Sarah Maas — [Tronul de clestar] 05 Imperiul furtunilor

J 


LUMEA O SĂ FIE SALVATĂ ȘI RECLĂDITĂ DE VISĂTORI 


| RONUL*DE CLESTAR 


VOLUMUL 5 


SARAH |]. 


SARAH J. MAAS 


IMPERIUL FURTUNILOR 


Pentru Tamar, campioana mea, zână bună și cavaler în 

_ armură strălucitoare. 
Iti mulţumesc pentru că ai crezut în această serie de la prima 
pagină. 


Amurg 


Tobele din oase răsunară peste povârnișurile crestate ale 
Munţilor Negri la asfinţitul soarelui. 

Din deschiderea stâncoasă în care cortul ei de război gemea 
bătut de un vânt uscat, prinţesa Elena Galathynius urmărise 
toată după-amiaza cum armata temutului lord traversa munţii în 
valuri întunecate. Soarele dispăruse de mult, iar focurile de 
tabără ale inamicilor licăreau peste munţi și văi ca o mantie de 
stele. 

Erau atât de multe focuri acolo - în comparaţie cu partea de 
vale unde se afla ea. 

Nu avea nevoie de darul urechilor ei fae ca să audă 
rugăciunile tăcute și rostite ale armatei sale de oameni. In 
ultimele câteva ore, și ea se rugase de câteva ori, cu toate că 
știa că nu aveau să primească vreun răspuns la rugăciune. 

Elena nu se gândise niciodată la locul în care ar fi putut să 
moară - nu se gândise niciodată că ar fi putut să fie atât de 
departe de stâncile înverzite din Terrasen. Că era posibil ca 
trupul să nu-i fie ars, ci devorat de bestiile îngrozitorului lord. Că 
ar fi putut foarte bine să nu existe niciun semn care să spună 
lumii unde căzuse o prinţesă a Terrasenului. Nu avea să existe 
niciun semn pentru niciunul intre ei. 

— Trebuie să te odihnești, se auzi dintr-odată, în spatele ei, 
vocea aspră a unui mascul ce străjuia intrarea în cort. 

Elena se uită peste umăr, părul argintiu și desfăcut agăţându- 
se de numeroșii solzi de piele ai armurii. Privirea întunecată a lui 
Gavin era îndreptată spre cele două armate care se întindeau, 
spre fâșia neagră de demarcaţie pe care nu puteau s-o încalce 
prea curând. 

Cu tot discursul său despre odihnă, Gavin nu-și scosese 
armura când intrase în cortul lor, acum câteva ore. În cele din 
urmă, cu hărţile în mâini, dar deznădăjduiţi, conducătorii lui de 
război ieșiseră din cort, cu doar câteva minute mai devreme. Ea 
le simţea frica, disperarea. 

Pașii lui Gavin abia se auziră pe pământul uscat și pietruit 
când se apropie de postul ei singuratic de veghe, aproape fără 
zgomot, mulţumită anilor de hoinării prin sălbăticia sudului. 
Elena înfrunta din nou imaginea nenumăratelor focuri inamice. 


— Forţele tatălui tău ar mai avea sorţi de izbândă, spuse el cu 
o voce răgușită. 

Speranţă deșartă. Auzul ei de nemuritoare captase fiecare 
cuvânt din orele de dezbateri aprinse din cortul aflat în spatele 
lor. 

— Valea aceasta este acum o capcană a morţii, spuse Elena. 

Insă ea îi condusese aici pe toţi. 

Gavin nu răspunse. 

— Nu-ţi mai face iluzii, continuă Elena, va fi scăldată în sânge. 

Războinicul rămase tăcut. Pentru Gavin, era atât de 
neobișnuit să fie calm. Niciun licăr al ferocităţii necontrolate nu 
strălucea în ochii mari, iar părul castaniu și zburlit îi atârna pe 
umeri. Ea nu îşi mai amintea când vreunul dintre ei făcuse 
ultima oară baie. 

Gavin se întoarse spre ea cu acea apreciere sinceră pe care i- 
o arătase din clipa în care îl întâlnise prima dată în sala tatălui ei 
în urmă cu aproape un an. Parcă trecuse o eternitate de atunci. 

Fusese un timp atât de diferit, o lume atât de diferită - când 
tărâmurile erau încă pline de cântec și de lumină, când magia 
nu începuse să pâlpâie în umbrele tot mai mari ale lui Erawan și 
ale soldaţilor lui demonici. Ea se întreba câtă vreme avea să mai 
reziste. 

— Soarele o să răsară abia peste câteva ore, spuse Gavin 
mișcându-și gâtul. Ai suficient timp să încerci să fugi. 

— Ne-ar sfâșia în bucăţi înainte ca noi să eliberăm 
trecătorile... 

— Nu „noi”. Tu. Lumina focului aruncă pe faţa lui bronzată un 
licăr de ușurare. Tu singură. 

— Nu-mi voi abandona oamenii. Degetele ei le atinseră pe ale 
lui. Și nici pe tine. 

Gavin nu se clinti. 

— Nu ai cum să eviţi ziua de mâine. Și nici vărsarea de sânge. 
Ai auzit ce a spus mesagerul - știu că ai auzit. E un adevărat 
măcel în Anielle. Aliaţii noștri din nord au dispărut. Armata 
tatălui tău este prea mult în urma noastră. O să murim toţi 
înainte să răsară soarele. 

— Oricum, într-o bună zi o să murim toţi. 

— Nu. Gavin îi strânse mâna. Eu am să mor. Oamenii de acolo 
- și ei or să moară. În luptă sau de bătrâneţe. Dar tu... Se uită la 
urechile ei delicate și ascuţite, moștenite de la tatăl său. Ai 


putea trăi secole. Milenii. Nu renunţa la asta pentru o luptă 
pierdută. 

— Prefer să mor mâine decât să trăiesc o mie de ani ca o lașă. 

Gavin fixă din nou valea cu privirea. Se uită la oamenii lui, 
ultima linie de apărare împotriva hoardei lui Erawan. 

— Treci în spatele liniilor tatălui tău, spuse el tăios, și 
continuă lupta de acolo! 

Ea înghiţi în sec. 

— Nu ar avea niciun rost. 

Întorcând încet capul, Gavin se uită la ea. Și, după toate 
aceste luni, după tot acest timp, ea mărturisi: 

— Puterea tatălui meu slăbește. De câteva decenii se apropie 
de moarte. Cu fiecare zi, lumina Matei se stinge în el. Nu poate 
să-i facă faţă lui Erawan și să câştige. Ultimele cuvinte ale 
tatălui ei, înainte de a o trimite în această încercare sortită cu 
luni în urmă, fuseseră: „Soarele meu apune, Elena. Trebuie să 
găsești o cale să te asiguri că al tău nu va înceta să răsară.” 

Gavin se albi la faţă. 

— Ai ales să-mi spui asta acum? 

— Am ales să-ţi spun acum, Gavin, deoarece nici pentru mine 
nu mai există nicio speranţă - fie că fug în seara asta, fie că voi 
lupta mâine. Continentul o să cadă. 

Gavin se mișcă spre zecile de corturi de pe afloriment. Spre 
prietenii lui. 

Prietenii ei. 

— Niciunul dintre noi nu are cum să evite ziua de mâine, 
spuse el. Și felul în care rosti cuvintele, cu vocea spartă, și 
strălucirea din ochii lui o făcură să îl mai ia o dată de mână. 
Niciodată - nici măcar o dată în toate aventurile lor, în toate 
ororile pe care le înduraseră împreună - nu îl văzuse plângând. 

— Erawan o să câştige și o să conducă ţinutul ăsta, ca pe 
toate celelalte, pentru totdeauna, şopti Gavin. 

Soldaţii se agitau în tabăra de dedesubt. Bărbaţi și femei 
şoptind, înjurând, plângând. Elena identifică sursa groazei lor - 
tocmai din cealaltă parte a văii. 

Rând pe rând, ca și când o uriașă mână întunecată le-ar fi 
măturat, focurile taberei stăpânului groazei se stinseră. Tobele 
de oase bătură mai tare. 

In sfârșit, sosise și el. 


Erawan însuși venise să supravegheze ultima înfruntare a 
armatei lui Gavin. 

— Nu vor aștepta răsăritul, spuse Gavin, întinzând o mână 
tremurândă spre teaca în care sabia Damaris îi stătea la șold. 

Însă Elena îl prinse de braţ, mușchii lui tari fiind ca granitul 
sub armura din piele. 

Poate că zeii erau îndurători încă. Poate că sufletul înflăcărat 
al mamei ei îi convinsese. 

Se uită cu atenţie la chipul sălbatic și dur al lui Gavin - la 
chipul pe care ajunsese să-l preţuiască mai mult decât pe 
oricare altul - și spuse: 

— Nu o să câştigăm lupta asta și nici războiul ăsta. 

Corpul îi tremura abţinându-se să se ducă la generalii lui, dar 
o respectă, ascultând-o. Amândoi învăţaseră să se respecte, 
chiar dacă nu le fusese deloc ușor. 

Elena îşi ridică degetele de la mâna liberă în spaţiul dintre ei. 
Magia brută din venele sale dansa acum, transformându-se din 
foc în apă, în lujeri răsuciţi de gheaţă sfârâitoare. Nu un abis ca 
al tatălui ei, ci o magie schimbătoare și vioaie. Oferită în dar de 
mama ei. 

— Nu o să câştigăm războiul ăsta, repetă Elena, chipul lui 
Gavin strălucind în lumina puterii ei brute. Dar putem să-i 
amânăm deznodământul pentru un timp. Pot să traversez valea 
într-o oră sau două. 

Ea îşi strânse degetele în pumn și îşi opri magia. 

Gavin se încruntă. 

— Elena, este o nebunie! E sinucidere! Locotenenţii lui or să 
te prindă înainte să apuci să te strecori printre linii. 

— Exact. Or să mă ducă direct la el, acum că a venit. Or să 
mă considere un prizonier de valoare - nu asasina lui. 

— Nu. Un ordin și o rugăminte. 

— Ucide-l pe Erawan și bestiile lui or să intre în panică! 
Suficient de mult timp pentru ca forţele tatălui meu să sosească, 
să se unească rapid cu ce mai rămâne din ale noastre și să 
zdrobească legiunile inamice. 

— Spui „ucide-l pe Erawan” ca și când ar fi o sarcină ușoară. 
Este un rege Valg, Elena! Chiar dacă te duc la el, o să te subjuge 
voinţei lui înainte să poţi face vreo mișcare. 

Inima îi bătu mai puternic, dar spuse forţat cuvintele. 


De aia... Nu-și putea stăpâni tremurul buzelor. De aia am 
nevoie să vii cu mine în loc să lupţi cu oamenii tăi. 

Gavin o fixă cu privirea. 

— Deoarece am nevoie... Lacrimile i se prelingeau pe obraji. 
Am nevoie să-i distragi. Trebuie să tragi de timp ca să trec de 
apărarea interioară. 

Tot așa cum prin lupta de a doua zi aveau să câştige timp. 

Pentru că Erawan s-ar fi îndreptat mai întâi spre Gavin. Spre 
războinicul care fusese un bastion împotriva forţelor Stăpânului 
Întunericului atât de mult timp, care se luptase cu el când 
nimeni altcineva nu ar fi făcut-o... Ura lui Erawan pentru prinţul 
uman rivaliza doar cu cea pentru tatăl ei. 

Gavin o studie îndelung, apoi întinse mâna ca să-i șteargă 
lacrimile. 

— Nu poate fi ucis, Elena! Ai auzit ce a șoptit oracolul tatălui 
tău. Ea dădu aprobator din cap. 

— Știu. 

— Şi chiar dacă am reuși să-l stăpânim - să-l prindem... Gavin 
se gândi la cuvintele ei. Știi doar că nu facem altceva decât să 
îndreptăm războiul spre altcineva - spre oricine va conduce 
ţinuturile astea. 

— Războiul ăsta, spuse ea încet, este doar a doua mutare 
dintr-un joc jucat încă din vremurile antice, de dincolo de mare. 

— ÎI amânăm pentru ca altcineva să-l moștenească, dacă o să 
fie eliberat. lar asta nu o să îi salveze pe soldaţii de acolo de la 
măcelul de mâine. 

— Dacă nu acţionăm, nu o să aibă cine să moștenească 
războiul ăsta, spuse Elena. Îndoiala juca în privirea lui Gavin. 
Chiar și acum, insistă ea, magia noastră scade, zeii noștri ne 
abandonează. Fug de noi. Nu avem aliaţi fae în afară de cei din 
armata tatălui meu. lar puterea lor, ca și a lui, scade. Totuși, 
poate că, atunci când se va face a treia mișcare... poate că 
jucătorii din jocul nostru neterminat vor fi diferiţi. Poate că o să 
fie un viitor în care spiridușii și oamenii or să lupte împreună, 
unindu-și forţele. Poate că or să găsească o cale. 

— Nu trebuie să știe nimeni, spuse ea, cu vocea spartă. Chiar 
dacă reușim, nimeni nu trebuie să știe ce facem. 

Îndoiala îi brăzda riduri adânci pe chip. Ea îl apucă mai strâns 
de mână. 

— Nimeni, Gavin! 


Agonia îi traversă faţa, însă el dădu aprobator din cap. 

Ţinându-se de mână, scrutară întunericul ce învăluia munţii, 
tobele din oase ale stăpânului groazei auzindu-se ca niște 
ciocane care băteau fierul. Prea curând, sunetele tobelor aveau 
să fie acoperite de ţipetele soldaţilor muribunzi. Mult prea 
curând, valea avea să fie traversată de râuri de sânge. 

— Dacă facem asta, trebuie să plecăm acum, spuse Gavin și 
îşi îndreptă din nou atenţia spre corturile din apropiere. Fără să 
ne luăm rămas-bun. Fără alte cuvinte. Mâine am să-i ordon lui 
Holdren să conducă. El o să știe ce să le spună celorlalţi. 

Ea dădu din cap, iar gestul fu o confirmare suficientă. Gavin 
nu o mai ţinu de mână și se îndreptă spre cel mai apropiat cort 
de al lor, spre locul unde, probabil, dragul lui prieten și cel mai 
loial războinic profita de ultimele sale ore cu noua soţie. 

Elena îşi întoarse privirea în altă parte, înainte ca Gavin să-și 
așeze pe umeri armura grea, trecând prin clapele grele. 

Se uită peste focuri, dincolo de vale, spre întunericul coborât 
în partea cealaltă. Ar fi putut să jure că și el se uita la ea, că 
auzea miile de pietre de tocilă în timp ce bestiile stăpânului 
groazei îşi ascuţeau ghearele unse cu otravă. 

Işi ridică privirea spre cerul pătat de fum, fuioarele 
despărţindu-se pentru o clipă, ca să dezvăluie o noapte 
înstelată. 

Stăpânul Nordului licări spre ea. Poate ultimul dar al Matei 
pentru ţinuturile acestea cel puţin, în era asta. Poate o mulţumiţi 
pentru Elena și un fel de rămas bun. 

Deoarece, pentru Terrasen, pentru Erilea, Elena ar fi pătruns 
în întunericul etern ce se furișa peste vale ca să obţină o șansă 
pentru toţi. 

Pe un fuior de fum care se ridica din vale, Elena trimise o 
ultimă rugă, pentru ca urmașii nenăsetiţi ai nopţii, moștenitorii 
poverii care aveau să condamne sau să salveze Erilea, să o ierte 
pentru ce urma să facă. 


Partea Întâi 
Aducătoarea focului 


Capitolul 1 


Pe Elide Lochan o ardea gâtul de fiecare dată când inspira în 
timp ce urca șchiopătând dealul abrupt și împădurit. 

Sub frunzele ude ce acopereau pământul din Oakwald, 
pietrele gri și mișcătoare făceau panta nesigură, iar stejarii înalţi 
se ridicau prea mult deasupra ei ca să se apuce de vreo 
creangă, dacă ar fi căzut. Asumându-și riscul unei posibile 
căderi, Elide urcă în cea mai mare viteză pe buza vârfului 
abrupt, piciorul zvâcnindu-i de durere când se lăsă în genunchi. 

Dealurile împădurite se întindeau în toate direcţiile, copacii 
semănând cu gratiile unei cuști nesfârșite. 

Săptămâni. Trecuseră săptămâni de când Manon Cioc-Negru 
și Cele Treisprezece ale sale o lăsaseră în pădure, Aripa 
Conducătoare ordonându-i să se îndrepte spre nord. Să o 
găsească pe regina lor pierdută, acum adultă și puternică - dar 
și pe Celaena Sardothien, oricine ar fi fost ea, pentru ca Elide să 
îşi poată răscumpăra datoria pe viaţă pe care o avea faţă de 
Kaltain Rompier. 

Deși trecuseră deja câteva săptămâni, visurile îi erau încă 
distruse de clipele finale din Morath: de gărzile care încercaseră 
să o târască pentru a purta o progenitură Valg, de masacrul 
total al Aripii Conducătoare și de ultima acţiune a lui Kaltain 
Rompier - care smulsese piatra întunecată și ciudată din locul în 
care îi fusese cusută de braţ; și îi ordonase lui Elide să i-o ducă 
Celaenei Sardothien. 

Asta se întâmplă chiar înainte ca Morathul să fie transformat 
de Kaltain într-o ruină fumegândă. 

Elide atinse cu o mână murdară, aproape tremurândă, 
umflătura tare, ascunsă în buzunarul de la piept al costumului 
de zburat din piele, pe care încă îl purta. Ar fi putut jura că o 
mică zvâcnire îi răsuna în piele, o bătaie în ritmul propriei inimi. 

Elide tremura în lumina apoasă a soarelui ce se strecura prin 
coroana verde. Vara cobora peste lume și căldura, acum destul 
de chinuitoare, transformase apa în bunul cel mai de preţ al 
tuturor fiinţelor. 

Fusese de la început - dar acum, toată ziua și viaţa ei se 
învârteau în jurul apei. 

Din fericire, ţinutul Oakwald era străbătut de o mulţime de 
râuri, după ce ultimele zăpezi se topiseră și apa se scurgea din 
vârful munţilor. Elide învățase pe pielea ei din care râu să nu 
bea apă. 


Trei zile agonizase, vomitând și făcând febră după ce băuse 
apa stătută dintr-un lac. Trei zile tremurase atât de rău, încât 
crezuse că oasele aveau să i se rupă. Trei zile plânsese în 
tăcere, într-o disperare jalnică, crezând că urma să moară acolo, 
singură, în pădurea nesfârșită și că nimeni nu avea să afle 
vreodată. 

Și, în tot acest timp, piatra din buzunarul de la piept 
zdrăngănea și zvâcnea. În visele delirante, ar fi putut jura că îi 
șoptea, că îi cânta cântece de leagăn în limbi pe care îşi 
închipuia că oamenii nu ar fi putut să le rostească. 

Nu le mai auzise de atunci, dar încă se întreba. Se întreba 
dacă majoritatea oamenilor ar fi murit. Se întreba dacă ducea cu 
ea un dar sau un blestem spre nord. Și dacă această Celaena 
Sardothien ar fi știut ce are de făcut. 

„Spune-i că poţi deschide orice ușă, dacă ai cheia”, spusese 
Kaltain. Elide studia deseori piatra neagră cu irizaţii când se 
oprea pentru o pauză necesară. Cu siguranţă nu semăna cu o 
cheie: era cioplită brut, ca și când ar fi fost ruptă dintr-o bucată 
mai mare de piatră. Poate cuvintele lui Kaltain erau o ghicitoare 
menită doar destinatarului. 

Elide luă bagajul prea ușor de pe umeri și trase clapa din 
pânză. În urmă cu o săptămână, rămăsese fără mâncare și 
începuse să caute fructe de pădure. Toate îi erau necunoscute, 
dar șoapta unei amintiri din anii petrecuţi cu bona ei, Finnula, o 
avertiza să le frece mai întâi de încheietura mâinii - să vadă 
dacă produc vreo reacţie. 

Cel mai adesea, de fapt mereu, făceau asta. 

Când dădea peste o tufă plină de fructe bune, se îndopa mai 
înainte de a-și umple sacul. Căutând în interiorul pânzei cu pete 
roz și albastre, Elide scoase ultima porţie, înfășurată în cămașa 
ei de schimb, materialul alb fiind acum pătat cu roșu și purpuriu. 

O mână de fructe - care să-i ajungă până la următoarea 
masă. 

Foamea o rodea, dar Elide mâncă doar jumătate. Poate că 
avea să găsească mai multe înainte de a se opri ca să 
înnopteze. 

Nu știa să vâneze - și gândul de a prinde o altă creatură vie, 
de a-i rupe gâtul sau de a o lovi în ţeastă cu o piatră... Nu era 
încă atât de disperată. 


Poate că, la urma urmelor, asta nu o făcea o membră a 
clanului Cioc-Negru, în ciuda descendente ascunse a mamei ei. 

Elide îşi linse sucul de pe degete, cu tot cu murdărie, și gemu 
când se ridică în picioare, ţeapănă și cu dureri de picioare. Nu ar 
fi rezistat mult timp fără mâncare, dar nu putea risca să se 
aventureze într-un sat cu banii daţi de Manon sau spre oricare 
dintre focurile vânătorilor pe care le zărise în ultimele 
săptămâni. 

Nu - văzuse destul din bunătatea și mila oamenilor. Nu avea 
să uite niciodată cum gărzile se uitaseră lacom la trupul ei gol, 
motiv pentru care unchiul ei o vânduse ducelui Perrington. 

Tresărind, Elide îşi aruncă raniţa peste umeri și cobori cu grijă 
panta dealului, făcându-și loc printre pietre și rădăcini. 

Poate cotise în direcţia greșită. În orice caz, cum și-ar fi dat 
seama dacă traversase graniţa Terrasenului? 

Și cum avea să dea de regina ei - de regatul ei? 

Elide îşi alungă gândurile, rămânând în umbrele de nepătruns 
evitând zonele luminate de soare, care n-ar fi făcut decât să-i fie 
mai cald și mai sete. 

Era poate mai important să găsească apă decât fructe de 
pădure, înainte de lăsarea întunericului. 

Ajunse la poalele dealului și îşi înăbuși un geamăt în faţa 
labirintului de lemn și piatră. 

Acum, părea că stătea în albia unui râu secat, care trecea 
printre dealuri și care cotea brusc, în faţă - spre nord. Ea oftă cu 
un tremurat. Slavă lui Anneith! Măcar Stăpâna Lucrurilor 
Inţelepte nu o abandonase încă. 

Avea de gând să urmeze albia râului cât de mult posibil, tot 
spre nord, iar apoi... 

Elide nu știa exact ce simţea. Nu era un miros, sau o arătare, 
sau un sunet; nimic, în afară de huma putrezită, de lumina 
soarelui, de pietre și de foșnetul frunzelor de la înălţime, nu era 
ieșit din comun. 

Dar acolo... Se simţea ca și cum niște fire dintr-o imensă 
tapiserie ar fi prins-o, ţintuind-o. 

După o clipă, bâzâitul și foșnetul pădurii amuţiră. 

Elide scrută dealurile și albia râului. Rădăcinile stejarului din 
vârful celui mai apropiat deal ieșeau dintr-o parte a pantei 
înverzite, oferind un acoperiș de lemn și mușchi albiei secate. 
Locul era perfect. 


Ea șchiopată într-acolo, cu piciorul distrus și pietrele 
zăngănind forţându-i gleznele. Abia reuși să atingă vârfurile 
rădăcinilor când prima bubuitură răsună sec. 

Nu era un tunet. Nu, nu ar fi uitat niciodată sunetul distinct - 
pentru că și acesta îi bântuia visele și când dormea, și când era 
trează. 

Era sunetul bătăilor unor aripi puternice, de piele. De balauri. 

Și, poate, mai mortal: al vrăjitoarelor Dinţi-De-Fier care îi 
călăreau și ale căror simţuri erau la fel de ascuţite ca ale 
balaurilor. 

Elide se întinse spre rădăcinile groase de deasupra când 
bătăile aripilor se auziră mai aproape în pădurea tăcută ca un 
cimitir. Pietrele și beţele îi tăiară mâinile goale și îşi lovi 
genunchii de pământul pietros când se lipi de coasta dealului și 
îşi ridică privirea spre coroană, printre rădăcinile împletite. 

Se auzi o singură bătaie - apoi o alta, la nici măcar o clipă 
după aceea. Destul de sincronizate, încât oricine din pădure ar fi 
crezut că era doar un ecou, însă Elide știa: erau două vrăjitoare. 

Învăţase destule în timpul petrecut în Morath ca să știe că 
vrăjitoarele Dinţi-De-Fier aveau ordine să-și păstreze secret 
numărul. Ele zburau într-o formaţie dublă, perfect aliniate, astfel 
încât cine asculta, credea că era un singur balaur. 

Însă acestea două, oricine ar fi fost, erau neglijente. Sau pe 
cât de  neglijente puteau fi vrăjitoarele  ucigătoare și 
nemuritoare. Probabil făceau parte dintr-un sabat de rang 
inferior, plecate într-o misiune de cercetare. 

„Sau poate că vânează pe cineva”, îi şopti în minte o voce 
joasă și îngrozită. 

Elide se lipi mai puternic de pământ, rădăcinile intrându-i în 
spate în timp ce supraveghea coroana. 

Și, iată trăsăturile nedeslușite ale unei siluete mari, care se 
mișca repede, alunecând chiar deasupra coroanei și făcând 
frunzele să foșnească. O aripă membranoasă din piele, a cărei 
margine se termina cu o gheară acoperită cu venin, licări în 
lumina soarelui. 

leșeau rar, mult prea rar în timpul zilei. Vânatul - indiferent ce 
ar fi fost - era important totuși. 

Elide nu îndrăzni să respire prea zgomotos înainte ca bătăile 
aripilor să se îndepărteze, plutind spre nord, spre trecătoarea 


Ferian - unde Manon menţionase că a doua jumătate a armatei 
era campată. 

Elide se mișcă abia după ce băzâiturile și ciripiturile se auziră 
din nou. Din cauză că stătuse înţepenită timp îndelungat, o 
apucaseră crampele musculare, iar ea gemu când îşi întinse 
picioarele și braţele și îşi roti umerii. 

Nesfârșită. Călătoria asta era nesfârșită. Ar fi dat orice pentru 
un acoperiș sigur deasupra capului. Și pentru o masă caldă. 
Poate că ar fi meritat să riște să le caute, măcar și pentru o 
singură noapte. 

Mergând de-a lungul albiei uscate a râului, Elide făcu doi pași 
înainte să aibă din nou senzaţia aceea, ca și când mâna caldă a 
unei femei ar fi apucat-o de umăr ca să o oprească. 

Pădurea foșni, și ea simţi - simţi ceva acolo. 

Nu vrăjitoare, balauri sau bestii. Ca și cum ar fi privit-o cineva. 
Ca și cum cineva ar fi urmărit-o. 

Elide scoase fără grijă din teacă cuțitul pe care i-l dăduse 
Manon la plecarea din pădurea aia nenorocită. 

Își dori ca vrăjitoarea să o fi învăţat să ucidă. 

Trecuseră două zile de când Lorcan Salvaterre fugise de 
bestiile nenorocite. 

Nu le învinovăţea. Vrăjitoarele se supăraseră când el se 
strecurase în tabăra lor din pădure la miezul nopţii, omorâse trei 
santinele fără ca ele sau balaurii lor să observe și o târâse pe a 
patra în pădure, pentru interogatoriu. 

Îi luase două ore să o facă pe vrăjitoarea Picioare-Galbene să 
cedeze, într-o peșteră atât de ascunsă, încât până și ţipetele îi 
fuseseră înăbușite. După două ore, îi spusese tot. 

Două armate de vrăjitoare erau pregătite să cucerească 
continentul: una în Morath, cealaltă în trecătoarea Ferian. 
Vrăjitoarele Picioare-Galbene nu cunoșteau puterea ducelui 
Perrington - nu știau ce vâna Lorcan: celelalte două chei Wyrd, 
identice cu cea pe care o purta pe un lanţ lung, la gât. Trei 
bucăţi de piatră, cioplite din păcătoasa poartă Wyrd, toate cu o 
putere imensă și îngrozitoare. Și, odată unite, cele trei chei 
Wyrd puteau deschide poarta dintre lumi. Să distrugă lumile - 
sau să le cheme armatele. Și să facă lucruri mult, mult mai 
groaznice. 

Lorcan îi dăduse-n dar vrăjitoarei o moarte rapidă. 

De atunci, surorile ei îl vânau. 


Era fragilă și suficient de scundă încât să o fi crezut abia 
trecută de adolescenţă, dacă nu i-ar fi văzul sânii plini pe sub 
hainele mulate din piele. 

Hainele îi atraseră imediat atenţia. Vrăjitoarele Picioare- 
Galbene purtau haine asemănătoare. Toate vrăjitoarele le 
purtau. Totuși fata asta era o fiinţă omenească. 

Și când se întoarse spre el, ochii negri scrutară pădurea cu 
prea multă pricepere și antrenament ca să fi fost doar ai unei 
copile. Trebuia să aibă cel puţin optsprezece ani - poate era mai 
mare. Chipul palid îi era murdar și supt. Probabil se afla aici de 
ceva vreme, luptându-se să găsească mâncare. lar mâna în care 
ţinea cuțitul îi tremura destul de mult, încât să sugereze că nu 
știa ce putea face cu el. 

Lorcan rămase ascuns, urmărind-o cum studia dealurile, râul, 
coroana. 

Cumva, ea știa că el era acolo. 

Era interesant. Când acesta voia să rămână ascuns, puţini îl 
puteau găsi. 

Toţi mușchii îi erau încordaţi - dar termină de scrutat albia și 
răsuflă ușor printre buzele ţuguiate, continuând să meargă, tot 
mai departe de el. 

Șchiopăta la fiecare pas; probabil că se rănise căzând printre 
copaci. 

Cosiţa lungă și împletită i se lovea de raniţă; avea un păr 
maătăsos și negru, ca al lui. Chiar mai negru. Negru ca o noapte 
fără stele. 

Direcţia vântului se schimbă, purtându-i parfumul spre el, iar 
Lorcan îl inhală, permițându-le simţurilor fae - pe care le 
moștenise de la tatăl lui ticălos - să evalueze și să analizeze, 
așa cum se întâmpla de peste cinci sute de ani. 

Om. Cu siguranţă era om, dar... 

El cunoștea mirosul acela. 

În ultimele câteva luni, ucisese multe creaturi care duhneau 
așa. 

Ei bine, chiar era convenabil! Poate că era un dar din partea 
zeilor: cineva pe care putea să-l interogheze. Dar asta mai 
târziu, după ce ar fi avut șansa de a o studia și de a-i afla 
slăbiciunile. 

Lorcan ieși dintre tufe, iar mișcarea lui nu deranjă nicio 
frunză. 


Fata posedată de demoni șchiopătă pe albia râului, cu acel 
cuţit inutil încă în mână, ţinându-l fără pricepere de coadă. Bun! 
Și, astfel, Lorcan îşi începu vânătoarea. 


Capitolul 2 


Ropotul ploii care se scurgea printre frunze și ceața joasă din 
pădurea Oakwald aproape acoperea bolborositul râului umflat, 
ce trecea printre dâmburi și văi. 

Ghemuită lângă râu, cu pieile uitate pe malul plin de mușchi, 
Aelin Ashryver Galathynius întinse deasupra apei repezi o mână 
acoperită de cicatrice și se lăsă învăluită de sunetul furtunii de 
dimineaţă. 

Tunetele norilor de furtună și fulgerele violente se auziseră 
frenetic cu o oră înainte de răsărit - iar acum se împrăștiau, 
calmându-și furia, în vreme ce Aelin îşi alina inima care-i ardea 
de magie. 

Ea inspiră adânc aerul încărcat de ceața rece și de ploaia 
proaspătă. Magia licări drept răspuns, ca și când ar fi căscat și s- 
ar fi întors la culcare. 

Într-adevăr, în jurul taberei, tovarășii ei încă dormeau, 
protejaţi de furtună de un scut invizibil făcut de Rowan și feriţi 
de frigul din nord, care persista chiar și în miezul verii, de o 
flacără vioaie și rubinie pe care ea o ţinuse aprinsă toată 
noaptea. Era flacăra cu care-i fusese greu să lucreze - trebuia să 
o menţină, în timp ce invoca micul dar al apei, pe care i-l dăduse 
mama ei. 

Aelin îşi îndoi degetele deasupra râului. 

Dincolo de braţul râului, în vârful unui bolovan acoperit de 
mușchi, ascuns de crengile unui stejar noduros, două degeţele 
albe se îndoiră și pârâiră, imitându-i mișcările. 

Aelin zâmbi și vorbi atât de încet, încât abia se auzi peste 
sunetul râului și al ploii: 

— Dacă ai vreun indiciu, prietene, mi-ar face plăcere să mi-l 
spui! Degetele fusiforme se retraseră peste vârful pietrei care, 
ca multe alte pietre din pădure, fusese cioplită cu simboluri și 
spirale. 

Neamul Mititelelor îi urmăriseră de când traversaseră graniţa 
în Terrasen. Aedion pretindea că îi escortaseră ori de câte ori 


zăriseră ochii mari și goi clipind dintr-o încurcătură de mărăcini 
sau uitându-se printre frunzele vreunui copac vestit din 
Oakwald. Nu se apropiaseră suficient de mult ca Aelin să apuce 
să le vadă. Dar lăsaseră acolo mici daruri, chiar lângă graniţa 
scuturilor nocturne ale lui Rowan, depozitate cumva fără să-i 
alerteze pe cei care stăteau de pază. 

Într-o dimineaţă, găsise o coroană de violete de pădure. Aelin 
i-o dăduse lui Evangeline, care purtase coroana pe capul blond- 
roșcat până ce se destrămase. În dimineaţa următoare, două 
coroane: una pentru Aelin și una mai mică pentru fata cu 
cicatrice. Într-o altă zi, Neamul Mititelelor lăsase o replică a 
șoimului lui Rowan, făcută din pene adunate de la vrăbii, ghinde 
și carapace de cărăbuși. Prinţul fae zâmbise ușor când o găsise - 
și o purtase de atunci în desagă. 

Și Aelin zâmbi când îşi aduse aminte. Deși știa că din cauză că 
Neamul Mititelelor îi urmau la fiecare pas, ascultând și privind, 
lucrurile deveniseră... dificile. Nu că ar fi contat cu adevărat, dar 
cu siguranţă era mai puţin romantic să se urce în copaci cu 
Rowan știind că aveau spectatori. Mai ales de câte ori Aedion și 
Lysandra, sătui de privirile lor tăcute și încinse, inventau scuze 
șubrede ca să îi facă pe Aelin și pe Rowan să dispară și să nu-i 
mai simtă o vreme: doamna îşi scăpase batista imaginară pe 
poteca închipuită cu mult în urmă; aveau nevoie de butuci 
pentru focul care nu avea nevoie de lemne ca să ardă. 

Cât despre publicul prezent... 

Aelin îşi depărta degetele deasupra râului, lăsându-și inima să 
se liniștească în timp ce soarele încălzea lacul din pădure, 
lăsându-și mintea să se elibereze de limitele obișnuite. 

Un fir de apă se unduia în amonte, gri și clar, iar ea îl îndreptă 
printre degetele-i răsfirate, ca și când ar fi ţesut la război. 

Își înclină încheietura mâinii, admirând felul în care-si vedea 
pielea prin apă, lăsând-o să-i alunece din mână și să-i cuprindă 
încheietura. Le spuse spiridușilor care urmăreau din partea 
cealaltă a bolovanului: 

— Nu prea aveţi ce să le transmiteţi tovarășilor voştri, nu-i 
așa? 

Frunzele ude scârţâiră în spatele ei, iar Aelin știa că asta se 
întâmpla doar din cauză că Rowan voia să îl audă apropiindu-se. 

— Ai grijă sau data viitoare or să-ţi lase ceva ud și rece în 
sacul de dormit. 


Aelin eliberă apa în râu înainte de a privi peste umăr. 

— Crezi că acceptă cereri? Pentru că aș renunţa la regat în 
schimbul unei băi fierbinţi chiar acum. g 

Privirea lui Rowan dansă când ea se ridică în picioare. Işi 
coborî scutul pe care-l ridicase în jurul ei ca să nu se ude - 
aburul flăcării invizibile amestecându-se cu ceața din jurul lor. 
Prinţul fae ridică o sprânceană. 

— Ar trebui să mă îngrijoreze că ești așa de vorbăreaţă atât 
de devreme dimineaţa? 

Ea îşi dădu ochii peste cap și se întoarse spre piatra de unde 
spiridușii îi urmăriseră încercările de a stăpâni apa, însă nu văzu 
decât frunzele ude de ploaie și ceața unduitoare. 

Rowan îi cuprinse talia cu mâini puternice și o trase în căldura 
lui, în vreme ce o sărută pe gât, chiar sub ureche. 

Aelin îşi arcui spatele spre el când îi simţi gura mișcându-i-se 
pe gât, încălzindu-i pielea rece din cauza ceţii. 

— Bună dimineaţa și ţie, şopti ea. 

Răspunsul mârâit al lui Rowan o făcu să-și strângă degetele 
de la picioare. 

Nu îndrăzniseră să se oprească la un han, nici măcar după ce 
intraseră în Terrasen, în urmă cu trei zile; nu când atât de multe 
priviri inamice încă supravegheau drumurile și cârciumile. Nu 
când, mulţumită decretelor lui Dorian, șirurile de soldaţi 
adarlanieni încă părăseau, mărșăluind, teritoriul ei nenorocit. 

Mai ales când soldaţii ar fi putut foarte bine să se întoarcă aici 
și să aleagă să se alieze cu monstrul care se ascundea în 
Morath, și nu cu adevăratul lor rege. 

— Dacă îţi dorești atât de mult să faci o baie, îi şopti Rowan 
aproape de gât, am zărit o baltă cam la patru sute de metri în 
urmă. Ai putea să o încălzești - pentru amândoi. 

Ea îşi trecu unghiile peste dosul mâinilor lui, spre antebraţe. 

— Aş fierbe toţi peștii și broaștele. În cazul ăsta, nu cred că ar 
fi foarte plăcut. 

— Măcar am avea pregătit micul dejun. 

Ea râse ușor, iar caninii lui Rowan zgâriară punctul sensibil 
dintre gât și umăr. Aelin îşi înfipse degetele în mușchii puternici 
ai antebraţelor lui, savurându-le forţa. 

— Lorzii nu vor ajunge înainte de apus. Avem timp. 

Cuvintele ei abia se auziră. 


La traversarea graniţei, Aedion trimisese mesaje celor câţiva 
lorzi în care avea încredere, coordonând întâlnirea care trebuia 
să aibă loc astăzi - în poiana asta, pe care chiar Aedion o 
folosise pentru întâlnirile secrete ale rebelilor. 

Ei sosiseră devreme ca să studieze terenul, capcanele și 
avantajele. Nu era nici urmă de oameni. Aedion și legiunea Bane 
se asiguraseră întotdeauna să nu lase dovezi inamicilor. 
Verișorul ei și legiunea lui legendară făcuseră deja atât de multe 
ca să asigure siguranţa Terrasenului în ultimii zece ani. Dar încă 
nu îşi asumau riscuri, nici măcar cu lorzii care, cândva, fuseseră 
conduși de unchiul ei. 

— Oricât ar fi de tentant, spuse Rowan, mușcându-i urechea 
într-un fel care-i îngreuna gândirea, trebuie să plec peste o oră. 

— Ca să cerceteze terenul dinainte, să vadă dacă existau 
ameninţări. Ușor, o sărută pe maxilar și pe obraz. 

— Și ce-am spus rămâne valabil. N-aș vrea ca prima dată să 
fii lipită de un copac. 

— N-am face-o sprijiniți de un copac, ci într-o baltă. 

Un râset întunecat îi atinse pielea care îi ardea acum. Era un 
efort să se abţină să-i ia una dintre mâini și să i-o ridice spre 
sânii ei, să îl implore să o atingă, să o apuce, să o guste. 

— Ştii, încep să cred că ești sadică. 

— Crede-mă, nici mie nu mi se pare ușor. 

O trase un pic mai mult spre el, lăsând-o să simtă dovada 
care o împingea în spate cu o nevoie impresionantă. Și asta 
aproape o făcu să geamă. 

Apoi Rowan se retrase, iar ea se încruntă când nu-i mai simţi 
căldura, mâinile, trupul și gura. Ea se întoarse și, când văzu că o 
ţintuia cu ochii de un verde ca pinul, un fior îi străbătu sângele 
mai puternic decât orice magie. 

— Cum de ești atât de lucidă dimineaţa? o întrebă el, în 
schimb. Și ea scoase limba. 

— Stau de pază în locul lui Aedion, de vreme ce Lysandra și 
Fleetfoot sforăiau suficient de tare, cât să trezească și morţii. 
Rowan zâmbi, dar Aelin ridică din umeri. Oricum nu puteam să 
dorm. 

Maxilarul i se încordă când aruncă o privire spre locul în care 
amuleta era ascunsă sub cămașa ei și pe sub jacheta din piele 
neagră de deasupra. 

— Te deranjează cheia Wyrd? 


— Nu, nu e asta. 

Ea începuse să poarte amuleta după ce Evangeline îi căutase 
printre lucruri și-i luase colierul. Descoperiseră fapta doar pentru 
că fata se întorsese de la baie cu amuleta din Orynth expusă 
mândru peste hainele-i de călătorie. Slavă zeilor că atunci se 
aflaseră în adâncul pădurii Oakwald! Oricum, Aelin nu mai voia 
să riște. Mai ales că Lorcan încă mai credea că deţinea obiectul 
veritabil. 

Ei nu mai auziseră de războinicul nemuritor de când plecase 
din Rifthold, iar Aelin se întreba deseori cât de departe ajunsese 
în sud - dacă încă nu-și dăduse seama că purta o cheie Wyrd cu 
o amuletă din Orynth la fel de falsă. Dacă descoperise unde 
regele Adarlanului și ducele Perrington le ascunseseră pe 
celelalte două. Nu Perrington, ci Erawan. 

Simţi un fior pe șira spinării, ca și când umbra Morathului ar fi 
venit în spatele ei și i-ar fi atins cu o gheară coloana vertebrală. 

— Este... întâlnirea asta, spuse Aelin, fluturând o mână, 
trebuit să o organizăm în Orynth? Așa, în pădure, pare pur și 
simplu... conspirativă. 

Rowan îşi îndreptă din nou privirea spre orizontul nordic. Cel 
puţin încă o săptămână îi despărţea de oraș - de inima, cândva 
glorioasă, a regatului. A acestui continent. Și, odată ajunși acolo, 
avea să se transforme într-un șir nesfârșit de consilii și pregătiri 
și decizii pe care doar ea putea să le ia. Intâlnirea aranjată de 
Aedion ar fi fost numai începutul. 

— Este mai bine să intri în oraș cu aliaţii stabiliţi, decât să intri 
fără să știi ce ai putea să găsești, spuse Rowan în cele din urmă. 
El schiţă un zâmbet strâmb și aruncă o privire spre sabia 
Goldryn, aflată în teacă pe spatele ei, și spre diversele cuțite 
prinse de ea. În plus, credeam că îţi plac lucrurile conspirative. 

Ea îi răspunse cu un gest vulgar. 

Aedion fusese foarte atent cu mesajele lui în timp ce aranja 
întâlnirea - alesese locul acesta cât mai departe de posibilele 
victime sau de privirile indiscrete. Și, cu toate că el avea 
încredere în lorzi, cu care o familiarizase în ultimele săptămâni, 
Aedion încă nu le spusese câţi erau în grupul lor - și ce talente 
aveau. Pentru orice eventualitate. 

Nu conta că Aelin purta o armă capabilă să distrugă toată 
valea împreună cu Staghoms, munţii cenușii de deasupra. Și 
asta numai cu magia ei. 


— Eşti îngrijorată pentru că Erawan nu a făcut încă nicio 
mișcare. 

Ea ţâţăi. 

— Ce e în capul lui? Ne ia de proști că așteptăm o invitaţie să 
mărșăluim spre el? Sau ne lasă să ne adunăm forţele, 
permiţându-mi să mă întorc împreună cu Aedion ca să iau 
legiunea Bane și să adun o armată mai mare în jurul ei, doar ca 
să poată savura crunta disperare când o să eșuăm? 

Lui Rowan îi încremeniră degetele în părul ei. 

— L-ai auzit pe mesagerul lui Aedion. Explozia a zburat o bună 
bucată din Morath. Poate că și el se reorganizează. 

— Nimeni nu a pretins că explozia a fost cauzată de ei. Eu nu 
cred asa ceva. 

— Tu nu crezi nimic. 

Ea îi întâlni privirea. 

— Cred în tine. 

Rowan îi atinse obrazul cu un deget. Ploaia se înteţi din nou, 
ropotul blând fiind singurul sunet pe o rază de câţiva kilometri. 

Aelin se ridică pe vârfuri. Îi simţi privirea lui Rowan tot timpul; 
simţi cum înlemni și se concentră ca un prădător când îi sărută 
un colţ al gurii, buzele și celălalt colţ. 

Săruturi ușoare, de tachinare. Menite să afle care din ei avea 
să cedeze primul. 

Rowan cedă. 

Inspirând brusc, o apucă de șolduri și o trase către el, 
sărutând-o pasional, până ce genunchii ei ameninţară să 
cedeze. Îi atinse limba cu a lui - mișcări lente și abile, care îi 
spuneau exact cum ar fi fost în stare s-o atingă în altă parte. 

Ei i se înfierbântă sângele, iar mușchiul de sub picioarele lor 
sfârâi când ploaia se transformă în aburi. 

Aelin se îndepărtă, respirând sacadat, satisfăcută să-l vadă și 
pe Rowan cum respira greoi. Atât de nouă - situaţia asta dintre 
ei e atât de nouă, atât de... brută. Extrem de epuizantă. Și 
dorinţa era doar începutul. 

Rowan. Rowan se aplecă în faţă până ce frunţile li se uniră. 

Îi făcea magia să cânte. 

— Curând, îi promise el cu o voce răgușită și înceată. Hai să 
mergem într-un loc sigur - undeva unde să ne putem apăra. 

Deoarece siguranţa ei era mereu pe primul loc. Să o protejeze 
și să o ţină în viaţă avea să fie mereu o prioritate. Invăţase asta 


pe pielea lui. Inima i se strânse, iar ea se retrase ca să ridice o 
mână spre faţa lui. Rowan citi blândeţea din ochii și din trupul 
ei, iar propria-i ferocitate înnăscută se transformă într-o 
blândeţe pe care atât de puţini ar fi văzut-o vreodată. Gâtul o 
durea din cauza cuvintelor pe care se străduia să nu le 
rostească. 

Era îndrăgostită de el de ceva vreme. De mai mult timp decât 
ar fi vrut să recunoască. 

Încercă să nu se gândească dacă și el simţea la fel. Lucrurile 
alea - dorinţele - erau, oricum, în coada unei liste de priorităţi 
foarte lungi și însângerate. 

Așadar, Aelin îl sărută ușor pe Rowan, iar el îi cuprinse din 
nou șoldurile. 

— Inimă de Foc, spuse el pe buzele ei. 

— Vulturule, şopti ea pe ale lui. 

Rowan râse, vuietul răsunând în pieptul ei. 


Din tabără, vocea dulce a lui Evangheline se auzi prin ploaie: 

— Este timpul pentru micul dejun? 

Aelin  pufni. Cu siguranţă, Fleetfoot și Evangeline o 
înghionteau acum pe biata Lysandra, întinsă în forma-i de 
leopard-fantomă lângă focul nemuritor. Aedion, de partea 
cealaltă a focului, stătea nemișcat ca un bolovan. Era foarte 
probabil ca el să fie următorul pe care avea să sară Fleetfoot. 

— Asta n-are cum să se termine cu bine, mormăi Rowan. 

Evangeline strigă „Mâncareee!” După o clipă, se auzi lătratul 
lui Fleetfoot, în semn de răspuns. 

Apoi mărâitul Lysandrei se undui spre ei, reducându-i la 
tăcere pe câine și pe fată. 

Rowan râse din nou, iar Aelin gândi că nu s-ar fi putut sătura 
vreodată de râsul acela. De zâmbetul lui. 

— Ar trebui să pregătim micul dejun, spuse el, întorcându-se 
spre tabără, înainte ca Evangheline și Fleetfoot să cotrobăie 
peste tot. 

Aelin chicoti, dar aruncă o privire peste umăr spre pădurea 
care se întindea către Staghoms. Spre lorzii care se îndreptau 
către sud, nădăjduia ea - ca să decidă cum să procedeze cu 
războiul... și să-și reconstruiască regatul distrus. 

Când privi înapoi, Rowan era la jumătatea drumului spre 
tabără, părul blond-roșcat al lui Evangeline licărind când se 


plecă printre copacii uzi, implorându-l pe prinţ să îi dea pâine 
prăjită și ouă. 

Familia și regatul ei, totodată. 

Două vise pe care le crezuse de mult pierdute, îşi dădu ea 
seama când vântul nordic îi zburli părul. Pentru care ar fi făcut 
orice - s-ar fi distrus, s-ar fi vândut ca să le protejeze. 

Aelin voia să se îndrepte spre tabără ca să o scutească pe 
Evangeline de gătitul lui Rowan, când observă obiectul din vârful 
bolovanului de dincolo de râu. 

Traversă râul dintr-o săritură și studie cu atenţie ce lăsase 
spiridușul. 

Din ramuri, pânze de păianjen și solzi de pește, micuțul balaur 
era enervant de bine făcut, cu aripile larg întinse și cu botul 
deschis. 

Aelin lăsă balarul unde era, dar îşi îndreptă privirea spre sud, 
spre izvorul antic din Oakwald și către Morath, care se ivea în 
spatele lui. Spre Erawan cel renăscut, care o aștepta cu oastea 
lui de vrăjitoare Dinţi-De-Fier și soldaţi Valg. 

lar Aelin Galathynius, Regina Terrasenului, știu că, în curând 
avea să sosească momentul în care trebuia să arate cât de mult 
ar fi sacrificat pentru Erilea. 

Era util, gândi Aedion Ashryver, să călătorească împreună cu 
doi maeștri ai magiei. Mai ales pe vreme nefavorabilă. 

Ploile zăboviră întreaga zi cât se pregătiră pentru întâlnire, 
Rowan zburase deja de două ori spre nord ca să urmărească 
progresul lorzilor, însă nu îi văzuse și nici nu-i simţise. 

Nimeni nu se încumeta să pornească pe faimoasele drumuri 
noroioase din Terrasen pe o vreme ca asta. Dar însoţiţi de Ren 
Allsbrook, Aedion era aproape sigur că aveau să rămână ascunși 
până la apusul soarelui. Doar dacă nu aveau să întârzie din 
cauza vremii, ceea ce era foarte probabil. 

Tunetul bubui atât de aproape, încât copacii tremurară. 
Fulgerul licări rapid, zugrăvind frunzele cu argintiu și luminând 
lumea atât de strălucitor, încât simţurile fae îi fură orbite. Dar 
măcar era uscat. Și îi era cald. 

Evitaseră atât de mult civilizaţia, că Aedion abia reușise să 
urmărească sau să vadă câţi stăpâni ai magiei ieșiseră din 
ascunzători - sau cine se bucura acum de darurile recăpătate. El 
văzuse doar o fată, nu mai mare de nouă ani, care împletea fire 


de apă deasupra singurei fântâni din satul ei, spre distracţia și 
încântarea unui grup de copii. 

Adulții cu chipuri împietrite și pline de cicatrice priviseră din 
umbre, dar niciunul nu intervenise în niciun fel. Mesagerii lui 
Aedion deja confirmaseră că majoritatea oamenilor știau că 
regele Adarlanului îşi folosise puterile întunecate ca să reprime 
magia în ultimii zece ani. Dar, chiar și așa, el se îndoia că cei 
care-și pierduseră magia și apoi neamul aveau să-și dezvăluie, 
cu ușutinţă, puterile prea curând. 

Cel puţin până când oamenii ca tovarășii lui și ca fata din 
piaţă ar fi arătat lumii că nu era niciun pericol de a o face. Că o 
fată cu darul apei putea să se asigure că satul natal și terenurile 
agricole prosperă. 

Aedion se încruntă la cerul care se întuneca, răsucind leneș 
sabia din Orynth între palme. Chiar înainte de dispariţia magiei, 
existase o specie mai temută decât toate celelalte, purtătorii 
acesteia fiind, în cel mai bun caz, proscriși și, în cel mai rău, 
morţi. Timp de secole, regatele de pretutindeni îi căutaseră ca 
spioni și asasini. In afară de regatul lui... 

Un tors încântat și gutural vui prin mica tabără, iar Aedion îşi 
mută privirea spre subiectul gândurilor lui. Evangeline era în 
genunchi pe salteaua ei de dormit și fredona ușurel în timp ce-i 
netezea blana Lysandrei cu o perie pentru cai. 

li luase câteva zile ca să se familiarizeze cu leopardul- 
fantomă. Anii petrecuţi în Staghoms îi înrădăcinaseră o groază 
puternică de aceasta. Dar, iat-o pe Lysandra, cu ghearele 
ascunse și întinsă pe burtă, în timp ce stăpâna ei o îngrijea. 

Intr-adevăr, o spioană și o asasină. Ochii de un verde-deschis, 
copleșiți de plăcere, îl făcură să zâmbească. Ar fi fost frumos ca 
lorzii să o vadă la sosire. 

Creatura metamorfică folosise săptămânile de călătorie ca să 
încerce noi forme: de păsări, animale și insecte care aveau 
tendinţa să-i bâzâie în ureche sau să-l muște. Rar, mult prea rar, 
revenise Lysandra lua forma umană în care o întâlnise. Având în 
vedere toate lucrurile care i se făcuseră și tot ce fusese obligată 
să facă în forma ei de om, Aedion nu o condamna. 

Totuși trebuia curând să revină la forma ei umană, când avea 
să fie prezentată ca doamnă la curtea lui Aelin. El se întreba 
dacă urma să-și afișeze chipul minunat sau dacă va găsi o altă 
înfățișare care să i se potrivească. 


Mai mult de atât, se întreba deseori cum era să poată să-și 
schimbe oasele, pielea și culoarea - deși nu o întrebase. In mare 
parte deoarece Lysandra nu rămăsese suficient de mult timp în 
forma-i umană ca să o facă. 

Aedion se uită la Aelin, care stătea în partea cealaltă a focului 
cu Fleetfoot în poala ei, jucându-se cu urechile lungi ale câinelui 
și așteptând, ca toţi ceilalţi. Totuși verișoara lui se uita cu 
atenţie la sabia antică - la sabia tatălui ei - pe care Aedion o 
rotea şi-o arunca atât de relaxat dintr-o mână în cealaltă, fiecare 
centimetru al mânerului din metal și măciulia din os crăpat 
fiindu-i la fel de cunoscute ca propriul chip. În ochii ei, tristeţea 
licări la fel de repede ca fulgerele de deasupra, iar apoi dispăru. 

Ea îi returnase sabia la plecarea din Rifthold, alegând în 
schimb să o poarte pe Goldryn. El încercase să o convingă să 
păstreze sabia sacră din Terrasen, dar ea insistase că era mai 
bine să o ţină el, că merită onoarea mai mult decât oricine 
altcineva, chiar și decât ea. 

Călătorind tot mai mult spre nord, ea devenise din ce în ce 
mai tăcută. Poate că săptămânile petrecute pe drum o slăbiseră. 

După seara asta, în funcţie de rapoartele lorzilor, se gândea 
să încerce să îi găsească un loc liniștit de odihnă pentru o zi sau 
două, înainte să continue călătoria spre Orynth. 

Aedion se ridică în picioare, băgă sabia în teacă lângă cuțitul 
pe care i-l dăruise Rowan și se îndreptă spre ea. Fleetfoot îl 
întâmpină dând din coadă atunci când acesta se așeză lângă 
regina lui. 

— Ar trebui să te tunzi, îi spuse ea. 

Într-adevăr, părul îi crescuse mai lung decât de obicei. 

— E aproape la fel de lung ca al meu. Ea se încruntă. Parcă 
ne-am fi vorbit să avem părul de aceeași lungime. 

Aedion pufni și mângâie câinele pe cap. 

— Și dacă am fi facut-o? 

Aelin ridică din umeri. 

— Dacă vrei să începem să purtăm și ţinute asortate, n-am 
nimic împotrivă. 

El zâmbi. 

— Legiunea Bane nu m-ar lăsa să fac asta. 

Cei din legiunea lui erau acum campati chiar în afara 
Orynthului, unde le ordonase să stea lângă meterezele orașului 
și să aștepte. Să aștepte să ucidă și să moară pentru ea. 


Și, cu banii șterpeliţi de Aelin de la fostul ci stăpân în 
primăvara asta, ar fi putut să-și cumpere și ei o armată ca să 
urmeze legiunea Bane. Poate și mercenari. 

Scânteia din ochii lui Aelin se domoli ușor, ca și când și ea s-ar 
fi gândit la toate lucrurile pe care le implica faptul că el era la 
conducerea legiunii. La riscuri și costuri. Nu la aur, ci la vieţi. 
Aedion ar fi putut să jure că și focul de tabără pâlpăi. 

Măcelărise și luptase și aproape murise de nenumărate ori în 
ultimii zece ani. Totuși el știa că ea avea să evite să trimită 
soldaţi - să îl trimită - să lupte. 

Aceasta, mai presus decât orice altceva, ar fi fost prima ei 
încercare ca regină. 

Dar, înainte de asta... întâlnirea. 

— Îţi amintești tot ce ţi-am spus despre ei? 

Aelin îi aruncă o privire inexpresivă. 

— Da, îmi amintesc tot, vere. 

Ea îl împunse cu putere în coaste, chiar îl locul în care tatuajul 
făcut de Rowan în urmă cu trei zile încă se vindeca. Tatuajul era 
reprezentat de toate numele lor, împletite într-un nod complex 
din Terrasen, chiar lângă inima lui. Aedion tresări când ea ÎI 
împunse în carnea inflamată, iar el îi îndepărtă mâna în timp ce 
ea recită: 

— Murtaugh era fiul unui fermier, dar s-a căsătorit cu bunica 
lui Ren. Chiar dacă nu se trage din familia Allsbrook, este încă la 
conducere, în ciuda insistențelor lui ca Ren să preia titlul. Ea 
privi spre cer. Darrow este cel mai bogat proprietar de 
pământuri după mine și, mai mult decât atât, are o foarte mare 
influenţă asupra puţinilor lorzi care au supravieţuit, în mare 
parte datorită anilor în care l-a avut în grijă pe Adarlan, în timpul 
ocupaţiei. 

Ea îi aruncă o privire suficient de tăioasă încât să-i sfâșie 
pielea. Aedion ridică mâinile. 

Poţi să mă condamni că vreau să mă asigur că n-o să avem 
niciun fel de probleme? 

Ea ridică din umeri, dar nu îi dădu nicio replică. 

— Darrow a fost amantul unchiului tău, adăugă el, întinzându- 
și picioarele în faţă. Zeci de ani. Nu mi-a vorbit niciodată despre 
unchiul tău, dar... au fost foarte apropiaţi, Aelin. Darrow nu l-a 
jelit în public pe Orlon mai mult decât era necesar după moartea 
unui rege, dar s-a schimbat după aceea. Acum este un ticălos 


dur, dar tot corect. Multe dintre lucrurile pe care le-a înfăptuit au 
fost din dragostea nepieritoare pentru Orlon - și pentru 
Terrasen. Uneltirile lui ne-au ferit de foame și sărăcie. Să nu uiţi 
asta. 

Într-adevăr, Darrow cochetase multă vreme cu indecizia de a-l 
servi sau de a-l submina pe regele Adarlanului. 

— Știu, spuse ea ferm. 

Insista prea mult - foarte probabil, tonul era primul și ultimul 
ei avertisment că începea să o enerveze. În ultimele zile de 
călătorie, el îi povestise pe parcursul multor kilometri despre 
Ren, Murtaugh și Darrow. Aedion știa că, probabil, acum ea 
putea să le enumere proprietăţile, culturile și animalele și alte 
bunuri, strămoșii și membrii familiei, morţi sau în viaţă, din 
ultimii zece ani. Dar faptul că mai insista o ultimă dată, 
asigurându-se că ea știa... Nu putea să se abţină din a căuta 
asigurări că totul avea să decurgă bine. Nu când în joc erau atât 
de multe. 

Din locul în care se cocoţase pe o creangă înaltă ca să 
supravegheze pădurea, Rowan plescăi din cioc și zbură în 
ploaie, trecâni prin scutul lui, ca și când acesta s-ar fi deschis 
pentru el. 

Aedion se ridică în picioare, scrută pădurea și ascultă. Doar 
ropotul ploii pe frunze îi umplu urechile. Lysandra se întinse şi-şi 
dezgoli colții, ghearele-i aidoma unor ace ieșind și strălucind în 
lumina focului. Până când Rowan nu le dădea undă verde - până 
când nu era doar lorzii și nimeni altcineva - protocoalele de 
siguranţă pe carel stabiliseră rămâneau în vigoare. 

Evangeline, așa cum fusese învățată, se strecură spre foc. 
Flăcările se depărtară ca niște draperii trase ca să le permită ei 
și lui Fleetfoot - simțind teama copilului care rămânea aproape - 
să treacă printr-un cerc interior, fără să se ardă. Dar care ar fi 
topit oasele inamicilor. 

Aelin nu făcu decât să-i arunce o privire lui Aedion, fără să 
spună nimic, iar el se îndreptă spre partea vestică a focului, 
Lysandra ocupând locul dinspre sud. Aelin merse spre nord, 
continuând să se uite în vest - spre locul în care zburase Rowan. 

O briză uscată și fierbinte suflă prin mica lor bulă, iar 
scânteile dansară ca niște licurici în vârfurile degetelor lui Aelin, 
mâna atârnându-i nonșalant pe lângă corp. Cu cealaltă o apucă 


pe Goldryn, al cărei rubin de pe mâner era la fel de strălucitor 
ca un tăciune. 

Frunzele foșniră și crengile pocniră, iar sabia din Orynth licări 
auriu și roșu în lumina flăcărilor lui Aelin atunci când el o scoase 
din teacă. El înclină vechiul pumnal pe care i-l dăruise Rowan în 
cealaltă mână. Rowan îl învățase pe Aedion - de fapt, îi învățase 
pe toţi - Vechile Orânduiri în ultimele săptămâni. Le spusese 
despre tradiţiile de mult uitate și despre codurile spiridușilor, 
abandonate, în mare parte, chiar și în regatul lui Maeve. Dar 
renăscute aici și adoptate acum, deoarece ei îşi asumau rolurile 
și îndatoririle alese și hotărau în dreptul lor. 

Rowan ieși din ploaie în forma lui fae, cu părul argintiu lipit de 
cap și cu tatuajul rigid pe chipul bronzat. Nici urmă de lorzi. 

Însă Rowan îşi tinu cuțitul de vânătoare la gâtul dezgolit al 
unui tânăr cu nasul subţire și îl escortă spre foc. Hainele 
murdare și ude ale acestuia purtau blazonul lui Darrow, un 
viezure care atacă. 

— Un mesager, mormăi Rowan. 

Aelin hotărî imediat că nu îi plăceau surprizele în mod 
deosebit. Ochii albaștri ai mesagerului erau mari, dar faţa udă 
de ploaie și pistruiată îi era calmă. Nemișcată. Chiar și atunci 
când o studie pe Lysandra ale cărei gheare străluceau în lumina 
focului. Chiar și când o studie pe Lysandra ale cărei gheare 
străluceau în lumina focului. Chiar și când Rowan îl înghionti 
înainte cu acel cuţit dur încă îndreptat spre gâtul lui. 

Aedion îi făcu lui Rowan semn din bărbie. 

— Nu poate să transmită mesajul foarte bine dacă-i ţii cuțitul 
la gât. 

Rowan îşi cobori arma, dar prinţul fae nu băgă cuțitul în 
teacă. Nu se îndepărtă niciun pas de bărbat. 

— Unde sunt ei? ceru Aedion să i se spună. 

Barbatul făcu repede o plecăciune spre verișorul ei. 

— La o tavernă, la șase kilometri de aici, generale... 

El amuţi când în cele din urmă, Aelin ocoli cercul de foc. Ea ÎI 
menținea aprins, îi tinea pe Evangeline și pe Fleetfoot în 
interiorul lui. Mesagerul scoase încet un zgomot. 

Ştia. După cum se tot uita între ea și Aedion, văzând aceiași 
ochi, aceiași culoare a părului... știa. Și ca și când i-ar fi venit o 
idee, mesagerul făcu o plecăciune. 


Aelin urmări cum bărbatul îşi cobori privirea, se uită la spatele 
la gâtul expus, la pielea-i udă care strălucea. Magia ei clocoti 
drept răspuns. lar chestia aceea - puterea hidoasă care-i atârna 
între sâni - păru să deschidă un ochi antic în faţa agitaţiei. 

Mesagerul înţepeni, uitându-se cu ochi mari la Lysandra, care 
se apropie în tăcere și ale cărei mustăţi zvâcniră când îi 
adulmeca hainele ude. El fu destul de istet să rămână nemișcat. 

— S-a anulat întâlnirea? spuse ferm Aedion, scrutând din nou 
pădurea. 

Bărbatul tresări. 

— Nu, generale - dar ei vor să vii la taverna unde stau. Cauza 
ploii. 

Aedion îşi dădu ochii peste cap. 

— Du-te și spune-i lui Darrow să-și miște hoitul până aici. Nu o 
să moară din cauza apei. 

— Nu e lordul Darrow, spuse repede bărbatul. Cu tot 
respectul, lordul Murtaugh s-a cam șubrezit vara asta. Lordul 
Ren nu a vrut ca el să iasă pe întuneric și prin ploaie. 

Aelin îşi aminti că bătrânul traversase regatele ca un demon 
din iad în primăvara asta. Poate că faptul în sine îl afectase. 
Aedion oftă. 

— Ştii că mai întâi o să fim nevoiţi să cercetăm taverna. 
Întâlnirea o să aibă loc mai târziu decât vor ei. 

— Bineînţeles, generale! Or să se aștepte la asta. 

Mesagerul se retrase când, în cele din urmă, îi zări pe 
Evangeline și pe Fleetfoot în inelul de foc protector. Și, în ciuda 
prinţului fae înarmat de lângă el, în ciuda leopardului-fantomă 
care îl adulmeca având ghearele scoase, focul lui Aelin îl făcu să 
se albească la faţă. ` 

— Dar ei așteaptă, iar lordul Darrow este nerăbdător. Il 
îngrijorează faptul că se află în afara zidurilor Orynthului. Pe toți 
ne îngrijorează, în zilele de azi. 

Aelin pufni încet. „Într-adevăr.” 


Capitolul 3 
Manon Cioc-Negru stătea în poziţie de drepţi la capătul unui 


pod lung și întunecat de la intrarea în Morath și urmărea cum 
sabatul bunicii ei cobora din norii gri. 


În ciuda fuioarelor și a coloanelor de fum din nenumăratele 
forje, robele negre și voluminoase ale Marii Vrăjitoare a Clanului 
Cioc-Negru erau inconfundabile. Nimeni nu se îmbrăca așa cum 
o făcea Matroana. Sabatul ei cobori din norii grei, păstrând o 
distanţă respectabilă faţă de Matroană și de călăreaţa care-i 
flanca masculul masiv. 

Manon, urmată de Cele Treisprezece, nu făcu nicio mișcare 
când balaurii și călăreţele lor aterizară pe pietrele negre din 
curtea de peste pod. Mult dedesubt, răsuna vuietul unui râu 
tulbure, al cărui zgomot se împletea cu scrâșnetul de gheare pe 
piatra umedă și cu foșnetul de aripi care se opreau din zbor. 

Bunica ei venise în Morath. 

Sau în ce mai rămase din el, de vreme ce o treime era deja-n 
ruină. Asterin trase aer în piept șuierând, când bunica lui Manon 
descălecă cu o mișcare lină, încruntându-se la fortăreaţa neagră 
se contura deasupra lui Manon și a Celor Treisprezece. Ducele 
Perrington aștepta deja în sala lui de consiliu, iar Manon n-avea 
nicio îndoială că animalul lui de companie, lordul Vernon, avea 
să-și dea silinţa să îi submineze orice mișcare. Dacă Vernon ar fi 
încercat să scape de Manon, ar fi făcut-o acum - când bunica ei 
vedea dingură ce realizase Manon. 

Și ce nu reușise să facă. 

Manon îşi ţinu spatele drept când bunica ei traversă podul lat 
din piatră, sunetul pașilor săi fiind acoperit de iureșul râului, de 
bătaia aripilor întinse larg și de forjele care funcționau zi și 
noapte ca să le echipeze armata. Când văzu albul ochilor bunicii 
ei, Manon făcu o plecăciune. 

Scârţâitul pielii hainelor de zbor îi spuse că Cele Treisprezece 
îi urmaseră exemplul. 

Când Manon îşi ridică fruntea, bunica era în faţa ei. 

Moartea, crudă și videană, aștepta în ochii negri cu pete aurii. 

— Du-mă la duce! spuse Matroana în loc de salut. 

Manon simţi cum Cele Treisprezece ale sale înţepeniră. Nu din 
cauza cuvintelor, ci a sabatului Marii Vrăjitoare care o urma 
acum. Rar - atât de rar se întâmpla să o urmeze, să o păzească. 

Insă aceasta era o citadelă a oamenilor - și a demonilor. Și 
șederea avea să fie una prelungită, dacă nu permanentă, 
judecând după faptul că bunica ei adusese și o tânără vrăjitoare 
frumoasă, cu păr negru care, momentan, îi încălzea patul. 
Matroana ar fi fost proastă să nu îşi ia măsuri suplimentare de 


precauţie. Chiar dacă Cele Treisprezece fuseseră dintotdeauna 
suficiente. Sau ar fi trebuit să fie de ajuns. 

Făcu un efort să nu îşi scoată ghearele din fier în faţa 
amenințării închipuite. 

Manon se înclină din nou în semn de plecăciune și se întoarse 
spre ușile înalte și deschise spre Morath. Cele Treisprezece se 
dădură la o parte când Manon și Matroana trecură, apoi se 
adunară în formaţie, ca un văl mortal. Nu trebuiau să îşi asume 
riscuri - nu în ceea ce le privea pe moștenitoare și pe Matroană. 

Manon păși fără să scoată aproape niciun zgomot când o 
conduse pe bunica ei pe holurile întunecate, Cele Treisprezece 
și sabatul Matroanei urmărindu-le îndeaproape. Servitorii, fie că 
spionau, fie din cine știe ce instinct uman, dispăruseră. 

Și nici ele nu îi spuseseră lui Manon despre asta. 

Creatura bunicii ei - asta era Manon. Nu păruse niciodată o 
chestie odioasă. 

— Ai descoperit cine a cauzat explozia? 

Robele Matroanei se rotiră în urma ei când intrară pe holul 
lung şi îngust care ducea spre sala de consiliu a ducelui. 

— Nu, bunico. 

Ochii negri cu pete aurii se îndreptară spre ea. 

— Ce convenabil, Aripă Conducătoare, că te plângi de 
experimentele de înmulţire ale ducelui - doar ca vrăjitoarele 
Picioare-Galbene să fie incinerate două zile mai târziu. _ 

„Călătorie sprâncenată”, aproape spuse Manon. |n ciuda 
sabaturilor pierdute în explozie, era o bucurie că procesul de 
procreare a vrăjitoarelor Picioare-Galbene-Valg se oprise. Dar 
Manon simţi, mai mult decât văzu sau auzi, cum Cele 
Treisprezece îşi fixară atenţia asupra spatelui bunicii sale. 

Și poate că pe Manon o străbătu un fior asemănător fricii. 

La acuzaţia Matroanei - și la limita pe care o trasau Cele 
Treisprezece, de ceva vreme. 

Sfidare. Asta fusese în ultimele luni. Dacă Marea Vrăjitoare ar 
fi aflat, ar fi legat-o pe Manon de un stâlp și i-ar fi biciuit spatele 
până ce pielea i-ar fi atârnat fâșii. Le-ar fi obligat pe Cele 
Treisprezece să se uite, ca să le dovedească neputinţa de a-și 
apăra moștenitoarea, iar apoi le-ar fi aplicat același tratament. 
Poate le-ar fi udat cu apă sărată la final. Apoi ar fi procedat la fel 
din nou, zile la rând. 


— Am auzit un zvon cum că a fost animalul de companie al 
ducelui - femeia umană, spuse Manon calmă. Dar, de vreme ce 
a ars în incendiu, nimeni nu poate confirma. Nu am vrut să te 
fac să-ţi pierzi timpul cu bârfe și teorii. 

— Ea era legată de el. 

— Se pare că focul-umbră nu era. 

Focul-umbră - puterea imensă care le-ar fi topit inamicii în 
câteva clipe în combinaţie cu turnurile vrăjitoarelor, acoperite 
de oglinzi, pe care cele trei Matroane le clădiseră în trecătoarea 
Ferian. Dar, fără  Kaltain... ameninţarea anihilării totale 
dispăruse. 

Chiar dacă ducele nu suporta alt stăpân, acum că regele lui 
era mort, respinsese revendicarea tronului de către Prinţul 
Moștenitor. 

Bunica ei nu spuse nimic cât timp înaintară. 

Cealaltă piesă de pe tablă era prinţul cu ochi de safir care, 
cândva, fusese sclavul unui prinţ Valg, acum liber și aliat cu 
tânăra regină cu păr auriu. 

Ajunseră la ușile sălii de consiliu, iar Manon alungă toate 
gândurile când gărzile cu feţe inexpresive deschiseră stânca 
neagră pentru ele. 

Simţurile lui Manon se ascuţiră într-un calm ucigaș în clipa în 
care văzu cine stătea la masa neagră din sticlă. 

Vernon: înalt, slab, mereu rânjind superior, îmbrăcat în 
verdele de Terrasen. Și un bărbat blond, cu pielea albă ca 
sideful. 

Nici urmă de duce. Străinul se întoarse spre ele. Până și 
bunica ei se opri. 

Nu din cauza frumuseţii bărbatului, a puterii trupului său 
sculptat sau a hainelor negre și elegante pe care le purta. Ci din 
cauza ochilor aurii. La fel că ai lui Manon. 

Ochii regilor Valg. 

Manon cercetă ieșirile, ferestrele, armele pe care le-ar fi 
folosit când s-ar fi luptat să plece. Instinctul o făcu să pășească 
în faţa bunicii ei, iar antrenamentul să apuce două cuțite înainte 
ca bărbatul cu ochi aurii să clipească. 

Insă bărbatul o fixă cu ochii lui de Valg și îi zâmbi. 

— Aripă Conducătoare. Se uită la bunica ei și îşi înclină capul, 
Matroană! 


Vocea era senzuală, minunată şi crudă. Dar tonul vehement... 
Rânjetul lui Vernon părea prea încordat, iar pielea-i bronzată 
prea palidă. 

— Cine ești tu? i se adresă Manon străinului, iar vorbele 
păreau mai mult un ordin decât o întrebare. 

Bărbatul făcu semn din bărbie spre scaunele libere de la 
masă. 

_ — Ştii foarte bine cine sunt, Manon Cioc-Negru! Perrington. 
Intr-un alt corp, cumva. Deoarece... 

Deoarece creatura nepământeană și urâtă pe care o zărise 
din când în când holbându-se prin ochii lui... lat-o, materializată. 

Chipul încordat al Matroanei îi spuse ce ea deja presupusese. 

— M-am săturat să port carnea aia lăsată, spuse el, așezându- 
se cu graţia unei feline pe un scaun lângă Vernon. Flutură o 
mână degete lungi și puternice. Inamicii mei știu cine sunt. s-ar 
putea știe și aliaţii mei. 

Vernon plecă ușor capul și şopti: 

— Stăpâne Erawan, dacă vrei, permite-mi să aduc niște 
gustări Matroanei. A călătorit mult. 

Manon îl evaluă pe bărbatul înalt și subţire. Le oferise două 
daruri: respect faţă de bunica ei și adevăratul nume al ducelui. 
Erawan. 

Ea se întrebă ce știa despre el Ghislaine, care stătea de pază 
pe hol. 

Regele Valg dădu aprobator din cap. Lordul Perranthului se 
grăbi spre mica masă de bufet de lângă perete, luând o cană 
când Manon și Matroana se așezară în faţa regelui demon. 

Respect - ceva ce Vernon nu oferise niciodată fără un rânjet 
batjocoritor. Dar, acum... 

Poate că acum că Lordul Perranthului îşi dădea seama ce fel 
de monstru îl ţinea în lesă, era disperat să aibă aliaţi. Ştia, 
poate, că Manon... chiar ar fi putut să joace un rol în acea 
explozie. 

Manon acceptă paharele cu apă din corn sculptat pe care 
Vernon le puse în faţa lor, dar nu bău, așa cum nu bău nici 
bunica ei. 

De partea cealaltă a mesei, Erawan schiţă un zâmbet. Din el 
nu emana nici întuneric, nici depravare - ca și când ar fi fost 
destul de puternic să le ţină sub control, neobservate, cu 
excepţia ochilor. A ochilor ei. 


În spatele lui, restul Celor Treisprezece și sabatul bunicii ei 
rămaseră pe hol, numai Aghiotantele zăbovind în cameră când 
ușile fură închise din nou. 

Prinzându-le pe toate împreună cu regele Valg. 

— Așadar, spuse Erawan, măsurându-le din priviri într-un fel 
care o făcu pe Manon să strângă din buze ca să nu îşi arate 
dinţii, forţele din trecătoarea Ferian sunt pregătite? 

Bunica ei dădu rapid din bărbie. 

— Vor pleca la apus. Vor ajunge în Rifthold peste două zile. 

Manon nu îndrăzni să se miște pe scaun. 

— Trimiţi armata în Rifthold? 

Regele demon îi aruncă o privire mijită. 

— Te trimit pe tine în Rifihold, ca să-mi recucerești orașul, 
după ce ai să-ţi îndeplinești sarcina, Legiunea Feriană va 
rămâne postată acolo, sub comanda Iskrei Picioare-Galbene. 

În Ritthold. Ca să lupte în cele din urmă, ca să vadă ce puteau 
face balaurii lor în luptă. 

— Suspectează atacul? 

El afișă un zâmbet lipsit de viaţă. 

— Forţele noastre se vor mișca prea repede ca ei să prindă de 
veste Cu siguranţă ăsta era motivul pentru care informaţia nu 
fusese dezvăluită până acum. Manon bătu cu un picior podeaua 
placată, dorindu-și deja să se miște, să dea ordine celorlalte să 
se pregătească. 

— Câte sabaturi din Morath aduc în nord? 

— Iskra zboară cu a doua jumătate a legiunii noastre aeriene. 

Cred că doar câteva sabaturi din Morath sunt necesare. 

O provocare și un test, totodată. 

Manon se gândi. 

— Am să zbor cu Cele Treisprezece ale mele și am să fiu 
însoţită de două sabaturi. 

Nu era nevoie ca inamicii lor să știe exact câte sabaturi 
zburau în legiunea aeriană - sau să se ducă toate când ea ar fi 
pariat că şi Cele Treisprezece ar fi fost suficiente să devasteze 
capitala. 

Erawan nu făcu decât să-și încline aprobator capul. Bunica ei 
abia dădu din cap - singura confirmare pe care ar fi obținut-o 
vreodată 

Dar Manon întrebă: 

— Și prinţul? 


Regele. Regele Dorian. 

Bunica ei îi aruncă o privire, dar demonul spuse: 

— Vreau să mi-l aduci personal. Dacă supraviețuiește 
atacului. 

Și cu regina fioroasă acum dispărută, Dorian Havilliard și 
orașul lui erau fără apărare. 

Nu conta aproape deloc pentru ea. Era război. 

Să lupte în războiul ăsta și la final să se ducă acasă, în 
Pustiuri. Chiar dacă bărbatul, regele demon ar fi putut foarte 
bine să nu se ţină de cuvânt. 

Avea a să se ocupe mai târziu de asta. Dar, mai întâi... Să 
deschidă lupta. Deja îi auzea strigătul sălbatic în sânge. 

Regele demon și bunica ei vorbeau din nou, iar Manon alungă 
muzica scuturilor lovite și a săbiilor scăpărânde, suficient de 
mult încât să le înţeleagă cuvintele. 

— De îndată ce capitala va fi ferită de primejdii, am să vreau 
bărcile pe râul Avery. 

— Oamenii Lacului Argintiu au fost de acord? 

Bunica ei studie harta întinsă pe masa din sticlă cu pietre 
netede, Manon urmări privirea Matroanei spre Lacul Argintiu, în 
celălalt capăt al lui Avery și spre orașul acestuia, cuibărit lângă 
Colţii Albi: Anielle. 

Perrington - Erawan - ridică din umerii lui largi. 

Lordul lui nu și-a declarat încă supunerea faţă de mine sau de 
regele băiat. Imi imaginez că, atunci când o să afle de căderea 
Riftholdului, o să-i găsim mesagerii ploconindu-se pe pragul ușii 
noastre. El schiţă un zâmbet. Breasla lor de lângă Cascadele 
Vestice ale lacului încă poartă cicatricele ultimului marș al 
armatelor mele. Am văzut nenumăratele monumente din Anielle 
din timpul războiului - lordul va afla cât de ușor îi pot transforma 
din nou orașul într-un osuar. 

Manon studie din nou harta, ignorând întrebările. 

Bătrân. Regele Valg era atât de bătrân, încât o făcea să se 
simtă tânără. O făcea și pe bunica ei să pară un copil. 

Și nebună - poate că bunica ei fusese nebună să le vândă 
într-o alianţă nedorită cu această creatură. Își impuse să-i 
întâlnească privirea lui Erawan. 

— Cu fortărețe în Morath, Rifthold și Anielle, acoperim doar 
jumătatea sudică a  Adarlanului. Cum rămâne cu nordul 
trecătoarei Ferian? Sau cu sudul Adarlanului? 


Bellhaven rămâne sub controlul meu - stăpânilor și 
comercianților de acolo le place prea mult aurul. Melisande... 

Regele demon fixă cu ochii aurii tărâmul vestic de dincolo de 
munţi. 

— Eyliwe este distrus dedesubt, Fenharrow este în ruine spre 
est. Pentru binele său, Melisande trebuie să continue să-și alieze 
forţele cu ale mele, mai ales când Terrasenul nu are niciun ban. 

Privirea concentrată a regelui se mută spre nord. 

— Aelin Galathynius a ajuns la locul ei între timp. Și, după 
dispariţia Riftholdului, va afla și ea cât de singură este în nord. 
Moștenitorul lui Brannon nu are aliaţi pe continentul acesta. Nu 
mai are. 

Însă Manon observă felul în care regele demon se uită rapid 
spre Eyliwe - doar pentru o secundă. 

Ea se uită la bunica ei, care încă tăcea şi-o urmărea pe Manon 
cu o expresie care-i promitea moartea, dacă insista prea mult. 
Dar Manon îi spuse lui Erawan: 

— Capitala ta este inima comerţului. Dacă am să-mi dezlănţui 
legiunea asupra ei, vei rămâne cu puţini aliaţi umani... 

— Ultima dată când m-am interesat, Manon Cioc-Negru, era 
legiunea mea. 

Manon se uită în ochii arzători ai lui Erawan, chiar dacă erau 
nemiloși. 

— Transformă  Riftholdul în ruine, spuse ea categoric, și 
conducătorilor ca Lordul din Anielle, sau Regina din Melisande, 
sau Lorzii din Fenharrow ar putea să li se pare că merită să riște 
să se adune împotriva ta. Dacă ai să-ţi distrugi capitala, de ce ar 
crede că vrei să te aliezi cu ei? Trimite un decret înaintea 
noastră prin care să anunţi că regele și regina sunt inamicii 
continentului.  Declară-ne  eliberatori ai  Riftholdului, nu 
cuceritori, și ai să-i determini pe ceilalţi conducători să 
gândească de două ori înainte să se alieze cu Terrasenul. Am să 
devastez orașul pentru tine suficient cât să ne arătăm puterea 
pe care o deţinem și să împiedic armata Dinţi-De-Fier să îl 
transforme în ruine. 

El miji gânditor ochii aurii. 

Ea știa că bunica ei mai avea un pic până să-și înfigă unghiile 
în obrazul lui Manon, dar se abţinu. Ei nu îi păsa de oraș și de 
oamenii lui. Însă războiul acesta chiar ar fi putut să se întoarcă 
împotriva lor, dacă anihilarea Riftholdului i-ar fi unit pe inamicii 


lor împrăștiați și le-ar fi întârziat Ciocurilor-Negre întoarcerea în 
Pustiuri. 

Vernon se întoarse ca să-i întâlnească privirea. Frică - și 
calcul. 

El îi şopti lui Erawan: 

— Aripa Conducătoare are dreptate, stăpâne. 

Ce știa Vernon și nu știa ea? 

Dar Erawan îşi înclină capul, părul auriu alunecându-i peste 
frunte. 

— De aceea ești Aripa mea Conducătoare, Manon Cioc-Negru, 
și de aceea Iskra Picioare-Galbene nu a obţinut poziţia. 

Dezgustul și mândria se luptară în sinea ei, dar ea dădu 
aprobator din cap. 

— Încă un lucru. 

Ea rămase nemișcată, așteptând. 

Regele demon se întinse pe scaun. 

— În Rifthold este un zid din sticlă. Nu ai cum să-l ratezi. 

Ea știa - se cocoţase pe el. 

— Distruge orașul suficient cât să insufli frica, să ne arăţi 
puterea! Dar zidul... Dărâmă-l! 

— De ce? fură singurele cuvinte pe care le rosti ea. 

Ochii aurii se aprinseră ca niște tăciuni. 

— Pentru că distrugerea unui simbol poate să nimicească 
spiritul oamenilor la fel de mult ca un măcel. 

Zidul acela din sticlă - puterea lui Aelin Galathynius și mila. 
Manon îl privi suficient de mult în ochi, încât să dea din cap. 
Regele făcu semn din bărbie spre ușile închise, sugerându-i să 
plece. 

Manon ieși din cameră înainte ca el să se întoarcă spre 
Vernon. Abia mult mai târziu după plecare îşi dădu seama că ar 
fi trebuit să rămână, ca să o protejeze pe Matroană. 

Cele Treisprezece nu vorbiră înainte să aterizeze în arsenalul 
lor personal din tabăra armatei de dedesubt și nu riscară să o 
facă nici măcar în timp ce puseră șeile pe balauri în noul cuib. 

Trecând prin fumul şi bezna care acoperea întotdeauna 
Morathul, cele două sabaturi însoţitoare pe care le alesese 
Manon - ambele Cioc-Negru - se îndreptară spre propriile 
arsenale. Asta era un lucru bun. 

Stând acum în noroiul văii din faţa labirintului înghesuit de 
forje și corturi, Manon le spuse Celor Treisprezece ale sale: 


— Zburăm în treizeci de minute! 

În spatele lor fierarii și manipulanţii se grăbeau deja să ridice 
armura pe balaurii înlănţuiţi. 

Dacă erau inteligenţi sau rapizi, nu sfârșeau între fălcile lor. 
Femela albastă a lui Asterin îl prinsese deja pe bărbatul cel mai 
apropiat de ea. 

Manon fu tentată să vadă dacă avea să-l muște, dar spuse 
sabatului: 

— Dacă o să avem noroc, o să sosim înaintea lIskrei și o să 
dăm tonul devastării. Dacă nu, la sosire, o să o căutăm pe Iskra 
și sabatul ei și o să oprim măcelul. Lăsaţi-l pe prinţ în seama 
mea. Nu îndrăzni să se uite la Asterin când o spuse. Nu am nicio 
îndoiala că Picioare-Galbene vor încerca să-i revendice capul. Să 
opriţi pe oricine îndrăznește să îl ia. Și, probabil, să-i pună capăt 
și Iskrei. În luptă, aveau mereu loc accidente. 

Cele Treisprezece îşi plecară cu supunere capetele. Manon 
făcu semn cu capul peste umăr, spre arsenalul de sub pânza de 
cort prost lucrată a corturilor. 

— Armură completă. Ea rânji tăios. Vrem să ne facem apariţia 
arătând cât mai bine posibil. 

Cele douăsprezece îi zâmbiră și plecară, îndreptându-se spre 
mesele și manechinele unde armurile lor fuseseră atent și 
meticulos confecţionate în ultimele luni. 

Numai Asterin rămase lângă ea atunci când Manon o apucă 
pe Ghislaine de braţ, când santinela cu păr creţ trecu pe lângă 
ele. 

Ea murmură peste zângănitul forjelor și răgetele balaurilor: 

— Spune-ne ce știi despre Erawan. 

Ghislane deschise gura și se albi la faţă, dar Manon izbucni: 

— Pe scurt! 

Ghislaine înghiţi cu greu, dând din cap când Cele Treisprezece 
se pregătiră în spatele lor. Cărturarul-războinic şopti așa încât 
doar Manon și Asterin să poată auzi. 

— A fost unul dintre cei trei regi Valg care au invadat lumea 
asta la începutul veacurilor. Ceilalţi doi au fost ori uciși, ori 
trimiși înapoi în lumea lor întunecată. El a rămas aici, cu o mică 
armată. A fugit spre continentul acesta după ce Maeve și 
Brannon i-au distrus armata și și-a petrecut o mie de ani 
reconstruindu-și în secret armata, departe de Colţii Albi. Când a 
fost gata, când a observat că flacăra regelui Brannon scade, 


Erawan a lansat atacul ca să revendice continentul. Legenda 
spune că a fost înfrânt de fiica lui Brannon și de partenerul ei 
uman. 

Asterin pufni. 

— Se pare că legenda a greșit. 

Manon dădu drumul braţului lui Ghislaine. 

— Pregătește-te! Spune-le și celorlalte când poţi! Ghislaine îşi 
plecă privirea și intră în arsenal. 

Manon ignoră privirea fixă și mijită a lui Asterin. Nu era 
momentul potrivit să poarte conversaţia asta. 

Ea îl găsi pe fierarul mut lângă forja lui obișnuită, transpiraţia 
curgându-i pe fruntea murdară de funingine. Însă privirea îi fu 
calmă și serioasă când trase prelata din pânză de pe masa de 
lucru, ca să îi dezvăluie armura lustruită, pregătită. 

Costumul din metal negru fusese făurit în forma unor solzi 
complicaţi de balaur. Manon îşi trecu un deget peste plăcile 
suprapuse și ridică o mănușă, perfectă pentru mâna ei. 

— Este frumoasă. 

Ingrozitoare, dar frumoasă. Ea se întrebă ce părere avea el 
despre faptul că făcuse armura pe care avea să o poarte cât le- 
ar fi curmat vieţile compatrioţilor lui. Pe faţa lui roșie nu se citea 
nimic. 

Își scoase mantia roșie și începu să îşi pună armura, bucată 
cu bucată. Aceasta alunecă peste ea ca o a doua piele, flexibilă 
și elastică acolo unde trebuia să fie, de nepătruns în locurile în 
care viaţa ei depindea de asta. 

După ce termină, fierarul o măsură din priviri și dădu 
aprobator idin cap, apoi se întinse sub masă ca să pună un alt 
obiect pe suprafaţa ei. Pentru o clipă, Manon fixă cu privirea 
casca încoronată. 

Fusese făurită din același metal negru, apărătorile pentru nas 
și frunte fiind fasonate astfel încât să-i ascundă o mare parte din 
faţă - în afară de gură. Și de dinţii ei din fier. Cele șase sulițe ale 
coroanei se înălţau ca niște mici săbii. 

Era casca unui cuceritor. A unui demon. 

Manon simţi privirea Celor Treisprezece ale sale, acum 
înarmate, când îşi băgă coada împletită în armură și înălţă casca 
deasupra capului. 


Şi-o puse cu ușurință și-i simţi interiorul rece pe pielea-i 
fierbinte. În ciuda umbrelor care-i ascundeau o mare parte din 
faţă, văzu clar cum fierarul dădu aprobator din cap. 

Nu înţelese de ce se deranjă, dar Manon se trezi spunând 
„Mulţumesc”. 

El mai dădu o dată din cap înainte ca ea să plece de la masa 
lui. 

Soldaţii se dădură la o parte când ea le făcu semn Celor 
Treisprezece și urcă pe Abraxos, balaurul fiind dichisit cu noua 
armură. 

Ea nu aruncă nicio privire înapoi spre Morath când se înălţă 
spre cerul gri. 


Capitolul 4 


Aedion și Rowan nu îl lăsară pe mesagerul lui Darrow să 
meargă înainte ca să-i avertizeze pe lorzi de sosirea lor. Dacă 
asta era vreo manevră ca să-i prindă pe picior greșit, în ciuda 
tuturor lucrurilor pe care Murtaugh și Ren le făcuseră pentru ei 
în primăvara asta, atunci aveau să folosească avantajul în orice 
mod posibil. 

Aelin se gândea că poate ar fi trebuit să considere semn rău 
vremea ploioasă. Sau probabil că vârsta lui Murtaugh era o 
scuză convenabilă ca Darrow să o pună la încercare. Gândul o 
enerva. 

Taverna se înălța la răscruce de drumuri, chiar în inima 
Oakwaldului. Odată cu ploaia și cu lăsarea serii, era aglomerată, 
iar ei fură nevoiţi să plătească dublu ca să lase caii în grajd. 
Aelin era destul de sigură că un cuvânt din partea ei, un licăr al 
focului sugestiv ar fi distrus nu doar grajdurile, ci și taverna. 

Lysandra mersese înainte la o distanţă de opt sute de metri, 
iar când ajunseră, ieși pe furiș din tufe și dădu din capul zburiit 
și ud spre Aelin. Drumul era liber. 

În han, nu se găseau camere de închiriat, iar barul era plin 
ochi de călători, vânători și de alţii care fugeau de ploaie. Unii 
stăteau chiar lipiţi de perete - iar Aelin presupuse că așa avea 
să-și petreacă seara cu prietenii ei, după terminarea întâlnirii. 

Câteva capete se întoarseră spre ei când intrară. Glugile ude 
și mantiile le ascundeau feţele și armele, iar mesenii se 


întoarseră repede la băuturi, la jocul de cărţi sau la cântecele de 
beţie. 

Lysandra se transformase în sfârșit în om - și, respectând 
jurământul din urmă cu mai multe luni, sânii ei cândva plini erau 
acum mai mici. În ciuda lucrurilor care îi așteptau în sala privată 
de mese din spatele hanului, Aelin zări privirea creaturii 
metamorfice și zâmbi superior. 

— Este mai bine? şopti ea peste capul lui Evangeline, în timp 
ce mesagerul lui Darrow, însoţit de Aedion, merse prin mulţime. 

Rânjetul Lysandrei fu pe jumătate feroce. 

— O, habar n-ai! 

In spatele lor, Aelin ar fi putut să jure că Rowan chicotise. 

Mesagerul și Aedion cotiră pe un hol, lumina slabă a 
lumânărilor licărind printre picăturile de ploaie care încă 
alunecau de pe scutul rotund și zgâriat, prins în curele pe 
spatele verișorului ei Lupul Nordului care, deși câştigase lupte 
cu viteza și puterea lui fae, se bucura respectul și loialitatea 
legiunii sale ca bărbat, ca orice om, Aelin, încă fae, se întreba 
dacă ar fi trebuit să se transforme. 

Ren Allsbrook aștepta înăuntru - Ren, alt prieten din copilărie, 
pe care aproape îl ucisese, adică încercase să îl ucidă iarna 
trecuta, și care nu știa cine era ea cu adevărat. Care rămăsese 
în apartamentul ei, fără să-și dea seama că aparţinea reginei lui 
pierdute. lar Murtaugh... îşi aducea aminte vag de bărbat, în 
mare parte ca fiind prezent la masa unchiului ei și dându-i pe 
furiș tarte cu mure. 

Tot binele rămas și orice urmă de siguranţă erau meritul lui 
Aedion, adânciturile și zgărieturile de pe scutul lui fiind dovada 
vie a acestui fapt, și al celor trei bărbaţi care o așteptau. 

Aelin începu să se cocoșeze, dar Aedion și mesagerul se 
opriră în faţa ușii din lemn, bătând o singură dată. Fleetfoot îi 
atinse gamba, dând din coadă, iar Aelin îi zâmbi câinelui, care 
se scutură din nou, aruncând picături de apă. Lysandra pufni. Să 
aducă un câine ud la o întâlnire secretă, asta era foarte nobil din 
partea ei. 

Insă, cu multe luni în urmă, Aelin îşi promisese că nu avea să 
pretindă a fi altcineva decât era. Se târâse prin întuneric, și 
sânge și disperare și supravieţuise. Și chiar dacă lordul Darrow 
putea să îi ofere oameni și bani pentru un război, avea și ea. Ar 


îi fost mai bine să aibă mai mulţi dar ea nu era cu mâna goală. 
Făcuse asta pentul ea însăși. Pentru ei toţi. 

Aelin îşi îndreptă umerii în timp ce Aedion intră în cameră 
vorbindu-le deja celor dinăuntru: 

— Ticăloșilor, ne-aţi făcut să mergem prin ploaie pentru că nu 
aţi vrut să vă udaţi. Ren. Pari obosit, ca de obicei. Murtaugh, 
întotdeauna o încântam. Darrow - părul tău arată la fel de rău 
ca al meu. 

Cineva spuse cu o voce uscată și rece: 

— Având în vedere discreţia cu care ai aranjat întâlnirea asta, 
s-ar putea crede că tu te strecori prin propriul regat, Aedion. 

Aelin ajunse la ușa întredeschisă, gândindu-se dacă merita să 
deschidă conversaţia prin a le spune proștilor dinăuntru să 
vorbească mai încet, dar... 

O făceau. Cu urechile ei fae, auzea mai multe sunete decât un 
om obișnuit. Păși înaintea Lysandrei și a lui Evangeline, lăsându- 
le să intre după ea, și se opri în pragul ușii, ca să examineze 
sala de mese privată. 

Singura fereastră era întredeschisă ca să domolească arșiţa 
din han. O masă mare și dreptunghiulară era în faţa șemineului 
aprins, presărată cu farfurii goale, firimituri și tăvi murdare. Doi 
bătrâni stăteau la masă; mesagerul îi şopti ceva la ureche unuia 
din ei, prea încet pentru auzul ei fae, înainte de a face o 
plecăciune în faţa tuturor și de a ieși. Ambii bătrâni îşi 
îndreptară privirea dincolo de locul în care Aedion stătea în 
picioare în faţa mesei - la ea. 

Dar Aelin se concentra la tânărul brunet de lângă șemineu, cu 
un braţ sprijinit de margine, pe al cărui chip bronzat și cu 
cicatrice se citea nepăsarea. 

Ea îşi aminti de cele două săbii de pe spatele lui. De ochii 
arzători și negri. 

Gura i se uscase un pic înainte să îşi dea gluga pe spate. Ren 
Allsbrook tresări. Însă bătrânii se ridicaseră în picioare. Ea îl 
cunoștea pe unul din ei. Mai ales că el era cel care îi oprise 
măcelul. Celălalt bărbat, cu toate că avea riduri, chipul îi era 
ferm - dur. Fără să emane amuzament sau bucurie sau căldură. 
Era un bărbat obișnuit să facă ce voia și să fie ascultat fără 
întrebări. Corpul lui era subţire și vânjos și încă se ţinea drept. 
Arma lui nu era sabia, ci mintea. 


Unchiul ei, Orlon, fusese la război cu ambele. Si bun - nu 
auzise niciodată un cuvânt aspru sau plin de mânie din gura lui 
Orlon. Acest bărbat, totuși... Aelin se uită în ochii gri ai lui 
Darrow, ca un prădător care-l recunoaşte pe un altul. 

— Lord Darrow, spuse ea înclinându-și capul. Nu se putu 
abţine să nu zâmbească strâmb. Pari încălzit. 

Chipul urât al lui Darrow rămase nemișcat. Neimpresionat. 

Prea bine atunci. 

Aelin îl privi pe Darrow, așteptând - refuzând să îşi mute 
privirea înainte ca el să facă o plecăciune. 

O plecăciune fu tot ce-i oferi el. 

— Un pic mai adâncă spuse ea mieros. 

Aedion îi aruncă o privire plină de avertismente. 

Darrow nu făcu așa ceva. 

Murtaugh fu cel care făcu o plecăciune mai adâncă, îndoindu- 
se de la mijloc și spuse: 

— Maiestate! Ne cerem scuze că am trimis mesagerul să vă 
aducă - dar nepotul meu îşi face griji pentru sănătatea mea. El 
schiţă un zâmbet. Spre mâhnirea mea. 

Ren îşi ignoră bunicul și se îndepărtă de lângă poliţă, dunetul 
cizmelor lui fiind singurul zgomot care se auzi când ocoli masa. 

— Ai ştiut, îi şopti el lui Aedion. 

Lysandra, înţeleaptă închise ușa și o îndemnă pe Evangeline 
să stea cu Fleetfoot lângă fereastră - să urmărească privirile 
indiscrete. Aedion îi zâmbi ușor lui Ren. 

Surpriză. 

Înainte ca tânărul lord să-i poată răspunde, Rowan veni lângă 
Aelin și îşi scoase gluga. 

Bărbatul înţepeni când războinicul fae i se arătă în toată gloria 
- violenţa citindu-i-se în ochi. Era deja concentrat asupra 
Lordului Darrow. 

— Ei, așa ceva n-am mai văzut de mult, murmură Darrow. 

Murtaugh îşi stăpâni șocul - și poate și dramul de frică - 
suficient cât să întindă o mână spre scaunele goale din faţa lor. 

— Luaţi loc, vă rog. Scuze pentru deranj. Nu ne-am dat seama 
că mesagerul ar putea să vă aducă atât de repede. 

Aelin nu făcu nicio mișcare ca să se așeze. Nici însoțitorii ei. 

Murtaugh adăugă: 

— Putem comanda mâncare proaspătă daca vreţi. Probabil 
sunteţi lihniţi. 


Ren îi aruncă bunicului său o privire neîncrezătoare, care o 
făcu să înţeleagă tot ce trebuia să știe despre părerea rebelului 
în ceea ce-o privea. 

Lodrul Darrow o privea din nou. O evalua. 

Modestie - recunoștință. Trebuia să încerce; putea să încerce, 
la naiba! Darrow se sacrificase pentru regatul ei; el avea oameni 
și bani de oferit în viitoarea luptă cu Erawan. Ea programase 
întâlnirea asta, ea le ceruse lorzilor întrevederea cu ei. Cui îi 
păsa dacă era în alt loc? Erau prezenţi toţi. Era suficient. 

Aelin se forţă să meargă spre masă. Ca să revendice scaunul 
din faţa lui Darrow și a lui Murtaugh. 

Ren rămase în picioare, monitorizând-o cu o flacără 
întunecată în priviri. 

Ea îi spuse încet lui Ren: 

— Mulţumesc pentru că l-ai ajutat pe căpitanul Westfall în 
primăvara asta. 

Lui Ren îi zvâcni maxilarul, dar spuse: 

— Cum îi merge? Aedion mi-a spus despre rănile lui într-o 
scrisoare. 

— Din câte am auzit, se îndrepta spre vindecătoarele din 
Antic Spre Torre Cesme. 

— Bun. 

— Vrei să-mi spui cum se face că vă cunoaşteţi deja sau va 
trebui să presupun? întreba lordul Darrow. 

Tonul vocii o făcu pe Aelin să numere până la zece. Dar 
Aedion fu cel care spuse în timp ce se așeză: 

— Ai grijă, Darrow! 

Darrow îşi împreună degetele noduroase, dar îngrijite, și le 
lăsă pe masă. 

— Sau ce? Ai să mă faci scrum, prinţesă? Ai să-mi topești 
oasele? 

Lysandra se așeză pe un scaun lângă Aedion și întrebă cu 
politeţea neameninţătoare cu care fusese învățată: 

— A mai rămas niște apă în ulciorul ăla? M-a cam epuizat 
călătoria prin furtună. 

Aelin ar fi putut să o sărute pe prietena ei pentru încercarea 
de a domoli tensiunea. 

— Ei bine, spune-mi, te rog, ai s-o faci? 


Darrow se încruntă la frumuseţea rafinată, la ochii oblici care 
nu se feriră de ai lui, în ciuda cuvintelor ei blânde. Clar - el nu 
știuse cine călătorea cu ea și cu Aedion. Sau ce puteri aveau. 

—  Iysandra, răspunse Aedion, desfăcându-și scutul și 
punându-l pe podea în spatele lor, cu un zgomot puternic. Lady 
din Caravera. 

— Nu există Caraverre, spuse Darrow. 

Aelin ridică din umeri. 

— Acum există. 

Lysandra alesese numele acesta în urmă cu o săptămână, 
orice ar fi însemnat, ridicându-se în picioare în miezul nopţii și, 
practic strigându-i-l lui Aelin de îndată ce se stăpânise suficient 
de mult încât să se transforme din nou în om. Aelin se îndoia că 
avea să uite curând imaginea leopardului-fantomă cu ochi mari, 
care încerca să vorbească. Ea îi zâmbi ușor lui Ren, care încă o 
urmărea ca un uliu. 

— Mi-am permis să cumpăr pământul cedat de familia ta. Se 
pare că veţi fi vecini. 

— Și din ce familie se trage Lady Lysandra? întrebă Darrow și 
strânse din buze când zări semnul de pe tatuajul Lysandrei, care 
se vedea indiferent în ce s-ar fi transformat. 

— Nu am programat întâlnirea asta ca să discutăm despre 
familii și moșteniri, replică Aelin calmă. 

Ea se uită la Rowan, care îi confirmă printr-un semn din cap 
că personalul hanului nu se afla în apropierea camerei și că nu îi 
auzea nimeni. 

Prinţul ei fae merse spre masa de servit de lângă perete ca să 
ia apa pe care o ceruse Lysandra. O adulmecă, iar ea știu că 
magia lui o încerca, testând apa să vadă dacă fusese otrăvită, în 
timp ce el trimise spre ei patru pahare pe un vânt fantomă. 

Cei trei lorzi priviră tăcuţi și cu ochii mari. Rowan se așeză și 
turnă nonșalant apa, apoi invocă un al cincilea pahar, îl umplu și 
îl făcu să plutească spre Evangeline. Magia o făcu pe fată să 
radieze și ea se întoarse ca să se uite la fereastra stropită de 
ploaie. Continuă să asculte în timp ce pretindea că era drăguță, 
inutilă și neînsemnată, așa cum o învățase Lysandra. 

— Măcar războinicul tău fae se pricepe și la altceva, nu doar 
la a fi atât de violent, spuse Lordul Darrow. 


— Dacă întâlnirea asta o să fie întreruptă de forţe 
neprietenoase, spuse calmă Aelin, ai să fii recunoscător pentru 
violenţa brută, Lordule Darrow. 

— Și cum rămâne cu abilităţile tale? Ar trebui să fiu 
recunoscător și pentru ele? 

Ei nu-i păsa cum aflase el. Aelin îşi înclină capul, alegându-și 
fiecare cuvânt, forţându-se să gândească înainte de a vorbi. 

— Există vreo putere pe care ai prefera să o am? 

Darrow zâmbi, însă nu și din priviri. 

— Ceva control i-ar prinde bine Înălţimii Tale. 

De-o parte și de alta a ei, Rowan și Aedion erau tensionaţi ca 
niște coarde de arc. Dar, dacă ea putea să-și controleze 
temperamentul, atunci ei ar putea... 

„Înălţimea Ta, nu Maiestate” 

— Am să mă gândesc la asta, spuse ea schiţând un zâmbet în 
ceea ce privește motivul pentru care regatul meu și cu mine am 
dorit ne întâlnim azi... 

— Regat? 

Lordul Darrow ridică din sprâncenele argintii. O măsură din 
priviri pe Lysandra, apoi pe Aedion și, în cele din urmă, pe 
Rowan. Ren se uita cu gura căscată la toţi, afișând o expresie 
pofticioasăși îngrozită. 

— Pe ăștia îi consideri un regat? 

— În mod evident, regatul o să se extindă de îndată ce-o să 
ajungem în Orynth... 

— Și, chiar și așa, nu văd cum ar putea să existe un regat, de 
vreme ce nu ești încă regină. 

Ea îşi ţinu capul ridicat. 

— Nu cred că înţeleg la ce te referi. 

Darrow sorbi din halba-i cu bere. Sunetul pe care îl făcu când 
o lăsă pe masă răsună prin cameră. Lângă el, Murtaugh rămase 
teapăn 

— Orice conducător al Terrasenului trebuie să primească 
aprobarea familiilor conducătoare din fiecare teritoriu. 

Gheaţa, rece și antică, îi pârâi prin vene. Aelin îşi dori să fi 
putut da vina pe obiectul care-i atârna la gât. 

— Îmi spui că, deși sunt ultima supraviețuitoare din neamul 
Galathynius, tronul meu încă nu-mi aparţine? rosti ea prea încet, 
focul licărindu-i în burtă și dansându-i pe limbă. 


Simţi că Rowan o fixa cu privirea, dar continuă să se uite la 
Lordul Darrow. 

— Prinţesă, îţi spun că, deși ești ultima descendentă directă a 
lui Brannon, exista și alte posibilităţi, alte direcţii care pot fi 
urmate, dacă vei îi considerată nepotrivită. 

— Weylan, te rog, interveni Murtaugh. Nu pentru asta am 
acceptat ca să ne întâlnim. Am făcut-o ca să discutăm despre 
restaurare, ca să o ajutăm și să colaborăm cu ea. 

Toţi îl ignorară. 

— Te referi la tine? îl întrebă Aelin pe Darrow. 

Fumul i se undui în gură. Ea înghiţi, aproape înecându-se cu 
el. Darrow nici măcar nu tresări. 

— Nu prea poţi să te aștepți să permitem unei asasine de 
nouăsprezece ani să intre defilând în regatul nostru și să 
înceapă să dea ordine, indiferent de familia din care se trage. 

„Gândește-te bine, respiră adânc. Oameni, bani, sprijin de la 
poporul tău deja distrus. Asta-ţi oferă Darrow, ceea ce vrei să 
câştigi, dacă ai putea să-ţi controlezi temperamentul.” 

Ea îşi înăbuși focul din vene în tăciuni sfârâitori. 

— Înţeleg că trecutul meu ar putea fi considerat 
problematic... 

— Consider că tot ce are legătură cu tine, prinţesă, este 
problematic, cea mai mică problemă fiind prietenii pe care ţi i-ai 
ales și membrii regatului. Poţi să-mi explici de ce te însoțește o 
curvă ordinară și este prezentată ca o lady? Sau de ce unul 
dintre lingăii lui Maeve stă acum lângă tine? El îi zâmbi 
dispreţuitor lui Rowan. Prinţul Rowan, nu-i așa? 

Probabil că pusese cap la cap lucrurile pe care i le șoptise 
mesagerul la ureche când sosiseră. 

— O, da, am auzit de tine. Ar fi interesant de aflat de ce, 
atunci când regatul nostru este mai slab ca niciodată și 
moștenitorul său atât de tânăr, unul dintre cei mai de încredere 
războinici ai lui Maeve reușește să câştige un avanpost, după ce 
atât de mulţi ani a tânjit după regatul nostru. Sau, poate că 
întrebarea mai potrivită ar fi următoarea: de ce să servești la 
picioarele lui Maeve, când poţi conduce lângă prinţesa Aelin? 

Fu nevoie de un efort considerabil ca ea să nu-și încleșteze 
pumnii. 

— Prinţul Rowan este carranamul meu. Prezenţa lui nu se 
pune la îndoiala. 


— Carranam. Un termen de mult uitat. Ce altceva te-a învăţat 
Maeve în Doranelle, în primăvara asta? 

Ea îşi înghiţi cuvintele când mâna lui Rowan o atinse pe a ei 
pe sub masă - chipul lui afișând plictis și lipsă de interes. Calmul 
furtuni îngheţate și feroce. „Îmi permiţi să vorbesc, Maiestate?” 

Ea avea sentimentul că lui Rowan i-ar fi făcut mare plăcere 
să-l sfâșie în bucăţi foarte mici pe Darrow. Și că i-ar fi făcut 
mare plăcere să i se alăture. 

Aelin dădu rapid din cap, rămânând fără cuvinte în timp ce se 
luptă să-și alunge flăcările. 

Sincer, îi păru un pic rău de Darrow când prinţul fae îi arunca 
o privire dantelată cu trei sute de ani de violenţă rece. 

— Mă acuzi că am făcut jurământul de sânge faţă de regina 
mea fără onoare? 

Cuvintele rostite nu fură nici omenești, nici pline de milă. Spre 
meritul lui, Darrow nu se făcu mic. Mai degrabă, riducă din 
sprâncene spre Aedion, apoi se întoarse și scutură din cap spre 
Aelin. 

— l-ai dăruit jurământul sacru acestui... mascul? 

Ren rămase cu gura ușor căscată în timp ce se uita cu atenţie 
la Aedion, la cicatricea vizibilă pe pielea bronzată. Ea nu fusese 
acolo ca să-l protejeze. Sau să le protejeze pe surorile lui Ren 
când academia lor de magie se transformase într-un abator, în 
timpul invaziei Adarlanului. Aedion văzu că Ren era surprins și 
scutură subtil din cap, ca și când i-ar fi spus: „Am să-ţi explic 
mai târziu.” 

Dar Rowan se rezemă de spătar, schiţând un zâmbet - iar 
ăsta fu un lucru îngrozitor. 

— Am cunoscut multe prințese cu regate de moștenit, Lord 
Darrow, și pot să-ţi spun că absolut niciuna dintre ele nu a fost 
suficient de proastă încât să-i permită unui mascul să o 
manipuleze în sensul acela, cu atât mai puţin regina mea. Dar, 
dacă aș fi vrut sa-mi fac rost de un tron, aș fi ales un regat mai 
pașnic și mai prosper. El ridică din umeri. Nu cred însă că fratele 
și sora mea din această cameră mi-ar fi permis să trăiesc prea 
mult timp, dacă ar fi bănuit că îi doresc răul reginei - sau 
regatului lor. 

Aedion dădu aprig din cap, dar, lângă el, Lysandra se îndreptă 
- nu mânioasă sau surprinsă, ci mândră. Aelin se simţi alinată și 
tristă în același timp. 


Aelin îi zâmbi ușor lui Darrow, controlând flăcările. 

— Cât timp ţi-a luat să născocești o listă cu toate lucrurile cu 
care ai putea să mă insulţi și să mă acuzi în timpul acestei 
întâlniri? 

Darrow o ignoră și făcu semn din bărbie spre Aedion. 

— Ești cam tăcut în seara asta. 

— Nu cred că-ţi dorești în mod deosebit să-mi auzi gândurile 
chiar acum, Darrow, îi răspunse Aedion. 

— Jurământul de sânge îţi este furat de un prinţ străin, regina 
ta este o asasină care numește curve ordinare ca să o servească 
și, totuși, nu ai nimic de spus? 

Scaunul lui Aedion scârţăi, iar Aelin aruncă o privire - ca să-l 
vadă apucându-i laturile atât de puternic, încât monturile i se 
albiră. 

Lysandra, în ciuda spatelui ţeapăn, nu îi făcu lui Darrow 
plăcerea de a roși rușinându-se. 

Și ea termină. Scânteile îi dansară în vârfurile degetelor, sub 
masă. 

Dar Darrow continuă înainte ca Aelin să poată să vorbească 
sau să incendieze camera. 

— Aedion, dacă încă mai speri să capeţi o poziţie oficială în 
Terrasen, ai putea să vezi dacă rudele tale din Wendlyn s-au 
răzgândit în ceea ce privește logodna de acum mulţi ani. Vezi 
dacă te vor recunoaşte ca făcând parte din familie. Cât de 
diferită ar fi fost situaţia, dacă tu și iubita noastră prinţesă Aelin 
aţi fi fost logodiţi - dacă Wendlyn nu ti-ar fi respins oferta de a 
ne uni formal regatele, și asta, foarte probabil, la porunca lui 
Maeve. 

El îi zâmbi lui Rowan. 

Lumea ei se clătină un pic. Până și Aedion se albise la faţă. 
Nimeni nu dăduse vreodată de înţeles că se încercase oficial să 
fie logodiţi. Sau că familia Ashryver chiar lăsase Terrasenul în 
război și ruină. 

— Oare ce vor spune masele adoratoare prinţesei lor 
salvatoare, zise gânditor Darrow, punându-și palmele pe masă, 
când vor auzi cum și-a petrecut ea timpul atunci când au 
suferit? Vorbele lui fură niște palme peste faţă, una după alta. 
Dar, adăugă Darrow, mereu te-ai priceput să te prostituezi, 
Aedion. Deși mă întreb dacă prinţesa Aelin știe ce... 

Aelin atacă. 


Nu cu flăcări, ci cu oţel. 

Pumnalul tremurând dintre degetele lui Darrow străluci în 
lumina șemineului aprins. 

Ea mârâi în faţa bătrânului, Rowan și Aedion se ridicară pe 
jumătate de pe scaune, iar Ren întinse mâna după o armă, dar 
păru bolnav - bolnav când văzu leopardul-fantomă în locul în 
care, în urmă cu o clipă, stătuse Lysandra. 

Murtaugh rămase cu gura căscată în faţa creaturii 
metamorfice, iar Darrow se uită urât la Aelin, cu faţa albă de 
mânie. 

— Darrow, dacă vrei să mă insulţi, atunci n-ai decât, spuse 
printre dinţi Aelin, aproape atingându-i nasul cu al ei. Dar dacă 
ai să-mi mai insulţi oamenii, nu am să mai ratez data viitoare. 

Ea îşi îndreptă privirea spre pumnalul dintre degetele răsfirate 
ale bătrânului, un milimetru separându-i lama de carnea lui 
pătată. 

— Văd că ai moștenit temperamentul tatălui tău, spuse 
zeflemitor Darrow. Așa plănuiești să conduci? Când nu-ţi place 
cineva, ameninţi? 

El lăsă lamă și se retrase suficient de mult cât să-și 
încrucișeze braţele. 

— Ce părere ar avea Orlon de comportamentul ăsta, de 
intimidarea asta? 

— Alege-ţi cu grijă cuvintele, Darrow! îl avertiză Aedion. 

Darrow ridică din sprâncene. 

— Toată munca depusă și toate sacrificiile din ultimii zece ani 
au fost în numele lui Orlon, ca să-l onorez și să-i salvez regatul - 
regatul meu. Nu am de gând să las un copil răsfăţat și arogant 
să distrugă asta cu toanele lui. Te-ai bucurat de bogăţiile din 
Rifthold în acești ani, prinţesă? Ţi-a fost foarte ușor să ne uiţi în 
nord, când cumpărai haine și îl serveai pe monstrul care ţi-a 
măcelărit familia și prietenii? 

„Oameni, și bani și un Terrasen unit” 

— Până și verișorul tău, în ciuda destrăbălării lui ne-a ajutat în 
Nord. Și Ren Allsbrook - flutură o mână spre Ren... Căt ai trăit în 
lux ai știut că Ren și bunicul lui au economisit tot ce s-a putut că 
găsească o cale de a păstra viu efortul rebelilor? Că au stat în 
bordee și au dormit sub cai? 

— Suficient, spuse Aedion. 


— Lasă-l să continue, spuse Aelin, așezându-se din nou pe 
scaun și încrucișându-și braţele. 

— Ce mai e de spus, prinţesă? Crezi că oamenii din Terrasen 
se vor bucura să aibă o regină care l-a servit pe inamicul lor? 
Care a împărţit un pat cu fiul dușmanului? 

Lysandra mârâi încet, făcând paharele să se clatine. 

Darrow era netulburat. 

— Și o regină care acum, fără îndoială, împarte patul cu un 
prinţ fae care l-a servit pe celălalt inamic din spatele nostru - ce 
crezi că va înţelege din asta poporul nostru? 

Ea nu voia să știe cum de ghicise Darrow, ce înţelesese 
printre rânduri. 

— Nu te privește cu cine-mi împart patul, spuse ea. 

— Uite și de asta nu ești potrivită să conduci. E treaba tuturor 
cu cine-și împarte regina patul. Ai să-ţi minţi poporul în legătură 
cu trecutul tău, ai să negi că l-ai servit pe regele detronat și că i- 
ai servit și fiul, în alt mod? 

Sub masă, Rowan întinse mâna ca să o apuce pe a ei, 
degetele fiindu-i acoperite de gheaţă ca să domolească focul ce 
începea să-i danseze în vârful unghiilor. Nu ca să o avertizeze 
sau să o dojenească - doar să îi spună că și el se lupta să se 
abţină din a folosi farfuria de cositor ca să-l lovească peste faţă 
pe Darrow. 

Ea nu îşi mută privirea de la Darrow, chiar dacă îşi împleti 
degetele cu ale lui Rowan. 

— Am să-i spun poporului meu tot adevărul, zise încet Aelin, 
dar nu fără putere. Am să le arăt oamenilor cicatricele de pe 
spate de la Endovier, cicatricele din anii în care am fost Celaena 
Sardothien și am să le spun că noul rege din Adarlan nu este un 
monstru. Am să le spun că avem un singur inamic: bastardul din 
Morath. Și că Dorian Havilliard este singura noastră șansă ca să 
supravieţuim și să fie pace între cele două regate, pe viitor. 

— Și dacă nu este așa? Ai să-i distrugi castelul din piatră așa 
cum l-ai distrus pe cel din sticlă? 

Chaol îi menţionase asta - cu luni în urmă. Ea ar fi trebuit să 
se gândească mai mult la faptul că oamenii obișnuiți ar fi putut 
să-i ceară să-și limiteze puterile ei și ale regatului adunat în jurul 
ei. Dar era mai bine să-l lase pe Darrow să creadă că ea 
distrusese castelul din sticlă; și că ea îl ucisese pe rege. Era o 
variantă mai bună decât adevărul potenţial dezastruos. 


— Dacă ai să mai vrei să faci parte din Terrasen, continuă 
Darrow când nimeni nu răspunse, sunt sigur că Aedion poate să- 
ţi găsească ceva de făcut în legiunea Bane. Dar eu nu voi avea 
nevoie de tine în Orynth. 

Ea ridică din sprâncene. 

Mai vrei să spui și altceva? 

Ochii lui gri deveniră albicioși. 

— Nu-ţi recunosc dreptul de a conduce; nu te recunosc drept 
regina legitimă a Terrasenului. Nici lorzii Sloane, lronwood și 
Gunnar, care formează majoritatea supravieţuitorilor din ce-a 
fost regatul unchiului tău. Chiar dacă familia Allsbrook o să ţi se 
alăture, este doar un vot împotriva celor patru. Generalul 
Ashriver nu are pământuri sau titluri aici - și, prin urmare, niciun 
cuvânt de spus. În ceea ce o privește pe Lady Lysandra, 
Caraverre nu este un teritoriu recunoscut și nu recunoaştem nici 
descendența ei, nici faptul că ai cumpărat acele terenuri. 

Vorbe goale, pentru o declaraţie formală. 

— Dacă ai să te întorci în Orynth și ai să-ţi ocupi tronul fără 
invitaţia noastră, acţiunile tale vor fi considerate un act de 
război și trădare. 

Darrow scoase o bucată de hârtie din jachetă - cu multe 
rânduri scrise sofisticat și patru semnături diferite în partea de 
jos. 

— Din acest moment, până când o să se decidă altfel, ai să 
rămâi prinţesă prin descendență - dar nu regină. 


Capitolul 5 


Aelin fixă cu privirea bucata de hârtie, numele care fuseseră 
semnate cu mult timp înainte de seara aceasta, bărbaţii care 
hotărâseră împotriva ei fără să o întâlnească, bărbaţii care 
schimbaseră viitorul ei și al regatului său doar cu semnăturile 
lor. 

Poate că ar fi trebuit să aștepte să ceară întâlnirea asta până 
ar fi ajuns în Orynth - până când oamenii ei ar fi văzut-o 
întorcându-se și ar fi fost mai greu să o alunge de la palat. 

— Osânda noastră se adună la sud de Adarlan - și, totuși, 
asta-i preocuparea ta? şopti Aelin. 

Darrow spuse zeflemitor: 


— Când o să avem nevoie de... abilităţile tale, o să-ţi dăm de 
știre. 

Niciun foc nu arse în ea, nici măcar un tăciune. Ca și când 
Darrow l-ar fi strâns în pumn și l-ar fi stins. 

— Legiunea Bane, spuse Aedion cu o urmă a acelei 
impertinente legendare, nu o să răspundă decât în faţa lui Aelin 
Galathynius. 

_ — Legiunea Bane, spuse Darrow, este sub comanda noastră. 
In cazul în care tronul nu este ocupat de un conducător potrivit, 
lorzii controlează armatele Terrasenului. 

El o studie din nou pe Aelin, ca și când i-ar fi simţit planul vag 
de a se întoarce public în orașul ei, ca să-i fie și mai greu să o 
alunge, licărind în timp ce lua formă. 

— Ai să plătești dacă ai să calci în Orynth, fato! 

— E o ameninţare? mărâi Aedion întinzând o mână spre 
mânerul sabiei din Orynth din teaca de lângă el. 

— E legea, spuse simplu Darrow. O generaţie de conducători 
Galathynius au onorat-o. 

În mintea ei se auzea așa un vuiet, și o liniște neclintită în 
lumea de dincolo. 

— Valgii mărșăluiesc spre noi - un rege Valg mărșăluiește 
spre noi, insistă Aedion, generalul încarnat. lar regina voastră, 
Darrow, ar putea fi singura persoană capabilă să îi ţină la 
distanţă. 

— Războiul este un joc al numerelor, nu al magiei. Știi asta, 
Aedion. Ai luptat la Theralis. 

Marea câmpie din faţa Orynthului, gazda ultimei bătălii 
pierdute când imperiul năvălise peste ei. Majoritatea forţelor din 
Terrasen și comandanții nu fugiseră de baia de sânge, aşadar 
râurile curseseră roșii patru zile după aceea. Dacă Aedion ar fi 
luptat atunci... Pe toţi zeii, trebuie să fi avut abia paisprezece 
ani! Ei i se întoarse stomacul pe dos. 

— Magia a mai eșuat, concluzionă Darrow. Nu o să mai avem 
încredere în ea. 

— Vom avea nevoie de aliaţi... izbucni Aedion. _ 

— Nu există aliaţi, spuse Darrow. Dacă nu cumva lnălţimea Sa 
decide să se facă utilă și să ne aducă oameni și arme prin 
căsătorie - aruncă o privire tăioasă spre Rowan - suntem 
singuri. 


Aelin se gândi dacă să dezvăluie ce știa, banii pe care îi 
obținuse prin înșelăciune și crimă, dar... 

Ceva rece și uleios zăngăni prin ea. Căsătoria cu un rege 
străin, prinţ sau împărat. 

Acesta avea să fie preţul? Nu doar sângele vărsat, ci și 
renunţarea la vise? Să rămână o prinţesă eternă, dar niciodată 
regina? Să lupte nu doar cu magie, ci cu cealaltă putere din 
sângele ei: regalitatea. 

Nu putea să se uite la Rowan, nu putea să înfrunte ochii verzi 
fără să i se facă rău. 

Ea râsese cândva de Dorian - râsese și îl mustrase pentru că 
recunoscuse faptul că gândul de se căsători cu oricine altcineva 
în afară de perechea lui de suflet era respingător. Il mustrase 
pentru că alesese dragostea în locul păcii regatului său. 

Poate că zeii o urau cu adevărat. Poate că aceasta era 
încercarea ei. Să scape de o formă de robie doar ca să dea 
peste o alta. Poate ca aceasta era pedeapsa pentru anii 
petrecuţi în bogăţiile Riftholdului. 

Satisfăcut, Darrow îi zâmbi ușor. 

— Gasește-mi aliaţi, Aelin Galathynius, și poate că ne vom 
gândi la rolul tău în viitorul Terrasenului. Gândește-te la asta! 
Mulţumesc pentru că ne-ai cerut să ne întâlnim. 

Tăcută, Aelin se ridică în picioare. Ceilalţi îi urmară exemplul. 
Mai puţin Darrow. 

Aelin luă bucata de hârtie pe care o semnase el și examină 
cuvintele condamnabile, semnăturile mâzgălite. Pârâitul focului 
era singurul sunet. 

Aelin îl înăbuși. 

Stinse și lumânările. Și candelabrul din fier forjat de pe masă. 

Se lăsă întunericul, spintecat doar de două respiraţii bruște - 
ale lui Murtaugh și Ren. Răpăitul ploii umplu camera întunecată. 

Aelin vorbi în întuneric, spre locul în care era așezat Darrow. 

— Lord Darrow, îţi sugerez să te obișnuiești cu asta. Pentru 
ca, dacă o să pierdem războiul, întunericul va domni pentru 
totdeauna. Se auzi un scârţâit și apoi un șuierat - după aceea, 
un chibrit care aprinse o lumânare de pe masă. Chipul ridat și 
plin ură al lui Darrow se zări. 

— Oamenii pot să-și facă propria lumină, Moștenitoare a lui 
Brannon. 


Aelin se holbă la singura flacără pe care o aprinsese Darrow. 
Hârtia din mâinile ei se prefăcu în scrum. 

Înainte ca ea să vorbească, Darrow spuse: 

— E legea noastră, dreptul nostru. Dacă ignori decretul, 
prinţesă, necinstești toate lucrurile pe care le-au apărat și 
pentru care au murit şi tăi. Lorzii din Terrasen au decis. 

Mâna lui Rowan era rigidă pe spatele ei. Dar Aelin se uită la 
Ren care e încordat. Și peste vuietul din mintea ei, ea spuse: 

— Fie că votezi sau nu în favoarea mea, ai un loc în regatul 
acesta. Pentru ajutorul dat lui Aedion și căpitanului. Pentru 
Nehemia. 

Pentru Nehemia, care lucrase cu Ren, luptase împreună cu el. 
Ceva asemănător durerii licări în ochii lui Ren, iar el deschise 
gura ca să vorbească, dar Darrow îl întrerupse. 

— Ce viaţă trăită în zadar! spuse Darrow. O prinţesă care 
chiar i s-a dedicat poporului ei, care a luptat până la ultima 
suflare pentru... 

— Dacă mai spui un cuvânt, rosti încet Rowan, nu o să-mi mai 
pese câţi lorzi te susţin sau care sunt legile voastre. Incă un 
cuvânt în legătură cu asta și am să te spintec înainte să te ridici 
de pe scaun. Ai înţeles? 

Pentru prima dată, Darrow se uită în ochii lui Rowan și albi în 
faţa morţii pe care o văzu așteptând acolo. Dar cuvintele 
lordului îşi găsiseră ţinta, lăsând un soi de amorţeală în urma 
lor. 

Aedion înșfacă pumnalul lui Aelin de pe masă. 

— O să ne gândim la ce ne-ai spus. 

El îşi luă scutul și puse o mână pe umărul lui Aelin ca să o 
conducă afară din cameră. Numai imaginea scutului îndoit și 
zgâriat al sabiei antice care-i atârna pe lângă corp o făcu să se 
miște, spintecând amorţeala densă. 

Ren se mișcă să deschidă ușa, ieșind pe hol ca să îl 
examineze, facându-i loc Lysandrei când trecu pe lângă el, 
urmată de Evangeline și Fleetfoot cu coada-i pufoasă. La naiba 
cu secretele! 

Aelin întâlni privirea tânărului lord și inspiră ca să spună ceva, 
când Lysandra mârâi pe hol. _ 

Aelin apucă imediat un pumnal, înclinat și pregătit. Insă 
mesagerul lui Darrow era cel care fugea spre ei. 

— Rifthold, gâfâi el când se opri, acoperindu-i cu stropi de 


ploaie, Una dintre iscoadele din trecătoarea Ferian tocmai a 
trecut în fugă. Armata Dinţi-De-Fier zboară spre Rifthold. Vor să 
devasteze orașul. 


Aelin rămase într-o poiană chiar dincolo de lumina hanului, 
ploaia rece lipindu-i părul și facându-i pielea de găină. Făcându-i 
leoarcă pe toţi, pentru că acum Rowan îşi prindea săbiile 
suplimentare pe care i le dăduse ea, păstrându-și fiecare 
picătură de magie pentru ce urma să facă. 

Ei îl lăsaseră pe mesager să le dea informaţiile primite - mai 
nimic. 

Armata Dinţi-De-Fier care zăbovea în trecătoarea Ferian zbura 
acum spre Rifthold. Dorian Havilliard avea să fie ţinta lor. Viu 
sau mort. 

Urmau să ajungă în oraș a doua zi, până la căderea nopţii și, 
odată cucerit Riftholdul... reţeaua lui Erawan din centrul 
continentului ar fi fost completă. Nicio armată din Melisande, 
Fenharrow sau Eyliwe nu ar fi putut să ajungă la ei - și niciuna 
dintre forţele Terrasenului. Nu fără să piardă luni înconjurând 
munţii. 

— Nu se poate face nimic pentru oraș, spuse Aedion, vocea lui 
spintecând ploaia. 

Zăboviră toţi trei sub coroana unui stejar mare, urmărindu-i 
pe Ren și pe Murtaugh, care vorbeau cu Evangeline și Lysandra, 
acum în forma ei umană. Verișorul ei continuă să meargă, ploaia 
bâzâind pe scutul de pe spatele lui. 

— Dacă vrăjitoarele zboară spre Rifthold, atunci Riftholdul 
este deja pierdut. 

Aelin se întrebă dacă Manon Cioc-Negru avea să conducă 
atacul - dacă ar fi fost o binecuvântare. Aripa Conducătoare îi 
mai salvase o dată, dar, doar ca o răsplată a unei datorii de 
viaţă. Ea se îndoia că vrăjitoarea s-ar fi simţit obligată să le mai 
facă prea curând vreo favoare. 

Aedion întâlni privirea lui Rowan. 

— Dorian trebuie salvat cu orice preţ. Îi știu stilul lui 
Perrington - și al lui Erawan. Să nu crezi în nicio promisiune și să 
nu le permiţi să-l ia pe Dorian din nou. 

Aedion îşi trecu o mână prin părul udat de ploaie și adăugă: 

— Sau pe tine, Rowan. 


Fură cele mai hidoase cuvinte pe care le auzise ea vreodată, 
încuviințarea din cap a lui Rowan îi făcu genunchii să se 
înmoaie, încercă să nu se gândească la cele două fiole din sticlă 
pe care Aedion i le dăduse prinţului cu câteva clipe înainte. La 
conţinutul lor. Nici măcar nu știa când sau de unde le obținuse 
el. 

Orice, în afară de asta. Orice, în afară de... 

Mâna lui Rowan o atinse pe a ei. 

— Am să-l salvez, şopti el. 

— Nu ţi-aș cere asta dacă n-ar fi fost... Dorian este important. 
Dacă-l pierzi, pierdem orice sprijin din Adarlan. 

Și pe unul dintre puţinii stăpâni ai magiei care ar fi putut să 
înfrunte Morathul. 

Rowan dădu îndârjit din cap. 

— Sunt în slujba ta, Aelin. Nu-ţi cere scuze pentru că mă 
folosești. 

Pentru că numai Rowan, care călătorea pe vânturi cu magia 
lui, putea ajunge în Rifthold la timp. Chiar și acum, era posibil să 
ajungă prea târziu. Aelin înghiţi cu greu, luptându-se cu 
sentimentul că lumea i se destrăma la picioare. 

O mișcare ușoară din apropierea pădurii îi atrase atenţia, iar 
Aelin îşi impuse să nu afișeze nicio emoție când se uită cu 
atenţie la ce lăsaseră mâinile mici și fusiforme la baza unui 
stejar noduros. Niciunul din ei nu clipi într-acolo. 

Rowan termină cu armele lui, aruncând o privire între ea și 
Aedion cu sinceritatea unui războinic. 

— Unde o să ne întâlnim după ce prinţul o să fie în siguranţă? 

— Aleargă spre nord! spuse Aedion. Ferește-te de trecătoarea 
Ferian. 

Darrow apăru în celălalt capăt al poienii, ordonându-i lui 
Murtaugh să vină la el. 

— Nu, spuse Aelin. 

Ambii războinici se întoarseră. 

Ea se holbă spre nord, în furtună. 

Nu avea să calce în Orynth; să îşi vadă casa. 

„Găsește-mi aliaţi” spusese zeflemitor Darrow. 

Nu îndrăzni să privească la ce lăsase Neamul Mititelelor în 
umbra copacului biciuit de ploaie, la doar câţiva pași distanţă. 

Aelin îi spuse lui Aedion: 


— Dacă putem avea încredere în Ren, spune-i să ajungă la 
legiunea Bane și să fie pregătit să mărșăluiască și să se 
grăbească spre Nord. Dacă nu îi conducem noi, atunci vor trebui 
să-i evite ordinele lui Darrow cât mai bine cu puţinţă. 

Aedion ridică din sprâncene. 

— La ce te gândești? 

Aelin făcu semn din bărbie spre Rowan. 

— la o barcă și călătorește spre sud cu Dorian. Pe uscat e 
prea riscant, dar vântul tău de pe mare poate să te ducă acolo 
în câteva zile. În Golful Craniului. 

— Rahat! şopti Aedion. 

Însă Aelin arătă cu degetul mare peste umăr spre Ren și 
Murtaugh când îi spuse verișorului ei: 

— Mi-ai spus că ei comunică des cu căpitanul Rolfe. Pune-l pe 
unul din ei să ne scrie o scrisoare de recomandare. Chiar acum. 

— Credeam că tu, îl cunoști pe Rolfe, spuse Aedion. 

Aelin zâmbi sever. 

— Ne-am despărţit în... condiţii neplăcute, ca să nu spun mai 
mult. Dar dacă Rolfe poate fi convins să ni se alăture... 

— Atunci am avea o mică flotă care ar putea uni Nordul și 
Sudul ca să înfrunte blocada, termină Aedion în locul ei. 

Și facuse bine că luase tot aurul de la Arobynn ca să 
plătească pentru asta. 

— E posibil ca Golful Craniului să fie singurul loc sigur în care 
să ne putem ascunde. 

Ea nu îndrăzni să le spună că, probabil, Rolfe avea mai mult 
de o flotă de contrabandiști de oferit, dacă și-ar fi jucat corect 
cartea. _ 

— Așteptaţi-ne aici! îi spuse lui Rowan. In seara asta o să 
plecăm spre coastă și o să navigăm spre Insulele Moarte. O să 
fim la două săptămâni în urma voastră. 

Aedion îl apucă pe Rowan de umăr în semn de rămas-bun și 
se îndreptă spre Ren și Murtaugh. O clipă mai târziu, bătrânul 
intră șchiopătând în han, urmat de Darrow, care căuta 
răspunsuri. 

Câtă vreme Murtaugh îi scria lui Rolfe, ei nu-i păsa. 

Singură cu Rowan, Aelin spuse: 

— Darrow se așteaptă să-i ascult ordinul fără să crâcnesc. 
Dar, dacă putem să adunăm o armată în sud, putem să-l 
împingem pe Erawan direct în săbiile legiunii Bane. 


— Tot s-ar putea să nu-i convingă pe Darrow și pe ceilalţi... 

— Am să mă ocup mai târziu de asta, spuse ea, împroșcând 
cu apă când îşi scutură capul. Pentru moment, n-am de gând să 
pierd războiul din cauza unui ticălos bătrân care a aflat că îi 
place să se joace de-a regele. 

Rânjetul lui Rowan era feroce, videan. El se aplecă, 
atingându-și gura de a ei. 

— Nici eu nu intenţionez să-l las să păstreze tronul, Aelin. 

— Întoarce-te la mine! fu tot ce-i şopti ea. 

Gândul la ce îl aștepta în Rifthold o lovi din nou. Zeilor - o, 
zeilor! Dacă i s-ar fi întâmplat ceva... 

El îi atinse ușor obrazul umed cu un mont, conturându-i gura 
cu degetul mare. Ea îi atinse pieptul musculos cu o mână, chiar 
în locul în care erau ascunse cele două fiole cu otravă. Pentru o 
clipă, ea se gândi să transforme lichidul mortal în aburi. 

Dar dacă Rowan ar fi fost prins, dacă Dorian ar fi fost prins... 

— Nu pot - nu te pot lăsa să pleci... 

— Poţi, spuse el fără să se lase contrazis. Era vocea prinţului 
ei comandant. Și ai s-o faci. Rowan îi contură din nou gura. Când 
ai să mă găsești din nou, o s-avem noaptea noastră. Nu-mi pasă 
unde sau cine o să fie prin preajmă. 

El o sărută pe gât și-i spuse pe pielea udă: 

— Tu ești Inima mea de Foc. 

Ea îi apucă faţa cu ambele mâini, trăgându-l în jos ca să o 
sărute. 

Rowan o cuprinse în braţe și o strivi de el, mișcându-și mâinile 
ca și când ar fi vrut să-i reţină în palme moliciunea pielii. Sărutul 
lui fu sălbatic - împletirea gheții și a focului. Până și ploaia păru 
să se oprească atunci când se îndepărtară, gâfâind. 

Și prin ploaie, foc și gheaţă, prin întuneric, fulgere și tunete, 
un cuvânt licări în mintea ei, un răspuns și o provocare și un 
adevăr pe care ea îl negă imediat, îl ignoră. Nu pentru sine, ci 
pentru el - pentru el... 

Rowan se transformă într-o sclipire mai strălucitoare decât 
fulgerul. 

Când ea nu mai clipi, un uliu imens bătea din aripi printre 
copaci și în noaptea ploioasă. Rowan ţipă când se aplecă spre 
dreapta - spre coastă - era sunetul unui rămas-bun, al unei 
promisiuni și un strigăt de luptă. 


Aelin îşi înghiţi nodul din gât când Aedion se apropie și o 
apucă de umăr. 

— Lysandra vrea ca Murtaugh să o ia pe Evangeline. Ca să fie 
„instruită ca o doamnă”. Fata refuză să plece. S-ar putea să 
trebuiască să... dai o mână de ajutor. 

Fata se ţinea într-adevăr de stăpâna ei, umerii tremurându-i 
din cauza suspinelor. Murtaugh privi neputincios, întors acum de 
la han. 

Aelin merse prin noroi, pământul lipăindu-i sub tălpi. Cât de 
departe, cât de demult părea acum dimineaţa lor fericită. 

Atinse părul ud al lui Evangeline, iar fata se retrase suficient 
de mult, încât Aelin să-i spună: 

— Eşti o membră a regatului meu. Și prin urmare răspunzi în 
faţa mea. Eşti înţeleaptă, și curajoasă, și o bucurie - dar ne 
îndrept spre locuri întunecate și oribile, unde și mie îmi este 
frică să merg. 

Lui Evangeline îi tremură buza. Ceva se strânse în pieptul lui 
Aelin, dar ea fluieră încet, iar Fleetfoot, care se ascunsese de 
ploaie sub caii lor, veni spre ele. 

— Trebuie să ai grijă de Fleetfoot, spuse Aelin, mângâind 
capul ud al câinelui și urechile-i lungi. Pentru că în locurile alea 
întunecate și oribile, un câine ar fi în pericol. Tu ești singura în 
care am încredere. Poţi să ai grijă de ea pentru mine? 

Ar fi trebuit să preţuiască mai mult momentele plicticoase, 
calme și fericite de pe drum. Ar fi trebuit să savureze fiecare 
secundă în care fuseseră toţi împreună, în siguranţă. 

Deasupra fetei, chipul Lysandrei era încordat și în ochii ei nu 
strălucea doar ploaia. Însă domnișoara dădu din cap spre Aelin, 
în timp ce ea îl mai studie o dată pe Murtaugh cu atenţia unui 
prădător. 

— Rămâi cu Lordul Murtaugh, află cum merg lucrurile în 
regatul lui și protejează-mi prietena, îi spuse Aelin lui 
Evangeline, lăsându-se pe vine ca să o sărute pe Fleetfoot pe 
capul ud. O dată. De două ori. Căţeaua îşi linse absentă ploaia 
de pe faţă. Poţi face asta? repetă Aelin. 

Evangeline se holbă la câine, la stăpâna ei. Și dădu aprobator 
din cap. 

Aelin o sărută pe fată pe obraz și îi şopti la ureche: 


— Folosește-ţi farmecele pe bătrânul mizerabil, dacă tot ai să 
fii acolo. Ea se retrase și îi făcu semn din ochi fetei. 
Recupereaza-mi regatul, Evangeline! 

Dar fata nu zâmbi și dădu din cap. 

Aelin o sărută pentru ultima dată pe Fleetfoot și se întoarse 
spre verișorul ei care o aștepta, în timp ce Lysandra îngenunche 
în noroi, în faţa fetei, dându-i părul ud pe spate și vorbind prea 
încet pentru urechile ei fae. 

Aedion strânse din buze când îşi dezlipi privirea de la 
Lysandra și de la fată și îşi înclină capul spre Ren și Murtaugh. 
Aelin îl ajunse din urmă, oprindu-se la câţiva pași de lorzii 
Allsbrook. 

— Scrisoarea ta, Maiestate, spuse Murtaugh și îi întinse un tub 
sigilat cu ceară. 

Aelin îl luă, plecându-se în semn de mulţumire. 

— Dacă nu vrei să schimbi un tiran cu altul, îţi sugerez să 
pregătești legiunea Bane și pe toţi ceilalţi să plece din Nord, îi 
spuse Aedion lui Ren. 

Murtaugh răspunse în locul nepotului său: 

— Darrow are intenţii bune... 

— Darrow, îl întrerupse Aedion, este un om cu zile numărate. 

Toţi priviră spre ea. Dar Aelin se uită la hanul care se zărea 
printre copaci și la bătrânul care se grăbea din nou spre ei, cao 
forţă a naturii în toată regula. 

— Nu ne atingem de Darrow, spuse ea. 

— Ce? izbucni Aedion. 

— Mi-aș paria toţi banii că a luat deja măsuri ca să se asigure 
că, dacă moare înainte de vreme, nu vom mai călca niciodată în 
Orynth, zise Aelin. 

Murtaugh îi zâmbi, dând afirmativ din cap. Aelin ridică din 
umeri. 

— Deci nu ne atingem de el. Îi facem jocul - jucăm după 
reguli, legi și jurăminte. 

La câţiva pași distanţă, Lysandra și Evangeline încă vorbeau 
încet; fata plângea acum în braţele stăpânei sale, iar Fleetfoot 
îşi freca agitată botul de șoldul ei. 

Aelin îi întâlni privirea lui Murtaugh. 

— Nu te cunosc, domnule, dar multă vreme i-ai fost loial 
unchiului meu - familiei mele. 


Ea scoase pumnalul dintr-o teacă ascunsă de-a lungul 
coapsei. Ei tresăriră când îşi tăie palma. Până și Aedion tresări. 
Aelin îşi strânse palma însângerată în pumn, ţinându-l în aerul 
dintre ei. 

— Datorită loialității ai să-nţelegi ce înseamnă pentru mine 
promisiunile de sânge când spun că, dacă fata aia păţește ceva, 
fizic sau altfel nu o să-mi pese ce legi și ce reguli am să încalc. 

Lysandra se întorsese acum spre ei, simţurile ei de creatură 
metamorfică detectând sânge. 

— Dacă Evangeline o să fie rănită, ai să arzi. Toţi o să ardeţi. 

— Îți ameninţi regatul loial? se auzi o voce rece și 
zeflemitoare când Darrow se opri la câţiva pași distanţă. 

Aelin îl ignoră. Murtaugh avea ochii mari - la fel și Ren. 

Sângele ei se prelinse în pământul sacru. 

— Să fie ăsta testul tău. 

Aedion înjură. El înţelegea. Dacă lorzii din Terrasen nu puteau 
ţine un copil în siguranţă în regatul lor, dacă nu erau în stare să 
o salveze pe Evangeline, să aibă grijă de cineva care nu le era 
de niciun folos, care nu putea să le câştige bogății sau ranguri... 
meritau să moară. 

Murtaugh făcu din nou o plecăciune. 

— Dorinţa ta este și a mea, Maiestate. Mi-am pierdut 
nepoatele, adăugă el repede. Nu vreau să mai pierd încă una. 

Cu asta, bătrânul merse spre locul în care aștepta Darrow și-l 
trase deoparte pe lord. 

Inima i se strânse, dar Aelin îi spuse lui Ren, cu cicatricea 
ascunsă de umbrele glugii lui ude de ploaie: 

— Mi-aș dori să fi avut timp să vorbim. Să am timp să-ți 
explic. 

— Te pricepi să pleci din regatul ăsta. Nu văd de ce acum ar fi 
altfel. 

Aedion mârâi, dar Aelin îl întrerupse. 

— Judecă-mă cât vrei, Ren Allsbrook. Dar nu dezamăgi 
regatul. 

Citi replica nerostită în ochii lui Ren. „Așa cum ai facut-o tu 
vreme de zece ani?” 

Lovitura o atinse profund, dar ea se întoarse. Când făcu asta, 
observă cum Ren se uită la fetiţă - la cicatricele brutale de pe 
chipul lui Evangeline. Aproape identice cu cele de pe chipul său. 
Ceva din privirea lui se domoli, doar un pic. 


Însă Darrow venea acum mânios spre Aelin, dându-l la o parte 
pe Murtaugh, cu faţa alba de furie. 

— Tu... începu el. 

Aelin ridică o mână, flăcările sărindu-i din vârfurile degetelor, 
ploaia transformându-se în aburi deasupra lor. Sângele îi șiroia 
pe încheietura mâinii din tăietura adâncă, asemănătoare cu 
cealaltă de la mâna dreaptă, strălucitor ca rubinul lui Goldryn, 
care i se ivea deasupra umărului. 

— Am să mai fac o promisiune, spuse ea, strângând mâna 
însângerată în pumn, în timp ce o cobori în faţa lor. 

Darrow se încordă. 

Sângele îi picură pe pământul sacru al Terrasenului, iar 
zâmbetul ei deveni mortal. Până și Aedion îşi ţinu respiraţia 
lângă ea. 

— Îţi promit că, indiferent cât de departe aș ajunge, indiferent 
de costuri, când ai să mă chemi în ajutor, am să vin, spuse 
Aelin. Îţi promit pe sângele meu și pe numele familiei mele că 
nu am să mai întorc spatele Terrasenului așa cum mi l-ai întors 
tu. Îţi promit Darrow, că atunci când o să vină momentul și ai să 
te târâi cerșindu-mi ajutorul, am să-mi pun regatul înaintea 
orgoliului și nu am să te ucid pentru asta. Cred că adevărata 
pedeapsă va fi să mă vezi pe tron pentru restul vieţii tale 
mizerabile. 

Chipul său alb căpătă o nuanţă mov. Ea se întoarse. 

— Unde crezi că pleci? întrebă Darrow. 

Așadar, Murtaugh nu îl informase despre planul ei de a merge 
spre Insulele Moarte. Interesant. 

Ea privi peste umăr. 

— Să pretind vechi datorii și promisiuni. Să adun o armată 
asasini, hoţi, exilați și oameni de rând. Să termin ce a fost 
început cu mult timp în urmă. 

Liniștea fu răspunsul lui. 

Așadar, Aelin și Aedion se îndreptară spre locul în care 
Lysandra îi supraveghea acum, serioasă, în ploaie, Evangeline 
cuibărindu-i-se în braţe când Fleetfoot se rezemă de fata care 
plângea în tăcere. 

Aelin le vorbi creaturii metamorfice și generalului, alungându- 
și tristeţea din inimă, alungându-și durerea și îngrijorarea din 
minte: 

— Acum o să plecăm. 


Și după ce ei se împrăștiară să adune caii, Aedion o sărută pe 
Evangeline pe capul ud, înainte ca Murtaugh și Ren să o 
conducă înapoi la han cu o blândeţe considerabilă. Darrow 
merse înainte fără să-și ia rămas-bun, iar Aelin, rămasă singură, 
se apropie, în sfârșit, de copacul noduros și umbrit. 

Neamul  Mititelelor știuse despre atacul balaurilor din 
dimineaţa asta. 

Așadar, presupuse că mica figurină, care se destrăma deja în 
ploaia torențială, era încă un soi de mesaj. Unul doar pentru ea. 

Templul lui Brannon de pe coastă fusese făcut cu grijă - o 
mică invenţie din crengi și pietre ca să formeze stâlpii și 
altarul... Și, pe piatra sacră din mijloc, creaseră un cerb alb din 
lână brută de oaie, coarnele-i puternice fiind doar niște spini 
răsuciţi. 

Era un ordin care-i spunea unde să meargă, ce trebuia să 
obţină. Ea era dispusă să asculte, să le facă jocul, chiar dacă 
asta însemnase să le spună celorlalţi adevărul doar pe jumătate. 

Aelin distruse micul templu, dar ţinu cerbul în palmă, iar lâna 
se înmuie în ploaie. 

Caii nechezară când Aedion și Lysandra îi traseră mai 
aproape, dar Aelin îl simţi cu o clipă înainte de a ieși dintre 
copacii din depărtare, învăluiţi în întuneric. Prea departe în 
pădure, ca să fie orice altceva în afară de o fantomă, o 
născocire a visului unui zeu antic. 

Abia respirând, îl privi cât de mult îndrăzni, iar când Aelin 
încălecă, se întrebă dacă însoțitorii ei îşi dădeau seama că nu 
stropii de ploaie erau cei care-i strălucea pe faţă când îşi puse 
din nou gluga neagră. 

Se întrebă dacă și ei îl zăriseră pe Regele Nordului care stătea 
de pază în adâncul pădurii, strălucirea nemuritoare a cerbului 
alb fiind acoperită de sunetul ploii, și care venise să îşi ia rămas- 
bun de la Aelin Galathynius. 


Capitolul 6 
Dorian Havilliard. Regele Adarlanului, ura liniștea care-i 


devenise tovarăș, însoţindu-l pe holurile aproape goale ale 
castelului său din piatră, ghenmuindu-se noaptea în colţul 


camerei sale dezordonate din turn, stând la masă în faţa lui de 
fiecare dată. 

El știuse dintotdeauna că avea să fie rege într-o zi. 

Nu se așteptase să moștenească un tron distrus și o 
fortăreață goală. 

Mama și fratele mai mic se ascundeau încă în reședința lor de 
pe muntele Ararat. Nu trimisese după ei. De fapt, dăduse ordin 
ca ei să rămână acolo. 

Fie și numai pentru că asta ar fi însemnat revenirea curţii 
mândre a mamei lui, iar el ar fi îmbrățișat cu bucurie liniștea în 
locul chicotelor lor. Fie și numai pentru că asta ar fi însemnat să- 
i privească în faţă pe mama și pe fratele lui și să învăluie în 
minciună identitatea celui care distrusese castelul din sticlă, 
care-i măcelărise pe aproape toţi curtenii lor și care îl ucisese pe 
tatăl lor. Să mintă în legătura cu natura tatălui lui - cu demonul 
care locuise în el. 

Un demon care se reprodusese cu mama lui - nu o dată, ci de 
două ori. 

Stând pe micul balcon din piatră de deasupra turnului său 
privat, Dorian se uită la întinderea strălucitoare a Riftholdului de 
sub soarele care apunea, la panglica scânteietoare a râului 
Avery care curgea încet dinspre mare, șerpuind împrejurul 
orașului, pentru ca, mai apoi să se verse chiar prin inima 
continentului. 

El îşi ridică mâinile în faţa priveliștii, palmele-i fiind pline 
pătături de la exerciţiile și antrenamentele cu sabia pe care îşi 
pusese să le reia. Gărzile lui preferate - oamenii lui Chaol - erau 
morţi cu toţii. 

Torturaţi și uciși. 

Amintirile timpului în care purtase colierul din piatră Wyrd 
erau vagi și înceţoșate. Dar în coșmarurile lui se afla uneori într- 
o temniţă din adâncul castelului, cu mâinile pătate de sânge 
care nu era al lui, auzind ţipete care nu-i aparţineau, 
implorându-i mila. 

Nu lui, îşi spunea el. Prinţul Valg o făcuse. Tatăl lui o făcuse. 

Încă-i era greu să îl privească în ochi pe noul căpitan al gărzii, 
un prieten de-al lui Nesryn Faliq când îi cerea bărbatului să-i 
arate cum să lupte, cum să devină mai puternic, mai rapid. 

Niciodată. Niciodată nu avea să mai fie slab, inutil și speriat. 


Dorian privi spre sud, ca și când ar fi putut să vadă tocmai 
până în Antica. El se întrebă dacă Nesryn și Chaol ajunseseră 
acolo - dacă prietenul lui era deja în Torre Cesme și dacă 
vindecătoarele pline de har îi tămăduiau trupul distrus. 

Demonul din tatăl său făcuse și asta - îi rupsese coloana lui 
Chaol. Bărbatul care se lupta în tatăl său făcuse lovitura să nu 
fie fatală. Dorian nu avusese un asemenea control, o asemenea 
putere, când îl urmărise pe demon folosindu-i corpul - când 
demonul torturase și ucisese și luase ce voia. Poate că, până la 
urmă, tatăl sau fusese un bărbat mai puternic. Un bărbat mai 
bun. 

Nu că ar fi avut vreodată șansa de a-l cunoaşte ca bărbat. Ca 
om. Dorian îşi îndoi degetele, gheaţa strălucindu-i în palmă. 
Magie brută - totuși nu era nimeni aici ca să-l înveţe. Nimeni 
căruia să îndrăznească să-i ceară îndrumare. 

El se rezemă de zidul din piatră de lângă ușa balconului. 

Își ridică mâna spre semnul palid care îi marca gâtul. În ciuda 
orelor pe care și le petrecuse în afara antrenamentului, pielea 
peste care fusese cândva gulerul nu se închisese la culoare, într- 
o nuanţă aurie. Poate că avea să rămână mereu palidă. 

Poate că visele aveau să-i fie mereu bântuite de vocea 
șuierătoare a prinţului demon. Poate că avea să se trezească 
mereu transpirat și simţindu-i sângele lui Sorscha, așa ca pe 
sângele lui Aelin atunci când o înjunghiase. 

Aelin. Nicio veste de la ea - sau de la nimeni altcineva în 
privinţa întoarcerii reginei în regatul ei. El încercă să nu se 
îngrijoreze, să nu se gândească de ce era atât de liniște. 

Atât de liniște, când iscoadele lui Nesryn și Chaol îi dădeau de 
veste că Morathul se agita. 

Dorian aruncă o privire înăuntru, spre grămada de hârtii de pe 
biroul lui dezordonat, și tresări. Incă avea o mulţime 
dezgustătoare de hârtii de făcut înainte de a merge la culcare: 
scrisori de semnat, planuri de citit... 

Tunetul murmură deasupra orașului. 

Poate că era un semn că trebuia să se apuce de lucru, dacă 
nu voia să stea treaz până se făcea din nou dimineaţă. Dorian 
se întoarse înăuntru, oftând pe nas, iar tunetul bubui din nou. 

Prea curând, iar sunetul fu prea scurt. 

Dorian scrută orizontul. Nu erau nori - nu era nimic în afară 
de un cer roșu, cu roz și auriu. 


Dar orașul care se întindea la poalele dealului castelului păru 
să încremenească. Chiar și noroiosul Avery păru să se oprească 
din șerpuit când o bubuitură se auzi din nou. 

El mai auzise sunetul acela. 

Magia îi clocoti în vene, iar el se întrebă ce a simţit când 
gheaţa îi acoperi balconul fără voia lui, atât de repede și rece, 
încât pietrele scârţâiră. 

El încercă să o strângă din nou - ca și când ar fi fost un ghem 
de aţă care i se rostogolise din mâini - dar aceasta îl ignoră, 
acoperind mai bine și mai repede pietrele. De-a lungul bolţii 
pragului ușii din spatele lui, pe faţada încovoiată a turnului... 

Un corn se auzi din vest. Un ton ascuţit, ca un behăit întrerupt 
înainte să se termine. 

Din cauza poziţiei balconului, nu reușea să-și dea seama de 
unde venea. Intră grăbit în cameră, lăsându-și magia pietrelor și 
se repezi să deschidă fereastra dinspre vest. Era la jumătatea 
mormanelor de cărţi și hârtii când se uită la orizont. Când orașul 
lui începu să strige. 

In depărtare, acoperind soarele ca o furtună de lilieci, zbura o 
legiune de balauri. 

Fiecare purta vrăjitoare înarmate, care-și urlau cuvintele de 
luptă pe cerul pătat de culoare. 

Manon și Cele Treisprezece ale sale zburaseră fără să se 
oprească, fără să doarmă. In ziua precedentă, lăsaseră în urmă 
cele două sabaturi de escortă, balaurii lor fiind prea extenuaţi ca 
să ţină ritmul. Mai ales că Cele Treisprezece făcuseră luni în șir 
toate acele drumuri în plus, și patrule, îşi adunaseră puterile 
încet și temeinic. 

Ele zburau la înălţime ca să rămână ascunse și, prin golurile 
dintre nori, continentul licărise dedesubt în diverse nuanţe de 
verde-închis, gălbui și albastru scânteietor. Ziua fusese suficient 
de senină încât niciun nor nu le ascunse când se grăbiră spre 
Rifthold, soarele începându-și apusul spre vest. 

Spre patria ei pierdută. 

De la înălţimea și distanţa aceea, Manon văzu pe deplin 
carnagiul, când orizontul dezvălui, în cele din urmă, întinderea 
orașului capitală. 

Atacul începuse fără ea. Legiunea lIskrei ataca încă, 
îndreptându-se spre palat și spre zidul de sticlă care se ridica 
peste oraș la marginea estică. 


Ea îl înghionti pe Abraxos cu genunchii, o comandă tăcută să 
zboare mai repede. 

El se supuse, dar nu îndeajuns. Era epuizat. Cu toţii erau. 

Iskra îşi dorea victoria pentru sine. Manon nu se îndoia că 
moștenitoarea Picioarelor-Galbene primise ordin să se retragă... 
dar numai după sosirea lui Manon. Era o ticăloasă. Ticăloasă 
pentru că ajunsese prima aici, pentru că nu așteptase... 

Ele zburară tot mai aproape de oraș. 

Curând, auziră ţipetele. Mania ei se transformă într-o povară. 

Manon îl îndreptă pe Abraxos spre castelul de piatră din vârful 
dealului, care abia se înălța deasupra zidului strălucitor din 
sticlă - era zidul pe care primise ordin să-l distrugă - și 
nădăjduia că nu ajunsese prea târziu pentru asta. 

Și că știa ce naiba făcea. 


Capitolul 7 


Dorian dăduse alarma, dar gărzile știau deja. lar când 
coborâse repede pe scări, îi blocară calea, spunându-i să 
rămână în turn. El încercă din nou să iasă, să ajute, dar gărzile îl 
implorară să rămână. Îl implorară, ca să nu-l piardă din nou. 

Disperarea și vocile lor tinere îl făcură să rămână în turn. Dar 
nu degeaba. 

Dorian rămase pe balconul său, cu o mână ridicată în faţă. 

De la distanţă, nu putu face nimic atunci când balaurii 
dezlănţuită iadul dincolo de zidul din sticlă. Distrugeau clădirile, 
smulgeau acoperișurile cu ghearele, înșfăcau oamenii - oamenii 
lui - de pe stradă. 

Acopereau cerul ca o pătură de colţi și gheare și, chiar dacă 
săgețile gărzilor orașului îi atingeau, balaurii nu se opreau. 

Dorian îşi adună magia, impunându-i să îl asculte, invocând 
gheaţa și vântul în palma sa, lăsând-o să se adune. 

Ar fi trebuit să se antreneze, ar fi trebuit să o roage pe Aelin 
să îl înveţe ceva când fusese aici. 

Balaurii zburară mai aproape de castel și de zidul de sticlă 
care încă-l înconjura, ca și când ar fi vrut să-i arate exact cât de 
neputincios era înainte de a veni după el. 

să vină. Să se apropie suficient de mult pentru magia lui. 


Poate că raza lui de acţiune nu era la fel de lungă ca a lui 
Aelin, poate că nu putea să înconjoare orașul cu puterea lui, dar, 
dacă se apropiau destul de mult... 

Nu avea de gând să mai fie slab sau fricos. Primii balauri 
ajunseră în vârful zidului de sticlă. Erau imenși - mult mai mari 
decât vrăjitoarea cu păr alb și balaurul ei cu cicatrice. Șase 
zburară spre castelul său, spre turnul său. Spre rege. 

Avea să le dea un rege. 

El îi lasă să se apropie, strângându-și degetele în pumn și 
magia. 

Multe vrăjitoare zăboveau lângă zidul din sticlă, lovind cu 
cozile balaurilor în el, crăpând sticla opacă puţin câte puţin. De 
parcă cele șase care zburau spre castel ar fi fost suficient de 
multe, încât să-l distrugă. 

Acum le vedea siluetele - costumele din piele cu ţinte din fier, 
soarele care apunea lucind pe platoșele mari ale balaurilor când 
se grăbiră spre domeniile castelului încă în reparaţii. 

lar când Dorian le văzu dinţii din fier, când ele rânjiră, când 
strigătele gărzilor care trăgeau cu vitejie săgețile din ușile și 
ferestrele castelului se transformară într-un vuiet în urechile lui, 
întinse mâna spre vrăjitoare. 

Gheaţa și vântul le spintecară, sfâșiind bestia și călăreţul. 

Gărzile strigară alarmate, apoi tăcură uimite. 

Dorian gâfâi, suspină ca să-și aducă aminte propriul nume și 
ce era, în timp ce magia se scurgea din el. Ucisese și în timpul 
robiei sale, dar niciodată din voia lui. 

lar când leșurile căzură, izbindu-se cu un zgomot surd de 
pământul castelului, când sângele lor aburi aerul... „Mai mult”, 
gemu magia lui, căzând și urcând în același timp în spirală, 
trăgându-l din nou spre vârtejurile ei îngheţate. 

Dincolo de zidul crăpat din sticlă, orașul lui sângera. Ţipa de 
groază. 

Alţi patru balauri traversară zidul din sticlă care se sfărâma 
acum, înclinându-se, în timp ce călăreţele îşi priviră surorile 
sfâșiate. Strigătele li se zdruncinară din gâturile nemuritoare, iar 
fuioarele din benzile galbene de pe frunţi se rupseră în vânt. Ele 
îşi îndreptară balaurii spre cer, ca și când ar fi intenţionat să se 
tot înalțe, iar apoi să plonjeze chiar deasupra lui. 

Un zâmbet flutură pe buzele lui Dorian când îşi eliberă din nou 
magia, un bici bifurcat care pocni spre balaurii care urcau. 


Mai mult sânge și mai multe bucăţi de balauri și vrăjitoare 
căzură la pământ, toate acoperite cu o gheaţă atât de groasă, 
încât se sparseră pe dalele de piatră din curte. 

Dorian se concentră mai mult. Dacă ar fi reușit să intre în 
oraș, poate ar fi putut să arunce o plasă mai lată... 

Atunci se dădu un alt atac. Nu din faţă, sau de deasupra, sau 
de dedesubt. 

Din spate. 

Tumul lui se clătină într-o parte, iar Dorian fu aruncat înainte, 
lovindu-se de balconul din piatră, abia evitând să cadă peste 
margine. 

Pietrele crăpară, lemnul sări în așchii, iar el fu cruțat de o 
bucată de piatră doar datorită magiei pe care şi-o aruncase în 
jur, când îşi acoperise capul. 

El se întoarse către interiorul dormitorului său. O gaură 
imensă fusese făcută în partea laterală și în acoperiș. Și, 
cocoţată pe piatra ruptă, o vrăjitoare bine făcută îi zâmbea 
acum cu dinţi din fier sfâșietori, cu o bandă de piele galbenă și 
decolorată pe frunte. 

El încercă să-și adune magia, dar aceasta pâlpăi. 

Era prea curând, prea repede, îşi dădu el seama. Prea 
necontrolată. Nu avea suficient timp să-și adune toată puterea. 
Capul balaurului intră șerpuind în turn. 

În spatele lui, alţi șase balauri se urcară pe zid, ridicându-se 
spre spatele lui expus. lar zidul... zidul lui Aelin... sub ghearele și 
cozile frenetice și furioase... se prăbuși cu totul. 

Dorian se uită la ușa care dădea spre scările turnului, pe unde 
gărzile ar fi trebuit deja să dea buzna. Il aștepta doar liniștea. 

Era atât de aproape, dar, ca să ajungă acolo, ar fi trebuit să 
treacă pe lângă botul balaurului. De aceea zâmbea vrăjitoarea. 

O singură șansă - avea o singură șansă să facă asta. 

Dorian îşi încleșta degetele, fără să-i dea vrăjitoarei timp să îl 
mai studieze. 

Întinse o mână, gheaţa spărgându-se în palma lui și intrându-i 
balaurului în ochi. Acesta ţipă și se retrase, iar el fugi. Ceva 
ascuţit îi crestă urechea și se înfipse în peretele din faţa lui. Un 
pumnal. 

El continuă să alerge spre ușă... 

Coada îi trecu prin faţa ochilor cu o clipă înainte să îl izbească 
într-o parte. 


Magia era ca o peliculă în jurul lui, protejându-i oasele și 
ţeasta când fu aruncat în zidul de piatră. Destul de puternic, 
încât pietrele crăpară. Destul de tare, încât majoritatea 
oamenilor ar fi murit. 

Stelele și întunericul dansară în faţa lui. Ușa era atât de 
aproape. Dorian încercă să se ridice, dar membrele nu-l 
ascultau. 

Năucit; năucit de... 

Căldura umedă i se prelinse chiar sub coaste. Nu era o 
tăietură adâncă, ci suficient cât să-l doară din cauza unui spin 
din coadă. Spini acoperiţi de o strălucire verde. 

Era venin. Un fel de venin care îl slăbea și paraliza înainte de 
a-l ucide... 

El nu avea să mai fie luat, nu în Morath, nu la duce și la 
colierele lui... 

Magia lui se zbătu împotriva sărutului paralizant și mortal al 
veninului. Magia de vindecare. Dar încet, slăbită de momentele 
de risipă de dinainte. 

Dorian încercă să se târâie spre ușă, gâfâind printre dinţii 
încleștaţi. 

Vrăjitoarea îi dădu un ordin balaurului ei, iar Dorian se adună 
suficient cât să-și ridice capul. Ca să o vadă scoţându-și sabia și 
începând să descalece. 

Nu, nu, nu... 

Vrăjitoarea nu atinse pământul cu picioarele. 

Într-o clipă, fu cocoţată în șa, balansându-și un picior de 
partea cealaltă a balaurului. 

În clipa următoare, capul îi dispăru, sângele ei stropindu-i 
balaurul în timp ce acesta ţipă și se întoarse... 

Și fu doborât din turn de un alt balaur, mai mic. Cu citatrice și 
rău, cu aripi strălucitoare. 

Dorian nu așteptă să vadă ce se întâmpla, nu se întrebă. 

El se târî spre ușă, magia lui devorând veninul care ar fi 
trebuit să-l ucidă, un torent puternic de lumină luptând cu toată 
forţa-i considerabilă împotriva întunericului verzui. 

Pielea tăiată, mușchii și oasele îl furnicară când se lipiră încet 
iar scânteia pâlpâi și îi curse prin vene. 

