim prieteni din nou, 
nu cred că aş vrea să mă întorc la ce a fost înainte - la cine 
am fost înainte. lar asta... 

Ridică bărbia spre cristalele sfărâmate şi spre castronul c 
u apă. 

— Cred că e o schimbare bună. Nu te teme de ea. 

Dorian plecă, iar Chaol deschise gura, dar cuvintele refuz 
ară să iasă. Era prea năucit. Când Dorian îi vorbise, nu se ui 
tase la el un prinţ. 

Ci un rege. 


CAPITOLUL 57 


Celaena dormi două zile. 

De-abia-şi mai amintea ce se întâmplase după ce-i incine 
rase pe Narrok şi pe prinţul Valg, deşi avea o vagă senzaţie 
că oamenii lui Rowan şi ceilalţi reuşiseră să preia controlul a 
supra fortăreței. Nu pierduseră decât vreo cincisprezece oa 
meni în total, pentru că soldaţii nu voiseră să omoare semi- 
Fae, ci doar să-i captureze, pentru ca prinții Valg să îi târasc 
ă înapoi în Adarlan. După ce îi îngenuncheaseră pe soldaţii i 
namici supraviețuitori, închizându-i în temniţă, se întorseser 
ă câteva ore mai târziu şi-i găsiseră pe toţi morţi. Aveau asu 
pra lor otravă - şi părea că nu avuseseră intenţia de a se lăs 
a interogaţi. 

Celaena urcă poticnindu-se pe treptele scăldate în sânge 
şi se prăbuşi în pat, oprindu-se un timp pentru a se strâmba 
la părul care acum de-abia îi ajungea dincolo de claviculă, 
mulţumită unghiilor ascuţite ca lamele ale prinților Valg. Se 
prăbuşi apoi într-un somn adânc. Când se trezi, sângele fus 
ese curăţat, soldaţii fuseseră îngropaţi, iar Rowan ascunses 
e cele patru coliere din piatră Wyrd undeva în pădure. Le-ar 
fi dus în zbor până la mare şi le-ar fi aruncat acolo, dar ea şt 
ia că rămăsese pentru a avea grijă de ea - şi nici nu avea în 
credere că prietenii lui nu aveau să facă altceva decât să le 
înmâneze lui Maeve. 


Tovarăşii lui Rowan tocmai plecau atunci când, într-un sf 
ârşit, ea se trezi, după ce întârziaseră să ajute cu reparaţiile 
şivindecarea răniților, dar numai Gavriel păru s-o observe. E 
a şi Rowan se îndreptau spre pădure pentru o plimbare (Îl o 
bligase s-o lase să coboare din pat) când trecură pe lângă b 
ărbatul cu păr auriu care zăbovea lângă poarta din spate. 

Rowan încremeni. O întrebase în faţă ce se întâmplase c 
ând ajunseseră prietenii lui - dacă vreunul dintre ei încercas 
e să o ajute. Ea încercase să evite răspunsul, dar el nu se d 
ădu bătut şi, într-un final, ea îi spuse că numai Gavriel părus 
e dispus să o ajute. Nu-i învinovăţea pe prietenii lui. N-o cun 
oşteau, nu-i datorau nimic, iar Rowan era înăuntru, înconjur 
at de pericole. Nu ştia de ce conta atât de mult pentru Row 
an, iar el îi spuse că nu era treaba ei. 

Acum, Gavriel îi aştepta lângă poarta din spate. De vrem 
e ce Rowan avea chipul ca de piatră, când se apropiară de e 
| ea zâmbi pentru amândoi. 

— Credeam c-ai plecat deja, spuse Rowan. 

Ochii roşiatici ai lui Gavriel licăriră. 

— Gemenii şi Vaughan au plecat acum o oră, iar Lorcan 
a plecat în zori. Mi-a spus să-ţi transmit salutările lui. 

Rowan dădu din cap într-un mod din care se înţelegea fo 
arte clar că ştia că Lorcan nu făcuse un asemenea lucru. 

— Ce vrei? 

Ea nu era sigură că împărtăşeau aceeaşi definiţie a conc 
eptului de prieten. Gavriel o privi din cap până-n tălpi şi inv 
ers, apoi se uită la Rowan şi spuse: 

— Ai grijă când te întâlneşti cu Maeve. Până atunci, noi n 
e vom fi prezentat rapoartele. 

Expresia încrâncenată a lui Rowan nu se schimbă. 

— Călătorie sprâncenată, îi ură el şi îşi continuă plimbare 
a. 

Celaena zăbovi, studiindu-l pe războinicul Fae, cu sclipire 
a de tristeţe din ochii lui aurii. Ca şi Rowan, era sclavul lui M 
aeve - totuşi, se gândise să-i avertizeze. Din cauza legămân 
tului de sânge, Maeve îi putea porunci să divulge toate deta 
liile, inclusiv acest moment, şi să-l pedepsească pentru ast 


a. Dar pentru prietenul său... 

— Mulţumesc, îi spuse ea războinicului cu părul auriu. 

El clipi, iar Rowan îngheţă. Braţele o dureau din interior î 
nspre afară, iar mâna tăiată era bandajată şi încă sensibilă, 
dar totuşi i-o întinse. 

— Pentru avertisment. Şi pentru că ai ezitat în acea zi. 

Gavriel îi privi mâna o clipă, după care o strânse cu o blâ 
ndeţe surprinzătoare. 

— Câţi ani ai? o întrebă el. 

— Nouăsprezece, răspunse ea, iar el lăsă să-i scape oră 
suflare care ar fi putut fi tristeţe sau uşurare, sau amândou 
ă, Şi-i spuse că asta făcea ca harul ei să fie şi mai impresion 
ant. 

Se gândi să-i spună că ar fi fost mai puţin impresionat da 
că ar fi aflat ce poreclă îi dăduse ea, dar se mulţumi să-i fac 
ă cu ochiul. 

Când îl ajunse din urmă, Rowan era încruntat, dar nu spu 
se nimic. În timp ce ei doi se îndepărtau, Gavriel murmură: 

— Noroc bun, Rowan. 


Rowan o duse la un iaz din pădure pe care nu-l mai văzu 
se până atunci, apa transparentă fiind alimentată de o minu 
nată cascadă, care părea să danseze în lumina soarelui. El s 
e aşeză pe o stâncă lată, plană, încălzită de soare, scoţându 
-şi cizmele şi ridicându-şi pantalonii pentru a-şi scălda picio 
arele în apă. Când se aşeză, Celaena se crispă de durerea c 
are îi străbătea muşchii şi oasele. Rowan se încruntă, dar ea 
îi aruncă o privire care îl provoca să-i poruncească să se înt 
oarcă în pat pentru odihnă. 

Când şi ea intră cu picioarele în apă şi lăsară muzica păd 
urii să-i pătrundă, Rowan vorbi: 

— Nu putem desface ceea ce s-a întâmplat cu Narrok. C 
ând lumea va auzi că Aelin Galathynius a luptat împotriva A 
darlanului, vor afla că eşti în viaţă. El va şti că eşti în viaţă, 
unde eşti, şi că nu plănuieşti să te ascunzi. Te va vâna tot r 


estul vieţii tale. 

— Am acceptat soarta asta din momentul când am păşit 
dincolo de barieră, spuse ea cu voce joasă. 

Lovi apa cu piciorul, valurile răspândindu-se în tot iazul. 
Mişcarea îi provocă o durere zguduitoare în trupul răvăşit d 
e magie. Celaena şuieră. 

Rowan îi întinse plosca din piele, plină cu apă, pe care o 
adusese cu el, dar de care nu se atinsese. Ea luă o înghiţitur 
ă şi descoperi că era plină cu tonicul anesteziant pe care îl b 
ea cu lăcomie de când se trezise dimineaţă. 

Noroc bun, Rowan, îi spusese Gavriel prietenului său. Ur 
ma să vină o zi, prea devreme, când avea să-şi ia rămas-bu 
n de la el. Care aveau să fie cuvintele ei de despărţire? Ave 
a să-i poată oferi mai mult decât o urare de noroc? Îşi dorea 
să fi avut ceva să-i dea - un fel de protecţie împotriva regin 
ei care îl ţinea în lesă. Ochiul Elenei era la Chaol. Amuleta di 
n Orynth - i-ar fi oferit-o, dacă n-ar fi pierdut-o. Bijuterie de 
familie sau nu, ea s-ar fi odihnit mai bine dacă ar fi ştiut că î 
| protejează. 

Amuleta, împodobită cu un cerb sacru pe o parte... şi se 
mnele Wyrd pe cealaltă parte. 

Respirația i se opri. Nu-l mai vedea pe prinţ lângă ea, nu 
mai auzea freamătul pădurii în jurul ei. Terassen fusese cea 
mai măreaţă Curte din lume. Nu fuseseră niciodată invadaţi, 
nu fuseseră niciodată cuceriţi, din contră, prosperaseră şi d 
eveniseră atât de puternici, încât toate regatele ştiau că a-i 
provoca era o nebunie. O pleiadă de conducători incoruptibi 
li, care adunaseră întreaga ştiinţă a Erileii în măreaţa lor bib 
liotecă. Fuseseră un far care îi atrăgea pe cei mai străluciți ş 
i mai îndrăzneţi la ei. 

Ştia unde era - cea de a treia şi ultima cheie Wyrd. 

Fusese la gâtul ei în noaptea în care căzuse în râu. 

Impodobise gâtul fiecăruia dintre strămoşii ei, începând c 
u Brannon, când se oprise la templul Zeiţei Soarelui pentru 
a lua un medalion de la înalta Preoteasă a Malei - şi apoi îl d 
istrusese cu totul, pentru ca nimeni să nu-i poată lua urma. 

Medalionul de un albastru azuriu, cu cerbul auriu încoron 


at cu flacăra nemuritoare - cerbul lui Mala Aducătoarea-Foc 
ului. Părăsind țărmurile Wendlynului, Brannon furase cerbii, 
îi dusese la Terrasen şi-i instalase în Oakwald. Brannon puse 
se a treia aşchie de cheie Wyrd în amuletă şi nu spusese ni 
mănuli ce făcuse cu ea. 

Cheile Wyrd nu erau bune sau rele. Cum erau depindea d 
e cum le utilizau purtătorii lor. În jurul gâturilor regilor şi al r 
eginelor din Terrasen, una dintre ele fusese folosită pe neşti 
ute pentru bine, şi îşi protejase purtătorii milenii întregi. 

O protejase şi pe ea, în noaptea în care căzuse în râu. Se 
mnele Wyrd fuseseră cele pe care le zărise ea strălucind în 
adâncurile îngheţate, de parcă le-ar fi invocat cu strigătele 
ei de ajutor de sub ape. Pierduse însă Amuleta din Orynth. C 
ăzuse în acel râu şi... nu. 

Nu. Nu era posibil; ea n-ar fi ajuns până pe țărm, darămit 
e să supravieţuiască orelor în care zăcuse acolo. Frigul ar fi î 
nfrânt-o. Ceea ce însemna că o avusese asupra ei când... câ 
nd... Arobynn Hamel i-o luase şi o păstrase în toţi aceşti ani, 
un premiu a cărui putere nici n-o bănuia. 

Trebuia s-o ia înapoi. Trebuia s-o recupereze de la el şi s 
ă se asigure că nimeni nu ştia ce se află în ea. lar dacă ore 
căpăta... Nu îndrăznea să gândească atât de departe. 

Trebuia să ajungă repede la Maeve pentru a afla informa 
tiile necesare, apoi să meargă acasă. Nu în Terrasen, ci la Ri 
fthold. Trebuia să-l înfrunte pe omul care o transformase înt 
r-o armă, care distrusese o altă parte din viaţa ei, şi care po 
ate că era cea mai mare ameninţare la adresa ei. 

Rowan o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Atreia cheie Wyrd. 

Înjură. Nu putea spune nimănui, pentru că dacă cineva a 
r fi ştiut... s-ar fi îndreptat direct spre Rifthold. Direct spre B 
reasla Asasinilor. 

— Aelin. 

Era teamă, durere sau amândouă în ochii lui? 

— Spune-mi ce ai aflat. 

— Nu câtă vreme eşti legat de ea. 


— Sunt legat de ea pentru totdeauna. 

— Ştiu. 

Era sclavul lui Maeve - mai rău decât un sclav. Trebuia s 
ă se supună oricărei porunci a ei, oricât de ticăloasă. 

Se aplecă, înmuindu-şi mâna mare în apă. 

— Ai dreptate. Nu vreau să-mi spui nimic. 

— Urăsc asta, şopti ea. O urăsc pe ea. 

El privi în lături, spre Goldryn, lăsată în spatele lor pe o s 
tâncă. li spusese istoria săbiei în dimineaţa aceea, în timp c 
e înghiţea mâncare cât pentru trei războinici Fae adulţi. El n 
u păruse deosebit de impresionat, iar când îi arătă inelul pe 
care-l găsise în teacă, nu avu nimic altceva de spus decât: 

— Sper să-i găseşti o utilizare bună. 

Într-adevăr. 

Tăcerea care creştea între ei era însă inacceptabilă. Işi dr 
ese vocea. Poate că nu-i putea spune adevărul despre cea d 
e-a treia cheie Wyrd, dar îi putea oferi altceva în schimb. 

Adevărul. Adevărul despre ea, nediluat şi total. După toa 
te câte înfruntaseră împreună, tot ce îşi dorea încă să fac 
ă... 

Aşa că se îmbărbătă singură. 

— N-am spus nimănui ce-ţi povestesc acum. Nimeni pe | 
ume nu ştie. Dar este povestea mea, spuse ea, clipind pentr 
u a-şi alunga lacrimile, şi a venit momentul să o povestesc. 

Rowan se lăsă pe spate pe stâncă, punându-şi mâinile su 
b cap. 

— A fost odată ca niciodată, îi spuse ea lui Rowan, lumii, 
ei înseşi, într-o ţară care a fost demult făcută cenuşă, o prin 
ţesă tânără care îşi iubea regatul... foarte mult. 

li povesti apoi despre prinţesa a cărei inimă arsese cu un 
foc sălbatic, despre măreţul regat din nord, despre căderea 
sa şi sacrificiul lui Lady Marion. Era o poveste lungă şi uneor 
i tăcea şi plângea, iar în acele momente el se apleca spre e 
a pentru a-i şterge lacrimile. 

Când termină, Rowan se mulţumi să-i dea din nou să bea 
tonic. Ea îi zâmbi, iar el o privi un timp, apoi îi răspunse la z 
âmbet, altfel de zâmbet decât cele pe care i le adresase pă 


nă atunci. 

Rămaseră tăcuţi o vreme şi, fără să ştie de ce o face, înti 
nse o mână în faţă, cu palma îndreptată spre apa de dedesu 
bt. 

Şi încet, clătinându-se, o picătură de apă de mărimea un 
ei pietre se ridică de pe suprafaţă spre cupa palmei ei. 

— Nu-i de mirare că instinctul tău de autoconservare est 
e atât de jalnic, dacă asta-i toată apa pe care poţi s-o stăpâ 
neşti. 

Rowan îi dădu însă un bobârnac peste bărbie, iar ea ştia 
că el înţelegea ce înseamnă gestul, faptul că reuşise să invo 
ce acea picătură în palma sa. O simţea pe mama ei zâmbin 
du-i din tărâmurile de dincolo. 

li surâse lui Rowan printre lacrimi şi-i trimise picătura pe 
faţă. 

Rowan o aruncă în iaz. Un moment mai târziu, râzând, se 
aruncă şi el în apă. 


După o săptămână în care îşi refăcuse forţele, ea şi ceilal 
ţi semi-Fae răniţi se recuperaseră suficient cât să participe | 
a o sărbătoare organizată de Emrys şi Luca. Înainte ca ea şi 
Rowan să coboare pentru a se alătura festivităților, Celaena 
se privi în oglindă. 

Părul puţin mai scurt era cea mai mică dintre schimbări. 

Acum avea culoare în obraji, ochii îi erau strălucitori şi li 
mpezi şi, deşi recâştigase greutatea pe care o pierduse în ia 
rna trecută, faţa îi era mai suplă. O femeie - din oglindă îi z 
âmbea o femeie, frumoasă pentru fiecare cicatrice şi imperf 
ecţiune şi semn al supravieţuirii, frumoasă pentru faptul că 
zâmbetul ei era real, şi îl simţea aprinzând bucuria adormită 
din inima ei. 

În acea noapte, dansă. În dimineaţa următoare, ştiu că v 
enise momentul. 

După ce ea şi Rowan îşi luară rămas-bun de la ceilalţi, ea 
se opri la lizieră pentru a privi fortăreaţa din piatră spartă. E 


mrys şi Luca îi aşteptau la linia copacilor, cu feţele palide în 
lumina dimineţii. Bătrânul bărbat burduşise deja bagajele cu 
mâncare şi provizii, dar tot împinse în mâinile Celaenei o pâi 
ne fierbinte, privind-o în ochi. 

— S-ar putea să dureze, spuse ea, dar dacă - când îmi vo 
i revendica regatul, semi-Fae vor avea întotdeauna un cămi 
n acolo, iar voi doi - şi Malakai - veţi avea un loc în casa me 
a, dacă veţi dori. Ca prieteni ai mei. 

Ochii lui Emyrs luceau, iar el încuviinţă, apucând mâna lu 
i Luca. Tânărul, care hotărâse să păstreze pe faţă zgârietura 
lungă, oribilă, pe care o căpătase în bătălie, se mulţumi să s 
e uite fix la ea, cu ochii mari. O parte a inimii ei plângea pen 
tru umbrele pe care le vedea acum pe faţa lui. Trădarea lui 
Bas avea să-l bântuie mult timp, ştia asta, dar Celaena îi ză 
mbi, îi ciufuli părul şi se întoarse să plece. 

— Mama ta ar fi mândră, spuse Emrys. 

Celaena îşi duse o mână la inimă şi făcu o plecăciune de 
mulţumire. 

Rowan îşi drese vocea, iar Celaena le oferi un ultim zâmb 
et de despărţire, după care îl urmă pe prinţ în pădure - porn 
ind, în sfârşit, spre Doranelle şi spre Maeve. 


CAPITOLUL 58 


— Să fii pregătit de plecarea spre Suria în două zile, îi or 
donă Aedion lui Ren, când cei trei se adunară la miezul nopţ 
ii în apartamentul unde stătuseră Ren şi Murtaugh, fără să ş 
tie încă al cui era. Mergi spre poarta de sud - va fi cel mai p 
uţin supravegheată la acea oră. 

Trecuseră câteva săptămâni de când se întâlniseră ultim 
a oară, şi trei zile de când Murtaugh primise o scrisoare vag 
ă de la Sol din Suria, o invitaţie prietenească, de la un amic 
demult pierdut, de a-l vizita. Formularea era suficient de si 
mplă cât să-şi dea seama cu toţii că tânărul lord încerca să 
simtă atmosfera, făcând aluzie la interesul faţă de „oportuni 
tatea” pe care Murtaugh o menţionase într-o scrisoare anter 
ioară. De atunci, Aedion străbătuse toate cărările spre nord, 
calculând mişcările şi locaţiile fiecărei legiuni şi garnizoane 
de-a lungul drumului. Incă două zile; apoi, poate că acea Cu 
rte avea să înceapă să se reclădească. 

— Atunci, de ce am sentimentul că fugim? 

Ren se opri din mersu-i obişnuit prin cameră. Tânărul Lor 
d de Allsbrook se vindecase bine, deşi transformase o parte 
din ampla cameră în spaţiul său personal de antrenament, p 
entru a-şi recăpăta puterea. Aedion se întrebă cât de bucur 
oasă va fi regina lor să afle despre asta. 

- Chiar fugi, rosti tărăgănat Aedion, muşcând dintr-unul 
dintre merele pe care le luase de la piaţă pentru Ren şi pent 
ru bătrân. Cu cât zăboveşti mai mult aici, continuă el, cu ată 
t mai mare este riscul să fii descoperit şi să ne distrugi toat 
e planurile. Acum eşti prea uşor de recunoscut şi îmi eşti m 
ai util în Terrasen. Nu negociem, aşa că nici nu te chinui săi 
ncerci. 

-— Cu tine cum rămâne? îl întrebă Ren pe căpitan, care s 


tătea în scaunul lui obişnuit. 

Chaol se încruntă şi spuse calm: 

— În câteva zile, plec în Anielle. 

Trebuia să-şi îndeplinească partea de învoială pe care o f 
ăcuse când îşi vânduse libertatea pentru a o trimite pe Aelin 
în Wendlyn. Dacă îşi permitea să se gândească prea mult la 
asta, ştia că l-ar fi cuprins regretele - ba chiar ar fi încercat 
să-l convingă pe căpitan să rămână. Nu că Aedion l-ar fi plă 
cut pe căpitan sau măcar l-ar fi respectat. De fapt, îşi dorea 
ca Chaol să nu-l fi surprins pe scară, deplângând măcelărire 
a poporului său în lagărele de muncă. Dar acum, iată-i împr 
eună, şi nu mai era cale de întoarcere. 

Ren se opri din mers şi-l privi lung pe căpitan. 

— Ca spion? 

— Vei avea nevoie de cineva în interior, indiferent că eu 
sunt în Rifthold sau în Anielle. 

— Am oameni în interior, spuse Ren. 

Aedion flutură din mână. 

— Nu-mi pasă de oamenii tăi din interior, Ren. Fii gata să 
pleci şi nu mai fi aşa o belea cu întrebările tale fără de sfârşi 
t. 

L-ar fi legat pe Ren cu lanțurile de un cal, dacă ar fi fost 
nevoie. 

Aedion tocmai dădea să plece, când se auziră paşi bubui 
nd pe scări. Când uşa zbură în lături, aveau toţi săbiile scoa 
se, însă îl văzură pe Murdaugh în pragul uşii, gâfâind şi resp 
irând greu. Ochii bătrânului erau fioroşi şi deschidea şi închi 
dea gura. În spatele lui, casa scării nu purta semne de ame 
ninţare sau de urmărire, însă Aedion îşi ţinu sabia scoasă şi 
luă o poziţie mai bună. 

Ren alergă la Murtaugh, susţinându-l de umeri, dar bătrâ 
nul îşi înfipse călcâiele în covor. 

— Ea trăieşte, le spuse el, lui Ren, lui Aedion, lui însuşi. E 
a - ea trăieşte cu adevărat. 

Inima lui Aedion se opri. Se opri, apoi porni din nou, pent 
ru a se opri iar. Incet, îşi băgă sabia în teacă, şi, după ce-şi c 
almă gândurile, rosti: 


— Spune odată, bătrâne. 

Murtaugh clipi şi lăsă să-i scape un râs întretăiat. 

— E în Wendlyn, trăieşte. 

Căpitanul îşi reluă mersul prin cameră. Şi, dacă nu l-ar fi 
trădat picioarele, Aedion i s-ar fi alăturat. Dacă Murtaugh au 
zise că ea... 

— Povesteşte tot, îi ceru căpitanul. 

Murtaugh scutură din cap. 

— Oraşul roieşte de veşti. Oamenii au ieşit în stradă. 

— Treci la subiect, sări Aedion. 

— Legiunea generalului Narrok a atacat într-adevăr Wen 
dlynul, spuse Murtaugh. Nimeni nu ştie de ce sau cum, dar 
Aelin... Aelin era acolo, în Munţii Cambrieni, şi făcea parte di 
n armata care i-a înfruntat în bătălie. Se spune că în tot ace 
st timp s-a ascuns în Doranelle. 

În viață, îşi spuse Aedion - era în viaţă, deci nu murise în 
bătălie, chiar dacă informaţiile lui Murtaugh despre locul un 
de se afla erau greşite. 

Murtaugh zâmbea. 

— l-au măcelărit pe Narrok şi oamenii lui, iar ea i-a salva 
t pe foarte mulţi - cu harul ei magic. Cu focul, se spune - cu 
o putere pe care lumea n-a mai văzut-o de la Brannon încoa 
ce. 

Aedion simţi o strângere dureroasă în piept. Căpitanul se 
mulţumi să privească fix la bătrân. 

Era un mesaj către lume. Aelin era o luptătoare, capabilă 
să lupte cu sabia sau cu harul magic, şi se săturase să se as 
cundă. 

— Plec călare în nord chiar astăzi. Nu putem aştepta, aş 
a cum am planificat, spuse Murtaugh, întorcându-se spre uş 
ă. Înainte ca regele să încerce să împiedice răspândirea veş 
tilor, trebuie să informez Terrasenul. 

Îl conduseră în jos pe scări, apoi în depozitul de la parter. 
Dinăuntru, auzul de Fae al lui Aedion prinse agitația în creşt 
ere de pe străzi. În momentul în care va intra în palat, va tr 
ebui să fie atent la fiecare mişcare, fiecare respiraţie. Prea 
mulţi ochi aveau să fie aţintiţi asupra lui acum. 


Aelin. Regina lui. Aedion zâmbi vag. Regele n-ar fi bănuit 
niciodată, nici într-o mie de ani, pe cine trimisese de fapt în 
Wendlyn - că propriul său Campion îl distrusese pe Narrok. 
Puţini ştiau despre neîncrederea adânc înrădăcinată a celor 
din familia Galathynius în Maeve - aşa că Doranelle era un | 
oc bun în care să ascunzi şi să creşti o tânără regină în toţi 
aceşti ani. 

— După ce ies din oraş, spuse Murtaugh, îndreptându-se 
spre calul pe care îl legase în depozit, voi trimite călăreţi la 
toate contactele noastre, în Fenharrow şi în Melisande. Ren, 
tu rămâi aici. Am eu grijă de Suria. 

Aedion strânse umărul bărbatului. 

— Du-le vorbă oamenilor mei din Bane - spune-le să ste 
a ascunşi până mă întorc, dar să ţină liniile de aprovizionare 
către rebeli deschise cu orice preţ. 

Nu-i eliberă umărul până când Murtaugh nu încuviinţă cu 
o mişcare din cap. 

— Bunicule, spuse Ren, ajutându-l pe bărbat să se urce î 
n şa, lasă-mă să plec eu în locul tău. 

— Tu rămâi aici, ordonă Aedion, iar Ren se zbârnli. 

Murtaugh îşi murmură acordul. 

— Adună toate informaţiile posibile şi apoi vei putea veni 
la mine, când voi fi pregătit. 

Aedion nu-i dădu timp lui Ren să refuze, deschizându-i lui 
Murtaugh uşa depozitului. Aerul aspru al nopţii se infiltră înă 
untru, aducând cu el agitația din oraş. Aelin - Aelin făcuse a 
sta, ea provocase acest freamăt. Armăsarul bătea din copit 
e şi pufnea, iar Murtaugh ar fi pornit în galop dacă n-ar fi săr 
it căpitanul să ţină hăţurile. 

—  Eyllwe, şopti Chaol. Trimite vorbă în Eyllwe. Spune-le 
să reziste - spune-le să se pregătească. 

Poate că de vină era lumina, poate că frigul, dar Aedion 
ar fi putut jura că în ochii căpitanului se vedeau lacrimi atun 
ci când spuse: 

— Anunţă-i că a venit timpul să contraatacăm. 


* 


Murtaugh Allsbrook şi călăreţii săi răspândiră veştile ase 
menea unui foc nestăvilit. Pe fiecare drum, pe fiecare râu, î 
n nord şi în sud şi în vest, prin zăpadă şi ploaie şi ceaţă, cop 
itele cailor bătătoreau praful fiecărui regat. 

Şi din fiecare oraş în care povesteau, dinspre fiecare tav 
ernă şi întrunire secretă, şi mai mulţi călăreţi plecau să duc 
ă vestea. 

Erau din ce în ce mai mulţi, până când nu mai exista dru 
m pe care să nu-l fi acoperit, suflet care să nu ştie că Aelin 
Galathynius era în viaţă - şi că doreşte să se ridice împotriv 
a Adarlanului. 

Veştile traversară Munţii Colț Alb şi Ruhnn, tocmai până | 
a Deşertul din Vest şi la regina cu părul roşu care domnea d 
intr-un castel care stătea să cadă. Până în Deşertul Peninsul 
a şi fortăreaţa din oază a Asasinilor Tăcuţi. Copite, copite, c 
opite, rezonând pe întreg continentul, scânteind pe caldară 
m, până în Banjali şi în palatul de pe malul râului al regelui ş 
i reginei din Eyllwe, încă purtând hainele lor de doliu. Rezist 
ați, spuseră lumii călăreţi. 

Rezistați. 


Tatăl lui Dorian era mai furios decât fusese vreodată. Doi 
miniştri fuseseră executaţi în acea dimineaţă, pentru groazn 
ica crimă de a fi încercat să-l calmeze pe rege. 

La o zi după ce ajunseseră veştile despre ceea ce făcuse 
Aelin în Wendlyn, tatăl lui era încă livid şi încă voia răspuns 
uri. 

Lui Dorian i s-ar fi părut comic - era tipic pentru Celaena 
să-şi facă o intrare triumfală - dacă n-ar fi fost îngrozit. Ea | 
ansase o provocare. Mai rău de atât, îl învinsese pe unul din 
tre cei mai letali generali ai regelui. 

Nimeni nu mai făcuse asta şi fără a-şi pierde viaţa. Nicio 
dată. g 

Undeva în Wendlyn, prietena lui schimba lumea. Indeplin 


ea fagăduiala pe care i-o făcuse. Ea nu-l uitase, nu-i uitase 
pe niciunul dintre cei care mai erau acolo. 

Şi poate că atunci când aveau să găsească o cale dea di 
struge turnul pentru a elibera magia de sub jugul tatălui lui, 
ea avea să ştie că prietenii n-o uitaseră. Că el n-o uitase. 

Dorian îl lăsă pe tatăl său să tune şi să fulgere. Participă | 
a întruniri şi îşi tinu în frâu repulsia şi oroarea atunci când ta 
tăl său trimise încă un ministru la eşafod. Pentru Sorscha, p 
entru fagăduiala de a o ocroti, de a nu mai trebui, într-o bun 
ă zi, să ascundă ce şi cine era, îşi păstră masca veche, oferi 
nd sugestii banale despre ce era de făcut cu Aelin şi se pref 
ăcu. Pentru ultima dată. 

Când Celaena avea să revină, când avea să se întoarcă a 
şa cum jurase că o va face... 

Atunci aveau să schimbe lumea împreună 


CAPITOLUL 59 


Celaenei şi lui Rowan le luă o săptămână să ajungă în Do 
ranelle. Călătoriră prin munţii aspri şi îngrozitori, unde lupii 
sălbatici ai lui Maeve îi ţineau sub observaţie zi şi noapte, a 
poi prin valea luxuriantă, prin păduri şi câmpii cu aerul greu 
de mirodenii şi magie. 

Cu cât se apropiau de sud, temperatura creştea, dar adie 
rea vântului o făcea să nu fie prea neplăcută. După un timp, 
începură să vadă în depărtare sate din piatră, dar Rowan ho 
tări să se ţină deoparte, ascunși, până când trecură de crea 
sta unui deal stâncos şi la picioarele lor apăru Doranelle. 

| se tăie respiraţia. Nici Orynth-ul nu se putea compara. 

Il numiseră Oraşul Râurilor pe bună dreptate. Oraşul din 
piatră de culoare deschisă era construit pe o insulă uriaşă a 
flată între câteva râuri, cu apele învolburându-se atunci cân 
d afluenții din dealurile înconjurătoare şi din munţi se unea 
u, în capătul nordic al insulei, râurile se prăbuşeau în gura u 
nei cascade gigantice, cu bazinul atât de mare, încât ceaţă 
plutea în ziua aceea senină, făcând să strălucească clădirile 
cu acoperişuri în formă de dom, turlele de culoarea perlei şi 
acoperişurile albastre. La marginile oraşului nu erau ancorat 
e ambarcaţiuni, deşi peste râu treceau două poduri elegant 
e din piatră - bine păzite. Fae traversau podurile, transportă 
nd de toate, de la legume la fân şi vin. Undeva, probabil că 
erau câmpuri şi ferme şi oraşe care îi aprovizionau, deşi ar 
fi pariat că Maeve are o rezervă de bunuri ascunsă undeva. 

— Presupun că în mod normal ai zbura direct înăuntru şi 
nu te-ai sinchisi să foloseşti podurile, îi spuse ea lui Rowan, 
care se încrunta la vederea oraşului şi nu prea arăta ca un r 
ăzboinic care se întoarce acasă. 

El dădu din cap distant. În ultima zi devenise tăcut - nu n 
epoliticos, dar tăcut şi imprecis, de parcă reconstruia zidul î 
ntre ei. În acea dimineaţă, se trezise în tabăra lor de pe cre 
asta dealului şi-l văzuse uitându-se spre răsărit, privind într 
eaga lume, de parcă ar fi purtat o conversaţie cu ea. Nu avu 


sese curajul să-l întrebe dacă se ruga Malei Aducătoarea Fo 
cului sau Zeiţei Soare. Tabăra era însă învăluită într-o căldur 
ă ciudat de familiară şi ar fi putut jura că îşi simţea harul ma 
gic sărind în sus de bucurie. Nu-şi permisese să se gândeas 
că prea mult la asta. 

In ultima zi, şi ea fusese pierdută în sine, ocupată să-şi a 
dune puterea şi claritatea. Nu fusese capabilă să discute pr 
ea mult şi chiar şi acum concentrarea asupra prezentului îi c 
erea un efort imens. 

— Ei bine, spuse ea, inspirând exagerat de prelung şi bă 
tând cu mâna mânerul săbiei Goldryn, hai să mergem s-o v 
edem pe iubita noastră mătuşă. N-aş vrea s-o lăsăm să aşte 
pte. 


De-abia la căderea nopţii reuşiră să ajungă la pod, iar Cel 
aena se bucură: erau mai puţini Fae care să asiste la sosire 
a lor, chiar dacă străzile lungi şi sinuoase erau pline acum d 
e muzicieni şi dansatori şi vânzători ambulanți care vindeau 
mâncare caldă şi băuturi. Astfel de manifestări erau numero 
ase în Adarlan, dar aici nu erau îngrădite de un imperiu, dei 
ntuneric, de frig sau de disperare. Maeve nu trimisese ajuto 
r cu zece ani în urmă - şi, în timp ce Fae dansau şi beau cidr 
u, poporul Celaenei fusese măcelărit şi ars. Ştia că nu era vi 
na lor, dar, traversând oraşul spre capătul nordic de lângă c 
ascadă, nu se putea bucura de veselia din jur. 

Işi aminti că şi ea dansase, şi băuse, şi făcuse tot ce dori 
se, în timp ce poporul ei suferise zece ani de zile. Nu era în 
postura în care să dispreţuiască, nici pe Fae, nici pe altcinev 
a, în afara reginei care domnea peste acest oraş. 

Niciuna dintre gărzi nu-i opri, deşi observă nişte umbre c 
are îi urmăreau de pe acoperişuri şi de pe alei, câteva păsăr 
i de pradă zburând în cercuri deasupra lor. Rowan nu le luă 
n seamă, deşi îi surprinse ochii licărind în lumina aurie a feli 
narelor. Aparent, escorta nu-l bucura nici pe prinţ. Oare pe c 
âti dintre ei îi cunoştea personal? Alături de câţi luptase sau 


se aventurase pe pământuri neaflate încă pe hartă? 

Nu văzură nici urmă de prietenii lui, iar el nu comentă da 
că se aştepta sau nu să-i vadă. Chiar dacă privea numai în f 
aţă, ea ştia că era conştient de fiecare santinelă care îi urm 
ărea, de fiecare respiraţie din apropierea lor. 

Nu avea loc în suflet pentru îndoială sau teamă. În timp c 
e mergeau, ea atingea inelul ascuns în buzunar, răsucindu-l 
întruna, amintindu-şi de planul ei şi de ceea ce trebuia să în 
făptuiască înainte de a părăsi oraşul. Era la fel de regină ca 
şi Maeve. Era suverana unui popor puternic şi a unui regatu 
riaş. 

Era moştenitoarea cenuşii şi a focului şi nu avea intenţia 
să se plece în faţa nimănui. 


Fură escortaţi printr-un palat strălucitor din piatră deschi 
să la culoare, cu perdele din borangic albastru şi pardoseli | 
ucrate dintr-un mozaic cu plăci delicate, care descriau diver 
se scene, de la fecioare dansând, la peisaje bucolice şi la ce 
rul nopţii. Prin toată clădirea, râul curgea în firişoare, uneori 
adu- nându-se în havuzuri presărate cu crini care înfloreau 
noaptea. lasomia se împletea pe coloanele masive, iar ghirl 
ande de lumină din sticlă colorată atârnau de tavanele boltit 
e. Faptul că o mare parte din palat era deschisă spre exteri 
or sugera că vremea era întotdeauna blândă. Din camere în 
depărtate se auzea muzică, dar era discretă şi liniştită prin 
comparaţie cu revolta de sunete şi culoare de dincolo de pe 
reţii uriaşi din marmură ai palatului. 

Peste tot erau santinele. Pândeau fără să fie văzuţi, dar î 
n trupul ei de Fae le simţea mirosul, oţelul şi mirosul proasp 
ăt al săpunului pe care îl foloseau în cazarme. Nu era foarte 
diferit de castelul din cleştar. Adăpostul lui Maeve fusese în 
să construit din piatră - foarte multă piatră, toată albă şi sc 
ulptată şi lustruită şi strălucitoare. Ştia că Rowan avea apart 
amentul lui în acest palat şi că familia Whitethorn deţinea di 
verse locuinţe în Doranelle, dar nu văzură pe niciunul din ne 


amul lui. În timpul călătoriei îi spusese că mai erau câţiva pr 
inţi în familie, conduşi de fratele tatălui lui. Din fericire pentr 
u Rowan, unchiul lui avea trei fii, absolvindu-l pe el de răspu 
ndere, deşi verii lui încercaseră să se folosească de poziţia | 
ui Rowan faţă de Maeve pentru a câştiga avantaje. O familie 
de intriganţi şi de linguşitori, precum orice familie princiară 
din Adarlan. 

După o eternitate de mers în tăcere, Rowan o conduse p 
e o verandă largă, cu vedere la râu. Era suficient de încorda 
t cât să sugereze că mirosea şi auzea lucruri pe care eanul 
e putea percepe, dar nu-i transmise niciun avertisment. Cas 
cada de lângă palat mugea, deşi nu suficient de tare cât să 
acopere o conversaţie. 

De cealaltă parte a verandei stătea Maeve, pe tronul ei d 
in piatră. 

Întinşi de o parte şi de alta a tronului erau lupii gemeni, 
unul negru şi altul alb, supraveghindu-le apropierea cu ochi 
aurii şi şireţi. Nu mai era nimeni altcineva - traversând pode 
aua din dale, Rowan nu simţi mirosul niciunui alt prieten pă 
ndind din apropiere. Celaena îşi dorea ca Rowan s-o lase să 
se împrospăteze puţin în apartamentul lui, dar... oricum, nu 
asta era important la această întâlnire. 

Rowan păşi în acelaşi ritm cu ea, apropiindu-se de mica 
platformă, în faţa balustradei sculptate, iar când se opriră, R 
owan căzu în genunchi şi-şi înclină capul. 

Mătuşa nu-i aruncă nicio privire, nici nu-l rugă să se ridic 
e, îşi lăsă nepotul îngenuncheat şi îşi întoarse ochii violeţi şi 
strălucitori spre Celaena, oferindu-i zâmbetul acela de păian 
jen. 

— Se pare că ţi-ai îndeplinit sarcina, Aelin Galathynius. 

Un alt test - folosirea numelui pentru a-i stârni o reacţie. 

Răspunse la zâmbetul reginei. 

— Într-adevăr. 

Rowan continuă să stea cu fruntea plecată, cu ochii în po 
dea. Maeve putea să-l ţină îngenuncheat şi o sută de ani, da 
că dorea. Lupii de lângă tron nu se mişcară niciun centimetr 
u. 


Maeve binevoi să-i arunce o privire lui Rowan, apoi îi zâm 
bi din nou Celaenei cu zâmbetul acela mic. 

— Recunosc că sunt surprinsă că ai reuşit să obţii aprob 
area lui atât de repede. Aşa că, spuse Maeve, tolănindu-se 
pe tron, arată-mi. O demonstraţie a ceea ce ai învăţat în lun 
ile acestea. 

Celaena strânse inelul din buzunar, fără să-si coboare bă 
rbia nici cu un milimetru. 

— Aş prefera mai întâi să aflu informaţiile pe care le păst 
rezi pentru tine. 

Un pocnet feminin de limbă. 

— N-ai încredere în cuvântul meu? 

— Doar nu crezi c-o să-ţi dau tot ce vrei fără dovada căi 
ţi poţi respecta partea ta din învoială. 

Umerii lui Rowan se încordară, dar rămase cu fruntea ple 
cată. 

Maeve miji uşor ochii. 

— Cheile Wyrd. 

— Cum pot fi distruse, unde sunt şi orice altceva ştii des 
pre ele. 

— Nu pot fi distruse. Pot fi doar puse înapoi în poartă. 

Celaenei i se strânse stomacul. Ştia asta, dar îi venea gre 
u 

să audă confirmarea. 

— Cum pot fi puse înapoi în poartă? 

— Nu crezi că ar fi fost redate lumii lor până acum dacă 
cineva ar fi ştiut cum? 

— Ai spus că ai informaţii despre ele. 

Un zâmbet de viperă. 

— Am informaţii despre ele. Ştiu că pot fi folosite pentru 
a crea, a distruge şi a deschide portaluri, dar nu ştiu cum să 
le pun înapoi. N-am aflat niciodată cum şi apoi au fost luate 
de Brannon şi duse peste mări, iar de atunci nu le-am mai v 
ăzut niciodată. 

— Cum arătau? Ce simţeai în preajma lor? 

Maeve îşi făcu palma căuş şi se uită la ea, de parcă vede 
a în faţa sa cheile. 


- Negre şi lucitoare, nimic altceva decât nişte aşchii de 
piatră. Însă nu erau din piatră - nu seamănă cu nimic de pe 
pământul acesta, de pe niciun tărâm. Era de parcă ai fi ţinut 
în mână carnea vie a unui zeu, de parcă în ele ar fi fost înch 
isă respiraţia tuturor fiinţelor de pe toate tărâmurile deodat 
ă. Nebunie şi bucurie şi teroare şi spaimă şi eternitate, erau 
toate acolo. 

Gândul că Maeve posedase toate cele trei chei, chiar şi n 
umai pentru o clipă, era suficient de groaznic pentru a o fac 
e să-l evite. Se mulţumi să întrebe: 

— Ce altceva îmi poţi spune despre ele? 

— Mă tem că doar atât îmi amintesc. 

Maeve se lăsă pe spate pe tron. 

Ba nu - nu, trebuia să fie o cale. Nu se putea să-şi fi petr 
ecut toate lunile respectând un târg prostesc, nu se putea s 
ă fie păcălită în asemenea hal. Dacă Maeve într-adevăr nu ş 
tia, atunci erau alte informaţii care trebuiau extrase; nu ave 
a să plece de acolo cu mâinile goale. 

— Prinții Valg - ce-mi poţi spune despre ei? 

Preţ de câteva secunde, Maeve rămase tăcută, de parcă 
ar fi cumpănit dacă merita să ofere mai multe informaţii dec 
ât promisese iniţial. Celaena nu era foarte sigură că dorea s 
ă ştie de ce decisese în favoarea ei, dar regina spuse: 

— Ah, da. Oamenii mei m-au informat de prezenţa lor. 