Dorian întindea mâna spre mânerul ușii, când micul balaur 
ateriză în gaura tăcută în turnul lui, din colții lui imenși picurând 
sânge pe hârtiile împrăștiate, de care se plânsese în urmă cu 


doar câteva minute. Călăreaţa lui sprintenă și acoperită de 
armură descăleca dintr-o săritură, săgețile din tolba de pe spate 
lovindu-se de mânerul sabiei mari, legate de-a lungul ei. 

Ea îşi scoase casca încoronată cu lame subţiri, ca de lance. 

li recunoscu faţa înainte să-și amintească numele ei. 

li recunoscu părul alb, ca lumina lunii pe apă, care i se 
revărsa peste armura neagră cu solzi; recunoscu ochii de un 
auriu aprins. 

Recunoscu chipul imposibil de frumos, plin de răceala însetata 
de sânge și de videnie. 

— Ridică-te! mârâi Manon Cioc-Negru. 

„Rahat” 

Cuvântul răsună monoton și constant în mintea lui Manon 
când se plimbă prin turnul distrus al regelui, armura bubuind pe 
pietre căzute, hârtii fluturânde și cărţi împrăștiate. 

„Rahat, rahat, rahat” 

Iskra dispăruse - cel puţin nu era lângă castel. Dar sabatul ei 
era. 

lar când Manon o zărise pe santinela Picioare-Galbene 
cocoţată în turn, pregătindu-se să revendice victima pentru ea... 
un secol de antrenament și de instinct se treziseră în Manon. 

Nu fusese nevoie decât să balanseze o dată Spintecă - Vânt 
când Abraxos zbură pe lângă, iar santinela Iskrei fu moartă. 

„Rahat, rahat, rahat” 

Apoi Abraxos atacă balaurul rămas, un mascul cu ochi 
înceţoșaţi, care nu avu nici măcar șansa să ţipe înainte ca dinţii 
lui Abraxos să îi apuce gâtul lat și ca sângele și carnea să 
zboare când se rostogoliră prin aer. 

Ea nu avea timp să se minuneze că Abraxos nu evitase lupta, 
că nu cedase. Balaurul ei cu inimă de războinic. Îi promise în 
gând o porţie suplimentară de carne. 

Jacheta neagră și însângerată a tânărului rege era acoperită 
de praf și de mizerie. Insă ochii lui albaștri erau limpezi, dacă nu 
mari, când ea strigă din nou, acoperind ţipetele orașului: 

— Ridică-te! 

intinse o mână spre mânerul din fier al ușii. Nu ca să cheme 
ajutoare sau ca să fugă, îşi dădu ea seama, acum la un pas de 
el, ci ca să se ridice. 

Manon îi studie picioarele lungi, mai musculoase decât ultima 
dată când îl văzuse. Apoi observă rana ce se zărea prin partea 


laterală a jachetei lui sfâșiate. Nu era adâncă și nu curgea 
sânge, dar... 

„Rahat, rahat, rahat” 

Veninul din coada balaurului era cel mai rău și mortal, 
paralizant în cel mai bun caz. Te paraliza doar cu o zgârietură. 
Ar fi trebuit să fie mort. Sau pe moarte. 

— Ce vrei? spuse el răgușit, uitându-se între ea și Abraxos, 
care supraveghea cerul în căutarea altor atacatori, cu aripile 
foșnindu-i de nerăbdare. 

Regele trăgea de timp - în vreme ce rana i se vindeca. 

Magie. Doar cea mai puternică magie i-ar fi putut împiedica 
moartea. Manon izbucni: 

— Liniște! 

Și îl ridică în picioare. 

Atingerea ei sau ughiile din fier care îi intrară prin jachetă îl 
făcură să tresară. Era mai greu decât estimase ea - ca și când 
ar fi avut mușchi și mai puternici pe sub haine. Dar, cu puterea 
nemuritoare, nu avea nevoie de multă energie ca să-l ridice în 
picioare. 

Ea uitase totuși cât de înalt era. Faţă în faţă, Dorian gâfâi și o 
fixă cu privirea când şopti: 

— Bună, pui de vrăjitoare. 

O parte antică și prădătoare din ea se trezi la zâmbetul 
schiţat. Se ridică, înclinându-și urechile spre el. Nici urmă de 
frică. Interesant. 

— Bună, prinţișorule, răspunse Manon mieros. 

Abraxos o avertiză mârâind, iar Manon întoarse capul ca să 
descopere un alt balaur venind în viteză spre ei. 

— Pleacă, spuse ea, lăsându-l să se sprijine singur când 
deschise ușa turnului. 

Ţipetele oamenilor de la etajele inferioare se ridicară ca să-i 
întâmpine. Dorian se rezemă de zid, ca și când și-ar fi folosit 
toată puterea de concentrare ca să stea în picioare. 

— Există o altă ieșire? Altă cale de scăpare? 

Regele o evaluă cu o sinceritate care o făcu să mârâie. 

În spatele lor, ca și când Mama și-ar fi întins mâna, un vânt 
puternic îi lovi pe balaur și pe călăreaţa lui din turn, trimiţându-i 
de-a rostogolul în oraș. Până și Abraxos urlă, agăţându-se de 
pietrei turnului atât de puternic, încât rocile dure crăpară sub 
ghearele lui. 


— Există coridoare, spuse regele. Dar tu... 

— Atunci, găsește-le! leşi! 

El nu se mișcă din locul de lângă perete. 

— De ce? 

Linia palidă încă-i înconjura gâtul, atât de evidentă pe pielea 
lui bronzată și aurir. Dar ea nu accepta întrebări de la muritori. 
Nici măcar de la regi. Nu mai accepta. 

Așa că îi ignoră întrebarea și spuse: 

— Perrington nu este ceea ce pare. Este un demon în corpul 
unui muritor și a renunţat la vechea piele ca să îmbrace o alta. E 
un bărbat cu păr auriu. În Morath, crește lucruri malefice pe care 
plănuiește să le dezlănţuie în orice clipă. Asta e numai o fărâmă. 

Ea agită o mână cu unghii din fier spre dezastrul din jurul lor. 

— E un mod de a vă demoraliza și de a câştiga favoruri din 
partea celorlalte regate, prin faptul că spune că tu ești inamicul. 
Adună-ţi forţele înainte să i se dea șansa să îşi sporească 
numărul, până devine de necucerit. Nu vrea să ia doar 
continentul, ci toată Erilea. 

— De ce mi-ar spune asta călăreaţa lui încoronată? 

— Motivele mele nu te privesc. Fugi! 

Din nou, vântul puternic lovi castelul, alungând forţele care se 
apropiau, făcând pietrele să scârţâie. Un vânt care mirosea a pin 
și a zăpadă - era un miros cunoscut, ciudat. Antic, și iscusit, și 
crud. 

— Ai ucis-o pe vrăjitoarea aia. 

Într-adevăr, sângele santinelei împestriţa pietrele. Acoperea 
Spintecă-Vânt și casca aruncată. 

„Ucigașă de vrăjitoare” 

Manon alungă gândul, împreună cu întrebarea insinuată de el. 

— Îmi rămâi dator, Rege al Adarlanului. Pregătește-te pentru 
ziua în care am să vin să-ţi cer să-mi plătești datoria! 

Gura lui senzuală se încordă. 

— Luptă cu noi! Acum! Luptă cu noi acum, împotriva lui! 

Prin ușă, tipetele și strigătele de luptă spintecară aerul. 
Vrăjitoarele reușiseră să aterizeze undeva - se infiltraseră în 
castel. Să-i găsească ar fi fost o chestiune de doar câteva 
momente. lar dacă regele nu pleca... Ea îl smuci de lângă perete 
și îl împinse pe scări. 


Picioarele îi cedară, iar el îşi sprijini o mână bronzată de zidul 
vechi din piatră în timp ce aruncă o privire încruntată peste 
umărul larg. O încruntare. 

— Nu recunoști moartea când o vezi? spuse ea printre dinţi, 
pe un ton jos și malefic. 

— Am văzut moartea și lucruri chiar mai rele, spuse el, cu 
ochii albaștri îngheţaţi, când o studie din cap până în vârful 
metalic al cizmelor și invers. Moartea pe care ai oferi-o este 
bună în comparaţie cu asta. 

Vorbele lui îi atinseră o coardă sensibilă, dar regele șchiopăta 
deja pe scări, cu o mână sprijinită de zid. Se mișca atât de lent 
în timp ce otrava ieșea din el, magia lui luptându-se, cu 
siguranţă, cu toată puterea, ca să-l ţină în viaţă. 

Ușa de la baza turnului se sfărâmă. 

Dorian se opri în faţa celor patru santinele Picioare-Galbene 
care intrară repede, mârâind în mijlocul turnului gol. Vrăjitoarele 
se opriră, clipind la Aripa lor Conducătoare. 

Spintecă-Vânt tremură în mâna ei. Să-l ucidă - să-l ucidă 
acum, înainte ca ele să poată da de veste că fusese reperată cu 
el... „Rahat, rahat, rahat” 

Manon nu trebui să decidă. Într-un vârtej de oţel, vrăjitoarele 
Picioare-Galbene muriră înainte să se poată întoarce spre 
războinicul care intră exploziv pe ușă. 

Cu părul argintiu, tatuat pe faţă și gât, și cu urechile ușor 
ascuţite. Sursa vântului. 

Dorian înjură și cobori o treaptă clătinându-se, dar războinicul 
fae se uita la ea. În ochii lui licărea doar o furie mortală. 

Manon rămase fără suflare. 

Ea scoase un sunet gâtuit și se retrase clătinându-se, 
apucându-se de gât ca și când ar fi tânjit după aer. Dar magia 
bărbatului nu dădu înapoi. Ar fi ucis-o pentru ce încercase să-i 
facă reginei lui. Pentru săgeata pe care o trăsese Asterin, 
intenţionând să nimerească inima reginei. O săgeată în faţa 
căreia sărise el. 

Manon se prăbuși în genunchi. Regele fu imediat lângă ea, 
studiind-o pentru o clipă, înainte de a striga pe scări: 

— Nu! 

De atât fu nevoie. Aerul îi inundă din nou gura, plămânii, iar 
Manon suspină, arcuindu-și spatele în timp ce trase aer în piept. 


Cei din neamul ei nu aveau scuturi magice împotriva unor 
astfel de atacuri. Doar când era extrem de disperată și de 
furioasă putea o vrăjitoare să invoce inima magiei în ea - cu 
consecinţe devastatoare. Nici cele mai însetate de sânge și mai 
lipsite de suflet dintre ele nu îndrăzneau să discute cu voce tare 
despre asta: despre supunere. 

Nu-l vedea bine pe Dorian, din cauza privirii înceţoșate. 
Manon încă gâfâia după aerul proaspăt și salvator când acesta 
spuse: 

— Să mă cauţi când ai să te răzgândești, Cioc-Negru. 

Apoi regele dispăru. 


Capitolul 8 


Rowan Whitethorn zburase fără mâncare, apă sau odihna 
timp de două zile. 

Ajunsese în Rifthold prea târziu. 

Capitala era în haos, sub ghearele vrăjitoarelor și ale 
balaurilor lor. Văzuse destule orașe căzând de-a lungul 
secolelor, ca să știe că acesta era terminat. 

Chiar dacă oamenii s-ar fi adunat, ar fi făcut-o doar ca să-și 
vadă moartea cu ochii. Vrăjitoarele dărâmaseră deja zidul de 
sticlă al lui Aelin. Altă mișcare calculată de-a lui Erawan. 

Fusese un efort să-i lase pe nevinovaţi să lupte singuri, să 
alerge repede spre castelul din piatră și turnul regelui. Avusese 
un singur ordin, dat de regina lui. 

Tot ajunsese prea târziu - dar nu fără un licăr de speranţă. 

Dorian Havilliard se clătină în timp ce se grăbiră pe holurile 
castelului, auzul și mirosul fin al lui Rowan ferindu-i de zonele în 
care se dădeau lupte. Dacă tunelurile secrete erau 
supravegheate, dacă nu puteau ajunge în canalizare... Rowan 
făcu tot soiul de planuri. Niciunul nu se termina bine. 

— Pe aici! gâfâi regele. 

Era primul lucru pe care îl spusese Dorian de când coborâseră 
în grabă scările. Ei erau în partea rezidenţială a palatului, pe 
care Rowan o văzuse doar de afară - în forma lui de uliu. 
Camerele reginei. 

— Există o ieșire secretă din dormitorul mamei mele. 

— Îmi pare rău, îi spuse Rowan regelui - fără să pară sincer. 


Magia lui pâlpâi, o vibraţie distantă ca să-i dea de știre că se 
consuma. Cele două zile de zbor cu o viteză ameţitoare și apoi 
lupta cu balaurii de afară îşi spuseseră cuvântul. 

Dorian se uită cu atenţie la stricăciuni. 

— Cineva oricum ar fi făcut-o. 

Rosti cuvintele fără sentimente, fără tristeţe. El se grăbi prin 
cameră, șchiopătând un pic. Dacă regele ar fi posedat o magie 
cu o fărâmă mai slabă, ar fi putut muri din cauza cozii veninoase 
a balaurului. 

Dorian ajunse în dreptul unui portret mare și aurit al unei 
tinere cu păr castaniu, care ţinea în braţe un copil cu ochi 
albaștri. 

Regele se uită la el cu o clipă mai mult decât era necesar, 
suficient încât să-i spună totul lui Rowan. Dar Dorian trase 
tabloul spre el, ca să dezvăluie o mică trapă. 

Rowan avu grijă ca regele să intre primul, cu lumânarea în 
mână, înainte să îşi folosească magia ca să facă tabloul să 
plutească la locul lui; apoi închise ușa în urma lui. 

Holul era înghesuit, iar pietrele prăfuite. Dar vântul din faţă 
sugera spaţii deschise, umezeală și mucegai. Rowan trimise un 
fuior de magie să încerce scările pe care coborau acum și 
mulţimea de holuri din faţă. Nici urmă de surpare de când 
distruseseră turnul cu ceas. Nici urmă de inamici care așteptau 
sau de mirosul urât al Valgilor și al bestiilor lor. O mică 
binecuvântare. 

Urechile lui fae auziră ţipetele înăbușite și strigătele celor 
care mureau deasupra lor. 

— Ar trebui să rămân, spuse încet Dorian. 

Un dar al magiei regelui, apoi - auzul îmbunătăţit. Magia 
brută care îi putea oferi orice dar: al gheții, al focului, al 
vindecării, simţuri ascuţite și putere. Poate și al metamorfozării, 
dacă ar fi încercat. 

— Poporului tău îi ești mai util viu, spuse Rowan, vocea lui 
răsunând dur din pietre. Extenuarea îl săcâi, dar el o alungă 
Avea să odihnească odată ce ar fi fost în siguranţă. 

Regele nu răspunse. 

— Am văzut cum au căzut multe orașe, spuse Rowan. Am 
văzut cum au căzut regate întregi. Și distrugerea pe care am 
văzut-o când am venit în zbor este atât de gravă, încât nici 
măcar cu darurile tale considerabile nu ai fi putut face nimic. 


Nu prea știa ce ar fi făcut dacă distrugerea aceea ar fi ajuns în 
pragul Orynthului. Sau de ce se aștepta Erawan să facă. Urma 
se gândească mai târziu la asta. 

— Ar trebui să mor odată cu ei, fu răspunsul regelui 

Ei ajunseră la baza scărilor, coridorul lăţindu-se acumân 
camere mai mari. Rowan îşi undui din nou magia prin mulţimea 
de tuneluri și scări. Cel din dreapta indica o intrare în canalizare 
la capătul lui. Bun. 

— Am fost trimis aici ca să te împiedic să faci asta, spuse în 
cele din urmă Rowan. 

Regele îi aruncă o privire peste umăr, tresărind ușor când 
mișcarea îi întinse pielea care încă se vindeca. Unde Rowan se 
aștept la o rană deschisă în urmă cu câteva minute, acum se 
ivea doar o cicatrice roșie prin jacheta sfâșiată. 

— Aveai de gând să o ucizi, zise Dorian. 

El știa la cine se referea regele. 

— De ce mi-ai cerut să nu o fac? 

Așadar, regele îi povesti despre întâlnire în timp ce cobori mai 
adânc în măruntaiele castelului. 

— Eu n-aș avea încredere în ea, spuse Rowan după ce 
termină Dorian, dar poate că zeii ne vor favoriza. Poate că 
moștenitoarea Cioc-Negru se va alătura cauzei noastre. 

Dacă nu i s-ar fi descoperit crimele mai înainte de toate. Dar, 
chiar dacă ar fi avut doar treisprezece vrăjitoare și balaurii lor, 
dacă prinţul acela era cel mai priceput din tot neamul Dinţi de 
Fier... asta ar fi putut însemna diferenţa dintre căderea 
Orynthului și înfruntarea lui Erawan. 

Ei ajunseră în canalizarea castelului. Până și șobolanii fugeau 
prin mica intrare, ca și când strigătele balaurilor ar fi prevestit 
moartea. 

Se opriră la bolta astupată de pietrele căzute - fără îndoială, 
din cauza erupției focului iadului de astă vară. 

Era culoarul lui Aelin, după cum îşi dădu seama Rowan 
simțind o smucitură în adâncul pieptului. Și, la câţiva pași în 
faţă, o baltă veche de sânge uscat păta pietrele de-a lungul 
marginii apei. Duhoarea unui om zăbovea în preajma ei. 

— Ea l-a spintecat pe Archer Finn chiar acolo, spuse Dorian, 
urmărindu-i privirea. 


Rowan nu îşi permise să se gândească la asta sau la faptul că 
proștii, fără voia lor, oferiseră unui asasin o cameră care făcea 
legătura cu încăperile reginei. 

De un stâlp din piatră era ancorată o barcă destul de solidă, 
deși carena era aproape complet putrezită. lar grilajul spre 
micul râu care șerpuia dincolo de castel rămânea deschis. 

Rowan îşi trimise din nou magia în lume, adulmecând aerul de 
dincolo de canalizare. Nicio aripă nu-l spinteca, nu se simţea 
niciun miros de sânge în calea lui. Era liniște și pace în partea de 
est a castelului. Dacă vrăjitoarele ar fi fost inteligente, ar fi avut 
santinele care să supravegheze fiecare centimetru. 

Dar, după ţipetele și rugăminţile de deasupra, Rowan știa că 
vrăjitoarele erau prea pierdute în setea lor de sânge ca să mai 
gândească normal. Cel puţin pentru câteva minute. 

Rowan făcu semn din bărbie spre barcă. 

— Urcă! 

Mucegaiul și putreziciunea îl făcură pe Dorian să se încrunte. 

— O să avem noroc dacă nu o să se destrame în jurul nostru. 

— În jurul tău, îl corectă Rowan. În jurul tău, nu al meu. Urcă 

Dorian îi auzi tonul și, cu înţelepciune, alese să urce. 

— Ce faci... 

Rowan îşi scoase mantia și o aruncă peste rege. 

— Întinde-te și acoperă-te cu asta! 

Un pic palid la faţă, Dorian se supuse. Rowan rupse funiile 
rapid cu cuțitul. 

Se transformă, aripile bătând destul de zgomotos cât să-i 
transmită lui Dorian ce se întâmplase. Magia lui Rowan gemu și 
se tensiona când el împinse vasul, aparent gol și în derivă, afară 
din canalizare, ca și când cineva l-ar fi eliberat accidental. 

Zburând prin gura canalizării, protejă barca folosind un zid din 
aer dur - ascunzând mirosul regelui și împiedicând săgețile 
rătăcite să îl străpungă. 

Rowan privi înapoi doar o dată când zbură de-a lungul micului 
râu, mult deasupra bărcii. 

Doar o dată se uită spre orașul care-i făurise, distrusese și 
adăpostise regina. 

Din zidul ei de sticlă nu mai rămăseseră decât bucăţi şi 
cioburi care străluceau pe străzi și în iarbă. 

Ultimele săptămâni de călătorie fuseseră un chin - nevoia de 
a o avea și de a o gusta înnebunindu-l. Și, având în vedere 


spusele lui Darrow... poate, în ciuda promisiunii făcute la 
plecare, fusese un lucru bun că nu făcuseră acel ultim pas. 

Se gândise la asta cu mult înainte de Darrow și decretele lui 
de rahat: el era un prinţ, însă doar cu numele. 

El nu avea nici armată, nici bani. Fondurile substanţiale pe 
care le poseda erau în Doranelle - iar Maeve nu i-ar fi permis 
niciodată să le revendice. Era foarte probabil să fi fost deja 
împărţite între verișorii lui băgacioși, împreună cu pământurile și 
reședințele lui. Nu ar fi contat dacă o parte din ei - verișorii 
alături de care crescuse - ar fi refuzat să accepte din loialitatea 
și încăpăţânarea tipică familiei Whitethorn. Acum, Rowan nu 
putea să-i ofere reginei lui decât puterea sabiei, profunzimea 
magiei și loialitatea inimii lui. 

Cu asemenea lucruri nu câştigau războaie. 

Când vorbise Darrow, îi simţi disperarea ei, deși chipul i-o 
ascunsese. lar el îi cunoștea sufletul înflăcărat: ea ar fi făcut-o. 
Să se gândească la mariajul cu un prinţ sau cu un lord străin. 
Chiar dacă relaţia asta dintre ei... chiar dacă el știa că nu era 
doar poftă trupească sau poate dragoste. 

Forţa pe care o genera relaţia dintre ei, ar fi putut devora 
lumea. 

Și, dacă ar fi ales-o, dacă s-ar fi ales, la fel de bine ar fi putut 
să-i aducă sfârșitul. 

De aceea nu rostise cuvintele pe care ar fi vrut să i le spună 
de ceva timp, chiar dacă toate instinctele vuiau ca el să o facă 
la despărţire. Și poate că a o avea pe Aelin doar ca să o piardă 
era pedeapsa lui pentru că îşi lăsase partenera să moară; 
pedeapsa pentru că, în sfârșit, renunţase la tristeţe și dezgust. 

Valurile abia se auzeau în vuietul balaurilor și al ţipetelor celor 
nevinovaţi după ajutorul care nu avea să vină niciodată. El îşi 
alungă durerea din piept, impulsul de a se întoarce. 

Era război. Pământurile astea urmau să îndure lucruri mult 
mai rele în zilele și lunile următoare. Regina lui, indiferent de cât 
încerca să o protejeze, avea să îndure lucruri mult mai rele. 

Inainte ca barca să plutească pe râuleţul care șerpuia spre 
delta râului Avery, însoţită la înălţime de un uliu cu coadă albă, 
zidurile castelului de piatră erau deja scăldate în sânge. 


Capitolul 9 


Elide Lochan știa că era vânată. 

Timp de trei zile, încercase să scape de tot ce o urmărea prin 
întinderea nesfârșită a Oakwaldului. Și, între timp, se rătăcise. 

De trei zile nu prea dormise și abia dacă se oprise suficient de 
mult cât să caute mâncare și apă. 

Ea se întorsese o dată spre sud - ca să meargă pe același 
drum și să îşi pierda urma. Mersese o zi în direcţia aceea. Apoi 
spre vest, spre munţi. Apoi, spre sud, probabil spre est; nu-și 
dădea seama. Fugise, pădurea Oakwald era atât de densă, încât 
abia reușise să urmărească soarele. Și, fără să vadă clar stelele, 
neîndrăznind să se oprească și să găsească un copac în care să 
se caţăre ușor, nu reuși să-l găsească pe Lordul Nordului - 
călăuza ei spre casă. 

Până la amiaza celei de-a treia zile, aproape plângea. De 
extenuare, de furie, de frica adâncă. Indiferent cine ar fi fost, 
dacă nu se grăbea să o vâneze, cu siguranţă nu avea să se 
grăbească să o ucidă. 

Cuţitul îi tremură în mână când se opri într-o poiană 
traversată de un izvor care curgea repede. Piciorul o durea - 
piciorul ei distrus, inutil. l-ar fi oferit zeului întunecat sufletul ei 
pentru câteva ore de liniște și de siguranţă. 

Elide scăpă cuțitul în iarbă chiar lângă ea, când se lăsă în 
genunchi la malul râului ca să bea apă, repede și cu nesaţ. Apa 
îi umplu golul din stomac lăsat de fructele de pădure și de 
rădăcini. Ea îşi reumplu plosca, mâinile tremurându-i 
incontrolabil. 

Îi tremurară atât de tare încât scăpă capacul de metal în râu. 

Ea înjură și plonjă în apa rece până la coate, scotocind dopă 
capac, atingând pietrele și cârceii alunecoși ai ierbii râului, 
implorând să aibă măcar o pauză... 

Degetele ei apucară capacul când primul urlet se auzi prin 
pădure. 

Elide și pădurea rămaseră nemișcate. 

Auzise lătratul câinilor și ascultase corurile nepământene ale 
lupilor când fusese târâta din Perranth până în Morath. 

Dar acesta nu semăna cu niciunul din cele două. Era... 

În Morath trecuseră nopţi când fusese trezită din somn de 
astfel de urlete. Urlete despre care crezuse că și le imaginase 
când nu se mai auziră. Nimeni nu le menţiona vreodată. 


Dar se auzi sunetul. Acel sunet. 

„Vom crea minuni care vor face lumea să tremure.” 

O, zeilor! Elide înșurubă orbește capacul. Orice ar fi fost, se 
apropia repede. Poate într-un copac - sus într-un copac - ar fi 
putut să scape. Să se ascundă. Poate. 

Elide se întoarse ca să bage plosca în sac. 

Dar un războinic stătea ghemuit de cealaltă parte a râului, cu 
un cuţit lung și ameninţător pus pe genunchi. 

Ochii lui negri o devorau, iar chipul era dur sub părul la fel de 
întunecat și lung până la umeri; cu o voce ca granitul îi spuse: 

— Dacă nu vrei te transformi în masa de prânz, fato, îţi 
sugerez să vii cu mine. 

O voce joasă și antică îşi şopti la ureche că îşi găsise, în 
sfârșit, vânătorul neînduplecat. 

Și că, acum, ei deveniseră prada altcuiva. 

Lorcan Salvaterre ascultă mâărâiturile tot mai puternice din 
vechea pădure și știu că era destul de probabil ca ei să moară. 

Ei bine, fata era pe cale să moară. Ori de ghearele fiinţei care- 
i urmărea, ori de capătul sabiei lui Lorcan. Incă nu luase nicio 
hotărâre. 

Probabil că s-ar fi gândit că ea invocase bestiile, dacă frica n- 
ar fi umplut aerul. Și pentru că o urmărise deja de trei zile, 
lăsând-o liberă în labirintul încâlcit al Oakwaldului și aflase 
puţine lucruri care să indice că ea era sub controlul Valgilor. 

Lorcan se ridică în picioare, iar ea căscă ochii negri când văzu 
cât era de înalt. Rămase în genunchi lângă râu, întinzând o 
mâna murdară spre pumnalul pe care îl aruncase prostește în 
iarbă. Nu era destul de proastă sau de disperată ca să-l ridice 
împotriva lui. 

— Cine ești? 

Vocea ei răgușită era joasă - nu era tonul dulce și înalt la care 
se așteptase el din partea trupului delicat și feminin. Profund, 
rece și egal. 

— Dacă vrei să mori, spuse Lorcan, atunci n-ai decât: 
continuă să pui întrebări. 

El se întoarse spre nord. 

Și atunci începu să se audă a doua serie de mârâituri. Din 
direcţia opusă. 


Erau două haite care se apropiau. larba și hainele foșniră, iar 
când el privi, fata era în picioare, cu pumnalul înclinat, cu faţa 
palidă când îşi dădu seama ce se întâmpla: erau încolţiţi. 

— Est sau vest, spuse Lorcan. 

În cele cinci secole de când îşi făcuse loc prin lume ucigând, 
nu auzise niciodată astfel de mârâituri din partea niciunui 
animal. El îşi scoase toporul din locul în care era prins pe lângă 
Corp. 

— Est, şopti fata, uitându-se în ambele direcţii. Mi... Mi s-a 
spus să stau departe de munţi. Balaurii - bestii mari, înaripate - 
patrulează pe acolo. 

— Știu ce este un balaur, spuse el. 

Mânia izbucni în ochii ei negri când îi auzi tonul, dar frica o 
alungă. Ea începu să se retragă spre direcţia pe care o alesese. 

Una dintre creaturi ţipă ascuţit. Nu era un sunet canin. Nu, 
era un sunet înalt - un țipăt. Dar mai profund. Mai flămând. 

— Fugi, spuse el. 

Ea fugi. 

Lorcan trebuia să recunoască meritele fetei: în ciuda piciorului 
încă rănit, în ciuda extenuării care o încetinise în ultimele zile, 
fugea ca o căprioară printre copaci, groaza ei alungând probabil 
orice durere. Lorcan sări peste râul lat cu o mișcare ușoară, 
micșorând distanţa dintre ei în câteva clipe. Lenţi - oamenii erau 
atât de lenți. Ea respira deja sacadat când urcă dealul, făcând 
suficient zgomot, încât să îi alerteze pe urmăritorii lor. 

Care veneau din tufele din spatele lor - dinspre sud. Doi sau 
trei, după cum părea. Mari, după crengile rupte și zgomotul 
pașilor. 

Fata ajunse în vârful dealului, clătinându-se. Rămase în 
picioare, iar Lorcan se uită din nou la piciorul ei. 

Nu avea niciun sens să o fi urmărit atât de mult timp, dacă ar 
fi murit acum. Pentru o clipă, el se gândi la ce atârna greu în 
jacheta lui - la cheia Wyrd ascunsă. Magia lui era puternică, mai 
puternică decât a oricărui mascul semi-fae din orice regat, din 
orice ţinut. Dar, dacă ar fi folosit cheia... 

Dacă ar fi făcut-o, atunci ar fi meritat osânda pe care și-ar fi 
atras-o asupra lui. 

Așadar, Lorcan aruncă în spate o plasă din puterea lui, o 
barieră invizibilă care flutura fâșii negre de vânt. Fata înţepeni 
şi-şi întoarse capul spre el când puterea se îndepărtă într-un val. 


Pielea i se albi mai mult, dar ea continuă, căzând și alergând pe 
deal. 

Impactul a patru corpuri masive cu magia lui se auzi o clipă 
mai târziu. 

Mirosul sângelui ei când se tăiase de pietre și rădăcini îi intră 
în nări. Ea nu era nici pe departe suficient de rapidă. 

Lorcan deschise gura ca să îi ordone să se grăbească, când 
zidul invizibil se rupse. 

De fapt, nu se rupse, ci se crăpase, ca și când bestiile l-ar fi 
tăiat. 

Imposibil. Nimeni nu putea trece de scuturile acelea. Nici 
măcar Rowan Whitethorn. 

Dar destul de sigur, magia fusese întreruptă. 

Fata ajunse la viroaga de la poalele dealului, aproape 
suspinând când văzu întinderea de pădure din faţă. Ea alergă, 
coada bruneta și împletită mișcându-se dintr-o parte în alta, 
sacul sărindu-i pe spatele subţire. Lorcan plecă după ea, 
uitându-se la copacii de pe ambele părţi când mârâiturile și 
foșnetele se auziră din nou. 

Ei erau mânaţi, dar spre ce? Și, dacă aceste creaturi îi 
spulberaseră magia... 

Trecuse foarte mult timp de când nu mai avusese un inamic 
pe care să-l studieze, să-l distrugă. 

— Nu te opri, mormăi el, iar fata nici măcar nu se uită peste 
umăr când Lorcan făcu o pauză între doi stejari înalţi. 

De zile întregi îşi conservase magia, plănuind să o folosească 
pe fata care era și nu era om, când s-ar fi plictisit să o 
urmărească. Acum trupul îi era saturat și puterea voia să iasă. 

Lorcan îşi roti toporul în mână - o dată, de două ori, metalul 
șuierând prin pădurea deasă. Un vânt rece, mărginit de o ceaţă 
neagră, dansă între degetele celeilalte mâini. 

Nu era un vânt ca al lui Whitethorn și nu era luminos și aprins 
ca al reginei ticăloase a lui Whitethorn. Nu era nici măcar magie 
brută, ca a noului rege al Adarlanului. 

Nu, magia lui Lorcan era cea a voinţei - a morţii, și a gândului, 
și a distrugerii. Nu avea o denumire. 

Nici măcar regina lui nu știuse ce era, de unde venise. Un dar 
de la un zeu întunecat, din Hellas, gândise Maeve - un dar 
întunecat, pentru războinicul ei întunecat. Și lăsase lucrurile așa. 


Un zâmbet sălbatic fremăta pe buzele lui Lorcan cândâşi lăsă 
magia să se ridice la suprafaţă, când îi lăsă răgetul întunecat să- 
i umple venele. 

Distrusese orașe cu puterea lui. 

El nu credea că bestiile astea, oricât de fioroase ar fi fost ele, 
s-ar fi descurcat mai bine. 

Acestea încetiniră când se apropiară, simțind că le aștepta un 
prădător - și îl evaluară. 

Pentru prima dată într-o perioadă al naibii de lungă, Lorcan 
rămase fără cuvinte. 

Poate că ar fi trebuit să ucidă fata. Omorând-o cu mâna lui ar 
fi fost un act de caritate în comparaţie cu ce i-ar fi putut face 
fiarele amenințătoare ce mârâiau în faţa lui, ghemuite pe 
gheare mari și sfâșietoare. Nu erau câini Wyrd. Nu, creaturile 
astea erau mult mai îngrozitoare. 

Pielea lor albastră și pătată era atât de întunecată, încât era 
aproape neagră. Fiecare membru lung și nu prea musculos 
fusese creat fără milă. lar ghearele lungi ale mâinilor - mâini cu 
cinci degete - erau acum strânse, anticipând o lovitură. 

Dar nu trupurile lor îl uimeau, ci felul în care se opriseră 
aceste creaturi, zâmbind pe sub nasurile turtite ca de liliac, ca 
să dezvăluie două rânduri de dinţi ca acele, pentru ca mai apoi 
să se ridice pe picioarele din spate. f 

Se ridicară de tot, cum s-ar fi ridicat un om care se târâia. Il 
depășeau cu cel puţin treizeci de centimetri în înălţime. 

Și însușirile fizice care-i păreau descurajant de cunoscute fură 
confirmate când creatura cea mai aproape de el deschise gura 
hidoasă și spuse: 

— Încă nu am mâncat unul ca tine. 

Toporul lui Lorcan zvâcni în sus. 

— Nici eu nu pot spune că am avut plăcerea. 

Bestiile care puteau vorbi pe limba muritorilor și pe cea a 
fiinţelor fae erau foarte, foarte rare. Majoritatea îşi dezvoltaseră 
abilitatea prin magie, necinstit obţinută sau binecuvântată. 

Dar acolo, mijiţi de plăcere anticipând violenţa, licăreau niște 
ochi întunecaţi de om. Whitethorn trimisese avertismente 
despre ce se întâmpla în Morath - spusese că dulăii Wyrd ar 
putea fi primii din mulţimea de lucruri îngrozitoare ce urmau să 
fie dezlănţuite. Lorcan nu-și dă duse seama că fiinţele alea 
aveau să fie înalte de aproape trei metri și pe jumătate umane, 


pe jumătate orice ar fi făcut Erawan ca să le transforme în așa 
ceva. 

Creatura aflată cel mai aproape îndrăzni să facă un pas, dar 
șuieră - șuieră la linia invizibilă pe care o trăsese el. Puterea lui 
Lorcan pâlpâi și zvâcni la vârful otrăvit al ghearelor creaturii 
când aceasta împunse scutul. 

Patru împotriva unuia. De obicei, nu era o problemă pentru el. 
De obicei. 

Dar el purta cheia Wyrd pe care o căutau și inelul de aur furat 
de la Maeve, și dăruit mai apoi lui Aelin Galathynius, pentru ca 
după aceea să-l fure. Inelul lui Athril. Și dacă fiinţele astea i-ar fi 
dus oricare dintre obiecte stăpânului lor... 

Atunci Erawan ar fi avut toate cheile Wyrd. Și ar fi putut 
deschide ușa dintre lumi ca să-și dezlănţuie hoardele de Valgi 
care așteptau, asupra tuturor. Cât despre inelul de aur al lui 
Athril... Lorcan nu avea nicio îndoială că Erawan ar fi distrus 
inelul făurit chiar de Mala - singurul obiect din Erilea care 
garanta purtătorului imunitatea împotriva pietrei Wyrd... și a 
Valgilor. 

Așadar, Lorcan se mișcă. Mai repede decât puteau creaturile 
să detecteze, aruncă toporul spre cea aflată cel mai departe de 
el, concentrându-se asupra tovarășului acesteia, când cel din 
urmă împunse scutul. 

Toate se întoarseră spre tovarășul lor, când toporul îi lovi 
gâtul adânc și mortal și-l văzură căzând. Deși lăsase impresia că 
ar putut omori pe oricine, lipsa de antrenament îşi spuse 
cuvântul. 

Atenţia bestiilor fiind deviată o clipă, Lorcan aruncă două 
cuțite. 

Ambele lame se înfipseră până la mâner în frunţile lor ridate - 
făcându-le să-și dea capetele pe spate când lovitura le făcu să 
cadă în genunchi cu un zăngănit. 

Și nu putu decât să urmărească atunci când creatura urlă în 
faţa scutului și-l lovi cu ambele mâini distruse, cu ghearele... Și 
magia, și scutul lui se topiră la atingerea ei. 

Creatura păși prin scutul lui ca și când ar fi fost pragul unei 
uşi. 

— Acum o să ne jucăm. 


Lorcan se ghemui într-o poziţie defensivă, întrebându-se cât 
de departe ajunsese fata, dacă se întorsese măcar să se uite la 
ce îi urmărea. Sunetele fugii ei nu se mai auzeau. 

În spatele creaturii, tovarășii ei se agitau. 

Nu - reînviau. 

Toţi ridicară câte o mână încordată cu gheare spre pumnalele 
din ţeastă și le scoaseră. Metalul scârţâi pe os. 

Numai cel cu capul atârnând acum de doar câteva tendoane 
rămăsese jos. Așadar, decapitare. 

Chiar dacă asta însemna să se apropie suficient de mult, încât 
să o facă. 

Creatura din faţa lui zâmbi cu o încântare sălbatică. 

— Ce ești? spuse Lorcan. 

Celelalte două fiinţe erau acum în picioare, cu rănile deja 
vindecate, părând amenințătoare. i 

— Suntem vânători aflaţi în slujba Maiestăţii Sale Intunecate, 
spuse liderul mimând o plecăciune. Suntem ilkeni. Și am fost 
trimiși să recuperăm prada. 

Vrăjitoarele trimiseseră bestiile astea după el? Lașe, ca să nu 
vâneze singure. 

llkenul continuă, mergând spre el, pe spre spate. 

— Aveam de gând să te ucidem repede - să-ţi facem un dar. 
Nările largi și umflate mirosi pădurea tăcută. Dar, cum stai între 
noi și prada noastră... o să-ţi savurăm îndelung sfârșitul. 

Nu pe el. Nu pe el îl căutaseră balaurii în ultimele zile și nu pe 
el veniseră să-l revendice creaturile astea. Nu știau ce purta el 
și cine era. 

— Ce vreţi de la ea? întrebă el, supraveghind apropierea lentă 
a celor trei. 

— Nu este treaba ta, spuse liderul. 

— Dacă se dă vreo recompensă, am să vă ajut. 

Ochi negri și lipsiţi de suflet licăriră spre el. 

— Nu o protejezi pe fată? 

Lorcan ridică din umeri și se rugă să nu-i simtă cacealmaua în 
vreme ce trăgea de timp pentru ea, cât trăgea de timp pentru 
el, ca să le dezlege misterul puterii. 

— Nici măcar nu știu cum o cheamă. 

Cei trei ilkeni se uitară unul la celălalt, aruncându-și o privire 
întrebătoare ca să ia o hotărâre. Liderul lor spuse: 


— Ea este importantă pentru regele nostru. Dacă i-o aduci, o 
să-ţi ofere o putere mult mai mare decât scuturile tale slabe. 

Acela era preţul pentru oamenii care fuseseră cândva - magia 
care, cumva, era imună la ce curgea natural în lumea asta? Sau 
fuseseră lipsiţi de dreptul de a alege de vreme ce, cu siguranţă, 
li se furaseră şi sufletele? 

— De ce este importantă? 

Ei erau acum foarte aproape. El se întrebă cât ar fi durat să-și 
refacă rezerva de putere ce-i mai rămăsese și care le permitea 
să spulbere magia. Poate că și ei trăgeau de timp. 

— Ea este o hoaţă și o criminală, spuse ilkenul. Trebuie adusă 
la regele nostru pentru dreptate. 

Lorcan ar fi putut jura că o mână invizibilă îl atinse pe umăr. 

Cunoștea acea atingere - avusese încredere în ea toată viaţa. 
ÎI ţinuse în viaţă până acum. 

O atingere pe spate ca să înainteze, să lupte și să ucidă, și să 
inspire moartea. O atingere pe umăr care să-l facă, mai degrabă 
să fugă. Să știe că în faţă-l aștepta doar iadul iar viaţa rămânea 
în urmă. 

llkenul mai zâmbi o dată, dinţii strălucindu-i în bezna pădurii. 

Ca și când ar fi primit un răspuns un țipăt se auzi din pădurea 
din spatele lui. 


Capitolul 10 


Elide Lochan stătea în faţa unei creaturi născute din 
coșmarurile unui zeu întunecat. 

Dincolo de poiană, aceasta se înălța deasupra ei, ghearele 
intrându-i în humă. 

— lată-te, spuse printre dinţii mai ascuţiţi că ai unui pește. 
Vino cu mine, fato, și am să-ţi garantez o moarte rapidă! 

Minciuni. Vedea cum o evalua, cum ghearele i se strângeau 
ca și când ar fi simţit cum îi sfâșie burta moale. Creatura îi 
apăruse în cale de parcă un nor de întuneric ar fi coborât acolo 
și râsese când ea ţipase. Cuţitul îi tremură când ea îl ridică. 

Creatura stătea în picioare ca un om și vorbea ca unul. lar 
ochii... lipsiţi de suflet și, totuși, forma lor... Și aceștia că ai unui 
om. Monstruoși - ce minte îngrozitoare visase o asemenea 
creatură? 


Ea cunoștea răspunsul. 

Ajutor. Avea nevoie de ajutor. Dar probabil că bărbatul de la 
râu fusese ucis de ghearele celorlalte bestii. Se întrebă cât timp 
rezistase magia lui. 

Creatura păși spre ea, picioarele-i musculoase micșorând 
distanţa prea repede. Ea se retrase spre copaci, în direcţia din 
care venise. 

— Sângele-ţi este la fel de dulce ca faţa, fato? 

Limba gri gustă aerul dintre ei. 

„Gândește, gândește, gândește” 

Ce ar fi făcut Manon în faţa unei asemenea creaturi? 

Iși aduse aminte că și Manon avea gheare și colţi. 

Insă o voce joasă îi şopti la ureche: „Și tu ai. Folosește ce ai”. 
Mai existau și alte arme în afară de cele făcute din fier și oţel. 
Chiar dacă îi tremurau genunchii, Elide îşi ridică bărbia și întâlni 
ochii negri și umani ai creaturii. 

— Ai grijă, spuse ea, vorbindu-i șoptit, așa cum vorbea Manon 
deseori ca să sperie pe oricine. 

Elide băgă mâna în buzunarul hainei, scoase bucata de piatră 
și o strânse în pumn, dorindu-și ca prezenţa nepământeană să 
umple poiana, lumea. Ea se rugă ca fiinţa să nu se uite mai întâi 
la pumnul ei, să nu întrebe ce ţinea când spuse tărăgănat: 

— Crezi că Regele Întunecat o să fie mulţumit dacă mă 
ranești? 

Se uită de-a lungul nasului la ea. Sau cât de bine putea, de 
vreme ce era mai scundă cu câţiva zeci de centimetri. 

— Am fost trimis să caut o fată. Nu te băga. 

Creatura păru atunci să recunoască hainele de luptă din piele. 

Păru să simtă izul ciudat care înconjura piatra. 

Și ezită. 

Elide afișă o expresie rece și dezgustată. 

— Dispari din calea mea. 

Ea aproape vomită când începu să meargă spre creatură, spre 
moartea sigură. Dar călcă apăsat, așa cum făcuse deseori 
Manon. Elide se forţă să îşi ridice privirea spre faţa hidoasă ca 
de liliac, atunci când trecu pe lângă aceea fiinţă. 

— Spune-le fraţilor tăi că, dacă mai interveniţi, am să mă 
ocup personal de plăcerile de care o să aveţi parte la mesele din 
Morath. 


Îndoiala încă dansa în ochii creaturii - împreună cu o frică 
reală. Avusese noroc cu vorbele și expresiile, pe baza celor 
auzite. Nu-și permise să se gândească la ce făcuse ca să 
determine o astfel de creatură să tremure la menţionarea 
acestui fapt. 

Elide era la cinci pași de creatură, foarte conștientă că 
spatele-i era acum vulnerabil în faţa ghearelor și a dinţilor 
ascuţiţi când creatura întrebă: 

— De ce ai fugit când ne-am apropiat? 

Ea spuse fără a se întoarce, cu vocea rece și răutăcioasă a lui 
Manon Cioc-Negru: 

— Nu tolerez întrebările creaturilor inferioare. Deja mi-au 
întrerupt vânătoarea și m-ai făcut să mă rănesc la gleznă cu 
atacul tău inutil. Roagă-te să nu-mi amintesc faţa ta când am să 
ajung la Breaslă. 

Ea îşi recunoscu greșeala în clipa în care creatura inspiră 
șuierând. Totuși continuă să meargă, cu spatele drept. 

— Ce coincidenţă că prada noastră are aceeași rană! spuse 
gânditoare creatura. 

Anneith să o salveze! Poate că nu îi observase șchiopătatul 
până atunci. Proasta. „Proasta” 

Fuga nu i-ar fi folosit la nimic - fuga ar fi declarat că fiinţa 
avea dreptate. Ea se opri ca și când s-ar fi enervat și se întoarse 
cu faţa la creatură. 

— Despre ce vorbești? zise cu o totală convingere și cu 
mânie. 

Din nou, creatura se opri. O singură șansă - doar o șansa. 
Curând avea să afle că fusese păcălită. 

Elide se uită în ochii ei. Era ca și când s-ar fi holbat în ochii 
unui șarpe mort. 

Ea vorbi șoptit și mortal, cum le plăcea vrăjitoarelor: 

— Nu mă face să-ţi spun ce a pus Maiestatea Sa Întunecată în 
mine pe masa aia. 

Ca și când i-ar fi răspuns, piatra din mâna ei zvâcni, iar ea ar 
fi putut să jure că întunericul licări. 

Creatura tremură, retrăgându-se un pas. 

Elide nu se gândi la ce ţinuse în mână când rânji dispreţuitor 
pentru ultima dată și plecă. 

Merse aproape un kilometru înainte ca pădurea să fie din nou 
plină de viaţă. 


Căzu în genunchi și vomită: doar fiere și apă. Era atât de 
ocupată să-și golească stomacul de frică și să se ușureze, încât 
nu observă apropierea nimănui decât când fu prea târziu. 

O mână lată o prinse de umăr, întorcând-o. 

Ea scoase pumnalul, dar prea încet. Aceeași mână o eliberă 
ca să arunce lama în iarbă. 

Elide se trezi uitându-se la faţa stropită de noroi a bărbatului 
de la râu. Nu, nu era noroi. Ci sânge care mirosea urât - sânge 
negru. 

— Cum? spuse ea, clătinându-se înapoi un pas. 

— Tu prima, spuse el, dar îşi întoarse capul spre pădurea din 
spatele lor. 

Ea îi urmări privirea. Nu văzu nimic. 

Când se uită la chipul lui dur, se trezi cu o sabie la gât. 

Ea încercă să se retragă, dar el o apucă de braţ, ţinând-o în 
timp ce oţelul îi intră în piele. 

— De ce miroși ca unul dintre ei? De ce te urmăresc? 

Ea ascunsese piatra în buzunar, ca să nu i-o vadă. Dar 
mișcarea l-ar fi putut face să lovească - iar o voce joasă îi spuse 
să ţină ascunsă piatra. 

Îi oferi un alt adevăr. 

— Deoarece mi-am petrecut ultimele câteva luni în Morath, în 
mirosul acela. Mă caută pentru că am reușit să mă eliberez. Fug 
spre nord - spre siguranţă. 

Mai repede decât putu ea vedea, el îşi cobori sabia - doar ca 
să o taie pe braţ. O zgârietură, aproape nedureroasă. 

Amândoi priviră cum sângele ei roșu se scurse. 

El păru mulţumit de răspuns. 

— Poţi să-mi spui Lorcan, zise el, deși ea nu-l întrebase. 

Și, cu asta, o aruncă peste umerii lui laţi ca pe un sac de 
cartofi și fugi. 

Elide află două lucruri în câteva secunde: 

Că fiinţele rămase - oricât de multe ar fi fost - trebuiau să fie 
pe urmele lor și se apropiau repede. Probabil că el îşi dăduse 
seama că scăpase cu o cacealma. 

Și că bărbatul care se mișca repede ca vântul printre stejari 
era semi-fae. 

Lorcan continuă să alerge, inspirând din greu aerul sufocant 
al pădurii. Aruncată pe umărul lui, fata nici măcar nu scânci 


odată de-a lungul kilometrilor parcurși. El cărase pachete mai 
grele decât ea prin toate lanţurile muntoase. 

În cele din urmă, Lorcan încetini când puterea începu să-i 
slăbească, secată și mai repede din cauza magiei pe care o 
folosise ca să le reţină pe cele trei bestii, trecând peste 
imunitatea lor înnăscută pentru ca mai apoi să ucidă două, în 
timp ce o ţintuise pe cealaltă suficient de mult, încât să fugă 
după fată. 

El fusese norocos. 

Părea că fata fusese isteaţă. 

El se opri și o lăsă jos destul de brutal, încât ea se crispă - se 
crispă și șchiopătă puţin pe glezna rănită. Sângele ei cursese 
roșu și nu negru și mirositor, lucru care ar fi lăsat să se creadă 
că aparţinea unui Valg, dar tot nu era o explicaţie pentru modul 
în care reușise să-l intimideze pe ilken, ca să-l controleze. 

— Unde mergem? spuse ea, luând sacul ca să scoată plosca. 

El aşteptă lacrimile, rugăminţile și imploratul. Ea nu făcu 
decât să scoată capacul ploștii acoperite cu piele și să bea cu 
nesaţ. Apoi spre surprinderea sa, îi oferi și lui. 

Lorcan nu o luă. Ea bău din nou. 

— Ne îndreptăm spre marginea pădurii - spre râul Acanthus. 

— Unde... unde suntem? 

Ezitarea spuse suficient: ea calculase riscul de a dezvălui cât 
de vulnerabilă era cu acea întrebare... și decise că era prea 
disperată după un răspuns. 

— Cum te cheamă? 

— Marion. Ea se uită în ochii lui cu un fel de duritate de 
neclintit care îl făcu să-și încline capul. 

Un răspuns pentru altul. 

— Suntem în mijlocul Adarlanului, spuse el. Erai cam la o zi 
distanţă de râul Avery. 

Marion clipi. El se întrebă dacă ea știa asta - sau dacă se 
gândise la cum ar fi traversat râul lat care revendicase nave 
conduse de cei mai experimentați bărbaţi și de cele mai 
pricepute femei. 

— Fugim sau putem sta o clipă? întrebă ea. 

El asculta sunetele pădurii după orice urmă de pericol și apoi 
făcu semn din bărbie. 

Marion oftă când se așeză pe mușchi și rădăcini. Ea îl studie. 

— Credeam că toţi fae sunt morţi. Chiar și fiinţele semi-fae. 


— Eu sunt din Wendlyn. lar tu, spuse el, ridicând ușor o 
sprânceană, ești din Morath. 

— Nu de acolo. De acolo am evadat. 

— De ce... și cum? 

Ochii ei mijiţi îi spuseră suficient: ea știa că el încă nu o 
credea, nu sut la sută, fie că avea sânge roșu sau nu. Totuși nu-i 
răspunse, rezemându-se în schimb pe picioare ca să-și desfacă 
șireturile. Degetele îi tremurară puţin, dar reuși să le dezlege, 
scoțând cizma, ciorapul și suflecând cracul pantalonilor de piele 
ca să dezvăluie... 

La naiba. Văzuse destule corpuri distruse la vremea lui, 
distrusese și el destule, dar rareori erau lăsate netratate. 
Piciorul lui Marion era un amestec de ţesut cicatrizat și os 
răsucit. Și, chiar deasupra gleznei distruse, acolo unde fuseseră 
inconfundabilele cătușe, avea răni care încă se vindecau. 

Ea spuse încet: 

— De obicei, aliaţii Morathului sunt întregi. Magia lor 
întunecată ar putea cu siguranţă să vindece un olog - iar ei cu 
siguranţă nu ar avea nevoie de unul. 

De aceea se descurcase atât de bine cu șchiopătatul. Avusese 
ani ca să-l stăpânească, judecând după culoarea tesutului 
cicatrizat. 

Marion trase în jos cracul pantalonilor, dar îşi lăsă laba 
piciorului goală și şi-o masă. Ea șuieră printre dinţi. 

Lorcan luă loc pe un buștean căzut la câţiva metri distanţă 
scoţându-și bagajul ca să scotocească prin el. 

— Spune-mi ce știi despre Morath, spuse el, și îi aruncă o 
cutie cu alifie chiar din Doranelle. 

Fata se holbă la ea, ochii ageri înțelegând ce era el, de unde 
venise și ce conţinea cutia. Când îşi ridică privirea spre el, îi 
acceptă oferta dând tăcută din cap: ușurarea durerii în schimbul 
răspunsurilor, Ea deșurubă capacul, iar el văzu cum deschise 
gura când inhală mirosul înţepător al ierburilor. 

Durerea și plăcerea dansară pe chipul ei când începu să-și 
frece vechile răni cu alifia, vorbindu-i între timp. 

Marion îi spuse de armata Dinţi-De-Fier, de Aripa 
Conducătoare și de Cele Treisprezece, de armatele campate în 
jurul Breslei de pe munte, de locurile în care doar tipetele 
răsunau, de nenumăratele forje și fierari. Îi descrise propria 
evadare: fără avertisment, nu știa cum, castelul explodase, iar 


ea văzuse în asta o șansă; așa că se deghizase într-o vrăjitoare, 
luase unul dintre bagajele lor și fugise. În haos, nimeni nu o 
urmărise. 

— Alerg de câteva săptămâni, spuse ea. Se pare că am 
parcurs abia jumătate din distanţă. 

— Încotro? 

Marion se uită spre nord. 

— Terrasen. 

Lorcan îşi înăbuși un mâărâit. 

— Nu pierzi multe. 

— Ai noutăţi? Îngrijorarea i se citi în ochi. 

— Nu, spuse el, ridicând din umeri. 

Ea termină să-și maseze piciorul și glezna. 

— Cine este în Terrasen? Familia ta? 

El nu întrebase de ce fusese adusă în Morath. Nu ţinea în 
special să-i audă povestea tristă. Toată lumea avea una, 
descoperise el. 

Chipul fetei se încorda. 

— Am o datorie faţă de un prieten - faţă de cineva care m-a 
ajutat să ies din Morath. Mi-a spus să caut pe cineva cu numele 
de Celaena Sardothien. Așadar, asta este prima mea misiune: să 
aflu cine este ea și unde este. Terrasenul pare un loc mai bun 
din care să încep, decât Adarlanul. 

Nimic nu indica faptul că întâlnirea asta fusese doar o 
întâmplare. 

— lar apoi, continuă fata, cu ochii mai strălucitori, trebuie să o 
găsesc pe Aelin Galathynius, Regina Terrasenului. 

El făcu un efort să nu apuce sabia. 

— De ce? 

Marion îi aruncă o privire ca și când, cumva, ar fi uitat că el 
era acolo. 

— Am auzit un zvon cum că adună o armată ca să o oprească 
pe cea din Morath. Plănuiesc să-mi ofer serviciile. 

— De ce? întrebă el din nou. În afară de inteligenţa care o 
ţinuse departe de ghearele ilkenului, nu vedea niciun alt motiv 
pentru care regina ticăloasă să aibă nevoie de fată. 

Marion strânse din buzele pline. 

— Pentru că sunt din Terrasen și credeam că regina mea este 
moartă. lar acum, este vie și luptă, aşadar voi lupta împreună cu 


ea. Pentru ca nicio altă fată să nu mai fie luată din casa ei, dusă 
în Morath și uitată. 

Lorcan se gândi dacă să-i spună ce știa: că cele două misiuni 
ale ei erau una și aceeași. Dar asta ar fi făcut-o să-i pună 
întrebări, iar el nu avea chef... 

— De ce vrei să te duci în Morah? Toţi ceilalţi se feresc. 

— Am fost trimis de stăpâna mea ca să opresc ameninţarea 
pe care o prezintă. 

— Ești un singur om - bărbat. 

Nu era o insultă, dar Lorcan o fixă oricum cu privirea. 

— Am multe abilităţi, așa cum ai și tu. 

Privirea i se îndreptă spre mâinile lui, acum acoperite cu 
sânge negru și uscat. El se întrebă totuși dacă ea îşi imagina 
magia care izvorâse de acolo. 

El aşteptă ca Marion să-i mai adreseze întrebări, dar ea îşi 
pusr ciorapul, apoi cizma și îşi legă șireturile. 

— Nu avem prea mult timp de odihnă. 

Într-adevăr. 

Ea se ridică în picioare, crispându-se un pic, dar se încruntă 
recunoscătoare spre piciorul ei. Lorcan îi interpreta privirea ca 
pe un răspuns suficient în privinţa eficienţei alifiei. Ea se aplecă 
să ia cutia, părul negru acoperindu-i faţa. La un moment dat, 
coada împletită i se desfăcuse. 

Se ridică și îi aruncă apoi cutia, pe care el o prinse cu o mână. 

— După ce ajungem la Acanthus, ce urmează? 

El puse cutia în buzunarul de la mantie. 

— Sunt nenumărate caravane comerciale și carnavaluri de 
sezoz care hoinăresc pe câmpuri - am trecut pe lângă multe 
când am venit aici. Unele chiar s-ar putea să încerce să 
traverseze râul. Vom intra cu una dintre ele. Ascunși. Odată 
traversaţi și ajunși destul de departe pe câmpii, tu ai să te duci 
spre nord, iar eu spre sud. 

Ea miji un pic ochii și îl întrebă: 

— De ce vrei să călătorești cu mine? 

— Sunt mai multe detalii despre interiorul Morathului pe care 
vreau să mi le dai. Am să te feresc de pericol, iar tu ai să-mi 
povestești. 

Soarele începu să apună, scăldând pădurea în auriu. Marion 
se încruntă ușor. 

— Juri că mă vei proteja? 


— Nu te-am lăsat pradă ilkenilor azi, nu-i așa? 

Ea îl privi cu o claritate și sinceritate care îl făcură să se 
oprească. 

— Jură! 

El îşi dădu ochii peste cap. 

— Promit! 

Fata habar nu avea că în ultimii cinci sute de ani, promisiunile 
erau singura monedă cu care încheia un târg. 

— Nu am să te abandonez. 

Ea dădu din cap, aparent satisfăcută. 

— Atunci, am să-ţi spun ce știu. 

El porni spre est, aruncându-și sacul peste umăr. 

— Or să ne vâneze la toate răscrucile și or să caute prin 
căruţe, spuse atunci Marion. Dacă au putut să mă găsească, or 
să mă găsească pe orice drum principal. 

Și pe el, dacă vrăjitoarele încă-i mai voiau sângele. 

— Si ai vreo idee cum să eviţi asta? întrebă Lorcan. 

Un zâmbet slab îi înflori în jurul gurii ca un boboc de trandafir, 
în ciuda ororilor de care scăpaseră, de suferinţa ei din pădure. 

— S-ar putea să am. 


Capitolul 11 


Manon Cioc-Negru ateriză în Morath, mai mult decât pregătită 
să înceapă să taie gâturi. 

Totul se dusese naibii. 

Totul. 

O ucisese pe ticăloasa Picioare-Galbene, îi omorâse balaurul, 
îl salvase pe regele cu ochi de safir și îl văzuse pe prinţul fae 
ucigându-le pe cele patru santinele Picioare-Galbene. 

Cinci. Cinci vrăjitoare Picioare-Galbene muriseră fie de mâna 
ei, fie pentru că nu reacţionaseră. Cinci membre ale sabatului 
Iskrei. 

Până la urmă, nu prea participase la distrugerea Riftholdului, 
lăsându-le pe celelalte să o facă. Dar îşi pusese din nou casca 
încoronată, apoi îi ordonase lui Abraxos să zboare spre cel mai 
înalt stâlp al castelului de piatră și să urle victoria - și dominaţia. 


Chiar la îndepărtatele ziduri albe ale orașului, sfâșiind gărzile 
și oamenii care fugeau, balaurii se opriseră la ordinul lui de 
retragere. Niciun sabat nu îl ignorase. 

Cele Treisprezece o găsiseră câteva clipe mai târziu. Ea nu le 
spuse ce se întâmplase, dar Sorrel și Asterin o fixară atente cu 
privirea: prima ca sa vadă dacă fusese tăiată sau rănită în 
timpul atacului despre care pretindea Manon că se petrecuse, 
iar cea de-a două pentru că o însoţise pe Manon în ziua în care 
zburaseră spre Rifthold și scrisese un mesaj reginei din Terrasen 
cu sânge Valg. 

Cu Cele Treisprezece cocoţate pe turnurile castelului, unele 
stând de-a lungul lor ca pisicile sau șerpii, Manon le așteptase 
pe vrăjitoarele Picioare-Galbene ale Iskrei. 

Când Manon merse pe holurile slab luminate și urât 
mirositoare din Morath, cu acea cască încoronată sub braţ, 
urmată de Asterin și de Sorel, rememora conversaţia. 

Iskra aterizase în singurul loc rămas liber: puţin mai jos de 
acoperișul de sub Manon. Poziţia fusese aleasă intenţionat. 

Părul castaniu al Iskrei se despletise din coada-i strâns 
împletită, iar faţa ei arogantă era stropită cu sânge uman când îi 
mârâise lui Manon: „Asta era victoria mea”. 

Cu faţa ascunsă în umbra căștii, Manon îi spusese „Orașul 
este al meu”. 

— Eu trebuia să cuceresc Riftholdul - tu erai acolo doar ca să 
supraveghezi. 

Ea îşi arătă dinţii din fier. Pe stâlpul din dreapta lui Manon, 
Asterin mârâi în semn de avertisment. Iskra îşi aruncă privirea 
întunecată spre santinela blondă și mărâi din nou. 

— Scoate-ţi haita de căţele din orașul meu! 

Manon îl evalua din priviri pe Fendir, balaurul mascul al Iskrei. 

— Ţi-ai lăsat suficient amprenta. Munca ta este luată în 
considerare. 

Iskra tremura de furie. Nu din cauza cuvintelor. 

Vântul îşi schimbase direcţia, suflând spre Iskra și ducând 
mirosul lui Manon spre ea. 

— Pe cine? spuse furioasă Iskra. Pe care dintre vrăjitoarele 
mele ai omorât-o? 

Manon nu cedă, nu permisese să se vadă nici urmă de regret 
sau de îngrijorare. 


— De ce ar trebui să știu cum le cheamă? Ea m-a atacat când 
m-am apropiat de pradă; a vrut să-l ia pe rege și era în stare să 
lovească o moștenitoare pentru asta. Și-a meritat pedeapsa. Mai 
ales pentru că prada mea a fugit cât m-am ocupat de ea. 

„Mincinoasă, mincinoasă, mincinoasă” 

Manon îşi arătă dinţii din fier, singura parte a feţei care se 
vedea de sub casca încoronată. 

— Alte patru zac în castel - ucise de prinţul fae care a venit 
săsalveze pe rege, în timp ce eu m-am ocupat de căţeaua ta 
indisciplinată. Consideră-te norocoasă, Iskra Picioare-Galbene, 
că nu pun pierderea și pe seama ta. 

Chipul bronzat al Iskrei devenise palid. Ea se uită cu atenţie la 
Manon și la toate Cele Treisprezece. Apoi spuse: 

— Fă ce vrei cu orașul. Îţi aparţine. 

Ea schiţă un zâmbet când ridică mâna și arătă spre Manon. 
Cele Treisprezece se încordară în jurul ei, pregătind în liniște 
arcurile şi îndreptându-le spre moștenitoarea sabatului Picioare- 
Galbene. 

— Dar tu, Aripă Conducătoare... Zâmbi și mai mult și îşi struni 
balaurul, pregătindu-se să se înalțe spre cer. Eşti o mincinoasă, 
Ucigașo de vrăjitoare! 

Apoi plecă. 

Plutind nu spre oraș, ci spre cer. 

În câteva minute, dispăru din raza vizuală - zburând spre 
Morath. 

Spre bunica lui Manon. 

Manon se uită la Asterin și apoi la Sorel, când ele se opriră 
înainte de a coti spre camera de consiliu a lui Erawan. Unde știa 
că Iskra, și bunica ei, și celelalte Matroane aveau să o aștepte. 
Într-adevăr, o privire după colţ le dezvălui pe subalternele 
câtorva sabaturi stând de strajă și privindu-se una pe cealaltă cu 
la fel multă suspiciune ca și bărbaţii cu chipuri inexpresive 
postați lângă ușile duble. 

Manon le spuse Aghiotantei și Locţiitoarei ei: 

— O să iasă urât. 

Sorrel spuse încet: 

— O să ne descurcăm. 

Manon strânse un pic mai mult casca. 

— Dacă lucrurile merg rău, le iei pe Cele Treisprezece și pleci. 


— Manon, nu poţi să intri acolo și să accepţi înfrângerea, şopti 
Asterin. Neagă până la ultima ta suflare. 

Sorel nu lăsă să se înţeleagă că-și dăduse seama că Manon o 
ucisese pe vrăjitoare ca să îl salveze pe inamicul lor. 

— Si unde o să ne ducem? întrebă Asterin. 

— Nu știu și nu-mi pasă, zise Manon. Dar, după moartea mea, 
Cele Treisprezece vor fi vânate de oricine vrea să se răzbune. 

Lista era foarte, foarte lungă. Ea se uită în ochii Aghiotantei. 

— Ai să le iei de aici! Cu orice preţ! 

Ele se uitară una la cealaltă. 

— Vom face cum ne spui, Aripă Conducătoare, rosti Sorrel. 

Manon aşteptă - aşteptă o obiecţie din partea Aghiotantei, 
dar ochii negri ai lui Asterin străluciră când făcu o plecăciune și-i 
confirmă în șoaptă. 

Un nod din pieptul lui Manon se destinse, iar ea îşi roti încă o 
dată umerii înainte de a se întoarce. Dar Asterin o apucă de 
mână. 

— Ai grijă! 

Manon se gândi dacă să izbucnească, spunându-i să nu fie o 
proastă lașă, dar... ea văzuse de ce era capabilă bunica ei. 
Faptele ei erau incrustate în carnea lui Asterin. 

Nu avea să se implice părând vinovată sau mincinioasă. Nu - 
urma să o facă pe Iskra să se târâie până la sfârșit. 

Așadar, Manon inspiră adânc înainte să îşi reia ritmul furios și 
obișnuit, mantia roșie fluturând în urma ei pe urma unui vânt. 

Toată lumea se holbă când ele se apropiară. Dar era de 
așteptat. 

Manon nu catadicsi să le bage în seamă pe subalternele 
adunate, deși le studie cu coada ochiului. Două dintre tinere 
erau din sabatul Iskrei. Șase dintre cele bătrâne, cu dinţii din fier 
pătaţi de rugină, erau din sabaturile Matroanelor. Și... 

Mai erau două santinele tinere pe hol, cu panglici împletite 
din piele vopsită în albastru pe frunte. 

Venise Petrah Sânge-Albastru. 

Dacă moștenitoarele și Matroanele lor erau toate adunate... 

Nu mai era loc pentru frică în inima ei uscată. 

Manon deschise ușile cu Asterin în urma ei, Sorel retrăgându- 
se ca să li se alăture celorlalte de pe hol. 

Zece vrăjitoare se întoarseră spre Manon când aceasta intră. 
Erawan nu se vedea nicăieri. 


Și chiar dacă bunica ei era în mijlocul camerei, unde stăteau 
toate, Aghiotanta sa fiind rezemată de zidul din piatra din 
spatele lui Manon, în rând cu celelalte patru Aghiotanle adunate, 
atenţia lui Manon se îndreptă spre moștenitoarea cu părul auriu. 

Spre Perath. 

Ea nu o văzuse pe moștenitoarea Sânge-Albastru din ziua 
Jocurilor Războinice, când Manon îi salvase viaţa de la o cădere 
cu siguranţă mortală. Îi salvase viaţa, dar nu reușise să salveze 
și balaurul lui Perath - al cărui gât fusese sfâșiat de masculul 
Iskrei. 

Moștenitoarea  Sânge-Albastru stătea lângă mama ei, 
Cresseida, ambele înalte și slabe. O coroană din stele de fier 
stătea pe fruntea palidă a Matroanei, chipul fiindu-i de necitit. 

Spre deosebire de cel al lui Petrah. Precauţia - avertismentul 
strălucea în ochii ei profund albaștri. Ea purta hainele de zbor 
din piele, o mantie de un albastru-închis atârnându-i de 
încheietoarea din bronz de pe umeri, iar părul blond îi șerpuia 
pe piept. Petrah fusese mereu ciudată, cu capul în nori, dar așa 
erau cei din familia Sânge-Albastru. Mistici, fanatici, entuziaști 
erau câţiva din termenii mai plăcuţi folosiţi pentru a-i descrie pe 
ei și adoraţia faţă de Zeiţa-cu-trei-feţe. 

Însă pe chipul lui Petrah se citea o deznădejde pe care nu o 
afișase în urmă cu câteva luni. Se zvonise că pierderea 
balaurului o distrusese pe moștenitoare - că nu se ridicase din 
pat câteva săptămâni. 

Vrăjitoarele nu jeleau pentru că nu iubeau suficient, încât să 
permită iubirii să le distrugă. Chiar dacă Asterin, care-și ocupa 
acum locul lângă Aghiotanta Matroanei Cioc-Negru, dovedise 
contrariul. Petrah dădu din cap, plecându-și ușor bărbia - era 
mai decât o recunoaştere a unei moștenitoare de către o alta. 
Manon se întoarse spre bunica ei înainte să observe cineva. 

Bunica ei stătea în robele-i negre și voluminoase, cu părul 
negru împletit peste coroana de pe cap. Precum coroana pe 
care bunica o voia pentru ele - pentru ea și Manon. „Marea 
Regină A Pustiurilor”, îi promisese ea cândva lui Manon. Chiar 
dacă asta însemna să trădeze toate vrăjitoarele din cameră. 

Manon făcu o plecăciune spre bunica ei, spre celelalte două 
Matroane adunate. 

Iskra mârâi de lângă Matroana Picioare-Galbene, o cotoroanţă 
bătrână și cocoșată cu bucăţi de carne rămasă între dinţi, de la 


prânz. Manon o fixă pe moștenitoare cu o privire rece în timp ce 
se îndreptă. 

— S-au adunat cele trei, începu bunica ei, iar toate oasele din 
corpul lui Manon înţepeniră. Trei Matroane, ca să onoreze cele 
trei chipuri ale Mamei noastre. 

Fecioara, Mama și Bătrâna. De aceea Matroana Picioare- 
Galbene era mereu bătrână, de aceea Cioc-Negru era mereu 
vrăjitoarea tânără și de aceea Cresseida, Matroana Sânge- 
Albastru, părea încă tânără și energică. 

Dar lui Manon nu-i păsa de asta. Nu când erau rostite 
cuvintele. 

— Coasa Bătrânei atârnă deasupra noastră, intonă Cresseida. 
Să se facă dreptate cu sabia Mamei. 

Asta nu era o întâlnire. 

Era o judecată. 

Iskra începu să zâmbească. 

Ca și când un fir s-ar fi ţesut între ele, Manon simţi cum 
Asterin se îndreptă în spatele ei, o simţi pe Aghiotantă 
pregătindu-se pentru ce era mai rău. 

— Sângele cere sânge, spuse cu o voce răgușită baba 
Picioare-Galbene. Vom decide cât de mult este datorat. 

Manon rămase nemișcată, neîndrăznind să arate un strop de 
frică, de agitaţie. 

Procesele vrăjitoarelor erau brutale, precise. De obicei, 
problemele se rezolvau cu trei lovituri în faţă, coaste și stomac. 
Arareori, doar în cele mai grave circumstanţe, se adunau cele 
trei Matroane ca să facă dreptate. 

Bunica lui Manon spuse: 

— Ești acuzată, Manon Cioc-Negru, de uciderea unei santinele 
Picioare-Galbene fără să te fi provocat și doar din cauza 
propriului tău orgoliu. 

Ochii Iskrei ardeau. 

— Și, de vreme ce santinela făcea parte din sabatul 
moștenitoare  Picioare-Galbene, este de asemenea o crimă 
împotriva Iskrei. 

Chipul bunicii ei era încordat de furie - nu din cauza a ceea a 
făcuse Manon, ci pentru că fusese prinsă. 

— Prin neglijenţa sau planurile tale greșite, vieţile altor patru 
membre ale sabatului s-au sfârșit. Și sângele lor îţi pătează 
mâinile. 


Dinţii din fier ai bunicii ei străluciră în lumina lumânări. 

— Negi aceste acuzaţii? 

Manon îşi păstră spatele drept și le privi pe fiecare în ochi. 

— Nu neg că am ucis-o pe santinela Iskrei, când a încercat să 
revendice prada care mi se cuvenea. Nu neg că prinţul fae le-a 
ucis pe celelalte patru. Dar neg că sunt vinovată. 

Iskra spuse printre dinţi: 

— Mirosul sângelui lui Zelta se simte asupra ei - mirosul fricii 
și al durerii. 

— Miroși asta, Picioare-Galbene, deoarece santinela ta a fost 
lașă și a atacat o altă tovarășă de arme, spuse Manon 
zeflemitor. A fost prea târziu pentru ea când și-a dat seama că 
nu va câştiga lupta. 

Faţa Iskrei se strâmbă de mânie. 

— Mincinoaso... 

— Spune-ne, moștenitoare Cioc-Negru, zise Cresseida, ce s-a 
întâmplat în Rifthold în ultimele trei zile. 

Așadar, Manon le spuse. 

Și, pentru prima dată în secolul ei de existenţă mizerabilă, le 
minţi pe bătrâne. Ea ţesu o tapiserie de minciuni, crezând până 
și ea poveștile spuse. Când termină, gesticula spre Iskra 
Picioare-Galbene. 

— Toată lumea știe că moștenitoarea Picioare-Galbene 
râvnește la poziţia me de multă vreme. Poate că s-a grăbit să se 
întoarcă aici ca să arunce cu acuzaţii, astfel încât să îmi poată 
fura locul ca Aripă Conducătoare, la fel cum santinela ei a 
încercat să-mi fure prada. 

Iskra se enervă, dar tăcu. Cu toate acestea, Petrah făcu un 
pas înainte, și spuse: 

— Am întrebări pentru moștenitoarea Cioc-Negru, dacă nu ar 
fi o impertinenţă din partea mea. 

Bunica lui Manon părea că ar fi preferat să i se smulgă 
unghiile, dar celelalte două dădură aprobator din cap. 

Manon se îndreptă de spate, pregătindu-se pentru orice 
credea Petrah că făcea. 

Ochii albaștri ai lui Petrah erau calmi când întâlniră privirea lui 
Manon. 

— M-ai considera inamica sau rivala ta? 

Era primul lucru adevărat pe care îl spusese Manon. 


— Și totuși m-ai salvat de la o moarte sigură la Jocurile 
Războinice. De ce? 

Celelalte Matroane se uitară una la cealaltă, cu chipuri 
inexpresive. Manon îşi ridică bărbia. 

— Deoarece Keelie a luptat pentru tine când a murit. Nu aș fi 
permis ca moartea ei să fie în zadar. Nu puteam să-i ofer ceva 
mai puţin demn unei războinice. 

La auzul numelui balaurului ei mort, durerea licări pe chipul 
lui Petrah. 

— Îţi amintești numele ei? 

Manon știa că nu era o întrebare ticluită. Dar ea dădu oricum 
din cap. 

Petrah se întoarse spre Matroane. 

— În ziua aceea, Iskra Picioare-Galbene aproape m-a ucis, iar 
balaurul ei l-a sfâșiat pe al meu. 

— Ne-am ocupat de asta, interveni Iskra, dezgolindu-și dinţii, 
și s-a considerat un accident... 

Petrah ridică o mână. 

— Nu am terminat, Iskra Picioare-Galbene. 

Cuvintele îi fură reci ca oţelul când se adresă celorlalte 
moștenitoare. O mică parte din Manon se bucura să nu fie ea 
cea mustrată. 

Iskra intui treburile neterminate din tonul ei și se retrase. 

Petrah cobori mâna. 

— Manon Cioc-Negru a avut șansa să mă lase să mor în ziua 
aceea. Cea mai ușoară alegere ar fi fost să mă lase să mor și nu 
ar fi fost acuzată acum. Dar și-a riscat propria viaţă și viaţa 
balaurului ei ca să o salveze pe a mea. 

O datorie de viaţă - asta era între ele. Credea Petrah că avea 
să şi-o plătească acum, vorbind în favoarea ei? Manon îşi 
stăpâni rânjetul superior. 

Petrah continuă: 

— Nu înţeleg de ce Manon Cioc-Negru m-ar fi salvat doar ca 
mai târziu să se întoarcă împotriva surorilor ei Picioare-Galbene. 
Aţi încoronat-o ca Aripă Conducătoare pentru supunerea, 
disciplina și brutalitatea ei - nu lăsaţi mânia Iskrei Picioare- 
Galbene să păteze calităţile pe care le-aţi văzut atunci în ea și 
care strălucesc încă și astăzi. Nu vă pierdeţi Aripa Conducătoare 
din cauza unei neînţelegeri! 


Matroanele se uitară din nou una la cealaltă când Petrah făcu 
o plecăciune, retrăgându-se la locul ei din dreapta mamei sale. 
Dar cele trei vrăjitoare continuară discuţia nerostită dintre ele. 
Până ce bunica lui Manon înaintă, celelalte două retrăgându-se - 
cedându-i decizia. Manon aproape răsuflă ușurată. 

Avea să o încolţească pe Petrah data viitoare, când 
moștenitoarea ar fi fost destul de proastă să iasă singură, să o 
facă să recunoască motivul pentru care vorbise în favoarea lui 
Manon. 

Privirea întunecată și aurie a bunicii ei era dură. Neiertătoare. 

— Petrah Sânge-Albastru a spus adevărul. 

Și legătura încordată dintre Manon și Asterin se relaxă. 

— Ar fi o risipă să ne pierdem supusa și credincioasa Aripă 
Conducătoare. 

Manon mai fusese bătută. Putea să îndure din nou pumnii 
bunicii sale. 

— De ce ar trebui moștenitoarea clanului vrăjitoarelor Cioc- 
Negru să renunţe la viaţa ei pentru o biată santinelă? Fie că este 
sau nu Aripa Conducătoare, tot e cuvântul unei moștenitoare 
împotriva cuvântului alteia în această chestiune. Dar sângele 
trebuie să fie vărsat. Și sângele trebuie plătit. 

Manon apucă din nou casca. Bunica ei schiţă un zâmbet. 

— Sângele vărsat trebuie să fie egal, intonă bunica. Atenţia ei 
se îndreptă peste umărul lui Manon. Deci tu, nepoată, nu vei 
muri pentru asta. Ci doar una dintre Cele Treisprezece ale tale. 

Pentru prima dată după mult timp, Manon înţelese frica și 
neajutorarea oamenilor când bunica ei spuse, cu o privire 
triumfătoare: 

— Secunda ta, Asterin Cioc-Negru, va plăti cu sânge datoria 
dintre clanurile noastre. Va muri mâine, la răsărit. 


Capitolul 12 


Fără Evangeline care să-i încetinească, Aelin, Aedion și 
Lysandra călătoriră cu puţine pauze în drumul lor către coastă. 

Aelin rămase în forma ei fae ca să ţină ritmul cu Aedion, pe 
care-l recunoscu cu invidie ca fiind un călăreț mult mai bun, în 
timp ce Lysandra se transformă de multe ori în diverse păsări în 
căutarea pericolelor din vecinătate. Rowan o instruise cum să o 


facă, ce lucruri să observe şi ce să evite sau la ce să se uite cu 
atentie, cât fuseseră pe drum în ultimele săptămâni. Dar 
Lysandra nu avu multe de raportat din aer, iar Aelin și Aedion 
întâlniră puţine pericole la sol când traversară văile și câmpiile 
din Terrasen. 

Atât de puţine lucruri rămăseseră în teritoriul cândva bogat! 

Aelin încercă să nu se gândească prea mult la asta - la 
proprietăţile uzate, la fermele abandonate, la feţele sfrijite ale 
oamenilor ori de câte ori se aventurau în oraș, cu mantii și 
deghizați, pentru proviziile de care aveau nevoie cu disperare. 
Chiar dacă ea înfruntase întunericul și ieșise plină de lumină, o 
voce îi șoptea în minte: „Tu ai făcut asta, tu ai făcut asta, tu ai 
făcut asta”. 

Deseori, vocea rece semăna cu a lui Weylan Darrow. 

Aelin lăsa monede din aur în urma ei - ascunse sub o cană de 
ceai diluat oferit ei şi lui Aedion într-o dimineaţă furtunoasă; 
aruncate în cutia de pâine a unui fermier care le dăduse câteva 
felii și puţină carne pentru șoimul Lysandra; strecurate în 
sertarul de monede al unui hangiu care le oferise un bol în plus 
de tocană, văzând cât de repede îşi devorau prânzul. 

Dar aurul nu-i ușura inima frântă - nu îmblânzea vocea 
hidoasă care îi bântuia gândurile când era trează sau visa. 

Inainte să ajungă la vechiul oraș-port Ilium, o săptămână mai 
târziu, ea încetase să mai lase în urmă aurul. 

Incepuse să i se pară mai mult o mită. Nu pentru oamenii săi, 
care nu aveau nicio bănuială că fusese printre ei, ci pentru 
propria conștiință. 

În cele din urmă, câmpiile verzi se transformară într-o coastă 
aridă și pietroasă de câţiva kilometri, înainte ca orașul cu ziduri 
albe să se ridice între marea agitată de culoarea turcoazului și 
deschiderea largă a râului Florine care șerpuia spre uscat, 
tocmai până în Orynth. Orașul Ilium era la fel de vechi ca 
Terrasenul și, probabil, ar fi fost uitat de comercianţi și de istorie 
dacă nu ar fi fost templele dărăpănate de la marginea nord- 
estică a orașului, care atrăgeau suficienţi pelerini ca să îl 
menţină prosper. 

Templul Pietrei, așa cum era numit, fusese construit în jurul 
aceleiași pietre pe care Brannon pusese prima dată piciorul pe 
continent, înainte să navigheze pe Florine spre izvorul lui de la 


baza munţilor Staghoms. Habar nu avea cum de știuse Neamul 
Mititelelor să ridice un templu pentru ea. 

Templul rezistent și vast din Ilium fusese ridicat pe o rocă 
galbenă cu vederi impunătoare spre orașul drăguţ, bătut de 
furtuni din spatele lui și oceanul nesfârșit de dincolo - atât de 
albastru încât îi amintea lui Aelin de apele liniștite ale sudului. 

Apele spre care Rowan și Dorian ar fi trebuit să se îndrepte 
acum, dacă aveau noroc. Aelin încercă să nu se gândească nici 
la asta. Fără prinţul fae lângă ea, era o liniște îngrozitoare și 
nesfârșită. 

Aproape la fel de tăcută ca zidurile albe ale orașului și ca 
oamenii dinăuntru. Cu glugile ridicate și înarmaţi până în dinţi 
sub mantia grea, Aelin și Aedion intrară pe porţile deschise, la 
fel ca doi pelerini precauţi în drumul spre templu. Deghizaţi 
pentru siguranţă și pentru că Ilium se afla acum sub ocupaţia 
Adarlanului. 

Lysandra adusese știrea în dimineaţa în care zburase înainte, 
zăbovind în formă umană doar cât să-i informeze. 

— Ar fi trebuit să ne îndreptăm spre nord, către Eldrys, şopti 
Aedion când trecură de santinelele cu chipuri dure care purtau 
armurile Adarlanului, soldaţii uitându-se la ei doar cât să 
observe uliul cu ochi ageri și cioc ascuţit, cocoţat pe umărul lui 
Aelin. 

Nimeni nu văzu scutul ascuns printre desagii lui Aedion, atent 
ferit de faldurile mantiei lui. Sau săbiile pe care ambii le 
ascunseră foarte bine. Damaris rămase unde o lăsase ea în 
ultimele săptămâni, pe drum: legată sub sacii grei în care se 
afla vechea carte de vrăji pe care o împrumutase din biblioteca 
regală a lui Dorian din Rifthold. 

— Încă mai putem să ne întoarcem. 

Aelin se uită urât pe sub umbrele glugii ei. 

— Dacă tu crezi, chiar și pentru o clipă, că am să las orașul 
ăsta în mâinile Adarlanului, poţi să te duci naibii! 

Lysandra cârâi afirmativ. 

Neamul Mititelelor nu greșiseră să le transmită să vină aici, 
miniatura templului lor fiind aproape perfectă. Cu ajutorul 
magiei lor, oricare ar fi fost, prevăzuseră știrea cu mult înainte 
ca Aelin să afle: Riftholdul într-adevăr căzuse, regele dispăruse, 
iar orașul fusese devastat de vrăjitoare. Incurajat de asta și de 
zvonul că ea nu avea să-și recapete tronul, alegând să fugă, 


Lordul din Meah, tatăl lui Roland Havilliard și unul dintre cei mai 
puternici lorzi din Adarlan, îşi adusese garnizoana de soldaţi 
chiar peste graniţa spre Terrasen. Și revendicase acest port 
pentru el. 

— Aici sunt campaţi cincizeci de soldaţi, le avertiză Aedion pe 
el și pe Lysandra. 

Creatura metamorfică se umflă în pene ca și când ar fi spus: 
„Și?” 

El îşi încleștă maxilarul. 

— Crede-mă, și eu vreau să-i distrug. Dar... 

— Eu nu mă ascund în regatul meu, interveni Aelin. Și nu voi 
pleca fără să le aduc aminte cui aparţine pământul acesta. 

Aedion rămase tăcut când cotiră, îndreptându-se spre micul 
han de lângă mare, pe care Lysandra îl cercetase în acea 
dimineaţă, în partea cealaltă a orașului dinspre templu. 

Templu pe care soldaţii avuseseră tupeul să-l folosească 
drept baracă. 

— Are legătură cu faptul că vrei să transmiţi un mesaj 
Adarlanului sau lui Darow? întrebă în cele din urmă Aedion. 

— Are legătură cu eliberarea oamenilor mei, care au avut de- 
a face prea mult timp cu rahaţii ăștia de adarlanieni, izbucni 
Aelin, oprindu-și iapa în faţa curţii hanului. 

Ghearele Lysandrei îi intrară în umăr ca o confirmare tăcută. 
La doar câţiva pași de zidul uzat al curţii, marea strălucea în 
culoarea safirului. 

— O să plecăm la căderea nopţii. 

Aedion rămase tăcut, chipul fiindu-i parţial ascuns când 
proprietarul hanului ieși repede, iar ei îşi asigurară o cameră 
pentru noapte. Aelin îl lăsă pe verișorul ei să se pregătească un 
pic, luptându-se să-și controleze magia. Ea nu eliberase niciun 
strop în această dimineaţă, dorindu-și să fie în deplinătatea 
forţelor pentru ce urmau să facă la venirea serii, dar efortul o 
smuci - era o mâncărime care nu-i dădea pace, o latură pe care 
nu o putea domuoli. 

Abia după ce se instalară confortabil în camera lor minusculă 
cu două paturi și cu Lysandra cocoţată pe pervazul geamului, 
Aedion spuse: 

— Aelin, știi că am să te ajut - știi că-i vreau plecaţi pe 
ticăloșii aia. Dar oamenii din Ilium trăiesc aici de secole, 
conștienți că, în vreme de război, sunt primii atacați. 


Nu fu nevoit să adauge că soldaţii aceia ar fi putut să se 
întoarcă imediat ce ei ar fi plecat. 

Lysandra lovi fereastra - o cerere tăcută. Aelin merse spre ea 
și deschise fereastra ca să lase briza mării să intre. 

— Simbolurile au putere, Aedion, spuse ea, urmărind cum 
creatura metamorfică îşi întinde aripile pătate. Ea citise multe 
cărţi în timpul competiţiei ridicole din Rifthold. 

El pufni. 

— Știu. Crede-mă... Le-am folosit în avantajul meu cât de des 
am putut. 

El atinse măciulia de os a sabiei din Orynth ca să se facă 
înţeles. 

— Acum că ma gândesc la asta, cândva le-am spus exact 
același lucru lui Dorian și lui Chaol. 

Scutură din cap când îşi aduse aminte. 

Aelin se rezemă de pervazul ferestrei. 

— llium era o fortăreață a mycenienilor. 

— Mycenienii nu sunt decât un mit - au fost alungaţi în urmă 
cu trei sute de ani. Dacă te uiţi după simboluri, sunt cam 
depășite și dezbinate. 

Ea știa asta. Mycenienii stăpâniseră cândva lliumul, nu ca 
nobili, ci drept lorzi ai crimei. Și, în timpul unui război de acum 
foarte mult timp, flota lor mortală jucase un rol atât de 
important în victorie, încât fuseseră declaraţi legitimi de regele 
de atunci, până la exilul de câteva secole mai târziu, pentru 
refuzul de a veni în Terrasen ca să ajute în alt război. 

Ea întâlni ochii verzi ai Lysandrei când îşi cobori aripile, 
răcorită suficient. Fusese distantă pe drum, săptămâna asta, 
preferând penele sau blana în locul pielii. Poate era din cauză că 
o parte din inima ei călătorea acum spre Orynth, cu Ren și 
Murtaugh. Aelin mângâie capul mătăsos al prietenei sale. 

— Mycenienii au abandonat Terrasenul ca să nu moară într-un 
război în care nu credeau. 

— Și s-au destrămat și au dispărut curând după aceea, fără să 
mai fie văzuţi vreodată, replică Aedion. Ce vrei să spui? Crezi că, 
dacă eliberezi lliumul, ai să-i chemi din nou? Au dispărut de 
mult, Aelin, împreună cu dragonii lor de mare. 

Într-adevăr, în oraș nu era nici urmă de legendara flotă și de 
războinicii care navigaseră spre războaie peste mări îndepărtate 
și violente, care apăraseră graniţele cu propriul sânge vărsat în 


valurile de dincolo de ferestre. Și cu sângele dragonilor lor de 
mare, pe care-i folosiseră drept aliaţi și ca arme. Abia după 
moartea ultimului dragon, care suferise că fusese alungat din 
apele Terrasenului, mycenienii fuseseră cu adevărat pierduţi. Și 
abia atunci când dragonii de mare aveau să se întoarcă, urmau 
și mycenienii să revină acasă, sau așa spunea profeția lor 
antică. 

Aedion începu să scoată săbiile suplimentare ascunse în 
desagile lor, în afară de Damaris, și le legă, una câte una. El se 
asigură că-i era bine prins pe lângă corp cuțitul lui Rowan 
înainte de a le spune lui Aelin și Lysandrei, care încă stăteau 
lângă fereastră: 

— Știu că voi două credeţi că noi, bărbaţii, suntem aici ca să 
vă oferim o priveliște frumoasă și hrană, dar eu sunt un general 
al Terrasenului. Trebuie să găsim o armată adevărată - nu să ne 
pierdem timpul urmărind fantome. Dacă nu obţinem o armată 
spre nord până la mijlocul toamnei, furtunile iernii ne vor ţine 
departe de uscat și mare. 

— Dacă te pricepi atât de bine la simbolurile care deţin o 
asemenea putere, Aedion, spuse ea, atunci știi de ce este 
important lliumul. Nu putem lăsa Adarlanul să-l deţină. Dintr-o 
mulţime de motive. Ea era sigură că verișorul ei se gândise deja 
la toate. 

— Așadar, să recucerim orașul, le provocă Aedion. Dar trebuie 
să navigăm până la răsărit. 

Verișorul ei miji ochii. Templul. 

— Are legătură cu faptul că ţi-au luat și templul, nu-i așa? 

— Templul acela este dreptul meu din naștere, spuse Aelin. 
Nu pot să las nepedepsită insulta asta. 

Își roti umerii. Să le dezvăluie planurile, să le explice 
motivele... Ar fi trebuit să-i pregătească. Dar ea promisese că 
avea să încerce să fie mai... deschisă cu planurile ei. Și măcar 
pentru chestiunea de faţă putea să o facă. 

— Pentru Adarlan și pentru Darrow. Nu și dacă într-o zi am să- 
mi revendic tronul. 

Aedion se gândi. Apoi pufni, schiţând un zâmbet. 

— O regină necontestată nu doar de sânge, ci și de legende. 
Rămase pe gânduri. Vei fi regina necontestată dacă vei face 
flacăra regilor să strălucească din nou. 


— Păcat că Lysandra nu poate să transforme și obiecte, 
mormăi Aelin. 

Lysandra cârâi aprobator, umflându-și penele. 

— Se spune că flacăra regilor a înflorit o dată în timpul 
domniei lui Orlon, spuse gânditor Aedion. Doar o singura floare, 
găsită în Oakwald. 

— Ştiu, spuse încet Aelin. A păstrat-o presată în sticlă, pe 
biroul lui. Ea îşi mai aducea încă aminte de micuța floare roșie 
cu portocaliu, atât de simplă, dar atât de vibrantă, încât mereu 
o lăsa fără suflare. Înflorise pe câmpiile și pe munţii din regat în 
ziua în care Brannon pășise pe acest continent. ȘI, timp de 
secole după aceea, dacă se găsea măcar o singură floare, 
suveranul de atunci era considerat binecuvântat, iar regatul cu 
adevărat pașnic. 

Înainte ca floarea să fie găsită în a doua decadă a domniei lui 
Orlon, ultima fusese văzută cu nouăzeci și cinci de ani în urmă. 
Aelin înghiţi cu greu. 

— Nu cumva Adarlanul. 

— Darrow o are, spuse Aedion. A fost singurul obiect de-al lui 
Orion pe care a reușit să-l ia înainte ca soldaţii să cucerească 
palatul. 

Aelin dădu din cap, magia ei licărind drept răspuns. Până și 
sabia din Orynth căzuse în mâinile Adarlanului - până să o 
recupereze Aedion. Da, probabil că verișorul ei înţelegea mai 
mult decât oricine altcineva ce putere putea avea un singur 
simbol. Cum pierderea sau recuperarea unuia putea distruge 
sau aduna o armată, un popor. 

Destule - regatul ei îndurase destule dureri și stricăciuni. 

— Haideţi! le îndemnă ea pe Lysandra și pe Aedion, 
îndreptându-se spre ușă. Am face bine să mâncăm înainte să 
dezlănţuim iadul. 


Capitolul 13 


De mult nu mai văzuse Dorian atât de multe stele. 

Mult în spatele lor, fumul încă păta cerul, fuioarele fiind 
luminate de semiluna de deasupra. Măcar strigătele încetaseră 
să se mai audă cu câţiva kilometri în urmă. Împreună cu sunetul 
surd al aripilor puternice. 


Așezat în spatele lui în barca străjuită de un singur catarg, 
prinţul Rowan Whitethorn privi peste întinderea calmă și 
întunecată a mării. Ei navigaseră spre sud, împinși de magia 
prinţului, către Insulele Moarte. Războinicul fae îi adusese 
repede spre coastă, unde nu avusese nicio remușcare să fure 
barca în timp ce proprietarul ei se concentra asupra orașului 
care intra în panică spre vest. Și în tot acest timp, Dorian fusese 
tăcut, inutil. Ca atunci când orașul îi fusese distrus, iar poporul, 
ucis. 

— Ar trebui să mănânci, spuse Rowan din celălalt capăt al 
bărcii mici. 

Dorian se uită la sacul cu provizii pe care îl furase Rowan. 
Pâine, brânză, mere, peşte uscat... Lui Dorian i se întoarse 
stomacul pe dos. 

— Ai fost împuns de un spin otrăvit, spuse Rowan, cu vocea la 
fel de domoală ca valurile care se loveau de barca lor când un 
vânt rapid îi împingea din spate. Magia ta s-a consumat pentru 
că te-a ţinut în viaţă și te-a ajutat să mergi. Trebuie să mănânci, 
altfel nu ai să-ţi revii. Făcu o pauză. Aelin nu te-a avertizat în 
privinţa asta? 

Dorian înghiţi. 

— Nu. Ea nu prea a avut timp să mă înveţe despre magie. 

Se uită în spatele bărcii, unde Rowan ţinea cârma cu o mână. 
Urechile ascuţite încă îl șocau, chiar și la câteva luni după ce-l 
cunoscuse pe mascul iar părul argintiu... 

Nu era ca părul lui Manon, de un alb imaculat ca al luminii 
lunii sau al zăpezii. 

Se întrebă ce se întâmplase cu Aripa Conducătoare - care 
ucisese pentru el, care îl cruţase. 

De fapt, nu îl cruţase. Il salvase. 

Nu era un prost. Știa că ea o făcuse pentru că, din cine știe ce 
motiv, i se păruse util. Ea îi era la fel de străină ca războinicul 
care stătea în celălalt capăt al bărcii - ba chiar mai străină. 

Și totuși, întunericul, violenţa și modul dezolant și sincer de a 
privi lumea... Cu ea, nu se punea problema secretelor. Sau a 
minciunilor. 

— Trebuie să mănânci ca să-ţi păstrezi puterea, continuă 
Rowan. Magia ta se hrănește din energia ta - din tine. Cu cât 
ești mai odihnit, cu atât puterea este mai mare. Și, mai 
important, cu atât ai mai mult control. Puterea ta este de sine 


stătătoare, dar este și o parte din tine. Dacă este lăsată la 
întâmplare, o să te consume, o să te folosească drept unealtă. 
Rowan îşi dezgoli dinţii când zâmbi. Unei anumite persoane pe 
care o cunoaştem îi place să îşi elibereze puterea, să o 
folosească pe fleacuri, ca să o domolească. 

Dorian simţea ca pe o lovitură fizică privirea pătrunzătoare a 
lui Rowan. 

— Tu alegi cât îi permiţi să facă parte din viaţa ta, cum să o 
folosești - dar dacă mai continui fără să o controlezi, Maiestate, 
o să te distrugă. 

Dorian simţi un fior pe șira spinării. 

Și, poate din cauză că se aflau în largul oceanului sau din 
cauza stelelor nenumărate de deasupra, Dorian spuse: 

— Nu a fost suficientă. În ziua aia... în ziua în care a murit 
Sorscha, nu a fost suficientă ca să o salvez. El îşi întinse mâinile 
în poală. Vrea doar să distrugă. 

— Nici eu nu am fost acolo ca să-mi salvez partenera când a 
fost ucisă, spuse în cele din urmă Rowan. 

Dorian se ridică în picioare. Aelin îi spusese destule despre 
trecutul prinţului, dar nu asta. El presupunea că nu era secretul 
sau necazul ei ca să îl împărtășească. 

— Îmi pare rău, zise Dorian. 

Magia lui simţise legătura dintre Aelin și Rowan - legătura 
care îi unea mai mult decât sângele, decât magia lor, iar el 
presupusese că se datora faptului că erau parteneri și că nu 
spuseseră asta nimănui. Dar dacă Rowan avea deja o parteneră, 
pe care o pierduse... 

— Ai să urâști lumea, Dorian, rosti Rowan. Ai să te urăşti. Ai 
să-ţi urăști magia și fiecare moment de pace sau de fericire. Eu 
am avut luxul unui regat pașnic și nimeni nu a depins de mine. 
Tu nu ești în aceeași situaţie. 

Rowan întoarse cârma, urmând cursul apei mai departe spre 
mare, pe lângă ţărmul înclinat, asemenea unui zid abrupt de 
roci. El știuse că navigaseră repede, dar trebuia să fie la 
jumătatea drumului spre graniţa sudică - și că plutiseră mult 
mai rapid decât îşi dăduse seama la adăpostul întunericului. 

Dorian spuse în cele din urmă: 

— Sunt suveranul unui regat distrus. Pe oamenii mei nu știu 
cine îi conduce. lar acum că fug... El scutură din cap, 


extenuarea chinuindu-i oasele. Mi-am cedat regatul lui Erawan? 
Ce... ce mai pot să fac de acum încolo? 

Scârţâitul bărcii și susurul apei erau singurele sunete. 

— Între timp, oamenii tăi au aflat că nu te numeri printre cei 
morţi. De tine depinde să le spui cum să interpreteze asta - 
dacă să creadă că i-ai abandonat sau dacă să te vadă ca pe un 
bărbat care pleacă să găsească ajutor, ca să-i salveze. Trebuie 
să clarifici chestiunea. 

— Ducându-mă în Insulele Moarte. 

El dădu din cap. 

— Aelin, în mod nesurprinzător, are un trecut plin cu Lordul 
Pirat. Tu nu ai. Este în interesul tău să îl faci să te vadă ca pe un 
aliat util. Aedion mi-a spus că, mai demult, Insulele Moarte au 
fost invadate de generalul Narrok șI de câteva dintre armatele 
lui Rolfe și de câteva dintre armatele lui Erawan. Rolfe și flota lui 
au fugit și, cu toate că Rolfe este acum din nou conducătorul 
golfului Craniului, ai putea să te foloseşti de dizgraţia aceea ca 
să-l convingi. Convinge-l că nu ești la fel ca tatăl tău și că nu ai 
să le acorzi privilegii lui Rolfe și piraţilor săi. 

— Adică să îi transform în corsari. 

— Ai aur, avem aur. Dacă a-i promite bani lui Rolfe și a-i da 
mână liberă să prade navele lui Erawan înseamnă să ne 
asigurăm o flotă în Sud, am fi proști să nu profităm de ocazie. 

Dorian se gândi la cuvintele prinţului. 

— Nu am întâlnit niciodată un pirat. 

— Ai întâlnit-o pe Aelin când încă pretindea că este Celaena, 
spuse sec Rowan. Îți promit că Rolfe nu o să fie cu mult mai 
groaznic 

— Asta nu mă linişteşte. _ 

El râse. Liniştea se lăsă din nou între ei. In cele din urmă, 
Rowan zise: 

— Îmi pare rău pentru Sorscha. 

Dorian ridică din umeri și urî gestul, de parcă acesta i-ar fi 
știrbit însemnătatea lui Sorscha, curajul ei - locul special din 
inima lui. 

— Ştii, spuse el, uneori îmi doresc să fi fost Chaol aici - să mă 
ajute. Și alteori mă bucur că nu este, ca să nu mai fie supus 
riscului. Mă bucur că este cu Nesryn, în Antica. 


El se uită cu atenţie la prinţ, la liniile mortale ale trupului său, 
la liniștea de prădător care-l caracterzia chiar și acum, când 
conducea barca. 

— Ai putea... ai putea să mă înveţi despre magie? Nu totul, 
vreau să spun, dar... ce poţi, când poţi. 

Dorian era destul de sigur că mândria îi fusese sfâșiată de 
ghearele prinţului Valg. 

— Am să te învăţ cât de multe pot înainte de a ajunge în 
golful Craniului, spuse Rowan. Acolo s-ar putea să găsim pe 
cineva care a scăpat de măcelari - pe cineva care să te înveţe 
mai multe decât pot eu. 

— Ai învăţat-o pe Aelin. 

Liniștea se lăsă din nou. 

— Aelin este inima mea. Am învăţat-o tot ce știu și a 
funcţionat deoarece magiile noastre s-au înţeles profund una pe 
cealaltă - la fel ca sufletele noastre. Tu ești... diferit. Magia ta 
este o raritate. Ai nevoie de cineva care o înţelege sau care 
măcar să te instruiască. Dar pot să te învăţ să o controlezi; pot 
să te învăţ să te cufunzi în puterea ta și să ai grijă de tine. 


Dorian îi mulţumi dând din cap. 

— Prima dată când ai întâlnit-o pe Aelin, ai știut...? 

El pufni. 

— Nu. Pe toţi zeii, nu! Voiam să ne ucidem unul pe celălalt. 
Amuzamentul îi licări pe chip. 

— Ea era... într-un loc foarte întunecat. Amândoi eram. Dar 
ne-am scos reciproc de sub influenţa lui. Am găsit o cale 
împreună. 

Pentru o clipă, Dorian nu făcu decât să se holbeze. Ca și când 
i-ar fi citit gândurile, Rowan spuse: 

— Și tu ai să-ţi găsești calea, Dorian. Ai să-ţi găsești scăparea. 
El nu știu ce să spună ca să exprime ce simţea, așa că oftă şi- 
ridică privirea spre cerul nesfârșit și înstelat. 

— Spre Golful Craniului, aşadar! 

Zâmbetul lui Rowan fu o dungă albă în întuneric. 

— Spre Golful Craniului! 


Ş 


Capitolul 14 


îmbrăcată în hainele negre de luptă din cap până în picioare, 
Aelin Ashryver rămase în umbrele străzii din faţa templului și îşi 
urmări verișorul căţărându-se pe clădirea de lângă el. 

Ei îşi asiguraseră deja îmbarcarea pentru a doua zi dimineaţă 
și încă o altă navă mesager care să navigheze spre Wendlyn, cu 
scrisori în care cereau ajutor familiei Ashryver, semnate de Aelin 
și de Aedion. Pentru că ceea ce aflaseră astăzi... 

În ultimii zece ani, el fusese în Ilium de suficiente ori, încât să 
se descurce. De obicei, el și legiunea Bane campau în afara 
zidurilor orașului și se distrau atât de bine la taverne, că 
ajungea să vomite în propria-i cască în dimineaţa următoare. 
Era o situaţie deloc asemănătoare cu liniștea copleșitoare din 
timpul plimbării cu Aelin pe străzile galbene și prăfuite, ambii 
deghizați și antisociali. 

În toate vizitele în oraș, nu se imaginase niciodată traversând 
străzile alături de regina lui și nici nu se gândise că ea avea să 
afișeze o expresie atât de serioasă, uitându-se la oamenii 
speriaţi și nefericiţi, la urmele războiului. 

Nimeni nu arunca flori în calea lor, nicio trompetă nu le cânta 
întoarcerea. Nu se auzeau decât vuietul mării și șuieratul 
vântului și se vedea doar soarele arzător de deasupra. Și furia 
care undui din Aelin când văzu soldaţii postați prin oraș... 

Toţi străinii erau suficient de supravegheați, încât fuseseră 
nevoiţi să fie atenţi cu asigurarea transportului. In faţa orașului 
și a lumii, aveau să se îmbarce pe Summer Lady, la mijlocul 
dimineţii, și să se îndrepte spre Suria. Însă, în schimb, urmau să 
se strecoare pe Wind-Singer, chiar înainte de răsărit, ca să 
navigheze spre sud. Plătiseră cu aur tăcerea căpitanului. 

Și pentru informaţiile lui. Fuseseră pe cale să iasă din cabina 
căpitanului când acesta spusese: „Fratele meu este comerciant, 
Aduce mărfuri de pe tărâmuri îndepărtate. Săptămâna trecută 
mi-a dat de știre că au fost zărite nave care se adunau pe 
coasta vestică a teritoriului fae”. 

„Ca să navigheze aici?”, întrebase Aelin în același timp cu 
Aedion, care ceruse să afle „Câte nave?” 

„Cincizeci - toate nave de război”, spusese căpitanul, uitându- 
se precaut la ei și presupunând că, fără îndoială, erau agenţii 
unuia dintre multele regate implicate în război. „O armată de 
războinici fae au campat pe plaja de dincolo. Par să aștepte 
ordinul de plecare.” 


Era foarte probabil ca știrea să se răspândească repede. Să-i 
facă pe oameni să intre în panică. Aedion scrisese un bilet prin 
care-l avertizase pe Aghiotantul său să pregătească legiunea 
Bane și să contracareze toate zvonurile. 

Aelin se albise un pic la faţă, iar el îşi sprijinise o mână între 
omoplaţii ei ca să o echilibreze. Insă ea nu făcuse decât să se 
îndrepte ușor la atingerea lui și să îl întrebe pe căpitan: 

— Fratele tău crede că Regina Maeve s-a aliat cu Morathul 
sau că vine să dea o mână de ajutor în Terassen? 

— Niciuna din variante, interveni căpitanul. Era doar în 
trecere pe acolo; deși, dacă flota a ieșit așa, mă îndoiesc de 
faptul că este secret. Nu știm altceva - poate că navele erau 
pentru un alt război. 

Regina sa nu afișă nicio expresie din întunericul glugii. Aedion 
făcu la fel. 

Doar că faţa îi rămăsese așa pe tot drumul la întoarcere și în 
orele de după aceea, când îşi ascuţiseră armele, iar apoi se 
strecuraseră din nou pe străzi, la adăpostul întunericului. Dacă 
Maeve chiar strângea o armată ca să îi înfrunte... 

Aelin se opri pe acoperiș, cu mânerul strălucitor al lui Goldryn 
înfășurat în material ca să-i ascundă strălucirea, iar Aedion 
aruncă o privire între silueta ei umbrită și garda din Adarlan, 
care patrula pe lângă zidurile templului, la doar câţiva metri 
dedesubt. 

Insă verișorul ei întoarse capul spre oceanul din apropiere, ca 
și când ar fi văzut tocmai până la Maeve și flota ei în așteptare. 
Dacă ticăloasa nemuritoare se alia cu Morathul... Cu siguranţă 
Maeve nu ar fi fost atât de proastă. Poate că cei doi conducători 
întunecaţi aveau să se distrugă unul pe celălalt în lupta lor 
pentru putere. Și, foarte probabil, și continentul între timp. 

Dar un Rege Întunecat și o Regină Întunecată uniţi împotriva 
Aducătoarei-Focului... 

Ei trebuiau să acţioneze rapid. Să taie unul din capetele 
șarpelui înainte să se ocupe de celălalt. 

Materialul fâșâi pe piele, iar Aedion se uită spre locul în care 
Lysandra aștepta în spatele lui, foarte atentă la semnalul lui 
Aelin. Ea era în hainele de călătorie - cam uzate și murdare. 
Toată după-amiaza citise o carte care părea veche. Creaturile 
Uitate din adâncuri sau cum s-o fi numit. El schiţă un zâmbet 
când se întrebă dacă o împrumutase sau dacă o furase. 


Lady se uită spre locul în care Aelin încă stătea pe acoperiș, 
părând doar o umbră. Lysandra îşi drese un pic vocea și spuse 
prea încet ca să audă cineva, regina sau soldaţii de pe stradă: 

— Ea a acceptat decretul lui Darrow prea calmă. 

— N-aș prea crede că este așa. 

Dar el știa la ce se referea creatura metamorfică. De când 
plecase Rowan, de când auziseră de căderea Riftholdului, Aelin 
fusese distrasă. Distantă. 

Ochii verzi deschis ai Lysandrei îl ţintuiră. 

— Este calmul dinaintea furtunii, Aedion. 

Toate instinctele lui de prădător se treziră. 

Privirea Lysandrei se îndreptă din nou spre silueta suplă a lui 
Aelin. 

— Vine o furtună. Una mare. 

Nu armata ce pândea în Morath, nu Darrow care complota în 
Orynth sau Maeve care-și aduna armada, ci femeia de pe 
acoperișul acela, cu mâinile fixate de margine, în timp ce stătea 
ghemuită. 

— Nu-ţi este frică de...? 

El nu reuși să spună și restul. Cumva, se obișnuise ca 
Lysandra să îi păzească spatele lui Aelin - ideea i se păruse 
foarte interesantă. Rowan în dreapta ei, Aedion în stânga, 
Lysandra în spate: nimic și nimeni nu ar fi ajuns la regina lor. 

— Nu... nu, niciodată, spuse creatura metamorfică. 

Ceva se relaxă în pieptul lui. 

— Dar, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât... pare că 
totul a fost plănuit cu mult timp în urmă. Erawan a avut zeci de 
ani la dispoziţie să atace înainte ca Aelin să se nască - zeci de 
ani în care nimeni cu puterile ei sau ale lui Dorian nu a existat 
ca să-l provoace. Totuși soarta vrea ca el să acţioneze acum. 
Într-un moment în care Aducătoarea-Focului pășește pe pământ. 

— Unde vrei să ajungi? 

El se mai gândise la toate astea, în timpul lungilor ore de 
veghe de pe drum. Totul era îngrozitor, imposibil, dar... atât de 
multe lucruri din vieţile lor sfidau logica sau normalitatea. 
Creatura metamorfică de lângă el dovedea asta. 

— Morathul îşi dezlănţuie ororile, spuse Lysandra. Maeve se 
agită pe mare. Două zeițe merg mână în mână cu Aelin. Mai 
mult decât atât, Mala și Deanna au avut grijă de ea toată viaţa 
ei. Dar poate că nu au vegheat-o. Poate că au... format-o. 


Așadar, și ele ar putea să o dezlănţuie într-o zi. Și mă întreb 
dacă zeii s-au gândit la costurile acelei furtuni. Și dacă au 
considerat că nenorocirile merită. 

El simţi un fior pe șira spinării. 

Lysandra continuă atât de încet, încât Aedion se întrebă dacă 
se temea mai mult de urechile zeilor decât de ale reginei. 

— Mai rămâne să vedem cât de întunecat este Erawan. Și cât 
de puternic e focul lui Aelin. 

— Ea nu este un pion neștiutor. 

El i-ar fi sfidat pe zei, ar fi găsit o cale să îi ucidă, dacă ar fi 
ameninţat-o pe Aelin, dacă ar fi considerat că ţinuturile meritau 
să fie sacrificate pentru înfrângerea Regelui Întunecat. 

— ţi este chiar atât de greu să fii de acord cu mine, măcar o 
dată? 

— Nu te contrazic. 

— Mereu ai un răspuns pentru toate. Ea scutură din cap. Ești 
nesuferit. 

Aedion rânji. 

— Este bine de știut că, în sfârșit, îţi intru pe sub piele. Sau ar 
trebui să spun „piei”? 

Chipul uluitor de frumos se transformă într-unul videan. 

— Ai grijă, Aedion! Mușc. 

Aedion se apropie mai mult. Ştia că trebuia să respecte niște 
limite cu Lysandra - că erau graniţe pe care nu le-ar fi încălcat și 
chestiuni asupra cărora nu ar fi insistat. Nu după tot ce îndurase 
ea încă din copilărie, nu după ce îşi recâştigase libertatea. Nici 
după încercările prin care trecuse și el. 

Chiar dacă încă nu îi spusese lui Aelin despre asta. Cum ar fi 
putut să o facă? Cum ar fi putut să îi explice ce i se făcuse, ce 
fusese obligat să facă în primii ani ai cuceririi? 

Dar flirtul cu Lysandra era inofensiv - pentru amândoi. Și, pe 
toţi zeii, era bine să îi vorbească mai mult de un minut între 
transformări. Așadar, el rânji și spuse: 

— Bine că mă pricep să le fac pe femei să toarcă. 

Ea râse ușor, dar amuţi când se uită din nou spre regina lor, 
briza mării fluturându-i părul negru și mătăsos. 

— Cât de curând, îl avertiză ea. 

Lui Aedion nu-i păsa de ce credea Darrow, de ce insinuase 
batjocoritor. Lysandra îi salvase viaţa - luptase pentru regina lor 
și riscase totul, inclusiv la protejata ei, ca să îl salveze de la 


execuţie. Și să îl reunească cu Aelin. El văzuse cât de des se 
uitase în spatele lor în primele câteva zile - ca și când ar fi putut 
să o vadă pe Evangeline cu Murtaugh și Ren. Știa că și acum o 
parte din ea se gândea la fată tot așa cum o parte din Aelin se 
gândea la Rowan. Se întrebă dacă avea și el să simtă vreodată o 
astfel de iubire. 

Pentru Aelin - dar... făcea parte din el, la fel ca membrele lui. 
Nu fusese niciodată o alegere, așa cum fusese altruismul 
Lysandrei faţă de fetiţă, așa cum Rowan și Aelin se aleseseră 
unul pe celălalt. Poate că era o prostie să se gândească, având 
în vedere ceea ce fusese instruit să facă și ce îi aștepta în 
Morath, dar... El nu i-ar fi spus asta nici într-o mie de ani, dar, 
uitându-se la Aelin și Rowan, uneori îi invidia. 

Nici măcar nu voia să se gândească la ce altceva insinuase 
Darrow - că, acum mai bine de zece ani, se încercase o uniune 
între Wendlyn și Terrasen, preţul cerut fiind mariajul dintre el și 
Aelin, doar ca să fie refuzată de rudele lor de dincolo de mare. 

Își iubea verișoara, dar gândul de a o atinge astfel îi făcea 
stomacul să se-ntoarcă pe dos. Avea senzaţia că sentimentul 
era reciproc. 

Ea nu îi arătase scrisoarea pe care o scrisese pentru Wendlyn. 
Nu se gândise până acum să îi ceară să o vadă. Aedion îşi ridică 
privirea spre silueta singuratică din faţa mării vaste și 
întunecate. 

Si îşi dădu seama că nu voia să știe. 

Era un general, un războinic călit de sânge, de furie și de 
pierderi; văzuse și făcuse lucruri care încă îl trezeau din somn, 
nopţi în șir, dar... Nu voia să știe. Nu încă. 

— Ar trebui să plecăm înainte de răsărit, spuse Lysandra. Nu- 
mi place cum miroase locul ăsta. 

El îşi înclină capul spre cei cincizeci de soldaţi campaţi între 
zidurile templului. 

— Evident. 

Dar, înainte ca ea să poată vorbi, flăcări albastre scânteiară în 
vârfurile degetelor lui Aelin. Semnalul. 

Lysandra se transformă într-un leopard-fantomă, iar Aedion 
dispăru în umbre când ea scoase un răget care trezi căminele 
din apropiere. Oamenii ieșiră din case chiar în momentul în care 
soldaţii deschiseră porţile templului ca să vadă despre ce era 
vorba. 


Aelin cobori de pe acoperiș din câteva mișcări agile, atetizând 
cu graţia unei feline când soldaţii ieșiră pe stradă, cu armele 
scoase și ochii mari. 

Ei căscată și mai mult ochii când Lysandra se strecură lângă 
Aelin, mârâind. În timp ce Aedion o ajunse din urmă, în partea 
cealaltă. Împreună, îşi scoaseră glugile. Cineva suspină în 
spatele lor. Nu din cauza părului blond sau al chipurilor lor. Ci a 
mâinii încununate de flăcări albastre, când Aelin o ridică 
deasupra capului și le spuse soldaţilor care îndreptau arbaletele 
spre ei: 

— leșiţi naibii din templul meu! 

Soldaţii clipiră. Unul dintre locuitorii orașului din spatele lor 
începu să plângă atunci când o coroană de foc apăru deasupra 
capului lui Aelin, când materialul care acoperea sabia Goldryn 
arse, iar rubinul străluci într-un roșu sângeriu. 

Aedion le zâmbi ticăloșilor adarlanieni, îşi scoase scutul de pe 
spate și spuse: 

— Doamna mea vă lasă să alegeţi: fie plecaţi acum... fie nu 
veţi mai pleca deloc. 

Soldaţii se priviră reciproc. Flacăra din jurul capului lui Aelin 
arse mai strălucitor, ca un far în întuneric. „Simbolurile chiar au 
putere”. 

lat-o, încoronată cu flăcări, un bastion împotriva întunericului. 
Așadar, Aedion scoase sabia din Orynth, din teaca de pe spate. 
Cineva strigă când văzu sabia mare și veche. 

Tot mai mulţi soldaţi umplură curtea deschisă a templului, de 
dincolo de poartă. Și unii îşi scăpară armele, ridicând mâinile. 
Retrăgându-se. 

— Lașilor! mârâi un soldat, ieșind în faţă. 

Era un comandant, după decoraţiile de pe uniforma-i roșie cu 
auriu. Un om. Fără inele negre. Strâmbă din buze când se uită la 
Aedion, la scutul și sabia pe care el le ţinea înclinate și pregătite 
pentru a vărsa sânge. 

— Lupul Nordului. Rânji și mai mult. Și ticăloasa care scuipă 
foc. 

Aelin, spre meritul ei, păru plictisită și le spuse o ultimă dată 
soldaţilor umani, adunaţi acolo, care se agitau pe loc: 

— Trăiţi sau muriţi; este alegerea voastră. Dar alegeţi acum. 

— Nu o ascultați pe căţea! izbucni comandantul. Sunt doar 
scamatorii, spuse Lordul Meah. 


Dar alţi cinci soldaţi îşi aruncară armele și fugiră. Fugiră brusc 
pe străzi. 

— Altcineva? întrebă încet Aelin. 

Ramaseră treizeci și cinci de soldaţi, cu armele scoase și 
feţele împietrite. Aedion luptase împotriva unor asemenea 
oameni, dar și de partea lor. Aelin se uită întrebătoare la el. 
Aedion dădu aprobator din cap. Comandantul îi avea sub control 
- aveau să se retragă numai odată cu bărbatul. 

— Haideţi, atunci! Să vedem ce ai de oferit, spuse 
comandantul zeflemitor. Am fiica minunată a unui fermier pe 
care vreau să o termin... 

Ca și când ar fi stins o lumânare, Aelin suflă spre bărbat. 

Pentru prima dată, comandantul tăcu. Ca și când toate 
gândurile și toate sentimentele i-ar fi încremenit. Apoi corpul 
păru să-i înţepenească, de parcă s-ar fi transformat în piatră. 

Și, pentru o clipă, Aedion crezu că bărbatul chiar se 
transformase în piatră când pielea lui și uniforma adarlaniană 
căpătară diverse nuanţe de gri. 

Dar, când briza mării suflă pe lângă el și din bărbat nu mai 
rămase decât cenușă, Aedion îşi dădu șocat seama de ceea ce 
făcuse ea. 

Îl arsese de viu. Din interior. Cineva ţipă. 

— V-am avertizat, fu tot ce spuse Aelin. 

Câţiva soldaţi fugiră. 

Dar cei mai mulţi rămaseră pe loc, ura și dezgustul 
strălucindu-le în ochi când văzură magia; când se uitară la 
regina lui - la el. 

Și Aedion zâmbi ca lupul care era când ridică sabia din Orynth 

Și se dezlănţui asupra rândului de soldaţi care-și ridicau 
armele spre stânga, Lysandra sărind spre dreapta cu un mârâit 
gutural iar Aelin vărsă flăcări aurii și rubinii asupra lumii. 


Recuceriră templul în doar douăzeci de minute. 

Trecură numai zece înainte să preia controlul, soldaţii fiind ori 
morţi, ori, dacă se predaseră, duși în temniţa orașului de 
bărbaţii și femeile care se alăturaseră luptei. Celelalte zece 
minute fură risipite în căutarea soldaţilor ascunși. Nu le mai 
găsiră decât lucrurile, și gunoaiele, și templul dărăpănat, 
numele brutelor adarlaniene scrjelite pe zidurile sacre și anticele 
urne cu foc etern, stinse sau folosite ca oale de noapte... 


Aelin le permisese tuturor să vadă cum trimite un foc 
nimicitor peste tot, mistuind orice urmă a soldaţilor acelora, 
îndepărtând mizeria, praful și găinaţul de pescăruș de ani de 
zile, ca să dezvăluie sculpturile antice și glorioase de dedesubt, 
din fiecare stâlp, treaptă și zid. 

Complexul templului era format din trei clădiri în jurul unei 
mari curţi: arhivele, reședința preoteselor moarte de mult și 
templul propriu-zis, unde se afla Piatra antică. În arhive, de 
departe cel mai ușor de apărat, îi lăsă pe Aedion și pe Lysandra 
să găsească un loc potrivit pentru odihnă, un zid de flăcări 
înconjurând acum întregul loc. 

Lui Aedion încă-i străluceau ochii de fiorul luptei, când ea 
pretinse că voia să rămână singură pentru o clipă lângă Piatră. 
El luptase frumos - iar ea se asigurase că-i lasă în viaţă câţiva 
oameni pe care să-i doboare. In seara asta, ea nu era singurul 
simbol de aici, nu era singura privită. 

Cât despre creatura care îi sfâșiase pe soldaţi cu o sălbăticie 
feroce... Aelin o lăsă din nou în forma ei de uliu, cocoţat pe o 
grindă putrezită din arhivele cavernoase, fixând cu privirea 
reprezentarea imensă a unui dragon de mare sculptat în podea, 
dezvăluit în sfârșit de focul nimicitor. Una dintre multele 
sculpturi asemănătoare, moștenirea unui popor de mult exilat. 

Din toate locurile din templu, se auzeau valurile care se 
spărgeau mult dedesubt. Nu era nimic care să absoarbă sunetul, 
să îl diminueze. Camerele și curţile imense și frumoase, unde ar 
fi trebuit să fie altarele, statuile și grădinile de meditaţie, erau 
complet goale, învăluite încă de fumul focului ei. 

Era mulţumită, pentru că focul putea să distrugă, dar să și 
purifice. 

Ea traversă pământurile întunecate din complexul templului, 
spre cel mai tainic și sfânt sanctuar, care se întindea spre buza 
mării. Lumina aurie pătrundea pe terenul stâncos din faţa 
treptelor locului sacru - era lumina din cazanele cu flăcări, acum 
eterne, în onoarea darului lui Brannon. 

Încă îmbrăcată în negru, Aelin fu doar o umbră când domoli 
focurile în tăciuni sfârâitori și intră în inima templului. 

Un zid mare din piatră fusese construit spre mare ca să 
împiedice furia furtunilor, dar, chiar și așa, spaţiul era umed, iar 
aerul foarte sărat. 


Aelin trecu de anticamera imensă și păși printre cei doi stâlpi 
groși, care încadrau altarul interior. În capătul îndepărtat, 
deschis spre furia mării de dincolo, se ridică masiva Piatră 
neagră. 

Era netedă ca sticla, fără îndoială datorită mâinilor smerite 
care o atinseseră de-a lungul mileniilor, și poate la fel de mare 
ca taraba unui fermier. Aceasta se ridica și atârna spre mare, iar 
lumina stelelor se reflectă de pe suprafaţa crăpată când Aelin 
stinse toate flăcările, mai puţin singura lumânare albă ce 
pâlpâia în mijlocul Pietrei. 

Sculpturile templului nu dezvăluiau niciun semn Wyrd sau alte 
mesaje de la Neamul Mititelelor. Doar spirale și cerbi. 

Așadar, trebuia să apeleze la vechile metode. 

Aelin urcă micile trepte care le permiteau pelerinilor să 
privească Piatra sacră - apoi păși pe ea. 


Capitolul 15 


Marea părea nemișcată. 

Aelin scoase cheia Wyrd din jachetă, lăsând-o să-i stea între 
sâni când se așeză pe buza pietrei și privi marea acoperită de 
întuneric. 

Și așteptă. 

Semiluna argintie începea să coboare, când o voce masculină 
și profundă se auzi în spatele ei: 

— Pari mai tânără decât credeam. 

Aelin fixă marea cu privirea, chiar dacă stomacul i se strânse. 

— Dar la fel de atrăgătoare, nu? 

Nu auzi pași, dar vocea fu cu siguranţă mai aproape când el 
spuse: 

— Măcar fiica mea a avut dreptate în privinţa modestiei tale. 

— Ciudat, ea n-a insinuat niciodată că ai simţul umorului. 
Vântul adia ușor. Niște picioare lungi și musculoase ieșind de 
sub armura veche apărură lângă ale ei, cu sandale, atârnând în 
valuri. În cele din urmă, ea îndrăzni să-și întoarcă privirea și 
văzu că armura se continua spre trupul masiv al unui bărbat, cu 
un chip frumos, cu oase puternice. El ar fi putut să facă pe 
oricine să creadă că era real - dacă lumina albastră n-ar fi lucit 
palid în jurul lui. 


Aelin îşi plecă ușor capul spre Brannon. 

Zâmbetul schiţat de el fu singurul răspuns, părul auriu-roșcat 
mișcându-i-se în lumina lunii. 

— O luptă brutală, dar eficientă, spuse el. 

Ea ridică din umeri. 

— Mi s-a spus să vin la templul ăsta. L-am găsit ocupat. 
Așadar, l-am eliberat. Cu plăcere. 

El zâmbi. 

— Nu pot să rămân mult timp. 

— Dar ai să reușești să-mi transmiţi cât mai multe 
avertismente codate posibil, nu? 

Brannon ridică din sprâncene și amuzamentul i se citi în ochii 
căprui. 

— Le-am rugat pe prietenele mele să-ţi transmită să vii 
pentru un motiv. Știi asta. 

— O, sunt sigură. Altfel, nu ar fi riscat să revendice templul. 
Dar, mai întâi, spune-mi despre Maeve. Se săturase să aștepte 
să primească mesaje de la ele. Avea propriile-i întrebări. 

Brannon strânse din buze. 

— Spune-mi ce anume vrei să știi. 

— Poate fi ucisă? 

Regele întoarse capul spre ea. 

— Este bătrână, moștenitoarea Terrasenului. Era bătrână 
când eu eram copil. Are planuri pe termen lung... 

— Ştiu, știu. Dar o să moară dacă am să-i înfig o sabie în 
inimă? Dacă am să-i tai capul? 

El făcu o pauză. 

— Nu știu. 

— Ce? 

Brannon scutură din cap. 

— Nu știu. Toate creaturile fae pot fi ucise, și totuși, ea a 
depășit cu mult speranţa noastră extinsă de viaţă, iar puterea 
ei... nimeni nu-i înţelege cu adevărat puterea. 

— Dar ai călătorit cu ea ca să recuperezi cheile... 

— Nu știu, ce să zic, dar ea se teme de mult timp de flacăra 
mea. Și de ata. 

— Nu este Valg, nu-i așa? 

El râse încet. 

— Nu. E la fel de rece ca unul, dar nu este. 


Conturul siluetei lui Brannon începu să se înceţoșeze un pic 
însă el îi citi întrebarea în privire și-i făcu senin din cap să 
continue. 

Aelin înghiţi, încleștându-și ușor maxilarul când expiră forţat. 

— O să-mi fie vreodată mai ușor să-mi controlez puterea? 

Privirea lui Brannon se îmblânzi o clipă. 

— Da și nu. Felul în care îţi influenţează relaţia cu cei din jurul 
tău devine mai greu de gestionat decât puterea în sine - totuși 
are legătură și cu asta. Magia, sub orice formă ar fi ea, nu este 
un simplu dar; totuși focul... Ardem nu doar în magia noastră, ci 
și în sufletele noastre. La bine și la rău. Atenţia i se îndreptă 
spre Goldryn, care se zărea peste umărul ei și râse surprins. A 
murit bestia din peșteră? 

— Nu, dar mi-a spus că îi este dor de tine și că ar trebui să-i 
faci o vizită. Este singur acolo. 

Brannon chicoti din nou. 

— Noi doi ne-am fi distrat împreună. 

— Încep să-mi doresc să te fi trimis pe tine să te ocupi de 
mine, nu pe fiica ta. Probabil că simţul umorului sare peste o 
generaţie. 

Poate că greșise spunând asta. Pentru că umorul dispăru 
imediat de pe chipul bronzat, ochii căprui devenind reci și duri. 
Brannon o apucă de mână, dar degetele îi trecură prin ale ei - 
chiar spre piatră. 

—  Lacătul, Moștenitoarea Terrasenului. Pentru el te-am 
chemat aici. În Mlaștinile Stâncoase, zace orașul scufundat - 
Lacătul este ascuns acolo. Ai nevoie de el ca să potrivești din 
nou cheile în poarta Wyrd distrusă. Este singura cale de ao 
plasa acolo și de a o sigila permanent. Fiica mea te imploră... 

— Ce Lacăt? 

— Găsește Lacătul. 

— Unde anume în Mlaștinile Stâncoase? Nu este un loc tocmai 
mic... 

Brannon dispăru. 

Aelin se încruntă și băgă Amuleta din Orynth înapoi în 
cămaşă. 

— Bineînţeles că există un nenorocit de lacăt, mormăi ea. 

Gemu ușor când se ridică în picioare și se încruntă la marea 
întunecată, ale cărei valuri se spărgeau doar la câţiva metri 


distanţă. La regina antică din partea cealaltă, care-și pregătea 
flota. 

Aelin scoase limba. 

— Ei bine, dacă Maeve n-ar fi vrut deja să atace, asta cu 
siguranţă o s-o convingă, spuse tărăgănat Aedion din umbrele 
din apropierea stâlpului. 

Aelin înţepeni, șuierând. 

Verișorul ei îi zâmbi, dinţii fiindu-i albi ca luna. 

— Crezi că nu știam că mai există un motiv pentru care ai 
vrut să recucerim templul? Sau că primăvara asta în Rifthold nu 
m-a învăţat nimic despre tendinţa ta de a plănui mai multe 
lucruri deodată? 

Ea îşi dădu ochii peste cap, coborând de pe piatra sacră și 
pășind pe scări. 

— Presupun că ai auzit totul. 

— Brannon chiar mi-a făcut semn cu ochiul când a dispărut. 

Ea îşi încleștă maxilarul. 

Aedion îşi rezemă umărul de stâlpul sculptat. 

— Un lacăt, ei? Și când, mai exact, aveai de gând să ne spui 
despre noul plan? 

Ea veni spre el. 

— Când aș fi avut chef. Atunci. Și nu este un plan nou - nu 
încă. Aliaţii rămân telul nostru, nu ordinele criptice din partea 
unui rege mort. 

Aedion zâmbi. O mișcare din umbrele întunecate ale templului 
îi atrase atenţia, iar Aelin oftă. 

— Voi doi chiar sunteţi nesuferiţi. 

Lysandra zbură pe o statuie din apropiere și cârâi cam 
obraznic. 

Aedion îşi strecură un braţ în jurul umerilor lui Aelin, 
conducând-o înapoi spre reședința dărăpănată din complex. 

— Regat nou, tradiţii noi, ai spus. Chiar și pentru tine. Începi 
cu câteva intrigi și secrete care-mi iau ani buni din viaţă, de 
fiecare dată când faci o mare dezvăluire. Deși trucul nou cu 
cenușa chiar mi-a plăcut. Foarte artistic. 

Aelin îl lovi în coaste. 

— Nu... 

Ea amuţi când niște pași scârţâiră pe pământul uscat din 
curtea alăturată. Vântul suflă pe lângă ei, purtând mirosul pe 
care îl cunoșteau prea bine. 


De Valg. Era unul puternic, dacă trecuse prin zidul ei de 
flăcări. 

Aelin o scoase pe Goldryn în timp ce lama lui Aedion șuieră 
încet, sabia din Orynth licărind ca oţelul proaspăt forjat în 
lumina lunii. Lysandra rămase la înălţime, ascunzându-se mai 
mult în umbre. 

— Am fost vânduți sau doar avem ghinion? şopti Aedion. 

— Probabil ambele, mormăi Aelin când silueta apăru printre 
doi stâlpi. 

El era îndesat, un pic supraponderal - nu poseda deloc 
frumuseţea imposibilă pe care prinții Valg o preferau când 
ocupau un corp uman. Dar duhoarea nepământeană, în ciuda 
colierului de la gâtul gros... Era mult mai puternică decât de 
obicei. 

Bineînţeles că Brannon nu s-ar fi deranjat să o avertizeze. 
Valgul păși în lumina torţelor sacre. 

Gândurile o părăsiră când îi văzu chipul. 

Și Aelin știu că Aedion avusese dreptate: acţiunile ei din seara 
asta trimiseseră un mesaj. O precizare clară a locului în care se 
afla. Erawan așteptase întâlnirea mai mult de câteva ore. lar 
regele Valg îi știa trecutul, din ambele perspective. 

Pentru că Supraveghetorul-șef din Endovier era cel care le 
rânjea acum. 


Ea încă mai avea coșmaruri cu el. 

Coșmaruri în care-i apărea cu faţa rumenă și obișnuită, 
uitându-se chiorâș la ea și la celelalte femei din Endovier. Cu 
râsul lui, când fusese dezbrăcată până în talie și biciuită în văzul 
lumii, apoi lăsată să atârne de cătușe în frig sau în soarele 
arzător. Cu zâmbetul lui, când fusese aruncată în puţurile 
întunecate; cu rânjetul încă larg când o scoseseră de acolo, 
după câteva zile sau săptămâni. 

Mânerul sabiei Goldryn deveni lipicios în mâna ei. Flăcările se 
aprinseră instantaneu de-a lungul degetelor de la cealaltă 
mână. Ea îl înjură pe Lorcan pentru că recuperase inelul de aur, 
pentru că furase singura parte imună, salvatoare. 

Aedion se uita când la unul când la altul și înţelese că ea îl 
recunoștea. 

Supraveghetorul din Endovier rânji dispreţuitor: 

— Nu ne faci cunoștință, sclavo? 


Calmul pe care-l afișa verișorul ei îi spuse destule despre ce 
înţelesese - ca și micile cicatrice de pe încheieturile mâinilor ei, 
unde fuseseră cătușele. 

Aedion păși între ei, analizând fără îndoială toate sunetele și 
umbrele, și mirosurile, ca să vadă dacă bărbatul era singur, 
estimând cât de greu și cât de mult timp ar fi trebuit să lupte ca 
să scape de aici. Lysandra zbură pe un alt stâlp, pregătită să se 
transforme și să lovească, la un singur cuvânt. 

Aelin încercă să-și adune mândria care o apărase și o ajutase 
să scape de toate, jucând la cacealmea. Insă nu-l văzu decât pe 
bărbatul care le târâia pe femeile alea în spatele clădirilor; nu 
auzi decât sunetul porţii de fier izbite deasupra ei, în puţul 
întunecat; nu simţi decât mirosul sării, al sângelui și al corpurilor 
nespălate; nu-și simţi decât sângele fierbinte, alunecându-i pe 
spatele distrus... 

„Nu o să-mi fie teamă, nu o să-mi fie teamă...” 

— Prin regate nu mai sunt băieţi chipeși cărora să le iei 
trupul? spuse tărăgănat Aedion, trăgând de timp ca să-și 
calculeze șansele. 

— Vino un pic mai aproape, rânji supraveghetorul, şi-o să 
vedem dacă ești mai bun, generale! 

Aedion chicoti încet, sabia din Orynth ridicându-se un pic mai 
sus. 

— Nu cred că m-ai lăsa deoparte. 

Și imaginea acelei săbii, a sabiei tatălui ei, a poporului ei... 

Aelin îşi ridică bărbia, iar flăcările care îi încercuiau mâna 
stângă pâlpâiră mai puternic. 

Supraveghetorul îşi îndreptă privirea albastră și apoasă către 
a ei și miji ochii, amuzat. 

— Păcat că n-ai avut micul dar și când te-am aruncat în 
puţurile alea. Sau când am pictat pământul cu sângele tău. 

Răspunsul fu mârâitul încet al lui Aedion. 

Dar Aelin se forţă să zâmbească. 

— Este târziu. Tocmai ţi-am învins soldaţii. Hai să nu mai 
discutăm, ca să mă pot odihni. 

Supraveghetorul rânji ușor. 

— Ai să înveţi destul de curând să te porţi frumos, fato! Cu 
toţii o să învăţaţi! 

Amuleta dintre sânii ei păru să bâzâie - un licăr de putere 
brută, antică. 


Aelin o ignoră și nu se mai gândi la ea. Dacă valgul, daca 
Erawan ar fi simţit dintr-o singură adulmecare că poseda ceea 
ce căuta cu disperare... 

Supraveghetorul deschise din nou gura. Ea atacă. 

Focul îl izbi în cel mai apropiat zid și-i curse pe gât, prin 
urechi, pe nas. Era o flacără care nu ardea, care era doar 
lumină, orbitor de albă... 

Supraveghetorul urlă și se agită când magia ei îl pătrunse și 
se contopi cu el. 

Dar, înăuntru, nu era nimic de care să se prindă. Niciun 
întuneric de luminat, niciun tăciune rămas pe care să-l aprindă. 
Doar... 

Aelin se clătină înapoi, magia dispăru și genunchii i se 
clătinară ca și când ar fi fost loviți. Capul îi zvâcni o dată, iar 
greaţa i se agita în stomac. Cunoștea senzaţia - gustul. 

De fier. Ca și când inima bărbatului ar fi fost de fier. Și gustul 
uleios și hidos... de piatră Wyrd. 

Demonul din supraveghetor râse gâtuit. 

— Ce sunt colierele și inelele, în comparaţie cu o inimă solidă? 
O inimă de fier și piatră Wyrd, ca să înlocuiască inima lașă care 
bătea înăuntru. 

— De ce? şopti ea. 

— Am fost adus aici ca să-ţi arăt ce vă așteaptă dacă tu și 
curtenii tăi o să vizitaţi Morathul. 

Aelin îşi izbi focul în el, arzându-i măruntaiele, lovindu-i inima 
de întuneric pur. De nenumărate ori. Supraveghetorul continuă 
să urle, dar Aelin îl tot atacă, până când... 

Vomită pe toate pietrele dintre ei. Aedion o trase în picioare. 

Aelin îşi ridică fruntea. Își arsese hainele, dar fără să-și atingă 
pielea. 

Și acolo - pulsându-i între coaste ca și cum ar fi fost lovitura 
unui pumn - era inima lui. 

Îi bătea în piele, întinzându-i oasele și carnea. 

Aelin se retrase tresărind. Aedion îi aruncă o mână în cale 
când supraveghetorul se arcui în agonie, cu gura deschisă într- 
un strigăt mut. 

Lysandra cobori de pe căpriori, se transformă în leopard lângă 
ei și mârâi. 

Din nou, pumnul lovi înăuntru. lar apoi, oasele se rupseră și 
ieșiră în afară, sfâșiind mușchii și pielea, ca și când cavitatea-i 


toracică era o floare care se deschidea. Nu era nimic înăuntru. 
Nici sânge, nici organe. 

Doar un întuneric veșnic și puternic - și doi tăciuni aurii în 
mijloc. 

Nu tăciuni. Ochi. Care fierbeau cu o răutate antică. Ochii 
mijiră a recunoaştere și plăcere. 

Ea avu nevoie de fiecare gram din focul ei ca să stea dreaptă, 
să îşi încline capul într-un unghi elegant și să spună tărăgănat: 

— Măcar știi să-ţi faci apariţia, Erawan. 


Capitolul 16 


Supraveghetorul vorbi, dar vocea nu era a lui. Și nici a 
Perrington. 

Era o voce nouă, o voce veche, o voce dintr-o alta lume și 
epocă, o voce care se hrănea cu ţipete, sânge și durere. Sunetul 
îi făcu magia să se agite și până și Aedion înjură încet, încă 
încercând să împingă în spatele lui. 

Însă Aelin rămase pe loc împotriva întunericului care îi privea 
din pieptul deschis al bărbatului. Și ea știa că, deși corpul nu-i 
fusese distrus definitiv, oricum nu mai avea ce să salveze. Nimic 
nu merită sălvat, în primul rând. 

Ea îşi îndoi degetele pe lângă corp, adunându-și magia 
împotriva întunericului care se răsucea și se rotea în pieptul 
sfâșiat al bărbatului. 

— Cred că s-ar cuveni să-mi fii recunoscătoare, Moștenitoarei 
a lui Brannon, spuse Erawan. 

Ea ridică din sprâncene și gustă fumul din gură. „Ușurel”, îi 
şopti magiei. Trebuia să fie extrem de precaută ca el să nu-i 
vadă amuleta de la gât, să nu simtă prezenţa ultimei chei Wyrd 
dinăuntru. Avându-le deja pe primele două, dacă Erawan ar fi 
bănuit că a treia cheie era în acest templu și că era atât de 
aproape să stăpânească în totalitate tărâmul acesta și pe toate 
celelalte... Ea trebuia să îi distragă atenţia. 

Așadar, Aelin pufni. 

— Și de ce ar trebui să-ţi mulţumesc, mai exact? 

Ochii de tăciune alunecară în sus, ca și când ar fi studiat 
trupul golit al supraveghetorului. 


— Pentru micul avertisment. Pentru că mai scap lumea de o 
scursură. 

„Și pentru că te-am făcut să-ţi dai seama că e inutil să încerci 
să-mi reziști”, şopti vocea direct în ţeasta ei. 

Ea aruncă focul în afară cu o mișcare oarbă, clătinându-se 
înapoi către Aedion la auzul vocii frumoase și respingătoare în 
același timp. După chipul palid al verișorului ei, ea îşi dădu 
seama că și el auzise asta și că simţise atingerea forţată. 

Erawan chicoti. 

— Sunt surprins că mai întâi ai încercat să-l salvezi. Având în 
vedere ce ţi-a făcut în Endovier. Prinţul meu abia a suportat să 
fie în mintea lui, așa era de ticălos. lţi face plăcere să hotărăști 
cine o să fie salvat și cine nu? Este atât de ușor să te transformi 
într-un mic zeu nimicitor. 

Greaţa, adevărată și rece, o lovi. 

Dar Aedion fu cel care spuse zeflemitor: 

— Credeam că ai lucruri mai bune de făcut, Erawan, decât să 
ne chinuieși dimineaţa devreme. Sau o faci doar ca să nu te mai 
simţi vinovat că Dorian Havilliard ţi-a scăpat printre degete? 

Întunericul șuieră. Aedion o strânse de umeri, avertizând-o în 
tăcere. Să-i pună capăt acum. Inainte ca Erawan să poată lovi. 
Înainte să simtă că acea cheie Wyrd pe care o căuta era la doar 
câţiva metri distanţă. 

Așadar, Aelin îşi înclină capul spre forţa care se holba la ei 
prin carne și oase. 

— Îţi sugerez să te odihnești și să-ţi aduni puterile, Erawan, 
spuse ea mieros, făcându-i semn din ochi cu tot curajul rămas. 
Ai să ai nevoie. 

El râse încet când flăcările începură să-i pâlpâie în privire, 
înfierbântându-i sângele cu o căldură delicioasă, bine-venită. 

Într-adevăr. Mai ales când mă gândesc la planurile pe care le 
am pentru viitorul rege al Adarlanului. 

Inima lui Aelin se opri. 

— Poate ar fi trebuit să-i spui iubitului tău să se deghizeze mai 
bine înainte să-l scoată pe Dorian Havilliard din Rifthold. El miji 
și mai mult ochii. Cum îl chema... O, da, spuse ușor Erawan, ca 
și când i-ar fi șoptit cineva. Prinţul Rowan Whitethorn din 
Doranelle. Ce pradă o să fie! 

Aelin se scufundă în foc și întuneric, refuzând să cedeze un 
centimetru în faţa groazei care o cuprindea. 


Erawan spuse încet: 

— Vânătorii mei deja îi urmăresc. lar eu am să-i rănesc, Aelin 
Galathynius. Am să-i transform în cei mai loiali generali. 
Începând cu prinţul tău fae... 

Un berbec din cel mai fierbinte, albastru, se izbi în golul din 
cavitatea toracică a bărbatului, în ochii arzători. 

Aelin îşi concentră magia asupra pieptului, a oaselor și a 
cărnii care se topeau, lăsând neatinse numai inima de fier și 
piatra Wyrd. Magia pluti în jurul ei ca un râu care trecea pe 
lângă o piatră, arzându-i corpul și creatura din el... 

— Nu te deranja să mai salvezi ceva, îi spuse încet Aedion. 

Când magia vui din ea, Aelin privi peste umăr. Acum în forma 
ei umană, Lysandra era lângă Aedion, scrâșnind din dinţi la 
supraveghetor... 

Privirea o costă. 

Ea auzi strigătul lui Aedion înainte de a simţi lovitura 
întunecată a lui Erawan izbind-o în piept. 

Simţi aerul lovind-o, când fu aruncată înapoi, îşi simţi corpul 
urlând în zidul din piatră înainte ca agonia întunericului să o 
cuprindă. Respirația i se opri, sângele nu-i mai curse... 

„Ridică-te, ridică-te, ridică-te” 

Erawan râse ușor când Aedion ajunse imediat lângă ea și o 
ridică în picioare, în timp ce mintea și corpul ei încercau să-și 
revină... 

Aelin aruncă din nou puterea, lăsându-l pe Aedion să creadă 
că îi permitea să o ţină dreaptă doar pentru că uitase să se 
ferească, nu pentru că genunchii îi tremurau atât de violent, 
încât nu era sigură că ar fi putut sta în picioare. 

Dar măcar mâna îi rămase nemișcată când o întinse. 

Templul din jurul lor se cutremură din cauza forţei puterii pe 
care o aruncă din ea. Praful și bucăţile de resturi căzură din 
tavanul înalt; coloanele se legănară ca niște prieteni beţi. 

În lumina albastră a flăcării ei, chipul lui Aedion și cel al 
Lysandrei străluciră, cu ochi mari, dar plini de hotărâre și de 
furie. Ea se aplecă mai mult spre Aedion, în timp ce magia vui 
din ea, iar el o strânse mai puternic de mijloc. 

Fiecare clipă era o eternitate; fiecare respiraţie o durea. 

Dar, în cele din urmă, corpul supraveghetorului se nărui sub 
puterea ei - scuturile întunecate din jurul lui cedând în faţa sa. 


Și o mică parte din ea îşi dădu seama că făcu asta doar când 
Erawan catadicsise să plece, ochii scânteietori ca niște tăciuni 
dispărând în neant. 

Când din trupul bărbatului rămase doar cenușa, Aelin îşi 
retrase magia şi-şi înveli inima cu ea. Îl luă de braţ pe Aedion și 
încercă să nu respire prea zgomotos, ca el să nu-i audă 
scârţâitul plămânilor obosiţi, ca să nu-și dea seama de cât de 
tare lovise fuiorul de întuneric. 

Un zgomot surd răsună prin templul liniștit când bucata de 
fier și piatra Wyrd căzură. 

Acela era preţul - planul lui Erawan. Să-și dea seama că 
singura îndurare pe care ar fi putut ea să i-o ofere regatului său 
era moartea. 

Dacă ar fi fost prinși vreodată... ar fi obligat-o să privească în 
timp ce i-ar fi sfârtecat și umplut pe toţi cu puterea lui. Ar fi 
obligat-o să le privească feţele după ce-ar fi terminat și nu ar fi 
văzut nicio urmă a sufletelor lor înăuntru. Apoi s-ar fi ocupat de 
ea. 

Și Rowan și Dorian... Dacă Erawan îi vâna chiar acum, dacă ar 
fi aflat că ei erau în golful Craniului și cât de puternic o lovise el 
de fapt... 

Flăcările lui Aelin se domoliră și, în cele din urmă ea îşi simţi 
picioarele suficient de puternice, încât să se elibereze din 
strânsoarea lui Aedion. 

— Aelin, trebuie să ajungem pe nava aia înainte de răsărit, 
spuse el. Dacă Erawan a vorbit serios... 

Aelin nu făcu decât să dea aprobator din cap. Trebuiau să 
ajungă în Golful Craniului cât de repede îi puteau duce vântul și 
curenţii. 

Dar, când se întoarse spre ieșirea boltită a templului, 
îndreptându-se spre arhive, se uită la pieptul ei - neatins, deși 
puterea lui Erawan o lovise ca o suliță aruncată. 

El ratase. Cu șapte centimetri, Erawan ratase să lovească 
amuleta. Și, probababil să simtă cheia Wyrd dinăuntru. 

Totuși lovitura încă-i răsuna prin oase, în unduiri brutale. 

Un memento al faptului că era Moștenitoarea Focului... dar că 
Erawan era Regele Întunericului. 


Capitolul 17 


Manon Cioc-Negru urmări cum cerul negru de deasupra 
Morathului se colora într-un gri putred în ultima dimineaţă din 
viaţa lui Asterin. 

Ea nu dormise toată noaptea; nu mâncase și nu băuse; nu 
făcuse nimic în afară de a ascuţi sabia Spintecă-Vânt în 
deschizătura rece a cuibului balaurilor. Işi ascuţise lama de 
nenumărate ori, rezemându-se de coastele calde ale lui 
Abraxos, până când degetele îi fură prea ţepene de frig ca să 
mai apuce sabia sau piatra. 

Bunica ei ordonase ca Asterin să fie în cea mai adâncă 
temniţă din Breaslă, care era atât de bine păzită, încât evadarea 
ar fi fost imposibilă. Sau salvarea. 

Manon cochetase cu ideea asta în primele câteva ore de după 
sentinţă. Dar să o salveze pe Asterin ar fi însemnat să îşi 
trădeze Matroana, Clanul. Greșeala ei - greșeala ei și alegerile ei 
blestemate făcuseră să se ajungă aici. 

Și, dacă ar fi întrecut din nou limita, restul Celor Treisprezece 
ar fi fost ucise. Era norocoasă că nu i se luase titlul de Aripă 
Conducătoare. Cel puţin mai putea să-și conducă oamenii, să-i 
protejeze. Era mai bine decât să permită uneia ca Iskra să preia 
comanda. 

Atacul legiunii din trecătoarea Ferian asupra Riftholdului sub 
comanda lIskrei fusese neglijent, haotic, și nu devastarea 
sistematică și atentă pe care ar fi plânuit-o Manon, dacă ei i s-ar 
fi cerut asta. Acum nici nu mai conta dacă orașul era complet 
distrus sau doar pe jumătate. Nu îi schimba soarta lui Asterin. 

Așadar, nu putea face prea multe lucruri, în afară de a-și 
ascuţi sabia antică și de a-și aminti Cuvintele Cererii. Manon 
trebuia să le rostească la momentul potrivit. Era ultimul dar pe 
care ar fi putut să i-l ofere verișoarei ei. Singurul ei dar. 

Nu tortura lungă și lentă și decapitarea tipică execuţiei unei 
vrăjitoare. 

Ci indulgenţa rapida a sabiei lui Manon. 

Cizmele scârţâiră pe piatră și împrăștiară fânul împrăștiat pe 
podeaua cuibului. Manon cunoștea pasul - la fel de bine ca 
mersul lui Asterin. 

— Ce? îi spuse ea lui Sorrel, fără să se uite înapoi. 

— Se apropie răsăritul, îi spuse Locţiitoarea. 


Curând, Aghiotanta. Vesta urma să devină Locţiitoare și... și 
poate Asterin avea să-și vadă în sfârșit vânătorul și copilul mort 
la naștere, pe care îl avuseseră împreună. 

Asterin nu avea să mai zboare sau să-și călărească vreodată 
balaurul albastru precum cerul. Manon se uită la femela balaur 
din cealaltă parte a cuibului - care se agita pe cele două 
picioare, trează când ceilalţi nu erau. 

Ca și când ar fi simţit că sfârșitul stăpânei ei se apropia cu 
fiecare moment. 

Ce urma să se întâmple cu balaurul, după moartea lui 
Asterin? Manon se ridică în picioare, Abraxos împingându-și 
botul în spatele coapselor ei. Ea se aplecă și-i mângâie capul 
acoperit de solzi. Nu știa pe cine trebuia să aline. Mantia roșie la 
fel de însângerată și de murdară ca ea, îi era încă prinsă de 
claviculă. 

Cele Treisprezece aveau să rămână douăsprezece. 

Manon îi întâlni privirea lui Sorrel. Dar Locţiitoarea ei era 
atentă la Spintecă-Vânt, goală în mâna lui Manon. 

Locţiitoarea spuse: 

— Vrei să rostești Cuvintele Cererii? 

Manon încercă să vorbească. Dar nu reuși să deschidă gura. 
Așadar, nu făcu decât să dea aprobator din cap. 

Sorrel merse către bolta deschisă de dincolo de Abraxos. 

— Îmi doresc să fi avut șansa să vadă Pustiurile. Măcar o dată. 

Manon se forţă să-și ridice bărbia. 

— Noi nu ne dorim. Noi nu sperăm, îi spuse viitoarei ei 
Aghiotante. 

Sorrel se uită la ea, cu o urmă de suferinţă în privire. Manon 
primi lovitura în sinea ei. 

— O să mergem mai departe, o să ne adaptăm, rosti ea. 

Sorrel spuse încet, dar nu cu slăbiciune: 

— Ea preferă moartea, doar ca să îţi păstreze secretele. 

Era pentru prima dată când Sorrel rostea niște cuvinte care 
păreau o provocare. Prima dată când îşi afișa indignarea. 

Manon puse Spintecă-Vânt în teaca de la șold și merse spre 
scări, incapabilă să întâlnească privirea curioasă a lui Abraxos. 

— Atunci, mă va fi servit bine ca Aghiotantă, și n-am să uit 
asta. Sorrel nu spuse nimic. 

Așadar, Manon cobori în obscuritatea Morathului ca să îşi 
ucidă verișoara. 


Execuţia nu urma să aibă loc în temniţă. 

În schimb, bunica ei alesese o verandă lată, a cărei priveliște 
dădea spre prăpăstiile fără fund din jurul Morathului. Vrăjitoarele 
erau înghesuite în balcon, băzâind, practic, cu sete de sânge. 

Matroanele stăteau în faţa grupului adunat, Cresseida și 
Matroana  Picioare-Galbene flancate de fiecare dintre 
moștenitoare, toate cu faţa spre ușile deschise prin care Manon 
și Cele Treisprezece ieșiră din turn. 

Manon nu auzi murmurul mulţimii; nu auzi vântul șuierător 
suflând printre turnurile înalte, nu auzi loviturile ciocanelor în 
forjele din valea de dedesubt. 

Nu când atenţia ei era îndreptată spre Asterin, care stătea în 
genunchi în faţa Matroanelor. Și ea era cu faţa la Manon, încă 
îmbrăcată cu hainele de zbor din piele, părul blond fiindu-i 
încâlcit, lipsit de viaţă și stropit cu sânge. Ea îşi înălţă capul... 

— A fost corect, spuse tărăgănat bunica lui Manon, în vreme 
ce mulţimea amuţi, ca Iskra Picioare-Galbene să se răzbune și 
pentru cele patru santinele ucise în straja ta. Trei lovituri pentru 
fiecare santinelă ucisă. 

În total, douăsprezece lovituri. Dar, după tăieturile și 
vânătăile, de pe faţa lui Asterin, după buza crăpată și felul în 
care îşi legăna corpul când se apleca peste genunchi... Fuseseră 
mult mai multe. 

Încet, Manon se uită la Iskra. Tăieturile îi pătau monturile - 
încă roșii de la bătaia pe care i-o dăduse lui Asterin în temniţă. 

În timp ce Manon fusese sus, meditând. 

Manon deschise gura, simţindu-și furia ca pe o vietate care i 
se zbătea în stomac, în sângele ei. Dar, în schimb, vorbi Asterin. 

— Manon, ai să te bucuri să afli, spuse Aghiotanta cu o voce 
răgușită și schiţând un zâmbet trufaș, că a trebuit să mă 
înlănţuie ca să mă bată. 

Ochii Iskrei licăriră. 

— Tot ai ţipat, căţea, când te-am biciuit. 

— Destul, interveni bunica lui Manon, fluturând o mână. 

Manon abia auzi ordinul. 

Ele o biciuiseră pe santinela ei ca pe vreo fiinţă inferioară, ca 
pe vreun animal muritor... 

Cineva mârâi, pe un ton jos și răutăcios, în dreapta ei. 


Rămase fără suflare când o văzu pe Sorrel - piatra neclintită 
și fără sentimente - dezgolindu-și dinţii în faţa Iskrei și a celor 
adunate acolo. g 

Bunica lui Manon înaintă, plină de indignare. In spatele lui 
Manon, Cele Treisprezece erau ca un zid tăcut, indestructibil. 

Asterin începu să le studieze chipurile, iar Manon îşi dădu 
seama că Aghiotanta ei înţelegea că era ultima dată când făcea 
asta. 

— Sângele va fi plătit cu sânge, spuseră bunica lui Manon și 
Matroana Picioare-Galbene la unison, recitând din cele mai vechi 
ritualuri. 

Manon îşi încordă spatele, așteptând momentul potrivit. 

— Și cine dorește să verse sânge în numele lui Zelta Picioare- 
Galbene poate să înainteze. 

Ghearele de fier ieșiră din mâinile întregului sabat Picioare- 
Galbene. 

Asterin nu făcu decât să le fixeze cu privirea pe Cele 
Treisprezece, cu faţa însângerată nemișcată și cu ochi limpezi. 

Matroana Picioare-Galbene ordonă: 

— Formaţi rândul! 

Manon sări brusc. 

— Invoc dreptul de execuţie! 

Toată lumea îngheţă. 

Chipul bunicii lui Manon păli de furie. Dar celelalte două 
Matroane și până și vrăjitoarele Picioare-Galbene așteptară. 

Manon spuse, cu capul sus: 

— Revendic dreptul asupra capului Aghiotantei mele. Sângele 
va fi plătit cu sânge - dar de muchia sabiei mele. Ea îmi 
aparţine, tot așa cum îmi va aparţine și moartea ei. 

Pentru prima dată, Asterin strânse din buze, iar ochii îi 
licăriră. Da, înţelegea singurul dar pe care putea să i-l dea 
Manon, singura onoare rămasă. 

Cresseida Sânge-Albastru fu cea care interveni înainte de a 
vorbi celelalte două Matroane. 

— Pentru că i-ai salvat viaţa fiicei mele, Aripă Conducătoare, 
îţi va fi acordat. 

Matroana Picioare-Galbene întoarse capul spre Cresseida, cu 
un răspuns pe buze, dar era prea târziu. Cuvintele fuseseră 
rostite, iar regulile trebuiau respectate cu orice preţ. Când 
mantia roșie a lui Crochan flutură în spatele ei în vânt, Manon 


aruncă o privire spre bunica ei. Numai ura strălucea în ochii 
bătrâni - ura și un licăr de satisfacţie că Asterin avea să fie ucisă 
după zeci de ani în care fusese considerată o Aghiotantă 
nepotrivită. 

Dar cel puţin avea să moară de mâna ei. 

Și în est, alunecând peste munţi ca aurul topit, soarele începu 
să răsară. 

O sută de ani o avusese pe Asterin. Mereu crezuse că urmau 
să mai treacă încă o sută. 

Manon îi spuse încet lui Sorrel: 

— Întoarce-o! Aghiotanta mea o să vadă răsăritul pentru 
ultima dată. 

Sorrel înaintă ascultătoare, întorcând-o pe Asterin cu faţa 
către Marile Vrăjitoare, spre mulţimea de lângă balustradă - și 
spre răsăritul rar care străpungea întunecimea din Morath. 

Sângele trecea prin spatele hainelor de piele ale Aghiotantei. 

Și totuși, Asterin îngenunche, cu umerii drepţi și capul ridicat 
când se uită nu la răsărit, ci la Manon, cât îşi ocoli aghiotanta ca 
să ocupe un loc la câţiva metri în faţa Matroanelor. 

— Cândva, înainte de micul dejun, Manon, spuse bunica ei de 
la câţiva metri în spate. 

Manon scoase Spintecă-Vânt, lama șuierând ușor când ieși din 
teacă. 

Lumina soarelui polei balconul când Asterin şopti atât de 
încet, încât doar Manon putea să audă: 

— Să-mi duci trupul înapoi în baracă. 

Ceva se rupse în pieptul lui Manon - atât de violent, că se 
întrebă dacă era posibil să nu fi auzit cineva. 

Manon ridică sabia. 

Un singur cuvânt din partea lui Asterin, și ar fi putut să-și 
salveze pielea. Să spună secretele lui Manon și să fie liberă să 
plece. Totuși, aghiotanta ei nu rosti niciun cuvânt. 

Și, în clipa aceea, Manon înţelese că existau forţe mai mari 
decât obedienţa, disciplina și brutalitatea. Inţelese că ea nu se 
născuse fără suflet; că nu se născuse fără inimă. 

Pentru că ambele o implorau să nu lovească nicicum cu sabia. 

Manon se uită la Cele Treisprezece, care stăteau în jurul lui 
Asterin în semicerc. 

Rând pe rând, ele ridicară două degete la frunte. 


Un murmur se auzi din mulţime. Nu era gestul cu care să 
onorezi o Mare Vrăjitoare. 

Ci o Regină Vrăjitoare. 

De cinci sute de ani, nu existase o Regină a Vrăjitoarelor nici 
în sabatul Crochan, nici în cel al Vrăjitoarelor Dinţi-De-Fier. Nici 
măcar una. 

lertarea strălucea pe chipurile Celor Treisprezece ale ei. 
lertarea, înţelegerea și loialitatea care nu era o obedienţă oarbă, 
ci făurită în durere și luptă, în victorii împărtășite și în speranţa 
unei vieţi mai bune - a unei lumi mai bune. 

În cele din urmă, Manon întâlni privirea lui Asterin, lacrimile 
curgând acum pe chipul Aghiotantei. Nu de frică sau de durere, 
ci în semn de rămas-bun. O sută de ani - și totuși, Manon îşi dori 
să fi avut mai mult timp. 

Pentru o clipă, ea se gândi la femela balaur din cuib, albastră 
precum cerul, care avea să aștepte la nesfârșit o călăreaţă care 
urma să se mai întoarcă. Se gândi la un tărâm stâncos și verde, 
care se întindea spre marea vestică. 

Cu mâna tremurândă, Asterin îşi lipi degetele de frunte și le 
întinse. 

— Adu-i acasă pe oamenii noștri, Manon, şopti ea. 

Manon înclină Spintecă-Vânt, pregătindu-se pentru lovitură. 

— Termină odată, Manon! izbucni Matroana Cioc-Negru. 

Manon întâlni privirea lui Sorrel, apoi pe cea a lui Asterin. Și 
Manon le dădu Celor Treisprezece ordinul final. 

— Fugiţi! 

Apoi Manon Cioc-Negru se roti și o lovi pe bunica sa cu 
Spintecă-Vânt. 


Capitolul 18 


Manon văzu doar licărul dinţilor ruginiţi ai bunicii și strălucirea 
unghiilor ei din fier când le ridică pentru a se feri de sabie - dar 
era prea târziu. 

Manon o sfâșie cu Spintecă-Vânt - era o lovitură care i-ar fi 
tăiat pe cei mai mulţi oameni în două. 

Totuși, bunica ei sări înapoi destul de repede, încât sabia îi 
tăie doar trunchiul, sfâșiind materialul și pielea dintre sâni când 
trasă o linie superficială. Sângele albastru ţâșni, dar Matroana 


se mișca, blocând următoarea lovitură cu unghiile-i din fier - 
dintr-un fier atât de dur, că Spintecă-Vânt ricoșă. 

Manon nu se uită să vadă dacă Cele Treisprezece o 
ascultaseră. Dar Asterin ţipa; urla să se oprească. Strigătele 
deveniră mai distante, apoi răsunară ca și când acum ar fi fost 
pe hol, târâită departe. 

Niciun sunet că ar fi fost urmărită - ca și când privitoarele ar fi 
fost prea uluite. Bun. 

Iskra și Petrah îşi scoseseră săbiile, dezgolindu-și dinţii de fier 
când pășiră între Matroane și Manon, izgonindu-le pe cele două 
Mari Vrăjitoare. 

Sabatul Matroanei Cioc-Negru atacă, doar ca să fie oprit de o 
mână. 

— Rămâneţi pe loc! ordonă bunica ei gâfâind, în timp ce 
Manon îi dădu târcoale. Sângele albastru curgea pe faţa bunicii. 
Un centimetru mai aproape, și ar fi fost moartă. Moartă. 

Bunica ei îşi dezgoli dinţii ruginiţi. 

— Este a mea. 

Ea făcu semn din bărbie spre Manon. 

— O s-o facem ca în timpurile străvechi. 

Manon îşi simţi stomacul agitându-se, dar băgă sabia în teacă. 

Își scoase unghiile dintr-o mișcare a încheieturii mâinii și, 
strângându-și maxilarul o dată, îşi încleștă dinţii. 

— Să vedem cât de bună ești, Aripă Conducătoare! spuse 
printre dinţi bunica ei, și atacă. 

Manon nu o văzuse niciodată pe bunica ei luptând, nu se 
antrenase niciodată cu ea. 

Și o mică parte din Manon se întrebă dacă era din cauză că 
bunica ei nu voia ca alţii să știe cât de pricepută era. 

Manon reuși să se miște destul de repede ca să evite unghiile 
îndreptate spre faţa, gâtul și burta ei, retrăgându-se pas după 
pas. 

Trebuia să facă asta doar cât să câştige timp pentru Cele 
Treisprezece ca să se poată înălţă spre cer. 

Bunica intenţionă să-i sfâșie obrazul, dar Manon îi blocă 
lovitura cu un cot, izbindu-și puternic încheietura în antebraţul 
bunicii. Vrăjitoarea ţipă de durere, iar Manon ieși din raza ei de 
acţiune, dându-i din nou târcoale. 

— Acum nu mai este atât de ușor să lovești, nu-i așa, Manon 
Cioc-Negru? spuse gâfâind bunica ei când se studiară reciproc. 


Nimeni din jurul lor nu îndrăznea să se miște; Cele Treisprezece 
dispăruseră - până la ultima. Ea expiră ușurată. Acum trebuia să 
o ţină ocupată pe bunica ei suficient de mult, ca să evite să le 
ordone privitoarelor să plece în urmărire. 

— Este mult mai ușor cu o sabie, arma oamenilor lași, spuse 
furioasă bunica ei. Cu dinţii, cu unghiile... Trebuie să fii 
motivată. 

Fandară una spre cealaltă, o parte fundamentală cedând cu 
fiecare zgărietură, lovitură și blocaj. Ele se despărţiră din nou. 

— La fel de jalnică precum mama ta, zise bunica ei. Poate că 
ai să și mori ca ea - cu dinţii mei în gâtul tău. 

Mama ei, pe care o ucisese ieșind din ea, care murise dându-i 
naștere... 

— Ani la rând am încercat să te dezvăţ de slăbiciunea ei. 
Bunica ei scuipă sânge albastru pe pietre. Pentru binele 
sabatului Dinţi-De-Fier, te-am făcut o forţă a naturii, o războinică 
fără egal! Și așa mă răsplătești... 

Manon nu se lăsă descurajată de cuvinte. Se îndreptă spre 
gâtul ei, doar ca să o fenteze și să o taie. 

Bunica ei ţipă de durere - durere adevărată - când ghearele 
lui Manon îi sfâșiară umărul. 

Sângele îi udă mâna, carnea rămânându-i agăţată de unghii... 

Manon se retrase clătinându-se, fierea arzându-i gâtul. 

Ea văzu lovitura venind, dar tot nu avu timp să o oprească 
atunci când bunica o lovi în burtă cu mâna dreaptă. 

Haina de piele, pânza și pielea i se rupseră. Manon ţipă. 

Sângele fierbinte și albastru ţâșni din ea înainte ca bunica ei 
să se retragă. 

Cu o mână, Manon îşi apăsă abdomenul, pe pielea sfâșiată. 
Sângele îi picură printre degete, stropind pietrele. 

Mult deasupra, un balaur urlă. 

Era Abraxos. 

Matroana Cioc-Negru râse, scuturându-și unghiile de sângele 
lui Manon. _ 

— Am să-ţi tai balaurul în bucățele și-am să-l dau la câini! În 
ciuda agoniei resimţite din burtă, vederea lui Manon se ascuţi. 

— Nu și dacă te ucid eu prima! 

Bunica ei chicoti, încă dându-i târcoale, evaluând situaţia. 

— Ai pierdut titlul de Aripă Conducătoare. Ţi-ai pierdut titlul 
de moștenitoare. 


Pas după pas, tot mai aproape, ca o viperă care-și încolţea 
prada. 

De azi înainte, ești Manon Ucigașa de Vrăjitoare. Manon 
Ucigașa de Neam. 

Cuvintele o loviră ca pietrele. Manon se retrase spre 
balustrada balconului, apăsându-și rana din dreptul stomacului 
pentru a împiedica sângele să curgă. Mulțimea se dădu la o 
parte ca apa din jurul lor. Încă puţin - încă un minut sau două. 

Bunica ei se opri și clipi spre ușile deschise ca și când îşi 
dădea seama că Cele Treisprezece dispăruseră. 

Manon atacă din nou, înainte să poată da ordinul de urmărire. 

Lovitură, fandare, tăiere, aplecare - se mișcau într-un vârtej 
de fier, și sânge, și piele. 

Dar când Manon se învârti, rănile de pe abdomen cedară mai 
mult și se împiedică. 

Bunica ei nu ezită şi lovi. 

Nu cu ghearele sau cu dinţii, ci cu piciorul. 

Lovitura de picior în stomac o făcu pe Manon să ţipe, un urlet 
căruia Abraxos îi răspunse de la înălţime. Mort în curând, ca și 
ea. Se ruga ca toate Cele Treisprezece să-l cruţe, să-l lase să li 
se alăture, oriunde ar fi zburat. 

Manon se izbi de balustrada de piatră a balconului și se 
prăbuși pe dalele negre. Sângele albastru ţâșni, pătându-i 
pantalonii în dreptul coapselor. 

Bunica ei se apropie încet, gâfâind. 

Manon apucă balustrada balconului și se ridică în picioare 
pentru o ultimă dată. 

— Vrei să știi un secret, Ucigașă de Neam? îi şopti bunica. 

Manon se rezemă de balustrada balconului, prăpastia de 
dedesubt fiind nesfârșită și o ușurare. Urma să fie dusă în 
temniţă - unde, fie aveau să o folosească în experimentul de 
împerechere al lui Erawan, fie să o tortureze până și-ar fi 
implorat moartea. Sau poate ambele. 

Bunica îi vorbi atât de încet, că Manon abia o auzi peste 
gâfâiturile ei. 

Când mama ta s-a chinuit să te nască, a mărturisit cine este 
tatăl tău. A spus că tu... tu ai să fii cea care rupe blestemul, care 
o să ne salveze. A spus că tatăl tău este un prinţ Crochan rar. Și 
a spus că sângele tău amestecat o să fie cheia. 


Bunica îşi duse unghiile la gură și linse sângele albastru al lui 
Manon. 

Nu. 

Nu. 

— Așadar, toată viaţa ai fost o Ucigașă de Neam, spuse 
mieros bunica ei. Le-ai vânat pe vrăjitoarele Crochan - pe rudele 
tale. Când erai mică, tatăl tău te-a căutat. Niciodată nu a încetat 
să o iubească pe mama ta. Să o iubească, scuipă ea. Și să te 
iubească pe tine. Așa că l-am ucis. 

Manon se uită la prăpastia de dedesubt, la moartea care îi 
facea semn. 

— A fost delicios de disperat când i-am spus ce i-am făcut ei. 
În ce-am să te transform. Nu într-un copil al păcii, ci al 
războiului. 

Transformată. 

Transformată. 

Transformată. 

Unghiile din fier ale lui Manon ţăcăniră pe balustrada din 
piatră neagră a balconului. Și, apoi, bunica rosti cuvintele care o 
distruseră. 

— Ştii de vrăjitoarea aia Crochan, care spiona în trecătoarea 

Triumfătoare, bunica zâmbi hidos. Manon îşi adună puterea în 
braţe, în picioare. 

— Numele ei era Rhiannon, după ultima regină Crochan. Și 
era sora ta vitregă. A mărturisit asta, pe mesele noastre. Credea 
că așa o să-și salveze viaţa. Şi când a văzut ce ai devenit, a ales 
să moară odată cu secretul. 

— Eu sunt o vrăjitoare Cioc-Negru, spuse răgușit Manon, 
sângele gâtuindu-i cuvintele. 

Bunica ei făcu un pas și zâmbi când şopti: 

— Eşti o Crochan. Ultima din linia lor regală, odată ce ţi-ai 
omorât sora. Ești o regină Crochan. 

Vrăjitoarele adunate nu scoaseră niciun cuvânt. 

Bunica se întinse spre ea. 

— Și, când am să termin cu tine, ai să mori ca una dintre ele! 
Manon nu lăsă unghiile bunicii să o atingă. 

În apropiere, se auzi un bubuit. 

Manon folosi puterea pe care şi-o adunase în braţe și picioare 
ca să se arunce pe marginea din piatră a balconului. 

Și să se rostogolească în aer. 


Aer, pietre, vânt și sânge... 

Manon se izbi într-o piele caldă și tare, ţipând când durerea 
cauzată de răni îi întunecă vederea. 

Deasupra, undeva departe, bunica ei striga ordine... 

Manon îşi băgă unghiile în pielea tare, înfigându-și adânc 
ghearele. Sub ea, recunoscu un țipăt de disconfort. Era Abraxos. 

Dar ea se tinu cu putere, iar el acceptă durerea când se 
înclină într-o parte, ieșind din umbra Morathului... 

Ea le simţea în jurul ei. 

Manon reuşi să deschidă ochii, fluturându-și pleoapa 
transparentă în vânt. 

Edda și Briar, Umbrele ei, o flancau acum. Ea știa că ele 
fuseseră acolo, așteptând în umbre cu balaurii lor, că auziseră 
toate cuvintele condamnabile. 

— Celelalte au zburat înainte. Am fost trimise să te 
recuperăm, Edda, strigă peste vuietul vântului cea mai mare 
dintre surori. Rana ta... 

— Este superficială! se răsti Manon, forţându-se să ignore 
durerea ca să se concentreze asupra a ceea ce trebuia să facă. 

Ea era pe gâtul lui Abraxos, șaua fiind la câţiva metri în 
spatele ei. Rând pe rând și respirând greoi îşi scoase unghiile 
din pielea lui și alunecă spre șa. El zbură în linie dreaptă, 
oferindu-i aer lin ca să se prindă cu hamul. 

Sângele îi curgea din rănile de la burtă și, curând, șaua era 
udă de sânge. 

În spatele lor, câteva urlete făcură muntele să tremure. 

— Nu le putem lăsa să ajungă la celelalte, reuși Manon să 
spună. 

Briar, cu părul negru fluturându-i în spate, se apropie. 

— Șase Picioare-Galbene sunt pe urma noastră. Din sabatul 
personal al Iskrei. Se apropie repede. 

Cu o treabă de terminat, cu siguranţă li se dăduse mână 
liberă să le ucidă. 

Manon studie piscurile și râpele munţilor din jurul lor. 

— Doi de fiecare, ordonă ea. Balaurii negri ai Umbrelor erau 
imenși - știau să se facă nevăzuţi, dar devastatori într-o luptă. 
Edda, tu ai să te duci cu doi spre vest; Briar, tu ai să-i duci pe 
ceilalţi doi spre est. Lăsaţi-mi-i mie pe ultimii doi. 

Nici urmă de restul Celor Treisprezece în norii gri sau în 
munţi. Deci - scăpaseră. Asta era suficient. 


— Le ucideţi și apoi le găsiţi pe celelalte, le ordonă Manon, cu 
un braţ pe rana ei. 

— Dar, Aripă Conducătoare... 

Titlul aproape îi slăbi voinţa. Dar Manon strigă: 

— Este un ordin! 

Umbrele îşi plecară capetele. Apoi, ca și când ar fi avut o 
singură minte, o singură inimă, se înclinară în ambele direcţii, 
îndepărtându-se de Manon ca petalele în vânt. 

Ca niște câini de vânătoare adulmecând o urmă, patru 
Picioare galbene se despărţiră de grupul lor ca să se ocupe de 
fiecare Umbră. 

Cele două din mijloc zburară mai repede, mai puternic, 
împărtându-se ca să se apropie de Manon. Vederea i se 
înceţoșa. 

Nu era un semn bun - nu era deloc un semn bun. 

Ea îi şopti lui Abraxos: 

— Hai să dăm un ultim spectacol demn de un cântec. 

EI îşi strigă răspunsul 

Picioarele-galbene se apropiară suficient de mult, încât Manon 
să le numere armele. Cea din dreapta ei strigă un țipăt de luptă. 

Manon îşi înfipse călcâiul stâng în coastele lui Abraxos. 

Ca o stea căzătoare, se avântă spre piscurile munţilor cenușii. 
Picioarele-galbene plonjară împreună cu ei. 

Manon se îndreptă spre o prăpastie din mijlocul lanţului 
muntos, iar vederea îi licări în alb, negru și gri. Un fior i se 
strecură în oase. 

Pereţii râpei se închideau în jurul lor ca botul unei bestii mari, 
iar ea trase o dată de frâie. 

Abraxos îşi întinse aripile și ocoli de-a lungul râpei înainte de 
a prinde un curent și de a se echilibra, bătând puternic din aripi 
prin mijlocul crevasei, stâlpii din piatră înălțându-se de pe fundul 
râpei ca lăncile. 

Picioarele-galbene, prea fascinate de setea lor de sânge, și 
balaurii lor, prea mari și greoi, se opriră în râpă - la virajul 
brusc... 

Un bubuit și un țipăt se auziră și toată râpa se cutremură. 

Manon îşi înghiţi ţipătul de agonie, ca să privească înapoi. 
Unul din balauri intrase în panică, fiind prea mare pentru spaţiul 
acela, și se izbi în coloana de piatră. Oase rupte și sânge căzură 
de sus. 


Dar celălalt balaur reușise să se încline, iar acum zbura spre 
ei, cu aripile atât de mari, încât aproape atingea ambele părţi 
ale râpei. 

Manon gâfâi printre dinţii însângeraţi: 

— Zboară, Abraxos! 

lar balaurul ei blând, cu inimă de războinic, zbură. 

Manon se concentră să rămână în șa, să-și apese braţul pe 
rană ca să împiedice sângerarea, să ţină la distanţă răceala 
mortală. Căpătase suficiente răni ca să știe că bunica ei o lovise 
puternic. 

Râpa se abătea spre dreapta, iar Abraxos coti ca un expert. 
Ea se rugă ca bubuitul și urletul balaurului ce-i urmărea să 
lovească pereţii, dar nu se auzi nimic. 

Dar Manon cunoștea canioanele mortale. Zburase pe ruta 
aceea de nenumărate ori în patrulele nesfârșite și nebune din 
ultimele luni. Picioarele-galbene, sechestrate în trecătoarea 
Ferian, nu zburaseră. 

— Până la capăt, Abraxos! ordonă ea. Urletul lui fu singura 
confirmare. 

O singură ocazie. Avea o singură ocazie, apoi putea muri 
bucuroasă, știind că Cele Treisprezece nu aveau să fie urmărite. 
Cel puţin, nu astăzi. 

Viraj după viraj, Abraxos se grăbi prin râpă, lovindu-și coada 
de roci ca să arunce resturi în santinela Picioare-Galbene. 

Călăreaţa se feri de roci, balaurul ei ridicându-se în vânt, 
aproape - Manon voia ca ea să fie mai aproape. Trase de frâiele 
lui Abraxos, iar el îşi reduse viteza. 

La fiecare curbă, roca neagră pe lângă care treceau repede se 
înceţoșa ca vederea ei slăbită. 

Vrăjitoarea Picioare-Galbene era destul de aproape ca să 
arunce un pumnal. 

Cu vederea slăbită, Manon se uită peste umăr la timp ca să o 
vadă făcând chiar asta. 

Nu un pumnal, ci două, iar metalul licări în lumina slabă a 
canionului. 

Manon se pregăti de impactul metalului în carne și os. 

Abraxos luă curba finală când santinela îşi aruncă pumnalele 
spre Manon. Un zid înalt și impenetrabil din piatră neagră se 
ridica la doar câţiva metri distanţă. 


Dar Abraxos se înălţă, prinse curentul ascendent și ieși din 
mijlocul râpei, atât de aproape, încât Manon putea atinge zidul 
din capăt. 

Cele două pumnale loviră roca în locul în care Manon fusese 
câteva clipe înainte. 

lar santinela Picioare-Galbene, călare pe balaurul ei masiv și 
greoi, făcu la fel. 

Roca gemu atunci când balaurul și călăreaţa lui se izbiră în el. 
Și căzură pe fundul râpei. 

Gâfâind, cu respiraţia udă și însângerată, Manon îl mângâie 
pe Abraxos pe coaste. Până și mișcarea era slabă. 

— Prea bine! reuși ea să spună. 

Munţii deveniră din nou mici. Pădurea Oakwald se întindea în 
faţa ei. Copacii - coroanele copacilor ar fi putut să o ascundă... 

— Oak... spuse ea răgușit. 

Manon nu termină de rostit ordinul înainte ca întunericul să 
apară și să o revendice. 


Capitolul 19 


Elide Lochan ramase tăcută în cele două zile cât călători 
împreună cu Lorcan pe marginea estică a Oakwaldului, 
îndreptându-se spre câmpiile de dincolo. 

Nu îi pusese întrebările care păreau să conteze cel mai mult, 
lăsându-l s-o creadă o fată proastă, orbită de recunoștință că o 
salvase. 

El uitase repede că, deși o dusese în braţe, fata se salvase 
singură. Şi îi acceptase numele - numele mamei ei - fără 
întrebări. Dacă Vernon era pe urmele ei... Fusese o greșeală 
prosteasca, dar nu o putea repara, nu fără să-l facă pe Lorcan să 
devină suspicios. 

Așadar, îşi ţinu gura și îşi înghiţi întrebările: de ce o vânase? 
Cine era stăpâna lui, de-i dădea ordine unui războinic atât de 
puternic? De ce voia să intre în Morath? De ce tot atingea un 
obiect de sub jacheta-i neagră? Și de ce păruse atât de surprins 
- chiar dacă încercase să ascundă asta - când îi spusese de 
Celaena Sardothien și Aelin Galathynius. 


Elide era sigură că și războinicul avea secretele lui și că, în 
ciuda promisiunii de a o proteja, în clipa în care ar fi primit toate 
răspunsurile pe care le voia, ar fi renunţat să o mai protejeze. 

Însă dormi bine în ultimele două nopţi - mulţumită burţii pline 
de carne, graţie vânătorii lui Lorcan. El prinsese doi iepuri și 
după ce ea îl devorase pe al ei în câteva minute, îi dăduse 
jumătate lui. Fata nu se deranjase să fie politicoasă refuzând. 

Era mijlocul dimineţii, când lumina din pădure deveni și mai 
strălucitoare, iar aerul mai proaspăt. lar apoi, se auzi vuietul 
apelor repezi - râul Acanthus. 

Lorcan merse înainte, iar Elide ar fi putut jura că până și 
copacii se dăduseră din calea lui, când ridicase tăcut o mână, 
facându-i semn să aștepte. 

Ea se supuse, zăbovind în obscuritatea copacilor, rugându-se 
să nu fie nevoiţi să se întoarcă în desișul din Oakwald, să nu i se 
nege acest pas în lumea strălucitoare și deschisă... 

Lorcan îi făcu semn din nou să înainteze. Drumul era liber. 

Elide păși în liniște și clipi în faţa potopului de lumină solară, 
care venea dinspre ultimul șir de copaci, ca să stea lângă Lorcan 
pe malul înalt și stâncos al râului. 

Râul era imens, umbre grăbite de gri și maro - ultimul ghețar 
topit din munţi. Era așa de lat și de agitat, încât ea îşi dădu 
seama că nu putea înota și că trebuiau să traverseze prin altă 
parte. Dar, dincolo de râu, ca și când apa ar fi fost o graniţă 
între cele două lumi... 

Dealuri și pajiști cu ierburi înalte ca de smarald se unduiau de 
cealaltă parte a râului Acanthus, ca șuieratul mării sub un cer 
senin, întinzându-se la nesfârșit spre orizont. 

— Nu-mi amintesc, şopti ea, cuvintele abia auzindu-se peste 
vuietul râului, ultima dată când am văzut... 

În Perranth, închisă în turn, văzuse doar orașul, poate lacul, 
dacă ziua era destul de senină. Apoi, fusese în furgonul- 
închisoare și în Morath, unde văzuse numai munţii, cenușa și 
armatele. Și, cât zburase cu Manon și Abraxos, fusese prea 
îngrozită și îndurerată ca să mai observe ceva. Dar acum... Nu-și 
aducea aminte când văzuse ultima dată lumina soarelui 
dansând pe o pajiște sau mici păsări maronii ridicându-se și 
năpustindu-se în briza caldă de deasupra ei. 

— Drumul este cam la doi kilometri în amonte, spuse Lorcan, 
fără să se lase impresionat de Acanthus sau de ierburile 


unduitoare de dincolo de el. Dacă vrei să-ţi meargă planul, acum 
ar fi timpul să te pregătești. 

Ea îi arunca o privire. 

— Tu trebuie să muncești cel mai mult. El ridică din 
sprâncene. Ca să-ţi reușească șiretlicul, trebuie cel puţin să 
pari... să pretinzi că ești om, îl lămuri Elide. 

Totuși bărbatul nu aducea deloc a om. 

— Ascunde-ţi mai multe arme, continuă ea. Păstrează numai 
sabia la vedere. 

Până și sabia imensă l-ar fi trădat pe Lorcan ca nefiind un 
călător obișnuit. 

Din buzunarul de la jachetă, ea scoase încă o curea de piele. 

— Leagă-ţi părul la spate! Ai să arăţi mai puţin... Se opri când, 
în ochii lui, văzu ușoară urmă de amuzament, însoţită de un 
avertisment. Sălbatic, se obligă ea să spună, legănând cureaua 
din piele între ei. 

Lorcan o luă cu degetele-i groase, strâmbând din buze în timp 
ce se supuse. 

— Și descheie-ţi jacheta, spuse ea, şi se gândi la aspectele 
care îi păruseră mai puţin amenințătoare, mai puţin intimidante. 

Lorcan se supuse și acelui ordin și, curând, bluza de un gri- 
închis de sub jacheta strâmtă de luptă se văzu, dezvăluind un 
piept lat și musculos. Măcar semăna mai mult cu un muncitor 
robust, și nu cu un războinic. 

— Și tu? spuse el, cu sprâncenele încă ridicate. 

Elide se studie și lăsă jos sacul. Mai întâi, îşi scoase jacheta 
din piele, chiar dacă asta o făcu să se simtă ca și când ar fi 
renunţat la un rând de piele, apoi îşi suflecă mânecile bluzei 
albe. Dar, fără haina mulată din piele, i se vedeau sânii plini - 
care indicau că e femeie, și nu fata pe care o credeau oamenii. 
Apoi se ocupă de păr, despletindu-l și rearanjându-l într-un coc 
în vârful capului. Era coafura unei femei măritate, nu buclele 
libere ale unei copile. 

Işi îndesă apoi jacheta în sac și se uită către Lorcan. Elo 
măsură din priviri și se încruntă din nou. 

— Nişte sâni mai mari nici n-or să dovedească, nici n-or să 
ascundă nimic. 

Ea roși. 

— Poate că au să-i distragă pe bărbaţi suficient de mult, încât 
să nu pună întrebări. 


Cu asta, ea începu să urce în amonte să nu se gândească la 
bărbaţii care o atinseseră și rânjiseră dispreţuitor în celula 
aceea. Dar, dacă el ar fi dus-o în siguranţă de partea cealaltă a 
râului, și-ar fi folosit corpul în avantajul ei. Bărbaţii ar fi văzut ce 
voiau să vadă: o tânăra drăguță pe care nu o enerva atenţia lor 
și care vorbea cu blândeţe. O persoană de încredere, drăguță, și 
totuși obișnuită. 

Lorcan merse greoi și, pentru ultima jumătate de kilometru în 
jurul cotului râului, o ajunse din urmă și merse lângă ea ca un 
adevărat tovarăș de drum, și nu ca vreun însoțitor obligat de-o 
promisiune. 

Caii, căruțele și strigătele îi întâmpinară înaintea priveliști. 

Dar, iată: un pod lat din piatră uzată, căruţe și cărucioare și 
călăreţi aliniaţi în grupuri, de amândouă părţile. Și vreo douăzeci 
de gărzi în culori adarlaniene, care supravegheau ambele 
maluri, adunau taxe și... 

Verificau căruțele, uitându-se cu atenţie la feţele tuturor. 

llkenul știuse de șchiopătatul ei. 

Elide încetini și rămase lângă Lorcan când se apropiară de 
barăcile părăsite cu două etaje, aflate pe fiecare parte a râului. 
De-a lungul drumului, flancate de copaci, în câteva clădiri la fel 
de jalnice era mare agitaţie. Un han și o tavernă, pentru ca 
aceia care călătoreau să nu aștepte la rând pentru băutură sau 
mâncare sau să poată închiria o cameră pe vreme rea. 

Erau atât de multe persoane - atât de mulţi oameni. Nimeni 
nu părea panicat, rănit sau bolnav. lar gărzile, în ciuda 
uniformelor lor, se mișcau ca oamenii când percheziţionau 
căruțele care treceau pe lângă barăcile care serveau drept post 
de vamă și dormitoare. 

Ea îi spuse încet lui Lorcan când se îndreptară spre drumul de 
pământ şi capătul rândului: 

— Nu știu ce magie ai, dar, dacă poţi să faci să nu fie atât de 
evident că șchiopătez... 

Inainte să poată termina, o forţă ca vântul unei nopţi reci îi 
suflă pe gleznă și gambă, pe care apoi i le prinse bine. Cao 
atelă. 

Ea păși normal și fu nevoită să se abţină din a se mira că 
merge drept și sigur. Nu îşi permise să se bucure de asta, nu 
când era probabil să dureze doar până ce ar fi traversat răul. 


Căruţele negustorilor stăteau pe loc, pline ochi cu bunuri de la 
cei care nu doriseră să riște să traverseze râul Avery spre nord, 
căruţașii crispându-se în așteptarea inspecțiilor iminente. Elide 
se uită cu atenţie la feţele căruţașilor, negustorilor, ale celorlalţi 
călători Toţi îi făceau instinctele să strige că aveau să fie trădaţi 
în secunda în care le-ar fi cerut să îi ducă sau le-ar fi oferit o 
monedă ca să tacă. 

Dacă ar fi trecut peste rând, le-ar fi atras atenţia 
gărzilor,aşadar Elide se folosi de fiecare pas ca să îl studieze, în 
timp ce părea să se îndrepte spre partea din spate. Însă ajunse 
la capătul rândului, fără să rezolve nimic. 

Totuși Lorcan arunca o privire în spatele ei - spre tavernă, 
văruită ca să ascundă, fără îndoială, pietrele aproape sfărâmate. 

— Să mâncăm cât timp așteptăm, spuse el suficient de tare, 
încât cei din căruţa din faţă să audă și să-i ignore. 

Ea dădu aprobator din cap. lnăuntru ar fi putut să fie altcineva 
iar stomacul îi chiorăia. Doar că... 

— Nu am bani, şopti ea când se apropiară de ușa galbenă din 
lemn 

Era o minciună. Avea aur și argint de la Manon. Dar nu voia ca 
Lorcan să vadă, în ciuda promisiunii. 

— Am eu destui, spuse el încordat, iar ea îşi drese delicat 
vocea. 

El ridică din sprâncene. 

— N-ai să-ţi câştigi niciun aliat dacă arăţi așa, îi spuse ea şi 
zâmbi ușor. Intră acolo ca un războinic și ai să fii observat. 

— Și ce ar trebui să fiu, atunci? 

— Orice e nevoie să fii, la momentul potrivit. Dar... nu te 
încrunta. 

El deschise ușa și, înainte ca ochii ei să se acomodeze cu 
strălucirea candelabrelor din fier forjat, faţa lui Lorcan chiar se 
schimbase. Poate că n-avea o privire blândă, zâmbea binevoitor 
și umerii îi erau relaxaţi - ca și când ar fi fost un pic nemulţumit 
că trebuia să aștepte, dar nerăbdător să mănânce ceva bun. 

Părea aproape uman. 

Taverna era aglomerată, iar zgomotul atât de asurzitor, încât 
ea abia reuși să-i vorbească suficient de tare celei mai apropiate 
servitoare ca să comande prânzul. Ei se strecurară printre 
mesele aglomerate, iar Elide observă că mai mulţi se uitau mai 
degrabă la pieptul, decât la chipul ei, și o fixau cu privirea. 


Ea îşi alungă senzaţia neplăcută și continuă să pășească fără 
grabă în timp ce se îndreptă spre o masă lipită de zidul din 
spate, de la care tocmai se ridicase un cuplu ce părea obosit. 

Opt oameni gălăgioși se înghesuiau în jurul mesei la câţiva 
metri distanţă, o femeie de vârstă mijlocie cu un râs zgomotos 
distingându-se ca lidera lor. Ceilalţi de la masă - o femeie 
frumoasă cu părul negru; un bărbat cu barbă și piept lat, ale 
cărui mâini erau la fel de mari ca farfuriile; și câţiva oameni care 
păreau niște scandalagii - continuau să se uite la femeia mai în 
vârstă, evaluându-i răspunsurile și ascultând cu atenţie ce avea 
de spus. 

Elide se așeză pe scaunul din lemn uzat, iar Lorcan pe cel din 
faţa ei - statura lui atrăgând o privire din partea bărbatului cu 
barbă și a femeii de vârstă mijlocie de la masă. 

Elide cântări privirea aceea. 

De evaluare. Nu ca să se lupte; nu ca pe o ameninţare. Ci de 
evaluare și apreciere. 

Elide se întrebă pentru o clipă dacă Anneith îi înghiontise pe 
cei doi să plece - ca să elibereze masa aceea pentru ei. Pentru 
privirea aceea. 

Elide îşi întinse mâna pe masă, cu palma în sus, și îi aruncă lui 
Lorcan un zâmbet adormit, așa cum o văzuse o dată pe o 
servitoare din bucătărie zâmbindu-i bucătarului din Morath. 

— Bărbate, spuse ea dulce, dând din degete. 

Lorcan strâmbă din buze, dar o luă de mână - degetele ei 
mult mai mici printre ale lui. 

Bătăturile lui se zgăriară de ale ei. El observă lucrul acesta 
odată cu ea și întinse mâna ca să o cuprindă pe a ei, ca să-i 
inspecteze palma. Ea îşi strânse degetele şi-şi întoarse mâna ca 
să o apuce din nou pe a lui. 

— Frate, şopti Lorcan astfel încât să nu audă nimeni altcineva. 
Sunt fratele tău. 

— Tu ești soţul meu, spuse ea la fel de încet. Suntem 
căsătoriţi de trei luni. Intră în joc. 

El privi împrejur, fără să observe că fuseseră fixaţi cu privirea, 
îndoiala încă-i dansa în ochi, împreună cu o întrebare tăcută. 

Ea spuse simplu: 

— Bărbaţii nu se vor simţi ameninţaţi de un frate. Aș fi liberă - 
încă disponibilă pentru... invitaţii. Am văzut cât de puţin 


respectă bărbaţii ceea ce cred că sunt îndreptăţiţi să aibă. 
Așadar, până când voi hotărî altfel, ești soţul meu, şopti ea. 

O umbră licări în ochii lui Lorcan, împreună cu o altă 
întrebare. Una pe care ea nu voia să i-o adreseze și căreia nu îi 
putea răspunde. O strânse de mână, cerându-i să se uite la el. 
Ea refuză. 

Din fericire, mâncarea le fu adusă înainte ca Lorcan să o 
întrebe. 

Tocană - de rădăcinoase și carne de iepure. Ea începu să 
mănânce, simțind cum bucatele i se topesc în gură de la prima 
mușcătură. 

Grupul din spatele lor începu din nou să vorbească, iar ea 
ascultă cât mânca, ciugulind bucăţelele ca și când ar fi fost niște 
scoici de pe plajă. 

— Poate o să le oferim un spectacol şi-or să ne reducă taxa la 
jumătate, spuse blondul bărbos. 

— Puțin probabil, spuse lidera. Ticăloșii aia ne-ar taxa doar ca 
să dăm un spectacol. Mai rău, or să se bucure de spectacolul 
nostru şi-or să ne ceară să mai rămânem o vreme. Nu ne 
permitem să așteptăm. Nu când celelalte trupe sunt deja în 
mișcare. Nu vrem să ajungem ultimii în toate orașele de câmpie. 

Elide era cât pe ce să se înece cu tocană. Așadar, Anneith 
trebuie să fi eliberat masa asta. Planul ei fusese ca ei să 
găsească o trupă sau un carnaval în care să intre, să se 
deghizeze în muncitori, iar asta... 

— Dacă o să plătim toată taxa, spuse femeia frumoasă, s-ar 
putea să ajungem în primul oraș pe jumătate lihniţi de foame și 
cam obosiţi să dăm spectacolul. 

Elide îşi ridică privirea spre Lorcan, iar el dădu aprobator din 
cap. 

Ea luă o gură din tocană și se îmbărbătă, gândindu-se la 
Asterin Cioc-Negru. Era fermecătoare, încrezătoare, neînfricată. 
Mereu îşi ţinea capul înclinat, era relaxată și afișa un zâmbet 
ușor. Elide inspiră, lăsând amintirile să-i pătrundă în mușchi, 
carne și oase. 

Apoi se roti pe scaun, cu un braţ pus în jurul spătarului când 
se aplecă spre masa lor și spuse cu un rânjet: 

— Îmi pare rău că vă întrerup de la masă, dar, din întâmplare, 
v-am auzit conversaţia. 


Ei toţi se întoarseră spre ea, cu sprâncenele ridicate, iar 
conducătoarea o privi direct în ochi. Văzu cum o evalua: tânără, 
drăguță, ocolită de viaţa grea. Elide afișă o expresie plăcută și 
îşi impuse să pară veselă. 

— Sunteţi un fel de trupă de artiști? îşi înclină capul către 
Lorcan. Soţul meu și cu mine încercăm să fim acceptaţi într-o 
formaţie de câteva săptămâni, dar fără succes - toate poziţiile 
sunt ocupate. 

— Și noi la fel, spuse lidera. 

— Corect, răspunse veselă Elide. Dar taxa este mare - pentru 
oricine. Și, dacă ar fi să ne asociem, poate doar temporar... 
Lorcan îi atinse ușor genunchiul cu al lui, în semn de 
avertisment. Ea îl ignoră. Ne-am bucura să contribuim - să 
plătim cât ar fi diferenţa. 

Femeia începu să se uite la ea cu suspiciune. 

— Într-adevăr, facem parte dintr-un carnaval. Dar nu avem 
nevoie de noi membri. 

Bărbatul cu barbă și femeia frumoasă îi aruncară femeii priviri 
mustrătoare. 

Elide ridică din umeri. 

— Bine, atunci. Dar ducă te răzgândești înainte să plecaţi, 
soţul meu - gesticulă spre Lorcan, care se strădui să schiţeze un 
zâmbet, este un expert în aruncatul cu săbiile. Și în fosta 
noastră trupă a făcut bani frumoși concurând cu bărbaţi care au 
încercat să îşi măsoare forţele cu el. 

Lidera îşi întoarse privirea ageră spre Lorcan - spre statura, 
mușchii și postura lui. 

Elide știu că ghicise care erau locurile libere pe care ar fi 
putut să le ocupe, când femeia o întrebă: 

— Și tu ce ai făcut pentru ei? 

— Am lucrat ca ghicitoare - spuneau că sunt oracolul lor. Ea 
ridică din umeri. În mare parte, stăteam în umbre și făceam 
presupuneri. 

Așa trebuia să fi fost, având în vedere faptul că ea nu știa 
citească. 

Femeia nu fu impresionată. 

— Și cum se numea trupa voastră? 

Era foarte probabil să-i cunoască - să cunoască toate trupele 
care cutreierau câmpiile. 

Ea se strădui să-și aducă aminte ceva util, orice... 


Picioare-Galbene. Vrăjitoarele din Morath îi spuseseră odată 
de Baba Picioare-Galbene, care călătorise cu un carnaval ca să 
nu fie descoperită și care murise în Rifthold în iarna asta, fără 
nicio explicaţie... încetul cu încetul, îşi aminti toate detaliile. 

— Noi făceam parte din Carnavalul Oglinzilor, spuse Elide. 
Recunoaşterea, surpriza și respectul scânteiară în ochii liderei. 
Până când Baba Picioare-Galbene, patroana noastră, a fost ucisă 
în Rifthold iarna trecută. Am plecat și de atunci căutăm de lucru. 

— Așadar, voi de unde aţi venit? întrebă bărbatul cu barbă. 

— Familia mea locuiește în partea vestică a Colţilor, fu 
răspunsul lui Lorcan. Ne-am petrecut ultimele câteva luni cu ai 
mei - așteptat până s-a topit zăpada, pentru că trecătoarea este 
foarte periculoasă. Se întâmplă lucruri ciudate în munţi, adăugă 
el, în ziua de azi. 

Trupa rămase nemișcată. 

— Într-adevăr, spuse femeia cu părul negru și se uită la 
conducătoarea lor. Moly ar putea să ne ajute să plătim taxa. ȘI 
de vreme ce Saul a plecat și nimeni nu i-a luat locul... 

Probabil era aruncătorul lor de săbii. 

— Aşa cum am spus, zise Elide cu zâmbetul drăguţ al lui 
Asterin, o să rămânem un pic pe aici; așa că dacă vă 
răzgândiţi... anunţaţi-ne. Dacă nu... li salută cu lingura îndoită. 
Drum bun! 

Ceva licări în ochii lui Molly, dar femeia îi măsură încă o dată 
din priviri. 

— Drum bun! şopti ea. 

Elide și Lorcan se întoarseră la mâncarea lor. 

lar când servitoarea veni să le ia banii, Elide băgă mâna în 
buzunarul interior și scoase o monedă din argint. 

Servitoarea făcu ochii mari, dar Elide observă privirea ageră a 
lui Molly și a celorlalţi de la masă când fata plecă și se întoarse 
cu restul lor. 

Lorcan nu spuse nimic atunci când Elide lăsă un bacșiș mare 
pe masă, dar amândoi le zâmbiră amabil celor din trupă când se 
ridicară de la masă și părăsiră taverna. 

Elide îşi ocupă din nou locul de la capătul rândului, cu spatele 
încă drept și zâmbind. 

Lorcan se apropie timid, deloc remarcabil pentru faţada pe 
care o afișau. 

— Nu ai bani, nu-i așa? 


Ea îi aruncă o privire piezișă. 

— Păi... Se pare că m-am înșelat. 

El îşi dezgoli dinţii când zâmbi - de data asta, cu adevărat. 

— Ai face bine să speri că avem destui, Marion, pentru că 
Molly urmează să-ţi facă o ofertă. 

Elide se întoarse când auzi scârţâitul pamântului de sub 
cizmele negre și o găsi pe Molly în faţa lor și pe ceilalţi zăbovind 
- unii strecurându-se după colţul tavernei ca să recupereze, fără 
îndoială căruțele. 

Chipul dur al lui Molly era roșu - ca și când ei s-ar fi certat. 
Dar ea ţâţâi și spuse: 

— Înțelegerea e temporară. Dacă sunteţi de rahat, plecaţi, și 
nu o să vă înapoiem banii de taxă. 

Elide zâmbi fără să se prefacă. 

— Marion și Lorcan la dispoziţia dumneavoastră, doamnă! 


Soţia lui. Pe toţii zeii! 

El avea peste cinci sute de ani - iar această... această fată, 
tânără femeie, o împieliţată, orice ar fi fost, tocmai jucase la 
cacealma și minţise ca să capete o slujbă. O adevărată 
jucătoare. 

Lorcan zăbovi în faţa tavernei, cu Marion lângă el. Trupa era 
mică - prin urmare, nu aveau fonduri -, dar avusese și zile mai 
bune, îşi dădu el seama când cele două căruţe vopsite în galben 
apărură zăngănind și clătinându-se, trase de patru gloabe. 

Marion observă cu atenţie cum Molly urcă pe scaunul vizitiului 
lângă frumuseţea cu păr negru, care nu îl băgă deloc în seamă 
pe Lorcan. 

Ei bine, cu Marion drept nenorocita lui de nevastă, cu 
siguranţă nu putea să mai facă altceva în afară de a o aprecia 
pe splendida femeie. 

Făcu un efort să nu mârâie. Nu mai fusese cu o femeie de 
câteva luni. Și, bineînţeles - bineînţeles - că ar fi avut timp și l- 
ar fi interesat una... doar ca să fie legat de minciunile alteia. 

Ale soţiei lui. 

Nu că Marion ar fi fost vreo urâtă, după cum observă singur 
când ea se supuse ordinului lui Molly de a urca în căruţe. Câţiva 
dintre membrii grupului îi urmară călare pe gloabe. 

Marion luă mâna întinsă a bărbatului cu barbă, care o trase cu 
ușurință în căruţă, Lorcan veni din urmă, evaluându-i pe toţi din 


grup și din micul oraș improvizat. Câţiva bărbaţi și câteva femei 
o observaseră pe Marion în trecere. 

Chipul frumos și rotunjimile păcătoase - și, fără șchiopătat, cu 
părul dat de pe faţă... Ea știa exact ce făcea. Știa că oamenii 
aveau să observe și să se gândească la lucrurile acestea, și nu 
la șiretenia și la minciunile spuse de ea. 

Lorcan ignoră mâna oferită de bărbatul cu barbă și sări în 
spatele căruţei, amintindu-și să stea aproape de Marion, să-i 
cuprindă cu un braţ umerii osoși și să pară ușurat și fericit să 
aibă din nou o trupă. 

Proviziile umplură căruţa, împreună cu alţi cinci oameni care-i 
zâmbiră lui Marion - iar apoi îşi întoarseră repede privirea de la 
el. 

Marion îi atinse genunchiul cu mâna, iar Lorcan evită impulsul 
de a tresări. Mai devreme, asprimea mâinilor delicate îl șocase. 

Nu fusese doar o prizonieră în Morath, ci o sclavă. 

Bătăturile erau vechi și destul de numeroase întrucât, 
probabil, ea lucrase foarte mulţi ani. Muncă grea, după cum 
părea - și cu piciorul distrus... 

El încercă să nu se gândească la gustul fricii și al durerii pe 
care îl simţise când ea îi spusese cât de puţin credea în 
bunătatea și decenţa bărbaţilor. Nu îşi lăsă imaginaţia să 
cerceteze motivul pentru care ea simţea asta. 

Căruţa era fierbinte, iar aerul îmbibat cu _ transpiraţia 
oamenilor, cu fânul și balega de cal aliniate în faţa lor și cu izul 
de fier al armelor. 

— Nu aveţi multe bunuri? întrebă bărbatul cu barbă, care-și 
spusese Nik. 

Rahat. Uitase că oamenii călătoreau cu bagaje ca și când s-ar 
fi mutat undeva... 

— Am pierdut o parte din ele într-o călătorie în munţi. Soţul 
meu, spuse Marion cu un farmec enervant, a insistat să 
traversăm un râu rapid. Sunt norocoasă că s-a deranjat să mă 
ajute să ies, de vreme ce nu s-a dus după proviziile noastre. 

Nik chicoti încet. 

— Presupun că s-a concentrat să te salveze pe tine, nu 
bagajele 

Marion dădu ochii peste cap, mângâindu-l pe Lorcan pe 
genunchi. El se crispă aproape la fiecare atingere. 


Chiar și cu iubitele lui, în afara patului, nu îi plăceau atingeri 
neglijente, întâmplătoare. Unora li se părea ceva intolerabil. 
Altele credeau că puteau să-l transforme într-un bărbat 
cumsecade, care-și dorește un cămin și o femeie bună care să 
lucreze lângă el. Niciuna dintre ele nu reușise. 

— Puteam să mă salvez și singură, spuse vioaie Marion. Dar 
săbiile lui de aruncat, ustensilele de gătit, hainele mele... Ea 
scutură din cap. Până când nu o să găsim un loc din care să 
cumpărăm mai multe, s-ar putea să nu mai dea cine știe ce 
spectacol. 

Nik îi întâlni privirea lui Lorcan și se uită la el mai mult decât 
ar fi îndrăznit majoritatea bărbaţilor. Lorcan nu știa ce făcea el 
pentru carnaval. Poate că uneori era artist, dar securitatea era, 
cu siguranţă, treaba lui. Zâmbetul lui Nik se estompă ușor. 

— Tărâmul de dincolo de Colţi nu este blând. Oamenii voştri 
trebuie să fie duri ca să locuiască acolo. 

Lorcan dădu aprobator din cap. 

— E o viaţă mai dură decât mi-aș fi dorit pentru soţia mea, 
spuse el. 

— Viaţa pe drum nu este cu mult mai bună, îi răspunse Nik. 

— A, interveni Marion, cum așa? O viaţă sub cerul liber și cu 
drumuri pe care poţi să hoinărești încotro te poartă vântul, fără 
să dai socoteală nimănui și pentru nimic? O viaţă liberă... Ea 
scutură din cap. Ce mi-aș putea dori mai mult, decât o viaţă fără 
restricţii? 

Lorcan știa că nu era o minciună. Îi văzuse faţa când zăriră 
câmpia înverzită. 

— Ai vorbit ca o persoană care și-a petrecut mult timp pe 
drum, spuse Nik. Cei ca noi au mereu două variante: ne stabilim 
și nu mai călătorim niciodată sau hoinărim pentru totdeauna. 

— Vreau să văd viaţa - să văd lumea, spuse Marion cu o voce 
mai blândă. Vreau să văd tot. 

Lorcan se întrebă dacă Marion avea să reușească s-o facă, 
dacă ar fi eșuat în misiunea lui, în cazul în care cheia Wyrd pe 
care o purta ar fi ajuns în mâinile cui nu trebuia. 

— Este mai bine să nu călătorești prea departe, spuse Nik 
încruntându-se, dacă e să ţinem cont de ce s-a întâmplat în 
Rifthold sau ce se pregătește în Morath. 

— Ce s-a întâmplat în Rifthold? interveni Lorcan destul de 
brusc încât Marion îi stânse genunchiul. 


Nik îşi scărpină leneș barba de culoarea grâului. 

— Se spune că tot orașul a fost devastat - invadat de terori 
zburătoare și de călăreţele lor, femeile-demon. De vrăjitoare, 
dacă ar fi să dai crezare zvonurilor. Dinţi-De-Fier, ca din 
legendă. 

El se înfioră. 

Pe toţii zeii! Distrugerea ar fi fost un spectacol demn de 
urmărit. Lorcan se forţă să asculte, să se concentreze, și să nu 
înceapă să calculeze pierderile și ce ar fi însemnat asta pentru 
un război, atunci când Nik continuă: 

— Nu se știe nimic despre tânărul rege. Dar orașul le aparţine 
vrăjitoarelor și bestiilor lor. Se spune că, dacă te îndrepţi acum 
spre nord înseamnă să înfrunţi o capcană mortală; că, dacă 
mergi spre sud, dai peste o alta... Deci - el ridică din umeri - o 
să călătorin spre est. Poate o să reușim să găsim o metodă să 
ocolim ce ne așteaptă din ambele direcţii. Poate că o să vină 
războiul și o să ne împrăștiem cu toţii în cele patru zări. Nik îl 
măsură din priviri. Bărbaţi ca tine și ca mine ar putea fi 
recrutaţi. 

Lorcan îşi înăbuși un chicot întunecat. Nimeni nu putea să-l 
forţeze să facă nimic - în afară de o singură persoană, iar ea... 
Pieptul i se încordă. Era mai bine să nu se gândească la regina 
lui. 

— Crezi că vreuna din tabere i-ar forţa pe bărbaţi să lupte? 

Marion rosti vorbele cu respiraţia tăiată. 

— Nu știu, spuse Nik, mirosul și sunetele râului fiind acum 
destul de copleșitoare, încât Lorcan îşi dădu seama că erau 
aproape de locul de taxare. 

El băgă mâna în jachetă după banii ceruţi de Molly. Mult mai 
mulţi decât partea lor, dar lui nu-i păsa. Oamenii aceștia puteau 
să se ducă naibii, odată ce s-ar fi ascuns în siguranţă în adâncul 
câmpiilor nesfârșite. 

— Armata Ducelui Perrington ar putea chiar să nu ne vrea, 
dacă au vrăjitoare și bestii de partea lor. 

Și fiinţe mult mai rele, voi Lorcan să spună. Câini Wyrd, și 
ilkeni și zeii mai știau ce. 

— Dar Aelin Galathynius... spuse gânditor Nik. Mâna lui 
Marion se înmuie pe genunchiul lui Lorcan. Cine știe ce-o să 
facă? Nu a cerut ajutor, nu le-a cerut soldaţilor să vină la ea. 


Totuși a ţinut Riftholdul sub control - l-a ucis pe rege, i-a distrus 
castelul. In schimb, orașul a dat înapoi. 

Banca de sub ei scârțâi când Marion se aplecă înainte. 

— Ce ai auzit de Aelin? 

— Zvonuri, de ici și de colo, spuse Nik ridicând din umeri. Se 
spune că este incredibil de frumoasă - și mai rece decât gheaţa. 
Se spune că este o tirană, o lașă, o curvă. Se spune că este 
binecuvântată sau blestemată de zei. Cine știe? La nouăsprezee 
ani pare mult prea tânără să fie atât de împovărată... Totuși se 
zvonește că are curteni puternici. O creatură metamorfică îi 
păzeşte spatele și, de-o parte și de alta, are doi prinţi-războinici. 

Lorcan se gândi la creatura care vomitase brusc pe el nu doar 
o dată, ci de două ori; se gândi la cei doi prinţi-războinici... Unul 
din ei era fiul lui Gavriel. 

— O să ne salveze sau o să ne condamne pe toţi? gândi Nik, 
supraveghind acum rândul șerpuit din spatele căruţei lor. Nu 
știu dacă îmi place ideea că totul e în mâinile ei, dar... dacă ea 
câştigi poate că tărâmul o să-și revină - poate că viaţa o să fie 
mai bună. Și dacă dă greș... poate că, oricum, ne merităm cu 
toţii osânda. 

— O să câştige, spuse Marion cu o putere tăcută. 

Nik ridică din sprâncene. 

Bărbaţii strigară, iar Lorcan spuse: 

— Eu aș lăsa discuţia asta pe altă dată. 

Cizmele scârţâiră, iar apoi bărbaţii în uniforme se uitau în 
spatele căruţei. 

— Afară! ordonă unul. Aliniaţi-vă! 

Privirea bărbatului se opri asupra lui Marion. 

Lorcan îi cuprinse mai bine mijlocul atunci când o lumină 
urâtă și prea familiară apăru în ochii soldaţilor. 

Lorcan îşi reprimă mârâitul când îi spuse: 

— Vino, nevastă! 

Apoi soldatul îl observă. Bărbatul se retrase un pas, un pic 
palid, și ordonă ca proviziile să fie percheziţionate. 

Lorcan sări primul și o apucă de mijloc pe Marion când o ajută 
să coboare din căruţă. Când ea voi să se îndepărteze, îşi trecu 
braţul peste abdomenul ei și o trase către el. Lorcan întâlni 
privirea fiecărui soldat când toţi trecură și se întrebară cine avea 
grijă de frumuseţea brunetă din faţă. 


După o clipă, ea și Molly veniră. Frumoasa purta o pălărie 
neagră cu boruri, care-i ascundea jumătate din faţa-i măslinie, și 
o haină groasă, care nu atrăgea atenţia asupra rotunjimilor sale 
feminine. Până și forma gurii era neplăcută - ca și când femeia 
ar fi intrat cu totul în pielea altei persoane. 

Totuși Molly o înghionti pe femeie între Lorcan și Nik. Apoi luă 
punga cu bani din mâna liberă a lui Lorcan, fără să 
mulţumească. 

Frumuseţea brunetă se aplecă înainte ca să-i șoptească lui 
Marion: 

— Nu te uita în ochii lor și nu le răspunde. 

Marion dădu din cap şi-şi plecă bărbia când se uită cu atenţie 
în pământ. Lipită de el, îi simţi inima lui Lorcan bătând repede - 
frenetic, în ciuda supunerii calme pe care o inspira trupul ei. 

— Și tu, îi şopti frumuseţea în timp ce soldaţii le percheziţiona 
marfa și luară ce voiră. Molly spune că, dacă te iei la bătaie, ai 
să pleci, iar noi nu o să te scoatem din închisoare. Deci lasă-i să 
vorbească și să râdă, nu te băga. 

Lorcan se gândi să-i spună că ar fi putut să ucidă toată 
garnizoana dacă ar fi vrut, însă dădu aprobator din cap. 

După cinci minute, un alt ordin fu strigat. Molly dădu banii lui 
Lorcan și pe ai ei ca să plătească taxa și ceva în plus pentru 
„trecere rapidă”. Apoi se urcară toţi înapoi în căruţă, niciunul 
neîndrăznind să vadă ce fusese furat. Trupul lui Marion fremăta 
ușor în locul în care el o ţinea lipită de coastele lui, dar chipul îi 
era inexpresiv, plictisit. 

Gărzile nici măcar nu le puseseră întrebări - nu întrebaseră de 
o femeie care șchiopăta. 

Râul Achantas vui sub ei când traversară râul, roţile căruţei 
zăngănind pe pietrele vechi. Marion tremura în continuare. 

Lorcan se uită din nou atent la chipul ei - la nuanţa de roșu de 
pe pomeţii înalţi, la gura încordată. 

Nu tremura de frică, îşi dădu el seama când îi simţi mirosul. 
Probabil că era un slab iz de teamă, dar, în mare parte, era ceva 
fierbinte, ceva sălbatic, și furios, și... 

Mânie. Mânia care fierbea o făcea să tremure. La inspecţie, la 
privirile pofticioase ale gărzilor. 

O idealistă - asta era Marion. Cineva care voia să lupte pentru 
regina ei și care, ca și Nik, era de părere că lumea asta putea fi 
mai bună. După ce traversară podul, soldaţii lăsându-i să treacă 


fără zarvă, când șerpuiră dincolo de linia din partea cealaltă și 
ieșiră în câmpii, Lorcan se gândi la mânia aceea - la credinţa 
într-o lume mai bună. 

Nu avea chef să-i spună lui Marion sau lui Nik despre faptul că 
visul lor era unul prostesc. 

Marion se relaxă suficient, încât să arunce o privire în spatele 
căruţei - la iarba care flanca drumul lat de pământ, la cerul 
albastru, la râul agitat și la pădurea Oakwald care se întindea în 
urma lor. Și, în ciuda furiei, un fel de mirare - pe care el o ignoră 
- se ivi în ochii ei negri. 

În cinci sute de ani, Lorcan văzuse, deopotrivă, ce era mai rău 
și mai bun în oameni. 

Nu exista o lume mai bună - nu exista un sfârșit fericit. 

Pentru că nu existau sfârșituri. 

lar în războiul acesta, nu avea să-i aștepte nimic; nimic n- 
avea să aștepte o sclavă evadată, în afară de un mormânt nu 
prea adânc. 


Capitolul 20 


Rowan Whitethorn avea nevoie doar de un loc de odihnă. nu-i 
păsa dacă dormea într-un pat, într-o claie de fân sau chiar sub 
cal, într-un grajd. Nu-i păsa, câtă vreme era liniște și avea 
deasupra capului un acoperiș care să-l ferească de ploaia 
torențială. 

Golful Craniului se ridica la înălţimea așteptărilor lui și-l 
dezamăgea în același timp. Clădirile dărăpănate, vopsite în 
toate culorile, dar în paragină în mare parte, fremătară când 
locuitorii închiseră ferestrele și traseră sforile de întins rufele din 
cauza furtunii care îi fugărise pe Rowan și pe Dorian în port, 
acum câteva minute. 

Cu mantii și cu glugile ridicate, nimeni nu îi întrebase nimic de 
îndată ce Rowan îi aruncase o monedă de cupru șefului docului. 
Banul era suficient, cât să-l facă să-și ţină gura, dar nu cât să le 
garanteze că vreunul dintre hoţii care supravegheau docurile nu 
ar fi venit după ei. 

Dorian spusese deja de două ori că nu știa cum de mai rezista 
Rowan. Ca să fie sincer, nici Rowan nu știa. În ultimele câteva 
zile îşi permisese să aţipească doar câteva ore. Epuizarea îl 


facea să piardă încet controlul asupra magiei și asupra 
concentrării. 

Rowan nu stârnise încă vântul ca să le propulseze barca în 
apele calde și vibrante ale arhipelagului Insulelor Moarte, dar 
zburase la înălţime ca să urmărească apropierea inamicilor. Nu 
văzuse niciunul. Numai oceanul turcoaz și nisipurile albe, 
împestriţate cu pietre negre vulcanice. Toate încercuiau insulele 
muntoase cu păduri dense de smarald, care se întindeau cât 
puteau vedea ochii lui de uliu. 

Tunetul vui peste golful Craniului, iar marea de turcoaz de 
dincolo de port păru să strălucească mai intens, ca și când un 
fulger îndepărtat ar fi luminat întregul ocean. De-a lungul 
docurilor, o tavernă vopsită în alb-argintiu rămăsese slab păzită, 
în ciuda furtunii care venea peste ei. 

Dragonul De Mare. Sediul lui Rolfe, numit după nava lui, după 
cum reieșea din raporturile lui Aelin. Rowan se gândi dacă să se- 
ndrepte într-acolo, ca doi călători rătăciţi care căutau să se 
adăpostească de furtună. 

Dar el și tânărul rege aleseseră altă cale în multele ore în care 
se ţinuse de cuvânt și-l învățase pe Dorian despre magie. 
Lucraseră doar câteva minute de fiecare dată - pentru că n-ar fi 
avut niciun rost ca regele să distrugă mica barcă, în cazul în 
care puterea i-ar fi scăpat de sub control. Așadar, exersase cu 
gheaţă: invocase o sferă de gheaţă în palma lui și o lăsase să se 
topească. De nenumărate ori. 

Chiar și acum, stând ca o piatră în mijlocul mulţimii de oameni 
care cărau mărfuri din calea furiei furtunii, regele îşi îndoia și îşi 
relaxa degetele, lăsându-l pe Rowan să aleagă direcţia, în timp 
ce privea peste golful în formă de potcoavă, spre lanţul imens 
care se întindea peste gura acestuia - în adâncuri, pentru 
moment. 

Lanţului i se spunea Distrugătorul-de-nave. Acoperit cu 
crustacee și fâșii de iarbă marină, era legat de un turn de pază 
de ambele părţi ale golfului, unde gărzile ridicau și coborau 
lanţul ca să le permită navelor să iasă. Sau să le oprească până 
și-ar fi plătit taxele grase. Ei fuseseră norocoși că lanţul fusese 
deja coborât, în așteptarea furtunii. 

De vreme ce planul lor de a se prezenta avea să fie... calm. 
Diplomatic. 


Și așa trebuia sa fie, având în vedere că ultima dată când 
Aelin ajunsese în golful Craniului, în urmă cu doi ani, distrusese 
lanţul și unul din cele două turnuri de veghe acum reconstruite 
(părea că de atunci Rolfe adăugase încă un turn în cealaltă 
parte a golfului), plus jumătate de oraș. Și nimicise cârmele 
tuturor navelor din port, inclusiv pe cea a preţioasei lui Rolfe, 
Dragonul De Mare. 

Rowan nu era prost, dar văzând scopul iadului pe care îl 
dezlănţuise ea... Pe toţi zeii! 

Așadar, anunţul sosirii lui Dorian avea să fie tocmai opusul. 
Urmau să închirieze camere la un han respectabil, iar apoi să 
ceară o audienţă cu Rolfe. Într-o manieră adecvată și demnă. 

Fulgerul licări, iar Rowan scrută repede strada din faţă, 
ţinându-și gluga cu o mână, pentru ca vântul să nu-i dezvăluie 
trasaturile fae. 

În celălalt capăt al străzii era un han vopsit în culoarea 
smaraldului și al cărui semn auriu se bălăngănea în vântul 
puternic. Trandafirul Oceanului. 

Cel mai frumos han din oraș, după cum pretinsese șeful 
docului când îl întrebaseră. De vreme ce ei trebuiau măcar să 
pară că aveau banii pe care urmau să-i ofere lui Rolfe. 

Și să se odihnească, chiar dacă numai pentru câteva ore. 
Rowan se îndreptă către clădire, aproape cocoșat de ușurare, și 
se uită peste umăr ca să îi facă semn regelui să-l urmeze. 

Dar, ca și când zeii înșiși ar fi vrut să-l încerce, o rafală de 
vânt rece de ploaie le stropi feţele și ceva se schimbă în urma 
ei. În aer. Ca și când o mare putere se apropia, făcându-le semn. 

Cu mâna udă, apucă imediat cuțitul dintr-o parte când cercetă 
acoperișurile, care dezvăluiau doar fuioare de ploaie. Rowan îşi 
liniști mintea, ascultând orașul și furtuna din jurul lor. 

Dorian îşi dădu părul ud de pe faţă și deschise gura să 
vorbească - până ce observă cuțitul. 

— Și tu simţi asta? 

Rowan dădu aprobator din cap și ploaia îi alunecă pe nas. 

— Ce simţi? 

Puterea brută a regelui putea să identifice alte senzaţii și 
indicii faţă de gheaţă, vântul și instinctul lui. Dar în lipsa 
exerciţiului era posibil să nu simtă ceva clar. 

— Pare... vechi. Dorian se crispă și spuse peste furtună: 
feroce. Nemilos. Nu mai simt altceva. 


— Îţi aduce aminte de Valgi? 

Dacă exista o persoană care să fi știut, aceasta era regele din 
faţa lui. 

— Nu, spuse Dorian, clipind. Pentru magia mea, erau 
respingători. Chestia asta de acolo... îi trezește curiozitatea 
magiei mele. Precaută, dar curioasă. Dar este ascunsă - cumva. 

Rowan băgă cuțitul în teacă. 

— Atunci, rămâi pe aproape și fii atent! 


Dorian nu fusese niciodată într-un loc precum golful Craniului. 

In ciuda ploii torențiale care îi biciuia în timp ce căutau sursa 
acelei puteri pe strada principală, fusese mirat de felul în care 
nelegiuirile și ordinea desăvârșită din orașul-insulă se împleteau. 
Acesta nu se supunea niciunui rege cu sânge albastru - totuși 
era condus de un Lord al Piraților care îşi făcuse loc la putere 
mulţumită mâinilor tatuate cu o hartă a oceanelor lumii. 

Se zvonea că era o hartă care-i dezvăluise unde îl așteptau 
inamicii, comorile și furtunile. Costul; sufletul lui etern. 

Aelin confirmase o dată că Rolfe era, într-adevăr, lipsit de 
suflet și tatuat. In ceea ce privea harta... Ea ridicase din umeri, 
spunând că Rolfe pretindea că înceta să se miște odată cu 
dispariţia magiei. Dorian se întrebă dacă harta indica acum că el 
și Rowan mergeau prin orașul său - dacă îi însemna ca inamici. 

Poate că sosirea lui Aelin ar fi fost cunoscută cu mult înainte 
ca ea să pășească pe insulă. 

Cu mantii și glugi și uzi leoarcă, Dorian și Rowan străbătuseră 
străzile înconjurătoare. Oamenii dispăruseră rapid, iar navele 
din port se clătinau puternic în valurile care treceau peste 
marginea cheiului și pe drumul pietruit. Palmierii se legănau 
șuierând și până și pescărușii amuţiseră. 

Magia lui rămase latentă, vuind când el înţepenise auzind 
zgomotul puternic din tavernele, hanurile, casele și magazinele 
pe lângă care treceau. Lângă el, Rowan se avântă prin furtună, 
ploaia și vântul părând să se dea la o parte din calea lui. 

Ei ajunseră la chei, iar nava imensă a lui Rolfe se ivi din apele 
ridicate, cu pânzele strânse din cauza furtunii. 

Bine că măcar Rolfe era aici. 

Dorian era atât de ocupat să se uite la navă, încât aproape se 
izbi în spatele lui Rowan când prinţul-războinic se opri. 


El se clătină înapoi - din fericire, Rowan nu spuse nimic - și 
apoi studie clădirea care-i atrăsese atenţia prinţului. 

Magia lui tresări ca o căprioară speriată. 

— Nici măcar nu ar trebui să fiu surprins, mormăi Rowan, iar 
semnul vopsit în albastru zăngăni în vânt, deasupra intrării 
tavernei. Dragonul De Mare. 

Două gărzi stăteau la jumătatea străzii - nu că ar fi avut 
uniformă, ci pentru că stăteau în furtuna asta, cu mâinile pe 
săbii. 

Rowan îşi înclină capul într-un fel care îi spuse lui Dorian că, 
probabil, prinţul se gândea dacă merita să îi arunce pe bărbaţi 
în portul agitat. Însă nimeni nu îi opri când Rowan îl avertiză pe 
Dorian dintr-o privire și deschise ușa tavernei personale a 
Lordului Piraților. Îi întâmpinară lumina aurie, mirodeniile, 
podelele lustruite și pereţii din lemn. 

Era goală, în ciuda furtunii. Complet goală, în afara celor 
aproximativ zece mese. 

Rowan închise ușa în urma lui Dorian, scrutând camera și 
scara mică din spate. De unde stăteau ei, Dorian vedea literele 
care acopereau multe mese. 

Vânâtorul-de-furtuni. Lady Ann. Steaua-Tigru. 

Toate mesele erau făcute din pupele navelor. 

Nu fuseseră luate din resturi. Nu, era o cameră pentru trofee - 
un memento pentru ca oamenii care-l întâlneau pe Lordul Pirat 
să nu uite cum anume îşi câştigase coroana. 

Toate mesele păreau centrate în jurul uneia din spate, care 
era mai mare și mai uzată decât celelalte. Treierătoarea. Șipcile 
imense erau pătate cu semne de arsuri și scobituri - dar scrisul 
era clar. Ca și când Rolfe nu și-ar fi dorit niciodată să uite din ce 
navă era făcută masa lui personală. 

Cât despre bărbat și puterea pe care o simţiseră... Nici urmă 
de așa ceva. 

În spatele barului se deschise o ușă și o tânără șatenă și 
zveltă îşi făcu apariţia. Șorţul pe care îl purta dădu de înţeles că 
era chelneriţă, dar îşi ţinu umerii drepţi și capul sus cât se uită 
la ei cu ochii, gri, ageri și limpezi și rămase neimpresionată. 

— Se întreba când o să vă băgaţi nasul, spuse ea cu un 
accent pronunţat - ca al lui Aedion. 

— Ă? rosti Aedion. 


Chelneriţă făcu semn din bărbia-i delicată spre scările înguste 
din lemn, din spate. 

— Căpitanul vrea să vă vadă - în biroul lui. Urcaţi un rând de 
scări, a doua ușă de pe hol. 

— De ce? 

Până și Dorian îşi dădu seama că nu trebuia să ignore tonul. 
Dar fata luă un pahar, îl ţinu spre lumina lumânării ca să vadă 
dacă era murdar și scoase o cârpă din șorţ. Două tatuaje 
identice, reprezentând doi dragoni gri, îi înconjurau antebraţele 
bronzate, bestiile părând să șerpuiască odată cu mișcările 
mușchilor. 

Solzii lor, îşi dădu el seama, se potriveau perfect cu ochii ei 
când mai aruncă o privire spre Dorian și Rowan și spuse cu un 
aer degajat: 

— Nu-l faceţi să vă aștepte. 

Dorian îi şopti lui Rowan când urcară pe scările slab luminate 
care scârţâiau: 

— Ar putea fi o capcană. 

— Posibil, spuse Rowan la fel de încet. Dar gândește-te că ni 
se permite să-l întâlnim. Dacă ar fi fost o capcană, mișcarea mai 
inteligentă ar fi fost să ne prindă nepregătiţi. 

Dorian dădu din cap și ceva din pieptul lui se relaxă. 

— Și tu... magia ta... și-a mai revenit? Chipul dur nu exprimă 
nimic. 

— Am să mă descurc. 

Nu era un răspuns. 

De-a lungul holului de la al doilea nivel, fuseseră postați patru 
tineri cu priviri reci, înarmaţi cu săbii elegante ale căror mânere 
erau făurite după imaginea dragonilor de mare care atacau - cu 
siguranţă, simbolul căpitanului lor. Niciunul nu se deranja să 
vorbească în timp ce el și Rowan se îndreptară spre ușa 
indicată. 

Prinţul fae bătu o dată. Un mormăit fu singurul răspuns. 

Dorian nu știa ce aștepta din partea Lordului Piraților. 

Dar nu se așteptase la un bărbat brunet, de vreo treizeci de 
ani, care stătea întins pe un scaun roșu din catifea, în faţa 
ferestrelor stropite de ploaie. 


Capitolul 21 


Lordul Pirat din golful Craniului nu se întoarse din locul în care 
era întins pe scaun, teancurile de hârtii fiind împrăștiate pe 
covorul uzat de culoarea cobaltului de sub acesta. De la 
coloanele simple, pe care Dorian abia le vedea de unde el și 
Rowan stăteau la câţiva metri de intrarea în biroul bărbatului, 
hârtiile păreau pline cu însemnări ale bunurilor sau cheltuielilor 
- obţinute pe căi nu tocmai cinstite. 

Dar Rolfe continuă să supravegheze navele care se înclinau și 
se înălţau în port, umbra încovoiată a Distrugătorului-de-nave 
despărţind lumea lovită de furtună de dincolo de ei. 

Era foarte probabil ca Rolfe să fi aflat de sosirea lor nu 
datorită vreunei hărţi magice, ci stând acolo. Intr-adevăr, 
mănușile de piele neagră îi împodobeau mâinile - materialul era 
zgâriat și crăpat de uzură. Nicio urmă a legendarelor tatuaje nu 
se vedea pe dedesubt. 

Rowan nu se mișcă; abia clipi când se uită cu atenţie la 
căpitan și la birou. Dorian luase parte la suficiente manevre 
politice ca să cunoască atât avantajele tăcerii, cât și puterea 
celui care vorbea primul. Puterea de a face pe cineva să 
aștepte. 

Ploaia care lovea în ferestre și picuratul înăbușit al hainelor lor 
ude pe covorul ros umplură tăcerea. 

Căpitanul Rolfe bătu cu un deget înmănușat pe cotiera 
scaunului, urmărind portul încă o clipă - ca și când ar fi vrut să 
se asigure că Dragonul De Mare mai plutea - și, în cele din 
urmă, se întoarse către ei. 

— Daţi-vă jos glugile! Vreau să văd cu cine vorbesc. Dorian 
înţepeni când auzi ordinul, dar Rowan spuse: 

— Chelneriţa ta a insinuat că știi foarte bine cine suntem. 

Un zâmbet strâmb îi mișcă buzele lui Rolfe, colţul din stânga 
sus având o mică cicatrice. Ei sperau că nu i-o făcuse Aelin. 

— Chelneriţa mea vorbește prea mult. 

— Atunci, de ce o păstrezi? 

— Este frumoasă - e greu să găsești o femeie frumoasă pe 
aici, spuse Rolfe și se ridică. 

Era cam cât Dorian de înalt și purta haine simple și negre, dar 
bine croite. O sabie elegantă îi atârna pe lângă corp, împreună 
cu două cuțite de apărare. 


Rowan pufni, dar, spre surprinderea lui Dorian, îşi scoase 
gluga. 

Rolfe căscă ochii verzi ca marea, uimit, fără îndoială, de părul 
argintiu, urechile ascuţite și caninii ușor alungiţi. Sau de tatuaj. 

— Un bărbat căruia îi plac tatuajele la fel de mult ca și mie, 
spuse Rolfe dând lăudativ din cap. Cred că noi doi o să ne 
înţelegem foarte bine, prinţe! 

— Mascul, îl corectă Rowan. Masculii fae nu sunt bărbaţi din 
specia umană. 

— E o chestiune de semantică, spuse Rolfe, îndreptându-și 
atenţia spre Dorian. Deci tu ești regele pentru care se agită 
toată lumea. 

Dorian îşi trase în cele din urmă gluga de pe cap. 

— Și ce dacă? 

Cu mâna înmănușată, Rolfe le arătă biroul plin de hărtii și cele 
două scaune tapiţate din faţa lui. Ca și bărbatul, era elegant, dar 
uzat - fie de vechime, fie de muncă și de lupte trecute. lar 
mănușile acelea... Trebuiau să acopere hărţile tatuate acolo? 

Rowan îi făcu semn din cap lui Dorian să se așeze. Flăcările 
lumânărilor arse pâlpâiră când ei trecură și se așezară. 

Rolfe ocoli teancurile de hârtii de pe podea și îşi ocupă locul la 
birou. Scaunul lui sculptat, cu spătar înalt, putea foarte bine să fi 
fost un tron din vreun regat îndepărtat. 

— Ești surprinzător de calm pentru un rege care tocmai a fost 
declarat trădător faţă de propria coroană și lăsat fără tron. 

Dorian se bucura că se așeza. 

Rowan ridică o sprânceană. 

— Conform cui? 

— Conform mesagerilor care au sosit ieri, spuse Rolfe, 
rezemându-se de spătar și încrucișându-și braţele. Ducele 
Perrington - sau ar trebui să-i spun regele Perrington acum? - a 
dat un decret, semnat de majoritatea lorzilor și a doamnelor din 
Adarlan prin care, Maiestate, te declară inamic al regatului tău 
și prin care pretinde că el a eliberat Riftholdul din ghearele tale, 
după ce tu și Regina Terrasenului aţi măcelărit atât de mulţi 
nevinovaţi în primăvara asta. În plus, afirmă și că orice aliat - 
dădu din cap spre Rowan - este un inamic. Și că ai să fii strivit 
de armatele lui dacă nu ai să te supui. 

Liniștea îi umplu mintea. Rolfe continuă, poate un pic mai 
blând: 


— Fratele tău a fost numit moștenitorul lui Perrington și Prinţ 
Moștenitor. 

Pe toţi zeii! Hollin era un copil, dar totuși... ceva îl stricase, îl 
infestase... 

EI îi lăsase acolo. În loc să se ocupe de mama și de fratele lui, 
le spusese să rămână în munţii aceia. Unde erau acum la fel ca 
niște miei înconjurați de o haită de lupi. 

Işi dori să fi fost Chaol cu el. Pentru prima dată, îşi dori ca 
timpul să... se oprească, astfel încât să se ocupe de toate 
bucăţile rupte din el și să le aranjeze cumva, dacă nu să le 
găsească locul potrivit. 

— După expresia feţei tale, presupun că sosirea ta chiar are 
legătură cu faptul că Riftholdul zace acum în ruine și că oamenii 
lui fug unde pot, spuse Rolfe. 

Dorian alungă gândurile perfide și spuse tărăgănat: 

— Căpitane, am venit să aflu de partea cui ești în ceea ce 
privește conflictul acesta. 

Rolfe se înclină, rezemându-și antebraţele de birou. 

— Atunci, înseamnă că ești cu adevărat disperat. El îi aruncă 
o privire lui Rowan. Și regina ta este la fel de disperată după 
ajutorul meu? 

— Regina mea nu are ce căuta în discuţia asta, spuse Rowan. 

Rolfe îi rânji lui Dorian. 

— Vrei să știi de partea cui sunt? Sunt de partea care ţine 
iadul departe de teritoriul meu. 

— Se zvonește că estul îndepărtat al arhipelagului nu-ţi mai 
aparţine, spuse calm Rowan. 

Rolfe se uită în ochii lui Rowan. Trecu o clipă. Apoi alta. Lui 
Rolfe îi tremură ușor un mușchi de pe maxilar. 

Apoi îşi scoase mănușile ca să-și dezvăluie mâinile tatuate, 
din vârfurile degetelor și până la încheieturi. Își întoarse palmele 
în sus arătându-le o hartă a arhipelagului, când atenţia îi fu 
distrasă de Dorian și Rowan, care se aplecară înainte când apele 
albastre chiar curseră, micile puncte dintre ele mișcându-se. Și, 
în punctul estic al arhipelagului, se unduiră către mare... 

Apele acelea erau gri, iar insulele maronii-roșiatice. Dar nimic 
nu se mișca - niciun punct nu indica nave. Ca și când harta ar fi 
îngheţat. 

— Au o magie care le ascunde - chiar și împotriva hărţii mele, 
spuse Rolfe. Nu pot să le număr navele, oamenii sau bestiile. 


Cercetașii nu se mai întorc. În iarna asta, am auzit vuiete 
dinspre insule - unele aproape umane, altele cu siguranţă nu. 
Deseori, am văzut... chestii pe pietrele acelea. Parcă niște 
oameni. Prea multă vreme nu le-am verificat și am plătit pentru 
asta. 

— Bestii, spuse Dorian. Ce fel de bestii? 

El zâmbi macabru, iar cicatricea i se întinse. 

— Bestii care te fac să te gândești să părăsești continentul, 
Maiestate. Condescendenţa îl făcu pe Dorian să reacționeze. 

— Am trecut prin mai multe coșmaruri decât îţi închipui, 
căpitane. 

Rolfe pufni, dar privirea i se îndreptă spre linia palidă de pe 
gâtul lui Dorian. 

Rowan se rezemă din nou pe scaun cu o graţie leneșă. Era 
întruchiparea comandantului de război. 

— Atunci, înseamnă că armistițiul e unul solid, dacă încă ești 
campat aici, cu un număr minim de nave în port. 

Rolfe îşi puse mănușile ponosite. 

— Flota mea e nevoită să facă puţină piraterie, din când în 
când. Am facturi de plătit și tot așa. 

— Sunt sigur. Mai ales când numești patru gărzi să îţi 
păzească holul. 

Dorian înţelese la ce se gândise Rowan și spuse prinţului fae: 

— Nu am simţit miros de Valg în oraș. 

Nu, orice ar fi fost puterea aceea... dispăruse acum. 

— Asta pentru că, spuse tărăgănat Rolfe, întrerupându-i, i-am 
ucis pe cei mai mulţi dintre ei. 

Vântul făcu ferestrele să huruie și ploaia să le păteze. 

— lar în ceea ce îi privește pe cei patru bărbaţi de pe hol - 
sunt singurii care mi-au mai rămas din echipaj. Din cauza luptei 
la care am participat la începutul primăverii ca să revendicăm 
insula asta, după ce generalul lui Perrington ne-a furat-o. 

Dorian înjură încet și urât. Căpitanul dădu aprobator din cap. 

— Dar sunt din nou Lordul Pirat din golful Craniului, iar dacă 
insulele estice sunt ceea ce plănuiește Morathul să fie, apoi 
Perrington și bestiile lui pot să le aibă. Oricum Fundacul e doar o 
adunătură de peșteri și de pietre. 

— Ce fel de bestii? insistă Dorian. 

Ochii de un verde-deschis ai lui Rolfe se întunecară. 


— Balauri de mare. Vrăjitoarele stăpânesc cerul cu balaurii lor 
- dar apele acestea sunt acum stăpânite de bestii făcute pentru 
lupte navale, denaturări urâte ale unui vechi „șablon”. 
Imaginează-ţi o creatură măsurând cât jumătate dintr-o navă de 
primă clasă - mai rapidă decât un delfin - și stricăciunile pe care 
poate să le cauzeze cu dinţii, ghearele și o coadă otrăvită, mare 
cât un catarg. Mai rău, dacă le ucizi un pui, adulţii au să te 
vâneze până la capătul pământului. Rolfe ridică din umeri. 
Așadar, Maiestate, află că nu mă interesează să tulbur insulele 
din est, dacă nu ma deranjează. Nu mă interesează să fac nimic 
altceva în afară de a continua să profit de eforturile mele. 

EI flutură slab o mână spre hârtiile împrăștiate peste tot. 

Dorian îşi ţinu gura. Oferta pe care plănuise să o facă... Acum, 
cuferele lui erau în posesia Morathului. El se îndoia că piraţii 
aveau să se ofere voluntari bazându-se pe încredere. 

Rowan îi aruncă o privire care spunea același lucru. Așadar, 
trebuiau să găsească altă cale de a-l face pe Rolfe să se alăture 
cauzei lor. Dorian se uită cu atenţie la birou, gustul 
proprietarului înclinând spre lux și totuși erau prea multe 
vechituri. În jurul lor, orașul era pe jumătate distrus. Se gândi, 
mai apoi, la cei patru membri supraviețuitori ai echipajului și la 
felul în care se uitase Rolfe la banda albă de pe gâtul lui. 

Rowan deschise gura, dar Dorian spuse: 

— Cei din echipajul tău nu au fost doar uciși. Unii au fost luaţi 
ostatici, nu-i așa? 

Ochii verzi ca marea ai lui Rolfe deveniră reci. 

Dorian făcu o pauză. 

— Au fost prinși, împreună cu ceilalţi, și duși în Insulele 
Moarte. 

Folosiţi ca să afle cum și unde să te lovească. Singura cale de 
a-i elibera, când ţi-au fost trimiși înapoi, cu trupurile posedate 
de demoni, a fost să-i decapitezi. Să-i arzi. 

Rowan întrebă răgușit: 

— Purtau inele sau coliere, căpitane? 

Rolfe înghiţi o dată. După un moment lung de tăcere, el 
spuse: 

— Inele. Au spus că au fost eliberaţi. Dar nu erau oamenii 
care... Scutură din cap. Demoni, şopti ca și când asta ar fi 
explicat ceva. Demoni a băgat în ei. 


Așadar, Rowan îi povesti. Despre Valgi, prinții lor și despre 
Erawan, ultimul rege Valg. 

Până și Rolfe avu înţelepciunea să pară descurajat în timp ce 
Rowan concluzionă: 

— El a renunţat să se mai deghizeze în Perrington. Acum este 
doar Erawan - regele Erawan, din câte se pare. 

Privirea lui Rolfe alunecă din nou spre gâtul lui Dorian și făcu 
un efort să nu atingă cicatricea de acolo. 

— Cum ai supravieţuit? Am tăiat până și inelele... dar oamenii 
mei... nu mai erau. 

Dorian scutură din cap. 

— Nu știu. 

Niciun răspuns nu îi făcea pe oamenii lui Rolfe să pară... mai 
puţin importanţi pentru că nu supravieţuiseră. Poate că el 
fusese infestat de un prinţ Valg căruia nu-i plăcuse să se 
grăbească. 

Rolfe întoarse o bucată de hârtie de pe birou, citind-o din nou 
pentru o clipă - ca și când ar fi fost o simplă distracţie cât se 
gândea. În cele din urmă, spuse: 

— Uciderea celor care au mai rămas în Insulele Moarte n-o să 
aibă niciun efect împotriva puterii Morathului. 

— Nu, replică Rowan, dar dacă păstrăm arhipelagul, putem să 
folosim insulele ca să ducem o luptă pe mare, în timp ce atacăm 
de pe uscat. Putem folosi insulele ca să adăpostim flotele din 
alte regate, de pe alte continente. 

— În momentul de faţă, adăugă Dorian, Mâna mea este pe 
continentul sudic - în Antica. El o să-i convingă să trimită o flotă. 
Chaol ar fi făcut asta pentru el, pentru Adarlan. 

— Nu o să vină nimeni, spuse Rolfe. Cum n-au venit în urmă 
cu zece ani, cu siguranţă, nu au să vină nici acum. 

EI îl studie pe Rowan și adăugă schiţând un rânjet superior: 

— Mai ales având în vedere ultimele vești. 

Asta n-avea cum să se termine cu bine, decise Dorian când 
Rowan întrebă cu glas egal: 

— Ce vești? 

Rolfe nu îi răspunse, urmărind, în schimb, orice îl făcea să se 
uite într-acolo. Dorian se gândi că fuseseră câteva luni dure 
pentru un bărbat. Mai ales pentru cineva care se agăța de locul 
acesta prin aroganță pură și voinţă. Și toate mesele acelea de 


dedesubt, montate din rămășițele navelor cucerite... Câţi 
inamici îi dădeau târcoale, așteptând o șansă să se răzbune? 

Rowan deschise gura, ca să ceară un răspuns, fără îndoială, 
când Rolfe lovi de trei ori cu cizma dușumeaua veche. Din 
perete, se auzi răspunsul - o altă lovitură. 

Se lăsă liniștea. Având în vedere ura lui Rolfe pentru Valg, 
Dorian se îndoia că Morathul era pe cale să închidă cursa, dar... 
el aluneca în profunzimea magiei sale când pașii se auziră pe 
hol. După expresia încordată de pe chipul tatuat al lui Rowan, el 
știu că prinţul făcuse același lucru. Mai ales când Dorian îşi 
simţise magia întinzându-se spre prinţul fae, așa cum se 
întinsese și în ziua aceea spre Aelin, în vârful castelului de 
cleștar. 

Pașii se opriră în faţa ușii biroului și plusul de magie străină și 
puternică se simţi încă o dată. Mâna lui Rowan alunecă 
nonșalant spre cuțitul de vânătoare de pe coapsă. 

Dorian se concentră să respire, să-și adune magia. Gheaţa îi 
înţepă palmele când ușa biroului se deschise. 

Doi bărbaţi cu păr auriu apărură în pragul ușii. 

Mâărâitul lui Rowan răsună prin dușumea și prin picioarele lui 
Dorian, în timp ce el studie mușchii, urechile ascuţite, gurile 
căscate care dezvăluiau caninii alungiţi... 

Cei doi străini, sursa puterii... Erau fae. 

Cel cu ochi negri și un rânjet tăios îl măsură din priviri pe 
Rowan și spuse tărăgănat: 

— Îmi plăceai mai mult cu părul lung. 

Un pumnal care se înfipse în zid, la mai puţin de doi 
centimetri de urechea masculului, fu singurul răspuns al lui 
Rowan. 

Capitolul 22 


Dorian nu-l văzu pe prinţul fae aruncând pumnalul, până când 
lama nu lovi peretele din lemn, mânerul încă mișcându-se din 
cauza impactului. 

Dar masculul bronzat cu ochi negri - atât de chipeș, încât 
Dorian clipi - rânji superior la pumnalul care-i tremura lângă 
cap. 

— La fel de rău ai nimerit și când ţi-ai tăiat părul? 


Celălalt mascul de lângă el - bronzat, cu ochi roșiatici și care 
emana un soi de calm constant - îşi ridică mâinile late și 
tatuate. 

— Rowan, lasă cuţitele! Nu am venit aici pentru tine. 

Rowan ţinea deja mai multe arme. Dorian nu-l auzise 
ridicându-se în picioare și nici scoţându-și sabia sau barda 
frumos șlefuită din cealaltă mână. 

Dorian simţi magia răscolindu-i-se în vene când îi studie pe 
cei doi străini. „lată-te”, îi cântă ea. 

Singur cu Rowan, magia lui se obișnuise cu abisul de putere a 
prinţului, dar toţi cei trei masculi vârstnici, puternici și 
primitivi... îşi aveau propriul vârtej. Ar fi putut să distrugă orașul 
fără prea mult efort. El se întrebă dacă Rolfe îşi dădea seama de 
asta. 

— Să înţeleg că vă cunoaşteţi, rosti sec Lordul Pirat. 

Cel solemn, cu ochi aurii, dădu aprobator din cap, hainele-i 
deschise la culoare semănând atât de bine cu cele preferate de 
Rowan: erau în straturi, dintr-un material eficient, potrivite 
pentru câmpul de luptă. Un șir de tatuaje negre încercuiau gâtul 
musculos al masculului. Dorian îşi simţi stomacul mișcându-se. 
De la distanţă ar fi putut la fel de bine să fie un soi de colier 
negru. 

Rowan spuse încordat: 

— Cândva, Gavriel și Fenrys au lucrat... cu mine. 

Cu ochii verzi ca marea, Rolfe se uită între ei, evaluându-i și 
cântărindu-i. 

Fenrys - Gavriel. Dorian cunoștea numele acestea. Rowan le 
menţionase în timpul călătoriei lor aici... Erau doi membri din 
grupul lui Rowan. 

Rowan îi explică lui Dorian: 

— Sunt legaţi de Maeve prin jurămintele de sânge. Așa cum 
am fost și eu. 

Ceea ce însemna că erau aici din ordinele ei. lar dacă Maeve 
îşi trimisese nu unul, ci doi dintre locotenenţi pe acest continent, 
când Lorcan era deja aici... 

Rowan spuse printre dinţi, dar îşi puse armele în teci: 

— Ce treabă aveţi cu Rolfe? 

Dorian îşi eliberă magia în adâncul lui și aceasta se cuibări în 
sufletul său ca o bucată de panglică aruncată. 

Rolfe flutură o mână spre cei doi masculi. 


— Sunt cei care-mi aduc știrile pe care ţi le-am promis - 
printre alte lucruri. 

— Şi tocmai voiam să mâncăm de prânz, spuse Fenrys, cu o 
privire jucăușă. Mergem? 

Fenrys nu îi așteptă când ieși din nou pe hol și plecă. 

Cel tatuat - Gavriel - oftă încet. 

— Este o poveste lungă, Rowan, și una pe care tu și regele 
Adarlanului - îşi îndreptă ochii roșiatici în direcţia lui - trebuie să 
o auziţi. El gesticula spre hol și spuse cu faţa împietrită: știi cât 
de irascibil devine Fenrys când nu mănâncă. 

— Te-am auzit, se auzi de pe hol vocea profundă a 
masculului. 

Niciunul dintre ei, nici măcar Rolfe, nu vorbi când coborâră în 
camera principală.  Chelneriţa dispăruse, doar paharele 
strălucitoare din spatele barului indicând că fusese acolo. Și, 
într-adevăr, servindu-se din castronul aburind care mirosea a 
tocană de pește, Fenrys îi aștepta acum la masa din spate. 

Gavriel se așeză pe scaunul de lângă războinic, mâncarea din 
castronul său aproape plin clipocind ușor când masa se mișcă, și 
îi spuse lui Rowan când prinţul se opri în mijlocul camerei: 

— Cumva... războinicul fae se opri, ca și când ar fi cântărit 
cuvintele și modul în care ar fi putut Rowan să reacționeze dacă 
i-ar fi adresat greșit întrebarea și Dorian află de ce în momentul 
următor. 

Aelin Galathynius este cu voi? 

Dorian nu știa unde să se uite: la războinicii care erau acum la 
masă, la Rowan de lângă el sau la Rolfe, care ridică din 
sprâncene, în timp ce se rezemă de balustrada scării, fără să 
știe că regina era marea lui inamică. 

Rowan scutură o dată din cap, rapid și tăios. 

— Regina mea nu ne însoțește. 

Fenrys ridică din sprâncene, dar continuă să-și devoreze 
mâncarea, jacheta descheiată dezvăluindu-i pieptul bronzat și 
musculos care se ivea din gulerul în V al cămășii albe. Broderia 
aurie se răsucea de-a lungul reverelor jachetei - singurul semn 
al bogăției printre ei. 

Dorian nu prea știa ce se întâmplase în primăvara trecută cu 
grupul lui Rowan, dar... în mod evident, ei nu se despărţiseră în 
termeni buni. Cel puţin, nu din partea lui Rowan. 


Gavriel se ridică pentru a aduce două scaune - pe cele mai 
aproape de ieșire, observă Dorian. Poate că Gavriel era cel care 
păstra pacea în grup. 

Rowan nu se mișcă spre ele. Era atât de ușor să uite că prinți 
avea secole de experienţă în gestionarea regatelor străine, doar 
fusese la război și se întorsese, cu masculii aceștia. 

Totuși Rowan nu se deranjă să fie diplomat atunci când zise: 

— Spuneţi-mi care naiba este știrea! 

Fenrys și Gavriel se uitară unul la celălalt. Cel din urmă îşi 
dădu ochii peste cap și-i făcu semn cu lingura lui Gavriel să 
vorbească. 

— Flota lui Maeve se îndreaptă spre continent. 

Dorian se bucură că nu mâncase nimic. 

Cuvintele lui Rowan fură guturale când întrebă: 

— Căţeaua aia se aliază cu Morathul? li aruncă lui Rolfe ceea 
ce Dorian consideră a fi definiţia unei priviri de gheaţă. Tu te 
aliezi cu ea? 

— Nu, spuse Gavriel pe un ton indiferent. 

Rolfe, spre meritul lui, ridică pur și simplu din umeri 

— Ţi-am spus că nu vreau să mă implic în războiul ăsta! 

— Maeve nu este genul care să împartă puterea, interveni 
calm Gavriel. Dar, înainte să plecăm, îşi pregătea flota de 
plecare - spre Eyliwe. 

Dorian răsuflă. 

— De ce Eyliwe? Este posibil să trimită ajutor? 

După expresia chipului lui Rowan, Dorian îşi dădu seama că 
prinţul deja analiza ce știa despre fosta lui regină, despre 
Eyiliwe și ce legătură aveau informaţiile cu restul lucrurilor. 

Dorian încercă să-și controleze inima care-i batea cu putere 
știind că ei ar fi putut să audă schimbarea ritmului. 

Fenrys îşi lăsă lingura jos. 

— Mă îndoiesc de faptul că trimite ajutor cuiva - cel puţin în 
ceea ce privește continentul. Și, din nou, nu ne-a spus motivele 
ei exacte. 

— Ea ne spune mereu, replică Rowan. Niciodată nu a păstrat 
secrete asemenea informaţii. 

Ochii negri ai lui Fenrys clipiră. 

— Asta înainte să o umilești părăsind-o pentru Aelin a Focului- 
Sălbatic. Și înainte să o abandoneze și Lorcan. Acum, nu mai are 
încredere în niciunul dintre noi. 


Eyliwe... Maeve știa cât de drag îi era regatul lui Aelin. Dar să 
lanseze o flotă... Trebuia să fie ceva acolo, ceva demn de efortul 
ei. Dorian se gândi la toate lecţiile învăţate, la fiecare carte pe 
care o citise despre regat. Dar nu observă nimic deosebit. 

— E imposibil ca Maeve să creadă că poate cuceri Eyliwe - cel 
puţin nu pentru mult timp, nu fără să-și atragă toate armatele 
aici și să-și lase ţinutul nepăzit, spuse Rowan. 

Dar poate asta avea să-l epuizeze pe Erawan, chiar dacă 
preţul invaziei lui Maeve ar fi fost mare... 

— Repet, spuse tărăgănat Fenrys, nu știm detalii. l-am spus 
doar lui - făcu semn din bărbie spre locul în care Rolfe se 
rezema încă de balustradă, cu braţele încrucișate - ca să-l 
avertizăm din curtoazie - printre alte lucruri. 

Dorian observă că Rowan nu întrebă dacă ar fi procedat la fel 
și în cazul lor, dacă nu ar fi fost aici. Sau ce, mai exact, erau 
celelalte lucruri. Prinţul îi spuse lui Rolfe: 

— Trebuie să trimit mesaje. Imediat. 

Rolfe îşi studie mâinile înmănușate. 

— De ce să te deranjezi? Destinatarul nu o să sosească în 
curând? 

— Ce? 

Dorian îşi adună curajul în faţa nervozităţii din tonul lui 
Rowan. Rolfe zâmbi. 

— Se zvonește că Aelin Galathynius i-a distrus pe generalul 
Narrok și pe locotenenţii lui în Wendlyn. Și că a reușit asta 
alături de un prinţ fae. Impresionant. 

Rowan îşi arătă caninii. 

— Și ce vrei să spui, căpitane? 

— Vreau doar să știu dacă Maiestatea Sa, Regina Focului, 
așteaptă o mare paradă la sosire. 

Dorian se îndoia că lui Rolfe i-ar fi plăcut celălalt titlu al ei - 
Asasina din Adarlan. 

Rowan mârâi încet. 

— Repet, nu are de gând să vină aici. 

— O? Vrei să-mi spui că iubitul ei se duce să-l salveze pe 
Regele Adarlanului și că, în loc să îl ducă în nord, îl aduce aici? 
Asta nu înseamnă cumva că, în curând, am să fac pe gazda 
pentru ea? 


Auzind cuvântul iubit, Rowan îi aruncă o privire nimicitoare 
lui, Fenrys. Masculul frumos - serios, era imposibil să-l descrii 
altfel - ridică pur și simplu din umeri. 

Dar Rowan îi spuse lui Rolfe: 

— Ea mi-a cerut să-l aduc pe Regele Dorian ca să te convingă 
să te alături cauzei noastre. Dar, de vreme ce nu te interesează 
decât planurile tale, se pare că am venit degeaba. Așadar, nu 
mai avem nevoie de tine la masa asta, mai ales dacă nu poţi să 
transmiţi mesaje. Rowan îşi îndreptă privirea spre scările din 
spatele lui Rolfe. Poţi să pleci. 

Fenrys se înecă cu un rânjet malefic, dar Gavriel se îndreptă 
când Rolfe spuse printre dinţi: 

— Nu-mi pasă cine ești și ce puteri ai. Nu vii tu să-mi dai 
ordine pe teritoriul meu. 

— Ai face bine să te obișnuiești să le primești, spuse Rowan și 
calmul din vocea lui îi făcu toate instinctele lui Dorian să-l 
pregătească de fugă. Pentru că, dacă cei din Morath o să câştige 
războiul, nu o să se mulţumească să te lase să umbli prin 
insulele astea, pretinzând că ești rege. O să te alunge din toate 
porturile și de pe toate râurile și o să-ţi interzică să faci comerţ 
cu orașele de care ai ajuns să depinzi. Cine o să fie clienţii tăi, 
când nu o să mai rămână nimeni care să îţi cumpere bunurile? 
Mă îndoiesc de faptul că lui Maeve o să-i pese - sau că o să-și 
aducă aminte de tine. 

Rolfe se răsti: 

— Dacă insulele astea or să fie devastate, o să navigăm spre 
altele - și altele. Mările sunt paradisul meu. Pe valuri, vom fi 
mereu liberi. 

— N-aș prea spune că ești liber dacă te ascunzi în taverna ta, 
de frica asasinilor Valgi. 

Rolfe îşi îndoi şi-şi întinse degetele înmănușate, iar Dorian se 
întrebă dacă avea să apuce sabia de lângă el. Lordul Pirat le 
spuse lui Fenrys și lui Gavriel: 

— O să ne întâlnim aici mâine, la unsprezece. Privirea îi 
deveni mai dură când se uită la Rowan. Trimite câte mesaje 
nenorocite vrei. Poţi să rămâi până la sosirea reginei tale, de 
care nu mă îndoiesc. Atunci, am să aud ce are de spus 
legendara Aelin Galathynius. Până atunci, ieșiţi naibii afară! El 
făcu semn din bărbie spre Gavriel și Fenrys. Puteţi să staţi de 
vorbă cu prinții în camerele lor blestemate. 


Rolfe merse spre ușa de la intrare și o deschise ca să 
descopere un zid de ploaie și pe cei patru tineri care păreau duri 
și care zăboveau pe cheiul ud. Ei îşi îndreptară mâinile spre 
arme, dar Rolfe nu făcu nicio mișcare ca să-i cheme. Pur și 
simplu, le arătă ușa. 

Rowan îl fixă pe bărbat, pentru o clipă, cu privirea, apoi le 
spuse foștilor lui tovarăși: 

— Să mergem! 

Ei nu erau atât de proști ca să-l contrazică. 

Situaţia era incontestabil nefavorabilă. 

Magia lui Rowan se destrămă când se chinui să păstreze 
intacte scuturile din jurul lui și al lui Dorian. Dar nu îi lăsă pe 
Fenrys și pe Gavriel să simtă extenuarea, nu le dezvălui nicio 
fărâmă din efortul necesar ca să menţină magia și să se 
concentreze. 

Rolfe ar fi putut foarte bine să fie o cauză pierdută împotriva 
lui Erawan sau a lui Maeve - mai ales de îndată ce ar fi văzut-o 
pe Aelin. Rowan avea sentimentul că, dacă Aelin s-ar fi alăturat 
discuţiilor, Dragonul De Mare - atât hanul, cât și nava ancorată 
în port - ar fi sfârșit în flăcări. Dar balaurii de mare... Și flota lui 
Maeve... Avea să se gândească mai târziu la asta. Oricum, totul 
era de rahat. Pur și simplu de rahat. 


Hangiţa de la Trandafirul Oceainului, o femeie dintr-o bucată 
nu puse nicio întrebare când Rowan închirie două camere - cele 
mai bune pe cave le avea de oferit hanul, pentru că îi lăsă o 
monedă de aur pe tejghea. Aruncând o privire plină de înţeles la 
hainele lui, ea se oferi să primească moneda pentru chiria pe 
două săptămână, toate mesele, adăpost pentru cal, dacă îi 
avea, și spălatul rufelor ori de câte ori ar fi fost nevoie. 

Și putea să aibă ce musafiri dorea, adăugă ea. Rowan fluieră 
brusc, iar Dorian, Fenrys și Gavriel traversară curtea pietruită, 
cu glugile trase și ocoliră fântâna care clipocea. Ploaia răpăia pe 
palmierii din ghivece, foșnind florile de bougainvillea care se 
căţărau pe ziduri spre balcoanele vopsite în alb, cu obloanele 
încă trase împotriva furtunii. 

Rowan îi ceru femeii să trimită, la etaj, probabil, suficientă 
mâncare pentru opt persoane, apoi se îndreptă către scările 
lustruite din spatele sălii de mese slab luminate, ceilalţi 
ajungându-l din urmă. Din fericire, Fenrys tăcu până ce ajunseră 


în camera lui Rowan, îşi scoaseră mantiile, iar Rowan aprinse 
câteva lumânări. Simplul gest îl făcu să simtă un gol în piept. 

Fenrys se așeză pe unul din fotoliile din faţa șemineului 
negru, trecându-și un deget pe braţul tatuat. 

— Ce camere luxoase! Deci care din nobili plătește? 

Dorian, care intenţionase să ocupe locul de lângă micul birou 
din faţa ferestrelor cu obloane trase, înţepeni. Gavriel îi aruncă 
lui Fenrys o privire care spunea: „Te rog, fără zarvă”. 

— Are vreo importanţă? întrebă Rowan când merse de la un 
perete la altul, ridicând tablourile înrămate cu floră luxurianta, 
în căutarea găurilor de spionat sau a punctelor de acces. 

Apoi se uită sub patul cu cearșafuri albe și stâlpi din lemn 
negru răsucit, atinși de lumina lumânării, încercând să nu se 
gândească la faptul că, pentru toate hotărârile lui... ea ar 
împărţit camera cu el și chiar patul acela. 

— Cineva trebuie să aibă bani ca să finanţeze războiul ăsta, 
spuse mieros Fenrys, urmărindu-l pe Rowan care, în cele din 
urmă, se rezemă de măsuţa joasă de toaletă de lângă ușă. Deși, 
având în vedere decretul de ieri din Morath, poate ai să te muţi 
în niște camere mai... puţin pretenţioase. 

Ei bine, asta spunea destule despre ce știau Fenrys și Gavriel 
în legătură cu decretul lui Erawan în ceea ce-i privea pe Dorian 
și pe aliaţii lui. 

— Vezi-ţi de ale tale, Fenrys! spuse Gavriel. 

Fenrys pufni, jucându-se cu o mică buclă din părul auriu de la 
ceafa. 

— Mereu a fost un mister pentru mine cum de reușești să te 
miști cu atâta oţel pe tine, Whitethorn. 

— Și pe mine m-a mirat dintotdeauna cum de nu ţi-a tăiat 
nimeni limba doar ca să te facă să taci, spuse calm Rowan. 

El chicoti încet. 

— Mi s-a spus că este cel mai de preţ bun al meu. Cel puţin 
așa cred femeile. 

Dorian râse ușor - era primul astfel de sunet pe care Rowan îl 
auzise din partea regelui. 

Rowan îşi sprijini mâinile pe măsuţa de toaletă. 

— Cum v-aţi mascat mirosurile? 

Ochii roșiatici ai lui Gavriel se întunecară. 

— Este un nou truc de-al lui Maeve - ca să ne facă aproape 
invizibili într-un tărâm care nu îi primește călduros pe cei ca noi. 


El făcu semn din bărbie spre Dorian și Rowan. Deși se pare că 
nu este tocmai eficient. 

— Voi doi aţi face bine să aveţi un motiv al naibii de bun 
pentru care vă aflaţi aici - și pentru care l-aţi băgat pe Rolfe în 
chestia asta, cu orice preţ, rosti Rowan. 

Fenrys spuse tărăgănat: 

— Rowan, primeşti tot ce vrei, și totuși ești un ticălos rece, 
Lorcan ar fi mândru. 

— Unde este Connall? întrebă Rowan în bătaie de joc, 
pronunţând numele fratelui geamăn al lui Fenrys. 

Fenrys se încorda. 

— Unde crezi? Unul din noi este mereu ancora. 

— Dacă nu ţi-ai mai arăta atât de vădit nemulţumirea, ea nu l- 
ar mai ţine ca garanţie. 

Fenrys fusese mereu o pacoste pentru el. lar Rowan nu uitase 
ca Fenrys era cel care ceruse să se ocupe de Aelin Galathynius 
în primăvara trecută. Lui Fenrys îi plăcea tot ce era sălbatic și 
frumos și, mai ales, să-l momească cu Aelin... Maeve știuse că 
era un chin. 

Poate că și pentru Fenrys era o tortură să fie atât de departe 
de puterea lui Maeve - și, mai cu seamă, să știe că geamănul lui 
era din nou în Doranelle și că, dacă el nu se mai întorcea 
niciodată... Connall avea să fie pedepsit în moduri de nedescris. 
Așa îi ademenise regina de la bun început: copiii erau rari 
printre fae - darămite gemenii? Și mai rari. lar pentru ca 
gemenii să se nască puternici, să ajungă masculi a căror 
dominație rivaliza cu cea a războinicilor mai în vârstă decât ei 
cu secole bune... 

Maeve și-i dorise cu înfocare. Fenrys refuzase să o servească. 
Așadar, se dusese după Connall - brunet, nu blond ca Fenrys; 
tăcut, spre deosebire de zgomotosul Fenrys; gânditor, și nu 
nesăbuit ca Fenrys. 

Fenrys obținuse ce-și dorea: femei, glorie, bogăţie. Connall, 
cu toate priceperea lui, era mereu în umbra fratelui său. Așadar, 
când regina îl abordase în legătură cu jurământul de sânge, într- 
o vreme când Fenrys, nu Connall, fusese ales să lupte în război 
cu akkadienii... Connall depusese jurământul. 

Și când Fenrys se întorsese ca să-și găsească fratele legat de 
regină și aflase ce îl forţase Maeve să facă în spatele ușilor 
închise... Fenrys se târguise: ar fi depus jurământul, însă numai 


dacă Maeve l-ar fi lăsat în pace pe fratele său. De mai bine de 
un secol, Fenrys o servise pe regina în dormitor și rămăsese 
înlănţuit de niște cătușe invizibile lângă tronul ei întunecat. 

Poate că Rowan l-ar fi plăcut pe mascul. L-ar fi respectat. 
Dacă nu ar fi avut gura aia afurisită. 

— Deci, spuse Fenrys, pe deplin conștient că nu-i răspunsese 
lui Rowan la întrebare, Rowan, în curând o să-ţi spunem regele 
Rowan? 

— Pe toţi zeii, Fenrys! şopti Gavriel. 

El oftă profund și adăugă înainte ca Fenrys să aibă șansa să-și 
deschidă gura stupidă: 

— Sosirea ta, Rowan, a fost o întâmplare fericită. 

Rowan se întoarse către masculul de lângă el - adjunctul lui 
Maeve, acum că Rowan nu mai deţinea titlul. Ca și când 
războinicul blond i-ar fi citit numele în privire, Gavriel întrebă: 

— Unde este Lorcan? 

Rowan se gândise cum să răspundă la acea întrebare de când 
îi văzuse. Pe care i-o adresase Gavriel... De ce veniseră ei în 
golful Craniului? 

— Nu știu unde este Lorcan, spuse Rowan. 

Nu era o minciună. Dacă erau norocoși, fostul lui comandant 
avea să ia celelalte două chei Wyrd, să-și dea seama că Aelin îl 
păcălise și să vină alergând - dându-i cele două chei lui Aelin să 
le distrugă. 

Dacă erau norocoși. 

— Nu știi unde este, dar l-ai văzut, spuse Gavriel. 

Rowan dădu aprobator din cap. 

Fenrys pufni. 

— Chiar o să jucăm adevăr și provocare? Spune-ne odată 
ticălosule! 

Rowan îl ţintui pe Fenrys cu privirea. Lupul Alb din Doranelle îi 
zâmbi. 

Zeii să îi ajute pe toţi, dacă Fenrys și Aedion aveau să stea 
vreo dată în aceeași cameră. 

— Aţi venit la ordinul lui Maeve - înaintea flotei? întrebă 
Rowan. 

Gavriel scutură din cap. 

— Prezenţa noastră aici nu are nicio legătură cu venirea flotei. 
Ea ne-a trimis să-l vânăm. Ştii deja ce nelegiuire a comis. 


Un act de iubire - deși numai în modul sucit în care Lorcan 
putea iubi lucrurile. Numai în felul ciudat în care o iubea pe 
Maeve. 

— El pretinde că a făcut-o în interesul ei, spuse nonșalant 
Rowan, conștient că regele stătea lângă el. 

Rowan știa că cei mai mulţi subestimau inteligenţa care se 
ascundea în spatele zâmbetului dezarmant. Știau că valoarea lui 
Dorian nu stătea în magia lui de zeu, ci în mintea lui. El se 
legase de frica și de traumele lui Rolfe de pe urma valgilor și 
pusese baza - una de care urma să se asigure că avea să-i fie 
de folos lui Aelin. 

— Din punctul ăsta de vedere, Lorcan a fost mereu arogant, 
spuse tărăgănat Fenrys. De data asta a întrecut limita. 

— Deci, aţi fost trimiși să-l aduceţi înapoi pe Lorcan? Tatuajele 
de pe gâtul lui Gavriel - făcute de însăși Rowan - se mișcară cu 
fiecare cuvânt când el spuse: „Am fost trimiși ca să-l ucidem”. 


Capitolul 23 


Pe toţi zeii! 

Rowan îngheţă. 

— Atunci, asta explică de ce aţi venit amândoi. 

Fenrys îşi dădu la o parte părul din ochii negri. 

— Suntem trei, de fapt. leri după-amiază, Vaughan a zburat 
spre nord - în timp ce noi am venit în sud. 

Vaughan, în forma lui de vultur pescar, putea acoperi cu mai 
multă ușurință terenul mult mai aspru. 

— Am aterizat în rahatul ăsta de oraș ca să vedem dacă Rolfe 
face afaceri cu Lorcan - să-l mituim să ne spună dacă Lorcan o 
să mai vină pe aici, ca să închirieze o barcă. 

Golful Craniului ar fi fost unul dintre puţinele porturi în care 
Lorcan ar fi putut face așa ceva fără să fie luat la întrebări. 

— Să-l avertizăm pe Rolfe în privinţa flotei lui Maeve a făcut 
parte din planul nostru de a-l convinge pe ticălos să ne ajute. De 
aici, o să ne croim drum spre continent - să ne începem 
vânătoarea în Sud. Și, de vreme ce teritoriile astea sunt cam 
vaste... El îşi dezgoli dinţii într-un zâmbet feroce. Am aprecia 
orice indiciu în legătură cu locaţia generalului, prinţe. 


Rowan se gândi la asta. Dar, dacă l-ar fi prins pe Lorcan, iar 
comandantul ar fi avut măcar una din cheile Wyrd... Dacă i-ar fi 
dus comandantul și cheile lui Maeve, mai ales că ea deja naviga 
spre Eyliwe din motive personale... 

Rowan ridică din umeri. 

— M-am separat de voi toţi în primăvara asta. Treaba lui 
Lorcan îl privește. 

— Ticălosule, mârâi Fenrys. 

— Am putea să negociem? interveni Gavriel. 


În ochii lui Gavriel se citea ceva asemănător durerii - și 
regretulul. Dintre toţi, Gavriel fusese probabil singurul lui 
prieten. 


Rowan se gândi dacă trebuia să-i spună despre fiul care se 
îndrepta spre locul acesta. Se gândi dacă lui Aedion i-ar fi plăcut 
să aibă șansa de a-și cunoaşte tatăl... poate înainte ca războiul 
să-i nimicească pe toţi. 

— Ţi-a dat Maeve voie să negociezi în numele ei? spuse 
Rowan 

— Noi doar ne-am primit ordinele, spuse tărăgănat Fenrys, 
permisiunea de a folosi toate mijloacele necesare ca să-l ucidem 
pe Lorcan. Nu a spus nimic despre regina ta. Deci asta 
înseamnă că da. 

Rowan îşi încrucișă braţele. 

— Dacă-mi trimiţi o armată de războinici din Doranelle, am 
să-ţi spun unde este Lorcan și încotro plănuiește să meargă. 

Fenrys râse răgușit. 

— Pe sânii Mamei, Rowan! Chiar dacă am putea, flota este 
deja în folosinţă. 

— Atunci, presupun că va trebui să mă descurc cu voi doi. 

Dorian avu bunul-simţ să nu pară la fel de surprins ca fostul 
tovarăș de arme al lui Rowan. 

Fenrys izbucni în râs. 

— Ce? Să lucrez pentru regina ta? Să lupt în bătălia voastră? 

— Nu asta vrei, Fenrys? Rowan îl fixă cu privirea. Să îmi 
servești regina? Tragi de lesă de câteva luni. Ei bine, iată-ţi 
șansa! 

Tot amuzamentul dispăru de pe chipul frumos al lui Fenrys. 

— Ești un ticălos, Rowan! 

Rowan se întoarse spre Gavriel. 


— Presupun că Maeve nu a specificat când trebuie să faci 
asta. Ușoara mișcare a capului fu singura lui confirmare. 

— lar tu, tehnic vorbind, ai să-i îndeplinești ordinul. 

Jurământul de sânge funcţiona cu cereri specifice, clare. Și se 
baza pe contact fizic apropiat, ca să activeze smucitura care 
făcea trupul să se supună. Atât de departe... ei trebuiau să se 
supună ordinelor lui Maeve - dar se puteau folosi de orice 
„scăpare” a limbajului în propriul avantaj. 

— Lorcan ar putea foarte bine să dispară până ai să consideri 
că ne-am ţinut de cuvânt, replică Fenrys. 

Rowan schiţă un zâmbet. 

— A, dar chestia este că... în cele din urmă, drumul o să-l 
conducă pe Lorcan înapoi la mine. La regina mea. Nu știu cât o 
să dureze, dar o să ne găsească din nou. Și, atunci, o să fie al 
vostru. 

El îşi atinse ușor bicepsul cu un deget. 

— Oamenii au să vorbească despre războiul ăsta o mie de ani. 
Ba mai mult. Rowan făcu semn din bărbie spre Fenrys. Tu nu te- 
ai dat niciodată în lături de la o luptă. 

— Asta dacă o să supravieţuim, spuse Fenrys. Și cum rămâne 
cu darurile lui Brannon? Cât timp o să ardă o singură flacără în 
întunericul care se adună? Maeve și-a ascuns motivele în ceea 
ce privește flota și Eyliwe, dar măcar ne-a spus cine conduce cu 
adevărat Morathul. 

Când Rowan intrase pe ușile Dragonul De Mare, se întrebase 
ce zeu trimisese furtuna care îi împinsese să sosească în Golful 
Craniului în această zi, în acest moment. 

Împreună, el și cei din grup învinseseră o legiune din armata 
Adarlanului în primăvara asta și câştigaseră cu ușurință. 

Și, chiar dacă Lorcan, Vaughan și Connall nu erau cu ei... Un 
singur războinic fae era la fel de bun ca o sută de soldaţi 
muritori, dacă nu și mai mulţi. 

Terrasenul avea nevoie de mai mulţi soldaţi. Ei bine, iată o 
armată formată din trei masculi. 

Și, împotriva legiunilor aeriene Dinţi-De-Fier, aveau nevoie de 
viteza, puterea și secolele de experienţă ale unor fae. 

Împreună, devastaseră orașe și regate pentru Maeve; 
împreună începuseră și puseseră capăt războiului. 

— Acum zece ani, nu am făcut nimic să oprim asta, spuse 
Rowan. Dacă Maeve ar fi trimis o armată, poate că am fi reușit 


să ţinem lucrurile sub control. Fraţii noștri au fost vânaţi, uciși și 
torturați. Maeve a lăsat să se întâmple asta de ciudă, pentru că 
mama lui Aelin nu a vrut să cedeze în faţa ei. Deci, da - Inima 
mea de Foc este o singură flacără în marea de întuneric. Dar ea 
este dispusă să lupte, Fenrys. Este dispusă să se lupte cu 
Erawan, cu Maeve și chiar cu zeii, dacă asta înseamnă că poate 
să obţină pacea. 

În cealaltă parte a camerei, Dorian închisese ochii. Rowan știa 
că regele avea să lupte - și că ar fi căzut glorios - că darul lui 
putea face diferenţa între victorie și înfrângere. Totuși... nu era 
instruit. Era încă neîncercat, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le 
îndurase. 

— Insă Aelin este una singură, continuă Rowan. Și s-ar putea 
ca nici măcar darurile ei să nu fie suficiente să câştige. Singură, 
şopti el, întâlnind mai întâi privirea lui Fenrys, apoi pe cea alui 
Gavriel, o să moară. Și, odată stinsă flacăra, se termină tot. Nu o 
să mai avem o a doua șansă. După ce-o să se stingă flacăra, toţi 
o să fim condamnaţi - toţi, din toate ţinuturile și lumile. 

Cuvintele îi otrăveau limba, iar gândul la acea moarte - la ce 
ar fi făcut dacă s-ar fi întâmplat așa ceva - îl făcu să simtă o 
durere în oase. 

Gavriel și Fenrys se uitară unul la celălalt, vorbind în tăcere, 
așa cum obișnuia și el. Ca să-i convingă, Rowan trebuia să joace 
o singură carte - să-l convingă pe Gavriel. 

Chiar dacă formularea ordinelor lui Maeve le-ar fi permis să o 
facă, ea ar fi putut foarte bine să-i pedepsească pentru 
neascultarea lor întocmai. O mai făcuse; cu toţii aveau cicatrice 
din cauza asta. Ei cunoșteau riscul la fel de bine ca Rowan. 
Gavriel scutură ușor din cap spre Fenrys. 

Inainte ca ei să se poată întoarce să-l refuze, Rowan îi spuse 
lui Gavriel: 

— Dacă nu lupţi în războiul ăsta, Gavriel, atunci ai să-ţi 
condamni fiul la moarte. 

Gavriel îngheţă. 

— Pe naiba! spuse Fenrys. 

Până și Dorian suspina ușor. 

Rowan se întrebă cam cât de supărat avea să fie Aedion 
atunci când spuse: 


— Gândește-te la propunerea mea. Dar să știi că fiul tău se 
îndreaptă spre golful Craniului. s-ar putea să vrei să aștepți ca 
să iei o hotărâre până ce ai să îl întâlneşti. 

— Cine... Rowan nu era sigur că Gavriel respira normal. 
Războinicul îşi încleșta mâinile atât de strâns, încât cicatricele 
de pe monturi se făcură albe ca luna. Am un fiu? 

Parţial, Rowan simţi că era ticălosul care pretinsese Fenrys că 
era, și nu masculul pe care-l credea Aelin, când dădu din cap. 

Informaţia s-ar fi aflat mai devreme sau mai târziu. 

Dacă Maeve ar fi aflat prima, ar fi putut plănui să îl 
ademenească pe Aedion - ar fi putut trimite grupul să-l ucidă 
sau să-l răpească. Dar acum, presupuse Rowan, chiar el 
ademenise grupul. Totul depindea doar de cât de disperat era 
Gavriel să-și cunoască fiul... și de cât de mult se temeau să o 
dezamăgească pe Maeve, dacă nu l-ar fi găsit pe Lorcan. 

Așadar, Rowan spuse cu răceală: 

— Să nu ne staţi în cale până la sosirea lor, iar noi nu o să 
stăm în calea voastră. 

Ideea de a-i respinge se împotrivea tuturor instinctelor lui, dar 
Rowan îşi menţinu scuturile strânse, iar magia lui se întinse ca 
să-i dea de știre dacă oricare din ei ar fi respirat cum nu trebuia 
când se întoarse să deschidă ușa dormitorului și să plece în 
tăcere. El avea multe de făcut. Începând cu scrierea unui 
avertisment pentru nobilii din Eyliwe și pentru forţele din 
Terrasen și sfârșind cu încercarea de a-și da seama cum naiba 
ar fi putut să lupte în două războaie în același timp. 

Pleoștit și palid, Gavriel se ridică, iar ceva care aducea cu 
devastarea i se citea pe chip. 

În ochii lui Dorian, Rowan văzu că regele îşi dăduse seama, 
înainte ca el să-și mascheze expresia. Da - la prima vedere, 
Aedion și Aelin păreau fraţi, dar zâmbetul lui Aedion îi trăda 
moștenirea. 

Gavriel și-ar fi dat seama într-o clipă... dacă mirosul lui Aedion 
nu l-ar fi dat primul de gol. 

Fenrys se apropie de mascul, cu o mână pe umărul lui, când 
ieșiră pe hol. Pentru Rowan și Fenrys, Gavriel fusese mereu un 
sprijin. Niciodată unul pentru celălalt - nu, lui și lui Fenrys... le 
era mai ușor să se sugrume reciproc. 

Rowan le spuse ambilor foști tovarăși: 


— Dacă o să-i oferiţi lui Maeve cel mai mic indiciu despre fiul 
lui Gavriel, o să se aleagă praful de înţelegerea noastră. Nu o 
să-l găsiţi niciodată pe Lorcan. Și, dacă Lorcan o să-și facă 
apariţia... Am să-l ajut cu bucurie să vă ucidă. 

Rowan se ruga să nu se ajungă la asta - la o luptă atât de 
brutală și de nimicitoare. 

Totuși era război. Și nu avea de gând să-l piardă. 


Capitolul 24 


Cântăreaţa-Vântului plecă din Ilium la răsărit, echipajul și 
căpitanul acesteia neștiind că cei doi indivizi cu glugi - și uliul lor 
- care plătiseră cu aur, nu intenționau să călătorească tocmai 
până-n Leriba. Nu dădeau de bănuit că ar fi înţeles deja că ei 
erau generalul și regina care, cu o noapte în urmă, le 
eliberaseră orașul. 

Era considerată o călătorie ușoară pe coasta continentului, 
deși Adin se întreba dacă rostirea cu voce tare a afirmației i-ar fi 
garantat că nu era așa. In primul rând, trebuiau să navigheze 
prin apele Adarlanului - în apropiere de Rifthold, mai exact. 
Dacă vrăjitoarele patrulau atât de departe spre mare... 

Dar nu aveau de ales, nu cu plasa întinsă de Erawan peste 
continent Nu cu ameninţarea lui de a-i găsi și de a-i prinde pe 
Rowan şi pe Dorian, încă vie în mintea ei și cu rana adâncă și 
roșie care-i zvâcnea pe piept, chiar deasupra inimii. 

Stând pe puntea navei, cu soarele care se ridica pătând golful 
turcoaz al orașului Ilium în auriu și roz, Aelin se întrebă dacă 
apele acestea aveau să fie roșii când urma să le mai vadă, data 
viitoare. Se întrebă cât timp aveau să rămână soldaţii 
adarlanieni pe partea lor de graniţă. 

Aedion veni lângă ea, terminându-și a treia inspecţie. 

— Totul pare în regulă. _ 

— Lysandra a spus că totul e în ordine. Intr-adevăr, de la 
înălţimea catargului principal al navei, ochii de uliu ai Lysanadrei 
nu ratau nimic. 

Aedion se încruntă. 

— Ştiţi, voi, domnișoarelor, aţi putea să ne mai lăsaţi și pe 
noi, masculii, să facem unele lucruri din când în când. 


Aelin ridică o sprânceană. 

— Și ce-ar mai fi amuzant, atunci? 

Dar știa că s-ar fi contrazis la nesfârșit în privinţa faptului că 
trebuia să se retragă pentru ca alţii, pentru ca Aedion, să poată 
lupta pentru ea. Fusese destul de rău în Rifthold, destul de rău, 
pentru că știa că inelele și colierele acelea ar fi putut să-i 
înrobească - dar ce-i făcuse Erawan supraveghetorului... ca 
experiment... 

Aelin se uită la membri agitaţi ai echipajului și se abţinu să le 
ceară sa se grăbească. Fiecare minut de întârziere putea fi unul 
în care Erawan se apropia de Rowan și de Dorian. Era doar o 
chestiune de timp ca el să primească un raport privind locul în 
care fuseseră zăriţi. Aelin lovi ușor puntea cu piciorul. 

Clătinatul navei pe valurile calme îi răspunse bătăii piciorului 
ei. Dintotdeauna îi plăcuse să simtă și să miroasă marea. Dar 
acum, până și plescăitul valurilor părea să spună: „Grăbiţi-vă, 
grăbiţi-vă!” 

— Regele Adarlanului - și Perrington, presupun - m-au 
controlat mulţi ani, spuse Aedion. 

Vorbi destul de încordat, așa încât Aelin îşi întoarse privirea 
dinspre mare ca să stea cu faţa la el. Acesta apucă balustrada 
de lemn, arsurile de pe mâini contrastând cu pielea lui bronzată. 

— S-au întâlnit cu mine în Terrasen, în Adarlan. El m-a ţinut în 
temniţa lui nenorocită, pe toţi zeii! Și totuși, nu mi-a făcut asta. 
Mi-a oferit inelul, dar nu a observat că, în schimb, am purtat 
unul fals. De ce nu m-a despicat și nu m-a denaturat? Cred că a 
știut - sigur a știut că ai să vii după mine. 

— Regele l-a lăsat în pace pe Dorian cât de mult timp a putut 
- poate că ţi-a arătat și ţie acea bunătate. Poate că știa că, dacă 
ai fi dispărut, aș fi putut foarte bine să decid să las lumea asta 
să se ducă naibii și să nu-l eliberez niciodată, de ciudă. 

— Ai fi făcut asta? 

„Oamenii pe care îi iubești sunt doar arme care vor fi folosite 
împotriva ta”, îi spusese cândva Rowan. 

— Nu-ţi risipi energia făcându-ţi griji în legătură cu ce ar fi 
putut să se întâmple. 

Ştia că nu îi răspunsese la întrebare. 

Aedion nu se uită la ea când îi spuse: 

— Știu ce s-a întâmplat în Endovier, Aelin, dar când l-am 
văzut pe supraveghetor, când am auzit ce a spus... El înghiţi în 


sec. Am fost atât de aproape de minele de sare. În anul ăla - am 
campat cu legiunea Bane chiar dincolo de graniţă, vreme de trei 
luni. 

Ea întoarse capul spre el. 

— Nu începe. Erawan l-a trimis pe bărbat cu un scop - din 
motivul ăsta. Îmi cunoaşte trecutul - vrea să știu că îl cunoaşte - 
și că o să-l folosească împotriva mea. Impotriva noastră. O să-i 
folosească pe toţi cei pe care îi cunoaştem, dacă o să fie nevoit 
să o facă. 

Aedion oftă. 

— Mi-ai fi spus ce s-a întâmplat aseară, dacă nu aș fi fost 
acolo? 

— Nu știu. Pariez că te-ai fi trezit de îndată ce mi-aş fi 
dezlănţuit puterea asupra lui. 

El pufni. 

— Este greu să ratezi așa ceva. 

Pescărușii care ţipau și zburau umplură liniștea care se 
așternuse, în ciuda declaraţiei ei de a nu zăbovi în trecut, Aelin 
spuse cu grijă: 

— Darrow a pretins că ai luptat la Theralis. De câteva 
săptămâni îşi dorise să-l întrebe, dar nu avusese curajul. 

Aedion fixă cu privirea apa agitată. 

— S-a întâmplat acum mult timp. 

Ea îşi înghiţi arsura din gât. 

— Aveai doar paisprezece ani. 

— Da. Maxilarul i se încorda. Ea nu putea decât să-și 
imagineze măcelul. Și groaza - nu doara unui băiat care ucidea 
și lupta, ci a unuia care-și vedea murind oamenii la care ţinea. 
Unul câte unul. 

— Îmi pare rău, şopti ea, că a trebuit să înduri asta. 

Aedion se întoarse spre ea. Nici urmă de aroganță și 
insolenţă. 

— Theralis este câmpul de luptă pe care îl văd cel mai mult în 
visele mele. El zgârie o fărâmă de pe balustradă. Darrow s-a 
asigurat că rămân departe de mijlocul acţiunii, dar am fost 
copleșiți. Era inevitabil. 

El nu îi spusese niciodată că Darrow încercase să-l protejeze. 
Ea îi acoperi mâna lui Aedion cu a ei și o strânse. 

— Îmi pare rău, spuse ea din nou. Nu reuși să-l întrebe mai 
multe. El ridică un umăr. 


— Viaţa mea de războinic a fost aleasă cu mult înaintea acelei 
bătălii. 

Într-adevăr, ea nu și-l putea imagina fără sabie și scut - 
ambele prinse acum de spatele lui. Nu reușea să-și dea seama 
dacă asta era un lucru bun. 

Liniștea se lăsă între ei, densă, veche și obositoare. 

— Nu îl condamn, spuse în cele din urmă Aelin. Nu-l condamn 
pe Darrow pentru că m-a ţinut departe de Terrasen. Aș fi 
procedat și judecat la fel, dacă aș fi fost în locul lui. 

Aedion se încruntă. 

— Credeam că o să ne împotrivim decretului său. 

— Asta fac, jură ea. Dar... înţeleg de ce a făcut-o Darrow. 

Aedion o studie înainte de a da din cap și apoi făcu gestul cu 
seriozitate, ca de la un soldat la altul. 

Ea îşi acoperi cu mâna amuleta de sub haine. Puterea antică 
și nepământeană se frecă de ea și un fior îi cobori pe șira 
spinării - „Găsește lacătul” 

Ce bine că Golful Craniului era în drumul lor spre Mlaștinile 
Stâncoase din Eyliwe. 

Și bine că liderul ei avea o hartă magică tatuată pe mâini. O 
hartă care dezvăluia inamicii, furtunile... și comorile ascunse. O 
hartă pentru a găsi lucruri care nu voiau să fie găsite. 

Aelin îşi cobori mâna, sprijinindu-le pe amândouă de 
balustradă și studiind cicatricea de pe ambele palme. Atât de 
multe promisiuni și jurăminte făcute! Atât de multe datorii și 
favoruri de răscumpărat! 

Aelin se întrebă ce răspunsuri și jurăminte ar fi putut s-o 
aștepte în Golful Craniului dacă ar fi ajuns acolo înaintea lui 
Erawan. 


Capitolul 25 


Foșnetul frunzelor, ţipătul îndepărtat al păsărilor precaute, 
mirosul urât de lut și de lemn vechi o treziră pe Manon Cioc- 
Negru. 

Ea gemu când deschise ochii și se uită mijit la lumina 
acoperită cu picăţele a soarelui prin coroana densă a copacilor. 

Cunoștea copacii. Era în Oakwald. 


Încă era prinsă în șa, iar Abraxos stătea lăţit sub ea, cu gâtul 
întins, astfel încât să îi poată supraveghea respiraţia. El căscă 
ochii fiind cuprins de panică atunci când ea gemu, încercând să 
se ridice. Manon căzuse pe spate și, fără îndoială, zăcea acolo 
de ceva timp, judecând după sângele albastru care-i acoperea 
coastele lui Abraxos. 

Manon îşi înălţă capul ca să-și privească abdomenul și îşi 
înăbuși un țipăt când mușchii i se încordară. 

Căldura umedă i se prelinse din abdomen. Deci rănile abia se 
prinseseră, dacă se rupeau atât de ușor. 

Capul îi bubuia ca o mie de forje. lar gura îi era atât de 
uscată, încât abia îşi mișca limba. 

Primul lucru de făcut: să coboare din șa. Apoi să încerce să se 
evalueze. Apoi să găsească apă. 

Un râu bolborosea în apropiere, destul de aproape, încât se 
întrebă dacă Abraxos alesese locul tocmai din acest motiv. 

El pufăi și se agită îngrijorat, iar ea șuieră când mușchii 
stomacului i se desprinseră și mai mult. 

— Încetează, spuse ea răgușit Sunt... bine. 

Nu era bine, nici pe departe. 

Dar nu era moartă. 

lar asta era un început bun. 

Celălalt rahat - bunica ei, Cele Treisprezece, afirmaţia privind 
clanul Crochan... Avea sa se ocupe de asta, de îndată ce s-ar fi 
simţit mai bine. 

Manon zăcu acolo câteva minute lungi, respirând în durere. 

Trebuia să-și curețe rana; să oprească sângerarea. 

Nu era îmbrăcată decât cu hainele de piele - și cămașa ei... 
Nu avea puterea să fiarbă mai întâi pânza. 

Trebuia să se roage ca nemurirea care îi curgea prin vene să 
o ferească de infecţii. 

Sângele Crochan din ea... 

Manon se ridică dintr-o smucitură bruscă, fără să-și dea timp 
să ezite, și se forţă atât de tare să-și înghită ţipătul, încât buza îi 
sângeră, iar un iz de cupru îi umplu gura. 

Măcar era în picioare. Sângele îi picura de sub haina de zbor 
croită din piele, dar ea se concentra să desfacă armura de 
protecţie, cataramă cu cataramă. 

Nu era moarta. 

Mama încă mai avea nevoie de ea. 


Fără armură, Manon se holbă, măsurând cu privirea la 
distanţa de la Abraxos la pământul acoperit de mușchi. 

Întunericul să o salveze! Avea s-o doară. 

Chiar și mișcarea ușoară a corpului, ca să-și poată balansa 
piciorul într-o parte, o făcu să-și încleșteze dinţii ca să nu 
suspine. Dacă unghiile bunicii ar fi fost otrăvite, ar fi murit. 

Dar fuseseră zimţate - zimţate, și nu ascuţite și pline de 
rugină. 

Un cap imens se împinse în genunchiul ei, iar ea îl găsi pe 
Abraxos acolo, cu gâtul întins - capul fiindu-i chiar sub tălpi, iar 
propunerea i se citea în privire. 

Fără să creadă că ar mai fi rămas mult timp conștientă, 
Manon alunecă pe capul lat al balaurului și respiră printre 
valurile de durere puternică. Respirația lui îi încălzi pielea rece, 
când o cobori încet în poiana înverzită. 

Ea se întinse pe spate, lasându-l pe Abraxos, care scânci ușor, 
să o miroasă. 

— Bine, şopti ea. Sunt... 

Manon se trezi la amurg. 

Abraxos era încolăcit în jurul ei, cu aripile înclinate, ca să 
formeze un acoperiș improvizat. 

Măcar îi era cald. Și sete... 

Manon gemu, iar aripa se retrase imediat, dezvăluind un cap 
pielos și ochi îngrijoraţi. 

— Tu... cloșcă, suspină şi-şi strecură braţele sub ea, 
ridicându-se. 

O, pe toţi zeii, o, pe toţi zeii! 

Dar stătea în fund. 

Abraxos era prea mare ca să ajungă printre copaci - dar ea 
avea nevoie de apă. Curând. Câte zile trecuseră? Cât sânge 
pierduse? 

— Ajutor! şopti ea. 

Maxilarele puternice o apucară de gulerului tunicii, ridicând-o 
cu o asemenea blândeţe, încât pieptul lui Manon se strânse. Ea 
se legănă, sprijinindu-și o mână de coasta lui pieloasă, dar 
rămase dreaptă. 

Apă... apoi, mai putea să doarmă. 

— Așteaptă aici, spuse ea, clătinându-se spre cel mai apropiat 
arbore, cu o mână pe abdomen, Spintecă-Vânt fiindu-i o 
greutate pe spate. 


Se gândi să lase sabia în urmă, dar orice mișcare în plus, 
până și desfăcutul centurii de pe pieptul ei, era de neconceput. 

Se clătină de la un copac la altul, înfigându-și unghiile în 
fiecare trunchi ca să rămână în picioare, respiraţia ei sacadată 
umplând pădurea liniștită. 

Era vie; era vie... 

Râul nu era mai mult decât un firicel printre niște bolovani 
acoperiţi de mușchi. Dar era limpede, rapid și cel mai frumos 
lucru pe care îl văzuse vreodată. 

Manon studie apa. Dacă ar fi îngenuncheat, ar mai fi putut să 
se ridice? 

Dacă ar fi fost nevoită, ar fi dormit aici. După ce și-ar fi 
astâmpărat setea. _ 

Cu grijă și cu mușchii tremurând, îngenunche pe mal. și 
înghiţi ţipătul când se aplecă peste râu și-i curse și mai mult 
sânge. Bău primele câteva guri fără oprire și apoi sorbi mai 
încet, simțind acum durerea și în stomac, și-n afara lui. 

O ramură se rupse, iar Manon se ridică în picioare, instinctul 
controlând durerea atât de repede, încât agonia o lovi o 
secundă mai târziu. Dar ea scrută copacii, pietrele, coroana și 
micile dealuri. 

Vocea rece a unei femei se auzi din partea cealaltă a râului: 

— Se pare că ai căzut departe de cuibul tău, Cioc-Negru. 

Manon nu reuși să-și dea seama cine-i vorbea, ce vrăjitoare 
întâlnise... 

Din spatele umbrelor unui copac, apăru o tânără superbă. 

Era suplă și mlădioasă, iar părul roșcat și liber îi acoperea 
parţial goliciunea. Nicio haină nu acoperea pielea albă. Nicio 
cicatrice și niciun semn nu-i pătau carnea la fel de pură ca 
zăpada. Părul mătăsos al femeii se mișcă odată cu ea, când se 
apropie. 

Dar femeia nu era vrăjitoare. Și ochii ei albaștri... 

Fugi! Fugi! 

Ochii ei albaștri ca de gheaţă licăreau chiar și în pădurea 
umbrită. Și buzele-i provocatoare, pline și roșii, se despărţiră 
într-un zâmbet prea alb, când se uită cu atenţie la Manon, la 
sânge și la răni. Abraxos urlă în semn de avertisment, scuturând 
pământul, copacii, frunzele. 

— Cine ești? spuse Manon răgușită. 


Tânăra femeie îşi înclină capul - ca un măcăleandru care 
cerceta un vierme zvârcolindu-se. 


— Regele Întunecat spune că sunt copoiul său. 

Manon făcu să merite fiecare respiraţie când îşi adună 
puterea. 

— N-am auzit de tine, spuse Manon. 

Ceva prea întunecat ca să fie sânge șerpui pe sub pielea albă 
de pe abdomenul femeii și apoi dispăru. Ea îşi trecu o mână 
mică și frumoasă peste locul în care zvârcolise, pe rotunjimea 
abdomenului ferm. 

— N-ai fi avut de unde să auzi de mine. Până la trădarea ta, 
am fost ţinută sub munţii aceștia. Dar când el mi-a rafinat 
puterea din sânge... În ochii albaștri ce o străpunseră, Manon 
văzu nebunia licărind. Poate să facă multe cu tine, Cioc-Negru. 
Atât de multe. M-a trimis să îi aduc din nou călăreaţa încoronată 
lângă el... 

Manon se retrase un pas - doar unul. 

— Nu ai unde să fugi. Nu cu maţele care stau să-ţi iasă pe 
afară. Ea îşi aruncă părul roșcat peste un umăr. O, ce-o să ne 
distrăm acum că te-am găsit, Cioc-Negru! Cu toţii! 

Manon se pregăti și scoase Spintecă-Vânt, când silueta femeii 
străluci ca un soare negru și apoi se undui, conturul mărindu-se 
și transformându-se, până când... 

Femeia fusese o iluzie. O vrajă. Creatura care stătea în faţa ei 
fusese născută în întuneric și era atât de albă, încât ea se îndoia 
că simţise vreodată atingerea soarelui, până acum. lar mintea 
care o inventase... Era imaginaţia cuiva născut într-o altă lume - 
una în care coșmarurile bântâiau pământul rece și întunecat. 

Corpul și faţa erau vag umane. Dar... Copoiul. Da, numele i se 
potrivea. Nările erau imense, ochii atât de mari și lipsiţi de 
pleoape, că se întrebă dacă însuși Erawan i le îndepărtase, iar 
gura ei... Dinţii erau cioturi negre și limba, groasă și roșie - ca 
să guste aerul. Și, din corpul alb, se întindeau aripile - 
modalitatea de transport al lui Manon. 

— Vezi? spuse mieros Copoiul. Vezi ce poate să-ţi dăruiască? 
Acum pot gusta vântul; îi pot mirosi măduva. Așa cum te-am 
mirosit pe tine, din cealaltă parte a tărâmului. 

Manon îşi duse un braţ în jurul stomacului, iar celălalt îi 
tremură când ridică Spintecă-Vânt. 


Copoiul râse încet și blând. 

— Cred că o să-mi facă plăcere, spuse ea, şi se năpusti. 

Vie - era vie și avea să rămână astfel. 

Manon sări înapoi și se strecură printre doi copaci, atât de 
aproape, încât creatura lovi zidul de lemn din calea ei. Ochii de 
vitel se micșorară de furie, iar mâinile albe - ale căror degete 
aveau gheare de săpat pământul - intrară în lemn când ea se 
retrase... 

Doar ca să rămână înţepenită. 

Poate că Mama o proteja. 

Din cauza aripilor, fiinţa se blocase între cei doi copaci, pe 
jumătate înăuntru, pe jumătate afară, lemnul strângând-o... 

Manon fugi. Durerea o chinuia la fiecare pas, iar ea suspină 
scrâșnind din dinţi când alergă printre copaci. Din spate, se 
auziră un pocnet, un lemn prăbușit și niște frunze. 

Manon se forţă, apăsând puternic rana cu o mână și ţinând 
suficient de strâns Spintecă-Vânt, încât sabia tremură. Dar iată-l 
pe Abraxos, cu ochi sălbatici și deja bătând din aripi, 
pregătindu-se de zbor. 

— Pleacă! spuse ea răgușit, aruncându-se spre el, când 
lemnul scârţâi în spatele ei. 

Abraxos se avântă către ea când Manon sări spre el - nu pe 
el, ci în ghearele lui, în ghearele puternice care o apucară de 
sub sâni, stomacul rupându-i-se încă un pic atunci când balaurul 
o ridică tot mai sus, printre copaci, și frunze, și cuiburi. 

Aerul pocni sub cizmele ei, iar Manon, cu ochii în lacrimi, se 
uită în jos ca să vadă cum Copoiul îşi întindea ghearele frenetic. 
Dar era prea târziu. 

Cu un țipăt de furie, Copoiul se retrase câţiva pași spre 
marginea poienii, pregătindu-se să sară în aer din fugă, în timp 
ce aripile lui Abraxos bătură spasmodic. 

Ei ieșiră dintre coroanele copacilor, aripile lui rupând crengile 
și făcându-le să cadă peste Copoi. 

Vântul bătu spre Manon în vreme ce Abraxos zbură cu ea, tot 
mai sus, îndreptându-se spre est, spre câmpii - în est și sud... 

Creatura nu avea să întârzie prea mult timp. Și Abraxos îşi 
dădea seama de asta. 

O plănuise. 

Ceva alb licări printre coroanele copacilor de sub ei. 


Abraxos atacă într-un plonjon rapid și mortal, urletul lui furios 
făcându-i capul lui Manon să bâzâie. 

Copoiul nu avu timp să se ferească atunci când coada 
puternică a lui Abraxos o izbi, spinii din oţel acoperiţi cu otravă 
lovind ţinta. 

Sângele negru și stricat ţâșni; aripile membranoase și sidefii 
se sfâșiară. 

Apoi, ei se înălţară din nou, iar Copoiul căzu rostogolindu-se 
prin coroanele copacilor. Lui Manon nu-i păsa dacă fiinţa era 
rănită sau pe moarte. 

— Am să te găsesc, ţipă Copoiul căzut la pământ. 

Parcurseră câţiva kilometri înainte ca vorbele strigate să se 
stingă. 

Manon și Abraxos se opriră doar cât ea să se caţăre pe 
spatele lui și să se prindă bine. Nici urmă de alţi balauri pe cer, 
nici urmă de Copoi care să-i urmărească. Poate că otrava avea 
s-o ţină la sol pentru o vreme - dacă nu pentru totdeauna. 

— Spre coastă! spuse Manon în vânt, când cerul sângeră 
stacojiu în întunericul final. Undeva unde să fim în siguranţă. 

Sângele îi picură printre degete - mai repede și mai gros 
decât înainte - doar o clipă înainte ca întunericul să o revendice 
din nou. 


Capitolul 26 


Nici după două săptămâni în Golful Craniului, timp în care 
Rolfe îi ignorase în ciuda cererilor lor de a se întâlni cu el, Dorian 
încă nu se obișnuise cu umiditatea și căldura. Il urmăreau zi și 
noapte, trezindu-l din somn, ud de transpiraţie, facându-l să 
intre în Trandafirul Oceanului, de îndată ce soarele era pe cer. 

Și, de vreme ce Rolfe refuza să-i vadă, Dorian încerca să-și 
ocupe zilele și cu altceva, fără să se mai plângă de căldură. 
Dimineţile erau dedicate practicării magiei într-o poiană din 
junglă, la câţiva kilometri distanţă. Mai rău, Rowan îl făcea să 
alerge până acolo și înapoi; iar când ei se întorceau la prânz, 
putea „să aleagă” să mănânce înainte sau după antrenamentele 
istovitoare ale lui Rowan. 


Sincer, Dorian nu știa cum de Aelin supravieţuise luni întregi 
așa - ca să nu mai vorbim de cum se îndrăgostise de războinic 
între timp. Deși el presupunea că regina și prinţul împărtășeau 
un sadism care îi făcea compatibili. 

În unele zile, Fenrys și Gavriel se întâlneau cu ei în curtea 
hanului, fie pentru antrenament, fie să le dea sfaturi nedorite în 
legătură cu tehnica lui Dorian, cu sabia și pumnalul. În unele 
zile, Rowan îi lăsa să rămână; în altele, îi alunga mârâind. 

Dorian îşi dădu seama că, de obicei, îi alunga atunci când nici 
măcar căldura și soarele nu puteau să împrăștie umbrele 
ultimelor câteva luni - când el se trezea cu o transpiraţie care 
părea a fi sângele lui Sorscha, când nu putea suporta nici măcar 
atingerea tunicii pe gât. 

El nu știa sigur dacă să-i mulţumească prinţului fae pentru că 
observase sau să-l urască pentru bunătatea lui. 

In timpul după-amiezelor se plimbau prin oraș după zvonuri și 
noutăţi, urmăriţi de oamenii lui Rolfe cu aceeași atenţie cu care 
erau și ei urmăriţi. Doar șapte căpitani ai flotei sărăcite a lui 
Rolfe erau pe insulă - opt și cu Rolfe -, cu mai puţine nave 
ancorate în golf. Unii fugiseră după atacul valg; alţii se odihneau 
printre pești, pe fundul apei din port, împreună cu navele lor. 

Rapoartele veneau din Rifthold: despre orașul, în mare parte; 
ruinat, aflat sub comanda vrăjitoarelor, despre nobilii și 
comercianții care fugeau spre proprietăţile rurale, lăsându-i pe 
săraci să se apere singuri. Vrăjitoarele controlau porţile orașului 
și docul - nimic și nimeni nu intra fără știrea lor. Mai rău, navele 
din trecătoarea Ferian navigau pe Avery spre Rifthold, 
transportau soldaţi ciudaţi și bestii care transformau orașul în 
propriul teren de vânătoare. 

Erawan nu se jucase cu plănuirea războiului. Ambarcaţiunile 
care navigau pe Avery erau prea mici, pretinsese Rowan, și era 
imposibil ca armata din Fundac să fie toată flota lui Erawan. 
Așadar, unde fusese flota Adarlanului în tot acest timp? 

Rowan descoperi răspunsul la cinci zile după sosirea lor: în 
Golful din Oro. O parte din flotă fusese poziționată în apropiere 
de coasta nord-estică a regatului Eyliwe, o parte ascunsă în 
porturile din Melisande, unde se zvonea că regina lor le 
permitea soldaţilor din Morath să intre din orice direcţie voiau. 
Erawan îşi împărţise cu pricepere flota, plasând-o în suficiente 
locaţii-cheie, așa încât Rowan îl informă pe Dorian că ar fi 


trebuit să sacrifice pământul, aliaţii și avantajele geografice ca 
să păstreze altele. 

Dorian urâse să recunoască în faţa războinicului fae că nu 
auzise de niciunul dintre planurile acestea în ultimii ani - 
întâlnirile lui de consiliu fuseseră despre politică, despre comerţ 
și sclavi. Fuseseră o diversiune, îşi dădu el seama - un mod dea 
le capta atenţia lorzilor și conducătorilor continentului 
concentrată asupra unui lucru, în timp ce alte planuri erau puse 
în practică. lar acum... dacă Erawan și-ar fi chemat flota din golf, 
era foarte probabil ca navele să navigheze în jurul coastei 
sudice a regatului Eyliwe și să devasteze toate orașele, până ce 
ar fi ajuns în Orynth. 

Cu puţin noroc, flota lui Erawan urma a se ciocni cu cea alui 
Maeve. Nu că auziseră ceva despre cea din urmă. Nici măcar un 
zvon despre direcţia și rapiditatea navelor ei. Sau o șoaptă 
despre locul în care plecase Aelin Galathynius. Dorian știa că, pe 
străzile orașului, Rowan vâna știri despre ea. 

Așa că Dorian și Rowan adunau informaţii incomplete și se 
întorceau la han în fiecare seară ca să le analizeze, în timp ce 
mâncau creveţi condimentaţi, din apele calde ale arhipelagului, 
și orez fierbinte de la comercianții din continentul sudic, 
paharele cu apă cu portocale stând pe hărţile terestre și 
maritime pe care le cumpăraseră din oraș. În mare parte, 
informaţiile erau de la a doua sau a treia mână; până și o curvă 
de rând de pe stradă părea să știe mai multe decât marinarii 
care munceau la docuri. 

Dar niciuna dintre curve și niciun marinar sau negustor nu 
aveau vești despre soarta prinţului Hollin sau a reginei 
Georgina. Războiul se apropia și se părea că soarta unui copil și 
a unei regine frivole, care nu se deranjase niciodată să ia 
puterea, nu interesa pe nimeni, în afară de Dorian. 

Într-o după-amiază deosebit de umedă, care acum se răcorea 
mulţumită unei furtuni aprige, Dorian îşi lăsă furculiţa lângă 
farfuria cu pește fiert și îi spuse lui Rowan: 

— Cred că m-am săturat să aștept ca Rolfe să se vadă cu noi. 

Furculiţa lui Rowan zornăi de farfurie când o cobori și aşteptă 
cu o liniște nefirească. Nu-i păsa unde erau Gavriel și Fenrys în 
după-amiaza asta. De fapt, Dorian fu recunoscător pentru 
absente lor când spuse: 

— Am nevoie de niște hârtie şi de un mesager. 


Trei ore mai târziu, Rolfe îi chemă pe cei din grup la taverna 
Dragonul De Mare. 

In ultimele zile, Rowan îl învățase cum să se protejeze, iar 
Dorian înălţă un scut în jurul său. Rolfe îi conduse pe ei patru 
de-a lungul holului de la etajul tavernei, îndreptându-se spre 
biroul său. 

Planul lui se desfășurase lin - perfect. 

Nimeni nu observase că scrisoarea trimisă de Rowan după 
prânz era aceeași pe care Dorian o primise mai târziu, la han. 

Dar spionii lui Rolfe observară șocul de pe chipul lui Dorian 
când o citi - groază, frică și furie în faţa veștilor primite. Rowan, 
așa cum era el, pășise și mârâise la aflarea noutăţilor. Ei se 
asigurară că servitorul care spăla holul auzise informaţiile care 
schimbau războiul, că Rolfe însuși ar fi putut câştiga mult pe 
seama lor - sau că ar fi putut pierde tot. 

lar acum, mergând cu pași mari spre biroul bărbatului, Dorian 
nu-și dădea seama dacă îl mulțumea sau îl descuraja faptul că 
erau atât de atent observați, acum că planul său funcţionase. 
Gavriel și Fenrys, din fericire, nu îi adresară nicio întrebare. 

Lordul Pirat, îmbrăcat cu o jachetă albastră cu auriu, ponosită, 
se opri în faţa ușii din stejar de la biroul său. Purta mănuși și era 
un pic palid. Se îndoia că avea să arate mai bine după ce Rolfe 
și-ar fi dat seama că nu exista absolut nicio știre și că participa 
la întâlnire, fie că voia sau nu asta. 

Dorian îi surprinse pe cei trei masculi fae evaluând fiecare 
respiraţie a lui Rolfe și postura lui, ascultând sunetele ofițerului 
secund și ale intendentului de la nivelul inferior. Toţi trei dădură 
imperceptibil din cap. Erau aliaţi - cel puţin până când Rolfe i-ar 
fi ascultat. 

Rolfe descuie ușa, mormăind: „Ar fi bine să nu mă faceţi să-mi 
pierd timpul” și păși în obscuritatea care îi aștepta dincolo. Apoi 
se opri brusc. Chiar și în lumina apoasă, Dorian vedea perfect 
femeia care stătea la biroul lui Rolfe, în hainele-i negre și 
murdare, cu armele-i licărind și cu picioarele sprijinite pe 
suprafaţa din lemn negru. 

Aelin Galathynius, cu mâinile împreunate la ceafa, le rânji și 
spuse: 

— Biroul ăsta îmi place mai mult decât celălalt, Rolfe. 


Capitolul 27 


Dorian nu îndrăzni să se miște când Rolfe mârâi. 

— Celaena Sardothien, îmi aduc perfect aminte că ţi-am spus 
că, dacă ai să mai calci pe teritoriul meu, ai să mori. 

— A, spuse Aelin, coborându-și mâinile, dar cu picioarele încă 
pe biroul lui Rolfe, însă unde ar mai fi distracţia? 

Lângă el, Rowan era nemișcat ca moartea. Rânjetul lui Aelin 
se transformă în cel al unei feline când, în cele din urmă, îşi 
cobori picioarele și îşi trecu mâinile de-a lungul laturilor biroului, 
evaluând netezimea lemnului ca și când ar fi fost un cal valoros. 
Ea îşi înclină capul spre Dorian. 

— Bună, Maiestate! 

— Bună, Celaena, spuse el cât de calm reuși, conștient că cei 
doi masculi fae din spatele lui îi auzeau inima bătând cu putere. 

Rolfe întoarse rapid capul spre el. 

Deoarece Celaena era cea care stătea acolo - din cine știe ce 
motiv, în camera aceea se afla Celaena Sardothien. 

Ea făcu semn din bărbie spre Rolfe. 

— Ai avut zile mai bune, dar, având în vedere că jumătate din 
flota ta te-a abandonat, aș spune că arăţi destul de bine. 

— Ridică-te de pe scaunul meu! spuse Rolfe prea încet. 

Aelin nu făcu așa ceva. Pur și simplu, îl măsură pe Rowan cu 
privirea din cap până în picioare. Rowan continuă să afișeze o 
expresie de neclintit, cu ochi atenţi, aproape strălucitori. lar 
apoi, Aelin îi spuse lui Rowan cu un zâmbet discret: 

— Pe tine nu te cunosc. Dar mi-ar plăcea. 

Rowan zâmbi ușor. 

— Din fericire, nu sunt disponibil. 

— Păcat, spuse Aelin, înclinându-și capul când observă un bol 
cu smaralde mici pe biroul lui Rolfe. „Nu o face, nu o face...” 

Aelin luă smaraldele cu o mână, alegându-le în timp ce se uită 
pe sub gene la Rowan. 

— Cred că-i de o frumuseţe rară dacă-i ești atât de fidel. 

Zeii să-i salveze pe toţi! El ar fi putut jura că Fenrys tuși în 
spatele lui. 

Aelin aruncă smaraldele în farfuria din metal ca și când ar fi 
fost bucăţi de cupru, zăngănitul lor fiind singurul sunet care se 
auzi. 


— Sigur este isteaţă - poc - și fascinantă - poc - și foarte, 
foarte talentată. Poc, poc, poc se auziră smaraldele. Se uită cu 
atenţie la cele patru pietre rămase în mână. Trebuie să fie cea 
mai minunată persoană care a existat vreodată. 

Cineva tuși din nou în spatele lui - Gavriel de data asta. Dar 
Aelin avea ochi doar pentru războinicul Rowan, care îi spuse: 

— Într-adevăr, aşa este. Și chiar mai mult decât atât. 

— Hmm, spuse Aelin, învârtind smaraldele cu ușurința unui 
expert în palma-i cu cicatrice. 

— Ce cauţi aici? mârâi Rolfe. 

Aelin aruncă smaraldele în farfurie. 

— Aşa se vorbește cu un vechi prieten? 

Rolfe merse spre birou, iar Rowan tremură de încordare când 
Lordul Pirat îşi sprijini palmele pe suprafaţa din lemn. 

— Din câte am auzit, stăpânul tău a murit, iar tu ai vândut 
Breasla subalternilor lui. Ești o femeie liberă. Ce cauţi în orașul 
meu? 

Aelin îi întâlni ochii verzi ca marea cu o lipsă de respect care-l 
făcu pe Dorian să se întrebe dacă se născuse cu ea sau şi-o 
formase cu pricepere, sânge și aventuri. 

— Vine războiul, Rolfe. Nu am voie să-mi cântăresc opţiunile? 
M-am gândit să văd ce ai pus tu la cale. 

Rolfe se uită peste umărul lui lat la Dorian. 

— Se zvonește că ea a fost Campionul tău toamna trecută. 
Vrei să te ocupi de asta? 

— Rolfe, ai să afli că nimeni nu se ocupă de Celaena 
Sardothien, ci doar îi supraviețuiește. 

Aelin schiţă un zâmbet. Rolfe îşi dădu ochii peste cap și-i 
spuse reginei-asasine: 

— Prin urmare, care este planul? Ai făcut o înţelegere să ieși 
din Endovier, să devii Campionul Regelui, și acum, că el este 
mort, vrei să vezi cum ai putea profita de situaţie? 

Dorian încercă să nu tresară. Mort - tatăl lui era mort, de 
propriile-i mâini. 

— Ştii ce-mi place, spuse Aelin. Chiar și cu averea lui Arobynn 
și vânzarea Breslei... Războiul poate fi o perioadă profitabilă 
pentru oamenii care știu să-și conducă afacerile. 

— Și unde este răzgâiata fariseică de șaisprezece ani care mi- 
a distrus șase nave, mi-a furat două dintre ele și mi-a distrus 
orașul, toate de dragul celor două sute de sclavi? 


În ochii lui Aelin licări o umbră care-l făcu pe Dorian să simtă 
un fior pe șira spinării. 

— Rolfe, dacă-ţi petreci un an în Endovier, înveţi repede cum 
să joci un alt joc. 

— Ţi-am spus - Rolfe fierbea tăcut și înveninat - că într-o zi ai 
să plătești pentru aroganţa ta. 

Zâmbetul lui Aelin deveni mortal. 

— Am plătit. Cum a plătit și Arobynn Hamel. Rolfe clipi - doar 
o dată, apoi se îndreptă. 

— Ridică-te de pe scaunul meu! Și pune la loc smaraldul pe 
care l-ai strecurat în mânecă. 

Aelin pufni și, cu o mișcare rapidă a degetelor, un smarald - al 
patrulea, de care Dorian uitase, apăru între degetele ei 

— Bun. Măcar, odată cu bătrâneţea, nu te lasă vederea. 

— Și pe celălalt, spuse Rolfe printre dinţii încleștaţi. 

Aelin zâmbi din nou. Și apoi se lăsă pe spate în scaunul lui 
Rolfe, iși înălța capul și scuipă smaraldul pe care, cumva, îl 
ascunsese sub limbă. Dorian văzu piatra descriind o boltă 
perfectă în aer. 

Pocnetul din farfurie fu singurul sunet. 

Dorian se uită la Rowan. Dar în ochii prinţului străluceau 
încântarea, mândria și o poftă aprinsă. Dorian îşi mută repede 
privirea. 

— Am două întrebări pentru tine, îi spuse Aelin Lordului 
Piraților. 

Mâna lui Rolfe zvâcni spre sabie. 

— Poziţia în care te găsești nu-ți permite să pui întrebări. 

— Nu? La urma urmelor, acum doi ani și jumătate ţi-am făcut 
o promisiune. Una pe care ai semnat-o. 

Rolfe mârâi. 

Aelin îşi sprijini bărbia în pumn. 

— Tu sau vreuna dintre navele tale aţi mai cumpărat, vândut 
sau transportat sclavi din acea zi... nefericită? 

— Nu. 

Ea dădu ușor din cap, satisfăcută. 

— Și le-ai oferit adăpost aici? 

— Nu ne-am schimbat obiceiurile, dar, dacă au sosit unii, da. 

Fiecare cuvânt era mai încordat decât ultimul, un arc pe cale 
să sară înainte și să o gâtuie pe regină. Dorian se rugă ca omul 


să nu fie destul de prost, încât să o atace. Nu cu Rowan care îi 
urmărea fiecare respiraţie. 

— Bun și bun, spuse Aelin. Ești inteligent că nu mă minţi. 
Pentru că în dimineaţa asta, când am sosit, m-am dus personal 
să mă uit în depozitele tale, să pun întrebări prin piaţă. lar apoi, 
am venit aici... Ea îşi trecu mâinile peste hârtiile și registrele de 
pe birou. Ca să-ţi văd registrele contabile cu ochii mei. Cu un 
deget, atinse o pagină cu diverse coloane și numere. Textile, 
mirodenii, veselă din porțelan, orez de pe continentul sudic și 
diverse lucruri de contrabandă, dar... niciun sclav. Trebuie să 
spun că sunt impresionată. Și de faptul că te ţii de cuvânt și de 
cât de bine îţi ţii contabilitatea. 

El mârâi încet. 

— Ştii cât m-a costat isprava ta? 

Aelin îşi îndreptă privirea spre o bucată de pergament de pe 
perete în care erau înfipte diverse pumnale, săbii și chiar 
foarfeci - părea că Rolfe exersa aruncatul la ţintă. 

— Ei bine, la bar am o datorie pe care nu am plătit-o... spuse 
ea despre documentul care, într-adevăr, conţinea multe și - pe 
zeii - suma de bani era imensă. 

Rolfe se întoarse spre Rowan, Fenrys și Gavriel. 

— Vreţi să vă ajut în războiul ăsta? Uitaţi preţul: ucideţi-o! 
Acum Apoi navele și oamenii mei vă vor aparţine. 

Ochii negri ai lui Fenrys licăriră, dar nu la Rolfe, în timp ce 
Aelin se ridică în picioare. Hainele-i negre erau uzate de 
călătorie și părul auriu îi lucea în lumina gri. Și, chiar și într-o 
cameră cu ucigași de profesie, avea aerul unei leoaice. 

— O, nu cred că au să o facă, spuse ea. Sau că o pot face. 

Rolfe se întoarse spre ea. 

— Ai să afli că nu ești atât de pricepută în faţa războinicilor 
fae. Ea arătă spre unul dintre scaunele din faţa biroului. 

— Poate vrei să te așezi. 

— leși naibii din... 

Aelin fluieră încet. 

— Căpitane Rolfe, dă-mi voie să ţi-o prezint pe incomparabila, 
frumoasa și perfecta Regină din Terrasen. 

Dorian se miră. Dar se auziră pași, iar apoi... 

Masculii se întoarseră când Aelin Galathynius intră într-adevăr 
în cameră, îmbrăcată cu o tunică de un verde-închis, la fel de 
murdară, cu părul blond desfăcut, și cu ochii turcoaz-aurii 


râzându-i când trecu pe lângă Rolfe, care era cu gura căscată și 
cocoţat pe cotiera scaunului lui Aelin. 

Dorian nu-și dădea seama - făra mirosul unui fae, nu-și dădea 
seama. 

— Ce... ce vrăjitorie e asta? spuse printre dinţi Rolfe, făcând 
un singur pas. 

Aelin și sosia ei se uitară una la cealaltă. Cea în negru îi zâmbi 
nou-venitei. 

— O, ești superbă! 

Cea în verde schiţă un zâmbet încântător și videan în același 
timp... Era zâmbetul unei fiinţe obișnuite mai degrabă să mărâie 
și să spună lucruri oribile. Lysandra, prin urmare. 

Cele două regine se întoarseră către Rolfe. 

— Aelin Galathynius nu a avut o soră geamănă, mârâi el, cu o 
mână pe sabie. 

Aelin, cea îmbrăcată în negru - adevărata Aelin, care fusese 
tot timpul printre ei - îşi dădu ochii peste cap. 

— Uf, Rolfe, îmi strici distracţia! Bineînţeles că nu am o soră 
geamănă. 

Ea îi făcu un semn din bărbie Lysandrei, iar carnea creaturii 
metamorfice străluci și se topi, părul transformându-se într-o 
cortină dreaptă și grea de șuviţe negre, pielea căpătând un 
bronz ușor, iar ochii oblici deveniră de un verde izbitor. 

Rolfe ţipă alarmat și se clătină înapoi - doar ca Fenrys să-l 
echilibreze cu o mână pe umăr când războinicul fae înaintă, cu 
ochii mari. 

— O creatură metamorfică, şopti Fenrys. 

Aelin și Lysandra îl fixară pe războinic cu o privire indiferentă, 
care i-ar fi făcut pe oamenii mai slabi să fugă. 

Până și chipul calm al lui Gavriel se pleoști la vederea 
creaturii metamorfice - tatuajele lui mișcându-se când înghiţi. 
Tatăl lui Aedion. lar dacă Aedion era aici, cu Aelin... 

— Pe cât de mult mă intrigă să văd că sunteţi toţi prezenţi, 
spuse Aelin, vreţi să îi confirmaţi marelui pirat că sunt cine spun 
că sunt și să trecem mai departe, la lucruri mai importante? 

Rolfe se albi de furie când îşi dădu seama că ei știuseră de la 
început cine stătea în faţa lor. 

— Ea este Aelin Galathynius. Și Celaena Sardothien totodată, 
spuse Dorian. 


Dar Rolfe se întoarse spre Fenrys și Gavriel, care erau 
imparţiali. Gavriel dădu aprobator din cap, Fenrys fixând-o acum 
pe regină cu privirea. 

— Este cine spune că este. 

Rolfe se întoarse spre Aelin, dar regina se încruntă la 
Lysandra când aceasta îi dădu un tub sigilat cu ceară. 

— Te-ai mai tuns. 

— Încearcă tu să ai părul atât de lung și vezi dacă reziști mai 
mult de o zi, spuse Lysandra, trecându-și degetele prin părul 
care îi atingea clavicula. 

Rolfe se uită cu gura căscată la ele. Aelin îi zâmbi însoţitoarei 
sale și se întoarse spre Lordul Pirat. 

— Deci, Rolfe, spuse tărăgănat regina, aruncând tubul dintr-o 
mână în alta, să vedem ce-i cu refuzul tău - de ce nu vrei să te 
alături cauzei mele. 


Capitolul 28 


Aelin Galathynius nu se deranjă să îşi ascundă înfumurarea 
când Rolfe îi arătă masa mare din dreapta biroului său - mult 
mai mare decât vechiul birou unde, cândva, se întâlnise cu ea și 
cu Sam. 

Reuși să facă doar un pas spre scaunul ei înainte ca Rowan să 
fie lângă ea, ţinând-o de braţ. 

Chipul lui - o, pe toţi zeii, îi lipsise chipul neîndurător - îi era 
încordat când se apropie ca să-i murmure cu blândeţea unui fae: 

— Grupul lucrează cu noi, cu condiţia ca noi să-i conducem 
spre Lorcan, de vreme ce Maeve i-a trimis ca să-l ucidă. Am 
refuzat să divulg locul în care se află. O mare parte din flota 
adarlaniană este în Golful din Oro mulţumită unei înţelegeri 
murdare cu Melisande ca să le folosească porturile, iar flota lui 
Maeve navighează spre Eyliwe - nu știm dacă să o atace sau să 
o ajute. 

Ei, era bine să știe că iadul absolut îi aștepta și că informaţia 
despre flota lui Maeve era corectă. 

— Și mi-ai lipsit al naibii de mult, adăugă Rowan. 

Ea zâmbi în ciuda spuselor lui, retrăgându-se ca să-l 
privească. Era întreg și fără răni. 


Era mai mult decât sperase ea. În ciuda veștilor pe care i le 
dăduse. 

Aelin decise că nu-i păsa în mod special de cine privea și se 
ridică pe vârfuri ca să-și atingă gura de a lui. Fusese nevoită să- 
și folosească toată agerimea și îndemânarea ca să evite ca el 
să-i detecteze mirosul astăzi - iar încântarea încremenită de pe 
chipul său meritase efortul. 

Rowan îi strânse braţul când ea se retrase. 

— Sentimentul, prinţe, este reciproc, şopti ea. 

Ceilalţi se străduiau să nu se uite la ei - în afară de Rolfe, care 
încă fierbea. 

— O, nu te arăta atât de iritat, căpitane, spuse ea întorcându- 
se spre Rowan și așezându-se pe scaunul din faţa lui Rolfe. Mă 
urăști, te urăsc, amândoi urâm ca imperiile băgăreţe și 
dominatoare să ne spună ce să facem - ne potrivim perfect. 

— Mi-ai distrus aproape toate lucrurile pentru care am muncit. 
Cuvintele tale pricepute și aroganţa nu au cum să te ajute în 
chestiunea asta. 

Doar de-a naibii, ea îi zâmbi și scoase limba. Nu una reală - 
una bifurcată, de foc argintiu, care se zvârcoli în aer ca a unui 
șarpe. 

Fenrys se înecă râzând malefic. Ea îl ignoră. Urma să se 
ocupe mai târziu de prezenţa lor. Tocmai se rugă să îl poată 
avertiza pe Aedion înainte să dea de tatăl său - care stătea 
acum la două scaun distanţă și se holba la ea de parcă ar fi avut 
zece capete. Pe toţi zeii, până și expresia semăna cu a lui 
Aedion. Cum de nu observase primăvara asta, în Wendlyn? 
Aedion era un băiat ultima dată când îl văzuse ea - dar, ca 
bărbat... Cu nemurirea lui Gavriel păreau să aibă chiar și 
aceeași vârstă. Erau diferiţi în multe feluri; dar privirea aceea... 
era o reflexie. 

Rolfe nu zâmbea. 

— O regină care se joacă întotdeauna cu focul nu este un aliat 
puternic. 

— lar un pirat ai cărui oameni l-au abandonat la primul test de 
credinţă este un comandant de rahat; totuși iată-mă la masa 
asta. 

— Ai grijă fato! Ai nevoie de mine mai mult decât am eu de 
tine. 

— Așa o fi? 


Un dans - asta era. Fusese un dans cu mult înainte să ajungă 
pe insula asta îngrozitoare, iar acum ea trebuia să facă a doua 
mișcare. 

Aelin lăsă scrisoarea de recomandare sigilată a lui Murtaugh 
pe masa dintre ei. 

— După cum văd eu lucrurile, am aur și pot să te transform 
dintr-un infractor de rând într-un respectabil om de afaceri. 
Fenharrow poate să-l conteste pe proprietarul insulelor, dar... 
dacă eu te-aș susţine? Dacă ar fi să te fac nu un Lord al Piraților, 
ci un Rege al Piraților? 

— Și cine ar confirma cuvântul unei prințese de nouăsprezece 
ani? 

Ea făcu un semn din bărbie spre tubul sigilat cu ceară. 

— Murtaugh Allsbrook ar face-o. Ţi-a scris o scrisoare lungă și 
frumoasă pe tema asta. 

Rolfe luă tubul, îl studie și îl aruncă cu boltă - direct în coșul 
de gunoi. Sunetul surd răsună prin birou. 

— Și eu aș face-o, spuse Dorian, aplecându-se în faţă, înainte 
ca Aelin să poată mârâi la scrisoarea ignorată. O să câştigăm 
războiul și două dintre cele mai mari regate de pe continent au 
să te proclame regele incontestabil al tuturor Piraților. Golful 
Craniului și Insulele Moarte au să devină nu o ascunzătoare 
pentru oamenii tăi, ci un adevărat cămin. Un nou regat. 

Rolfe râse încet. 

— Astea-s vorbele unor tineri idealiști și visători. 

— Lumea, spuse Aelin, o să fie salvată și refăcută de visători, 
Rolfe. 

— Lumea o să fie salvată de războinici, de bărbaţii și de 
femeile care au să-și verse sângele pentru asta. Nu pentru 
promisiuni goale și vise frumoase. 

Aelin îşi sprijini palmele pe masă. 

— Probabil. Dar, dacă o să câştigăm războiul, o să fie o lume 
nouă - o lume liberă. Asta e promisiunea mea - faţă de tine, faţă 
de oricine o să mărșăluiască sub stindardul meu. O lume mai 
bună. lar tu va trebui să te decizi unde îţi va fi locul. 

— Asta e promisiunea unei fetiţe care încă nu știe cum 
funcţionează cu adevărat lumea, spuse Rolfe. Stăpânii sunt 
necesari pentru menţinerea ordinii - pentru ca lucrurile să fie 
funcţionale și profitabile în continuare. Nu o să se termine bine 
pentru cei care caută să o răstoarne. 


— Vrei aur, Rolfe? spuse mieros Aelin. Vrei un titlu? Vrei 
glorie, femei sau pământ? Sau doar setea de sânge te 
stimulează? Ea arunca o privire spre mâinile lui înmănușate. Cât 
te-a costat harta asta? Care era scopul final, dacă sacrificiul 
trebuia făcut? 

— Aelin Galathynius, pot să obţin și singur ce-mi oferi sau 
spui. El zâmbi șiret. Doar dacă nu plănuiești să-mi oferi mâna și 
să mă faci regele teritoriului tău... Ar putea fi o propunere 
interesantă. 

Ticălosul. Ticălos îngrozitor și egoist. O văzuse cu Rowan. Se 
delecta cu încremenirea amândurora, cu moartea din ochii lui 
Rowan. 

— Se pare că nu ai pariat pe calul potrivit, şopti Rolfe. El îşi 
îndreptă privirea spre Dorian. Ce vești ai primit? 

Dar calul nepotrivit interveni cu blândeţe: 

— Niciuna. Dar ai să te bucuri să afli că spionii tăi de la 
Trandafirul Oceanului îşi fac treaba. Și că Maiestatea Sa chiar 
este un actor desăvârșit. Aelin îşi reprimă râsul. 

Rolfe se întunecă la faţă. 

— leșiţi din biroul meu! 

Dorian spuse cu răceală: 

— Refuzi să te gândești să te aliezi cu noi din cauza unei 
dușmănii minore? 

Aelin pufni: 

— N-aș putea să spun că distrugerea orașului său sărac și a 
navelor e o „dușmănie minoră”. 

— Aveţi la dispoziţie două zile ca să plecaţi de pe insulă, 
spuse Rolfe, dezgolindu-și dinţii. După asta, promisiunea mea de 
acum doi ani și jumătate rămâne valabilă. El le rânji superior 
însoţitorilor ei. la-ţi... menajeria cu tine. 

Fumul i se roti în gură. Ea se așteptase la o discuţie, dar... Era 
timpul să se regrupeze - să vadă ce făcuseră Rowan și Dorian și 
să plănuiască următorii pași. 