Maeve făcu din nou o pauză, fără îndoială săpând după i 
nformaţii într-un colţ străvechi al memoriei ei. 

— Sunt foarte multe rase de Valg - creaturi de care ar fu 
gi chiar şi cele mai negre coşmaruri ale tale. Sunt conduşi d 
e prinți, care sunt făcuţi din umbre, disperare şi ură, şi nu a 
u trupuri pe care să le ocupe, de aceea se infiltrează în altel 
e. Prinții nu sunt mulţi - dar am fost martoră odată la devor 
area unei legiuni întregi de războinici Fae de către şase dint 
re ei în doar câteva ore. 

Un fior de gheaţă îi cobori pe şira spinării şi până şi părul 
de pe spatele lupilor se ridică. 

- Dar i-am ucis cu focul şi lumina mea... 

— Cum crezi că şi-a câştigat Brannon slava şi regatul? Er 


a fiul renegat al nimănui, pe care niciun părinte nu-l recuno 
ştea. Mala îl iubea însă cu furie, aşa că flăcările lui erau une 
ori singura pavăză între lume şi prinții Valg, până când pute 
am invoca o forţă suficientă cât să-i alunge. 

Deschise gura pentru a pune următoarea întrebare, dar s 
e opri. Maeve nu era genul care să arunce la întâmplare info 
rmaţii. Aşa că Celaena întrebă calm: 

— Brannon nu era de sânge regal? 

Maeve îşi înălţă capul. 

— Nu ţi-a spus nimeni ce înseamnă semnul de pe frunte 
a ta? 

— Mi s-a spus că e un semn sacru. 

Ochii lui Maeve dansară de amuzament. 

— Este sacru doar datorită purtătorului care a pus bazel 
e regatului tău. Înainte de asta, nu era nimic. Brannon s-a n 
ăscut cu semnul nelegitimului - semnul pe care toţi copiii n 
edoriţi îl posedă, care îi marchează ca fiind fără nume, ca fii 
nd nimeni. Fiecare dintre moştenitorii lui Brannon, în pofida 
descendenţei nobile, a fost împodobit cu el - semnul celui f 
ără nume. 

Arsese în ziua în care se duelase cu Cain. Arsese în faţa r 
egelui din Adarlan. Un fior îi cobori pe şira spinării. 

- De ce a strălucit atunci când m-am duelat cu Cain, câ 
nd m-am confruntat cu prinții Valg? 

Ştia că Maeve era bine informată cu privire la creaturile- 
umbre care locuiseră înlăuntrul lui Cain. Poate că nu fusese 
un prinţ Valg, dar ceva suficient de mic să încapă în inelul di 
n piatră Wyrd pe care-l purta în locul colierului. O recunoscu 
se pe Elena - şi le spusese amândurora: „Aţi fost aduşi aici - 
voi toţi. Toţi jucătorii dintr-un joc neterminat". 

— Poate că pur şi simplu sângele tău a recunoscut preze 
nţa Valgilor şi a încercat să-ţi spună ceva. Poate că, de fapt, 
nu însemna nimic. 

Dar nu putea crede aşa ceva. În special pentru că simţise 
duhoarea Valgului în dormitorul părinţilor ei în dimineaţa de 
după ce fuseseră omorâţi. Fie că asasinul fusese posedat, fi 
e că ştiuse cum să le utilizeze puterea pentru a-i ţine inconş 


tienţi în timp ce-i măcelărea. Toate frânturile de informaţii t 
rebuiau îmbinate mai târziu, când avea să se afle departe d 
e Maeve. Dacă Maeve o lăsa să plece. 

— Sunt focul şi flăcările singurul mod de a omori prinții V 
alg? 

— Sunt greu de ucis, dar nu invincibili, recunoscu Maev 
e. Dacă avem în vedere modul în care îi constrânge regele 
Adarlanian, soluţia ar putea fi tăierea capului pentru a secţi 
ona colierul. Dacă e să te întorci în Adarlan, aceasta va fi si 
ngura cale, bănuiesc. 

În Adarlan, magia era încă blocată de rege. Dacă avea să 
se confrunte din nou cu vreunul dintre prinții Valg, trebuia s 
ă-l ucidă cu spada şi ascuţimea minţii. 

— Dacă într-adevăr regele îi convoacă pe Valgi să luptei 
n armata lui, ce putem face pentru a-i opri? 

— Se pare că regele din Adarlan face ceea ce n-am avut 
eu niciodată curajul să fac, în răstimpul foarte scurt în care 
cheile au fost în posesia mea. Fără a avea toate trei cheile, 
are puteri limitate. Poate deschide portalul dintre lumile noa 
stre numai pentru perioade scurte, suficient cât să lase un s 
ingur prinţ să se infiltreze în trupul pregătit. Cu toate cele tr 
ei chei, ar putea deschide însă portalul după voia inimii - ar 
putea aduna toate armatele Valg, conduse de prinți în trupu 
rile lor muritoare şi... 

Maeve părea mai mult intrigată decât îngrozită. 

— lar cu toate cele trei chei, poate că nici nu ar avea ne 
voie să se bizuie pe gazdele înzestrate cu har magic. Există 
nenumărate spirite inferioare printre Valgi care tânjesc să in 
tre în această lume. 

— Ar trebui să le fabrice nenumărate coliere, atunci. 

- Ba nu ar trebui, nu dacă ar avea toate trei cheile. Con 
trolul lui ar fi absolut. Şi nu ar avea nevoie de gazde vii - ci 
doar de trupuri. 

Inima Celaenei stătu în loc o clipă, iar Rowan se încordă 
de unde stătea îngenuncheat. 

— Ar putea avea o armată de morţi, în trupurile cărora s 
ă locuiască Valgii. 


— O armată care nu ar avea nevoie să mănânce, să doar 
mă, ori să respire - o armată care ar mătura ca o molimă co 
ntinentul vostru şi ale altora. Poate şi alte lumi. 

Dar ar fi avut nevoie de toate trei cheile pentru asta. Sim 
ţi o strângere în piept şi, deşi erau în aer liber, palatul, râul, 
stelele păreau să o apese. Nu putea ridica o armată care să- 
i oprească, iar fără magie... erau condamnaţi. Ea era conda 
mnată. Ea era... 

O căldură liniştitoare se înfăşură în jurul ei, de parcă cine 
va o îmbrăţişa. Feminină, voioasă, infinit de puternică. nu s 
unteţi condamnați, părea să îi şoptească la ureche. /ncă mai 
este timp. Nu ceda încă fricii. 

Maeve o urmărea cu un interes felin, iar Celaena se între 
ba ce nu-i spunea regina - dacă şi ea simţea acea prezenţă 
străveche, hrănitoare. Celaena se încălzise din nou, panica 
dispăruse şi, cu toate că dispăruse şi senzaţia de a fi în braţ 
ele cuiva, ar fi putut jura că prezenţa încă stăruia în preajm 
ă. Mai era timp - regele încă nu obținuse cea de-a treia chei 
e. 

Brannon - el le posedase pe toate trei, şi totuşi hotărâse 
să le ascundă în loc să le ducă îndărăt. Şi, dintr-odată, asta 
deveni cea mai importantă întrebare: de ce? 

— În ceea ce priveşte locaţiile celor trei chei, spuse Mae 
ve, nu ştiu unde sunt. Au fost aduse pe mare şi nu am maia 
uzit de ele până în ultimii zece ani. Se pare că regele are cel 
puţin una, probabil două. Cea de-a treia, totuşi... 

O privi pătrunzător, dar Celaena refuză să cedeze. 

— Tu ai o bănuială despre locul unde se află, nu-i aşa? 

Ea deschise gura, dar degetele Maevei se încleştară în br 
atul tronului - suficient cât s-o facă pe Celaena să arunce o 
privire pietrei. Era foarte multă piatră aici - în acest palat şi 
în acest oraş. Şi acel cuvânt pe care îl folosise Maeve mai d 
evreme, luate... 

— Nu-i aşa? insistă Maeve. 

Piatră - nici urmă de lemn, în afara plantelor şi a mobile 


— Nu, nu ştiu, spuse Celaena. 


Maeve îşi înălţă capul. 
— Rowan, ridică-te şi spune-mi adevărul. 
Incleştându-şi mâinile, Rowan se ridică, înghițind, cu ochi 


la regină. De două ori. 

— A găsit o ghicitoare şi ştie că regele din Adarlan are c 
el puţin prima cheie, dar nu ştie unde o ţine. A aflat ce a făc 
ut Brannon cu cea de-a treia - şi unde este. A refuzat să-mi 
spună. 

În ochii lui era o licărire de groază, iar pumnii îi tremura 
u, de parcă o forţă invizibilă îl obligase să spună tot. Lupii se 
mulţumeau să privească. 

Maeve ţâţăi. 

— Păstrezi secrete faţă de mine, Aelin? Faţă de mătuşa t 
a? 

— Pentru nimic în lume nu ţi-aş spune unde e cea de a tr 
eia cheie. 

— O, ştiu asta, toarse Maeve. 

Pocni din degete şi lupii se ridicară în picioare, schimbân- 
du-se cu străfulgerări de lumină în cei mai frumoşi bărbaţi p 
e care îi văzuse vreodată. Războinici prin dimensiuni, prin g 
raţia letală a mişcărilor; unul blond şi unul brunet, dar uluito 
r de perfecţi. 

Celaena duse mâna spre Goldryn, dar gemenii se repezir 
ă la Rowan, care nu făcu nimic, nici măcar nu se zbătu când 
îl prinseră de braţe, forțându-l să se aşeze din nou în genun 
chi. Alţi doi ieşiră din întunericul din spatele lor. Gavriel, cu 
ochii roşiatici atent goliţi de expresie, şi Lorcan, cu faţa rece 
ca piatra. lar în mâini... 

La vederea biciului cu vârf din fier pe care îl purta fiecar 
e, Celaena uită să respire. Lorcan nu ezită să-i smulgă lui Ro 
wan jacheta de pe el, urmată de tunică şi de cămaşă. 

— Până se hotărăşte să-mi răspundă, spuse Maeve, de p 
arcă şi-ar fi comandat o ceaşcă de ceai. 

Lorcan desfăşură biciul, cu vârful din fier zăngănind pe pi 
etre, şi îşi trase braţul îndărăt. Pe faţa lui neînduplecată nu 
se zărea niciun semn de emoție pentru prietenul lui, aflat în 


genunchi. 

— Te rog, murmură Celaena. 

Urmă o pocnitură, iar lumea se făcu fărâme când Rowan 
se încovoie sub biciul care îi tăia spatele. Îşi încleştă dinţii, d 
ar nu ţipă. 

— Te rog, spuse Celaena. 

Gavriel îşi avântă biciul atât de repede, încât Rowan nu r 
euşi decât să tragă o gură de aer ca să-şi revină. Pe faţa dră 
guţă a lui Gavriel nu era nicio rămăşiţă din bărbatul căruia îi 
mulţumise cu săptămâni în urmă. 

De cealaltă parte a verandei, Maeve spuse: 

— Depinde întru-totul de tine cât va dura asta, dragă ne 
poată. 

Celaena nu îndrăzni să-şi ia privirea de la Rowan, care 

suporta biciuirea de parcă o mai suportase şi altădată - d 
e parcă ar fi ştiut cum să se echilibreze şi câtă durere va ur 
ma. Ochii prietenilor lui erau morţi, de parcă şi ei administra 
seră şi primiseră acest tip de pedeapsă. 

Maeve îi făcuse rău lui Rowan şi înainte. Câte dintre cicat 
rice i se datorau? 

— Opreşte asta, mârâi Celaena. 

— Pentru nimic în lume, Aelin? Dar pentru prinţul Rowa 
n? 

O altă lovitură, iar pe piatră era sânge. lar sunetul - acel 
sunet al biciului... sunetul care reverbera în coşmarurile ei, 
sunetul care-i facea sângele să îngheţe... 

— Spune-mi unde este cea de a treia cheie Wyrd, Aelin. 

Poc. Rowan tresări sub strânsoarea de fier a gemenilor. 
De 

aceea se rugase oare în acea dimineaţă Malei, pentru că 
ştia la ce să se aştepte din partea lui Maeve? 

Deschise gura, dar Rowan îşi înălţă capul, cu dinţii dezvel 
iți şi faţa răvăşită de durere şi mânie. Ştia că îi putea citi cu 
vintele în ochi, dar totuşi spuse tare: 

— N-o face! 

Cuvântul acesta de sfidare rupse barierele pe care şi le i 
mpusese în ultima zi, barajul pe care-l pusese în calea puter 


ii ei, coborând într-o spirală tainică până în miezul harului ei 
magic, trăgând din el cât putea aduna. 

Căldura ţâşni din ea, încălzind pietrele atât de repede, în 
cât sângele lui Rowan se transformă într-un abur roşu. Insoţ 
itorii lui blestemară şi scuturile aproape invizibile făcură val 
uri în jurul lor şi a suveranei lor. 

Ştia că aurul din ochi i se transformase în flacără, pentru 
că atunci când se uită la Maeve, faţa reginei se făcuse albă 
ca varul. 

Atunci, Celaena dădu foc lumii. 


CAPITOLUL 60 


Maeve nu ardea, şi nici Rowan sau prietenii lui, ale căror 
scuturi Celaena le străpunse cu jumătate de gând. Râul aru 
nca însă aburi în jurul lor, iar din palat şi din oraş se auziră s 
trigăte când o flacără care nu ardea şi nu rănea pe nimeni î 
nvălui totul în jur. Întreaga insulă era înveşmântată în focul 
sălbatic. 

Maeve se ridicase în picioare acum, coborând de pe estr 
adă. Celaena lăsă puţină căldură să se scurgă prin strânsoar 
ea în care ţinea flacăra, încălzind pielea lui Maeve în timp c 


e se apropia de ea. Cu ochii mari, Rowan atârna în braţele p 
rietenilor lui, cu sângele sfârâind pe pietre. 

— Ai vrut o demonstraţie, spuse cu voce joasă Celaena. 

Transpiraţia îi picura pe spate, dar apucă harul magic cu 

toată puterea. 

— Un singur gând, şi oraşul îţi va arde. 

— Edin piatră, răspunse Maeve răstit. 

Celaena zâmbi. 

— Dar oamenii tăi nu sunt din piatră. 

Nările lui Maeve tresăriră uşor. 

— Ai fi în stare să omori oameni nevinovaţi, Aelin? Poat 
e. Ai facut-o vreme de ani de zile, nu? 

Zâmbetul Celaenei nu se stinse. 

— Testează-mă. Incearcă tu numai, mătuşă, să mă forţez 
i şi vei vedea ce se întâmplă. Doar asta ai vrut, nu? Nu să-m 
i stăpânesc harul, ci să afli cât de puternică sunt. Nu cât de 
mult din sângele surorii tale curge prin venele mele - nu, ai 
ştiut de la început că am prea puţin din puterea lui Mab. Voi 
ai să ştii cât de mult am moştenit de la Brannon. 

Flăcările se ridicară şi mai sus, iar strigătele - de spaimă, 
nu de durere - deveniră mai puternice. Flăcările nu aveau s 
ă facă rău nimănui decât dacă dorea ea. Simţea celelalte ha 
ruri magice care se luptau cu al ei, făcându-i găuri în puter 
e, dar incendiul care înconjura veranda ardea cu putere. 

— Nu i-ai dat niciodată cheile lui Brannon. Nu ai călătorit 
cu Brannon şi cu Athril pentru a recupera cheile de la Valg, 
continuă Celaena, cu o coroană din foc încingându-i capul. A 
i mers ca să le furi pentru tine, pentru că voiai să le păstrez 
i. Odată ce Brannon şi Athril şi-au dat seama ce plănuiai, te- 
au înfruntat. lar Athril... 

Celaena scoase sabia Goldryn, iar mânerul îi lucea de un 
roşu ca sângele. 

— Preaiubitul tău Athril, cel mai drag prieten al lui Brann 
on... când Athril te-a înfruntat, l-ai omorât. Tu, nu Valg. Din 
cauza durerii şi a ruşinii ai fost suficient de slăbită ca Brann 
on să-ţi poată lua cheile. Nu a fost nicio forţă duşmană care 
să dărâme templul Zeiţei Soarelui. A fost Brannon. Ela ars ş 


i ultimul semn al prezenţei sale, orice indiciu despre unde s 
e ducea, ca tu să nu-l poţi găsi. A lăsat numai sabia lui Athri 
| pentru a-şi onora prietenul - în peştera unde Athril îi scose 
se un ochi acelei creaturi amărâte din lac - şi nu ţi-a spusni 
ciodată. După ce Brannon a părăsit țărmurile astea, nu ai în 
drăznit să-l urmezi, nu atâta timp cât avea la el cheile, nu c 
ând harul lui magic - harul meu - era atât de puternic. 

Era motivul pentru care Brannon ascunsese cheia Wyrd î 
n bijuteria de familie - pentru a le da acel gram în plus de p 
utere. Nu împotriva duşmanilor obişnuiţi, ci în cazul în care 
Maeve ar fi venit după ele. Poate că nu pusese cheile înapoi 
în poartă pentru că voia să le poată invoca puterea dacă Ma 
eve s-ar fi hotărât vreodată să se instaleze ca stăpână a tut 
uror ținuturilor. 

— De aceea ţi-ai abandonat pământul de la poalele deal 
urilor şi l-ai lăsat să putrezească. De aceea ai construit un o 
raş din piatră înconjurat de apă: pentru ca moştenitorii lui B 
rannon să nu se poată întoarce şi să te frigă de vie. De acee 
a voiai să mă vezi, de aceea ai făcut o înţelegere cu mama 
mea. Voiai să ştii ce ameninţare pot constitui, ce avea să se 
întâmple atunci când sângele lui Brannon se combina cu de 
scendenţa lui Mab. 

Celaena îşi deschise larg braţele, cu Goldryn arzând străl 
ucitoare în mână. 

— Priveşte-mi puterea, Maeve. Priveşte ce forţă a învins 
întunericul profund, ce se târăşte sub pielea mea. 

Celaena expiră şi stinse toate flăcările din oraş. 

Puterea nu consta în forţă sau pricepere, ci în control - p 
uterea consta în autocontrol. Ştiuse de la bun început cât d 
e puternic şi de mortal era focul ei, iar în urmă cu doar câte 
va luni, ar fi ucis şi sacrificat şi măcelărit pe oricine şi orice i 
-ar fi stat în cale pentru a-şi îndeplini făgăduiala. Dar nu fus 
ese forţă - fusese mânie, durerea unei persoane distruse, c 
are se prăbuşea. Acum înţelegea ce voise să spună mama e 
i când o atinsese deasupra inimii în acea noapte în care îi d 
ăduse amuleta. 

Când toate luminile se stinseră în Doranelle, iar lumea se 


cufundă în întuneric, Celaena se apropie de Rowan. O privir 
e şi o dezvelire a dinţilor îi făcură pe gemeni să-l elibereze. 
Cu bicele însângerate încă în mână, Gavriel şi Lorcan nu se 
apro- piară de ea sau de Rowan, care se prăbuşise la pieptu 
| ei, şop- tindu-i numele. 

Luminile se aprinseră. Maeve rămase acolo unde era, cu 
rochia pătată de cenuşă, cu faţa lucind de transpiraţie. 

— Rowan, vino aici. 

Rowan se încordă, mormăind cu durere, dar se îndreptăi 
mpleticindu-se spre estradă, cu sângele picurând din rănile 
hidoase de pe spinare. Celaenei i se ridică bila în gât, dar nu 
-şi luă ochii de la regină. Aruncându-i o privire scurtă Celaen 
ei, Maeve şuieră: 

— Dă-mi sabia aia şi pleacă de-aici. 

Întinse mâna spre Goldryn. 

Celaena scutură din cap. 

— Nu prea cred. Brannon a lăsat-o în peştera aia pentru 
a fi găsită de oricine, în afară de tine. Aşa că este a mea, pri 
n sânge, şi foc, şi întuneric. 

Puse sabia Goldryn în teacă. 

— Nu e foarte plăcut când cineva nu-ţi dă ceea ce-ţi dor 
eşti, nu-i aşa? 

Rowan se mulțumea să stea acolo, chipul său fiind o mas 
că a calmului, în pofida rănilor, dar ochii lui - era tristeţe ac 
olo? Prietenii lui priveau tăcuţi, gata să atace dacă Maeve ar 
fi poruncit. Erau liberi să încerce, de voiau. 

Buzele lui Maeve se strânseră. 

— Vei plăti pentru asta. 

Celaena se apropie din nou de Maeve, îi luă mâna şi spus 


— O, nu cred. 

Îşi aruncă mintea deschisă spre regină. 

Ei bine, o parte din mintea ei - viziunea pe care i-o dădus 
e Narrok când îl arsese. El ştiuse. Cumva, îi văzuse potenţial 
ul, de parcă îşi dăduse seama de el în timp ce prinții Valg îi 
sortau amintirile. Nu era un viitor gravat în piatră, dar asta 
nu trebuia să ştie mătuşa ei. Prezentă amintirea de parcă ar 


fi fost adevărată, de parcă ar fi fost un plan. 


Mulțimea asurzitoare reverbera pe coridoarele din piatră 
de culoare deschisă ale castelului regal din Orynth. Toţi sca 
ndau numele ei, aproape tânguindu-se. Aelin. Un ritm în do 
uğ bătăi răsuna la fiecare pas pe care îl făcea urcând scara î 
ntunecată. Goldryn era grea pe spatele ei, rubinul arzând m 
ocnit în lumina soarelui care picura de la etajul superior. Tu 
nica ei era frumoasă, dar simplă, deşi mănuşile din otel - în 
care se aflau lame ascunse - erau la fel de ornamentate, pe 
cât erau de mortale. 