Să-l lase pe Rolfe să creadă că, pentru moment, nu mai 
dansa. 

Aelin porni pe holul îngust, cu un zid de mușchi în spate și 
lângă ea, și înfruntă o altă dilemă: Aedion. 

El zăbovea în faţa hanului, ca să supravegheze forţele 
inamice. Dacă s-ar fi grăbit spre el, l-ar fi adus faţă în faţă cu 
tatăl său neștiutor, de mult pierdut. 


Aelin făcu trei pași pe hol când Gavriel spuse în spatele ei: 

— Unde este el? 

Încet, ea se uită înapoi. Faţa bronzată a războinicului era 
încordată, iar ochii, plini de tristeţe și duritate. 

Ea rânji. 

— Dacă te referi la dragul de Lorcan... 

— Ştii la cine mă refer. 

Rowan făcu un pas între ei, dar chipul lui dur nu afișa nicio 
expresie. Fenrys se strecură pe hol, închise ușa de la biroul lui 
Rolfe și îi privi cu un zâmbet diabolic. O, Rowan îi spusese ei 
multe despre el! Avea un chip și un corp pentru care femeile și 
bărbaţii ar fi ucis ca să le aibă. Ce îl obligase Maeve să facă, ce 
dăduse pentru geamănul lui? 

Dar Aelin ţâţâi și îi spuse lui Gavriel: 

— „Cine este el?” nu e întrebarea mai potrivită? 

Gavriel nu zâmbi. Nu se mișcă. Aelin trăgea de timp pentru ea 
și pentru Aedion... 

— Nu tu hotărăști când, unde și cum ai să-l întâlneşti, spuse 
Aelin. 

— Este fiul meu, la naiba! Cred că cu decid. 

Aelin ridică din umeri. 

— Nici măcar nu ai dreptul să decizi dacă ai voie să-i spui așa. 
Ochii roșiatici licăriră; mâinile tatuate se strânseră în pumni. 

Dar Rowan spuse: 

— Gavriel, nu intenţionează să te ţină departe de el. 

— Spune-mi unde este fiul meu! Acum! 

A - iată-l! Chipul Leului. Războinicul care doborâse armate și a 
cărui reputaţie îi făcea pe soldaţi să tremure. Ai cărui soldaţi îi 
erau tatuaţi pe tot corpul. 

Dar Aelin îşi curăţă unghiile și se încruntă la holul acum gol 
din spatele ei. 

— A naibii să fiu dacă știu unde a plecat! 

Ei clipiră și apoi tresăriră când văzură locul unde fusese 
cândva, Lysandra. Direcţia spre care dispăruse pe fereastra 
deschisă, zburând, șerpuindu-se sau târâindu-se, ca să-l ducă pe 
Aedion. 

Aelin îi spuse lui Gavriel cu o voce monotonă și rece: 

— Să nu-mi mai dai niciodată ordine! 

Aedion și Lysandra așteptau deja la Trandafirul Oceanului, iar 
când intrară în curtea frumoasă, Aelin abia avu puterea să-i 


transmită lui Rowan că era șocată că el nu alesese un loc mai 
mizerabil. 

Dorian, la câţiva pași în spate, râse încet - ceea ce era bine, 
presupuse ea. Era bine că râdea. Nu râsese ultima dată când îl 
văzuse. 

Și trecuseră săptămâni bune de când râsese și ea cu poftă. 

Ea îi aruncă lui Rowan o privire care îi spuse să se întâlnească 
la etaj, și se opri la jumătatea curţii. Dorian, simțind ce avea de 
gând, se opri și el. 

Aerul serii era încărcat cu mirosul dulce al fructelor și al 
florilor căţărătoare, iar fântâna din mijloc susura lin. Ea se 
întrebă dacă proprietarul hanului era din Deșertul Roșu - dacă ei 
văzuseră cum erau folosite apa, pietrele și verdeaţa de la 
Fortăreaţa Asasinilor Tăcuţi. 

— Îmi pare rău. Pentru Rifthold, îi şopti Aelin lui Dorian. 

Chipul bronzat al regelui se încordă. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

Aelin ridică din umeri. 

— Rowan caută mereu o scuză ca să se dea mare. Salvările 
dramatice dau un scop și o împlinire vieţii lui plicticoase de 
nemuritor. 

Rowon tuși intenţionat de la ușile deschise ale balconului de 
deasupra lor, suficient de clar, încât să o informeze că auzise și 
că nu avea să uite remarca, odată rămași singuri. 

Eu se abţinu să zâmbească. Presupunea că fusese o surpriză 
și o încântare faptul că, pe drumul până aici, între Rowan și 
Dorian plutise un calm plin de respect. 

Îi făcu semn regelui să o însoţească și spuse încet, conștientă 
de câţi spioni avea Rolfe în clădire. 

— Se pare că, în prezent, din cauza unor porcării de hârtii, noi 
doi nu avem coroane. 

Dorian nu îi zâmbi. Scările scârţâiră sub ei când se îndreptară 
spre al doilea etaj. Erau aproape de camera pe care i-o indicase 
Dorian, când el spuse: 

— Poate că este un lucru bun. 

Ea deschise și închise gura și, pentru prima dată, alese să nu 
spună nimic, scuturând ușor din cap când intră în cameră. 

Întâlnirea lor fu tăcută și meticuloasă. Rowan și Dorian 
povestiră în detaliu ce li se întâmplase, Aedion insistând să i se 
spună mai multe despre vrăjitoare și armura lor, despre modul 


în care zburau și ce formaţii foloseau. Orice, ca să-i informeze 
pe cei din legiunea Bane, ca să îşi sporească apărarea nordică, 
indiferent de cine îi comanda. Generalul Nordului - care avea să 
preia informaţiile și să le construiască rezistenţa. Dar ușurința 
cu care legiunea Dinţi-De-Fier cucerise orașul... 

— Manon Cioc-Negru, spuse gânditor Aedion, ar fi o aliată de 
valoare, dacă am putea s-o convingem să treacă de partea 
noastră. 

Aelin se uită la umărul lui Rowan - unde o mică cicatrice îi 
păta acum pielea aurie de sub haine. 

— Poate că, dacă o convingem pe Manon să se întoarcă 
împotriva alor ei, am stârni o luptă între vrăjitoare, spuse ea. 
Poate că au să ne scutească de sarcina de a le ucide și au să se 
distrugă unele pe celelalte. 

Dorian se îndreptă pe scaun, însă numai calcule reci i se 
citeau în ochi atunci când replică: 

— Dar ce-și doresc? Adică, în afară de capetele noastre. De ce 
ar vrea să se alieze cu Erawan? 

Și atunci, toţi se uitară la colierul de cicatrice subţiri, care 
pătau pielea de la baza gâtului lui Aelin - unde mirosul o marca 
permanent ca pe o Ucigașă de Vrăjitoare. Baba Picioare-Galbene 
vizitase castelul iarna trecută pentru acea alianţă, dar se mai 
petrecuse și altceva? 

— Putem să ne gândim mai târziu la metodele și motivele lor, 
afirmă Aelin. Dacă o să ne întâlnim cu vrăjitoarele, o să le 
prindem vii. Vreau să-mi răspundă la niște întrebări. 

Apoi, ea le explică ce văzuse în Ilium. 

Ordinul pe care i-l dăduse Brannon - să găsească Lacătul. Ei 
bine, el și mica lui expediţie puteau să aștepte. 

Povara și amenințările erau nesfârșite, presupuse ea în seara 
aceea când, la cină, mâncaseră crab piperat și orez 
condimentat. 

Zeci de ani îşi petrecuse Erawan făcând planuri. Poate câteva 
secole, cât dormise. Și ea nu avea decât să primească ordine 
neprecise din partea unor regi morţi de mult ca să găsească un 
mod de a-l opri; doar niște luni nenorocite să adune o armată 
împotriva lui. 

Nu credea că era o coincidenţă că Maeve naviga spre Eyliwe 
în același moment în care Brannon îi ordonase să se ducă în 
Mlaștinile  Stâncoase, în peninsula sud-vestică. Sau că 


nenorocita de flotă din Morath se ascundea în Golful din Oro - 
chiar de partea cealaltă. 

Nu avea suficient timp, nu avea suficient timp să facă ceea ce 
trebuia să facă, să îndrepte situaţia. 

Dar... cu pași mărunți... 

Trebuia să se ocupe de Rolfe. Să-și asigure alianţa oamenilor 
lui. Și avea nevoie de harta, pe care încă trebuia să îl convingă 
să o folosească, pentru a o ajuta să găsească Lacătul. 

Mai întâi, însă, trebuia să se asigure că harta infernală chiar 
era de folos. 


Capitolul 29 


Prea multe animale hoinărind pe străzi la ora aceasta ar fi 
atras asupra lor o atenţie nedorită. 

Cât despre Aedion, creatura metamorfică, și-ar fi dorit să fi 
avut blană sau pene, și nu să arate... așa. 

Nu că ar fi fost urâtă ca tânără cu păr roșcat și ochii verzi. Cu 
acele culori, ar fi putut trece drept una dintre fecioarele 
minunate din muntele din nordul Terrasenului. Lysandra era 
cine trebuia să fie, când ei așteptară chiar pe alee. Ca și el. 

Lysandra se rezemă de zidul din cărămidă, cu un picior 
sprijinit ca să-și dezvăluie o coapsă de un alb cremos. Și Aedion, 
cu mâna pe zid lângă capul ei, era doar un client obișnuit. 

Pe alee nu se auzeau decât șoarecii agitaţi, care mâncau 
fructele stricate și aruncate. Cu tot cu Lordul Pirat, Golful 
Craniului era întocmai haznaua la care se aștepta el. 

Cel care, acum, ţinea fără să știe singura hartă spre Lacătul 
pe care Aelin primise ordin să-l găsească. Atunci când Aedion se 
plânsese că, bineînţeles, că era o hartă pe care nu o putea fura, 
Rowan fusese cel care le sugerase... planul. Capcana. Orice ar fi 
fost. 

El aruncă o privire spre lanţul delicat de aur care atârna la 
gâtul alb al Lysandrei, urmărindu-i lungimea până în faţa 
corsajului ei, spre locul unde Amuleta din Orynth era ascunsă 
dedesubt 

— Admiri priveliștea? 

Aedion îşi ridică privirea de la sânii ei generoși. 

— Scuze. 


Dar, cumva, creatura metamorfică îi citi gândurile agitate. 

— Crezi că nu o să funcţioneze? 

— Cred că sunt destule lucruri valoroase pe insulă - de ce s-ar 
deranja Rolfe să o vrea pe asta? 

Furtuni, inamici și comori - asta indica harta. Și, de vreme ce 
el și Lysandra nu erau primii doi... părea că numai unul ar fi 
putut apărea pe harta tatuată pe mâinile lui Rolfe. 

— Rowan a afirmat că amuleta o să i se pară destul de 
interesantă lui Rolfe, cât să şi-o dorească. 

— Rowan și Aelin au tendinţa de a spune un lucru și de a se 
referi la cu totul altceva. Aedion expiră pe nas. A trecut deja o 
oră de când suntem aici. 

Ea ridică o sprânceană roșcată. 

— Trebuia să fii în altă parte? 

— Ești obosită. 

— Toţi suntem obosiţi, spuse ea brusc. 

El închise gura, deoarece nu voia să-i zboare deocamdată 
capul. 

Fiecare transformare îi răpea ceva Lysandrei. Cu cât erau mai 
mari schimbarea și animalul, cu atât mai piperat era preţul. 
Aedion o văzuse transformându-se din fluture în bondar, în 
pasăre colibri și-n liliac, în decurs de câteva minute. Dar 
transformarea din om în leopard-fantomă, în urs, în elan sau în 
cal, așa cum îi demonstrase o dată, dura mai mult între etape, 
magia fiind nevoită să adune puterea ca să devină acea 
mărime, ca să umple corpul cu toate puterile înnăscute. 

Se auziră pași lejeri, însoţiţi de un fluierat pe două note. Din 
cauza sunetului, îi simţi suflarea Lysandrei pe maxilar. Totuși 
Aedion încremeni ușor când pașii se apropiară și se trezi 
holbându-se la fiul marelui său inamic. Rege, acum. 

Dar tot era faţa pe care o urâse, căreia îi zâmbise dispreţuitor 
și pe care se gândise ani la rând să o taie în bucățele. O faţă pe 
care o văzuse beată până peste poate la petreceri, în urmă cu 
doar câteva anotimpuri; o faţă pe care o văzuse îngropată în 
gâtul femeilor ale căror nume nici măcar nu se deranjase să le 
afle; o faţă care îl chinuise în celula din temniţă. 

Faţa îi era acum acoperită de o glugă și părea că se afla aici 
ca să se intereseze de serviciile Lysandrei - de îndată ce Aedion 
ar fi terminal cu ea. Generalul îşi încleștă dinţii. 

— Ce? 


Dorian se uită la Lysandra, ca și când ar fi studiat marfa, iar 
Aedion se luptă cu impulsul de a se burzului 

— Rowan m-a trimis să văd dacă aţi făcut vreun progres. 

Prinţul și Aelin erau din nou la han, bând în sala de mese, 
unde toţi spionii lui Rolfe ar fi putut dă-i vadă și să-i raporteze. 
Dorian se uită la creatura metamorfică tresărind. 

— Și pe toţi zeii, tu chiar poţi să iei orice formă umană! 

Lysandra ridică din umeri, aidoma unei curve lipsite de 
respect, gândindu-se la preţul ei. 

— Nu este pe atât de interesant pe cât ai crede. Mi-ar plăcea 
să văd dacă aș putea să mă transform într-o plantă. Sau într-o 
rafală de vânt. 

— Poţi... face asta? 

— Bineînţeles că poate, spuse Aedion, sprijinindu-se de zid și 
incrucișându-și braţele. 

— Nu, rosti Lysandra, încruntându-se spre Aedion. Și nu avem 
nimic de raportat. Nici urmă de Rolfe sau de oamenii lui. 

Dorian dădu aprobator din cap, băgându-și mâinile în 
buzunare. Liniște. 

Pe Aedion îl duru glezna groaznic, atunci când Lysandra îl lovi 
subtil cu piciorul. 

El îşi tinu în frâu zâmbetul dispreţuitor când îi spuse regelui: 

— Deci tu și Whitethorn nu v-aţi ucis unul pe celălalt. 

Dorian ridică din sprâncene. 

— Mi-a salvat viaţa, aproape s-a epuizat ca să o facă. De ce 
aș fi altfel decât recunoscător? 

Lysandra îi zâmbi înfumurat lui Aedion. 

— Ai de gând să-ţi vezi tatăl? îl întrebă regele. 

Aedion se retrase. Se bucurase de aventura lor din seara 
aceea, ca să evite să ia o hotărâre. Aelin nu deschisese 
subiectul, iar el fusese mulţumit să vină aici, chiar dacă risca sa 
dea peste un mascul. 

— Bineînţeles că am să-l văd, spuse încordat Aedion. 

Chipul alb ca luna al Lysandrei era calm și inexpresiv când îl 
privi; era chipul unei femei instruite să-i asculte pe bărbaţi, să 
nu se arate niciodată surprinsă... 

Pe el nu-l ofensa fosta ei ocupaţie și ce întruchipa acum; îi 
displăceau numai monștrii care văzuseră cât de frumoasă avea 
să fie copila și o duseseră în bordelul acela. Aelin îi spusese ce îi 


făcuse Arobynn bărbatului pe care îl iubise ea. Era un miracol că 
creatura metamorfică reușea să zâmbească. 

Aedion făcu semn din bărbie spre Dorian. 

— Du-te și spune-le lui Aelin și lui Rowan că nu avem nevoie 
să ne supravegheze. Ne descurcăm și singuri. 

Dorian înţepeni, dar se retrase pe alee, ca un potenţial client 
nemulţumit. 

Lysandra îl împinse-n piept pe Aedion și şopti: 

— Omul ăta a îndurat destule, Aedion! N-ai muri dacă ai fi un 
pic mai bun. 

A înjunghiat-o pe Aelin. Dacă l-ai cunoaşte cum îl cunosc eu, 
nu ai fi atât de dispusă să îi ţii partea... 

— Nimeni nu se așteaptă ca tu să i-o ţii. Dar un cuvânt blând, 
puţin respect... 

El îşi dădu ochii peste cap. 

— Vorbește mai încet! 

Ea așa făcu-dar continuă: 

— A fost înrobit; a fost torturat luni întregi. Nu doar de tatăl 
lui, ci și de creatura din el. A fost violat și, chiar dacă nu poţi să-l 
ierţi pentru că a înjunghiat-o pe Aelin împotriva dorinţei lui, 
atunci încearcă să fii mai milos. 

Lui Aedion i se poticni inima când văzu furia și durerea de pe 
chipul ei. lar cuvântul pe care îl folosise... 

El înghiţi cu greu, verificând strada din spatele lor. Nici urmă 
de cineva care să caute comoara pe care o aveau asupra lor. 

— L-am cunoscut pe Dorian drept un arogant nesăbuit... 

— Și eu, pe regina ta. Eram copii atunci. Avem voie să facem 
greșeli, să aflăm cine vrem să fim. Dacă ai să-i oferi lui Aelin 
darul acceptării tale... 

— Nu-mi pasă dacă a fost la fel de arogant și de vanitos ca 
Aelin, nu-mi pasă dacă a fost înrobit de un demon care i-a luat 
minţile. Mă uit la el și îmi văd familia măcelărită, văd urmele 
spre râu și îl aud pe Quinn cum îmi spune că Aelin a fost înecată 
și că a murit. 

Respira sacadat și gâtul îi ardea, dar nu îi păsa. 

— Aelin l-a iertat, zise Lysandra. Aelin nu i-a reproșat 
niciodată asta. 

Aedion mârâi la ea. Lysandra mârâi la rândul ei și se uită în 
ochii lui nu cu expresia instruită sau potrivită pentru dormitoare, 
ci cu cea adevărată, nevăzută - sălbatică, puternică și 


neâmblânzită. Indiferent de trupul pe care-l avea, era întruparea 
munţilor Staghoms, inima Oakwaldului. 

— Am să încerc, spuse răgușit Aedion. 

— Străduiește-te mai mult! Mai bine! 

Aedion se sprijini din nou cu palmele de zid și se aplecă să-i 
arunce o privire urâtă. Ea nu cedă niciun centimetru. 

— În regatul nostru, există ordine și o ierarhie, domnișoară, și, 
ultima dată când am verificat, tu nu erai a treia. Nu-mi dai 
ordine! 

— Nu suntem pe un câmp de luptă, şopti Lysandra. Gradele 
sunt pur formale. Și ultima dată când eu am verificat... II 
împunse în piept, chiar între pectorali, iar el ar fi putut jura că 
vârful unei gheare îi străpunsese pielea de sub haine. Tu nu ai 
fost suficient de impresionant, încât să invoci gradul ca să-ţi 
ascunzi greșeala. 

Sângele îi scânteie și-i zvâcni. Aedion se trezi studiindu-i 
conturul senzual al buzelor, acum strânse de mânie. 

Furia din privirea ei se stinse, iar când îşi retrase degetul ca și 
când s-ar fi ars, el îngheţă când îi văzu chipul cuprins de panică. 

Rahat! Rahat!... 

Lysandra făcu un pas înapoi, prea nonșalant ca să nu fie o 
mișcare calculată. Dar Aedion încercă - de dragul ei, încercă să 
nu se mai gândească la buzele Lysandrei... 

— Chiar vrei să te întâlneşti cu tatăl tău? spuse ea calm, prea 
calm. 

El dădu din cap, înghițind cu greu. Era prea devreme - nuar 
fi fi vrut să simtă atingerea unui bărbat prea curând. Poate 
niciodată, și ar fi fost nepoliticos dacă ar fi insistat să o facă 
înainte ca ea să dorească. Și, pe toţii zeii, dacă Lysandra s-ar fi 
uitat vreodată la vreun bărbat cu un astfel de interes... s-ar fi 
bucurat pentru ea. s-ar fi bucurat că alegea pentru sine, chiar 
dacă nu el ar fi fost alegerea ei... 

— Eu... Aedion înghiţi, forţându-se să îşi aducă aminte ce îl 
întrebase ea. Despre tatăl lui. Corect. A vrut să mă vadă? fu 
singura întrebare pe care se gândi să o adreseze. 

Ea îşi înclină capul într-o parte, mișcarea fiind atât de 
specifică unei feline, încât el se întrebă dacă nu-și petrecea prea 
mult timp în blana de leopard-fantomă. 

— Aproape că i-a sărit în cap lui Aelin când a refuzat să-i 
spună unde și cine ești. 


Gheaţa îi cuprinse venele. Dacă tatăl lui fusese nepoliticos cu 
ea... 

— Dar mi s-a părut, îl lămuri repede Lysandra când el se 
încorda, că este genul de mascul care ti-ar respecta dorinţele, 
dacă ai alege să nu-l vezi. Totuși în orașul ăsta mic, cu 
compania pe care o avem... s-ar putea să fie imposibil. 

— ŢI s-a părut și că ar putea fi convins să ne ajute, dacă m-ar 
cunoaşte? 

— Nu cred că Aelin ţi-ar cere asta vreodată, spuse Lysandra, 
punându-și o mână pe braţul încă sprijinit lângă capul ei. 

— Ce să-i spun? şopti Aedion. Am auzit atâtea povești - 
despre Leul din Doranelle. Este un afurisit de cavaler alb. Nu 
cred că ar accepta un fiu cărora mulţi îi spun Târfa din Adarlan. 
Ea ţâţăi, dar Aedion o ţintui cu privirea. Tu ce-ai face? 

— Nu pot să-ţi răspund la întrebarea asta. Tatăl me... 

Ea scutură din cap. 

El știa povestea - știa de tatăl metamorfic, care fie o 
abandonase pe mama ei, fie nici măcar nu avusese habar că era 
însărcinată. Apoi mama o aruncase pe Lysandra în stradă când îi 
descoperise moștenirea. 

— Aedion, tu ce vrei să faci? Nu pentru noi, nu pentru 
Terrasen, ci pentru tine. 

El îşi plecă ușor capul, uitându-se din nou de-a lungul străzii 
liniștite. 

— Viaţa mea nu a avut... legătură cu ce-mi doresc. Nu știu 
cum să aleg lucrurile astea. 

Nu, din clipa în care sosise în Terrasen la vârsta de cinci ani, 
fusese antrenat - calea îi fusese aleasă. lar când Terrasenul 
arsese sub torţele adarlaniene, o altă mână îi apucase lesa 
sorții. Chiar și acum, cu războiul iminent... Chiar nu îşi dorise 
niciodată ceva pentru el? Tot ce îşi dorise fusese jurământul de 
sânge. lar Aelin i-l dăruise lui Rowan. Nu o dispreţuia din cauza 
asta, nu acum, dar... Nu îşi dăduse seama de cât de puţine 
ceruse. 

— Știu. Știu exact cum te simţi, spuse Lysandra încet. 

El îşi ridică fruntea și-i văzu din nou ochii verzi în întuneric. 
Uneori, îşi dorea ca Arobynn Hamei să mai fi fost în viaţă - doar 
ca să îl poată ucide cu mâna lui pe regele-asasinilor. 

— Mâine-dimineaţă, şopti el. Ai să vii cu mine? Ca să-l văd. 

Ea tăcu pentru o clipă înainte să spună: 


— Chiar vrei să merg cu tine? 

Chiar îşi dorea asta. Nu îşi putea explica de ce, dar voia ca ea 
să fie acolo. Îi intrase pe sub piele al naibii de repede, dar... 
Lysandra îl liniștea. Poate pentru că era o noutate. Ceva ce el nu 
mai întâlnise și o fiinţă în care nu-și pusese toate speranţele, 
durerea și dorinţele. Cel puţin, nu prea multe. 

— Dacă nu te-ar deranja... da. Vreau să fii acolo. 

Ea nu-i răspunse. Vru să spună ceva, dar amuţi la auzul unor 
pași. 

Se văzu o lumină. Prea dintr-odată. 

Ei se ascunseră și mai mult în umbrele aleii, zidul fundacului 
ivindu-se în spatele lor. Dacă schema nu avea să funcţioneze 
cum trebuia... 

Dacă mergea prost, avea lângă el o creatură capabilă să 
sfâșie un grup de bărbaţi. Aedion îi zâmbi Lysandrei când se 
apropie din nou de ea și aproape că-i atinse gâtul cu nasul. 

Pașii se apropiară, iar Lysandra expiră, devenind flexibilă. 

Din întunericul glugii, el se uită cu atenţie la aleea din faţă, la 
umbrele și razele luminii lunii, pregătindu-se. Ei aleseseră 
fundătură aceea cu un motiv. 

Fata îşi dădu seama de greșeala ei un pic prea târziu. 

— O! 

Aedion îşi ridică privirea, gluga ascunzându-i trăsăturile, când 
Lysandra îi spuse mieros tinerei care se potrivea perfect 
descrierii chelneriţei lui Rolfe, făcute de Rowan: 

— Termin în două minute dacă vrei să-ţi aștepți rândul. 

Fata roși, dar le aruncă o privire dură, studiindu-i din cap până 
în picioare. 

— Am cotit greșit, spuse ea. 

— Eşti sigură? întrebă Lysandra. Este cam târzior pentru o 
plimbare de seară. 

Chelneriţa lui Rolfe îi fixă cu privirea tăioasă și se întoarse din 
nou pe stradă. 

Ei așteptară. Un minut. Cinci. Zece. Nu mai apăru nimeni. 

În cele din urmă, Aedion se îndepărtă, iar Lysandra urmări 
intrarea pe alee. Creatura metamorfică îşi înfășură o buclă 
roșcată pe deget. 

— Nu pare o hoaţă. 

— Unii ar spune lucruri asemănătoare despre tine și Aelin. 
Lysandra îşi murmură confirmarea. Aedion se gândi: 


— Poate că era doar o iscoadă - ochii lui Rolfe. 

— De ce s-ar fi deranjat? De ce nu a venit să ia obiectul, pur și 
simplu? 

Aedion se uită din nou la amuleta care dispărea sub corsajul 
Lysandrei. 

— Poate a crezut că trebuie să caute altceva. 

Înţeleaptă, Lysandra nu scoase Amuleta din Orinth din rochie. 
Dar cuvintele lui plutiră între ei când aleseră cu grijă drumul de 
întoarcere spre Trandafirul Oceanului. 


Capitolul 30 


După două săptămâni de traversat lent câmpiile întinse și 
noroioase, Elide se săturase să folosească numele mamei ei. 

Se săturase să fie mereu atentă să se audă strigată așa de 
Molly, ca să curețe după fiecare masă (fără îndoială, fusese o 
greșeală să îi spună femeii că avea ceva experienţă la spălatul 
vaselor în bucătării aglomerate), se săturase să o audă pe 
Ombriel - frumuseţea brunetă, care nu era artistă, ci nepoata lui 
Molly și vistiernicul lor-întrebând-o cum îşi rănise piciorul, de 
unde era familia ei și cum învățase să-i observe pe ceilalţi atât 
de atent, încât putea face un ban ca ghicitoare. 

Măcar Lorcan nu-l folosea mai deloc, de vreme ce abia îşi 
vorbeau în timp ce carnavalul înainta cu greu prin câmpiile 
noroioase. Pământul era atât de îmbibat cu ploaia zilnică de 
după-amiază, încât căruțele se împotmoleau deseori. Nu prea 
înaintaseră și, când Ombriel o surprindea pe Elide privind spre 
nord, întreba - în repetate rânduri - ce era în Nord, de-i atrăgea 
atenţia atât de des. Elide minţea și se eschiva mereu. Din 
fericire, problema dormitului cu soţul ei era mai ușor de evitat. 

Pământul fiind umed, era aproape imposibil să doarmă pe jos. 
Așadar, femeile se întindeau oriunde puteau în cele două căruţe, 
lăsându-i pe bărbaţi să tragă la sorţi în fiecare noapte pentru 
locurile rămase libere și pentru a vedea cine dormea pe pământ, 
pe o podea improvizată din păpuriș. Cumva, Lorcan pierdea 
mereu - ori intenţionat, ori din cauza vreunei scamatorii de-a lui 
Nik, care se ocupa cu siguranţa și tragerea la sorţi ori, pur și 
simplu, pentru că avea ghinion. 


Dar măcar asta-l ţinea pe Lorcan departe, foarte departe de 
ea, și îi făcea să interacţioneze cât mai puţin posibil. 

Cele câteva conversații pe care le purtau - când el o însoțea 
ca să aducă apă din râul umflat sau să adune lemne de foc 
găsite pe câmp - nu prea o deranjau. El insista ca ea să-i dea 
mai multe detalii despre Morath, mai multe informaţii despre 
hainele gărzilor, despre armatele campate în jurul lui, servitori și 
vrăjitoare. 

Ea începuse din vârful Fortăreţei - cu balaurii, cuiburile și 
vrăjitoarele. Apoi cobori, etaj cu etaj. Avuseseră nevoie de două 
săptămâni ca să ajungă până la nivelurile subterane, iar 
însoțitorii lor nu știau că tinerii căsătoriţi, care se furișau să 
aducă mai multe lemne pentru foc, nu se gândeau să-și 
șoptească dulcegării neînsemnate. 

Când caravana se opri în noaptea aceea, Elide se îndreptă 
spre o dumbravă din mijlocul câmpiei, ca să vadă ce ar putea 
folosi pentru focul imens de tabără. Lorcan merse încet pe lângă 
ea, la fel de tăcut ca foșnetul ierbii din jurul lor. Nechezatul 
cailor și vuietul însoţitorilor lor, care se pregăteau pentru cină, 
rămaseră în urmă, iar Elide se încruntă când cizma i se afundă 
adânc într-o băltoacă noroioasă. Ea trase de cizmă, glezna 
durând-o din cauza greutăţii pe care o susţinea, și scrâșni din 
dinţi până când... 

Magia lui Lorcan îi împinse piciorul, o mână invizibilă 
eliberându-i cizma, iar ea se împinse în el. Braţele și coastele îi 
erau la fel de dure și de ferme ca magia pe care o folosise, iar 
fata ricoșă, iarba înaltă strivindu-se sub ea. 

— Mulţumesc, îi şopti Elide. 

Lorcan merse înainte și spuse fără să se uite înapoi: 

— Aseară am rămas la cele trei temnițe. Spune-mi ce e 
înăuntru. 

Gura i se usca un pic atunci când îşi aminti de celula în care 
stătuse ghemuită, de întuneric și de aerul sufocant. 

— Nu știu ce este înăuntru, minţi ea și-l urmă. Oameni care 
suferă, fără îndoială. 

Lorcan se aplecă făcând să-i dispară capul brunet sub un val 
de iarbă. Când se ridică, rupse fără efort cele două bețe din 
mâinile-i imense. 

— Mi-ai descris fără nicio problemă toate celelalte lucruri, 
totuși mirosul tocmai ţi s-a schimbat. De ce? 


Ea trecu pe lângă el, aplecându-se de nenumărate ori ca să 
adune lemnele împrăștiate pe care le găsea. 

— Făceau lucruri oribile acolo, spuse ea peste umăr. Uneori, îi 
auzeam pe oameni cum ţipă. 

Se rugă, în sinea ei, ca în Terrasen să fie mai bine. Trebuia să 
fie. 

— Pe cine ţineau acolo? Pe soldaţii inamici? Fără îndoială, 
potenţiali aliaţi pentru planul său. 

— Pe oricine voiau să tortureze. Mâinile gărzilor, rânjetele lor 
dispreţuitoare... Presupun că ai să pleci de îndată ce-am să-ți 
descriu și ultimul puț din Morath. Adună beţele rând pe rând, 
glezna durând-o de fiecare dată când îşi schimba centrul de 
greutate. 

— Este vreo problemă dacă o fac? Asta a fost înţelegerea 
noastră. Am rămas mai mult timp decât am intenţionat. 

Când se întoarse, îl văzu cu un braţ de bețe mai mari, pe care 
el i le aruncă brusc în mica grămadă pe care o ţinea ea; apoi, îşi 
scoase barda dintr-o parte, înainte să se îndrepte către creanga 
încovoiată, căzută în spatele lui. 

— Deci am să fiu nevoită să joc rolul soţiei abandonate? 

— Deja te joci de-a oracolul; ce mai contează un rol? Lorcan 
lovi cu putere creanga cu barda. Lama se înfipse adânc, iar 
lemnul scârţâi. Descrie-mi temniţele! 

Era corect și, la urma urmelor, asta le fusese înţelegerea: 
protecţia și ajutorul lui în faţa pericolelor, în schimbul lucrurilor 
pe care le știa. Și nu avusese nimic de obiectat în privinţa 
minciunilor pe care ea le spusese însoţitorilor lor - tăcuse, dar îi 
făcuse jocul. 

— Temniţele nu mai există, reuși Elide să spună. Sau cele mai 
multe nu ar trebui să mai existe. Laolaltă cu catacombele. 

Poc, poc, poc. Lorcan tăie creanga, lemnul cedând zgomotos. 
El începu să taie o altă bucată. 

— Au fost distruse de explozie? El ridică toporul, mușchii de 
pe spatele-i puternic mișcându-se pe sub bluza neagră, dar se 
opri. Ai spus că erai aproape de curte când a avut loc explozia - 
cum de știi că temniţele nu mai există? 

Bine. Minţise în legătură cu asta. Dar... 

— Explozia a ieșit din catacombe și a distrus o parte din 
turnuri. Am presupus că și temniţele i-au stat în cale. 


— Eu nu fac planuri pe baza unor presupuneri. Se apucă să 
despice creanga, iar Elide dădu ochii peste cap în spatele lui. 
Descrie-mi planul temniţei nordice! 

Elide se întoarse spre soarele care apunea, colorând câmpiile 
în portocaliu și auriu dincolo de ei. 

— Află singur! 

Zgomotul metalului pe lemn nu se mai auzi. Nici măcar vântul 
din iarbă nu mai bătu. 

Dar ea îndurase moartea, disperarea și groaza și îi spusese 
destule - întorsese fiecare piatră îngrozitoare, se uitase după 
fiecare colţ întunecat din Morath pentru el. Insolenţa și aroganţa 
lui... Putea să se ducă naibii. 

Abia pășise în iarba care se legăna când Lorcan ajunse în faţa 
ei, ca o umbră mortală. Până și soarele părea să-i evite faţa 
imensă și bronzată, deși vântul îndrăzni să-i zburlească șuviţele 
mătăsoase și negre peste chip. 

— Avem o înţelegere, fato! 

Elide îi întâlni privirea pătrunzătoare. 

— Nu mi-ai precizat când trebuie să-ţi spun. Așa că pot să mă 
gândesc la detalii cât timp doresc, dacă vrei să le afli pe toate. 

El îşi dezgoli dinţii. 

— Cu mine nu te juca! 

— Sau ce? 

ÎI înconjură ca și când ar fi fost o piatră într-un râu. Evident îi 
era cam greu să meargă apăsat când șchiopăta la fiecare al 
dojilea pas, dar îşi ţinu bărbia ridicată. 

— Tot n-ai să capeţi răspunsuri dacă mă ucizi sau mă rănești. 

Mai repede decât văzu ea, el întinse un braţ și o apucă de cot. 

— Marion! mârâi el. 

Numele acela. Ea îşi ridică privirea spre chipul lui dur și 
sălbatic un chip născut într-o altă epocă, într-o altă lume. 

— la-ţi mâna de pe mine! 

Lorcan, spre surprinderea ei, se supuse imediat. 

Dar chipul nu i se schimbă - câtuși de puţin - atunci când 
zise: 

— Ai să-mi spui ce vreau să știu... 

Obiectul din buzunarul ei începu să zvâcnească și să pulseze, 
o urmă a bătăilor inimii sale în oase. 

Lorcan făcu un pas înapoi, iar nările i se umflară delicat. Ca și 
când ar fi simţit piatra trezindu-se. 


— Ce ești tu? spuse el încet. 

— Nu sunt nimic, îi răspunse ea sec. 

Poate că, odată ce ar fi dat de Aelin și de Aedion, avea să 
găsească un scop, o cale să fie utilă lumii. Deocamdată, era un 
mesager, un curier care-i ducea piatra - Celaenei Sardothien. 
Indiferent cum ar fi putut Elide să găsească o persoană într-o 
lume atât de mare, de nesfârșită. Trebuia să ajungă în nord - și 
repede. 

— De ce te duci la Aelin Galathynius? 

Intrebarea era prea încordată ca să fie întâmplătoare. Nu, 
Lorcan părea să se abţină din răsputeri să-și înăbușe furia și 
instinctele de prădător. 

— O cunoști pe regină, şopti ea. 

El clipi. Nu surprins, ci ca să tragă de timp. 

O cunoștea și se gândea ce să-i spună și cum să-i spună... 

— Celaena Sardothien este în serviciul reginei, spuse el. Nu 
trebuie să faci fouă drumuri. Dacă o găsești pe una, o găsești și 
pe cealaltă. 

El se opri, așteptând. 

Așadar, așa avea să fie viaţa ei? Una plină de oameni ticăloși 
care-și vedeau mereu de interesul lor și în care fiecare favoare 
costa? Oare regina ei avea să se uite la ea cu blândeţe? Oare 
Aelin avea să-și aducă aminte de ea? 

— Marion, mârâi Lorcan din nou. 

Numele mamei ei. Mama și tatăl ei fuseseră ultimii oameni 
care se uitaseră la ea cu dragoste. Până şi Finnula, în toţi anii pe 
care-i petrecuse închisă în turn, o privise mereu cu un amestec 
de milă și frică. 

Nu-și amintea ultima dată când fusese îmbrăţișată. Sau 
alinată. Sau în care i se zâmbise, din dragoste pentru cine era 
ea. 

Deodată, cuvintele deveniră dure, energia de care avea 
nevoie pentru a născoci o minciună sau de a-i da o replică fiind 
prea multă ca să se deranjeze. Așadar, Elide ignoră ordinul lui 
Lorcan și se întoarse spre grupul de căruţe vopsite. 

Manon venise după ea, îşi aminti la fiecare pas. Manon, 
Asterin și Sorrel. Dar până și ele o lăsaseră singură în pădure. 

Mila, îşi aminti ea, mila de sine nu avea s-o ajute cu nimic. Nu 
cu atât de mulţi kilometri între ea și ce fărâmă de viitor ar fi 
putut să aibă. Dar, chiar și după ce ar fi sosit și i-ar fi înmânat și 


ar fi găsit-o pe Aelin... ce ar fi putut ea să-i ofere? Nici măcar nu 
știa să citească, pe toţi zeii! Simplul gând de a-i explica lui Aelin, 
oricui... 

Avea să se gândească mai târziu la asta. l-ar fi spălat hainele 
reginei, dacă ar fi fost nevoită. Măcar nu trebuia să știe să 
citească pentru așa ceva. 

Elide nu îl auzi pe Lorcan când se apropie de data asta, cu 
braţele pline cu bușteni mari. 

— Ai să-mi spui ce știi, zise el printre dinţi. 

Ea oftă, iar el adăugă: 

— De îndată ce ai să te simţi... mai bine. 

Elide presupuse că, pentru el, tristeţea și disperarea erau un 
soi de boală. 

— Bine. 

— Bine, spuse și el. 

Însoţitorii ei zâmbeau când ea și Lorcan se întoarseră. Găsiră 
pământ uscat de partea cealaltă a căruţelor - destul de tare 
încât să le susţină corturile. 

Elide aruncă o privire la cel care fusese ridicat pentru ea și 
Lorcan și îşi dori să plouă. 


Lorcan antrenase destui războinici ca să știe când să nu 
însiste. Torturase destui inamici ca să știe când erau la un 
milimetru de a se distruge în moduri care i-ar fi făcut inutili. 

Așadar, când lui Marion i se schimbase mirosul, când el îi 
simţise până și puterea ciudată și nepământeană ascunsă în 
sânge, transformându-se în tristeţe... mai rău, în disperare... 

Își dorise să-i spună să nu se deranjeze să mai spere. Dar încă 
nu era o femeie în toată regula, poate că speranţa, cât de 
prostească ar fi fost, o ajutase să plece din Morath. Măcar 
isteţimea ei o ajutase, cu minciuni și alte lucruri. 

Avusese de-a face cu destui oameni; ucisese, împărţise 
așternuturile și luptase alături de mulţi oameni ca să știe că 
Marion nu era videană, intrigantă sau pe deplin egoistă. Işi 
dorea să fi fost pentru că i-ar fi facut misiunea mai ușoară. 

Dar, dacă urma să-i povestească despre Morath, dacă avea să 
o distrugă insistând prea mult... El avea nevoie de toate 
avantajele pentru a se strecura în și din fortăreaţa aceea. 

Ea o făcuse o dată. Poate că Marion era singura persoană în 
viaţă care reușise să evadeze. 


Tocmai voia să-i explice asta, când văzu la ce se holba ea - la 
cort. La cortul lor. 

Ombriel înaintă, aruncându-i obișnuita privire circumspectă, și 
o informă pe Elide că, în sfârșit, ei doi aveau să-și petreacă o 
noapte împreună. 

Cu braţele pline de bușteni, Lorcan putu numai să sesizeze 
cum fata, palidă, tristă și disperată se afișă tânără și 
neastâmpărată, roșind instant la fel de ușor ca și când Marion și- 
ar fi scos o masca. Ea chiar flirtă aruncându-i o privire înainte de 
a radia spre Ombriel și de a se grăbi să arunce braţul de bete și 
crengi în groapa pe care o făcuseră pentru focul de peste 
noapte. 

El avu bunul simţ să-i zâmbească femeii care se presupunea 
a-i fi soţie, dar, înainte să-și arunce propriile lemne în groapa 
pentru foc, ea plecase către cortul aflat suficient de departe de 
celelalte. Era mic, îşi dădu el seama îngrozit. Probabil menit 
pentru aruncătorul de săbii care îl folosise ultima dată. Zveltă, 
Marion se strecură printre reverele hainei din pânză albă, abia 
făcându-le să se un duiască ușor. Lorcan se încruntă ușor 
înainte să intre, aplecându-se. 

Și rămase un pic aplecat. Capul i-ar fi ieșit direct prin pânză 
dacă ar fi stat drept. Împletiturile din papură de deasupra 
acopereau interiorul înghesuit, iar Marion stătea în cealaltă 
parte a cortului, strâmbându-se la salteaua de dormit de pe 
podeaua improvizată. 

Cortul avea probabil suficient spaţiu pentru o masă și un pat 
adecvat, la nevoi, dar, dacă nu stăteau mai mult de o noapte, el 
se îndoia că aveau să primească lucrurile acelea. 

— Am să dorm pe pământ se oferi el prietenos. la tu salteaua. 

— Dar dacă o să intre cineva? 

— Atunci ai să spui că ne-am certat. 

— În fiecare seară? 

Marion se întoarse, ochii ei profunzi întâlnindu-i pe ai lui. Era 
din nou rece și obosită. 

Lorcan se gândi la cuvintele ei. 

— Dacă în seara asta o să intre cineva în cortul nostru fără să 
i se dea voie, nimeni nu o să mai repete greșeala. 

În taberele lui de război, pedepsise bărbaţi pentru lucruri mai 
puţin grave 

Însă ochii fetei erau tot obosiţi și deloc impresionati. 


— Bine, spuse ea din nou. 

Prea aproape - era prea aproape ca să se ruineze. 

— Aș putea să găsesc niște găleți și să încălzesc apă și, dacă 
vrei, poţi să te speli aici. Am să stau de pază, afară. 

Îi oferea confort - ca să o facă să aibă încredere în el, să îi fie 
recunoscătoare, să vrea să-l ajute. Să nu mai fie atât de 
periculos de fragilă. 

Într-adevăr, Marion se uită la ea. Bluza albă era acum patată 
de noroi, pantalonii maro din piele erau murdari, cizmele... 

— Am să-i ofer lui Ombriel o monedă ca să spele tot pentru 
tine în seara asta. 

— Nu am alte haine pe care să le port. 

— Poţi să dormi dezbrăcată. 

Oboseala dispăru cu un licăr de spaimă. 

— Cu tine aici? 

El evită impulsul de a-și da ochii peste cap. 

— Și hainele tale? spuse ea fără să gândească. 

— Ce e cu ele? 

— Și ele... sunt murdare. 

— Pot să mai aștept o seară. 

Probabil că l-ar fi implorat să o lase să doarmă în căruţă dacă 
el ar fi fost gol aici... 

— De ce ar trebui să fiu singura goală? Nu ar funcţiona mai 
bine șiretlicul dacă am profita amândoi de ocazie? 

— Eşti foarte tânără, spuse el precaut. lar eu sunt foarte 
bătrân. 

— Cât de bătrân? 

Nu-l întrebase asta niciodată. 

— Bătrân. 

Ea ridică din umeri. 

— Un corp este un corp. Duhnești la fel de rău ca mine. Du-te 
și dormi afară, dacă n-ai de gând să te speli. 

Era un test - nu impus de vreo dorinţă sau logică, ci... ca să 
vadă dacă ar fi ascultat de ea. Ca să afle cine deţinea controlul. 
Să vadă dacă i-ar fi adus apă pentru baie, dacă ar fi făcut ce îi 
ceruse. 

Avea s-o lase să aibă senzaţia că deţinea controlul asupra 
situaţiei. El îi schiţă un zâmbet. 

— Bine, spuse el. 


Când Lorcan intră din nou în cort, cu apa, o văzu pe Marion 
așezată pe sacul de dormit, cu cizmele scoase și cu piciorul rănit 
întins în faţa ei. Își sprijinea mâinile mici pe carnea sfârtecată și 
decolorată, ca și când s-ar fi masat ca să-și aline durerea. 

— Cât de mult te doare în fiecare zi? 

Uneori, îşi folosea magia ca să-i susţină glezna. Când îşi 
amintea. Ceea ce nu se întâmpla des. 

Totuși Marion îşi îndreptă privirea spre cazanul aburind pe 
care el îl lăsă pe podea, apoi spre găleata pe care o cărase pe 
umăr, tot pentru ea. 

— Mă doare de când eram mică, spuse ea distantă, ca și când 
apa curată ar fi hipnotizat-o. Se ridică șchiopătând, piciorul 
distrus făcând-o să se crispeze. Am învăţat să trăiesc cu asta. 

— Ăsta nu e un răspuns. 

— De ce îţi pasă? 

Cuvintele abia se auziră când îşi despleti părul des, încă 
atentă la baie. 

El era curios; voia să știe cum, și când, și de ce. Marion era 
frumoasă - cu siguranţă că persoana care-i distrusese glezna o 
făcuse cu intenţii rele. Sau ca să prevină ceva mai rău. 

În cele din urmă, ea îi aruncă o privire. 

— Ai spus că ai stat de pază. Credeam că afară. 

El pufni. Într-adevăr, la asta se referise. 

— Simte-te bine! îi spuse el și ieși din nou din cort. 

Lorcan rămase în picioare în iarbă, supraveghind tabăra 
activă și cupola cerului care se întuneca. Ura câmpiile. Prea mult 
spaţiu deschis; vizibilitate prea mare. 

În spatele lui, auzi fâșâitul pantalonilor alunecând pe piele, 
foșnetul hainei scoase, din pânză brută. Apoi auzi sunetele mai 
slabe ale unui material mai delicat alunecând. După aceea, se 
lăsă liniștea - urmată de un fâșâit foarte ușor. Fânul scârţăi. 
Apoi auzi salteaua ridicându-se și căzând... 

Mica vrăjitoare ascundea ceva. Fânul scârţâi din nou când ea 
se întoarse la cazan. 

Ascundea ceva sub saltea - ceva ce purtase cu ea și despre 
care nu voia ca el să afle. Apa plescăi, iar Marion surprinse cu 
un geamăt profund și sincer. El ignoră sunetul. 

Cu toate astea, Lorcan se gândi la Rowan și la regina lui 
ticăloasă. 


Marion și regina erau cam de aceeași vârstă - una brunetă, 
cealaltă blondă. Avea regina să se deranjeze pentru Marion, 
odată ce ar fi sosit? Probabil că da, ar fi fost curioasă s-o vadă 
pe Celaena Sardothien, dar... ce s-ar fi întâmplat după aceea? 

Nu era problema lui. El îşi lăsase conștiința pe străzile pitruite 
și lăturalnice din Doranelle, în urmă cu cinci secole. Ucisese 
oameni care-l imploraseră să-i lase în viaţă, distrusese orașe 
întregi și nu se uitase niciodată în urmă, la dărâmăturile 
fumegând. 

Și Rowan făcuse la fel. Secole la rând, nenorocitul de 
Whitethorn îi fusese cel mai eficient general, asasin și călău. 
Nimiciseră regate iar apoi se îmbătaseră și se culcaseră amorţiţi 
pe ruine, la următoarele petreceri cât era ziua de lungă. 

larna asta, avusese un comandant al naibii de bun la 
dispoziţie, brutal, rău și dispus să facă aproape orice îi ordona 
Lorcan. 

Următoarea dată când îl văzuse pe Rowan, prinţul urlase, 
disperat să se arunce în întunericul mortal ca să salveze viaţa 
unei prințese fără tron. Lorcan știuse - în momentul acela. 

Lorcan știuse, când îl ţintuise pe Rowan în iarba din afara 
fortului Mistward, prinţul agitându-se și strigând după Aelin 
Galathynius, că totul era pe cale să se schimbe. Știuse că liderul 
pe care îl apreciase se schimbase irevocabil; că nu aveau să se 
mai desfete cu vin și femei; că Rowan nu avea să mai privească 
spre orizont fără vreun licăr de dorinţă în ochi. 

Dragostea distrusese o unealtă perfectă de ucis. Lorcan se 
întreba dacă și peste mai multe secole ar mai fi fost atât de 
supărat din cauza asta. 

lar regina... prinţesa, oricum îşi spunea Aelin... Era o proastă. 
Ar fi putut schimba inelul lui Athril cu armatele lui Maeve pentru 
o alianţă, ca să șteargă Morathul de pe faţa pământului. Chiar și 
fără să știe ce era inelul, l-ar fi putut folosi în avantajul ei. 

Dar ea îl alesese pe Rowan. Un prinţ fără coroană, fără 
armată, fără aliaţi. 

Meritau să piară împreună. 

Capul ud al lui Marion ieși din cort, iar Lorcan se răsuci ca să 
vadă pătura groasă din lână, înfășurată în jurul ei ca o rochie. 

— Poţi să aduci hainele acum? 

Ea aruncă grămada afară. Işi adunase lenjeria de corp în 
cămașa albă, iar pantalonii de piele... Nu s-ar fi uscat până 


dimineaţă și probabil s-ar fi micșorat prea mult, dacă ar fi fost 
spălaţi necorespunzător. 

Lorcan se aplecă, luând grămada de haine și încercând să nu 
se uite în cort, ca să afle ce ascunsese sub saltea. 

— Cum rămâne cu statul de pază? 

Părul lipit de cap îi scotea în evidenţă liniile ascuţite ale 
pomeţilor și ale nasului fin. Dar ochii îi erau din nou luminoși și 
buzele pline ca un boboc de trandafir, când spuse: 

— Te rog, du-le la spălat! Repede! 

Lorcan nu se deranjă să-i răspundă când luă hainele de lângă 
cort, lăsând-o să stea parţial dezbrăcată înăuntru. Ombriel gătea 
orice se afla în oala de pe foc. Probabil tocană de iepure. Din 
nou. Lorcan se uită cu atenţie la hainele din mâinile lui. 

După jumătate de oră, se întoarse la cort cu o farfurie de 
mâncare în mână. Marion era pe saltea, cu picioarele întinse și 
cu pătura strânsă sub umeri. 

Pielea ei era atât de albă! El nu mai văzuse niciodată o piele 
atât de albă şi fără pete. 

Ca și când ea ar fi fost întotdeauna acoperită! 

Se încruntă la farfurie și, apoi, la grămada de sub braţul 

— Ombriel era ocupată, așa că ţi-am spălat eu hainele. 

Ea roși. 

— Un corp este un corp, îi repetă el simplu. La fel și lenjeriile! 

Ea se încruntă, dar atenţia i se îndreptă din nou la farfuria pe 
care el i-o lăsă pe jos, în faţa ei. 

— Ţi-am adus cina, de vreme ce am presupus că nu vrei să 
stai cu toţi ceilalţi în pătură. El îi aruncă grămada de haine pe 
saltea. Și ţi-am adus haine de la Molly. Contra cost, desigur. Dar 
măcar nu ai să dormi goală. 

Ea mâncă tocana fără să-i mulţumească. 

Când Lorcan era pe cale să plece, ea spuse: 

— Unchiul meu... Este comandant în Morath. 

Lorcan îngheţă. Și se uită direct spre saltea. 

Dar Marion continuă să vorbească printre înghiţituri: 

— El... m-a încuiat o dată în temniţă. 

Vântul se opri; focul de tabără de dincolo de cort licări, 
oamenii înghesuindu-se în jurul lui când insectele nocturne 
tăcură și creaturile mici și blănoase de câmpie fugiră în vizuini. 

Marion fie nu observă valul de putere întunecată, magia 
atinsă de însăși Moartea, fie nu-i păsa. 


— Numele lui este Vernon și este inteligent și crud și, 
probabil, o să încerce să te ţină în viaţă dacă ai să fii prins, 
spuse ea. Îi manipulează pe oameni ca să câştige putere pentru 
el. Este nemilos, lipsit de suflet. Nu se ghidează după niciun cod 
moral. 

Ea se întoarse la mâncare, terminând pentru seara asta. 

— Ai vrea să-l ucid pentru tine? întrebă încet Lorcan. 

Ochii limpezi și negri se ridicară spre chipul lui. Și, pentru o 
clipă, el văzu femeia care avea să devină - care devenise. Văzu 
persoana pe care orice regină ar fi preţuit-o lângă ea, indiferent 
unde s-ar fi născut. 

— M-ar costa? 

Lorcan îşi ascunse zâmbetul. Mica vrăjitoare era isteaţa și 
șireată. 

— Nu, spuse el, și vorbea serios, De ce te-a închis în temniţă? 

Gâtul alb al lui Marion se mișcă atunci când înghiţi. De două 
ori. Părea că voinţa și refuzul de a renunţa nu la propunerea lui, 
ci la propriile frici, o ajutau să se uite în ochii lui. 

— Pentru că a vrut să vadă dacă cei din neamul lui puteau fi 
împerecheaţi cu un Valg. De aceea am fost adusă în Morath. Pe 
post de iapă valoroasă, de prăsilă. 

Mintea lui Lorcan se goli de gânduri. 

El văzuse și îndurase și făcuse multe, multe lucruri de 
nedescris, dar asta... 

— A avut succes? reuși el să întrebe. 

— Nu cu mine. Au fost altele înaintea mea care... Ajutorul a 
venit prea târziu pentru ele. 

— Explozia aia nu a fost o întâmplare, nu-i așa? 

Ea scutură încet din cap. 

— Tu ai produs-o? 

El se uită spre saltea, spre orice ascunsese ea dedesubt. 

Din nou, fata scutură din cap. 

— N-am să spun cine sau cum. Nu fără să risc vieţile 
oamenilor care m-au salvat. 

— Ilkenii sunt... 

— Nu. llkenii nu sunt creaturile care au fost create în 
catacombe. Acelea... acelea au venit din munţii din jurul 
Morathului. Pe căi mult mai întunecate. 

Maeve trebuia să știe. Trebuia să afle ce făceau ei în Morath; 
de ororile cărora li se dădea naștere acolo, de armata de 


demoni și bestii care puteau rivaliza cu oricare altele din 
legende. Nu s-ar fi aliat niciodată cu un asemenea rău - nu ar fi 
fost niciodată suficient de proastă să se alieze cu Valgii. Nu când 
se luptase cu ei în urmă cu milenii. Dar, dacă nu lupta... Cât ar 
mai fi durat până când bestiile ar fi urlat pe lângă Doranelle? 
Până când propriul continent ar fi fost asediat? 

Doranelle putea rezista. Dar, mai mult ca sigur, el avea să 
moară de îndată ce ar fi găsit o cale să distrugă cheile și Maeve 
l-ar fi pedepsit şi, odată mort, cu Whitethorn foarte probabil 
mort și el... cât timp ar mai fi rezistat Doranelle? Zeci de ani? 
Ani? 

O întrebare se născu în mintea lui Lorcan, trăgându-l în 
prezent, în micul cort înghesuit. 

— Totuși piciorul e distrus de ani de zile. Așa de mult te-a 
ţinut închisă în temnită? 

— Nu, spuse ea, fără să tresară la descrierea dură. Am stat în 
temniţă doar o săptămână. Glezna, lanţul... El mi-a făcut asta cu 
mult timp înainte. 

— Ce lanţ? 

Ea clipi. lar el îşi dădu seama că fata intenţionase să evite să-i 
spună acel detaliu. 

Dar, acum că el se uita... putea să vadă, prin mulţimea de 
cicatrice, o dungă albă. Și acolo, în jurul celeilalte glezne 
perfecte și minunate, era cealaltă dungă. 

Un vânt însoţit de praful și răceala unui mormânt traversă 
câmpia. 

— Să-l întrebi chiar tu pe unchiul meu când ai să-l ucizi, spuse 
Marion simplu. 


Capitolul 31 


Ei bine, pe de o parte, cel puţin harta lui Rolfe funcţiona. 

De fapt, fusese ideea lui Rowan. Și poate că se simţise un pic 
vinovată că îi lăsase pe Aedion și pe Lysandra să creadă că 
Lordul Pirat plecase doar după Amuleta din Orynth, dar... măcar 
acum știau că harta lui demonică funcţiona. Și că Lordul Pirat 
chiar trăia cu teroarea întoarcerii Valgilor în portul acesta. 

Ea se întrebă ce înţelesese Rolfe - ce îi arătase harta despre 
cheia Wyrd. Dacă îi dezvăluia diferenţa dintre cheie și inelele din 


piatră Wyrd cu care fuseseră înrobiţi oamenii lui. Dintr-un motiv 
oarecare, Lordul Pirat îşi trimisese chelneriţa în recunoaşterea 
Valgilor, fără să-și dea seama că Rowan alesese acea alee- 
fundac tocmai pentru a se asigura că numai cineva trimis de 
Rolfe s-ar fi aventurat atât de departe. Și, de vreme ce Aelin nu 
avea nicio îndoială că Aedion și Lysandra se strecuraseră 
neobservaţi pe străzi... Ei bine, măcar partea aceea a serii ei 
decursese bine. 

Cât despre restul... Era abia trecut de miezul nopţii când Aelin 
se întrebă cum naiba ar fi revenit ea și Rowan la normalitate, 
dacă ar fi supravieţuit războiului. Dacă avea să fie o zi în care să 
nu-i fie ușor să sară peste acoperișuri ca și când ar fi fost pietre 
într-un râu, să intre în camera cuiva și să ţină o sabie la gâtul 
locatarului. 

Ei făcură primele două lucruri în cincisprezece minute. 

Și, când îi găsiră pe Gavriel și pe Fenrys așteptându-i în 
camera lor comună din hanul Dragonul De Mare, Aelin 
presupuse că nu trebuia să se deranjeze cu al treilea. Chiar dacă 
ea și Rowan îşi tinură mâinile aproape de pumnale când se 
rezemară de peretele de lângă fereastra acum închisă. Ei o 
descuiară cu vântul lui Rowan, doar ca o lumânare să se aprindă 
în clipa care fereastra se deschise, dezvăluind doi războinici fae 
îmbrăcaţi și înarmaţi, cu chipurile împietrite. 

— Aţi fi putut folosi ușa, spuse Fenrys, cu braţele încrucișate, 
un pic prea nonșalant. 

— De ce să ne deranjăm, când o intrare dramatică ar putea fi 
mult mai amuzantă? răspunse Aelin. 

Chipul frumos al lui Fenrys tresări cu un zâmbet abia 
perceptibil în ochii negri. 

— Ce păcat ar fi să pierzi așa ceva! 

Ea îi zâmbi, și el făcu la fel. 

Aelin presupuse ca ambele zâmbete nu erau un simplu 
rânjete ci mai mult o... dezgolire a dinţilor. 

Ea pufni. 

— Pare că v-aţi bucurat de vara petrecuta în Doranelle Ce mai 
face draga mătușă Maeve? 

Gavriel îşi încleștă ușor mâinile tatuate. 

— Îmi negi dreptul de a-mi vedea fiul, și totuși dai buzna în 
camera noastră în mijlocul nopţii ca să ne ceri să-ţi divulgăm 


informaţii despre regina noastră, căreia i-am jurat credinţă cu 
sânge. 

— În primul rând, eu nu-ți neg nimic, pisoiule! 

Fenrys scoase un sunet de parcă s-ar fi înecat. 

— Este decizia fiului tău, nu a mea. Nu am destul timp să-l 
supraveghez sau să-mi pese. 

Minţea, desigur. 

— Cred că-ţi este greu să găsești timp să-ţi pese, interveni 
Fenrys, când te așteaptă o viaţa de muritor. li aruncă o privire 
tăioasă și șireată lui Rowan. Sau urmează să se stabilească în 
curând? 

O, el era un ticălos! Un ticălos dur și ursuz, perechea 
amuzantă a morocănosului și gânditorului Lorcan. Lui Maeve cu 
siguranţă îi plăcea un anumit gen de mascul. 

Chipul lui Rowan nu exprimă nimic. 

— Problema Stabilirii lui Aelin nu te privește. 

— Nu? Faptul că știe ca este nemuritoare schimbă lucrurile. 
Multe lucruri. 

— Fenrys! îl avertiză Gavriel. 

Ea știa suficiente despre transformarea creaturilor fae 
pursânge și a unora semi-fae, care se petrecea imediat ce 
trupurile lor s-ar fi ales cu tinereţea eternă. Era un proces dur, 
corpurile și magia lor având nevoie de câteva luni ca să se 
acomodeze cu oprirea și reordonarea bruscă a procesului de 
îmbătrânire. Unii fae nu aveau niciun control asupra puterii lor - 
unii îl pierdeau de tot în perioada necesară Stabilirii. 

lar cei semi-fae... unii puteau să trăiască mult, unii puteau 
căpăta adevăratul dar al nemuririi. Ca Lorcan. Și, probabil, și ca 
Aedion. Ei aveau să afle în următorii câţiva ani dacă el o 
moștenise pe mama lui... sau pe masculul din partea cealaltă a 
camerei. Dacă ar fi supravieţuit războiului. 

lar în ceea ce o privea pe ea... Aelin nu-și permise să se 
gândească la asta, tocmai din motivele pretinse de Fenrys. 

— Nu văd ce s-ar schimba, îi spuse ea. Există deja o regină 
nemuritoare. Cu siguranţă o a doua nu ar fi o noutate. 

— Și ai să le oferi jurăminte de sânge masculilor care te atrag 
sau numai Whitethorn o să-ţi fie alături? 

Ea simţi agresiunea care emana din Rowan și fu pe jumătate 
tentată să mormăie: „Sunt prietenii tăi. Ocupă-te de ei!” Dar el 
rămase tăcut, reţinându-se, când ea spuse: 


— Nu păreai deloc interesat de mine în ziua aia, în Mistward. 

— Crede-mă, eram, mormăi Gavriel. 

Aelin ridică o sprânceană. Dar Fenrys îi arunca lui Gavriel o 
privire care îi promitea o moarte lentă. 

— Fenrys a fost cel care... s-a oferit voluntar să te antreneze 
Maeve ne-a spus că ai să vii în Wendlyn, explică Rowan. 

Serios? Interesant. 

— De ce? 

Rowan deschise gura, dar Fenrys îl întrerupse. 

— AȘ fi ieșit din Doranelle. Și probabil ne-am fi distrat mult. 
Știu ce ticălos poate să fie Whitethorn când vine vorba de 
antrenamente! 

— Voi doi aţi fi rămas pe acoperișul din Varese și aţi fi băut 
până aţi fi murit, spuse Rowan. lar în ceea ce privește 
antrenamentul...  Băiete, astăzi trăieşti datorită acelui 
antrenament. 

Fenrys îşi dădu ochii peste cap. Era mai tânăr, constată ea. 
Bătrân după standardele umane, dar Fenrys era și se simțea 
mai tânăr. Mai sălbatic. 

— Apropo de Varese, rosti Aelin amuzată. Și Doranelle... 

— Te avertizez, spuse încet Gavriel, că nu știm multe despre 
planurile lui Maeve și că, din cauza condiţiilor legământului de 
sânge, nici să-ţi spunem prea multe nu putem. 

— Cum face asta? întrebă Aelin fățiș. Cu Rowan, nu este... 
Ordinele pe care i le dau, chiar și cele obișnuite, rămân la 
alegerea lui. Doar când trag de legătură îl pot face să... asculte. 
Și, chiar și atunci, mai mult îi sugerez ce să facă. 

— Cu ea este diferit, spuse încet Gavriel. Depinde de 
conducătorul căruia i-ai jurat. Voi doi aţi depus jurământul cu 
dragoste. Nu ţi-ai dorit să-l conduci sau să-l stăpânești. 

Aelin încercă să nu tresară la adevărul din acel cuvânt - 
dragoste. În ziua aceea... când Rowan se uitase în ochii ei în 
timp ce ea sorbea sângele... începuse să-și dea seama ce era. 
Că sentimentul ce începea să-i lege devenea atât de puternic, 
încât era de nedescris... Nu era o simplă prietenie, ci ceva 
născut și întărit de jurământ. 

— Maeve, adăugă Fenrys, îi controlează mintea. Și, astfel, 
legătura se naște din ascultare faţă de ea - indiferent de ce se 
întâmplă. Ea ne dă ordine, noi ne supunem. Facem ce vrea ea. 


Umbrele dansară în acei ochi, iar Aelin îşi strânse degetele în 
pumni. Faptul că Maeve simţea nevoia să forţeze pe oricare 
dintre ei să se culce cu ea... Rowan îi spusese că, deși legăturile 
lor de rudenie erau îndepărtate, erau suficient de apropiate, 
încât să o împiedice pe Maeve să îl caute, dar ceilalţi... 

— Deci nu aţi putut să-l încălcaţi. 

— Niciodată - dacă am fi făcut-o, magia care ne leagă de ea 
ne-ar fi ucis între timp, spuse Fenrys. Ea se întrebă dacă el 
încercase și de câte ori. El îşi înclină capul într-o parte, ca un 
lup. De ce întrebi? 

„Pentru că, dacă Maeve poate cumva să pretindă că viaţa lui 
Aedion îi aparţine, din cauza familiei lui, nu pot face nimic să îl 
ajut”. Aelin ridică din umeri. 

— Deoarece mi-ai distras atenţia. 

Ştia că zâmbetul pe care îl schiţă îi înnebunea pe Rowan și pe 
Aedion și... da. Părea că era un mod sigur de a enerva orice 
mascul fae, deoarece furia licări pe chipul perfect al lui Fenrys. 

Ea îşi curăţă unghiile. 

— Știu că voi doi sunteţi bătrâni și că ora voastră de culcare a 
trecut, așa că n-am să mă lungesc: flota lui Maeve navighează 
spre Eyliwe. Acum suntem aliaţi. Dar e posibil ca drumul meu să 
mă conducă într-un conflict direct cu flota aceea, poate cu ea, 
fie că vreau sau nu. 

Rowan se încordase un pic, iar ea îşi dori să nu pară slabă ca 
să-i arunce o privire, să încerce să citească licărirea din reacţia 
lui. 

Fenrys se uită la Rowan - parcă din obișnuinţă. 

— Cred că problema care trebuie să ne îngrijoreze mai mult 
este dacă Maeve navighează ca să i se alăture lui Erawan. Ea ar 
putea face orice. 

— Reţeaua noastră - a ei - de informaţii este prea mare, 
replică Rowan. Nu există nicio șansă să nu fi aflat deja că flota 
imperiului este campată în golful din Oro. 

Aelin se întrebă cât de des trebuia prinţul fae să se corecte în 
tăcere în privinţa termenilor folosiţi. A noastră, a ei... Se întrebă 
dacă îi lipseau vreodată cei doi masculi care se încruntau la ei. 

— Maeve ar putea să se ducă să o intercepteze, spuse 
gânditor Gavriel. Să învingă flota Morathului ca dovadă a 
intenţiei sale de a te ajuta și apoi... să se folosească de asta 
pentru ce planuri mai are. 


Aelin ţâţăi. 

— Chiar și cu soldaţi fae pe nave, nu poate să fie atât de 
proastă, încât să riște asemenea pierderi catastrofice, doar ca 
să îmi intre din nou în graţii. Nu conta că Aelin știa că ea ar fi 
acceptat orice ofertă sau ajutor din partea lui Maeve, cu sau fără 
riscuri. 

Fenrys zâmbi. 

— O, pierderile vieților fae nu ar interesa-o prea mult. Probabil 
i-ar spori entuziasmul. 

— Ai grijă, spuse Gavriel. 

Pe toţi zeii, vorbea la fel ca Aedion pe tonul acela. 

— Fie ce-o fi! continuă Aelin. Voi doi știți ce înfruntăm cu 
Erawan; știți ce a vrut Maeve de la mine în Doranelle. Ce a 
plecat Lorcan să facă. Afișându-și din nou calmul de războinici, 
nici măcar nu zvâcniră când ea întrebă: Maeve v-a ordonat să-i 
luaţi și cheile lui Lorcan? Și inelul? Sau o să-i luaţi numai viaţa? 

— Dacă-ţi spunem că ne-a ordonat să luăm totul, rosti 
tărăgănat Fenrys, sprijinindu-și mâinile la spate, pe pat, ai să ne 
omori, Moștenitoare a Focului? 

— Asta o să depindă de cât de utili o să vă dovediţi ca aliaţi, 
spuse simplu Aelin. 

Greutatea care-i atârna între sâni, pe sub bluză, hurui ca și 
când i-ar fi răspuns. 

— Rolfe are arme, spuse încet Gavriel. Sau o să primească. 

Aelin ridică o sprânceană. 

— Şi-o să mă coste dacă aud așa ceva? 

Gavriel nu era destul de prost să întrebe de Aedion. 
Războinicul spuse doar atât: 

— Se numesc lănci de foc. Alchimiștii de pe continentul sudic 
au propriile războaie teritoriale. Nu știm mai multe, poate fi 
controlat de un singur om - cu efecte devastatoare. 

Și cu posesorii magiei care-și recăpătaseră darurile atât de 
recent sau care, în mare parte, erau morţi din cauza 
Adarlanului... 

Nu avea să fie singură. Nu avea să fie singura mânuitoare a 
focului pe câmpul de luptă. 

Dar numai dacă flota lui Rolfe ar fi devenit a ei. Dacă ar fi 
făcut ceea ce ea îl ghida cu mare atenţie să facă. Să ceară 
ajutor de pe continentul sudic ar fi putut dura câteva luni pe 


care nu le avea. Dar, dacă Rolfe comandase deja proviziile... 
Aelin dădu iar din cap spre Rowan, iar ei se desprinseră de zid. 

— Asta e tot? întrebă Fenrys. O să ne spui ce plănuiești să faci 
cu informaţiile astea sau suntem doar slugile tale? 

— Nu aveţi încredere în mine, iar eu nu am în voi, spuse Aelin. 
Este mai ușor așa. Ea deschise fereastra cu cotul. Dar 
mulţumesc pentru informaţii. 

Fenrys ridică suficient de mult din sprânceană, încât să o facă 
să se întrebe dacă Maeve rostise cuvintele în apropierea lui. Și 
îşi dori sincer să o fi topit pe mătușa ei în ziua aceea, în 
Doranelle. 

Ea și Rowan săriră și se căţărară pe acoperișurile din Golful 
Craniului, ţiglele vechi fiind încă alunecoase din cauza ploii de 
peste zi. 

Când Trandafirul Oceanului licări ca o bijuterie spălăcită o 
stradă mai în faţă, Aelin se opri în umbre, lângă un coș și şopti: 

— Nu trebuie să facem nicio greșeală. 

Rowan puse o mână pe umărul ei. 

— Știu. Vom face să merite. 

Ei îi ardeau ochii. 

— Jucăm un joc împotriva a doi monarhi care conduc și urzesc 
planuri de mai mult timp decât există multe dintre regate. Și, 
chiar și pentru ea, șansele de a-i păcăli și de a-i manipula... 
Când văd cum Maeve îi controlează... Ea aproape ne-a despărţit 
primăvara trecută. A fost atât de aproape! 

Rowan îşi trecu degetul mare peste buzele ei. 

— Chiar dacă Maeve m-ar fi ţinut în robie, m-aș fi luptat cu ea 
în fiecare zi, în fiecare oră, cu fiecare respiraţie. 

El o sărută ușor și-i spuse pe buze: 

— M-aș fi luptat tot restul vieţii mele ca să găsesc o cale dea 
mă întoarce din nou la tine. Am știut asta din clipa în care ai 
ieșit din întunericul Valgilor și mi-ai zâmbit printre flăcările tale. 

Ea îşi înghiţi nodul din gât și ridică o sprânceană. 

— Erai dispus să o faci înainte de toate lucrurile astea? Pe 
atunci nu aveai prea multe beneficii. 

Amuzamentul și ceva mai profund dansară în ochii lui. 

— Ce am simţit pentru tine în Doranelle simt și acum. Doar că 
nu am crezut că voi avea vreodată șansa să acţionez. 

Amândoi știau de ce ea avea nevoie să audă asta. Cuvintele 
lui Darrow și ale lui Rolfe dansau în mintea ei, un cor nesfârșit 


de ameninţări amare. Dar Aelin îi zâmbi superior. 

— Atunci, acţionează, prinţe! 

Rowan râse încet și nu mai spuse nimic în timp ce o sărută, 
lipind-o cu spatele de coșul dărăpănat. El îşi strecură lent limba 
în gura ei. 

O, zeilor! Asta o scotea din minţi - focul dintre ei. F 

Cu el, ar fi putut transforma întreaga lume în scrum. Işçi 
aparţineau unul celuilalt și se găsiseră peste secole de vărsare 
de sânge și pierderi, peste oceane, regate și război. 

Rowan se retrase, respirând sacadat și-i şopti pe buze: 

— Chiar și atunci când ești în alt regat, Aelin, tot îţi simt focul 
în sânge și în gură. 

Ea gemu ușor, arcuindu-se spre el în timp ce mâna lui îi atinse 
spatele, fără să-i pese dacă îi zărea cineva de pe străzile de 
dedesubt 

— Ai spus că n-ai să mă ai lipită de un copac pentru prima 
dată, şopti ea, trecându-și mâinile peste braţele lui, peste 
mușchii sculptați ai pieptului său lat. Ce spui de un coș? 

Rowan râse din nou și îi mușcă buza de jos. 

— Amintește-mi din nou de ce mi-a fost dor de tine. 

Aelin chicoti, dar sunetul fu repede înecat atunci când Rowan 
o sărută încă o dată mai profund, în lumina lunii. 


Capitolul 32 


Aedion stătuse treaz jumătate de noapte, gândindu-se la 
avantajele tuturor locurilor posibile în care să-și întâlnească 
tatăl. Pe plajă, i se părea că i-ar fi cerut să poarte o conversaţie 
privată, pe care nu era sigur că şi-o dorea; sediul lui Rolfe i se 
părea prea public, iar curtea hanului prea formală... Se agitase 
și se întorsese în patul lui, aproape adormit când îi auzi pe Aelin 
și Rowan întorcându-se mult după miezul nopţii. In mod deloc 
surprinzător, se furișaseră afară fără să spună cuiva. Dar măcar 
fusese cu prinţul fae. 

Lysandra, care dormea buștean, nu se agitase când pașii lor 
scârţâiseră pe holul de afară. Intrase pe ușă doar cu câteva ore 
mai devreme, iar Dorian deja dormea în patul lui, înainte ca ea 
să-și reia trupul obișnuit și să se legene pe picioare. 


Aedion abia îi observase goliciunea - nu când ea se clătinase, 
iar el se aruncase să o prindă înainte să cadă pe covor. 

Ea clipise zăpăcită, uitându-se către el, devenind lividă. 
Așadar, el o lăsase pe marginea patului și o învelise cu pătura. 

— Ai văzut destule femei goale, spuse ea, fără să se 
deranjeze să o ţină. Este prea cald pentru lână. 

Așa că pătura îi alunecă de pe spate când se aplecă înainte, 
sprijinindu-și antebraţele pe genunchi și inspirând profund. 

— Pe toţi zeii, mă ameţește atât de mult! 

Aedion îi atinse spatele gol cu o mână și o mângâie ușor. 
Atingerea o făcu să înţepenească, iar el descrise cercuri largi și 
ușoare pe pielea-i moale precum catifeaua. După o clipă, ea 
scoase un sunet care ar fi putut fi un tors. 

Liniștea pluti suficient de mult, încât Aedion îşi dădu seama 
că ea adormise cumva. Și nu era un somn obișnuit, ci somnul în 
care cădeau uneori Aelin și Rowan ca să îşi lase magia să-și 
revină. Era atât de profund, încât niciun antrenament nu putea 
să-l deranjeze și niciun instinct nu putea să-l întrerupă. Corpul îşi 
luase ce-i trebuia, cu orice preţ, și asumându-și orice 
vulnerabilitate. 

Luând-o ușor în braţe înainte să cadă în faţă, Aedion o ridică 
pe un umăr și o duse spre capul patului. Dădu la o parte 
cearșafurile curate din bumbac cu o mână, iar apoi o lăsă jos, 
părul din nou lung acoperindu-i sânii fermi. Erau mult mai mici 
decât cei pe care îi văzuse prima dată. Lui nu-i păsa de mărimea 
lor - erau frumoși oricum. 

Ea nu se mai trezise, iar el se retrăsese în patul lui. Adormise 
doar după transformarea luminii într-un gri apos, înainte de 
răsărit, apoi se trezise chiar după răsărit și reununţase să mai 
doarmă. Se îndoia că avea să se mai odihnească înainte de 
întâlnire. 

Așa că Aedion se spălă și se îmbrăcă, gândindu-se dacă ar fi 
fost o prostie să se pieptene pentru tatăl lui. 

Lysandra era trează când el se întoarse în cameră și, din 
fericire, era din nou roșie în obraji, iar regele încă dormea în 
patul lui. 

Dar creatura metamorfică îl măsură din priviri pe Aedion și 
spuse: 

— Cu asta te îmbraci? 


Lysandra îl făcu să se schimbe de hainele murdare de pe 
drum, dădu buzna în camera lui Aelin și a lui Rowan înfășurată 
doar într-un cearșaf și luă ce avea nevoie din dulapul prinţului 
fae. 

Probabil că Aelin se auzi de dincolo de golf când strigă „leși 
afară”, iar Lysandra zâmbi cu o șiretenie de felină când se 
întoarse, aruncându-i jacheta verde și pantalonii. 

Când el ieși din baie, și ea era îmbrăcată - nu știa de unde 
luase hainele simple: pantaloni negri strâmţi, cizme înalte până 
la genunchi și o cămașă albă, băgată în pantaloni. Ea îşi lăsase 
părul tăsos pe jumătate ridicat și jumătate pe spate, iar acum îl 
răsuci pe un umăr. Lysandra îl studie cu un zâmbet aprobator. 

— Mult mai bine! Semeni mai mult cu un prinţ și mai puţin cu 
un... vagabond. 

Aedion făcu o plecăciune în bătaie de joc. 

Dorian se agită, o briză rece fluturând înăuntru, ca și când și 
magia lui s-ar fi trezit, miji ochii la amândoi, apoi la ceasul de pe 
prichici. El îşi trase perna peste ochi și se întoarse la somn. 

— Ce gest regesc! îi spuse Aedion îndreptându-se spre ușă și 
alese să nu audă ce mormăi Dorian prin pernă. 

El și Lysandra luară în liniște micul dejun în sala de mese - 
deși el mâncase pe jumătate forţat. Fie din respect, fie pentru 
că era atât de ocupată să se îndoape cu tot ce era pe masă, 
creatura metamorfică nu-i adresă nicio întrebare. 

Pe toţi zeii, femelele din regatul lui mâncau mai mult decât el! 
Presupunea că magia le consuma rezervele de energie atât de 
repede, încât era un miracol că nu îl atacau constant. 

Tot în liniște se îndreptară și spre taverna lui Rolfe, 
santinelele din faţă dându-se la o parte fără să pună vreo 
întrebare. El întinse mâna spre mâner, când Lysandra spuse în 
cele din urmă: 

— Ești sigur? 

El dădu aprobator din cap. Și asta fu tot. 

Aedion deschise ușa, găsindu-i pe cei din grup exact unde 
presupusese că ar fi fost la acea ora: la bar, luând micul dejun. 
Cei doi masculi se opriră când ei intrară. 

lar Aedion îşi îndreptă privirea direct spre bărbatul blond - 
spre unul din cei doi, dar... nu era nicio îndoială care din ei era... 
al lui. 

Gavriel îşi lăsă furculiţa pe farfuria aproape goală. 


El purta haine ca ale lui Rowan și, ca prinţul fae, era bine 
înarmat, chiar și la micul dejun. 

Aelin era total opusul lui, dar Gavriel era o reflexie întunecată. 
Trăsăturile pronunţate și ascuţite, gura rigidă - de la el le 
moștenise. Părul blond tuns era diferit și mai deschis decât cel 
ca mierea și lung până la umeri al lui Aedion. Și pielea lui Aedion 
era aurie ca a celor din familia Ashryver - nu foarte bronzată. 

Încet, Gavriel se ridică. Aedion se întrebă dacă moștenise și 
graţia, calmul de prădător, chipul inexpresiv și încordat - sau 
dacă dacă îndoi primiseră aceeași instruire. 

Leul încarnat. 

Își dorise să-l întâlnească așa, cam ca într-o ambuscadă, ca 
tatăl său să nu aibă timp să pregătească discursuri frumoase. 
Voia sândă ce ar fi făcut tatăl său când l-ar fi confruntat, ce fel 
de mascul era, cum reacţiona la orice... 

Celălalt războinic, Fenrys, se uita între ei, cu furculiţa încă 
ridicată spre gura deschisă. 

Aedion se forţă să meargă, cu genunchii surprinzător de 
siguri, chiar dacă i se părea că trupul îi aparţine altcuiva. 
Lysandra rămase lângă el, puternică și cu ochi strălucitori. Cu 
fiecare pas pe care îl făcu, tatăl lui îl studie fără să afișeze vreo 
expresie, până când... 

— Semeni... şopti Gavriel, așezându-se pe scaun. Semeni atât 
de mult cu ea! 

Aedion știa că Gavriel nu se referea la Aelin. Până și Fenrys se 
uită acum la Leu, la suferinţa care se unduia în ochii roșiatici. 

Însă Aedion nu prea îşi aducea aminte de mama lui. Abia 
dacă-și amintea chipul ei distrus, pe moarte. 

Așa că spuse: 

— Ea a murit ca regina ta să nu pună ghearele pe mine. 

El nu era sigur că tatăl său respira. Lysandra se apropie, ca o 
piatră neclintită în marea agitată a furiei lui. 

Aedion îşi ţintui tatăl cu privirea, neștiind de unde veneau 
cuvintele și furia, dar, iată-le zvâcnindu-i de pe buze ca niște 
bice. 

— Ar fi putut să o vindece în complexele fae, dar ea nu s-ar fi 
apropiat de ele, nu le-ar fi lăsat să vină de frica lui Maeve - el îi 
scuipa numele - știind că eu exist. De frică să nu devin robul ei, 
ca tine. 


Chipul bronzat al tatălui se albise. Lui Aedion nu-i păsa de ce 
îşi imaginase Gavriel până acum. Lupul mârâi la Leu: 

— Avea douăzeci și trei de ani. Nu s-a căsătorit niciodată, iar 
ai ei au evitat-o. A refuzat să spună cuiva cine este tatăl meu și 
le-a acceptat disprețul și umilinţa fără să se văicărească. A 
făcut-o pentru că mă iubea pe mine, nu pe tine. 

Și, brusc, îşi dori să îi fi cerut lui Aelin să vină, ca să îi spună 
să îl transforme în cenușă pe acest războinic ca pe comandantul 
din Ilium, deoarece, uitându-se la faţa aceea - la faţa lui... îl 
ura. Îl ura pentru cei douăzeci și trei de ani pe care îi avusese 
mama lui, care murise mai tânără decât era el acum, singură și 
tristă. 

— Dacă ticăloasa ta regină o să încerce să mă ia, am să-i tai 
gâtul, mârâi Aedion. Dacă o să-mi rănească familia mai mult 
decât a făcut-o, am să ţi-l tai și pe al tău. 

— Aedion, spuse răgușit tatăl său. 

Sunetul numelui dat de mama sa pe buzele lui... 

— Nu vreau nimic de la tine. Asta dacă nu cumva ai de gând 
să ne ajuţi, caz în care nu am să mă opun... ajutorului. Dar, în 
afară de asta, nu vreau nimic de la tine. 

— Îmi pare rău, spuse tatăl său cu ochii de leu atât de 
îndureraţi, încât Aedion se întrebă dacă tocmai lovise un mascul 
deja doborât. 

— Nu faţă de mine trebuie să-ţi ceri scuze, spuse el, 
întorcându-se spre ușă. 

Scaunul tatălui său scârţâi pe podea. 

— Aedion! 

Aedion continuă să meargă, iar Lysandra veni lângă el. 

— Te rog! spuse tatăl său când Aedion apucă mânerul ușii. 

— Du-te naibii! spuse Aedion și plecă. 

El nu se întoarse la Trandafirul Oceanului. Și nu suporta să fie 
în preajma oamenilor, a sunetelor și mirosurilor lor. Așa că se 
îndrepta spre munţii imenși de deasupra golfului, pierzându-se 
în jungla de frunze, umbre și sol umed. Lysandra rămase cu un 
pas în urma lui, la fel de tăcută. 

Se opri abia după ce găsi un afloriment care ieșea dintr-o 
parte a muntelui care dădea spre golf, spre oraș și spre apele 
curate de dincolo. Acolo se așeză și respiră. 

Lysandra luă loc lângă el, pe piatra plată, încrucișându-și 
picioarele sub ea. 


— Nu mă aşteptam să spun nimic din toate acele lucruri, 
spuse el. 

Ea se uita spre turnul de veghe din apropiere, de la baza 
muntelui. El văzu cum ea supraveghea cu atenţie nivelul 
inferior, unde Distrugătorul-de-nave era înfășurat în jurul unei 
roţi imense, scara exterioară în spirală a turnului, tocmai până la 
nivelurile superioare, unde o catapultă și un harpon mare 
montat pe o turelă - sau era o arbaletă gigantică? - erau fixate, 
scaunul arcașului și săgeata fiind îndreptate spre un inamic 
invizibil din golful de dedesubt. Cu dimensiunea armei și 
mașinăria care fusese aranjată să o lanseze în golf, el nu avea 
nicio îndoială că putea străpunge o carenă și să nimicească o 
navă. Sau să străpungă trei oameni. 

Lysandra spuse simplu: 

— Ai vorbit din inimă. Poate că e bine că te-a auzit. 

— Avem nevoie ca ei să lucreze cu noi. E posibil să-l fi 
transformat într-un dușman. 

Ea îşi aranjă părul peste un umăr. 

— Crede-mă, Aedion, nu l-ai transformat! Dacă i-ai fi spus să 
se târască pe cărbuni încinși, ar fi făcut-o. 

— O să-și seama destul de curând cine sunt eu mai exact și 
poate că nu o să mai fie atât de disperat. 

— Cine, mai exact, crezi că ești? Ea se încruntă la el. Curva 
Adarlanului? Asta crezi tu despre tine? Generalul care și-a ţinut 
unit regatul, care și-a salvat oamenii când au fost uitaţi până și 
de propria lor regină - ăsta e bărbatul pe care îl cunosc. Ea 
mârâi încet, și nu la el. Și, dacă o să înceapă să arate cu 
degetul, am să-i aduc aminte că a servit-o pe căţeaua din 
Doranelle secole la rând fără nicio problemă. 

Aedion pufni. 

— Aș plăti bani buni ca să te văd înfruntându-l pe el. Și pe 
Fenrys. 

Ea îl înghionti cu cotul. 

— E de ajuns să-mi spui, generale, și am să mă transform în 
coșmarul lor. 

— Și ce creatură e asta? 

Ea îi zâmbi cu subiînţeles. 

— Ceva la care lucrez. 

— Nu trebuie să știu, nu? 

Ea îşi dezgoli dinţii. 


— Nu, chiar nu trebuie. 

El râse, surprins că putea să facă asta. 

— Este un ticălos frumos, trebuie să recunosc asta. 

— Cred că lui Maeve îi place să adune bărbaţi simpatici. 

Aedion pufni zgomotos. 

— De ce nu? Are de-a face cu ei o veșnicie. Măcar să-i facă 
plăcere să se uite la ei. 

Ea râse din nou, iar sunetul îi luă lui Aedion o greutate de pe 
umeri. 

Cu Goldryn și Damaris pentru prima dată asupra ei, Aelin intră 
în Dragonul De Mare după două ore și tânji după vremurile în 
care putea să doarmă fără să simtă groaza sau stringenţa unui 
lucru. 

Tânji după vremurile în care ar fi putut avea timp să se culce 
cu afurisitul ei de iubit și, în schimb, să nu aleagă să doarmă 
câteva ore. 

Voise asta. Seara trecută, ei se întorseseră la han, iar ea 
făcuse baie mai repede ca niciodată. Ba chiar ieșise goală din 
baie și îl găsise pe prinţul ei fae adormit pe patul alb și 
strălucitor, încă îmbrăcat, părând că-și dorise doar să închidă 
ochii cât timp s-ar fi spălat ea. 

lar extenuarea lui... Îl lăsase pe Rowan să se odihnească. Se 
ghemulise lângă el pe pătură, încă goală, și adormise înainte să- 
și pună capul pe pieptul lui. Ştia că avea să fie o vreme când nu 
ar mai fi putut dormi în siguranţă, atât de profund. 

Cu cinci minute înainte ca Lysandra să dea buzna, Rowan se 
trezise și începuse să o trezească și pe ea. Incet, cu mângăâieri 
chinuitoare pe trunchiul și coapsele ei, cu mici săruturi și 
mușcături pe gura, urechea și gâtul ei. 

Dar, după ce Lysandra intrase valvârtej în cameră ca să fure 
haine pentru Aedion, după ce le explicase unde se ducea 
Aedion... timpul de așteptare se prelungise. O făcuse să-și 
amintească ce trebuia să rezolve azi. Cu un bărbat momentan 
tentat să o ucidă și cu o flotă împrăștiată și speriată. 

Gavriel și Fenrys stăteau acum cu Rolfe la masa din spatele 
barului, fără Aedion, ambii cu ochii cam mari de uimire când ea 
intră. 

Poate că privirea aceea ar fi făcut-o să se simtă mândră, dacă 
Rowan nu ar fi mers chiar în spatele ei, pregătit deja să le taie 
gâturile. 


Rolfe se ridică în picioare. 

— Ce cauţi aici? 

— Căpitane, eu aș avea mare grijă cum i-aș vorbi azi, spuse 
Fenrys cu mai multă precauţie și consideraţie decât îi arătase în 
seara precedentă. Privirea îi era aţintită asupra lui Rowan, care 
chiar se uita la Rolfe, ca și când ar fi fost cina. Alege-ţi atent 
cuvintele! 

Rolfe îi aruncă o privire lui Rowan, îi văzu faţa și păru să 
înţeleagă. 

Poate că acea precauţie avea să-l tenteze mai mult astăzi pe 
Rolfe să fie de acord cu cererea ei. Dacă ea făcea ceea ce 
trebuia. Dacă făcea tot ceea ce trebuia. 

Aelin schiţă un zâmbet lui Rolfe și se rezemă de masa goală 
de lângă a lor, literele aurii și ciobite de pe șipci formând 
numele Tăietoarea-Ceţii. Rowan ocupă un loc alături de ea, 
atingându-și genunchiul de al ei. Ca și cum până și o distanţă de 
câţiva zeci de centimetri era de nesuportat. 

Dar ea îi zâmbi un pic mai mult lui Rolfe. _ 

— Am venit să văd dacă te-ai răzgândit. In legătură cu 
alianţa. 

Rolfe bătu cu degetele tatuate pe masă, chiar peste niște 
litere aurite care alcătuiau cuvântul Treierătoarea. lar lângă 
nume... o hartă a continentului fusese întinsă între Rolfe și 
războinicii fae. 

Nu harta de care avea cu adevărat nevoie să știe că 
funcţiona, ci... Ceea ce văzu o făcu pe Aelin să înţepenească. 

— Ce este aia? spuse ea, observând statuetele argintii 
campate în mijlocul continentului, o linie impenetrabilă dinspre 
trecătoarea Ferian până la gura râului Avery. Și statuetele 
suplimentare din golful din Oro. Și din Melisande și Fenharrow și 
în apropiere de graniţa nordică a regatului Eyliwe. 

Gavriel, care arăta de parcă cineva l-ar fi lovit în cap - pe toţi 
zeii, cum decursese întâlnirea cu Aedion? - spuse înainte ca 
Rowan să îi rupă gâtul lui Rolfe din cauza oricărui răspuns pe 
care îl clocise: 

— Căpitanul Rolfe a primit vești în dimineaţa asta. A vrut să îl 
sfătuim. 

— Ce este asta? spuse ea, arătând cu degetul aproape de 
linia principală de statuete întinse în mijlocul continentului. 

— Este cel mai recent raport despre locul armatelor 


Morathului, spuse tărăgănat Rolfe. Și-au ocupat poziţiile. Acum e 
imposibil să trimitem ajutor în nord. Și sunt pregătite să atace 
Eyliwe. 


Capitolul 33 


— Eyliwe nu are armată, spuse Aelin și simţi cum sângele i se 
scurse din obraji. După primăvara trecută, nu mai are cine să 
lupte - în afară de bandele de rebeli. 

— Ai un număr exact? îl întrebă Rowan pe Rolfe. 

— Nu, spuse căpitanul. Știrea mi s-a transmis doar ca un 
avertisment - ca să nu trimit nicio încărcătură în apropiere de 
Avery. Am vrut să le aflu părerea - făcu semn cu bărbia spre cei 
doi războinici - în legătură cu ceea ce trebuie să fac. Deși 
presupun că ar fi trebuit să vă invit și pe voi, de vreme ce ei par 
că vor să vă spună ce fac. 

Niciunul din ei nu catadicsi să răspundă. Aelin studie linia - 
linia de armate. 

— Cât de repede se mișcă? întrebă Rowan. 

— Au trecut aproape trei săptămâni de când legiunile au 
plecat din Morath, spuse Gavriel. Se mișcă mai repede ca orice 
armată pe care am văzut-o vreodată. 

Sincronizarea evenimentului... 

Nu. Nu - nu, nu putea fi din cauza a ceea ce se întâmplase în 
Ilium, din cauză că ea îl chinuise pe el... 

— Este o exterminare, spuse deschis Rolfe. 

Ea închise ochii, înghițind cu greu. Nici măcar căpitanul nu 
îndrăzni să vorbească. 

Rowan îi atinse mijlocul cu o mână, consolând-o în tăcere. Știa 
- înţelegea și el. 

Ea deschise ochii, linia aceea arzându-i vederea și inima și 
spuse: 

— Este un mesaj. Pentru mine. 

Își desfăcu pumnul și se uită la cicatricea de acolo. 

— Totuși de ce să atace regatul Eyliwe? întrebă Fenrys. Și de 
ce iau poziţie, dar nu îl devastează? 

Nu reuși să spună cu voce tare că ea atrăsese lucrul acesta 
asupra regatului Eyliwe pentru că-și bătuse joc de Erawan, 
deoarece el știa la cine ţinuse Celaena Sardothien, și voia să îi 


distrugă spiritul și inima, arătându-i de ce erau în stare armatele 
lui. Ce ar fi făcut, când ar fi avut el chef. Nu Terrasenului... ci 
regatului prietenului pe care ea îl iubise atât de mult. 

Regatul pe care jurase să-l protejeze, să-l salveze. 

— Avem legături personale în Eyliwe, spuse Rowan. Ştie că 
regatul contează pentru ea. 

Fenrys continuă să se uite la ea, studiind-o. Dar Gavriel spuse 
pe un ton egal: 

— Erawan deţine acum tot ce e la sud de Avery. Mai puţin 
arhipelagul acesta. Și, chiar și aici, are un avanpost în Fundac. 

Aelin se holbă la hartă, la spaţiul care acum părea atât de mic 
spre nord. 

În vest, Pustiurile se întindeau mult dincolo de munţii care 
separau continentul. lar privirea ei se îndreptă spre un mic 
nume de-a lungul coastei vestice. 

Briardiff. 

Numele răsună prin ea, făcând-o să se trezească, și îşi dădu 
seama că ei discutaseră și se gândiseră la cum o asemenea 
armată ar fi putut să traverseze terenul atât de repede. 

Ea îşi masă tâmpla, holbându-se la punctul de pe hartă. 

Gândindu-se la datoria de viaţă care i se cuvenea. 

Privirea îi cobori spre sud. Spre Deșertul Roșu. Unde multe 
datorii de viaţă așteptau să le revendice. 

Aelin îşi dădu seama că ei o întrebaseră ceva, dar nu se obosi 
să deslușească întrebarea când îi spuse încet lui Rolfe: 

— Ai să-mi dai flota ta. Ai să o înarmezi cu lăncile de foc pe 
care știu că le-ai comandat și pe care în plus ai să le trimiţi flotei 
myceniene când o să sosească. 

Liniște. 

Rolfe râse și se așeză din nou. 

— Pe naiba! 

EI îşi flutură mâna tatuată peste hartă și apele se agitară și se 
schimbară într-un tipar care o făcu să se întrebe dacă numai 
Rolfe putea să-l descifreze. Ea avea nevoie ca el să-l poată citi, 
ca să găsească Lacătul. 

— Asta îţi arată doar cât de depășită numeric ești. El se gândi 
la cuvintele ei. Flota myceniană este doar un mit. Un basm. 

Aelin se uită la mânerul sabiei lui Rolfe, la han și la nava 
ancorată în apropiere. 


— Tu ești urmașul poporului mycenian, spuse Aelin. lar eu am 
venit să cer și datoria pe care o ai faţă de neamul meu. 

Rolfe nu se mișcă și nu clipi. 

— Sau toate referinţele la dragonii de mare sunt vreun fetiş 
personal? întrebă Aelin. 

— Mycenienii au dispărut, spuse categoric Rolfe. 

— Nu cred. Cred că se ascund aici, în Insulele Moarte, de 
foarte mult timp. Și, cumva, ai reușit să fii din nou la putere. 

Cei trei masculi fae se priveau reciproc. 

Aelin îi spuse lui Rolfe: 

— Am eliberat lliumul de Adarlan. Am recucerit orașul - 
căminul tău antic - pentru tine. Pentru mycenieni. Este al tău, 
dacă îndrăznești să revendici moștenirea poporului tău. 

Lui Rolfe mâna îi tremură ușor. El strânse pumnul, 
ascunzându-l sub masă. 

Atunci, ea îi permise unui licăr al magiei să iasă la suprafaţă, 
îi permise auriului din ochii ei să strălucească precum o flacără 
puternică. Gavriel și Fenrys se îndreptară când puterea ei umplu 
camera şi orașul. Cheia Wyrd dintre sânii ei începu să 
zvâcnească, să susure. 

Știa că faţa ei nu afișa nicio trăsătură umană, de muritoare. 

Știa asta pentru că pielea de un maro-auriu a lui Rolfe căpăta 
o nuanţă bolnăvicioasă. 

Ea închise ochii și expiră. 

Fuiorul de putere pe care îl adunase se undui într-o linie 
invizibilă. Lumea tremură în urma lui și forţa ei făcu un clopot 
din oraș să sune de două ori. Chiar și apele din golf tremurară 
când trecu pe lângă ele și se duse în larg, spre arhipelag. 

Când Aelin deschise ochii, mortalitatea se întorsese. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă în cele din urmă Rolfe. 

Fenrys și Gavriel deveniră foarte interesaţi de harta din faţa 
lor. 

— Doamna mea trebuie să se elibereze în fiecare zi de niște 
fărâme din puterea ei, ca să nu o mistuie, spuse calm Rowan. 

Fără să vrea, în ciuda a ceea ce făcuse, ea decise că voia ca 
Rowan să îi spună doamna mea măcar o dată pe zi. 

Rowan continuă, insistând ca Rolfe să-i spună mai multe 
despre armata în mișcare. Lordul Pirat, pe care Lysandra îl 
identificase în urmă cu câteva săptămâni ca fiind mycenian 
mulţumită spionajului lui Arobynn și a partenerilor lui de afaceri, 


nu prea părea în stare să vorbească, tocmai din cauza ofertei pe 
care ea i-o făcuse. Dar Aelin așteptă. 

Aedion și Lysandra sosiră după ceva timp - iar verișorul ei 
doar îi aruncă în trecere o privire lui Gavriel când el se aplecă 
deasupra hărţii și începu să gândească precum un general, 
cerând tot soiul de detalii. 

Insă Gavriel se holbă în liniște la fiul său, urmărind cum 
verișorul ei îşi îndreptă privirea spre hartă, ascultând sunetele 
vocii lui ca și când ar fi fost un cântec pe care încerca să-l 
memoreze. 

Lysandra merse spre fereastră, supraveghind golful. 

Ca și când ar fi putut să vadă unduirea pe care Aelin o 
trimisese în lume. 

Între timp, creatura metamorfică îi spusese lui Aedion 
adevăratul motiv pentru care se duseseră în Ilium. Nu doar ca 
să-l vadă pe Brannon, nu doar ca să-i salveze poporul... ci 
pentru asta. Ea și creatura metamorfică născociseră planul în 
timpul gărzilor lungi de noapte de pe drum, gândindu-se la toate 
capcanele și beneficiile. 

Dorian intră după zece minute, privirea lui îndreptându-se 
direct spre Aelin. Şi el îi simţise puterea. 

Regele îl salută politicos pe Rolfe, apoi rămase tăcut cât fu 
pus la curent cu poziţionarea armatelor lui Erawan. Apoi se 
așeză pe un scaun lângă ea în timp ce ceilalţi masculi 
continuară să discute despre rutele de aprovizionare și arme, 
Rowan explicându-le tot. 

Dorian îi aruncă o privire de nepătruns și îşi sprijini o gleznă 
pe genunchi. 

Ceasul bătu ora unsprezece, iar Aelin se ridică în picioare în 
mijlocul discursului lui Fenrys despre diversele armuri și 
posibilitatea ca Rolfe să investească în minereuri, ca să facă faţă 
cererii. 

Liniștea se lăsă din nou. 

— Mulţumesc pentru ospitalitate, îi spuse Aelin lui Rolfe, apoi 
se întoarse și făcu un pas, înainte să întrebe: asta e tot? 

Se uită peste umăr, iar Rowan veni lângă ea. Aelin lăsă o mică 
flacără să iasă la suprafaţă. 

— Da. Dacă nu ai să-mi dai o flotă, dacă nu ai să-i unești pe 
mycenienii rămași și dacă nu ai să te întorci în Terrasen, atunci 
am să găsesc pe altcineva care să facă toate astea. 


— Nu există altcineva. 

Ea îşi îndreptă din nou privirea spre harta de pe masă. 

— Cândva, ai spus că am să plătesc pentru aroganţa mea. Și 
am făcut-o. De multe ori. Dar Sam și cu mine ţi-am atacat tot 
orașul și flota și le-am distrus. Pentru două sute de vieţi pe care 
le-ai considerat mai puţin umane. Așadar, poate că m-am 
subestimat. Poate că, până la urmă, nu am nevoie de tine. 

Ea se întoarse din nou, iar Rolfe spuse dispreţuitor: 

— Sam tot mai tânjea după tine când a murit sau până la 
urmă ai încetat să-l tratezi ca pe un gunoi? 

Un icnet, o lovitură și niște pahare zornăind se auziră. Ea îşi 
întoarse încet privirea ca să-l vadă pe Rowan cu mâinile în jurul 
gâtului lui Rolfe și cu dinţii aproape să-i smulgă urechea, 
căpitanului lipit de hartă și de statuetele împrăștiate peste tot. 

Fenrys schiţă un zâmbet. 

— Ţi-am spus să-ţi alegi cu grijă cuvintele, Rolfel 

Aedion păru să-și dea silinţa să îşi ignore tatăl când îi spuse 
căpitanului: 

— Imi pare bine că te-am cunoscut. 

Apoi se îndreptă spre locul în care Aelin, Dorian și Lysandra 
așteptau lângă ușă. 

Rowan se aplecă, şoptindu-i la ureche lui Rolfe ceva care îl 
făcu să albească, apoi îl împinse un pic mai tare în masă înainte 
să meargă spre Aelin. 

Rolfe îşi puse mâinile pe masă, cu siguranţă dorindu-și să le 
arunce niște cuvinte de ocară, dar înţepeni. Ca și când un 
impuls i-ar fi străbătut corpul. 

EI îşi întoarse palmele și le împreună. 

Privirea i se ridică - dar nu spre ea. Spre ferestre. 

Spre clopotele care începuseră să sune în cele două turnuri 
de pază care flancau gura golfului. 

Sunetul frenetic al clopotelor făcu străzile de dincolo de ei să 
încremenească, să tacă. 

Insemnătatea fiecărei bătăi era clară. 

Rolfe păli. 

Aelin urmări cum negrul - mai închis decât cerneala care 
fusese tatuată acolo - se întinse pe degetele lui, spre palme. Un 
negru pe care numai Valgii îl puteau aduce. 

O, acum nu mai exista nicio îndoială că harta funcţiona. 

Ea le spuse însoţitorilor ei: 


— Plecăm. Acum. 

Rolfe dădea buzna deja spre ea - spre ușă. Nu spuse nimic 
atunci când o deschise și merse cu pași mari pe chei, unde 
secundul și timonierul-șef alergau spre el. 

Aelin închise ușa în urma lui Rolfe și se uită cu atenţie la 
prietenii ei. Și la cei doi fae. 

Fenrys fu cel care vorbi primul, ridicându-se în picioare și 
urmărind pe fereastră cum se agitau Rolfe și oamenii lui. 

— Amintește-mi să nu te supăr niciodată. 

— Dacă forţa aceea o să ajungă în oraș, oamenii aceștia... 
spuse încet Dorian. 

— Nu o să ajungă, spuse Aelin întâlnindu-i privirea lui Rowan. 
Ochii verzi ca pinul îi ţintuiră pe ei. 

„Arată-le de ce ai depus jurământul de sânge”, îi spuse ea în 
tăcere. 

El schiţă un zâmbet șiret. Rowan se întoarse spre ei. 

— Să mergem! 

— Să mergem, spuse Fenrys deodată, arătând spre fereastră. 
Încotro? 

— Este o barcă ancorată pe partea cealaltă a insulei, spuse 
Aedion. El îşi înclină capul spre Lysandra. Ai crede că ar fi 
observat o barcă rasă de un rechin seara trecută, dar... 

Ușa se deschise cu zgomot, iar silueta înaltă a lui Rolfe se ivi. 

— Tu! 

Aelin îşi puse o mână pe piept. 

— Eu? 

— Tu ai trimis magia acolo; tu i-ai chemat. 

Ea izbucni în râs, îndepărtându-se de masă. 

— Dacă mi-aș însuși vreodată un astfel de talent, cred că l-aș 
folosi să-mi chem aliaţii. Sau pe mycenieni, de vreme ce tu 
susţii cu atâta îndârjire că nu există. Ea se uită peste umărul lui 
- cerul era încă senin. Noroc! îi ură ea, ocolindu-l. 

— Ce? întrebă Dorian fără să gândească. 

Aelin îl măsură din priviri pe regele Adarlanului. 

— Asta nu e lupta noastră. lar eu n-am de gând să sacrific 
regatului meu pentru o luptă cu valgii. Dacă ai minte, nici tu nu 
ai s-o faci. 

Chipul lui Rolfe se schimonosi de furie - chiar dacă frica 
profundă și adevărată, strălucea în ochii lui. Ea făcu un pas spre 
străzile haotice, dar se opri, întorcându-se spre Lordul Pirat. 


— Presupun că și cei doi au să mă însoţească. De vreme ce 
acum sunt aliaţii mei. 

In tăcere, Fenrys și Gavriel se apropiară, iar ea ar fi putut ofta 
ușurată că ei făceau asta fără întrebări, că Gavriel era dispus să 
facă orice ar fi fost necesar ca să rămână aproape de fiul său. 

Rolfe spuse printre dinţi: 

— Crezi că, dacă nu-mi mai oferi ajutor, o să mă obligi să te 
ajut? Dar, dincolo de golf, între insulele distante, se aduna un 
nor întunecat. 

— Am vorbit serios, Rolfe. Mă descurc și fără tine, cu sau fără 
flotă. Cu sau fără mycenieni. Și, acum, insula asta îmi pune în 
pericol cauza. Ea înclină capul spre mare. Am să mă rog Matei 
pentru tine. Atinse mânerul lui Goldryn. Un mic sfat, de la un 
infractor de profesie pentru altul: taie-le capetele! Este singurul 
mod de a-i ucide. Doar dacă nu vrei să-i arzi de vii, dar pariez că 
majoritatea ar sări peste bord și ar înota spre mal înainte ca 
săgețile tale în flăcări să facă prea multe pagube. 

— Și cum rămâne cu idealismul tău - cum rămâne cu acea 
copilă care mi-a furat două sute de sclavi? l-ai lăsa pe oamenii 
de pe insula asta să piară? 

— Da, spuse ea simplu. Rolfe, ţi-am spus că am învăţat 
câteva lucruri în Endovier. 

Rolfe înjură. 

— Crezi că Sam ar fi de acord? 

— Sam este mort, spuse ea, pentru că oameni ca tine și ca 
Arobynn au putere. Dar domnia lui Arobynn a luat acum sfârșit. 
Ea zâmbi la orizontul care se întuneca. Se pare că șia ta s-ar 
putea termina destul de curând. 

— Ticăloaso... 

Rowan mârâi, apropiindu-se înainte ca Rolfe să se ferească. 

Se auziră niște pași grăbiţi, iar apoi timonierul-șef al lui Rolfe 
apăru în tocul ușii. El gâfâi când îşi sprijini o mână de prag, 
apucând cu cealaltă mânerul sabiei sale în formă de dragon de 
mare. 

— Suntem într-un mare rahat. 

Aelin se opri. Rolfe se încordă. 

— Cât de mare? întrebă căpitanul. 

El îşi șterse transpiraţia de pe frunte. 

— Opt vase de război pline cu soldaţi - cu cel puţin o sută 
fiecare, cu mai mulţi decât am putut să văd la nivelurile 


inferioare. Sunt flancate de doi balauri de mare. Toate se mișcă 
atât de repede, de parcă le-ar împinge vânturile de furtună. 

Aelin îi aruncă o privire lui Rowan. 

— Cât de repede putem ajunge la barcă? 

Palid la faţă, Rolfe se uita la cele câteva nave din portul său. 
La Distrugătorul-de-nave din golf care, momentan, zăcea sub 
suprafaţa liniștită. Fenrys, care sesiză privirea căpitanului, 
observă: 

— Balaurii de mare au să rupă lanţul. Evacuează-ţi oamenii de 
pe insulă! Folosește toate bărcile și scoate-i de aici! 

Rolfe se întoarse încet spre Aelin, ochii lui verzi ca marea 
clocotind de ură și de resemnare. 

— Asta-i vreo încercare de a-mi deconspira cacealmaua? 

Aelin se juca absent cu capătul cozii ei împletite. 

— Nu. Este o sincronizare convenabilă, dar nu. 

Rolfe se uită cu atenţie la toţi - la puterea care ar fi putut să-i 
distrugă insula, dacă ei ar fi ales să o facă. În cele din urmă, 
vorbi răgușit: 

— Vreau să fiu amiral. Vreau tot arhipelagul ăsta. Vreau 
orașul Ilium. Și, după terminarea războiului, vreau ca titlul de 
Lord să-mi preceadă numele, cum a fost în cazul numelor 
strămoșilor mei, cu mult timp în urmă. Cum rămâne cu plata 
mea? 

Aelin îl studie și ea, întreaga cameră fiind cufundată în tăcere, 
în comparaţie cu haosul de afară. 

— Pentru fiecare navă din Morath pe care o devastezi, poţi să 
păstrezi comorile și aurul de la bord. Dar armele și muniţia au să 
ajungă pe front. Am să-ţi dau pământ, dar niciun titlu regal în 
afară de Lord al Uiumului și Rege al Arhipelagului. Dacă vei avea 
urmași, am să-i accept ca moștenitori ai tăi - așa cum aș face 
pentru orice copil pe care l-ar putea avea Dorian. 

Dorian dădu serios din cap. 

— Tu și moștenitorii tăi o să fiţi recunoscuţi de Adarlan, tot 
așa cum și pământul acesta o să fie recunoscut ca fiind al tău. 

— Trimite-i pe ticăloșii aia pe fundul mării și flota mea îţi 
aparţine, spuse Rolfe. Totuși nu pot să-ţi garantez că mycenienii 
au să-și facă apariţia. Suntem împrăștiați prea departe și de 
prea mult timp. Aici trăiesc puţini, iar ei nu au să se agite fără o 
motivaţie... corespunzătoare. El privi spre bar, ca și când s-ar fi 
așteptat să vadă pe cineva în spatele lui. 


Dar Aelin ridică o mână, schiţând un zâmbet. 

— Lasă asta în seama mea. 

Pielea tatuată întâlni carnea cicatrizată când Rolfe dădu mâna 
cu ea. Destul de puternic încât să rupă oase, dar și ea îl strânse 
la fel. Trimise o mică flacără care îi arse degetele. 

El șuieră, retrăgându-și mâna, iar Aelin zâmbi. 

— Bine ai venit în armata Maiestăţii Sale, corsar Rolfel Ea 
gesticulă spre ușa deschisă. Mergem? 

Aedion era nebună, îşi dădu seama Dorian. Genială și 
videană, dar nebună. 

Și poate cea mai mare și mai lipsită de remușcări mincinoasă 
pe care o întâlnise vreodată. 

El îi simţise chemările strecurându-se în lume. Simţise focul 
bâzâindu-i pe piele. Era imposibil să nu știe cui aparţinea. Și era 
imposibil să nu-și dea seama că focul se îndreptase chiar spre 
Fundac, unde forţele de acolo ar fi știut că exista o persoană în 
viaţă cu genul acela de flacără la dispoziţia ei, și că i-ar fi 
urmărit magia până aici. 

El nu știa ce declanșase asta, de ce alesese ea momentul 
acesta, dar... 

Dar Rowan o informase pe Aelin cum îl bântuiau Valgii pe 
Rolfe. Cum el pusese ca orașul să fie păzit zi și noapte, îngrozit 
de întoarcerea lor. Așadar, Aelin folosise informaţia în avantajul 
ei. Mycenienii - pe toţi zeii! Erau doar o poveste de spus la 
culcare, una cu poveţe. Dar iată-i ascunși cu grijă, până ce Aelin 
îi scosese la lumină. 

Și când Lordul Pirat și Regina Terrasenului dădură mâna, iar 
ea îi zâmbi lui Rolfe, Dorian îşi dădu seama că... poate că și el ar 
fi putat să se descurce cu mai multă videnie și nebunie. 

Zâmbetele și bunele maniere nu aveau să câştige războiul. 

Avea să fie câştigat de o femeie dispusă să riște o întreagă 
insulă plină de oameni ca să obţină ce avea nevoie ca să-i 
salveze pe toţi. De o femeie ai cărei prieteni erau la fel de 
dispuși să îi facă jocul și să îşi sfâșie sufletele, dacă asta ar fi 
însemnat să-i salveze pe cei mai mulţi. Ei știau cât de mult 
cântăreau vieţile celor care ar fi intrat în panică în jurul lor, dacă 
ar fi greșit. Și Aelin poate mai mult decât oricine altcineva. 

Aelin și Rolfe ieșiră pe ușa deschisă a tavernei, în stradă. În 
urma lor, Fenrys fluiera încet. 

— Zeii să te ajute, Rowan, femeia asta este... 


Dorian nu așteptă să audă tot ce voia să spună și îi urmă pe 
pirat și pe regină în stradă, însoţit de Aedion și de Lysandra. 
Fenrys păstră distanţa faţă de ceilalţi, dar Gavriel rămase 
aproape, cu privirea încă aţintită asupra fiului său. Pe toţi zeii, 
Leul și Lupul semănau atât de mult; mergeau la fel. 

Rolfe le strigă oamenilor săi, care-l așteptau aliniaţi în faţa lui: 

— Toate navele care pot să transporte oameni pleacă acum! 
El dădu ordine, trimiţându-și oamenii spre diversele nave de 
mult părăsite ca să le folosească, inclusiv pe a lui, în timp ce 
Aelin rămase acolo, cu mâinile în șolduri, uitându-se cu atenţie 
la toţi. 

— Care este cea mai rapidă navă a ta? îl întrebă ea pe 
căpitan. 

El i-o arătă pe alui. 

Ea îl ţintui cu privirea, iar Dorian aşteptă planul extraordinar 
și nesăbuit. Dar Aelin vorbi fără să se uite la vreunul dintre ei: 

— Rowan, Lysandra, Fenrys și Gavriel, voi sunteţi cu mine. 
Aedion, tu ai să te duci spre turnul de veghe dinspre nord și ai 
să mânuiești harponul montat. Dacă se apropie vreo navă de 
lanţ, îi găurești carena nenorocită. 

Dorian înţepeni când ea i se adresă în cele din urmă, citindu-i 
deja ordinele în privire. El deschise gura ca să obiecteze, dar 
Aelin îi spuse simplu: 

— Bătălia asta nu este pentru un rege. 

— Și este pentru o regină? 

Nu afișă nici urmă de amuzament, ci doar un calm de gheaţă 
când îi înmână sabia pe care el nu-și dăduse seama că ea o 
purtase pe lângă corp. Damaris. 

Goldryn încă-i era prinsă pe spate, rubinul strălucind ca un 
tăciune aprins când ea spuse: 

— Unul din noi trebuie să trăiască, Dorian. Du-te în turnul de 
veghe din sud - stai la bază și pregătește-ţi magia! Să dobori 
orice forţă care încearcă să treacă peste lanţ. 

Nu cu sabia, ci cu magia. El şi-o prinse pe Damaris la centură, 
greutatea sabiei fiindu-i străină. 

— Și tu ce ai să faci? întrebă el. Ca și când i-ar fi răspuns, 
puterea lui i se zvârcoli în stomac, precum o viperă care se 
încovoia ca să atace. 

Aelin se uită la Rowan, la mâna lui tatuată. 


— Rolfe, ia-ţi toate lanţurile care ţi-au mai rămas din comerţul 
cu sclavi! O să avem nevoie de ele. 

Pentru ea - pentru Rowan. Ca să le constrângă magia, dacă 
le-ar fi scăpat de sub control. 

Pentru că Aelin... Aelin urma să conducă nava aceea chiar în 
inima flotei inamice și să îi scufunde pe toţi. 


Capitolul 34 


Ea era o mincinoasă, o criminală și o hoaţă, iar Aelin se temea 
că, după încheierea războiului, avea să i se spună mult mai urât. 
Dar când întunericul nefiresc se adună la orizont, se întrebă 
dacă nu cumva se încumetase la un lucru pe care ea și toţi 
prietenii ei cu colţi nu ar fi putut să-l ducă la capăt. 

Nu îşi permise să se lase cuprinsă de frică. 

Nu făcu decât să lase focul negru să unduiască prin ea. 

Asigurarea acestei alianţe era doar o parte din plan. Cealaltă 
parte, cea mai mare... era mesajul. Nu pentru Morath. 

Ci pentru lume. 

Pentru posibilii aliaţi care supravegheau continentul și care se 
întrebau dacă, într-adevăr, era o cauză pierdută. 

Astăzi, mesajul ei avea să tune peste ţinuturi. 

Faptul că distrugea castelele inamice și-i ucidea pe regi nu o 
făcea o prinţesă rebelă. 

Ea era o forţă a naturii. Era o calamitate și comandanta 
războinicilor nemuritori și legendari. Și dacă acei aliaţi nu aveau 
să i se alăture... voia ca ei să se gândească la ziua de astăzi și la 
ce ar fi făcut ea, și să se întrebe dacă, într-o zi, ar fi putut da de 
ea pe țărmurile și în porturile lor. 

Nu veniseră în urmă cu zece ani. Ea voia ca ei să știe că nu 
uitase. 

Rolfe termină de dat ordine oamenilor săi și se grăbi la bordul 
Dragonului de Mare, Aedion și Dorian năpustindu-se spre cai ca 
să-i ducă spre turnurile de veghe. Aelin se întoarse spre 
Lysandra, care îi supraveghea calm pe toţi. 

— Ştii ce trebuie să faci pentru mine? întrebă Aelin încet. 

Ochii verzi ca mușchiul ai Lysandrei străluciră când dădu 
aprobator din cap. 


Aelin nu îşi permise să o îmbrăţișeze. Nu îşi permise nici 
măcar să-i atingă mâna prietenei ei. Nu când Rolfe le urmărea. 
Nu când cetăţenii orașului le priveau, cu mycenienii pierduţi 
printre ei. Așadar, Aelin spuse doar atât: 

— Spor la vânătoare! 

Fenrys scoase un sunet gâtuit, ca și când și-ar fi dat seama ce 
îi ceruse, de fapt, creaturii metamorfice. Lângă el, Gavriel era 
încă prea ocupat ca să se holbeze după Aedion, care nici măcar 
nu-i aruncase o privire tatălui său înainte de a-și prinde scutul și 
sabia pe spate, de a încăleca pe o iapă jalnică și de a galopa 
spre turnul de veghe. 

Aelin îi spuse lui Rowan, vântul dansând deja în părul argintiu 
al prinţului ei războinic: 

— Plecăm acum! 

Așadar, plecară. 

Pe străzi, oamenii intrau în panică în timp ce forţele 
întunecate se conturau la orizont: nave imense cu pânze negre, 
care se îndreptau spre golf, ca și când chiar ar fi fost purtate de 
un vânt nefiresc. 

Dar Aelin, însoţită de Lysandra, se îndreptă către Dragonul De 
Mare, Rowan și cei doi tovarăși ai lui ajungându-le din urmă. 

Oamenii se opriră și se uitară cu gurile căscate, când ei 
urcară pe pasarelă, îşi fixară și îşi rearanjară armele: cuțite și 
săbii, securea lui Rowan, care străluci când şi-o agăţă într-o 
parte, un arc și o tolbă plină cu săgeți cu pene negre, pe care 
Aelin presupunea că Fenrys ar fi putut să le lanseze cu o 
precizie mortală, și mai multe săbii. Plimbându-se pe puntea 
Dragonului de Mare, care se clătina ușor și al cărei lemn era 
meticulos lustruit, Aelin era de părere că, împreună, formau un 
arsenal mobil. 

Imediat ce Gavriel urcă la bord, pasarela fu ridicată de 
oamenii lui Rolfe. Ceilalţi, așezați câte doi pe băncile care 
flancau puntea, ridicară vâslele. Rowan le făcu lui Gavriel și lui 
Fenrys semn din bărbie, iar cei doi se alăturară oamenilor fără o 
vorbă, grupul lui intrând în rând, cuprinși de ritmuri mai vechi 
decât unele regate. 

Rolfe ieși pe o ușă care conducea, fără îndoială, spre 
camerele lui, urmat de doi oameni care cărau lanţuri imense. 

Aelin merse spre ei. 


— Ancoraţi-le de catargul principal și asiguraţi-vă că este loc 
suficient să ajungă... aici! 

Ea le arătă locul în care stătea acum, în mijlocul punţii. 
Suficient spaţiu faţă de toată lumea, suficient spaţiu ca să poată 
lucra cu Rowan. 

Rolfe le ordonă oamenilor să vâslească, aruncând o privire 
spre Fenrys și Gavriel - care mânuiau câte o vâslă și care-și 
dezgoliră dinţii când făcură un efort considerabil. 

Încet, nava începu să se miște, împreună cu celelalte din jurul 
lor. 

Dar, mai întâi, trebuiau să iasă din golf și să treacă de limita 
Distrugătorului-de-Nave. 

Oamenii lui Rolfe înfăşurară lanţurile în jurul catargului, 
lăsându-le suficient de lungi ca să ajungă la Aelin. 

Fierul avea să-i fie un loc de prindere, o ancoră ca să-i 
amintească cine și ce era. Fierul urma să o ţină în frâu când 
imensitatea magiei ei, a lui Rowan, ar fi ameninţat să o măture. 

Dragonul De Mare se deplasă încet prin port, strigătele și 
icniturile oamenilor lui Rolfe în timp ce vâsleau înecând vuietul 
orașului din spatele lor. 

Ea aruncă o privire spre ambele turnuri de veghe, ca să vadă 
sosirea lui Dorian și, apoi, părul auriu al lui Aedion, care urca 
grăbit pe scara melc spre imensul harpon montat în vârf. Inima i 
se poticni pentru o clipă când îşi aminti cum îl văzuse pe Sam 
alergând pe aceleași scări - nu ca să apere turnul, ci ca să-l 
distrugă. 

Ea alungă amintirea de gheaţă și se întoarse spre Lysandra, 
care stătea lângă balustrada punţii, urmărindu-și verișorul. 

— Acum! 

Până și Rolfe încetă să mai dea ordine când auzi cuvântul. 

Lysandra se așeză grațios pe balustrada lată din lemn, îşi 
balansa picioarele peste bord... și căzu în apă. 

Oamenii lui Rolfe se grăbiră spre balustradă. Cei din bărcile 
care îi flancau făcură la fel, zărind femeia care plonjase în apa 
de un albastru intens. 

Dar nu ieși o femeie. 

Dedesubt, în adâncuri, Aelin zări o strălucire, o transformare 
și o întindere. Oamenii începură să înjure. 

lar Lysandra continuă să crească sub apă, pe fundul nisipos 
din port. 


Oamenii vâsliră mai repede, însă viteza navei nici nu se 
compara cu a creaturii care ieși din valuri. 

Un bot lat și verde ca jadul, cu dinţi albi sfâșietori, fornăi 
puternic, apoi se arcui din nou sub apă, dezvăluind pentru o 
clipă capul mare și ochii șireţi când dispăru. 

Unii bărbaţi ţipară. Rolfe puse o mână pe timonă. Secundul 
lui, cu sabia cu mâner în formă de dragon de mare proaspăt 
lustruită pe lângă corp, căzu în genunchi. 

Lysandra plonja și îi lăsă să vadă corpul lung și puternic care 
ieși la suprafaţă puţin câte puţin când plonjă în adâncuri, solzii 
verzi strălucindu-i ca bijuteriile în soarele orbitor al amiezii. Să 
vadă legenda din profeţiile lor: mycenienii s-ar fi întors doar o 
dată cu dragonii mării. 

Și, astfel, Aelin se asigurase că unul apărea chiar în portul lor 
afurisit. 

— Pe toţi zeii! mormăi Fenrys din locul în care vâslea, într- 
adevăr, cam asta fu singura reacţie pe care reuși Aelin să o 
provoace atunci când dragonul de mare plonjă în adâncuri, apoi 
înotă înainte. 

— Un dragon - un dragon care să ne protejeze nava... 
Legendele înaintașilor noștri... 

Într-adevăr, Rolfe era palid la faţă când se holbă spre locul în 
care Lysandra dispăruse în apă, ţinând în continuare cârma, ca 
și când l-ar fi împiedicat să cadă. 

Doi balauri de mare... împotriva unui dragon de mare. 

Pentru că niciun foc din lume nu ar fi avut efect în adâncuri. 
Și, ca ei să aibă o șansă să nimicească navele acelea, nu puteau 
interveni de sub apă. 

— Haide Lysandra, şopti Aelin și se rugă lui Ternis, Zeița 
Sălbăticiunilor, să o ajute pe creatura metamorfică să fie rapidă 
și să nu șovăie sub valuri. 

Aedion îşi aruncă scutul de pe spate și se așeză pe scaunul 
din faţa imensului harpon din fier care, probabil, era cu o mână 
mai înalt ca el, și al cărui vârf era mai mare decât capul său. 
Erau doar trei sulițe. Trebuia să le utilizeze cu înţelepciune. 

Dincolo de golf, abia putea zări pe rege luând poziţie de-a 
lungul meterezei celui mai jos nivel al turnului. In golf, nava lui 
Rolfe se tot apropia de lanţul coborât al Distrugătorului De 
Nave. 


Aedion apasă pe una dintre cele trei pedale care îi permitea 
să rotească lansatorul montat, apucând mânerele de pe ambele 
părţi, care poziţionau sulița la locul ei. Atent și cu precizie, el 
tinti harponul spre cea mai îndepărtată margine a golfului, unde 
două braţe ale insulei se aplecau una spre cealaltă, ca să 
formeze un culoar îngust în port. 

Valurile se spărgeau chiar dincolo de ele, de un recif bun 
pentru distrugerea navelor și, fără îndoială, locul în care Rolfe 
avea să-și poziţioneze nava, pentru a păcăli flota din Morath să 
intre în el. 

— Ce naiba e aia? şopti una dintre santinelele care înarma 
tunul, întorcându-se spre apele golfului. 

O umbra mare și lungă aluneca pe sub apă în faţa Dragonului 
de Mare, mai repede decât nava, mai repede decât un delfin. 
Corpul ca de șarpe se ridică din apă, purtat de aripi care, la fel 
de bine, ar fi putut fi niște înotătoare. 

Lui Aedion i se opri inima. 

— Este un dragon de mare, reuși el să spună. 

Ei bine, măcar acum știa la ce formă secretă lucrase 
Lysandra. 

Și de ce Aelin insistase să intre în templul lui Brannon. Nu 
doar ca să-l vadă pe rege, nu doar să recucerească orașul 
pentru mycenieni și Terrasen, ci... pentru ca Lysandra să se uite 
cu atenţie la sculpturile detaliate și de dimensiuni reale ale 
dragonilor de mare. Ca să dea viaţă unui mit. 

Ele două... O, diavoliţe pricepute și intrigante! Chiar era o 
regină a legendelor. 

— Cum... cum... Santinela se întoarse spre ceilalţi, care 
murmurau între ei. O să ne apere? 

Lysandra se apropie de Distrugătorul De Nave, coborât încă 
sub apă, răsucindu-se și arcuindu-se, atingând rocile ca și când 
ar fi vrut să-și simtă noua formă. Să o simtă în puţinul timp pe 
care îl mai aveau. 

— Da, şopti Aedion când groaza îi umplu venele. Da, o să ne 
apere. 

Apa era caldă, liniștită și eternă. 

Și ea era o umbră solzoasă care făcea peștii colorați ca 
pietrele preţioase să ţâșnească în casele lor de coral; era o 
ameninţare plutitoare prin apă, care făcea păsările albe ce 


pluteau la suprafaţă să se împrăștie luându-și zborul când o 
simțeau trecând pe dedesubt. 

Razele soarelui se răspândeau în fascicule prin apă, iar 
Lysandra, în mica parte umană rămasă din ea, părea că plutea 
printr-un templu de lumini și umbre. 

Dar acolo - departe, purtate de ecourile sunetelor și ale 
vibraţiilor - le simţea. 

Până și prădătorii mai mari din apele acestea fugeau, 
îndreptându-se spre largul mării, dincolo de insule. Nici măcar 
promisiunea apei împroșcate cu sânge nu le putea ţine în calea 
celor două forţe care urmau să se ciocnească. 

In faţă, zalele puternice ale Distrugătorului De Nave se lăsau 
în adâncuri, precum colierul colosal al unei zeițe care se apleca 
să bea marea. 

Ea citise despre dragonii de mare - de mult uitaţi și dispăruţi - 
aflaţi la dispoziţia lui Aelin. Prietena ei știuse că întărirea 
armatei lui Rolfe cu mycenieni nu le-ar fi fost prea mult de 
ajutor, dar, dacă ar fi apelat, în schimb, la puterea mitului... ar fi 
putut să-i adune pe oameni. Și, cu un cămin pe care, în sfârșit, 
putea să li-l ofere printre insule și în Terrasen... 

Lysandra studiase sculpturile dragonilor de mare din templu, 
de îndată ce Aelin arsese mizeria de pe ele. Magia ei umpluse 
golurile care nu se vedeau din sculpturi. Ca nările care 
adulmecau toate mirosurile din apă, urechile care identificau 
diversele rânduri de sunete. 

Lysandra înotă spre recif, tocmai dincolo de marginile 
depărtate ale insulei. Trebuia să-și retragă aripile, dar aici... era 
locul confruntării. Aici trebuia să-și dezlănţuie toate instinctele 
sălbatice, renunțând la partea din ea care simţea și căreia îi 
păsa. 

Aceste bestii, oricum ar fi fost create, erau doar atât: bestii. 
Animale. 

In luptă, nu aveau să se ghideze după coduri și morală, ci să 
lupte până la moarte și pentru supravieţuire, fără milă sau 
compasiune. 

Ea trebuia să lupte la fel. Mai făcuse asta - devenise feroce nu 
doar în ziua în care se dărâmase castelul de cleștar, ci și în 
noaptea în care fusese capturată, iar oamenii aceia încercaseră 
să o ia pe Evangeline. Situaţia de faţă nu era cu mult diferită 

Lysandra și înfipse ghearele curbate și ascuţite în marginea 


recifului ca să rămână pe loc în valuri și privi apa liniștită, care 
se întindea înainte, la nesfârșit. 
Astfel, îşi începu straja mortală. 


Capitolul 35 


Cocoţată pe balustrada Dragonului de Mare, apucând scara 
din sfoară ce cobora de pe catarg, Aelin savura răcoarea 
picăturilor de apă care îi stropiră faţa când nava înaintă prin 
valuri. Imediat ce nava se îndepărtă de celelalte, Rowan lăsase 
vântul să-i umfle pânzele, îndreptând cu viteză Dragonul De 
Mare spre lanţul imens. 

li fu greu să nu privească înapoi când trecură peste lanţul 
scufundat... și când Distrugătorul De Nave începu să se ridice 
din apă, izolându-i în afara golfului - unde celelalte nave ale lui 
Rolfe aveau să aștepte în siguranţă în spatele lanţului - ca să 
păzească orașul care îi urmărea acum în tăcere. 

Dacă totul mergea bine, urmau să aibă nevoie doar de nava 
aceasta, îi spusese ea lui Rolfe. 

Și, dacă nu, atunci navele lui oricum nu ar fi contat. 

Apucând strâns funia, Aelin se aplecă în afară, albastrul 
vibrant și albul de dedesubt trecând repede și nedeslușit. „Nu 
prea repede, îi spusese ea lui Rowan. Nu îţi risipi forţa - nu prea 
ai dormit aseară.” 

El tocmai se aplecase să o muște ușor de ureche înainte să se 
așeze pe banca lui Gavriel, ca să se concentreze. 

Era încă acolo, puterea lui permițându-le oamenilor să nu mai 
vâslească și să se pregătească pentru ce venea spre ei. Aelin se 
uită din nou înainte - spre pânzele negre care se umflau la 
orizont. 

Cheia Wyrd de la gât îi răspunse vibrând. 

O simțea... magia ei putea să le adulmece în vânt 
stricăciunea. Nici urmă de Lysandra, dar ea era acolo. 

Lumina soarelui era orbitoare pe valuri, când magia lui Rowan 
încetini, aducându-i la o viteză constantă spre cele două piscuri 
ale insulei, înclinate spre același punct. 

Era timpul! 


Aelin cobori de pe balustradă, cizmele scoțând un zgomot 
surd pe lemnul ud al punţii. Atât de mulţi ochi se întoarseră spre 
ea, spre lanţurile întinse pe puntea principală! 

Rolfe se îndreptă în direcţia ei, coborând de pe puntea pupei, 
de unde condusese nava. 

Ea ridică un lanţ greu din fier, întrebându-se pe cine ţinuse 
înainte. Rowan se ridică în picioare cu o mișcare graţioasă și 
constantă și ajunse lângă ea în același timp cu Rolfe. 

— Ce urmează acum? voi să afle căpitanul. 

Aelin făcu semn din bărbie spre navele care erau suficient de 
aproape încât să vadă siluetele înghesuite pe diversele punți. 
Foarte multe siluete. 

— O să-i atragem cât de mult posibil. Când ai să le vezi albul 
ochilor, să ne strigi! 

— lar apoi, ai să arunci ancora peste tribord, adăugă Rowan. 
Ca să ne rotim. 

— De ce? întrebă Rolfe când Rowan o ajută să-și prindă 
cătușele în jurul încheieturilor. 

Ea se opuse fierului, magia ei zvârcolindu-se. Rowan o prinse 
de bărbie cu degetul mare și cu cel arătător, făcând-o să se uite 
în ochii lui când îi spuse lui Rolfe: 

— Pentru că nu vrem să ne stea catargele în cale când o să 
deschidem focul. Par să fie destul de importante pentru o navă. 

Rolfe mormăi și plecă. 

Rowan îi cuprinse maxilarul, mângâindu-i obrazul cu degetul 
mare. 

— Ne eliberăm puterea încet și constant. 

— Știu. 

Ridicând din sprâncene, el îşi înclină capul și schiţă un zâmbet 
cu gura-i păcătoasă. 

— Au trecut câteva zile de când te-ai afundat în puterea ta, 
nu-i așa? 

Ea dădu din cap. Se concentrase atât de mult și făcuse un 
efort atât de mare să rămână în prezent, activă și conștientă în 
timp ce se tot scufunda, extrăgând cât de multă putere posibil, 
fără să atragă atenţia. 

— Nu am vrut să risc în situaţia asta. Nu dacă salvarea lui 
Dorian te-a epuizat. 

— Mi-am revenit, să știi. Deci mica manifestare din dimineaţa 
asta... 


— A fost un mod de a mai elimina excesul de putere, spuse 
ea crispată. Și de a-l face pe Rolfe să se scape pe el. 

El chicoti și îi eliberă faţa ca să îi dea cealaltă cătușă. Ea uri 
atingerea veche și hidoasă pe pielea sa, și pe a lui, când i-o 
prinse în jurul încheieturii lui tatuate. 

— Grăbiţi-vă! spuse Rolfe din locul în care se întorsese la 
cârmă. Într-adevăr, navele se apropiau de ei. Nici urmă de 
balauri de mare - cu toate că nici creatura metamorfa nu se 
vedea. 

Rowan luă cuțitul de vânătoare, oţelul strălucind în soarele 
arzător. Era mijlocul amiezii. 

Întocmai motivul pentru care ea intrase în biroul lui Rolfe cu 
aproape două ore mai devreme. 

Practic, ea sunase clopotul de cină pentru armata din Fundac. 
Pariase că ei nu aveau să aștepte până la căderea nopţii, dar 
păreau să se teamă de furia stăpânului lor, dacă ar fi scăpat-o 
din plasă, mai mult decât se temeau de lumină. Sau erau prea 
proști ca să-și seama că moștenitoarea Matei avea să fie în cea 
mai bună formă. 

— Vrei să faci tu onorurile sau ar trebui să le fac eu? spuse 
Fenrys și Gavriel se ridicaseră în picioare, cu săbiile scoase în 
timp ce supravegheau de la o distanţă sigură. Aelin întinse 
mâna liberă, cu palma plină de cicatrice, și luă cuțitul de la el. O 
tăietura rapidă îi făcu pielea să usture, sângele cald încălzindu-i 
pielea lipicioasă din cauza apei de mare. 

Rowan luă cuțitul o clipă mai târziu, iar mirosul sângelui îi izbi 
nările și îi ascuţi simţurile la maximum. Dar ea întinse palma 
însângerată. 

Magia ei se roti în lume, pârâindu-i în vene și în urechi. Ea se 
abţinu să lovească pământul cu piciorul, să-și rotească umerii. 

— Încet și constant, repetă Rowan, ca și când ar fi simţit că 
puterea ei era acum activă. Cu braţul încătușat, îi cuprinse talia 
ca să o ţină lângă el. Am să fiu cu tine la fiecare pas. 

Ea îşi înălţă capul ca să îi studieze chipul, liniile dure și 
tatuajul unduitor. El se aplecă să o sărute pe gură. lar când 
buzele lui le întâlniră pe ale ei, îşi uniră palmele însângerate. 

Magia zvâăcni prin ea, veche și videană, iar Aelin se arcui spre 
el, genunchii cedându-i când puterea lui cataclismică o străbătu. 

Ea știa că toată lumea de pe punte vedea doar doi iubi 
îmbrăţișaţi. 


Dar Aelin se adânci tot mai mult în puterea sa și îl simţi 
făcând același lucru; simţi cum fiecare picătură de gheaţă, 
vântul și fulgerul se izbiră în ea. lar când ajunse la Aelin, esenţa 
puterii lui cedă în faţa puterii ei, se topi și se transformă în 
tăciuni și foc. Se transformă în miezul topit al pământului, 
conturând lumea și dând naștere unor noi ţinuturi. 

Ea cobori tot mai mult. 

Aelin simţi vag nava care se clătina sub ei, ușoara mușcătură 
a fierului când îi respinse magia; simţi cum prezenţa lui Fenrys 
și cea a lui Gavriel pâlpâiau în jurul lor ca niște lumânări. 

Trecuseră câteva luni de când se retrăsese atât de adânc în 
abisul puterii ei. 

Când se antrenase cu Rowan în Wendlyn, îşi impusese o 
limită. lar apoi, în ziua în care-i întâlnise pe Valgi, o depășise - 
descoperise un nou nivel ascuns dedesubt, de care se folosise 
când învăluise orașul Doranelle cu puterea ei; îi luase o zi 
întreagă să coboare atât de mult, ca să extragă ce avea nevoie. 

Aelin începuse coborârea în urmă cu trei zile. 

Se așteptase să se oprească după prima zi. Să atingă limita 
pe care o simţise. 

Nu o făcuse. 

lar acum... acum, cu puterea lui Rowan, care se alătura 
puterii sale. 

Rowan încă o ţinea strâns lipită de el cu braţul, iar ea simţi 
vag și ca prin beznă cum haina lui o zgârie ușor pe faţă; simţi 
duritatea armelor prinse dedesubt și mirosul său care o învăluia, 
calmând-o. 

Ea era o piatră aruncată în marea puterii ei - a puterii lor, 
care tot cobora. 

Acolo - acolo era limita. Limita presărată cu cenușă, puţul 
unui vulcan adormit. 

Doar faptul că-și simţea picioarele pe puntea de lemn o 
împiedica să se afunde în cenușa aceea, să afle ce dormita 
dedesubt. 

Magia îi şopti să înceapă să sape prin cenușă și nămol. Dar 
Rowan o strânse mai mult de mijloc. 

— Ușor, îi şopti el la ureche. Ușor. 

Puterea lui curse și mai mult în ea, vântul și gheaţa agitându- 
se cu puterea ei, răsucindu-se într-un vârtej. 


— Sunt aproape acum, îi avertiză Rolfe din apropiere - din 
altă lume. 

— Ţintește spre mijlocul flotei! îi ordonă Rowan. Aruncă 
navele de pe margine pe recif! 

Unde s-ar fi scufundat, lăsându-i pe supraviețuitori să fie uciși 
cu săgeți trase de Fenrys și de oamenii lui Rolfe. Rowan trebuia 
să fie atent și mai apoi să urmărească armata care se apropia. 

Ea îi simţea - simţea perișorii magici ridicându-se ca răspuns 
la întunericul care se aduna dincolo de orizontul conștiinței sale. 

— Sunt aproape în raza de acţiune, strigă Rolfe. 

Ea începu să se ridice, trăgând după sine abisul de flăcări și 
tăciuni. 

— Încet, şopti Rowan. 

Aelin se înălţă din nou, tot mai sus, spre mare și lumina 
soarelui. „Aici, păru acea rază de soare să îi facă semn. La 
mine”. Magia ei se avântă spre ea, spre voce. 

— Acum! strigă Rolfe. 

Și, ca o un animal feroce eliberat din lesă, magia ei izbucni. 

Se descurcase bine cât Rowan îi cedase puterea lui. 

Ea se oprise și se ridicase de câteva ori, dar... îşi controlase 
coborârea. 

Chiar dacă puterea ei crescuse mai mult decât înainte. Era 
ușor să uite că încă evolua - că puterea avea să se maturizeze 
odată cu ea. 

Și când Rolfe strigase „Acum!” Rowan îşi dădu seama că 
uitase, spre paguba lui. 

Un stâlp de foc ce nu ardea izbucni din Aelin, ridicându-se 
spre cer și colorând lumea în roșu, portocaliu și auriu. 

Forţa acestuia o smulse din braţele lui, iar Rowan o apucă de 
mână cu putere, refuzând să o lase să întrerupă contactul. 
Oamenii din jurul lor se retraseră clătinându-se, căzând în fund 
când se uitară în sus, cu gurile căscate de groază și mirare. 

Mai sus, coloana de flăcări se rotea, un vârtej al morţii, vieţii 
și renașterii. 

— Pe toţi zeii! şopti Fenrys în spatele lui. 

Magia lui Aelin încă se revărsa în lume. Încă ardea mai 
fierbinte și mai frenetic. 

Ea scrâșni din dinţi și îşi lăsă capul pe spate în timp ce gâfâi, 
cu ochii închiși. 

— Aelin! o avertiză Rowan. 


Stâlpul de foc începu să se extindă, acum albastru și turcoaz. 
Era o flacără care ar fi putut topi oasele și crăpa pământul. 

Prea mult, îi dăduse prea multă putere, iar ea coborâse prea 
adânc într-a ei... 

Prin flăcările care îi învăluiau, Rowan zări flota inamicilor 
înnebuniţi, care acum se puneau în mișcare ca să fugă, să iasă 
din raza de acţiune. 

Manifestarea continuă a lui Aelin nu era pentru ei. 

Pentru că nu era nicio scăpare, nu cu puterea pe care o 
adunase ea. 

Manifestarea era pentru ceilalţi, pentru orașul care îi urmărea. 

Pentru ca lumea să știe că nu era doar o prinţesă care se 
amuza cu tăciuni frumoși. 

— Aelin, spuse din nou Rowan, încercând să tragă de legătura 
dintre ei. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

Văzu numai gura deschisă a unei bestii antice și nemuritoare. 
O bestie care deschisese un ochi, o bestie care vorbea în limbile 
a o mie de lumi. 

Gheaţa îi inundă venele. Ea purta piatra Wyrd. 

— Aelin! 

Dar, atunci, Rowan simţi cum pragul puterii ei crăpă ca și 
când bestia din cheia Wyrd ar fi lovit cu piciorul, iar cenușa și 
roca antică se sfărâmară sub ea. 

Și dezvăluiră, dedesubt, un miez lichid, de magie topită. 

Ca și când ar fi fost inima înflăcărată a Matei. 

Aelin plonjă în puterea aceea. Se scaldă în ea. 

Rowan încercă să se miște, încercă să-i strige să înceteze... 

Dar Rolfe, cu ochii mari de groază și uimire, îi strigă: 

— Deschide focul! 

Ea îl auzi. Și, la fel de violent cum străpunsese cerul, stâlpul 
de foc plonjă și intră din nou în ea răsucindu-se și învăluind-o pe 
dinăuntru, fuzionând într-un miez de putere atât de fierbinte, 
încât sfârâi în el, arzându-i sufletul... 

Flăcările licăriră în afară în aceeași secundă în care ea întinse 
mâinile-i arzânde spre Rowan și-i smulse ultimele fărâme de 
putere. 

La fel cum îşi smulse mâna dintr-a lui. La fel cum puterea și 
piatra Wyrd dintre sânii ei se contopiră. 


Rowan căzu în genunchi și în capul lui se auzi un pocnet, ca și 
când l-ar fi străbătut un tunet. 

Când Aelin deschise ochii, el îşi dădu seama că nu era tunetul, 
ci sunetul unei uși care se deschidea cu zgomot. 

Chipul ei deveni inexpresiv. Rece ca spaţiul dintre stele. lar 
ochii ei... 

Turcoazul ardea strălucitor... în jurul unui miez argintiu. Nu se 
vedea nici urmă de auriu. 

— Asta nu e Aelin, şopti Fenrys. 

Un zâmbet slab îi înflori pe buzele pline, născut din cruzime și 
aroganță, iar ea se uită cu atenţie la lanţul din fier din jurul 
încheieturii sale. 

Fierul se topi, minereul topit sfârâind prin puntea de lemn și 
în întunericul de dedesubt. Creatura care se holba prin ochii lui 
Aelin îşi îndoi degetele în pumni. Lumina se scurse printre 
degetele-i strânse. 

O lumină rece și albă. Fuioarele pâlpâiră - cu o flacără 
argintie... 

— Pleacă! îl avertiză Gavriel. Pleacă și nu te uita! 

Gavriel era într-adevăr în genunchi, cu capul plecat și privirea 
întoarsă. Fenrys îi urmă exemplul. 

Pentru că el știa că se uita la flota întunecată, ce îi umpluse 
corpul iubitei sale... O parte primitivă și intrinsecă a lui știa. 

— Deanna, şopti Rowan. 

Ea îşi îndreptă privirea întrebătoare spre el și confirmându-i, î 
spuse cu o voce profundă și goală, tânără și bătrână: 

— Orice lacăt are o cheie. Spune-i Viitoarei Regine să îl 
recupereze curând, pentru că toţi aliaţii din lume nu au să 
conteze dacă nu o să folosească Lacătul, dacă nu o să îl unească 
din nou cu acele chei. Spune-i flacărilor și fierului ei, 
împreunate, unite în argint, să afle ce trebuie găsit. Trebuie să 
facă doar un pas. Apoi se uită din nou în altă parte. i 

lar Rowan îşi dădu seama ce era puterea din mâna ei. Iși dădu 
seama că flacăra pe care urma să o dezlănţuie avea să fie rece, 
dar ardea; îşi dădu seama că era răceala stelelor, răceala luminii 
furate. 

Nu un foc mistuitor, ci focul lunii. 

Într-o clipă, ea era acolo. lar apoi dispăru. 

Pe urmă, fu dată deoparte, închisă într-o cutie fără cheie; 
puterea, corpul și numele nu îi aparţineau. 


lar ea o simţi pe Cealaltă acolo; simţi cum o umplea, râzând 
ușor în timp ce se minuna de căldura soarelui de pe faţa ei, de 
briza umedă marină care-i acoperea buzele cu sare, de durerea 
mâinii acum vindecate. 

Atât de mult timp - trecuse atât de mult timp de când 
Cealaltă simţise asemenea lucruri, de când le simţise pe deplin 
și nu ca pe ceva parţial și diluat. 

Și flăcările acelea - flăcările ei și magia iubitului ei... acum îi 
aparţineau Celeilalte. 

Unei zeițe care intrase prin poarta temporară care-i atârna 
între sâni și pusese stăpânire pe trupul ei, ca și când ar fi fost 
doar o mască. 

Nu putea să vorbească deoarece ea nu avea voce, sine, 
nimic... 

lar ea nu putu decât să se uite ca printr-o fereastră în timp ce 
o simțea pe zeiță - care, probabil, nu o protejase, ci o vânase 
toată viaţa ei pentru momentul acesta, pentru ocazia aceasta - 
uitându-se cu atenție la flota întunecată din față. 

Era atât de uşor să o distrugă. 

Dar alte vieţi licăreau - în spate. Mai multe vieţi pe care putea 
să le nimicească și ale căror strigăte de moarte să le audă cu 
propriile urechi, pe care să le vadă cu ochii ei încetând să mai 
existe într-un fel în care zeiţa nu reușise niciodată... 

Ea urmă - ari cum propria-i mână, încununată cu o flacără 
albă care zvâcnea, începu să se miște din locul în care şi-o 
întinsese către flota întunecată. 

Spre orașul lipsit de apărare din mijlocul golfului. 

Timpul încetini și se dilată când corpul ei se întoarse spre 
oraș, când braţul i se ridică, cu pumnul îndreptat spre centrul 
lui. Pe docuri erau oameni, urmașii unui clan pierdut; unii fugeau 
de manifestarea focului pe care ea îl dezlănţuise în urmă cu 
câteva clipe. Degetele începură să i se desfacă. 

„Nu!” 

Cuvântul era un strigăt, o rugăminte, iar argintiul și verdele îi 
licăriră în faţa ochilor. 

Un nume. Un nume răsună prin ea când el se aruncă în calea 
pumnului și a focului lunii, nu doar ca să-i salveze pe nevinovaţii 
din oraș, ci să-i cruţe sufletul de agonia de a-i fi distrus pe toţi... 


Rowan. Și când chipul lui deveni clar, iar tatuajul ieși în 
evidenţă în lumina soarelui, când pumnul plin de o putere 
inimaginabilă se deschise acum spre inima lui... 

În lume nu exista nicio forţă care ar fi putut să o controleze. 

Și Aelin Galathynius îşi aduse aminte numele ei când 
distrusese cușca în care o închisese zeiţa, când o apucă pe zeiţă 
de gât și o aruncă afara prin gaura deschisă prin care se 
infiltrase și o închisese... 

Aelin reveni în corpul și puterea ei. 

Focul rece, focul furat din stele... 

Lui Rowan încă i se mișca părul atunci când se opri brusc în 
faţa pumnului ei care se deschidea. 

Timpul acceleră din nou, total, repede și intransigent. Aelin 
avu răgaz doar cât să se arunce într-o parte, să-și încline 
departe de el pumnul acum deschis, să-l îndrepte oriunde, 
numai nu spre Rowan... 

Nava de sub ea, mijlocul și flancul stâng al flotei întunecate 
de dincolo de aceasta și marginea exterioară a insulei din spate 
explodară într-o furtună de foc și gheaţă. 


Capitolul 36 


Sub valuri era atâta liniște, în ciuda sunetelor înăbușite ale 
strigatelor, ale ciocnirilor și ale morţii care răsunau spre ea. 

Aelin cobori, așa cum se adâncise în puterea ei, greutatea 
cheii Wyrd din jurul gâtului fiind ca o piatră de moară... 

Deanna. Ea nu știa cum, nu știa de ce... 

„Regina căreia i s-a promis” 

Plămânii i se strânseră și o usturară. 

Şoc. Poate că ăsta era șocul. 

Se afundă în continuare, încercând să simtă calea înapoi în 
corpul și în mintea ei. 

Apa sărată îi făcea ochii să o usture. 

O mână puternică și mare o apucă de guler și o smuci, 
ridicând-o cu mișcări constante. 

Ce făcuse ea, ce făcuse ea, ce făcuse ea... 

Lumina și aerul se împrăștiară în jurul ei, iar mâna care o 
ţinea de guler îi cuprinse pieptul, lipind-o de corpul dur al unui 
mascul, ţinându-i capul deasupra valurilor furioase. 


— Te-am prins, spuse o voce care nu era a lui Rowan. 

Alţii. Fuseseră și alţii pe navă, iar ea îi ucisese pe toţi... 

— Maiestate, spuse masculul, o întrebare și un ordin tăcut. 

Fenrys. Acela era numele lui. 

Ea clipi, iar numele, titlul și puterea ei distrusă i se agitară din 
nou în corp - marea, lupta și ameninţarea Morathului roind. 

Mai târziu. Avea să se ocupe mai târziu de zeiţa afurisită care 
se gândise să o folosească pe ea ca pe o preoteasă din templu. 
Mai târziu, urma să se gândească la cum să treacă prin toate 
lumile ca să o găsească pe Deanna și să o facă să plătească. 

— Ţine-te bine! spuse Fenrys în haosul care se auzea acum, 
tipetele oamenilor, scârţâitul lucrurilor care se rupeau, pârâitul 
flăcărilor. Nu-mi da drumul! 

Înainte să-și aducă aminte cum să vorbească, ei dispărură 
în... neant. În întunericul solid și fără substanţă când acesta o 
strânse puternic. 

Apoi ei fură din nou în apă, ridicându-se printre valuri, când 
ea se reorientă și bolborosi după aer. El îi mișcase, cumva - 
redusese distanţele, judecând după rămășițele complet diferite 
care pluteau în jurul lor. 

Fenrys o ţinu lipită de el, respirând sacadat. Ca și când magia 
pe care o avea ca să facă două mari salturi l-ar fi epuizat. El 
inspiră adânc. 

Apoi dispărură din nou, în spaţiul întunecat, gol și totuși 
înghesuit. Numai câteva clipe trecură înainte ca apa și cerul să 
apară din nou. 

Fenrys mormăi și o strânse mai tare cu braţul, în timp ce înota 
cu cealaltă spre mal, dând rămășițele la o parte. Respirația îi era 
acum umedă și răgușită. Oricare ar fi fost magia, se consumase. 

Dar Rowan - unde era Rowan? 

Ea scoase un sunet care ar fi putut fi numele lui sau un 
suspin. 

— El este pe recif - este în regulă, gâfâi Fenrys. 

Ea nu îl crezu. Izbindu-se de braţul războinicului fae până ce 
el o eliberă, alunecă în apa rece și se întoarse spre locul în care 
se îndreptase Fenrys. Când îl văzu pe Rowan stând în apă până 
la genunchi pe recif, scoase un alt sunet slab. El îşi ţinea deja 
braţul întins, chiar dacă îi separau încă treizeci de metri. 

Era în regulă. Nevătămat. Viu. Și Gavriel, la fel de ud, stătea 
lângă el, cu faţa la... 


O, pe toţi zeii! 

Sângele păta apa. Erau cadavre peste tot. lar flota 
Morathului... 

O mare parte dispăruse. De-a lungul arhipelagului, nu erau 
decât așchii de lemn negru și bucăţi de pânză și funii care 
ardeau. Dar mai erau trei nave. 

Trei nave ce se îndreptau spre epava care era Dragonul De 
Mare și care lua apă, ivindu-se ca norii de furtună... 

— Trebuie să înoţi, mormăi Fenrys de lângă ea, cu părul blond 
și ud lipit de cap. Chiar acum. Cât de repede poţi. 

Ea întoarse capul spre el, clipind ca să înlăture apa sărată 
care-i ardea ochii. 

— Inoată acum! izbucni Fenrys, dezgolindu-și caninii, iar ea 
nu-și permise să se gândească la ce umbla sub ei, când el o 
apucă din nou de guler și o aruncă, pur și simplu, în faţa lui. 

Aelin nu așteptă. Se concentră la mâna întinsă a lui Rowan în 
timp ce înotă, chipul său fiind atât de calm - ca al unui 
comandant pe câmpul de luptă. Magia i se epuizase; magia ei 
era un pustiu, iar a lui... Ea îi furase puterea... 

Avea să se gândească mai târziu la asta. Aelin împinse și se 
feri de bucăţile mai mari de resturi, trecând pe lângă... 

Pe lângă oameni. Oamenii lui Rolfe. Morți în apă. Era și 
căpitanul undeva printre ei? 

Cel mai probabil, îşi ucisese singurul aliat uman din războiul 
acesta - și singura ei cale directă spre Lacăt. lar dacă știrea 
despre cel din urmă s-ar fi răspândit... 

— Mai repede! strigă Fenrys. 

Rowan îşi băgă sabia în teacă și se lăsă pe vine... 

Apoi înotă spre ea, repede și lin, trecând printre și pe sub 
valuri, apa părând să se despartă în faţa lui. Ea voia să strige că 
putea reuși singură, dar... 

El ajunse la ea, fără să spună nimic înainte să se strecoare în 
spatele ei, păzind-o împreună cu Fenrys. 

Dar ce ar fi putut să facă în apă fără magie, împotriva botului 
deschis al unui balaur de mare? 

Ea ignoră groaznica strânsoare din piept și se grăbi spre recif, 
Gavriel așteptând-o acum în locul în care fusese Rowan. 
Dedesubt, reciful fe coral se întinse în sfârșit, iar Aelin aproape 
suspină, mușchii tremurându-i când Gavrirl se lăsă pe vine ca ea 
să poată ajunge la mâna lui întinsă. 


Leul o scoase cu ușurință din apă. Genunchii îi cedară când 
cizmele îi atinseră vârfurile coralului, dar Gavriel o tinu în 
continuare, lăsând-o subtil să se sprijine de el. Rowan și Fenrys 
ieșiră din apă o clipă mai târziu, iar prinţul ajunse imediat acolo, 
îi luă faţa în mâini, îi dădu la o parte părul ud și se uită cu 
atenţie la ochii ei. 

— Sunt bine, spuse ea răgușit, din cauza magiei, a zeiţei, sau 
a apei sărate pe care o înghiţise. Sunt eu. 

Lui Rowan care se întorsese cu faţa spre cele trei nave care 
veneau spre ei, vorbele ei îi fură de ajuns. 

În partea cealaltă, Fenrys se aplecase cu mâinile pe genunchi, 
gâfâind. El îşi ridică privirea spre ochii ei, cu părul ud, dar îi 
spuse lui Rowan: 

— Sunt epuizat - ori va trebui să așteptăm să-mi revin, ori să 
înotăm spre țărm. 

Aelin interpretă mișcarea bruscă din cap a lui Rowan ca pe o 
înţelegere a stării lui Fenrys și o mulţumire, iar ea privi în 
spatele lor. Reciful părea o prelungire a țărmului stâncos și 
negru din spate, dar, în lipsa refluxului, avea să le fie greu să 
înoate. Trebuiau să riște să înfrunte ce era sub apă... 

Sub apă. Cu Lysandra. 

Nu se zărea nici urmă de balaur sau de dragon. 

Aelin nu știa dacă era un lucru bun sau rău. 


Aelin și masculii fae ajunseră la recif, iar acum stăteau în apă 
până la genunchi, în vârful lui. 

Orice s-ar fi întâmplat... decursese foarte rău. Atât de rău, 
încât Lysandra ar fi putut să jure că prezenţa sălbatică și feroce 
care nu o uitase vreodată, se ascunsese în umbra ei lungă cât 
timp lumea de deasupra explodase. 

Ea se rostogolise de pe coral, curentul desfăcându-se și 
rotindu-se. Lemnele, funiile și pânzele căzuseră pe suprafaţa 
apei, unele scufundându-se în adâncuri. Apoi, corpurile, braţele 
și picioarele. 

Însă căpitanul și secundul său se ţineau de resturile plutitoare 
care îi încurcau, încercând să-i tragă spre fundul nisipos al apei. 

Alungându-și șocul, Lysandra înotă spre ei. 

Rolfe și omul său îngheţară când ea se apropie, întinzând 
mâinile spre arme, pe sub apă. Dar Lysandra rupse resturile 


care cu siguranţă îi înecau, apoi rămase nemișcată - ca să-i lase 
să se prindă de ea. Nu avea mult timp la dispoziţie... 

Rolfe și secundul lui se prinseră de picioarele ei, ţinându-se ca 
moluștele când ea îi propulsă prin apă - dincolo de ruinele arse, 
într-un minut, îi lăsă pe malul stâncos, iar ea ieși doar cât să 
inspire înainte să se scufunde. 

Mai erau mulţi oameni care se zbăteau în apă. Ea se îndreptă 
spre ei, ferindu-se de resturi, până când... 

Sângele mânji curentul. Și nu erau picăturile care pătau apa 
de când explodase nava. 

Erau nori mari și agitaţi de sânge. Ca și când niște maxilare 
imense ar fi prins și strâns un trup. 

Lysandra se aruncă în faţă, coada puternică lovind înainte și 
înapoi, și îşi undui corpul, grăbindu-se spre cele trei nave care 
veneau spre supraviețuitori. Ea trebuia să acţioneze acum, cât 
balaurii se îndopau. 

Mirosul urât al navei negre ajunse la ea chiar și pe sub valuri. 
Ca și când lemnul negru ar fi fost înmuiat în sânge putred. 

lar când se apropie de carena bombată a celei mai apropiate 
nave, două siluete mari se formară în apă. 

Lysandra se simţi fixată cu privirea în clipa în care lovi carena 
cu coada. 

O dată. De două ori. 

Lemnul crăpă. Strigăte înăbușite ajunseră la ea, de deasupra. 
Se retrase, se învârti și lovi cu coada în carenă a treia oară. 
Lemnul se rupse și-i smulse solzii, dar răul fusese făcut. Tot mai 
multă apă trecu pe lângă ea, rupând lemnul în timp ce gaura se 
tot mărea. Ea se retrase din curentul apei - scufundându-se 
când cei doi balauri care se înfruptau frenetic din oameni se 
opriră. 

Lysandra se grăbi spre următoarea navă. Trebuia să scufunde 
navele și, după aceea, aliaţii lor ar fi putut să doboare rând pe 
rând soldaţii care se zbăteau, în vreme ce înotau spre țărm. 

Cei de pe a doua navă fură mai înţelepţi. 

Suliţele și săgețile șuierară prin apă, îndreptându-se către ea. 
Lysandra se scufundă spre fundul nisipos al apei, apoi ţâșni în 
sus, ţintind spre carena vulnerabilă a navei, corpul pregătindu- 
se de impactul care se repetă înainte să ajungă la navă. 

Mai repede decât putea să simtă, ocolind nava, balaurul de 
mare se izbi în ea. 


Ghearele sfâșiară și tăiară, iar ea se întoarse instinctiv și lovi 
cu coada atât de puternic, încât balaurul se rostogoli prin apă. 

Lysandra se retrase, văzându-l bine când acesta o fixă cu 
privirea. 

O, pe toţi zeii! 

Era aproape de două ori mai mare, de un albastru-închis, cu 
burta-i albă împestriţată cu un albastru mai deschis. Corpul 
semăna cu al unui șarpe, iar aripile erau aproape ca niște 
înotătoare pe lângă corp. Nu fusese creat ca să fie rapid sau ca 
să înoate prin ocean, ci... pentru ghearele lungi și încovoiate, 
pentru botul acum deschis, care adulmeca sângele și sarea și 
mirosul ei, dezvăluindu-și dinţii la fel de înguști și de ascuţiţi că 
ai unui ţipar. 

Dinţii erau ca niște cârlige. Ca să prindă și să sfâșie. 

În spatele balaurului, celălalt i se alătură. 

Oamenii pleoscăiau și strigau deasupra ei. Dacă nu distrugea 
navele einimice... 

Lysandra isi strânse aripile. Își dori să fi luat o gură mai mare 
de aer, să-și fi umplut de tot plămânii. Dând din coada în curent, 
lăsă sângele care încă i se prelingea din locul în care lemnul 
navei îi străpunsese pielea să curgă spre ei. 

Stiu când ajunse la balauri. 

Momentul în care ei îşi dădură seama că ea nu era doar un 
animal obișnuit. 

lar apoi, Lysandra se scufundă. 

Repede și lin, plonjă în adâncuri. Dacă ei fuseseră creaţi doar 
pentru a ucide, atunci ea avea să-si folosească viteza. 

Lysandra trecu repede în spatele lor, pe sub umbrele lor 
negre, înainte ca ei să poată măcar să se întoarcă. Spre largul 
oceanului. 

— Haideţi, haideţi, haideţi... 

Ca niște câini care urmăreau un iepure-de-câmp, ei se 
grăbiră. Chiar spre nord, era un banc de nisip flancat de recife. 

Ea se îndreptă spre el, înotând din răsputeri. 

Unul din balauri era mai rapid decât celălalt; destul de rapid, 
încât botul care mușca făcu apa din urma ei să se unduiască... 

Apa deveni mai limpede, mai luminoasă. Lysandra se îndreptă 
direct spre reciful care se înălța din adâncuri, un stâlp nemișcat 
de viaţă și activitate. Ea ocoli bancul de nisip... 


Celălalt balaur îi apăru în faţă, iar al doilea era încă aproape 
de coada ei. 

Erau niște creaturi inteligente. 

Dar Lysandra se aruncă într-o parte - în apele puţin adânci 
din jurul bancului de nisip și se lăsă răsturnată de inerție, de 
nenumărate ori, tot mai aproape de fâșia îngustă de nisip. Işi 
înfipse adânc ghearele și se opri, nisipul împroșcând-o și 
acoperind-o și, cu coada, îşi scoase din apă trupul mult mai 
greu... 

Balaurul care se gândise să o ia prin surprindere ocolind prin 
partea cealaltă se aruncă din apă, pe bancul de nisip. 

Ea lovi, repede ca o viperă. 

Cu maxilarele, îi apuca grumazul expus și îl mușcă. 

Acesta o împunse cu capul și dădu din coadă, dar ea îl lovi pe 
șira spinării cu coada și i-o frânse, așa cum îi rupse și gâtul. 

Sângele negru care avea gust de carne râncedă îi inundă 
gâtul. 

Lăsând balaurul mort, ea se uită cu atenţie la marea de 
turcoaz, la resturile plutitoare, la cele două nave rămase și la 
port... 

Unde era al doilea balaur? Unde naiba era? 

Era destul de inteligent încât să știe când îl aștepta moartea 
și când să caute o pradă mai ușoară, realiză ea. 

Deoarece înotătoarea dorsală cu ţepi care se scufunda acum 
se îndrepta către... 

Către locul în care Aelin, Rowan, Gavriel și Fenrys stăteau pe 
recif, cu săbiile scoase. Inconjuraţi de apă din toate părţile. 

Lysandra plonja în valurile care o curăţară de nisip și sânge. 
Încă unul - doar un singur balaur, și apoi ar fi putut distruge 
navele... 

Balaurul rămas ajunse la aflorimentul de corali; prinzând 
viteză ca și când ar fi vrut să sară din apă și să o înghită cu totul 
pe regină. 

Nu ajunse la șase metri de suprafaţă. 

Lysandra se aruncă în el, ambii lovind coralul atât de puternic, 
încât acesta tremură sub ei. Însă Lysandra îşi înfipsese ghearele 
în spinarea lui și-l ţinea cu botul de ceafă, tremurând, cedând pe 
deplin cântecului supravieţuirii, trupului său care-i striga să 
ucidă, să ucidă... 


Ei se rostogoliră în larg; balaurul încă lupta, însă ea nu-l mai 
ţinea atât de puternic de gât... 

Nu. O navă de război se ivi la suprafaţa apei, iar Lysandra se 
scufundă în adâncuri, adunându-și puterea pentru ultima dată 
când îşi întinse aripile și înotă în sus... 

ÎI izbi pe balaur de carena navei care, acum, era deasupra lor. 
Bestia urlă furioasă. Ea îl izbi în mod repetat. Carena pocni. La 
fel și corpul balaurului. 

Ea urmări cum bestia se blegi. Urmări apa intrând în carena 
despicată a navei și ascultă cum soldaţii de la bord începură să 
strige. 

Își scoase ghearele din bestie și o lăsă să alunece spre fundul 
apei, încă o navă. Doaruna... 

Era atât de obosită. Era foarte probabil să nu se poată 
transhrma decât după câteva ore. 

Lysandra ieși la suprafaţă, inspiră și se pregăti. 

Strigatele lui Aelin ajunseră la ea înainte de a se putea 
scufunda din nou. 

Nu erau ţipete de durere... ci un avertisment. Un cuvânt spus 
de nenumărate ori. Un cuvânt pentru ea. 

„Înoată!” 

Lvsandra îşi înălţă capul spre locul în care regina stătea pe 
recif. Dar Aelin îi arăta ceva în spate. Nu nava rămasă... ci largul 
mării. 

Unde trei siluete imense despicau valurile, îndreptându-se 
spre ea. 


Capitolul 37 


Regina lui Aedion era pe recif, Rowan lângă ea, iar tatăl lui și 
Fenrys îi flancau. Rolfe și majoritatea oamenilor lui ajunseseră în 
partea opusă a gurii înguste a golfului - pe reciful de acolo. 

Și, prin canalul dintre ei... 