Ajunse la etaj şi merse de-a lungul lui, pe lângă războinic 
ii impozanți, puternici, care se ascundeau în umbră, dincolo 
de arcada deschisă. Nu erau simpli războinici - erau războin 
icii ei. Curtea ei. Aedion era acolo şi câțiva alţii ale căror fet 
e erau ascunse de întuneric, dar când îi oferiră zâmbete lar 
gi şi animate, dinţii le luciră slab. O Curte care avea să schi 
mbe lumea. 

Scandarea spori în intensitate, iar amuleta i se legăna înt 
re sâni la fiecare pas. Cu privirea ațintită înainte, cu jumătat 
e de zâmbet pe fată, ieşi, în cele din urmă, pe balcon, iar str 
igătele deveniră frenetice, copleşitoare precum mulțimea în 
delir aflată în afara palatului. Pe străzi, se adunau mii de oa 
meni şi îi scandau numele. In curte, tinerele preotese ale M 
alei dansau pe fiecare bătaie a numelui ei, cu adorație, cu f 
anatism. 

Cu această putere - cu cheile pe care le obținuse - ceea 
ce crease pentru ei, armatele pe care le strânsese pentru a 
alunga duşmanii, recoltele pe care le cultivase, umbrele pe 
care le alungase... aceste lucruri erau un miracol. Era mai m 
ult decât umană, era mai mult decât regină. 

Aelin. 

Preaiubita. Nemuritoarea. Binecuvântata. 

Aelin. 

Aelin a Focului Sălbatic. Aelin Inimă-de-Foc. Aelin Aducăt 
oarea-de-Lumină. 

Aelin. 


Îşi ridică brațele, lăsându-și capul pe spate în lumina soa 
relui, iar strigătele lor făcură să se cutremure întregul Palat 
Alb. 

Pe frunte, un semn - semnul sacru al descendentei lui Br 
annon - strălucea albastru. Zâmbi multimii, poporului ei, lu 
mii ei, pregătită să o conducă. 


Celaena se îndepărtă de Maeve. Faţa reginei era palidă. 

Maeve crezuse minciuna. Nu înţelesese că viziunea îi fus 
ese dată Celaenei nu în derâdere, ci ca avertizare - a ceea c 
e va deveni dacă găsea cheile şi le păstra. Un dar de la omu 
| care fusese odată Narrok. 

— Sugerez, îi spuse Celaena reginei Fae, să te gândeşti 
bine, foarte bine, înainte să mă ameninţi, pe mine sau pe ai 
mei, şi înainte să-l răneşti din nou pe Rowan. 

— Rowan îmi aparţine, şuieră Maeve. Pot face orice dore 
sc cu el. 

Celaena privi spre prinţ, care stătea dârz, cu ochii opaci 
de durere. Nu din cauza rănilor de pe spate, ci din cauza dis 
tanţării care se strecurase între ei cu fiecare pas care îi apro 
piase de Doranelle. 

Incet, cu atenţie, Celaena scoase inelul din buzunar. 


x 


În ultimele zile, nu ținuse strâns inelul lui Chaol. 

Preţuia inelul simplu din aur care fusese lăsat în teaca să 
biei Goldryn. Il păstrase cu grijă toate aceste săptămâni, cer 
ându-i lui Emrys să-i povestească întruna despre Maeve, îm 
binând povestirile pentru a afla adevărul despre mătuşa ei, 
pentru această clipă, pentru această sarcină. 

Când Celaena ridică inelul între două degete, Maeve răm 
ase tăcută ca moartea. 

— Cred că de mult timp cauţi asta, spuse Celaena. 

— Nu-ţi aparţine. 


— Oare? La urma-urmelor, eu l-am găsit. În teaca lui Gol 
dryn, unde l-a lăsat Brannon, după ce l-a luat de pe cadavru 
| lui Athril - inelul de familie pe care Athril ţi l-ar fi dăruit odi 
nioară. În miile de ani trecuţi de atunci, nu l-ai găsit, aşa c 
a... Presupun că e al meu. 

Celaena îşi închise pumnul în jurul inelului. 

— Cine ar fi crezut însă că eşti atât de sentimentală? 

Maeve strânse buzele. 

— Dă-mi-l! 

Celaena scoase un hohot ca un lătrat. 

— Nu trebuie să-ţi dau nimic. 

Zâmbetul îi pieri. Lângă tronul lui Maeve, faţa lui Rowan 
era de necitit, iar el se întoarse spre cascadă. 

Toate acestea - toate acestea erau pentru el. Pentru Ro 
wan, care ştia exact ce sabie ridicase în acea zi în peştera d 
e munte, care i-o aruncase pe gheaţă ca o monedă de schi 
mb mai târziu - singura protecţie pe care i-o putea oferi în f 
aţa lui Maeve, dacă era suficient de deşteaptă să-şi dea sea 
ma. 
Îşi dăduse seama ce făcuse el - că ştiuse întotdeauna - n 
umai atunci când menţionase inelul cu doar câteva săptămă 
ni în urmă, iar el îi spusese că spera că ea îi va găsi o utiliza 
re. Nu înţelegea încă faptul că pe ea n-o interesa să se târg 
uiască pentru putere, sau siguranţă, sau alianţe. 

— Totuşi, sunt dispusă să fac un schimb cu tine, spuse C 
elaena. 

Maeve se încruntă. Celaena îşi ridică sfidătoare bărbia. 

— Inelul tău mult-iubit - pentru eliberarea lui Rowan din 
jurământul său de sânge. 

Rowan înţepeni. Prietenii lui ridicară capul, uitându-se la 
ea. 

— Un jurământ de sânge este pentru vecie, spuse ea înc 
ordată. 

Celaenei i se păru că prietenii lui nici nu mai respirau. 

— Nu-mi pasă. Eliberează-l. 

Celaena ridică din nou inelul. 

— Este alegerea ta. Eliberează-l sau topesc inelul acesta 


chiar aici. 

Ce risc îşi asumase; atât de multe săptămâni de strategi 
e şi planificare şi speranţă secretă. Rowan nu se întoarse ni 
ci măcar acum. 

Maeve nu-şi luă ochii de la inel. Celaena înţelese de ce - 
de aceea îndrăznise să încerce. După o lungă tăcere, Maeve 
se îndreptă, cu rochia foşnind, faţa palidă şi încordată. 

— Foarte bine. Oricum, mă cam plictisisem de compania 
lui în ultimele decenii. 

Rowan se întoarse cu faţa spre ea - încet, de parcă nu-i v 
enea să creadă ce aude. Întâlni însă privirea Celaenei, nu a 
Maevei, iar ochii îi străluciră. 

— Prin sângele meu care curge în tine, spuse Maeve. Nu 
prin dezonoare, nu prin trădare, astfel te eliberez pe tine, R 
owan Whitethorn, de jurământul de sânge făcut mie. 

Rowan se mulţumi să se uite lung la ea, iar Celaena nu 
mai auzi şi restul cuvintelor, cuvintele pe care Maeve le pro 
nunţase în Limba Veche. Rowan însă scoase un pumnal şi îşi 
vărsă sângele pe pietre - orice ar fi însemnat asta. Nu mai a 
uzise niciodată până acum de un jurământ de sânge care să 
fie rupt, dar riscase oricum. Poate că niciodată în istoria lum 
ii nu existase un jurământ care să fi fost rupt în mod onorab 
il. Prietenii lui tăcură, făcând ochii mari. 

Maeve spuse: 

— Nu mai eşti legat de mine, prinţe Rowan Whitethorn. 

Atât îi trebui Celaenei să audă şi-i aruncă inelul lui Maev 
e, 

iar Rowan se grăbi spre ea, cu mâinile pe obrajii ei, cu fr 
untea lipită de a ei. 

— Aelin, murmură el, şi nu era o dojană sau o mulţumir 
e, ci... o rugăciune. Aelin, şopti din nou, zâmbind larg, şi o s 
ărută pe frunte, după care căzu în genunchi în faţa ei. 

Când întinse mâna să-i apuce încheietura, ea sări îndără 
t. 

— Eşti liber. Acum eşti liber. 

În spatele lor, Maeve urmărea, cu sprâncenele ridicate. C 
elaena nu putea însă să accepte - nu putea fi de acord cu a 


şa ceva. 

Supunere totală, asta însemna jurământul de sânge. El u 
rma să-i dăruiască totul - viaţa lui, proprietăţile lui, voinţa lu 
i. 

Totuşi, faţa lui Rowan era calmă - neclintită, cuprinsă de 
certitudine. 

Ai încredere în mine. 

Nu vreau să fii sclavul meu. Nu voi fi genul acela de regi 
nă. 
Nu ai Curte - eşti lipsită de apărare, nu ai pământ, nu ai 
aliați. Poate te va lăsa să pleci de aici astăzi, dar mâine s-ar 
putea să vină după tine. Ştie cât de puternic sunt - cât de p 
uternici suntem împreună. Asta o va face să ezite. 

Te rog, nu face asta - sunt de acord cu orice doreşti, dar 
nu cu asta. 

Te revendic, Aelin. Indiferent care-o fi sfârşitul. 

Poate că ar fi continuat să-l contrazică, dar acea căldură 
stranie, feminină, pe care o simţise în tabără în acea dimine 
aţă şi care o învăluise, de parcă ar fi vrut să-i spună că era 
bine să-şi dorească asta, atât de mult, încât s-o doară, spun 
ându-i că poate avea încredere în prinţ, şi, mai mult decât a 
tât - mai mult decât orice, că se putea încrede în ea însăşi. 
Aşa că, atunci când Rowan încercă s-o prindă de încheietur 
ă, nu îl mai respinse. 

— Împreună, Inimă-de-Foc, spuse el, ridicându-i mâneca 
tunicii. Vom găsi o cale împreună. 

El îşi ridică privirea de pe încheietura ei dezgolită. 

— O Curte care să schimbe lumea, promise el. 

Doar atunci ea încuviinţă - încuviinţă şi zâmbi, când el tr 
ase pumnalul din cizmă şi i-l oferi. 

— Spune-o, Aelin. 

Ascunzându-şi tremuratul mâinilor de Maeve şi de priete 
nii lui uluiţi, ea luă pumnalul lui şi îl ţinu deasupra încheietur 
ii ei dezgolite. 

- Promiţi să slujeşti la Curtea mea, Rowan Whitethorn, 
de acum şi până în ziua în care vei muri? 

Nu ştia cuvintele corecte sau pe cele în Limba Veche, dar 


un jurământ de sânge nu avea nevoie de expresii frumoase. 

— Da. Până la ultima mea răsuflare şi în lumea de dincol 
o. Indiferent care va fi sfârşitul. 

S-ar fi oprit atunci, pentru a-l întreba din nou dacă dorea 
cu adevărat să facă asta, dar Maeve era încă acolo, o umbr 
ă care pândea în spatele lor. De aceea el o făcuse aici, acu 
m - pentru ca ea să nu poată obiecta, să nu încerce să-l fac 
ă să se răzgândească. 

Era o situaţie tipică pentru Rowan, o asemenea demonst 
raţie de încăpățânare, încât nu putu decât să zâmbească at 
unci când îşi trecu pumnalul peste încheietură, lăsând o dâr 
ă de sânge în urmă. li oferi braţul. 

Cu o blândeţe surprinzătoare, el îi luă încheietura în mâi 
ni şi-şi cobori gura pe pielea ei. 

Pentru o clipă, ceva strălucitor ca fulgerul o cutremură, a 
poi se linişti - un fir care îi lega, din ce în ce mai strâns, cu fi 
ecare sorbitură de sânge pe care o lua Rowan. Trei guri plin 
e - caninii zgâriindu-i pielea - şi apoi îşi ridică faţa, cu buzel 
e strălucind de sângele ei, cu ochii licărind, plin de viaţă şi d 
e oţel. 

Nu existau cuvinte să descrie ce se petrecuse între ei în 
acel moment. 

Maeve îi scuti de efortul de a încerca să-şi aducă aminte 
să vorbească atunci când şuieră: 

— Acum, că m-ai insultat şi mai tare, pleacă! Plecaţi toţi! 

Prietenii lui dispărură într-o secundă, îndreptându-se spr 
e umbră, luându-şi şi bicele nenorocite cu ei. 

Celaena îl ajută pe Rowan să se ridice, lăsându-l să-i vind 
ece rana de pe încheietură, odată cu rănile de pe spatele lu 
i. Umăr la umăr, o priviră pentru ultima dată pe regina Fae. 

În locul unde stătuse ea nu mai era acum decât o bufniţă 
albă, îndepărtându-se în zbor spre noaptea luminată de lun 
ă. 


Plecară în pripă din Doranelle şi nu se opriră decât atunci 


când găsiră un han liniştit într-un orăşel, pe jumătate uitat, | 
a câţiva kilometri distanţă. Rowan nu îndrăzni nici măcar să 
meargă până la apartamentul lui, să-şi adune lucrurile, şi pr 
etinse că oricum n-avea nimic important de luat. Prietenii lu 
i nu veniră după ei, nu încercară să îşi ia rămas-bun, iar ei tr 
ecură podul şi se pierdură în ţinuturile învăluite în noapte d 
e dincolo de pod. După ore întregi de fugă, Celaena se prăb 
uşi în pat şi dormi neîntoarsă. În zori însă, îl imploră pe Row 
an să-şi aducă acele şi cerneala. 

Făcu baie în timp ce el pregăti cele necesare, iar ea sec 
urăţă cu sare grunjoasă în micuța baie a hanului până când 
pielea începu să-i strălucească. Rowan nu spuse nimic, când 
ea se întoarse în dormitor, aruncându-i doar o privire trecăt 
oare când îşi dădu jos halatul, goală până la brâu, şi se întin 
se pe burtă pe masa de lucru pe care o ceruse Rowan. Acel 
e şi cerneala erau deja pe masă, mânecile lui erau ridicate p 
ână la coate, iar părul îi era legat la spate, ceea ce făcea ca 
liniile elegante, dure ale tatuajului lui să fie şi mai vizibile. 

— Inspiră profund, spuse el. 

Ea se supuse, aşezându-şi mâinile sub bărbie, jucându-se 
cu focul din cămin, vălurindu-şi flăcările printre tăciuni. 

— Ai mâncat şi ai băut destul? 

Ea încuviinţă. Devorase un mic dejun copios chiar înainte 
de a intra în baie. 

— Spune-mi când simţi nevoia să te ridici, spuse el. 

Nu o jigni întrebând-o dacă într-adevăr vrea asta sau ave 
rtizând-o asupra durerii care urma. În schimb, îşi trecu o mâ 
nă fermă pe spatele ei plin de cicatrice, ca un artist care îşi 
evaluează pânza. Işi trecu degetele puternice, bătătorite, pe 
ste fiecare cicatrice, testând, iar pielea i se făcu de găină. 

Incepu apoi să deseneze semnele, ghidul pe care avea s 
ă îl respecte în orele care urmau. În timpul micului dejun, sc 
hiţase deja câteva modele dintre care să aleagă. Erau atât 
de minunate, încât parcă pătrunsese în sufletul ei ca să le g 
ăsească. Deloc surprinzător. 

O lăsă să folosească baia când termină conturul şi, curân 
d, ea reveni cu faţa în jos pe masă, cu mâinile sub bărbie. 


— De-acum încolo, să nu te mişti. Începem. 

Ea încuviinţă cu un mormăit şi îşi păstră privirea aţintită 
asupra focului, asupra tăciunilor, în timp ce căldura trupului 
lui plutea peste trupul ei. Auzi cum îşi trage şi el uşor răsufi 
area, apoi... 

Prima înţepătură o duru - o, zei sfinţi, cu sare şi fier, o du 
ru. Işi încleştă dinţii, îşi stăpâni durerea, o primi cu bucurie. 
Acesta era scopul sării în acest tip de tatuaj, îi spusese Row 
an, să-i amintească purtătorului de pierdere. Bine - bine, nu 
mai asta putea gândi în timp ce durerea trasa pânze de păi 
anjen pe spatele ei. Bine. 

Când Rowan făcu următorul semn, ea deschise gura şi în 
cepu să-şi spună rugăciunile. 

Erau rugăciuni pe care ar fi trebuit să le spună cu zecea 
ni în urmă; un torent constant de cuvinte în Limba Veche, c 
are să le povestească zeilor despre moartea părinţilor ei, de 
spre moartea unchiului ei, despre moartea lui Marion - patr 
u vieţi şterse de pe faţa pământului în acele două zile. Cu fi 
ecare înţepătură a acului lui Rowan, implora nemuritorii fără 
chip să ia sufletele celor iubiţi în paradis şi să aibă grijă de e 
le. Le spuse ce merite aveau - le spuse de faptele bune şi c 
uvintele iubitoare şi actele de curaj pe care le făcuseră. Opri 
ndu-se doar ca să respire, incantă rugăciunile pe care le dat 
ora lor ca fiică, prietenă şi moştenitoare. 

În orele cât lucră, mişcările lui Rowan intrară în ritmul cu 
vintelor ei, iar ea incanta şi cânta. El nu vorbi, iar ciocănelul 
şi acele băteau în ritmul vocii ei, amândoi împletindu-şi mun 
ca. Nu o ruşină oferindu-i apă când vocea îi deveni aspră, g 
âtul fiindu-i atât de afectat, încât nu se mai auzeau decât ṣo 
apte. In Terrasen ar fi cântat din zori şi până-n noapte, cu g 
enunchii pe prundiş, fără să mănânce, să bea sau să se odih 
nească. Aici, avea să cânte până se încheiau semnele, agon 
ia de pe spate, ofranda ei către zei. 

Când totul se termină, spatele îi era o rană deschisă care 
pulsa de durere, şi reuşi să se ridice de pe masă doar din m 
ai multe încercări. Rowan o urmă pe câmpul învecinat, în înt 
unericul nopţii, îngenunchind cu ea în iarbă, iar ea îşi ridică 


faţa spre lună şi cântă ultimul cântec, cântecul sacru al fami 
liei ei, lamentarea Fae pe care le-o datora de zece ani. 

Rowan nu spuse nimic cât timp ea cântă, cu vocea răguş 
ită şi îndurerată. Rămase pe câmp cu ea până în zori, la fel 
de permanent ca semnele de pe spatele ei. Trei rânduri de t 
ext derulate peste cele mai mari trei cicatrice ale sale, pove 
stea iubirii şi a pierderii ei, scrisă acum în carne: un rând pe 
ntru părinţii şi unchiul ei, un rând pentru Lady Marion şi un r 
ând pentru Curtea şi poporul ei. 

Pe cicatricele mai mici, mai scurte, erau poveştile Nehem 
iei şi de lui Sam. lubitul ei mort. 

De-acum nu mai erau întemnițați în inima ei. De-acum n 
u mai trebuia să-i fie ruşine. 


CAPITOLUL 61 


Venise vremea Jocurilor de Război. 

Toate Clanurile Dinţi-de-fier avuseseră învoire să se odih 
nească în ziua precedentă, dar refuzaseră toate, preferând 
să se antreneze sau să-şi revizuiască din nou planurile şi str 
ategiile. 

Oficialii şi consilierii din Adarlan continuau să sosească d 
e zile întregi, veniţi să supravegheze Jocurile din vârful Munt 
elui Colţul Nordic. Urmau să-i raporteze regelui din Adarlan 
cum erau vrăjitoarele şi animalele lor de călărie - şi cine cuc 
erea victoria. 

Cu săptămâni în urmă, când Abraxos traversase Răscruc 
ea, Manon se întorsese în Omega întâmpinată de zâmbete ş 
i aplauze. Bunica nu era de văzut, dar se aşteptase la asta. 
Manon nu reuşise nimic; făcuse doar ce era de aşteptat de | 
a ea să facă. 

N-o văzu şi nici nu auzi nimic despre prizoniera Crochan 
din pântecele lui Omega, şi nimeni nu părea să ştie nimic d 
espre ea. Era pe jumătate tentată să-şi întrebe bunica, dar 
Matroana nu o chemă, iar Manon nu avea chef să fie bătută 


din nou. 

Starea ei de spirit era fragilă în acele zile, deoarece Clan 
urile se ţineau aproape, rămâneau în propriile apartamente 
şi aproape că nu-şi vorbeau. Indiferent ce unitate arătaseră 
în noaptea traversării lui Abraxos, aceasta dispăruse de mul 
t când începură Jocurile de Război, înlocuită de dorinţa de c 
ompetiţie seculară şi de ura de sânge. 

Jocurile urmau să aibă loc în interiorul, în jurul şi între cel 
e două vârfuri, inclusiv în canionul cel mai apropiat, vizibil d 
e pe Colţul Nordic. Fiecare dintre cele trei Clanuri urma să a 
ibă un cuib propriu, în vârful unui munte - un cuib adevărat, 
din crenguţe şi rămurele. În centrul fiecăruia se afla un ou d 
in sticlă. 

Ouăle urmau să fie sursa victoriei şi a căderii lor. Fiecare 
Clan trebuia să captureze ouăle celorlalte două echipe adve 
rse, dar şi să lase în urmă o gazdă care să le protejeze prop 
riul ou. Clanul câştigător avea să fie cel care obținea posesi 
a celorlalte două ouă furându-le din cuiburi, unde nu puteau 
fi atinse de păzitorii lor, sau de la forţele adversare care le p 
urtau cu ele. Dacă un ou se spărgea, aducea imediat descali 
ficarea Clanului, indiferent de cine îl ducea. 

Manon îşi puse armura uşoară şi pieile de zbor. Purta me 
tal pe umeri, încheieturi şi pulpe - în orice loc expus unei lo 
vituri de săgeată sau unei răni provocate de balauri sau de 
armele inamice. Era obişnuită cu greutatea şi cu mişcarea li 
mitată, ca şi Abraxos de altfel, mulţumită antrenamentului 
pe care îl impusese cu forţa Clanului Cioc-negru în ultimele 
săptămâni. 