O navă de război. 

Un dragon de mare. 

Și trei balauri de mare. 

Balauri de mare adulţi. Primii doi... nu se maturizaseră 
complet 


— O, rahat! începu să spună santinela de lângă Aedion, din 
turnul de veghe. O, rahat, o, rahat! 

Erau balaurii de mare care, după afirmaţiile lui Rolfe, ar fi 
urmărit până la capătul pământului pe oricine le-ar fi ucis puii. 
Puteai să scapi doar dacă erai în mijlocul continentului - dar, 
chiar și așa, canalele nu ar fi fost niciodată sigure. 

lar Lysandra tocmai ucisese doi. 

Părea că ei nu veniseră singuri. Și, după ovaţiile soldaţilor 
Valg de pe nava rămasă... fusese o capcană. Puii fuseseră 
momeala. 

Ei fuseseră doar un pic mai mari decât Lysandra. Adulții - 
masculii - erau de trei ori mai mari decât ea. 

Mai lungi decât nava de război care staţiona acolo și de pe 
care arcașii trăgeau spre oamenii care încercau să înoate spre 
țărm, în canalul care se transformase într-o capcană a morţii 
pentru dragonul verde de mare. 

Pentru dragonul verde de mare care stătea acum între cele 
trei creaturi monstruoase și regina lui, eșuată pe rocile acelea 
fără niciun licăr de magie rămas în vene. Regina lui, care-i 
strigase de nenumărate ori Lysandrei să înoate, să se 
transforme, să fugă. 

Însă Aedion o văzuse pe Lysandra ucigându-i pe cei doi pui. 

Cu fiecare secundă, ea întârziase. Și, deoarece o văzuse 
schimbându-și des forma în ultimele luni, știa că acum nu putea 
să se transforme destul de repede; că, probabil, era prea slăbită 
ca să o facă. 

Era prinsă în forma ei, așa cum și tovarășii lui erau blocaţi pe 
recif. lar dacă Lysandra ar fi încercat să urce pe uscat... El știa 
că masculii aveau să ajungă la ea înainte să-și ridice corpul din 
apele puţin adânci. 

Cei trei masculi se apropiau din ce în ce mai repede în timp ce 
Lysandra rămăsese la gura golfului, fără să cedeze. 

Lui Aedion i se opri inima. 

— Este moartă, spuse printre dinţi una dintre santinele. O, pe 
toţi zeii, este moartă... 

— Taci naibii din gură, mârâi Aedion, scrutând golful și 
strecurându-se în locul rece și calculat care îi permitea să ia 
decizii în lupte, să cântărească riscurile și costurile. 

Pe de altă parte, lui Dorian îi veni o idee înaintea lui. 


De cealaltă parte a golfului, cu mâna ridicată și pâlpâind ca o 
stea, Dorian îi făcuse semn de nenumărate ori Lysandrei cu 
puterea lui. „Vino la mine, vino la mine”, părea să strige regele. 

Cei trei masculi se scufundară sub valuri. 

Lysandra se întoarse, plonjând în adâncuri... 

Dar nu spre Dorian. 

Aelin încetă să mai strige. lar magia lui Dorian se stinse. 

Aedion nu putu decât să urmărească atunci când umbra 
creaturii metamorfice pluti spre cei trei masculi, confruntându-i. 

Cei trei balauri îşi întinseră aripile atât de mari, încât lui 
Aedion i se usca gâtul. 

Și, pentru prima dată îşi uri verișoara. 

O ura pe Aelin pentru că îi ceruse asta Lysandrei, ca să îi 
apere și să se asigure că mycenienii aveau să lupte pentru 
Terrasen. Îi ura pe oamenii care o răniseră atât de mult pe 
Lysandra, încât era dispusă să renunţe la viaţă. Se ura pentru că 
era blocat în turnul inutil cu o mașină de război capabilă să 
tragă numai câte o suliță. 

Lysandra se îndreptă spre balaurul din mijloc și, când fură 
separați doar de o sută de metri, coti spre dreapta. 

Ei rupseră formaţia, unul scufundându-se, unul rămânând la 
suprafaţă și celălalt în urmă. Voiau să o încolţească. Să o 
conducă într-un loc în care să o înconjoare din toate părţile, iar 
apoi să o sfâșie. Avea să fie o treabă murdară și violentă. 

Dar Lysandra ţâșni prin canal. Se îndreptă... 

Se îndreptă chiar spre ultima navă de război rămasă. 

Asupra ei se abătură mai multe săgeți. 

Sângele ţâșni când unele îşi atinseră ţinta printre solzii ei 
verzi. 

Lysandra continuă să înoate, sângele ei înnebunindu-l pe 
masculul aflat cel mai aproape de ea și de suprafaţă, forțându-l 
să se miște mai repede ca să o apuce, să o muște... 

Lysandra se apropie de navă, încasând săgeată după săgeată, 
și sări din apă. 

Se izbi în soldaţi, în lemn și în catarg, rostogolindu-se, 
zvârcolindu-se și ridicându-se, cele două catarge rupându-se 
sub coada ei. 

Ea lovi cealaltă parte și se scufundă, sângele roșu strălucind 
peste tot, tocmai în clipa în care balaurul din spatele ei sări pe 


navă într-un arc larg, care îi tăie răsuflarea lui Aedion. Dar cu 
cioturile zimţate ale catargelor, care se înălţau ca niște sulițe... 

Masculul ateriza pe ele cu un trosnet pe care Aedion îl auzi 
din partea cealaltă a golfului. 

El se ridică, dar lemnul îi străpungea acum spatele. 

Și, sub greutatea lui imensă... nava începu să crape și să se 
scufunde. 

Lysandra nu pierdu timpul și se îndepărtă, iar Aedion abia 
putea respira când ea ţâșni din nou de-a lungul golfului, cei doi 
masculi fiind atât de îngrozitor de aproape, încât dârele din 
urma lor se uneau. 

Unul se scufundă, adâncurile înghiţindu-l. Dar al doilea era 
încă în spatele ei... 

Lysandra îl conduse pe acela direct în raza de acţiune a lui 
Dorian. 

Se apropie de țărm și de turnul înalt cât de mult posibil, 
aducându-l pe cel de-al doilea mascul cu ea. Regele îşi întinse 
ambele mâini. 

Masculul trecu furios mai departe - doar ca să se oprească 
atunci când gheaţa se întinse peste apă. Gheaţă solidă, așa cum 
nu mai fusese vreodată pe acolo. 

Santinelele de lângă Aedion tăcură. Masculul urlă, încercând 
să se elibereze - dar gheaţa regelui se tot îngroșa, prinzându-l 
pe balaur. Când bestia încetă să se miște, solzi de gheaţă îi 
acopereau din bot până în coadă. 

Dorian scoase un strigăt de luptă. 

Și Aedion trebui să recunoască faptul că, la urma urmelor, 
regele nu era atât de inutil, când catapulta din spatele lui Dorian 
se eliberă, iar o piatră de mărimea unei căruţe fu aruncată în 
golf. 

Chiar peste balaurul îngheţat. 

Piatra topi gheaţa și carnea. lar balaurul se sparse într-o mie 
de bucăţi. 

Rolfe și o parte din oamenii lui ovaţionau - oamenii ovaţionau 
de pe docurile din oraș. 

Dar mai era un mascul rămas în port. lar Lysandra... 

Nu știa unde era masculul. 

Corpul lung și verde se agită în apă, scufundându-se în valuri, 
aproape frenetic. 


Aedion scrută golful, mișcându-se în scaunul tunarului în 
acest timp, căutând să vadă umbra neagră și imensă... 

— IN STANGA TA! strigă Gavriel din partea cealaltă a golfului, 
magia amplificându-i fără îndoială vocea. 

Lysandra se întoarse și, iată, masculul ieșea cu viteză din 
adâncuri, ca și când ar fi fost un rechin care îşi ataca prada. 

Lysandra se mișcă. Era înconjurată de un câmp de resturi 
plutitoare, navele inamicilor care se scufundau erau ca niște 
insule ale morţii și mai era și lanţul... Dacă ar fi putut să ajungă 
la el și să se ridice... Nu, era prea greoaie, prea lentă. 

Ea trecu din nou cu viteză pe lângă turnul lui Dorian, dar 
masculul nu voia să se apropie pentru că știa că moartea îl 
aștepta. El rămase în afara razei de acţiune, jucându-se cu ea 
când se aruncă din nou în câmpul de resturi dintre navele 
inamice. Spre largul mării. Aelin și ceilalţi urmăriră neajutoraţi 
de pe recif cum cei doi monștri trecură repede, masculul 
aruncând bucăţi de carenă și catarge în aer, spre creatura 
metamorfică. 

Una o lovi pe Lysandra într-o parte, și ea se scufundă. 

Aedion sări de pe scaunul lui, strigând. Dar, iat-o, sângera în 
timp ce continua să înoate și să-l conducă pe mascul prin 
mijlocul resturilor; apoi se întoarse brusc. Masculul urmări 
sângele care înceţoșa apa, ţâșnind printre resturile de care ea 
se ferea cu agilitate. 

Ea îl făcuse să fie însetat de sânge. 

lar Lysandra, afurisita, îl conducea spre rămășițele navelor 
inamice, unde soldaţii Valg încercau să se salveze. Masculul 
ţâșni printre soldaţi și lemne, ca și când ar fi fost niște perdele 
de borangic. Sărind prin apă, ocolind resturile, reciful și 
cadavrele, cu lumina soarelui licărindu-i pe solzii verzi și sângele 
rubiniu, Lysandra îl conduse pe mascul într-un dans al morții, 
mai lent cu fiecare mișcare, de vreme ce sângera tot mai mult. 

lar apoi ea schimbă direcţia, îndreptându-se spre golf - spre 
lanţ. Și către nord - către el. 

Aedion studie săgeata mare din faţa lui. 

Trei sute de metri de apă liberă o separa de furia săgeţii lui. 

— INOATA! strigă Aedion, chiar dacă ea nu-l putea auzi. 
ÎNOATĂ, LYSANDRA! 

Liniștea se lăsă peste tot în Golful Craniului când dragonul de 
jad înotă din răsputeri. 


Masculul se apropie de ea, scufundându-se. 

Lysandra trecu pe sub zalele lanţului, iar umbra masculului se 
întinse pe sub ea. 

Atât de mică! Era atât de mică în comparaţie cu el, încât o 
mușcătură ar fi fost suficientă. 

Aedion se trânti din nou pe scaunul tunarului, apucând 
mânerele și întorcând mașinăria, în timp ce ea continuă să 
înoate în direcţia lui. 

O singură ocazie. Atât ar fi avut. O singură ocazie afurisită. 

Lysandra se grăbi înainte, iar Aedion știa că ea era conștientă 
de moartea care se ivea. Ştia că ea forţa inima dragonului de 
mare aproape la maximum. Știa că masculul ajunsese la fundul 
apei, iar acum se ridica tot mai mult spre burta ei vulnerabilă. 

Doar câţiva metri în plus, doar câteva clipe în plus. 

Transpiraţia alunecă pe fruntea lui Aedion, iar inima îi bătu 
atât de tare, încât nu-i auzi decât bubuitul. El întoarse sulița 
ușor, ajustând ţinta. 

Masculul urcă furios din adâncuri, cu botul deschis, gata să o 
sfâșie în două dintr-o singură lovitură. 

Lysandra ajunse în raza de acţiune și sări - sări din apă, cu 
solzii strălucitori și însângerată. Masculul sări odată cu ea, apa 
curgându-i din maxilarul deschis când ei se înălţară cu boltă. 

Aedion trase, lovind maneta cu palmele. 

Corpul lung al Lysandrei se arcui spre fălcile acelea când 
masculul se ridică din apă, expunându-și grumazul alb... 

Când sulița imensă a lui Aedion îl străpunse. 

Sângele ţâșni din gura deschisă, iar creatura făcu ochii mari 
când se mișcă înapoi. 

Lysandra căzu în apă și aruncă un fuior de apă înalt, care le 
blocă vederea amândurora când se prăbușiră în mare. 

Când acesta scăzu, se văzură doar umbrele lor și o baltă tot 
mai mare de sânge negru. 

— Tu... tu... se bâlbâi santinela. 

Și, apoi, un cap verde ieși din apă, sângele negru ţâșnind ca 
spuma valurilor când ea aruncă în valuri capul tăiat al 
masculului. 

Ovaţii frenetice izbucniră din toate colţurile golfului. 

Dar Aedion se ridicase deja și alerga, aproape sărind treptele 
care duceau spre plaja către care înota acum Lysandra, sângele 
ei înlocuindu-l pe cel negru care murdărea apa. 


Atât de lentă, fiecare mișcare a ei era atât de dureros de 
lentă! El o pierdu când cobori dincolo de copaci, gâfâind. 

Rădăcinile și pietrele îl încurcau, dar picioarele lui rapide de 
fae zburară peste lut până ce acesta se transformă în nisip, 
până ce lumina intră printre copaci și, iat-o, întinsă pe plajă, 
sângerând de peste tot. 

Dincolo de ei, în golf, Distrugătorul De Nave era coborât, iar 
flota lui Rolfe ieșea să-i ia pe soldaţii supraviețuitori și să-i 
salveze pe cei care mai erau pe acolo. 

El observă vag cum Aelin și ceilalţi se aruncară în mare, 
înotând din răsputeri spre uscat. 

Aedion căzu în genunchi, crispându-se când nisipul o 
împroșcă. Capul acoperit de solzi era aproape la fel de mare ca 
el, dar ochii ei... ochii aceia verzi, la fel de verzi ca solzii... 

Erau plini de durere. Și de extenuare. 

întinse o mână spre ea, dar Lysandra îşi dezgoli dinţii - 
scoțând un ușor mârâit. 

El îşi ridică mâinile, retrăgându-se. 

Nu femeia era cea care se uita la el, ci bestia care devenise. 
Ca și când s-ar fi lăsat atât de mult pradă instinctelor, încât 
fusese singurul mod de supravieţuire. 

Sângele care curgea din rănile și tăieturile de peste tot uda 
nisipul alb. 

— Deschide naibii ochii! mârâi Aedion. 

Mârâi și ea, dar deschise un ochi. 

— Ai ajuns până aici. Nu muri pe plaja asta afurisită. 

Afișă o urmă de supărare feminină, mijind un ochi. El trebuia 
să o recupereze pe femeie. Trebuia să o lase să preia controlul. 
Altfel, bestia nu avea să le permită să se apropie suficient ca să 
o ajute. 

— Poţi să-mi mulţumești după ce ai să-ţi revii. _ 

Ochiul în care mânia licărea îl privi din nou cu precauţie. Insă 
ea era tot un animal. 

Aedion spuse tărăgănat, în ciuda credinţei care începea să îi 
năruie calmul arogant, pe care-l afișa ca pe o mască: 

— Santinelele inutile din turnul de veghe sunt acum pe 
jumătate îndrăgostite de tine, minţi el. Unul a spus că vrea să te 
ceară în căsătorie. 

Se auzi un mârâit ușor. El cedă un pas, dar continuă să se uite 
în ochii ei când rânji. 


— Dar știi ce le-am spus? Le-am spus că nu au nicio șansă. 
Aedion vorbi mai încet, uitându-se în ochii ei îndureraţi și 
extenuaţi. Pentru că eu mă voi căsători cu tine, îi promise el. 
Într-o zi. Mă voi căsători cu tine. Voi fi generos și te voi lăsa să 
alegi data, chiar dacă va fi peste zece ani. Sau douăzeci. Dar, 
într-o zi, vei fi soţia mea. 

Clipi din ochi cu o expresie care putea fi doar indignare și 
exasperare feminină. 

El ridică din umeri. 

— Prinţesa Lysandra Ashryve. Sună bine, nu-i așa? 

lar apoi dragonul fornăi. Amuzat. Extenuat, dar... amuzat. 

Ea deschise fălcile ca și când ar fi încercat să vorbească, dar 
îşi dădu seama că nu o putea face în acest corp. Sângele îi 
curgea printre dinţii ei imenși, iar ea tremura de durere. 

Dar Lysandra doar tresări când regina puse o mână pe ea și 
spuse de nenumărate ori „îmi pare rău, îmi pare rău”. 

Fenrys și Gavriel, care poate îi salvase viaţa strigându-i unde 
se afla masculul, zăboviră la marginea pădurii, în timp ce Rowan 
se apropie, studiindu-i rănile. 

Fenrys îi zări privirea lui Aedion; zări furia care-i avertiza pe 
amândoi să nu se apropie de creatura metamorfică și spuse: 

— Ai tras al naibii de bine, băiete! 

Tatăl lui confirmă printr-un gest tăcut din cap. 

Aedion îi ignoră pe amândoi. Indiferent ce puț cu magie ar fi 
secat verișoara lui și Rowan, se reumplea deja. Rănile creaturii 
metamorfice se închiseră, una câte una. Încet - dureros de încet 
dar - sângerarea încetă. 

— A pierdut mult sânge, observă Rowan ca pentru sine. Prea 
mult. 

— Nu am văzut niciodată așa ceva, şopti Fenrys. Niciunul 
dintre ei nu mai văzuse. 

Aelin tremura, cu o mână pe prietena ei - și atât de palidă și 
de trasă la faţă, încât cuvintele dure pe care el le păstrase 
pentru ea erau inutile. Regina lui știa preţul. li luase atât de mult 
timp să aibă încredere în oricare dintre ei ca să acţioneze. Dacă 
Aedion ar fi ţipat acum la ea, chiar dacă încă-și dorea să o 
facă... Aelin ar fi putut să nu mai delege pe nimeni. Deoarece, 
dacă Lysandra nu ar fi fost în apă când lucrurile decurseseră 
atât de rău... 

— Ce s-a întâmplat? şopti el, surprinzându-i privirea lui Aelin. 


Ce naiba s-a întâmplat acolo? 

— Am pierdut controlul, spuse ea răgușit 

Ca și când nu s-ar fi putut abţine, mâna îi alunecă spre piept. 
Unde, prin bluza albă, el zări Amuleta din Orynth. 

În clipa aceea, îşi dădu seama. Știu exact ce purta Aelin. Ce i- 
ar fi atras interesul lui Rolfe pe harta lui - destul de 
asemănătoare cu esenţa Valgilor, ca să îl facă să vină alergând. 

Știu de ce fusese atât de important, atât de vital, să riște totul 
ca să o ia de la Arobynn Hamei. Știu că azi folosise o cheie Wyrd 
și că aproape îi ucisese pe toţi... 

El tremura acum, furia preluând controlul. Dar Rowan mârâi la 
el, pe un ton jos și urât: 

— Las-o pe mai târziu! 

Deoarece Fenrys și Gavriel se încordaseră urmărind totul. 

Aedion mârâi la rândul lui. Rowan îi aruncă o privire rece și 
calmă care-i spuse că, dacă ar fi încercat măcar să facă o aluzie 
la obiectul pe care îl purta regina lor, i-ar fi smuls limba. La 
propriu. 

Aedion îşi reprimă furia. 

— Nu putem să o cărăm, iar ea este prea slăbită ca să se 
transforme. 

— Atunci, o să așteptăm aici până o să poată, spuse Aelin. 
Dar privirea i se îndreptă spre golf, unde Rolfe era luat acum la 
bordul navelor de salvare. Și la orașul de dincolo, care încă 
ovaţiona. 

Era o victorie - dar semăna destul de mult cu o înfrângere. 
Mycenienii rămași fuseseră salvaţi de unul dintre dragonii lor de 
mare pierduţi. Aelin și Lysandra transformaseră profeția antică 
într-o realitate. 

— Rămân eu, spuse Aedion. Tu ocupă-te de Rolfe. 

Tatăl său spuse din spate: 

— Pot să aduc niște provizii din turnul de veghe. 

— Bine, zise el. 

Aelin gemu, ridicându-se în picioare, dar îl privi de sus înainte 
să ia mâna întinsă a lui Rowan. 

— Îmi pare rău, spuse ea încet. 

Aedion știa că era sinceră. Tot nu se deranjă să răspundă. 

Lysandra gemu, iar reverberaţiile îi trecură prin genunchi 
direct în burtă, iar Aedion se întoarse din nou spre creatura 
metamorfică. 


Aelin plecă fără să-și mai ia rămas-bun. 

Leul zăbovi în tufe, nevăzut și neauzit în timp ce Lupul veghea 
dragonul întins încă pe plajă. 

Lupul rămase acolo ore în șir. Cât fluxul curăţă portul de 
sânge, în timp ce navele Lordului Pirat aruncară cadavrele 
inamicilor rămași în marea agitată. În vreme ce tânăra regină se 
întoarse în orașul din mijlocul golfului, ca să se ocupe de urmări. 

Odată ce soarele începu să apună, dragonul se roti și, încet, 
silueta ei începu să pâlpâie și să se micșoreze; solzii fură 
înlocuiţi de pielea netedă, chipul uman perfect luă locul botului 
și membrele noduroase se alungiră în picioare aurii. Nisipul îi 
acoperea corpul gol, iar ea încercă și nu reuși să se ridice. 
Atunci, Lupul se mișcă, aruncându-și mantia în jurul ei și luând-o 
în braţe. 

Creatura metamorfică nu obiectă și închise din nou ochii 
înainte ca Lupul să înceapă să meargă cu pași mari pe plajă, 
spre copaci, cu capul ei sprijinit de pieptul lui. p 

Leul nu se arătă și se abţinu să îşi ofere ajutorul. Işi înghiţi 
cuvintele pe care trebuia să i le spună Lupului, care doborâse un 
balaur de mare cu o singură săgeată. Avea douăzeci și patru de 
ani și deja era un mit care se șoptea la focurile de tabără. 

Fără îndoială, evenimentele zilei aveau să fie povestite în 
jurul focului în tărâmuri pe care nici măcar Leul nu le cutreierase 
în toate secolele lui. 

Leul îl urmări pe Lup dispărând în pădure, îndreptându-se 
spre orașul din capătul drumului nisipos, cu creatura 
metamorfică inconștientă în braţe. 

lar Leul se întrebă dacă și el avea să fie menţionat în 
poveștile acelea șoptite - dacă fiul său avea să permită 
vreodată lumii să afle cine îi fusese tată. Sau dacă i-ar fi păsat. 


Capitolul 38 


De îndată ce portul fu din nou în siguranţă, întâlnirea cu Rolfe 
fu rapidă și sinceră. 

lar Aelin știa că, dacă nu avea să plece naibii din orașul ăsta 
pentru o oră sau două, urma iar să explodeze. 

„Orice cheie are un lacăt”, îi spusese Deanna, un mic 
memento al ordinului lui Brannon, folosindu-se de vocea ei. Și îi 


dăduse titlul acela... titlul care îi atinsese atât de profund o 
coardă a groazei și a înţelegerii, încât ea încă încerca să-și dea 
seama ce însemna. Regina căreia i s-a promis. 

Aelin se grăbi alergând spre o bucată de plajă din partea 
îndepărtată a insulei, simțind nevoia să îşi pună sângele în 
mișcare, să-și liniștească gândurile. In spatele ei, pașii lui Rowan 
erau liniștiți ca moartea. _ 

Numai ei doi fuseseră la întâlnirea cu Rolfe. Insângerat și ud 
leoarcă, Lordul Pirat le dăduse întâlnire în camera principală a 
hanului său, numele fiind acum un memento permanent al navei 
pe care ea o distrusese. 

— Ce naiba s-a întâmplat? întrebase el. 

lar ea, atât de obosită, atât de supărată și plină de dezgust și 
de disperare, abia reușise să-și adune mândria. 

— Când ești binecuvântat de Mala, afli că, uneori, poţi să-ţi 
pierzi controlul. 

— Să-ţi pierzi controlul? Nu știu ce aţi vorbit acolo voi, 
proștilor, dar, de unde am stat eu, mi s-a părut că ţi-ai pierdut 
minţile și voiai să-mi incinerezi orașul! 

Rowan, rezemându-se de marginea unei mese din apropiere îi 
explică: 

— Magia este o fiinţă vie. Când ești atât de adâncit în ea, este 
nevoie de mai mult efort să-ţi aduci aminte de tine și de scopul 
tău. Faptul că regina mea a făcut asta înainte să fie prea târziu 
este o realizare în sine. 

Rolfe nu fu impresionat. 

— Mie mi-ai părut o fetiţă care avea o putere prea mare 
pentru a o controla și doar faptul că prinţul ţi-a sărit în faţă te-a 
făcut să hotărăști să nu-mi ucizi poporul nevinovat. 

Aelin închise ochii pentru o clipă, imaginea lui Rowan sărind în 
faţa pumnului de foc al lunii, licărindu-i în faţă. Când deschise 
ochii, lăsă certitudinea să se estompeze în ceva îngheţat și dur. 

— Mie mi se pare, spuse ea, că Lordul Pirat din Golful 
Craniului și urmașii mycenieni de mult dispăruţi tocmai s-au 
aliat cu o tânără regină atât de puternică, încât poate să 
distrugă orașe, dacă vrea. Mi se pare că te-ai făcut de neatins 
cu alianţa asta și că orice prost care caută să te rănească și să 
te uzurpe, o să aibă de-a face cu mine. Deci îţi sugerez să 
salvezi ce mai poţi din preţioasa ta navă, să-ţi jelești zecile de 
oameni pentru a căror moarte îmi asum total răspunderea și pe 


ale căror familii am să le recompensez corespunzător și să taci 
naibii din gură. 

Ea se întoarse spre ușă, simțind extenuarea și furia în oase. 

— Vrei să știi ce m-a costat harta asta? îi răspunse Rolfe. 

Ea se opri, Rowan uitându-se între ei, cu o expresie de necitit. 

Aelin zâmbi peste umăr. 

— Sufletul tău? 

Rolfe râse răgușit. 

— Da - într-un fel. Când aveam șaisprezece ani, eram 
aproape un sclav pe una dintre navele acelea împuţite, 
descendența myceniană fiind numai un drum spre înfrângere. El 
întinse o mână tatuată peste literele care alcătuiau cuvântul 
„Treierătoarea”. Fiecare monedă pe care am câştigat-o s-a 
întors aici - la mama și la sora mea. Și, într-o zi, nava pe care 
mă aflam a fost surprinsă de furtună. Căpitanul, care era un 
ticălos, a refuzat să găsească un port sigur, iar nava a fost 
distrusă. Cei mai mulţi membri ai echipajului s-au înecat. Am 
plutit în derivă o zi, am eșuat pe o insulă de la marginea 
arhipelagului și m-am trezit cu un bărbat care se holba la mine. 
L-am întrebat dacă sunt mort, iar el a râs și m-a întrebat ce îmi 
doresc. Deliram atât de mult, încât i-am spus că vreau să fiu 
căpitan - că vreau să fiu Lordul Pirat din Golful Craniului și să-i 
fac pe proștii aroganţi, precum căpitanul care mi-a ucis prietenii, 
să se plece în faţa mea. Mi s-a părut că visez când mi-a explicat 
că ar trebui să plătesc, dacă ar fi să-mi ofere iscusinţa de a o 
face. Că mi-ar lua cel mai de preţ lucru. l-am spus că am să-l 
plătesc - indiferent cu ce. În orice caz, nu aveam bunuri, nici 
bogății și nici oameni. Câteva monede de cupru nu ar fi 
însemnat mare lucru. El a zâmbit înainte să dispară în ceața 
mării. M-am trezit cu tatuajul pe mâini. 

Aelin așteptă. 

Rolfe ridică din umeri. 

— M-am întors aici și am găsit nave binevoitoare cu ajutorul 
hărţii tatuate de străin. Un dar din partea zeilor - sau așa mi s-a 
părut mie. Însă abia când am văzut pânzele negre pe ferestrele 
colibei mele am început să mă îngrijorez. Și doar când am aflat 
că mama și sora mea și-au folosit puţinii bani pentru a închiria o 
luntre ca să mă caute - și că luntrea s-a întors în port, dar fără 
ele - mi-am dat seama de preţul plătit, cerut de mare; cerut de 
el. Și asta m-a făcut destul de hain, încât să mă dezlănţui asupra 


orașului acesta, asupra acestui arhipelag. Ochii verzi ai lui Rolfe 
erau la fel de nemiloși că ai Zeului Mării, care îi făcuse darul și 
care îl osândise. Acesta a fost preţul puterii mele. Care va fi al 
tău, Aelin Galathynius? 

Ea nu îi răspunse înainte să dea buzna afară. Deși vocea 
Deannei îi răsunase în minte. 

„Regina căreia i s-a promis” 

Acum, stând pe plaja goală și supraveghind largul strălucitor 
al mării, în timp ce ultimele raze ale soarelui dispăreau, Rowan 
spuse lângă ea: 

— Ai folosit de bunăvoie cheia? 

Nici urmă de judecată sau de condamnare. Doar curiozitate și 
îngrijorare. 

Aelin spuse răgușit: 

— Nu. Nu știu ce s-a întâmplat. Eu eram cu voi... și apoi a 
venit ea. 

Își masă pieptul, evitând să atingă lanţul de aur. Gâtul i se 
strânse când studie punctul de pe pieptul lui, chiar între 
pectorali, spre care îşi îndreptase pumnul. 

— Cum ai putut? şopti ea, străbătută de un fior. Cum ai putut 
să te bagi așa în faţa mea? 

Rowan se apropie, dar nu mai mult de un pas. Valurile 
învolburate și strigătele pescărușilor care se îndreptau noaptea 
spre cuib umplură spaţiul dintre ei. 

— Dacă ai fi distrus orașul, asta te-ar fi distrus pe tine și orice 
speranţă de a încheia o alianţă. 

Mâinile și apoi braţele, pieptul și genunchii începură să-i 
tremure. Flăcările și cenușa i se răsuciră pe limbă. 

— Dacă te-aș fi ucis, şopti ea, dar se înecă cu vorbele, 
incapabilă să-și termine gândul, ideea în sine. Gâtul o arse și 
închise ochii, flăcările calde unduindu-se în jurul ei. Credeam că 
mi-am aflat limita puterii, recunoscu ea, magia deja revărsându- 
se atât de curând, prea curând după ce se epuizase. Credeam 
că ce am găsit în Wendlyn era limita. Nu am știut că este doar 
0... anticameră. 

Aelin îşi ridică mâinile, deschizând ochii ca să-și vadă 
degetele înconjurate de flăcări. Întunericul se întinse peste 
lume. Prin valul auriu, albastru și roșu, se uită la prinţul ei. Își 
ridică neajutorată, între ei, mâinile arzând. 


— Ea m-a răpit - ea m-a luat. Și i-am simţit conștiința. Era ca 
un păianjen care aștepta în plasă de zeci de ani și care știa că, 
într-o zi, am să fiu destul de puternică și de proastă, încât să-mi 
folosesc împreună magia și cheia. La fel de bine aș fi putut să 
sun clopoţelul pentru cină. 

Focul ei arse mai fierbinte, mai strălucitor, iar ea îl lăsă să 
crească, să se înalțe și să pâlpăie. 

El zâmbi strâmb, cu amărăciune. 

— Se pare că vrea ca găsirea Lacătului să fie o prioritate 
pentru noi, daca mesajul ţi-a fost transmis de două ori. 

Avea dreptate. 

— Nu este suficient să ne luptăm cu Erawan și cu Maeve, să 
facem voia lui Brannon și a Elenei? Acum trebuie să mai înfrunt 
și zeii care îmi respiră în ceafa? 

— Poate că a fost un avertisment - poate că Deanna a vrut 
să-ţi arate cum un zeu nu prea prietenos te-ar putea folosi, dacă 
nu ești atentă. 

— S-a bucurat de fiecare secundă. A vrut să vadă ce ar putea 
să facă puterea mea, ce ar putea să facă ea cu trupul meu, cu 
cheia. 

Flăcările ei arseră mai fierbinte, sfâșiindu-i hainele până când 
se transformară în cenușă, până ce rămase goală, îmbrăcată 
doar cu propriul foc. 

— Și felul în care mi-a spus - Regina căreia i s-a promis. 
Când? Cui? Ce să fac? Nu am mai auzit expresia asta în viaţa 
mea, nici măcar înainte de căderea Terrasenului. 

— O să ne dăm noi seama. 

Și asta fu tot. 

— Cum poţi să fii atât de... liniștit în privinţa asta? Tăciunii 
ţâșniră din ea ca un roi de licurici. 

Rowan îşi încordă maxilarul. 

— Crede-mă, Aelin, nu mă linişteşte deloc ideea că ești o 
pradă pentru ticăloșii ăștia nemuritori și că pot să mi te ia astfel 
de lângă mine. Dacă aș putea, aș vâna-o pe Deanna și m-aș 
răzbuna pentru ce ţi-a făcut. 

— Ea este Zeița Vânătorii. E posibil să fii dezavantajat. 
Flăcările ei se domoliră un pic. 

El schiţă un zâmbet. 

— Ea este o nemuritoare arogantă. Trebuie să dea greș 
cumva. Și, în plus... Ridică din umeri. O am pe sora ei de partea 


mea. El îşi înclină capul, studiindu-i focul, chipul. Poate că ăsta-i 
motivul pentru care Mala mi-a apărut în dimineaţa aia și mi-a 
dat binecuvântarea ei. 

— Pentru că ești singurul destul de arogant și de nebun ca să 
vânezi o zeiţă? 

Rowan îşi scoase cizmele, aruncându-le pe nisipul uscat din 
spatele lui. 

— Deoarece sunt singurul destul de arogant și nebun ca să îi 
cer Matei, Aducătoarea-Focului, să mă lase să rămân cu femeia 
pe care o iubesc. 

Cuvintele îi făcură flăcările să se transforme într-un auriu pur, 
dar ea spuse: 

— Poate că, pur și simplu, ești destul de arogant și de nebun 
încât să mă iubești. 

Masca inexpresivă se crăpă. 

— Aelin, noua profunzime a puterii tale nu schimbă nimic. 
Ceea ce a făcut Deanna nu schimbă nimic. Ești încă tânără; 
puterea ta este încă în creștere. Și dacă noul izvor de putere ne 
oferă chiar și cel mai mic avantaj împotriva lui Erawan, atunci 
mulţumește-i întunericului nenorocit pentru asta. În schimb, noi 
doi o să învăţăm împreună să-ţi gestionăm puterea. Nu ai să 
înfrunţi singură situaţia; nu tu decizi că nu poţi fi iubită pentru 
că ai puteri care pot salva și distruge. Dacă ai să începi să urâăști 
puterea aceea... El scutură din cap. Nu cred că o să câştigăm 
războiul, daca ai să o iei pe calea asta. 

Aelin intră în valuri și se lăsă în genunchi, aburul ridicându-se 
în jurul ei în fuioare imense. 

— Uneori, recunoscu ea în șuieratul apei, îmi doresc să lupte 
altcineva în acest război. 

Rowan intră în valul clocotitor, magia lui protejându-l de 
căldura ei. 

— A, spuse el, îngenunchind lângă ea și continuând să se uite 
peste marea întunecată, dar cine altcineva ar putea să îi intre 
pe sub piele lui Erawan? Să nu subestimezi niciodată puterea 
acelei mândrii nesuferite. 

Ea chicoti, începând să simtă atingerea răcoroasă a apei pe 
corpul gol. 

— Din câte îmi amintesc, prinţe, acea mândrie nesuferită ţi-a 
cucerit inima capricioasă și nemuritoare. 


Rowan se aplecă în vălul subţire de flăcări care se topea 
acum în aerul dulce al nopţii și îi mușcă buza inferioară. O 
mușcătură bruscă și răutăcioasă. 

— lat-o pe Inima mea de foc! 

Aelin îl lăsă să o întoarcă în valuri și-n nisip cu faţa la el, îi 
permise să îşi treacă buzele de-a lungul maxilarului, a rotunjimii 
pometului și a vârfului urechii sale fae. 

— Astea, spuse el mușcându-i lobul urechii, mă tentează de 
câteva luni. Cu limba, îi contură vârful delicat, iar ea îşi arcui 
spatele. Mâinile puternice îi strânseră și mai bine șoldurile. 
Uneori, când dormeai lângă mine în Mistward, trebuia să mă 
străduiesc din răsputeri să nu mă aplec și să le mușc. Să te 
mușc peste tot. 

— Hmm, spuse ea, şi îşi lăsă capul pe spate ca să îi facă loc 
spre gât. 

Rowan se supuse cererii ei tăcute, sărutând-o apăsat și 
ciupind-o, mârâind ușor, pe gât. 

— Nu am mai făcut-o niciodată pe plajă, spuse mieros, cu 
buzele aproape de pielea ei, sorbind încet locul dintre gât și 
umăr. Și iată - suntem departe de toţi... ceilalţi. 

O mână îi alunecă de pe șoldul ei ca să-i mângâie cicatricele 
de pe spate, iar cealaltă ca să-i cuprindă spatele, lipind-o de tot 
de el. 

Aelin îşi întinse palmele pe pieptul lui, trăgându-i bluza alba 
peste cap. Valurile calde îi loveau, dar Rowan o ţinea bine - 
nemișcată, neclintită. 

— Ar putea să ne caute cineva, îşi aminti Aelin. 

Rowan îi râse ușor pe gât. 

— Ceva îmi spune, zise el, respiraţia alunecându-i pe pielea 
ei, că s-ar putea să nu te deranjeze dacă am fi descoperiţi. Dacă 
cineva ar vedea cât de profund am de gând să te venerez. 

Ea simţi cuvintele legănându-se acolo, se simţi pe sine 
legănându-se pe marginea falezei și înghiţi. Insă Rowan o 
prinsese de fiecare dată când ea căzuse - prima dată, când se 
aruncase în abisul disperării și al suferinţei; a doua oară, când 
castelul se dărâmase, iar ea plonjase spre pământ. Și de data 
asta, a treia oară... Ea nu se temea. 

Aelin îi întâlni privirea lui Rowan și spuse clar, deschis și fără 
urmă de îndoială: 


— Te iubesc. Sunt îndrăgostită de tine, Rowan. Sunt de ceva 
timp. Și știu că lucrurile pe care poţi să mi le oferi sunt limitate 
și că s-ar putea să ai nevoie de timp... 

El îi strivi buzele cu ale lui și-i şopti în suflet cuvinte mai 
preţioase decât rubinele, smaraldele și safirele: 

— Te iubesc. Pot să-ţi ofer orice și nici nu am nevoie de timp. 
Chiar și când lumea asta o să fie doar un fir de praf uitat între 
stele, eu tot am să te iubesc. 

Aelin nu știa când începuse să plângă, când corpul începuse 
să-i tremure de forţa plânsului. Ea nu spusese niciodată 
asemenea cuvinte - nimănui. Niciodată nu îşi permisese să fie 
atât de vulnerabilă, niciodată nu simţise acest lucru arzător și 
nesfârșit, atât de mistuitor, încât ar fi putut să moară din cauza 
intensității lui. 

Rowan se retrase, ștergându-i lacrimile cu degetele mari, una 
după alta. El spuse încet, abia auzindu-se peste valurile care se 
spărgeau în jurul lor: 

— Inimă de foc. 

Cu un smiorcăit, îşi împiedică lacrimile să curgă. 

— Condorule! 

El râse, iar ea îl lăsă să o întindă pe nisip cu o blândeţe 
aproape de adoraţie. Pieptul sculptat i se ridică ușor când îi 
măsură din priviri corpul gol. 

— Ești... atât de frumoasă! 

Ea știa că nu se referea doar la piele, rotunjimi și oase. 

Dar Aelin continuă să zâmbească, murmurând. 

— Știu, spuse ea, şi îşi ridică mâinile deasupra capului, lăsând 
Amuleta din Orynth pe o parte înaltă și sigură a plajei. Degetele 
îi intrară în nisipul moale când, încet, îşi arcui spatele. 

Rowan îi urmări fiecare mișcare, fiecare tresărire a mușchilor 
și a pielii. Când privirea îi zăbovi asupra sânilor pe care apa 
mării lucea, lăcomia i se citi pe chip. 

Apoi privirea îi alunecă mai jos. Mai jos. Și, când zăbovi în 
partea superioară a coapselor ei, cu ochii strălucindu-i, Aelin îl 
întrebă: 

— Ai de gând să rămâi gură-cască toată seara? 

Rowan deschise ușor gura și respiră sacadat, corpul său 
arătându-i ei exact unde avea să se ajungă. 

Un vânt-fantomă șuieră printre palmele lui, şoptind peste 
nisip. Magia ei o furnică atunci când mai mult simţi decât văzu 


scutul lui Rowan cuprinzându-i. Ea îşi trimise puterea peste 
scutul în care lovi și bătu cu scântei de foc. 

Caninii lui Rowan licăriră. 

— Nimic nu o să treacă de scut. Și nimic nu o să mă rănească. 

Ea simţi cum i se relaxă pieptul. 

— Este atât de diferit? Cu cineva ca mine? 

— Nu știu, recunoscu Rowan și îi privi din nou trupul ca și 
când, prin pielea ei, ar fi putut să-i vadă inima aprinsă. Nu am 
fost niciodată cu... cineva egal mie. Nu mi-am permis să fiu atât 
de dezlănţuit. 

Pentru că orice fărâmă din puterea ei ricoșa din Rowan. Ea se 
sprijini pe coate, ridicându-și gura spre noua cicatrice de pe 
umărul lui, rana fiind mică și zimţată - lată cât un vârf de 
săgeată - și o sărută o dată, de două ori. 

Rowan era atât de încordat deasupra ei, încât ea credea că 
mușchii aveau să-i explodeze. Însă mâinile lui îi alunecară blând 
pe spate, mângâindu-i ușor cicatricele și tatuajele făcute de el, 
care le acopereau. 

Valurile o gâdilau și mângâiau, iar el îşi dori să stea deasupra 
ei, dar ea îi atinse pieptul cu palma și îl opri, zâmbindu-i pe 
buze. 

— Dacă suntem egali, atunci nu înţeleg de ce încă ești pe 
jumătate îmbrăcat. 

Ea nu îi dădu șansa să-i explice când îşi trecu limba peste 
conturul buzelor lui și-i desfăcu uzata cataramă a centurii cu 
degetele, Nu era sigură că el respira. 

Și, doar ca să vadă ce ar fi făcut, îl pipăi prin pantaloni. 

Rowan înjură. 

Ea râse ușor, îi sărută din nou cea mai proaspătă cicatrice și, 
încet și indolent, îşi cobori un deget, privindu-l în ochi cu fiecare 
centimetru pe care îl atingea. 

Și când Aelin îl atinse din nou cu palma, îi spuse: 

— Eşti al meu. 

Rowan începu să respire din nou, sacadat și frenetic, în timp 
ce valurile se spărgeau în jurul lor. Ea îi descheie primul nasture 
de la pantaloni. 

— Sunt al tău, mărâi el. 

Un alt nasture fu desfăcut. 

— Și mă iubești, spuse ea. 

Nu era o întrebare. 


— La nesfârșit, şopti el. 

Ea descheie cel de-al treilea și ultimul nasture, iar el îi dădu 
drumul ca să-și arunce pantalonii pe nisipul din apropiere, cu tot 
cu lenjeria intimă. Gura i se uscă în timp ce îl privi cu atenţie. 

Rowan fusese născut și antrenat pentru luptă, fiecare 
centimetru al trupului său fiind al unui războinic pursânge. 

Era cel mai frumos lucru pe care îl văzuse ea vreodată. Al ei... 
era al ei și... 

— Tu ești a mea, şopti Rowan, iar ea simţi afirmaţia în oase și- 
n suflet 

— Sunt a ta, îi răspunse Aelin. 

— Și mă iubeşti. 

În spatele ferocităţii, o speranţă și o bucurie tăcută i se citeau 
în privire. 

— La nesfârșit. Prea mult timp fusese singur și rătăcit. Acum, 
nu mai era. 

Rowan o sărută din nou. Încet. Blând. Își strecură o mână pe 
abdomenul ei, în vreme ce se aplecă peste ea, lipindu-și 
șoldurile de ale ei. Atingerea o făcu să suspine ușor; mai suspină 
încă o dată atunci când monturile lui o atinseră sub sânul greu, 
care o durea. Apoi se aplecă să-l sărute și pe celălalt. 

Îi atinse sfârcurile cu dinţii, iar ea închise ochii și gemu. 

O, zeilor! O, pe toţi zeii! Rowan știa ce făcea; chiar știa ce 
făcea. El îşi plimbă buzele pe sfârcurile ei, iar ea îşi lăsă capul 
pe spate, înfigându-și degetele în umerii lui, îndemnându-l să 
cuprindă mai mult, mai apăsat. 

Rowan îşi mârâi aprobarea, cu limba încă pe sânul ei, 
mângâind-o lent dinspre coaste către talie și coapse și, apoi, din 
nou, spre sâni. Arcuirea el fu o cerere nerostită... 

O atingere-fantomă, ca și când vântul nordic s-ar fi întrupat, 
trecu peste sânii ei goi. 

Aelin izbucni în flăcări. 

Roșul, auriul și albastrul care izbucniră în jurul lor, luminând 
palmele care se înălţau peste marginea plajei ale cărei valuri se 
spărgeau în spatele lor, îl făcură pe Rowan să râdă misterios. 
Poate că ea ar fi intrat în panică și s-ar fi îngrozit, dacă el nu și- 
ar fi întins buzele către ale ei, dacă mâinile-fantomă de vânt 
rece nu ar fi continuat să îi mângâie sânii, dacă propria lui mână 
nu ar fi continuat să o mângâie, tot mai aproape de locul în care 
avea nevoie de el. 


— Ești minunată, îi şopti el pe buze şi-şi strecură limba în gura 
ei. 

Când îi simţi duritatea împingându-se în ea, îşi ridica șoldurile, 
simțind nevoia să se frece de el, să facă orice ca să-și 
domolească dorinţa crescândă dintre picioare. Rowan gemu, iar 
ea se întrebă dacă în lume mai exista vreun mascul atât de 
despuiat și de aplecat peste o femeie în flăcări, care să se fi 
uitat la flăcările acelea fără pic de frică. 

Ea îşi strecură mâna intre ei și, când îl strânse, se minună de 
oţelul înfășurat în catifea, iar Rowan gemu din nou, împingându- 
se în mâna ei. Nu-l mai sărută și-i fixă ochii verzi cu privirea în 
timp ce îşi mișca mâna de-a lungul lui. El îşi cobori capul - nu ca 
sa o sărute, ci să vadă unde îl mângâia. 

Un vânt șuierător, plin de gheaţă și de zăpadă, suflă în jurul 
lor. 

Și fu rândul ei să râdă. Dar Rowan o apucă de încheietură și îi 
îndepărtă mâna. Ea deschise gura ca să protesteze, dorindu-și 
să-l atingă mai mult, să-l guste mai mult. 

— Lasă-mă, mârâi Rowan pe pielea udă dintre sânii ei. Lasă- 
mă să te ating! 

Vocea îi tremură suficient, încât Aelin să-i ridice bărbia cu 
degetul mare și cu cel arătător. 

Un licăr de frică și ușurare străluci sub lăcomia lucioasă. Ca și 
când ar fi atins-o atât cât să-și aducă aminte că ea reușise 
astăzi și că era în siguranţă, dar și ca să o facă să se simtă bine. 
Ea se ridică, atingându-și ușor buzele de ale lui. 

— Fii cât poţi de rău, prinţe! 

Rowan îi zâmbi periculos când se retrase ca să-și plimbe 
mâna lata de la gâtul ei și până la încheietura coapselor sale. 
Atingerea posesiva o făcu să se cutremure și începu să respire 
sacadat când el îi apucă coapsele și îi desfăcu picioarele, 
expunând-o pe deplin în faţa lui. 

Un alt val se sparse și se despărţi în jurul lor, iar ea simţi apa 
ca pe o mie de săruturi de-a lungul pielii. Rowan îi sărută buricul 
și apoi șoldul. 

Aelin nu-și putea lua ochii de la părul lui argintiu, care 
strălucea de la apa sărată și în lumina lunii, de la mâinile care o 
ţineau când el îşi plecă ușor capul între picioarele ei. 


Și, când Rowan o gustă pe plajă, când râse pe pielea-i udă în 
timp ce ea îi strigă răgușit numele, ţipetele răsunând printre 
palmieri, nisip și apă, Aelin renunţă să mai gândească. 

Aelin se mișcă, unduindu-și  șoldurile, implorându-l să 
continue. Așadar, Rowan o făcu, strecurându-și un deget 
înăuntru când îi alintă cu limba locul acela și, o, pe toţi zeii, ea 
avea să izbucnească într-un foc stelar... 

— Aelin, spuse el, rostindu-i numele ca pe o rugăminte. 

— Te rog! gemu ea. Te rog! 

Cuvântul îl înnebuni. Rowan se ridică din nou deasupra ei, iar 
ea scoase un sunet care ar fi putut fi un scâncet sau numele lui. 

Rowan îşi sprijini o mână în nisipul de lângă capul ei, o apucă 
de păr și, cu cealaltă mână, se ghidă în ea. La prima împingere, 
ea îşi uită numele. Și, când o pătrunse cu mișcări ușoare de 
unduire, umplând-o centimetru cu centimetru, ea uită că era 
regină și că avea un trup al ei și un regat și o lume de care să 
aibă grijă. 

După ce Rowan se adânci în ea, tremurând din cauza reţinerii 
lui, vântul și gheaţa rostogolindu-se și vuind în jurul lor, dansând 
pe valuri cu panglici de foc. În ochii lor nu se citea niciun cuvânt. 

Cuvintele din orice limbă și din orice lume erau insuficiente. 

El se aplecă, revendicându-i gura, când începu să se miște, și 
o pătrunse pe deplin. 

Lacrimile, ale ei sau, poate, ale lui, se transformară în aburi 
printre flăcările lui Aelin. 

Ea îşi trecu mâinile pe spatele lui musculos, peste cicatricele 
din lupte și orori de mult trecute. Și, când mișcările lui deveniră 
mai profunde, ea îşi înfipse degetele, zgâriindu-l cu unghiile pe 
spate, revendicându-l și însemnându-l. Rowan se retrase când 
văzu sângele, iar ea se arcui, expunându-și gâtul. Pentru el - 
doar pentru el. Magia lui Rowan se dezlănţui, cu toate că-i 
atingea gâtul cu atenţie, în ciuda faptului că-și plimba caninii pe 
pielea ei. Și la atingerea dinţilor mortali, moartea care plutea în 
apropiere, și la mâinile care aveau s-o iubească și să fie 
întotdeauna blânde cu ea... 

Orgasmul explodă prin ea ca un foc sălbatic. Și, chiar dacă nu 
îşi aducea aminte cum o chema, îşi aduse aminte de numele lui 
Rowan când îl strigă, în timp ce el continua să se miște, 
storcând fiecare gram de plăcere din ea, focul care ardea 
transformând în sticlă nisipul din jurul lor. 


La vederea nisipului, propriul orgasm îi străbătu trupul, iar el 
îi gemu numele și, astfel, ea și-l aminti în cele din urmă, fulgerul 
alăturându-se vântului și gheții, deasupra apei. 

Aelin îl ţinu în acest timp, trimiţându-și opalul de foc al 
magiei, ca să se împreuneze cu puterea lui. Cât timp el se 
revărsă în ea, fulgerul și flăcările dansară pe mare, fără oprire. 

Fulgerul continuă să lovească, liniștit și minunat, chiar și după 
ce el se opri. Sunetele lumii se revărsară din nou, respiraţia 
fiindu-i la fel de răgușită ca șuieratul valurilor care se spărgeau 
în timp ce o sărută lent spre tâmplă, nas și gură. Aelin îşi mută 
privirea de la frumuseţea magiei lor, de la frumuseţea lor și 
constată că faţa lui era cea mai frumoasă dintre toate. 

Tremura - la fel și Rowan, care nu se retrăsese din ea. El îşi 
bagă faţa în locul dintre gâtul și umărul ei, respiraţia lui 
sacadată încâlzindu-i pielea. 

— Eu niciodată, încercă el să spună răgușit. N-am știut că 
poate fi... 

Ea îşi trecu degetele pe spatele lui cu cicatrice, de 
nenumărate ori. 

— Știu, şopti ea. Știu. 

Deja știa că îşi dorea mai mult, deja calcula cât timp trebuia 
să-l aștepte. 

— Odată, mi-ai spus că nu muști femelele altor masculi. 

Rowan se încordă un pic, dar ea continuă sfioasă: 

— Deci asta înseamnă... că ţi-ai mușca propria femelă? 

Înțelegerea licări în ochii verzi când îşi ridică fruntea de pe 
gâtul ei ca să studieze locul în care caninii îi străpunseseră 
pielea. 

— A fist prima dată când mi-am pierdut cu adevărat controlul 
în preajma ta, știi. Am vrut să te arunc de pe o stâncă și te-am 
mușcat înainte să-mi dau seama ce fac. Cred că trupul meu și 
magia mea au știut. lar tu aveai un gust... Rowan respiră 
sacadat. Atât de bun. Te-am urât pentru asta. Mă gândeam 
mereu la tine. Mă trezeam noaptea cu gustul acela pe limbă - 
mă trezeam cu gândul la gura ta spurcată și frumoasă. El îşi 
trecu degetul mare peste buzele ei. Nu vrei să știi la ce lucruri 
depravate m-a făcut gura ta să mă gândesc. 

— Hmm, și reciproca e valabilă, dar nu mi-ai răspuns la 
întrebare, spuse Aelin când îşi înfipse degetele de la picioare în 
nisipul ud și în apa caldă. 


— Da, spuse apăsat Rowan. Unor masculi le place să o facă. 
De plăcere, ca să-și marcheze teritoriul... 

— Femelele îi mușcă pe masculi? 

El începu din nou să se întărească în ea, când întrebarea pluti 
în aer. O, pe toţi zeii - iubiții fae. Ce norocoase ar fi fost toate să 
aibă unul! 

— Vrei să mă muști? o întrebă Rowan răgușit. 

Aelin îi privi gâtul, corpul minunat și chipul pe care, cândva, îl 
urâse cu atâta înverșunare. Și se întrebă dacă era posibil să 
iubești pe cineva atât de mult, încât să mori din cauza asta. 
Dacă era posibil să iubești pe cineva atât de mult încât timpul, 
distanţa și moartea să nu reprezinte niciun pericol. 

— Doar de gât? 

Rowan făcu ochii mari, iar faptul că se împinse în ea îi oferi 
răspunsul. 

Se mișcară împreună, unduindu-se ca marea din faţa lor, iar 
când Rowan îi strigă numele în întunericul împestriţat de stele, 
Aelin speră că zeii auziră și, îşi dădu seama că acum zilele lor 
erau numărate. 


Capitolul 39 


Rowan nu știa dacă trebuia să fie amuzat, încântat sau un pic 
îngrozit că fusese binecuvântat cu o regină și o iubită căreia îi 
păsa atât de puţin de decenţa publică. Făcuse dragoste cu ea de 
trei ori pe plajă - de două ori pe nisip, apoi a treia oară în apa 
caldă. Și totuși, sângele îi era încă fierbinte. Și îşi dorea să o mai 
facă. 

Înotaseră în apele puţin adânci ca să se spele de nisipul lipit 
de ei, dar Aelin îi cuprinsese talia cu picioarele, îl sărutase pe 
gât, apoi îi linsese urechea, iar el i-o mușcase pe a ei și o 
pătrunsese încă odată. Ştia de ce el avea nevoie de contact 
fizic, de ce avea nevoie să o guste, pentru ca mai apoi să o aibă. 
Și ea avea nevoie de aceleași lucruri. 

El încă avea nevoie de asta. După prima dată, fusese lăsat să 
îţi revină, ca să-și recupereze minţile, după ce împreunarea îl... 
dezlănţuise. Îl distrusese și îl recrease. Magia lui fusese un 
cântec, iar ea fusese... 


Nu mai avusese pe cineva ca ea. Îi oferise tot ce-i oferise el. 
Și când ea îl mușcase în timpul celei de-a două împreunări, pe 
nisip... Magia lui spulberase șase dintre palmierii din apropiere 
când avusese un orgasm atât de puternic, încât crezuse că 
trupul avea să i se împrăștie. 

După ce terminaseră, ea voise să se întoarcă în Golful 
Craniului îmbrăcată doar în flăcări, dar el îi dăduse cămașa și 
cureaua lui care nu o acopereau suficient - mai ales picioarele 
măcar așa nu ar mai fi iscat o revoltă. 

Era sumar îmbrăcată. Și, în clipa în care ar fi intrat în raza de 
acţiune a oricărei fiinţe, poseda un simţ supranatural al 
mirosului și ar fi fost evident ce făcuseră pe plajă. 

El o marcase - mai intens decât mirosul pe care îl avusese ea 
înainte. O marcase profund, iar așa ceva nu mai putea fi anulat, 
spălat. Se revendicaseră reciproc, iar Rowan știa că ea era 
conștienta de ce însemna asta - la fel ca și el... Ştia că fusese 
alegerea ei. O decizie finală în ceea ce-l privea pe cel cu care 
avea să-și împartă patul regal. 

Avea să încerce să se ridice la înălţimea onoarei - să 
găsească un mod de a dovedi că el o merita, că ea nu pariase 
pe cine nu trebuia. Cumva, avea să o câştige. Chiar dacă, în 
afară de inima și de magia lui, nu prea avea ce să-i ofere. 

Dar o cunoștea pe regina lui. Și știa că, în ciuda a ceea ce 
făcuseră, Aelin îl ţinuse pe plajă și ca să-i evite pe ceilalţi. Ca să 
le evite întrebările și cererile. Dar el făcu un pas în Trandafirul 
Oceanului, văzu lumina din camera lui Aedion și știu că prietenii 
lor nu aveau să renunţe atât de ușor. 

Într-adevăr, Aelin se încrunta spre lumină - deși îngrijorarea 
dispăru rapid când îşi aminti de creatura care fusese atât de 
mult inconștientă. În picioarele goale, nu făcu niciun zgomot pe 
scări și pe hol când se grăbi spre camera ei, fără să se deranjeze 
să bată înainte de a deschide ușa. 

Rowan expiră brusc, încercând să-și adune magia ca să 
răcească focul care încă îi încălzea sângele și să-și calmeze 
instinctele care-i urlau nu să o aibă, ci să elimine orice altă 
ameninţare. 

Pentru orice mascul fae, momentul în care îşi făcea o iubită 
era periculos. Mai rău, când asta însemna ceva mai mult. 

Dorian și Aedion stăteau în cele două fotolii din faţa 
șemineului întunecat, cu braţele încrucișate. 


Și verișorul ei păli probabil de groază când o mirosi pe Aelin - 
semnele amândurora fiind și vizibile, și invizibile. 

Lysandra stătea în pat, trasă la faţă, dar miji ochii spre regină. 
Creatura metamorfică fu cea care o întrebă mieros: 

— Ţi-a plăcut? 

Aedion nu îndrăzni să se miște și, din privire, îl avertiza pe 
Dorian să-i urmeze exemplul. Rowan îşi domoli furia când îi văzu 
pe ceilalţi masculi lângă regina lui, amintindu-și că erau prietenii 
lui, dar... 

Furia sălbatică se poticni când o simţi pe Aelin înfiorându-se 
ușurată, acum că o găsise pe creatura metamorfică aproape 
vindecată și lucidă. Însă regina lui nu făcu decât să ridice din 
umeri. 

— Nu e ăsta singurul lucru la care sunt buni masculii fae? 

Rowan ridică din sprâncene, chicotind când se gândi dacă să-i 
amintească cum îl implorase tot timpul, cum rostise cuvinte că 
te rog și o, pe toţi zeii, iar apoi alte câteva rugăminţi. Avea să-i 
facă plăcere să o audă rostind din nou vorbele cărora nu le 
dădea glas prea des. 

Aelin îi aruncă o privire încruntată, provocându-l să o spună. 
Și, în ciuda faptului că tocmai fusese a lui, în ciuda faptului că 
încă îi simţea gustul, Rowan știa că, data viitoare, ea nu avea să 
mai primească restul lucrurilor pe care și le dorea. 

Aelin roși ca și când i-ar fi citit gândurile, dar luă amuleta de 
la gât, o lăsă pe masa joasă dintre Aedion și Dorian și spuse: 

— Am aflat că asta este a treia cheie Wyrd din Wendlyn. 
Liniște. 

Apoi, ca și când nu le-ar fi distrus orice sentiment de 
siguranţă pe care-l mai aveau, Aelin scoase Ochiul distrus al 
Elenei din sac, îl aruncă o dată în aer și făcu semn din bărbie 
spre Regele Adarlanului. 

— Cred că este timpul să-ţi cunoști strămoșii. 


Dorian ascultă povestea lui Aelin. 

Despre cheia Wyrd pe care o purtase în secret, despre ce se 
întâmplase în acea zi în golf, despre cum îl păcălise pe Lorcan și 
cum spera că asta avea să-l conducă, în cele din urmă, pe 
războinic din nou la ei - cu celelalte două chei în mâini. Și cum, 
cu puţin noroc, urmau să găsească Lacătul pe care ea trebuia să 
îl recupereze din Mlaștinile Stâncoase - singurul lucru capabil să 


unească din nou cheile Wyrd în poarta din care fuseseră făcute 
și să pună capăt amenințării lui Erawan pentru totdeauna - așa 
cum i se ordonase de două ori. 

Niciun număr de aliaţi nu ar fi contat, dacă nu ar fi putut să-l 
împiedice pe Erawan să folosească acele chei ca să dezlănţuie 
hoardele de Valgi din propriul regat, asupra ținutului Erilea. 

Faptul că avea cele două chei deja adusese prea mult 
întuneric. Dacă ar fi obținut-o pe a treia, dacă ar fi reușit să 
stăpânească Poarta Wyrd și să o deschidă spre orice lume dorea 
și ar fi folosit-o ca să invoce orice armată cuceritoare... Ei 
trebuiau să găsească Lacătul, ca să anuleze cheile. 

Când regina termină, Aedion se înfuria în tăcere, Lysandra se 
încrunta, iar Aelin stingea acum lumânările din cameră, 
fluturându-și ușor mâna. Două volume vechi, scoase din 
desagile pline ale lui Aedion, stăteau deschise pe masă. El 
cunoștea cărţile - nu știa că ea le luase din Rifthold. Ochiul 
Elenei, amuleta din metal răsucit, era pe unul din ele când Aelin 
verifică însemnele de pe o pagină pătată de vreme. 

Întunericul se lăsă când ea îşi folosi propriul sânge ca să 
scrijelească însemnele pe podeaua din lemn. 

— Se pare că o să datorăm mai mulţi bani pentru câte am 
distrus în orașul ăsta, mormăi Lysandra. 

Aelin pufni. 

— O să mutăm covorul ca să o acoperim. Ea termină de făcut 
un semn - un semn Wyrd, îşi dădu seama Dorian cu un fior și se 
retrase, luând în pumn Ochiul. 

— Și acum? întrebă Aedion. 

— Acum o să ne ţinem gurile, spuse dulce Aelin. 

Lumina lunii acoperi podeaua, devorată de liniile întunecate 
pe care ea le incrustase. Aelin se îndreptă spre locul în care 
Rowan stătea fără cămașă la marginea patului, din cauză că 
regina o purta acum, și luă un loc lângă el, punându-și o mână 
pe genunchiul lui. Lysandra fu prima care observă. 

Ea se ridică în pat, ochii verzi strălucindu-i că ai unui animal 
când lumina lunii de pe semnele sângerii păru să sclipească. 
Aelin și Rowan se ridicară în picioare. Dorian se holbă la semne, 
la lumina lunii, la raza care strălucea prin ușile deschise ale 
balconului. 

Ca și când însăși lumina ar fi fost o ușă, raza se transformă 
într-o siluetă umana. 


Aceasta pâlpâi, conturul fiind abia vizibil. Ca o născocire dintr- 
un vis. 

Lui Dorian i se ridică părul de pe braţe, iar el avu 
înţelepciunea să alunece de pe scaun și să se lase într-un 
genunchi atunci când îşi plecă fruntea. 

Fu singurul care făcu gestul. Singurul, îşi dădu el seama, care 
vorbise cu partenerul Elenei, Gavin. Cu mult timp în urmă - într- 
o altă viaţă. Încercă să nu se gândească la ce însemna acum 
faptul că purta sabia lui Gavin, Damaris. Aelin nu i-o ceruse 
înapoi - nu părea înclinată să o facă. 

Vocea înăbușită a unei femei, care parcă ar fi strigat din 
depărtare, pâlpăi în interiorul și în exteriorul imaginii. 

— Prea departe, spuse încet o voce tânără. 

Aelin înaintă și închise cărţile vechi de vrăji înainte de a le 
stivui zgomotos. 

— Ei bine, Rifthold nu este chiar disponibil, iar mormântul tău 
este distrus, așa că ai ghinion. 

Dorian îşi înălţă capul când privi între silueta pâlpâitoare din 
raze de lună și tânăra regină din carne și sânge. 

Trupul nedesăvârșit al Elenei dispăru și apoi reapăru, ca și 
când vântul ar fi deranjat-o. 

— Nu - rezist... 

— Atunci nu am să te rețin mult. Vocea lui Aelin era tăioasă 
ca o lamă. Fără jocuri. Fără jumătăţi de adevăr. De ce a venit 
astăzi Deanna? Înţeleg: este important ca Lacătul să fie găsit. 
Dar ce este? Și spune-mi la ce s-a referit când mi-a spus „Regina 
căreia i s-a promis”. 

Ca și când cuvintele ar fi lovit-o pe regina moartă ca un 
fulger, înaintașa lui îşi făcu fizic apariţia. 

Era splendidă: chipul îi era tânăr și serios, iar părul lung, alb- 
argintiu - ca al lui Manon - iar ochii... De un albastru uimitor. Ea 
îl fixă cu privirea, rochia galbenă pe care o purta fluturând pe o 
briză-fantomă. 

— Ridică-te, tinere rege! 

Aelin pufni. 

— Putem să nu ne jucăm de-a spiritul antic și sfânt? 

Însă Elena se uită cu atenţie la Rowan și la Aedion. Gâtul zvelt 
și alb i se mișcă. 

Și Aelin, pe toţi zeii, pocni din degete spre regină - o dată, de 
două ori - atrăgându-i din nou atenţia asupra ei. 


— Bună, Elena, spuse ea tărăgănat, mă bucur să te văd. A 
trecut ceva timp. Vrei să-mi răspunzi la niște întrebări? 

lritarea licări în ochii reginei moarte. Dar Elena îşi ţinu bărbia 
ridicată și umerii drepţi. 

— Nu am mult timp. Îmi este prea greu să menţin legătura, 
atât de departe de Rifthold. 

— Ce surpriză! 

Cele două regine se priviră. 

Elena începu prima: 

— Deanna este o zeiţă. Nu are reguli și coduri morale, așa ca 
noi. Pentru ea, timpul nu există așa cum există pentru noi. Ţi-ai 
lăsat magia să atingă cheia, cheia a deschis o ușă, iar Deanna s- 
a întâmplat să te urmărească atunci. Că ţi-a vorbit este un dar 
în sine. Faptul că ai reușit să o alungi înainte să fie pregătită... 
Nu o să uite prea curând insulta, Maiestate. 

— Poate să-și aștepte rândul, spuse Aelin. 

Elena scutură din cap. 

— Sunt... atât de multe lucruri pe care nu am apucat să ţi le 
spun. 

— Cum ar fi că tu și Gavin nu l-aţi ucis pe Erawan, că aţi 
minţit în privinţa asta și că ne-aţi lăsat pe noi să ne ocupăm de 
el? 

Dorian riscă să arunce o privire spre Aedion, dar chipul de 
general îi era dur și calculat - aţintit asupra reginei moarte care 
acum se afla în cameră cu ei. Lysandra - Lysandra dispăruse. 

Nu de tot, ci în forma ei de leopard-fantomă, furișându-se 
printre umbre. Rowan îşi sprijinea nonșalant mâna pe sabie, deși 
magia lui Dorian străbătu camera și îşi dădu seama că arma 
trebuia să fie distragerea fizică în faţa loviturii magice pe care i- 
ar fi dat-o Elenei, dacă ar fi îndrăznit să se uite ciudat la Aelin. 
Într-adevăr, un scut dur din aer le despărţea pe cele două regine 
și sigila și camera. 

Elena scutură din cap, iar părul argintiu pluti. 

— Trebuia să recuperezi cheile Wyrd înainte ca Erawan să 
ajungă atât de departe. 

— Ei bine, n-am făcut-o! izbucni Aelin. lartă-mă dacă nu mi-ai 
dat niște instrucţiuni prea clare! 

— Nu am timp să-ţi explic, dar să știi că a fost singura șansă, 
spuse Elena. Ca să ne salvez, să salvez Erilea, a fost unica șansă 
de care am putut să profit. Și, cu toate replicile lor, regina îi 


arătă palmele lui Aelin. Deanna și tatăl meu au spus adevărul. 
Credeam... credeam că este stricat, dar dacă ei ţi-au spus să 
găsești Lacătul... Ea îşi mușcă buza. 

— Brannon mi-a spus să merg în Mlaștinile Stâncoase din 
Eyliwe ca să găsesc Lacătul, zise Aelin. Unde, mai exact, în 
mlaștini? 

— Cândva, în mijlocul mlaștinilor, a existat un oraș imens, 
şopti Elena. Acum, este pe jumătate înecat pe câmpie. Într-un 
templu din centru, am lăsat rămășițele Lacătului. Eu nu am... 
Tatăl meu a plătit un preţ înfiorător pentru Lacăt. L-a costat... 
trupul mamei mele, viaţa ei muritoare. Un Lacăt pentru cheile 
Wyrd - ca să sigileze poarta și să unească cheile pentru 
totdeauna. Nu am înţeles pentru ce a fost făcut; tatăl meu nu 
mi-a spus nimic până când nu a fost prea târziu. 

Nu știam decât că Lacătul putea fi folosit doar o singura dată 
și că putea să sigileze orice voiam noi. Așadar, l-am furat. L-am 
folosit pentru mine, pentru poporul meu. De atunci, plătesc 
pentru asta. 

— L-ai folosit a să-l închizi pe Erawan în cavou, spuse încet 
Aelin. Expresia rugătoare dispăru de pe chipul Elenei. 

— În ziua aceea, prietenii mei au murit în valea din Munţii 
Negri pentru ca eu să pot avea șansa de a-l opri. Le-am auzit 
tipetele chiar dacă eram în mijlocul taberei lui Erawan. Nu mă 
voi scuza că am încercat să opresc măcelul pentru ca 
supraviețuitorii să poată avea un viitor. Pentru ca tu să poţi 
avea un viitor. 

— Deci ai folosit Lacătul și apoi l-ai ascuns printre dărâmături? 

— L-am lăsat pe câmp, în orașul sfânt - în amintirea vieților 
pierdute. Dar un cataclism imens a scuturat pământul după 
câteva zeci de ani... iar orașul s-a scufundat, apa din mlaștină s- 
a revărsat, iar Lacătul a fost uitat. Nu l-a mai recuperat nimeni. 
Puterea lui a fost deja folosită. Era doar o bucată de metal și 
sticlă. 

— lar acum nu este? 

— Dacă tatăl meu și Deanna ţi-au spus despre el, înseamnă 
că are un rol important în oprirea lui Erawan. 

— lartă-mă dacă nu am încredere în cuvântul unei zeițe care 
a încercat să mă folosească drept paiaţă ca să distrugă orașul. 

— Metodele ei sunt indirecte, dar probabil că nu a vrut să-ţi 
facă rău... 


— Pe naiba! 

Elena pâlpâi din nou. 

— Du-te în Mlaștinile Stâncoase și găsește Lacătul! 

— l-am spus lui Brannon și am să-ţi spun și ţie: avem lucruri 
mai importante de făcut... 

— Mama mea a murit ca să făurească Lacătul! izbucni Elena, 
ochii arzându-i strălucitor. A renunţat la corpul ei muritor ca să 
poată făuri Lacătul pentru tatăl meu. Eu am fost cea care nu l-a 
folosit așa cum trebuia. 

Aelin clipi, iar Dorian se întrebă dacă ar fi trebuit să-și facă 
griji cu adevărat când ea rămase fără cuvinte. 

— Cine a fost mama ta? şopti Aelin. 

Dorian se gândi la toate lecţiile de istorie despre casa lui 
regală dar nu reuși să îşi amintească. 

Elena scoase un sunet care ar fi putut să fie un suspin, 
imaginea ei estompându-se în pânze de păianjen și raze de 
lună. 

— Cea care l-a iubit cel mai mult pe tatăl meu. Cea care l-a 
binecuvântat cu niște daruri atât de puternice, iar apoi s-a 
întrupat într-o muritoare și i-a oferit darul inimii ei. 

Lui Aelin i se înmuiară braţele pe lângă corp. 

— Rahat! zise brusc Aedion. 

Elena râse fără să se amuze când îi spuse lui Aelin: 

— De ce crezi că arzi atât de strălucitor? Nu doar sângele lui 
Brannon îţi curge prin vene. Ci și al Matei. 

— Mala, Aducătoarea-Focului, era mama ta, şopti Aelin. 

Elena deja dispăruse. 

— Sincer, este o minune că nu v-aţi ucis una pe cealaltă, 
spuse Aedion. 

Dorian nu se deranjă să-l corecteze spunându-i că, tehnic 
vorbind, era imposibil, având în vedere că una din ele era deja 
moartă. Mai degrabă, se gândi la tot ce spusese și ceruse 
regina. Rowan, tăcut, părea să facă același lucru. Lysandra 
adulmecă semnele de sânge ca și când ar fi vrut să verifice dacă 
rămășițele anticei regine mai erau prin preajmă. 

Aelin se uită pe ușile deschise ale balconului cu ochii mijiţi și 
cu buzele strânse. Își desfăcu pumnul și studie Ochiul Elenei, pe 
care-l mai ţinea încă în palmă. _ 

Ceasul bătu ora unu dimineaţă. Incet, Aelin se întoarse spre 
ei. Spre el. 


— Sângele Matei ne curge prin vene, spuse ea răgușit, 
strângând Ochiul înainte să îl bage în buzunarul de la cămașă. 

El clipi, dându-și seama că, într-adevăr, așa era. Că poate 
amândouă fuseseră considerabil înzestrate din cauza asta. 
Dorian i se adresă lui Rowan, doar pentru că el ar fi putut auzi 
sau vedea ceva în toate călătoriile lui: 

— Chiar e posibil ca un zeu să devină muritor? 

Rowan, care o urmărise pe Aelin cu o oarecare prudenţă, se 
întoarse spre el. 

— Nu am auzit niciodată de așa ceva. Dar... Fiinţele fae au 
renunţat la nemurire ca să-și lege vieţile de cele ale partenerilor 
lor muritori. 

Lui Dorian i se părea că Aelin se uita în mod voit atent la un 
punct de pe cămașa ei. 

— Cu siguranţă Mala a găsit un mod să facă asta. 

— Nu este doar posibil, murmură Aelin. A făcut-o. Acel... put 
de putere pe care l-am descoperit azi... Era chiar de la Mala. 
Poate că Elena este în multe feluri, dar nu o mincinoasă. 

Lysandra reveni la forma ei umană, clătinându-se suficient, 
încât se așeză pe pat înainte ca Aedion să se miște, ca să o 
ajute să-și menţină echilibrul. 

— Deci ce facem acum? întrebă ea, cu o voce slabă. Flota lui 
Erawan se ascunde în Golful din Oro; Maeve navighează spre 
Eyliwe. Dar niciunul nu știe că noi avem cheia asta Wyrd - sau 
că Lacătul există... și se află chiar între armatele lor. 

Pentru o clipă, Dorian se simţi un prost inutil, în timp ce ei 
toţi, inclusiv el, se uitară la Aelin. Era Regele Adarlanului, îşi 
aminti el. Era egalul ei. Chiar dacă pământurile și oamenii îi 
fuseseră furaţi, iar capitala prădată. 

Aelin se frecă la ochi cu degetul mare și cel arătător, expirând 
prelung. 

— Chiar o urăsc pe flecara aia bătrână. 

Ea îşi ridică privirea, studiindu-i pe toţi și spuse simplu: 

— Dimineaţă, o să navigăm spre Mlaștinile Stâncoase ca să 
găsim Lacătul. 

— Rolfe și mycenienii? întrebă Aedion. 

— El o să-și ia jumătate din flotă ca să-i găsească pe ceilalţi 
mycenieni, oriunde s-ar ascunde. Apoi au să navigheze toţi spre 
nord, către Terrasen. 


—  Riftholdul este la mijlocul drumului, patrulat de balauri, 
replică Aedion. Și reușita planului depinde de credinţa noastră 
că Rolfe o să se ţină de cuvânt. 

— Rolfe știe cum să se ferească, spuse Rowan. Singura soluţie 
este să avem încredere în el. Și și-a respectat promisiunea 
făcută lui Aelin în ceea ce-i privește pe sclavi, de acum doi ani și 
jumătate. 

Nu exista nicio îndoială în privinţa motivului pentru care Aelin 
îl făcuse să şi-o respecte. 

— Și cealaltă jumătate a flotei lui Rolfe? insistă Aedion. 

— Câteva nave au să rămână să păzească arhipelagul, spuse 
Aelin. Şi altele au să ne însoţească în Eyliwe. 

— Nu poţi să lupţi împotriva flotei lui Maeve cu o parte din cea 
a lui Rolfe, spuse Aedion, încrucișându-și braţele. Dorian îşi 
înghiţi propriul argument, lăsându-l pe general să termine de 
vorbit. Ca să nu mai vorbim de forţele din Morath. 

— Nu am de gând să mă duc acolo ca să mă lupt, fu tot ce 
spuse Aelin. 

Și nimic mai mult. 

Apoi ei se împrăștiară, Aelin și Rowan plecând în camera lor. 

Dorian rămase treaz, chiar și când însoțitorii lui începură să 
respire profund și lent. Se gândi la fiecare cuvânt rostit de 
Elena, se gândi la apariţia de demult a lui Gavin, care îl trezise 
ca să o oprească pe Aelin să deschidă portalul acela. Poate că 
Gavin o făcuse nu ca să o cruţe pe Aelin, ci ca să-i împiedice pe 
zeii care așteptau cu ochi reci să o prindă, așa cum o făcuse azi 
Deanna. 

El îşi alungă temerile, hotărând să se gândească la asta într- 
un moment în care ar fi fost mai puţin înclinat să tragă concluzii 
greșite. Dar, în mintea lui, firele formau o structură în nuanţe de 
roșu, verde, auriu și albastru, care străluceau și zvâcneau, 
şoptindu-și secretele în limbi nevorbite în lumea asta. 

La o oră după răsărit, ei plecară din Golful Craniului cu cea 
mai rapidă navă de care se putea lipsi Rolfe. Rolfe nu se deranjă 
să-și ia rămas-bun, ocupându-se deja de pregătirea flotei înainte 
de a părăsi portul scânteietor și de a naviga în arhipelagul 
luxuriant de dincolo de el. Totuși îi oferi lui Aelin un dar de 
despărţire: coordonatele vagi ale Lacătului. Harta lui le găsise - 
sau, mai degrabă, găsise indicii despre acestea. Probabil că era 
protejat, îi avertizase căpitanul, dacă tatuajul său nu reușise să-l 


localizeze cu precizie. Dar era mai bine decât nimic, 
presupusese Dorian. La fel mormăise și Aelin. 

In aer, Rowan dădu târcoale în forma sa de uliu, uitându-se în 
faţă și în spate. Fenrys și Gavriel erau la vâsle, ajutându-i să 
iasă din port - la fel și Aedion, aflat la o distanţă confortabila de 
tatăl său. 

Dorian stătea la cârma de lângă căpitanul posac și scund - o 
femeie mai în vârstă, care nu se arăta deloc interesată să 
discute cu el, fie că era rege ori ba. Lysandra înota în valurile de 
dedesubt într-o formă sau alta, păzindu-i de amenințările din 
adâncuri. 

Insă Aelin stătea singură la provă, cu părul blond desfăcut și 
plutindu-i în spate, atât de nemișcată, încât ar fi putut fi 
geamăna figurinei aflate la zeci de centimetri dedesubt. Soarele 
care răsărea o îmbrăca într-o strălucire aurie, focul lunar care 
ameninţase să-i distrugă pe toţi fiind de nevăzut. 

Dar, chiar dacă regina sclipea în faţa umbrelor lumii... o urmă 
de răceală îi atinse inima lui Dorian. 

lar el se întrebă dacă nu cumva Aelin privea arhipelagul, 
cerul, ca și când nu avea să le mai vadă niciodată. 


După trei zile, aproape ieșiseră din arhipelag. Dorian era din 
nou la cârmă, Aelin la provă, iar ceilalţi, fie erau plecaţi în 
recunoaştere, fie se odihneau. 

Magia sa îl simţi înaintea lui Dorian. O conștientizare, un 
avertisment şi o trezire. 

El scrută orizontul. Războinicii fae tăcură primii. 

La început, păru un nor - un mic nor, aruncat de vânt la 
orizont. 

Apoi o pasăre mare. 

Când marinarii începură să se grăbească spre arme, mintea 
lui Dorian îi dădu, în sfârșit, un nume bestiei care se îndrepta 
spre ei, cu aripi late și lucioase. Balaur. 

Era numai unul. Și un singur călăreț. Un călăreț care nu se 
mișca și al cărui păr alb și desfăcut flutura într-o parte. Așa cum 
se înclina și călăreţul. 

Balaurul zbură mai jos, atingând ușor apa. Lysandra fu 
imediat pregătită, așteptând ordinul reginei de a lua forma în 
care avea să se lupte cu el... 

— Nu. 


Dorian rosti cuvântul fără să se gândească, apoi îl spuse de 
nenumărate ori, în timp ce balaurul și călăreţul se apropiau din 
ce în ce mai mult de navă. 

Vrăjitoarea era inconștientă, iar corpul i se apleca într-o parte 
pentru că nu era trează, pentru că era pătată peste tot de sânge 
albastru. 

— Nu trageţi; nu trageţi... 

Dorian strigă ordinul când se grăbi spre locul în care Fenrys îşi 
încordase arcul, vârful negru al săgeţii fiind ţintit spre gâtul 
expus al vrăjitoarei. Cuvintele îi fură înghiţite de strigătele 
marinarilor și ale căpitanului lor. Magia lui Dorian se extinse 
când o scoase pe Damaris din teacă... 

— Nu trageţi! se auzi în vacarm vocea lui Aelin. 

Toţi se opriră. Balaurul zbură mai aproape, apoi se înclină, 
ocolind barca. 

Sângele albastru prinsese coajă pe coastele pline de cicatrice 
ale bestiei. Atât de mult sânge! Vrăjitoarea abia stătea în șa. 
Chipul bronzat îi era palid, iar buzele îi erau mai albe decât osul 
de balenă. 

Balaurul descrise un cerc complet, deplasându-se mai jos de 
data asta, pregătindu-se să aterizeze cât mai aproape de barcă. 
Nu ca să atace... ci pentru ajutor. 

Pentru o clipă, balaurul se ridică lin peste valurile de culoarea 
cobaltului. Apoi vrăjitoarea se înclină atât de mult, încât corpul 
păru să-i rămână fără oase. Ca și cum, în clipa aceea, în care 
ajutorul era la doar câţiva metri distanţă, norocul care o ţinuse 
călare o părăsi în cele din urmă. 

Liniştea se lăsă pe navă când Manon Cioc-Negru se rostogoli 
din șa, căzu prin vânt și stropi de spumă și atinse suprafaţa 
apei. 


Partea A Doua 
Inimă de foc 
Capitolul 40 


În cea mai mare parte a dimineţii înnorate și înăbușitoare, 
fumul o înţepase pe Elide în ochi. 

Erau doar fermierii care dădeau foc câmpurilor rămase 
necultivate, afirmase Molly, astfel încât cenușa să poată fertiliza 


pământul pentru recolta din anul următor. Mai mult ca sigur, ei 
erau la o distanţă de câţiva kilometri, dar vântul nordic și 
înviorător avea să poarte fumul și cenușa departe. Era calea 
care conducea acasă, spre Terrasen. 

Dar ei nu se îndreptau spre Terrasen. Ei se îndreptau către 
est, direct către coastă. 

Curând, ea trebuia să cotească spre nord. Ei trecuseră printr- 
un oraș - doar unul singur, iar cetăţenii acestuia se săturaseră 
deja de carnavaluri ambulante și de artiști. Chiar dacă mai era 
până la lăsarea nopţii, Elide știa deja că, foarte probabil, ei ar fi 
câştigat bani doar cât să-și acopere cheltuielile de ședere. 

Până acum, ea atrăsese în total patru clienţi în micul său cort, 
majoritatea tineri care voiau să afle ce fete din sat îi plăceau, 
abia observând că Elide - sub machiajul gros ca o cremă - nu 
era mai în vârstă decât ei. Ei fugiseră când prietenii lor 
trecuseră în grabă, şoptind prin clapele pictate cu stele ale 
cortului că un spadasin cu braţe mari, aproape cât trei trunchiuri 
de copac, dădea un spectacol pe cinste. 

Elide se încruntase la tinerii pierde-vară care dispărură - unul 
fără să plătească - și la Lorcan, pentru că îi zădărnicise 
reprezentanta. 

Ea aşteptă cele două minute înainte să iasă din cort, palăria 
imensă și ridicolă pe care i-o îndesase Molly pe cap oprindu-se 
între clape. Din vârf, atârnau mărgeluţe și amulete, iar Elide și le 
dădu din faţa ochilor, aproape împiedicându-se de veșmintele 
asortate, roșii ca sângele, când se duse să vadă ce era cu toată 
agitația. 

Dacă mușchii lui Lorcan îi impresionaseră pe tinerii din oraș, 
atunci pe tinere le dădeau peste cap. 

Și pe femeile mai în vârstă, îşi dădu seama Elide, fără să se 
deranjeze să-și facă loc prin mulţimea înghesuită din faţa scenei 
improvizate, pe care Lorcan jongla și arunca săbii și cuțite. 

Lorcan nu era un artist talentat. Nu, chiar era destul de 
obraznic, încât să pară plictisit acolo sus, aproape morocănos. 

Insă trupul fără cămașă și uns cu ulei compensa lipsa 
farmecului. Și, pe toţi zeii... 

Lorcan îi făcea pe tinerii care îi vizitaseră cortul să pară... 
copii. 

El balansa şi-şi arunca armele ca și cum ar fi fost un nimic, iar 
ea avea sentimentul că războinicul nu făcea decât să-și execute 


unul dintre exerciţiile zilnice de întreţinere. Dar mulţimea încă 
se mira la fiecare răsucire, și aruncare, și prindere, iar monedele 
încă zăngăneau în castronelul de la marginea scenei. 

Înconjurat de torţe, părul negru al lui Lorcan părea să înghită 
lumina, ochii negri fiindu-i inexpresivi. Elide se întrebă dacă 
masculul se gândea să-i ucidă pe toţi cei care salivau după el ca 
niște câini în jurul unui os. Nu-l putea condamna. 

O picătură de transpiraţie îi curse pe pieptul lucrat, prin părul 
ud și negru. Elide urmări, ușor încremenită, cum stropul de 
transpiraţie îi alunecă încet pe adânciturile musculoase ale 
abdomenului. Mai jos. 

Nu era cu nimic mai bună decât femeile care îi făceau ochi 
dulci, îşi spuse și fu pe cale să se întoarcă în cortul ei, când 
Molly comentă chiar de lângă ea: 

— Soţul tău ar putea doar să stea acolo și să-ţi cârpească 
ciorapii, și femeile și-ar goli buzunarele ca să aibă șansa să se 
holbeze la el. 

— Efectul ăsta l-a avut peste tot pe unde am umblat cu fostul 
nostru carnaval, minţi Elide. 

Molly ţâţăi. 

— Eşti norocoasă că încă se uită la tine așa cum o face, şopti 
ea când Lorcan îşi aruncă în aer sabia, iar oamenii suspinară. 

Elide se întrebă dacă Lorcan s-ar fi uitat măcar la ea, în cazul 
în care i-ar fi spus cum o chema, cine era și ce purta asupra ei. 
El dormea pe podeaua cortului în fiecare seară - nu că ea s-ar fi 
deranjat vreodată să-i ofere salteaua. De obicei, intra după ce 
ea adormea și pleca înainte să se trezească. Ce anume făcea, 
nu știa - poate că se antrena, de vreme ce corpul lui arăta... 
așa. 

Lorcan aruncă trei cuțite în aer și se plecă în faţa mulţimii, 
fără urmă de modestie sau amuzament. Oamenii suspinară din 
nou când cuţitele se îndreptară spre spatele lui expus. 

Dar, cu o mișcare ușoară și graţioasă, Lorcan se răsuci, 
prinzând fiecare cuţit, unul după celălalt. 

Mulțimea ovaţionă, iar Lorcan se uită liniștit la castronelul cu 
monede. Mai multe din cupru - și câteva din argint - curseră, ca 
o rafală de ploaie. 

Molly râse încet. 

— Dorinţa și frica pot să deschidă orice pungă. Brusc, îi 
aruncă o privire. Nu ar trebui să fii în cortul tău? 


Elide nu se deranjă să răspundă când plecă și ar fi putut jura 
că îl simţi pe Lorcan uitându-se la pălăria ei și la mărgelele care 
se legănau, la veșmintele lungi și voluminoase. Ea continuă să 
meargă și mai suportă alţi câţiva tineri - și câteva tinere - care îi 
puseră întrebări despre vieţile lor amoroase înainte de a se trezi 
din nou singură în cortul stupid, unde numai sferele de cristal se 
legănau, cu mici lumânări înăuntru, luminând în întuneric. 

Aștepta ca Molly să-i strige, în sfârșit, că se terminase 
carnavalul când Lorcan intră în cort, aplecându-și umerii și 
ștergându-și faţa cu o bucată de material care, în mod sigur, nu 
era cămașa lui. 

— Îţi dai seama că Molly o să te implore să rămâi, spuse Elide. 

E| se așeză pe scaunul pliant din faţa mesei rotunde. 

— Asta e prezicerea ta de profesionistă? 

Ea dădu la o parte un șirag de mărgele care i se legănau în 
ochi. 

— Ti-ai vândut și cămașa? 

Lorcan rânji feroce. 

— Am primii zece monede de cupru pentru ea de la nevasta 
unui fermier. 

Elide se incruntă. 

— Ce dezgustător! 

— Banii sunt bani. Presupun că nu trebuie să-ţi faci griji în 
privinţa asta, cu tot aurul pe care l-ai ascuns. 

Elide se uită în ochii lui, fără să se deranjeze să pară plăcută. 

— Ai o stare rară de bine. 

— Așa se întâmplă când două femei și un bărbat îţi oferă un 
loc în paturile lor. 

— Atunci, ce cauţi aici? întrebă mai răstit decât intenţionase. 

El se uită cu atenţie la globurile care atârnau, la covorul ţesut, 
la faţa neagră de masă, iar apoi la mâinile ei, mici, cu cicatrice 
și bătături, care apucau strâns marginea mesei. 

— Nu ţi-aș da planurile peste cap dacă m-aș strecura în 
noapte cu altcineva? Lumea s-ar aștepta să mă alungi - să fii cu 
inima frântă și furioasă, cât ai mai rămâne aici. 

— Ai putea la fel de bine să te relaxezi, spuse ea. Oricum ai să 
pleci în curând. 

— Şi tu, îi aminti el. 

Elide bătu ușor cu un deget pe faţa de masă, materialul aspru 
zgâriindu-i pielea. 


— Ce este? întrebă el. Ca și când nu i-ar fi făcut plăcere să fie 
politicos. 

— Nimic. 

Nu era nimic, totuși. Ea știa de ce amânase întoarcerea spre 
nord, plecarea inevitabilă din grupul acesta și drumul final de 
una singură. 

Abia era băgată în seamă într-un carnaval izolat. Ce naiba 
avea să facă într-un regat cu oameni atât de puternici - mai ales 
că nu putea să citească? Dacă Aelin putea distruge regi și salva 
orașe, ce naiba avea ea să facă ca să-și dovedească valoarea? 
Să le spele hainele? Să le spele vasele? 

— Marion, spuse el tăios. 

Ea îşi ridică privirea, surprinsă să-l mai vadă acolo. Ochii negri 
ai lui Lorcan erau de necitit în lumina slabă. 

— In seara asta au fost destui tineri care nu s-au putut abţine 
să nu se holbeze la tine. De ce să nu te distrezi cu ei? 

— De ce? izbucni ea. 

Gândul de a fi atinsă de vreun străin, de a fi pipăită pe 
întuneric de vreun bărbat fără chip și nume... 

Lorcan rămase nemișcat. El continuă pe un ton calm: 

— Când ai fost în Morath, cineva... 

— Nu. Ea știa la ce se referea. Nu - nu s-a ajuns atât de 
departe. Dar amintirea bărbaţilor care o atinseseră și se 
hliziseră la goliciunea ei... Ea o alungă. Nu am fost niciodată cu 
un bărbat. N-am avut șansa și nici nu m-a interesat. 

EI îşi înclină capul, părul negru și mătăsos alunecându-i peste 
faţă. 

— Preferi femeile? 

Ea clipi la el. 

— Nu, nu cred. Nu știu ce prefer. Repet, eu niciodată... nu am 
avut ocazia să simt... asta. 

Ea nu cunoștea dorința, pofta trupească. Și nu știa cum sau 
de ce ajunseseră ei să vorbească despre asta. 

— De ce? 

Și cu toată concentrarea lui Lorcan aţintită asupra ei, cu felul 
în care se uită la buzele vopsite cu roșu, Elide îşi dori să-i spună 
despre turn, despre Vernon și despre părinţii ei. Despre motivul 
pentru care, dacă ar fi fost să dorească pe cineva vreodată, 
lucrul acesta ar fi fost rezultatul unei încrederi atât de mari în 
cineva, încât ororile să dispară; al cunoaşterii faptului că acea 


persoană ar fi luptat din răsputeri să o elibereze și să nu o mai 
închidă niciodată, să o rănească sau să o părăsească. 
Elide deschise gura. Apoi se auziră ţipetele. 


Lorcan nu știa ce naiba căuta în cortul ridicol de mic al lui 
Marion. Trebuia să se spele, să îndepărteze transpiraţia și uleiul 
și senzaţia de a fi privit cu jind de atâtea perechi de ochi. 

Dar, după ce-și terminase jalnicul spectacol, o zărise pe 
Marion în mulţime. Nu o văzuse mai devreme în seara aceea, 
înainte de a-și pune pălăria și de a îmbrăca acele veșminte, 
dar... poate din cauza machiajului ochilor intens creionaţi, 
datorită și felului în care buzele vopsite în roșu îi făceau gura să 
semene cu un fruct proaspăt - o observase. 

Observase și felul în care o reperaseră bărbaţii. Unii se 
uitaseră de-a dreptul cu gura căscată, afișându-și trupește 
mirarea și poftele, în timp ce Marion zăbovea distrată la 
marginea mulţimii și, în schimb, îl privea pe Lorcan. 

Era frumoasă. După câteva săptămâni în care mâncase și 
fusese în siguranţă, tânăra sfrijită și îngrozită se transformase, 
cumva din drăguță în frumoasă. El îşi terminase numărul mai 
devreme decât intenţionase, și până să-și ridice din nou privirea, 
Marion dispăruse. 

Ca un câine nenorocit, el îi detectă mirosul prin mulţime și o 
urmase până în cort. 

În umbrele și luminile strălucitoare dinăuntru, cu pălăria, 
mărgelele și veșmintele de un roșu-închis... era întruchiparea 
oracolului. Calmă, rafinată și... pe deplin interzisă. 

lar se concentră atât de intens să se înjure pentru că se 
holbase la gura plină și păcătoasă, în timp ce ea recunoscuse că 
era încă neatinsă, încât nu detectase nimic nelalocul său înainte 
să înceapă ţipetele. 

Nu, fusese prea ocupat să se gândească la ce sunete ar fi 
putut ieși de pe buzele pline, dacă ar fi învăţat-o încet și cu 
blândeţe arta dragostei. 

Atacul, presupuse Lorcan, era felul lui Hellas de a-i spune să- 
și ţină scula în pantaloni și să nu se mai gândească la prostii. 

— Intră sub căruţă și rămâi acolo, izbucni el înainte de a ieși 
din cort. 


Nu aşteptă să vadă dacă îl ascultă. Marion era isteaţă - știa că 
ar fi avut șanse mai bune de supravieţuire dacă îl asculta și se 
adăpostea. 

Lorcan îşi făcu simţit talentul prin mulţimea panicată a 
carnavalului - un val de energie întunecată care se unduia - 
apoi se grăbi să-i spună ceea ce simţea. Puterea lui era intensă 
și ucigătoare. 

De o parte a câmpului se vedea periferia orașului, iar de 
cealaltă, o pădure în care domnea o noapte nesfârșită... și aripi. 

înălțându-se, siluetele vânjoase plonjară din cer - magia lui 
detectă patru ilkeni care aterizară cu ghearele scoase, 
dezgolindu-și dinţii sfâșietori. Aripile pieloase, după câte se 
părea, îi însemnau ca fiind un pic diferiţi faţă de cei care le 
dăduseră de urmă în Oakwald. Erau o variaţie sau forma cizelată 
a unui vânător deja nemilos. 

Oamenii fugiră ţipând spre oraș, spre adăpostul câmpurilor 
întunecate de dincolo. 

Focurile de la distanţă nu fuseseră aprinse de fermieri ca să-și 
ardă câmpurile nefolosite. Fuseseră aprinse ca să acopere cerul, 
ca să ascundă mirosul bestiilor. De el. Sau de oricare alt 
războinic înzestrat cu puteri. 

Marion. Ei o vânau pe Marion. 

Carnavalul era în haos, iar caii nechezau și se ridicau în două 
picioare. Lorcan fugi spre locul în care cei patru ilkeni 
aterizaseră în mijlocul câmpului, chiar acolo unde dăduse 
spectacol în urmă cu câteva minute, la timp ca să-l vadă pe unul 
aterizând pe un tânăr care fugea și doborându-l pe spate. 

Tânărul încă striga la zeii care nu aveau să-i răspundă în timp 
ce ilkenul se aplecă, îşi scoase o gheară lungă și îi sfârtecă burta 
cu o mișcare lină. El încă ţipa când ilkenul îşi cobori faţa 
mutilată și se înfruptă. 

— Ce drăcia dracului sunt bestiile astea? 

Soldaţi din Morath, fu tot ce spuse Lorcan. 

Nik se uita la sabia și securea pe care le scosese Lorcan, iar el 
nu se gândi să pretindă că nu știa cum să le folosească și că era 
un simplu bărbat din sălbăticie, când spuse cu o precizie rece: 

— Sunt capabili, în mod natural, să treacă prin orice magie și 
mor numai dacă sunt decapitaţi. 

— Sunt înalţi de aproape trei metri, spuse Ombriel cu faţa 
palidă. Lorcan îi lăsă cu evaluările și fricile lor, intrând în cercul 


de lumină din mijlocul câmpului, când cei patru ilkeni terminară 
să se joace cu tânărul. Omul era încă viu, şoptind rugăminţi de 
ajutor. 

Lorcan îşi dezlănţui puterea și ar fi putut jura că tânărului i se 
citea recunoștinţa în ochi, când moartea îl întâmpină. 

Ilkenii îşi ridicară privirea ca la un semn, șuierând încet. 
Sângele le curse de pe dinţi. 

Lorcan se concentră, pregătindu-se să-i distragă și să-i 
zăpăcească, dacă într-adevăr rezistau magiei. Poate că Marion 
ar fi avut timp să fugă. Ilkenul care-i spintecase burta tânărului îi 
spuse, râsul dansându-i pe limba gri: 

— Tu ești șeful? 

— Da, zise Lorcan simplu. 

Asta îi spuse suficient. Ei nu știau cine era el și ce rol juca în 
evadarea lui Marion. 

Cei patru ilkeni zâmbiră. 

— Căutăm o fată. A ucis pe unul dintre noi - și pe alţi câţiva. 

Pe ea o învinuiau pentru moartea ilkenilor, din urmă cu câteva 
săptămâni? Sau era o scuză ca să-și vadă de-ale lor? 

— Am urmărit-o spre trecătoarea Achantus... Ar putea să se 
ascundă aici, printre oamenii tăi. Acesta rânji superior. 

Lorcan îi făcu pe Nik și Ombriel să tacă din gură. Dacă ar fi 
început să-i dea de gol, securea din mâinile lui s-ar fi mișcat. 

— Caută în alt carnaval. Suntem în echipa asta de câteva luni. 

— Ea este mică, mai zise creatura, ochii aceia prea umani 
licărind. Oloagă de un picior. 

— Nu știm pe nimeni care să fie așa. 

Ei ar fi vânat-o până la capătul pământului. 

— Atunci, aliniază-ţi oamenii ca să îi putem... inspecta. 

Să-i facă să meargă. Să-i analizeze. Să caute o tânără cu păr 
negru, care șchiopăta și care cine știe ce alte semne făcute de 
unchiul ei mai avea. 

— l-aţi speriat pe toţi. s-ar putea să dureze câteva zile până 
când au să se întoarcă. Și, repet, spuse Lorcan, ridicând securea 
un pic mai sus, în caravana mea nu e nimeni care să se 
potrivească unei asemenea descrieri. 

In spatele lui, Nik și Ombriel tăceau, groaza lor duhnind în 
nările lui. Lorcan o forţă pe Marion să rămână ascunsă. 

llkenul zâmbi - era cel mai hidos zâmbet pe care îl văzuse 
Lorcan în toate secolele lui. 


— Avem aur. Într-adevăr, ilkenul de lângă el avea o pungă 
plină legată la șold. Numele ei este Elide Lochan. Unchiul ei este 
Lordul Perranthului. O să te răsplătească din plin dacă i-o vei da. 

Cuvintele îl loviră pe Lorcan ca niște pietre. Marion - Elide... 
minţise. Reușise să-l împiedice până și să-i adulmece minciunile, 
rostise destule adevăruri și se folosise de propria-i frică pentru 
a-și ascunde mirosul... 

— Nu cunoaştem pe nimeni cu numele ăsta, spuse din nou 
Lorcan. 

— Păcat, spuse santinela. Pentru că, dacă s-ar fi aflat în 
compania voastră, am fi luat-o și am fi plecat. Dar acum... 
llkenul le zâmbi celor trei tovarăși, iar aripile lor negre foșniră. 
Acum, se pare că am zburat foarte mult pentru nimic. Și suntem 
foarte flămânzi. 


Capitolul 41 


Elide se strecurase într-un compartiment ascuns din podeaua 
celei mai mari căruţe și se rugase să nu o descopere nimeni. 
Sau să înceapă să ardă lucruri. Respirația ei rapidă era singurul 
sunet. Aerul devenea sufocant și fierbinte, picioarele îi tremurau 
și avea crampe din cauză că stătea ghemuită, dar ea încă 
aștepta, ascunsă. 

Lorcan fugise afară - pur și simplu, fugise în agitaţie. Ea 
părăsise cortul la timp ca să-i vadă pe cei patru ilkeni - înaripaţi 
- coborând în tabără. Nu zăbovise destul de mult ca să vadă ce 
se întâmplase după aceea. 

Nu-si dădea seama dacă trecuseră minute sau ore. 

Ea le adusese pe creaturi în caravană, la oamenii aceștia... 

Ţipetele deveniră mai stridente, apoi se estompară. După 
aceea, nu se mai auzi nimic. 

Poate că Lorcan era mort. Poate că toată lumea era moartă. 

Cu urechile ciulite, încercă să respire mai domol ca să asculte 
sunetele vieţii, ale acţiunii de dincolo de ascunzătoarea ei mică 
și fierbinte. Fără îndoială, era un loc rezervat pentru 
contrabandă, și nu pentru un om. 

Nu putea să se mai ascundă mult timp. Dacă ilkenii aveau să-i 
ucidă pe toţi, urmau să caute supraviețuitori și, foarte probabil, 
ar fi adulmecat-o. 


Trebuia să scape cu fuga; să evadeze, să observe ce putea și 
să fugă spre câmpurile întunecate și să se roage ca acolo să nu 
mai aștepte și alţii. Picioarele și gambele îi amorţiseră cu câteva 
minute înainte, iar acum o furnicau neîncetat. Era foarte posibil 
nici să nu poată să meargă, iar piciorul ei stupid și inutil... 

Ea ascultă din nou, rugându-se lui Anneit să le îndrepte 
ilkenilor atenţia în altă parte. 

Doar liniștea o întâmpină. Nu se mai auzeau ţipete. 

Acum. Ar fi trebuit să plece acum, cât mai era întuneric. 

Elide nu-i mai permise fricii nicio secundă să-i otrăvească 
sângele. Ea supravieţuise Morathului, supravieţuise singură 
câteva săptămâni. Avea să reușească; trebuia să reușească și 
nu ar fi deranjat-o deloc să fie spălătoarea de vase a reginei, 
dacă asta ar fi însemnat că putea trăi... 

Elide se îndreptă, simțind că o dureau umerii când ridică încet 
trapa, micul covor alunecând înapoi. Ea scrută interiorul căruţei 
- băncile goale de pe ambele părţi - și apoi se uită cu atenţie la 
noaptea care îi facea semn din depărtare. Lumina intra din 
tabăra din spatele ei, dar, în faţă... era o mare de întuneric. 
Câmpul era, poate, la zece metri distanţă. 

Lemnul care scârţâi o făcu pe Elide să tresară când împinse 
trapa suficient, încât să se strecoare, pe burtă. Dar haina i se 
agăţă, făcând-o să se oprească. Elide scrâșni din dinţi, trăgând 
orbește, dar se prinsese în spaţiul înghesuit. Anneith să o 
salveze... 

— Spune-mi, se auzi vocea tărăgănată a unui bărbat în 
spatele ei, din apropierea băncii vizitiului. Ce ai fi făcut dacă aș 
fi fost un soldat ilken? 

Ușurarea îi înmuie oasele, iar Elide se abţinu să suspine. Se 
întoarse ca să-l vadă pe Lorcan plin de sânge negru, stând pe 
banca din spatele locului vizitiului, cu picioarele întinse în faţă. 
Lângă el, toporul și sabia erau și ele pătate de sânge negru, iar 
Lorcan mesteca în dorul lelii un pai de grâu, în timp ce se uita la 
peretele din pânză al căruţei. 

— Primul lucru pe care eu l-aș fi făcut în locul tău, spuse 
gânditor Lorcan, fără să se uite deocamdată la ea, ar fi fost să- 
mi scot rochia. Dacă ai fi alergat, ai fi căzut pe burtă - iar roșul e 
la fel de strident ca un sunet de alarmă. 


Ea trase din nou de rochie, iar materialul se rupse în sfârșit. 
Încruntându-se, atinse ușor locul din care se eliberase și găsi un 
panou șubrezit din lemn. 

— Al doilea lucru pe care l-aș fi făcut, continuă Lorcan, fără să 
se deranjeze să-și șteargă stropii de sânge de pe faţă, ar fi fost 
să spun naibii adevărul. Să știi că bestiilor ilken le place să 
vorbească dacă le motivezi cum trebuie... Și mi-au spus niște 
lucruri foarte interesante. În cele din urmă, ochii negri se 
îndreptară spre ea extrem de răutăcioși. Dar nu mi-ai spus 
adevărul, nu-i așa, Elide? 

Elide căscă ochii și se albi la faţă pe sub machiaj. Pe undeva, 
îşi pierduse pălăria, iar părul negru îi alunecă liber din niște 
agrafe când se ridică din compartimentul ascuns. Lorcan urmări 
fiecare moment, evaluând și cântărind lucrurile, întrebându-se 
ce să facă, mai exact, cu ea. 

Era o mincinoasă. O mincinoasă videană. 

Elide Lochan, legitima Lady a Perranthului, ieși trântind trapa 
și încruntându-se la el, de unde era în genunchi pe podea, 
Lorcan se încruntă și el. 

— De ce ar fi trebuit să am încredere în tine, spuse ea cu o 
răceala impresionantă, când m-ai urmărit zile în șir prin pădure? 
De ce ar fi trebuit să-ţi spun ceva despre mine, când tu ai fi fost 
dispus să mă vânzi celui care ţi-ar fi oferit cei mai mulţi bani? 

Pe Lorcan îl durea tot trupul; capul îi zvâcnea din cauza 
măcelului căruia abia reușise să îi supravieţuiască. llkenii 
muriseră, dar nu prea ușor. lar cel pe care îl lăsase în viaţă, cel 
pe care Nik și Ombriel îl imploraseră să-l ucidă și să termine 
treaba, îi spuse de fapt foarte foarte puţine lucruri. 

Dar Lorcan hotărâse că soţia lui nu trebuia să știe că era 
timpul să vadă ce ar fi putut să-i dezvăluie, dacă i-ar fi spus 
câteva minciuni. 

Elide se uită la armele lui, la sângele urât mirositor care îl 
acoperea ca uleiul. 

— l-ai ucis pe toţi? 

El îşi scoase paiul de grâu din gură. 

— Crezi că aș fi fost aici, dacă nu aș fi făcut-o? 

Elide Lochan nu era o simplă femeie care încerca să se 
întoarcă în patria ei și să-și servească regina. Era o lady de viţă 
nobilă, care și-ar fi dorit întoarcerea căţelei scuipătoare de foc 
din nord, ca să-i ofere ajutorul, oricare ar fi fost acela. Ea și Aelin 


s-ar fi potrivit de minune, decise el: mincinoasa cu chip dulce și 
prinţesa nesuferită și îngâmfată. 

Elide se trânti pe bancă, masându-și picioarele și gambele. 

— Îmi risc viaţa pentru tine, spuse el prea încet, și totuși, 
decizi să nu-mi spui că unchiul tău nu este doar un comandant 
din Morath, ci și mâna dreaptă a lui Erawan și că tu ești bunul lui 
de preţ. 

— Ţi-am spus destule lucruri adevărate. Nu contează cine 
sunt. Și nu sunt bunul nimănui. 

Furia îi smuci lesa pe care fusese atent să o ţină din scurt 
înainte de a-i urmări mirosul până la căruţă. Afară, ceilalţi se 
grăbeau să îşi facă bagajele, gata să fugă în noapte înainte ca 
sătenii să dea vina pe ei pentru dezastru. 

— Ba contează cine ești! Cu regina ta pe drum, unchiul tău 
știe că ea ar plăti scump ca să te recupereze. Nu ești doar un 
bun de prăsilă - ești o unealtă de negociere. Ai putea să fii la fel 
de bine cea care să o îngenuncheze pe căţeaua aia. 

Furia licări pe chipul ei cu trăsături fine. 

— Și tu ai destule secrete, Lorcan! Ea îi rosti numele ca peo 
înjurătură. lar eu încă nu am reușit să hotărăsc dacă mi se pare 
insultător sau amuzant faptul că tu crezi că sunt prea proastă ca 
să observ. Că ai crezut că sunt o fată zăpăcită de frică, prea 
recunoscătoare pentru prezenţa unui războinic, atât de puternic 
încât să mă întreb măcar ce căutai acolo sau ce voiai sau ce ai 
de câştigat din toate astea. Ţi-am arătat exact ce ai vrut să vezi: 
o tânără rătăcită care avea nevoie de ajutor, poate o mincinoasă 
pricepută, dar care, în cele din urmă, nu merita să o bagi în 
seamă. lar tu, cu aroganţa ta de nemuritor, nu te-ai gândit prea 
mult. De ce ai fi făcut-o, când oamenii sunt atât de inutili? De ce 
te-ai fi deranjat, când plănuiai să mă abandonezi în clipa în care 
obţineai ce voiai? 

Lorcan clipi, sprijinindu-și picioarele pe podea. Ea nu se 
retrase niciun centimetru. 

El nu-și amintea ultima dată când îi vorbise astfel cineva. 

— Ai grijă ce spui! 

Elide îi zâmbi cu ură. 

— Sau ce? Ai să mă vânzi Morathului? Ai să mă folosești ca să 
intri acolo? 

— Nu m-am gândit la asta, dar mulţumesc pentru idee. 


Grumazul îi tresări - singurul semn că se temea, dar ea spuse 
clar și fără ezitare: 

— Dacă ai să încerci să mă duci în Morath, am să mă sinucid 
înainte să mă treci peste podul Fortăreţei. 

Amenințarea și promisiunea îl făcură să îşi ţină mânia sub 
control, furia absolută că... într-adevăr, ea se prefăcuse că-i 
întâmpină așteptările, aroganţa și prejudecățile. El spuse 
precaut: 

— Ce au cu tine, de-i face să te vâneze neîncetat? Ei nu o fac 
pentru sângele tău nobil, pentru magia ta sau ca să te 
folosească în procesul de înmulţire. Obiectul pe care îl porţi cu 
tine - ce este? 

Poate că era o seară a adevărului, poate că moartea plutea 
suficient de aproape, încât să o facă să fie un pic nesăbuită, dar 
Elide spuse: 

— Este un dar pentru Celaena Sardothien. De la o prizonieră 
în Morath, care a așteptat mult timp să o răsplătească pentru un 
bine din trecut. Nu știu mai multe. 

Un dar pentru asasină - nu pentru regină. Poate că nu era 
nimic important, dar... 

— Lasă-mă să-l văd! 

— Nu. 

Ei se fixară din nou unul pe celălalt cu privirea. lar Lorcan știa 
că dacă ar fi vrut, ar fi putut să-l ia și să dispară, după ce ar fi 
adormit ea. Să vadă ce ar fi putut să o facă să îl protejeze atât 
de mult. 

Dar el știa... o mică și stupidă parte din Lorcan știa că, dacă 
ar fi furat de la femeia căreia deja i se furaseră prea multe... Nu 
știa dacă ar mai fi putut să îndrepte situaţia. De-a lungul 
secolelor, el făcuse niște lucruri atât de rele și de josnice, fără să 
se gândească de două ori. Le savurase din plin cruzimea. 

Dar așa... aici era o limită. Cumva... cumva aici era o 
nenorocită de limită. 

Cu orice dar ar fi avut, ea păru să-i înţeleagă decizia. Umerii îi 
căzură, iar ea se holbă în gol la peretele de pânză, când 
sunetele și îndemnurile celor din grupul lor de a se grăbi să-și 
facă bagajele și de a lăsa în urmă lucrurile de care se puteau 
lipsi se auziră mai aproape. 

— Marion o chema pe mama mea, spuse Elide încet. A murit 
apărând-o pe Aelin Galathynius de asasinul ei. Mama a tras de 


timp pentru ca Aelin să fugă - să scape pentru ca, într-o zi, să 
poată să se întoarcă și să ne salveze pe toţi. Unchiul meu, 
Vernon, a urmărit zâmbind cum tatăl meu, Lordul Perranthului, a 
fost executat în faţa castelului. Apoi i-a luat tatei titlul, 
pământurile și casa. Și, în următorii zece ani, unchiul meu m-a 
închis în cel mai înalt turn din castelul Perranth, doar cu doica 
mea. Când mi-am rupt piciorul și glezna, nu a avut suficient de 
multă încredere în vindecătoare ca să le lase să mă trateze. A 
păstrat gratiile de la ferestrele turnului ca să mă împiedice să 
mă sinucid și mi-a încătușat gleznele ca să mă împiedice să fug. 
Am plecat pentru prima dată în zece ani când m-a băgat într-un 
furgon-închisoare și m-a târât în Morath. Acolo, m-a obligat să 
lucrez ca servitoare - pentru umilinţa și groaza cu care se 
delecta. Am plănuit și visat să evadez în fiecare zi. Și, când a 
sosit clipa... Am profitat de ocazie. Nu știam despre ilkeni; am 
auzit doar zvonuri despre creaturile decăzute care erau create 
în munţii de dincolo de fortăreață. Nu am ce pământuri, bani 
sau armată să-i ofer lui Aelin Galathynius. Dar am să o găsese și 
am să o ajut cum am să pot. Măcar ca să împiedic o fată, doar 
singură, să îndure ce am suferit eu. 

El se gândi la adevărul cuvintelor ei. Lăsă vorbele să-i pună la 
punct viziunea despre ea. Planurile... lui. 

— Am peste cinci sute de ani, spuse Lorcan. Prin jurământul 
de sânge, sunt legat de regina Maeve a creaturilor fae și 
locţiitorul ei. Am făcut lucruri măreţe și îngrozitoare în numele ei 
și am să mai fac până când am să mor. M-am născut bastard pe 
străzile din Doranelle și am umblat liber cu ceilalţi copii 
abandonaţi, până ce mi-am dat seama că talentele mele sunt 
diferite. Și Maeve a observat. Pot ucide mai repede - pot simţi 
când moartea se apropie. Cred că magia mea este moartea, 
oferită mie de însuși Hellas. Umblu pe tărâmurile astea în 
numele reginei mele, deși am venit fără permisiunea ei. Ar 
putea foarte bine să mă vâneze și să mă ucidă pentru asta. 
Dacă santinelele ei au să vină să mă caute, este în interesul tău 
să te prefaci că nu mă cunoști. 

Mai erau multe de spus, dar... și Elide mai avea secrete. Ei îşi 
spuseseră destule pentru moment. 

Nici măcar o urmă de frică nu-i pătă mirosul. 

— Ai familie? fu tot ce rosti Elide. 

— Nu. 


— Ai prieteni? 

— Nu. 

Războinicii din grupul său nu contau. Nenorocitului de 
Whitethorn nu păruse să îi pese când el îi abandonase ca să o 
servească pe Aelin Galathynius; Fenrys recunoscuse că ura 
legătura; Vaughan nu prea era prin preajmă; cumpătarea 
permanentă a lui Gavriel îl scotea din minţi; și, mai tot timpul, 
Connall era prea ocupat să se împerecheze cu Maeve ca un 
animal. 

Elide îşi înclină capul, iar părul îi alunecă pe faţă. El ridică 
mâna ca să i-l dea pe spate și să se uite atent în ochii ei negri. 
Dar mâinile îi erau acoperite cu sânge murdar. Și avea 
sentimentul că Elide Lochan nu accepta să fie atinsă fără ca ea 
să-și fi dorit același lucru. 

— Atunci, şopti ea, noi doi semănăm măcar în privinţa asta. 

Nu aveau nici familie, nici prieteni. Situaţia nu păruse chiar 
atât de jalnică înainte ca ea să spună asta, înainte să se vadă, 
brusc, prin ochii ei. 

Elide se ridică în picioare și dădu din umeri când Molly strigă 
din apropriere: 

— Ar trebui să te speli; iar arăţi ca un războinic. 

El nu era sigur dacă ea îi făcuse un compliment. 

— Din nefericire, Nik și Ombriel și-au dat seama că noi nu 
suntem ceea ce părem. 

Neliniștea licări în ochii ei. 

— Dacă am pleca... 

— Nu. Au să ne păstreze secretul. 

Chiar dacă doar pentru că îl văzuseră pe Lorcan omorându-i 
pe ilkeni și știau exact ce ar fi putut să le facă dacă ar fi respirat 
măcar ciudat spre ei. 

— Putem să mai rămânem o vreme - până ce scăpăm de 
asta. 

Elide dădu din cap, șchiopătând vizibil când se îndreptă spre 
partea din spate a căruţei. Ea se așeză pe margine înainte de a 
coborî, simţindu-și glezna prea slăbită și prea dureroasă ca să 
sară. Totuși se mișcă în liniște și cu demnitate, șuierând ușor 
când atinse pământul cu piciorul. 

Lorcan o urmări șchiopătând în noapte fără să arunce o 
privire spre el. 

Și se întrebă ce naiba făcea el. 


Capitolul 42 


Moartea mirosea a sare, a sânge, a lemn și a putreziciune. 

Și durea. 

Întunericul să o învăluie, durea ca naiba. Cei Antici minţiseră 
că vindeca toate bolile, dacă durerea care-i traversa stomacul 
era vreun semn. Ca să nu mai vorbim de durerea puternică de 
cap, de uscăciunea gurii, de usturimea celeilalte tăieturi de pe 
braţul ei. 

Poate că Întunericul era altă lume, alt tărâm. Poate că plecase 
spre tărâmul iadului de care oamenii se temeau atât de mult. 

Ea ura Moartea. 

Și Moartea putea să se ducă naibii... 

Manon Cioc-Negru deschise ochii prea grei și care o usturau 
prea tare și se uită mijit la lumina pâlpâitoare a lămpii care se 
legăna pe panourile din lemn ale camerei în care stătea întinsă. 

Nu era un dormitor adevărat, îşi dădu ea seama după mirosul 
urât al sării și după legănatul și scârţăitul lumii din jurul ei. Era o 
cabină - pe o navă. 

Una mică și întunecoasă, în care abia încăpea patul și cu un 
hublou prea mic pentru a putea măcar să se strecoare prin el... 

Ea se ridică rapid. Abraxos. Unde era Abraxos... 

— Relaxează-te! se auzi vocea tărăgănată și prea cunoscută a 
unei femei, din spaţiul umbrit de lângă piciorul patului. 

Durerea erupse în burta lui Manon, un răspuns întârziat la 
mișcarea ei bruscă, iar ea se uită printre bandajele albe care îi 
zgâriau degetele și la tânăra regină care stătea pe scaunul de 
lângă ușă. Se uită între femeie și lanţurile pe care le avea acum 
la încheieturile mâinilor și la picioare - ancorate în pereţii în care 
găurile păreau a fi fost date recent. 

— Se pare că îmi ești din nou datoare cu viaţa, Cioc-Negru, 
spuse Aelin Galathynius, cu un umor rece în ochii ei turcoaz. 
Elide. Dacă Elide ajunsese aici... 

— Apropo, doica ta agitată, balaurul, e în regulă. Nu știu cum 
ai ajuns să călărești un balaur atât de simpatic, dar stă întins 
mulţumit la soare, pe puntea din faţă. Nu pot să spun că îi 
fericește pe marinari - mai ales că trebuie să curețe după el. 


„Găseşte un loc sigur”, îi spusese ea lui Abraxos. O găsise 
cumva pe regină? Știuse cumva că locul acesta era singurul 
unde ar fi putut avea o șansă la supravieţuire? 

Aelin îşi lăsă picioarele pe podea, cizmele scoțând un zgomot 
surd. Faţă de ultima dată când Manon o văzuse pe femeie, ea 
afișa un soi de nerăbdare sinceră. Ca și când hazul războinicei 
care râsese în lupta lor din vârful templului lui Ternis s-ar fi 
ciobit un pic, iar ea ar fi devenit mai crudă și mai videană. 

Burta lui Manon zvâcni cu o durere care o făcu să îşi muște 
buza ca să nu șuiere. 

— Cine te-a rănit așa nu glumea, spuse regina. Ai probleme 
acasă? Asta nu era treaba reginei sau a altcuiva. 

— Lasă-mă să mă vindec și apoi am să plec, spuse răgușit 
Manon, cu limba uscată și grea. 

— O, nu, zise mieros Aelin. Nu pleci nicăieri. Balaurul tău 
poate să facă ce dorește, dar, în mod oficial, tu ești acum a 
noastră. 

Manon începu să ameţească, dar se forţă să spună: 

— A voastră? 

Ea schiţă un zâmbet cu subiînţeles. Apoi regina se ridică 
grațios. Părul îi era mai lung, faţa mai subţire, iar ochii turcoaz 
duri și bântuiţi. Regina spuse simplu: 

— Uite regulile, Cioc-Negru. Dacă încerci să evadezi, mori. 
Dacă răânești pe careva, mori. Dacă ne bagi pe vreunul dintre noi 
în necaz... Cred că înţelegi unde vreau să ajung. Dacă întreci 
limita am să termin ce am început în ziua aia din pădure, cu sau 
fără datorie de viaţă. De data asta, nu am nevoie de sabie ca să 
o fac. 

În timp ce vorbi, flăcări aurii părură să-i pâlpâie în ochi. În 
ciuda durerii, Manon îşi dădu seama, uimită, că regina chiar ar fi 
putut să o ucidă înainte ca ea să se apropie suficient, încât să o 
omoare. 

Aelin se întoarse spre ușă, punând pe mâner mâna acoperită 
de cicatrice. 

— Am găsit așchii de fier în burta ta înainte să te vindec. Îți 
sugerez să nu-l minţi pe cel care o să poată să te suporte 
suficient de mult timp, încât să afle toată povestea. Ea făcu 
semn din bărbie spre podeaua pe care se aflau un ulcior și un 
pahar. Apa este lângă pat. Dacă poţi să ajungi la ea. 

Apoi plecă. 


Manon ascultă cum sunetul pașilor ei hotărâți se stinse. În 
afară de valurile care loveau nava, de scârțâitul lemnului și de 
pescăruși, nu se auzeau alte voci sau sunete. Așadar, trebuiau 
să fie încă aproape de coastă, navigând spre... Asta trebuia să 
afle. 

După ce s-ar fi vindecat, ar fi scăpat de cătușe și s-ar fi urcat 
pe Abraxos. 

Dar unde să se ducă? La cine? 

Nu era niciun cuib care să o primească, niciun Clan care să o 
ascundă de bunica ei. lar Cele Treisprezece... Unde erau acum? 
Fuseseră vânate? 

Pe Manon o ardea stomacul, dar ea se întinse după apă. 
Durerea o lovi destul de puternic, încât renunţă după o clipă. 

Ei auziseră, fără îndoială, ce era ea. Cele Treisprezece 
auziseră. 

Nu doar o Crochan pe jumătate, ci ultima Regină Crochan. 

lar sora ei... sora ei vitregă... 

Manon fixă cu privirea tavanul umbrit din lemn. 

Pe mâini, simţea sângele vrăjitoarei Crochan. Şi mantia ei... 
mantia roșie era întinsă pe marginea patului. Mantia surorii ei. 
Pe care bunica o obligase să o poarte, știind cui îi aparținuse, 
știind cui îi tăiase Manon gâtul. 

Nu mai era moștenitoarea Cioc-Negru, cu sau fără sângele 
Crochan. 

Disperarea se cuibări ca o pisică în jurul durerii din burta lui 
Manon. Ea devenise un nimeni și un nimic. 

Ea nu îşi aminti când adormise. 


Vrăjitoarea dormi trei zile după ce Aelin raportă că ea se 
trezise. Dorian intra în cabina înghesuită împreună cu Rowan și 
regina de fiecare dată când o mai vindecau câte puţin, 
observând cum lucra magia lor, dar neîndrăznind să o încerce 
pe Cioc-Negru, cât era inconștientă. 

Chiar și inconștientă, respiraţiile și zvăcnirile lui Manon erau 
un memento al faptului că era un prădător înnăscut și că faţa-i 
incredibil de frumoasă era ca o mască ce putea să-i 
ademenească pe cei imprundenţi spre moarte. 

Cumva, părea convenabil, având în vedere că, probabil, ei se 
îndreptau spre propria condamnare. 


După ce fuseseră escoraţi de cele două nave ale lui Rolfe pe 
coasta regatului Eyliwe, evitaseră ţărmul. O furtună puternică îi 
obligase să ancoreze printre micile insule din largul apelor din 
Leriba, iar ei supravieţuiseră doar mulţumită vânturilor lui 
Rowan, care îi protejaseră. Cei mai mulţi dintre ei îşi 
petrecuseră timpul vomând într-o găleată. Inclusiv Rowan. 

Acum se apropiau de Banjali și, cu fiecare leghe cu care se 
apropiau de minunatul oraș, Dorian încercase și eșuase să nu se 
gândească la prietenul său mort. Incercase, dar nu reușise să nu 
se mai gândească la faptul că, dacă lucrurile nu ar fi mers atât 
de rău, Nehemia ar fi fost cu ei, chiar pe nava aceasta. 
Încercase și nu reușise să nu se gândească dacă nu cumva 
atingerea ei - semnul Wird pe care i-l desenase cândva pe piept 
- îi trezise... puterea. Dacă nu fusese un blestem, nu doar o 
binecuvântare. 

El nu avu curajul s-o întrebe pe Aelin ce simţea, deși o 
surprinse deseori fixând cu privirea coasta - chiar dacă ei nu o 
vedeau, chiar dacă nu s-ar fi apropiat. 

Dacă magia lui Rowan i-ar fi ajutat, într-o săptămână - sau 
mai puţin - ar fi ajuns la marginea estică a Mlaștinilor 
Stâncoase. Și odată aflaţi în raza de acţiune... ar fi trebuit să se 
ghideze cu încredere în indicaţiile vagi ale lui Rolfe. 

Și să evite flota lui Melisande - flota lui Erawan acum, 
presupuse el - care aștepta chiar după peninsula din golful din 
Oro. 

Dar, pentru moment... Dorian era de strajă în camera lui 
Manon și niciunul nu-și asumase vreun risc în ceea ce o privea 
pe moștenitoarea Cioc-Negru. 

El îşi drese vocea când ea îşi mișcă pleoapele, genele negre 
ridicându-se, și apoi deschise ochii. 

Ochii aurii și somnoroși îi întâlniră pe ai lui. 

— Bună vrăjitoareo, spuse el. 

Ea strânse din buzele-i pline și senzuale, dar el nu-și dădea 
seama dacă făcuse gestul ca să nu se strâmbe sau ca să 
zâmbească. Dar ea se ridică, părul alb ca luna îi alunecă în faţă, 
iar lanţurile zăngăniră. 

— Bună, prinţule, şopti ea. 

Pe toţi zeii, era răgușită. 

El se uită la ulciorul cu apa. 

— Vrei să bei? 


Trebuia să fie însetată. Reuși cu greu să-i toarne câteva 
picături pe gât, nedorind să riște să o înece sau să-i elibereze 
dinţii de fier, de oriunde i-ar fi ţinut. 

Manon se uită cu atenţie la ulcior și apoi la el. 

— Sunt și prizoniera ta? 

— Datoria de viaţă este plătită, spuse el simplu. Nu însemni 
nimic pentru mine. 

— Ce s-a întâmplat? spuse ea răgușit. 

Era un ordin - și unul pe care el îi permise să-l dea. 

Insă îşi umplu paharul, încercând să nu pară că măsura cât de 
departe ar fi ajuns ea în lanţurile acelea când i-l înmână. 
Unghiile de fier nu se văzură când apucă paharul cu degetele 
subţiri. Se crispă ușor și se mai crispă un pic atunci când îl ridică 
la buzele încă palide și bău. 

Ea goli paharul. Dorian îl umplu din nou în tăcere. O dată. De 
două ori. De trei ori. 

După ce îi astâmpără setea, în sfârșit, el spuse: 

— Balaurul tău a zburat direct spre noi. Tu te-ai rostogolit din 
șa în apă, la doar cincizeci de metri de nava noastră. Cum ne-a 
găsit, nu știm. Te-am scos din apă - Rowan ţi-a pansat temporar 
abdomenul pe punte, înainte să putem să te aducem aici. Este 
un miracol că nu ai murit la cât sânge ai pierdut. Ca să nu mai 
vorbesc de infecţie. Te-am ţinut aici o săptămână, iar Aelin și 
Rowan s-au ocupat de tine - a trebuit să te taie din nou în unele 
locuri, ca să îndepărteze carnea distrusă. De atunci, ai tot 
leșinat și ţi-ai revenit. 

Dorian nu avea chef să-i spună că el fusese cel care sărise în 
apă. 

El pur și simplu... acţionase, așa cum o făcuse și Manon când 
îl salvase în turnul său. Nu îi datora mai mult. Lysandra, în forma 
ei de dragon de mare, îi ajunsese din urmă câteva clipe mai 
târziu, iar el o ţinuse în braţe pe Manon cea udă leoarcă atunci 
când urcase pe spatele creaturii metamorfice. Vrăjitoarea fusese 
atât de palidă, iar rana de pe abdomenul ei... aproape că-l 
făcuse să vomite ce mâncase la micul dejun. Ea semăna cu un 
pește care fusese eviscerat neglijent. 

Spintecată - confirmase Aelin după o oră, ridicând o mică 
bucată de metal - de cineva cu unghii foarte ascuţite din fier. 

Niciunul dintre ei nu menţionase că ar fi putut fi o pedeapsă - 
pentru că îl salvase. 


Manon evalua camera cu ochi care se limpezeau repede. 

— Unde suntem? 

— Pe mare. 

Aelin îi ordonase să nu îi spună nimic despre planurile și locul 
în care se aflau. 

— Ţi-e foame? o întrebă el, gândindu-se la ce anume ar fi 
mâncat, într-adevăr, ochii aurii se îndreptară spre gâtul lui. 

— Serios? El ridică o sprânceană. 

Ei i se umflară un pic nările. 

— Doar de distracţie. 

— Nu ești... măcar parţial om? 

— Nu în felurile care ar conta. 

Corect - deoarece celelalte părţi... de fae, Valg... Sângele 
Valg le crease pe vrăjitoare. Însuși prinţul care îl infestase avea 
același sânge ca ea. Văzând ochii aurii care-l priveau acum, 
ţipându-i să plece, imaginile și cuvintele despre prinţul acela se 
strecurară din străfundurile memoriei lui... Erau ochii regilor 
Valg. El întrebă precaut: 

— Deci te consideri mai mult Valg decât om? 

— Valgii sunt dușmanii mei - Erawan e dușmanul meu. 

— Și asta ne face aliaţi? 

Ea nu îi confirmă nimic. 

— Se află printre voi o tânără pe nume Elide? 

— Nu. Cine naiba mai e și aia? N-am întâlnit pe nimeni cu 
numele ăsta. 

Manon închise ochii pentru o clipă. Gâtul ei subţire se mișcă. 

— Ai vești despre Cele Treisprezece ale mele? 

— Tu și balaurul sunteţi primii pe care i-am văzut de câteva 
săptămâni. 

Întrebarea ei și faptul că încremenise îl făcură să se mire. 

— Nu știi dacă sunt în viaţă. 

Și cu bucăţile de fier din burta ei... 

Vocea lui Manon fu monotonă și rece ca moartea. 


Spune-i lui Aelin Galathynius să nu se deranjeze să se 
folosească de mine ca să negocieze. Matroana Cioc-Negru nu o 
să mă recunoască nici ca moștenitoare, nici ca vrăjitoare, și nu o 
să faceţi decât să vă dezvăluiţi localizarea exactă. 

Magia lui pâlpâi. 

— Ce s-a mai întâmplat în Rifthold? 


Manon se așeză din nou, înclinându-și capul în direcţia opusă 
lui. Spuma de pe hubloul deschis i se prinse în părul alb și-l făcu 
să strălucească în cabina slab luminată. 

— Totul are un preţ. 

Și cuvintele acelea, și faptul că vrăjitoarea îşi întorsese faţa, 
părând să aștepte moartea, îl făcură să spună: 

— Ti-am zis cândva să mă cauţi - se pare că erai 
nerăbdătoare să-mi vezi chipul frumos. 

Ei îi înţepeniră umerii. 

— Mi-e foame. 

El zâmbi lent. 

Ca și când i-ar fi auzit zâmbetul, Manon îi aruncă o privire 
urâtă. 

— Mâncare. 

Însă trupul încă-i era prea fragil. Orice s-ar fi întâmplat, orice 
ar fi îndurat ea... Dorian îşi întinse un braţ de-a lungul spătarului 
scaunului său. 

— Vine în câteva minute. Nu mi-ar plăcea să pieri. Ar fi păcat 
să pierd cea mai frumoasă femeie din lume în floarea vieţii ei 
nemuritoare și rele. 

— Nu sunt femeie, fu tot ce spuse ea. 

Dar enervarea licări în ochii de culoarea aurului topit. 

El ridică indolent din umeri, poate doar din cauza faptului că 
era, într-adevăr, în lanţuri; poate pentru că, în ciuda morţii pe 
care o emana ea și care i se părea încântătoare, nu se temea 
deloc. 

— Vrăjitoare, femeie... câtă vreme părţile care contează sunt 
acolo, ce mai contează? 

Ea se ridică în șezut, afișându-și neîncrederea și indignarea 
extenuată pe faţa perfectă. In tăcere îşi dezgoli dinţii. 

În schimb, Dorian îi zâmbi leneș. 

— Îţi vine sau nu să crezi, la bordul navei sunt neobișnuit de 
mulţi oameni atrăgători, bărbaţi și femei. Ai să te integrezi de 
minune. Și presupun că ai să te și printre nemuritorii irascibili. 

Ea aruncă o privire spre ușă cu câteva clipe înainte ca el să 
audă pașii care se apropiau. Tăcură amândoi până ce mânerul 
se întoarse, dezvăluind chipul încruntat al lui Aedion. 

— Trează și gata să sfâșie gâturi, se pare, spuse generalul în 
loc de salut. 


Dorian se ridică, luându-i tava cu ceea ce părea a fi tocană de 
pește. După cum se uita Aedion la Manon, el se întrebă dacă 
trebuia să verifice peștele, să nu fie otrăvit. Se încruntă și ea la 
războinicul cu părul auriu. 

— Dacă ar fi fost după mine, v-aș fi doborât pe tine și pe 
balaurul tău nenorocit, spuse Aedion. Fii recunoscătoare că 
regina mea crede că îi ești mai de folos în viaţă! 

Apoi el plecă. 

Dorian lăsă tava lângă Manon și o urmări adulmecând-o. Ea 
mușcă încet și precaut - ca și când ar fi lăsat mâncarea să-i 
alunece în burta care se vindeca și simțind cum se așeza acolo. 
Ca și când chiar ar fi verificat dacă era otrăvită. Cât așteptă, 
Manon întrebă: 

— Nu tu dai ordine pe nava asta? 

El făcu un efort să nu se enerveze. 

— Ştii care-i situaţia mea. Acum sunt la mila prietenilor mei. 

— Și Regina Terrasenului este prietena ta? 

— N-aș vrea ca nimeni altcineva să-mi păzească spatele. Cu 
excepţia lui Chaol, dar... 

Era inutil să se gândească la el, să îi simtă lipsa. 

În cele din urmă, Manon mai luă o înghiţitură din tocana ei de 
pește. Apoi alta. Și alta. 

lar el îşi dădu seama că ea evita să-i vorbească. Suficient cât 
să o întrebe: 

— Bunica ta ţi-a făcut asta, nu-i așa? 

Lingura ei se opri în bolul de lemn ciobit. Încet, se întoarse cu 
faţa la el. Era un chip inexpresiv, făurit din coșmarurile și 
fanteziile de la miezul nopţii. 

— Îmi pare rău, recunoscu el, dacă preţul pentru că m-ai 
salvat atunci în Rifthold a fost... ăsta. 

— Află dacă Cele Treisprezece ale mele sunt în viaţă, prinţule. 
Fă asta și sunt la dispoziţia ta. 

— Unde le-ai văzut ultima dată? 

Ea nu spuse nimic și mai înghiţi o lingură de mâncare. 

— Au fost prezente când bunica ta ţi-a făcut asta? insistă el. 

Umerii i se lăsară un pic, iar ea luă încă o lingură din lichidul 
tulbure, dar nu sorbi. 

— Viaţa Locţiitoarei mele a fost preţul pentru ce s-a întâmplat 
în Rifthold. Am refuzat să-l plătesc. Așa că am tras de timp, ca 
să poată Cele Treisprezece ale mele să fugă. In clipa în care am 


lovit-o cu sabia pe bunica, mi-am pierdut titlul și legiunea. Le- 
am pierdut pe Cele Treisprezece când am fugit. Nu știu dacă 
mai sunt în viaţă sau dacă au fost vânate. Ea îşi îndreptă 
privirea spre ochii lui, strălucitoare nu doar din cauza tocanei 
aburinde. Găsește-le pentru mine! Află dacă sunt în viaţă sau 
dacă s-au întors în întuneric. 

— Suntem în mijlocul oceanului. Nu o să primim niciun fel de 
vești pentru o vreme. 

Ea se întoarse la mâncat. 

— Ele sunt tot ce mi-a mai rămas. 

— Atunci, presupun că amândoi suntem moștenitori fără 
coroane. Ea pufni fără să se amuze. Părul alb i se mișcă în briza 
mării. Dorian se ridică și merse spre ușă. 

— Am să fac ce-am să pot. 

— ȘI... Elide. 

Din nou, acel nume. 

— Cine este ea? 

Dar Manon se întoarse la tocană. 

— Spune-i lui Aelin Galathynius că Elide Lochan este în viaţă 
și că o caută. 

Conversaţia cu regele o epuiză. Imediat ce mâncarea îi ajunse 
în stomac și mai bău niște apă, Manon se întinse în pat și dormi. 

Și dormi. 

Și dormi. 

Ușa se deschise cu zgomot, la un moment dat, iar ea îşi 
aminti vag cum Regina Terrasenului și, apoi, prinţul ei general, o 
întrebaseră ceva. Despre Elide, probabil. 

Dar Manon zăcuse acolo, pe jumătate adormită, nedorind să 
gândească sau să vorbească. Ea se întrebă dacă ar fi încetat să 
respire, dacă trupul ei nu ar fi făcut asta de unul singur. 

Înainte de a-l implora, practic, pe Dorian Havilliard să le 
găsească pentru ea, nu-și dăduse seama cât de imposibil le-ar fi 
fost Celor Treisprezece să supravieţuiască. Până ce nu se trezise 
destul de disperată să îşi ofere serviciile în schimbul unor vești 
despre ele. 

Dacă ei ar fi vrut-o măcar să servească după toate cele 
întâmplate. O descendentă Cioc-Negru și o Crochan. 

Și părinţii săi... uciși de bunica ei. Ei promiseseră lumii un 
copil al păcii. lar ea îi permisese bunicii să o transforme într-un 
copil al războiului. 


Gândurile se învârteau, consumându-i puterea, acoperind 
culorile și sunetele. Ea se trezea și îşi făcea nevoile când era 
necesar, mânca atunci când îi era lăsată mâncare, dar se lăsa 
învăluită de somnul greu și inutil. 

Uneori, Manon visa că era în camera aceea din Omega, cu 
sângele surorii ei vitrege pe mâini și în gură. Câteodată, stătea 
lângă bunica ei, o vrăjitoare matură și nu copilul care fusese 
atunci, și o ajuta pe Matroană să sfâșie un bărbat frumos, cu 
barbă care le implora să-i lase fiica în viaţă. Uneori zbura peste 
tărâmuri înverzite, cântecul unui vânt vestic chemând-o acasă. 
Deseori, visa că o pisică mare şi albă, murdară ca zăpada veche 
pe granit, stătea în cabină cu ea, mișcându-și într-o parte și în 
alta coada lungă atunci când observa că ea era atentă. 
Câteodată era un lup alb care îşi arăta dinţii. Sau un leu de 
munte auriu, cu ochii blânzi. 

Manon îşi dorea ca animalele să-i cuprindă și să-i strivească 
gâtul în fălci, dar nu o făceau niciodată. 

Așa că Manon Cioc-Negru dormi. Și visă. 


Capitolul 43 


Trei zile mai târziu, Lorcan încă se întrebă ce naiba făcea. Ei 
lăsaseră orașul de câmpie mult în urma lor, dar groaza acelei 
nopţi încă atârna peste caravana carnavalului ca o pătură 
groasa cu fiecare kilometru pe care căruțele îl parcurgeau în 
grabă. 

Ceilalţi nu aflaseră cum, mai exact, supravieţuiseră ilkenilor - 
nu-și dăduseră seama că ilkenii erau aproape imposibil de ucis 
și că niciun muritor de rând nu ar fi putut ucide unul, ca să nu 
mai vorbim de patru. Nik și Ombriel se fereau de el și de Elide și 
simplul fapt că le surprindea privirile circumspecte și 
examinatoare la focul de tabără când cinau în fiecare seară, îi 
arăta că ei încă încercau să-și dea seama cine și ce era el. 

Și Elide se ferea de el. Din cauză că fugiseră atât de repede, 
ei nu avuseseră șansa să-și monteze corturile obișnuite, dar, în 
seara asta, intre zidurile sigure ale unui orășel din câmpie, 
trebuiau să împartă o cameră la un han ieftin, pentru care Molly 
plătise cu ciudă. 


Îi era greu să nu o urmărească pe Elide cum se uita la oraș, 
apoi la han - să nu îi sesizeze privirea atentă, ușoara 
surprindere și confuzie care îi traversau uneori chipul. 

El folosea un fuior din magia lui ca să îi echilibreze piciorul. 
Elide nu comenta niciodată în privinţa asta. Și, uneori, magia lui 
întunecată și decăzută atingea orice căra ea - darul de la o 
femeie muribundă pentru o asasină impulsivă - și se retrăgea. 

Din seara aceea, Lorcan nu mai insistase să-l vadă, deși 
petrecuse mult timp gândindu-se la ce ar fi putut ieși din 
Morath. Colierele și inelele erau, probabil, doar începutul. 

Whitethorn și regina ticăloasă habar nu aveau despre ilkeni - 
și, probabil nu avea habar despre majoritatea ororilor povestite 
de Elide. El se întrebă ce le-ar fi făcut un zid de foc sălbatic 
creaturilor - se întrebă dacă ilkenii se antrenau cumva împotriva 
arsenalului lui Aelin Galathynius. Dacă Erawan ar fi fost isteţ, s- 
ar fi gândit la ceva. 

Când ceilalţi intrară cu greu în hanul dărăpănat în căutare de 
mâncare și odihnă, Elide o informă pe Molly că pleca la plimbare 
de-a lungul râului și ieși pe străzile pietruite. Și, chiar dacă îi 
chiorăia stomacul, Lorcan o urmă, pretinzând în continuare că 
era soţul doritor să-și păzească frumoasa soţie într-un oras care 
văzuse și vremuri mai bune decât acelea. Fără îndoială, datorită 
faptului că Adarlanul construia neîncetat drumuri pe continent și 
că orașul fusese lăsat la mare distanţă de orice arteră care 
traversa tărâmul. 

Furtuna pe care el o mirosise formându-se la orizont se mișca 
greoi spre orașul construit din piatră, lumina transformându-se 
din auriu în argintiu. În câteva minute, umiditatea ridicată fu 
alungată de un vânt rece bine-venit. Lorcan o lăsă pe Elide să 
meargă pe toate cele trei străzi înainte să o ajungă din urmă și 
să-i spună: 

— O să plouă. 

Ea îi aruncă o privire inexpresivă. 

— Știu ce înseamnă tunetele. 

Orașul împrejmuit cu ziduri fusese construit pe ambele maluri 
ale unui râu pe jumătate uitat, cele două porţi mari de apă din 
fiecare capăt fiind ridicate ca să ceară taxe pentru intrarea în 
oraș și să urmărească bunurile care soseau. El simţi mirosul de 
apă stătută, pește și lemn putred înainte să vadă apa noroioasă 
și calmă, iar Elide se opri exact la marginea docurilor. 


— Ce cauţi? întrebă el în cele din urmă, cu un ochi la cerul 
care se întuneca. 

Muncitorii de la docuri, marinarii și negustorii se uitau și ei la 
nori, în timp ce se agitau. Unii zăboveau ca să lege barjele lungi 
cu fund plat și să fixeze prăjinile netede pe care le foloseau ca 
să navigheze pe râu. Poate în urmă cu trei sute de ani, el văzuse 
un regat care se baza pe barje ca să transporte bunurile dintr-un 
capăt în celălalt. Numele îi scăpa, pierdut în catacombele 
memoriei lui. 

Lorcan se întrebă dacă mai exista, ascuns între două lanţuri 
muntoase, de cealaltă parte a lumii. 

Ochii strălucitori ai lui Elide urmăriră un grup de bărbaţi bine 
îmbrăcaţi, care se îndreptau spre ceea ce părea a fi o tavernă. 

— Când e furtună, trebuie să cauţi adăpost, şopti ea. Să fii la 
adăpost înseamnă să fii blocat înăuntru, unde nu poţi să faci 
altceva decât să bârfești. Bârfele înseamnă noutăţi despre restul 
ținutului de la comercianţi și marinari. În privirea pe care i-o 
aruncă lui Lorcan dansa un umor sec. Asta înseamnă tunetele. 

Lorcan clipi în timp ce ea îi urmă pe bărbaţii care intraseră în 
taverna de lângă docuri. Primele picături mari ale furtunii căzură 
pe pietrele acoperite de mușchi, de pe chei. 

Lorcan o urmă pe Elide în tavernă, o parte din el recunoscând 
că, în toţi cei cinci sute de ani în care supravieţuise, omorâse și 
servise, nu întâlnise pe cineva atât de... neimpresionat de el. 
Până și nenorocita de Aelin simţea oarecum ameninţarea pe 
care o prezenta el. Poate faptul că locuise cu monștrii o făcuse 
să nu se mai teamă de ei. Se întrebă cum de Elide nu se 
transformase într-unul, între timp. 

Din instinct și din obișnuinţa antrenamentului, Lorcan se uită 
la cârciumă, dar nu găsi nimic care să-i atragă atenţia. 
Duhoarea locului - de corpuri nespălate, urină, mucegai și lână 
udă - ameninţa să-l sufoce. Dar, în câteva momente, Elide 
ocupase o masă lângă un grup format din oamenii de la docuri 
și comandase două halbe cu bere și specialitatea casei pentru 
masa de prânz, oricare ar fi fost aceea. 

Lorcan se așeză pe scaunul vechi de lângă al ei, întrebându- 
se dacă drăcia aia avea să se prăbușească sub el când scârţâi. 
Tunetul bubui deasupra și toţi ochii se îndreptară spre ferestrele 
dinspre chei. Ploaia torențială făcea barjele să se ridice și să se 
clatine. 


Mâncarea le fu pusă în faţă, bolurile zăngănind și aruncând 
tocana maro și vâscoasă peste marginile ciobite. Elide nici 
măcar nu se uită la ea și nu se atinse de berile care fură lăsate 
cu același dezinteres pentru bacșiș, în timp ce studie camera. 

— Bea! îi ordonă Elide. 

Lorcan se gândi să-i spună să nu-i dea ordine, dar... îi plăcea 
să o vadă pe mica fiinţă cu oase subţiri în acţiune. li plăcea să o 
vadă măsurând cu privirea o cameră plină de străini și 
alegându-și prada. Pentru că ea era la vânătoare - după cea mai 
bună și sigură sursă de informaţii. După persoana care nu ar fi 
raportat garnizoanei din orașul aflat încă sub controlul 
Adarlanului că o tânără brunetă punea întrebări despre armata 
inamică. 

Așadar, Lorcan bău și o urmări cum îi măsura cu privirea pe 
ceilalţi. Câte gânduri calculate se ascundeau în spatele chipului 
palid, ce de minciuni se pregăteau să zboare de pe buzele roșii! 
O parte din el se întrebă dacă reginei lui i s-ar fi părut frumoasă 
- dacă Maeve ar fi observat faptul că poate însăși Anneith o 
învățase pe fată să privească, să asculte și să mintă. 

O parte din el se îngrozi când se gândi la Elide în mâinile lui 
Maeve. La ce ar fi devenit. La ce i-ar fi cerut să facă Maeve, ca 
spion sau curtean. Poate era un lucru bun că Elide era 
muritoare, că speranţa de viaţă era prea scurtă pentru ca Maeve 
să se deranjeze să o transforme în cea mai maliţioasă santinelă 
posibil. 

Era atât de ocupat să se gândească la asta, încât aproape nu 
observă când Elide se rezemă nonșalant de spătar și-i întrerupse 
pe negustorii și căpitanii de la masa din spatele ei. 

— Cum adică Riftholdul nu mai există? 

Lorcan deveni atent. Dar ei aflaseră știrea în urmă cu câteva 
săptămâni. 

Căpitanul cel mai apropiat de ei - o femeie nu cu mult trecută 
de treizeci de ani - îi măsură din priviri pe Elide și pe Lorcan și 
apoi spuse: 

— Ei bine, nu a dispărut, dar... acum vrăjitoarele îl 
controlează în numele ducelui Perrington. Dorian Havilliard a 
fost alungat. 

Elide, mincinoasa șireată, păru complet șocată. 

— Am fost în sălbăticie câteva săptămâni. Dorian Havilliard 
este mort? 


Ea şopti cuvintele ca și când ar fi fost îngrozită... și ar fi evitat 
să fie auzită. 

O altă persoană de la masă - un bărbat cu barbă și mai în 
vârstă - spuse: 

— Nu i-au găsit cadavrul, dar dacă ducele declară că nu mai 
este rege, presupun că este în viaţă. Nu are rost să vorbești 
împotriva unui mort. 

Tunetul bubui, aproape acoperindu-i șoaptele când ea 
întrebă: 

— Oare... s-ar duce în Nord? La... ea? 

Ei știau la cine se referea Elide. lar Lorcan știa exact de ce 
venise ea aici. 

Ea intenţiona să plece. A doua zi, oricând ar fi plecat și 
carnavalul. Probabil avea să plătească una dintre bărci ca să o 
ducă spre nord, iar el... avea să se îndrepte spre sud. Spre 
Morath. 

Tovarășii schimbară niște priviri, cântărind înfățișarea tinerei, 
iar apoi pe cea a lui Lorcan. El încercă să zâmbească, să pară 
calm și neameninţător. Niciunul dintre ei nu făcu la fel, deși 
Lorcan trebuie să fi făcut ceva corect, pentru că bărbatul cu 
barbă spuse: 

— Ea nu este în Nord. 

Fu rândul lui Elide să rămână nemișcată. 

Bărbatul cu barbă continuă: 

— Se zvonește că ea a omorât soldaţi în Ilium. Apoi, că a făcut 
haos în Golful Craniului săptămâna trecută. Acum navighează 
într-o altă direcţie - unii spun că spre Wendlyn, unii că spre 
Eyliwe, alţii spun că fuge spre cealaltă parte a lumii. Dar nu este 
în Nord. Se pare că nu va fi, pentru o vreme. Nu este înţelept să- 
ţi lași casa fără apărare, dacă mă întrebi pe mine. Dar este 
foarte tânără; nu are de unde să știe multe despre războaie. 

Lorcan se îndoia de asta și se îndoia că ticăloasa nu făcea o 
mișcare fără sprijinul lui Whitethorn sau al fiului lui Gavriel. Dar 
Elide expiră cu un tremur. 

— De ce ar părăsi Terrasenul? 

— Cine știe? Femeia se întoarse la mâncarea și la compania 
ei. Se pare că regina are obiceiul să apară pe neașteptate, să 
dezlănţuie haosul și să dispară din nou. s-au pariat bani buni pe 
locul în care o să-și facă apariţia. Eu spun că în Banjali, în Eyliwe 
- Vross de aici spune că în Varese, în Wendlyn. 


— De ce în Eyliwe? insistă Elide. 

— Nu știu, dar cred că ar fi chiar proastă să-și deconspire 
planurile. Femeia îi aruncă lui Elide o privire tăioasă ca și când i- 
ar fi spus să nu mai vorbească despre asta. 

Elide se întoarse la mâncarea și la berea ei, ploaia și tunetul 
acoperind pălăvrăgeala din cameră. 

Lorcan o privi cum bău toată berea din halbă în liniște. Și, 
când păru mai puţin suspectă, se ridică și plecă. 

Elide intră în alte două taverne din oraș și făcu aceleași 
lucruri. Cu fiecare povestire, știrile erau un pic diferite, dar 
părerea generală era că Aelin se îndrepta spre sud sau spre est 
și că nimeni nu știa la ce să se aștepte. 

Elide ieși din a treia tavernă, urmată de Lorcan. Nu-și 
vorbiseră de când ea intrase în primul han. El fusese prea 
distras gândindu-se cum ar fi fost să călătorească brusc din nou, 
de unul singur. Să o părăsească... și să nu o mai vadă niciodată. 

lar acum, uitându-se la ploaie și ascultând tunetele, Elide 
spuse: 

— Trebuia să mă duc în Nord. 

Lorcan se trezi că nu voia sa confirme sau să obiecteze. Ca un 
prost fără rost, se trezi... ezitând să o îndrepte spre calea 
iniţială. 

Ea îşi cobori capul, apa și lumina alunecându-i pe pomeţii 
înalţi. 

— Încotro am să mă îndrept acum? Cum am să o găsesc? 

— Ce ai aflat din zvonuri? îndrăzni el să o întrebe. 

Lorcan analizase toate informaţiile, dar voia să-i vadă mintea 
isteaţă la lucru. 

Și o mică parte din el voia să vadă și ce avea să hotărască în 
privinţa despărțirii lor. 

— Banjali - în Eyliwe. Cred că se duce în Banjali, spuse încet 
Elide. 

Lorcan încercă să nu pară prea ușurat. Ajunsese la aceeași 
concluzie, chiar dacă numai pentru că asta ar fi făcut 
Whitethorn - iar el îl antrenase pe prinţ câteva decenii. 

Ea îşi frecă faţa. 

— Cât... cât de departe este? 

— Departe. 

Ea coborî mâinile, trăsăturile-i fiind rigide și palide. 

— Cum ajung acolo? Cum... 


Ea îşi masă pieptul. 

— Pot să-ţi fac rost de o hartă, se trezi el spunând, doar ca sa 
vadă dacă ea i-ar fi cerut să rămână. 

Ea înghiţi în sec și scutură din cap, unduindu-și părul negru. 

— Nu mi-ar fi de niciun folos. 

— Hărțile sunt mereu folositoare. 

— Nu și dacă nu știi să citeşti. 

Lorcan clipi, întrebându-se dacă auzise bine. Dar culoarea îi 
pătă obrajii albi și, într-adevăr, rușinea și disperarea îi înceţoșau 
ochii negri. 

— Dar tu... 

În ultimele săptămâni, ea nu avusese ocazia să dezvăluie 
lucrul acesta, îşi dădu el seama. 

— Am învăţat literele, dar când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, 
spuse ea, și am fost dusă într-un... Doica mea era analfabetă. 
Așa că mai mult nu am învăţat și am uitat și ce știam. 

El se întrebă dacă ar fi observat vreodată, în cazul în care ea 
nu i-ar fi spus. 

— Pare că ai reușit să supravieţuiești destul de impresionant 
fără asta. 

El vorbise fără sa se gândească, dar i se păruse o concluzie 
potrivită. Ea zâmbi. 

— Presupun că da, spuse ea gânditoare. 

Magia lui Lorcan detectă garnizoana înainte ca el să o audă 
sau să-i simtă mirosul. 

Magia se undui de-a lungul săbiile lor - arme primitive, pe 
jumătate ruginite - iar apoi se scălda în frica tot mai mare, în 
entuziasm, poate chiar și într-o urmă de sete de sânge. 

Nu era bine. Nu când se îndrepta spre ei. 

Lorcan se apropie de Elide. 

— Se pare că prietenii noștri de la carnaval au vrut să câştige 
ușor o monedă de argint. 

Disperarea neajutorată de pe faţa ei se concentra într-o 
vigilenţă sporită. 

— Vin gărzile? 

Lorcan dădu aprobator din cap, pașii auzindu-se acum destul 
de aproape încât el să numere cât de mulţi se apropiau din 
garnizoana din mijlocul orașului, ca să-i prindă, fără îndoială, 
între săbiile lor și râu. Dacă ar fi fost să pună un pariu, ar fi 


pariat că cele două poduri care traversau râul - la zece străzi 
distanţă de ei - erau deja pline de gărzi. 

— Ai de ales, spuse el. Fie rezolv problema asta aici și ne 
întoarcem la han ca să aflăm dacă Nik și Ombriel au vrut să 
scape de noi... 

Elide strânse din buze, iar el îi află opţiunea înainte să i-o 
prezinte: 

— Fie ne urcăm într-una dintre barje și plecăm naibii chiar 
acum. 

— A doua, şopti ea. 

— Bun, fu singurul lui răspuns când o apucă de mână șio 
trase înainte. În ciuda puterii lui care-i sprijinea piciorul, ea era 
prea lentă... 

— Fă-o odată! izbucni ea. 

Așadar, Lorcan o aruncă pe umăr, scoţându-și securea cu 
cealaltă mână, și alergă spre apă. 


Elide se împinse și se lovi de umărul lat al lui Lorcan, 
ridicându-și capul destul cât să privească strada din spatele lor. 
Nici urmă de gărzi, dar... vocea slabă care-i șoptea deseori la 
ureche o împingea acum să plece. Să scape. 

— Porţile de la intrarea în oraș, şopti ea în timp ce mușchii și 
oasele o loviră în burtă. Au să fie și acolo. 

— Lasă-i în seama mea! 

Elide încercă să nu-și imagineze ce însemna asta, dar apoi 
ajunseră la docuri, iar Lorcan alergă spre o barjă, cobori repede 
treptele cheiului și păși pe puntea lungă din lemn. Barja era mai 
mică decât celelalte, singura cameră din mijloc fiind vopsită în 
verde. Era goală - în afară de câteva cutii cu marfa la provă. 

Lorcan puse toporul la loc, iar Elide îl apucă de umăr, 
înfigându-și degetele în mușchi atunci când el o aruncă peste 
buza înaltă a barjei și pe scândurile din lemn. Ea se clătină un 
pas când picioarele i se obișnuiră cu mișcarea râului, dar... 

Lorcan se întorcea deja spre bărbatul slab ca o trestie care 
venea repede spre ei, cu cuțitul scos. 

— Aia e barca mea, se plânse acesta. 

El îşi dădu seama, mai exact, cu cine avea să se lupte când 
cobori scara mică din lemn, pe doc, și se uită la conformaţia lui 
Lorcan, la securea și sabia din mâinile late ale războinicului, 
expresia morţii fiindu-i cu siguranţă întipărită pe chip. 


Lorcan spuse simplu: 

— Acum este barca noastră. 

Bărbatul privi între ei. 

— Nu... nu ai să treci de poduri sau de zidurile orașului... 

Câteva momente. Ei aveau doar câteva momente la dispoziţie 
înainte să vină gărzile. 

— Urcă, acum! îi zise Lorcan bărbatului. 

Bărbatul începu să se retragă. 

Elide îşi sprijini o mână de marginea lată și înaltă a bărcii și 
spuse cu calm: 

— O te ucidă înainte să cobori scara. Scoate-ne din oraș și îţi 
promit că ai să fii eliberat de îndată ce scăpăm! 

— Ai să-mi tai gâtul atunci la fel de bine cum ai face-o acum, 
spuse bărbatul, înghițind în sec. 

Într-adevăr, Lorcan ţinea securea așa cum știa ea că o ţinea 
înainte să o arunce. 

— Te rog să te mai gândești, spuse Elide. 

Încheietura mâinii lui Lorcan zvâcni ușor. Ar fi făcut-o - l-ar fi 
ucis pe acest bărbat nevinovat, doar ca să scape... 

Bărbatul coborî cuțitul și-l băgă în teaca de la șold. 

— Să mă lăsaţi unde râul cotește dincolo de oraș. 

Asta fu tot ce avea Elide nevoie să audă când bărbatul se 
grăbi spre ei, dezlegă funiile și sări cu ușurința cuiva care făcuse 
asta de o mie de ori, în barcă. El și Lorcan apucară prăjinile ca 
să se împingă spre râu și, de îndată ce se îndepărtară, Lorcan 
spuse printre dinţi: 

— Dacă ne trădezi, ai să mori înainte ca gărzile să apuce să 
urce la bord. 

Bărbatul dădu din cap, virând acum spre ieșirea estică a 
orașului, în timp ce Lorcan o târî pe Elide în cabina formată 
dintr-o singură cameră. 

înăuntru, toate ferestrele erau destul de curate încât să 
sugereze că bărbatul era mândru de barca lui. Lorcan aproape o 
împinse sub o masă din mijloc, faţa de masă brodată protejând- 
o de orice, mai puţin de sunete: de pașii silenţioși ai lui Lorcan, 
deși ea îl simţi ascunzându-se ca să supravegheze mersul 
lucrurilor din cabină; răpăitul ploii de pe acoperișul plat; sunetul 
prăjinii, când se lovea ocazional de marginea bărcii. 

Curând, din cauza faptului că stătea nemișcată și tăcută, 
trupul începu să o doară. 


Așa avea să-i fie viaţa în viitorul apropiat? Vânată și urmărită 
prin lume? 

Și... cum ar fi găsit-o pe Aelin? Ar fi putut să se întoarcă în 
Terrasen, dar nu știa cine conducea din Orynth. Dacă Aelin nu îşi 
recuperase tronul... Poate că un mesaj nerostit îi transmitea că 
pericolul era acolo. Că în Terrasen nu era totul în regulă. 

Dar ca să se ducă în Eyliwe doar pe baza unor speculaţii... 
Dintre toate zvonurile pe care le ascultase Elide în ultimele două 
ore, argumentele căpitanului fuseseră cele mai înțelepte. 

Lumea păru că încremenește cu o încordare fără glas, cu un 
val de frică. 

Însă bărbatul se auzi strigând din nou și metalul scârţâi - era 
o poartă. Porţile orașului. 

Ea rămase sub masă, numărându-și respiraţiile, gândindu-se 
la tot ce auzise. Se îndoia că oamenii de la carnaval aveau să le 
simtă lipsa. 

Și și-ar fi pariat toţi banii din cizmă că Nik și Ombriel fuseseră 
cei care trimiseseră gărzile după ei, decizând că ea și Lorcan 
erau o ameninţare prea mare - mai ales că ilkenii o vânau. Ea se 
întrebă dacă Molly știuse de la bun început, chiar de la prima 
întâlnire, că ei erau mincinoși și dacă îi lăsase pe Nik și pe 
Ombriel să îi trădeze când recompensa era prea bună ca să fie 
refuzată, iar preţul loialității prea mare. 

Elide oftă pe nas. Se auzi un pleoscăit, dar barca se mișcă 
înainte. 

Măcar luase bucăţica de piatră cu ea, deși hainele aveau să-i 
lipsească, așa ponosite cum erau. Hainele astea din piele 
deveneau sufocante în căldura înăbușitoare și, dacă s-ar fi dus 
în Eyliwe, ar fi fost o corvoadă... 

Se auziră pașii lui Lorcan. 

— leși afară! 

Crispându-se când glezna o duru, ea se târî de sub masă și 
privi împrejur. 

— Nu sunt probleme? 

El scutură din cap. Ploaia și apa din râu îl împroșcaseră. Ea se 
uită după el, spre locul din care bărbatul cârmise barca. Nu era 
nimeni acolo - sau în spatele bărcii. 

— A înotat înapoi spre țărm la cotitura râului, îi explică 
Lorcan. 

Elide expiră. 


— Ar putea foarte bine să alerge spre oraș și să le spună. Nu 
ar dura mult să ne ajungă din urmă. 

— Ne vom ocupa de asta, spuse Lorcan, întorcându-se. 

Prea repede. Îi evitase atât de repede privirea... 

Ea studie apa, petele de pe mânecile cămășii lui. Ca și când... 
Ps-ar fi spălat repede și neglijent pe mâini. 

Se uită la securea de la șoldul lui, când el ieși din cabină. 

— L-ai ucis, nu-i așa? Asta fusese pleoscăitul. Un cadavru 
aruncat peste bord. 

Lorcan se opri și se uită peste umărul său lat. Nimic uman nu i 
se citea în ochii. 

— Dacă vrei să supravieţuiești, trebuie să fii dispus să faci ce 
este necesar. 

— Poate că avea o familie care depindea de el. 

Ea nu văzuse nicio verighetă, dar asta nu însemna nimic. 

— Nik și Ombriel nu s-au gândit la noi când ne-au denunţat 
celor din garnizoană. 

Lorcan se duse pe punte, iar ea se năpusti după el. Copaci 
luxurianţi flancau râul, ca un scut viu în jurul lor. 

lar acolo - acolo pe scânduri, era o pată strălucitoare și 
închisă la culoare. Stomacul i se ridică. 

— Plănuiai să mă minţi! spuse ea mânioasă. Dar cum mi-ai fi 
explicat aia? 

El ridică din umeri. Lorcan luă prăjina și se mișcă grațios spre 
marginea bărcii, de unde îi îndepărtă de un banc de nisip de 
care se apropiau. 

II ucisese pe bărbatul acela... 

— l-am jurat că o să fie eliberat. 

— Tu i-ai jurat, nu eu! 

Ea îşi strânse degetele în pumni, iar acel obiect - acea piatra 
- înfășurată într-o bucată de pânză, în jacheta ei, începu să se 
agite. 

Lorcan încremeni, ţinând strâns prăjina în mâini. 

— Ce este aia? spuse el prea încet. 

Ea rămase pe loc. N-avea de gând să dea înapoi din calea lui, 
să-i permită să o intimideze, să o domine, să ucidă oameni ca ei 
să poată să scape... 

— Ce. Este. Aia. 

Ea refuză să vorbească, să atingă măcar umflătura din 
buzunar. Aceasta zvâcnea și băzâia, o bestie care îşi deschidea 


ochiul, dar Elide nu îndrăzni să întindă mâna, să recunoască 
prezenţa ciudată și nepământeană. 

Ochii lui Lorcan se măriră puţin, apoi el lăsă jos prăjina, 
traversă puntea și intră în cabină. Ea zăbovi lângă margine, 
neștiind dacă să-l urmeze sau să sară în apă și să înoate spre 
țărm, dar... 

Zgomotul surd al metalului pe metal se auzi, ca și când ceva 
ar fi fost deschis, iar apoi... 

Strigătul lui Lorcan scutură barca, râul, copacii. Păsările cu 
picioare lungi ale râului îşi luară zborul. 

Apoi Lorcan deschise ușa atât de violent, încât aproape o 
scoase din balamale și aruncă în râu ceea ce păreau a fi 
cioburile unei amulete sparte. Sau încercă să o facă. Lorcan 
aruncă obiectul atât de puternic, încât sări dincolo de râu și se 
izbi de un copac, scobind o bucată de lemn. 

El se întoarse, iar mânia lui Elide se domoli un pic în faţa furiei 
care îi contorsiona trăsăturile. Lorcan se îndreptă spre ea, 
apucând prăjina ca și când s-ar fi abținut să nu o gâtuie și o 
întrebă: 

— Ce porţi asupra ta? 

lar întrebarea, violenţa, pretenţia lui de a ști și aroganţa o 
făcură și pe ea să vadă roșu în faţa ochilor. Așadar, Elide spuse 
încet și cu venin: 

— De ce nu îmi tai gâtul, ca să afli singur? 

Nările lui Lorcan se umflară. 

— Dacă ai o problemă cu faptul că am ucis pe cineva care 
abia aștepta să ne trădeze când ar fi avut șansa, atunci o să-ţi 
iubești regina. 

De ceva vreme, el lăsase să se înţeleagă că o cunoștea; că o 
cunoștea suficient de bine încât să o facă în feluri oribile, dar... 

— La ce te referi? 

Pe toţi zeii, Lorcan părea că-și pierduse cumpătul când spuse: 

— Celaena Sardothien este o asasină de nouăsprezece ani - 
care se autodeclară cea mai bună din lume. El pufni. A ucis, s-a 
simţit bine și a reușit cumpărând ce a avut nevoie și nu și-a 
cerut niciodată scuze pentru asta, ba chiar s-a mânarit. lar apoi 
primăvara trecută, una dintre santinelele mele, prinţul Rowan 
Whitethorn, a primit misiunea de a se ocupa de ea, când a eșuat 
pe țărmurile din Wendlyn. În schimb, s-a dovedit că s-a 
îndrăgostit de ea. s-a dovedit că, orice ar fi făcut în Munţii 


Cambrian, a împiedicat-o să nu-și mai spună Celaena și să 
înceapă să-și folosească din nou numele adevărat. El zâmbi 
brutal. Aelin Galathynius. 

Elide abia îşi simţea corpul. 

— Ce? fu singurul cuvânt pe care reuși să-l rostească. 

— Regina ta care scuipă foc? Este o asasină nenorocită. 
instruită să fie o ucigașă din clipa în care mama ta a murit 
apărând-o. Instruită să nu fie cu nimic mai bună decât bărbatul 
care ţi-a măcelărit mama și familia regală. 

Elide scutură din cap, mâinile tremurânau-i. 

— Ce? repetă ea. 

Lorcan râse fără să se amuze. 

— Cât ai stat închisă în turn vreme de zece ani, ea s-a răsfăţat 
cu bogăţiile din Rifthold, alintată și menajată de stăpânul ei - 
Regele Asasinilor - pe care l-a ucis cu sânge rece în primăvara 
trecută. Deci află că salvatoarea ta de mult pierdută nu este cu 
mult mai bună decât mine. Află că l-ar fi ucis pe bărbatul acela 
tot așa cum am făcut-o eu și că, la fel ca și mine, nu prea ţi-ar 
tolera smiorcăielile. 

Aelin... o asasină. Aelin - aceeași persoană căreia trebuia să-i 
dea piatra... _ 

— Ştiai, spuse ea. In tot timpul cât am fost împreună, ai știut 
că eu caut aceeași persoană. 

— Ţi-am spus că, dacă o găsești pe una, o găsești și pe 
cealaltă. 

— Ai știut și nu mi-ai spus. De ce? 

— Tu nu mi-ai spus secretele tale. Nu văd de ce ţi le-aș spune 
pe ale mele. 

Ea închise ochii, încercând să ignore pata întunecată de pe 
lemn - încercând să aline usturimea cuvintelor lui și să sigileze 
gaura care se deschisese sub picioarele ei. Ce fusese în amuleta 
aceea? De ce strigase el și... 

— Mica ta regină, rosti Lorcan batjocoritor, este o criminală, o 
hoaţă și o mincinoasă. Deci, dacă ai de gând să-mi spui că sunt 
așa, atunci fii pregătită să-i spui și ei. 

Pielea o strângea prea mult, iar oasele îi erau prea fragile ca 
să suporte mânia care prelua controlul. Ea căută cuvintele 
potrivite ca să-l rănească, aidoma unui pumn de pietre pe care 
să i le poată arunca în cap lui Lorcan. 

Elide spuse printre dinţi: 


— M-am înșelat. Am spus că noi doi suntem la fel - că nu 
avem familie și prieteni. Dar eu nu am pentru că pământul și 
circumstanţele mă separă de ei. Tu nu ai deoarece nimeni nu 
suportă să stea în preajma ta. 

Ea încercă - și reuși, dacă furia care dansa în ochii lui era 
vreun semn - să se uite la el de sus, chiar dacă era mai înalt ca 
ea. 

— Și știi care este cea mai mare minciună pe care le-o spui 
tuturor, Lorcan? Că preferi să fie așa. Dar ce aud eu, când te 
plângi de regina mea ticăloasă. Nu aud decât cuvintele cuiva 
care este foarte invidios, singuratic și jalnic. Nu aud decât 
cuvintele cuiva care a văzut cum Aelin și prinţul Rowan s-au 
îndrăgostit și care i-a urât din cauza fericirii lor - pentru că tu 
ești atât de nefericit. 

Ea nu se putu opri de îndată ce începu să vorbească. 

— Așa că n-ai decât să spui că Aelin e o criminală, o hoaţă și o 
mincinoasă. N-ai decât să spui că e o regină ticăloasă, care 
scuipă foc. Dar iartă-mă, dacă am să-mi permit să judec eu 
lucrurile astea când am să o întâlnesc. Și am să o întâlnesc. Ea îi 
arătă râul noroios și gri care curgea în jurul lor. Mă duc în 
Eyliwe. Du-mă la țărm și-am să mă despart de tine la fel de ușor 
cum te-ai despărţit tu de bărbatul acela. 

Lorcan o măsură din priviri, dezgolindu-și dinţii suficient, încât 
să-și arate caninii ușor alungiţi. Dar ei nu-i păsa de descendența 
lui fae, de vârsta lui sau de abilitatea de a ucide. 

După o clipă, el se întoarse să împingă prăjina de fundul 
râului - nu ca să îi ducă la țărm, ci să îi ghideze de-a lungul 
râului. 

— Nu ai auzit ce am spus? Du-mă la țărm! 

— Nu. 

Furia îi copleși raţiunea, ignorând avertismentele lui Anneith 
când se năpusti către el. 

— Nu? 

El lăsă prăjina să se târască în apă și se întoarse cu faţa la ea. 
Nu afișa nicio emoție - nici măcar mânie. 

— Râul și-a schimbat direcţia spre sud în urmă cu trei 
kilometri. După harta din cabină, putem să ne îndreptăm direct 
spre sud și apoi să găsim cea mai rapidă cale spre Banjali. 

Ea îşi șterse stropii de ploaie de pe fruntea udă când Lorcan 
îşi apropie faţa destul de mult încât să respire același aer. 


— Se pare că și eu am acum treabă cu Aelin Galathynius. 
Felicitări, Lady! Te-ai ales cu un ghid spre Eyliwe. 

O lumină rece și ucigașă se zărea în ochii lui, iar ea se întrebă 
ce naiba îl făcuse să strige. 

Dar el îşi cobori privirea spre buzele ei, strânse de mânie. Și, 
o parte din ea, care nu avea nicio legătură cu frica, rămase 
nemișcată la atenţia acordată, chiar dacă alte părţi i se înmuiară 
un pic. 

În cele din urmă, ochii lui Lorcan îi întâlniră pe ai ei, iar el mai 
mult îi mormăi: 

— În ceea ce îi privește pe ceilalţi, ești încă soţia mea. 

Elide nu obiectă - nici măcar când se întoarse în cabină, 
ajutată să meargă de magia lui nesuferită, și trânti ușa atât de 
tare, încât sticla zăngăni. 


Norii de furtună se împrăștiară ca să dezvăluie o noapte 
înstelată și o lună suficient de strălucitoare pentru ca Lorcan să 
navigheze pe râul calm și îngust. 

El cârmi ore în șir, gândindu-se la cum anume să o ucidă pe 
Aelin Galathynius fără ca Elide sau Whitethorn să intervină, iar 
apoi la cum avea să-i taie cadavrul și să-l dea la ciori. 

Ea îl minţise. Ea și Whitethorn îl păcăliseră în ziua în care 
prinţul îi înmânase cheia Wyrd. 

În amuletă nu fusese decât unul dintre inelele acelea - un inel 
complet inutil din piatră Wyrd, înfășurat într-o bucată de 
pergament, cu o mâzgălitură feminină: 


În speranţa că ai să descoperi niște termeni mai creativi cu 
care să mi te adresezi, în afară de „căţea”, când ai să găsești 
asta. 

Cu toată dragostea. 

A.A.G. 


Avea să o omoare. Lent. Creativ. El fusese forţat să jure cu 
sânge că inelul Matei chiar oferea imunitate împotriva Valgilor 
când era purtat - nu se gândise să întrebe dacă și cheia lor 
Wyrd era adevărată. 

lar Elide - ceea ce purta Elide, ceea ce îl făcuse să-și dea 
seama... Avea să se gândească mai târziu la ce urma să-i facă 
lui Lady de Perranth. 


Singura lui consolare era că furase din nou inelul Matei, dar 
mica ticăloasă încă avea cheia. Și, dacă Elide trebuia oricum să 
se ducă la Aelin... O, ar fi găsit-o pe Aelin pentru Elide. 

Și ar fi făcut-o pe Regina Terrasenului să se târască în faţa lui 
înainte s-o omoare. 


Capitolul 44 


Lumea începea și se termina în flăcări. 

O mare de foc în care nu puteai să respiri, să auzi altceva în 
afară de pământul topit care se revărsa. Adevărata inimă de foc 
- unealta creaţiei și a distrugerii. lar ea se scălda în asta. 

Greutatea o sufoca în timp ce se agita, căutând o suprafaţă 
sau un fund de care să se împingă. Nu exista așa ceva. 

Ca și când i-ar fi inundat gâtul, clocotindu-i în sânge și topind- 
o, ea începu să ţipe fără zgomot, implorând-o să înceteze... 

„Aelin” 

Numele, strigat în miezul de foc din inima lumii era un far, o 
chemare. Ea se născuse așteptând vocea aceea, o căutase 
orbește toată viaţa, ar fi urmat-o până la capătul lumii... 

„Aelin” 

Aelin căzu din pat, cu flăcări în gură, în gât și în ochi. Flăcări 
adevărate. 

Nuanţele de auriu și albastru se împleteau printre rândurile 
clocotitoare de roșu. Flăcări adevărate, erupte din ea, care 
arseseră cearșafurile, cruţându-i camera și restul patului, nava 
din mijlocul mării scăpând de la incinerare datorită unui zid 
indestructibil de aer. 

Mâinile înfășurate în gheaţă îi strânseră umerii și, prin flăcări, 
chipul încruntat al lui Rowan apăru, ordonându-i să respire... 

Ea inspiră. Mai multe flăcări se grăbiră să-i intre pe gât. 

Nu exista niciun fir, nicio lesă care să-i controleze magia. O, 
zeilor... o, zeilor, ea nu putea nici măcar să simtă în apropiere o 
ameninţare arzătoare. Nu era decât flacăra aceasta... 

Rowan îi cuprinse faţa cu mâinile, aburul unduindu-se unde 
gheaţa și vântul lui îi întâlniră focul. 

— Tu ești stăpâna lui; tu îl controlezi. Frica ta îi dă dreptul să 
preia controlul. 


Corpul i se arcui din nou pe saltea, complet gol. Probabil că-și 
arsese hainele - cămașa preferată a lui Rowan. Flăcările ei 
arseră mai intens. 

Cu putere, el o smulse și o obligă să-i întâlnească privirea 
când spuse: 

— Te văd. Te văd toată. Și nu îmi este frică. 

„Nu o să-mi fie frică” 

O linie în strălucirea arzătoare. 

„Numele meu este Aelin Ashryver Galathynius... 

Și nu o să îmi fie frică.” 

La fel de sigur, ca și când ar fi apucat-o în mână, lesa apăru, 
întunericul intră, binecuvântat și calm, acolo unde flacăra se 
dezlănţuise. 

Ea înghiţi o dată, de două ori. 

— Rowan! 

Cu o strălucire aproape animalică în privire, el o studie cu 
atenție din cap până-n picioare. 

Inima îi bătea cu putere, bubuind - panicată. 

— Rowan, repetă ea. 

El tot nu se mișcă, nu încetă să o fixeze cu privirea, în 
căutarea semnelor suferinței. Panica lui o făcu să simtă ceva în 
piept. 

Aelin îl apucă de umăr, înfigându-și unghiile în violenţa 
nestăpânită din trupul lui, ca și cum el ar fi scăpat de lesele 
care-l înfrânau, în anticiparea luptei de a o ţine pe ea și nu pe 
vreo zeiţă sau ceva mai rău în acest corp. 

— Calmează-te! Acum. 

El nu se linişti. Dându-și ochii peste cap, ea îi trase mâinile de 
pe faţa sa, ca să se aplece și să arunce cearșafurile de pe ei. 

— Sunt bine, spuse ea, pronunţând fiecare cuvânt. Tu ai avut 
grijă de asta. Acum, dă-mi niște apă. Mi-e sete. 

Un ordin simplu și ușor. Să o servească, așa cum el Îi 
explicase că le plăcea masculilor fae să fie necesari; ca să le fie 
satisfăcută acea parte din ei care voia să facă tărăboi și să dea 
în mintea copiilor. Să îl facă să fie civilizat și raţional din nou. 

Pe chipul dur al lui Rowan se citea o furie feroce, dar 
dedesubtul acestei măști se ascundea o spaimă mocnindă. 

Așadar, Aelin se aplecă și îl mușcă de maxilar, asigurându-se 
că îl zgârie cu caninii și îi spuse, lipindu-se de el: 


— Dacă nu începi să te porţi ca un prinţ, poţi să dormi pe 
podea. Rowan se retrase, faţa lui sălbatică neaparţinând în 
întregime lumii acesteia, dar încet, ca și când ar fi înţeles 
cuvintele, iar trăsăturile i se îmblânziră. Încă părea nervos, dar 
nu într-atât încât să ucidă, ameninţare invizibilă împotriva ei, 
când se aplecă și-i mușcă la rândul lui ușor maxilarul, spunându- 
i la ureche: 

— Am să te fac să regreţi că m-ai ameninţat, prinţesă! 

O, zeilor! Ea îşi strânse degetele de la picioare, dar îi zâmbi 
prostește când el se ridică în picioare, toţi mușchii corpului său 
unduindu-se la fiecare mișcare, și îl urmări îndreptându-se 
grațios ca o felină spre lavoar și cana de apă de deasupra. 

Ticălosul avu tupeul să o măsoare din priviri când ridică 
ulciorul. lar apoi îi zâmbi satisfăcut, ca un mascul, când umplu 
un pahar chiar până la buză, oprindu-se cu precizia unui expert. 

Ea se gândi dacă să trimită o flacără care să-i ardă fundul gol 
când lăsă jos ulciorul cu mare grijă și calm. După aceea, se 
întoarse spre pat, privind-o la fiecare pas și lăsă apa pe măsuţa 
de alături. 

Aelin se ridică pe genunchii surprinzător de stabili, ca să stea 
cu faţa la el. 

Doar scârţâitul navei și șuieratul valurilor care se spărgeau de 
ea umplură camera. 

— Ce a fost asta? întrebă ea încet. 

El închise ochii. 

— Am fost... eu, care mi-am pierdut controlul. 

— De ce? 

El se uită la hublou și la marea poleită de razele lunii de 
dincolo de el. Nu-i stătea deloc în fire să-i evite privirea. 

— De ce? insistă ea. 

În cele din urmă, Rowan o privi. 

— Nu știam dacă te-a luat din nou. Nu conta că, acum, cheia 
Wyrd era lângă pat, și nu la gâtul ei. Chiar și când mi-am dat 
seama că nu erai decât sclava magiei, eu tot... Magia te-a luat. 
A trecut mult timp de când nu am fost sigur... de când nu am 
știut cum să te aduc înapoi. El îşi dezgoli dinţii și expiră sacadat, 
direcţionându-și acum furia în interior. Înainte să-mi spui că sunt 
un fae ticălos și teritorial, permite-mi să mă scuz și să-ţi explic 
faptul că este foarte greu... 

— Rowan. 


El se linişti. Traversă mica distanţă dintre ei, fiecare pas fiind 
răspunsul vreunei întrebări pe care o adresase ea din clipa în 
care sufletul ei luase fiinţă. 

— Nu ești om. Nu mă aştept să fii. 

El păru să se retragă, dar ea îi atinse pieptul gol, în dreptul 
inimii care încă-i bubuia sub palmă. 

Ea spuse încet, simțind inima sub mâna ei: 

— Nu-mi pasă că ești fae sau om, dacă ești Valg sau un 
nenorocit de vârcolac. Ești ceea ce ești. Și eu îmi doresc... am 
nevoie, Rowan, de cineva care nu îşi cere scuze pentru cine 
este. Tu nu ai făcut-o niciodată. Ea se aplecă în faţă, ca să-i 
sărute pielea goală, acolo unde o atinsese cu mâna. Te rog să 
nu începi să o faci acum. Da, uneori mă enervezi cu prostiile tale 
de fae posesiv, dar... ţi-am auzit vocea. M-a trezit. M-a scos din 
acel... loc. 

EI îşi înclină capul până ce fruntea i se sprijini de a ei. 

— Îmi doresc să fi avut mai multe să-ţi ofer - în războiul 
acesta și după el. 

Ea îi cuprinse talia goală cu braţele. 

— Îmi oferi mai multe decât am sperat vreodată. 

El păru să obiecteze, dar ea spuse: 

— Și, de când Darrow și Rolfe m-au informat că ar trebui să 
mă căsătoresc din interes, de dragul războiului, mi-am dat 
seama că ar trebui să procedez taman invers. 

El pufni. 

— Tipic. Dar dacă Terrasenul are nevoie... 

— lată cum văd eu lucrurile, spuse ea, retrăgându-se ca să-i 
studieze chipul aspru. Nu avem timp. lar căsătoria cu un rege 
străin, cu contractele și distanţele, plus lunile de care are nevoie 
să adune și să trimită o armată... nu avem atât de mult timp la 
dispoziţie. Nu avem decât momentul prezent. Și nu-mi trebuie 
un soţ care să încerce să se ia la întrecere cu mine sau pe care 
să fiu nevoită să-l izolez undeva pentru siguranţa lui sau care să 
se ascundă într-un colţ când am să mă trezesc înconjurată de 
flăcări. Ea îi sărută din nou pieptul tatuat, chiar în locul în care 
inima bătea cu putere. Asta, Rowan - asta e tot ce-mi trebuie. Și 
nimic mai mult. 

Reverberaţiile respirației lui profunde și sacadate îi răsunară 
în obraz, iar el îi mângâie părul cu o mână, pe spatele gol, și mai 
jos. 


— Un regat care poate schimba lumea. 

Ea îi sărută colţul gurii. 

— Vom găsi o cale - împreună. Erau cuvintele pe care i le 
spusese el cândva, cuvintele care începuseră să-i vindece inima 
distrusă. Și pe a lui. Te-am rănit... rosti ea ragușit. 

— Nu. El îşi trecu degetul mare peste pometul ei. Nu, nu m-ai 
rănit și nu mi-ai făcut nimic altceva. 

Ceva se prăbuși în pieptul ei, iar Rowan o cuprinse în braţe 
când ea îşi băgă faţa în gâtul lui. Cu mâinile-i bătătorite îi 
mângâie spatele, toate cicatricele și tatuajele pe care i le făcuse 
el. 

— Dacă o să supravieţuim războiului, şopti ea, după o vreme, 
sprijinindu-și capul pe pieptul lui gol, noi doi va trebui să 
învăţăm cum să ne relaxăm. Să dormim toată noaptea. 

— Dacă supravieţuim războiului, prinţesă, spuse el, trecându- 
și un deget pe spatele ei, am să fac bucuros tot ce ai să-mi ceri. 
Chiar și să învăţ cum să mă relaxez. 

— Și dacă nu o să avem niciun moment de pace nici dupa ce 
o să obţinem Lacătul și cheile și o să-l trimitem pe Erawan 
înapoi în ţinutul lui de iad? 

Amuzamentul dispăru, înlocuit de ceva mai intens când 
degetele lui se opriră pe spatele ei. 

— Chiar dacă o să primim ameninţări de război o dată la două 
zile, chiar dacă o să fim nevoiţi să găzduim emisari capricioși, să 
vizităm regate îngrozitoare și să ne purtăm frumos, am să le fac 
bucuros pe toate, dacă ai să-mi fii alături. 

Ei îi tremurară buzele. 

— Hei, tu! Când ai învăţat să ţii discursuri atât de frumoase? 

— Am avut nevoie de scuza potrivită ca să învăţ, spuse el, 
sărutându-i obrazul. 

Corpul i se încordă și i se înmuie în toate locurile în care ar fi 
trebuit când el îşi mișcă buzele mai jos, sărutând-o ușor pe 
maxilar, pe ureche și pe gât. Ea îşi înfipse degetele în spatele 
lui, dezgolindu-și gâtul, când caninii lui o zgăriară un pic. 

— Te iubesc, îi şopti Rowan pe piele şi-şi trecu limba peste 
locul unde o zgâriase cu caninii. Aș intra în inima aprinsă a 
iadului ca să te găsesc. 

Aproape o făcuse în urmă cu doar câteva minute, voi ea să 
spună. Dar Aelin îşi arcui încă puţin spatele, gemându-și ușor 
dorinţa. Asta - el... Avea să piară vreodată dorinţa? Nevoia nu 


doar de a-l auzi, ci de a o pătrunde atât de adânc, încât să simtă 
că sufletele lor se împleteau, că magia lor dansa... Firul care o 
scosese din miezul aprins de nebunie și distrugere. 

— Te rog, şopti ea şi-şi înfipse unghiile în partea de jos a 
spatelui său, ca să se facă înţeleasă. 

Geamătul slab al lui Rowan fu singurul său răspuns când o 
ridică Ea îi cuprinse talia cu picioarele, lăsandu-l să o ducă nu 
spre pat ci spre perete, iar senzaţia lemnului pe spatele ei, în 
comparaţie cu duritatea lui, care o împingea din faţă... 

Aelin gâfâi printre dinţii care-i scrâșniră când el îşi trecu din 
nou limba peste locul acela de pe gâtul ei. 

— Te rog. 

Ea îi simţi zâmbetul pe piele, când Rowan o pătrunse adânc și 
puternic și o mușcă de gât. 

Era o revendicare teribilă și adevărată, de care înţelegea că el 
ave disperată nevoie. De care avea ea nevoie, iar cu dinţii și 
corpul ei în ea... Urma să ia foc, să se nimicească din cauza 
nevoii nimicitoare... 

Rowan începu să-și miște ușor coapsele, cu caninii încă înfipţi 
în gâtul ei. În timp ce limba îi alunecă de-a lungul celor două 
puncte de plăcere și ușoară durere și-i gustă însăși esenţa ca și 
când ar fi fost vin. 

El râse pe un ton jos și răutăcios când orgasmul o făcu să îl 
muște de umăr ca să nu ţipe prea tare și să trezească fiinţele 
care dormeau pe fundul mării. 

Când în cele din urmă Rowan îşi îndepărtă buzele de gâtul ei, 
magia lui vindecând micile găuri pe care i le făcuse, o apucă mai 
strâns de coapse, ţintuind-o de perete în timp ce se mișcă mai 
profund și mai puternic. 

Aelin îşi trecu degetele prin părul lui, când îl sărută pasional și 
îşi gustă sângele de pe limba lui. 

Ea îi şopti pe buze: 

— Am să găsesc mereu o cale să mă întorc la tine. 

De data asta, când Aelin întrecu limita, Rowan plonjă odată cu 
ea. 


Manon Cioc-Negru se trezi. 

Niciun sunet, niciun miros și niciun indiciu nu tradaseră 
motivul pentru care se trezise, dar instinctele de prădător 
simţiseră ceva în neregulă și îi stricaseră somnul. 


Ea clipi când se ridică, rănile durând-o mai puţin acum și 
constată că avea mintea limpede. 

Camera era aproape întunecată, cu excepţia luminii lunii care 
pătrundea prin hublou ca să-i lumineze cabina înghesuită. Cât 
timp o furase somnul și melancolia îngrozitoare? 

Ea ascultă atent scârţăitul navei. Un mormăit ușor se auzi de 
deasupra - Abraxos. Era încă în viaţă. Incă dormea - cunoștea 
mormăitul bârâit și moleșit. 

Ea testă cătușele de la încheieturi, ridicându-le ca să 
privească încuietoarea. Lanţurile groase și ancorate bine de zid 
erau un soi de invenţie inteligentă. Și gleznele erau în aceeași 
situaţie. 

Nu-și amintea ultima dată când fusese în lanţuri. Cum de 
îndurase Elide asta timp de zece ani? 

Poate că avea să o găsească pe fată imediat ce ar fi ieșit de 
aici. Oricum se îndoia că regele Havilliard știa ceva de Cele 
Treisprezece. Urma să se furișeze pe spatele lui Abraxos, să 
zboare spre coastă și să o găsească pe Elide înainte de a da de 
urma sabatului ei. lar apoi... nu știa ce ar mai fi făcut. Dar era 
mai bine decât să zacă aici ca un vierme la soare, lăsând 
disperarea care o controlase zilele sau săptămânile astea să o 
distrugă. 

Dar, ca și când l-ar fi chemat, ușa se deschise. 

Dorian stătea acolo, cu o lumânare în... 

Nu era o lumânare. Flacăra care îi înconjura degetele îi făcu 
ochii de safir să strălucească intens când o găsi trează. 

— Tu ai fost cea care a trimis valul de putere? 

— Nu. Deși nu îi era greu să presupună cine fusese, aşadar. 

Vrăjitoarele nu posedă o astfel de magie. 

El îşi înclină capul, flăcările pătându-i cu auriu părul negru- 
albăstrui. 

— Dar tu trăiești de multă vreme. 

Ea dădu aprobator din cap, iar el îi înţelese gestul ca pe o 
invitaţie să se așeze pe scaunul său obișnuit. 

— Puţina magie pe care o avem se numește Cedare, spuse 
ea, şi simţi un fior pe șira spinării. De obicei, nu putem să o 
invocăm sau să o folosim, dar, pentru o clipă din viaţa ei, o 
vrăjitoare poate să invoce o putere extraordinară pe care să o 
dezlănţuie asupra inamicilor. Preţul pe care îl plătește e faptul 
că explozia o incinerează, iar corpul îi este cedat Intunericului. 


În războaiele vrăjitoarelor, au apelat la Cedări în toate bătăliile și 
încăierările dintre ambele tabere. 

— Este sinucidere - să te arunci în aer... și să iei inamicii cu 
tine. 

— Este, și nu este frumos. Când vrăjitoarea Dinţi-De-Fier îşi 
cedează viaţa Întunericului, puterea acestuia o umple și se 
dezlănţuie din ea într-un val negru. E o manifestare a ceea ce 
este în sufletele noastre. 

— Ai văzut cum se face? 

— O singură dată, mi-a arătat o vrăjitoare tânără și speriată 
care știa că nu o să aibă parte de glorie în alt mod. Numai că a 
distrus jumătate din armata vrăjitoarelor Dinţi-De-Fier și pe cea 
a vrăjitoarelor Crochan. 

Gândul îi rămase la cuvânt. Crochan. Poporul ei... 

Nu poporul ei. Ea era o nenorocită de Cioc-Negru... 

— Vrăjitoarele Dinţi-De-Fier o vor folosi împotriva noastră? 

— Dacă vă confruntaţi cu sabaturi de rang inferior, da. 
Sabaturile mai vechi sunt prea arogante și pricepute ca să 
aleagă Cedarea, în loc să câştige prin luptă. Dar sabaturile mai 
tinere și mai slabe se sperie sau vor să-și câştige vitejia prin 
sacrificiu. 

— Este o crimă. 

— Este război. lar războiul înseamnă crimă, indiferent din care 
tabără faci parte. 

Furia licări pe chipul lui, iar ea îl întrebă: 

— Ai ucis vreodată un om? 

El deschise gura ca să nege, dar lumina din mâna lui se 
stinse. O făcuse. Când purtase colierul, presupuse ea. Valgul din 
el o făcuse. De multe ori. Și nu frumos. 

— Când ai să-i înfrunţi din nou, amintește-ţi ce te-au obligat 
să faci, spuse Manon. 

— Mă îndoiesc de faptul că am să uit vreodată, vrăjitoareo! 

El se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă. 

— Lanţurile astea îmi sfâşie pielea, zise Manon. Cu siguranţă 
înţelegi creaturile înlănţuite. Dorian se opri. Ea îşi ridică mâinile, 
arătându-i lanţurile. Promit că nu am să fac niciun rău. 

— Nu este decizia mea. Acum că vorbești din nou, poate ai să 
o îmbunezi pe Aelin spunându-i ce insistă să afle de la tine. 

Manon habar nu avea ce o întrebase regina. 


— Cu cât stau mai mult aici, prinţișorule, cu atât este mai 
probabil să fac ceva stupid când mă eliberezi. Măcar lasă-mă să 
simt vântul în faţă. 

— Ai o fereastră. Du-te și stai în faţa ei! 

O parte din ea se îndreptă la asprimea și răutatea din tonul 
acela, la mișcarea umerilor laţi. 

— Dacă aș fi dormit, ai mai fi zăbovit ca să te uiţi la mine o 
vreme? întrebă ea mieros. 

Amuzamentul de gheaţă îi licări în ochi. 

— Ai fi obiectat? 

Și poate că era nesăbuită și sălbatică și încă puţin ameţită din 
cauză că pierduse sânge, dar spuse: 

— Dacă plănuiești să te strecori aici la miezul nopţii, ar trebui 
să ai cel puţin decenţa să te asiguri că mă aleg cu ceva din asta. 

Lui îi zvâcniră buzele, deși zâmbetul era rece și senzual într- 
un fel care o făcea să se întrebe cum ar fi fost să se joace cu un 
rege binecuvântat cu magie brută. Dacă ar fi făcut-o să implore 
pentru prima dată în lunga ei viaţă. El părea în stare de asta - 
poate dispus să lase un strop de cruzime să pătrundă în 
dormitor. Ea îşi simţi sângele bâzâind. 

— Pe cât de tentant ar fi să te văd goală și înlănţuită... El râse 
încet. Nu cred că ţi-ar plăcea să pierzi controlul. 

— Și tu cu câte femei ai fost ca să-ţi dai atât de repede seama 
ce-și dorește o vrăjitoare? 

Zâmbetul deveni indolent. 

— Un domn nu spune niciodată. 

— Cu câte? 

El avea doar douăzeci de ani - deși era un prinţ, rege acum. 
Era foarte probabil ca femeile să-i fi făcut ochi dulci de când i se 
îngroșase vocea. 

— Tu cu câţi bărbaţi ai fost? îi răspunse el. 

Ea rânji superior. 

— Cu destui încât să știu cum să mă ocup de nevoile prinților 
muritori. Cât să știu ce te-ar face să implori. 

Nu conta că ea se gândea la cu totul altceva. 

El traversă încăperea, dincolo de lanţurile ei și-i invadă spaţiul 
personal. Se aplecă peste ea și aproape că-i atinse nasul cu al 
lui, fără ca amuzamentul să i se citească pe chip sau pe buzele-i 
frumoase și crude când spuse: 


— Nu cred că te descurci cu genul de lucruri de care am eu 
nevoie, vrăjitoareo! Și nu am să mai implor pentru nimic în viaţa 
mea. 

lar apoi plecă. Manon se uită după el, un șuierat de furie 
scăpându-i printre buze. La ocazia de a-l prinde, de a-l ţine 
ostatic și de a-și cere libertatea; la aroganţa presupunerii lui; la 
căldura care i se adunase în inima-i care acum zvâcnea destul 
de insistent, încât să îşi strângă picioarele. 

Nu fusese niciodată refuzată. Bărbaţii se sfărâmaseră în 
bucăţi, uneori la propriu, ca să intre în patul ei. lar ea... Nu știa 
ce ar fi făcut dacă el i-ar fi acceptat oferta, dacă ar fi decis să 
afle ce putea face regele, mai exact, cu buzele lui frumoase și 
trupul sculptat. O distracţie - și o scuză să se deteste și mai 
mult, presupuse ea. 

Încă mai clocotea uitându-se la ușă când aceasta se deschise 
din nou. 

Dorian se rezemă de lemnul vechi, iar ea nu îşi dădu seama 
dacă ochii lui străluceau din cauza poftei trupești, a urii sau a 
ambelor sentimente. Dorian trase zăvorul, fără să se uite la el. 

Inima începu să-i bată, iar ea îşi îndreptă toată concentrarea 
nemuritoare asupra respirației lui constante și lente, asupra 
chipului său inexpresiv. 

— Nu am să-mi răcesc gura de pomană spunându-ţi cât de 
stupid ar fi să încerci să mă iei ostatic, spuse el cu o voce dură. 

— Eu nu am să mi-o răcesc pe a mea spunându-ţi să accepţi 
doar ce îţi ofer și nimic mai mult. 

Ea îşi ciuli urechile, dar până și inima lui nenorocită bătea 
constant. Nici urmă de frică. 

— Trebuie să te aud spunând „da”, zise el și îşi îndreptă 
privirea spre lanţuri. 

Ea avu nevoie de o clipă ca să înţeleagă, dar râse încet. 

— Ce atent ești, prinţule! Dar, da. Fac asta pentru că vreau. 
Poate să fie micul nostru secret. 

Oricum nu mai era o persoană importantă acum. Să se culce 
cu inamicul era un nimic în comparaţie cu sângele Crochan care 
îi curgea prin vene. 

Ea începu să-și descheie cămașa albă pe care zeii știau cât o 
purtase, dar el mormăi: 

— O fac eu. 

Pe naiba! Ea atinse cel de-al doilea nasture. 


Niște mâini invizibile o apucară de încheieturi destul de 
strâns, încât ea lăsă cămașa. 

Dorian se îndreptă spre ea. 

— Am spus că o fac eu. 

Manon îl studie din cap până-n picioare, când se înălţă peste 
ea și simţi un fior de plăcere. 

— Îţi sugerez să mă asculţi. 

Numai aroganţa pur masculină din acea afirmaţie... 

— Curtezi moartea dacă... 

Dorian îşi plecă gura spre a ei. 

Atingerea fu ușoară ca o pană, ca o șoaptă. Atentă, calculată 
și atât de neașteptată, încât Manon se arcui un pic spre el. 

EI îi sărută colţul gurii cu aceeași blândeţe de mătase. Apoi 
celălalt colţ. Ea nu se mișcă, nici măcar nu respiră - ca și când 
tot trupul ei aștepta să vadă ce urma să facă. 

Dar Dorian se retrase, studiindu-i ochi, cu o detașare rece, și 
făcu un pas înapoi când văzu ceea ce văzu. 

Degetele invizibile de pe încheieturile ei dispărură. Ușa se 
descuie. lar Dorian îi zâmbi din nou încrezător și îi spuse peste 
umăr: 

— Poate în altă seară vrăjitoareo! 

Manon aproape ţipă când el ieși pe ușă și nu se mai întoarse. 


Capitolul 45 


Vrăjitoarea era lucidă, dar supărată. 

Aedion avusese plăcerea să-i servească micul dejun și 
încercase să nu observe mirosul excitaţiei feminine care mai 
plutea în cabină sau că acesta era împletit cu mirosul lui Dorian. 

Regele avea dreptul să meargă mai departe, îşi aminti Aedion 
câteva ore mai târziu, când scrută orizontul după-amiezii de la 
cârma navei. În orele liniștite când era de serviciu, se gândea 
deseori la faptul că o mustrase pe Lysandra în privinţa mâniei lui 
și a cruzimii faţă de rege. Și poate - doar poate - că Lysandra 
avea dreptate. Și poate că era un miracol faptul că Dorian era în 
stare să se arate interesat de o femeie după ce o văzuse pe 
Sorscha decapitată. Dar... cu vrăjitoarea? Cu fiinţa aia voia să se 
încurce el? 


Când Lysandra i se alătură după treizeci de minute, încă udă 
pentru că patrulase prin apele din faţă, îi adresase întrebarea 
asta. Drumul era liber. 

Lysandra îşi trecu degetele prin părul negru și ud, 
încruntându-se. 

— Am avut clienţi care și-au pierdut soțiile sau iubitele și care 
îşi doreau ceva care să-i distragă. Işi doreau pe cineva care să 
nu le semene iubitelor, poate ca să simtă cu totul altceva. 
Întâmplările prin care a trecut el ar schimba pe oricine. La fel de 
bine ar putea acum să se trezească atras de lucruri periculoase. 

— Era deja înclinat spre așa ceva, şopti Aedion și aruncă o 
privire spre locul în care Aelin și Rowan se antrenau pe puntea 
principală, transpiraţia strălucind auriu când lumina după- 
amiezii se transformă în amurg. 

Dorian se cocoţă pe treptele din apropierea punţii pupei, cu 
Damaris sprijinită pe genunchi, pe jumătate treaz în căldură. O 
parte din Aedion zâmbi știind că Rowan avea să-l ia cu siguranţă 
la bătaie din cauza asta. 

— Aelin era periculoasă, dar încă umană, observă Lysandra. 
Manon... nu este. Probabil că așa îi place lui. Și, dacă aş fi în 
locul tău, nu m-aș băga. 

— Nu am de gând să mă bag în mijlocul dezastrului, nu-ţi face 
griji. Cu toate că, dacă aș fi în locul lui, nu aș lăsa dinţii ăia de 
fier să se apropie de părţile mele preferate. 

Aedion zâmbi când Lysandra îşi lăsă capul pe spate și râse. 

El adăugă: 

— În plus, faptul că am văzut cum Aelin și vrăjitoarea s-au 
certat dimineaţă în privinţa lui Elide a fost suficient să-mi 
amintească să nu mă bag și să mă bucur de spectacol. 

Micuța Elide Lochan - vie și undeva pe-acolo, în căutarea lor. 
Pe toţi zeii! Expresia de pe chipul lui Aelin când Manon îi 
povestise în detaliu tot ce încercase Vernon să-i facă fetei... 

Pentru asta, urma să aibă loc o răfuială în Perranth. Aedion 
însuși avea să-l spânzure pe lord de intestine, de viu. lar apoi, să 
îl răsplătească pe Vernon pentru cei zece ani de groază înduraţi 
de Elide. Pentru piciorul distrus și pentru lanţuri. Pentru turn. 

Închisă într-un turn - într-un oraş pe care el îl vizitase de 
atâtea ori în ultimii zece ani, încât pierduse numărul. Poate că, 
din turn, ea urmărise cum legiunea Bane venise și plecase din 


oraș. Gândindu-se, probabil, că el o uitase sau că nu îi păsa de 
ea. 

lar acum, ea era undeva acolo. Singură. 

Cu un picior permanent distrus, fără să fi fost instruită și fără 
arme. Dacă avea noroc, poate că mai întâi ar fi dat peste 
legiunea Bane. Comandanții lui i-ar fi recunoscut numele și ar fi 
protejat-o. Asta dacă ar fi îndrăznit să și-l dezvăluie. 

Fusese nevoit să se abţină din răsputeri să nu o sugrume pe 
Manon că abandonase fata în mijlocul pădurii Oakwald, pentru 
că nu o dusese în zbor, direct în Terrasen. 

Aelin totuși nu se deranjase să se abţină. 

li dăduse două lovituri, ambele atât de rapide, încât nici 
macar Aripa Conducătoare nu le văzuse. 

O lovise pe Manon cu dosul palmei peste faţă. Pentru că o 
parăsise pe Elide. 

Și, după aceea, un inel de foc îi cuprinsese gâtul lui Manon, 
izbind-o de lemn, când Aelin o făcuse să jure că informaţiile erau 
corecte. 

Sec, Rowan îi amintise lui Aelin că Manon era responsabilă și 
de evadarea și salvarea lui Elide. Aelin spusese doar că, dacă nu 
ar fi fost așa, focul i-ar fi intrat deja pe gât. 

Și asta fusese tot. 

Aelin era încă supărată, după fervoarea cu care se antrena cu 
Rowan pe punte. 

Vrăjitoarea, după mârâiturile și mirosul din cabina ei, era încă 
supărată. 

Aedion era mai mult decât pregătit să ajungă în Mlaștinile 
Stâncoase - chiar dacă, probabil, ceea ce îi aștepta acolo nu era 
atât de plăcut. 

Incă trei zile îi mai despărţeau de coasta estică. lar apoi... 
apoi aveau să vadă cât valora alianţa lui Rolfe, dacă bărbatul 
putea fi de încredere. 

— Nu-l poţi evita la nesfârșit, știi, spuse Lysandra, atrăgându-i 
atenţia asupra celuilalt motiv pentru care el trebuia să coboare 
de pe navă. 

Tatăl său stătea în apropiere de locul în care Abraxos se 
ghemuise la provă, păzind și observând balaurul. Învăţând cum 
să-i ucidă - unde să lovească. 

Nu conta că balaurul era doar cu un pic mai solid decât un 
câine de vânătoare de talie mare, și destul de docil, încât ei nu 


se deranjaseră să-l pună în lanţuri. Oricum nu aveau niciunul 
suficient de mare și era foarte probabil ca bestia să refuze să 
părăsească nava înaintea lui Manon. Abraxos se mișca doar ca 
să vâneze pește sau prăzi mari, Lysandra escortându-l pe sub 
valuri, în forma ei de dragon de mare. lar când bestia se 
întindea pe punte... Leul îi ţinea companie. 

Aedion nu prea vorbise cu Gavriel de când plecaseră din 
Golful Craniului. 

— Nu îl evit, spuse Aedion. Doar că nu mă interesează să 
discut cu el. 

Lysandra îşi aruncă părul peste un umăr, încruntându-se la 
petele ude de pe bluza ei albă. 

— Mie mi-ar plăcea să-l aud povestind cum a cunoscut-o pe 
mama ta. Este de treabă - pentru cineva din grupul lui Maeve. 
Mai bun decât Fenrys. 

Într-adevăr, Fenrys îl făcea pe Aedion să vrea să distrugă 
lucruri. Chipul acela amuzat, lăudăroșenia, aroganţa... Totul era 
o altă oglindă, îşi dădu el seama. Dar una care o urmărea pe 
Aelin peste tot, ca un câine. Sau ca un lup, presupuse el. 

Aedion nu se confruntase cu masculul în ringul de 
antrenament, dar îl urmărise atent pe Fenrys luptându-se cu 
Rowan și cu Gavriel, care îl antrenaseră. Fenrys lupta așa cum el 
s-ar fi așteptat să o facă un războinic pe care doi ucigași îl 
antrenaseră secole la rând. Dar nu mai zărise magia care îi 
permitea lui Fenrys să sară dintr-un loc în altul, ca și când ar fi 
intrat pe o ușă invizibilă. 

Ca și când gândurile lui l-ar fi invocat pe războinicul 
nemuritor, Fenrys ieși din umbrele de sub punte și le rânji 
superior tuturor înainte de a-și ocupa poziţia de santinelă, în 
apropierea catargului din faţă. Toţi aveau un program de strajă 
și de patrulare, Lysandra și Rowan fiind de obicei însărcinaţi să 
zboare la înălţime ca să studieze terenul din faţă sau din spate 
sau ca să comunice cu cele două nave de escortă. Aedion nu 
îndrăznise să-i spună creaturii metamorfice că, deseori, număra 
minutele până la întoarcerea ei, că mereu simţea cum pieptul i 
se strângea insuportabil până când nu repera, întorcându-se 
spre ei, fiinţa înaripată sau cu înotătoare în care se 
transformase ea. 

Ca și verișoara lui, era sigură că creatura metamorfică nu i-ar 
fi apreciat agitația. 


Lysandra îi observa atent pe Aelin și pe Rowan, cu săbiile ca 
argintul viu, când se întâlneau, lovitură după lovitură. 

— Te descurci bine cu lecţiile, îi spuse Aedion creaturii 
metamorfice. 

Ochii verzi ai Lysandrei se încruntară. Pe rând, toţi o 
învăţaseră cum să mânuiască diverse arme și cum să se lupte 
corp la corp. Lysandra știa câte ceva din timpul petrecut cu 
Arobynn - o învățase ca să asigure supraviețuirea investiţiei lui, 
îi spusese el. 

Dar ea voia să știe mai multe. Cum să ucidă oamenii într-o 
mulţime de moduri. Asta nu ar fi trebuit să-l încânte atât de mult 
pe cât o făcea. Nu când ea ignorase râzând declaraţia pe care 
Aedion i-o făcuse pe plajă în ziua aceea din Golful Craniului. Ea 
nu mai deschisese subiectul. Nici el nu fusese atât de prost, 
încât să o facă. 

Fără să se poată abţine, Aedion se luă după Lysandra când ea 
se îndreptă spre spaţiul în care regina și prinţul se antrenau, 
Dorian dându-se la o parte pe trepte ca să-i facă loc, în tăcere. 
Aedion observă gestul și respectul regelui și îşi alungă 
sentimentele contradictorii când zăbovi deasupra lor și îşi 
concentră atenţia asupra verișoarei lui și a lui Rowan. 

Însă ei ajunseră într-un impas - ceea ce fu suficient pentru ca 
Rowan să renunţe și să îşi bage sabia în teacă. Apoi îi dădu lui 
Aelin peste nas când păru supărată că nu câştigase. Aedion râse 
în barbă și aruncă o privire în direcţia creaturii metamorfice 
când regina și prinţul se îndreptară spre ulciorul cu apă și 
paharele sprijinite de balustrada scării și se serviră. 

El tocmai voia să-i ofere Lysandrei o rundă finală în ring 
înainte ca soarele să apună când Dorian îşi sprijini braţele pe 
genunchi și îi spuse lui Aelin printre zăbrelele scării: 

— Nu cred că o să facă nimic dacă o lăsăm afară. 

Aelin îşi sorbi elegant apa, gâfâind încă. 

— Ai ajuns la concluzia asta înainte, în timpul sau de la miezul 
nopţii? 

O, zeilor! Avea să fie genul acela de conversaţie! 

Dorian schiţă un zâmbet. 

— Tu îi preferi pe războinicii nemuritori. Eu de ce n-aș putea 
să o fac? 

Clinchetul slab al paharului ei pe măsuţă îl făcu pe Aedion să 
se pregătească - să înceapă să recalculeze configuraţia 


diverselor punți. Fenrys încă îi supraveghea de la catargul 
provei, Lysandra rămânând lângă Dorian. El presupunea că, 
stând deasupra lui Dorian pe scări și cu Aelin alături, avea să fie 
chiar în mijloc. 

Exact unde jurase să nu fie. 

Rowan, din partea cealaltă a lui Aelin, îl întrebă pe Dorian: 

— Maiestate, ce te face să crezi că vrăjitoarea trebuie să fie 
liberă? 

Aelin îi aruncă o privire de foc. Bun - să se descurce prinţul cu 
furia ei. Chiar și după câteva zile după revendicarea care-i 
făcuse pe toţi să pretindă că nu observaseră cele două 
înţepături de pe gâtul lui Rowan sau zgârieturile delicate de pe 
umerii lui, prinţul fae tot mai aducea cu un mascul care abia 
supravieţuise unei furtuni și care se bucurase de fiecare 
secundă sălbatică a ei. 

Ca să nu mai spunem de cele două răni de pe gâtul lui Aelin 
din dimineaţa asta. El aproape o implorase să găsească o 
eșarfa. 

— Ce-ar fi să-l închidem pe unul dintre voi într-o cameră - 
arătă Dorian cu bărbia spre războinicii fae din cealaltă parte a 
punţii și spre Lysandra, din dreapta lui - și să vedem cât de bine 
o să vă fie după ceva timp. 

— Tot trupul ei e menit să ademenească bărbaţii, spuse Aelin. 
Să-i facă să creadă că este inofensivă. 

— Crede-mă, Manon Cioc-Negru nu este deloc inofensivă. 

— Ea și cele din neamul ei sunt niște ucigașe, continuă Aelin. 
Sunt crescute fără conștiință. Indiferent de ce i-a facut bunica 
ei, așa o să fie mereu. Nu am să pun în pericol vieţile oamenilor 
de pe nava asta ca să poţi dormi mai bine la noapte. Ochii îi 
străluciră cu o expresie nespus de tăioasă. 

Ei se mișcară cu toţii, iar Aedion tocmai voia să îi ceară 
Lysandrei să se antreneze, conversaţia fiind încheiată, când 
Dorian spuse un pic prea încet: 

— Sunt rege, să știi. 

Ochii turcoaz și aurii se îndreptară spre Dorian. Aedion 
aproape văzu cuvintele pe care Aelin se străduia să le formuleze 
în minte, caracterul ei implorând-o să refuze provocarea. Cu 
câteva propoziţii alese, ar fi putut să-i facă spiritul fileuri, ca pe 
un pește, sfâșiind și mai mult ce mai rămăsese din omul violat 
de prinţul Valg. Și, făcând asta, să piardă un aliat puternic de 


care ar fi avut nevoie nu doar în acest război, ci și după aceea, 
dacă ar fi supravieţuit. Și, atunci, acei ochi se îmblânziră un pic. 
Și-ar fi pierdut și prietenul. 

Aelin îşi masă cicatricele de la încheieturi, care ieșeau în 
evidenţă în lumina aurie a soarelui care apunea. Cele la care 
Aedion nu se putea uita. După o clipă, ea îi spuse lui Dorian: 

—  Mișcări controlate. Dacă părăsește camera, rămâne sub 
pază - supravegheată tot timpul de fae și de unul dintre noi. Cu 
cătușe la mâini, nu și la picioare. Fără lanţuri în cameră, dar cu 
un gardian în faţa ușii. 

Aedion prinse degetul mare cu care Rowan îi atinse una dintre 
cicatricele de pe încheieturile mâinilor ei. 

— Bine, fu tot ce zise Dorian. 

Aedion se gândi dacă să-i spună regelui că un compromis din 
partea lui Aelin trebuia sărbătorit. 

Vocea lui Aelin se transformă în acel tors letal. 

— După ce ai terminat de flirtat cu ea în ziua aia din Oakwald, 
a încercat să mă ucidă împreună cu sabatul ei. 

— Tu ai provocat-o, replică Dorian. lar eu mă aflu aici astăzi 
datorită riscurilor pe care și le-a asumat când a venit în Rifthold, 
de două ori. 

Aelin îşi șterse transpiraţia de pe frunte. 

— Are motivele ei, iar eu mă îndoiesc de faptul că a făcut-o 
pentru că, în suta de ani de omoruri, a decis că faţa ta drăguță 
ar îmbuna-o. 

— Tu l-ai transformat pe Rowan după trei secole în care a fost 
legat de un jurământ de sânge. 

Tatăl lui Aedion spuse calm când părăsi stinghia de lângă 
Abraxos, de la provă, ca să se apropie de ei: 

— Maiestate, ţi-aș sugera să alegi un alt argument. 

Într-adevăr, toate instinctele lui Aedion se treziră la furia 
îngheţată care-i contura acum toţi mușchii prinţului. 

Și Dorian observă asta și spuse, poate un pic vinovat: 

— Nu am vrut să te ofensez, Rowan. 

Gavriel îşi înclină capul, părul auriu alunecându-i peste 
umărul lat, și spuse schiţând un zâmbet: 

— Nu te îngrijora, Maiestate! Fenrys i-a făcut lui Whitethorn 
destule probleme cât pentru încă trei secole. 

Umorul și zâmbetul ușor îl făcură pe Aedion să clipească. 


Dar Aelin îl scuti de efortul de a decide dacă să zâmbească la 
rândul său, spunându-i lui Dorian: 

— Ei bine? Hai să vedem dacă Aripii Conducătoare i-ar plăcea 
să se plimbe pe punte înainte de cină. _ 

Dorian avea dreptate să pară precaut, decise Aedion. Insă 
Aelin se îndrepta deja spre capătul opus al punţii, iar Fenrys îşi 
părăsi postul de lângă catargul provei, privirea tăioasă și amară 
alunecând peste ei când trecură unul pe lângă celălalt. 

Dar Fenrys avea să se conformeze, fără îndoială. Nici într-o 
mie de ani nu ar fi dezlănţuit vrăjitoarea fără ca toţi să fie acolo. 
Până și cei din grupul fae păreau să înţeleagă asta. 

Așadar, Aedion merse după regina lui în lumina slabă a navei, 
noaptea pogorându-se deasupra lor și se rugă ca Aelin și Manon 
să nu fie pe cale să spulbere nava 


Să se culce cu o vrăjitoare. Aelin scrâșni din dinţi când se 
îndreptă spre camera lui Manon. 

Dorian fusese cândva celebru în materie de femei, dar asta... 

Aelin pufni, dorindu-și să fi fost Chaol prezent, chiar dacă 
numai ca să-i vadă figura. 

Chiar dacă, într-un fel, o ușura să știe că Faliq și Chaol erau în 
Sud. Poate ca să adune o armată ca să traverseze Marea 
îngustă și să mărșăluiască spre nord. Dacă ar fi avut noroc. 

Dacă. Aelin ura cuvântul acela. Dar... prietenia ei cu Dorian 
era destul de fragilă. Parţial, îi acceptase cererea dintr-o 
oarecare urmă de bunătate, dar, în mare parte, deoarece știa că 
Manon avea să le spună mai multe despre Morath. Și despre 
Erawan. Mult mai multe lucruri. 

Și se îndoia că vrăjitoarea urma să o facă prea curând - mai 
ales că, în dimineaţa asta, Aelin îşi pierduse puţin cumpătul. Și 
poate faptul că se folosea de interesul lui Dorian ca de un 
pretext să o îmbuneze pe vrăjitoare o făcea o persoană 
îngrozitoare și videană, dar... era război. 

Aelin îşi relaxa mâna când se apropie de camera vrăjitoarei, 
luminile pătrunzând în valuri care erau mai brutale decât în 
miezul zilei. 

Rowan îi vindecase vânătaia cu care se alesese pe monturi 
când o lovise pe vrăjitoare, iar ea îi mulţumise încuind ușa 
camerei lor și îngenunchind în faţa lui. Încă îi simţea degetele 
strânse-n pumn în părul ei, încă îi auzea geamătul... 


Rowan, acum la un pas lângă ea, întoarse capul în direcţia ei. 

„La ce naiba te gândești?” 

Dar pupilele i se dilataseră destul încât să fie perfect 
conștientă că el știa exact la ce se gândise ea, în drum spre 
cabina vrăjitoarei. Faptul că Fenrys rămăsese cu mult în urmă 
pe hol îi spuse destule despre mirosul ei schimbat. 

„La lucruri obișnuite, îi replică ea lui Rowan, zâmbind 
prostește. La ucis, la croșetat, la cum să te fac să scoţi din nou 
sunetele acelea...” 


Rowan afișă o expresie îndurerată, care o făcu să zâmbească. 
Mai ales că gâtul i se mișcă atunci când înghiţi - cu greu. 
„Runda a doua, păru el să spună. După ce ne ocupăm de asta, o 
să urmeze runda a doua. De data asta, eu am să văd ce sunete 
scoţi”. 

Aelin aproape intră în tocul ușii deschise de la cabina lui 
Manon. Râsul domol al lui Rowan o făcu să se concentreze, să 
nu mai zâmbească. Precum o idioată îndrăgostită... 

Manon stătea în șezut în pat, uitându-se când la Rowan, când 
la Dorian și la ea. 

Fenrys se strecură în spatele lor, îndreptându-și atenţia direct 
spre vrăjitoare. Fără îndoială, era uimit de frumuseţea, graţia, 
perfecțiunea ei, bla-bla-bla. 

— Cine este el? întrebă Manon cu o voce joasă și egală. 
Dorian ridică o sprânceană, urmărindu-i privirea. 

— L-ai mai întâlnit. El este Fenrys - războinic jurat Reginei 
Maeve. Faptul că Manon miji ochii îi trezi un instinct. Nările 
vrăjitoarei se umflară când îl adulmecă pe masculul al cărui 
miros abia se simţea în cabina înghesuită... 

— Nu, nu este, spuse Manon. 

Vrăjitoarea îşi arătă unghiile de fier cu o secundă înainte ca 
Fenrys să atace. 


Capitolul 46 


Încă avea instinctul de a apuca un cuţit înainte ca Aelin să-și 
folosească magia. 

lar când Fenrys sări spre Manon mârâind, puterea lui Rowan 
fu cea care îl izbi prin cameră. 


Înainte ca masculul să fi alunecat pe podea, Aelin ridică un zid 
de flăcări între ei. 

— Ce naiba! spuse ea. 

In genunchi, Fenrys se ţinu de gât, din cauză că Rowan îl 
lăsase fără aer. 

Cabina era prea mică pentru ca ei toţi să încapă fără să se 
apropie prea mult. Lui Dorian gheaţa încă-i dansa în vârfurile 
degetelor când îşi făcu loc lângă Manon, care era tot înlănţuită 
de pat. 

— Ce ai vrut să spui cu asta? i se adresă Aelin vrăjitoarei, fără 
să-și ia privirea de la el. 

Rowan mormăi încet în spatele ei. 

lar Aelin urmări cu un amestec de groază și satisfacţie cum 
inspiraţia adâncă îi făcu pieptul lui Fenrys să se umfle atunci 
când se ridică în picioare și studie zidul de foc. 

Ca și când magia lui Rowan s-ar fi consumat. 

Și, când pielea lui Fenrys păru să strălucească și să se 
topească, în timp ce o creatură la fel de albă ca zăpada 
proaspătă ieși din iluzia care se destrăma, Aelin îi aruncă subtil 
lui Aedion o privire peste umăr. 

Verișorul ei se mișcă imediat, cheile pentru lanţurile lui Manon 
apărând din buzunarul lui. 

Dar Manon nu se mișcă în timp ce creatura luă formă, cu 
toate membrele subţiri, cu aripile strânse, cu faţa hidos 
deformată care adulmeca... 

Lanţurile lui Manon se desfăcură. 

— Ce ești? îi spuse Aelin creaturii din spatele zidului de foc. 

Manon răspunse în locul ei. 

— Copoiul lui Erawan. 

Creatura zâmbi, dezvăluindu-și dinţii ca niște cioturi putrede 
și negre. 

— La dispoziţia voastră, spuse aceasta. Spuse ea, îşi dădu 
seama Aelin când observă sânii mici și stafidiţi de pe pieptul 
îngust. Deci nu ţi-au ieșit maţele pe afară, îi spuse mieros lui 
Manon. 

— Unde este Fenrys? întrebă Aelin. 

Copoiul nu încetă să zâmbească. 

— Patrulează pe navă, la un alt nivel, presupun. Fără să știe, 
așa cum nici voi nu aţi știut, că unul dintre ai voștri nu este cine 
pretinde, în vreme ce eu... 


— Uf, altă vorbăreaţă, spuse Aelin, dându-și coada împletită 
peste un umăr. Lasă-mă să ghicesc: ai ucis un marinar, i-ai luat 
locul, ai aflat ce trebuie despre cum să o iei pe Manon de pe 
navă și despre patrulele noastre și... ce? Plănuiai să o răpești în 
noapte? Aelin se încruntă la corpul subţire al creaturii. Arăţi de 
parcă abia poţi să ridici o furculiţă - și nu ai făcut-o de câteva 
luni. 

Copoiul clipi la ea - apoi șuieră. 

Manon râse încet. 

— Sincer? spuse Aelin. Ai fi putut să te strecori aici și să te 
scutești de o mie de etape stupide... 

—  Metamorfică, spuse creatura printre dinţi, destul de 
flămândă încât Aelin se bâlbâi. 

Ochii ei imenși se îndreptaseră direct spre Lysandra, care 
mârâia încet în colţ, în forma ei de leopard-fantomă... 

— Metamorfică, șuieră din nou chestia, dorinţa strâmbându-i 
trăsăturile. 

lar Aelin avu sentimentul că știa ce fusese creatura la început: 
era ceea ce prinsese și mutilase Erawan în munţii din jurul 
Morathului. 

— După cum spuneam, tărăgănă Aelin cât de bine putu, chiar 
ţi-ai făcut-o cu mâna ta... 

— Am venit pentru moștenitoarea Cioc-Negru, spuse gâfâind 
Copoiul. Dar uitaţi-va la voi: un cufăr care valorează greutatea 
lui în aur. 

Ochii i se întunecară, ca și când nu ar mai fi fost acolo, ca și 
când creatura ar fi plutit în altă cameră... 

„Rahat” 

Aelin atacă cu flacăra ei. 

Copoiul ţipă... 

lar flacăra lui Aelin se împrăștie în abur. 

Rowan ajunse imediat acolo, împingând-o înapoi, cu sabia 
scoasă. Magia ei... 

— Ar fi trebuit să mi-o daţi pe vrăjitoare, râse Copoiul și 
smulse hubloul din partea laterală a navei. Acum, el știe cu cine 
călătoriţi, ce navă cârmuiţi... 

Creatura sări spre gaura pe care o făcuse, spuma mării 
pătrunzând înăuntru. 

O săgeată cu vârf negru se izbi în genunchiul ei; apoi, o alta. 

Copoiul căzu la doi centimetri de libertate. 


Mărâind când el intră în cameră, Fenrys trase alta, ţintuindu-i 
umărul în scândurile din lemn. E 

Se pare că el nu aprecia să fie imitat. li aruncă lui Rowan o 
privire furioasă, care-i spuse asta. Și prin care întrebă cum de ei 
toţi nu-și dăduseră seama de diferenţă. 

Însă Copoiul se eliberă și sângele negru ţâșni prin cameră, 
umplând-o cu mirosul său urât. Aelin înclină un pumnal, gata să- 
| arunce; Manon era pe cale să sară; securea lui Rowan era 
ridicată... 

Copoiul aruncă o curea din piele neagră în mijlocul camerei. 
Manon se opri. 


—  Locţiitoare ta a ţipat când Erawan a distrus-o, spuse 
Copoiul. Maiestatea Sa întunecată îţi trimite asta ca să-ţi aduci 
aminte de ea. 

Aelin nu îndrăzni să-și ia privirea de la creatură, dar ar fi putut 
să jure că Manon se clătină. 

— Un dar de la Regele Valgilor... pentru ultima Regină 
Crochran în viaţă, îi spuse Copoiul vrăjitoarei. 

Manon continuă să se holbeze la cureaua din piele împletită - 
cea pe care Asterin o purtase în fiecare zi, chiar și atunci când 
lupta nu o cerea - fără să-i pese ce le declarase Copoiul 
celorlalţi. Nu-i păsa că era moștenitoarea Clanului Vrăjitoarelor 
Cioc-Negru sau al celor Crochan. Nu-i păsa că... 

Manon nu-și termină gândul în vuietul care-i reduse mintea la 
tăcere. 

Vuietul care îi ieși pe gură când se aruncă asupra Copoiului. 

Săgeţile din bestie o zgâriară pe Manon când trânti corpul 
scheletic și înrourat la podea. Ghearele și dinţii loviră fără mila 
spre faţa ei, dar Manon îi cuprinse gâtul cu mâinile, iar fierul 
sfâșie pielea udă. 

Apoi ghearele fură înfipte în lemn de mâinile-fantomă, când 
Dorian se apropie, cu faţa atât de neînduplecată. Copoiul se 
zbătu, încercând să-și elibereze ghearele... 

Creatura ţipă când mâinile invizibile îi apăsară oasele. 

Apoi trecură prin ele. 

Manon se uită uimită la mâinile tăiate cu o clipă înainte ca 
fiinţa să ţipe atât de tare, încât îi ţiuiră urechile. Însă Dorian 
spuse: 

— Termină odată! 


Manon ridică cealaltă mână, dorindu-și să sfâșie Copoiul, nu 
oţelul. Ceilalţi urmăreau din spatele lor, cu armele pregătite. 

Dar Copoiul spuse gâfâind: 

— Nu vrei să știi ce a spus Locţiitoarea ta înainte de a muri? 
Ce a cerșit? 

Manon ezită. 

— Ce semn oribil - necurat avea pe abdomen. Tu i-ai făcut 
asta, Cioc-Negru? 

Nu. Nu, nu, nu... 

— Un copil; a spus că a născut un copil de vrăjitoare mort. 

Manon îngheţă cu totul. 

Și nu-i păsa în mod deosebit când Copoiul se aruncă la gâtul 
ei, cu dinţii dezgoliţi. 

Nici flacăra, nici vântul nu îi frânseră gâtul Copoiului. 

Ci mâinile invizibile. 

Scârţâitul răsună prin cameră, iar Manon se întoarse spre 
Dorian Havilliard. Ochii lui de safir erau extrem de nemiloși. 
Manon mârâi. 

— Cum îndrăznești să o ucizi în locul meu... 

Oamenii de pe punte începură să ţipe, iar Abraxos urlă. 
„Abraxos” 

Manon se întoarse și fugi prin zidul de războinici, înclinându- 
se pe hol și urcând scările... 

Unghiile ei de fier rupseră bucăţi din lemnul alunecos când, cu 
o durere de stomac, se ridică. Aerul umed și cald al nopţii o lovi; 
apoi mirosul mării; apoi... 

Erau șase. 

Pielea lor nu era albă ca a Copoiului, ci, mai degrabă, de un 
negru împestriţat - creată pentru umbre și furișat. Toţi erau 
înaripaţi și aveau corpuri și feţe umanoide... 

— Ilkeni, spuse unul dintre ei când spintecă un bărbat cu o 
singură lovitură a ghearelor. Suntem ilkeni și am venit la festin. 

Intr-adevăr, piraţii erau morţi pe punte, iar sângele avea un iz 
de cupru care îi acoperi simţurile când se grăbi spre locul din 
care se auzise urletul lui Abraxos. Dar el era în aer, bătând din 
aripi la înălţime și dând din coadă. Cu creatura metamorfică în 
formă de balaur lângă el. Atacau trei siluete mai mici, mult mai 
agile decât ei... Flăcările izbucniră în noapte, împreună cu vântul 
și gheaţa. 


Un ilken se topi. Cel de-al doilea rămase fără aripi. lar al 
treilea... al treilea îngheţă bocnă și se sparse pe punte. 

Alţi opt ilkeni aterizară, iar unul sfâșie gâtul unui marinar care 
tipa pe puntea provei... 

Dinţii de fier ai lui Manon coborâră. Flăcările izbucniră din 
nou, îndreptându-se către groaza care se apropia. 

Doar ca ei să înainteze prin ele. 

Pe navă se stârni o încăierare când aripile și ghearele sfâșiară 
pielea delicată umană, când războinicii nemuritori se dezlănţuiră 
asupra ilkenilor care aterizaseră pe punte. 


Aedion se repezi după Aelin în clipa în care balaurul ţipă. 

El ajunse pe puntea principală înainte de atacul chestiilor, 
înainte ca flăcările lui Aelin să erupă de pe puntea din faţă, iar el 
îşi dădu seama că verișoara lui putea să-și poarte singură de 
grijă pentru că, la naiba, regele Valg fusese ocupat. Creaturile 
spuseseră că erau ilkeni. 

Acum, în faţa lui, pe puntea de la pupă, unde alergase să-i 
cruţe pe căpitan și pe ofiţerul secund de eviscerare, erau doi. 
Ambele bestii măsurau aproape trei metri și erau născute din 
coșmaruri, dar, în ochii lor... aceia erau ochi umani. lar 
mirosurile lor... ca de carne putredă, dar... umană. Parţial. 

llkenii stăteau între el și scările care duceau spre puntea 
principală. 

— Ce pradă ne-a adus vânătoarea asta! spuse unul. 

Aedion nu îndrăzni să nu fie atent la ei, deși o auzise vag pe 
Aelin ordonându-i lui Rowan să se ducă și să ajute celelalte 
nave. Vag, auzise un lup și un leu mârâind, și simţise sărutul 
rece al gheții izbind lumea. 3 

Aedion îşi apucă sabia și o roti o dată, de două ori. li vânduse 
Lordul Pirat Morathului? Felul în care Copoiul se uitase la 
Lysandra... 

În sânge, furia i se transformă într-un cântec. 

El îi măsură din priviri iar Aedion îşi roti din nou sabia. Doi 
împotriva unuia singur - ar fi putut să aibă o șansă. 

Și atunci, un al treilea ilken sări din umbrele din spatele lui. 


Aelin ucise unul cu sabia Goldryn, decapitându-l. 
Ceilalţi doi... Nu fuseseră prea mulţumiţi de asta, dacă 
tipetele lor neîncetate din clipele următoare erau vreun semn. 


Răgetul unui leu spintecă noaptea, iar Aelin se rugă ca Gavriel 
să fie cu Aedion undeva... 

Cei doi din faţa ei, care-i blocau calea spre punţile inferioare, 
încetară să mai șuiere suficient de mult timp, încât să o întrebe: 

— Unde-ţi sunt acum flăcările? 

Aelin deschise gura. Dar, apoi, Fenrys sări dintr-un petic de 
întuneric, ca și când ar fi ieșit pur și simplu pe o ușă, și se izbi în 
cel care era mai aproape. Părea că avea de încheiat niște 
socoteli. 

Fenrys îl apucă pe ilken de gât cu maxilarele, iar celălalt se 
învârti, cu ghearele scoase. 

Ea nu fu destul de rapidă ca să pună capăt luptei când două 
rânduri de gheare tăiară haina albă prin scutul pe care-l avea 
asupra lui, iar strigătul de durere al lui Fenrys se auzi peste apă. 

Două săbii de foc intrară prin gâturile celor doi ilkeni. 

Capetele se rostogoliră pe puntea udă de sânge. 

Fenrys se clătină înapoi, făcând un pas, înainte să se 
prăbușească pe punte. Aelin se grăbi spre el, înjurând. 

Sânge, os și mâzgă verzuie - otravă. Ca din cozile balaurilor. 

Ca și când ar fi stins o mie de lumânări, ea îşi dădu la o parte 
flăcările și aduse acea apă vindecătoare. Fenrys se transformă 
din nou într-un mascul, cu dinţii încleștaţi, înjurând încet și urât, 
cu o mână pe coastele sfâșiate. 

— Nu te mișca, îi spuse ea. 

ÎI trimisese imediat pe Rowan spre celelalte nave, iar el 
încercase să o contrazică, dar... o ascultase. Ea nu știa unde era 
Aripa Conducătoare - Regina Crochan. Pe toţi zeii! 

Aelin îşi pregăti magia, încercând să-și domolească pulsul 
mărit. 

— Ceilalți, spuse gâfâind Aedion, îndepărtându-se de ei 
șchiopătând și acoperit cu sânge negru, sunt bine. 

Ea aproape suspină de ușurare - până când observă cum îi 
străluceau ochii verișorului și că... Gavriel, însângerat și 
șchiopătând mai rău decât Aedion, era cu un pas în spatele 
fiului său. Ce naiba se întâmplase? 

Fenrys mormăi, iar ea se concentră la rănile lui, la otrava care 
i se scurgea în sânge. Ea deschise gura să-i spună lui Fenrys să 
îşi coboare mâna când aripile bătură. 

Nu cele care îi plăceau ei. 


Aedion fu imediat în faţa lor, cu sabia scoasă, strâmbându-se 
de durere - dar unul dintre ilkeni ridică mâna cu gheare. 

— Haideţi să negociem! 

Verișorul ei se opri. Dar Gavriel se mișcă imperceptibil mai 
aproape de ilken, când acesta îl adulmecă pe Fenrys și zâmbi. 

— Nu te deranja, îi spuse creatura lui Aelin, râzând încet. Nu 
mai are mult de trăit. 

Aedion mârâi, apucând cuţitele de luptă. Aelin îşi adună focul. 
Numai cel mai fierbinte foc al ei ar fi putut să-i ucidă - orice 
altceva i-ar fi lăsat nevătămaţi. Mai târziu, avea să se 
gândească la implicaţiile acestui lucru pe termen lung. 

— Am fost trimis să vă transmit un mesaj, spuse ilkenul, 
zâmbind peste un umăr, spre orizont. Mulţumesc pentru că în 
Golful Craniului mi-aţi confirmat că aveţi cu voi ceea ce caută 
Maiestatea Sa Intunecată. 

Aelin simţi că leșină. 

Cheia. Erawan știa că ea avea cheia Wyrd. 


Capitolul 47 


Rowan reveni pe nava lor, magia lui aproape aruncându-l prin 
aer. 

Celelalte două nave nu fuseseră tulburate - ba oamenii chiar 
avuseseră tupeul să întrebe de ce naiba se ţipa. 

Rowan nu se deranjase să le explice mai multe în afară de 
faptul ca era un atac inamic și să arunce ancora până ce s-ar fi 
terminat, înainte de a pleca. El se întorsese la măcel. 

Se întoarse cu inima bătându-i atât de tare, încât crezu că 
avea să vomite de ușurare când plonjă ca să aterizeze și o văzu 
pe Aelin îngenunchind pe punte. Până ce îl văzu pe Fenrys 
sângerând sub mâinile ei. 

Până ce ultimul ilken ateriză în faţa lor. 

Furia lui se transformă într-o suliță mortală, magia lui 
adunându-se când plonjă prin aer, îndreptându-se spre punte. El 
descoperise că exploziile concentrate puteau trece prin scutul 
care fusese introdus în ei. 

Avea să-i rupă capul creaturii. 

llkenul râse când Rowan ateriză și se transformă, uitându-se 
peste umărul subţire. 


— Morathul abia așteaptă să vă întâmpine, rânji superior 
creatura și se înălţă în aer, înainte ca Rowan să poată să îl 
atace. 

Însă Aelin nu se mișca. Gavriel și Aedion, însângeraţi și 
șchiopătând, abia se mișcau. Pieptul lui Fenrys era plin de sânge 
amestecat cu o mâzgă verzuie - otravă... 

Puterea străluci în mâinile lui Aelin când îngenunche deasupra 
lui Fenrys, concentrându-se asupra stropului de apă pe care i-l 
dăduse, o picătură de apă într-o mare de foc... 

Rowan deschise gura ca să-și ofere ajutorul, când Lysandra 
gâfâi din umbre: 

— Se ocupă cineva de creatura aia sau o fac eu? 

Într-adevăr, ilkenul batea din aripi spre coasta îndepărtată, 
doar un punct negru pe cerul întunecat, grăbindu-se să zboare, 
fără îndoială, direct spre Morath ca să dea raportul. 

Rowan înșfacă arcul și tolba cu săgețile cu vârf negru pe care 
le scăpase Fenrys. 

Niciunul dintre ei nu-l opri când merse spre balustradă, 
sângele pleoscăindu-i sub cizme. 

Doar valurile, scâncetele răniților și scârţăitul arcului puternic 
în timp ce puse o săgeată și încorda arcul erau singurele sunete. 
Tot mai departe. Forţându-și braţele, ţinti spre acel punct negru, 
care se îndepărta dând din aripi. 

— Pun pariu pe o monedă de aur că ratează, spuse răgușit 
Fenrys. 

— Păstrează-ţi puterea ca să te vindeci! izbucni Aelin. 

— Să fie două, spuse Aedion în spatele lui. Eu spun că 
nimerește. 

— Puteţi să vă duceţi toţi naibii, mârâi Aelin. 

Dar, apoi, adăugă: 

— Să fie cinci. Pe zece că îl doboară din prima! 

— S-a făcut, mormăi Fenrys, cu o voce plină de durere. 

Rowan scrâșni din dinţi. 

— Amintiţi-mi de ce mă deranjez cu vreunul dintre voi. 

Apoi trase. 

Săgeata fu aproape invizibilă când zbură în noapte. 

Și, cu vederea lui fae, Rowan văzu clar când săgeata îşi atinse 
ţinta. Chiar în capul creaturii. 

Aelin râse încet când aceasta căzu în apă, pleoscăitul 
auzindu-se chiar de la distanţă. 


Rowan se întoarse și se încruntă la ea. Lumina îi pâlpâi în 
vârfurile degetelor când le ţinu deasupra pieptului distrus al lui 
Fenrys. Dar el se încruntă la mascul, apoi la Aedion și spuse: 

— Plătiţi, ticăloșilor! 

Aedion chicoti, dar Rowan zări umbra din ochii lui Aelin când 
ea se-ntoarse spre fosta santinelă. Inţelese de ce nu făcuse 
tărăboi, chiar dacă Fenrys fu rănit în faţa ei. Pentru că, dacă 
Erawan îi localiza... ei trebuiau să se miște. Repede! 

Și să se roage ca indicaţiile lui Rolfe în legătură cu Lacătul să 
fi fost corecte. 

Aedion se săturase de surprize. 

Se săturase să îşi simtă inima oprindu-i-se în piept. 

Ca atunci când Gavriel sărise să-i salveze pielea de ilkeni, 
Leul sfâșiindu-i cu o ferocitate care îl făcuse pe Aedion să 
rămână acolo ca un începător la primul său antrenament cu 
sabia. 

Ticălosul idiot se rănise între timp, căpătând o lovitură pe braţ 
și pe coaste, care îl făcuse pe mascul să urle de durere. Din 
fericire, veninul care acoperea ghearele fusese folosit asupra 
altor oameni. 

Dar mirosul sângelui tatălui său îl făcu pe Aedion să acţioneze 
- acel miros mortal, de cupru. Gavriel doar clipise la el când 
Aedion ignorase durerea care îi zvâcnea în picior, „mulţumită” 
unei lovituri primite cu câteva clipe înainte, chiar deasupra 
genunchiului, iar ei luptaseră spate în spate, până ce acele 
creaturi fură numai grămezi de oase și carne care zvâcneau. 

El nu-i spusese niciun cuvânt masculului înainte de a-și pune 
sabia în teacă și scutul pe spate și de a pleca în căutarea lui 
Aelin. 

Ea era încă în genunchi deasupra lui Fenrys, oferindu-i lui 
Rowan doar o ușoară atingere pe coapsă, când el trecu repede 
pe lângă ei, ca să-i ajute pe ceilalţi răniţi. O atingere pe coapsă - 
pentru a nimeri o ţintă pe care Aedion era destul de sigur că cei 
mai mulţi din legiunea Bane ar fi considerat-o imposibilă. 

Aedion lăsă jos găleata cu apă pe care Aelin îi ceruse s-o 
aducă pentru Fenrys, încercând să nu tresară când ea șterse 
otrava verde care se prelingea. La câţiva pași distanţă, tatăl său 
îngrijea un pirat care plângea, dar nu avea mai mult de o 
tăietură pe coapsă. Fenrys șuieră, iar Aelin gemu și ea de 
durere. Aedion se apropie. 


— Ce? 

Aelin scutură o dată din cap, refuzându-l. Dar el urmări cum 
ea se uită în ochii lui Fenrys - cum se uită într-un fel care îi 
spunea lui Aedion că, orice ar fi urmat să facă, avea să-l doară. 
El văzuse aceeași privire împărtășită de vindecătoare și soldat 
de sute de ori pe câmpurile de luptă și în corturile 
vindecătoarelor, după aceea. 

— De ce, spuse gâfâind Fenrys, nu i-ai - gâfâi din nou - topit 
pur și simplu? 

— Pentru că am vrut să obţin niște informaţii de la ei înainte 
să ataci tu, ticălos fae autoritar. 

Ea scrâșni din nou din dinţi, iar Aedion puse o mână pe 
spatele ei. Otrava se atinse, fără îndoială, de magia lui Aelin, 
când ea încercase să o spele, iar atingerea o făcuse să se mai 
aplece un pic. 

— Pot să mă vindec singur, spuse Fenrys, observând efortul. 
Du-te la ceilalţi! 

— O, te rog! izbucni ea. Chiar ești nesuferit. Chestia aia avea 
otravă pe gheare... 

— Ceilalţi... 

— Spune-mi cum funcţionează magia ta - cum poţi sări așa 
între locuri. 

Era un mod isteţ și ușor de a-l face să se gândească la 
altceva. Aedion scrută puntea, asigurându-se că nu era nevoie 
de el, iar apoi șterse sângele și otrava care curgeau din pieptul 
lui Fenrys. Probabil că durea ca naiba. Zvâcnitul constant din 
piciorul lui nu era nimic în comparaţie cu asta. 

— Nimeni nu știe de unde vine - ce este, spuse Fenrys între 
respiraţiile sacadate, îndoindu-și degetele și întinzându-le pe 
lângă corp. Dar mă lasă să mă strecor printre faldurile lumii. 
Doar pe distanţe scurte și doar de câteva ori până ce mă 
epuizez, dar... așa ceva e util pe un câmp de luptă. El gâfâi 
printre dinţii încleștaţi, când marginile exterioare ale rănii 
începură să se apropie una spre cealaltă. În afară de asta, nu 
am nimic special. Viteză, putere, vindecare rapidă... ceva mai 
mult decât pentru un fae obișnuit, dar aceleași daruri. Mă pot 
proteja pe mine și pe alţii, dar nu pot invoca un element. 

Mâna lui Aelin flutură ușor deasupra rănii. 

— Atunci, din ce e făcut scutul tău? 


Fenrys încercă, dar nu reuși să ridice din umeri. Gavriel 
mormăi din locul în care se ocupa încă de piratul plângăcios: 

— Din aroganță. 

Aelin pufni, dar nu îndrăzni să-și mute privirea de la rana lui 
Fenrys, când spuse: 

— Ai simţul umorului, Gavriel! 

Leul din Doranelle îi zâmbi strâmb peste umăr. Era un zâmbet 
rareori văzut și reţinut, ca al lui Aedion. Odată, Aelin îi spusese 
Unchiul Pisicuţă, înainte ca Aedion să mârâie destul de urât, 
încât să o facă să se gândească bine înainte de a mai folosi 
termenul. Gavriel, spre meritul său, abia o făcu pe Aelin să 
ofteze afectată, ca atunci când numai ea sau Fenrys erau prin 
preajmă. 

— Acel simţ al umorului apare doar o dată la un secol, spuse 
răgușit Fenrys, deci ai face bine să speri că ai să te Stabilești ori, 
altfel, asta o să fie ultima dată când ai să-l vezi. 

Aelin chicoti, dar se opri repede. Aedion simţi ceva rece și 
uleios în stomac. 

— Îmi pare rău, spuse Fenrys, cuvintele în sine sau durerea 
facându-l să se crispeze. 

Aelin întrebă înainte ca Aedion să se mai gândească la 
vorbele lui: 

— De unde vii? Știu că Lorcan este un bastard din mahalale. 

— Lorcan a fost un bastard în palatul lui Maeve, nu-ţi face 
griji, rânji superior Fenrys, tenul lui bronzat albindu-se. Lui Aelin 
buzele îi tresăriră într-un zâmbet. Connall și cu mine eram fii 
nobililor care locuiau în partea sud-estică a pământurilor lui 
Maeve... 

El șuieră. 

— Părinţii tăi? 

Aedion insistă când Aelin păru să-și caute cuvintele. El o 
văzuse vindecând mici tăieturi și vindecând lent rănile lui Manon 
în decurs de câteva zile, dar... 

— Mama noastră a fost o războinică, spuse Fenrys, chinuindu- 
se la fiecare cuvânt. Ea ne-a instruit astfel. Și tatăl nostru era, 
dar, deseori era plecat la război. Mama a primit sarcina de a ne 
păzi casa și pământurile. Şi de a-i raporta lui Maeve. 

Amândoi respirară sacadat și greoi. Aedion se mișcă astfel 
încât Aelin să se poată apleca de tot peste el, încleștându-și 


maxilarul din cauza greutăţii care-i apăsa pe genunchiul deja 
umflat. 

— Când Con și cu mine aveam treizeci de ani, ne chinuiam să 
mergem cu ea în Doranelle - să vedem orașul, să o întâlnim pe 
regină și să facem... ce le place să facă tinerilor masculi cu bani 
în buzunar și tinereţea de partea lor. Doar că Maeve ne-a privit 
odată și... El avu nevoie de mai mult timp să-și tragă suflarea de 
data asta. De atunci, nu a mers bine. 

Aedion știa restul; la fel și Aelin. 

Ultima rămășiță din mâzga verde curse din pieptul lui Fenrys 
iar Aelin şopti: 

— Ea știe că urăști jurământul, nu-i așa? 

— Maeve știe, spuse Fenrys. Și nu mă îndoiesc de faptul că m- 
a trimis aici în speranţa că libertatea temporară o să mă 
tortureze. 

Lui Aelin îi tremurară mâinile iar trupul i se cutremura peste al 
lui. Aedion îşi strecură un braţ în jurul taliei ei. 

— Îmi pare rău că ești legat de ea, fu tot ce reuși să spună 
Aelin. 

Rănile de pe pieptul lui Fenrys începură să se prindă. Rowan 
veni spre ea, de parcă ar fi simţit că-și pierde puterile. 

Chipul lui Fenrys era încă gri și încordat, când îşi ridică 
privirea spre Rowan și îi spuse lui Aelin: 

— Asta trebuie să facem - să protejăm, să servim, să preţuim. 
Maeve oferă... doar o bătaie de joc. El îşi studie rănile care i se 
vindecau pe piept, ameliorându-se atât de lent. Dar asta este 
chemarea sângelui unui mascul fae, asta îl ghidează. E ceea ce 
căutăm cu toţii, chiar când spunem că nu o facem. 

Tatăl lui Aedion rămăsese nemișcat deasupra piratului rănit. 

Aedion, surprinzându-se, îi spuse lui Gavriel peste umăr: 

— Și tu consideri că Maeve îndeplinește condiţiile astea - sau 
ești ca Fenrys? 

Tatăl său clipi, singurul gest de care era capabil după șocul 
suferit, iar apoi îşi îndreptă spatele, marinarul rănit din faţa lui 
vindecându-se în somn. Aedion suportă privirea ochilor roșiatici, 
încercând să ignore sâmburele de speranţă care licărea în ochii 
Leului. 

— Și eu provin dintr-o familie nobilă. Sunt cel mai mic dintre 
cei trei fraţi. N-aș fi ajuns să moștenesc sau să preiau 
conducerea. Am ales, aşadar, cariera militară, lucru care a atras 


atenţia lui Maeve și mi-a făcut oferta. Nu există o onoare mai 
mare. 

— Asta nu e un răspuns, spuse încet Aedion. 

Tatăl său îşi roti umerii, agitându-se. 

— Mi-a displăcut doar o dată. O singură dată mi-am dorit să 
plec. El nu continuă. Și Aedion știa care erau cuvintele nerostite. 
Aelin îşi dădu o șuviţă de păr de pe faţă. 

— Chiar atât de mult ai iubit-o? 

Aedion încercă să nu lase să se vadă recunoștinţa pe care i-o 
ceruse ea. 

Lui Gavriel i se albiră monturile când îşi strânse pumnii. 

— Ea a fost o stea strălucitoare în secole de întuneric. Aș fi 
urmat steaua aceea până la capătul pământului, dacă m-ar fi 
lăsat. Dar nu a făcut-o, iar eu i-am respectat dorinţa de a păstra 
distanţa. De a nu o mai căuta vreodată. Am plecat pe un alt 
continent și nu m-am mai uitat înapoi. 

Scârţâitul navei și gemetele răniților erau singurele sunete 
care se mai auzeau. Aedion îşi stăpâni impulsul de a se ridica și 
de a pleca. Ar fi părut un copil - nu un general care avansase 
prin sânge până la genunchi, pe câmpul de luptă. 

Aelin repetă, deoarece Aedion nu reuși să spună cuvintele: 

— Ai fi încercat să rupi jurământul de sânge faţă de ea? 
Pentru ei? 

— Onoarea este codul meu, spuse Gavriel. Dar dacă Maeve ar 
fi încercat să îl rănească pe unul din voi, Aedion, aș fi făcut tot 
ce mi-ar fi stat în putere ca să te scap. 

Cuvintele îl loviră pe Aedion, apoi îi străbătură corpul. El nu se 
gândi la asta, la adevărul pe care îl simţise în fiecare cuvânt. La 
cum suna numele lui pe buzele tatălui său. 

Tatăl său verifică dacă piratul rănit mai suferea și din cauza 
altor vătămări, apoi trecu la un altul. Ochii roșiatici se îndreptară 
spre genunchiul lui Aedion, umflat sub pantaloni. 

— Trebuie să-ţi îngrijești genunchiul sau, peste câteva ore, o 
să fie prea ţeapăn ca să-l mai folosești. 

Aedion simţi cum Aelin îşi îndreptă privirea spre el, să vadă 
dacă era rănit, dar masculul se uită în ochii tatălui său și spuse: 

— Știu cum să-mi tratez rănile. Vindecătoarele de pe câmpul 
de luptă și legiunea Bane îl învăţaseră suficiente lucruri de-a 
lungul anilor. Vezi-ţi de ale tale! 


Într-adevăr, masculul avea sânge închegat pe cămașă. Era 
norocos - atât de norocos că veninul fusese deja șters de pe 
ghearele acelea. Gavriel clipi și se uită în jos, colierul de tatuaje 
mișcându-i-se când înghiţi, după care continuă fără să spună 
nimic. 

Aelin îl împinse în cele din urmă pe Aedion, încercând și 
nereușind să se ridice în picioare. Aedion se întinse spre ea când 
îşi pierdu concentrarea din ochii acum înceţoșaţi, dar Rowan era 
deja acolo, luând-o ușor în braţe, înainte să cadă pe punte. Prea 
repede - probabil că îşi epuizase rezervele prea repede și fără 
să fi mâncat 

Rowan se uită în ochii lui, cu părul lui Aelin atârnând, când îşi 
rezemă capul de pieptul său. Efortul - efortul îi făcu stomacul lui 
Aedion să se întoarcă pe dos. Morathul știa cu ce se înfrunta. Cu 
cine se înfrunta. Erawan îşi făurise corespunzător comandanții. 
Rowan dădu din cap ca și când ar fi confirmat gândurile lui 
Ardion, dar spuse numai atât: 

— Ridică genunchiul! 

Fenrys picase într-un somn ușor înainte ca Rowan să o ducă 
pe Aelind sub punte. 

Așadar Aedion rămase singur pentru restul nopţii: primul de 
strajă, apoi rezemat de catargul punţii pupei câteva ore, cu 
genunchiul într-adevăr ridicat, nedorindu-și să coboare în 
interiorul înghesuit și slab luminat. 

Somnul începea în cele din urmă să-l prindă, când lemnul 
scârţâi la câţiva pași în urmă, iar el știu că ea procedase așa 
doar pentru că nu voia să îl sperie. 

Leopardul-fantomă se așeză lângă el dând din coadă, și îi 
întâlni privirea cu o clipă înainte de a-și lăsa capul pe coapsa lui. 

În liniște, ei priviră stelele care licăreau peste ape calme, 
Lysandra băgându-și capul în șoldul lui. Lumina stelelor îi păta 
blana cu argintiu, iar Aedion schiţă un zâmbet. 


Capitolul 48 
Ei lucrară toată noaptea, coborând ancora suficient timp cât 


echipajul să astupe gaura din camera lui Manon. Avea să ţină 
pentru moment, îi spusese căpitanul lui Dorian, dar zeii să-i 


ajute dacă ar mai fi intrat într-o furtună înainte de a ajunge la 
mlaștini. 

Ei îngrijiră răniţi ore întregi, iar când Dorian lipi carnea, fu 
recunoscător pentru stropul de magie vindecătoare învățată de 
la Rowan. Inchipuindu-și că era un puzzle sau o bucată de pânză 
ruptă, reuși să nu-și vomite cina frugală. Dar otrava... o lăsă în 
seama lui Rowan, a lui Aelin și a lui Gavriel. 

Înainte ca dimineaţa să se transforme într-un gri respingător, 
feţele le erau pământii și aveau pungi mari sub ochi. Fenrys, cel 
puţin, șchiopăta prin preajmă, iar Aedion o lăsase pe Aelin să-i 
îngrijească genunchiul, doar cât să îl facă să meargă din nou, 
însă... Trăiseră și zile mai bune. 

Lui Dorian i se clătinară un pic picioarele când studie puntea 
îmbibată de sânge. Cineva aruncase trupurile creaturilor peste 
bord, împreună cu o mare parte din sângele închegat, totuși... în 
cazul în care Copoiul spusese adevărul, ei nu-și permiteau luxul 
de a intra într-un port, ca să repare restul stricăciunilor de pe 
navă. 

Se auzi un mormăit puternic, iar Dorian se uită pe punte, spre 
prova. _ 

Vrăjitoarea era încă acolo. Incă îi îngrijea rănile lui Abraxos, 
așa cum făcuse toată noaptea. Una dintre creaturi îl mușcase de 
câteva ori - din fericire, fără otravă în dinţi, dar... pierduse ceva 
sânge. 

Manon nu lăsase pe nimeni în preajma lui. 

Aelin încercase o dată, iar când Manon mărâise la ea, Aelin 
înjurase într-atât, încât să-i facă pe toţi ceilalţi să se oprească, 
spunând că merita dacă bestia murea. Manon ameninţase să-i 
scoată șira spinării, Aelin făcuse un gest vulgar, iar Lysandra 
fusese forţată să supravegheze spaţiul dintre ele timp de o oră, 
cocoţată pe tachelajul catargului principal în forma leopardului- 
fantomă, dând din coadă în briză. 

Dar acum... părul alb al lui Manon era moale, vântul cald al 
dimineţii mișcându-i ușor șuviţele, când se rezemă de coastele 
lui Abraxos. _ 

Dorian știa că risca. In urmă cu o seară, fusese pregătit să o 
dezbrace încet, să folosească lanţurile acelea. lar când îi văzuse 
ochii aurii devorându-l la fel de intens cum îşi dorea el să 
devoreze alte părţi din ea... 

Ca și când i-ar fi simţit privirea, Manon se uită la el. 


Chiar și din partea cealaltă a punţii, în fiecare centimetru 
dintre ei, se simţea tensiunea. 

Bineînţeles, Aedion și Penrys observară imediat, oprindu-se în 
locul în care spălau sângele de pe punte, iar cel din urmă pufni. 
Amândoi se vindecaseră suficient încât să meargă, dar niciunul 
din ei nu se mișcă să intervină atunci când Manon se îndreptă 
spre el. Dacă până acum nu plecase sau nu atacase, probabil că 
ei hotărâseră că nu trebuia să se mai deranjeze să o facă acum. 

Manon ocupă un loc lângă balustradă și se uită la apa 
nesfârșită, fuioarele de nori roz pătând orizontul. Sângele negru 
îi păta cămașa și palmele. 

— ie trebuie să-ţi mulţumesc pentru această libertate? El îşi 
sprijini braţele pe balustrada de lemn. 

— Poate. 

Ochii aurii se îndreptară spre el. 

— Magia... ce este? 

— Nu știu, spuse Dorian studiindu-și mâinile. Mi s-a părut o 
prelungire a mea. Ca și când am putut să comand niște mâini 
adevărate. 

Pentru o clipă, se gândi la cum le simţise când o ţintuise de 
încheieturile mâinilor - cum reacţionase corpul ei, relaxat și 
încordat acolo unde îi plăcea lui de obicei să fie, în timp ce gura 
lui abia o atinsese pe a ei. Ochii aurii i se măriră, ca și când și ea 
și-ar fi amintit, iar Dorian se trezi spunând: 

— Nu te-aș răni. 

— Totuși ţi-a făcut plăcere să omori Copoiul. 

El nu se deranjă să-și alunge răceala din privire. 

— Da. 

Manon se apropie suficient încât să-și treacă un deget peste 
banda palidă de pe gâtul lui, iar el uită că erau urmăriţi de o 
navă plină de oameni. 

— Ai fi putut să o faci să sufere - în schimb, ai omorât-o rapid. 
De ce? 

— Pentru că există o limită, chiar și cu inamicii noștri. 

— Atunci, ai răspunsul. 

— Nu am pus nicio întrebare. 

Manon pufni. 

— Toată seara ai avut expresia asta în privire - te-ai întrebat 
dacă te transformi într-un monstru, ca noi ceilalţi. Când ai să 
mai ucizi data viitoare, să-ţi aduci aminte de limita aceea. 


— Tu ce limită ai, vrăjitoareo? 

Ea îi întâlni privirea, ca și când ar fi vrut ca el să vadă câte 
făcuse într-un secol. 

— Nu sunt muritoare. Nu joc după regulile voastre. Am ucis și 
am vânat oameni pentru distracţie. Nu mă confunda cu o femeie 
umană, prinţișorule! 

— Nu mă interesează femeile umane, spuse el mieros. Sunt 
prea fragile. 

În clipa în care spuse asta, cuvintele loviră o rană dureroasă și 
profundă din el. 

— Ilkenul, spuse el, trecând de acea durere. Ştiai despre ei? 

— Presupun ca fac parte din ce se află în munţi, orice ar fi 
acolo. O voce răgușită de femeie izbucni: 

— Cum adică, orice ar fi în munţi? 

Dorian aproape tresări. Părea că Aelin învățase ceva de la 
prietena ei, leopardul-fantomă. Pană și Manon clipi la apariţia 
reginei ude de sânge, care era acum în spatele lor. 

Manon se uită la Aedion și Fenrys când ei auziră întrebarea și 
se apropiară, urmaţi de Gavriel. Cămașa lui Fenrys atârna încă 
în fâșii. Cel puţin Rowan stătea acum de strajă de pe tachelaj, 
iar Lysandra plecase în zbor, în căutarea pericolelor. 

— Nu i-am văzut niciodată pe ilkeni, zise vrăjitoare. Doar am 
auzit de ei - le-am auzit ţipetele când mureau și, după aceea, 
urletele, când erau refăcuţi. N-am știut că asta sunt. Sau că 
Erawan i-ar trimite atât de departe de cuib. Umbrele mele le-au 
zărit doar o dată. Descrierea lor se potrivește cu făpturile care 
ne-au atacat aseară. 

— Ilkenii sunt mai mult cercetași sau războinici? întrebă Aelin. 

Aerul proaspăt părea să o fi influenţat pe Manon să le divulge 
informaţii, deoarece ea se rezemă de balustradă, cu faţa la 
grupul de ucigași din jurul lor. 

— Nu știm. Au profitat de acoperișul de nori. Umbrele mele 
pot afla orice nu se dorește să se afle și, totuși, nu au putut să le 
vâneze sau să le urmărească pe chestiile astea. 

Aelin se încordă ușor, încruntându-se la apa care curgea 
dincolo de ei. Ea nu spuse nimic, ca și când cuvintele ar fi 
dispărut și extenuarea - ceva mai profund decât atât - s-ar fi 
instalat. 

— leşi din starea asta! spuse Manon. 

Aedion mârâi în semn de avertisment. 


Aelin îşi ridică încet privirea spre vrăjitoare, iar Dorian se 
pregăti. 

— Deci ai făcut presupuneri incorecte, spuse Manon. Te-au 
urmărit. Nu te lăsa distrasă de înfrângeri minore. Așa este în 
război. Orașele au să dispară, oamenii au să fie uciși. Și, dacă aș 
fi în locul tău, m-aș concentra mai mult la motivul pentru care 
au trimis atât de puţini ilkeni. 

— Dacă ai fi în locul meu, şopti Aelin pe un ton care-i stimulă 
magia lui Dorian, gheaţa răcorindu-i vârfurile degetelor. Mâna 
lui Aelin alunecă spre sabie. Dacă ai fi în locul meu! 

Ea râse încet și amar. Dorian nu mai auzise acel sunet din... 
din dormitorul ud de sânge din castelul de cleștar care nu mai 
exista. 

— Ei bine, nu ești în locul meu, Cioc-Negru, deci am încredere 
că ai să-ţi păstrezi gândurile pentru tine în privinţa asta. 

— Nu sunt o vrăjitoare Cioc-Negru, spuse Manon. 

Cu toţii o fixară cu privirea. Însă vrăjitoarea nu făcu decât să 
se uite la regină. 

Aelin spuse fluturând o mână cu cicatrice: 

— Corect. Acea chestiune. Atunci, să auzim povestea! 

Dorian se întrebă dacă avea să se ajungă la lovituri, dar 
Manon așteptă câteva clipe, privi din nou spre orizont și spuse: 

— Când bunica mea mi-a luat titlul de moștenitoare și Aripă 
Conducătoare, m-a și renegat. Mi-a spus că tatăl meu a fost un 
prinţ Crochan și că ea mi-a ucis părinţii pentru că au conspirat 
să pună capăt neînţelegerii dintre oamenii noștri și să rupă 
blestemul de pe pământurile noastre. 

Dorian aruncă o privire spre Aedion. Chipul Lupului Nordului 
era încordat, iar ochii de Ashryver îi străluceau, gândindu-se la 
toate posibilităţile insinuate de Manon. 

Manon spuse un pic amorţită, ca și când ar fi fost prima dată 
când vorbea cu sine: 

— Eu sunt ultima Regină Crochan - ultima descendentă 
directă a lui Rhiannon Crochan. 

Aelin îşi trecu zgomotos limba peste un dinte, cu sprâncenele 
ridicate. 

— Și, continuă Manon, fie că bunica mea recunoaşte sau nu, 
sunt moștenitoarea Clanului Cioc-Negru. În suta de ani în care 
vrăjitoarele mele au luptat alături de mine, au ucis vrăjitoare 
Crochan în cea mai mare parte a timpului, visând la o patrie în 


care le-am promis că au să se întoarcă. Și, acum, sunt alungată, 
iar Cele Treisprezece ale mele sunt împrăștiate și pierdute. Și 
sunt moștenitoarea coroanei inamicului nostru. Deci, Maiestate, 
nu ești singura cu planuri care nu merg. Așa că adună-te și 
gândește-te la ce să faci în continuare! 

Două regine - erau două regine printre ei, îşi dădu seama 
Dorian. Aelin închise ochii și râse aspru. Aedion se încordă din 
nou, ca și când râsetul acela ar fi putut cu ușurință să aducă 
violenţa sau pacea, dar Manon rămase locului. Infruntând 
furtuna. 

Când Aelin deschise ochii, cu un zâmbet ușor, dar tăios, îi 
spuse Reginei-Vrăjitoare: 

— Știu eu că ţi-am salvat cu un motiv viaţa patetică. Manon îi 
răspunse cu un zâmbet înfricoșător. Masculii părură să expire 
forţat, inclusiv Dorian. Fenrys îşi trase cu dinţii buza de jos, 
scrutând cerul. 

— Ce nu înţeleg este de ce să aștepte atât de mult să facă 
asta? Dacă Erawan vă vrea morţi - dădu din cap spre Dorian și 
Aelin - de ce să vă lase să vă maturizaţi, să deveniți puternici? 

Dorian încercă să nu tremure când se gândi la cât de 
nepregătiţi fuseseră. 

— Deoarece eu am scăpat de Erawan, spuse Aelin. 

Dorian încercă să nu-și amintească acea noapte din urmă cu 
zece ani, dar amintirea îl încolţi, la fel ca pe Aelin și pe Aedion. 

— A crezut că sunt moartă. Și Dorian... Tatăl său l-a protejat. 
Cât de bine a putut. 

Dorian alungă și amintirea aceea, mai ales când Manon îşi 
înclină întrebătoare capul. 

— Maeve știa că ești în viaţă, spuse Fenrys. Există șanse ca și 
Erawan să fi știut. 

— Poate că ea i-a spus lui Erawan, zise Aedion. 

Fenrys întoarse capul spre general. 

— Ea n-a avut niciodată de-a face cu Erawan sau cu 
Adarlanul. 

— Din câte știi tu, spuse gânditor Aedion. Asta dacă nu 
vorbește în dormitor. 

Ochii lui Fenrys se întunecară. 

— Maeve nu împarte puterea. Adarlanul i s-a părut și încă i se 
pare un inconvenient. 

— Oricine poate fi cumpărat pentru un preţ, replică Aedion. 


— Necunoscut este preţul loialității lui Maeve, izbucni Fenrys. 

Nu poate fi cumpărat. 

Aelin rămase complet nemișcată la cuvintele războinicului. 

Ea clipi în direcţia lui, iar sprâncenele i se apropiară când 
şopti cuvintele spuse de el. 

— Ce este? întrebă Aedion. 

— Necunoscut este preţul meu, murmură Aelin. 

Aedion deschise gura, fără îndoială ca să o întrebe ce îi 
captasr interesul, dar Aelin se încruntă la Manon. 

— Cele din neamul tău pot să vadă viitorul? Ca un oracol? 

— Unele, recunoscu Manon. Vrăjitoarele Sânge-Albastru 
pretind că pot. 

— Alte Clanuri pot? 

— Se spune că, pentru Antici, trecutul, prezentul și viitorul se 
contopesc. 

Aelin scutură din cap și merse spre ușa care dădea în holul 
cabinelor înghesuite. Rowan plonjă de pe tachelaj și picioarele îi 
loviră scândurile chiar în clipa în care se transformă. El nici 
măcar nu se uită la ei când o urmă pe hol și închise ușa în urma 
lor. 

— Ce-a fost asta? întrebă Fenrys. 

— O vrăjitoare Antică, spuse gânditor Dorian, apoi îi şopti lui 
Manon, Baba Picioare-Galbene. 

Toţi se întoarseră spre el. Dar Manon îşi trecu degetele peste 
claviculă - unde colierul cicatricelor lui Aelin căpătate de la 
Picioarele-galbene încă îi cuprindea gâtul cu un alb desăvârșit. 

— larna asta, ea a fost la castelul tău, îi spuse Manon. A lucrat 
ca ghicitoare. 

— Și a spus ceva despre asta? 

Aedion îşi încrucișa braţele. Aflase de vizită, îşi aminti Dorian. 

Aedion  supraveghease dintotdeauna vrăjitoarele și toţi 
jucătorii importanţi din ţinut - spusese el cândva. 

Manon îl măsură din priviri pe general. 

— Picioare-Galbene era o ghicitoare - un oracol puternic. 
Pariez că a știut cine este regina din clipa în care a văzut-o. Și 
că a văzut lucruri pe care plănuia să le vândă cui i-ar fi oferit 
mai mult. 

Dorian încercă să nu tresară din cauza acelei amintiri. Aelin o 
măcelărise pe Picioare-Galbene când ea ameninţase să vândă 


secretele lui. Aelin nu spusese nimic niciodată despre o 
ameninţare împotriva speciei ei. 

Manon continuă: 

— Picioare-Galbene nu i-ar fi spus în mod direct, ci numai 
indirect. Ca fata să o ia razna când și-ar fi dat seama. 

Ea aruncă o privire tăioasă spre ușa pe care dispăruse Aelin. 

Niciunul dintre ei nu mai spuse nimic, nici când mâncară mai 
târziu terci rece, la micul dejun. 

Părea că bucătarul nu supravieţuise nopţii. 


Rowan bătu la ușa băii lor private. Ea o încuiase. Intrase în 
camera lor și apoi în baie și îl încuiase afară. 

Și, acum, vomita. 

— Aelin, spuse el încet. 

Ea respiră sacadat, râgâi și vomită mai mult. 

— Aelin, mârâi el, gândindu-se cât timp avea să mai treacă 
până ce ar fi fost acceptabil, din punct de vedere social, să 
spargă ușa. 

„Poartă-te ca un prinţ”, se răstise ea la el cu o seară în urmă. 

— Nu mă simt bine, fu răspunsul ei înăbușit. Vocea îi era 
slabă și monotonă, așa cum nu o mai auzise de ceva timp. 

— Atunci, lasă-mă să intru ca să pot să am grijă de tine pe cât 
de calm și de raţional putu. 

Ea îl închisese pe dinafară - îl închisese pe dinafară. 

— Nu vreau să mă vezi așa. 

— Te-am văzut când te-ai umezit. Mă descurc și dacă te văd 
când vomiţi, ceea ce, oricum, s-a mai întâmplat. 

Zece secunde. Zece secunde în plus îi păreau suficiente 
înainte să strivească mânerul și să sfărâme încuietoarea. 

— Lasă-mă un minut! 

— Ce a spus Fenrys de te-a stârnit? 

El auzise totul de la postul lui de pe catarg. 

Era liniște totală. Ca și când și-ar fi adunat groaza neprefăcută 
în ea, împingând-o în jos, într-un loc în care nu avea să o mai 
vădă, să o simtă sau să o recunoască. Sau să-i spună lui despre 
asta. 

— Aelin. 

Încuietoarea se răsuci. 

Chipul îi era cenușiu, iar ochii roșii. Cu o voce spartă spuse: 

— Vreau să discut cu Lysandra. 


Rowan se uită la găleata pe care o umpluse pe jumătate și 
apoi la buzele ei palide. La transpiraţia de pe frunte. 

Lui i se opri inima în piept când se gândi că... că era posibil să 
nu mintă. 

Și la ce i-ar fi cauzat starea de rău. Încercă să o adulmece, 
dar mirosul de vomă era prea copleșitor, iar spaţiul prea mic și 
plin de sare. El făcu un pas înapoi, clătinându-se și curmându-și 
gândurile. Fără să mai spună ceva, plecă din camera lor. 

Era amorţit când o căută pe creatura care se întorsese și care, 
în forma ei umană, îşi devora micul dejun rece și umed. Cu o 
privire îngrijorată, Lysandra îi ascultă ordinul în tăcere. 

Rowan se transformă și se înălţă atât de sus, încât nava nu 
mai fu decât un punct plutitor, dedesubt. Norii îi răcoriră penele, 
iar vântul șuieră peste panica pură care îi bubuia în inimă. 


El plănuia să se piardă pe cerul dimineţii cât se uita după 
pericole, ca să se adune înainte de a se întoarce la ea și dea 
începe să-i pună întrebări pentru răspunsurile cărora nu ar fi fost 
pregătit. 

Dar coasta apăru și numai magia lui îl împiedică să se 
rostogolească din cer când văzu ce dezvăluiau primele raze ale 
soarelui. 

Râuri late și scânteietoare și pâraie șerpuitoare care curgeau 
prin smaraldul unduitor şi auriul luncilor și pri păpurișul de-a 
lungul acestora, flancate pe ambele părţi de auriul închis al 
bancurilor de nisip. 

Și acolo unde micile sate de pescari urmăriseră marea... foc, 
zeci de astfel de sate în flăcări. 

Pe nava de sub el, marinarii începură să strige chemându-se 
unii pe ceilalţi, când, în cele din urmă coasta apăru la orizont iar 
fumul deveni vizibil. 

Eyliwe. 

Eyliwe era în flăcări 


Capitolul 49 
Elide nu vorbi cu Lorcan trei zile. 


Nu i-ar mai fi vorbit încă trei zile, poate trei luni blestemate, 
dacă nu ar fi fost nevoiţi să spargă liniștea urâtă. 


Îi venise ciclul. Și, datorită dietei constante și sănătoase din 
ultimele luni, picuratul inconsistent se transformase în potopul 
cu care se trezise în dimineaţa asta. 

Din patul îngust din cabină, se grăbise în mica latrină de la 
bord, scotocise prin toate sertarele și cutiile, dar... în mod clar, o 
femeie nu-și petrecuse niciodată timpul pe barca infernală. Se 
văzu nevoită să rupă faţa de masă brodată în fâșii și, înainte să 
se curețe, Lorcan, care se trezise, era deja la cârma bărcii. 

— Am nevoie de provizii, spuse ea plictisită. 

— Încă miroși a sânge. 

— Presimt că am să mai miros a sânge și în următoarele zile 
câteva zile și o să fie mai rău înainte să fie mai bine, deci îmi 
trebuie provizii. Acum. 

El se întoarse din locul lui obișnuit din apropierea provei, 
adulmecând o dată. Ei îi ardea faţa și avea crampe. 

— Am să opresc în următorul oraș. 

— Când anume? 

Harta era inutilă pentru ea. 

— Până la căderea nopţii. 

Ei navigaseră prin toate orașele și avanposturile de-a lungul 
râului, supraviețuind cu peștele prins de Lorcan. Neputinţa ei o 
enerve atât de mult, încât, după prima zi, începuse să-i imite 
mișcările și așa, prinsese un păstrăv gras. Ea îl puse să-l omoare 
și să-l curețe și să-l gătească, dar... măcar îl prinsese. 

— Bine, spuse Elide. 

— Bine, zise și Lorcan. 

Ea se îndreptă spre cabină ca să găsească un alt material pe 
care să-l folosească, dar Lorcan spuse: 

— Nu prea ai sângerat ultima oară. 

Ultimul lucru pe care voia să-l facă era să poarte conversaţia 
asta. 

— Poate corpul meu s-a simţit în sfârșit destul de în siguranţă 
ca să fie normal. 

Pentru că, în ciuda faptului că-l omorâse pe bărbatul acela, că 
minţise și apoi îi spusese în faţă adevărul despre Aelin... Lorcan 
ar fi înfruntat orice ameninţare, fără să se gândească de două 
ori. Poate pentru propria-i supravieţuire, dar îi promisese să o 
protejeze. Reuși să doarmă toată noaptea deoarece el rămase 
întins pe podeaua dintre ea și ușă. 

— Deci... atunci, nu este nimic în neregulă. 


Nu se deranjă să se uite la ea când o spuse. 

Însă Elide îşi înclină capul, studiindu-i mușchii tari ai spatelui. 
Chiar dacă refuza să-i vorbească, îl urmărise și găsise scuze să 
se uite cum se antrena în fiecare zi, de obicei fără cămașă. 

— Nu, nu este nimic în neregulă, spuse ea. 

Cel puţin, așa spera. 

Finnula, doica ei, ţâţâise mereu și-i spusese că ciclurile ei 
erau sporadice - prea slabe și neregulate pentru ca acesta să 
vină exact o lună mai târziu... Nu avea chef să se gândească la 
asta. 

— Bun, spuse Lorcan. Ne-ar fi întârziat dacă ar fi fost altfel. 

Ea dădu ochii peste cap în spatele lui, deloc surprinsă de 
răspuns, şi intră șchiopătând în cabină. 


Oricum trebuia să oprească, îşi spuse Lorcan când o văzu pe 
Elide negociind cu o hangiţă din oraș pentru proviziile de care 
avea nevoie. 

Ea îşi înfășurase părul negru cu o basma roșie găsită, 
probabil, pe mica barcă jalnică, și chiar vorbi pe nas cu femeia, 
înfățișarea ei nefiind nici pe departe cea a femeii graţioase și 
tăcute pe care o ignorase trei zile. 

Ceea ce fusese în regulă. În cele trei zile îşi puse la cale 
planurile pentru Aelin Galathynius; se gândise cum avea să-i 
întoarcă favoarea pe care i-o făcuse. 

Hanul părea destul de sigur, aşadar Lorcan o lăsă pe Elide să 
negocieze - se dovedi că avea nevoie și de haine noi - și hoinări 
pe străzile dărăpănate ale orașului de lângă râu, în căutare de 
provizii. 

Străzile forfoteau cu negustorii de pe râu și pescarii care 
acostau pe timpul nopţii. Apelând la intimidare, Lorcan reuși să 
cumpere o ladă de mere, carne de vânat uscată și niște ovăz la 
jumătate din preţul obișnuit. Doar ca să-l facă să plece, 
comerciantul de pe cheiul surpat îi dădu și câteva pere - pentru 
minunata doamnă, spusese el. 

Lorcan, cu braţele pline de marfa, aproape ajunse la barjă, 
când cuvintele îi răsunară în cap, dizarmonic. 

El nu o dusese pe Elide dincolo de partea aceea a cheiului. 
Nu-l spionase pe bărbat când acostase sau când ei plecaseră. In 
ciuda zvonurilor, acesta era un oraș de lângă râu: străinii 
veneau și plecau mereu, și plăteau ca să-și păstreze anonimatul. 


El se grăbi înapoi spre barjă. Ceaţa se unduise dinspre râu, 
acoperind orașul și malul opus. Până să arunce lada și marfa în 
barca, fără să se deranjeze să le lege, străzile se goliseră. 

Magia lui se agită. El scrută ceața, petele de auriu unde 
lumânările străluceau la ferestre. „Nu este bine, nu este bine, nu 
este bine”, îi şopti magia. 

Unde era ea? 

„Grăbește-te”, o îndemnă el, numărând străzile pe care 
merseseră spre han. Ea ar fi trebuit să se întoarcă până acum. 

Ceaţa înaintă. Nişte chiţăituri i se auziră pe lângă cizme. 

Lorcan mârâi la strada pietruită când șoarecii trecură pe 
lângă el spre apă și se aruncară în râu, căţărându-se unul pe 
celălalt. 

Ceva nu venea - ceva era aici. 


Hangiţa insistă să probeze hainele înainte să le cumpere. Ea 
le puse grămadă în braţe lui Elide și-i arătă o cameră din spatele 
hanului. 

Bărbaţii se holbară la ea - prea nerăbdători - când trecu pe 
holul îngust. Era ceva tipic pentru Lorcan să o lase, în vreme ce 
el căuta ce îi trebuia. Elide intră în cameră, găsind-o întunecată 
și rece. Se întoarse, căutând o lumânare și un cremene. 

Ușa se închise, prinzând-o înăuntru. 

Elide se întinse spre mâner când acea mică voce îi şopti: 
„Fugi, fugi, fugi!” 

Ea se izbi de ceva musculos, osos și pielos. 

Mirosea a carne stricată și a sânge stătut. 

Lumânarea care se aprinse în partea cealaltă a camerei 
dezvălui o masă din lemn și un șemineu gol, ferestre închise și... 

Pe Vernon, care-i zâmbea ca o pisică din celălalt capăt al 
mesei. 

Mâini puternice cu gheare o prinseră de umeri, unghiile 
intrându-i prin hainele de piele. Ilkenul o ţinu ferm când unchiul 
ei spuse tărăgănat: 

— Ce aventură ai avut, Elide! 


Capitolul 50 


— Cum m-ai găsit? şopti Elide, mirosul urât al ilkenului 
aproape făcând-o să vomite. 

Unchiul ei se ridică în picioare cu o mișcare fluidă, lentă, 
îndreptându-și tunica verde. 

— Pui întrebări ca să câştigi timp? Inteligentă mișcare, dar 
previzibilă. 

El făcu semn din bărbie spre creatură. Aceasta scoase un 
sunet gutural, ca un păcănit. 

Ușa se deschise în spatele lui, dezvăluind alţi doi ilkeni care 
aglomerau holul cu aripile și feţele lor hidoase. O, zeilor! O, 
zeilor! 

„Gândește, gândește, gândește” 

— Din câte am auzit ultima dată, însoţitorul tău punea 
proviziile în barcă și o dezlega. Probabil că ar fi trebuit să-l 
plătești mai mult. 

— El este soţul meu, spuse ea printre dinţi. Nu ai dreptul să 
mă iei de lângă el - nimeni nu are. 

Pentru că, odată măritată, Vernon nu ar mai fi fost tutorele ei. 
Vernon râse încet. 

— Lorcan Salvaterre, locţiitorul lui Maeve, este soţul tău? 
Serios, Elide. El flutură leneș o mână spre ilken. Plecăm! 

Trebuia să lupte acum - acum, înainte să aibă șansa să o 
miște, să o ia. 

Dar unde să fugă? Hangiţa o vânduse, cineva le trădase 
locaţia pe acest râu... 

llkenul trase de ea. Ea îşi înfipse călcâiele în șipcile de lemn, 
oricât de inutil ar fi fost gestul. 

Creatura râse încet și îşi apropie gura de urechea ei. 

— Sângele tău miroase a curat. 

Ea se retrase, dar ilkenul o apucă de mână, limba lui gri 
găâdilând-o pe gât. Zbătându-se, tot nu reuși să facă nimic, în 
timp ce acesta îi întoarse spre hol și spre cei doi ilkeni care 
așteptau acolo. Spre ușa din spate, la mai puţin de trei metri 
distanţă, deja deschisă către noaptea de dincolo de ea. 

— Vezi de ce te-am protejat în Morath, Elide? spuse Vernon, 
ajungându-i din urmă. 

Ea lovi cu picioarele în podeaua de lemn, de nenumărate ori, 
chinuindu-se să ajungă la perete, la orice i-ar fi oferit un punct 
de sprijin de care să se împingă și să se opună... 

„Nu. 


Nu. 

Nu.” 

Lorcan plecase - obținuse tot ce avea nevoie de la ea și 
plecase. Ea îl încetinise, îi adusese pe cap inamici după inamici. 

— Şi ce vei face când te vei întoarce în Morath, acum că 
Manon Cioc-Negru este moartă? 

Lui Elide i se crăpă pieptul când auzi acele cuvinte. „Manon...” 

— Spintecată de propria bunică și aruncată din Breaslă pentru 
neascultare. Bineînţeles, te voi proteja de rudele tale, dar... 
Erawan va fi interesat să afle ce ai făcut. Ce ai... luat de la 
Kaltain. 

Piatra din buzunarul de la piept al jachetei. 

Aceasta zvâcni și bâzâi, trezindu-se când ea se agită. 

Din hanul acum liniștit, nimeni de la capătul opus al holului nu 
se deranjă să vină de după colţ ca să-i investigheze strigătele 
fără cuvinte. Alţi ilkeni apărură chiar în faţa ușii deschise, din 
spate. 

Patru. lar Lorcan plecase... 

Piatra de la pieptul ei începu să clocotească. 

Dar o voce tânără și bătrână, înţeleaptă și drăguță, îi şopti: 
„Nu o atinge. Nu o folosi. Nu-i da atenţie”. 

Fusese în Kaltain - o înnebunise. O transformase în acea... 
carapace. 

O carapace care să fie umplută de altceva. 

Ajunse în faţa ușii deschise. 

„Gândește, gândește, gândește” 

Ea nu reuși să respire suficient încât să gândească, duhoarea 
ilkenului sugerându-i ororile pe care avea să le îndure după 
întoarcerea în Morath... 

Nu, nu avea de gând să meargă, să o ia, să o distrugă și să o 
folosească... 

O șansă. Ar fi avut o singură șansă. 

„Nu, şopti vocea din mintea ei. Nu...” 

Însă unchiul ei avea un cuţit la șold când merse înainte și ieși 
pe ușă. Era singurul lucru de care ar fi avut nevoie. Ea îl văzuse 
de suficiente ori pe Lorcan făcând-o la vânătoare. 

Vernon se opri în curtea din spate, în care-l aștepta o cutie 
mare și dreptunghiulară din fier. 

Cu o mică fereastră. 

Și mânere pe două dintre margini. 


Ea știu ce rol aveau ilkenii când ceilalţi trei încercuiră cutia. 

Urmau să o împingă înăuntru, să închidă ușa și să o ducă în 
zbor, înapoi spre Morath. 

Cutia era un pic mai mare decât un coșciug vertical. 

Ușa era deja deschisă. 

llkenii trebuiau să o elibereze ca să o arunce înăuntru. Pentru 
o secundă, i-ar fi dat drumul, iar ea ar fi trebuit să profite de 
situaţie. 

Vernon zăbovea lângă cutie. Ea nu îndrăzni să se uite la cuţit. 

Un suspin îi scăpă din gât. Avea să moară aici - în curtea 
murdară, înconjurată de creaturile îngrozitoare, fără să mai 
vadă vreodată soarele, să râdă sau să asculte muzică... 

llkenul se agită în jurul cutiei, foșnind din aripi. 

Cinci pași. Patru. Trei. 

„Nu, nu, nu”, o imploră vocea înţeleaptă. 

Nu avea să fie dusă înapoi în Morath. Nu avea să-i lase să o 
atingă și să o pervertească... 

llkenul o împinse în faţă, ghiontul violent fiind menit să o 
arunce clătinându-se în cutie. 

Elide se învârti, lovindu-se, în schimb, cu faţa de margine; 
nasul îi trosni, dar se întoarse spre unchiul ei. O duru când îşi 
lăsă greutatea pe gleznă ca să se întindă spre cuțitul de la 
șoldul lui. 

Vernon nu avu timp să-și dea seama ce intenţiona ea atunci 
când scoase cuțitul din teaca de la șold; când roti cuțitul printre 
degete și cuprinse mânerul cu cealaltă. 

Când îşi adună umerii și expiră prelung, înfigând cuțitul. 


Lorcan lovi mortal. 

Ascuns în ceața, cei patru ilkeni nu-l putură depista când 
bărbatul de care era sigur că era unchiul lui Elide îl pusese pe 
acel ilken să o împingă spre cutia-temniţă. 

În el îşi înfipsese Lorcan barda. 

Elide suspina. De groază și disperare. 

Fiecare sunet îi asmuţea furia în ceva atât de mortal, încât 
Lorcan abia mai vedea. 

Apoi ilkenul o aruncă în acea cutie de fier. 

lar Elide dovedi că nu blufase când spusese că nu avea să se 
mai întoarcă niciodată în Morath. 


El auzi cum nasul i se sparse când ea se lovi de marginea 
cutiei; îl auzi pe unchiul ei strigând surprins când ricoșă și se 
întinse spre el... 

Si îi apucă pumnalul. Nu ca să-l ucidă. 

Pentru prima dată în cinci secole, Lorcan cunoscu adevărata 
frică atunci când Elide întoarse cuțitul spre ea, cu lama înclinată 
ca să-i intre în inimă. 

El îşi aruncă barda. 

Când vârful pumnalului îi străpunse pielea de deasupra 
coastelor, mânerul din lemn al securii lui o lovi în încheietura 
mâinii. 

Elide căzu ţipând, iar pumnalul sări departe. 

Lorcan se mișca deja când ei se întoarseră spre locul în care 
se cocoţase pe acoperiș. El sări pe cel mai apropiat, spre armele 
pe care le lăsase acolo cu câteva minute înainte, știind că aveau 
să iasă pe această ușă... 

Următorul cuţit al lui trecu prin aripa unui ilken. Apoi un altul 
îl dobori înainte ca ei să-l localizeze. Dar Lorcan fugea deja spre 
cel de-al treilea acoperiș de lângă curte. Spre sabia pe care o 
lăsase acolo și pe care o aruncă direct în faţa celui mai apropiat. 

Împreună cu Vernon, încă doi strigau acum să bage fata în 
cutie. 

Elide alerga din răsputeri către aleea îngustă care ieșea din 
curte, nu spre strada lată. Aleea era prea mică pentru un ilken, 
mai ales cu toate resturile și gunoaiele aruncate acolo. 
Deșteaptă fată! 

Lorcan sări și se rostogoli pe următorul acoperiș, spre cele 
două pumnale rămase... 

El le aruncă, dar ilkenul îi reperase ţinta și-i învățase stilul de 
aruncare. 

Ei nu îl aflaseră pe cel al lui Elide. 

Ea nu plecase pe alee doar ca să se salveze. Se dusese după 
bardă. 

Și Lorcan urmări cum femeia se strecură în spatele ilkenului 
distras și îi tăie aripile. 

Cu încheietura rănită. Cu nasul din care îi curgea sânge pe 
faţă. 

llkenul ţipă, zbătându-se ca să o apuce, chiar dacă se prăbuși 
în genunchi. 

Unde voia ea. 


Toporul se legăna din nou înainte ca șuieratul creaturii să nu 
se mai audă. 

Sunetul fu întrerupt o secundă mai târziu, când capul i se 
rostogoli pe pietre. 

Lorcan sări de pe acoperiș, îndreptându-se spre singurul ilken 
rămas, care clocotea de furie la ea... 

Dar acesta se învârti și alergă spre locul în care Vernon se 
ghemuia lângă ușă, cu faţa palidă. 

Suspinând, cu sângele-i stropind pietrele, Elide se întoarse și 
ea spre unchiul ei, cu toporul deja ridicat. 

Însă ilkenul ajunse la unchiul ei, îl înșfacă în braţele puternice 
și îşi luară amândoi zborul. 

Elide aruncă oricum toporul și rată la milimetru aripa 
ilkenului. 

Toporul se izbi de drumul pietruit, ciobind o piatră, chiar lângă 
ilkenul cu aripile sfâșiate - care acum se târâia spre ieșirea din 
curte. 

Lorcan urmări cum Elide luă toporul și se duse după bestia 
distrusă, care șuiera. 

Aceasta lovi cu ghearele spre ea, dar Elide se feri cu ușurință 
de lovitură. 

Creatura ţipă când ea călcă pe aripa-i distrusă, oprindu-i 
târâșul spre libertate. 

Când aceasta tăcu, ea îi spuse cu o voce înceată și nemiloasă 
pe care el nu o mai auzise, clar, în ciuda sângelui care îi înfunda 
o nară: 

— Vreau ca Erawan să știe că, data viitoare când o să vă mai 
trimită după mine ca pe o haită de câini, am să-i întorc 
favoarea. Vreau ca Erawan să știe că, data viitoare când am să-l 
văd, am să-i scrijelesc numele lui Manon pe inima lui nenorocită. 

Lacrimile îi curseră pe faţă, tăcute și nesfârșite ca furia care îi 
sculpta acum trăsăturile unei creaturi de o frumuseţe și de o 
putere teribilă. 

— Dar se pare că în seara asta ai ghinion, îi spuse Elide 
ilkenului, ridicând din nou toporul peste un umăr. Ilkenul păru că 
scâncește când ea zâmbi macabru. Pentru că este nevoie doar 
de unul care să transmită mesajul. lar tovarășii tăi au plecat 
deja. 

Toporul căzu. 

Carnea, oasele și sângele se revărsară pe pietre. 


Ea rămase acolo, holbându-se la cadavru, la sângele urât. 

Lorcan, poate un pic amorţit, se apropie și-i luă toporul din 
mâini. Cum de reușise să-l folosească dacă încheietura o 
durea... 

Mișcarea o făcu să șuiere și să scâncească. De parcă forţa 
care-i cursese prin sânge ar fi dispărut, lăsând în urmă doar 
durerea. 

În tăcerea deplină, ea îşi apucă încheietura mâinii, când el 
dădu târcoale ilkenilor morţi și le tăie capetele. Unul după 
celălalt, recuperându-și din mers armele. 

Oamenii din han se agitau, întrebându-se ce se auzea - daca 
erau în siguranţă să iasă ca să vadă ce se întâmplase cu fata pe 
care o trădaseră de bunăvoie. 

Pentru o clipă, Lorcan se gândi dacă să o ucidă pe hangiţă. 

— Au murit destui, spuse Elide. 

Lacrimile îi curseră pe obrajii stropiţi cu sânge negru, stropi 
care semănau cu niște pistrui. Sângele roșu și pur îi curse din 
nas pe buze și bărbie, închegându-se deja. 

Așadar, el îşi puse toporul în teacă și o luă în braţe, iar ea nu 
se opuse. 

El o purtă prin orașul învăluit de ceaţă, spre locul în care era 
legată barca lor. Privitorii se adunaseră deja, fără îndoială ca să 
le adune proviziile, după plecarea ilkenilor. Un mârâit de-al lui 
Lorcan îi făcu să fugă în ceaţă. 

Când urcă în barcă, aceasta se legănă sub el. 

— El mi-a spus că ai plecat, zise Elide. 

Lorcan încă nu o lăsă jos, ţinând-o în aer, cu un braţ, cât 
dezlegă funiile. 

— Și tu l-ai crezut. 


Își șterse sângele de pe faţă, apoi se crispă din cauza 
încheieturii rănite și a nasului spart. El trebuia să se ocupe de 
asta. Chiar era posibil să rămână pentru totdeauna un pic 
strâmb. 

Lorcan se îndoia că ei i-ar fi păsat. 

Știa că, probabil, o să vadă nasul strâmb ca pe un semn că 
luptase și supravieţuise. 

În cele din urmă, Lorcan o lăsă jos, pe lada de mere - unde o 
putea vedea. Ea rămase tăcută când el luă prăjina și împinse 
barca dinspre doc, din orașul îngrozitor, bucuros de adăpostul 


ceţii, când plutiră în aval. Probabil că și-ar mai fi permis două 
zile pe râu, înainte să fie nevoiţi să urce pe uscat ca să scape de 
inamicii care îi urmăreau. Bine că acum se aflau suficient de 
aproape de Eyliwe, încât să ajungă pe jos în câteva zile. 

Când nu mai fu nimic în afară de ceaţă și râul care lovea 
barca, Lorcan vorbi din nou. 

— Nu ai fi oprit pumnalul. 

Nu-i răspunse, iar liniștea deveni apăsătoare. El se întoarse în 
locul în care Elide stătea cocoţată pe ladă. 

Lacrimile îi curseră pe faţă când fixă apa cu privirea. 

El nu știa cum să o consoleze, cum să o aline - nu așa cum 
avea ea nevoie. 

Lăsă jos prăjina și se așeză lângă ea pe ladă, lemnul 
scârţâind. 

— Cine este Manon? 

El auzise o mare parte din lucrurile spuse de Vernon printre 
dinţi în camera privată în care se lua masa, când întinsese 
capcana în curte, dar unele detalii îi scăpaseră. 

— Aripa Conducătoare a Legiunii Dinţi-De-Fier, spuse Elide, cu 
vocea tremurândă, cuvintele fiindu-i înăbușite de sângele care i 
se închega în nări. 

Lorcan spuse la întâmplare: 

— Ea a fost cea care te-a scos. În acea zi - ea era motivul 
pentru care purtai haine de vrăjitoare din piele, și pentru care ai 
ajuns să rătăcești în Oakwald. 

Elide dădu aprobator din cap. 

— Și Kaltain - cine era? 

Persoana care îi dăduse obiectul pe care îl purta. 

— Amanta lui Erawan - sclava lui. Era de o vârstă cu mine. Ei 
i-a pus piatra în braţ și a transformat-o într-o fantomă vie. Ea a 
tras de timp timp pentru ca Manon și cu mine să fugim; făcând 
asta, Kaltain și o mare parte din Morath au fost nimicite de 
flăcări. 

Elide băgă mâna în jachetă, respirând greoi printre lacrimile 
care-i curgeau încă pe chip. Lorcan nu mai respiră când scoase 
o bucată de material negru. 

Mirosul era feminin, străin - distrus, trist și rece. Dar acesta 
ascundea un alt miros - unul pe care îl cunoștea și pe care-l ura. 

— Kaltain a spus să-i dau asta Celaenei - nu lui Aelin, zise 
Elide, suspinând. Deoarece Celaena... i-a dat o mantie 


călduroasă în temniţa rece. Ei nu au lăsat-o pe Kaltain să-și ia 
mantia când au dus-o în Morath, dar ea a reușit să păstreze 
bucata asta. Ca să-și amintească să o răsplătească pe Celaena 
pentru bunătatea arătată. Dar... Ce fel de cadou este ăsta? Ce 
este asta? 

Ea desfăcu materialul, dezvăluind o piatră de un argintiu 
închis. 

Fiecare picătură de sânge din corpul lui se răci și se încălzi, se 
agită și se liniști. 

Ea suspina încet. 

— Ce este răsplata asta? Oasele îmi spun să nu o ating. Mie... 
O voce mi-a spus ca nici măcar să nu mă gândesc la asta. 

Era în neregulă. Obiectul din mâinile ei frumoase și murdare 
era în neregulă. Nu îşi avea locul aici, nu ar fi trebuit să fie aici... 

Zeul care îl ocrotise toată viaţa se îndepărtase. 

Până și moartea se temea de piatra asta. 

— Strânge-o! spuse el tăios. Chiar acum! 

Cu mâna tremurând, ea se supuse. Doar după ce o ascunse în 
jacheta ei, el spuse: 

— Hai să te speli mai întâi. Să-ţi vindec nasul și încheietura 
mâinii. Între timp, am să-ţi spun ce știu. 

Ea dădu din cap, privind spre râu. 

Lorcan întinse mâna apucând-o de bărbie și făcând-o să se 
uite la el. Ochii negri și lipsiţi de speranţă îi întâlniră pe ai lui. El 
îi șterse o lacrimă răzleaţă cu degetul mare. 

— Ti-am promis că te voi proteja. Nu îmi voi încălca 
promisiunea, Elide. 

Ea voi să se retragă, dar el o apucă un pic mai tare, obligând- 
o să-l privească. 

— Am să te găsesc mereu, îi jură el. 

Ea înghiţi. 

— Promit, şopti Lorcan. 

Elide se gândi la tot ce îi spusese Lorcan cât îi curăţă faţa, îi 
inspecta nasul și încheietura mâinii pe care i-o legă cu o cârpă 
moale și, repede, dar nu cu duritate, îi îndreptă nasul. 

Chei Wyrd. Porţi Wyrd. 

Aelin avea o cheie Wyrd. Le căuta pe celelalte două. 

Curând, avea să mai fie doar una, de îndată ce Elide i-ar fi dat 
cheia pe care o purta. 


Două chei - împotriva uneia singure. Poate că aveau să 
câştige războiul acesta. 

Chiar dacă Elide nu știa cum ar fi putut Aelin să le folosească 
fără să se distrugă. Dar... era treaba lui Aelin să se gândească la 
asta. Poate că Erawan avea armatele, dar, dacă Aelin avea două 
chei... 

încercă să nu se gândească la Manon. Vernon minţise în 
legătură cu plecarea lui Lorcan - ca să îi distrugă buna 
dispoziţie, să o facă să vină de bunăvoie. Poate că nici Manon nu 
era moartă. 

Fără dovezi, nu voia să creadă. Nu înainte ca toată lumea să-i 
tipe că Aripa Conducătoare nu mai era. 

Lorcan se întorsese la provă înainte ca ea să se schimbe cu 
una dintre bluzele lui, cât se uscau hainele ei de piele. 
Încheietura mâinii îi zvâcnea, durerea fiind slabă și insistentă și 
nici faţa nu-i era mai bine, iar Lorcan îi spusese că, probabil, 
avea să se aleagă cu un ochi vânăt, dar... mintea îi era limpede. 

Ea veni lângă el, privindu-l cum împingea prăjina în fundul 
mâlos al râului. 

— Am ucis creaturile alea. 

— Te-ai descurcat bine, spuse el. 

— Nu regret. 

Ochii negri și profunzi se îndreptară spre ea. 

— Bun. 

Ea nu știa de ce o spuse, de ce simţise nevoia să o facă, de 
parcă ar fi însemnat ceva pentru el, dar Elide se ridică pe 
vârfuri, îl sărută pe obrazul păros și zise: 

— Și eu am să te găsesc mereu, Lorcan. 

ÎI simţi fixând-o cu privirea, chiar și după câteva minute, când 
se urcă în pat. 

Când se trezi, fâșii curate de pânză pentru ciclul ei o așteptau 
lângă pat. 

El îşi tăiase cămașa spălată și uscată peste noapte, pentru ca 
ea să o poată folosi. 


Capitolul 51 


Coasta regatului Eyliwe ardea. 


Timp de trei zile, navigară pe lângă sate. Unele încă ardeau, 
iar altele erau doar cenușă. Și, în fiecare dintre ele, Aelin și 
Rowan se chinuiseră să stingă flăcările. 

Rowan, în forma lui de uliu, putea zbura, dar... asta o ucidea. 
O ucidea că nu-și puteau permite să se oprească suficient de 
mult încât să meargă pe țărm. Așadar, ea o făcu de pe navă; se 
adânci în puterea ei, întinzând-o cât de mult posibil ca să 
traverseze marea, cerul și nisipul, să stingă incendiile unul câte 
unul. 

Până la sfârșitul celei de-a treia zile, ea era moleșită şi atât de 
însetată, încât nicio cantitate de apă nu putea să o potolească, 
buzele fiindu-i crăpate și exfoliate. 

Rowan se dusese pe țărm de trei ori până acum, ca să întrebe 
cine o făcuse. 

De fiecare dată, răspunsul era același: întunericul trecuse 
peste ei în timpul nopţii, o beznă care acoperea stelele, iar, 
apoi, satele ardeau sub săgețile aprinse și nereperate înainte 
să-și atingă ţinta. 

Dar unde era acel întuneric, unde erau armatele lui Erawan... 
Nu era nici urmă de ele. 

Si nici de Maeve. 

Rowan și Lysandra zburaseră la înălţime și în depărtare, în 
căutarea unei armate, dar... nimic. 

Fantomele, declarau acum unii săteni, îi atacaseră. Fantomele 
morţilor lor neîngropaţi, care se întorceau acasă din tărâmuri 
îndepărtate. 

Până ce începură să răspândească alt zvon. 

Că Aelin Galathynius incendia Eyliwe, sat după sat. Din 
răzbunare că ei nu-i ajutaseră regatul în urmă cu zece ani. 

Nu conta că ea stingea incendiile. Ei nu îl crezură pe Rowan 
când încercă să le explice cine le stingea incendiile de pe o navă 
din larg. 

EI îi spuse să nu asculte, să nu se gândească la asta. Așadar, 
ea încercă. 

Și într-una dintre acele ocazii se întâmplase ca Rowan să-și 
treacă degetul mare peste cicatricea de pe palma ei, aplecându- 
se ca să o sărute pe gât. li șoptise ceva, iar ea știu că el simţise 
un răspuns pentru întrebarea care îl făcuse să fugă de pe navă 
în dimineaţa aceea. Nu, nu îi purta copilul în pântece. 


Ei discutaseră despre asta doar o dată - cu o săptămână în 
urmă. Când ea se dăduse de pe el, gâfâind și acoperită de 
transpiraţie, iar Rowan o întrebase dacă lua un tonic, iar Aelin îi 
spusese, simplu, „nu”. 

El înţepenise. 

După aceea, îi explicase că, dacă moștenea măcar o parte din 
sângele fae al lui Mab, la fel de bine ar fi putut să moștenească 
și chinul fiinţelor fae de a procrea. Și, chiar dacă sincronizarea 
era îngrozitoare... dacă aceasta era singura ei șansă de a oferi 
Terrasenului un moștenitor, un viitor... nu avea să o rateze. 
Ochii lui verzi deveniseră distanţi, dar dăduse aprobator din cap, 
sărutând-o pe umăr. Și asta fusese tot. 

Ea nu îşi adunase curajul să-l întrebe dacă voia să fie tatăl 
copilului ei. Dacă voia să aibă un copil, având în vedere ce i se 
întâmplase Lyriei. 

Și, în scurtul moment dinainte de a zbura din nou spre țărm 
ca sa mai stingă niște incendii, ea nu avusese nici curajul să-i 
explice de ce vomitase în acea dimineaţă. 

Ultimele trei zile fuseseră confuze. Din clipa în care Fenrys 
rostise cuvintele „Necunoscut este preţul meu”, totul fusese o 
ceaţă de fum, flăcări, valuri și soare. 

Dar când soarele apuse în a treia zi, Aelin alungă din nou 
gândurile acelea când nava de escortă începu să semnalizeze în 
faţă, echipajul lucrând frenetic să arunce ancora. 

Transpiraţia îi acoperea fruntea, iar limba îi era uscată. Dar 
uită de sete și de extenuare când văzu ceea ce oamenii lui Rolfe 
zăriseră în urmă cu câteva clipe. 

Un teren vast, îmbibat cu apă sub un cer înnorat, se întindea 
spre continent cât vedeai cu ochii. lerburi verzi și albe 
acopereau dealurile și depresiunile, mici insule de viaţă printre 
apele gri ca niște oglinzi. Printre ele, din apa negricioasă și din 
movilele de pământ, ruinele ieșeau ca membrele unui cadavru 
îngropat superficial... Ruinele imense ale unui oraș, cândva 
minunat, înecat pe câmpie. 

Mlaștinile Stâncoase. 

Manon îi lăsă pe oameni și pe fae să îi întâlnească pe căpitanii 
celorlalte două nave. 

Ea auzi știrea destul de curând: ceea ce căutau ei zăcea cam 
la o zi și jumătate distanţă de mers pe țărm. Nu știau unde 
anume sau de cât timp ar fi avut nevoie să găsească locul 


exact. Până la întoarcerea lor, navele aveau să rămână ancorate 
aici. 

Și părea că Manon urma să li se alăture în călătoria pe țărm. 
Ca și când regina ar fi bănuit că, dacă ea ar fi rămas în urmă, 
mica lor flotă nu ar mai fi fost intactă la întoarcere. 

Isteaţă femeie. 

Dar asta era cealaltă problemă. Cea care acum o înfrunta 
Manon și care părea deja neliniștită și ofensată. 

Abraxos lovi ușor cu coada, ţepii din fier zgâriind puntea 
impecabilă a navei. Ca și când ar fi auzit ordinul reginei, din 
urmă cu un minut: „Balaurul trebuie să plece”. 

În întinderea deschisă și plată a mlaștinii, ar fi ieșit prea mult 
în evidenţă. 

Manon puse o mână pe botul lui cu cicatrice, întâlnindu-i ochi 
negri și profunzi. 

— Trebuie să te ascunzi undeva. 

El fornăi cald și trist în palma ei. 

— Nu te smiorcăi! spuse Manon, chiar dacă ceva se răsuci și 
se agită în burta ei. Nu te arăta, fii atent și întoarce-te peste 
patru zile! Ea îşi permise să se aplece, sprijinindu-și fruntea de 
botul lui. Mârâitul lui îi vui în oase. Noi doi suntem o pereche. 
Câteva zile nu înseamnă nimic, prietene. 

EI îi împinse capul cu al lui. 

Manon înghiţi cu greu. 

— Mi-ai salvat viaţa. De multe ori. Nu ţi-am mulţumit 
niciodată pentru asta. 

Abraxos scânci încet. 

— Noi doi, promise ea. De acum și până când întunericul o să 
ne revendice. 

Ea se forţă să se retragă. Se forţă să îi mângâie încă o dată 
botul. Apoi făcu un pas înapoi. Și încă unul. 

— Pleacă! 

El nu se mișcă. Ea îşi dezgoli dinţii din fier. 

— Pleacă! 

Abraxos îi aruncă o privire plină de reproș, dar corpul i se 
încordă, ridicându-și aripile. 

lar Manon decise că niciodată nu urâse mai mult pe cineva 
decât îi ura pe Regina Terrasenului și pe prietenii ei. Pentru că îl 
obligau să plece. Pentru că îi despărţeau, când atât de multe 
pericole nu reușiseră să îi separe. 


Dar Abraxos era în aer, pânzele scârţâind în vântul făcut de 
aripile lui, iar Manon îl urmări până când fu un punct la orizont, 
până ce șalupele fură pregătite să-i ducă spre iarba înaltă și apa 
stătută și gri a mlaștinii de dincolo. 

Regina și ai ei se pregătiră, înarmându-se așa cum unii 
oamenii se găteau cu bijuterii, punându-și întrebări și 
răspunzându-și unul altuia. Ce mult semănau cu Cele 
Treisprezece ale ei - atât de mult, încât ea trebui să se întoarcă, 
să se ascundă în umbrele arborelui trinchet și să încerce să 
respire regulat. 

Mâinile îi tremurau. Asterin nu era moartă. Cele Treisprezece 
nu erau moarte. 

Ea îşi alungase gândurile acestea. Dar acum, când balaurul 
care mirosea a flori dispărea la orizont... 

Ultima bucată din Aripa Conducătoare dispăruse odată cu el. 

Un vânt înăbușitor o ademenea spre țărm... spre mlaștină. 

Târând cu el și mantia ei roșie. 

Manon îşi trecu un deget peste mantia roșie pe care se 
forţase să o îmbrace în dimineaţa asta. 

Rhiannon. 

Nu auzise niciun zvon cum că familia regală Crochan părăsise 
ultimul câmp de bătălie, în urmă cu cinci sute de ani. Se întrebă 
dacă vreuna dintre vrăjitoarele Crochan, în afară de sora ei 
vitregă, știa că pruncul lui Lothian Cioc-Negru și al prinţului 
Crochan supravieţuise. 

Manon desfăcu broșa care îi prindea mantia pe umeri. Ea 
cântări încheietoarea groasă din material roșu în mâini. 

Mișcându-și rapid unghiile de câteva ori, ajunse să ţină o fâșie 
lungă și subţire din mantie. Cu alte câteva mișcări, şi-o legă la 
capătul cozii împletite, roșul contrastând cu părul ei alb ca luna. 

Manon ieși din umbrele din spatele arborelui trinchet și se uită 
peste marginea navei. 

Nimeni nu comentă când aruncă mantia surorii vitrege în 
mare. 

Vântul o purtă câţiva metri peste valuri, înainte să fluture și 
să cadă ca o frunză moartă pe valuri. O baltă de sânge - asta 
părea de la distanţă, când valurile o purtară departe, în largul 
oceanului. 


Ea îi găsi pe Regele Adarlanului și pe Regina Terrasenului 
așteptând lângă balustrada punţii principale, însoțitorii lor 
urcând în șalupele care așteptau ridicându-se pe valuri. 

Întâlni ochii de safir și apoi pe cei turcoaz cu auriu. 

Ea știa că o văzuseră. Poate că nu înțelegeau ce însemna 
mantia, dar... gestul îl înțelegeau. 

Manon îşi retrase dinţii din fier și unghiile când se apropie de 
ei. 

Aelin Galathynius spuse încet: 

— Mereu le vezi chipurile. 

Numai când vâsliră spre mal, iar spuma valurilor îi udă, îşi 
dădu seama Manon că regina nu se referise la Cele 
Treisprezece. lar Manon se întrebă dacă Aelin urmărise mantia 
plutind în larg și dacă i se păruse că semăna cu sângele vărsat. 


Capitolul 52 


Ei nu ajunseră în Leriba. Sau în Banjali. Nu erau nici măcar pe 
aproape. 

Lorcan simţi pe umăr apăsarea care îl ghidase și îi croise viaţa 
- acea mână invizibilă și insistentă a umbrei și a morţii. Așa că 
se îndreptară spre sud și apoi către vest, navigând repede pe 
reţeaua de râuri care treceau prin Eyliwe. 

Elide nu protestă și nici nu se îndoi când el îi explică faptul că, 
dacă Hellas îi înghiontea, regina pe care o căutau ei era, 
probabil, în direcţia aceea. Orice i-ar fi condus. Acolo nu erau 
orașe - doar câmpii nesfârșite care înconjurau cea mai sudică 
extremitate a  Oakwaldului și apoi mlaștinile. Peninsula 
abandonată era plină de ruinele din mlaștini. 

Dar, dacă acolo i se spusese să meargă... Atingerea zeului 
întunecat pe umăr nu îl îndrumase niciodată greșit. Așadar, 
urma să vadă ce găsea. 

El nu îşi permise să se gândească prea mult la faptul că Elide 
purta o cheie Wyrd. Că ea încerca să i-o aducă inamicului său. 
Poate că invocările puterii lui i-ar fi condus pe amândoi - la ea. 

lar apoi, ar fi avut două chei, dacă acţiona cum trebuia. 

Dacă era mai inteligent, mai rapid și mai nemilos decât 
ceilalţi. 


După aceea, urma cea mai periculoasă parte din toate: cu 
două chei, să călătorească în inima Morathului, ca să o caute pe 
a treia. Viteza avea să-i fie cel mai bun aliat și singura șansă de 
supravieţuire. 

Și, probabil, pe Elide sau pe ceilalţi nu i-ar mai fi văzut 
niciodată. 

În cele din urmă, ei îşi abandonaseră barja în acea dimineaţă 
înghesuind în saci proviziile care încăpeau înainte de a pleca 
prin iarba unduitoare. După câteva ore, urcușul unui deal abrupt 
din mijlocul câmpului o făcu pe Elide să respire sacadat. 
Trecuseră deja două zile de când el simţea mirosul de apă 
sărată - trebuiau să fie aproape de marginea mlaștinilor. Elide 
înghiţi cu greu, iar el îi dădu bidonul când urcară pe vârful 
dealului. 

Dar Elide se opri, braţele căzându-i pe lângă corp, iar ceea ce 
se întindea în faţa lor îl făcu pe Lorcan să îngheţe. 

— Ce este locul ăsta? şopti Elide, ca și când s-ar fi temut că 
pământul însuși ar fi auzit. 

Cât vedeai cu ochii, departe, la orizont, pământul se surpase 
zece metri - de la marginea piscului, nu a dealului pe care 
stăteau, iar crăpătura era imensă, ca și când un zeu furios ar fi 
călcat apăsat și și-ar fi lăsat urma. 

Apa sălcie și argintie o acoperea în mare parte, nemișcată ca 
o oglindă, întreruptă doar de insule ierboase, movile de pământ 
și ruine superbe. 

— Locul ăsta e malefic, şopti Elide. Nu ar trebui să fim aici. 

Într-adevăr, lui i se ridicase părul de pe braţe, și toate 
instinctele i se treziră când scrută mlaștina, ruinele, mărăcinii și 
frunzișul des, care înăbușiseră o parte din insule. 

Până și zeul morţii renunţase să-l mai înghiontească și se 
ascunsese în spatele umărului lui Lorcan. 

— Ce simţi? 

Buzele ei erau palide. 

— Liniște. Viaţă, dar o liniște, ca și cum... 

— Ca și cum ce? insistă el. 

Ea rosti tremurat cuvintele. 

— Ca și cum toţi oamenii care au locuit aici, cu mult timp în 
urmă, sunt încă prinși înăuntru... încă sunt... dedesubt. Ea îi 
arătă o ruină - probabil acoperișul boltit și spart al unei săli de 
bal atașate de turn. Un palat. Nu cred că locul ăsta este pentru 


cei vii, Lorcan, bestiile din apele astea... Nu cred că tolerează 
intrușii. Nici morţi. 

— Piatra sau zeiţa care te protejează îţi spune asemenea 
lucruri? 

— Inima mea îmi șoptește un avertisment. Anneith tace. Nu 
cred că vrea să fie prin preajmă. Nu cred că ne va urma. 

— A venit în Morath, dar nu aici? 

— Ce este în mlaștinile astea? întrebă ea în schimb. De ce se 
îndreaptă Aelin spre ele? 

Asta părea să fie întrebarea. Pentru că, dacă și-ar fi continuat 
drumul, cu siguranţă regina și Whitethorn ar fi simţit - și numai 
o răsplată sau o ameninţare imensă i-ar fi adus aici. 

— Nu știu, recunoscu el. Nu sunt orașe sau avanposturi 
nicăieri în apropiere. 

Totuși aici îi condusese zeul întunecat - și acesta era locul 
spre care mâna tremurândă îl tot împingea să se aventureze. 

Pe insulele prea mici, ca să fie la adăpost de creaturile care 
sălăşluiau sub apa sticloasă, nu era nimic în afară de ruine și un 
frunziș dens. 

Însă Lorcan se supuse zeului care-l înghiontea în umăr și o 
conduse înainte pe Lady de Perranth. 


— Cine a locuit aici? întrebă Elide, holbându-se la chipul ros 
de vreme al statuii care ieșea din zidul de piatră aproape năruit. 

Zidul se clătina pe marginea exterioară a micii insule pe care 
se aflau, iar femeia sculptată acolo, acum acoperită de mușchi, 
fusese frumoasă cândva, fără îndoială, precum și bucata rămasă 
care mai sprijinea grinzile și acoperișul care, de atunci, 
putreziseră. Dar vălul ei sculptat părea acum unul al morţii. 
Elide tremură. 

— Locul ăsta a fost uitat și distrus cu multe secole înainte să 
mă nasc, spuse Lorcan. 

— Aparţinea de Eyliwe? 

— Făcea parte dintr-un regat care acum nu mai este; era al 
unui popor pierdut, care s-a rătăcit și s-a unit cu cele de pe alte 
tărâmuri 

— Cred că erau foarte talentaţi, dacă au construit niște clădiri 
atât de frumoase. 

Lorcan aprobă mormăind. Trecuseră două zile de când 
înaintau lent prin mlaștină - nici urmă de Aelin. Dormiseră la 


adăpostul ruinelor, deși niciunul din ei nu se odihnise cu 
adevărat. Elide visase oameni cu feţe palide și ochi lăptoși pe 
care nu îi întâlnise niciodată, care strigau rugăminţi în timp ce 
apa le intra pe gât și pe nas. Chiar și trează, îi vedea și le auzea 
strigătele în vânt. 

Era doar briza printre pietre, mormăi Lorcan în prima zi. 

Dar, după privirea lui, ea îşi dădu seama că și el auzise morţii. 

Auzise bubuitul cataclismului care prăbușise terenul chiar sub 
ei, auzise șuvoiul de apă care îi devoră pe toţi înainte să poată 
fugi. Animalele ciudate din mare, din mlaștină și din râu se 
apropiaseră în anii următori, făcând din ruine un teren de 
vânătoare și mâncându-se între ele când nu mai rămânea niciun 
cadavru îmbibat cu apă. Se schimbau și se adaptau - devenind 
mai grase și mai inteligente decât strămoșii lor. 

Din cauza acelor animale dura atât de mult să traverseze 
mlaștina. Lorcan trebuia să se uite atent la apa prea liniștită 
dintre insulele de siguranţă. Uneori, era sigur să mergi prin apa 
sărată, adâncă până la piept. Alteori, nu. 

Câteodată, nici măcar pe uscat nu erai în siguranţă. De două 
ori deja, ea zărise o coadă lungă și solzoasă - placată ca o 
armură - alunecând în spatele unui zid de piatră sau al unui 
stâlp rupt. De trei ori, văzuse ochii mari și aurii, cu pupile 
verticale, urmărind dintre trestii. 

Lorcan o arunca peste un umăr și alerga ori de câte ori îşi 
dădeau seama că nu erau singuri. 

Apoi mai erau și șerpii - cărora le plăcea să atârne de copacii 
ca niște fantome și care îşi trăgeau seva din insule. Și 
musculiţele care-i mușcau neîncetat și care nici nu se comparau 
cu norii de țânțari care, uneori, îi vânau ore întregi. Sau până 
când Lorcan trimitea un val din puterea lui întunecată spre ei, 
iar insectele cădeau toate la pământ, ca o ploaie neagră. 

Dar, de fiecare dată când el ucidea... ea simţea pământul 
cutremurându-se. Nu de frica lui... ci ca și cum s-ar fi trezit și ar 
fi ascultat, întrebându-se cine îndrăznea să îl traverseze. 

În cea de-a patra noapte, Elide era atât de obosită și atât de 
încordată, încât îi veni să scâncească atunci când se ghemuiră 
într-un sanctuar rar: un hol dărâmat, cu o parte din mezanin 
intactă. Era deschis spre cer, iar plantele agăţătoare sufocau 
trei ziduri, dar scara din piatră rezistase - și se înălța suficient 
de mult, încât nimic din ce-ar fi putut să iasă târâindu-se din apă 


nu ar fi reușit să îi atace. Lorcan înconjurase baza și partea de 
sus a scărilor cu vrejuri de plante agăţătoare și crengi - ca să-i 
alerteze dacă vreun animal ar fi șerpuit pe trepte. 

Nu îndrăzniră să facă un foc, dar era destul de cald, încât ei 
să nu-i lipsească unul. Stând întinsă lângă Lorcan, al cărui trup 
era un zid solid între ea și pietrele din stânga ei, Elide urmări 
stelele  pâlpâitoare, auzind constant băzâitul moleșit al 
insectelor. Ceva urlă la distanţă. 

Insectele se opriră. Mlaștina păru să-și îndrepte atenţia spre 
urletul profund și feroce. 

Încet, viaţa se reluă din nou - deși mai încet. Lorcan şopti: 

— Dormi, Elide. 

Ea înghiţi în sec, cu frica în sânge. 

— Ce-a fost aia? 

— Un animal care fie a urlat ca să-și găsească o pereche, fie 
ca să-și marcheze teritoriul. 

Ea nu voia să știe cât de mari erau bestiile. Ochii și cozile 
zărite îi erau de ajuns. 

— Povestește-mi despre ea, şopti Elide. Despre regina ta. 

— Am mari îndoieli că asta o să te ajute să dormi mai bine. 

Ea se întoarse pe partea cealaltă, găsindu-l întins pe spate și 
privind cerul. 

— Chiar o să te omoare pentru ce ai făcut? 

El dădu aprobator din cap. 

— Totuși ai riscat - de dragul ei. Ea îşi rezemă capul de un 
pumn. O iubești? 

Ochii aceia, mai negri decât spaţiul dintre stele, se îndreptă 
spre ea. 

— M-am îndrăgostit de Maeve de când am văzut-o prima 
dată. 

— Ești... ești amantul ei? 

Ea nu îndrăznise să-l întrebe - nu-și dorise cu adevărat să 
afle. 

— Nu. M-am oferit o dată și a râs de obrăznicia mea. Gura lui 
se încordă. Așa că m-am făcut nepreţuit în alte moduri. 

Răgetul de la distanţă liniști lumea pentru câteva clipe. Era 
mai aproape sau cumva îşi imaginase ea asta? Când aruncă din 
nou o privire spre el, Lorcan se uita la gura ei. 


— Poate se folosește de dragostea ta în avantajul ei, spuse 
ea. Poate că este în interesul ei să te ţină după ea. Poate că o să 
se răzgândească atunci când ai să-i arăţi că vrei să... pleci. 

— l-am jurat cu sânge. Nu am să plec niciodată. 

Pieptul ei o duru când îl auzi. 

— Atunci poate să stea liniștită, știind că ai să tânjești după 
ea o eternitate. 

Rosti cuvintele mai tăios decât intenţionase și dădu să se uite 
la stele, dar Lorcan o apucă de bărbie, mai repede decât putu să 
simtă. El o privi în ochi, studiindu-i. 

— Nu face greșeala de a mă crede un prost romantic. Nu sper 
la nimic din partea ei. 

— Atunci, asta nu seamănă deloc a dragoste. 

— Și ce știi tu despre dragoste? 

El era atât de aproape - se apropiase fără ca ea să-și fi dat 
seama. 

— Cred că dragostea ar trebui să te facă fericit, spuse Elide, 
aducându-și aminte de părinţii ei - de cât de des zâmbiseră și 
râseseră, de cum se priviseră unul pe celălalt. Ar trebui să te 
transformi în cea mai bună versiune a ta. 

— Insinuezi că nu sunt așa? 

— Cred că nici măcar nu știi ce este fericirea. 

El afișă o expresie serioasă - gânditoare. 

— Nu mă deranjează... să fiu în preajma ta. 

— Ăsta e un compliment? 

Un zâmbet îi traversă chipul ca de granit, iar ea voi... să îl 
atingă. Să-i atingă zâmbetul și gura. Cu degetele, cu propriile 
buze. Îl făcea mai tânăr, mai... frumos. 

Așadar, îşi întinse degetele tremurânde și îi atinse buzele. 

Lorcan îngheţă, încă pe jumătate deasupra ei, cu o privire 
atentă și serioasă. 

Dar ea îi contură buzele și i se păru că pielea fină și caldă se 
deosebea atât de mult de cuvintele dure pe care le rostea. 

Ea ajunse la colţul buzelor, iar el îşi întoarse faţa în mâna ei, 
sprijinindu-și obrazul aspru pe palma fetei. Ochii i se îngreunară 
când ea îşi trecu degetul mare peste pometul lui. 

— Eu te-aș ascunde, şopti Elide. În Perranth. Dacă tu... dacă 
faci ce trebuie să faci și dacă ai nevoie de-un loc în care să te 
duci... Ai avea un loc acolo, alături de mine. 


El deschise ochii, dar în lumina care strălucea în ei, nu era 
nimic dur, nimic rece. 

— AŞ fi un mascul dezonorat - i-ar strica imaginea. 

— Dacă o să creadă asta cineva, nu o să aibă loc în Perranth. 

Lui i se mișcă gâtul. 

— Elide, tu trebuie să... 

Însă ea se ridică ușor, buzele ei luând locul degetelor. 

Sărutul fu ușor, tăcut și rapid, abia o atingere a buzelor ei de 
ale lui. 

| se păru că Lorcan tremură când ea se retrase. Când căldura 
îi îmbujoră obrajii. Dar ea se forţă să vorbească, surprinsă să-și 
audă vocea egală: 

— Nu trebuie să-mi răspunzi acum. Și nici altă dată. Dacă ai 
apărea în pragul ușii mele după zece ani, chiar și atunci oferta 
ar mai fi valabilă. E un loc pentru tine, în Perranth - dacă 
vreodată ai să-ţi dorești sau ai să ai nevoie de el. 

Ceva asemănător agoniei se undui în ochii lui, cea mai umană 
expresie pe care o văzuse afișând-o. 

Dar el se aplecă înainte și, în ciuda mlaștinii, în ciuda 
lucrurilor care se petreceau în lume, pentru prima dată în zece 
ani, Elide se trezi că nu îi fu deloc frică în timp ce Lorcan îi 
mângâie buzele cu ale lui. Nu îi fu frică de nimic atunci când el o 
făcu din nou, sărutându-i un colţ al gurii și apoi pe celălalt. 

Mâinile lui fură la fel de blânde și de răbdătoare ca săruturile 
când el îi îndepărtă părul de pe frunte și îşi îndreptă palmele 
spre șoldurile și coapsele ei. Ea îşi ridică mâinile spre faţa lui și 
îşi trecu degetele prin părul său mătăsos când se arcui spre el, 
tânjind să-i simtă greutatea trupului. 

Lorcan îi contură buzele cu limba, iar Elide se minună de cât 
de natural i se părea să se deschidă pentru el, de cum contactul 
îi făcea corpul să vibreze, duritatea lui împingându-se în 
moliciunea ei. Lorcan gemu când îi atinse prima dată limba cu a 
lui și îşi frecă șoldurile de ale ei, în așa fel încât ea se aprinse și 
îşi undui trupul spre al lui, în semn de răspuns și de nevoie. 

La cererea ei, o sărută mai pasional, coborându-și o mână ca 
să-i apuce coapsa, desfăcându-i picioarele un pic mai mult, ca 
să se poată așeza de-a binelea între ele. Și, când el se alinie cu 
ea... Își dădu seama că gemea când se frecă de el din nou, când 
Lorcar îşi dezlipi buzele de ale ei și îi sărută maxilarul, gâtul și 


urechea. Ea tremură, dar nu de frică, ci de dorinţă, când Lorcan 
îi şopti numele de nenumărate ori pe piele. ; 

El parcă-i rostea numele ca pe o rugăciune. li cuprinse fața cu 
mâinile și văzu că ochii-i străluceau și că respira la fel de 
sacadat ca ea. 

Elide îndrăzni să-și miște degetele de pe obrazul lui, pe gât, 
chiar sub gulerul bluzei. Pielea lui era ca mătasea încălzită. 
Atingerea îl făcu să tremure, iar el îşi înclină capul, încât părul 
negru i se revărsă pe fruntea ei, și îşi împinse șoldurile în ale ei 
doar cât să o facă să suspine. Mai mult, îşi dădu ea seama - voia 
mai mult. 

Privirea lui o întâlni pe a ei într-o întrebare tăcută, iar ea îşi 
opri mâinile pe pieptul său, în locul în care inima-i bătea 
puternic. 

Își înălţă fruntea ca să-l sărute și, când buzele li se întâlniră, 
ea îi şopti răspunsul... 

Lorcan îşi ridică repede capul. Brusc, se ridică în picioare și se 
întoarse către nord-est. 

Acolo, întunericul începuse să se întindă peste stele, 
stingându-le una câte una. 

Orice fărâmă de căldură, de dorinţă, se stinse în ea. 

— E o furtună? 

— Trebuie să fugim, spuse Lorcan. 

Dar era miezul nopţii - soarele nu avea să răsară decât după 
cel puţin șase ore. Ca să traverseze acum mlaștina... Intunericul 
care se aduna înghiţea din ce în ce mai multe stele. 

— Ce este aia? Se întindea și mai mult, cu fiecare clipă. 
Departe, până și animalele mlaștinii încetară să urle. 

— Ilkeni, şopti Lorcan. Aia e o armată de ilkeni. 

Elide știa că nu veneau după ea. 


Capitolul 53 


După două zile în labirintul nesfârșit al Mlaștinilor Stâncoase - 
două, nu o zi și jumătate, cum sugerase ticălosul de Rolfe - 
Aelin era înclinată să incinereze tot locul. Din cauza umidității, 


nu era niciodată uscată, transpira mereu și era lipicioasă. Și, mai 
rău: erau insecte. 

Ea ţinu la distanţă micii demoni cu un scut din flăcări 
invizibile, dezvăluit doar de șuierat, atunci când se izbeau de el. 
Poate că s-ar fi simţit prost, dacă nu ar fi încercat să o mănânce 
de vie din prima zi aici. Dacă nu și-ar fi scărpinat zecile de 
mușcături roșii până la sângerare - iar Rowan ar fi intervenit să 
le vindece. 

După atacul Copoiului, puterile ei de vindecare erau vlăguite. 
Așadar, Rowan și Gavriel o făcură pe vindecătorii pentru toţi, 
având grijă de mușcăturile care provocau mâncărimi, de urmele 
lăsate de plantele înţepătoare și de zgârieturile din cauza 
bucăţilor zimţate şi scufundate ale ruinelor care îi tăiau, dacă nu 
erau atenti când mergeau prin apa sălcie. 

Numai Manon părea imună la epuizarea provocată de 
mlaștini, considerând plăcută frumuseţea feroce și în 
descompunere a acestora. Ea îi aminti lui Aelin de una dintre 
bestiile îngrozitoare ale râului care domneau pe aici - cu acei 
ochi aurii și dinţi ascuţiţi și strălucitori... Aelin încercă să nu se 
gândească prea mult la asta, încercă să-și imagineze că pleca 
de aici și că ajungea pe pământ uscat Dar, în mijlocul întinderii 
moarte și vaste, se afla Lacătul Matei. 

Rowan cerceta înainte în forma de uliu, în vreme ce soarele 
se îndrepta încet spre orizont, și Lysandra cuprindea cu privirea 
apele dintre micile dealuri, când creatura dezgustătoare și 
solzoasă cu limba bifurcată la care se strâmbase Aelin șuieră 
indignată, înainte ca Lysandra să sară în apă. 

Aelin se strâmbă din nou când înaintă târșâindu-și picioarele 
prin apă spre unul dintre micile dealuri, acoperit cu mărăcini și 
încununat de doi stâlpi căzuţi, un labirint conceput să zgârie, să 
smulgă și să sfâșie. 

Așa că trimise o explozie de foc peste deal, transformându-l în 
cenușă, care i se lipi de cizmele ude când traversă mâlul gri. 

Fenrys chicoti lângă ea când coborâră dealul. 

— Ei bine, e și ăsta un mod de a trece mai departe. 

El întinse o mână ca să o conducă prin apă și o parte din ea 
se opuse ideii de a fi escortată, dar... la naiba, decât să fi căzut 
într-un puț cu apă. Ştia mult prea bine ce se ascundea adânc 
sub ele. Nu o interesa să înoate printre rămășițele putrezite ale 
oamenilor. 


Fenrys o apucă strâns de mână când merseră prin apa 
adâncă până la piept. Mai întâi, o împinse pe mal și apoi urcă și 
el. Fără îndoială că, la fel ca și Gavriel, ar fi putut sări printre 
insule, în formă de lup. Ea nu înţelegea motivul pentru care se 
deranjau să rămână în forma lor fae. 

Aelin îşi folosi magia ca să se usuce pe cât de bine posibil și, 
apoi, folosi un fuior ca să usuce și hainele lui Fenrys și ale lui 
Gavriel. 

Era un mod obișnuit și inofensiv de a-și consuma puterea. 
Chiar dacă faptul că o folosise timp de trei zile pe coasta 
incendiată a regatului Eyliwe o epuizase fizic. Mental. Incă 
simţea că ar fi putut să doarmă cu săptămânile. Dar magia 
șoptea neîncetat. Chiar dacă ea era obosită... puterea cerea mai 
mult. Măcar uscatul hainelor lor între pantele din apa mlaștinii 
liniști, pentru moment, drăcia blestemată. 

Lysandra îşi scoase capul hidos printre mărăcini, iar Aelin 
ţipă, retrăgându-se un pas. Creatura metamorfică rânji, 
dezgolindu-și doi colţi foarte ascuţiţi. Fenrys râse, studiind 
creatura care șerpui câţiva pași în faţă. 

— Deci poţi să-ţi schimbi pielea și oasele, dar nu poţi să scapi 
de semn? 

Lysandra se opri la câţiva centimetri de apă și, pe insula din 
faţa lui Aedion păru să se încordeze, în ciuda faptului că merse 
în continuare. Bun. Măcar nu ar fi fost singura care ar fi rupt 
gâtul cuiva dacă ar fi râs de Lysandra. Dar prietena ei se 
transformă, strălucind și extinzându-se, până ce forma ei deveni 
umanoidă - fae. 

Până ce Fenrys se uita la el însuși, deși la o versiune mai 
mică, potrivită pentru hainele femeii. Gavriel, care venea de pe 
malul din spatele lor, se opri când o văzu. 

Cu o voce aproape la fel de tărăgănată ca a lui Fenrys, 
Lysandra spuse: 

— Presupun că asta o să mă dea mereu de gol. 

Ea întinse încheietura mâinii și trase în sus mâneca jachetei 
ca să-și dezvăluie pielea măslinie, pătată de semnul acela. 

Se tot studie în timp ce ei continuară să meargă prin apă și să 
se caţăre și, în cele din urmă, remarcă: 

— Chiar auzi mai bine. 

Lysandra îşi trecu limba peste caninii ușor alungiţi. Fenrys se 
crispă un pic. 


— Ce rol au ăștia? întrebă ea. 

Gavriel se apropie și o înghionti, făcând împreună câţiva pași 
înainte. 

— Fenrys este ultimul pe care ar trebui să-l întrebi. Asta dacă 
vrei răspunsul așteptat. 

Lysandra chicoti și îi zâmbi Leului când urcară dealul. Era 
ciudat să îl vadă zâmbind pe chipul lui Fenrys. Acesta întâlni 
privirea lui Aelin și se strâmbă din nou, considerând, fără 
îndoială, situaţia la fel de descurajantă. Ea chicoti. 

Aripile bătură în faţă, iar Aelin îşi permise să se minuneze o 
clipă când Rowan zbură repede spre ei. Rapid, puternic - 
hotărât. 