Deşi aveau ordine stricte să nu mutileze sau să omoare, | 
i se permitea să poarte câte două arme, aşa că Manono luă 
pe Spintecă-Vânt şi cel mai bun pumnal. Umbrele, Asterin, L 
in şi gemenele malefice aveau să folosească arcurile. Acum 
erau capabile să ucidă călare pe dragonii lor - după ce exer 
saseră necontenit în canioane şi nimeriseră de fiecare dată 
ţinta în plin. Asterin intrase ţanţoşă dimineaţa în sala de me 
se, ştiind că era mortală ca iadul. 

Fiecare Clan purta în jurul frunţii şuviţe împletite din piel 


e vopsită - negre, albastre, galbene - iar balaurii erau pictat 
i cu dungi similare pe cozi, gâturi şi laterale. Când toate sab 
aturile îşi luară zborul, se adunară în văzduh, prezentând oş 
tirea în întregimea ei micilor omuleţi muritori din munţii de 
dedesubt. 

Cele Treisprezece se aflau în fruntea sabaturilor Cioc-neg 
ru, respectând ierarhia. 

— Nebuni, pentru că nu ştiu ce au dezlănţuit, murmură A 
sterin, iar cuvintele ajunseră pe aripile vântului la Manon. M 
uritori proşti şi nebuni. 

Manon şuieră a încuviinţare. 

Zburau în formaţie: Manon în frunte, Asterin şi Vesta pe 
flancuri în spatele ei, apoi trei rânduri de câte trei: Imogen î 
ntre demoniţele cu ochii verzi, Ghislaine, flancată de Kaya şi 
Thea, cele două Umbre şi Lin, apoi Sorrel, singură în arierga 
rdă. Un berbece, echilibrat şi fără cusur, capabil să străpung 
ă liniile inamice. 

Dacă Manon nu le dobora, atunci săbiile maliţioase ale lu 
i Asterin şi Vesta urmau să o facă. Dacă nici asta nu le-ar fi 
oprit, atunci cele şase din mijloc erau cu siguranţă o capcan 
ă mortală. Majoritatea n-ar fi reuşit să ajungă nici măcar pâ 
nă la Umbre şi Lin, care urmau să supravegheze necontenit 
împrejurimile, sau până la Sorrel, care trebuia să le păzeasc 
ă spatele. 

Aveau să doboare forţele inamice una câte una, cu mâini 
le şi picioarele şi coatele, acolo unde armele obişnuite ar fi t 
rebuit să rezolve treaba. Obiectivul era să recupereze ouăl 
e, nu să le ucidă pe celelalte, îşi aminti sieşi şi Celor Treispr 
ezece din nou. Şi din nou. 

Jocurile începură cu un dangăt de clopot undeva în Omeg 
a. O secundă mai târziu, văzduhul explodă de aripi şi ghear 
e, şi de urlete. 

Întâi merseră după oul Sânge-albastru, pentru că Manon 
ştia că Picioare-galbene aveau să atace cuibul Cioc-negru, c 
eea ce şi făcură. Manon le făcu semn vrăjitoarelor ei şi o trei 
me din forţa ei se întoarse, căzând în spatele liniilor frontulu 
i lor, construind un zid solid de dinţi şi aripi de care să se izb 


ească Picioare-galbene. 

Vrăjitoarele Sânge-albastru, care probabil preferaseră să 
-şi urmeze ritualurile şi să-şi spună rugăciunile decât să facă 
planuri, îşi trimiseră forţele tot spre Cioc-negru, pentru a ve 
dea dacă nişte aripi în plus reuşeau să străpungă zidul de fi 
er. O altă greşeală. 

În nici zece minute, Manon şi Cele Treisprezece înconjura 
seră cuibul Sânge-albastru - şi garda le predă comoara. 

Urmară urlete şi ţipete - dar nu de la Cele Treisprezece, 
care aveau feţele împietrite, ochii licărindu-le, ci de la alte C 
ioc-negru, treimea de apărare, care se întorseseră, făcând u 
n cerc mare, şi se alăturaseră lui Manon şi forţei sale, pentr 
u a le prinde între ele şi a le zdrobi pe Sânge-albastru şi Pici 
oare-galbene. 

Vrăjitoarele şi balaurii zburau sus şi plonjau apoi, dar o fă 
ceau în egală măsură pentru spectacol, cât şi pentru victori 
e, iar Manon nu le slăbi, împingându-le din faţă şi din spate, 
ca o menghină aeriană care aproape că-i făcu pe balauri să- 
şi arunce din spinare călăreţele, panicaţi. 

Asta - pentru asta fusese zămislită. Nici bătăliile pe care 
le câştigase călare pe o mătură nu fuseseră atât de rapide, 
strălucite şi mortale. lar atunci când avea să-şi înfrunte ina 
micii, odată ce avea să adauge la asta un arsenal de arme... 
Manon zâmbi, punând oul Sânge-albastru în cuibul Cioc-neg 
ru din vârful muntelui. 

Câteva clipe mai târziu, Manon şi Abraxos planau deasup 
ra încăierării, Cele Treisprezece veniră din spate, pentru a s 
e regrupa. Asterin, singura care ţinuse aproape tot timpul, r 
ânjea nebunește - iar când verişoara şi balaurul ei trecură î 
n zbor deasupra Colţului Nordic şi a observatorilor adunaţi a 
colo, vrăjitoarea cu părul de aur cobori din şa, sărind de pe 
aripă. 

Vrăjitoarea Picioare-galbene de pe dragonul de sub ea n- 
o văzu pe Asterin decât atunci când aceasta îi ateriză în spi 
nare, cu o mână pe gât în locul unde ar fi trebuit să fie un p 
umnal. 

Chiar şi Manon icni de admiraţie când vrăjitoarea Picioar 


e- galbene îşi ridică mâinile şi se predă. 

Asterin îi dădu drumul, ridicându-şi braţele pentru a fi săl 
tată de ghearele balaurului ei. După o aruncare şi o cădere 
agonizantă, Asterin se întoarse în şa, coborând până ce ajun 
se din nou lângă Manon şi Abraxos. Acesta viră spre dragon 
ul albastru al lui Asterin, lovindu-l cu aripa - un gest jucăuş, 
aproape curtenitor, care o făcu pe femelă să ţipe de plăcer 
e. 

Manon ridică din sprâncene către Aghiotanta ei. 

— Observ că te-ai antrenat, strigă ea. 

Asterin rânji veselă. 

— Nu mi-am făcut loc până la rangul de Aghiotantă stân 
d degeaba. 

Asterin cobori apoi din nou, la o bătaie de aripă distanţă. 
Abraxos mugi, iar Cele Treisprezece se aşezară în formaţie, 
în jurul lui Manon, patru sabaturi flancându-le din urmă. Mai 
trebuiau doar să captureze oul Picioare-galbene şi să-l aduc 
ă apoi în cuibul Cioc-negru, apoi totul lua sfârşit. 

Se feriră şi urcară deasupra sabaturilor care luptau, iar c 
ând ajunseră la linia de demarcaţie a vrăjitoarelor Picioare-g 
albene, Cele Treisprezece se ridicară - apoi se traseră în sp 
ate, lăsând celelalte patru sabaturi în spatele lor, ţâşnind ca 
o săgeată, străpungând bariera prin care urmară în viteză C 
ele Treisprezece. 

În apropierea Colţului Nordic, cuibul Picioare-galbene era 
încercuit nu de trei, ci de patru sabaturi, o bună parte din ar 
mată fiind menită să apere liniile din spate. Se ridicară din c 
uib - nu unităţi individuale, ci ca un tot - şi Manon zâmbi în 
sinea ei. 

Se năpustiră după ele, iar Picioare-galbene rezistară, rezi 
stară... 

Manon fluieră. Ea şi Sorrel o luară una în sus, alta în jos, i 
ar sabatul ei se despărţi în trei, exact cum exersaseră. Prec 
um membrele unei creaturi, loviră armata Picioare-galbene 
- acolo unde se amestecaseră toate sabaturile, aflându-se a 
cum lângă vrăjitoare străine şi balauri alături de care nu căl 
ăriseră niciodată. Confuzia deveni şi mai mare când Cele Tr 


eisprezece le împrăştiară şi începură să le împingă de ici-col 
o. Se strigau ordine, se strigau nume, dar haosul era total. 

Se apropiau de cuib, când patru sabaturi Sânge-albastru 
apărură de niciunde, conduse de Petrah, călare pe balaurul 
ei, Keelie. Era aproape în cădere liberă spre cuib, prin flancu 
| stâng, care fusese lăsat complet descoperit în timpul luptei 
dintre Cioc-negru şi Picioare-galbene. Aşteptase momentul, 
precum o vulpe în vizuină. 

Intră în cuib, iar Manon plonjă după ea, blestemând din t 
oţi rărunchii. O licărire galbenă şi un țipăt de furie, iar Mano 
n şi Abraxos dădură înapoi, virând, când Iskra trecu pe deas 
upra cuibului şi nimeri direct în Petrah. 

Cele două moştenitoare şi dragonii lor îşi înlănţuiră ghear 
ele şi începură să se prăbuşească, lovindu-se cu ghearele şi 
muşcându-se. Strigăte se ridicară de pe munte şi de la vrăjit 
oarele din văzduh. 

Manon gâfâi, îşi limpezi capul care i se învârtea, iar Abra 
xos se echilibră deasupra cuibului, zburând înăuntru pentru 
a pecetlui victoria. Tocmai se pregătea să-l îndemne să plon 
jeze, când se auzi ţipătul lui Petrah. Nu de furie, ci de durer 
e. 

O durere agonizantă, care îţi sfâşia inima, aşa cum Mano 
n nu mai auzise, pricinuită de balaurul Iskrăi, care îşi înfipse 
ghearele în gâtul lui Keelie. 

Iskra lăsă să-i scape un urlet de triumf, iar masculul ei o 
zgudui pe Keelie, Petrah ţinându-se bine în şa. 

Acum. Acum era momentul să fure oul. Îl îmboldi pe Abra 
XOS. 

— Hai, şuieră ea, aplecându-se în faţă, pregătindu-se de 
plonjon. 

Abraxos nu mişcă, ci plană, urmărind-o pe Keelie cum se 
lupta în zadar, cu aripile de-abia fluturând, când Petrah ţipă 
din nou. Implorând - implorând-o pe Iskra să se oprească. 

— Acum, Abraxos! 

ÎI lovi cu pintenii. El refuză din nou să plonjeze. 

Iskra lătră apoi o comandă către balaurul ei... iar bestia îi 
dădu drumul lui Keelie. 


Urmă un al doilea țipăt, venit dinspre munte, de la Matro 
ana Sânge-albastru, care ţipa la fiica ei, care plonja spre stâ 
ncile de sub ea. Celelalte vrăjitoare Sânge-albastru se răsuc 
iră în văzduh, dar erau prea departe, iar balaurii lor erau pre 
a lenți pentru a opri căderea fatală. 

Abraxos nu era însă lent. 

Manon nu-şi dădu seama dacă-i dăduse comanda sau do 
ar o gândise, dar acel țipăt, un țipăt de mamă pe care nu-l 
mai auzise vreodată, o făcu să se aplece înainte. Inţelegând 
u-i intenţia, Abraxos se azvârli ca o stea căzătoare, cu aripil 
e lui strălucitoare. 

Coborâră, coborâră, spre dragonul lovit şi vrăjitoarea afla 
tă încă în viaţă de pe spinarea lui. 

Când se apropiară, cu vântul lovind-o peste faţă şi încerc 
ând să-i smulgă hainele, Manon îşi dădu seama că Keelie re 
spira încă. Respira şi lupta năprasnic pentru a-şi păstra echil 
ibrul. Nu pentru a supravieţui. Keelie ştia că putea muri în o 
rice moment. Lupta pentru vrăjitoarea din spatele ei. 

Petrah leşinase, răsucită în şa, din cauza plonjonului sau 
a lipsei de aer. Se legăna într-un echilibru precar, iar Keelie 
lupta cu ultimele bătăi de inimă să menţină căderea lentă şi 
uşoară. Aripile dragonului deveniră moi, iar ea ţipă de durer 
e. 

Abraxos se grăbi să intervină, cu aripile întinse, trecând 
o dată, apoi încă o dată, trecând prea repede peste canion. 
Până să termine al doilea glisaj, suficient de aproape cât să 
atingă spatele însângerat al balaurului, Manon înţelese. 

El n-o putea opri pe Keelie din cădere - era prea grea, iar 
el prea mic. Totuşi, o puteau salva pe Petrah. O văzuse pe A 
sterin făcând acel salt. Trebuia s-o scoată pe vrăjitoarea inc 
onştientă din şa. 

Abraxos urlă la Keelie, iar Manon ar fi putut jura că vorbe 
a într-o limbă străină, strigând un soi de comandă. Keelie fă 
cu o ultimă încercare pentru a salva călăreaţa de pe spatele 


ei şi se întinse orizontal. O platformă de aterizare. 

Keelie a mea, spusese Petrah. Zâmbise când o spusese. 

Manon îşi spuse în sinea ei că făcea asta în numele alianţ 
ei, îşi spuse în sinea ei că o făcea pentru a se da în spectaco 
l. 

Tot ce văzu fu însă iubirea necondiționată din ochii balau 
rului muribund, şi atunci îşi desfăcu hamul, se ridică în şa şi 
sări de pe Abraxos. 


CAPITOLUL 62 


Manon ateriză pe Keelie, iar bestia ţipă, dar rezistă. Man 
on se aburcă în contra curentului şi ajunse la şaua pe care s 
e clătina Petrah. Mâinile îi erau amorţite, mănuşile facând-o 
chiar mai neîndemânatică, în timp ce tăia curelele cu un cuţ 
it, una câte una. Abraxos urlă un avertisment. Gura canionu 
lui se apropia. 

intunericul să aibă milă de ea. 

Apoi, Manon reuşi, în sfârşit, să o elibereze pe Petrah, m 
oştenitoarea Sânge-albastru, o greutate inertă în braţele ei, 
părul biciuindu-i faţa lui Manon ca o mie de cuţitaşe. Aruncă 
o fâşie de piele în jurul ei şi al lui Petrah. O dată. De două or 
i. O legă, petrecându-şi braţele pe sub cele ale lui Petrah. K 
eelie reuşi să rămână nemişcată. Pereţii canionului se închi 
deau în jurul lor, era întuneric pretutindeni. Manon urlă sub 
greutatea vrăjitoarei pe care o smulse din şa, trăgându-i şi 
picioarele din scări. 

O stâncă trecu în viteză pe lângă ele, dar o umbră blocă 
soarele. Era Abraxos care plonjă după ea, mic şi zvelt. Era si 
ngurul balaur pe care-l văzuse înclinându-se în timpul unui 
viraj, la viteza aceea, în acel canion. 

— Mulţumesc, îi spuse lui Keelie, aruncându-se în aer îm 
preună cu Petrah. 

Căzură preţ de o secundă, răsucindu-se şi picând prea re 
pede, dar atunci apăru Abraxos, cu ghearele întinse. Le prin 
se din zbor, urmărind linia versantului canionului şi trecând 
peste marginea lui, ridicându-se în siguranţa văzduhului. Ke 
elie lovi fundul canionului cu un bufnet care reverberă în înt 
regul lanţ de munţi. 


Şi nu se mai ridică. 


Vrăjitoarele Cioc-negru câştigară Jocurile de Război, iar M 
anon fu încoronată Conducătoarea Aripii în faţa spectatorilo 
r Adarlani, eleganţi şi transpiraţi. O numiră eroină şi o adev 
ărată războinică şi alte lucruri fără sens. Manon zărise însă c 
hipul bunicii ei atunci când o pusese pe Petrah pe platforma 
de vizionare. Văzuse dezgustul. 

Manon o ignoră pe Matroana Sânge-albastru care îngenu 
nchease pentru a-i mulţumi. Nu văzu nici măcar când Petra 
h fu luată de acolo. 

A doua zi, se zvonea că Petrah refuzase să se ridice din p 
at. Se spunea că sufletul îi fusese devastat de moartea lui K 
eelie. 

Un accident nefericit, provocat de balaurii scăpaţi de sub 
control, pretinsese Matroana Picioare-galbene, iar Iskra fuse 
se de acord. Manon auzise însă comanda Iskrei de a ucide. 

Ar fi provocat-o poate pe Iskra, dacă Petrah n-ar fi auzit ş 
i ea comanda. Petrah era aşadar cea care trebuia să ceară r 
ăzbunare. 

În acea noapte, bunica ei ţipă la ea că ar fi trebuit să o la 
se pe vrăjitoare să moară, şi o lovi necontenit pe Manon pe 
ntru refuzul de a se supune. Pentru lipsa de brutalitate. Pent 
ru indisciplină. 

Manon nu-i ceru scuze. Auzea încontinuu sunetul făcut d 
e Keelie când lovise pământul. Şi o parte din ea, poate una 
slabă şi nedisciplinată, nu regreta că sacrificiul animalului n 
u fusese în van. 

Din partea tuturor celorlalte, Manon suportă laudele care 
o asaltau şi acceptă plecăciunile fiecărui sabat, indiferent d 
e descendenta lor. 

Conducătoarea Aripii. Îşi spunea asta în sinea ei, când ea 
şi Asterin, împreună cu jumătate din Cele Treisprezece urm 
ându-le, se apropiară de sala mesei comune, unde urma să 
aibă loc ceremonia. 


Cealaltă jumătate era deja acolo, cercetând locul în căut 
are de potenţiale ameninţări sau capcane. Acum, că era Co 
nducătoarea Aripii, acum, că o umilise pe Iskra, celelalte av 
eau să fie mai rele - hotărâte să o doboare şi să-i ocupe poz 
iţia. 

Mulțimea era veselă, dinţii din fier strălucind peste tot, ia 
r berea - bere adevărată, proaspătă, adusă de bărbaţii ăia î 
ngrozitori din Adarlan - clipocind în căni. Manon se trezise c 
u o cană de bere în mână, dar Asterin i-o luă, bău o gură şi 
aşteptă un moment înainte de a i-o da înapoi. 

— Sunt în stare să te otrăvească, îi spuse Aghiotanta ei, 
făcându-i cu ochiul, pe când îşi croiau drum spre partea din 
faţă a încăperii, unde aşteptau cele trei Matroane. Oamenii 
prezenţi la Jocuri ţinuseră o ceremonie restrânsă, dar asta e 
ra numai pentru vrăjitoare - era pentru Manon. 

Îşi ascunse zâmbetul când mulţimea se despărţi în două, 
făcându-i loc să treacă. 

Cele trei Inalte Vrăjitoare erau aşezate pe tronuri improvi 
zate, simple scaune împodobite pe care le găsiseră. Matroa 
na Sânge-albastru zâmbi când Manon îşi apăsă două degete 
pe frunte. Matroana Picioare-galbene, pe de altă parte, nu f 
ăcu nimic, însă bunica ei, aşezată în centru, surâse vag. 

Surâsul unui şarpe. 

— Bine ai venit, Conducătoare a Aripii, spuse bunica ei şi 
un strigăt se înălţă din piepturile vrăjitoarelor, în afara celor 
Treisprezece, care rămaseră calme şi tăcute. 

Nu aveau de ce să aclame, pentru că ele erau nemuritoa 
re şi infinite şi minunat de mortale. 

— Ce dar putem să-ţi facem, ce coroană să-ţi punem pe 
cap pentru a onora ceea ce ai făcut pentru noi? întrebă buni 
ca ei. Ai o sabie frumoasă, un sabat de temut - Cele Treispr 
ezece îşi permiseră un mic zâmbet afectat - ce altceva ţi-a 
m putea dărui ce tu să nu ai? 

Manon îşi lăsă capul în jos. 

— Nu-mi doresc nimic, în afara onoarei pe care deja mi-a 
ţi oferit-o. 

Bunica ei râse. 


— Ce spui de o mantie nouă? 

Manon se îndreptă de spate. Nu putea refuza, dar... acea 
sta era mantia ei, întotdeauna fusese a ei. 

— Cea de pe tine arată mai degrabă ponosită, continuă 
bunica ei, făcând semn cu mâna cuiva din mulţime. Aşa că 
primeşte darul nostru pentru tine, Conducătoare a Aripii: o 
alta în loc. 

Urmară mormăieli şi blesteme, dar mulţimea icni - cu an 
ticipare, cu foame - când o vrăjitoare cu părul şaten, înlănţu 
ită, fu împinsă în faţă de trei camarade Picioare-galbene şi o 
bligată să îngenuncheze în faţa lui Manon. 

Dacă faţa distrusă, degetele rupte, tăieturile şi arsurile n- 
o dăduseră de gol cine era, atunci mantia însângerată pe ca 
re o purta sigur o făcu. 

Vrăjitoarea Crochan, cu ochii de culoarea pământului pro 
aspăt brăzdat, ridică privirea spre Manon. Cum de puteau fi 
ochii aceia atât de strălucitori, în pofida ororilor încrustate î 
n trupul ei, cum de nu se prăbuşea chiar acolo, implorând ie 
rtare, Manon nu ştia. 

— Un dar, spuse bunica ei, întinzând o mână cu unghii di 
n fier către Crochan. Demn de nepoata mea. Ucide-o şi ia-i 
mantia. A 

Manon recunoscu provocarea. Işi scoase totuşi pumnalul, 
iar Asterin se apropie, cu ochii la vrăjitoarea Crochan. 

O clipă, Manon se uită la vrăjitoare, duşmanul ei de moar 
te. Vrăjitoarele Crochan le blestemaseră, le transformaseră 
în exilate pe vecie. Meritau să moară, toate până la una. 

Dar nu vocea ei rosti cuvintele din mintea ei. Nu, din cine 
ştie ce motiv, era vocea bunicii sale. 

— Oricând binevoieşti, Manon, ugui bunica sa. 

Inecându-se, cu buzele crăpate şi sângerând, vrăjitoarea 

Crochan ridică ochii spre Manon şi chicoti. 

— Manon Cioc-negru, şopti ea în ceea ce ar fi fost o vorb 
ire tărăgănată, dacă dinţii nu i-ar fi fost sparţi, iar gâtul învi 
neţit. Te cunosc. 

— Omoar-o pe ticăloasă! se auzi vocea unei vrăjitoare, s 
trigând din spatele încăperii. 


Manon îşi privi duşmanul în faţă şi ridică din sprâncene. 

— Ştii cum îţi spunem? 

Sângele ţâşni când buzele vrăjitoarei Crochan se crăpară 
într-un zâmbet. Ea închise ochii, de parcă ar fi savurat durer 
ea. 

— Îţi spunem Demonul Alb. Eşti pe lista noastră - lista tu 
turor monştrilor ca voi care trebuie ucişi imediat dacă dăm 
vreodată peste voi. lar tu... 

Deschise ochii şi rânji, sfidătoare, furioasă. 

— Tu eşti în capul listei. Pentru tot ce ai făcut. 

— Este o onoare, îi spuse Manon vrăjitoarei Crochan, ză 
mbind suficient cât să-şi arate dinţii. 

— Taie-i limba! strigă altcineva din mulţime. 

Manon întoarse pumnalul, potrivindu-l pentru a-l înfige în 
inima vrăjitoarei. 

Aceasta râse, dar râsul i se transformă într-o tuse care o 
făcu să gâfâie până când sângele ei albastru se împrăştie p 
e podea, până când începură să-i curgă lacrimi din ochi, iar 
Manon zări pentru o clipă rănile adânci, infectate, de pe pie 
ptul ei. Când ridică din nou capul, cu colţurile gurii pătate d 
e sânge, zâmbi din nou. 

— Uită-te cât pofteşti. Priveşte ce mi-au făcut surorile tal 
e, cât de mult le doare faptul că nu m-au putut îngenunche 
a. 

Manon se zgâi la ea, la trupul ei distrus. 

— Ştii ce e asta, Manon Cioc-negru? o întrebă vrăjitoarea 
Crochan. Pentru că eu ştiu. Le-am auzit povestind ce-ai făcu 
t în timpul Jocurilor. 

Manon nu ştia sigur de ce o mai lăsa pe vrăjitoare să vor 
bească, dar nu s-ar fi putut mişca nici dacă ar fi vrut. 

— Asta, spuse Crochan pentru ca toată lumea să audă, e 
ste un memento. Moartea mea - uciderea mea este un me 
mento. Nu pentru ele, spuse ea într-o suflare, pironind-o pe 
Manon cu privirea aceea fixă de culoarea pământului, ci pen 
tru tine, un memento a ceea ce te-au făcut să fii. Ele te-au f 
ăcut asa. Vrei să ştii care e marele secret Crochan? continu 
ă ea. Marele nostru adevăr, pe care-l ţin secret faţă de voi, 


pe care îl păzim cu preţul vieţii? Nu este vorba despre locul 
unde ne ascundem, sau despre cum poate fi rupt blestemul 
vostru. Aţi ştiut de la bun început cum să-l rupeţi - ştiţi de ci 
nci sute de ani că salvarea stă doar în mâinile voastre. Nu, 
marele secret este că ne e milă de voi. 

Acum nu mai vorbea nimeni. 

Crochan nu conteni să se uite fix la Manon, iar Manon nu 
-şi cobori pumnalul. 

— Ne e milă de voi, de fiecare dintre voi, pentru ceea ce 
le faceţi copilelor voastre. Nu se nasc rele, dar voi le forţaţi 
să ucidă şi să rănească şi să urască până când nu le mairă 
mâne nimic în interior - în interiorul vostru. De aceea eşti ai 
ci în noaptea asta, Manon, din cauza amenințării pe care or 
eprezinţi pentru acel monstru pe care îl numeşti bunică. Am 
eninţarea pe care ai reprezentat-o când ai ales mila şi ai sal 
vat viaţa rivalei tale. 

Se chinui să respire, cu lacrimile curgându-i fără jenă şi c 
u dinţii dezveliţi. 

- V-au transformat în monştri. V-au transformat, Mano 
n, iar nouă ne pare rău pentru voi. 

— Ajunge, spuse Matroana din spate. 

Toată sala era însă cuprinsă de tăcere, iar Manon ridică î 
ncet ochii spre bunica sa. 

In ochii aceia, Manon văzu o făgăduinţă de violenţă şi du 
rere care ar fi urmat neabătut oricărei nesupuneri. Dincolo d 
e asta, acolo nu lucea nimic altceva, în afară de satisfacţie. 
De parcă vrăjitoarea Crochan spusese adevărul, dar numai 
Matroana Cioc-negru ştia că aşa era. 

Ochii vrăjitoarei Crochan străluceau de curajul pe care M 
anon nu-l înţelegea. 

— Fă-o, şopti ea. 

Manon se întrebă dacă mai înţelesese şi altcineva că nu 
era o provocare, ci o implorare. 

Manon îşi înclină din nou pumnalul, schimbându-i direcţi 
a. Şi, fără a se uita la vrăjitoarea Crochan, sau la bunica ei, 
sau la altcineva, o prinse pe vrăjitoare de păr şi-i trase capu 
| în spate. 


Apoi îi tăie gâtul, iar sângele ţâşni pe podea. 


x 


Cu picioarele legănându-se peste marginea unui promon 
toriu, Manon stătea pe un platou de pe un vârf din Munții Ru 
hnn, cu Abraxos întins lângă ea, mirosind florile care se des 
chideau noaptea pe pajiştea de primăvară. 

Nu avusese de ales şi luase mantia vrăjitoarei Crochan, a 
runcându-şi mantia veche peste trupul căzut, după ce vrăjit 
oarele se adunaseră în jurul ei pentru a-l sfârteca. 

V-au transformat în monştri. 

Manon îşi privi balaurul, care îşi legăna vârful cozii ca o p 
isică. Nimeni nu observase când părăsise petrecerea. Până 
şi Asterin se îmbătase cu sângele vrăjitoarei Crochan şi nu r 
emarcase dispariţia furişă a lui Manon prin mulţime. Totuşi, 
îi spusese lui Sorrel că se ducea să-l vadă pe Abraxos. Şi, cu 
mva, a doua Aghiotantă o lăsase să plece singură. 

Zburară până când luna era sus pe cer şi nu mai auzea ţi 
petele şi chicotelile vrăjitoarelor din Omega. Impreună, se a 
şezară pe ultimul vârf al Munţilor Ruhnn, iar ea rămase cu p 
rivirea pe întinderea plată, nesfârşită, dintre vârfuri şi mare 
a apuseană. Undeva acolo, dincolo de orizont, era un cămin 
pe care nu-l cunoscuse niciodată. 

Vrăjitoarele Crochan erau mincinoase şi insuportabil de 
moraliste. Vrăjitoarea se bucurase probabil cât îşi ţinuse mi 
cul discurs - o ultimă luare de poziţie. Wovă ne pare rău pen 
tru voi. 

Manon se frecă la ochi, îşi sprijini coatele pe genunchi, sc 
rutând prăpastia de dedesubt. 

Ar fi făcut abstracţie de cuvintele spuse, nu s-ar fi gândit 
la ele de două ori, dacă n-ar fi fost expresia din ochii lui Keel 
ie când se prăbuşea, luptând cu fiecare crâmpei de putere s 
ă o salveze pe Petrah a ei. Sau aripa lui Abraxos, adăpostin 
d-o pe Manon de ploaia rece ca gheaţa. 

Balaurii aveau menirea de a ucide şi de a mutila şi deas 
emăna teroare în inimile duşmanilor. Şi totuşi... 


Şi totuşi. Manon privi spre orizontul presărat cu stele, apl 
ecându-şi faţa în adierea caldă de primăvară, recunoscătoar 
e pentru însoţitorul puternic, sigur, lungit în spatele ei. Man 
on era cuprinsă de un sentiment ciudat, o recunoştinţă pent 
ru existenţa lui. 

Şi mai era un sentiment ciudat care o respingea şi o atră 
gea spre el, şi care o facea să revadă încontinuu scena din s 
ala de mese. 

Nu cunoscuse până acum regretul - nu regretul adevăra 


Regreta acum că nu aflase numele vrăjitoarei Crochan. R 
egreta că nu ştia cui aparținuse mantia nouă de pe umerii e 
i - de unde venea, cum trăise. 

Cumva, deşi viaţa ei lungă dispăruse de zece ani... 

Cumva, acel regret o făcea să se simtă incredibil de muri 
toare, cu o apăsare ca de plumb. 


CAPITOLUL 63 


Aedion lăsă să-i scape un şuierat pe un ton jos şi îi oferi | 
ui Chaol sticla cu vin dintre ei, aşezat pe acoperişul apartam 
entului Celaenei. Chaol, neavând deloc chef să bea, scutură 
din cap. 

— Imi doresc să fi fost acolo pentru a o vedea. 

Îi aruncă lui Chaol un zâmbet răpitor. 

— Sunt surprins că nu mă condamni pentru că spun ast 
a. 

— Indiferent ce creaturi a trimis regele odată cu Narrok, 
nu cred că erau oameni nevinovaţi, spuse Chaol. Sau că era 
u cu adevărat oameni. 

Era limpede - făcuse o declaraţie pe care, chiar şi după c 
âteva zile, Aedion continua să o sărbătorească. Discret, bin 
eînţeles. 

Chaol ajunsese acolo în acea seară plănuind să le spună | 
ui Aedion şi Ren că ştia de vraja pe care o utilizase regele şi 
cum puteau s-o distrugă, dar încă n-o făcuse. Încă se mai în 
treba ce avea să facă Aedion cu informaţiile, de vreme ce C 
haol urma să plece spre Anielle peste trei zile. 

— Când ajungi acasă, trebuie să ţii capul la cutie în Aniel 
le, spuse Aedion, trăgând o duşcă din sticlă, după ce vor afl 
a cu toţii cine a fost în toţi aceşti ani. 

Avea să se afle, Chaol ştia asta. Deja se pregătea să-i sc 
oată pe Dorian şi pe Sorscha din castel. Chiar dacă nu greşi 
seră cu nimic, fuseseră prietenii ei. Dacă regele afla că Cela 
ena era Aelin, situaţia ar fi fost la fel de mortală ca atunci c 
ând ar fi descoperit că Dorian avea har magic. Când avea s 
ă vină acasă, totul avea să se schimbe. 

Da, Aelin avea să vină acasă. Dar nu la Chaol. Avea să se 
ducă acasă în Terrasen, la Aedion şi la Ren şi la Curtea care 
se aduna din nou în numele ei. Avea să vină acasă la război 
şi vărsare de sânge şi responsabilitate. O parte din el încă n 
u-şi putea imagina ce-i făcuse lui Narrok, strigătul de luptă 
pe care-l trimisese de dincolo de mare. Nu putea accepta ac 


ea parte din ea, atât de însetată de sânge şi neiertătoare. C 
hiar şi ca Celaena, fusese greu de suportat uneori, iar el înc 
ercase să treacă peste momentele grele, dar ca Aelin... Ştiu 
se, încă din momentul când îşi dăduse seama cine era, că, d 
eşi Celaena îl va alege întotdeauna, Aelin n-o va face. 

Avea să-i ia mult timp pentru ca durerea să treacă, să po 
ată merge mai departe, ştia asta. Celaena Sardothien nu av 
ea să se întoarcă pe acest continent, dar durerea n-avea să 
dureze o veşnicie. 

— Vrei... 

Aedion îşi încleştă maxilarul, de parcă nu ştia dacă să co 
ntinue sau nu. 

— Vrei să-i spun sau să-i dau ceva? 

In orice moment, oricând, Aedion ar fi putut fi obligat să 
zboare în Terrasen, la regina lui. 

Ochiul Elenei era cald pe gâtul lui, iar Chaol aproape că î 
ncercă să-l atingă. Nu se putea hotărî însă dacă să-i trimită 
acel mesaj sau să renunţe la ea atât de total - nu încă. Aşa 
cum nu se putea hotărî dacă să-i spună lui Aedion despre tu 
rnul cu ceas. 

— Spune-i, rosti Chaol cu voce joasă, că n-am avut de-a 
face cu tine. Spune-i că mai că nu ne-am vorbit. Nici cu Dori 
an. Spune-i că mă simt bine în Anielle şi că suntem cu toţii î 
n siguranţă. 

Aedion rămase tăcut atât de mult timp, încât Chaol se rid 
ică să plece, dar atunci generalul spuse: 

— Ce ai fi dat - doar ca s-o revezi? 

Chaol n-ar fi suportat ca generalul să-i vadă faţa când sp 
use: 

— Acum nu mai contează. 


x 


Sorscha îşi odihni capul pe locul moale dintre umărul şi p 
ieptul lui Dorian, inspirându-i mirosul. El dormea deja adân 
c. Aproape - aproape că trecuseră dincolo de limită în noapt 
ea aceasta, dar ea ezitase din nou, din nou lăsase îndoiala s 


tupidă să i se strecoare în suflet când el o întrebase dacă e 
pregătită şi, deşi dorea să spună că da, spusese nu. 

Stătea întinsă, cu stomacul tensionat şi mintea galopân 
d. Dorea să facă şi să vadă atât de multe cu el. Simţea însă 
cum lumea se schimba - vântul se schimba. Aelin Galathyni 
us era în viaţă. Şi chiar dacă Sorscha îi dăruise totul lui Dori 
an, săptămânile şi lunile care urmau aveau să fie suficient d 
e solicitante pentru el cât să nu-i mai trebuiască să se îngrij 
oreze şi pentru ea. 

Dacă prinţul şi căpitanul decideau să acţioneze pe propri 
a răspundere, dacă magia avea să fie eliberată... avea să fi 
e haos. Oamenii poate aveau să fie la fel de înnebuniţi de re 
venirea ei, pe cât fuseseră de dispariţia ei. Nici nu voia să s 
e gândească ce avea să facă regele. 

Totuşi, indiferent ce se întâmpla mâine, sau săptămâna v 
iitoare, sau anul viitor, ea era recunoscătoare. Recunoscăto 
are zeilor, sorții, ei însăşi pentru că fusese suficient de curaj 
oasă să-l sărute în acea noapte. Recunoscătoare pentru puţi 
nul timp care-i fusese dăruit cu el. 

Incă se mai gândea la ce-i spusese căpitanul în toate săp 
tămânile care trecuseră - să fie regina lui. 

Dorian avea însă nevoie de o regină adevărată dacă dore 
a să supravieţuiască. Cândva, poate, avea să se confrunte c 
u necesitatea de a-l abandona, pentru binele suprem. Era tă 
cută şi mică. Cum ar fi putut ea lupta pentru ţara ei dacă îi 
putea rezista cu greu lui Amithy? 

Nu, nu putea fi regină, pentru că vitejia şi ceea ce putea 
ea dărui aveau limite. 

Deocamdată... deocamdată, putea fi egoistă încă puţin. 


x 


Timp de două zile, Chaol continuă să plănuiască o evada 
re pentru Dorian şi Sorscha, ajutat de Aedion. Nu obiectaser 
ă când le explicase - în ochii prinţului chiar se putea vedea 
o urmă de uşurare. Aveau să plece toţi mâine, când Chaol p 
ornea spre Anielle. Era scuza perfectă pentru a-i scoate pe t 


oţi din castel; doreau să-şi însoţească o zi-două prietenul, în 
ainte de a-şi lua rămas-bun. Ştia că Dorian avea să încerce 
să se întoarcă în Rifthold, că avea să se certe cu el pe tema 
acesta, dar măcar erau de acord amândoi că Sorscha trebui 
a scoasă din castel. O parte din posesiunile lui Aedion se afl 
au deja în apartament, unde Ren continua să adune resurse 
pentru toţi. 

In caz de nevoie. Chaol îi prezentase regelui sugestiile sa 
le pentru un locţiitor, iar anunţul urma să fie făcut a doua zi 
dimineaţă. După toţi aceşti ani, după toate planurile, şi sper 
anţa, şi munca, pleca. Nu se putuse hotărî să-i lase înlocuito 
rului sabia sa, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Mâine - nu treb 
uia decât să reziste zilei de mâine. 

Sub nicio formă Chaol nu avea cum să fie însă pregătit p 
entru convocarea pe care o primise de la regele din Adarlan 
de a-l vizita în camera personală de consiliu. Când ajunse, A 
edion era deja înăuntru, înconjurat de cincisprezece gărzi p 
e care Chaol nu le recunoscu, toţi purtând acele tunici cu dr 
agonul regal brodat cu fir negru. 

Regele din Adarlan rânjea. 


Dorian auzi doar după câteva minute că Aedion şi Chaol f 
useseră convocați în camera personală de consiliu. Imediat 
ce auzi vestea, alergă - nu la Chaol, ci la Sorscha. 

Aproape că se prăbuşi de uşurare când o găsi în atelier. 
Se forţă ca genunchii să nu-i cedeze şi, traversând camera 
din câţiva paşi mari, o apucă de mână. 

— Plecăm. Acum. Pleci din castel chiar acum, Sorscha. 

Ea se trase înapoi. 

— Ce s-a întâmplat? Spune-mi, ce... 

— Plecăm acum, gâfâi el. 

— O, nu prea cred, toarse cineva din pragul uşii. 

Se întoarse şi o văzu pe Amithy - bătrâna vindecătoare - 
cu braţele încrucişate şi zâmbind slab. Dorian nu putu face 
nimic când şase gărzi necunoscute apărură în spatele ei, iar 


ea spuse: 
— Regele vrea să vă vadă pe amândoi în apartamentul | 
ui. Imediat. 


CAPITOLUL 65 


În camera de consiliu, aflată undeva sus în castelul din cl 
eştar, Aedion marcase deja ieşirile şi analizase ce mobilă ar 
fi putut folosi ca apărare sau ca armă. li luaseră sabia când 
veniseră după el în apartamentul lui, deşi nu-i puseseră căt 
uşe. O greşeală fatală. Nici căpitanul nu era încătuşat; de fa 
pt, proştii îl lăsaseră înarmat. Căpitanul făcea tot posibilul s 
ă pară vag nedumerit, sub ochii regelui, care îi urmărea de 
pe tronul lui din cleştar. 

— Ce noapte interesantă s-a demonstrat a fi! Ce informa 
ţii interesante mi-au adus spionii mei! spuse regele, uitându 
-se de la Aedion la Chaol, apoi la Dorian şi femeia lui. 

— Cel mai talentat general al meu este descoperit furişă 
ndu- se prin Rifthold în toiul nopţii - după ce a cheltuit foart 
e mult din aurul meu pe petreceri la care nici măcar nu se si 
nchiseşte să participe. Şi, în pofida anilor de duşmănie, a de 
venit un apropiat al Căpitanului Gărzii mele, iar fiul meu - şi 
Aedion nu invidie zâmbetul pe care regele i-l aruncă prinţul 
ui moştenitor - se pare că se bălăceşte în noroi cu drojdia s 
ocietăţii. Din nou. 

Mândru, Dorian mârâi şi spuse: 

— Ai grijă ce spui, tată. 

— 0? 

— Regele ridică o sprânceană groasă, brăzdată de cicatri 
ce. 

— Ştiu de la persoane de încredere că plănuiai să fugi îm 
preună cu vindecătoarea aceasta. De ce ai face aşa ceva? 

Mărul lui Adam se mişcă în gâtul prinţului, dar îşi ţinu fru 


ntea sus. 

— Pentru că nu pot suporta gândul ca ea să-şi petreacă 
fie şi încă un minut în fundul acesta de iad pe care-l numeşt 
i Curte. 

Aedion îl admiră pentru asta - pentru că nu ceda niciun p 
as, deşi regele îşi arătase superioritatea. Un bărbat isteţ - u 
n bărbat curajos. Poate că nu avea să fie suficient pentru a-i 
scoate vii de acolo. 

— Bine, spuse regele. Nici eu. 

Flutură din mână şi, înainte ca Aedion să poată lătra un a 
vertisment, gărzile îl separară pe prinţ de fată. Patru dintre 
ei îl ţineau pe Dorian, iar doi o forţară pe Sorscha să îngenu 
ncheze, lovind-o în spatele genunchilor. 

Ea ţipă când atinse marmura, rămânând apoi tăcută - în 
cameră se lăsase acum tăcerea - când o a treia gardă trase 
o sabie şi o sprijini pe gâtul ei suplu. 

— Să nu îndrăzneşti, mărâi Dorian. 

Aedion se uită la Chaol, dar căpitanul îngheţase. Acestea 
nu erau gărzile lui. Uniformele lor erau uniformele celor car 
e îl hăituiseră pe Ren. Aveau aceiaşi ochi morţi, aceeaşi răut 
ate care-l făcuse să nu regrete deloc că le omorâse colegii p 
e alee. Doborâse şase în noaptea aceea, cu pagube minime 
pentru el - dar acum, oare câţi putea răpune? Privirea lui înt 
âlni ochii căpitanului, iar acesta îşi furişă privirea spre garda 
care ţinea sabia lui Aedion. Aceasta avea să fie una dintre p 
rimele lui mişcări - să-i facă rost lui Aedion de o sabie, ca să 
poată lupta. 

Pentru că aveau să lupte. Aveau să scape de acolo prin | 
uptă, sau aveau să moară. 