— Drept înainte - până mâine după-amiază, o să fim acolo, 
spuse prinţul ei fae. 

La următoarea întâlnire cu Rolfe, avea să-l întrebe cum, mai 
exact, calculase distanţele pe harta lui infernală. 

Dar chipul lui Rowan se albise pe sub tatuaje. După o clipă, el 
adăugă: 

— Îi simt - magia mea îl simte. 

— Spune-mi că nu este la șase metri adâncime sub apă. 

El scutură rapid din cap. 

— Nu am vrut să risc să mă apropii prea mult. Dar îmi 
amintește de templul Devoratorul De Păcate. 

— Atunci, chiar ne aflăm într-un loc cu adevărat minunat, 
relaxant și primitor, spuse ea. 

Aedion râse în barbă, privind orizontul. Dorian și Manon 
urcaseră pe malul de dedesubt, uzi, iar vrăjitoarea studia cu 
atenţie marea de insule din faţă. Vrăjitoarea nu spuse dacă 
observase ceva. 

Rowan cercetă insula pe care stăteau: înaltă, protejată de un 
zid năruit de pietre dintr-o parte și de mărăcini din cealaltă. 

— O să rămânem aici în seara asta. Este destul de sigură. 

Aelin aproape oftă de ușurare. Lysandra le murmură o 
mulţumire zeilor. 

În câteva minute, cu ajutorul magiei și al forţei fizice, ei 
curăţară o zonă suficient de mare ca să găsească locuri printre 
blocurile imense de piatră, iar Aedion se apucă de gătit: o masă 
cam tristă cu pâine tare și cu vietăţile din mlaștină vânate de 
Gavriel și Rowan, pe care le considerase suficient de sigure 


pentru a fi mâncate. Aelin nu se uită la verișorul ei, preferând să 
nu știe ce naiba urma să mănânce. 

Și ceilalţi părură înclinați să îşi îndrepte atenţia în altă parte 
și, chiar dacă Aedion reușise să folosească mirodeniile 
insuficiente cu un durprinzător talent, o parte din carne era 
totuși... tare. Și lipicioasă. La un moment dat, Lysandra se 
abţinu politicos să vomite. 

Noaptea se lăsă aducând cu ea o mare de stele, Aelin nu-și 
amintea ultima dată când fusese atât de departe de civilizaţie - 
poate traversând un ocean spre sau dinspre Wendlyn. 

Aedion, așezat lângă ea, dădu mai departe burduful prea ușor 
cu vin. Ea bău, recunoscătoare pentru gustul acru care spălă 
gustul de carne rămas. 

— Să nu-mi spui niciodată ce a fost, îi şopti Aelin, urmărind 
cum ceilalţi terminară de mâncat în liniște. Lysandra îşi exprimă 
acordul, mormăind. 

Aedion rânji un pic răutăcios, studiindu-i și el pe ceilalţi. La o 
distanţă de câţiva pași, pe jumătate în umbră, Manon 
supraveghea totul. Aedion se uită prelung la Dorian, iar Aelin se 
pregăti, însă zâmbetul verișorului ei se mai îmblânzi. 

— Tot ca o domnişoară delicată mănâncă. 

Dorian ridică repede capul, dar Aelin se abţinu să râdă când 
îşi aminti de asta. Cu zece ani în urmă, mâncaseră împreună, iar 
ea îi spusese prinţului Havilliard ce părere avea despre 
manierele lui la masă. Dorian clipi când, fără îndoială, îşi aminti 
momentul privindu-se reciproc. 

Regele făcu o plecăciune adâncă. 

— Am s-o iau ca pe un compliment. Într-adevăr, mâinile îi 
erau în mare parte curate, iar hainele acum uscate, imaculate. 

Mâinile ei... Aelin băgă mâna în buzunar după o batistă care 
era la fel de murdară ca și ea, dar... era mai bine decât să se 
șteargă de pantaloni. Scoase Ochiul Elenei de unde-l ţinea de 
obicei înfășurat, punându-l pe genunchi când se șterse pe 
degete de mirodenii și de grăsime, și apoi îi oferi bucata de 
mătase Lysandrei. Aelin îşi trecu nonșalant degetele peste 
metalul îndoit al Ochiului când creatura metamorfică se șterse 
pe mâini, piatra albastră din mijloc licărind cu o flacără de 
culoarea cobaltului. 

— Din câte îmi aduc aminte, continuă Dorian schiţând un 
zâmbet, voi doi... 


Atacul se petrecu atât de repede, încât Aelin nu îl simţi și nici 
nu-l văzu înainte să se termine. 

Acum, Manon stătea la marginea focului, mlaștinile fiind o 
întindere întunecată în spatele ei. 

În clipa următoare, solzii și dinţi albi și strălucitori se întinseră 
să o muște, ţâșnind din tufele de pe mal. lar apoi liniștea se lăsă 
când bestia imensă a mlaștinii îngheţă pe loc. 

Oprită de mâini invizibile - de mâini puternice. 

Cu sabia pe jumătate scoasă, Manon respiră sacadat când se 
uită la botul roz-albicios, căscat suficient de mult, încât să îi 
smulgă capul. Dinţii erau la fel de lungi ca degetul mare al lui 
Aelin. 

Aedion înjură. Ceilalţi nici măcar nu se mișcară. 

Insă magia lui Dorian ţinu bestia nemișcată și îngheţată, fără 
ca gheaţa să fie vizibilă. Era aceeași putere pe care o mânuise 
împotriva  Copoiului. Aelin căută orice legătură, orice fir 
strălucitor al puterii, dar nu găsi niciunul. El nici măcar nu-și 
ridicase mâna ca să o direcţioneze. Interesant. 

Dorian îi spuse lui Manon, care încă se uita în gura morţii de 
la câţiva centimetri de faţa ei: 

— Să o ucid sau să îi dau drumul? 

Aelin cu siguranţă avea o părere în privinţa asta, dar privirea 
cu care o avertiză Rowan o făcu să tacă și să se uite puţin 
mirată la prinţul ei. 

„O, ticălos bătrân și videan!” Faţa lui dură și tatuată nu 
dezvăluia nimic. 

Manon se uită la Dorian. 

— Elibereaz-o! 

Chipul regelui se încordă, apoi bestia dispăru în întuneric ca și 
când un zeu ar fi aruncat-o dincolo de mlaștină și, la distanţă se 
auzi un pleoscăit. 

Lysandra oftă. 

— Nu-i așa că sunt frumoși? 

Aelin îi aruncă o privire. Creatura metamorfică zâmbi. 

Dar Aelin se uită din nou la Rowan, privindu-l în ochi. „Ce bine 
că scutul tău a dispărut tocmai când creatura aia s-a ridicat! Ce 
ocazie excelentă pentru o lecţie de magie! Dacă se termina 
prost?” 

Ochii lui Rowan sclipiră. „De ce crezi că gaura s-a deschis 
lângă vrăjitoare?” 


Aelin îşi înecă râsetul exasperat. Dar Manon Cioc-Negru îl 
studia pe rege, cu mâna încă pe sabie. Aelin nu se deranjă să 
pretindă că nu i-ar fi urmărit când vrăjitoarea îşi întoarse 
privirea aurie spre ea. Spre Ochiul Elenei, încă în echilibru pe 
genunchiul lui Aelin. 

Manon zâmbi. 

— De unde ai âla? 

Lui Aelin i se ridică părul de pe braţe. 

— Ochiul Elenei? Mi-a fost dăruit. 

Dar vrăjitoarea se uită din nou la Dorian - ca și când s-ar fi 
salvat de chestia aceea... „O, Rowan nu coborâse scutul doar 
pentru o lecţie de magie, nu-i așa?” Aelin nu îndrăzni să-i arunce 
o privire, de data asta, nu când Manon îşi înfipse degetele în 
pământul noroios ca să deseneze o formă. 

Un cerc mare - și două cercuri suprapuse, unul deasupra 
celuilalt, în circumferința lui. 

— Asta e Zeiţa-cu-trei-feţe, spuse încet Manon. Noi numim 
asta... Ea desenă o linie brută în cercul din mijloc, în spaţiul în 
formă de ochi în care se suprapuneau ele. Ochiul Zeiţei. Nu al 
Elenei. Ea încercui din nou exteriorul. Cotoroanţa spuse despre 
circumferința exterioară:  „Încercui interiorul cercului de 
deasupra: Mama. ÎI încercui și pe cel de dedesubt: Fecioara”. 
Manon împunse ochiul din interior: „Și inima întunericului din 
ea”. 

Fu rândul lui Aelin să scuture din cap. Ceilalţi nici măcar nu 
clipiră. 

Manon spuse din nou: 

— Este un simbol al vrăjitoarelor Dinţi-De-Fier. Profeţii Sânge- 
Albastru îl au tatuat pe inimi. lar celor care dovedeau vitejie în 


luptă, pe vremea când locuiam în Pustiuri... li se dădea acest 
simbol. Ca să celebreze gloria și faptul că eram binecuvântate 
de zeiţă. 


Aelin se gândi dacă să arunce nenorocita de amuletă în 
mlaștină, dar spuse: 

— În ziua în care am văzut-o prima dată pe Baba Picioare- 
Galbene... amuleta s-a încălzit și a devenit grea în prezenţa ei. 
Am crezut că este un avertisment. Poate că a fost o... 
recunoaştere. 

Manon studie colierul de cicatrice care-i pătau gâtul lui Aelin. 

— Și-a manifestat puterea în ciuda magiei înfrânate? 


— Mi s-a spus că anumite obiecte erau... scutite. Vocea lui 
Aelin se tensionă. Baba Picioare-Galbene știa toată istoria 
cheilor Wyrd și a porţilor. Ea a fost cea care mi-a spus despre 
ele. Și asta face parte din istoria voastră? 

— Nu. Nu din perspectiva aceea, spuse Manon. Dar Picioare- 
Galbene era o Antică - știa lucruri acum pierdute pentru noi. Ea 
a distrus zidurile orașului Crochan. 

— Legenda spune că măcelul a fost... catastrofal, spuse 
Dorian. Umbrele licăriră în ochii lui Manon. 

— Din câte am auzit, câmpul de luptă este neroditor. Niciun 
fir de iarbă nu crește acolo. Se spune că din cauza blestemului 
lui Rhiannon Crochan. Sau a sângelui care l-a udat în ultimele 
trei săptămâni ale războiului. 

— Ce spune blestemul, mai exact? întrebă Lysanadra, 
încruntându-se. 

Manon îşi studie unghiile de fier atât de mult, încât Aelin 
crezu că nu avea de gând să răspundă. Aedion îi aruncă 
burduful cu vin din nou în poală, iar Aelin mai bău când Manon 
răspunse în cele din urmă: 

— Rhiannon Crochan a apărat porţile orașului ei timp de trei 
zile și trei nopţi împotriva celor trei Matroane Dinţi-De-Fier. În 
jurul ei, surorile îi erau moarte, copiii uciși, iar soţul țintuit de 
una dintre caravanele de război ale vrăjitoarelor Dinţi-De-Fier. 
Ultima Regină Crochan, ultima speranţă a dinastiei lor vechi de 
o mie de ani... Nu a avut o moarte ușoară. Orașul a fost cu 
adevărat pierdut abia după ce a căzut la răsăritul celei de-a 
patra zile. Și, când agoniza pe câmpul de luptă, când 
vrăjitoarele Dinţi-De-Fier au dărâmat zidurile orașului din jurul ei 
și i-au ucis poporul... ea ne-a blestemat. Le-a blestemat pe cele 
trei Matroane și, prin ele, tot clanul Dinţi-De-Fier. A blestemat-o 
pe Picioare-Galbene - care i-a dat lovitura finală lui Rhiannon. 

Niciunul dintre ei nu se mișcă, nu vorbi și nu respiră prea 
zgomotos. 

— Rhiannon a jurat cu ultima suflare că vom câştiga războiul, 
dar nu pământul. Că, pentru ceea ce am făcut, vom moșteni 
pământul doar ca să-l vedem uscându-se și murind în mâinile 
noastre; că animalele noastre se vor stafidi și vor muri; că 
urmașii noștri vor muri la naștere, otrăviţi de râuri și pâraie. Că 
peștii vor putrezi în lacuri înainte de a-i putea prinde; că iepurii 


și căprioarele vor fugi peste munţi. Că Regatul Vrăjitorelor, 
cândva verde, se va transforma într-un pustiu. 

Vrăjitoarele Dinţi-De-Fier au râs și au băut sângele Crochan. 
Până când primul copil de vrăjitoare Dinţi-De-Fier s-a născut - 
mort. Și apoi și alţii. Până ce vitele au putrezit pe câmp, iar 
culturile s-au uscat peste noapte. Până la sfârșitul lunii, au 
rămas fără mâncare. Până la sfârșitul celei de-a două, cele trei 
Clanuri Dinţi-De-Fier s-au dezlănţuit unul împotriva celuilalt, 
sfâșiindu-se în bucăţi. Așa că Matroanele ne-au ordonat tuturor 
să plecăm în exil. Au separat Clanurile ca să traverseze munţii și 
să hoinărească, așa cum am făcut și noi. La câteva decenii, 
trimiteau grupuri ca să încerce să lucreze pământul, să vadă 
dacă blestemul mai are efecte. Grupurile acelea nu s-au mai 
întors. Am hoinărit cinci sute de ani - și paguba a fost mai mare 
din cauză că în cele din urmă, oamenii l-au luat iar pământul le- 
a răspuns. 

— Dar tot ai de gând să te întorci acolo? întrebă Dorian. 

Ochii aurii nu erau pământeni. 

— Rhiannon Crochan a spus că există o cale - una singură - 
de a rupe blestemul. Manon înghiţi și intonă cu o voce rece, 
încordată: 

Sânge la sânge și suflet la suflet, împreună aţi făcut-o și doar 
împreună puteţi s-o desfaceţi. Fiţi puntea, fiţi lumina. Când fierul 
se va topi, când florile vor răsări pe câmpurile însângerate - 
lăsaţi pământul să fie martor și reveniţi acasă. Manon răsuci 
între degete capătul cozii împletite, pe care o legase cu bucata 
de mantie roșie. Toate vrăjitoarele Dinţi-De-Fier din lume s-au 
gândit la blestem. De cinci secole încercam să-l rupem. 

Și părinţii tăi s-au căsătorit ca să rupă blestemul? insistă Aelin 
cu precauţie. 

Ea dădu din cap. 

— Nu am știut că a mai supravieţuit cineva din neamul lui 
Rhiannon. 

Și, acum, sângele ei curgea prin venele albastre ale lui 
Manon. 

— Elena a trăit cu un mileniu înainte de războaiele 
vrăjitoarelor, spuse gânditor Dorian. Ochiul nu are nicio legătură 
cu asta. El îşi masă gâtul. Corect? 

Manon nu răspunse, ci doar întinse un picior ca să șteargă 
simbolul pe care îl desenase pe pământ. 


Aelin bău restul vinului și băgă Ochiul înapoi în buzunar. 
— Poate că acum înţelegi de ce mi s-a părut un pic dificil să 
mă ocup de Elena, îi spuse lui Dorian. 


Insula era destul de vastă pentru ca o conversaţie să se 
desfășoare fără să fie auzită. 

Rowan presupuse că tocmai asta voiau cei din fostul lui grup 
când îl găsiseră de strajă pe scara melc dărăpănată și acoperită 
de plante agăţătoare, de pe care se vedea insula și 
împrejurimile. Rezemându-se de o bucată dintr-un zid cândva 
boltit, Rowan întrebă: 

— Ce este? 

— Ar trebui să o duci pe Aelin la o mie de kilometri de aici, 
spuse Gavriel. În seara asta. 

Un val al magiei lui și instinctele ascuţite îi spuseră că totul 
era în siguranţă în imediata vecinătate, calmând furia ucigașă în 
care gândul acela îl făcuse să alunece. 

— Orice ne-ar aștepta mâine, ne așteaptă de mult timp, 
Rowan, spuse Fenrys. 

— Și de unde știți? 

Ochii roșiatici ai lui Gavriel străluciră că ai unui animal în 
întuneric. 

— Viaţa iubitei tale și a vrăjitoarei sunt legate una de cealaltă. 
Ele au fost conduse aici de forţe pe care nici măcar noi nu le 
putem înţelege. 

— Gândește-te la asta! insistă Fenrys. Două femei ale căror 
căi s-au intersectat în seara asta așa cum rareori am văzut. 
Două regine care ar putea controla oricare jumătate a acestui 
continent - două feţe ale unei monede. Amândouă sunt metise. 
Manon, o vrăjitoare Dinţi-De-Fier și o Crochan. Aelin... 

— Om și fae, termină Rowan în locul lui. 

— Ele două acoperă cele trei rase principale de pe pământul 
acesta. Una este muritoare și alta nemuritoare; una venerează 
Focul, iar cealaltă Intunericul. Trebuie să continui? Se pare că 
intrăm direct în mâinile cui controlează jocul acesta - de 
veacuri. 

Când se gândi la asta, Rowan îi aruncă lui Fenrys o privire 
care, de obicei, îi făcea pe oameni să se retragă. 


— Maeve așteaptă, Rowan, interveni Gavriel. De pe vremea 
lui Brannon. Pe cineva care o va conduce spre chei. Pe Aelin a 
ta. 

Primăvara asta, Maeve nu spusese nimic despre Lacăt sau 
despre inelul Matei. Rowan rosti încet, cuvintele lui fiind 
promisiunea unei morţi: 

— Maeve te-a trimis și din cauza Lacătului? 

— Nu, spuse Fenrys. Nu, nu a zis nimic despre asta. El se 
agită pe loc, întorcându-se spre un urlet îndepărtat și 
ameninţător. Dacă Maeve și Aelin merg la razboi, Rowan, dacă 
se întâlnesc pe un câmp de luptă... 

El încercă să nu îşi imagineze măcelul cataclismic și pagubele. 

Poate că ar fi trebuit să rămână în nord, asigurându-și 
apărarea. 

— Maeve nu îşi va permite să piardă, şopti Fenrys. Deja te-a 
înlocuit. 

Rowan se întoarse spre Gavriel. 

— Cu cine? 

Ochii de leu se întunecară. 

— Cairn. 

Sângele lui Rowan se răci mai mult decât magia lui. 

— Este nebună? 

— Ne-a spus că l-a promovat cu o zi înainte de plecarea 
noastră. El zâmbea ca un motan cu un canar în gură când am 
ieșit din palat. 

— El este un sadic. Cairn... 

Indiferent de cât de mult se antrenase, pe câmpul de luptă și 
în afara lui, războinicul fae nu scăpase de înclinația lui pentru 
cruzime. Rowan îl închisese, îl biciuise, îl disciplinase și 
ademenise orice urmă de compasiune pe care ar fi putut să o 
arate... fără niciun rezultat. Cairn se născuse savurând suferinţa 
celorlalţi. 

Așadar, Rowan îl alungase din armata lui și-l aruncase în 
poala lui Lorcan. Cairn rezistase cam o lună cu Lorcan, înainte 
să fie trimis într-o legiune izolată, comandată de un general care 
nu făcea și nu era interesat să facă parte dintr-un grup. 
Poveștile despre ceea ce le facea Cairn soldaţilor și nevinovaţilor 
pe care îi întâlnea... 

Fiinţele fae aveau puţine legi împotriva crimelor. lar Rowan se 
gândise să scutească lumea de răutatea lui Cairn de fiecare 


dată când îl vedea. Faptul că Maeve îl numise în grupul ei, că-i 
oferise putere și influenţă, aproape fără limite... 

— Pun pariu pe tot aurul pe care îl am că ea o va lăsa pe Aelin 
aproape să se distrugă în încercarea de a-l nimici pe Erawan... 
pentru ca mai apoi să atace când va fi cât mai slăbită, spuse 
gânditor Fenrys. 

Pentru ca Maeve să nu dea niciunui mascul un ordin secret 
prin jurământul de sânge... Ea voia ca el - voia ca Aelin - să știe 
asta. Să se îngrijoreze și să speculeze. 

Fenrys și Gavriel îşi aruncară reciproc priviri precaute. 

— Noi încă o slujim, Rowan, şopti Gavriel. Și tot trebuie să-l 
ucidem pe Lorcan atunci când o să vină momentul. 

— De ce aţi deschis subiectul? Nu vă voi sta în cale. Nici Aelin, 
credeţi-mă! 

— Deoarece, spuse Fenrys, Maeve nu execută, ci pedepsește 
- lent. De-a lungul anilor. Dar ea îl vrea pe Lorcan mort. Și nu 
mort pe jumătate sau cu gâtul tăiat, ci mort de-a binelea. 

— Decapitat și ars, spuse încruntat Gavriel. 

Rowan expiră. 

— De ce? 

Fenrys aruncă o privire peste marginea scărilor - spre locul în 
care dormea Aelin, părul ei auriu strălucind în lumina lunii. 

— Lorcan și cu tine sunteţi cei mai puternici masculi din lume. 

— Uiţi că Lorcan și Aelin nu suportă nici să stea unul lângă 
celălalt. Mă îndoiesc de faptul că există vreo șansă să se alieze. 

— Noi nu-ţi spunem decât că Maeve nu ia decizii fără să aibă 
un motiv important, îi explică Fenrys. Fii pregătit pentru orice. 
Faptul că și-a trimis flota, oriunde s-ar afla, este doar începutul. 

Animalele din mlaștini urlară, iar Rowan îşi dori să urle și el. 
Dacă Aelin și Cairn s-ar fi întâlnit vreodată, dacă Maeve avea 
vreun plan, în afară de dorinţa de a deţine cheile... 

Aelin se întoarse în somn, încruntându-se din cauza gălăgiei, 
iar Lysandra, care aţipea lângă ea ca leopard-fantomă, îşi mișcă 
stufoasa coadă. Rowan se dezlipi de perete, mai mult decât 
pregătit să se alăture reginei lui. Dar el îl găsi și pe Fenrys 
holbându-se la ea încordat și nehotărât. Vocea lui Fenrys fu o 
șoaptă spartă când spuse: 

— Ucide-mă! Dacă ţi se va ordona să mă ucizi, Rowan, înainte 
să fiu nevoit să o fac eu. 


— Ai să mori înainte să poţi să te apropii la un pas de ea! Nu 
era o ameninţare, ci o promisiune și o declaraţie simplă. 

Fenrys îşi încovoie umerii în semn de mulţumire. 

— Mă bucur, știi, spuse Fenrys cu o seriozitate neobișnuită, că 
am acest acest timp. Că Maeve mi l-a dăruit fără intenţie. Că am 
ajuns să știu cum este - să fiu aici, să fac parte din asta. 

Rowan nu știu ce să spună, așa că se uită la Gavriel. 

Dar Leul nu făcu decât să dea aprobator din cap când îşi 
cobori privirea spre mica tabără de dedesubt. Spre fiul său, care 
dormea. 


Capitolul 54 


Ultima parte a călătoriei din dimineaţa următoare era cea mai 
lungă de până acum, gândi Manon. 

Era atât de aproape de Lacătul pe care îl căuta regina cu 
emblema vrăjitoarelor în buzunar. 

Ea adormise, gândindu-se ce legătură ar fi putut să existe, 
dar nu găsi nimic. 

Se treziseră cu toţii înainte de răsărit, obligaţi de umiditatea 
apăsătoare și atât de densă, încât lui Manon i se părea că-i 
atârna o pătură pe umeri. 

Regina fu, în mare parte, tăcută din locul în care mergea în 
fruntea grupului ei, cu partenerul său cercetând deasupra, 
flancată de verișorul ei și de creatura care adoptase forma unei 
vipere de mlaștină cu adevărat îngrozitoare. Lupul și Leul 
veneau din spate, adulmecând și ascultând orice era în 
neregulă. 

Oamenii care locuiseră cândva în aceste ţinuturi nu avuseseră 
un sfârșit ușor sau plăcut. Ea le simţea durerea chiar și acum, 
şoptind printre pietre, unduindu-se prin apă. Bestia din mlaștină 
care se furișase aseară lângă ea era cea mai puţin îngrozitoare 
de aici. Alături, chipul încordat al lui Dorian Havilliard părea să 
sugereze că și el simţea la fel. 

Manon merse printr-o baltă cu apă caldă, adâncă până la 
talie, și puse întrebarea ca să nu se mai gândească la asta: 

— Cum va folosi cheile ca să-i alunge pe Erawan și Valgii lui? 
Sau la drept vorbind, cum va scăpa de bestiile create de el, care 


nu sunt din ţinutul lui originar, ci un fel de hibrizi? Ochii de safir 
se întoarseră spre ea. 

— Ce? 

— Este o cale prin care să-i identificăm pe cei care aparţin și 
pe cei care nu? Sau toate bestiile cu sânge Valg - îşi puse o 
mână pe pieptul ud - vor fi trimise în ţinutul întunericului și al 
frigului? 

Dinţii lui Dorian străluciră când îi încleștă. 

— Nu știu, recunoscu el și o privi pe Aelin sărind cu agilitate 
peste o piatră. Dacă o să o facă, presupun că o să ne spună în 
cel mai potrivit moment pentru ea. 

Și cel mai puţin convenabil pentru ei, gândi el, fără să fie 
nevoit să adauge. 

— Și presupun că ea decide? Cine rămâne și cine nu? 

— Aelin nu i-ar alunga pe oameni ca să locuiască împreună cu 
Valgii de bunăvoie. 

— Dar, în cele din urmă, ea decide. 

Dorian se opri în vârful unui delușor. 

— Cine deţine cheile decide. Și ai face bine să te rogi la zeii 
videni pe care îi venerezi ca Aelin să le deţină până la sfârșit. 

— Și tu? 

— De ce aș vrea să mă apropii de creaturile acelea? 

— Ești la fel de puternic ca ea. Le-ai putea folosi tu. De ce nu? 

Ceilalţi înaintară repede, dar Dorian rămase nemișcat. Chiar 
avu îndrăzneala să o apuce de încheietura mâinii. 

— De ce nu? 

Ce răceală neînduplecată afișa chipul frumos! Ea nu îşi putea 
întoarce privirea de la el. O briză umedă și fierbinte trecu pe 
lângă ei, fluturându-i părul odată cu ea. Vântul nu-l atinse, nu îi 
zburli niciun fir negru. Un scut - el se proteja. De ea sau de orice 
s-ar fi aflat în mlaștină? 

— Pentru că eu am fost cel care a făcut-o, spuse el cu 
blândeţe. 

Ea așteptă. 

Răceala se citea în ochii lui albaștri. 

— Mi-am ucis tatăl. Am distrus castelul. Mi-am curăţat propriul 
regat. Deci, dacă aș fi avut cheile, Aripă Conducătoare, termină 
el când îi eliberă încheietura mâinii, nu mă îndoiesc de faptul că 
aș fi procedat la fel - pe continentul acesta. 

— De ce? şopti ea, cu sângele îngheţat în vene. 


Într-adevăr, furia de gheaţă care se unduia din el o sperie un 
pic atunci când Dorian spuse: 

— Pentru că ea a murit. Și, chiar înainte de moartea ei, lumea 
s-a asigurat că suferă și că eu sunt speriat și singur. Și, cu toate 
că nimeni nu îşi va aminti cine este, eu am să-mi amintesc. Nu 
am să-i uit niciodată culoarea ochilor sau zâmbetul. Și nu am să- 
i iert niciodată pe oameni pentru că mi le-au luat. 

Femeile umane erau prea fragile, spusese el. Nu era de 
mirare că se apropiase de ea. 

Manon nu veni cu niciun răspuns, iar ea știa că el nu căuta 
unul, dar spuse oricum: 

— Prea bine. 

Manon ignoră licărul de ușurare care îi traversă chipul lui 
Dorian când ea înaintă. 


Calculele lui Rowan nu fuseseră greșite: ei ajunseră la Lacăt 
înainte de amiază. 

Chiar dacă Rowan nu ar fi cercetat înainte, Aelin presupunea 
că, din clipa în care văzură complexul de labirinturi inundate sau 
stâlpii distruși, ar fi fost evident că Lacătul zăcea în domul de 
piatră pe jumătate dărâmat din centru. In mare parte, deoarece 
totul - fiecare plantă agăţătoare și picătură de apă - părea să se 
ferească de el. Ca și când complexul ar fi fost bătaia inimii 
întunecate a mlaștinilor. 

Rowan se transformă când ateriză în faţa bucății înverzite de 
pământ uscat de la marginea complexului întins unde se 
adunaseră cu toţii, fără să rateze un pas când merse lângă ea. 
Aelin încercă să nu pară prea ușurată de întoarcerea lui în 
siguranţă. 

De altfel, ea îşi dădu seama că era chiar o tortură pentru ei să 
o urmeze când se băga în faţa pericolelor, ori de câte ori avea 
chef. Poate că avea să încerce să fie mai atentă, dacă ei 
simțeau numai groaza asta. 

— Locul este prea liniștit, spuse Rowan. Am studiat zona, 
dar... nu am găsit nimic. 

Aedion scoase Sabia din Orynth din teaca de pe spate. 

— Vom încercui perimetrul și vom înainta din aproape în 
aproape, până vom ajunge la clădire. Fără surprize. 

Lysandra se îndepărtă de ei, pregătindu-se să se transforme. 


— Eu am să intru în apă - dacă am să ţip de două ori, să 
urcați pe uscatul mai înalt. Dacă am să ţip o dată, rapid, să știți 
că drumul este liber. 

Aelin dădu din cap ca să-i confirme și să-i ordone să înainteze. 
Până să se îndrepte Aedion către zidul exterior al complexului, 
Lysandra intrase în apă, toată numai solzi și gheare. 

Rowan le făcu semn din bărbie lui Gavriel și lui Fenrys. Ambii 
masculi se transformară în liniște, iar apoi înaintară, cel din 
urmă alăturându-i-se lui Aedion, primul ducându-se în direcţia 
opusă. 

Rowan rămase lângă Aelin, Dorian și vrăjitoarea din spatele ei 
cât timp așteptară semnalul de drum liber. 

Când ţipătul solitar și rapid al Lysandrei spintecă aerul, Aelin îi 
şopti lui Rowan: 

— Care este trucul? Unde este? Este prea ușor. 

Intr-adevăr, nu era nimeni și nimic acolo. Nicio ameninţare 
dincolo de ceea ce ar fi putut putrezi în puţurile și canalele de 
scurgere. 

— Crede-mă, m-am gândit la asta. 

Ea aproape că îl simţi alunecând în acel loc furios și îngheţat - 
unde instinctele înnăscute și secolele de antrenament îl 
făcuseră să vadă lumea ca pe un câmp de luptă și dornic de a 
face orice să elimine toate amenințările la adresa ei. Nu era 
doar natura fae, ci natura lui Rowan de a proteja, de a apăra și 
de a lupta pentru un scop și pentru fiinţa iubită. 

Aelin se apropie și îl sărută pe gât. Ochii verzi ca pinul se 
îmblânziră ușor când, lăsând ruinele în pace, îi studiară chipul. 

— Când o să ne întoarcem la civilizaţie, spuse el, vocea 
devenindu-i mai gravă când o sărută pe obraz, pe ureche și pe 
frunte, am să-ţi găsesc cel mai drăguţ han de pe tot continentul 
ăsta nenorocit. 

— 0? 

El o sărută pe gură. O dată, de două ori. 

— Cu mâncare bună, un pat foarte confortabil și o cadă mare. 

Chiar și în mlaștini, era ușor să se lase fascinată de el, de 
gustul, mirosul, vocea și atingerea lui. 

— Cât de mare? şopti ea, fără să-i pese de ce crezură ceilalţi 
când reveniră. 

— Destul de mare pentru amândoi, îi spuse el pe buze. 


Promisiunea îi făcu sângele să clocotească. Ea îl sărută o dată 
- rapid, dar pasional. 

— Sunt neajutorată în faţa unor asemenea oferte. Mai ales în 
faţa celor făcute de un mascul atât de drăguţ. 

Cuvântul drăguţ îl făcu să se încrunte și să-i muște urechea cu 
caninii. 

— Să știi că ţin socoteala, prinţesă. Ca să-mi amintesc să te 
răsplătesc pentru toate lucrurile cu adevărat minunate pe care 
le spui, când o să fim singuri data viitoare. 

EI îşi strânse degetele în cizmele ude. Ea îl bătu ușor pe umăr 
și îl măsură din priviri cu o ireverenţă absolută, spunând în timp 
ce înaintă: 

— Chiar sper că ai să mă obligi să te implor să o faci. 

Din urmă, mârâitul său îi încălzi inima. 

Cu toate acestea, sentimentul dură cam un minut. După 
câteva cotituri în labirintul din ziduri și stâlpi dărăpănaţi, 
lăsându-l pe Dorian să păzească intrarea și pe Rowan să se 
strecoare înainte, Aelin se trezi lângă vrăjitoare - care părea mai 
mult plictisită. Destul de corect. La urma urmelor, ea fusese 
adusă cu forţa aici. 

Înaintând cu greu și pe cât de tăcuţi posibil pe sub bolțile 
înalte și stâlpii din piatră, Rowan le făcu semn de la răscrucea 
din faţă. Ei se apropiau. 

Aelin o scoase din teacă pe Goldryn, iar Manon îşi scoase și ea 
sabia. 

Aelin ridică din sprâncene când privi printre săbiile lor. 

— Cum îi spui sabiei tale? 

— Spintecă-Vânt. 

Aelin ţâţăi. 

— Bun nume. 

— Și tu? 

— Goldryn. 

Ea îşi arătă dinţii din fier când schiţă un zâmbet. 

— Nu este un nume bun. 

— Dă vina pe strămoșii mei. 

Ea cu siguranţă o făcea. Pentru foarte multe lucruri. 

Ei ajunseră la răscruce - un drum ducea la stânga, unul la 
dreapta și niciunul nu le indica vreo cale directă spre mijlocul 
ruinelor. 

Rowan îi spuse lui Manon: 


— Tu ia-o în stânga și fluieră dacă găsești ceva! 

Manon merse printre pietre, apă și păpuriș, cu umerii destul 
de încordaţi, încât să sugereze că nu apreciase ordinul, dar că 
nu era destul de proastă să se certe cu el. 

Gândul o făcu pe Aelin să zâmbească ușor când ea și Rowan 
merseră în continuare. Trecându-și palma liberă peste zidurile 
sculptate pe lângă care mergeau, ea întrebă nonșalant: 

— Ce anume ţi-a spus Mala, în zorii zilei în care ţi-a apărut? El 
îi aruncă o privire. 

— De ce vrei să știi? 

Inima ei începu să bată cu putere și, poate că era lașă să 
spună acum... 

Rowan o apucă de cot când îi citi limbajul trupului și frica și 
durerea. 

— Aelin! 

Inconjuraţi fiind doar de apă, pietre și mărăcini, ea îşi adună 
puterile și coti. 

Și, iată-l! 

Chiar și Rowan uită să-i ceară un răspuns la întrebarea pe 
care ea intenţionase să i-o adreseze când studiară spaţiul 
deschis și flancat de lângă zidurile dărăpănate și scos în relief 
de stâlpii căzuţi. Și în capătul nordic... 

— Mare surpriză, mormăi Aelin. Uite un altar! 

— Este un cufăr, o corectă Rowan, schiţând un zâmbet. Are 
un capac. 

— Și mai bine, spuse ea, înghiontindu-l cu cotul. Da - da, avea 
să-i spună mai târziu. 

Apa care îi separa de cufăr era liniștită și de un argintiu 
deschisprea întunecată ca să vadă dacă exista un fund dincolo 
de treptele care urcau spre platformă. Aelin apelă la magia apei, 
sperând că avea să-i murmure ce zăcea sub apă, dar flăcările ei 
ardeau prea zgomotos. 

Pleoscăitul se auzi din partea cealaltă, iar Manon apăru de 
după un zid din faţă. Ea se concentră la cufărul imens din piatră 
din partea din spate a spaţiului, piatra fiind crăpată și plină de 
buruieni și plante agăţătoare. Incepu să traverseze încet apa, 
pas cu pas. 

— Nu atinge cufărul! spuse Aelin. 

Manon îi aruncă o privire lungă și continuă să se îndrepte spre 
platformă. 


Încercând să nu îşi piardă echilibrul pe podeaua alunecoasă, 
Aelin traversă spaţiul, împroșcând cu apă treptele platformei 
când le urcă, urmată îndeaproape de Rowan. 

Manon se aplecă deasupra cufărului ca să studieze capacul, 
dar nu îl deschise, iar Aelin îşi dădu seama că se uita cu atenţie 
la nenumăratele semne Wyrd sculptate în piatră. 

Nehemia știuse cum să folosească semnele. Le învățase și le 
știa destul de bine, încât să le folosească puterea. Aelin nu o 
întrebase niciodată cum, de ce sau când. 

Dar, iată semnele Wird, în adâncul ținutului Eyliwe. 

Aelin se apropie de Manon, examinând capacul mai atent. 

— Ştii ce sunt astea? 

Manon îşi dădu pe spate părul lung și alb. 

— Nu am mai văzut astfel de semne. 

Aelin studie câteva, străduindu-se să le traducă. 

— Pe unele le-am mai întâlnit. Pe altele, nu. Se scărpină în 
cap. Să aruncăm o piatră în el și să vedem ce se întâmplă! 
propuse ea, răsucindu-se spre locul în care Rowan se uita peste 
umărul ei. 

Însă o zvâcnire goală de aer pulsă în jurul lor, oprind bâzâitul 
neîncetat al locuitorilor mlaștinii. Liniștea totală și sunetul 
surprins al lui Fenrys le făcură pe Aelin și pe Manon să ia poziţii 
defensive, pe laturi. Ca și când ar mai fi făcut asta de sute de 
ori. 

Dar Rowan rămase nemișcat când scrută cerul cenușiu, 
ruinele și apa. 

— Ce este? şopti Aelin. 

Înainte ca prinţul să-i poată răspunde, Aelin simţi din nou 
vântul întunecat care pulsa, cerându-le să fie atenţi. Nu era 
Valg. Nu, acest întuneric era născut din altceva. 

— Lorcan, şopti Rowan, cu mâna pe sabie, dar fără să o 
scoată. 

— Asta e magia lui? 

Aelin tremură când vântul atins de moarte suflă în direcţia ei. 
Ea îl alungă, ca și când ar fi fost un ţânţar, iar acesta izbucni 
drept răspuns. 

— Este semnalul lui de avertisment, şopti Rowan. 

— Pentru ce? întrebă brusc Manon. 


Rowan se mișcă instantaneu, urcând cu ușurință zidurile 
înalte, chiar dacă pietrele se prăbușeau. În vârf, îşi găsi 
echilibrul și studie pământul din cealaltă parte a zidului. 

Apoi cobori lin, pleoscăitul său răsunând din pietre când 
ateriză. 

Lysandra ocoli o tufă de buruieni și se opri cu o lovitură 
rapudă a cozii solzoase când Rowan spuse prea calm: 

— Se apropie o legiune aeriană. 

— Dinţi-De-Fier? şopti Manon. 

— Nu, spuse Rowan, întâlnind privirea lui Aelin cu o fermitate 
de gheaţă care îl ajutase în secolele de luptă. De ilkeni. 

— Câţi sunt? 

Vocea lui Aelin deveni rece... spartă. 

Rowan înghiţi, ia ea știu că studiase orizontul și ţinutul din 
împrejurimi, nu pentru a-și da seama dacă ar fi avut vreo șansă 
să câştige lupta care se apropia cu siguranţă, ci dacă ar fi reușit 
să o scoată de acolo. Chiar dacă toţi ceilalţi trebuiau să tragă de 
timp pentru ea cu preţul propriilor vieţi. 

— Cinci sute. 


Capitolul 55 


Fiecare inspiraţie îi pârjolea gâtul lui Lorcan, dar continua să 
alerge prin mlaștină, Elide chinuindu-se lângă el, fără să se 
plângă, doar scrutând cerul cu ochi negri și mari. 

Lorcan trimise o altă explozie pâlpâitoare a puterii lui. Nu spre 
armata înaripată care alerga nu foarte departe în faţă, ci dincolo 
de ea - spre locul nenorocit în care s-ar fi aflat Whitethorn și 
ticăloasa lui de regină. Dacă ilkenii ar fi ajuns la ei cu mult 
înainte de sosirea lui Lorcan, cheia Wyrd pe care o purta 
ticăloasa ar fi fost ca și pierdută. Lar Elide... El îşi alungă 
gândurile. Ilkenii zburau neîncetat și repede, îndreptându-se 
spre ceea ce trebuia să fie mijlocul mlaștinii. Ce naiba o adusese 
pe regină acolo? 

Elide obosi, iar Lorcan o apucă de sub cot ca să o ţină 
dreaptă, când se împiedică de o mică piatră crăpată. Mai 
repede! Dacă ilkenii i-ar fi luat prin surprindere, dacă i-ar fi furat 
razbunarea și cheia... 


Lorcan trimise izbucniri nenumărate ale puterii sale în toate 
direcţiile. În afară de chei, nu voia să vadă expresia de pe chipul 
lui Elide dacă ilkenii ar fi ajuns acolo primii. Și ar fi găsit ce-ar 
mai fi rămas din scuipătoarea de foc și curtenii ei. 


Nu aveau unde să fugă. În mijlocul câmpiei în descompunere, 
nu aveau unde să evadeze sau să se ascundă. 

Erawan le dăduse de urmă aici. Trimisese cinci sute de ilkeni 
ca să îi recupereze. Dacă ilkenii îi găsiseră pe mare și în acest 
pustiu nesfârșit, fără îndoială că ar fi reușit să-i găsească dacă 
ar fi încercat să se ascundă printre ruine. 

Toţi tăcură când se adunară pe un deal înverzit de la 
marginea ruinelor, privind acea masă neagră luând formă. In 
adâncul ruinelor din spatele lor, cufărul aștepta încă. Neatins. 

Aelin știa că Lacătul nu putea să-i ajute cu nimic altceva în 
afara de a le risipi timpul deschizând cufărul. Brannon putea să 
stea la coadă, dacă voia să se plângă. 

lar Lorcan... era undeva acolo. Avea să se gândească la asta 
mai târziu. Măcar Fenrys și Gavriel rămăseseră, în loc să atace 
ca să ducă la îndeplinire ordinul de asasinare dat de Maeve. 

Rowan spuse, cu ochii aţintiţi asupra aripilor pieloase și rapide 
de la orizont: 

— Vom folosi ruinele în avantajul nostru. Îi vom obliga să se 
adune în zone-cheie. 

Ca un nor de lăcuste, ilkenii acoperiră norii, lumina, cerul. Un 
fel de calm monoton o străbătu pe Aelin. 

Opt împotriva a cinci sute. 

Fenrys îşi legă rapid la spate părul auriu. 

— Îi despărţim și îi distrugem. Înainte să se apropie prea mult. 
Cât sunt încă în aer. El lovi pământul cu piciorul, rotindu-și 
umerii - ca și când ar fi alungat încleștarea jurământului de 
sânge care îi vuia să-l vâneze pe Lorcan. 

— Mai este o cale, spuse Aelin răgușit. 

— Nu, fu răspunsul lui Rowan. 

Ea înghiţi cu greu și îşi ridică bărbia. 

— Aici nu este nimeni și nimic. Riscul de a folosi cheia ar fi 
minim... 

Rowan îşi dezgoli dinţii când mârâi. 

— Nu, și cu asta am încheiat discuţia. 

— Nu-mi dai tu ordine, spuse Aelin păstrându-și calmul. 


Ea văzu și simţi enervarea lui Rowan escaladând cu o viteză 
ameţitoare. 

— Va trebui să-mi smulgi cheia din mâinile moarte și reci. 

El vorbea serios - ar fi obligat-o să-l ucidă înainte să o lase să 
folosească cheia cu alt scop, în afară de cel menit. 

Aedion râse încet și amar. 

— Aelin, ai vrut să le transmiţi un mesaj inamicilor noștri 
despre puterea ta. Armata se apropia tot mai mult, iar gheaţa și 
vântul lui Rowan o atinseră, în timp ce el se afundă în magia lui. 
Aedion făcu semn din bărbie spre armata care se apropia. Se 
pare că și Erawan ţi-a răspuns. 

Aelin spuse printre dinţi: 

— Mă învinovăţești pentru asta? 

Ochii lui Aedion se întunecară. 

— Ar fi trebuit să rămânem în Nord. 

— Îţi amintesc că nu am avut de ales. 

— Ai avut, şopti Aedion, fără să intervină nimeni, nici măcar 
Rowan. Tot timpul ai avut de ales și ai ales să îţi etalezi magia. 

Aelin știa foarte bine că ochii ei îi licăreau înflăcăraţi când 
făcu un pas spre el. 

— Așadar, presupun că nu mă mai crezi perfectă. 

Aedion îşi dezgoli dinţii. 

— Asta nu e un joc. E război, iar tu ai insistat să-l faci pe 
Erawan să arate ce poate. Ai refuzat să-ţi discuţi planurile mai 
întâi cu noi, să ne lași să contribuim, când noi am luptat în 
războaie... 

— Nu îndrăzni să dai vina pe mine! Aelin aruncă o privire în 
sinea ei - la puterea de acolo, care tot cobora spre puţul cu foc 
etern. 

— Nu este momentul potrivit, spuse Gavriel. 

Aedion flutură o mână spre el, gestul fiind un ordin tăcut și 
urât ca Leul să tacă. 

— Unde sunt aliaţii noștri, Aelin? Unde sunt armatele noastre? 
Pentru eforturile noastre, nu putem să ne mândrim decât cu 
Lordul Pirat, care ar putea foarte bine să se răzgândească dacă 
ar afla despre asta de la cine nu trebuie. 

Ea îşi înghiţi cuvintele. Timp. Avea nevoie de timp... 

— Dacă vrem să avem o șansă, spuse Rowan, trebuie să luăm 
poziţie. 

Tăciunii licăriră în vârfurile degetelor ei. 


— O vom face împreună. 

Ea încercă să nu pară ofensată de sprâncenele ridicate, de 
gurile ușor căscate. 

— E posibil ca magia să nu reziste împotriva lor. Dar oţelul o 
va face. Ea făcu semn din bărbie spre Rowan și Aedion. Întocmiţi 
planul! 

Așadar, ei se supuseră. Rowan veni lângă ea, atingându-i 
spatele cu o mână. Singura alinare pe care i-ar fi arătat-o - când 
el știa, amândoi știau, că nu argumentul lui câştigase. El îi 
întrebă pe cei doi masculi fae: 

— Câte săgeți avem? 

— Zece tolbe pline, spuse Gavriel, privindu-l pe Aedion când 
îşi luă Sabia din Orynth de pe spate și şi-o prinse din nou într-o 
parte. 

Din nou în forma ei umană, Lysandra plutise spre mal, cu 
spatele ţeapăn când ilkenii se adunară la orizont. 

Aelin îi lăsă pe masculi să-și stabilească poziţiile și se strecură 
lângă prietena ei. 

— Nu trebuie să lupţi. Poţi rămâne cu Manon - să păziţi 
cealaltă parte. 

Într-adevăr, Manon deja urca pe unul dintre zidurile ruinei, cu 
o tolbă cu destul de puţine săgeți aruncată pe spate, lângă 
Spintecă-Vânt. Aedion îi ordonase să cerceteze cealaltă direcţie, 
ca să depisteze surprizele neplăcute. Vrăjitoarea păruse gata să- 
| contrazică - până ce păru să-și dea seama că, măcar pe acest 
câmp de luptă, nu ea era prădătorul principal. 

Lysandra îşi împleti părul negru, pielea ei aurie fiind acum 
palidă. 

— Nu știu cum de au făcut asta de atât de multe ori. Secole la 
rând. 

— Sincer, nici eu nu știu, spuse Aelin, uitându-se peste umăr 
la masculii fae care analizau acum amplasarea mlaștinii, direcţia 
vântului și orice altceva care le-ar fi fost de folos. 

Lysandra îşi masă faţa, apoi îşi îndreptă umerii. 

— Animalele mlaștinii se enervează ușor, ca o persoană pe 
care o cunosc. 

Aelin o înghionti pe creatură cu cotul, iar Lysandra pufni, în 
ciuda armatei din faţă. 

— AȘ putea să le supăr - să le ameninţ cuiburile. Ca în cazul 
în care ilkenii aterizează... adăugă Lysandra. 


— Sa nu se ocupe doar de noi, spuse Aelin zâmbind macabru. 

Dar pielea Lysandrei era încă palidă, iar respiraţia cam 
superficială. Aelin îşi împleti degetele cu cele ale creaturii 
metamorfice și strânse puternic. 

Lysandra strânse și ea o dată înainte de a o elibera ca să se 
transforme, şoptind: 

— Va dau un semn când termin. 

Aelin dădu din cap, mai rămânând pentru o clipă pe mal ca să 
urmărească pasărea albă cu picioare lungi bătând din aripi 
deasupra mlaștinii - spre întunericul tot mai mare. 

Ea se întoarse la timp spre ceilalţi ca să-l vadă pe Rowan 
făcându-le semn din bărbie lui Aedion, Gavriel și Fenrys. 

— Voi trei îi ademeniţi spre noi. 

— Și voi? spuse Aedion, măsurându-i din priviri pe ea, pe 
Rowan și pe Dorian. 

— Eu trag prima, spuse Aelin, flăcările dansându-i ochii. 

Rowan îşi înclină capul. 

— Doamna mea vrea prima și primește prima lovitură. Şi, 
după ce au să se împrăștie panicaţi, o să intervenim noi. 

Aedion îl privi lung. 

— Să nu ratezi de data asta. 

— Ticălosule! se răsti ea. 

Nu observă zâmbetul lui Aedion când se duse să mai ia o 
armă din bagajele lor, apucând o tolbă cu săgeți în fiecare mână 
și aruncând unul dintre arcuri și scutul pe spatele lui lat. Manon 
îşi ocupase deja postul în vârful zidului din spatele lor, 
mormăind când încordă celălalt arc al lui Aedion. 

Rowan îi spuse lui Dorian: 

— Izbucniri scurte. Găsește-ţi ţintele - în mijlocul grupurilor - 
și folosește doar câtă magie ai nevoie. Nu o risipi pe toată 
deodată. Ţintește spre capete, dacă poţi. 

— Și când au să înceapă să aterizeze? întrebă Dorian, 
măsurând din priviri terenul. 

— Protejează-te și atacă atunci când poţi. Să stai tot timpul cu 
spatele la zid. 

— Nu voi fi din nou prizonierul lui. 

Aelin încercă să ignore însemnătatea spuselor lui. 

Dar Manon preciză de pe zidul de deasupra lor, cu o săgeata 
pusă în arc: 


— Dacă o să se ajungă la asta, prinţișorule, am să te ucid 
înaintea lor! 

Aelin spuse printre dinţi: 

— Nu vei face așa ceva. 

Amândoi o ignorară când Dorian spuse: 

— Mulţumesc. 

— Niciunul din voi nu va fi luat prizonier! mormăi Aelin și 
plecă. 

Și nu aveau să mai aibă o a doua sau o a treia șansă. 

Doar pe prima. Singura ei șansă. 

Poate că era timpul să vadă cât de adânc era noul puț de 
putere. Ce locuia în el. 

Poate că era timpul ca Morathul să înveţe să tipe. 

Aelin se apropie de marginea apei, apoi sări pe următoarea 
insulă cu iarbă și pietre. Rowan veni tăcut lângă ea, mergând în 
același ritm. Abia după ce ajunseră pe următorul deal îşi înclină 
faţa spre ea, pielea lui aurie întinzându-se, ochii fiindu-i la fel de 
reci ca spre ea ai ei. 

Numai că furia era îndreptată către ea - poate mai domolită 
decât o percepuse în Mistward. Ea îşi dezgoli dinţii cu un zâmbet 
feroce, macabru. 

— Știu, știu. Adaugă sugestia mea cu privire la folosirea cheii 
Wyrd pe lista tuturor lucrurilor îngrozitoare pe care le fac sau le 
spun. 

Aripi mari și pieloase bătură aerul și, în sfârșit, ţipetele 
ascuţite începură să coboare spre ei. Genunchii îi tremurară, dar 
ea îşi reprimă frica știind că și el o putea simţi. 

Așadar, îşi impuse să mai facă un pas pe acea câmpie 
îmbibată cu apă și plină de păpuriș - spre armata ilkenilor, care 
aveau să ajungă deasupra lor în câteva minute sau poate chiar 
mai repede. 

Și îngrozitorul și nenorocitul de Lorcan le câştigase răgazul, 
de oriunde s-ar fi aflat ticălosul. 

Rowan nu obiectă când ea mai făcu un pas, apoi un altul. 
Aelin trebuia să se distanţeze de toţi - trebuia să se asigure că 
toţi tăciunii puteau să atingă armata și că nu îşi risipea puterea 
călătorind prea departe ca să facă asta. 

Ceea ce însemna că era nevoită să înainteze singură în 
mlaștină. Să aștepte ca acele creaturi să fie suficient de 


aproape, încât să le vadă dinţii și să știe cine mărșăluia acum 
prin păpuriș, în direcţia lor, și ce avea să le facă ea. 

Dar ilkenii atacară în continuare. 

La distanţă, departe, în dreapta, creaturile mlaștinii începură 
să ţipe - fără îndoială, în urma Lysandrei. Ea se rugă ca bestiile 
să fie flămânde. Și că nu le deranja carnea din Morath. 

— Aelin! 

Vocea lui Rowan trecu peste apă, peste plante și prin vânt. Ea 
se opri, uitându-se peste umăr spre locul în care el stătea acum 
pe un banc de nisip, ca și când i-ar fi fost imposibil să nu o 
urmeze. 

Oasele puternice și neînduplecate ale feţei lui erau fixate cu 
acea brutalitate de războinic. Dar ochii lui verzu erau 
strălucitoru - aproape blânzi - când ea spuse: 

— Amintește-ţi cine ești. Cu fiecare pas înainte și înapoi. 
Amintește-ţi cine ești. Și că îmi aparţii. 

Ea se gândi la cicatricele noi și delicate de pe spatele lui - 
semne făcute de unghiile ei, pe care el refuzase să și le vindece 
cu magia lui și pe care, în schimb, le tămăduise cu apă de mare, 
sarea închizând cicatricele înainte ca trupul nemuritor să le 
poată netezi. Semnele revendicării ei, îi șoptise el ultima dată 
când făcuseră dragoste. Așadar, el și oricine i-ar fi văzut ar fi 
știut că era al ei. Că era al ei, așa cum și ea era a lui. 

Și deoarece el era al ei, deoarece toţi erau ai ei... 

Aelin se întoarse cu spatele la el și traversă câmpia în fugă. 

Cu fiecare pas spre armata ale cărei aripi abia le zărea, se 
uita după bestiile stârnite de Lysandra, tocmai când începu să 
coboare rapid și mortal în inima magiei ei. 

De câteva zile, zăbovise sleită de puteri, cu un ochi la abisul 
topit și clocotitor de dedesubt. Rowan știa. Fenrys și Gavriel cu 
siguranţă știau. Îi protejase, le uscase hainele, ucisese insectele 
care îi supărau... Apelase la diverse și neînsemnate metode de 
a-și elibera tensiunea, de a-și păstra echilibrul și de a se obişnui 
cu profunzimea și presiunea puterii. 

Cu cât se afunda mai mult în puterea ei, cu atât mai mult 
presiunea îi apăsa corpul și mintea. Aceea era arsura - când 
ceda presiunii, când magia era epuizată prea repede sau prea 
lacom, când era consumată, iar purtătorul încerca încă să se 
scufunde mai mult decât ar fi trebuit. 


Aelin se opri în mijlocul câmpului. Ilkenii o văzuseră alergând, 
iar acum zburau spre ea, neatenţi la cei trei masculi care se 
strecurară în depărtare, cu arcurile pregătite, ca să-i împingă pe 
soldaţii lui Erawan în flăcările ei. 

Dacă ar fi putut să le ardă apărarea! Ar fi trebuit să-și 
secătuiască puterea ca să-i incinereze pe toţi. Adevărata putere 
a lui Aelin Aducătoarea-Focului. Niciun tăciune mai puţin. 

Așadar, Aelin renunţă la însemnele civilizaţiei, la conștiință, la 
reguli și la umanitate și plonjă în focul ei. 

Zbură spre acel abis în flăcări, mai deloc conștientă de 
umiditatea densă de pe pielea ei, de presiunea care i se 
acumula în cap. 

Plonjase direct în jos și se împinsese de pe fund, aducând 
toată acea putere la suprafaţă împreună cu ea. Efortul avea să 
fie imens și adevăratul test al controlului și puterii. Ușor - era 
atât de ușor să pătrundă în inima focului și a cenușii. Partea 
grea era să o aducă la suprafaţă; atunci urma să aibă loc 
explozia. 

Tot mai adânc, Aelin se avântă în puterea ei. Prin ochii 
muritori și reci, îi observă pe ilkeni apropiindu-se. O clemenţă - 
dacă fuseseră vreodată oameni, poate le-ar fi arătat îndurare 
ucigându-i. 

Aelin știa că ajunsese la ultima limită a puterii ei, datorită 
alarmei care-i bubui atunci când se aruncă în profunzimile 
arzătoare ale iadului. 

Regina Focului și a Umbrei, Moștenitoarea Focului, Aelin a 
Focului Sălbatic, Inimă de Foc. 

Ea trecu arzând prin toate titlurile, asumându-și-le, devenind 
ceea ce șuieraseră ambasadorii străini când dăduseră raportul 
despre puterea instabilă și tot mai mare a reginei-copil din 
Terrasen, a copilului-regină. O promisiune care fusese șoptită în 
întuneric. 

Presiunea începu să i se adune în cap și în vene. 

Mult în spate, în afara razei ei de acţiune, simţi licăririle 
magiei lui Rowan și ale lui Dorian care-și adunau exploziile ce 
aveau să le răspundă alor ei. 

Aelin se afundă în inima necunoscută a puterii ei. 

Infernul se continua la nesfârșit. 


Capitolul 56 


Lorcan știa că încă erau prea lenți, cu sau fără semnalul de 
avertisment. 

Elide gâfâia, împleticindu-se când Lorcan se opri la marginea 
unei câmpii mari și inundate. Ea îşi dădu la o parte o șuviţă 
rebelă de pe faţă, inelul lui Athril licărindu-i pe deget. Ea nu-l 
întrebase de unde îl avea sau ce făcea când Lorcan i-l 
strecurase pe deget în dimineaţa asta. El doar o avertizase să 
nu îl scoată niciodată; că, probabil, era singurul lucru care ar fi 
putut să o păzească de ilkeni, de Morath. 

Forţa se îndreptase spre nord și departe de locul din care 
plecaseră Lorcan și Elide, fără îndoială ca să-și asigure o 
abordare mai bună. Și, în capătul celălalt al câmpiei, prea 
departe pentru ca Elide să vadă clar cu ochii ei de om, 
Whitethorn, al cărui păr argintiu licări, era lângă Regele 
Adarlanului. Magia, strălucitoare și rece, se rotea în jurul lor. Și, 
mai departe... 

Pe toţi zeii! Gavriel și Fenrys erau în păpuriș, cu arcurile 
încordate. Și fiul lui Gavriel. Îndreptate spre armata care se 
apropia. Așteptând... 

Lorcan observă unde se uitau toţi. 

Nu către armata care se apropia de ei. 

Ci spre regina care stătea singură, în inima câmpiei inundate. 

Lorcan îşi dădu seama o clipă prea târziu că el și Elide se 
aflau de partea greșită a liniei de demarcaţie - prea departe 
spre nord de locul în care tovarășii lui Aelin stăteau în siguranţă 
în spatele ei. 

Își dădu seama exact în clipa în care Elide o văzu pe femeia 
cu păr auriu care înfrunta armata. 

Braţele i se înmuiară pe lângă corp. Faţa îi era palidă. 

Elide făcu un pas clătinându-se - un pas spre Aelin, scoțând 
un mic zgomot. 

Atunci, el o simţi. 

Lorcan o mai simţise, în ziua aceea din Mistward. Când Regina 
Terrasenului îi devastase pe prinții Valg, când puterea ei fusese 
un monstru venit din adâncuri, făcând lumea să tremure. 

Asta nu era nimic - nimic - în comparaţie cu puterea care vuia 
acum în lume. 

Elide se clătină, rămânând cu gura căscată la pământul 
buretos, când apa mlaștinii se undui. 


Cinci sute de ilkeni se apropiară. Ei primiseră avertismentul 
lui și întinseseră o capcană. 

lar acea putere... acea putere pe care Aelin o scotea din 
gaura iadului în care se afla, din puţul aprins pe care fusese 
condamnată să-l suporte... avea să treacă peste ei. 

— Ce este, şopti Elide, dar Lorcan sări spre ea, aruncându-se 
la pământ, acoperindu-i corpul cu al lui. 

El proiectă un scut peste ei, coborând repede și puternic în 
magia lui, căderea fiind aproape necontrolată. Nu avu timp să 
facă nimic, ci doar să-și verse fiecare gram de putere în scutul 
său, în singura barieră care i-ar fi împiedicat să se topească. 

Nu ar fi trebuit să-și risipească energia avertizându-i. Nu când 
acum era foarte probabil ca el și Elide să moară din cauza asta. 

Whitethorn știa - chiar și în Mistward - că regina nu îşi intrase 
încă în drepturi. Ştia că o asemenea putere apărea o dată la 
câteva veacuri și, ca să o servească, să o servească pe ea... 

Era un regat care nu doar ar fi schimbat lumea, ci ar fi dat 
naștere uneia noi. 

Un regat care ar fi putut cuceri această lume și pe oricare 
alta. 

Dacă și-ar fi dorit. Dacă femeia de pe câmp și-ar fi dorit. Și 
asta era întrebarea, nu-i așa? 

— Lorcan, şopti Elide, cu vocea spartă de dorinţă pentru 
regină sau de teama ei - el nu știa. 

Nu avu timp să presupună, când un răget feroce se ridică din 
păpuriș. Un ordin. 

Și, apoi, o ploaie de săgeți ţintite precis și brutal zburară din 
mlaștină ca să lovească flancurile exterioare ale ilkenilor. El 
observă săgețile lui Fenrys după vârfurile negre care îşi găsiră 
cu ușurința ţintele. Nici fiul lui Gavriel nu rată. Ilkenii căzură din 
cer, iar ceilalţi intrară în panică, zburând unii în alţii, înclinându- 
se în interior. 

Chiar spre locul în care Regina Terrasenului îşi dezlănţui toată 
forţa magiei asupra lor. 


În clipa în care Lysandra urlă ca să anunţe că bestiile din 
mlaștină erau nervoase și că ea se afla din nou în siguranţă în 
spatele liniilor lor, în clipa în care ilkenii se apropiară atât de 
mult, încât Aedion ar fi putut să-i doboare ca pe niște gâște, 


regina lui explodă, în ciuda faptului că ţinta lui Aelin era departe 
de ei, în ciuda scutului lui Rowan, căldura focului pârjolea. 

— Pe toţi zeii! se trezi Aedion spunând când se retrase 
clătinându-se prin păpuriș, retrăgându-se mai mult în spatele 
liniei ei de atac. Pe toţi zeii! 

Cei din inima legiunii nu avură timp să ţipe când fură mistuiţi 
într-o mare de flăcări. 

Aelin nu era o salvatoare în spatele căreia să te afli, ci un 
cataclism de care să te ferești. 

Focul deveni mai fierbinte, oasele  scârţâindu-i, când 
transpiraţia îi apăru pe frunte. Dar Aedion ocupă o nouă poziţie 
și aruncă o privire ca să se asigure că tatăl său și Fenrys 
făcuseră la fel în cealaltă parte a câmpului inundat și ţinti spre 
ilkenii care se fereau din calea flăcării. El îşi folosi inteligent 
săgețile. 

Cenușa cădea pe pământ ca o zăpadă, constant și lent. 

Nu destul de rapid. Ca și când ar fi simţit ritmul lent al lui 
Aelin, gheaţa și vântul explodară deasupra. 

Acolo unde flacăra aurie și roșie nu topea legiunea lui Erawan, 
Dorian și Rowan o spulberau. 

llkenii încă rezistau, ca și când ar fi fost o pată de întuneric 
mai greu de îndepărtat. 

Aelin ardea în continuare. Aedion nici măcar nu putea să o 
vadă în mijlocul acelei puteri. 

Era un preţ - o asemenea putere trebuia să aibă un preţ. Ă 

Ea se născuse știind greutatea coroanei și a magiei ei. li 
simţise izolarea cu mult înainte de a ajunge la adolescenţă. Și 
asta părea o pedeapsă suficientă, dar... trebuia să aibă un preţ. 

„Necunoscut este preţul meu”. Asta îi spusese vrăjitoarea. 

În minte îi încolţi o idee, pe care încă nu o putea ajunge. El 
trase penultima săgeată între ochii unui ilken frenetic. 

Treptat, rezistenţa malefică împotriva magiei cedă în faţa 
exploziilor de gheaţă, vânt și flăcări. 

lar apoi, Whitethorn începu să se îndrepte spre furtuna de foc, 
de la cincisprezece metri în faţă. Spre Aelin. 


Lorcan o ţintui pe Elide la pământ, aruncând toate umbrele și 
rezervele rămase de întuneric în acel scut. Flăcările erau atât de 
fierbinţi, încât transpiraţia îi curgea pe frunte, chiar în părul ei 


mătăsos, întins pe mușchiul verde. Apa mlaștinii din jurul lor 
fierbea. 

Fierbea. Peștii pluteau cu burta în sus. lerburile se uscau și 
luau foc. Toată lumea era un iad, fără început și fără sfârșit. 

Cu sufletul întunecat și sfâșiat, Lorcan îşi înclină capul și urlă 
la unison cu cântecul arzător al puterii ei. 

Elide se crispa, cu pumnii strânși în cămașa lui și cu faţa 
băgată în gâtul lui Lorcan, când el scrâșni din dinţi și înfruntă 
furtuna de foc. Nu era doar foc, îşi dădu el seama. Ci vânt și 
gheaţă. Alte două magii puternice i se alăturaseră ei - sfâșiindu- 
i scutul și pe ilkeni. 

Val după val, magia se izbi în puterea lui. Un dar mai mic ar fi 
cedat - o magie inferioară ar fi încercat să se opună, nu doar să 
lase puterea să treacă peste ei. 

Dacă Erawan i-ar fi pus lui Aelin Galathynius un colier la gât, 
totul s-ar fi sfârșit. 

Să ţină legată femeia și puterea aceea... Oare un colier ar fi 
fost în stare să controleze asta? 

Printre flăcări ceva se mișcă. 

Whitethorn mergea pe mlaștina care fierbea, fără să se 
grăbească. 

Flăcările se roteau în jurul cupolei scutului lui Rowan, 
răsucindu-se cu vântul lui îngheţat. 

Doar un mascul care îşi pierduse minţile s-ar fi aventurat în 
acea furtună. 

llkenii continuau să moară lent și deloc curat, de vreme ce 
magia lor întunecată cedase. Cei care încercau să fugă de 
flăcări, de gheaţă sau de vânt erau doborâţi de săgeți. Cei care 
reușeau să aterizeze erau sfâșiaţi în ambuscadele ghearelor, ale 
colţilor și ale loviturilor cozilor solzoase. 

_ Profitaseră de fiecare minut al avertismentului său. 
intinseseră cu ușurință o capcană pentru ilkeni. În care ei 
căzuseră atât de repede... 

Dar Rowan ajunse la regina din mijlocul mlaștinii când 
flăcările ei se stinseră, în timp ce vântul lui se opri și fuioarele 
de gheaţa neiertătoare îi sparseră pe cei câţiva ilkeni care 
zburau pe cer. 

Cenușa și gheaţa strălucitoare căzură din belșug și rotindu-se 
ca fulgii de zăpadă, tăciunii dansând între grămezile de cadavre 
ale ilkenilor. Nu mai erau supraviețuitori. Niciunul. 


Lorcan nu îndrăzni să ridice scutul. 

Nici când prinţul păși pe mica insulă unde stătea regina. Nici 
când Aelin se întoarse spre Rowan și singura flacără rămasă era 
o coroană de foc pe capul ei. 

Lorcan urmări în liniște cum Rowan îi cuprinse cu o mână talia 
și cu cealaltă obrazul și îşi sărută regina. 

Tăciunii îi agitară părul desfăcut când ea îşi înfășură braţele în 
jurul gâtului său și se apropie. O coroană aurie de flăcări se 
aprinse pe capul lui Rowan - geamăna celei pe care o văzuse 
Lorcan arzând în ziua aceea, în Mistward. 

EI îl cunoștea pe Whitethorn. Știa că prinţul nu era ambițios - 
nu cum ar fi putut muritorii să fie. Probabil că ar fi iubit-o pe 
femeie dacă ar fi fost obișnuită. Dar puterea aceasta... 

În sufletul lui pustiit, Lorcan simţi atracţia și o ur. 

Era motivul pentru care Whitethorn mersese spre ea - motivul 
pentru care Eenrys era acum la jumătatea câmpului, uluit, cu 
toată atenţia îndreptată către locul în care stăteau ei, 
îmbrăţișaţi. 

Elide se agită sub el. 

— s-a... terminat? 

Având în vedere pasiunea cu care regina îşi săruta prinţul, el 
nu știa ce să-i spună lui Elide. Dar o lăsă să iasă de sub el, 
ridicându-se în picioare ca să se uite pe furiș la cele două siluete 
de la orizont. El se ridică și le urmări împreună cu ea. 

— l-au ucis pe toţi, şopti ea. 

O întreagă legiune - dispărută. Nu cu ușurință, dar... ei 
reușiseră. 

Cenușa tot mai cădea, adunându-se în părul negru și mătăsos 
al lui Elide. El luă ușor un fir, apoi ridică un scut pentru a nu se 
mai așeza cenușa pe ea. 

Din seara precedentă, nu o mai atinsese. Nu avusese timp, iar 
el nu voise să se gândească la ce îi făcuse sărutul acela. Cum ÎI 
distrusese complet și încă îi făcea stomacul să se răsucească în 
moduri care nu era sigur că s-ar fi putut obișnui. 

— Ce facem acum? întrebă Elide. 

Îi luă o clipă să-și dea seama la ce se referea ea. Aelin și 
Rowan se retraseră în cele din urmă, deși prinţul se aplecă să-i 
atingă gâtul. 

Puterea atrăgea putere printre fae. Poate că Aelin Galathynius 
avea ghinion că masculii din grup fuseseră atrași de puterea lui 


Maeve cu mult înainte ca ea să se fi născut și că, în schimb, se 
înlănţuiseră de ea. 

Poate că ei erau cei ghinioniști, pentru că nu așteptaseră ceva 
mai bun. 

Lorcan scutură din cap ca să-și limpezească gândurile inutile 
și trădătoare. 

Cea care stătea acolo era Aelin Galathynius. Cu puterea 
epuizată. 

El simţi acum lipsa completă a sunetului sau senzaţiei de 
căldură acolo unde, cu câteva clipe în urmă, fusese o furtună 
groaznică. Și frigul care se strecura. 

Ea îşi golise toată rezerva. Cu toţii o făcuseră. Poate că 
Whitethorn mersese spre ea și o îmbrăţișase nu doar pentru că 
voia să o încalece în mijlocul mlaștinii, ci să o ţină în picioare de 
îndată ce puterea ar fi dispărut. Imediat ce ea ar fi rămas 
vulnerabilă. 

Deschisă atacului. 

„Ce facem acum?” întrebase Elide. 

Lorcan schiţă un zâmbet. 

— Mergem să-i salutăm. 

Schimbarea din tonul lui o făcu să se oprească. 

— Nu sunteţi prieteni. 

Cu siguranţă nu erau, și el nici nu-și dorea să fie, nu când 
regina era în raza lui vizuală. Nu când ea avea acea cheie 
Wyrd... geamăna celei pe care o purta Elide. 

— Nu au să mă atace, spuse el, şi începu să se îndrepte spre 
ei. 

Apa mlaștinii era aproape fierbinte, iar el se strâmbă la peștii 
care pluteau, cu ochii lăptoși deschiși la cer. Broaște și alte 
animale pluteau printre ei, mișcându-se în valurile făcute de el. 

Elide șuieră când intră în apa fierbinte dar îl urmă. 

Încet, Lorcan se apropie de prada lui, prea concentrat la 
ticăloasa care scuipa foc ca să observe că Fenrys și Gavriel 
dispăruseră din poziţiile lor din păpuriș. 


Capitolul 57 


Fiecare pas spre Aelin era o eternitate - și fiecare pas era 
cumva prea rapid. 


Elide nu fusese niciodată mai conștientă de șchiopătatul ei, 
de hainele ei murdare, de părul dezordonat și lung, de trupul 
firav și de lipsa oricăror daruri vizibile. 

Ea îşi imaginase puterea lui Aelin, visase cum distrusese 
castelul de cleștar. 

Nu se gândise că faptul de a o vedea dezlănţuită i-ar fi făcut 
oasele să tremure de groază. Sau că și ceilalţi aveau astfel de 
daruri înfiorătoare - gheaţa și vântul care se împletiseră cu 
focul, până când doar moartea se pogorâse din cer. Mai că îi 
păru rău de ilkenii pe care îi uciseseră ei. 

Lorcan era tăcut. Încordat. 

Acum, îşi dădea seama în ce stare era, îi cunoștea micile 
ticuri pe care el le credea insesizabile în faţa altora. Dar iată - 
mică zvâcnire din partea stângă a gurii lui. Aceea era încercarea 
lui de a-și reprima furia care îl controla acum. Și, acolo, ușoara 
înclinare a capului spre dreapta... așa evalua și reevalua el 
împrejurimile, armele și obstacolele din câmpul vizual. Oricare 
ar fi fost scopul acestei întâlniri, Lorcan nu credea că avea să 
decurgă bine. 

E| se aștepta să se lupte. 

Dar Aelin - Aelin - se întorsese acum spre ei din locul în care 
stătuse pe mormanul de iarbă. Prinţul ei cu păr argintiu se 
întoarse odată cu ea și făcu nonșalant un pas în faţa ei. Aelin îl 
ocoli. El încercă să îi blocheze din nou calea. Ea îl înghionti cu 
cotul și rămase pe loc lângă el. Prinţul din Doranelle - iubitul 
reginei ei. Cât ar fi contat părerea în faţa lui Aelin? Dacă el îl ura 
pe Lorcan, și-ar fi însușit imediat și ea disprețul și neîncrederea 
lui? 

Ea ar fi trebuit să se gândească la cum ar fi părut să fie 
văzută cu Lorcan, să se apropie cu Lorcan. 

— Regreţi că m-ai ales ca aliat? întreba Lorcan cu un calm 
tăios. Ca și când și el ar fi reușit să citească semnele care o 
dădeau de gol. 

— Asta spune ceva, nu-i așa? 

Ea ar fi putut jura că în ochii lui licări ceva asemănător 
suferinţei. Dar era tipic pentru Lorcan - abia tresărise chiar și 
când se frecase de el, în barcă. 

— Se pare că oricum înţelegerea noastră este pe cale să se 
încheie, zise el. Am să mă asigur că am să le explic termenii, nu- 


ţi face griji. Nu mi-ar plăcea ca ei să creadă că-ţi petreci timpul 
cu mine. 

— Nu la asta m-am referit. 

El pufni. 

— Nu-mi pasă. 

Elide se opri şi-şi dori să îl facă mincinos pentru că, pe 
jumătate, știa că el minţea și că, tot pe jumătate, pieptul i se 
strânse la auzul cuvintelor. Dar ea rămase tăcută, lăsându-l să 
înainteze, distanţa dintre ei crescând cu fiecare pas grăbit. 

Dar ce ar fi putut să-i spună lui Aelin? „Bună? Ce mai faci? Te 
rog, nu mă incinera? Îmi pare rău că sunt atât de murdară și 
oloagă?” 

O mână blândă o atinse pe umăr. „Fii atentă! Uită-te 
împrejur!” Elide îşi ridică privirea din locul în care se strâmbase 
la hainele ei murdare. Lorcan era probabil la șase metri în faţă, 
ceilalţi fiind doar niște siluete aproape de orizont. 

Mâna invizibilă de pe umărul ei se strânse. „Observă. Vezi.” 

Ce să vadă? Cenușa și gheaţa cădeau în dreapta, ruinele se 
ridicau în stânga și numai mlaștina se întindea înainte. Dar Elide 
se opri, studiind lumea din jurul ei. 

Ceva era în neregulă. Ceva făcu toate creaturile care 
supravieţuiseră vârtejului de magie să devină din nou tăcute. 
larba arsă foșni și suspină. 

Lorcan continuă să meargă, cu spatele rigid, deși nu întinse 
mâna spre arme. 

„Vezi, vezi, vezi” 

Ce să vadă? Ea se întoarse pe loc, dar nu găsi nimic. Deschise 
gura ca să-l strige pe Lorcan. 

Ochii aurii licăriră în tufe, la mai puţin de treizeci de pași în 
faţă. 

Ochi aurii imenși, aţintiţi asupra lui Lorcan, în timp ce el 
mergea la doar câţiva metri distanţă. Un leu de munte, gata să 
atace, să sfâșie carnea și să rupă oasele... 

„Nu...” 

Bestia se avântă din iarba arsă. 

Elide îl strigă pe Lorcan. 

El se roti, dar nu spre leu. Spre ea, acel chip furios se îndrepta 
spre ea... 

Dar ea alerga, cu piciorul străbătut de durere, în timp ce 
Lorcan simţi, în sfârșit, că urma să fie atacat. 


Leul de munte ajunse la el, gheare groase ţintind în jos, când 
îşi îndreptă colții chiar spre gâtul lui. 

Lorcan scoase cuțitul de vânătoare atât de repede, încât se 
zări numai licărul gri al oţelului. 

Bestia și masculul fae căzură la pământ, chiar în apa 
noroioasă. 

Elide se grăbi spre el, un țipăt nerostit izbucnind din ea. Nu 
era un leu de munte obișnuit. Nici pe departe. Nu după cum 
cunoștea fiecare mișcare a lui Lorcan când ei se rostogoliră prin 
apă, când se feriră, se loviră și se atacară, sângele ţâșnind, 
magia lovindu-se, scut pe scut... 

Apoi atacă lupul. 

Un lup alb și imens, care ţâșnise de nicăieri, furios și 
concentrat doar asupra lui Lorcan. 

Lorcan scăpă de leu, sângele curgându-i pe braţ și pe picior, 
și gâfăi. 

Dar lupul dispăruse în neant. Unde era, unde era... 

Apăru din aer, ca și când ar fi pășit pe un pod invizibil, la trei 
metri de Lorcan. 

Nu era un atac. Era o execuţie. 

Elide traversă spaţiul dintre două movile de pământ, iarba 
îngheţată tăindu-i palmele, ceva scârţâindu-i în picior... 

Lupul sări spre spatele vulnerabil al lui Lorcan, cu ochi lucioși 
și însetaţi de sânge și cu dinţi strălucitori. 

Elide urcă repede micul deal, timpul rotindu-se de sub ea. 
„Nu, nu, nu, nu” 

Colţii urâţi și albi se apropiară de spatele lui Lorcan. 

Lorcan o auzi atunci, îi auzi suspinul tremurat când ea se 
aruncă în el. 

Îngrijorat, căscă ochii când ea se izbi în spatele lui neprotejat. 
Când observă lovitura fatală venind nu dinspre leul din faţa lui, 
ci dinspre lupul care, în loc să-i cuprindă lui gâtul, o apucă pe 
Elide de braţ. 

Ar fi putut jura că ochii lupului se măriră de groază când 
încercă să retragă lovitura fizică, când un scut întunecat și dur 
se izbi de ea, lăsând-o fără aer cu rezistenţa lui de neclintit... 

Sânge, durere, oase, iarbă și urlete de furie. 

Lumea se înclină când ea și Lorcan căzură la pământ, trupul 
fiindu-i aruncat peste al lui, iar lupul o trase de braţ cu fălcile. 


Ea se ghemui peste Lorcan, așteptând ca lupul și leul de 
munte să-și termine treaba, să îi apuce gâtul și să-l muște. 

Nu veni niciun atac. Liniștea spintecă lumea. 

Lorcan se întoarse peste ea, respirând sacadat, cu chipul 
însângerat și palid când îi studie faţa, braţul. „Elide, Elide, 
Elide...” 

Ea nu putea respira, nu putea ignora senzaţia că braţul îi era 
doar fâșii de carne și oase rupte... 

Lorcan îi cuprinse faţa înainte ca ea să se poată uita și 
izbucni: 

— De ce ai făcut asta? De ce? 

El nu aşteptă un răspuns. Își înălţă capul și mârâitul lui urât îi 
răsună în oase, îi făcu durerea din braţ să sporească atât de 
mult, încât ea scânci. 

El mărâi la leu și la lup, scutul lui fiind un vânt întunecat în 
jurul lor: 

— Eşti mort. Amândoi sunteţi morți... 

Elide întoarse capul suficient cât să-l vadă pe lupul alb 
holbându-se la ei. La Lorcan. Să vadă lupul transformându-se cu 
un licăr de lumină în cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse 
vreodată. Chipul lui bronzat se încordă când îi studie braţul. 
Braţul ei, braţul ei... 

— Lorcan, ni s-a ordonat, se auzi vocea blândă și necunoscută 
a unui bărbat din locul în care și leul se transformase într-un 
mascul fae. 

— Să le ia naiba de ordine, ticălos nenorocit! 

Războinicul-lup spuse printre dinţi, gâfâind: 

— Nu ne mai putem împotrivi mult ordinului, Lorcan... 

— Coboară scutul! spuse cel mai calm. O pot vindeca pe fată. 
Las-o să plece! 

— Am să vă ucid pe amândoi, jură Lorcan. Am să te ucid... 

Elide se uită la braţul ei. 

Lipsea o bucată. Din antebraţ. Sângele curgea în rămășițele 
ierbii arse. Osul alb ieșea în afară... 

Poate că ea începu să ţipe sau să suspine sau să tremure în 
tăcere. 

— Nu te uita, izbucni Lorcan, strângându-i din nou faţa ca să îi 
îndrepte privirea spre a lui. 

Chipul îi era brăzdat de o furie atât de grozavă, încât ea abia 
îl recunoscu, dar el nu făcu nicio mișcare împotriva masculilor. 


Puterea lui era epuizată. Şi-o consumase aproape pe toată 
protejându-i de flacăra lui Aelin și de magia oricărei creaturi ce 
mai fusese pe câmp. Acest scut... era tot ce-i mai rămăsese lui 
Lorcan. 

Și, dacă l-ar fi coborât ca ei să o poată vindeca... cei doi l-ar fi 
ucis. El îi avertizase în privinţa atacului, iar ei tot l-ar fi ucis. 

Aelin - unde era Aelin... 

Marginile lumii deveneau tot mai întunecate, corpul ei 
implorând să cedeze mai degrabă decât să suporte durerea 
care-i reordona totul în viaţă. 

Lorcan se încordă ca și când ar fi simţit uitsrea care ameninţa. 

— Vindec-o, îi spuse el masculului cu ochi blânzi, iar apoi, 
continuăm... 

— Nu, spuse ea. Nu pentru asta, nu pentru ea... 

Ochii negri ai lui Lorcan erau inexpresivi când ea îi studie 
chipul. 

— Voiam să te însoțesc în Perranth, rosti încet Lorcan, apoi 
cobori scutul. 


Nu era o alegere grea. Și nu îl înspăimânta. Nu la fel de mult 
ca rana mortală din braţul ei. 

Fenrys atinsese o arteră. Ea ar fi rămas fără sânge în câteva 
minute. 

Lorcan fusese născut din și dăruit cu întuneric. Să se întoarcă 
în el nu era o sarcină dificilă. 

Dar să lase acea lumină strălucitoare și minunată să se stingă 
înaintea lui... În oasele lui vechi și amare, nu putea accepta 
asta. 

Ea fusese uitată - de tot și de oricine. Și totuși sperase. ȘI 
totuși fusese bună cu el. 

Și totuși îi oferise un licăr de pace în timpul în care elo 
cunoscuse. 

Ea îi oferise un cămin. 

El știa că Fenrys nu ar fi putut să se împotrivească ordinului 
de asasinare dat de Maeve. Știa că Gavriel avea să se ţină de 
cuvânt și să o vindece, dar că Fenrys nu putea lupta împotriva 
ordinului jurământului de sânge. 

El știa că ticălosul urma să-și regrete fapta. Ştia că lupul 
fusese îngrozit în clipa în care Elide sărise între ei. 


Lorcan renunţă la scutul său, rugându-se ca ea să nu 
urmărească începutul vărsării de sânge. Așa cum fusese când el 
și Fenrys se atacaseră cu ghearele și colții. Ar fi rezistat 
împotriva războinicului. Dacă Gavriel nu s-ar fi alăturat din nou. 

Scutul dispăru, iar Gavriel fu imediat în genunchi, întinzându- 
și mâinile late spre braţul ei. Durerea o paraliza, dar ea încercă 
să-i spună lui Lorcan să fugă, să ridice din nou scutul... 

Lorcan se ridică în picioare, ignorându-i rugămintea. 

El se întoarse spre Fenrys. Războinicul tremura de încordare, 
cu mâinile încleștate pe lângă corp, ca să nu-și apuce vreuna 
din săbii. 

Elide încă suspina, încă îl implora. 

Trăsăturile încordate ale lui Fenrys erau brăzdate de regret. 

Lorcan îi zâmbi războinicului. 

Gestul îl scoase pe Fenrys din minţi. 

Santinela lui sări spre el, cu sabia scoasă, iar Lorcan şi-o 
ridică pe a lui, știind deja mișcarea pe care Fenrys plănuia să o 
folosească. El îl învățase cum să o facă. Și știa că Fenrys îşi 
cobora garda în partea stângă, doar pentru o clipă, expunându- 
și gâtul... 

Fenrys ateriză în faţa lui, lovind jos și ferindu-se spre dreapta. 

Lorcan îşi înclină sabia spre gâtul vulnerabil. 

Amândoi fură aruncaţi în spate de un vânt intens și rece, 
rămas în urma luptei. 

Fenrys se ridică în picioare, cuprins de furia de sânge, dar 
vântul se tot izbi în el, ţinându-l la pământ. Lorcan se luptă 
împotriva lui, dar scutul pe care îl aruncase Whitethorn peste ei, 
puterea brută pe care o folosea acum ca să-i ţină ţintuiţi, era 
prea puternică de vreme ce magia lui era epuizată. 

Cizmele scârţâiră pe iarba arsă. Intins pe malul unui delușor, 
Lorcan îşi ridică fruntea. Whitethorn, ai cărui ochi licăreau de 
furie, stătea între el și Fenrys. 

Rowan îi studie pe Gavriel și Elide care încă plângea, încă 
implora să se termine tot. Dar braţul ei. 

O zgârietură îi păta braţul alb ca luna, dar puterea de 
vindecare brută de pe câmpul de luptă a lui Gavriel umpluse 
golurile, carnea lipsă și oasele rupte. Și el trebuie să-și fi folosit 
toată magia... 

Gavriel se legănă un pic. 

Vocea lui Whitethorn era aspră. 


— Asta se termină acum. Voi doi nu vă atingeţi de ei. Sunt 
sub protecţia lui Aelin Galathynius. Dacă îi răniţi, faptul va fi 
considerat act de război. 

Erau cuvinte vechi și clare, singurul mod în care un ordin de 
sânge putea fi împiedicat. Nu anulat - ci doar întârziat puţin. Ca 
să le câştige timp. 

Fenrys gâfâi, dar ușurarea licări în ochii lui. Gavriel se 
încovoie ușor. 

Ochii negri ai lui Elide erau încă sticloși de durere, pistruii de 
pe obraji contrastând cu albul nefiresc al pielii ei. 

Whitethorn le spuse lui Fenrys și lui Gavriel: 

— Ne-am înţeles cu ce naiba se va întâmpla dacă depășiți 
limita? Spre șocul definitiv al lui Lorcan, ei îşi plecară capetele și 
spuseră: 

— Da, printe! 

Rowan cobori scuturile, iar Lorcan se grăbi spre Elide, care se 
chinuia să se ridice, holbându-se la braţul ei aproape vindecat. 
Gavriel se retrase cu înţelepciune. Lorcan îi examină braţul, 
faţa, trebuind să o atingă, să o miroasă... 

El nu observă că pașii ușori din iarbă nu erau ai foștilor lui 
tovarăși. 

Dar cunoștea vocea feminină care se auzi din spatele lui: 

— Ce naiba se întâmplă? 

Elide nu avea cuvinte să-i spună lui Lorcan ce simţise în 
momentul în care el coborâse scutul. Ce simţise când prinţul 
războinic tatuat și cu păr argintiu oprise măcelul fatal. 

Dar ea rămase fără suflare când se uită peste umărul Lorcan 
și văzu femeia cu păr auriu mergând spre ei. 

Era tânără, și totuși chipul ei... Era un chip antic, precaut 
videan și puternic. Frumos, cu piele bronzată și ochi turcoaz, 
strălucitori. Ochi de turcoaz, cu un miez auriu în jurul pupilei. 

Ochi Ashryver. 

Aceiași că ai bărbatului frumos și blond care veni lângă ea cu 
un arc în mână și cu trupul musculos încordat când evaluă dacă 
trebuia să verse sânge. 

Două feţe ale aceleiași monede aurii. 

Aelin. Aedion. 

Amândoi o ţintuiau cu privirea tipică familiei Ashryver. 

Aelin clipi și chipul bronzat i se încreţi când întrebă: 

— Tu ești Elide? 


Elide nu putu decât să dea aprobator cap. Încă aplecat pe 
jumătate deasupra ei, Lorcan era încordat ca un arc. 

Aelin se apropie, fără să-și mute privirea de la chipul lui Elide. 
Tânără - părea atât de tânără în comparaţie cu femeia care se 
apropia. Aelin avea cicatrice peste tot pe mâini, pe gât, pe 
încheieturile mâinilor... unde fuseseră cătușele. 

Se lăsă în genunchi la mai puţin de un pas distanţă, iar Elide 
se gândi că ar fi trebuit să facă o plecăciune până la pământ... 

— Semeni... atât de mult cu mama ta, spuse Aelin, cu vocea 
spartă. 

Aedion îngenunche tăcut şi-şi puse o mână lată pe umărul lui 
Aelin. 

Mama ei, care murise luptând pentru ca femeia asta să poată 
trăi... 

— Îmi pare rău, spuse Aelin cu umerii ușor plecaţi și privirea 
în pământ când lacrimile îi alunecară pe obrajii roșii. Imi pare 
rău. Câţi ani așteptaseră acele cuvinte să fie rostite? 

Chiar dacă pe Elide o durea braţul, asta nu o opri să-i atingă 
mâna lui Aelin, încleștată în poală. 

Să atingă mâna bronzată, plină de cicatrice. Pielea caldă și 
lipicioasă îi întâlni vârfurile degetelor. 

Real. Acest lucru era real - Aelin era adevărată. 

Ca și când Aelin și-ar fi dat seama de același lucru, îşi ridică 
fruntea. Deschise gura, dar regina strânse din buzele-i care 
tremurau. 

Niciunul dintre cei adunaţi nu vorbi. 

Și, în sfârșit, Aelin îi spuse lui Elide: 

— Ea a tras de timp pentru mine. 

Elide știa la ce se referea regina. 

Lui Aelin începu să îi tremure mâna. 

— Datorită mamei tale sunt azi în viaţă, spuse regina cu o 
voce ragușită. 

— Știu, şopti Elide. 

— Mi-a cerut să-ţi spun... Ea inhală tremurând. Dar Aelin nu îşi 
luă ochii de la ea, în ciuda lacrimilor care-i tot curgeau prin 
praful de pe obraji. Mama ta mi-a zis să îţi spun că te iubește 
foarte mult. Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. 
„Spune-i lui Elide că o iubesc foarte mult.” 


De mai bine de zece ani, Aelin fusese singura purtătoare a 
acelor ultime cuvinte. Vreme de zece ani, prin moarte, disperare 
și război, Aelin le purtase prin regate. 

lar aici, la marginea lumii, ele se regăsiseră din nou. Aici, la 
marginea lumii, doar pentru o clipă, Elide simţi mâna caldă a 
mamei sale pe umăr. 

Când plânse, lacrimile îi înţepară ochii lui Elide. Apoi auzi 
iarba scârţâind în spatele lor. 

Ea văzu mai întâi părul alb și, după aceea, ochii aurii. 

lar Elide suspină când Manon Cioc-Negru apăru, schiţând un 
zâmbet. 

Când Manon Cioc-Negru le văzu pe ea și pe Aelin, 
îngenuncheate în iarbă, şopti un singur cuvânt. 

Speranţă. 

Nu erau moarte. Niciuna din ele nu era moartă. 

— Braţul te... spuse Aedion răgușit. 

Aelin îl apucă ușor, inspectând tăietura superficială, noua 
piele roz dezvăluia ce lipsise cu doar câteva clipe în urmă, apoi 
se răsuci pe genunchi, mârâind la războinicul-lup. 

Masculul cu păr auriu îşi feri privirea când regina se încruntă 
nemulțumită. 

— Nu a fost vina lui, reuși să spună Elide. 

— Mușcătura sugerează contrariul, spuse sec Aelin, cu mânie 
în ochii turcoaz. 

— Îmi pare rău, spuse masculul, ori reginei, ori lui Elide - ea 
nu știa. 

El îşi ridică privirea în care se citea ceva asemănător 
suferinţei spre Aelin. 

Aelin ignoră cuvintele. Bărbatul tresări, iar prinţul cu păr 
argintiu păru să îi arunce scurt o privire compătimitoare. 

Dar dacă nu Aelin dăduse ordinul să-l ucidă pe Lorcan... 

Aelin se adresă celuilalt mascul cu păr auriu din spatele lui 
Elide, celui care o vindecase - leului: 

— Presupun că Rowan ţi-a spus condiţiile. Dacă te atingi de ei, 
mori. Dacă respiri cum nu trebuie spre ei, ești mort. 

Elide încercă să nu se crispeze la răutatea acelor cuvinte. Mai 
ales când Manon zâmbi cu o încântare videană. 

Aelin se încordă când vrăjitoarea veni în spatele-i expus, dar îi 
permise lui Manon să se așeze în dreapta ei. Ca să o măsoare 
din priviri pe Elide cu ochii aurii. 


— Îmi pare bine că ne întâlnim, pui de vrăjitoare, îi spuse 
Manon și se întoarse spre Lorcan în același timp cu Aelin. 

Aelin pufni. 

— N-arăţi prea bine. 

— Nici tu, se răsti Lorcan la ea. 

Rânjetul lui Aelin era îngrozitor. 

— Ai primit biletul meu, nu-i așa? 

Aedion pusese mâna pe sabie... 

— Sabia din Orynih. Spuse Elide deodată când observă 
măciulia din os și semnele antice. Aelin și Lorcan încetară să se 
atace. 

Sabia... tu... 

O dată Vernon îşi bătuse joc de ea, când venise vorba de 
sabie, spunându-i că fusese luată de Regele Adarlanului și 
topită. Arsă, împreună cu tronul din corn de cerb. 

Ochii turcoaz ai lui Aedion se îmblânziră. 

— Este intactă. Noi am supravieţuit. 

Cei trei supraviețuitori din regatul și familiile lor. 

Dar Aelin îl măsura din nou din priviri pe Lorcan, furioasă și 
rânjind din nou primejdios. Elide spuse încet: 

— Maiestate, am supravieţuit datorită lui. Ea arătă cu bărbia 
spre Manon. Și datorită ei. Eu sunt aici datorită lor. 

Manon dădu din cap, îndreptându-și atenţia spre buzunarul în 
care Elide ascunsese bucata de piatră, confirmarea pe care o 
căutase, de altfel, amintirea celei de-a treia părţi a triunghiului. 

— Sunt aici, spuse Elide când Aelin o ţintui cu ochii 
descurajant de vii, datorită lui Kaltain Rompier. 

Ignoră nodul din gât când, cu degetele tremurânde, scoase 
bucăţica de pânză din buzunarul interior. Atingerea nelumească 
a acesteia îi pulsă în palmă. 

— Ea mi-a spus să-ţi dau asta. Să i-o dau Celaenei Sardothien, 
vreau să spun. Nu știa că ele... că voi două sunteţi una și 
aceeași persoană. A spus că este răsplata pentru... pentru 
mantia călduroasă pe care i-ai oferit-o într-o temniţă friguroasă. 

Ea nu se rușină de lacrimile care cădeau, nu în onoarea a 
ceea ce făcuse femeia. Aelin studie bucata de material din 
palma tremurândă a lui Elide. 

— Cred că a păstrat-o ca pe un memento al bunătăţii, spuse 
ragușit Elide. Ei... ei au distrus-o și au rănit-o, iar ea a murit 


singură în Morath. A murit singură, ca eu să nu... ca ei să nu 
poată... 

Niciunul din ei nu vorbi și nici nu se mișcă. Ea nu-și dădu 
seama dacă asta înrăutăţea situaţia. Dacă mâna cu care Lorcan 
îi atinse spatele o făcea să plângă mai tare. 

Cuvintele se rostogoliră pe buzele tremurânde ale lui Elide: 

— A spus s-să-ţi amintești că ai promis s-să-i pedepsești pe 
toţi. Și a s-spus că poţi descuia orice ușă, dacă ai c-cheia. 

Aelin strânse din buze și închise ochii. 

Un bărbat brunet și chipeș se apropie. Era, poate, cu doar 
câţiva ani mai în vârstă decât ea, dar se mișca atât de grațios, 
încât fata se simţi mică și neînsemnată în faţa lui. Ochii lui de 
safir, inteligenţi și netulburaţi - și trişti - o ţintuiră pe Elide. 

— Kaltain Rompier ţi-a salvat viaţa și ţi-a dat aia? 

El o cunoștea - o cunoscuse. 

Manon Cioc-Negru spuse cu o voce slabă și amuzată: 

— Lady Elide Lochan din Perranth, ţi-l prezint pe Dorian 
Havilliard, regele Adarlanului! 

Regele ridică din sprâncene către vrăjitoare. 

— M-maiestate, se bâlbâi ea, înclinându-și capul. De fapt, ar fi 
trebuit să se ridice. Să nu mai zacă pe pământ ca un vierme. 
Dar încă ţinea crâmpeiul de pânză și piatra. 

Aelin îi șterse faţa umedă cu mâneca, apoi se îndreptă. 

— Ştii ce ai cu tine, Elide? 

— D-da, Maiestate. 

Ochii de turcoaz, bântuiţi și obosiţi, se ridicară spre ai ei. Apoi 
se îndreptară spre Lorcan. 

— De ce nu ai luat-o? Vocea era goală și dură. Elide bănui că 
era norocoasă dacă nu fusese niciodată folosită asupra ei. 

Lorcan îi întâlni privirea fără să tresară. 

— Nu îmi aparţine. 

Aelin se uită acum între ei, văzând prea multe și îi spuse lui 
Lorcan, cu un chip rece: 

— Mulţumesc pentru că mi-ai adus-o. 

Ceilalţi parcă se străduiau să nu pară prea șocați de acele 
cuvinte. Dar Aelin se întoarse spre Manon. 

— O revendic. Cu sau fără sânge de vrăjitoare în vene, este 
Lady din Perranth și îmi aparţine. 

Ochii aurii licăriră încântați de provocare. 

— Și dacă o revendic eu pentru clanul Cioc-Negru? 


— Cioc-Negru - sau Crochan? spuse mieros Aelin. 

Elide clipi. Manon - și pentru vrăjitoarele Crochan? Ce căuta 
Aripa Conducătoare aici? Unde era Abraxos? 

— Ai grijă, Maiestate! zise vrăjitoarea. De vreme ce numai 
tăciunii ţi-au rămas din putere, va trebui să ne luptăm din nou 
după vechea modă. 

Rânjetul periculos reveni. 

— Ştii, speram la runda a doua. 

— Doamnelor! spuse printre dinţi prinţul cu păr argintiu. 

Amândouă se întoarseră, zâmbindu-i îngrozitor de nevinovat 
lui Rowan Whitethorn. Prinţul fae, spre meritul lui, tresări doar 
după ce ele se uitară din nou în altă parte. 

Elide îşi dori să se fi putut ascunde în spatele lui Lorcan, când 
ambele femei îşi îndreptară încă o dată atenţia aproape feroce 
spre ea. Manon se întinse în faţă, înclinându-i mâna lui Elide 
spre locul în care aștepta Aelin. 

— Poftim, am terminat cu asta, spuse Manon. 

Aelin se crispă un pic, dar băgă în buzunar pânza cu cheia 
înăuntru. O umbră se ridică imediat din inima lui Elide, o 
prezenţă discretă, acum redusă la tăcere. 

— În picioare! îi ordonă Manon. Noi aveam ceva treabă. 

Ea întinse o mână ca să o ridice pe Elide, dar Lorcan interveni 
și o făcu el însuși. Nu-i eliberă braţul lui Elide, iar ea încercă să 
nu se sprijine în căldura lui. Încercă să nu pară că abia făcuse 
cunoștință cu regina ei, cu prietenii și curtenii săi și... cumva, îl 
consideră acum pe Lorcan cel mai neameninţător dintre toţi. 

Manon îi zâmbi superior lui Lorcan. 

— Masculule, revendicarea ta este în coada listei, zise ea și îşi 
arătă dinţii din fier care-i făcură faţa frumoasă să pară 
înspăimântătoare. 

Lorcan nu îi dădu drumul. Manon vorbi într-un fel care, de 
obicei, aducea moartea: 

— Nu. O. Atinge. 

— Nu-mi dai tu ordine, vrăjitoareo! spuse Lorcan, Și nu ai 
nimic de spus cu privire la ceea ce este între noi. 

Elide se încruntă la el. 

— Înrăutăţești lucrurile. 

— Nouă ne place să-i spunem „prostie teritorială”, mărturisi 
Aelin. Și „ticălos fae posesiv” se potrivește la fel de bine. 

Prinţul fae tuși cu subînţeles în spatele ei. 


Regina se uită peste umăr, ridicând din sprâncene. 

— Uit vreun nume de alint? 

Ochii prinţului războinic străluciră, chiar dacă afișă o 
concentrare de prădător. 

— Cred că le-ai spus pe toate. 

Aelin îi făcu semn din ochi lui Lorcan. 

— Dacă o rănești, îţi voi topi oasele! fu tot ce spuse ea și 
plecă. 

Manon îşi dezgoli și mai mult dinţii de fier și mimă o 
plecăciune în faţa lui Lorcan, când merse în urma reginei. 

Aedion îl măsură din priviri pe Lorcan și pufni. 

— Aelin face ce vrea, dar cred că m-ar lăsa să văd câte oase 
pot să-ţi rup înainte să ţi le topească ea. 

După aceea, le urmă și el pe cele două femei. Una cu păr 
argintiu, una blondă. 

Elide aproape ţipă când leopardul-fantomă apăru de nicăieri, 
zvâcnind din mustăţi spre Lorcan, iar apoi se duse după femei, 
agitându-și coada pufoasă. 

Apoi plecă și regele, urmat de masculii fae. Numai prinţul 
Rowan Whitethorn rămase acolo. El îi aruncă o privire lui Elide. 

Elide se smuci imediat din prinsoarea lui Lorcan. Aelin și 
Aedion se opriseră în faţă, așteptând-o. Schiţându-i un zâmbet 
binevoitor. 

Așadar Elide se îndreptară spre ei, spre curtenii ei, și nu se 
uită înapoi. 


Rowan tăcuse în ultimele câteva minute, observând. 

Lorcan fusese dispus să moară pentru Elide. Fusese dispus să 
amâne să o caute pe Maeve ca Elide să trăiască. Și, apoi, fusese 
destul de posesiv, încât să-l facă pe Rowan să se întrebe dacă 
tot timpul părea atât de ridicol în preajma lui Aelin. 

Acum singur, Rowan îl întrebă pe Lorcan: 

— Cum ne-ai găsit? 

El îi zâmbi tăios. 

— Un zeu întunecat m-a înghiontit în direcţia asta. Armata 
ilkenilor s-a ocupat de restul. 

Era același Lorcan pe care-l cunoștea de secole și, totuși... nu 
era el. O parte dură fusese slăbită - nu, alinată. 


Lorcan se holbă spre sursa acelei alinări, dar maxilarul i se 
încleștă când îşi îndreptă atenţia spre locul în care Aelin merse 
lângă ea. 

— Puterea aia ar putea la fel de ușor să o distrugă, știi. 

— Știu, recunoscu Rowan. Ceea ce făcuse ea în urmă cu 
câteva minute, puterea pe care o invocase și o dezlănţuise... 
Fusese un cântec la auzul căruia magia lui explodase natural. 

Când rezistenţa ilkenilor cedase în cele din urmă în faţa 
focului, a gheții și a vântului, Rowan nu reușise să-și înăbușe 
dorinţa de a pătrunde în mijlocul arzător al puterii și să o vadă 
strălucind în ea. 

La jumătatea drumului, îşi dăduse seama că nu era doar o 
simplă ispită. Il interesa femeia dinăuntru, care poate că avea 
nevoie de contactul fizic cu o altă fiinţă pentru a-și reaminti că 
avea un trup și de oamenii care o iubeau; și acest lucru ar fi 
adus-o înapoi din starea de calm ucigaș, care îi doborâse atât de 
nemilos pe ilkeni din ceruri. 

Dar, apoi, flăcările dispăruseră, cadavrele inamicilor se 
transformasera în gheaţă și cenușă, iar ea se uitase la el. Pe toţ 
zeii! Când îl privise, aproape căzuse în genunchi. 

Era regina, iubita și prietena lui - și mai mult de atât. Lui nu-i 
păsase că aveau spectatori. El trebuise să o atingă, să se 
asigure că ea era bine, să simtă femeia care putea face lucruri 
atât de îngrozitoare și în ochii căreia tot se zărea vitalitatea 
care-l chema. 

„Mă faci să vreau să trăiesc, Rowan.” 

El se întrebă dacă Elide Lochan îl făcuse cumva pe Lorcan să 
simtă același lucru. 

— Și cum rămâne cu misiunea ta? îl întrebă pe Lorcan. 
Blândeţea părăsise trăsăturile sculptate în granit ale lui Lorcan. 

— Ce-ar fi să-mi spui ce cauţi în locul ăsta infect, și apoi o să 
discutăm despre planurile mele. 

— Aelin poate să decidă ce să-ţi spun. 

— Ce câine cuminte! 

Rowan îi zâmbi indolent, dar se abţinu să facă vreun 
comentariu cu privire la femeia delicată și brunetă care îl 
controla acum pe Lorcan. 


Capitolul 58 


Kaltain Rompier tocmai schimbase soarta războiului. 

Dorian nu se mai simţise niciodată atât de rușinat de propria 
persoană. 

El ar fi trebuit să fie mai bun. Ar fi trebuit să vadă mai bine. 
Cu toţii ar fi trebuit. 

Gândurile îl ameţiră când Dorian rămase în spatele 
complexului templului pe jumătate inundat, urmărind în tăcere 
cum Aelin studia cufărul de pe altar, ca și când ar fi fost un 
inamic. 

Regina era acum flancată de Lady Elide, Manon fiind de 
partea cealaltă a fetei brunete, iar Lysandra stătea întinsă în 
forma-i de leopard-fantomă la picioarele reginei. 

Puterea, doar din acel grup, era ameţitoare. lar Elide... în 
drumul înapoi spre ruine, Manon îi șoptise lui Aelin cum că Elide 
era păzită de Anneith. 

Păzită, așa cum și restul păreau să fie de alţi zei. 

Lorcan intră în ruine, cu Rowan lângă el. Fenrys, Gavriel și 
Aedion se apropiară de ei, cu mâinile pe săbii, corpurile încă 
vibrându-le de încordare în timp ce-l ţineau sub observaţie pe 
Lorcan. Mai ales cele ale războinicilor lui Maeve. 

Ei formau un alt inel al puterii. 

Lorcan - Lorcan era binecuvântat de însuși Hellas, îi spusese 
Rowan în călătoria cu barca spre Insulele Morţii. Hellas, zeul 
morţii. Care călătorise aici cu Anneith, consoarta lui. 

Lui Dorian i se ridică părul de pe braţe. 

Urmași - fiecare din ei atins de un alt zeu, fiecare din aici 
subtil și în liniște. Nu era o coincidenţă. Nu putea fi. 

Manon îl observă stând la câţiva pași distanţă, îi zări atent și 
se desprinse din cercul de femei care vorbeau încet ca să vină 
lângă el. 

— Ce e? 

Dorian îşi încleștă maxilarul. 

— Chestia asta nu-mi miroase a bine. 

El aşteptă să fie contrazis, luat în râs, însă Manon îi spuse 
doar atât: 

— Explică-mi! 

El deschise gura, dar Aelin urcă pe platformă. 

Lacătul - Lacătul care ar fi ţinut cheile Wyrd, care i-ar fi 
permis lui Aelin să le pună din nou în poarta lor. Mulțumită lui 


Kaltain, mulţumită lui Elide, ei mai aveau nevoie doar de cea a 
lui Erawan, oriunde ar fi păstrat-o. Dar să pună mâna pe Lacăt... 

Rowan ajunse imediat lângă regină, când ea se uită în cufăr, 
încet, ea la ei. La Manon. 

— Urcă aici! spuse regina cu o voce descurajant de calmă. 

Manon avu înţelepciunea să nu refuze. 

— Nu este locul sau momentul să-l explorezi, îi spuse Rowan 
reginei. O să-l luăm cu noi pe navă și apoi o să mai vedem ce e 
de făcut. 

Aelin îi confirmă în șoaptă, albă la faţă. 

— Lacătul a fost vreodată aici? îi întrebă Manon. 

— Nu știu. Dorian nu o auzise pe Aelin rostind cuvintele,însă 
asta fu suficient să îl facă să urce treptele, apa picurând în urma 
lui când aruncă o privire înăuntru. 

Nu era niciun Lacăt. Nu așa cum se așteptaseră, nu cum i se 
promisese reginei și nu cum fusese instruită să-l găsească. 

În cufărul din piatră era doar un singur obiect: o oglindă 
înrămată în fier, a cărei suprafaţă era aproape aurie din cauza 
vechimii, pătată și acoperită de murdărie. Și de-a lungul 
marginii complicat sculptate, ascuns în colţul din dreapta sus... 

Semnul Ochiului Elenei. Un simbol al vrăjitoarelor. 

— Ce naiba este asta? întrebă Aedion de pe treptele de 
dedesubt. Manon fu cea care îi răspunse, uitându-se chiorâș la 
chipul aspru al reginei: 

— Este oglinda unei vrăjitoare. 

— Ce? întrebă Aelin. 

Ceilalţi se apropiară. 

Manon bătu ușor, cu unghia, marginea de piatră a cufărului. 

— Când ai ucis-o pe Picioare-Galbene, ţi-a dat ceva de înţeles 
în ceea ce privește motivul pentru care era aici, ţi-a spus ce voia 
de la tine sau de la fostul rege? 

Dorian încercă să-și amintească, dar nu reuși. 

— Nu, răspunse apoi. 

Aelin îi aruncă o privire întrebătoare, dar Dorian scutură din 
cap. 

— Tu ştii de ce a fost aici? o întrebă ea pe vrăjitoarea care 
dădu ușor din cap, ezitând un pic. 

Dorian se pregăti. 

— Vrăjitoarea Picioare-Galbene a venit aici ca să-l întâlnească 
pe rege - să-i arate cum funcţionează oglinzile ei magice. 


— Le-am spart aproape pe toate, spuse Aelin, încrucișându-și 
braţele. 

— Nu ai distrus decât niște imitații și trucuri ieftine. 
Adevăratele ei oglinzi de vrăjitoare... Pe acelea nu le poţi 
sparge. Cel puţin, nu cu ușurință. 

Pe Dorian îl îngrozea direcţia în care se îndrepta discuţia. 

— Ce poţi să faci cu ele? 

— Poţi să vezi viitorul, trecutul și prezentul. Poţi să vorbești 
între oglinzi, dacă cineva are una la fel. Și, apoi, mai sunt cele 
rare din argint - a căror făurire necesită ceva vital din partea cui 
le face. 

Vocea lui Manon se auzi mai încet. Dorian se întrebă dacă 
până și printre vrăjitoarele Cioc-Negru poveștile acestea 
fuseseră șoptite doar la focurile de tabără. 

— Celelalte oglinzi amplifică și înmagazinează explozii de 
putere brută, ca să fie dezlănţuită în cazul în care oglinda este 
îndreptată spre ceva. 

— Sunt o armă, spuse Aedion, făcând-o pe Manon să dea din 
cap. Probabil că și generalul pusese cap la cap toate 
informaţiile, deoarece întrebă înaintea lui Dorian: 

— Vrăjitoarea Picioare-Galbene s-a întâlnit cu el pentru 
armele astea, nu-i așa? 

Manon rămase tăcută destul de mult, încât el știu că Aelin 
voia sa insiste. Însă Dorian o avertiză din priviri să tacă, iar ea 
îşi tinu gura, la fel ca toţi ceilalţi. 

În cele din urmă, vrăjitoarea spuse: 

— Ei fac turnuri. lmense, dar care să poată fi cărate pe 
câmpul de luptă, acoperite de astfel de oglinzi, pentru ca 
Erawan să le folosească împreună cu puterile lui - ca să vă 
incinereze armatele din câteva lovituri. 

Aelin închise ochii. Rowan puse o mână pe umărul ei. 

— Asta este... una dintre oglinzile pe care vrea să le 
folosească? întrebă Dorian, gesticulând spre cufăr, spre oglinda 
dinăuntru. 

— Nu, spuse Manon, studiind oglinda vrăjitoarei din cufăr. 
Orice fel de oglindă ar fi asta, este... Nu știu pentru ce a fost 
făcută și nici ce puteri are. Dar, cu siguranţă, nu este Lacătul pe 
care îl cauţi. 

Aelin scoase Ochiul Elenei din buzunar, cântărindu-l în palmă 
și oftă brusc pe nas. 


— Sunt gata să termin cu ziua de azi. 


Masculii fae transportară oglinda între ei kilometri în șir. 

Rowan și Aedion insistară ca Manon să le mai dea detalii 
despre turnurile vrăjitoarelor. Două erau deja construite, dar ea 
nu știa câte altele se mai construiau. Acestea erau postate în 
trecătoarea Ferian și, probabil, și în alte părţi. Nu, nu știa cum le 
transportau sau câte vrăjitoare erau la un turn. 

Putea să doarmă o săptămână. O lună. 

Fiecare pas prin mlaștină, înapoi spre locul în care i-ar fi 
așteptat cele trei nave, era un efort. Lysandra se oferea deseori 
să se transforme într-un cal și să o poarte, dar Aelin refuza. Și 
creatura metamorfică era epuizată. Cu toţii erau. 

Ea voia să discute cu Elide, voia să o întrebe atât de multe 
lucruri despre anii în care fuseseră despărțite, dar... Epuizarea 
care o copleșise făcea aproape imposibilă discuţia. Ştia ce fel de 
somn o chema - somnul profund și reconfortabil, pe care trupul 
i-l cerea după un consum prea mare de magie, după o lungă 
perioadă de înfrânare. 

Așadar, Aelin nu prea vorbi cu Elide, lăsând-o pe Lady să se 
rezeme de Lorcan în graba lor spre coastă, cărând oglinda. 

Prea multe secrete - erau încă prea multe secrete în legătură 
cu Elena, Brannon și războiul lor de demult. Existase Lacătul 
vreodată? Sau oglinda vrăjitoarei era Lacătul? Prea multe 
întrebări și prea puţine răspunsuri. Avea să deslușească totul, 
odată întorși în siguranţă, odată ce ar fi avut șansa să doarmă. 

De îndată ce... și toate celelalte lucruri s-ar fi așezat. Așadar, 
ei merseră cu greu prin mlaștină, fără odihnă. 

Lysandra fu cea care, cu simţurile de leopard, detectă la un 
kilometru distanţă de plaja cu nisip alb și de marea calmă și gri 
de dincolo un zid de dune de nisip înverzite, care blocau câmpul 
vizual din faţă. 

Toţi îşi scoaseră armele când urcară pe dune, nisipul 
alunecându-le de sub picioare. Rowan nu se transformă - 
singura dovadă a extenuării pe care o arătase. El ajunse primul 
pe deal şi-şi scoase sabia de pe spate. 

Respiratul o făcu pe Aelin să simtă arsuri în gât când se opri 
lângă el. Gavriel și Fenrys așezară ușor oglinda în cealaltă parte 
a ei. 


Pentru că o sută de pânze gri se vedeau înainte înconjurându- 
le nava. 

Acestea se împrăștiau spre orizontul vestic, într-o liniște 
deplină, cu excepţia oamenilor pe care abia îi puteau zări la 
bord. Nave din vest... din Golful din Oro, Flota lui Melisande. 

Și, pe plajă, îi așteptau... o armată de douăzeci de războinici, 
conduși de o femeie cu mantie gri. Lysandra îşi scoase ghearele 
când mârâi încet. 

Lorcan o împinse pe Elide în spatele lui. 

— Ne retragem spre mlaștini, îi spuse el lui Rowan, care 
evalua împietrit grupul de pe plajă și flota care se ivea. Putem 
să scăpăm de ei. 

Aelin îşi băgă mâinile în buzunare. 

— Nu au să ne atace. 

— Presupui asta bazându-te pe anii întregi de experienţă în 
război? întrebă Lorcan zeflemitor. 

— Ai grijă! mărâi Rowan. 

— E absurd, spuse Lorcan, răsucindu-se, ca și când ar fi vrut 
să o ia pe Elide, care era palidă la faţă, lângă el. Rezervele 
noastre sunt epuizate... 

Un zid de foc subţire ca hârtia îl împiedică pe Lorcan să o 
arunce pe Elide peste umăr. Cam cât reuși Aelin să invoce. 

Manon, cu unghiile ei de fier, păși în faţa lui când mormăi: 

— Nu o duci nicăieri pe Elide. Nici acum și nici altă dată. 

Lorcan se îndreptă. Și, înainte să poată strica totul cu cearta 
lor, Elide îi atinse braţul lui Lorcan, care ţinea sabia, cu o mână 
delicată. 

— Este alegerea mea, Manon. 

Manon doar se uită la mâna de pe braţul lui Lorcan. 

— Vom discuta mai târziu despre asta. 

Intr-adevăr. Aelin îl măsură din priviri pe Lorcan și făcu semn 
din bărbie. 

— Du-te și fii supărat în altă parte! 

De pe plajă. Insoţită de soldaţii săi, femeia cu mantie se 
îndrepta în direcţia lor. 

— Chestia asta nu s-a terminat, mormăi Lorcan. 

Aelin schiţă un zâmbet. 

— Crezi că nu știu? 


Însă Lorcan merse spre Rowan, puterea întunecată licărindu-i 
și unduindu-se pe valuri ca un tunet tăcut, și adoptă o poziţie 
defensivă. 

Aelin se uită la prinţul ei cu chip de piatră, apoi la Aedion, 
care-și ţinea sabia și scutul înclinate și pregătite, și la ceilalţi. 

— Să mergem să-i salutăm. 

Rowan tresări. 

— Aelin... 

Dar ea deja cobora duna, străduindu-se să nu alunece pe 
nisipul instabil, să-și ţină fruntea sus. Ceilalţi, care veneau din 
urmă, erau încordaţi ca niște arcuri, dar respirau normal - 
pregătiţi pentru orice. 

Soldaţii în armuri grele și uzate, de culoare gri, cu feţe dure și 
cu cicatrice, îi măsurară din priviri când atinseră nisipul. Fenrys 
maârâi la unul dintre ei, iar bărbatul îşi feri privirea. 

Insă femeia cu mantie îşi dădu jos gluga în timp ce se apropie 
cu o graţie de felină, oprindu-se la aproximativ trei metri 
distanţă. 

Aelin știa tot despre ea. 

Știa că acum avea douăzeci de ani. Știa că acel roșu ca vinul 
era culoarea naturală a părului de lungime medie. Știa că ochii 
căprui-roșiatici erau singurii pe care îi văzuse în orice tărâm, în 
orice aventură. Ştia că blazonul familiei sale era capul de lup de 
pe măciulia sabiei puternice de la șold. Îi cunoștea pistruii, 
buzele pline și surăzătoare și braţele înșelător de subţiri, care-i 
ascunseră mușchii tari ca piatra, când și le încrucișă. 

Ansel din Briardiff, Regina Pustiurilor, schiţă un rânjet când 
întrebă tărăgănat: 

— Aelin, cine ţi-a permis să-mi foloseşti numele în luptele din 
groapă? 

— Eu mi-am acordat permisiunea să-ţi folosesc numele, cum 
vreau. Ansel, în ziua în care ţi-am cruțat viaţa în loc să ţi-o curm, 
ca unei lașe. 

Zâmbetul încrezut i se întinse și mai mult pe buze. 

— Bună, ticăloaso, spuse mieros Ansel. 

— Bună trădătoareo, îi răspunse la fel Aelin, studiind flota 
care se întindea în faţa lor. Se pare că ai ajuns la timp, în cele 
din urmă. 


Capitolul 59 


Aelin simţi șocul total al tovarășilor ei când Ansel făcu teatral 
o plecăciune, gesticulând spre navele din faţa lor, și spuse: 

— Așa cum mi-ai cerut: flota ta. 

Aelin pufni. 

— Se pare că soldaţii tăi au prins și zile mai bune. 

— O, mereu arată așa! Am încercat din răsputeri să îi fac să 
se intereseze mai mult de înfățișarea și de frumuseţea lor 
interioară, dar... știi cum sunt bărbaţii. 

Aelin chicoti, chiar dacă simţi că șocul tovarășilor ei se 
transformă în ceva fierbinte. 

Manon înaintă, briza mării suflându-i șuviţele albe peste faţă, 
și îi spuse lui Aelin: 

— Flota lui Melisande se pleacă Morathului. La fel de bine ai 
putea să semnezi o alianţă cu Erawan, dacă ai să lucrezi cu 
această... persoană. 

Ansel păli când văzu dinţii și unghiile de fier. lar Aelin îşi 
aminti povestea pe care i-o șoptise cândva asasina transformată 
în regină, pe nisipurile bătute de vânt ale deșertului și sub 
covorul de stele. O prietenă din copilărie - mâncată de vie de o 
vrăjitoare Dinţi-De-Fier. 

Pe de altă parte, după măcelul familiei ei, Ansel fusese 
cruţată când intrase în tabăra vrăjitoarei Dinţi-De-Fier. 

— Ea nu este din Melisande, îi spuse Aelin lui Manon. 
Pustiurile sunt aliaţii Terrasenului. 

O, pe toţi zeii! Aelin îşi impuse să afișeze lipsă de respect și 
gesticulă între cele două femei. 

— Manon Cioc-Negru, Moștenitoarea Clanului vrăjitoarelor 
Cioc-Negru și, acum, ultima Regină Crochan... ţi-o prezint pe 
Ansel din Briardiff, asasina și Regina Pustiurilor Vestice. 


Vuietul îi umplu mintea lui Manon când ei vâsliră înapoi spre 
nava lor, întrerupţi numai de pleoscăitul vâslelor în valurile 
calme. 

Avea să o ucidă pe ticăloasa roșcată. Lent. 

Ei rămaseră în tăcere până ce ajunseră și urcară la bordul 
navei înalte. 

Nici urmă de Abraxos. 

Manon scrută cerul, flota, marea. Nici urmă de solzi. 


Furia din stomac i se transformă în altceva, în ceva mai rău, 
iar ea făcu un pas spre căpitanul roșu la faţă, ca să ceară 
răspunsuri. 

Dar Aelin îi tăie nonșalant calea, aruncându-i un zâmbet de 
viperă când privi între Manon și femeia roșcată, care se rezema 
acum de stâlpul scării. 

— Voi două ar trebui să discutaţi mai târziu. 

Manon o ocoli rapid. 

— Ansel din Briardiff nu vorbește în numele Pustiurilor. 

Unde era Abraxos... 

— Dar tu o faci? 

lar Manon trebui să se întrebe dacă ea cumva... se încurcase 
în planurile urzite de regină. Mai ales când Manon se trezi din 
nou forţată să se oprească, să se întoarcă spre regina care 
rânjea superior și să spună: 

— Da, vorbesc. 


Până și Rowan clipi la tonul lui Manon Cioc-Negru - la vocea 
care nu era a unei vrăjitoare, a unei războinice sau a unui 
predator, ci unei regine. 

A ultimei Regine Crochan. 

Rowan evalua lupta posibil explozivă dintre Ansel din Briardiff 
și Manon Cioc-Negru. 

El îşi aminti tot ce îi spusese Aelin despre Ansel - despre 
trădarea din timpul antrenamentului celor două femei în deșert, 
despre lupta până la moarte, care o făcuse pe Aelin să o cruţe 
pe femeia roșcată. Era o datorie de viaţă, pe care Aelin îi ceruse 
să i-o plătească. 

Ansel, cu o aroganță care explica pe deplin de ce ea și Aelin 
se împrieteniseră rapid, îi spuse tărăgănat lui Manon din locul în 
care se căţărase pe treptele punţii pupei: 

— Ei bine, din câte știu, nici vrăjitoarele Crochan și nici cele 
Dinţi-De-Fier nu s-au deranjat să aibă grijă de Pustiuri. Presupun 
că, de vreme ce sunt cea care i-a hrănit și apărat pe oamenii 
Pustiurilor în ultimii doi ani, pot să vorbesc în numele lor. Și să 
decid pe cine ajutăm și cum să o facem. Ansel rânji cu 
superioritate către Aelin. Vrăjitoarea se holba la gâtul ei, ca și 
când ar fi vrut să-l sfâșie cu dinţii ei de fier. Noi suntem vecine, 
la urma urmelor. N-aș fi o bună vecină, dacă nu aș da o mână de 
ajutor. 


— Explică-mi, spuse ferm Aedion, inima bătându-i destul de 
puternic, încât Rowan să o audă. 

Era primul cuvânt pe care îl rostise generalul de când Ansel îşi 
scosese gluga. De când mica surpriză a lui Aelin îi așteptase pe 
plajă. 

Ansel îşi înclină capul, iar Rowan îşi dădu seama că nuanţa 
părului mătăsos, care strălucea în lumină, era cea a celui mai 
bogat vin roșu. Întocmai cum i-l descrisese Aelin odată. 

— Ei bine, acum câteva luni, îmi vedeam de treabă în Pustiuri, 
când am primit din senin un mesaj de la Aelin. Din Rifthold, mi-a 
trimis un mesaj clar și răspicat. Lupte în groapă. Ea chicoti dând 
din cap. Și mi-am dat seama că trebuie să mă pregătesc. Să-mi 
mut armata la poalele munţilor Anascaul. 

Aedion respiră sacadat. Numai secolele de antrenament îl 
împiedicau pe Rowan să respire la fel. Cei din grupul său 
rămaseră necilintiţi în spatele tuturor, pe poziţiile pe care le 
luaseră de sute de ori de-a lungul secolelor. Gata de măcel - sau 
să scape cu viaţă, luptând. 

Ansel afișă un rânjet victorios. 

— Jumătate dintre soldaţi se îndreptară într-acolo, gata să se 
alăture Terrasenului, patria prietenei mele, Celaena Sardothien, 
care nu a uitat asta, nici măcar când era în Deșertul Roșu; și 
care nu a încetat să privească spre nord în toate nopţile în care 
vedeam stelele. Salvarea regatului pe care nu l-a uitat era cel 
mai important dar pe care puteam să i-l ofer, ca să o răsplătesc. 
Și asta înainte să primesc scrisoarea ei de acum câteva luni, în 
care mi-a spus cine este și că o să mă spintece dacă nu am să-i 
susţin cauza. Eram deja pe drum cu armata mea, dar... apoi a 
sosit următoarea scrisoare, prin care mi-a transmis să mă duc în 
Golful din Oro. Să o întâlnesc acolo și să urmez niște instrucţiuni 
exacte. 

Aedion întoarse repede capul spre Aelin, apa sărată a valurilor 
strălucindu-i încă pe faţa bronzată. 

— Depeșele din Ilium... 

Aelin flutură leneș o mână spre Ansel. 

— Lasă femeia să termine. 

Ansel se îndreptă spre Aelin și o luă de braţ. Ea rânji ca o 
diavoliţă. 

— Presupun că știți cât de autoritară este Majestatea Sa. Dar 
i-am urmat instrucţiunile. Mi-am adus cealaltă jumătate a 


armatei când m-am îndreptat spre sud, am traversat Colţii Albi 
și am ajuns în Melisande. Regina de acolo a presupus că am 
sosit ca să-i oferim ajutor. Ne-a lăsat să intrăm pe porţile 
principale. 

Rowan îşi ţinu respiraţia. 

Ansel fluieră ascuţit, iar pe nava cea mai apropiată, caii se 
auziră nechezând și bătând din copite. 

Si, apoi, un cal Astenon ieși din grajduri. Calul era întruparea 
unei furtuni. 

Rowan nu-și amintea ultima dată când o văzuse pe Aelin 
radiind de încântare când şopti: 

— Kasida. 

— Ştii că îmi cam place să jefuiesc? continuă Ansel. Cu 
trupele din Melisande împrăștiate spre Morath, a fost nevoită să 
cedeze. 

Deși s-a înfuriat când a văzut că iau calul și situaţia s-a 
înrăutățit când am scos-o din temniţă ca să-i dezvălui că steagul 
Terrasenului flutură alături de lupul meu la ea acasă. 

— Ce? spuse Aedion fără să gândească. 

Aelin și Ansei se întoarseră spre ei, cu sprâncenele ridicate. 
Dorian făcu un pas înainte, clătinându-se la cuvintele lui Ansel, 
iar Regina Pustiurilor îi aruncă o privire care spunea că i-ar fi 
făcut plăcere să-l devoreze. 

Ansei gesticulă larg cu un braţ către navele din jurul lor. 

— Flota din Melisande este acum flota noastră, iar capitala ne 
aparţine. Ea făcu semn din bărbie spre Aelin. Cu plăcere! 

Manon Cioc-Negru izbucni în râs. 


Aedion nu știa pe cine să fie mai furios: pe Aelin, pentru că 
nu-i spusese despre Ansel din Briardiff și nenorocita de armată 
căreia îi ordonase să prade ţinutul Melisande și să îi cucerească 
flota sau pe el însuși, pentru că nu avusese încredere în ea. 
Pentru că întrebase unde erau aliaţii lor, pentru tot ce insinuase 
în momentele dinaintea atacului ilkenilor. Ea îi acceptase, pur și 
simplu, comportamentul. 

În vreme ce toţi cei adunaţi pe puntea principală se gândeau 
la vorbele lui Ansel, verișoara lui spuse încet: 

— Melisande a vrut să asiste Morathul în despărţirea Nordului 
de Sud. Nu i-am luat orașul pentru glorie sau cucerire, dar nu 


am să permit să intervină nimic între mine și înfrângerea 
Morathului. 

Melisande o să înţeleagă acum clar costul alianţei cu Erawan. 

El încercă să nu se enerveze. Era prinţul ei general. Rowan 
era condortul ei - sau ceva asemănător. Și cu toate astea, ea nu 
le împărtășise lucrul acesta. El nici măcar nu se gândise la 
Pustiuri ca la un aliat. Poate că asta era cauza. l-ar fi spus să nu 
se deranjeze. 

Aedion îi zise lui Ansel: 

— Probabil ca Melisande i-a anunţat deja pe cei din Morath. 
Fără îndoială că armatele lor se grăbesc să se întoarcă în 
capitală. 

Spune-le oamenilor care ţi-au rămas să traverseze Colţii. 
Putem conduce flota de acolo. 

Ansel se uită la Aelin, care dădu afirmativ din cap. Apoi 
Regina Pustiurilor îl întrebă: 

— Și după aceea o să mărșăluim în nord, spre Terrasen, și o 
să traversăm trecătorile din munţii Anascaul? 

Aedion îi confirmă dând doar o dată din cap, gândindu-se deja 
unde urma să-și posteze oamenii și cui din legiunea Bane avea 
să-i încredinţeze comanda. Fără să-i vadă pe oamenii lui Ansel 
luptând... Aedion începu să se îndrepte spre scările punţii pupei, 
fără să se deranjeze să aștepte permisiunea. 

Dar Aelin îl opri, dregându-și vocea: 

— Mâine-dimineaţă, înainte să plece, să vorbeşti cu Ansel 
despre locul în care să-și aducă armata, după ce şi-o 
reîntregește. 

El abia dacă dădu din cap și continuă să urce treptele, 
ignorând privirea îngrijorată a tatălui său când plecă. Ceilalţi se 
despărţiră în cele din urmă, iar lui Aedion nu-i păsa unde plecau, 
ci doar că avea câteva minute de intimitate. 

Se rezemă de balustradă, uitându-se în valurile care loveau 
carena navei, încercând să nu-i observe pe oamenii de pe 
navele din jur, care-i măsurau din priviri pe el și pe tovarășii 
lui... 

Îi simţi mirosul mereu altul și ceva din pieptul lui se relaxă. Se 
relaxă un pic mai mult la vederea braţelor ei subţiri și aurii, când 
ea și le sprijini de balustradă, lângă ale lui. 

Lysandra privi peste umăr spre locul în care vrăjitoarea și 
Elide - pe toţi zeii, Elide! - plecaseră să se așeze lângă catargul 


provei, vorbind încet. Probabil că-și povesteau aventurile, de 
când se despărţiseră. 

Flota nu avea să navigheze până dimineaţă, îl auzise el pe 
căpitan spunând. Se îndoia că asta avea vreo legătură cu Aelin, 
care voia să vadă dacă balaurul Aripii Conducătoare s-ar fi 
întors. 

— Nu ar trebui să zăbovim, spuse Aedion, scrutând acum 
orizontul nordic. Ilkenii veniseră dintr-acolo și, dacă îi găsiseră 
atât de ușor, chiar dacă acum erau înconjurați de o flotă... Avem 
două chei și Lacătul - sau ce naiba este oglinda aia. Fluxul este 
în avantajul nostru. Ar trebui să plecăm. 

Lysandra îi aruncă o privire tăioasă. 

— Du-te și discută cu Aelin! 

Aedion o studie din cap până în picioare. 

— Ce te preocupă? 

Ea fusese distantă în ultimele câteva zile. Dar acum, văzu 
cum îşi puse masca de curtezană când păru să le impună ochilor 
să strălucească, iar gurii încordate să se relaxeze. 

— Nimic. Pur și simplu sunt obosită. 

Ceva din felul în care ea privea marea îl puse pe gânduri. 

Aedion spuse precaut: 

— Ne-am luptat pe tot continentul. Chiar și după zece ani, 
luptele tot mă epuizează. Îmi obosesc trupul și inima. 

Lysandra îşi trecu un deget pe lemnul neted al balustradei. 
Credeam... Totul părea o mare aventură. Chiar și atunci când 
pericolul era atât de îngrozitor, tot era ceva nou, iar eu nu eram 
prinsă-n rochii și-n dormitoare. Dar, după ziua din Golful, 
Craniului, nu a mai fost așa. A început să se transforme în... 
luptă pentru supravieţuire. Și unii dintre noi s-ar putea să nu 
supravieţuiască. Gura îi tremură ușor. Nu am avut niciodată 
prieteni - nu așa cum am acum. Și astăzi, pe plajă, când am 
văzut flota și m-am gândit că îi aparţine inamicului nostru... 
Pentru o clipă, mi-am dorit să nu vă fi întâlnit. Pentru că gândul 
că oricare dintre voi... Ea inspiră. Cum reușești? Cum ai învăţat 
să pășești pe câmpul de luptă cu legiunea Bane și să nu lași 
groaza că nu toţi veţi putea scăpa cu viaţă să te distrugă? 

Aedion ascultă fiecare cuvânt, evalua fiecare respiraţie 
tremurată și îi vorbi deschis: 

— Tot ce poţi să faci este să o înfrunţi. El îşi dori ca ea să nu fi 
fost nevoită să se gândească la astfel de lucruri, să nu o apese o 


astfel de povară. Frica de a pierde... poate să te distrugă la fel 
de mult ca pierderea în sine. 

În cele din urmă, Lysandra îi întâlni. Tristeţea din ochii ei verzi 
îl lovi ca un pumn în stomac. Făcu un efort să nu întindă mâna 
spre ea. 

— Cred că amândoi o să fim nevoiţi să ne aducem aminte de 
asta pe viitor, spuse ea. 

El dădu din cap, oftând pe nas. 

— Și să ne amintim să ne bucurăm de timpul pe care îl avem. 
Probabil că ea îşi dăduse seama de asta de atâtea ori ca și el. 

Gâtul subţire și minunat i se mișcă atunci când înghiţi, iar ea îi 
aruncă o privire piezișă printre genele plecate. 

— Să știi că asta - orice ar fi - îmi face plăcere. 

Inima îi bătu cu putere. Aedion se gândi dacă să fie sau nu 
subtil și să-și acorde trei secunde ca să decidă. In final, apelă la 
metoda lui obișnuita, care îl ajutase și pe câmpurile de luptă, și 
în afara lor: un atac direct și suficient de arogant ca să-și 
surprindă oponenții. 

— Orice ar fi chestia asta dintre noi? spuse el cu o jumătate 
de zâmbet. 

Lysandra deveni chiar defensivă și ridică mâna. 

— Știu că trecutul meu nu este... interesant. 

— Am să te opresc acum, spuse Aedion, îndrăznind să se 
apropie un pas. Și am să-ţi spun că nimic nu este neinteresant 
în ceea ce te privește. Nimic. Am fost cu mulţi oameni. Cu 
femei, cu bărbaţi... am încercat tot. 

Ea ridică din sprâncene. Aedion dădu din umeri. 

— Mă simt bine cu ambele sexe, în funcţie de starea mea de 
spirit și de persoană. Unul dintre foștii iubiţi încă-i era unul 
dintre prietenii cei mai apropiaţi - și cel mai priceput comandant 
din legiunea Bane. Atracția este atracţie. El îşi adună curajul. Și 
știu suficiente despre asta încât să înţeleg ceea ce noi doi... 

Ceva se întunecă în privirea ei, iar el rămase fără cuvinte. 
Prea curând. Era prea curând pentru o discuţie de genul acesta. 

— Putem să ne dăm seama de cum stau lucrurile. Nu trebuie 
decât să fim sinceri unul cu celălalt. 

Într-adevăr, sinceritatea era singurul lucru pe care voia să-l 
ceară. De la un prieten, nu s-ar fi așteptat la mai mult. 

Un mic zâmbet dansă pe buzele ei. 

— Da, şopti ea. Hai să-ncepem de acolo. 


El îndrăzni să se mai apropie un pas, fără să-i pese de cine îi 
urmărea de pe punte, de pe tachelaj sau de pe navele din jurul 
lor. Culoarea înflori în obrajii frumoși și pentru el fu un efort să 
nu-i atingă cu un deget, apoi cu buzele. Să îi guste pielea. 

Însă nu avea să se grăbească, ci să se bucure de fiecare clipă, 
așa cum îi spusese și ei să facă. 

Deoarece asta urma să fie ultima lui vânătoare. Nu intenţiona 
să risipească fiecare moment glorios din prima. Să risipească 
vreun moment pe care i-l oferise soarta și din tot ce voia să-i 
arate ei. 

Toate râurile, pădurea și marea din Terrasen. Voia să o vadă 
pe Lysandra râzând la balurile de toamnă; să împletească 
panglici în jurul pomilor de arminden primăvara și să asculte, cu 
ochi mari, vechile povești de război și cu fantome în faţa 
focurilor aprinse, în palatele din munţi. Totul. l-ar fi arătat totul. 
Și-ar fi pășit pe câmpul de luptă de nenumărate ori ca să se 
asigure de asta. 

Așadar, Aedion îi zâmbi Lysandrei și îi atinse ușor mâna. 

— Mă bucur că pentru prima dată, suntem de acord. 


Capitolul 60 


Aelin și Ansel ciocniră sticlele de vin peste masa lungă și 
zgâriată din bucătăria de pe vas și băură cu nesat. 

În zori, ei trebuiau să navigheze spre nord, înapoi în Terrasen. 

Aelin îşi rezemă antebraţele de masa alunecoasă. 

— Un toast pentru intrările dramatice. 

Lysandra, ghemită pe bancă în forma-i de leopard-fantomă, 
cu capul în poala lui Aelin, scoase un sunet ca un râs de felină. 
Ansel clipi uimită. 

— Așadar, ce urmează acum? 

— Ar fi frumos, mormăi Aedion din capătul mesei, de unde el 
și Rowan se încruntau la ele, să fim incluși în măcar unul dintre 
planuri, Aelin. 

— Dar faceţi niște feţe atât de grozave când vi le dezvălui! 
spuse Aelin. 

El și Rowan mârâiră. O, ea știa că ei erau supăraţi. Atât de 
supăraţi că nu le spusese despre Ansel. Dar gândul de a-i fi 


dezamăgit, de a fi eșuat... Intenţionase să facă asta de una 
singură. 

Aparent, Rowan îşi stăpâni suficient supărarea, cât să o 
întrebe pe Ansel: 

— În Melisande nu erau ilkeni sau Valgi? 

— Sugerezi că, dacă ar fi fost, armatele mele nu sunt atât de 
bune, încât să cucerească orașul? 

Ansel bău din vinul ei, iar amuzamentul îi dansă în privire. 

Dorian stătea la masă între Fenrys și Gavriel, toţi trei găsind 
de cuviinţă să tacă. Lorcan și Elide erau pe punte - undeva. 

— Nu, prinţe, continuă Ansel. Am întrebat-o pe regina 
Melisande ce-i cu absenţa ororilor create în Morath și, după ceva 
muncă de convingere, m-a informat că, prin niște șiretlicuri și 
intrigi, a reușit să-l ţină pe Erawan departe de ea. Și de soldaţii 
ei. 

Aelin se îndreptă ușor, dorindu-și să fi avut mai mult vin decât 
sfertul care-i mai rămăsese în sticlă, atunci când Ansel adăugă: 

— După terminarea războiului, Melisande nu va avea cum să 
se scuze că e la mâna lui Erawan sau a Valgilor. Tot ce a făcut 
regina și armata ei - alegerea de a se alia cu el - a fost o 
opţiune umană. Ea aruncă o privire cu subiînţeles spre cea mai 
întunecată parte a bucătăriei, unde Manon Cioc-Negru stătea 
singură. Cel puţin Melisande o să simpatizeze cu clanul Dinţi-De- 
Fier. 

În lumina slabă, dinţii de fier ai lui Manon licăriră. Părea că 
balaurul ei nu fusese reperat sau auzit de când plecase. lar ea și 
Elide discutaseră mai mult de o oră pe punte în după amiaza 
asta. 

Aelin hotărî să le facă tuturor o favoare și interveni: 

— Am nevoie de mai mulţi oameni, Ansel. Și nu pot să fiu în 
mai multe locuri, în același timp. 

Acum, toţi erau atenţi. 

Ansel lăsă jos sticla. 

— Vrei să-ţi mai adun încă o armată? 

— Vreau să le găsești pe vrăjitoarele Crochan dispărute 
pentru mine. 

Manon se îndreptă brusc. 

— Ce? 

Aelin zgârie un semn de pe masă. 


— Ele se ascund, dar încă sunt acolo, dacă vrăjitoarele din 
clanul Dinţi-De-Fier le vânează. Posibil într-un număr destul de 
mare. Promite-le că ai să împarţi Pustiurile cu ele. Tu controlezi 
Briardiff și jumătate de coastă. Dă-le lor insula și Sudul! 

Manon se apropie, cu o privire ucigătoare. 

— Nu ai dreptul să promiţi asemenea lucruri. 

Rowan și Aedion îşi apucară rapid săbiile, dar Lysandra 
deschise un ochi somnoros, întinse o mână pe bancă şi-şi 
dezvălui ghearele ascuţite ca niște ace, acum între tibiile lui 
Manon și Aelin. 

Aelin îi spuse lui Manon: 

— Nu poţi păstra pământul, din cauza blestemului. Ansel l-a 
câştigat, cu sânge și pierderi și datorită inteligenţei. 

— Este patria mea, patria poporului meu... 

— Asta a fost preţul cerut, nu-i așa? Clanul Dinţi-De-Fier îşi 
primește pământul, probabil în schimbul promisiunii lui Erawan 
de a rupe blestemul. Aelin pufni la ochii mari ai lui Manon. O - 
Anticele nu ţi-au spus asta, nu-i așa? Păcat. Asta au aflat spionii 
lui Ansel. Ea o măsură din priviri pe Aripa Conducătoare. Dacă tu 
și vrăjitoarele tale o să vă dovediţi mai bune decât Matroanele 
voastre, o să aveţi și voi un loc în ţinut. 

Manon se întoarse la locul ei și se încruntă la micul cuptor din 
bucătărie, ca și când ar fi putut să-l îngheţe. 

— Ce sensibile sunt vrăjitoarele astea! şopti Ansel. 

Aelin strânse din buze, dar Lysandra râse din nou. Manon îşi 
lovi unghiile unele de altele din celălalt capăt al camerei. 
Lysandra îi răspunse cu ale ei. 

Aelin îi spuse lui Ansel: 

— Găsește-le pe vrăjitoarele Crochan! 

— Au dispărut toate, interveni din nou Manon. Le-am vânat 
până când aproape le-am exterminat. 

Aelin se uită încet peste umăr. 

— Dar dacă le-ar chema regina lor? 

— Nu sunt regina lor, așa cum nici tu nu ești. 

Aveau ele să se lămurească în privinţa asta. Aelin puse o 
palmă pe masă. 

— Trimite în nord pe cine și orice poţi, îi spuse ea lui Ansel. 
Măcar o să-l enervăm pe Erawan dacă o să prădăm capitala din 
Melisande pe ascuns, dar nu vrem să rămânem blocaţi aici când 
Terrasenul o să fie atacat. 


— Cred că Erawan s-a născut supărat. 

Numai Ansel, care sfidase o dată moartea sărind peste o râpă 
și o convinsese și pe Aelin să sară, lucru care aproape o costase 
viaţa ar fi luat peste picior un rege Valg. Dar Ansel adăugă: 

— Am s-o fac. Nu știu cât de eficient o să fie planul, dar 
oricum trebuie să mă duc în nord. Deși cred că lui Hisli o să i se 
frângă inima să îşi ia din nou rămas-bun de la Kasida. 

Nu era nicio surpriză că Ansel reușise să o păstreze pe Hisli, 
iapa Astenon pe care o furase pentru sine. Dar Kasida - o, 
Kasida era la fel de frumoasă cum şi-o amintea Aelin, chiar mai 
frumoasă odată ce fusese condusă peste o pasarelă, pe navă. 
Aelin mângâiase iapa când o duse în grajdurile înghesuite și 
umede și o mituisecu un măr, ca să o ierte. 

Ansel bău din sticlă. 

— Am auzit, știi? Când te-ai dus în Endovier, încă îmi făceam 
loc spre tron și mă luptam cu hoarda Lordului Loch, împreună cu 
lorzii pe care i-am adunat, dar... chiar și în Pustiuri, noi am aflat 
când ai fost trimisă aici. 

Aelin zgârie din nou masa, perfect conștientă că ceilalţi 
ascultau. 

— Nu a fost amuzant. 

Ansel dădu aprobator din cap. 

— După ce l-am ucis pe Loch, a trebuit să rămân ca să-mi 
apăr tronul, să îndrept din nou lucrurile pentru poporul meu. Dar 
am știut că, dacă exista cineva care să supravieţuiască în 
Endovier, tu erai aceea. Am plecat vara trecută. Am ajuns în 
munţii Ruhnn când am aflat că nu mai ești acolo. Că ai fost dusă 
în capitală de... Ea se uită la chipul împietrit al lui Dorian, din 
cealaltă parte a mesei. El. Dar nu am putut să mă duc în 
Rifthold. Era prea departe și eu eram plecată prea mult timp. 
Așadar, m-am întors. Am plecat acasă. 

Aelin vorbi gâtuit. 

— Ai încercat să mă salvezi? 

Focul făcea ca părul lui Ansel să capete nuanţe de rubiniu și 
auriu. 

— Nu a trecut o oră în care să nu mă gândesc la ce am făcut 
în Deșert. La cum ai tras săgeata aceea după douăzeci și unu de 
minute. Mi-ai spus douăzeci; că ai să tragi chiar dacă nu aș fi 
ieșit din raza de acţiune. Eu număram; știam câte au trecut. Mi- 
ai dat un minut în plus. 


Lysandra se întinse, băgându-și botul în mâna lui Ansel. Ea o 
scarpină leneș pe creatura metamorfică. 

— Tu erai oglinda mea, spuse Aelin. Minutul în plus a fost 
pentru amândouă. Aelin ciocni din nou sticla de cea a lui Ansel. 
Mulţumesc! 

— Nu-mi mulţumi încă, zise simplu Ansel. 

Aelin se îndreptă. Ceilalţi se opriră din mâncat, lăsându-și 
tacâmurile în tocană. 

— Focurile de-a lungul coastei nu au fost aprinse de Erawan, 
spuse Ansel, ochii căprui licărind în lumina lămpii. l-am interogat 
pe regina din Melisande și pe locotenenţii ei, dar... nu a fost un 
ordin din Morath. 

Mârâitul ușor al lui Aedion îi spuse că toţi cunoșteau răspunsul 
înainte ca Ansel să continue. 

Am primit un raport că soldaţii fae le-au aprins, trăgând săgeți 
de pe nave. 

— Maeve, şopti Gavriel. Dar lui nu-i stă în fire să iște incendii. 

— Mie da, spuse Aelin. 

Se uitară unii la alţii. Ea râse ironic. 

Ansei dădu din cap. 

— Ea a pornit incendiul și a dat vina pe tine. 

— Cu ce scop? întrebă Dorian, trecându-și mâna prin părul 
negru-albăstrui. 

— Ca să o submineze pe Aelin, spuse Rowan. Ca să o facă să 
pară o tirană, nu o salvatoare. O ameninţare pe care să o 
înfrunţi, nu căreia să i te alături. 

Aelin ţâţăi. 

— Maeve joacă bine, trebuie să recunosc. 

— Deci a ajuns pe țărmurile acelea, spuse Aedion. Dar unde 
naiba este? 

Frica se instala în stomacul lui Aelin. Ea nu reuși să spună că 
în nord. Să sugereze faptul că poate Maeve naviga acum spre 
Terrasenul lipsit de apărare. O uitătură spre Fenrys și Gavriel îi 
dezvălui deja scuturând din cap, răspunzând în tăcere privirii 
tăioase a lui Rowan. 

— Plecăm la răsărit, spuse Aelin. 


După o oră, în lumina slabă a cabinei lor private, Rowan trasă 
o linie pe harta întinsă în centrul podelei, a doua linie alături și o 
a treia lângă aceasta. Trei linii, trasate la distanţe aproximative 


ca niște brazde late ale continentului de la mijloc. Aelin, care 
stătea lângă el, le studie. 

Rowan trase o săgeată spre interior, de la linia din stânga 
spre cea din mijloc, și spuse încet, astfel încât ceilalţi din 
camerele alăturate sau de pe hol să nu audă: 

— Ansel și armata ei lovesc dinspre munţii vestici. Altă 
săgeată în direcţia opusă - spre linia din dreapta. Rolfe, 
mycenienii și flota asta lovesc de pe coasta estică. O săgeată 
îndreptată în jos, spre secţiunea din dreapta a micului desen, 
unde cele două săgeți se întâlneau. Legiunea Bane și cealaltă 
jumătate a armatei lui Ansel pleacă din centru, din munţii 
Staghoms, spre mijlocul continentului - și toate se îndreaptă 
spre Morath. Ochii îi erau ca niște focuri verzi. Ţi-ai poziţionat 
armatele? 

— Mai am nevoie de oameni, răspunse ea. Ci de mai mult 
timp. 

El se încruntă. 

— Și în ce armată ai să lupţi? Colţul gurii îi zvâcni. Presupun 
că nu am să pot să te conving să rămâi în spatele liniilor. 

— Ştii că nici măcar nu trebuie să încerci. 

— Păi unde ar mai fi distracţia, dacă aș obţine toată gloria, în 
timp ce tu ai sta degeaba? Te-aș sâcâi mereu cu chestia asta. 

Ea pufni și se uită cu atenţie la celelalte hărţi pe care le 
întinseseră pe podeaua din cabina lor. Ilmpreaună, formau o 
„cuvertură” a lumii lor - nu înfățișau doar continentul, ci și 
tărâmurile de dincolo. Ea se ridică în picioare, deasupra ei, ca și 
când ar fi putut să vadă armatele, atât pe cele de aproape, cât 
și pe cele de la distanţă. 

Rowan, încă îngenuncheat, se uită la lumea întinsă la 
picioarele ei. Și ea îşi dădu seama că, într-adevăr, era - dacă ar 
fi câştigat acest război, dacă ar fi recuperat continentul. 

Aelin studie întinderea lumii care i se păruse atât de vastă 
cândva și care, acum, la picioarele ei, părea atât de... 
vulnerabilă. Atât de mică și de vulnerabilă! 

— Ai putea, știi, spuse Rowan, tatuajul lui ieșind în evidenţă în 
lumina lămpii. Să îl cucerești pentru tine. Să îl iei cu totul. 
Folosește-te de metodele de rahat ale lui Maeve împotriva ei. 
Ţine-ţi promisiunea. 

Nu o judeca. Pur și simplu, făcea calcule sincere și se gândea. 


— Și mi te-ai alătura, dacă aș face-o? Dacă m-as transforma 
într-o cuceritoare? 

— Ai uni pământurile, nu le-ai prăda și nu le-ai pârjoli. Și, da, 
aș face-o, până la capăt. 

— Asta-i ameninţarea, nu-i așa? spuse ea gânditoare. 
Celelalte regate și teritorii au să-și petreacă restul existenţei 
întrebându-se dacă, într-o zi, o să mă apuce neliniștea în 
Terrasen. Au să se străduiască să se asigure că rămânem fericiţi 
între graniţele noastre și că-i considerăm mai utili în calitate de 
aliaţi și parteneri comerciali și nu de posibile cuceriri. Probabil 
că Maeve a atacat coasta ținutului Eyliwe și a pretins că am 
făcut-o eu ca să întoarcă tărâmurile acelea străine împotriva 
mea - să lovească în demonstraţia făcută de puterea mea în 
Golful Craniului... și să se folosească de asta împotriva noastră. 

El dădu din cap. 

— Dar, dacă ai putea... ai face-o? 

Pentru o clipă, îşi văzu faţa sculptată în statui din regate atât 
de îndepărtate, încât nici nu știau că Terrasenul exista. Un zeu 
în viaţă, aceasta era moștenitoarea Matei și cuceritoarea lumii 
cunoscute. Ar fi adus muzica, și cărţile, și cultura, ar fi eliminat 
corupţia care putrezea toate colţurile lumii... 

— Nu acum, spuse ea încet. 

— Dar mai târziu? 

— Poate dacă am să mă plictisesc să fiu regină... Am să mă 
gândesc să devin împărăteasă. Să le ofer urmașilor mei nu un 
singur regat, ci o puzderie. 

Oricum, nu strica să o spună. Să se gândească la asta, pe cât 
de stupid și inutil era. Chiar dacă faptul că posibilităţile o făceau 
să îşi pună întrebări... poate nu o făcea mai bunădecât Maeve 
sau Erawan. Rowan făcu semn din bărbie spre cea mai 
apropiată hartă - spre Pustiuri. 

— De ce ai iertat-o pe Ansel, după tot ce ţi-a făcut ţie și altora 
în deșert? 

Aelin se ghemui din nou. 

— Pentru că a ales greșit, în încercarea de a vindeca o rană 
pe care nu ar fi putut niciodată să o vindece. Pentru că a 
încercat să-i răzbune pe oamenii pe care i-a iubit. 

— Și tu chiar ai pus toate astea în mișcare când eram în 
Rifthold? Când te luptai în gropi? 

Ea îi făcu ștrengărește semn din ochi. 


— Am știut că, dacă mă dau drept Ansel din Briardiff, o să afle 
cumva că o tânără cu păr roșcat îi folosește numele ca să ucidă 
soldaţi instruiți în Gropi. Și că o să-și dea seama că eu sunt. 

— Deci părul roșcat de atunci - nu era doar pentru Arobynn. 

— Nicidecum. 

Aelin se încruntă la hărţi, nemulțumită că nu reperase nicio 
altă armată ascunsă în jurul lumii. 

Rowan îşi trecu o mână prin păr. 

— Uneori, îmi doresc să știu tot ce gândești, să-ţi aflu toate 
planurile și intrigile. Apoi îmi aduc aminte cât de încântat sunt 
atunci când le dezvălui - de obicei, când este cel mai probabil să 
îmi faci inima să-mi stea în piept. 

— Ştiam eu că ești sadic. 

El îi sărută buzele o dată, de două ori și vârful nasului, 
mușcându-l cu caninii. Ea șuieră și îl alungă, iar chicotul lui 
profund răsună din pereţii de lemn. 

— Asta e pentru că nu mi-ai spus, zise el. Din nou. 

Dar, în ciuda cuvintelor lui, în ciuda tuturor lucrurilor, el părea 
atât de... fericit. Atât de mulţumit și fericit să fie acolo, 
îngenuncheat printre hărţi, cu lampa aproape consumată și cu 
lumea care se ducea naibii. 

Masculul nefericit și rece pe care îl întâlnise prima dată, cel 
care așteptase un oponent destul de bun ca să-i aducă 
moartea... Acum o privea fericit. 

Ea îl luă de mână, apucând-o strâns. 

— Rowan! 

Scânteia dispăru din ochii lui. 

Ea Îi strânse degetele. 

— Rowan, am nevoie să faci ceva pentru mine. 


Manon se ghemui pe o parte în patul ei îngust, nereușind să 
doarmă. 

Nu din cauza condițiilor proaste - nu, ea dormise în condiţii 
mult mai rele, chiar și cu gaura din perete prost peticită. 

Ea fixă cu privirea golul din perete, lumina lunii care 
pătrundea pe briza sărată de vară. 

Nu avea de gând să plece să le găsească pe vrăjitoarele 
Crochan. Indiferent de cum îi spunea Regina Terrasenului, faptul 
de a admite că se trăgea dintr-un alt neam era diferit... a-și 
revendica moștenirea acee. Oricum se îndoia că vrăjitoarele 


Crochan ar fi fost dispuse să o servească, având în vedere că ea 
le ucisese prinţesa. Pe sora ei vitregă. Și chiar dacă vrăjitoarele 
Crochan ar fi ales să o servească, să lupte pentru ea... Manon 
puse o mână pe cicatricea groasă care acum îi traversa 
stomacul. Vrăjitoarele  Dinţi-De-Fier nu voiau să împartă 
Pustiurile. 

Dar mentalitatea aceea le trimisese pe toate în exil, 
presupuse ea când se întoarse pe spate, dându-și părul de pe 
gâtul ud de transpiraţie. 

Se uită din nou prin spaţiile din gaură, spre marea de dincolo, 
așteptând să zărească o umbră pe cerul nopţii, să audă vuietul 
aripilor puternice. 

Abraxos ar fi trebuit să ajungă deja. Ea ignoră groaza din 
stomac. Dar, în locul aripilor, pașii scârţâiră pe holul de afară. 

O clipă mai târziu, ușa se deschise aproape în liniște, apoi se 
închise din nou și fu încuiată. 

Fără să se ridice, Manon întrebă: 

— Ce cauţi aici? 

Lumina lunii trecea prin părul negru-albăstrui al regelui. 

— Nu mai ești în lanţuri. 

Auzind asta, ea se ridică și se uită cu atenţie la locul din care 
lanţurile coborau de pe pereţi. 

— Te incită mai mult să mă vezi înlănţuită? 

Ochii de safir părură să strălucească în întuneric în timp ce el 
se rezemă de ușa închisă. 

— Uneori. 

Ea pufni, dar se trezi spunând: 

— Nu ţi-ai adus contribuţia niciodată. 

— La ce? întrebă el, deși știa la ce se referea. 

— La ce sunt. La cine sunt. 

— Părerea mea contează pentru tine, vrăjitoareo? 

Manon se îndreptă spre el, oprindu-se la câţiva pași 
conștientă de fiecare centimetru de întuneric dintre ei. 

— Nu pari indignat de faptul că Aelin a prădat ţinutul 
Melisande fără să spună nimănui, nu pare să-ţi pese că sunto 
Crochan... 

— Nu-mi confunda tăcerea cu lipsa sentimentelor. Am motive 
întemeiate să nu îmi exprim gândurile. 

Gheaţa licări în vârful degetelor lui, iar Manon o urmări. 


— Mă întreb cine o să-l înfrunte pe Erawan, la sfârșit: tu sau 
regina? 

— Povestea focului împotriva întunericului este mai bună. 

— Da, dar și una în care-l sfâșii pe regele demon fără să-ţi 
foloseşti mâinile este la fel de bună. 

El schiţă un zâmbet. 

— Cred că pot să-mi folosesc mâinile - invizibile și reale - la 
ceva mai bun. 

Vorbele lui erau o invitaţie și o întrebare. Ea se uită în ochii 
lui. 

— Atunci, termină ce ai început, şopti Manon. 

Dorian îi răspunse cu un zâmbet blând - însoţit de licărul de 
cruzime care îi încălzi sângele ca și când însăși Regina Focului |- 
ar fi acoperit suflând flăcări. 

Ea îl lăsă pe Dorian să o împingă cu spatele la perete. Îl lăsă 
să o privească în ochi în timp ce îi desfăcu șireturile cămășii ei 
albe. 

Unul câte unul. 

Il lăsă să se aplece ca să-și atingă buzele de gâtul ei gol, chiar 
sub ureche. 

Mângâierea și limba care trecu peste locul în care fuseseră 
buzele lui o făcură pe Manon să se arcuiască ușor. Apoi el se 
retrase. Se îndepărtă. 

Tocmai când mâinile-fantomă continuară să înainteze spre 
șoldurile și talia ei, el deschise ușor gura, corpul tremurându-i 
de reţinere. Se abţinea atunci când majoritatea bărbaţilor 
profitau de ce le oferea, înfruptându-se din ea. Dar Dorian 
Havilliard spuse: 

—  Copoiul a minţit în seara aia, când a vorbit despre 
Aghiotanta ta. Am simţit că minte - i-am gustat minciuna. 

O parte din pieptul ei încordat se relaxă. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

El se apropie din nou, iar mâinile-fantomă se mișcară sub 
sânii ei. Ea scrâșni din dinţi. 

— Și despre ce vrei să vorbim, Manon? 

Ea nu era sigură că îi mai rostise vreodată numele. Și felul în 
care îl spusese... 

— Nu vreau să vorbesc deloc, îi răspunse. Și nici tu, adăugă 
ea, cu o privire plină de înţeles. 


Zâmbetul întunecat și tăios reapăru, iar când el se apropie din 
nou, mâinile lui le înlocuiră pe cele fantomă. 

Atingându-i șoldurile, talia, sânii, în cercuri indolente și lente, 
pe care ea îi permise să le traseze, doar pentru că nimeni nu 
îndrăznise niciodată. Fiecare atingere a pielii lui de a ei lăsa o 
urmă de foc și gheaţă. Se bucură, fascinată, de fiecare mișcare 
senzuală. Nici măcar nu se gândi să obiecteze când Dorian îi 
scoase cămașa și îi studie corpul gol, carnea cu cicatrice. 

Lăcomia i se citi pe chip când se uită atent la sânii și 
abdomenul ei - la cicatricea care-l traversa. 

Pofta se transformă în ceva îngheţat și rău. 

— O dată, m-ai întrebat unde trag linie între a ucide pentru a 
proteja și a o face de plăcere. Degetele îi atinseră cicatricea de 
pe abdomen. Am să trec de cealaltă parte a liniei când am să o 
găsesc pe bunica ta. 

Un fior îi străbătu corpul, făcându-i sfârcurile să se întărească. 
El se uită la ei și apoi trasă un cerc în jurul unuia. Dorian se 
aplecă, buzele și după aceea limba lui urmând linia desenată de 
degetul său. Ea îşi reprimă geamătul care i se năștea în gât, 
mușcându-și buza, și înfigându-și mâinile în buclele lui 
mătăsoase. 

Încă-i ţinea sfârcul între buze când îi întâlni din nou privirea, 
ochii de safir fiind umbriţi de gene negre, și-i spuse: 

— Vreau să-ţi gust fiecare centimetru. 

Manon renunţă la pretextul raţiunii când regele îşi ridică 
fruntea și o sărută. 

Și cu toată dorinţa lui de a o gusta, când deschise gura, i se 
păru lui Manon că regele avea gust de mare, de dimineaţă de 
iarnă; ceva atât de străin și totuși atât de familiar, să o facă să 
geamă. 

Își strecură degetele spre maxilarul ei, înclinându-i faţa ca să 
o sărute mai pasional, fiecare mișcare a gurii lui fiind o 
promisiune senzuală care o făcu să se arcuiască spre el și să îi 
întâmpine toate mișcările când o exploră și o tachină până ce 
abia mai fu în stare să gândească. 

Ea nu se gândise la cum ar fi fost să-și piardă controlul. Și să 
nu fie o slăbiciune, ci o libertate. 

Mâinile lui Dorian îi alunecară pe coapse ca și când i-ar fi 
savurat mușchii de acolo, apoi împrejur - cuprinzându-i partea 
din spate, frecând-o de fiecare centimetru tare al lui. Sunetul 


slab din gâtul ei fu întrerupt când o ridică de pe perete cuo 
mișcare lină. 

Manon îi cuprinse talia cu picioarele când o purtă spre pat, 
încă devorând-o cu sărutări când o întinse sub el, în timp ce îi 
descheie pantalonii nasture cu nasture, apoi îi scoase. 

Dar Dorian se retrase în sfârșit, lăsând-o să gâfâie când o 
studie, goală în faţa lui. Cu un deget, o mângâie pe interiorul 
coapsei. Mai sus. 

— Te-am dorit din prima clipă în care te-am văzut în Oakwald, 
spuse el încet și răgușit. 

Manon se întinse ca să-i scoată cămașa, pânza albă 
alunecând ca să-i dezvăluie pielea bronzată și mușchii conturaţi. 

— Da, fu tot ce îi spuse ea, în timp ce îi desfăcea cureaua, cu 
mâinile tremurânde. Da, spuse din nou, când Dorian îi atinse cu 
un mont mijlocul și mormăi aprobator la ceea ce găsi. 

Hainele lui căzură pe podea, lângă ale ei. Manon îi permise 
să-i ridice braţele deasupra capului, magia lui ţintuind-o ușor de 
încheieturile mâinilor pe saltea în timp ce o atinse, mai întâi cu 
acele mâini păcătoase, apoi cu gura lui păcătoasă. Și, când 
Manon trebui să îl muște de umăr ca să-și înăbușe geamătul 
când o excită, Dorian Havilliard o pătrunse adânc. 

Ei nu-i mai păsă cine era, cine fusese și ce promisese cândva 
să fie atunci când el se mișcă. Își trecu mâinile prin părul lui des 
și peste mușchii spatelui când se încordau și se unduiau cu 
fiecare mișcare care o conducea din nou spre orgasmul sclipitor. 
Aici nu era decât carne, foc și fier; aici nu exista decât nevoia 
egoistă a ambelor trupuri. 

Mai mult. Voia mai mult - voia totul. 

Poate că-i șoptise asta, poate că-l implorase deoarece 
Întunericul îi era martor, Dorian îi oferi ce-și doreau amândoi. 

Când se liniști în cele din urmă, rămase peste Manon, cu 
buzele la un milimetru deasupra buzelor ei - plutind după ce o 
sărutase brutal, ca să-și înece strigătul când avu orgasm. 

Tremura... în urma a ceea ce-i făcuse el, orice ar fi fost. 
Dorian îi dădu la o parte o șuviţă de pe faţă, cu degetele 
tremurânde. 

Ea nu îşi dăduse seama de cât de liniștită era lumea - de cât 
de zgomotoși fuseseră probabil, mai ales cu atât de mulţi fae 
prin apropiere. 


El era tot deasupra ei, în ea. Încă gâfâind, îşi îndreptă privirea 
de safir spre gura ei. 

— Asta ar fi trebuit să ne detensioneze. 

Ea vorbi încet când hainele lui alunecară, împinse de mâinile- 
fantomă. 

— Și a făcut-o? 

EI îi contură buza de jos cu degetul mare și tremură când ea i- 
| sărută pasional. 

— Nu. Nici pe departe. 

Dar lumina gri care se strecura în cameră, făcând pereţii 
argintii, anunţa deja răsăritul. El păru să o observe în aceeași 
clipă cu ea. Mormăind încet, se ridică de pe ea. Ea se îmbrăcă 
rapid și doar când îşi lega șireturile de la cămașă, Dorian spuse: 

— Noi doi n-am terminat. 

Și promisiunea pur masculină o făcu să-și dezgolească dinţii. 

Dorian îi aruncă un nou zâmbet pur masculin, ridicând din 
sprâncene și ieși pe ușă la fel de tăcut cum sosise. Păru să se 
oprească în prag - ca și când un cuvânt i-ar fi stârnit interesul. 
Dar ieși, ușa închizându-se cu un ţăcănit slab, liniștit și calm. 

Manonse uită cu gura căscată după el, înjurându-și sângele 
pentru că se încălzi din nou, pentru... ce-i permisese să-i facă. 

Se întrebă ce ar fi zis Dorian dacă i-ar fi spus că nu-i 
permisese niciodată unui bărbat să stea așa deasupra ei. Nici 
măcar o dată. 

Se întrebă ce ar fi spus dacă i-ar fi zis că voia să îşi înfigă 
dinţii în gâtul lui, ca să afle ce gust avea; să-i atingă cu gura și 
alte părţi și să vadă ce gust avea acolo. 

Manon îşi trecu mâinile prin păr și se lăsă pe pernă, 
întunericul o învălui. 

Se rugă în liniște ca Abraxos să se întoarcă în curând. Prea 
mult timp - petrecuse prea mult timp printre acești oameni și 
masculi fae. Trebuia să plece. Elide era în siguranţă aici - poate 
că Regina Terrasenului era în multe feluri, dar Manon știa că 
avea să o protejeze pe Elide. 

Dar, cu Cele Treisprezece împrăștiate și probabil moarte, 
indiferent de ce afirmase Dorian, Manon nu știa sigur încotro să 
se îndrepte după ce ar fi plecat. Lumea nu i se mai păruse 
niciodată atât de mare. 

Și atât de goală. 


În ciuda epuizării, Elide abia dormi în timpul nopţii lungi în 
care ea și Lorcan se legănau în hamacuri cu ceilalţi marinari. 
Mirosurile, sunetele, legănatul mării... Toate o sâcâiau și nimic 
nu o făcea să se liniștească. Un deget păru să o trezească 
împungând-o, ca și când i-ar fi spus să fie atentă, dar... nu era 
nimic. 

Lorcan se agită și se roti ore întregi. De parcă aceeași forţă l- 
ar fi implorat să se trezească. 

Ca și când el ar fi așteptat ceva. 

Lorcan îşi epuizase puterea până să ajungă la navă, deși nu 
arătase niciun semn de oboseală, în afară de o mică încordare a 
gurii. Dar Elide știa că era aproape de ceea ce el îi descrise ca 
fiind epuizare. Ştia pentru că la câteva ore după aceea, mica 
atelă de magie care-i susţinea glezna tot pâlpâia. 