Regele îi spuse lui Dorian: 

— În locul tău, mi-aş alege cuvintele cu grijă, prinţe. 


x 
Chaol nu putea porni lupta, nu câtă vreme sabia aceea o 


dihnea pe gâtul Sorschăi. Acesta era primul lui obiectiv: să s 
coată fata de acolo în viaţă, apoi pe Aedion. Regele nu avea 


să-l ucidă pe Dorian - nu acolo, nu aşa. Aedion şi Sorscha tr 
ebuiau însă să scape, iar asta nu se putea întâmpla până câ 
nd regele nu cerea gărzii să se retragă. Atunci, Dorian vorbi. 

— Las-o să plece şi-ţi spun totul. 

Dorian făcu un pas spre tatăl lui, cu palmele într-un gest 
de ofrandă. 

- Nu are nimic de-a face cu noi, cu orice-ar fi asta. Cu o 
rice-ai crede tu că s-a întâmplat. 

— Dartu ai legătură? 

Regele încă zâmbea. Pe măsuţa de lângă el, se afla o bu 
cată de piatră familiară, neagră şi sculptată. De la distanţă, 
Chaol nu vedea despre ce e vorba, dar îi întorcea stomacul 
pe dos. 

— Spune-mi, fiule: de ce se tot întâlneau generalul Ashry 
ver şi căpitanul Westfall lunile astea? 

— Nu ştiu. 

Regele plescăi din limbă, iar garda îşi ridică sabia pentru 
a lovi. Chaol se pregăti să se repeadă, iar Sorscha inspiră pr 
ofund. 

— Nu - opreşte-te! ridică braţul Dorian. 

— Atunci, răspunde la întrebare. 

— Asta şi fac! Ticălosule, asta fac! Nu ştiu de ce se întâln 
eau! 

Sabia gărzii rămase ridicată, gata să cadă înainte ca Cha 
ol 

să se poată mişca vreun centimetru. 

— Ştii că în castelul meu se află de câteva luni bune uns 
pion, prinţe? Cineva le dă informaţii duşmanilor mei şi comp 
lotează împotriva mea împreună cu un cunoscut conducător 
rebel. 

Drace. Drace. Probabil că se referea la Ren - regele ştia 
cine este Ren, el îi trimisese pe oamenii aceia să-l vâneze. 

— Nu trebuie decât să-mi spui cine e spionul, Dorian, şi 
poţi face orice doreşti cu prietena ta. 

Deci, regele nu ştia cine se întâlnise cu Ren: el, Aedion s 
au amândoi. Nu ştia cât aflaseră despre planurile lui, despre 
controlul lui asupra magiei. Aedion păstra liniştea, părând în 


că pregătit pentru bătălie. 

Aedion, care supravieţuise atât de mult timp fără speranţ 
ă, păstrând unitatea regatului cât de bine putea... carenua 
vea să-şi mai vadă vreodată regina pe care o iubea atât de 
mult. Merita s-o întâlnească, iar ea merita să-l aibă la Curte 
a ei. 

Chaol inspiră profund, pregătindu-se pentru cuvintele car 
e urmau să-l condamne pe vecie. 

Dar Aedion fu cel care vorbi. 

— Vrei un spion? Vrei un trădător? rosti tărăgănat gener 
alul şi-şi aruncă copia inelului negru pe podea. Atunci, uite- 
mă. Vrei să ştii de ce mă întâlneam cu căpitanul? Pentru că 
ticălosul tău de căpitan-copil şi-a dat seama că lucram cu u 
nul dintre rebeli. De luni de zile mă şantaja să-i dau informa 
ţii pe care să le ducă tatălui lui, să ţi le ofere atunci când Lo 
rdul de Anielle ar fi avut nevoie de o favoare. Şi ştii ce? 

Aedion rânji la toţi, Lupul Nordic în carne şi oase. Dacă re 
gele era şocat de gestul cu inelul, n-o arătă. 

— Voi, monştrilor, puteţi arde în iad, pentru că vine regin 
a mea - şi vă va prinde în ţepuşe pe pereţii castelului vostru 
blestemat de zei. De-abia aştept s-o ajut să vă scoată intest 
inele ca la porcii care sunteţi. 

Scuipă la picioarele regelui, chiar deasupra inelului fals c 
are se oprise acolo. 

Era fără cusur - furia, şi aroganta, şi triumful. Pe când îi d 
omina pe toţi din priviri, inima lui Chaol se frânse. 

Când ochii turcoaz ai lui Aedion îi întâlniră pe cei ai lui Ch 
aol, într-o clipă văzu că în ei nu se oglindea mânia sau trium 
ful. Era un mesaj către regina pe care Aedion nu avea s-o m 
ai vadă vreodată. Nu existau cuvinte care să transmită aces 
t mesaj - iubirea, speranţa şi mândria. Tristeţea că nu o va 
cunoaşte ca femeia care devenise. Darul pe care Aedion se 
gândea să i-l ofere era cruţarea vieţii lui Chaol. 

Chaol încuviinţă scurt, pentru că înţelesese că nu poate 
ajuta, nu acum - nu până când sabia avea să fie îndepărtat 
ă de pe gâtul Sorschăi. Abia apoi putea lupta şi putea să-i sc 
oată pe toţi de acolo cu viaţă. 


Aedion nu se opuse când gărzile îi prinseră cătuşe la înch 
eieturi şi glezne. 

— M-am întrebat întotdeauna ce s-a întâmplat cu inelul a 
cela, spuse regele. Să fi fost distanţa, sau vreo putere a spir 
itului care te-a făcut atât de puţin sensibil la sugestiile lui? 
Dar, indiferent de motiv, sunt foarte bucuros că ţi-ai mărturi 
sit trădarea, Aedion. 

Vorbi cu o veselie lentă, deliberată. 

— Sunt foarte bucuros că ai făcut-o în faţa tuturor acest 
or martori. Execuţia ta va fi mult mai uşoară. Deşi cred... 

Regele zâmbi şi privi inelul negru fals. _ 

— Cred că voi aştepta. Poate chiar vreo lună-două. In ca 
z că vreun musafir de ultim moment ar fi obligat să vină de 
departe pentru a vedea execuţia. In caz că îi intră cuiva în c 
ap că te-ar putea salva. 

Aedion mârâi. Chaol îşi controlă reacţia. Poate că regele 
nu avusese niciodată vreo dovadă contra lor - poate că totu 
| nu fusese decât un subterfugiu pentru a-l face pe Aedion s 
ă mărturisească, pentru că regele ştia că generalul avea să- 
şi ofere viaţa în schimbul vieţii unui nevinovat. Regele dore 
a să savureze clipa şi să savureze capcana pe care o întinse 
se acum pentru Aelin, chiar dacă îl costa un general bun. O 
dată ce avea să audă că Aedion e prizonier, odată ce afla d 
ata execuţiei... avea să vină în goană în Rifthold. 

— Când va veni după tine, îi promise Aedion regelui, vor 
curăța de pe pereţi ce va mai rămâne din tine. 

Regele se mulţumi să zâmbească. Privi apoi spre Dorian 
şi Sorscha, care de-abia mai respirau. Vindecătoarea rămas 
e pe podea şi nu-şi ridică privirea când regele îşi sprijini ma 
sivele antebraţe pe genunchi şi întrebă: 

— Ce ai de spus în apărarea ta, fato? 

Ea tremură, clătinând din cap. 

— Ajunge, sări Dorian, cu transpiraţia sclipindu-i pe frunt 
e. 

Prinţul se trase îndărăt ca de durere, în timp ce harul ma 
gic îi era reprimat de fierul din organismul lui. 

—  Aedion a mărturisit; las-o să plece. 


— De ce aş elibera adevăratul trădător din castelul acest 
a? 


x 


Auzind cuvintele regelui, Sorscha nu se putu opri din tre 
murat. 

Toţi anii ei de invizibilitate, toată pregătirea ei, mai întâi 
din partea rebelilor din Fenharrow, apoi din partea celor la c 
are îi trimiseseră pe membrii familiei ei în Rifthold... totul er 
a distrus. 

— Ce scrisori interesante i-ai trimis prietenei tale. Păi se 
poate, s-ar fi putut întâmpla să nu le fi citit niciodată, spuse 
regele, dacă nu ai fi lăsat în gunoi una pe care să o găseasc 
ă superiorul tău. Vezi tu - voi, rebelii, aveţi spionii voştri, iar 
eu îi am pe ai mei. Imediat ce ai decis să-mi utilizezi fiul... 

Sorscha simţea cum regele îi zâmbea dispreţuitor. 

— Câte dintre mişcările lui le-ai raportat prietenilor tăi re 
beli? Ce secrete de-ale mele ai transmis de-a lungul anilor? 

— Las-o în pace, mârâi Dorian. 

Fu suficient cât s-o facă să izbucnească în lacrimi. El încă 
o credea nevinovată. 

Şi poate, poate, ar fi putut scăpa din situaţia aceasta dac 
ă se arăta suficient de surprins de adevăr, dacă regele vede 
a dezgustul şi şocul fiului lui. 

Aşa că Sorscha îşi înălţă capul, chiar dacă gura îi tremur 
a, chiar dacă ochii îi ardeau, şi îl privi dispreţuitor pe regele 
din Adarlan. 

— Ai distrus tot ce aveam şi meriţi tot ce ţi se va întâmpl 
a, spuse ea. 

Se uită apoi la Dorian, ai cărui ochi erau mari, iar faţa alb 
ă ca moartea. 

— Nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine, dar m-am îndr 
ăgostit, încă te iubesc. Şi îmi doresc atât de mult... Îmi dore 
sc atât de mult să fi schimbat lumea împreună, să fi văzut a 
devărul împreună. 

Prinţul se mulţumi să se uite lung la ea, apoi se apropie d 


e picioarele estradei şi căzu în genunchi. 

— Spune-ţi preţul, îi spuse el tatălui lui. Cere-mi orice, d 
ar las-o să plece. Exileaz-o. Mazileşte-o. Orice - spune, şi se 
va face. 

Ea începu să dea din cap, încercând să găsească acele c 
uvinte care să-i spună că nu-l trădase - nu pe prinţul ei. Per 
ege, da. Raporta mişcările lui de ani de zile, în fiecare scriso 
are scrisă cu grijă pentru „prietena” ei. Dar niciodată pe Dor 
ian. 

Regele îşi privi fiul vreme îndelungată. Se uită la căpitan 
şi la Aedion, atât de tăcut şi de înalt - raze de speranţă pent 
ru viitorul lor. 

Apoi se uită din nou la fiul lui, în genunchi în faţa tronulu 
i, în genunchi pentru ea, şi spuse: 

— Nu. 


— Nu. 

Chaol crezu că nu aude bine cuvântul care spintecă aerul 
înainte ca sabia gărzii să o facă. 

O lovitură cu acea sabie uriaşă. 

Atât îi luă pentru a tăia capul Sorschei. 

Urletul care ţâşni de pe buzele lui Dorian fu cel mai îngro 
zitor sunet pe care-l auzise vreodată Chaol. 

Mai oribil decât bufnitura umedă, înfundată, pe care cap 
ul ei o făcu când izbi marmura roşie. 

Aedion începu să urle - să urle şi să-l blesteme pe rege, 
luptându-se cu fiarele, dar gărzile traseră de lanţuri ca să-l ţ 
ină din scurt, iar Chaol era prea împietrit pentru a face altce 
va decât să privească rămăşiţele trupului Sorschei prăbuşin 
du-se la pământ. Atunci Dorian, încă urlând, începu să se tă 
rască prin sânge spre el - spre capul ei, de parcă l-ar fi putu 
t pune înapoi. 

De parcă ar fi putut-o încropi la loc. 


CAPITOLUL 65 


Din momentul în care garda îi tăiase Sorschei capul până 
când Dorian, încă îngenuncheat într-o baltă de sânge, se op 
ri din țipăt, Chaol nu fusese capabil să se mişte. 

— Asta îi aşteaptă pe trădători, spuse regele către came 
ra tăcută. 

lar Chaol se uită la rege, la prietenul lui zdruncinat, şi-şi t 
rase sabia. 

Regele îşi dădu ochii peste cap. 

— Pune-ţi sabia deoparte, Căpitane. Nu mă interesează 
gesturile tale nobile. Urmează să pleci mâine la tatăl tău. N 
u părăsi castelul acesta în dezonoare. 


Chaol nu-şi puse sabia înapoi. 

- Nu voi pleca în Anielle, mârâi el, şi nu te voi sluji nicio 
secundă în plus. Există un singur rege adevărat în camera a 
sta - întotdeauna a fost aşa. Şi nu stă pe tronul acela. 

Dorian împietri, dar Chaol continuă. 

— Există o regină în nord şi te-a învins deja o dată. Te va 
învinge din nou. Şi din nou. Pentru că ea reprezintă, ca şi fiu 
| tău, ceva de care tu te temi cel mai mult: speranţa. N-o po 
ţi fura, indiferent pe cât de mulţi îi smulgi din casa lor şi-i ar 
unci în sclavie. 

Regele ridică din umeri. 

- Poate, dar poate încep cu tine. 

Pocni din degete către gărzi. 

— Omorâţi-l şi pe el. 

Chaol se răsuci spre gărzile din spatele lui şi se aplecă, p 
regătit să lupte pentru a-şi face loc spre ieşire, lui şi lui Dori 
an. 

Atunci, o arbaletă zbârnâi şi îşi dădu seama că în cameră 
mai erau şi alţii - ascunşi în umbrele imposibil de dese. 

Apucă doar să se răsucească - şi văzu săgeata îndreptân 
- du-se spre el cu precizie mortală. 

Avu timp să vadă ochii măriţi ai lui Dorian, apoi întreaga 
cameră fu înghițită de gheaţă. 


Săgeata îngheţă la mijlocul drumului şi căzu pe podea, s 
părgându-se în mii de bucăţi. 

Chaol se uită la Dorian cu oroare mută, văzând cum ochii 
prietenului lui străluceau cu un albastru adânc, furibund, iar 
prinţul mârâi spre rege. 

— Să nute atingi de el! 

Gheata se răspândi prin toată camera, urcă pe picioarele 
gărzilor şocate, îngheţând sângele Sorschăi, şi Dorian se ridi 
că în picioare. Ridică ambele braţe, iar lumina tremură de-a 
lungul degetelor lui, o adiere rece biciuindu-i părul. 

— Ştiam eu că-l ai, băiete - începu regele, ridicat în picio 


are, dar Dorian făcu gestul de a azvârli ceva în rege, iar reg 
ele fu izbit în scaunul lui de un vifor de vânt îngheţat, fereas 
tra din spatele lui facându-se ţăndări. Vântul răbufni urlând 
în cameră, înecând orice alt sunet. 

Orice alt sunet, cu excepţia cuvintelor lui Dorian, când se 
întoarse spre Chaol, cu mâinile şi hainele îmbibate de sânge 
le Sorschei. 

— Fugi. Şi când te vei întoarce... 

Regele se ridică în picioare, dar un al doilea val de magie 
trimis de Dorian îl lovi ca un ciocan, izbindu-l la pământ. Pe 
obrajii însângeraţi ai lui Dorian curgeau acum lacrimi. 

— Când te întorci, spuse prinţul, să arzi locul acesta din t 
emelii. 

Un zid de întuneric sfârâi, năvălind spre ei din spatele 

tronului. 

— Pleacă, porunci Dorian, întorcându-se spre măcelul de 
clanşat de puterea tatălui lui. 

Lumina explodă dinspre Dorian, blocând valul, şi întregul 
castel se cutremură. 

Oamenii ţipau, iar genunchii lui Chaol începură să tremur 
e. Pentru un moment, se gândi să rămână lângă prietenul lu 
i, pentru totdeauna. 

Ştia că asta fusese însă cealaltă capcană. Una pentru Ae 
dion şi Aelin, una pentru Sorscha. lar aceasta - aceasta era 
pentru a scoate la iveală puterea lui Dorian. 

Dorian ştiuse asta. Ştiuse asta şi totuşi nu şovăise să intr 
e în capcană, pentru a-l ajuta pe Chaol să scape - să o găse 
ască pe Aelin şi să-i spună ce se întâmplase în acea zi. Cine 
va trebuia să scape. Cineva trebuia să supravieţuiască. 

Îşi privi prietenul, poate pentru ultima dată, şi spuse ce ş 
tiuse întotdeauna, din momentul când se întâlniseră, când î 
nţelesese că prinţul era fratele lui de suflet. 

— Te iubesc. 

Dorian se mulţumi să încuviinţeze dând din cap, cu ochii 
încă arzând, şi îşi ridică din nou mâinile spre tatăl său. Frat 
e. Prieten. Rege. 

Când un al doilea val din puterea regelui umplu camera, 


Chaol îşi făcu loc cu forţa printre gărzile încă îngheţate şi o | 
uă la fugă. 


Când castelul se cutremură din temelii, Aedion ştiu că tot 
ul se dusese de râpă. Era însă deja în drum spre temnite, le 
gat fedeleş. 

Fusese uşor să ia această decizie. Când căpitanul hotărâ 
se să ia vina asupra lui, se gândise numai la Aelin, cum ar fi 
afectat-o dacă îi murea prietenul. Chiar dacă nu ajungea s-o 
vadă niciodată, tot era mai bine decât să-i spună personal c 
ă murise căpitanul. 

După zgomot, se părea că prinţul crea o diversiune, astfe 
| încât căpitanul să poată fugi - şi pentru că sub nicio formă 
nu l-ar fi lăsat pe tatăl lui să scape nepedepsit după ce-o o 
morâse pe femeie. Aşa că Aedion Ashryver se lăsă condusi 
n întuneric. 

Nu se rugă, nici pentru el, nici pentru căpitan. Zeii nu-l aj 
utaseră în ultimii zece ani şi n-aveau să-l salveze nici acum. 

Nu-l deranja să moară. 

Deşi încă îşi dorea să mai fi avut o şansă să o vadă - mă 
car o dată. 


Dorian izbi în podeaua de marmură, unde sângele Sorsch 
ei se dezgheţa acum. 

Chiar şi când tatăl său trimise un val de putere neagră ar 
zătoare şi orbitoare, care se nărui asupra lui, umplându-i gu 
ra şi venele, chiar şi când ţipă, tot ce putu vedea era acel m 
oment - când sabia tăiase prin carne, tendon şi os. Incă îi p 
utea vedea ochii mari, părul lucind în lumină, căzând şi el s 
ecerat. 

Ar fi trebuit s-o salveze, dar totul se petrecuse foarte rep 
ede. 

Când săgeata se îndreptase însă spre Chaol... asta era o 


moarte pe care n-o putea îndura. Chaol îşi stabilise poziţia, i 
ar Dorian era de aceeaşi parte, lângă Chaol. Chaol îl numise 
regele lui. 

Aşa că nu-l speria deloc să-şi dezvăluie puterea în faţa ta 
tălui lui. 

Nu, ca să-şi salveze prietenul, nu-l speria moartea. 

Explozia de putere se retrase, iar Dorian rămase gâfâind 
pe pietre. Nu mai avea nimic. 

Chaol scăpase. Era suficient. 

Întinse un braţ spre locul unde zăcea trupul Sorschăi. Bra 
tul îi ardea - poate că era rupt, poate că puterea tatălui său 
încă îl marca - dar se întinse oricum spre ea. 

Când tatăl lui ajunse lângă el şi se aplecă, reuşise să-şi 
mişte mâna vreo câţiva centimetri. 

— Fă-o, spuse tăios Dorian. 

Simţea că se îneacă - cu sânge şi cu zeii mai ştiau ce. 

— O, nu prea cred, spuse tatăl lui, împingându-i un genu 
nchi în piept. Pentru tine, pedeapsa nu va fi moartea, înzest 
ratul meu fiu. 

În mâinile tatălui lui era ceva negru şi strălucitor. 

Dorian se luptă cu toată puterea cu gărzile care îi ţintuia 
u acum braţele la pământ, încercând să stoarcă ultimul dra 
m de forţă, iar tatăl său aduse colierul din piatră Wyrd în dr 
eptul gâtului său. 

Un colier, precum cele purtate de ființele alea despre car 
e povestise Chaol că locuiau în Insula Morţii. 

Nu... nu. 

Ţipa - pentru că văzuse acele creaturi în catacombe şi a 
uzise ce li se făcuse lui Roland şi lui Kaltain. Văzuse ce pute 
a face un simplu inel. Acesta era un întreg colier, fără o încu 
ietoare vizibilă... 

— Ţineţi-l pe loc, răcni tatăl lui, înfigându-şi genunchiul 
mai adânc. 

Îşi pierdu răsuflarea, iar coastele îi gemură în agonie. Nu 
putea face nimic pentru a opri durerea. 

Îşi smulse braţul din strânsoarea unei gărzi - îşi smulse b 
raţul şi se întinse, urlând. 


Tocmai atinsese mâna inertă a Sorschăi, când piatra rec 
e îl atinse pe gât. Urmă un clic slab şi un şuierat, iar întuneri 
cul se scurse în el pentru a-l sfârteca. 


* 


Chaol fugi. Nu avusese timp să ia nimic, în afară de ce av 
ea pe el, năpustindu-se spre camerele lui Dorian. Fleetfoot 
aştepta, aşa cum făcuse toată noaptea, şi o luă pe umăr, al 
ergând spre camera Celaenei şi, de acolo, în pasajul secret. 
Coborâră şi coborâră, câinele fiind neobişnuit de supus. 

Trei explozii zguduiră castelul, scuturând praful din pietr 
ele de deasupra. Continuă să fugă, ştiind că fiecare explozie 
însemna că Dorian era încă în viaţă, şi temându-se de tăcer 
ea care urma. 

Speranţă - asta ducea cu el. Speranţa unei lumi mai bun 
e, pentru care se sacrificaseră Aedion, Sorscha şi Dorian. 

Se opri o singură dată, cu Fleetfoot încă pe umărul lui. 

Cu o rugăciune tăcută către zei pentru iertarea lor, Chaol 
se aruncă în mormânt, ridicând-o de acolo pe Damaris, pun 
ându-şi sabia sacră la centură şi îndesând câţiva pumni de 
aur în buzunarele mantiei. Şi, deşi ciocănelul în formă de cr 
aniu nu mişcă, îi spuse lui Mort unde urma să fie de găsit. 

Mort nu răspunse, dar Chaol avu senzaţia că ascultase or 
icum. Inşfăcă săculeţul în care erau cărţile magice ale lui Do 
rian şi ale Celaenei şi fugi prin pasajul care urma să-l ducă î 
n tunelul de canalizare. Câteva minute mai târziu, ridica gră 
tarul greu de deasupra capacului canalizării. Exteriorul de di 
ncolo de acesta era întunecat şi liniştit. 

O luă pe Fleetfoot din nou în braţe pentru a sări dincolo d 
e zid şi pe ţărmul râului, iar în castel se aşternu tăcerea. Ur 
mară ţipete, da, dar dedesubtul lor stătea la pândă tăcerea. 
Nu voia să ştie dacă Dorian era viu sau mort. 

Şi nu se putea hotărî care variantă era mai rea. 


* 


Când Chaol ajunse în apartamentul ascuns, Ren se plimb 
a nervos prin cameră. 

— Unde-i...? 

Îşi dădu seama că avea sânge pe haine. Explozia de pică 
turi din gâtul secerat al Sorschăi. Cum îşi găsise cuvintele, C 
haol nu ştia, dar îi povesti lui Ren ce se întâmplase. 

— Aşadar, am rămas doar noi? întrebă Ren încet. 

Chaol încuviinţă. Fleetfoot adulmeca prin apartament. Du 
pă ce-şi făcuse inspecția, hotărâse că Ren nu merita să fie 
mâncat - nici chiar după ce Ren protestase că un câine ar p 
utea atrage prea multă atenţie. Căţeluşa avea să rămână c 
u ei; nu era negociabil. 

În maxilarul lui Ren începu să joace un muşchi. 

— Atunci, vom găsi o cale să-l eliberăm pe Aedion. Cât 
mai curând posibil. Tu şi cu mine. Punând laolaltă cunoştinţ 
ele tale despre castel şi contactele mele, poate găsim o cal 
e. Apoi şopti: ai spus că femeia lui Dorian era - era vindecăt 
oare? 

Când Chaol încuviinţă, pe faţa lui Ren se aşternu o expre 
sie de parcă avea să-i fie rău, dar întrebă: 

— Se numea Sorscha? 

— Tu erai prietena căreia îi trimitea scrisori, şopti Chaol. 

— Am insistat să-mi trimită informaţii, am... Ren îşi acop 
eri faţa şi inspiră cutremurându-se. 

Când ochii lui îi întâlniră pe ai lui Chaol, aveau o strălucir 
e în ei. Încet, Ren întinse mâna. 

— Tu şi cu mine vom găsi un mod de a-i elibera pe Aedio 
n şi pe prinţul tău. 

— Chaol nu ezită să strângă mâna întinsă a rebelului. 


CAPITOLUL 66 


— Morath, spuse Manon, întrebându-se dacă auzise bi 
ne. Pentru o bătălie? 

Bunica ei se întoarse de la birou, cu ochii arzând. 

— Ca să slujeşti ducelui, aşa cum a ordonat regele. Vrea 
ca noua Conducătoare a Aripii să se prezinte în Morath cu ju 
mătate de armată gata să zboare imediat ce primeşte vest 
e. Celelalte urmează să rămână aici, sub conducerea lui Iskr 
a, pentru a supraveghea zona de nord. 

— Şi tu - unde vei fi? 

Bunica ei sâsâi, ridicându-se. 

— Ai atât de multe întrebări, acum, că eşti Conducătoare 
a Aripii. 

Manon îşi cobori capul. Nu vorbiseră despre Crochan. Ma 
non primise mesajul: data viitoare, una dintre Cele Treispre 
zece va fi în genunchi, aşa că îşi tinu capul plecat când spus 
e: 

— întreb doar pentru că nu vreau să mă despart de tine, 


bunico. 

—  Mincinoaso. Şi încă una jalnică. 

Bunica ei se întoarse înapoi la birou. 

— Voi rămâne aici, dar voi veni la tine în Morath pe perio 
ada verii. Avem treburi de terminat aici. 

Manon îşi ridică bărbia, cu noua mantie roşie vălurindu-s 
e în jurul ei, şi întrebă: 

— Când vom zbura spre Morath? 

Bunica ei zâmbi, dinţii din fier strălucind: 

— Mâine. 


Chiar şi după lăsarea întunericului, adierea caldă de prim 
ăvară era plină de mireasma de iarbă nouă şi de râuri de ză 
padă topită, tulburată doar de tunetul aripilor, în timp ce Ma 
non îşi conducea armata în sud, de-a lungul Munţilor Colț Al 
b. 

Ţinură aproape de umbrele munţilor, schimbându-şi ierar 
hia şi pierind din vedere pentru a împiedica un eventual ur 
măritor să afle exact câte sunt. Manon suspină pe nas, iar v 
ântul smulse sunetul, ducându-l departe, transformând man 
tia lungă şi roşie într-un râu curgând în spatele ei. 

Asterin şi Sorrel o flancau, tăcute precum restul sabaturil 
or în orele lungi cât zburară prin munţi. Urmau să traversez 
e Oakwald, cel mai scurt drum spre munţii Morath, apoi ave 
au să se ridice deasupra liniei norilor pentru tot restul călăto 
riei. Nevăzute şi cât se poate de tăcute - aşa dorea regele s 
ă ajungă la fortăreaţa ducelui din munţi. Zburară toată noap 
tea peste Colț, iuți şi alunecoase precum umbrele, iar pămă 
ntul de dedesubt tremură în urma lor. 

Sorrel avea chipul împietrit, supraveghind văzduhul din j 
urul lor, dar Asterin zâmbea uşor. Nu era un rânjet nebunes 
c, nici unul care să promită moartea, ci un zâmbet calm. Era 
u sus şi atingeau uşor norii. Erau acolo unde le era locul vrăj 
itoarelor Cioc-negru. Acolo unde îi era locul lui Manon. 

Asterin îi surprinse privirea şi zâmbi mai larg, de parcă în 


spatele lor n-ar fi fost o armată de vrăjitoare, cu Morath afla 
t în faţă. Verişoara ei îşi întoarse faţa în vânt, trăgându-l în 
piept, triumfătoare. 

Manon nu-şi permise să savureze acea minunată adiere 
sau să se deschidă bucuriei. Avea treabă de făcut; toate av 
eau. 

In pofida a ceea ce spusese Crochan, Manon nu se născu 
se cu inimă sau suflet. Nu avea nevoie de ele. 

După ce vor fi luptat în războiul regelui, după ce inamicii 
acestuia aveau să zacă însângeraţi în jurul lor... numai atun 
ci aveau să pornească spre recucerirea regatului lor pierdut. 

Abia atunci avea să plece, în sfârşit, acasă. 


CAPITOLUL 67 


Soarele care urca pe cer păta Râul Avery cu aur, în timp 
ce omul îmbrăcat cu mantie pătrunse pe un doc şubred din 
mahala. Pescarii plecau în larg, beţivii se împleticeau spre n 
oapte, iar Rifthold încă dormea - neştiind ce se întâmplase 
noaptea trecută. 

Omul scoase o sabie minunată, cu mânerul în formă de v 
ultur, lucind în prima lumină a zorilor. Un lung moment, se u 
ită la sabie, gândindu-se la tot ceea ce întrupase ea odată. 
Pe şoldul lui acum era o altă sabie - sabia străveche a unui 
rege, din timpuri când bărbaţi buni slujiseră conducători no 
bili, iar lumea prosperase. 

Avea să vadă lumea aceasta renăscând, chiar de trebuia 
să-şi dea ultima răsuflare pentru asta. Chiar dacă acum nu 
avea un nume, o poziţie sau titlu, în afară de Cel care încalc 
ă Legăminte, Trădătorul, Mincinosul. 

Nimeni nu observă când sabia fu aruncată în râu, cu gard 
a strălucind în lumina soarelui şi arzând precum un foc de a 
ur, o lucire de lumină, înainte de a fi înghițită de apa întune 
cată, pentru a nu mai fi văzută niciodată. 


CAPITOLUL 68 


Se dovedi că lui Rowan îi plăcea ca partea cu „supunere 
a” dintr-un legământ de sânge să o interpreteze după cum i 
i convenea. În timpul celor două săptămâni petrecute pe dr 
um spre cel mai apropiat port din Wendlyn, o făcuse şi mai t 
are pe şeful în faţa Celaenei - părând să considere că acum, 
că era parte din Curtea ei, avea dreptul la anumite libertăţi 
ce nu puteau fi negociate privind siguranţa, mişcările şi pla 
nurile ei. 

Ea începea să se întrebe, pe când se apropiau de docuri | 
a capătul unei străduţe pietruite, dacă nu făcuse o greşeală 
de adolescentă legându-l de ea pentru totdeauna. Se certas 
eră în ultimele trei zile în legătură cu următoarea ei mişcare 
- cu ambarcaţiunea pe care ea o închiriase pentru a o duce 
înapoi în Adarlan. 

- E un plan absurd, spuse Rowan pentru a suta oară, op 
rindu-se la umbra unei taverne de pe docuri. 

Aerul mării era uşor şi proaspăt. 

— Să te întorci înseamnă sinucidere. 

— În primul rând, mă întorc drept Celaena, nu ca Aelin... 

-— Celaena, care nu a îndeplinit misiunea regelui şi pe ca 
re acum o vor vâna s-o ucidă. 

— Regele şi regina din Eyllwe ar fi trebuit să fi primit ave 
rtizarea până acum. 


O trimisese imediat cum intraseră în oraş, în timp ce inve 
stigau uciderea bieţilor oameni. Deşi era aproape imposibil 
ca scrisorile să ajungă în imperiu, Wendlyn avea anumite că 
i de a ocoli problema. lar în ceea ce-l îl privea pe Chaol... ei 
bine, acesta era un alt motiv pentru care era aici, pe doc, p 
e cale de a se îmbarca pe navă. Se trezise în acea dimineaţ 
ă şi-şi scosese inelul cu ametist de pe deget. Simţise o uşur 
are binecuvântată, o ultimă umbră care i se ridica de pe sufl 
et. Între ei rămăseseră însă cuvinte nerostite şi trebuia să s 
e asigure că el era bine - şi că avea să rămână aşa. 

— Vei obţine deci cheia de la fostul tău stăpân, îl vei găs 
i pe căpitan şi apoi? 

Supunere totală faţă de ea, serios! 

— Apoi mă duc în nord. 

— Şi eu ar trebui să aştept degeaba timp de numai zeii ş 
tiu câte luni? 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu eşti chiar o prezenţă discretă, Rowan. Dacă tatuaje 
le tale nu atrag atenţia, atunci părul, urechile, dinţii... 

— Am şi altă formă, ştii... 

— Şi, cum am spus, harul magic nu mai funcţionează aic 
i. Vei rămâne captiv în forma aia. Deşi am auzit că şobolanii 
de Rifthold sunt deosebit de delicioşi, dacă ai de gând să m 
ănânci luni de zile numai asta. 

El se uită urât la ea, apoi cercetă corabia - chiar dacă ea 
ştia că se strecurase deja noaptea trecută din camera lor ca 
s-o inspecteze. 

— Suntem mai puternici împreună decât separat. 

- Dacă aş fi ştiut c-o să fii aşa o pacoste, nu te-aş fi lăsa 
t niciodată să faci jurământul acela. 

— Aelin. 

Măcar nu-i spunea „Majestate“ sau „Doamna mea“. 

— Fie că eşti tu, fie că eşti Celaena, vor încerca să te găs 
ească şi să te ucidă. Probabil că deja încearcă să-ţi dea de u 
rmă. Am putea merge la Varese chiar acum pentru a-i abor 
da pe cei din neamul muritor al mamei tale, familia Ashryve 
r. Poate ei au un plan. 


— Şansa mea pentru a reuşi să scot cheile Wyrd din Rift 
hold constă în a mă furişa în chip de Celaena. 

— Te rog, spuse el. 

Ea se mulțumi doar să-şi ridice bărbia. 

— Mă duc, Rowan. Imi voi aduna restul Curţii - Curtea no 
astră - şi apoi vom aduna cea mai măreaţă armată pe care 
a văzut-o vreodată lumea. Voi cere orice favor, toate lucruri! 
e datorate Celaenei Sardothien, părinţilor mei, descendenţe 
i mele. Si atunci... 

Privi spre mare, spre casă. 

— Şi atunci am de gând să zgudui stelele. 

Işi petrecu braţele în jurul lui - o promisiune. 

— În curând. Voi trimite după tine în curând, când va ve 
ni momentul. Până atunci, încearcă să te faci util. 

El clătină din cap, dar o prinse într-o îmbrăţişare zdrobito 
are. 

Se trase din îmbrăţişarea ei doar cât să o privească în oc 
hi. 

— Poate că voi merge să ajut la repararea Mistwardului. 

Ea încuviinţă. 

— Nu mi-ai spus niciodată, spuse ea, că te rugai Malei în 
acea dimineaţă când am intrat în Doranelle. 

O clipă, el păru să ezite. In cele din urmă, cu voce joasă, 
îi spuse: 

— M-am rugat pentru două lucruri. Am rugat-o să te ajut 
e să supravieţuieşti întâlnirii cu Maeve - să te ghideze şi să- 
ţi dea puterea de care aveai nevoie. 

Acea căldură stranie, alinătoare, acea prezenţă care îi dă 
dea siguranţă... soarele la apus îi sărută obrajii ca într-o con 
firmare şi simţi un fior pe spinare. 

— Si cel de-al doilea? 

— Era o dorinţă egoistă şi speranţa unui nebun. 

Ea citi restul în ochii lui. 

— Dar s-a îndeplinit. 

— Periculos pentru un prinţ al gheții şi al vântului să se r 
oage Aducătoarei Focului, reuşi ea să spună. 

Rowan ridică din umeri, cu un zâmbet secret pe faţă, în ti 


mp ce-şi şterse lacrima care îi evadase pe obraz. 

— Nu se ştie din ce motiv, Mala mă place, şi a fost de ac 
ord că noi doi facem o pereche formidabilă. 

Dar nu voia să ştie - nu voia să ştie nimic despre Zeița S 
oarelui şi planurile ei şi se aruncă asupra lui Rowan, inspiră 
ndu-i mirosul, memorând senzaţia atingerii lui. Primul mem 
bru al Curţii ei - Curtea care avea să schimbe lumea. Curtea 
care avea să reconstruiască lumea. Împreună. 

Se îmbarcă pe navă la căderea nopţii, fiind mânată în ca 
mbuză împreună cu restul de pasageri, pentru a-i împiedica 
să înveţe ruta prin recif. Fără prea multe preambuluri, ridica 
ră ancora şi când, în cele din urmă, li se permise să iasă din 
cambuză pe punte, găsiră doar întunericul şi oceanul înconj 
urându-i. Un vultur cu coadă albă zbura încă deasupra lor şi 
plonjă atât de jos, încât coada argintată de stele îi mătură o 
brazul, luându-şi rămas-bun, după care se întoarse la țărm c 
u un țipăt ascuţit. 

In noaptea fără lună, îşi purtă degetul pe cicatricea din p 
almă, jurământul către Nehemia. 

Avea să recupereze prima cheie Wyrd de la Arobynn şi a 
vea să le găsească pe celelalte, apoi o cale de a le pune îna 
poi în Poarta lor. Avea să elibereze magia şi-l va distruge pe 
rege, salvându-şi poporul. In pofida riscurilor şi indiferent câ 
t dura, indiferent cât de departe avea să fie nevoită să mear 
gă.. 
Işi ridică faţa către stele. Ea era Aelin Ashryver 
Galathynius, moştenitoare a două descendenţe atotputernic 
e, protectoarea unui popor odată glorios şi regina Terrasenu 
lui. 

Ea era Aelin Ashryver Galathynius - şi nu avea să-i fie fri 
că. 


MULTUMIRI 


Această carte nu ar fi existat fără prietenii mei. În special 
fără cel mai bun prieten al meu, copilotul Jaeger, şi anam ca 
ra, Susan Dennard. 

Ei îi sunt cea mai îndatorată, pentru zilele pe care le-a pe 
trecut punându-ne minţile la contribuţie şi pentru intuirea c 
elui mai bun mod de a spune povestea, pentru că m-a ţinut 
de mână atunci când parcurgeam întunecatele cărări ale ac 
estei cărţi, pentru că a fost vocea din mintea mea care îmi s 
punea continuă, continuă, continuă. Nu există altcineva căr 
uia să-i fi dedicat această carte; nimeni care să mă provoac 
e, să mă susţină şi să mă inspire atât de mult. Aşadar, îţi m 
ulţumesc, Soozyface, pentru că eşti acel gen de prietenă de 
spre care eram atât de sigură că nu există pe lume. Te iube 
sc, fata mea. 

O datorie uriaşă o am faţă de eminenta şi extrem de tale 
ntata mea prietenă Alex Bracken, pentru răspunsul ei genia 
|, pentru e-mail-urile de trilioane de pagini şi pentru că mi-a 
acordat sprijin necontenit. N-am cuvinte să spun cât de recu 
noscătoare sunt pentru că ni s-au intersectat căile cu mulţi 
ani în urmă - ce călătorie nebunească a fost. 

Şi nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără agent 
ul meu minunat şi insuportabil, Tamar Rydzinski, care a fost 
lângă mine de la bun început şi a cărui muncă neostenită a 
transformat această serie într-o realitate. Sunt foarte onorat 
ă să te numesc agentul meu, dar mai onorată sunt să te nu 


mesc prietenul meu. 

Incredibilei echipe de nivel mondial de la Bloomsbury - c 
um aş putea vreodată să redau cu adevărat bucuria pe care 
am simţit-o lucrând cu voi toţi? Vă mulţumesc, vă mulţumes 
c, vă mulţumesc pentru tot ce faceţi pentru mine şi Tronul d 
e cleştar. Editorului meu, Margaret Miller - această carte ar 
fi fost o nebuloasă fără tine. Lui Cat Onder, Cindy Loh şi Reb 
ecca McNally - voi toate sunteţi pur şi simplu cele mai bun 
e. Erica Barmash, Hali Baumstein, Emma Bradshaw, Kathlee 
n Farrar, Cristina Gilbert, Courtney Griffin, Alice Grigg, Natal 
ie Hamilton, Bridget Hartzler, Charli Haynes, Emma Hopkin, 
Linette Kim, Lizzy Mason, Jenna Pocius, Emily Ritter, Amand 
a Shipp, Grace Whooley şi Brett Wright: vă mulţumesc din a 
dâncul sufletului pentru munca asiduă, entuziasmul şi dedic 
area voastră. 

Echipei de la Audible şi naratorului audio al Tronului de cl 
eştar, Elizabeth Evans, vă mulţumesc pentru că aţi dat viaţă 
lumii Celaenei într-un mod cu totul inedit şi pentru că i-aţi d 
at voce. Şi îi mulţumesc lui Janet Cadsawan, a cărei minunat 
ă linie de bijuterii Tronul de Cleştar continuă să mă uluiasc 
ă. 

Minunatei Erin „Ders“ Bowman, pentru suportul şi încuraj 
area neabătută, pentru discuţiile de pe chat şi pentru refugii 
le epice (de la scris). Echipa Eroilor pentru Totdeauna. 

Pentru Mandy Hubbard, Dan Krokos, Biljana Likic, Kat Zh 
ang şi gaşca de la Publishing Crawl - vă mulţumesc foarte 
mult pentru că sunteţi o parte din luminile strălucitoare. 

Părinților mei - fanii mei numărul unu - pentru numeroas 
ele aventuri, care atât de des au slujit drept inspiraţie pentr 
u aceste cărţi. Familiei mele, pentru dragostea şi sprijinul of 
erite şi pentru că a impus această serie prietenilor şi cluburi 
lor de carte. Vă iubesc pe toţi. Minunatei mele bunici, Conni 
e - mi-e dor de tine şi mi-aş dori să fii aici pentru a citi carte 
a. 

Cititorilor mei, care au ales şi au promovat această serie 
- cuvintele nu pot exprima recunoştinţa mea. Sunt cu adevă 
rat binecuvântată să vă am ca fani. Faceţi să merite toată tr 


uda. 

Căţeluşei mele, Annie: nu poţi citi (deşi nu m-ar surprind 
e dacă în secret ai putea), dar vreau să rămână scris aici - p 
entru eternitate - că eşti cel mai bun tovarăş canin la care a 
r putea spera cineva. Îţi mulţumesc pentru gesturile de afec 
ţiune, pentru că ai stat în poala mea când scriam şi pentru c 
ă mi-ai oferit un partener de conversaţie cât era ziua de lun 
gă. Îmi pare rău că am lăsat muzica atât de tare când tu înc 
ercai să tragi un pui de somn. Te iubesc, te iubesc şi te voii 
ubi întotdeauna. 

Şi soţului meu, Josh: eşti ultimul menţionat aici, dar asta 
pentru că eşti primul în inima mea. Nu voi înceta niciodată s 
ă-ţi fiu recunoscătoare pentru că mi-ai permis să împărtăşes 
c această călătorie extraordinară cu tine. 


t... Povestea 
i mai mult... 


intriga, Puros, stâșie 
vă va capti |Bainaţia și 
Fantasy la cel mai înalt nivel. 


USA Today 


Un roman în care veti regăsi elemente de comedie, brutalitate 
și fantezie; Maas strălucește, este o povestitoare minunată. Este 
cel mai bun volum al seriei! 


RT Book Reviews 


|| NI] | 


www. saaana com