După ce Manon o informase despre soarta nesigură a Celor 
Treisprezece, Elide se ferisr în mare parte din calea 
însoţitoarelor ei, lăsându-le să discute cu femeia roșcată care îi 
găsise pe plajă. La fel procedase și Lorcan. El le ascultase 
discuţiile și planurile cu chipul încordat, ca și când ceva încolăcit 
în el s-ar fi strâns cu fiecare clipă. 

Urmărindu-l cum dormea la doar câţiva pași distantă, chipul 
dur îmblânzindu-se în somn, o mică parte din Elide se întrebă 
dacă nu cumva ea aduse un alt pericol asupra reginei. Se 
întrebă dacă ceilalţi observaseră cât de des fusese îndreptată 
privirea lui Lorcan către spatele lui Aelin, aţintită, chiar. 

Ca și când i-ar fi simţit atenţia, Lorcan deschise ochii și îi 
întâlni privirea fără să clipească. Pentru o clipă, ea studie 
privirea prifundă de la doar câţiva pași distanţă, eterică în 
lumina argintie de dinaintea răsăritului. 

El fusese dispus să moară pentru ea. 

Chipul aspru se mai îmblânzi când privirea îi alunecă pe braţul 
care-i aluneca în afara hamacului. Pielea tot mai era un pic 
umflată, dar... vindecată miraculos. Ea îi mulţumise lui Gavriel 
de două ori deja, dar el o ignoră, dând ușor din cap și ridicând 
din umeri. 

Un mic zâmbet apăru pe buzele dure ale lui Lorcan când se 
întinse peste spaţiul dintre ei și îşi trecu degetele bătătorite pe 
braţul fetei. 

— Tu ai ales asta? şopti el un pic mai tare decât scârţâitul 
funiilor hamacului. Cu degetul mare îi mângâie palma. 


Elide îi studie cu atenţie toate ridurile. Nord - azi aveau să 
plece acasă. 

— Credeam că este evident, spuse ea la fel de încet, obrajii 
încălzindu-i-se. 

El îşi împleti degetele cu ale lui Elide, o emoție necunoscută ei 
pâlpâind ca lumina stelelor în ochii negri. 

— Trebuie să vorbim, spuse el. 

Strigătul santinelei fu cel care îi făcu să tresară. Unul complet 
îngrozit. 

Elide aproape se răsturnă din hamac, marinarii trecând 
repede pe lângă ea. Până să-și dea părul din ochi, Lorcan deja 
dispăruse. 

Diversele punți erau aglomerate, iar ea trebui să șchiopăteze 
pe scări ca să vadă ce îi stârnise. Pe celelalte nave oamenii erau 
treji și agitaţi. Dintr-un motiv întemeiat. 

Traversând orizontul vestic o altă flotă se îndrepta spre ei. 

lar Elide știu că nu era una chemată de Aelin. 

Fenrys şopti lângă ea pe trepte: 

— Maeve! 


Capitolul 61 


Nu avură de ales decât să o întâmpine. Flota lui Maeve era 
ajutată de vânt și de curenţi, iar ei nu ar fi ajuns la țărm înainte 
să fie prinși. Și să fugă de soldaţii fae... Nu era o opţiune. 

Rowan și Aedion îi expuseră lui Aelin toate variantele. Toate 
aveau același deznodământ: confruntarea. lar ea era încă 
epuizata, atât de epuizată încât... Ştia cum aveau să decurgă 
lucrurile. 

Maeve avea trei nave în plus. Și războinici nemuritori. Cu 
magie. 

Dură mult prea puţin timp pentru ca pânzele negre să umple 
cerul și ei să afle că bărcile inamice erau mai bine făcute, iar 
soldaţii lor mult mai antrenați. Rowan și grupul lui supervizaseră 
mare parte din antrenament și detaliile oferite nu erau 
încurajatoare. 

Maeve le trimise un mesaj cu o barcă cu vâsle, ornată cu 
sculpturi. 


Să se predea - sau să fie trimiși pe fundul oceanului. Aelin 
avea timp să decidă până a doua zi dimineaţă. 

O zi întreagă, astfel încât frica să dea roade și să se 
răspândească printre oamenii lor. 

Aelin se întâlni din nou cu Rowan și cu Aedion. Grupul nu 
fusese chemat de regina lor, deși Lorcan pășea ca o bestie în 
cușcă, iar Elide urmărea cu un chip care, în mod impresionant, 
nu dezvăluia nimic. 

Ea nu avea nicio soluţie. Dorian rămase tăcut, cu toate că se 
uita des între ea și Manon. Ca și când ar fi avut o nedumerire. El 
nu spuse care era. 

Aedion insistă să atace - să adune în liniște bărcile și să 
atace. Însă Maeve s-ar fi așteptat la manevra asta. Și ei ar fi 
putut ataca mai repede cu magia, decât cu săgețile de foc și 
harpoanele. 

Timpul. Numai timpul îi rămânea ei la îndemână. 

Ei dezbătură și speculară problema și plănuiră. Rowan încercă 
să-i sugereze să fugă. Ea nu îl întrerupse, doar ca să-l lase să-și 
dea seama cât de stupidă era ideea. După noaptea trecută, ar 
trebui să fie conștient că nu avea de gând să-l părăsească. Nu 
de bunăvoie. 

Așadar, soarele apuse. lar flota lui Maeve aștepta, urmărind 
pregătită. Ca o panteră întinsă, gata să atace la răsărit. 

Timpul. Singura ei unealtă - și pierzania ei. Și timpul expirase. 

Aelin numără pânzele negre de nenumărate ori, când noaptea 
îi învălui. 

Și nu știu ce să facă. 


Era inacceptabil, hotărâse Rowan în lungile ore de dezbateri. 

Inacceptabil că făcuseră atât de multe, doar ca să fie opriţi nu 
de Erawan, ci de Maeve. 

Ea nu catadicsise să-și facă apariţia, chiar dacă nu era stilul 
ei. 

La răsărit, avea să accepte personal predarea lui Aelin, în 
văzul tuturor. lar apoi... Rowan nu știa ce urma să facă după 
aceea. Ce voia Maeve, în afară de chei. 

Aelin fusese atât de calmă. Era șocată, îşi dăduse el seama. 
Aelin intrase în șoc. Rowan o văzuse înfuriindu-se și ucigând, 
râzând și plângând, dar nu o văzuse niciodată... pierdută. lar el 


se ura pentru asta, dar nu găsea o cale de scăpare. Nu găsea o 
cale ca ea să scape. 

Aelin dormea buștean când Rowan se holbă la tavanul de 
deasupra patului, apoi îşi îndreptă privirea spre ea. El îi studie 
liniile feţei, buclele aurii, toate cicatricele albe ca luna și 
spiralele negre de cerneală. Aplecându-se liniștit, o sărută pe 
frunte. 

Nu avea să permită să se termine aici, să-i distrugă. 

El cunoștea blazoanele care fluturau sub coroana lui Maeve. 
Le numărase și le catalogase toată ziua, scotocind în adâncurile 
memoriei sale. 

Rowan se îmbrăcă și așteptă până se strecură pe hol înainte 
să-și pună centura cu sabia. Cu mâna încă pe mâner, se mai 
uită o dată la ea. Pentru o clipă, trecutul îl acapară - pentru o 
clipă, o văzu așa cum o zărise pe acoperișurile din Verese, beată 
și căzută zdravăn. El îşi luase forma de uliu, evaluându-și noua 
pradă, iar ea îl observase și, deși distrusă și clătinându-se, tot îl 
reperase acolo. Și scosese limba la el. 

Dacă cineva i-ar fi spus că femeia beată, certăreaţă și amară 
avea să devină singurul lucru fără de care nu putea trăi... 
Rowan închise ușa. 

Asta era tot ce putea să-i ofere el. 

Rowan ajunse pe puntea principală și se transformă, abia 
zărindu-se când se protejă și zbură spre cerul sărat al nopţii - în 
mijlocul flotei lui Maeve. 

Verișorul lui Rowan avu destulă minte ca să nu încerce să-l 
ucidă pe loc. 

Ei erau destul de apropiaţi ca vârstă, așa că Rowan crescuse 
împreună cu el, în casa unchiului său de alături, după moartea 
părinţilor lui. Dacă unchiul său ar fi murit, Enda ar fi luat 
pelerina de șef al casei lor - era un prinţ cu un titlu important, 
proprietate și arme. 

Enda, spre meritul său, îi simţi sosirea înainte ca Rowan să se 
strecoare prin scutul slab de la ferestre. lar Enda rămase așezat 
pe pat, deși îmbrăcat pentru luptă, cu o mână pe sabie. 

Verișorul lui îl măsură din cap până în picioare când Rowan se 
transformă. 

— Asasin sau mesager, printe? 

— Niciuna, spuse Rowan înclinând ușor capul. 


Ca și el, Enda avea părul argintiu, deși ochii verzi îi erau 
împestriţaţi cu un maroniu care, uneori, putea să acopere tot 
verdele când era nervos. 

Dacă Rowan fusese crescut și menit pentru luptă, Enda se 
pricepea să iște intrigi la curte. Verișorului său, în ciuda înălţimii 
și a musculaturii, îi lipseau umerii laţi ai lui Rowan și constituţia 
masivă - deși asta ar fi putut fi rezultatul diferitelor 
antrenamente la care participaseră. Enda știa suficiente despre 
luptă, așa încât să fie trimis aici să conducă armata tatălui său, 
dar educaţia lor se intersectase puţin după primele decade ale 
tinereţii, când alergaseră împreună la moșia principală a familiei 
lui. 

Enda îşi tinu mâna pe mânerul sabiei subţiri, complet calm. 

— Arăţi... diferit, spuse verișorul lui, încruntându-se. Mai bine. 

Într-o vreme, Enda fusese prietenul lui - înainte de Lyria. 
Înainte de... toate. lar Rowan poate ar fi fost înclinat să-i explice 
cine și ce cauzaseră schimbarea, dar nu avea timp. Nu, timpul 
nu era aliatul lui în seara asta. 

— Și tu arăţi diferit, prinţe! spuse Rowan. 

Enda schiţă un zâmbet. 

— Poţi să-i mulţumești partenerei mele pentru asta. 

Cândva, vorbele l-ar fi făcut să simtă un junghi agonizant. 
Faptul că Enda pomenise de asta îi aminti că, poate, verișorul lui 
nu era un războinic format în luptă, dar curteanul era la fel de 
priceput ca oricare altul să observe detaliile importante - 
mirosul lui Aelin, acum împletit pentru totdeauna cu al lui. 
Așadar, Rowan dădu din cap, schiţând și el un zâmbet. 

— A fost fiul lordului Kerrigan, nu-i așa? 

Într-adevăr, mirosul lui Enda era pătruns de un altul, 
revendicarea fiind profundă. 

— A fost. Enda zâmbi din nou, de data asta la inelul de pe 
degetul lui. Ne-am căsătorit în vara asta. 

— Vrei să-mi spui că l-ai așteptat o sută de ani? 

Enda ridică din umeri, ţinând sabia mai ușor. 

— Când vine vorba de persoana potrivită, prinţe, merită să 
aștepți o suta de ani. 

Știa și el asta. Îl înţelegea atât de bine, încât gândul îi crăpa 
pieptul. 

— Endymion, spuse el răgușit. Enda, trebuie să mă asculţi. 

Erau destui oameni care ar fi putut chema gărzile, dar el îl 


cunoștea pe Enda - sau îl cunoscuse. El era doar unul dintre cei 
câţiva verișori care îşi băgaseră mulţi ani nasul în treaba lui. 
Încercaseră, se minună Rowan acum, nu pentru bârfe, ci... ca să 
lupte să păstreze vie o parte din el. Enda, mai mult decât 
oricare dintre ei. 

Așadar, Endymion îl ascultă. Rowan încercă să fie concis, 
încercă să îşi împiedice mâinile să-i mai tremure. La sfârșit, 
presupuse că cererea lui era simplă. 

După ce termină, Enda îl studie, răspunsul fiind ascuns în 
spatele măștii neutre, antrenate la curte. 

— Mă voi gândi la asta, spuse Enda. 

Era cel mai bun lucru la care putea spera Rowan. Nu îi mai 
spuse nimic vărului său înainte să se transforme din nou și să 
zboare în noapte - spre un alt stindard lângă care mărșăluise 
cândva. 

lar Rowan trecu de la o navă la alta. Rosti același discurs. 
Ceru același lucru. 

Toţi verii lui îi dădură același răspuns. „Mă voi gândi la asta.” 


Capitolul 62 


Manon era treaza când Dorian dădu buzna în camera ei, cu o 
oră înainte de răsărit. El ignoră cămașa descheiată, sânii mari 
din care gustase chiar cu o zi în urmă și-i spuse: 

— Îmbracă-te și urmează-mă! 

Din fericire, vrăjitoarea îl ascultă. Deși avea sentimentul că, în 
mare parte, o făcuse din curiozitate. 

Când el ajunse la camera lui Aelin, se deranjă să bată la ușă - 
în cazul în care regina și Rowan ar fi profitat de ultimele câteva 
ore împreună. Dar regina era deja trează și îmbrăcată, iar 
prinţul nu se vedea nicăieri. Aelin se uită o dată la chipul lui 
Dorian. 

— Ce este? 

El nu spuse niciunei femei nimic în timp ce le conduse în cală, 
nivelurile superioare ale navei forfotind cu pregătirile pentru 
luptă. 

În timp ce ei dezbătuseră și se pregătiseră în ultimele zile, el 
se gândise la avertismentul lui Manon, după ce îi făcuse sângele 
să cânte de plăcere. „Dacă nu vrei să afli exact ce părţi din mine 


sunt făcute din fier când ai să mă atingi data viitoare, eu decid 
lucrurile astea.” 

Se gândise de nenumărate ori la felul în care cuvintele îi 
treziseră o amintire. Rămăsese treaz toată noaptea când cobori 
în puţul lui, epuizat de magie. Și, când începuse a se lumina... 

Dorian trase cearșaful de pe oglinda vrăjitoarei, atent prinsă 
în perete. De pe Lacăt - sau ce era obiectul. In reflexia mută, 
cele două regine se încruntau în spatele lui. 

Manon îşi scoase unghiile din fier. 

— Dacă aș fi în locul tău aș manevra cu grijă obiectul. 

— Apreciez și am să ţin cont de avertisment, spuse el, 
întâlnind ochii aurii în oglindă. Ea nu îi zâmbi. Nici Aelin. El oftă. 
Nu cred că oglinda vrăjitoarei are vreo putere. Sau, mai 
degrabă, nu una brută, palpabilă. Cred că puterea sa este 
cunoaşterea. 

Pașii lui Aelin fură aproape tăcuţi când se apropie. 

— Mi s-a spus că Lacătul o să-mi permită să unesc cele trei 
chei în poartă. Crezi că oglinda știe cum să fac asta? El dădu pur 
și simplu din cap, încercând să nu fie prea ofensat de 
scepticismul care-i contorsiona chipul. 

Aelin luă un fir descusut de pe jacheta ei. 

— Dar ce legătură are Lacătul-oglinda-orice-ar-fi-asta cu flota 
care ne respiră în ceafa? 

El încercă să nu-și dea ochii peste cap. 

— Are legătură cu ce a spus Deanna. Dar dacă Lacătul nu 
doar unește cheile din nou în poartă, ci este o unealtă prin care 
să le controlezi în siguranţă? 

Aelin se încruntă la oglindă. 

— Deci am să car chestia asta pe punte și am să o folosesc ca 
să-i distrug flota lui Maeve cu cele două chei pe care le am? EIl 
inspiră adânc, rugându-se zeilor să-i dea răbdare. 

— Am spus că eu cred ca puterea oglinzii e cunoaşterea. Cred 
că îţi va arăta cum să folosești în siguranţa cheile. Deci poţi să 
te întorci aici și să le folosești fără consecinţe. 

Ea clipi încet. 

— Cum adică să mă întorc aici? 

Manon îi răspunse, apropiindu-se când studie oglinda. 

— Este o oglindă de călătorie. 

Dorian dădu din cap. 


— Gândește-te la cuvintele Deannei: „Focul și fierul unite, 
contopite în argint, ca să afle ce trebuie găsit. Un singur pas e 
tot ce trebuie să faci”. El arătă spre oglindă. Pășește în argint - 
și află. 

Manon ţâţâi. 

— Si presupun că noi două suntem focul și fierul. 

Aelin îşi încrucișa braţele. 

Dorian îi aruncă o privire strâmbă Reginei Terrasenului. 

— Ştii, și alţii pot să rezolve lucruri, nu numai tu. 

Aelin se încruntă la el. 

— Nu avem timp pentru presupuneri. Prea multe ar putea să 
meargă prost. 

— Ţi-a mai rămas puţină magie, îi răspunse Dorian, fluturând 
o mână spre oglindă. Ai putea să intri și să ieși din oglinda asta 
înainte de răsărit. Și să foloseşti ce afli ca să îi trimiţi lui Maeve 
un mesaj sigur. 

— Încă pot lupta cu sabia - fără riscuri și fără să pierd 
vremea. 

— Poţi să oprești lupta înainte ca pierderile să fie prea mari 
de ambele părţi. Deja nu mai avem timp, Aelin, adăugă el 
precaut. 

Ochii turcoaz îi erau calmi - dacă nu încă furioși că dezlegase 
ghicitoarea înainte ei - dar ceva licări în ei. 

— Știu, spuse ea. Speram... Ea scutură din cap, mai mult ca 
pentru sine. Nu mai am timp, şopti ca și când ar fi fost un 
răspuns și se gândi la oglindă, apoi la Manon, și expiră. Nu asta 
plănuiam. 

— Știu, spuse Dorian schiţând un zâmbet. De asta nu-ţi place. 
Manon întrebă înainte ca Aelin să-l atace: 

— Dar unde ne va conduce oglinda? 

Aelin îşi încleștă maxilarul. 

— Sperăm că nu în Morath. Dorian se încordă. Poate că planul 
acesta... 

— Simbolul ne aparţine amândurora, spuse Manon, studiind 
Ochiul Elenei incrustat în oglindă. Și, dacă o să te ducă în 
Morath, o să ai nevoie de cineva care știe pe unde să ieși. 

Pe treptele din spatele calei se auziră niște pași zgomotoși. 
Dorian se întoarse către ei, dar Aelin îi rânji lui Manon și se 
apropie de oglindă. 

— Atunci, ne vedem dincolo, vrăjitoareo! 


Capul auriu al lui Aedion apăru printre lăzi. 

— Ce naiba... 

Semnul ușor din cap al lui Aelin păru să fie tot ce îi trebuia lui 
Manon. Ea îşi puse mâna peste a lui Aelin. 

Ochii auriu îi întâlniră pe ai lui Dorian pentru o clipă, iar el 
deschise gura ca să-i spună ceva, cuvintele ieșindu-i ca dintr-un 
câmp gol din piept. 

Dar Aelin și Manon apăsară sticla pătată cu mâinile unite. 

Strigătul de avertisment al lui Aedion răsună prin cală când 
ele dispărură. 


Capitolul 63 


Elide urmări cum nava se poziţionă în faţa flotei care se ivea 
înaintea lor și apoi fu învăluită de haos când Aedion începu să 
strige dedesubt. 

Știrea se află după câteva clipe. Se află când prinţul Rowan 
Whitethorn ateriză pe puntea principală, tras la faţă, cu ochii 
plini de frică, în timp ce Aedion ieși pe ușă, urmat de Dorian, 
care avea o vânătaie la ochi. Plimbându-se și clocotind de furie, 
Aedion le spuse cum Aelin și Manon trecuseră prin oglinda-lacăt 
- Și dispăruseră, cum Regele Adarlanului dezlegase ghicitoarea 
Deannei și le trimisese în ţinutul argintiu ca să le ajute să aibă o 
șansă în această bătălie. 

Ei coborâră în cală. Dar, indiferent de cât de tare forţă Aedion 
oglinda, aceasta nu se deschise pentru el. Indiferent de cât o 
cercetă Rowan cu magia lui, aceasta nu le dezvălui locul în care 
plecaseră Aelin și Manon. Aedion scuipă pe podea, părând 
înclinat să îi mai învineţească un ochi regelui, când Dorian le 
explică faptul că nu prea avusese de ales. Nu părea să aibă 
păreri de rău - până ce Rowan refuză să-l privească în ochi. 

Numai când se adunară din nou pe punte, regele și creatura 
metamorfică plecând să discute cu căpitanul despre noua 
schimbare de situaţie, Elide îi spuse, precaută, lui Aedion în timp 
ce se plimbau: 

— Faptul e consumat. Nu putem să așteptăm ca Aelin și 
Manon să găsească o cale de a ne salva. 

Aedion se opri, iar Elide se strădui să înfrunte furia care se 
concentra asupra ei. 


— Când am să vreau să-ţi aflu părerea în legătură cu modul în 
care am să mă ocup de regina mea dispărută, am să ţi-o cer. 

Lorcan mârâi la el. Dar Elide îşi ridică bărbia, chiar dacă 
insulta îi lovi ceva în piept. 

— Am așteptat la fel de mult ca tine ca să o regăsesc, Aedion. 
Nu ești singurul care se teme să o piardă încă o dată. 

Într-adevăr, Rowan Whitethorn îşi freca acum faţa. Ea bănuia 
că era singura emoție pe care ar fi afișat-o prinţul fae. 

Rowan îşi cobori mâinile, iar ceilalţi îl urmăriră, așteptându-i 
ordinele. 

Chiar și Aedion. 

Elide tresări când îşi dădu seama. Când căută dovada, dar nu 
o găsi. 

— Continuăm pregătirile de luptă, spuse răgușit Rowan. 

El se uită la Lorcan, apoi la Fenrys și Gavriel, iar înfățișarea i 
se schimbă total când îşi îndreptă umerii, iar duritatea și 
calculele i se citiră în privire. 

— E imposibil ca Maeve să nu știe că sunteţi aici. O să 
apeleze la jurământul de sânge când o să ne doară cel mai mult. 

Maeve. O mică parte din ea îşi dori să o vadă pe regina care 
putea să-i controleze concentrarea neîncetată și afecțiunea lui 
Lorcan de secole. Și poate să-i spună lui Maeve ce credea ea. 

Fenrys apucă mânerul sabiei și spuse mai încet decât îl auzise 
Elide până acum: 

— Nu știu cum să procedez. 

Într-adevăr, Gavriel părea pierdut, studiindu-și mâinile tatuate 
ca și când răspunsul s-ar fi aflat acolo. 

Lorcan fu cel care spuse: 

— Dacă sunteţi văzuţi luptând de partea asta, s-a terminat. 
Ori vă va ucide pe amândoi, ori vă va face să regretaţi în alte 
feluri. 

— Și cu tine cum rămâne? îl provocă Fenrys. 

Lorcan îşi îndreptă privirea spre a ei, apoi din nou spre 
masculii din faţa lor. 

— Pentru mine s-a terminat cu luni în urmă. Acum nu trebuie 
decât să aștept să văd ce va face în privinţa asta. 

Dacă avea să-l omoare sau să-l târâie înapoi în lanţuri. 

Lui Elide i se întoarse stomacul și evită impulsul de a-l apuca 
de mână, de a-l implora să fugă. 


— Ea o să-și dea seama că i-am evitat ordinul de a te ucide, 
spuse în cele din urmă Gavriel. Dacă a lupta de partea lui Aelin 
nu ne condamnă suficient, atunci asta cu siguranţă o va face. Și 
probabil că a făcut-o deja. 

— Mai este o jumătate de oră până la răsărit, dacă voi doi 
vreţi să încercaţi din nou, spuse Lorcan. 

Elide se încordă, dar Fenrys spuse: 

— Totul face parte dintr-un plan. Elide îşi ţinu respiraţia când 
el îi studie pe masculii fae - pe însoțitorii lui. Ca să ne despartă 
când Maeve știe că, uniţi, am putea prezenta o ameninţare 
considerabilă. 

— Nu ne-am întoarce niciodată împotriva ei, replică Gavriel. 
Nu, confirmă Fenrys. Dar i-am oferi puterea aceea altcuiva. 

lar el se uită la Rowan când spuse: 

— Când ne-ai cerut să-ţi venim în ajutor, primăvara trecută - 
când ne-ai cerut să venim ca să apărăm Mistwardul, am plecat 
înainte ca Maeve să afle. Am fugit. 

— Destul, mormăi Lorcan. 

Dar Fenrys continuă, uitându-se în ochii lui Rowan: 

— Când ne-am întors, Maeve ne-a biciuit aproape până la 
moarte. L-a legat pe Lorcan de stâlpi timp de două zile și l-a 
lăsat pe Cairn să-l biciuiască până când a obosit. Lorcan ne-a 
ordonat să nu-ţi spunem - nu știu din ce motiv. Dar eu cred că 
Maeve a văzut ce am făcut împreună în Mistward și și-a dat 
seama cât de periculoși putem fi - pentru ea. 

Rowan nu-și ascunse devastarea din privire când se întoarse 
spre Lorcan - devastare pe care Elide o simţi ca pe un ecou în 
inima ei. Lorcan îndurase asta... și tot îi era loial lui Maeve. Elide 
îşi trecu degetele peste ale lui. Mișcarea nu trecu neobservată 
de ceilalţi, dar ei tăcură, chibzuiţi. Mai ales când Lorcan îşi trecu 
și el degetul mare pe dosul mâinii ei. 

lar Elide se întrebă dacă și Rowan înţelegea că ordinul lui 
Lorcan ca ei să-și ţină gura nu făcea parte dintr-o strategie, ci 
că, poate, era o metodă prin care să-l scutească pe prinţ de a se 
mai simţi vinovat De a nu-și dori să se răzbune pe Maeve într-un 
mod care, cu siguranţă, l-ar fi rănit. 

— Ştiai că te-ar fi pedepsit înainte de a veni în Mistward? îi 
spuse răgușit Rowan lui Lorcan. 

Lorcan se uită în ochii lui. 

— Toţi știam care va fi preţul. 


Gâtul lui Rowan se mișcă atunci când înghiţi, iar el inspiră 
adânc, îndreptându-și privirea spre scări, ca și când Aelin ar fi 
apărut cu salvarea la îndemână. Dar ea nu o făcu, iar Elide se 
rugă ca, oriunde ar fi fost acum regina, să obţină informaţiile de 
care aveau disperată nevoie. Rowan le spuse tovarășilor lui: 

— Știţi cum se va sfârși probabil lupta asta. Chiar dacă în flota 
noastră sunt mulţi soldaţi fae, șansele sunt încă împotriva 
noastră. 

Cerul începu să capete nuanţe roz și purpurii când soarele se 
mișcă sub valurile distante. 

— Șansele au mai fost împotriva noastră și înainte, spuse 
Gavriel și-i aruncă o privire lui Fenrys, care dădu serios din cap. 
Vom rămâne până ce ni se va ordona contrariul. 

Gavriel se uită la Aedion când spuse ultimul cuvânt. În ochii 
generalului se citea ceva asemănător recunoștinţei. 

Elide simţi atenţia lui Lorcan și îl găsi privind-o încă în timp ce 
îi spuse lui Rowan: 

— Elide o să meargă pe țărm, păzită de oamenii de care te 
poţi lipsi. Sabia mea îţi aparţine doar dacă faci asta. 

Elide tresări, însă Rowan spuse: 

— S-a făcut. 


Rowan îi răspândi prin flotă, dând fiecăruia comanda câtorva 
nave. El îi postă pe Fenrys, pe Lorcan și pe Gavriel pe navele 
dinspre centru și spate, cât mai departe de Maeve. El și Aedion 
ocupară primele linii, Dorian și Ansel comandând linia de nave 
din spatele lui. 

Lysandra era deja sub valuri, ca de dragon de mare, pregătită 
pentru ordinul lui de a distruge carena, prova și cârma navelor 
pe care le marcase pentru ea. El ar fi pariat că, deși probabil 
navele fae erau apărate de scuturi, nu ar fi pierdut rezerve 
importante de putere protejându-se sub apă. Lysandra avea să 
lovească repede și puternic și să dispară înainte ca ei să-și dea 
seama cine și ce îi distrusese de sub apă. 

Soarele răsări, clar și strălucitor, aurind pânzele. 

Rowan nu îşi permise să se gândească la Aelin - la locul în 
care se afla, oricare ar fi fost acela. 

Minutele treceau, iar Aelin tot nu se întorcea. 

O bărcuţă cu vâsle din stejar ieși din flota lui Maeve și se 
îndreptă spre el. 


În barcă erau trei oameni, însă niciunul dintre ei nu era 
Maeve. 

El simţi miile de ochi de ambele părţi ale fâșiei prea înguste 
de apă dintre flotele lor, care urmăreau apropierea bărcii. Care îl 
urmăreau pe el. 

Un mascul în uniforma lui Maeve se ridică în picioare cu un 
echilibru supranatural fae, în timp ce vâslașii ţinură barca pe 
loc. 

— Maiestatea Sa așteaptă răspunsul vostru. 

Rowan plonjă în rezervele lui epuizate de putere, păstrându-și 
chipul calm. 

— Informeaz-o pe Maeve că Aelin Galathynius nu mai este 
prezentă ca să-i dea un răspuns. 

Singurul semn de șoc afișat de mascul fu doar clipitul său. 
Creaturile lui Maeve erau prea bine instruite, prea conștiente de 
pedeapsa primită pentru dezvăluirea secretelor ei. 

— Prințesei Aelin Galathynius i se ordonă să se predea, spuse 
masculul. 

— Regina Aelin Galathynius nu se află pe această navă și nici 
pe oricare alta din flota asta. De fapt, nu este pe țărm sau în 
tărâmurile din apropiere. Așadar, Maeve va afla că a făcut atâta 
drum degeaba. Vă vom lăsa flota în pace, dacă veţi proceda la 
fel. 

Masculul îi rânji superior. 

— Ai vorbit ca un laș care știe că este copleșit numeric. Ai 
vorbit ca un trădător. 

Rowan schiţă un zâmbet către mascul. 

— Să vedem ce are acum de spus Maeve. 

Masculul scuipă în apă, dar cei din barcă vâsliră înapoi spre 
flotă. 

Pentru o clipă, Rowan îşi aminti ultimele cuvinte adresate lui 
Dorian înainte să-l trimită pe rege ca să-și protejeze propria linie 
de nave. 

Nu mai era cazul să-și ceară scuze. Aelin fie avea să se 
întoarcă, fie... el nu îşi permise să se gândească la alternativă. 
Dar puteau să tragă de timp pe cât de mult posibil, să încerce să 
scape - pentru ea și pentru viitorul acestei flote. 

Chipul lui Dorian dezvăluise aceleași gânduri când dăduse 
mâna cu el și-i spusese încet: 


— Nu este un lucru atât de greu să mori pentru prietenii tăi, 
nu-i așa? 

Rowan nu se deranjase să insiste în convingerea lui că aveau 
să supravieţuiască. Regele fusese instruit în arta războiului, 
chiar dacă nu o practicase încă. Așadar, Rowan îi zâmbise sever 
și-i răspunsese: 

— Nu, nu este. 

Cuvintele răsunară din nou prin el când barca mesagerului 
dispăru. Și, pentru cât le-ar fi fost de folos, pentru cât ar fi putut 
ei să tragă de timp, Rowan îşi întări din nou scuturile. 

Soarele răsărise deasupra orizontului când răspunsul lui 
Maeve sosi. 

Nu era un mesager într-o șalupă, ci o ploaie de săgeți - erau 
atât de multe, încât se făcu întuneric atunci când traversară 
cerul cu boltă. 

— Apăraţi-vă! le strigă Rowan nu doar stăpânilor magiei, ci și 
bărbaţilor înarmaţi care îşi ridicaseră scuturile îndoite și uzate 
deasupra lor când săgețile căzură dincolo de linie. 

Săgeţile loviră, iar magia lui se îndoi sub atacul lor. Vârfurile 
le fuseseră înfășurate cu o magie proprie, care îl făcu pe Rowan 
să scrâșnească din dinţi. Pe celelalte nave, unde scutul nu era 
rezistent, unii bărbaţi ţipară. 

Flota lui Maeve începu să se îndrepte încet spre ei. 


Capitolul 64 


Aelin avea un corp care nu era un trup. 

Ştia doar din cauză că, în vidul acesta, în amurgul ceţos, 
Manon avea un corp. Unul aproape transparent, ca de fantomă, 
dar... cu toate acestea, avea o formă. 

Dinţii și unghiile lui Manon licăriră în lumina slabă când ea 
studie ceața gri care se rotea. 

— Ce este locul ăsta? Oglinda le transportase... oriunde aici, 
oriunde s-ar fi aflat. 

— Nici eu nu știu, vrăjitoareo! 

Oare se oprise timpul dincolo de ceaţă? Renunţase Maeve să 
atace când aflase că ea nu era prezentă - sau atacase oricum? 
Aelin nu se îndoia de faptul că Rowan avea să rămână pe poziţie 


pe cât de mult posibil. Nu se îndoia că el și Aedion aveau să-i 
conducă. Dar... 

Dacă oglinda vrăjitoarei era Lacătul pe care îl căutase, se 
așteptase să aibă vreun soi de reacţie imediată la cele două 
chei Wyrd pe care le ascunsese în jachetă. 

Nu... la asta. Nu la absolut nimic. 

Aelin o scoase pe Goldryn. In ceaţă, rubinul sabiei pâlpâi - 
singura culoare, singura lumină. 

— Tinem aproape; vorbim doar când este necesar, spuse 
Manon. 

Aelin înclina să fie de acord. Stăteau pe pământ, dar ceața îi 
ascundea picioarele - ascundea orice bănuială că aveau pământ 
sub tălpi, mai puţin târșâitul slab. 

— Bănuiești încotro? şopti Aelin. Dar ele nu fură nevoite să 
decidă. 

Dar din lumina care se undui și se întinse, apărură niște 
siluete care prinseră formă. 

Aelin află trei lucruri când lumina și culoarea le învăluiră și 
deveniră palpabile. 

Cine era în faţa lor nu le vedea și nici nu le auzea sau simţea 
mirosul. 

Şi ele se aflau în trecut. Mai exact, în urmă cu o mie de ani. 

În genunchi, într-o trecătoare montană întunecată și pustie, 
cu sângele picurându-i din nas și lacrimile curgându-i prin praful 
de pe faţă și stropindu-i, în faţa unui sarcofag negru, era Elena 
Galathynius. 

Pe tot sarcofagul, semnele Wyrd licăreau cu o flacără slabă și 
albastră. lar în centrul lui... Se afla Ochiul Elenei, amuleta prinsă 
în piatră, al cărei aur galben nelustruit strălucea. 

Apoi, ca și când o suflare fantomatică trecu peste el, Ochiul se 
stinse, împreună cu semnele Wyrd. 

Elena întinse o mână tremurând ca să răsucească Ochiul, 
rotindu-l de trei ori în piatra neagră. Ochiul ţăcăni și se rostogoli 
în mâna Elenei, sigilând sarcofagul și încuindu-l. 

— Ai avut Lacătul în tot acest timp. Dar oglinda... 

— Cred, şopti Aelin, că am fost în mod intenţionat induse în 
eroare în privinţa obiectului pe care trebuie să-l recuperăm. 

— De ce? spuse Manon la fel de încet. 

— Presupun că urmează să aflăm. 


O amintire - asta era. Dar ce era atât de important, încât 
fuseseră trimise să îl recupereze, când toată lumea aceea 
nenorocită se năruia în jurul lor? 

Aelin și Manon rămaseră tăcute când scena se desfășura. 
Când, în sfârșit, adevărurile se împletiră. 


Capitolul 65 


Răsăritul în Trecătorile de obsidian 

Lacătul făurise sarcofagul din munte. 

li luase toată puterea ca să-l lege strâns, pe Erawan, de 
piatră, să-l închidă înăuntru chiar. 

Ea simţea cum Regele Întunecat dormea înăuntru. Auzea 
tipetele armatei lui decăzute înfruptându-se din carnea 
oamenilor, departe în valea de dedesubt. Cât aveau să mai 
lupte după răspândirea veștii înfrângerii lui Erawan? 

Ea nu era destul de proastă să spere că tovarășii ei 
supravieţuiseră măcelului. Nu atât de mult timp. 

In genunchi, pe roca neagră și ascuţită, Elena se uită la 
sarcofagul din obsidian, la simbolurile sculptate. La început, 
străluciseră, dar acum se stinseră și se răciră - se liniștiră. Când 
furase Lacătul de la tatăl ei, în urmă cu multe luni, ea nu știuse - 
nu înţelesese - adevărata profunzime a puterii lui. Încă nu știa 
de ce el îl făurise, ci doar că puterea Lacătului putea fi folosită o 
singură dată. lar acea putere... o, puterea imensă și 
distrugătoare... îi salvase pe toţi. 

Gavin, întins și însângerat în spatele ei, se agită. Faţa îi era 
atât de distrusă, încât ea abia îi vedea trăsăturile frumoase și 
feroce. Braţul stâng îi era inutil pe lângă corp. Era preţul plătit 
pentru distragerea lui Erawan, cât ea dezlănţuise puterea 
Lacătului. Dar nici măcar Gavin nu știuse ce plănuise ea. Ce 
furase și ce ascunsese în ultimele luni. 

Ea nu regreta asta. Nu când lui îi cruţase viaţa. Mai rău. 

Gavin se uită la sarcofag, la amuleta goală și complicată a 
Lacătului din palma pe care şi-o sprijinea pe coapsă. El o 
recunoscu imediat, deoarece o văzuse la gâtul tatălui ei în 
primele săptămâni din Orynth. Piatra albastră din mijloc era 
acum epuizată, slab luminată, unde, cândva, pâlpâise un foc 
interior. Abia îi mai rămăsese un strop de putere. 


— Ce ai făcut? Vocea îi era spartă și răgușită din cauza 
strigătelor, când o ajutase cu Erawan. Ca să-i câştige timp, să-și 
salveze oamenii. 

Elena strânse Lacătul în pumn. 

— El este închis. Nu poate scăpa. 

— Lacătul tatălui tău... 

— Sa terminat, spuse ea, îndreptându-și atenţia spre zecile de 
figuri antice, acum de partea cealaltă a sarcofagului. 

Gavin tresări, mișcarea bruscă a trupului său distrus făcându-l 
să șuiere. 

Ei nu aveau forme. Erau doar fragmente de lumini și umbre, 
vânt și ploaie, muzică și amintiri. Entităţi separate, și totuși 
parte a unei majorităţi, a unei conștiințe. 

Toţi se uitau la Lacătul spart cu piatră mată din mâinile ei. 

Gavin îşi plecă fruntea spre roca udă de sânge și îşi feri 
privirea. 

Elenei îi tremurară oasele în prezenţa lor, dar îşi ţinu fruntea 
sus. 

— Descendenţa surorii noastre ne-a trădat, spuse unul din 
mare și cer și furtuni. 

Elena scutură din cap, încercând să înghită. Cedând. 

— Ne-am salvat. L-am oprit pe Erawan... 

— Proasto, spuse una dintre vocile schimbătoare, de oameni 
și animale. Corcitură proaspătă! Nu te-ai gândit de ce a purtat-o 
tatăl tău, de ce nu s-a grăbit în toţi acești ani, adunându-și 
puterea? A vrut să o folosească - pentru a pune din nou cele trei 
chei Wyrd în poartă și a ne trimite acasă înainte de a o închide 
pentru totdeauna. 

Pe noi și pe Regele Întunecat. Lacătul a fost făcut pentru noi - 
promis nouă. lar tu l-ai distrus. 

Elena se sprijini cu o mână de pământ ca să nu se clatine. 

— Tatăl meu poartă cheile Wyrd? 

El nu făcuse niciodată nici măcar o aluzie... iar Lacătul... ea 
crezuse că era o simplă armă. O armă pe care el refuzase să o 
folosească în acest război sângeros. 

Ei nu îi răspunseră, tăcerea fiind o confirmare suficientă. 

Un mic zgomot spart îi ieși din gât. 

— Îmi pare rău, şopti Elena. 


Furia îi hurui în oase, amenințând să-i oprească inima în piept. 
Cea făcută din foc, din lumină și cenușă păru să se abţină, păru 
să se oprească în faţa furiei ei. 

Ca să-și amintească. 

Nu-și văzuse mama și nici nu-i vorbise de când ea îşi părăsise 
corpul ca să făurească Lacătul. De când Rhiannon Crochan o 
ajutase pe Mala să-și verse în amuletă propria-i esenţă, 
mulţimea puterii din mica oglindă a vrăjitoarei deghizate în 
piatră albastră trebuind să fie dezlănţuită doar o dată. Ei nu îi 
spuseseră niciodată Elenei de ce. Nu îi spuseseră că nu era o 
simplă armă pe care, cândva, tatăl ei urma să fie nevoit să o 
folosească, în disperare de cauză. 

Preţul: corpul muritor al mamei ei, viaţa pe care şi-o dorise 
pentru ea, alături de Brannon și copiii lor. Trecuseră zece ani de 
atunci. Preţ de zece ani, tatăl ei nu încetase să aștepte ca Mala 
să se întoarcă, în speranţa că avea să o vadă din nou. Măcaro 
dată. 

„Nu îmi voi aminti de voi”, le spusese tuturor Mala înainte să 
se dăruiască făuririi Lacătului. Și totuși, iat-o, oprindu-se, ca și 
când și-ar fi amintit. 

— Mamă, se auzi într-o șoaptă spartă rugămintea Elenei. 
Mala, Aducătoarea-Focului, îşi mută privirea de la ea. Cel care 
vedea totul cu ochi înţelepţi și calmi spuse: 

—  Eliberează-l! Așadar, am fost trădaţi de aceste bestii 
pământești. Haideţi să le întoarcem favoarea! Eliberează-l pe 
Regele Întunecat din sicriu! 

— Nu! se rugă Elena, ridicându-se în picioare. Te rog... te rog! 
Spune-mi ce trebuie să fac ca să-mi răscumpăra greșeala, dar te 
rog să nu-l eliberezi! Te implor! 

— El se va ridica într-o zi, spuse cel din întuneric și moarte. El 
se va trezi. Ai irosit puterea Lacătului nostru pe o prostie, când 
ai fi putut rezolva totul, dacă ai fi avut răbdare și minte să 
înţelegi. 

— Atunci, să se trezească, imploră Elena, cu vocea spartă. Să 
moștenească altcineva acest război - cineva mai bine pregătit. 

— Lașo! spuse cel cu o voce ca de oţel, scuturi și săgeți. Eşti o 
lașă dacă arunci povara altcuiva! 

— Te rog! spuse Elena. Am să vă dau orice, orice, dar nu asta. 
La unison, ei se uitară la Gavin. 

Nu... 


Dar mama ei fu cea care spuse: 

— Am așteptat atâta timp ca să ne întoarcem acasă. Mai 
putem aștepta un pic. Ai grijă de acest... loc încă puţin. 

Nu erau doar zei, ci fiinţe superioare, diferite. Pentru care 
timpul era fluid, iar corpurile, niște lucruri schimbătoare și care 
puteau exista în mai multe locuri, întinși ca niște plase aruncate. 
Erau la fel de puternici, de imenși și de eterni, așa cum era omul 
pentru o muscă efemeră. 

Nu se născuseră în această lume. Poate că deveniseră captivi 
aici, după ce trecuseră printr-o poartă Wyrd. lar ei făcuseră o 
înţelegere cu tatăl ei, cu Mala, ca, în cele din urmă, să îi trimită 
acasă, alungându-l pe Erawan împreună cu ei. lar ea le stricase 
înţelegerea. Cel cu trei feţe spuse: 

— Vom aștepta. Dar trebuie să plăteși un preţ. Și să ne faci o 


promisiune. 
— Spuneţi ce vreţi, zise Elena. 
Dacă i l-ar fi luat pe Gavin, l-ar fi urmat. Ea nu era 


moștenitoarea tronului talălui ei. Nu conta dacă ieșea din 
trecătoarea montană. Nu era tocmai sigură că ar fi putut 
suporta să îl mai vadă - nu după aroganţa, mândria și 
fariseismul ei. Brannon o implorase să asculte, să aștepte. In 
schimb, ea îi furase Lacătul și fugise cu Gavin în noapte, 
disperată să salveze aceste tărâmuri. 

Cel cu trei feţe o studie. 

— Cineva din familia Matei va sângera din nou ca să 
făurească un nou Lacăt. Și tu îi conduce, ca pe un miel la tăiete 
ca să plătească preţul pentru că tu ai ales să-i zădărnicești 
puterea aici, pentru lupta asta neînsemnată. li vei arăta acestui 
urmaș cum să făurească un nou Lacăt cu darurile Matei, cum să 
îl folosească pentru a mânui cheile și a ne trimite acasă. Târgul 
nostru iniţial rămâne valabil; îl vom lua pe Regele Intunecat cu 
noi. Îl vom spulbera pe lumea noastră, unde va fi doar praf și 
amintire. După ce vom pleca - îi vei arăta urmașului cum să 
închidă poarta în urma noastră cu Lacătul care să o menţină 
intactă pentru totdeauna, renunțând la ultima picătură de forţă 
vitală. Așa cum a fost pregătit să o facă tatăl tău, la momentul 
potrivit. 

— Te rog, şopti Elena. 

Cel cu trei feţe rosti: 


— Spune-i lui Brannon al Focului Sălbatic ce s-a petrecut aici; 
spune-i preţul pe care îl va plăti într-o zi un urmaș de-al său. 
Spune-i să se pregătească pentru asta. 

Elena asimila cuvintele, condamnarea. 

O voi face, şopti ea. 

Dar ei dispărură lăsând doar o urmă de căldură ca și când o 
rază de soare i-ar fi atins obrazul. 

Gavin ridică fruntea. 

— Ce ai făcut? întrebă el din nou. Ce le-ai dat? 

— Nu ai... auzit? 

— Doar pe tine, spuse el răgușit, cu faţa îngrozitor de palidă. 
Nu și pe ceilalţi. 

Ea se holbă la sarcofagul din piatră neagră din faţa lor, 
înrădăcinată în pământul trecătorii. Ei trebuiau să construiască 
ceva în jurul lui ca să-l ascundă, să-l protejeze. 

— Preţul va fi plătit... mai târziu zise Elena. 

— Spune-mi. 

Cu buzele-i umflate și crăpate, abia reuși să rostească 
vorbele. 

De vreme ce ea se condamnase deja, dacă tot îşi 
condamnase descendența, îşi dădu seama că nu mai avea nimic 
de pierdut minţind. Nu de data asta, nu de această ultimă dată. 

— Erawan se va trezi din nou - într-o zi. Când va sosi clipa, îi 
voi ajuta pe cei care trebuie să se lupte cu el. 

În ochii lui se citea neîncrederea. 

— Poţi să mergi? îl întrebă ea, întinzând mâna ca să-l ajute să 
se ridice. 

Soarele care se ridica, poleia munţii negri în auriu și roșu. Ea 
nu avea nicio îndoială că valea din spatele lor era scăldată în 
sânge. 

Gavin îşi relaxă prinsoarea, degetele fiindu-i încă rupte, din 
locul în care ţinuse mânerul sabiei Damaris. Dar nu luă mâna pe 
care i-o oferise ea. 

lar el nu îi spuse ce detectase când atinsese Sabia Adevărului, 
ce minciuni simţise și descoperise. 

Ei nu mai vorbiră niciodată despre ele. 


Răsărit de lună la Templul din Sandrian, Mlaștinile Stâncoase 
Prinţesa din Eyliwe rătăcise prin Mlaștinile Stâncoase câteva 
săptămâni, căutând răspunsuri la ghicitorile rostite în urmă cu o 


mie de ani. Răspunsuri care ar fi putut să-i salveze regatul 
condamnat. 

Chei, și porţi, și lacăte - porţi, și puțuri, și profeţii. Asta îşi 
şopti prinţesa în săptămânile în care mersese singură prin 
mlaștină, vânând ca să rămână în viaţă, luptându-se cu bestiile 
cu venin, când era necesar, și uitându-se la stele ca să se 
distreze. 

Așadar, când prinţesa ajunse în cele din urmă la templu 
rămase în faţa altarului de piatră și a cufărului, replica mai 
deschisă la culoare a celui negru de sub Morath, ea apăru într- 
un final. 

— Tu ești Nehemia, spuse ea. 

Prinţesa se învârti, cu hainele-i de vânătoare din piele pătate 
umede, vârfurile aurii ale șuviţelor împletite scoțând un mic 
zgomot. 

O privire evaluatoare din partea unor ochi care păreau prea 
bătrâni pentru doar optsprezece ani; ochi care se uitaseră prea 
mult întunericul dintre stele și tânjise să le cunoască secretele. 

— Si tu ești Elena. 

Elena dădu aprobator din cap. 

— De ce ai venit? 

Prinţesa din Eyliwe făcu semn din bărbia-i elegantă spre 
cufărul din piatră. 

— Nu am fost chemată să-l deschid? Să aflu cum să ne 
salvăm și să-i plătesc prinţului? 

— Nu, spuse încet Elena. Nu tu. Nu așa. 

Prinţesa îşi arătă nemulţumirea doar strâmbând din buze. 

— Atunci, în ce fel trebuie să sângerez, Lady? 

Ea privise, așteptase și plătise pentru alegerile ei pentru prea 
mult timp. De prea mult. 

lar acum, că întunericul se lăsase... acum avea să răsară un 
nou soare. Trebuia să răsară. 

— Descendentele Matei vor plăti, nu ale tale. 

Spatele ei înţepeni. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Elena îşi dori să-și fi putut retrage cuvintele, să le zăvorască. 
Dar acesta era preţul pentru regatul și poporul ei. Preţul pentru 
acești oameni, pentru acest regat. Și pentru ceilalţi. 


— În Nord, două ramuri se desprind din Mala. Una spre Casa 
Havilliard, unde prinţul cu ochii partenerului meu posedă magia 
mea brută - și forţa ei brută. 

Cealaltă ramură trece prin Casa Galathynius, unde sângele a 
fost pur: din foc, tăciuni și cenușă. 

— Aelin Galathynius a murit, spuse Nehemia. 

— Nu este moartă. Nu, ea se asigurase de asta; încă plătea 
pentru ce făcuse în noaptea aceea de iarnă. Doar se ascunde, 
uitată de o lume recunoscătoare să vadă o asemenea putere 
stinsă înainte de maturitate. 

— Unde este? Și ce legătură are cu mine, Lady? 

— Te pricepi la istorie, la jucători și mize. Cunoști semnele 
Wyrd și știi cum să le folosești. Ai înţeles greșit ghicitorile, 
crezând că tu trebuie să vii aici. Această oglindă nu este Lacătul 
- este o sursă de amintiri. Făurită de mine, de tatăl meu și de 
Rhiannon Crochan. Făcută astfel încât moștenitoarea acestei 
poveri să poată înţelege într-o zi. Să știe totul înainte de a 
decide. Și această întâlnire se va afla în ea. Dar tu ai fost 
chemată ca să ne putem întâlni. 

Chipul tânăr și înţelept așteptă. 

— Du-te în nord, prinţesă! spuse Elena. Intră în casa 
inamicului tău! Stabilește legăturile, primește invitaţia, fă ce 
trebuie, dar intră în casa inamicului tău. Cei doi urmași se vor 
întâlni acolo. Sunt deja pe drum. 

— Aelin Galathynius se îndreaptă spre Adarlan? 

— Nu Aelin. Nu cu acel nume, cu acea coroană. Să o recunoști 
după ochii ei - turcoaz cu un miezauriu. Să o recunoști după 
semnul de pe frunte - semnul bastardului, semnul lui Brannon. 
Ghideaz-o. Ajut-o. Va avea nevoie de tine. 

— Și preţul? 

Elena nu simţi decât ură atunci. 

Uri zeii care ceruseră asta. Se uri pe sine. Uri că i se ceruse 
asta; uri luminile strălucitoare... 

— Nu ai să mai pui niciodată piciorul în Eyliwe. 

Prinţesa se uită la stele ca și când i-ar fi vorbit, ca și când 
răspunsul ar fi fost scris acolo. 

— Poporul meu va supravieţui? întrebă ea încet. 

— Nu știu. 


— Atunci, voi face pașii necesari și pentru asta. Am să-i unesc 
rebelii cât am să fiu în Rifthold, am să pregătesc continentul 
pentru război. 

Nehemia îşi cobori privirea de la stele. Elena îşi dori să cadă 
în genunchi în faţa tinerei prințese, să îi ceară iertare. 

— Unul din ei trebuie să fie pregătit - să facă ce trebuie făcut, 
spuse Elena pentru că era singura cale să-i explice, să-și ceară 
scuze. 

Nehemia înghiţi. 

— Atunci, am să te ajut cum pot. Pentru Erilea și pentru 
poporul meu. 


Capitolul 66 


Aedion Ashryver fusese antrenat să ucidă oameni și să apere 
frontul în luptă de când fusese suficient de mare cât să ridice o 
sabie. Prinţul Moștenitor Rhoe Galathynius începuse să-l 
antreneze personal, ridicându-l pe Aedion la standarde pe care 
unii le-ar fi putut considera nedrepte, prea dure pentru un băiat. 

Dar Rhoe știuse, îşi dădu seama Aedion de la prova navei, cu 
oamenii lui Ansel din Briardiff înarmaţi și pregătiţi în spatele lui. 
Rhoe știuse până și faptul că Aedion avea să o slujească pe 
Aelin și că atunci armatele străine ar fi provocat puterea 
Aducătoarei-Focului... și probabil că nu ar fi înfruntat numai 
muritori. 

Rhoe - Evalin - speculase că armata nemuritorilor care se 
întindea acum în faţa lui urma să ajungă într-o zi pe aceste 
ţărmuri. lar ei îşi doriseră să se asigure că Aedion era pregătit 
când avea să se întâmple asta. 

— Ridicaţi scuturile! le ordonă Aedion oamenilor când a doua 
salvă de săgeți căzură dinspre flota lui Maeve. Mantia magică 
din jurul navelor lor rezista destul de bine mulţumită lui Dorian 
Havilliard și, chiar dacă el se bucura că îi cruţase de vărsarea de 
sânge, după isprava pe care o făcuse cu Aelin și Manon, Aedion 
scrâșni din dinţi la fiecare unduire a culorii din timpul 
impactului. 

— Sunt soldaţi, la fel ca voi, continuă Aedion. Nu vă lăsaţi 
păcăliţi de urechile lor ascuţite! Sângerează ca și ceilalţi. Și pot 
muri din cauza acelorași răni. 


El nu îşi permise să se uite înapoi - spre locul din care tatăl 
său comanda și proteja un alt șir de nave. Gavriel tăcuse când 
Fenrys le dezvăluise cum să doboare un războinic fae care se 
vindeca repede: trebuia să le taie mușchii, nu să îi înjunghie. Să- 
i rupă un tendon și să-l oprească pe nemuritor suficient timp cât 
să-l ucidă. 

Era mai ușor de zis decât de făcut. Soldaţii, albiseră la gândul 
ăsta - la lupta deschisă, corp la corp, împotriva războinicilor fae. 
Și pe bună dreptate. 

Insă datoria lui Aedion nu era să le amintească aceste fapte 
simple. Datoria lui era să îi facă dispuși să moară, să facă lupta 
asta să pară complet necesară. Frica ar fi putut rupe rândurile 
mai repede decât orice atac inamic. 

Rhoe - adevăratul său tată - îi spusese asta, iar Aedion o 
învățase în anii petrecuţi în nord. O învățase luptând în noroi și 
sânge până la genunchi, împreună cu legiunea Bane. 

EI îşi dori ca ei să-l flancheze, nu niște soldaţi necunoscuţi din 
Pustiuri. 

Dar nu îşi putea lăsa frica să-i înmoaie tăria de caracter. 

A doua salva a lui Maeve se ridică tot mai sus, săgețile plutind 
mai repede și mai departe decât cele din arcurile muritorilor. Cu 
o ţintă mai bună. 

Scutul invizibil de deasupra lor se undui licărind albastru și 
purpuriu când săgețile șuierară și alunecară de pe el. 

Dar acesta deja se încovoia, pentru că vârfurile săgeţilor erau 
magice. 

Soldaţii de pe punte se agitară mișcându-și scuturile, 
anticiparea lor și groaza învăluindu-i simţurile lui Aedion. 

— E o ploaie neînsemnată, băieţi, spuse el zâmbind larg. 
Credeam că v-aţi obișnuit cu asta în Pustiuri. 

Se auziră unele mormăituri iar scuturile metalice încetară să 
mai tremure. 

Aedion chicoti. Se transformă în Lupul Nordului, dornic să 
verse sânge pe marile sudice. Așa cum îl învățase Rhoe, așa 
cum îl pregătise el, cu mult înainte de căderea Terrasenului, în 
umbra Adarlanului. 

Situaţia nu avea să se mai repete - și, cu siguranţă, nu în faţa 
lui Maeve. Cu siguranţă, nu aici, fără ca nimeni să vadă asta. 

În faţă, pe linia frontului, magia lui Rowan licări alb, ca un 
semn tăcut. 


— Pregătiţi săgețile! ordonă Aedion. 

Arcurile scârţâiră, săgețile îndreptându-se spre cer. 

Alt licăr. 

— Salvă! strigă Aedion. 

Lumea se întunecă sub săgețile care zburară spre flota lui 
Maeve. 

O furtună de săgeți - ca să le distragă atenţia de la 
adevăratul atac din adâncuri. 


Apa era mai slab luminată aici, razele soarelui fiind numai 
niște scânteieri care alunecau printre numeroasele bărci de pe 
valuri. 

Agitaţia adună și alte creaturi, carnivorii căutând mâncarea 
din care aveau să se înfrupte cu siguranţă când cele două flote 
urmau să se întâlnească în cele din urmă. 

Un licăr de lumină o trimisese pe Lysandra în adâncuri, 
unduindu-se printre  necrofagii care-i dădeau târcoale, 
pierzându-se în mulţimea lor cât de bine putu când luă viteză. 

Ea îşi modificase forma de dragon. Acum, avea membre mai 
lungi - cu degete opozabile. 

Și o coadă mai puternică, pe care putea să o controleze mai 
bine. 

Era micul ei proiect din lungile zile de călătorie. Să ia o formă 
originală și să şi-o perfecţioneze. Să modifice pe placul ei ceea 
ce făcuseră zeii. 

Lysandra ajunse la prima navă pe care o însemnase Rowan, 
harta precisă a locului și a modului în care să atace. Cu o 
lovitură de coadă, spulberă cârma. 

Auzi strigătele celor de pe punte chiar și din adâncuri, dar 
Lysandra zbura deja, plutind spre următoarea barcă marcată. 

De data asta, îşi folosi ghearele, apucând cârma și smulgând- 
o. Apoi dădu o gaură în carenă cu coada-i contondentă. 
Contondentă, nu ţepoasă - nu, pentru că ţepii rămăseseră în 
Golful Craniului. Așadar, îşi transformase coada într-un berbec. 

Săgeţile fură trase cu o precizie mai bună decât a 
infanteriștilor Valgi, ţâșnind ca razele de soare în apă. Ea se 
pregătise și pentru asta. Acestea ricoșară din solzii de Mătasea- 
păianjenului. În orele petrecute studiind materialul care-i 
acoperea aripile lui Abraxos, învățase cum să-și transforme 
propria piele într-o fibră impenetrabilă. 


Lysandra rupse mai multe cârme. 

Soldaţii fae ţipară în faţa ei. Dar harpoanele pe care le traseră 
erau prea grele, iar ea era prea rapidă și plonja prea adânc și 
prea repede. Bice magice de apă se întinseră spre ea, încercând 
să o prindă, dar nu reușiră. 

Era regatul care putea schimba lumea, îşi spuse ea de 
nenumărate ori când epuizarea o apăsă, în timp ce continuă să 
distrugă cârmă după cârmă, dând găuri în navele fae alese. 

Ea făcuse o promisiune acelui regat, acelui viitor. Lui Aedion 
și reginei ei. Nu avea să o dezamăgească. 

Și dacă nenorocita de Maeve ar fi vrut să se confrunte cu ei, 
dacă Maeve s-ar fi gândit să-i atace când erau slăbiţi... Lysandra 
intenţiona să o facă pe ticăloasă să-și regrete alegerea. 

Magia lui Dorian se tulbură când flota lui Maeve transformă 
lansatul săgeţilor într-un haos total. Dar el îşi păstră scuturile 
intacte, peticind zonele prin care pătrunseseră săgețile. Deja, 
puterea i se clătina, consumată prea repede. 

Fie din cauza vreunui truc de-al lui Maeve, fie din cauza 
magiei care acoperea săgețile. 

Însă Dorian scrâșni din dinţi și îşi controlă magia pentru ca 
avertismentele strigate de Rowan să nu răsune din apă - 
amplificate așa cum Gavriel îşi folosise vocea în Golful Craniului. 

Dar, în ciuda haosului flotei lui Maeve, care-și găsea navele 
asediate de sub apă, rândurile se întindeau la nesfârșit. 

Aelin și Manon nu se întorseseră. 

Un mascul Fac panicat era o priveliște îngrozitoare. Era 
aproape o catastrofa să vezi doi. 

Când Aelin și Manon dispăruseră în oglindă, Dorian bănui că 
doar strigătul lui Aedion îl făcuse pe Rowan să iasă din furia 
care-l cuprinsese. Și doar vânătaia care-i zvâcnea pe obrazul lui 
Dorian îl făcuse pe Rowan să se abţină din a-i face una 
asemănătoare. 

Dorian privi spre primele linii, unde prinţul fae stătea la prova 
navei lui, cu sabia și securea scoase, cu o tolbă de săgeți și un 
arc pe spate și cu diverse cuțite de vânătoare ascuţite ca briciul. 
Prinţul nu ieșise deloc din starea aceea, îşi dădu el seama. 

Nu, Rowan deja coborâse la un nivel de furie de gheaţă care-i 
făcu magia lui Dorian să tremure, în ciuda distanţei dintre ei. 

El simţea puterea lui Rowan - o simţea așa cum o simţise pe a 
lui Aelin ridicându-se. 


Rowan coborâse deja adânc în rezerva lui de putere când 
Aelin și Manon plecaseră. De îndată ce Aedion îşi concentrase 
frica și furia spre lupta din faţă, el folosise ultima oră ca să 
plonjeze și mai adânc. Acum plutea în jurul lor ca marea de la 
câţiva metri dedesubt. 

Dorian îi urmase exemplul, revenind la antrenamentul insuflat 
de prinţ. Gheaţa îi acoperi venele și inima. 

Aedion îi spusese doar un singur lucru înainte de a pleca spre 
propria parte a flotei. Prinţul general îl măsurase o dată din 
priviri, fixând cu ochii de Ashryver vânătaia pe care i-o făcuse și- 
i spusese: „Frica este o condamnare la moarte. Când ai să fii 
acolo, să îţi aduci aminte că noi nu trebuie să supravieţuim - ci 
numai să-i lovim suficient astfel încât, atunci când ea o să se 
întoarcă... să îi extermine pe restul.” 

Când, nu dacă. Dar când Aelin le-ar fi găsit trupurile sau orice 
ar mai fi rămas din ei dacă ar fi fost înghiţiţi de mare... ar fi 
putut foarte bine să distrugă lumea de furie. 

Poate că trebuia să o facă. Poate că lumea o merita. 

Poate că Manon Cioc-Negru ar fi ajutat-o să o facă. Poate că 
aveau să domnească împreună peste ruine. 

El îşi dori să fi avut mai mult timp să discute cu vrăjitoarea. 
Să o cunoască nu doar fizic. 

Deoarece, în ciuda cârmelor distruse... navele avansară 
acum. 

Războinici fae. Născuţi și crescuţi să ucidă. 

Aedion și Rowan trimiseră altă salvă de săgeți aţintite spre 
navele lor. Scuturile le dezintegrară înainte să atingă vreo ţintă. 
Asta nu avea sa se termine cu bine. 

Inima îi bătu cu putere și înghiţi în sec când navele se 
strecurară pe lângă cele scufundate, apropiindu-se de linia de 
demarcaţie. 

Magia lui se zvârcoli. 

Trebuia să aibă grijă încotro să o îndrepte și să o facă să 
conteze. 

Nu avea încredere că puterea ar fi rămas concentrată dacă ar 
fi dezlănţuit-o. _ 

lar Rowan îi spusese să nu o facă. li spusese să aștepte până 
ce flota ar fi ajuns cu adevărat lângă ei. Până ce navele ar fi 
traversat acea linie. Până ce prinţul fae i-ar fi ordonat să tragă. 


Pentru că focul și gheaţa se luptau acum în Dorian, 
implorându-l să le elibereze. 

El îşi ţinu bărbia sus când tot mai multe nave se apropiară de 
cele distruse din faţă și apoi se strecurară pe lângă ele. 

Dorian știa că avea să-l doară să-și distrugă magia și, după 
aceea, corpul. Știa că avea să-l doară să-și vadă tovarășii 
doborâţi, unul câte unul. 

Totuși Rowan păstră prima linie, nu îşi lăsă navele să se 
întoarcă și să fugă. 

Din ce în ce mai aproape, navele inamice se îndreptară spre 
primele lor linii, împinse de vâsle mari și puternice. Arcașii erau 
pregătiţi să tragă, iar lumina soarelui licărea de pe armura 
lustruită a războinicilor fae însetaţi de luptă, de la bord. Erau 
pregătiţi și odihniţi, instruiți să ucidă. 

Nu avea să fie nicio capitulare. Maeve urma să-i nimicească 
doar ca să o pedepsească pe Aelin. 

El îi dezamăgise trimiţându-le departe pe Manon și pe Aelin. 
Asumându-și riscul, probabil că îi dezamăgise pe toţi. 

Dar Rowan Whitethorn nu o făcuse. 

Nu. Când navele inamice se poziţionară printre navele lor 
scufundate, Dorian văzu că fiecare avea același steag: un 
stindard argintiu, cu un uliu înfiorător. 

Și, acolo unde steagul negru al lui Maeve cu o cucuvea 
fluturase lângă acesta... Acum, steagul negru cobori. 

Acum, steagul reginei întunecate dispăru complet, în timp ce 
fae, care purtau stindardul argintiu al Casei Whitethorn, 
deschiseră focul asupra propriei flote. 


Capitolul 67 


Rowan îi povestise lui Enda despre Aelin. 

Îi spusese vărului său despre femeia pe care o iubea, despre 
regina a cărei inimă ardea ca un foc sălbatic. Ipi povestise lui 
Enda despre Erawan și despre ameninţarea cheilor și despre 
faptul că Maeve și le dorea. 

Și, după aceea, îngenunchease și-l implorase să-l ajute. 

Să nu deschidă focul asupra flotei Terrasenului, ci asupra 
flotei lui Maeve. 


Să nu irosească unica șansă la pace. Să oprească întunericul 
înainte de a-i consuma pe toţi, pe cei din Morath și pe ai lui 
Maeve. Să lupte nu pentru regina care îl înrobise, ci pentru cea 
care îl salvase. 

„Mă voi gândi la asta”, îi spusese Endymion. 

Și, astfel, Rowan se ridicase din genunchi și zburase spre 
nava altui văr. Prinţesa Sellene, cea mai tânără verișoară, cu 
ochi șireţi, îl ascultase. Îl lăsase să o implore. Și, schiţând un 
zâmbet, îi spusese același lucru. „Mă voi gândi la asta.” 

Așa că mersese de la o navă la alta. Spre verii care știa că ar 
fi putut să-l asculte. 

Un act de trădare - asta le ceruse. Să comită un act de 
trădare și unul atât de mare, încât nu ar mai fi putut să se 
întoarcă acasă, iar pământurile și titlurile le-ar fi fost confiscate 
sau distruse. 

Și, când navele lor nevătămate navigară lângă cele pe care le 
distrusese Lysandra, când atacară cu săgeți și magie forţele 
care nu bănuiau nimic, Rowan le strigă celor din flota lui: 
„Acum, acum, acum!” 

Văslele intrara în valuri pleoscăind, bărbaţii mormăind când 
vâsliră din răsputeri spre flota aflată într-un haos total, toţi verii 
lui atacaseră. 

Toţi, ca și când s-ar fi întâlnit și ar fi hotărât să riște să se 
ruineze împreună. 

Rowan nu avusese o armată proprie pe care să i-o dea lui 
Aelin. Pe care să i-o dea Terrasenului. 

Așadar, câştigase o armată pentru ea, apelând la singurele 
lucruri pe care i le pretinsese Aelin. 

Inima lui. Loialitatea și prietenia. 

lar Rowan îşi dori ca Inima lui de Foc să fi fost acolo, ca să 
vadă cum Casa Whitethorn îi atacă flota lui Maeve, gheaţa și 
vântul explodând peste valuri. 

Lui Lorcan nu-i venea să creadă. 

Nu-i venea să-și creadă ochilor când o treime din flota lui 
Maeve deschisese focul asupra navelor ei în derivă. 

lar el știu, fără să i se confirme, că stindardele care fluturau 
pe navele acelea erau argintii. 

Oricum îi convinsese, oricând îi convinsese... 

Whitethorn reușise. Pentru ea. 

Toate astea, pentru Aelin. 


Rowan ordonă, urlând către oamenii săi să îşi foloseasă 
avantajul, ca să distrugă flota lui Maeve dintre ei. 

Lorcan, un pic uimit, transmise ordinul spre navele lui. 

Maeve nu avea să permită așa ceva și, pentru asta, urma să 
nimicească neamul Whitethorn. 

Dar, iată-i, dezlănţuindu-și gheaţa și vântul asupra propriilor 
nave, însoţite de săgeți și harpoane care treceau prin lemn și 
soldaţi. 

Vântul îi suflă în păr, iar el știu că Whitethorn îşi folosea acum 
magia la maximum ca să-și împingă navele în încăierare, înainte 
ca verii lui să piardă avantajul surprizei. Erau toţi niște nebuni. 

Nebuni și, cu toate acestea... 

Fiul lui Gavriel striga numele Whitethorn. Un strigăt afurisit de 
victorie. De nenumărate ori, bărbaţii îi răspunseră. 

Apoi Fenrys ridică vocea. Și Gavriel. Și regina cu păr roșcat. Și 
regele Havilliard. 

Flota lor pluti spre cea a lui Maeve, înconjurată de soare, 
mare și pânze, săbiile strălucind în lumina dimineţii. Până și 
vâslele ridicate și coborâte păreau să repete scandările. 

Intrară în luptă și în vărsarea de sânge, strigând numele 
prinţului. 

Pentru o clipă, Lorcan îşi permise să se gândească la asta - la 
puterea lucrului care îl convinsese pe Rowan să riște totul. Și 
Lorcan se întrebă dacă, probabil, ar fi fost singura forţă la care 
Maeve și Erawan nu s-ar fi așteptat. 

Dar Maeve - era undeva, pe o navă. 

Urma să se răzbune, să riposteze, să îi facă pe toţi să sufere... 

Rowan izbi flota lui Maeve în primele linii, dezlănţuind furia 
gheții și a vântului său alături de săgețile lor. 

Și, acolo unde puterea lui Rowan se oprea, intervenea cea a 
lui Dorian. 

Imposibilitatea de a câştiga se transformase acum în șansa 
unui nebun. Dacă Whitethorn și ceilalţi ar fi putut să ţină 
rândurile, să rămână pe poziţii. 

Lorcan se trezi căutându-i cu privirea pe Fenrys și pe Gavriel, 
dincolo de nave și de soldaţi. 

Și știu că răspunsul lui Maeve venise când îi urmări înţepenind 
unul după celălalt. Îl zări pe Fenrys sărind din alergare și 
dispărând în aer. Lupul Alb din Doranelle apăru imediat lângă 
Gavriel, apariţia lui din neant făcându-i pe oameni să strige. 


Însă el îl apucă pe Gavriel de braţ și amândoi dispărură din 
nou, cu chipurile încordate. Numai Gavriel reuși să se uite spre 
Lorcan înainte să dispară - cu ochi mari, în semn de 
avertisment. Gavriel îi arătă ceva, după care ei dispărură în 
lumina soarelui și-n spuma mării. 

Lorcan se holbă la locul pe care Gavriel reușise să i-l arate, la 
mica sfidare care, probabil, lăsase o rană adâncă. 

Lui Lorcan i se răci sângele în vene. 

Maeve permitea luptei să izbucnească pe apă, deoarece avea 
alte jocuri în mișcare. Pentru că nu era deloc pe mare. 

Ci pe țărm. 

Gavriel îi arătase nu plaja îndepărtată, ci ţărmul - spre vest, 
întocmai unde o lăsase pe Elide în urmă cu câteva ore. 

lar lui Lorcan nu-i păsă de bătălie, de ceea ce căzuse de acord 
să facă pentru Whitethorn, de promisiunea făcută prinţului. 

Ea fusese prima căreia îi făcuse o promisiune. 

Soldaţii nu fură destul de proști încât să încerce să-l oprească 
în timp ce Lorcan îi predă unuia comanda și luă o barcă. 

Elide nu vedea lupta din locul în care aștepta printre dunele 
de nisip, ierburile de mare șuierând în jurul ei. Dar putea să 
audă strigătele și bubuiturile. 

Ea încercă să nu asculte vacarmul luptei și, în schimb, să o 
implore pe Anneith să-i călăuzească prietenii. Să-l ţină pe Lorcan 
în viaţă și pe Maeve departe de el. 

Dar Anneith stătea pe-aproape, plutind în spatele umărului ei. 

„Vezi, spuse ea, așa cum o făcea mereu. Vezi, vezi, vezi” 

În afară de nisip, iarbă, apă și cer albastru, nu se vedea nimic. 
Nimic în afară de cei opt paznici cărora Lorcan le ordonase să 
rămână cu ea, care stăteau întinși pe dune, părând nici ușuraţi, 
nici deranjaţi că pierdeau lupta furioasă de pe valurile din jurul 
cotului coastei. 

Vocea deveni insistentă. „Uită-te, uită-te, uită-te!” 

Apoi Anneith dispăru cu totul, de fapt, fugi. 

Norii se adunau dinspre mlaștină, îndreptându-se spre soarele 
care începea să răsară. 

Elide se ridică în picioare, alunecând un pic pe duna abruptă. 

Vântul bătu și șuieră printre ierburi - nisipul cald căpătă o 
nuanţă gri și amuţi când norii acoperiră soarele, întunecându-l. 

Ceva se apropia. 


Ceva care știa că Aelin Galathynius îşi trăgea puterea din 
lumina soarelui. De la Mala. 

Lui Elide i se uscă gura. Dacă Vernon ar fi găsit-o aici... nu ar 
mai fi putut scăpa de el. 

Paznicii de pe dunele din spatele ei se agitară, observând 
vântul ciudat și norii, simțind că furtuna care se apropia nu era 
naturală. Aveau să reziste în faţa ilkenilor până la sosirea 
ajutorului? Sau Vernon avea să aducă mai mulţi de data asta? 

Însă Vernon apăru pe plajă ca și când ar fi ieșit dintr-o briză 
trecătoare. 


Capitolul 68 


Era o tortură. 

O agonie să o vadă pe Nehemia, tânără și puternică și 
înţeleaptă, vorbind cu Elena în mlaștină, printre aceleași ruine. 

lar apoi, mai era și cealaltă tortură. 

Că Elena și Nehemia se cunoscuseră și lucraseră împreună. 

Că Elena făcuse aceste planuri în urmă cu o mie de ani. 

Că Nehemia se dusese în Rifthold știind că avea să moară. 

Știind că trebuia să o distrugă pe Aelin - să-și folosească 
moartea ca să o distrugă, astfel încât să poată renunţa la a fi 
asasină și să urce pe tron. 

Lui Aelin și lui Manon li se arătă o altă scenă, a unei 
conversații șoptite la miezul nopţii, în subsolurile castelului de 
cleștar, unde o regină și o prinţesă se întâlneau în secret. Așa 
cum o făceau de câteva luni. 

Regina îi cerea prinţesei să plătească preţul pe care îl oferise 
în mlaștină. Să îşi organizeze propria moarte - să pună totul în 
mișcare. Nehemia o avertizase pe Elena că ea - că Aelin - avea 
să fie distrusă. Mai rău, că urma să se cufunde atât de adânc 
într-un abis al furiei și al disperării, încât nu ar mai fi reușit să 
iasă. Nu drept Celaena. 

Nehemia avusese dreptate. 

Aelin tremura - corpul pe jumătate vizibil îi tremura atât de 
tare, încât crezu că pielea avea să-i cadă de pe oase. Manon se 
apropie și îi oferi, probabil, singura consolare cunoscută 
vrăjitoarei: solidaritatea. 


Ele fixară din nou cu privirea ceața învolburată, unde scenele 
- amintirile - se desfășuraseră. 

Aelin nu era sigură că putea suporta un alt adevăr. O altă 
revelaţie a finalităţii faptului că Elena îi vânduse pe ea și pe 
Dorian zeilor pentru greșeala prostească pe care o făcuse, fără 
să înţeleagă adevăratul scop al Lacătului, cel de a-l închide pe 
Erawan în mormântui lui, decât să-l lase pe Brannon să îi pună 
capăt - și să-i trimită pe zei spre locul pe care îl numeau 
„acasă”, luându-l și pe Erawan cu ei. 

Să îi trimită acasă... folosind cheile ca să deschidă poarta 
Wyrd şi un nou Lacăt care să o închidă pentru totdeauna. 

„Necunoscut este preţul meu.” 

Își folosise puterea, secătuită până la ultima picătură - viaţa - 
ca să făurească acel nou Lacăt. Să-și exercite puterea cheilor 
doar o dată - o singură dată, ca să-i alunge pe toţi, iar apoi să 
închidă poarta pentru totdeauna. 

Amintirile licăriră de jur împrejur. 

Elena și Brannon ţipau unul la celălalt într-o cameră pe care 
Aelin nu o văzuse de zece ani - apartamentul regelui din palatul 
din Orynth, în apartamentul ei - sau unul care ar fi trebuit să îi 
aparţină. Un colier strălucea la gâtul Elenei: Ochiul. Primul 
Lacăt, acum distrus, pe care Elena, acum Regina Adarlanului, 
părea să îl poarte ca pe un fel de memento al prostiei ei, al 
promisiunii făcute acelor zei furioși. 

Cearta cu tatăl ei se înteţi până ce prinţesa plecă, iar Aelin 
știu că Elena nu avea să se mai întoarcă niciodată în palatul 
strălucitor din Nord. 

Apoi, într-o cameră din piatră greu de descris, oglinda 
vrăjitoarei dezvălui o frumuseţe brunetă cu o coroană din stele 
care stătea în faţa Elenei și a lui Gavin, explicându-le cum 
funcţiona oglinda vrăjitoarei - cum avea să păstreze amintirile. 
Rhiannon Crochan îşi făcu apariţia. Manon tresări când o văzu, 
iar Aelin privi între ele. 

Chipul... era același. Chipul lui Manon și al lui Rhiannon 
Crochan. Ultimele regine Crochan - din două ere diferite. 

După aceea, apăru imaginea lui Brannon - singur și cu capul 
în mâini, plângând în faţa unui cadavru înfășurat în giulgiu pe un 
altar din piatră. Silueta încovoiată a unei babe zăcea dedesubt. 


Era Elena, care renunţase la graţia-i nemuritoare, ca să ducă 
o viaţa obișnuită de om alături de Gavin. Brannon încă arăta ca 
la treizeci de ani. 

Brannon, în al cărui păr blond-roșcat strălucea căldura a o mie 
de forje, mârâi, dezgolindu-și dinţii când sfărâmă un disc de 
metal pe o nicovală, mușchii spatelui său unduindu-se sub 
pielea aurie când lovi neîncetat. 

Când făuri Amuleta din Orynth. 

Când puse o bucată de piatră neagră de ambele părţi și apoi 
o fixă, sfidarea citindu-i-se în tot trupul. 

Apoi scrise mesajul cu semne Wyrd pe spate. 

Un singur mesaj. 

Pentru ea. 

Pentru adevărata lui moștenitoare, dacă pedeapsa Elenei și 
promisiunea făcută zeilor aveau să fie împlinite. Pedeapsa și 
promisiunea care îi separase. Pe care Brannon nu putea și nu 
voia să le accepte. Nu câtă vreme mai avea putere. 

„Necunoscut este preţul meu”. Scris chiar acolo - cu semne 
Wyrd. Cea care purta semnul lui Brannon, semnul copilului fără 
nume, născut din flori... Ea avea să fie preţul plătit pentru a 
pune capăt acestui lucru. 

Mesajul de pe spatele Amuletei din Orynth era singurul 
avertisment pe care i-l putea oferi, singura scuză pentru ceea ce 
făcuse fiica lui cu toate că, înăuntru, conţinea un secret atât de 
îngrozitor, încât nimeni nu trebuia să-l cunoască și care nu 
putea fi spus nimănui. 

Dar aveau să existe indicii. Pentru ea. Ca să termine ceea ce 
începuseră ei. 

Brannon construi mormântul Elenei cu propriile mâini și gravă 
și mesajele pentru Aelin. 

Ghicitorile și indiciile. Cele mai bune pe care putea să i le 
ofere ca să-i explice adevărul și, în același timp, să ascundă 
cheile de ochii lumii, de puterile care le-ar fi folosit ca să 
domnească și să distrugă. 

Apoi făuri metalul ciocănelului pentru ușă, Mort, dăruit 
Crochan, care-i atinse ușor obrazul regelui cu mâna înainte de a 
pleca din mormânt. 

Rhiannon nu era prezentă când Brannon ascunse bucata de 
piatra neagră sub bijuteria din coroana Elenei - a doua cheie 
Wyrd. 


Sau când o lăsă pe Damaris în postamentul ei, în apropierea 
celui de-al doilea sarcofag, pentru regele muritor pe care îl 
urâse și pe care cu greu îl suportase, dar în prezenţa căruia îşi 
reprimase sila, de dragul fiicei lui. Chiar dacă Gavin îi luase fiica, 
fiica sufletului său, departe de el. 

Ultima cheie... 

Se duse în templul Matei, locul în care îşi dorise, de la bun 
început, să pună capăt lucrurilor. 

Focul curgător din jurul templului era un cântec în sângele lui, 
o chemare. O întâmpinare. 

Doar cei cu darurile lui - cu darurile ei - puteau intra aici. Nici 
măcar preotesele nu puteau ajunge pe insula din mijlocul râului 
de foc. Numai moștenitorul ar fi putut să o facă. Sau oricine ar fi 
deţinut o altă cheie. 

Așadar, puse cheia rămasă sub o lespede de piatră. 

Și, după aceea, intră în râul de foc, în inima arzândă a iubitei 
lui, iar Brannon, Regele Terrasenului, Lordul Focului, nu mai ieși 
niciodată. 

Aelin nu știa de ce o surprindea faptul că era capabilă să 
plângă în corpul acesta. Că trupul putea să verse lacrimi. 

Dar Aelin le vărsă pentru Brannon, care știa ce le promisese 
Elena zeilor - și se împotrivise cu furie, cedând povara unuia 
dintre descendenţii lui. 

Branon făcuse tot ce-i stătea în puteri pentru ea. Ca să 
domolească lovitura acelei promisiuni, dacă nu-i putea schimba 
cursul. Să-i dea lui Aelin o șansă să lupte. „Necunoscut este 
preţul meu.” 

— Nu înţeleg ce înseamnă asta, spuse încet Manon. Aelin nu 
știa cum să-i spună. Ea nu reușise să-i zică lui Rowan. Elena 
apăru, la fel de reală ca ele și se uită în lumina aurie și tot mai 
slabă din templul Matei, când amintirea dispăru. 

— Îmi pare rău, îi spuse ea lui Aelin. 

Apropierea Elenei o făcu pe Manon să înţepenească și să se 
retragă un pas de lângă Aelin. 

— A fost singura cale, îi explică Elena. În ochii ei se citea o 
suferinţă adevărată. Regretul. 

— Faptul că am fost aleasă a fost o alternativă sau ai făcut-o 
doar ca să cruţi neamul preţios al lui Gavin? Vocea lui Aelin era 
dură și răutăcioasă. La urma urmelor, de ce să verși sângele 


Havilliard, când poţi să revii la vechile obiceiuri și să alegi pe 
altcineva să ducă povara? 

Elena tresări. 

— Dorian nu era pregătit. Tu erai. Am ales împreună cu 
Nehemia ca să ne asigurăm că lucrurile decurg conform 
planului. 

— Conform planului, repetă șoptit Aelin. Conform tuturor 
intrigilor tale de a mă face să îndrept porcăria pe care ai 
început-o prin furt și lașitate? 

— Ei au vrut să sufăr, spuse Elena. Și am suferit. Faptul că am 
știut că tu trebuie să faci asta, să porţi povara... Mi-a sfâșiat 
constant și fără încetare sufletul timp de o mie de ani. Mi-a fost 
atât de ușor să spun „da”, să-mi imaginez că vei fi o străină, 
cineva care nu va trebui să știe adevărul, ci doar să se afle în 
locul potrivit cu darul potrivit și totuși... și totuși m-am înșelat. 
M-am înșelat atât de mult. Elena îşi ridică braţele în faţă, cu 
palmele în sus. Credeam că Erawan urma să se ridice și că 
lumea îl va înfrunta. Nu am știut... Nu am știut că bezna se va 
pogori. Nu am știut că tărâmul tau va suferi. Că va suferi cât am 
încercat să-l feresc pe al meu de suferinţă. Și s-au auzit atât de 
multe voci... atât de multe voci chiar înainte de cucerirea 
Adarlanului. Vocile m-au trezit. Vocile celor care îşi doreau un 
răspuns, care voiau ajutor. Privirea Elenei se îndrepta spre 
Manon, apoi din nou spre ea. Erau din toate regatele, din toate 
rasele. Oameni, vrăjitoare, fae... Dar au ţesut o tapiserie a 
visurilor, în care toţi cereau un singur lucru... O lume mai bună. 
Apoi te-ai născut. Și, cu flacăra aceea, ai fost răspunsul la 
întunericul care se aduna. Flacăra tatălui meu și puterea mamei 
mele - renăscute în sfârșit. Și tu erai puternică, Aelin. Atât de 
puternică și atât de vulnerabilă totodată. Nu în faţa 
amenințărilor exterioare, ci în faţa amenințărilor din propria-ţi 
inimă, a izolării de puterea ta. Dar unii au știut cine ești și ce 
puteai oferi. Părinţii tăi, curtenii lor, fratele bunicului tău... și 
Aedion. Aedion știa că ești Regina Promisă fără să știe ce 
înseamnă asta, fără să știe ceva despre tine, sau despre mine, 
sau ce am făcut ca să-mi cruţ poporul. 

Cuvintele o loviră ca niște pietre. 

— Regina Promisă, spuse Aelin, dar nu lumii, ci zeilor - 
cheilor. Ca să plătească preţul. Ca să fie sacrificiul lor pentru a 
bloca, în sfârșit, cheile în poartă. 


Deanna apăruse nu doar ca să-i spună cum să folosească 
oglinda, ci ca să-i aducă aminte că le aparţinea lor și că le era 
datoare. 

Aelin spuse prea încet: 

— În noaptea de pe râul Florine nu am supravieţuit din 
întâmplare, nu-i așa? 

Elena scutură din cap. 

— Noi nu am... 

— Nu, izbucni Aelin. Arată-mi! 

Elena înghiţi în sec, dar apoi ceața deveni neagră și colorată 
și până și aerul din jurul lor îngheţă. 

Crengi rupte, respiraţii sacadate întrerupte de suspine, pași 
ușori trecând printre mărăcini și tufișuri. Mersul zgomotos al 
unui cal care se apropia 

Aelin îşi impuse să rămână nemișcată când pădurea 
cunoscută și îngheţată apăru exact așa cum şi-o amintea ea. 
Când apăru ea, atât de mică și de tânără, cu cămașa albă de 
noapte ruptă și murdară, cu părul zburlit, cu ochii strălucindu-i 
de groază și cu o suferinţă atât de mare, încât o distrusese 
complet. Grăbindu-se să ajungă la râul învolburat de dincolo, la 
pod... 

Pe partea cealaltă erau stâlpii și pădurea. Refugiul ei... 

Manon înjură încet când Aelin Galathynius se aruncă printre 
stâlpii podului și îşi dădu seama că podul fusese rupt... și plonjă 
în râul agitat și pe jumătate îngheţat de dedesubt. 

Ea uitase cât de mare era distanţa și cât de violent era râul 
negru, braţele albe fiindu-i luminate de luna ca de gheaţă. 

Întunericul și liniștea înlocuiră imaginea, iar ele se rostogoliră 
de nenumărate ori când râul le izbi cu furie. 

— Au murit atât de mulţi, şopti Elena când ei urmăriră cum 
Aelin era aruncată, învârtită și trasă în jos de râu. Frigul era 
nimicitor. Atâţia morţi și atâtea lumini stinse, spuse Elena, cu 
vocea spartă. Tu erai atât de mică. Și ai luptat... ai luptat din 
răsputeri. 

Și, iat-o, apucând apa, agitându-se și lovind cu picioarele, 
încercând să iasă la suprafaţă, la aer, simțind că plămânii 
începeau să i se încingă, simțind presiunea din ce în ce mai 
mare... 

Lumina pâlpâi din Amuleta din Orynth care-i atârna la gât, 
simbolurile verzui șuierând ca bulele în jurul ei. 


Elena îngenunche, urmărind cum amuleta strălucea sub apă. 

— Ei au vrut să te iau, chiar atunci. Aveai Amuleta din Orynth, 
toată lumea credea că ai murit, iar inamicul era distras de 
măcel. Puteam să te iau, să te ajut să dai de urma celorlalte 
două chei. Mi s-a permis să te ajut - să fac atâta lucru. Și, după 
ce le-aș fi obţinut pe celelalte două, ar fi trebuit să te oblig să 
făurești un nou Lacăt. Să te folosesc până la ultima picătură ca 
să făuresc Lacătul, să invoc poarta, să pun din nou cheile în ea, 
să-i trimit acasă și să termin cu toate. Aveai destulă putere, 
chiar și atunci. Ai fi murit dacă ai fi făcut-o dar oricum erai 
probabil moartă. Așa că m-au lăsat să ocup un corp, ca să te 
iau. 

Elena respira sacadat când o siluetă plonja în apă. O femeie 
moașă cu păr argintiu, îmbrăcată cu o rochie antică. Ea o apucă 
pe Aelin de talie, ridicând-o tot mai sus. 

Ele ajunseră la suprafaţa râului întunecat, zgomotos și agitat 
iar ea nu putu decât să apuce bușteanul în care o împinsese 
Elena, să-și înfigă unghiile în lemnul ud și să se agaţe de el în 
timp ce era purtată în aval, departe în noapte. 

— Am ezitat, şopti Elena. Te-ai agăţat de buștean cu toată 
forţa. Chiar dacă ţi s-a luat tot, ai continuat să lupţi. Nu ai cedat. 
lar ei mi-au spus să mă grăbesc, deoarece, chiar și atunci, 
puterea lor de a mă ţine în trupul solid ceda. Mi-au spus doar să 
te iau și să plec, dar... am ezitat. Am așteptat până ce ai ajuns 
pe malul râului. 

Noroiul, păpurișul și copacii se iveau deasupra, iar zăpada 
încă acoperea dealul abrupt al malului. 

Aelin îşi urmări urcușul de-a bușilea pe mal, centimetru cu 
centimetru dureros, și simţi urma îngheţată de noroi de sub 
unghii; îşi simţi corpul distrus și îngheţat când se trânti pe 
pământ și tremură, fără încetare. 

Simti cum frigul ucigător o învălui când Elena urcă pe mal, 
lângă ea. 

Când Elena se întinse spre ea, strigându-i numele, frigul și 
șocul instalându-se... 

— Credeam că înecul era pericolul, şopti Elena. Nu mi-am dat 
seama că din cauză că ai stat atât de mult timp în frig... 

Buzele i se albăstriseră. Aelin urmări cum pieptul mic i se tot 
înălţă și cobori... 

Și, apoi, cum nu se mai mișcă. 


— Ai murit, şopti Elena. Ai murit chiar acolo. Ai luptat din 
răsputeri, iar eu te-am dezamăgit. Și în momentul acela nu mi-a 
mai păsat că i-am dezamăgit din nou pe zei, că mi-am încălcat 
promisiunea de a îndrepta lucrurile și tot așa. Nu m-am gândit 
decât la cât este de nedrept... Lacrimile curgeau pe obrajii 
Elenei. Nici măcar nu ai apucat să trăieşti, să primeşti o șansă... 
Și toţi oamenii care și-au dorit și au așteptat o lume mai buna... 
Nu aveai să fii acolo ca să le-o oferi. 

O, pe toţi zeii! 

— Elena, şopti Aelin. 

Regina Adarlanului suspină în mâini, în vreme ce versiunea ei 
de odinioară o scutură pe Aelin, de nenumărate ori. Incercând 
să o trezească, încercând să resusciteze micul trup care cedase. 

— Nu am putut să permit și să îndur așa ceva. Nu de dragul 
zeilor, ci... de dragul tău, spuse Elena cu o voce răgușită. 

Lumina care licări în palma Elenei îi învălui braţul și apoi tot 
trupul. Era o flacără. Ea o îmbrăţișă pe Aelin, căldura topind 
zăpada din jurul lor și uscându-i părul acoperit de gheaţă. 

Buzele albastre căpătară o nuanţă roz, iar pieptul care 
încetase a se mai mișca se ridică acum. 

Întunericul dispăru în lumina gri a răsăritului. 

— lar apoi, i-am sfidat. 

Elena o lasă în păpuriș și se ridică, scrutând râul și lumea. 

— Ştiam cine are o proprietate în apropierea râului, atât de 
departe de casa ta încât părinţii tăi i-au tolerat prezenţa, câtă 
vreme nu a fost destul de prost să facă probleme. 

Elena, ca un licăr de lumină, îl trezi pe Arobynn dintr-un somn 
adânc, în fosta lui reședință din Terrasen. Ca și când ar fi fost în 
transă, el îşi puse cizmele, părul roșcat strălucindu-i în lumina 
răsăritului, încălecă un cal și plecă în pădure. 

Ce tânăr era fostul ei stăpân! Doar cu câţiva ani mai în vârstă 
decât ea, acum. 

Calul lui Arobynn se opri ca și când o mână invizibilă ar fi tras 
de frâu, iar asasinul scrută râul învolburat, copacii, parcă în 
căutarea a ceva despre care nici măcar nu știa că era acolo. 

Dar acolo era Elena, invizibilă ca lumina soarelui, ghemuită în 
păpuriș, când Arobynn zări mica siluetă murdară și inconștientă 
de ne malul râului. El sări de pe cal cu graţia unei feline, 
scoţându-și mantia când îngenunche în noroi și căută să vadă 
dacă ea respira. 


— Ştiam ce este și ce era probabil să-ţi facă. Cum te va 
antrena. Dar era mai bine decât să fii moartă. Și m-am gândit 
că, dacă supravieţuiai, dacă deveneai puternică, dacă aveai 
șansa să ajungi la maturitate, poate reușeai să le dai oamenilor 
care și-au dorit și au visat la o lume mai bună, cel puţin o șansă. 
Să-i ajuţi - înainte ca datoria să fie cerută din nou. 

Mâinile lui Arobynn ezitară când observă Amuleta din Orynth 
EI îi scoase amuleta de la gât și o puse în buzunar. Ușor, o luă în 
braţe și o purtă pe mal, spre calul care îl aștepta. 

— Erai atât de tânără, spuse din nou Elena. Și, mai presus de 
visători, mai presus decât datoria... am vrut să-ţi ofer timp. Ca 
măcar să afli cum este să trăiești. 

— Care a fost preţul, Elena? întrebă Aelin cu o voce răgușită. 
Ce ţi-au făcut pentru asta? 

Elena se cuprinse cu braţele când imaginea se înceţoșă, iar 
Arobynn urcă pe cal, cu Aelin în braţe. Ceaţa se învolbură din 
nou. 

— Când se va sfârși, reuși Elena să spună, și eu voi pleca. 
Pentru timpul pe care ţi l-am oferit, la finalul jocului, sufletul 
meu se va contopi din nou în întuneric. Nu am să-i mai văd 
niciodată pe Gavin, pe copiii sau prietenii mei... Am să dispar. 
Pentru totdeauna. 

— Ai știut asta înainte să... 

— Da. Ei mi-au spus, de nenumărate ori. Dar... nu am putut. 
N-am putut să fac altfel. 

Aelin îngenunche în faţa reginei și-i cuprinse faţa pătată de 
lacrimi în palme. 

— Necunoscut este preţul meu, spuse Aelin. 

Elena dădu din cap. 

— Oglinda este doar... o oglindă. Un șiretlic să te aducă aici. 
Ca să poţi înţelege tot ce am făcut. „Doar o bucăţică de metal și 
sticlă” spusese Elena când Aelin o invocase în Golful Craniului. 
Dar acum ești aici și ai văzut. Acum înţelegi preţul. Ca să 
făurești un nou Lacăt, ca să pui cele trei chei înapoi în poartă... 

Un semn străluci pe fruntea lui Aelin, încălzindu-i pielea. 
Semnul bastardului lui Brannon. 

Semnul celor fără nume. 

— Sângele Matei trebuie vărsat - puterea ta trebuie 
consumată. Fiecare picătură de magie, de sânge. Tu ești preţul 


ce trebuie plătit pentru a face un nou lacăt și a bloca în poartă 
cheile. Ca să întregești poarta Wyrd. 

— Știu, rosti Aelin încet. 

Știa deja de ceva timp. 

Se pregătise pentru asta cât de bine putuse, pregătind 
lucrurile pentru ceilalţi. 

— Am două chei, îi spuse Aelin reginei. Dacă am să o găsesc 
pe a treia, dacă am să o fur de la Erawan... ai să vii cu mine? Să 
mă ajuţi să pun capăt lucrurilor o dată pentru totdeauna? 

„Ai să vii cu mine ca să nu fiu singură?” 

Elena dădu din cap, dar şopti: 

— Îmi pare rău. 

Aelin îşi luă mâinile de pe faţa reginei și respiră adânc și 
tremurat. 

— De ce nu mi-ai spus de la început? 

Avea sentimentul vag că, în spatele lor, Manon evalua situaţia 
în tăcere. 

— Abia ieșeai din robie, spuse Elena. Abia rezistai, încercând 
atât de mult să pretinzi că ești încă puternică și întreagă. Doar 
atât am putut să fac pentru a te călăuzi, pentru a te înghionti pe 
calea cea bună. Oglinda a fost făcută și ascunsă ca, într-o zi, să- 
ti arate toate astea. Intr-un fel în care eu nu puteam - nu aș fi 
reușit să rezist doar câteva minute. 

— De ce mi-ai spus să mă duc în Wendlyn? Maeve este o 
ameninţare la fel de mare ca și Erawan. 

Ochii albaștri de gheaţă îi întâlniră în sfârșit pe ai ei. 

— Știu. Maeve îşi dorește de mult să aibă din nou cheile. Tatăl 
meu credea că și le dorește nu doar ca să cucerească, ci pentru 
ceva mai întunecat, mai rău. Nu știu de ce a început să le caute 
doar după ce ai sosit. Dar te-am trimis în Wendlyn ca să te 
vindeci. Și ca să-l... găsești pe el. Pe cel care te-a așteptat atât 
de mult timp. 

Inima lui Aelin se frânse. 

— Rowan. 

Elena dădu aprobator din cap. 

— El era o voce în neant, un visător ascuns și tăcut. La fel 
erau și tovarășii lui. Dar prinţul fae era... 

Aelin îşi reprimă suspinul. 

— Știu. Știu de mult timp. 


— Am vrut să simţi și acea bucurie, şopti Elena. Oricât de 
scurtă. 

— Am simţit-o, reuși Aelin să spună. Mulţumesc. 

Elena îşi acoperi faţa la aceste cuvinte, tremurând. Dar, după 
o clipă, ea o studie pe Aelin și apoi pe Manon, care încă urmărea 
în tăcere. 

— Puterea oglinzii vrăjitoarei scade; nu o se va mai ţină aici 
mult timp. Te rog - permite-mi să-ţi arăt ce trebuie făcut. Cum 
să îndrepţi lucrurile. Nu ai să mai poţi să mă vezi după aceea, 
dar... am să fiu cu tine. Până la sfârșit, la fiecare pas, am să fiu 
cu tine. 

Manon nu făcu decât să pună mâna pe sabie. Aelin înghiţi în 
sec și spuse: 

— Atunci, arată-mi! 

Așa că Elena îi arătă. Și, după ce termină, Aelin tăcu. Manon 
se plimba, mârâind încet. 

Dar Aelin nu se împotrivi când Elena se aplecă să o sărute pe 
frunte, pe semnul nenorocit pe care-l avea de o viaţă întreagă, 
ca o vită, însemnată ca să fie măcelărită. 

Semnul lui Brannon. Semnul copilului din flori... al celor fără 
nume. 

„Necunoscut este preţul meu”. Ca să le cumpere un viitor, ea 
avea să-l plătească. 

Făcuse tot posibilul să pună lucrurile în mișcare ca să se 
asigure că, odată ce ar fi dispărut, ajutorul tot ar fi sosit. Era 
singurul lucru pe care putea să li-l ofere, ultimul ei dar pentru 
Terrasen. Pentru cei pe care îi iubea cu inima ei de foc sălbatic. 

Elena o mângâie pe obraz. Apoi antica regină şi ceața 
dispărură. 

Lumina soarelui le inundă, orbindu-le pe Aelin și pe Manon 
atât de puternic, încât ele șuierară și se izbiră una în cealaltă. 
Sarea mării, șuierul valurilor din apropiere și foșnetul ierburilor 
de mare le întâmpinară. Și, la distanţă, vuietele și strigătele unui 
război. 

Se aflau la marginea mlaștinii, chiar pe buza mării, iar lupta 
se dădea în larg. Cumva, călătoriseră în ceaţă... 

Râsetul ușor al unei femei șerpui prin iarbă. Aelin cunoștea 
râsetul acela. 

Și îşi dădu seama că poate nu călătoriseră prin ceaţă... 


Ci fuseseră poziţionate acolo. De forţele care acționau, de zeii 
care urmăreau. 

Ca să stea pe câmpul nisipos din faţa mării de turcoaz, a 
gărzilor moarte în armurile din Briardiff, măcelărite și încă 
sângerând pe dunele din apropiere, ca să stea în faţa Reginei 
Maeve a fiinţelor fae. 

Elide Lochan era în genunchi în faţa ei - cu sabia unui 
războinic fae la gât. 


Capitolul 69 


Aedion înfruntase armate, înfruntase moartea de mai multe 
ori decât îşi putea aminti, dar asta... 

In ciuda celor făcute de Rowan... navele inamice tot îi 
copleșeau. 

Lupta dintre nave devenise prea periculoasă, iar mânuitorii 
magiei prea conștienți de Lysandra, încât să-i permită să atace 
pe sub valuri. 

Ca  leopard-fantomă, lupta acum brutal lângă Aedion, 
doborându-i pe toţi războinicii fae care încercau să le abordeze 
nava. Pe toţi soldaţii care reușeau să pătrundă prin protecţia 
slăbită a magiei lui Rowan și a lui Dorian. 

Tatăl lui plecase. La fel și Fenrys și Lorcan. El îşi văzuse ultima 
dată tatăl pe puntea pupei de pe una dintre navele care se 
aflaseră sub comanda sa, cu o sabie în fiecare mână, Leul fiind 
pregătit să ucidă. Și, de parcă i-ar fi simţit privirea lui Aedion, un 
zid de lumină aurie îl învăluise. 

Aedion nu era prost să îi ceară lui Gavriel să-l îndepărteze. 
Scutul se tot mișcora, până ce îl acoperi pe Aedion ca o a doua 
piele. 

După câteva minute, Gavriel nu mai era - dispăruse. Dar 
scutul magic rămăsese. 

Acela fusese începutul virajului brusc pe care îl făcuseră, 
întorcându-se să se apere când lupta copleșitoare a 
nemuritorilor împotriva muritorilor se lăsă cu victime în flota lor. 

El era sigur că Maeve avea o legătură cu asta. Dar căţeaua nu 
era problema lui. 

Problema lui era flota care îl înconjura; și faptul că soldaţii 
inamici pe care îi ataca erau foarte bine antrenați și nu se lăsau 


ușor doborâţi. Problema lui era că-l durea mâna cu care ţinea 
sabia, că scutul lui era plin de săgeți și îndoit și că tot mai multe 
nave se vedeau la distanţă. 

Nu îşi permise să se gândească la Aelin, la locul în care se afla 
ea. Instinctele fae i se ascuţiră la magia lui Rowan și a lui Dorian 
care se înălţă și izbi apoi rândurile inamice. Navele se distruseră 
în urma acelei puteri; războinicii se înecară sub greutatea 
armurii lor. 

Propria lor navă se clătină înapoi dinspre cea pe care o 
atacaseră mulţumită fluxului de putere, iar Aedion folosi răgazul 
ca să se întoarcă spre Lysandra. Sângele din rănile lui și din cele 
pe care le făcuse îl acoperea, amestecându-se cu transpiraţia 
care îi curgea pe piele. El îi spuse creaturii metamorfice: 

— Vreau să fugi. 

Lysandra întoarse un cap flocos spre el, mijind ușor ochii de 
un verde deschis. Sângele proaspăt îi picură din bot pe 
scândurile de lemn. 

Aedion se uită în continuare în ochii ei. 

— Ai să te transformi într-o pasăre, într-o molie sau într-un 
pește - chiar nu contează în ce-şi ai să pleci. Să fugi dacă vezi 
că urmează să fim înfrânți. E un ordin. 

Ea șuieră ca și când i-ar fi spus: „Nu-mi dai tu mie ordine!” 

— Tehnic vorbind, sunt superiorul tău, spuse el, lovind scutul 
cu sabia ca să îndepărteze două săgeți în timp ce se clătinară 
din nou spre o altă navă plină cu războinici fae odihniţi. Deci ai 
să fugi. Sau am să te iau la bătaie în Lumea de Dincolo. 

Lysandra veni spre el. Un bărbat mai slab s-ar fi îndepărtat de 
un prădător atât de mare, care se apropia. Unii dintre soldaţii lui 
chiar o făcură. 

Insă Aedion rămase pe loc atunci când ea se ridică pe 
picioarele din spate, punându-și labele mari pe umerii lui, și îşi 
apropie faţa însângerată de felină de a lui. Mustăţile ude îi 
zvăcniră. Lysandra se aplecă și îşi băgă botul în obrazul și în 
gâtul lui. 

Apoi se întoarse la locul ei, sângele pleoscăind sub labele-i 
silenţioase. Când ea catadicsi să îi arunce o privire, scuipând 
sânge pe punte, Aedion spuse încet: 

— Data viitoare, să faci asta ca femeie. 

Drept răspuns, ea dădu ușor din coada pufoasă. 


Însă nava lor se clătină înapoi spre ultimul lor atacator. 
Temperatura scăzu, iar Aedion nu știa dacă asta se întâmpla din 
cauza lui Rowan, a lui Dorian sau a unuia dintre nobilii 
Whitethorn. Ei fuseseră norocoși că Maeve adusese o flotă ai 
cărei mânuitori de magie se trăgeau, în mare parte, din familia 
lui Rowan. 

Aedion se pregăti, îndepărtându-și picioarele când vântul și 
gheaţa sfâșiară liniile inamice. Soldaţii fae, poate cei pe care îi 
comandase chiar Rowan, ţipară, dar Rowan și Dorian loviră 
necruţător. 

Linie după linie, Rowan și Dorian îşi aruncară puterea asupra 
flotei lui Maeve. 

Totuși mai multe nave trecură pe lângă ei, atacându-i pe 
Aedion și pe ceilalţi. Ansel din Briardiff ţinu flancul stâng, iar... 
liniile rămaseră pe loc. Chiar dacă flota lui Maeve tot îi copleșea 
numeric. 

Primul soldat fae care sări peste balustrada navei lor se 
îndreptă direct spre Lysandra. 

Fu ultima greșeală pe care o făcu masculul. 

Ea sări, aplecându-se pe el și îl apucă de gât. 

Oasele scârţâiră și sângele ţâșni. 

Aedion făcu un salt înainte, ca să-l atace pe următorul soldat 
care trecu peste balustradă, tăind căângile care se boltiră și 
căzură. 

Aedion se relaxa într-un calm ucigător, cu un ochi la creatura 
care dobora soldat după soldat, scutul auriu al tatălui său 
rezistând și în jurul ei. 

Moartea căzu peste ei. 

Aedion nu-și permise să se gândească la câţi mai rămâneau. 
La cât de mulţi doborâseră Rowan și Dorian, la epavele navelor 
lor care se scufundau în jurul lor, sângele și resturile sufocând 
marea. Așadar, Aedion continuă să ucidă. 

Și să ucidă. 

Și să tot ucidă. 


Pe Dorian îl ardea gâtul când respira, magia lui era lentă, o 
durere de cap îi pulsa la tâmple, dar el continua să-și dezlănţuie 
puterea asupra liniilor inamice, în timp ce soldaţii luptau și 
mureau în jurul lui. 


Atât de mulţi. Atât de multi războinici instruiți, dintre care 
prea puţini erau binecuvântaţi cu magie - și o folosiseră ca să 
treacă de ei. 

El nu îndrăzni să vadă cum se descurcau ceilalţi. Nu auzea 
decât strigătele și mâărâiturile de furie, ţipetele muribunzilor, 
lemnul care scârțâia și funiile care se rupeau. Norii se formaseră 
și se adunaseră deasupra, blocând soarele. 

Magia lui cântă când le curmă viaţa soldaţilor, când se scaldă 
în moartea lor. Dar tot se ofilea. El pierduse noţiunea timpului. 

Totuși ei continuau să vină. Și Manon și Aelin tot nu se 
întorseseră. 

Rowan apără prima linie, cu armele înclinate, pregătite pentru 
soldaţii care ar fi fost suficient de proști, încât să se apropie. Dar 
prea mulţi treceau de magia lor. Prea mulţi îi copleșeau acum. 

Imediat ce se gândi la asta, strigătul de durere al lui Aedion 
traversă valurile, urmat de unul de furie. Oare Aedion... 

Gustul de cupru al sângelui îi umplu gura lui Dorian - era 
semnul epuizării. Un alt strigăt, profund și strident, spintecă 
lumea. Dorian se pregăti, adunându-și magia poate pentru 
ultima dată. 

Strigătul se auzi din nou când o siluetă mare se îndreptă în 
jos, cu viteză, din norii denși. Era un balaur. Un balaur cu aripi 
strălucitoare. 

Si, în spatele lui, coborând spre flota fae cu o încântare 
răutăcioasă, zburau alţi doisprezece. 


Capitolul 70 


Lysandra cunoștea strigătul acela. 

lar apoi Abraxos apăru plonjând din norii grei, urmat de alţi 
doisprezece balauri încălecaţi de vrăjitoarele Dinţi-De-Fier. 

— Nu trageţi! le strigă Rowan, de la o distanţă de șase nave, 
arcașilor care îşi îndreptaseră cele câteva săgeți rămase spre 
vrăjitoarea cu păr auriu din apropierea lui Abraxos, balaurul ei 
de un albastru-deschis scoțând un strigăt de luptă. 

Celelalte vrăjitoare și balaurii lor dezlănţuiră iadul asupra 
creaturilor fae, spulberând liniile convergente, rupând funiile 
cângilor, câştigându-le o clipă de răgaz. Cum de știau pe cine să 
atace, de care parte să lupte... 


Abraxos și alţi unsprezece se înclinară spre nord cu o mișcare 
lină, apoi plonjară către panicata flotă inamică. Totuși, călăreaţa 
blondă se îndreptă spre nava Lysandrei, balaurul ei albastru 
aterizând grațios la provă. 

Vrăjitoarea frumoasă, cu o fâșie de piele neagră împletită pe 
frunte, strigă oricui putea s-o audă: 

— Unde este Manon Cioc-Negru? 

— Cine ești? întrebă Aedion răgușit. 

Dar recunoaşterea i se citi în ochi ca și când și-ar fi amintit de 
ziua de la templul lui Temis... 

Vrăjitoarea zâmbi, dezgolindu-și dinţii albi, fierul licărindu-i în 
vârfurile degetelor. 

— Asterin Cioc-Negru la dispoziţia ta! Ea scrută navele în 
formaţie de luptei. Unde este Manon? Abraxos ne-a condus... 

— Este o poveste lungă, dar ea este aici, strigă Aedion 
acoperind  vacarmul. Lysandra se strecură mai aproape, 
măsurând din ochi vrăjitoarea și sabatul care făcea acum 
prăpăd printre liniile fae. Tu și Cele Treisprezece ale tale ne-aţi 
salvat fundurile, vrăjitoareo, spuse Aedion, iar eu am să-ţi spun 
tot ce vrei să știi! 

Ea îi zâmbi șiret și îşi înclină capul. 

— Atunci, o să curăţăm câmpul pentru tine. 

Apoi Asterin și balaurul se ridicară în aer și ţâșniră printre 
valuri, îndreptându-se spre locul în care luptau celelalte. 

La apropierea lui Asterin, balaurii și călăreţele se retraseră, 
ridicându-se la înălţime și intrând în formaţie, ca un ciocan gata 
să lovească. 

Soldaţii fae știau asta. Ei începură să-și ridice scuturile slabe, 
trăgând frenetic spre ele, panica făcându-i să ţintească 
neglijent. Dar balaurii erau protejaţi de o armură - de una 
frumoasă și eficientă. 

Cele Treisprezece râseră de inamici când intrară în flancul 
sudic. 

Lysandra îşi dori să fi avut puterea de a se transforma măcar 
pentru o ultimă dată, ca să li se alăture în distrugerea glorioasă. 

Cele Treisprezece adunară navele panicate între ele și le 
spulberară folosindu-și toate armele din arsenal - balaurii, 
săbiile, dinţii de fier. Cine trecea de ele era întâmpinat de 
compasiunea brutală a magiei lui Rowan și a lui Dorian. 


Lysandra întâlni chipul stropit cu sânge al lui Aedion. Prinţul 
general rânji în felu-i caracteristic, insolent, făcând-o să simtă 
un fior mai puternic decât setea de sânge. 

— Nu vrem ca vrăjitoarele să ne pună într-o lumină proastă, 
nu-i așa? 

Lysandra rânji și ea și se avântă din nou în luptă. 


Nu mai erau mulţi. 

Magia lui Rowan era forţată la maximum - iar panica lui, un 
strigăt slab în cotloanele minţii - dar el continuă să atace, 
continuă să lovească tare cu săbiile în orice trecea de vântul și 
de gheaţa lui sau de exploziile de putere brută și necontrolată 
ale lui Dorian. Fenrys, Lorcan și Gavriel fugiseră în urmă cu o oră 
sau cu o veșnicie, dispărând spre locul în care, fără îndoială, îi 
chemase Maeve, dar flota rezista. Oricine ar fi fost oamenii lui 
Ansel din Briarchiff, nu se temeau de războinicii fae. Și nu erau 
străini de vărsarea de sânge. Nici oamenii lui Rolfe. Niciunul 
dintre ei nu fugi. 

Cele Treisprezece continuară să aducă prăpădul asupra flotei 
panicate a lui Maeve. Asterin Cioc-Negru dădu ordine la 
înălţime, cele douăsprezece vrăjitoare rupând liniile inamice cu 
o hotărâre feroce și inteligentă. Dacă așa lupta un sabat, atunci, 
o armată întreagă... 

Rowan scrâșni din dinţi când ultimele nave hotărâră să fie mai 
inteligente decât însoțitorii lor morţi și începură să se 
îndepărteze. Dacă Maeve le ordona să se retragă... 

Păcat! Mare păcat! Avea să-și trimită nava proprie în 
adâncuri. 

El îi fluieră lui Asterin când ea trecu din nou pe deasupra, 
adunându-le pe Cele Treisprezece și, la rândul ei, îi fluieră 
confirmarea. Cele Treisprezece porniră după flota care fugea. 

Lupta se domoli, valurile roșii fiind încărcate de resturile care 
pluteau pe lângă ei, duse de fluxul rapid. 

Rowan îi ordonă căpitanului să ţină liniile și să se ocupe de 
orice prostie ar fi încercat flota lui Maeve, dacă vreuna dintre 
nave ar fi hotărât să nu fugă. 

Cu picioarele care-i tremurau și braţele care îi dârdâiau atât 
de rău încât se temea că, dacă ar fi lăsat jos armele, nu ar mai fi 
fost în stare să le ridice, Rowan se transformă și zbură la 
înălţime. 


Verii lui se alăturaseră Celor Treisprezece în urmărirea flotei 
care încerca acum să fugă. El evită impulsul de a număra. Dar 
Rowan zbură mai sus, scrutând. 

Lipsea o navă. 

O navă pe care navigase, la care lucrase și pe care luptase 
războaiele trecute și în călătorii. 

Nava personală de luptă a lui Maeve, Privighetoarea, 
dispăruse. Nu în flota care se retrăgea, apărându-se de nobilii 
Whitethorn și de Cele Treisprezece. 

Nu în epavele care se scufundau acum în apă. 

Lui Rowan, sângele i se răci în vene, dar se avântă repede și 
puternic spre nava lui Aedion și a Lysandrei, unde sângele 
închegat acoperea atât de bine puntea, încât se undui când el 
se transformă și ateriză. 

Aedion era acoperit de sângele lui și de al altora, iar Lysandra 
îşi golea stomacul de el. Rowan reuși să-și impună picioarelor să 
ocolească fiinţele fae doborâte. El nu se uită prea atent la feţele 
lor. 

— S-a întors? întrebă imediat Aedion, tresărind când îşi lăsă 
greutatea pe coapsă. 

Rowan se uită cu atenţie la rana fratelui său. Trebuia să-l 
vindece - de îndată ce magia lui și-ar fi revenit. Intr-un loc 
precum acesta, nici măcar sângele fae al lui Aedion nu putea 
ţine infecția departe mult timp. 

— Nu știu, spuse Rowan. 

— Găsește-o, mârâi Aedion. 

El îşi mută privirea de la Rowan doar ca să o vadă pe 
Lysandra transformându-se în om - și se uită în treacăt la rănile 
care-i acopereau pielea. 

Lui Rowan, pielea i se strânse pe oase. Simţi că pământul 
avea să-i alunece de sub picioare, când Dorian apăru lângă 
balustrada punţii principale, tras la faţă, deoarece, fără îndoială, 
îşi folosise toată magia ca să propulseze șalupa, și gâfâi: 

— Pe coastă. Aelin este lângă coasta unde am trimis-o pe 
Elide - toate sunt acolo. 

Asta era la câţiva kilometri. Cum naiba ajunseseră acolo? 

— De unde știi? întrebă Lysandra, strângându-și părul la spate 
cu degetele însângerate. 


— Pentru că simt ceva acolo, spuse Dorian. Flacără, și umbră, 
și moarte. Ca și când ar fi fost Lorcan, Aelin și altcineva. Cineva 
antic. Puternic. 

Rowan se pregăti pentru asta, dar încă nu fu pregătit pentru 
groaza pură când Dorian adăugă: 

— O femelă. 

Maeve le găsise. 

Lupta nu se dăduse ca să obţină vreo victorie sau să 
cucerească ceva. Fusese o distracţie, pentru ca Maeve să se 
strecoare și să-și ia adevărata pradă. 

Ei nu aveau să ajungă suficient de repede. Dacă ar fi zburat 
singur, cu magia deja secătuită, nu ar fi fost de mare ajutor. 
Dacă ar fi fost toţi acolo, ar fi avut o șansă mai bună, Aelin ar fi 
avut o șansă mai bună. 

Rowan se întoarse spre orizontul din spatele lor - spre balaurii 
care distrugeau flota rămasă. Ar fi durat prea mult să vâslească; 
magia lui era epuizată. Dar un balaur ar fi putut să-i ajute. 


Capitolul 71 


Regina creaturilor fae era întocmai cum şi-o amintea Aelin. Cu 
veșminte negre și învolburate, cu un chip frumos și alb sub părul 
negru, cu buze roșii care schiţau un zâmbet... Nicio coroană nu 
îi împodobea capul pentru că toţi cei vii, dar chiar și morţii, ar fi 
știut cine era. 

Vise și coșmaruri întrupate; faţa întunecată a lunii. 

Și, în genunchi, în faţa lui Maeve, o santinelă cu chip de piatră 
ţinea o sabie la gâtul gol al lui Elide, care tremura. Gărzile ei, 
toţi în armura lui Ansel, fuseseră probabil ucise înainte să poată 
striga un avertisment. Judecând după armele scoase doar pe 
jumătate din teci, nici măcar nu avuseseră șansa de a lupta. 

Manon rămase nemișcată ca moartea când o văzu pe Elide și 
îşi scoase unghiile din fier. 

Aelin se forţă să schiţeze un zâmbet și îşi împinse inima rănită 
și sângerândă într-o cutie din profunzimea pieptului ei. 

— Peisajul nu este la fel de impresionant ca în Doranelle, dacă 
mă întrebi, dar măcar mlaștina chiar îţi reflectă adevărata 
natură, știi? Va fi o casă nouă și minunată pentru tine. Cu 
siguranţă merită să baţi atâta drum ca să o cucerești. 


La marginea dealului care cobora spre plajă, un mic grup de 
războinici fae le supravegheau. Masculi și femele, cu toţii 
înarmaţi, cu toţii străini. O navă mare și elegantă era ancorată 
în golful calm de dincolo. 

Maeve schiţă un zâmbet. 

— Ce mă bucur să aflu că ești tot veselă în astfel de vremuri 
întunecate! 

— Cum să nu fiu, când atât de mulţi dintre masculii tăi 
frumoși mă însoțesc? 

Maeve înclină capul, iar părul des și negru îi alunecă de pe un 
umăr. Și, ca și când i-ar fi răspuns, Lorcan apăru la marginea 
dunelor gâfâind, cu ochi mari și sabia scoasă. Concentrarea lui - 
și groaza, îşi dădu seama Aelin - era îndreptată asupra lui Elide. 
Asupra santinelei care-i ţinea sabia la gâtul alb. Maeve îi schiţă 
un zâmbet războinicului, dar se uită la Manon. 

Cu atenţia ei concentrată în altă parte, Lorcan veni lângă 
Aelin - ca și când, cumva, ar fi fost aliaţi; ca și cum aveau să 
lupte spate în spate. Aelin nu se deranjă să-i spună nimic. Nu 
când Maeve îi zise vrăjitoarei: 

— Îţi cunosc faţa. 

Acel chip rămase rece și indiferent. 

— Las-o pe fată să plece! 

Ea râse zgomotos. 

— A! Lui Aelin stomacul i se strânse când concentrarea antică 
se îndreptă spre Elide. Revendicată de regină, și de vrăjitoare, și 
de... aghiotantul meu, se pare. 

Aelin se încordă. Nu credea că Lorcan respira lângă ea. 

Maeve se juca absent cu o șuviţă din părul moale al lui Elide. 

Lady de Perranth tremură. 

— Fata pe care Lorcan Salvaterre m-a chemat să o salvez. 

Unduirea puterii lui Lorcan din ziua în care flota lui Ansel se 
apropiase... Știuse că era o chemare. La fel cum și ea îi 
chemase pe Valgi în Golful Craniului. Ea refuzase să explice 
imediat prezenţa lui Ansel, dorindu-și să se bucure de surpriză, 
iar el chemase flota condusă de Maeve ca să se ocupe de ceea 
ce i se păruse lui a fi o flotă inamică. Pentru a o salva pe Elide. 

— Imi pare rău, fu tot ce spuse Lorcan. 

Aelin nu știa dacă i se adresase ei sau lui Elide, ai cărei ochi 
erau acum mari de furie. Dar Aelin spuse: 


— Crezi că nu am știut? Că nu mi-am luat măsuri de 
precauţie? 

Lorcan se încruntă. Aelin ridică din umeri. 

Dar Maeve continuă: 

— Lady Elide Lochan, fiica lui Cal și a lui Marion Lochan. Nu e 
de mirare că vrăjitoarea arde de nerăbdare să te recupereze, 
dacă sângele neamului ei îţi curge prin vene. 

Manon mârâi un avertisment. 

Aelin îi spuse tărăgănat reginei fae: 

— Ei bine, nu ţi-ai târâit cadavrul antic tocmai până aici de 
pomană. Așadar, să terminăm odată. Ce vrei pentru fată? 

Zâmbetul de viperă apăru din nou pe buzele lui Maeve. 

Elide tremura; tremura din toate oasele și prin toţi porii, 
îngrozită de regina nemuritoare care stătea deasupra ei, de 
sabia gardianului de la gât. Ceilalţi din escorta reginei păstrară 
distanţa - dar la escortă se tot uita Lorcan, cu chipul încordat și 
tremurând și el din cauză că-și înăbușea furia. 

Asta era regina căreia îşi închinase inima? Creatura asta rece, 
care privea lumea cu ochi triști? Care îi ucisese pe soldaţii aceia 
fără să ezite? 

Regina pe care Lorcan o chemase pentru ea. El o adusese pe 
Maeve ca să o salveze pe ea... 

Elide respiră sacadat. El îi trădase. O trădase pe Aelin pentru 
ea... 

— Ce recompensă ar trebui să cer pentru fată? spuse 
gânditoare Maeve, făcând câţiva pași spre ea, graţioasă ca o 
rază de lună. De ce nu-mi spune Aghiotantul meu? Ai fost atât 
de ocupat, Lorcan! Ai fost atât de ocupat în ultimele luni! 

El vorbi răgușit când îşi cobori capul. 

— Am făcut-o pentru tine, Maiestate. 

Dar Lorcan făcu semn din bărbie spre Aelin. 

— Ea are cele două chei. 

Frigul răsună prin Elide. 

— Lorcan! 

Sabia gardianului zvâcni la gâtul ei. 

Aelin îi aruncă lui Lorcan doar o privire. 

El nu se uită nici la Elide, nici la Aelin. Nici măcar nu le băgă 
în seamă când continuă: 

— Aelin are două și probabil bănuiește unde o ascunde 
Erawan pe a treia. 


— Lorcan! îl imploră Elide. 

Nu nu, el nu era pe cale să facă asta, nu era pe cale să Îi 
trădeze din nou... 

— Taci, Îi spuse el. 

Maeve îşi plecă din nou privirea spre Elide. Întunericul antic și 
etern era sufocant. 

— Cu ce intimitate îi rostești numele, Lady de Perranth! Cu ce 
apropiere! 

Aelin pufni în semn de avertisment. 

— Nu ai lucruri mai bune de făcut decât să terorizezi oameni? 
Dă-i drumul fetei și hai să ne încheiem socotelile într-un mod 
mai distractiv! 

Flăcările dansară în vârfurile degetelor lui Aelin. 

Nu. Magia epuizată plutea aproape de extenuare. 

Dar Aelin păși înainte, înghiontind-o pe Manon cu partea 
laterală a corpului când trecu - forţând-o pe vrăjitoare să se 
retragă. Aelin zâmbi. 

— Vrei să dansezi, Maeve? 

Dar Aelin îi aruncă lui Manon o privire tăioasă peste umăr, ca 
și când i-ar fi spus „Fugi. Să o iei pe Elide în momentul în care 
garda lui Maeve o să cadă la pământ și să fugiţi.” 

Maeve îi zâmbi lui Aelin. 

— Nu cred că ai fi un partener de dans potrivit în momentul 
ăsta. Mai ales când magia ta este aproape epuizată. Crezi că 
sosirea a depins numai de chemarea lui Lorcan? Cine crezi că i-a 
șoptit Morathului că ești într-adevăr aici? Bineînţeles, proștii nu- 
și dau seama că, după ce ai să te epuizezi cu armata lor, eu am 
să aștept. Erai deja extenuată după ce ai stins incendiile pe care 
le-a aprins flota mea, ca să te obosească pe coasta ținutului 
Eyliwe. Mi-a prins bine faptul că Lorcan mi-a indicat locul exact 
și m-a scutit de efortul de a te găsi personal. 

Era o capcană. O capcană mare și videană. Ca să-i 
secătuiască puterea lui Aelin de-a lungul zilelor, a săptămânilor. 
Dar Aelin ridică o sprânceană. 

— Ai adus o flotă întreagă doar ca să iști câteva incendii? 

— Am adus o flotă ca să văd dacă te-ai ridica la înălţimea 
așteptărilor. Lucru pe care se pare că prinţul Rowan l-a făcut. 

Speranţa se înălţă în pieptul lui Elide. 

— Flota a fost o măsură de precauţie, spuse Maeve. Pentru 
cazul în care ilkenii nu ar fi sosit ca să te epuizezi complet... M- 


am gândit că, până am să fiu eu pregătită, câteva sute de naves 
ar fi, deja, bune de surcele. 

Să-și sacrifice propria flotă - sau o parte - ca să câştige un 
singur premiu... Asta era o nebunie. Regina era complet nebună. 

— Faceţi ceva, le spuse Elide printre dinţi lui Lorcan și lui 
Manon. Faceţi ceva! 

Niciunul din ei nu-i răspunse. 

Focul din jurul degetelor lui Aelin se mări ca să-i învăluie 
mâna, apoi braţul când îi spuse bătrânei regine: 

— Nu aud decât pălăvrăgeală. 

Maeve se uită la escorta ei, iar ei se îndepărtară. O luară pe 
Elide cu ei ţinându-i încă sabia la gât. 

Aelin îi spuse tăios lui Manon: 

— leși din raza de acţiune! 

Vrăjitoarea se retrase, dar privirea îi era aţintită la gardianul 
care o ţinea pe Elide, sorbind fiecare detaliu posibil. 

— Doar nu speri că ai câştigi, spuse Maeve, ca și când ar fi 
urmat să joace cărţi. 

— Cel puţin ne vom distra până la sfârșit, răspunse Aelin, 
flăcările învăluind-o acum în întregime. 

— O, n-am niciun interes să te ucid, spuse mieros Maeve. 

Apoi ele izbucniră. 

Flăcările ţâșniră, roșii și aurii - când un zid de întuneric fu 
aruncat spre Aelin. 

Impactul scutură lumea. 

Până și Manon fu aruncată în fund. 

Dar Lorcan deja se mișca. 

Gardianul care o ţinea pe Elide îi udă părul cu sânge când 
Lorcan îi tăie gâtul. 

Celelalte două gărzi din spatele lui muriră cu o secure în faţă, 
unul după celălalt. Elide se ridică, simțind o durere usturătoare 
în picior, și alergă spre Manon dintr-un instinct pur și orb, dar 
Lorcan o apucă de gulerul tunicii. 

— Proasta naibii! izbucni el, iar ea îl lovi cu mâinile... 

— Lorcan, tine-o pe fată, spuse încet Maeve, fără să se uite la 
ei. Să nu-ţi treacă prin capul ăla prost să fugi cu ea! El rămase 
complet nemișcat, prinzând-o și mai strâns. 

Maeve și Aelin loviră din nou. 

Lumină și întuneric. 

Nisipul tremură pe dune și valurile se unduiră. 


Abia acum - Maeve îndrăznise să o atace pe Aelin acum. 

Deoarece, în deplinătatea forţelor, Aelin... 

Aelin putea să o învingă. 

Dar Aelin, aproape lipsită de putere... 

— Te rog, îl imploră Elide pe Lorcan. Dar el o ţinu ferm, 
ordinelor date de Maeve, cu un ochi la reginele care se luptau 
celălalt la escortele care nu erau atât de proaste, încât să se 
apropie după ce văzuseră ce le făcuse însoţitorilor lor. 

— Fugi! îi spuse Lorcan la ureche. Dacă vrei să trăieşti, fugi, 
Elide împinge-mă - ignoră-i ordinul! împinge-mă și fugi! 

Nu avea de gând să o facă. Mai degrabă ar fi murit decât să 
fugă ca o lașă, nu când Aelin lupta pentru ei toţi, când... 

Întunericul devoră flacăra. 

Și chiar și Manon tresări când Aelin fu aruncată înapoi. 

Zidul de foc subţire ca hârtia împiedică întunericul să o 
lovească. Un zid care pâlpâia... 

Ajutor. Ei aveau nevoie de ajutor... 

Maeve lovi în stânga, iar Aelin îşi ridică o mână, focul 
ricoșând. Aelin nu văzu lovitura din dreapta. Elide strigă un 
avertisment, dar prea târziu. 

Un bici negru o lovi pe Aelin. 

Ea căzu. 

lar lui Elide i se păru că impactul genunchilor lui Aelin 
Galathynius cu nisipul ar fi putut să fie cel mai îngrozitor sunet 
pe care îl auzise vreodată. 

Maeve nu îşi risipi avantajul. 

Întunericul cobori, lovind de nenumărate ori. Aelin se feri, dar 
trecu de ea. 

Elide nu putu să facă nimic atunci când Aelin ţipă. 

Când puterea antică și întunecată o lovi ca un ciocan pe 
nicovală. 

Elide o imploră pe Manon, acum la doar câţiva metri distanţă. 

— Fă ceva! 

Manon o ignoră, cu privirea aţintită asupra luptei din faţa lor. 

Aelin se târâi înapoi, sângele curgându-i din nara dreaptă și 
pătându-i cămașa albă. 

Maeve înaintă, întunericul rotindu-se în jurul ei ca un vânt 
descendent. 

Aelin încerca să se ridice. 


încerca, dar picioarele îi cedaseră. Regina Terrasenului gâfâi, 
focul licărind ca niște tăciuni aproape stinși în jurul ei. 

Manon arătă cu un deget. 

Un bici negru, mai rapid decât focul lui Aelin, se întinse și i se 
înfășură în jurul gâtului. Aelin îl apucă, zvârcolindu-se și cu dinţii 
dezgoliţi, flacăra pâlpâind încontinuu. 

— De ce nu folosești cheile, Aelin? spuse mieros Maeve. Cu 
siguranţă, așa ai câştiga. 

— Folosește-le! o imploră Elide. Folosește-le! 

Dar Aelin nu o făcu. 

Spirala de întuneric se strânse în jurul gâtului lui Aelin. 
Flăcările scânteiară și se stinseră. 

Apoi întunericul se răspândi, învăluind-o din nou pe Aelin și 
strângând-o puternic, strângând-o în timp ce ea tipa, ţipa într-un 
fel pe care Elide îl știa ca fiind agonia de nepătruns... 

Un mâărâit slab și urât se undui din apropiere, singurul 
avertisment când un lup mare sări prin iarbă și se transformă. 
Fenrys. 

O clipă mai târziu, un leu de munte alergă peste o dună, privi 
scena și se transformă și el. Gavriel. 

— Las-o în pace! mârâi, Fenrys la regina întunecată, 
avansând un pas. Las-o în pace acum. 

Maeve întoarse capul, întunericul lovind-o încă pe Aelin. 

— Uite cine a sosit în sfârșit. Alţi trădători. Ea îşi netezi o cută 
de pe rochia graţioasă. Fenrys, ce efort cavaleresc din partea ta 
să ajungi pe plajă cât mai târziu posibil - cât ai reușit să reziști 
chemărilor mele! Ea ţâţâi. Ţi-a plăcut să te joci de-a supusul loial 
cât ai gâfâit după tânăra Regină a Focului? 

Ca și când i-ar fi răspuns, întunericul se strânse, iar Aelin ţipă 
din nou. 

— Încetează! izbucni Fenrys. 

— Maeve, te rog, spuse Gavriel, expunându-și palmele spre 
ea. 

— Maeve? şopti regina. Nu Maiestate? Cumva Leul e un pic 
mai feroce? Poate și-a petrecut prea mult timp cu bastardul lui 
corcit și nestăpânit?! 

— Nu-l băga în asta, spuse prea încet Gavriel. 

Dar Maeve lăsă întunericul din jurul lui Aelin să plece. 

Ea se ghemui gâfâind pe o parte, sângerând din ambele nări 
acum, mai mult sânge picurându-i din gură. 


Fenrys se întinse spre ea. Un zid de întuneric se ridica între ei. 

— Nu prea cred, şopti Maeve. 

Aelin gâfâi după aer, cu ochii sticlind de durere. Ochi care 
alunecară spre cei ai lui Elide. Gura însângerata și crăpată a lui 
Aelin rosti din nou cuvântul. „Fugi” 

Ea nu avea de gând să o facă. Nu putea. 

Lui Aelin îi tremurară braţele când încercă să se ridice. lar 
Elide știu că nu-i mai rămăsese niciun strop de magie. 

Nicio flăcără. Niciun tăciune. 

Și singurul mod prin care Aelin ar fi putut înfrunta și accepta 
asta era să refuze să se predea. Așa cum făcuse Marion. 

Respirația umedă și sacadată a lui Aelin era singurul sunet 
care acoperea valurile ce se spărgeau în spatele lor. Chiar și 
lupta se liniștise la distanţă. Se terminase - sau poate că erau 
cu toţii morti. 

Manon încă stătea acolo. Încă nu se mișca. Elide o imploră: 

— Te rog. Te rog! 

Maeve zâmbi la vrăjitoare. 

— Cu tine nu am nimic, Cioc-Negru. Nu te băga și ești liberă 
să pleci unde vrei. 

— Te rog! o imploră Elide. 

Ochii aurii ai lui Manon erau duri. Reci. Ea dădu din cap spre 
Maeve. 

— De acord. 

Dar Gavriel spuse din partea cealaltă a micului lor cerc: 

— Maiestate, te rog! Las-o pe Aelin Galathynius propriului ei 
război de aici. Hai să ne întoarcem acasă. 

— Acasă? întrebă Maeve. 

Zidul negru dintre Fenrys și Aelin cobori, dar războinicul nu 
încercă să-l traverseze. El doar o fixă cu privirea pe Aelin; se 
holbă la ea așa cum probabil o făcea și Elide. El continuă să se 
holbeze până ce Maeve îi spuse lui Gavriel: 

— Mai este Doranelle casa ta? 

— Da, Maiestate, spuse calm Gavriel. Este o onoare să-i spun 
așa. 

— Onoare... spuse gânditoare Maeve. Da, tu și onoarea vă 
potriviţi de minune, nu-i așa? Dar cum rămâne cu onorarea 
jurământului tău, Gavriel? 

— Mi-am respectat jurământul pe care ţi l-am făcut. 

— Ţi-am spus sau nu să-l execuţi pe loc pe Lorcan? 


— Au fost... circumstanţe care m-au împiedicat. Am încercat. 

— Totuși ai eșuat. Nu ar trebui să-l disciplinez pe cel care mi-a 
jurat cu sânge și m-a dezamăgit? 

Gavriel îşi cobori capul. 

— Bineînţeles - vom accepta asta. Și voi prelua asupra mea și 
pedeapsa lui Aelin Galathynius. 

Aelin îşi ridică ușor capul, căscând ochii lucitori. Ea încercă să 
vorbească, dar rămăsese fără cuvinte, strigătele lăsând-o fără 
voce. Elide recunoscu cuvântul de pe buzele reginei. „Nu” 

Nu pentru ea. Elide se întrebă dacă Gavriel nu se sacrifica 
doar de dragul lui Aelin. Ci și pentru Aedion. Ca fiul său să nu fie 
nevoit să poarte povara suferinţei reginei lui... 

— Aelin Galathynius, spuse gânditoare Maeve. Prea multă 
vorbărie despre Aelin Galathynius. Regina Promisă. Ei bine, 
Gavriel - și zâmbi răutăcios - dacă îi ești atât de loial, de ce nui 
te alături? 

Fenrys se încordă, pregătindu-se să sară în faţa puterii 
întunecate pentru prietenul său. 

— Îţi rup jurământul de sânge, Gavriel. Fără onoare, fără 
buna-credinţă, spuse Maeve. Eşti eliberat din serviciul meu și 
deposedat de titlu. 

— Căţea ce ești! izbucni Fenrys când Gavriel începu să respire 
superficial. 

— Maiestate, te rog... şopti Gavriel, prinzându-și braţul cu 
mâna când ghearele invizibile îi trasară două linii pe piele, 
făcând sângele să curgă în iarbă. 

Un semn similar apăru pe braţul lui Maeve, care sângeră la 
rândul ei. 

— S-a făcut, spuse ea simplu. Să știe lumea că tu, un mascul 
onorabil, nu ai nimic. Că ţi-ai trădat regina pentru alta, pentru 
un copil din flori. 

Gavriel se clătină înapoi și apoi căzu pe nisip, cu o mână pe 
piept. Fenrys mârâi, cu o faţă mai mult de lup decât de fae, dar 
Maeve râse încet. 

— O, ţi-ar plăcea să procedez și cu tine la fel, nu-i așa, 
Fenrys? Dar cum altfel să-l pedepsesc mai crunt pe cel care m-a 
trădat profund, dacă nu să-l pun să mă servească pentru 
totdeauna? 

Fenrys șuieră și începu să respire sacadat, iar Elide se întrebă 
dacă avea de gând să sară pe regină și să încerce să o ucidă. 


Dar Maeve se întoarse spre Aelin și-i spuse: 

— Ridică-te! 

Aelin încercă, dar corpul ei o dezamăgi. 

Maeve ţâţâi și o mână invizibilă o ridică pe Aelin în picioare. 
Ochii înceţoșaţi de durere se limpeziră, apoi se umplură cu o 
furie rece când Aelin se uită cu atenţie la regina care se apropia. 

O asasină, îşi aminti Elide. Aelin era o asasină și, dacă Maeve 
s-ar fi apropiat suficient de mult... 

Dar Maeve nu o făcu. lar acele mâini invizibile rupseră 
curelele de la centura sabiei lui Aelin. Goldryn căzu pe pământ. 
Apoi pumnalele alunecară din tecile lor. 

— Atât de multe arme, medita Maeve când mâinile invizibile o 
dezarmară pe Aelin cu o eficienţă brutală. 

Până și cuţitele ascunse sub haine ieșiră - tăind-o. Sângele 
apăru pe sub cămașa și pantalonii lui Aelin. De ce stătea acolo... 
Işi aduna puterea. Pentru o ultimă lovitură. O ultimă șansă. 

să creadă regina că ea era distrusă. 

— De ce? spuse tăios Aelin, trăgând de timp. 

Maeve împinse cu vârful piciorului un pumnal căzut, a cărui 
lamă era pătată de sângele lui Aelin. 

— De ce să mă mai deranjez cu tine? Pentru că nu prea pot să 
te las să te sacrifici ca să faurești un nou Lacăt, nu-i așa? Nu 
când ai deja ce vreau. lar eu știu de foarte mult timp că îmi vei 
da ceea ce caut, Aelin Galathynius, și am luat toate măsurile ca 
să mă asigur de asta. 

— Ce? şopti Aelin. 

— Nu ţi-ai dat seama? zise Maeve. De ce am vrut ca mama ta 
să te aducă la mine, de ce ţi-am cerut asemenea lucruri 
primăvara asta? 

Niciunul nu îndrăzni să se miște. 

Maeve pufni, scoțând un sunet delicat și feminin de triumf. 

— Brannon mi-a furat cheile, după ce le-am luat de la Valgi. 
Erau ale mele, iar el le-a înșfăcat. lar apoi, s-a căsătorit cu zeiţa 
aia a voastră și a transmis focul neamului său, asigurându-se că 
eu mă voi gândi bine înainte să-i ating pământul și urmașii lui. 
Dar toate neamurile se sting. lar eu am știut că va veni o vreme 
când flăcările lui Brannon se vor stinge și că voi fi pregătită să 
atac. 

Aelin se lăsă în mâinile care o ţineau în picioare. 


— Dar, cu puterea mea întunecată, am văzut un licăr de 
viitor. Am văzut că puterea Matei se va ridica din nou. Și că tu 
mă vei conduce la chei. Doar tu - care ai primit indicii de la 
Brannon și care le vei găsi pe toate trei. Și am văzut cine și ce 
ești. Am văzut pe cine iubeşti. Ţi-am văzut partenerul. 

Briza mării care șuiera prin iarbă era singurul sunet. 

— Ce nucleu de putere aţi fi voi doi - tu și prinţul Rowan. ȘI 
orice urmaș din acea unire... Ea rânji răutăcios. Tu și Rowan aţi 
putea conduce acest continent, dacă aţi vrea. Dar copiii voştri... 
copiii voștri ar fi destul de puternici încât să conducă un imperiu 
care ar putea să se întindă peste tot în lume. 

Aelin închise ochii. Masculii fae scuturau acum încet din cap - 
fără să le vină a crede. 

— Nu știam când te vei naște, dar când prinţul Rowan 
Whitethorn s-a născut și a ajuns la maturitate, cel mai puternic 
mascul fae pur sânge din ţinutul meu... tu încă nu erai pe-aici. Și 
am știut ce trebuie să fac. Să te controlez. Să te supun, să te fac 
să-mi dai cheile fără să te gândești că ești destul de puternică și 
instruită, încât să le obţii. 

Lui Aelin îi tremurau umerii. Lacrimile i se strecurară din ochii 
închiși. 

— Ce ușor a fost să trag de firul psihic potrivit în ziua în care 
Rowan a văzut-o pe Lyria la piaţă. Ca să-l împing pe cealaltă 
cale, să-i păcălesc instinctele. O mică schimbare a soartei. 

— O, zeilor! şopti Fenrys. 

— Deci partenerul tău a fost dat alteia, spuse Maeve. Și l-am 
lăsat să se îndrăgostească, i-am permis să o lase însărcinată. lar 
apoi i-am despărţit. Nimeni nu s-a întrebat niciodată cum de 
forţele inamice au trecut pe lângă casa lui din munte. 

Genunchii lui Aelin cedară complet. Numai mâinile invizibile o 
ţinură în picioare când plânse. 

— El a depus jurământul de sânge fără întrebări. Și eu am 
știut că, atunci când te-ai fi născut, când ai fi ajuns la 
maturitate... Mă voi fi asigurat că drumurile voastre aveau să se 
intersecteze, voi v-aţi fi uitat unul la celălalt, iar eu v-aș fi avut 
în palmă. Orice ţi-aș fi cerut, tu mi-ai fi dat. Până și cheile. 
Pentru partenerul tău, nu puteai face mai puţin. Aproape ai 
făcut-o atunci, în Doranelle. 


Încet, Aelin îşi trase picioarele din nou sub ea, mișcarea fiind 
atât de dureroasă, încât Elide se crispă. Dar Aelin îşi ridică 
fruntea, dezgolindu-și dinţii. 

— Am să te ucid, mârâi Aelin la regina fae. 

— Asta i-ai spus lui Rowan după ce l-ai întâlnit, nu-i așa? 
Maeve schiţă în continuare un zâmbet. Am tot insistat ca mama 
ta să te aducă la mine, ca să-l poţi întâlni, ca să te am în sfârșit, 
atunci când Rowan a simţit legătura, dar a refuzat. lar noi știm 
cât de bine s-a terminat pentru ea. Și în cei zece ani care au 
urmat, am știut că ești în viaţă. Undeva. Dar când tu ai venit la 
mine... când tu și partenerul tău v-aţi uitat unul la celălalt doar 
cu ură în privire... Recunosc, n-am anticipat asta. Că l-am 
distrus atât de grav pe Rowan Whitethorn, încât să nu-și 
recunoască partenera - că erai atât de distrusă de propria 
durere, încât nici tu nu ai observat. Și când semnele au apărut, 
legătura carranam i-a îndepărtat orice îndoială că n-ai putea fi a 
lui. Dar asta nu s-a întâmplat și în cazul tău. Cât timp a trecut, 
Aelin, de când ţi-ai dat seama că el este partenerul tău? 

Aelin nu spuse nimic, ochii clocotindu-i de furie, și suferinţă, și 
disperare. 

— Las-o în pace, şopti Elide. Lorcan o strânse mai tare în 
semn de avertisment. 

Maeve o ignoră. 

— Ei bine? Când ai aflat? 

— La templul lui Ternis, recunoscu Aelin, privind spre Manon, 
în clipa în care săgeata i-a trecut prin umăr. În urmă cu câteva 
luni. 

— lar tu i-ai ascuns asta, fără îndoială ca să-l scutești de a se 
simţi vinovat faţă de Lyria, de orice fel de tulburare 
emoţională... Maeve ţâţăi. Ce mincinoasă nobilă ești! 

Aelin se holbă în gol, ochii devenindu-i inexpresivi. 

— Am plănuit ca el să fie aici, spuse Maeve, încruntându-se la 
orizont. De vreme ce v-am lăsat pe amândoi să plecaţi în ziua 
aceea din Doranelle pentru ca tu să mă conduci din nou spre 
chei. Te-am lăsat chiar să crezi că ai scăpat, eliberându-l. Nu 
știai că eu te-am lăsat să pleci. Dar dacă el nu este aici... 
trebuie să improvizez. 

Aelin înţepeni. Fenrys mâărâi un avertisment. 

Maeve ridică din umeri. 


— Dacă te consolează cu ceva, Aelin, ai fi trăit o mie de ani cu 
prinţul Rowan. Poate chiar mai mult. 

Lumea păru că se oprește în loc, iar Elide îşi auzi sângele 
vuindu-i în urechi când Maeve spuse: 

—  Descendenţa surorii mele Mab este pură. Are toate 
puterile, abilităţile de transformare și nemurirea unui fae. Mai ai 
probabil cinci ani până la Stabilire. 

Aelin se crispă. Asta nu era o epuizare a magiei și a puterii 
fizice, ci a spiritului. 

— Poate că vom sărbători împreună Stabilirea ta, spuse 
gânditoare Maeve, de vreme ce cu siguranţă nu plănuiesc să te 
risipesc pe acel Lacăt. Să risipesc cheile, Aelin, când ele sunt 
menite să fie folosite. 

— Maeve, te rog! şopti Fenrys. 

Maeve îşi studie unghiile imaculate. 

— Ceea ce mi se pare cu adevărat amuzant este că, aparent, 
nici măcar nu aveam nevoie să fii partenera lui Rowan. Sau să-l 
distrug. La drept vorbind, a fost doar un experiment fascinant al 
puterii mele. Dar, de vreme ce mă îndoiesc de faptul că tu tot n- 
ai să cedezi de bunăvoie, cel puţin nu fără să încerci să mori mai 
întâi, îţi voi da de ales. 

Aelin păru să se pregătească în timp ce Maeve îşi ridică o 
mână și spuse: 

— Cairn. 

Masculii înţepeniră. Lorcan se întoarse ameninţător în spatele 
lui Elide, încercând subtil să o tragă înapoi, să ignore ordinul 
primit. 

Un războinic frumos cu păr castaniu veni spre ei din grupul de 
escorte. Frumos, dacă în ochii albaștri nu i s-ar fi citit cruzimea 
sadică. Dacă nu ar fi avut săbiile de la șold, biciul strâns de-a 
lungul unei coapse și zâmbetul zeflemitor. Ea mai văzuse acel 
zâmbet și pe faţa lui Vernon și pe atât de multe alte feţe din 
Morath. 

— Permite-mi să ţi-l prezint pe cel mai nou membru al 
grupului meu, cum îţi place să-i numești. Cairn, ţi-o prezint pe 
Aelin Galathynius. 

Cairn veni lângă regina lui. Și privirea pe care i-o aruncă 
reginei lui Elide o făcu să i se întoarcă stomacul pe dos. Sadic - 
da, acela era cuvântul care-l definea, fără ca el să fie nevoit să 
vorbească. 


— Cairn, spuse Maeve, a fost instruit să-și folosească 
abilităţile pe care le aveţi în comun. Desigur, tu ai avut doar 
câţiva ani la dispoziţie să înveţi arta torturii, dar... poate Cairn o 
să reușească să te învăţe unele lucruri pe care și le-a însușit în 
secolele de practică. 

Fenrys era alb de furie. 

— Maeve, te implor... 

Întunericul îl izbi pe Fenrys și-l trânti în genunchi, forțându-l 
să îşi plece capul în pământ. 

— Ajunge, spuse printre dinţi Maeve. 

Maeve zâmbea din nou când se întoarse spre Aelin. 

— Ţi-am spus că ai de ales. Și chiar ai. Ori vii de bunăvoie cu 
mine și îl cunoști pe Cairn, ori... 

Acei ochi se îndreptară spre Lorcan și spre Elide. 

lar inima lui Elide se opri când Maeve spuse: 

— Ori tot te omor... și o iau pe Elide Lochan cu noi. Sunt 
sigură că ea și Cairn se vor înţelege de minune. 


Capitolul 72 


Pe Aelin o durea corpul. 

Totul o durea. Sângele, respiraţia, oasele. 

Rămăsese fără magie. Fără nimic care să o salveze. 

— Nu, spuse încet Lorcan. 

Numai mișcarea capului o făcea să simtă agonia pe șira 
spinării. Dar Aelin se uită la Elide, la Lorcan forţat să o ţină, cu 
faţa albă de groază când se uită la Cairn, Maeve și Elide. Manon 
făcea același lucru - evaluând șansele, calculând cât de rapidă 
trebuia să fie ca să plece de acolo. 

Bun. Bun - Manon avea să o ia de acolo pe Elide. Vrăjitoarea 
așteptase ca Aelin să facă o mișcare, fără să-și dea seama că... 
nu mai avea ce să facă. Nu-i mai rămăsese putere pentru o 
lovitură finală. 

lar acea putere întunecată îi era încă răsucită în jurul oaselor 
atât de strâns, încât o mișcare agresivă... o mișcare, și oasele 
aveau să i se rupă. 

Maeve îi spuse lui Lorcan: 

— Ce nu, Lorcan? Nu vrei să o luăm pe Elide Lochan cu noi, 
dacă Aelin decide să se împotrivească sau acel „nu” era pentru 


oferta mea generoasă de a o lăsa în pace pe Elide, dacă 
Maiestatea Sa vine de bunăvoie? 

Dintr-o singură privire spre războinicul fae șaten - Cairn - care 
stătea lângă Maeve, Aelin știuse ce era el. Ucisese destui ca el 
de-a lungul anilor. Își petrecuse timpul cu Rourke Farran. Ce i-ar 
fi facut lui Elide... și Lorcan știa ce i-ar fi putut face un mascul 
precum Cairn unei tinere femei. lar dacă el era sancţionat de 
Maeve... 

— Ea este nevinovată, zise Lorcan. la-o pe regină și lasă-ne să 
plecăm. 

Manon chiar izbucni către Maeve: 

— Ea aparţine clanului Dinţi-De-Fier. Dacă nu ai nimic de 
împărţit cu mine, atunci nu ai nici cu ea. Las-o în pace pe Elide 
Lochan! 

Maeve o ignoră pe Manon și îi spuse tărăgănat lui Lorcan: 

— Îţi ordon să nu acţionezi! Îţi ordon să privești și să nu faci 
nimic! Îţi ordon să nu te miști și să nu vorbești până când nu îţi 
spun eu să o faci! Ordinul e valabil și pentru tine, Fenrys! 

lar Lorcan se supuse. La fel și Fenrys. Corpurile pur și simplu 
le înţepeniră - iar apoi, nu mai mișcară deloc. 

Elide se întoarse ca să-l implore pe Lorcan: 

— Poţi să oprești asta, poţi să te opui... 

Lorcan nici măcar nu se uită la ea. 

Aelin știa că Elide ar fi luptat. Că nu ar fi înţeles că Maeve 
jucase jocul acesta de secole și că așteptase până acum, până 
ce capcana era perfectă, ca să o prindă pe ea. 

Aelin o văzu pe Maeve zâmbindu-i din nou. Ea jucase, riscase 
și pierduse. 

Maeve dădu din cap ca și când i-ar fi confirmat. 

Întrebarea nerostită dansă în ochii lui Aelin când Elide ţipă la 
Lorcan și la Manon să dea o mână de ajutor. Dar vrăjitoarea îşi 
cunoștea și ordinele, și sarcina. 

Maeve citi întrebarea de pe chipul lui Aelin și spuse: 

— Am să ţin cheile într-o mână și pe Aelin Aducătoarea- 
Focului în cealaltă. 

Mai întâi, ar fi trebuit să o distrugă. Să o ucidă sau să o 
distrugă... Cairn rânji. 

Escortele târâiau acum ceva pe plajă, de la șalupa cu care 
navigaseră, spre nava care îi aștepta. Deja, pânzele negre se 
desfăceau. 


Elide se întoarse spre Maeve, care nu catadicsi să se uite la 
ea. 

— Te rog, te rog... _ 

Aelin pur și simplu dădu din cap spre regina fae. In semn că 
accepta și că se preda. 

Maeve făcu o plecăciune, triumful dansând pe buzele ei roșii. 

— Lorcan, elibereaz-o! 

Mâinile războinicului i se înmuiară pe lângă corp. 

Și, pentru că ea câştigase, Maeve îşi relaxă până și 
strânsoareade pe oasele lui Aelin și îi permise să se întoarcă 
spre Elide și să spună: 

— Du-te cu Manon! Ea va avea grijă de tine. 

Elide începu să plângă, plecând de lângă Lorcan. 

— Voi merge cu tine, voi veni cu tine... 

Fata ar fi făcut-o. l-ar fi înfruntat pe Cairn și pe Maeve... Dar 
Terrasenul ar fi avut nevoie de asemenea curaj. Dacă era să 
supravieţuiască, dacă era să se vindece, Terrasenul urma să 
aibă nevoie de Elide Lochan. 

— Spune-le celorlalţi... şopti Aelin, încercând să găsească 
cuvintele potrivite. Spune-le celorlalţi că îmi pare rău. Spune-i 
Lysandrei să nu-și uite promisiunea și că nu voi înceta niciodată 
să îi fiu recunoscătoare. Spune-i lui Aedion... Spune-i că nu este 
vina lui și că... Vocea îi era răgușită. Îmi doresc să fi putut 
depune jurământul, dar că Terrasenul se va bizui de acum pe el 
și că rândurile nu trebuie să se rupă. 

Elide dădu din cap, lacrimile alunecându-i pe faţa stropită de 
sânge. 

— Și spune-i lui Rowan... 

Sufletul lui Aelin se frânse când văzu cutia din fier pe care o 
cărau acum escortele între ei. Un coșciug antic din fier. Suficient 
de mare pentru o singură persoană și făcut pentru ea. 

— Şi spune-i lui Rowan, zise Aelin, reprimându-și suspinele, că 
îmi pare rău că am minţit, dar că, oricum, totul a fost o 
amânare. Chiar și înainte de ziua de azi, am știut că totul este 
doar o amânare, dar că încă îmi doresc să fi avut mai mult timp 
împreună. Ea se lupta să nu plângă. Spune-i că trebuie să lupte. 
El trebuie să salveze Terrasenul și să-și aducă aminte ce mi-a 
jurat. Şi spune-i... spune-i că îi mulţumesc - pentru că a mers pe 
calea întunecată cu mine, spre lumină. 

Ei deschiseră capacul cutiei, scoțând lanţurile lungi și grele. 


Una dintre escorte îi dădu lui Maeve o mască din fier 
ornamentată. Ea o studie ţinând-o în mâini. 

Masca, lanţurile, cutia... fuseseră făurite cu mult înainte de 
momentul prezent. În urmă cu câteva secole. Făurite ca să 
reţină și să-l distrugă pe urmașul Matei. 

Aelin aruncă o privire spre Lorcan, ai cărui ochi negri erau 
fixaţi asupra ei. 

Și recunoștinţa străluci acolo. Pentru că o cruța pe tânăra 
căreia îi dăruise inima, fie că el știa sau nu asta. 

Elide o imploră pe Maeve o ultimă dată: 

— Nu face asta! 

Aelin știa că nu i-ar fi folosit la nimic, așa că îi spuse lui Elide: 

— Mă bucur că ne-am întâlnit. Sunt mândră de tine. Și cred şi 
că mama ta ar fi fost mândră de tine, Elide. 

Maeve cobori masca și îi spuse tărăgănat lui Aelin: 

— Se spune că nu te supui nimănui, moștenitoare a Focului. 
Ea zâmbi ca un șarpe. Ei bine, acum ai să te pleci în faţa mea! 

Ea îi arătă nisipul. 

Aelin se supuse. 

Genunchii o durură când căzu pe pământ. 

— Mai jos. 

Aelin îşi cobori corpul până ce fruntea îi ajunse în nisip. Ea nu 
îşi permise să simtă asta; nu-i permise nici sufletul ei. 

— Bun. 

Elide suspina, implorând fără cuvinte. 

— Scoate-ţi cămașa! 

Aelin ezită când îşi dădu seama unde voia să ajungă și de ce 
Cairn avea un bici la centură. 

— Scoate-ţi cămașa! 

Aelin îşi scoase cămașa din pantaloni și peste cap, aruncând-o 
în nisipul de lângă ea. Apoi îşi scoase pânza elastică din jurul 
sânilor ei. 

— Varik! lleiron! 

Doi masculi fae înaintară. 

Aelin nu se împotrivi când amândoi o luară de câte un braţ și 
o ridicară în picioare. Și îi întinseră braţele. Aerul mării îi atinse 
sânii, buricul. 

— Zece bice, Cairn! Să vadă Maiestatea Sa la ce să se aștepte 
când ajungem la destinaţie, dacă nu cooperează. 

— Va fi plăcerea mea, doamnă! 


Aelin se uită cu răceală în ochii lui Cairn când el îşi scoase 
biciul. Când o măsură din priviri și zâmbi. Era ca o pânză pe care 
să o picteze cu sânge și durere. 

Maeve spuse, cu masca atârnându-i de degete: 

— De ce nu numeri pentru noi, Aelin? 

Aelin tăcu. 

— Numără sau vom începe din nou cu fiecare lovitură pe care 
o ratezi. Tu decizi cât de mult durează chestia asta. Dacă nu 
cumva preferi ca Elide Lochan să primească loviturile. 

Nu. Niciodată. 

Niciodată altcineva în afară de ea. Niciodată. 

Dar când Cairn înaintă încet, savurând fiecare pas, când lăsă 
acel bici să se târâie pe pământ, corpul ei cedă și începu să 
tremure. 

Ea cunoștea durerea. Știa ce urma să simtă și cum avea să se 
audă, încă visa asemenea momente. 

Fără îndoială, acesta era motivul pentru care Maeve alesese 
biciuirea și pentru care îl supusese pe Rowan la asta în 
Doranelle. 

Cairn se opri. Ea îl simţi studiindu-i tatuajul de pe spate. 
Cuvintele de dragoste ale lui Rowan, scrise acolo în Vechea 
Limbă. 

Cairn pufni. Apoi îl simţi savurând felul în care urma să 
distrugă tatuajul. 

— Incepe! spuse Maeve. 

Cairn inspira. 

Și, chiar dacă îşi adună puterile, chiar dacă îşi încleșta 
puternic maxilarul, nimic nu o putea pregăti pentru pocnet, 
usturime și durere. Ea nu îşi permise să ţipe, ci doar să șuiere 
printre dinţi. 

Un bici folosit de un supraveghetor din Endovier era un lucru. 

Unul mânuit de un mascul fae pursânge... 

Sângele îi alunecă pe spatele pantalonilor, iar pielea crăpată o 
duru. Dar ea știa cum se putea liniști, cum să cedeze durerii și 
cum să o primească. 

— Ce număr a fost ăsta, Aelin? 

Ea nu avea de gând să răspundă, să numere vreodată pentru 
căţeaua nenorocită... 

— Începe din nou, Cairn! spuse Maeve. 


Se auzi un râset. Apoi pocnetul și ruperea, iar Aelin se arcui, 
tendoanele de la gât aproape rupându-se când gâfâi printre 
dinţi. Masculii care o ţineau o apucară destul de strâns încât să 
o rănească. 

Maeve și Cairn așteptară. 

Aelin refuză să spună cuvântul. Să înceapă numărătoarea. Ar 
fi murit înainte să o facă. 

— O, zeilor, o, zeilor! suspină Elide. 

— Incă o dată! ordonă simplu Maeve, peste vocea fetei. 
Așadar, Cairn o făcu. 

Din nou. 

Din nou. 

Din nou. 

Ei o luară de la capăt de nouă ori înainte ca Aelin să tipe în 
cele din urmă. Lovitura fusese chiar deasupra alteia, rupându-i 
pielea până la os. 

Din nou. 

Din nou 

Din nou. 

Din nou. 

Cairn găfâia. Aelin refuză să vorbească. 

— Incă o dată! repetă Maeve. 

— Maiestate, şopti unul din masculii care o ţineau. Ar fi 
prudent să amânăm până mai târziu. 

— Mai am piele de biciuit! izbucni Cairn. 

Dar masculul spuse: 

— Ceilalţi se apropie - sunt încă departe, dar se apropie. 
Rowan. 

Aelin scânci atunci. Timp - avea nevoie de timp... 

Maeve scoase un mic sunet de dezgust. 

— Vom continua mai târziu. Pregătiţi-o! 

Aelin abia îşi putu înălța fruntea când masculii o ridicară în 
picioare. Mișcarea îi provocă o asemenea durere în corp, încât 
întunericul pătrunse înăuntru. Dar ea se împotrivi, scrâșnind din 
dinţi și strigând în tăcere la acea agonie, la acel întuneric. 

La câţiva metri distanţă, Elide căzu în genunchi ca și când ar 
fi implorat până ce i-ar fi cedat corpul, dar Manon o prinse. 

— Plecăm acum, spuse Manon, trăgând-o departe - spre 
continent 

— Nu, spuse Elide, agitându-se. 


Lorcan făcu ochii mari, dar, din cauza ordinului lui Maeve, nu 
putu să se miște; nu putu face nimic în timp ce Manon o lovi în 
tâmplă pe Elide cu mânerul sabiei Spintecă-Vânt. 

Fata căzu ca o piatră. Doar de asta avu nevoie Manon ca săo 
ridice pe umăr și să-i spună lui Maeve: 

— Noroc! Privirea îi alunecă spre Aelin o dată - doar o singură 
dată. Apoi se uită în altă parte. 

Maeve ignoră vrăjitoarea când Manon merse spre mijlocul 
mlaștinii. Lorcan îşi încordă corpul. 

ÎI încordă - ca și când s-ar fi luptat cu jurământul de sânge cu 
toată puterea. 

Lui Aelin nu-i păsa. 

Masculii aproape o târâră spre Maeve. 

Spre cutia de fier. Și spre lanţuri. Și masca de fier. 

Fuioare de foc, mici sori și tăciuni fuseseră desenaţi pe 
suprafaţa întunecată. O ridiculizare a puterii pe care trebuia să o 
reţină - puterea de care Maeve trebuia să se asigure că era 
complet epuizată înainte de a o închide. Era singurul mod în 
care ar fi putut să o închidă pe ea... 

Fiecare centimetru în care îşi târșâi picioarele pe nisip era o 
veșnicie; fiecare centimetru era o clipă. Sângele îi uda 
pantalonii. Probabil că nu ar fi avut cum să-și vindece rănile cu 
tot acel fier. Nu până ce Maeve nu ar fi hotărât să i le vindece. 

Însă Maeve nu avea de gând să o lase să moară. Nu cu cheile 
Wyrd în joc. Nu încă. 

Timp - ea era recunoscătoare că Elena îi dăduse acel timp 
furat. 

Era recunoscătoare că îi întâlnise pe toţi, că văzuse o mică 
parte din lume, că auzise o muzică atât de minunată, că 
dansase, râsese și cunoscuse prietenia adevărată. Era 
recunoscătoare că îl găsise pe Rowan. 

Ea era recunoscătoare. 

Așadar, Aelin Galathynius îşi șterse lacrimile. 

Și nu se împotrivi când Maeve îi puse frumoasa mască din fier 
pe faţă. 


Capitolul 73 


Manon continuă să meargă. 


Nu îndrăzni să privească înapoi. Nu îndrăzni să-i dea acelei 
regine antice cu privire rece vreun indiciu că Aelin nu avea 
cheile Wyrd. Că Aelin le strecurase pe amândouă în buzunarul 
lui Manon, când o înghiontise. Elide avea să o urască pentru 
asta - deja o ura. 

Asta avea să fie preţul. 

O privire din partea lui Aelin și ea știuse ce trebuia să facă. 

Să ia cheile departe de Maeve. Să o ia pe Elide. 

Ei făuriseră o cutie de fier ca să o închidă pe Regina 
Terrasenului. 

Elide se agită, revenindu-și în cele din urmă, tocmai când 
erau aproape ieșite din raza auditivă. Ea începu să se agite, iar 
Manon o aruncă în spatele unei dune, apucând-o de ceafa atât 
de strâns, încât Elide înţepeni când unghiile de fier îi înţepară 
pielea. 

— Liniște! şopti Manon printre dinţi, iar Elide ascultă. 

Rămânând ascunse, se uitară printre ierburi. Doar o clipă - ea 
putea zăbovi doar o clipă ca să privească, să zărească unde o 
ducea Maeve pe Regina Terrasenului. 

Lorcan rămase nemișcat, așa cum îi ordonase Maeve. Gavriel 
abia dacă era conștient, gâfâind în iarbă, ca și când, smulgându- 
i jurământul de sânge, l-ar fi rănit grav, fizic. 

Fenrys - ochii lui Fenrys erau plini de ură când îi privi pe 
Maeve și pe Cairn. Sângele acoperea biciul lui Cairn, atârnându-i 
încă pe lângă corp când soldaţii lui Maeve terminară de fixat 
masca pe faţa lui Aelin. 

Apoi îi puseră cătușe la mâini. 

La glezne. 

La gât. 

Nimeni nu îi vindecă spatele distrus, din care nu mai rămase 
decât o bucată însângerată de carne, când o conduseră în cutia 
de fier și o făcură să se întindă pe răni. 

lar apoi puseră capacul și încuiară cutia. 

Elide vomită în iarbă. 

Manon puse o mână pe spatele fetei când masculii începură 
să care cutia pe dune, spre barcă și nava de dincolo de ea. 

— Pleacă, Fenrys! îi ordonă Maeve, arătându-i nava. 

Respirând sacadat, dar incapabil să refuze ordinul, Fenrys se 
supuse. El aruncă o privire la cămașa albă, aruncată în nisip. Era 
stropită cu sânge - în urma biciuirii. 


Apoi el dispăru, pășind prin aer și vânt și în neant. Singură cu 
Lorcan, Maeve îi spuse războinicului: 

— Ai făcut toate astea pentru mine? El nu se mișcă. 

— Vorbește! îi spuse Maeve. Lorcan expiră tremurând și-i zise: 

— Da. Da, totul a fost pentru tine. Totul. 

Elide apucă iarba de mare în pumni, iar furia de pe chipul ei o 
făcu pe Manon să se întrebe dacă aveau să-i crească unghii de 
fier, cu care să o facă bucăţi. Atât de mare era ura pe care o 
simţea. 

Maeve păși peste cămașa stropită de sânge a lui Aelin și îşi 
trecu o mână peste obrazul lui Lorcan. 

— Nu-mi trebuie, şopti ea, masculi fariseici, care cred că știu 
mai bine. 

El înţepeni. 

— Maiestate... _ 

— Te eliberez de jurământul de sânge. lţi iau bunurile și 
titlurile și proprietăţile. Tu, ca și Gavriel, ești eliberat cu 
dezonoare și rușine, Ești exilat din Doranelle pentru neascultare 
și trădare. Dacă vei mai păși vreodată pe tărâmul meu, vei muri. 

— Maiestate, te implor... 

— Imploră pe altcineva. Nu îmi trebuie un războinic în care să 
nu pot avea încredere. Îmi revoc ordinul de asasinare. Presupun 
că a te lăsa să trăiești cu rușinea îţi va face mai mult rău. 

Sângele se adună mai întâi la încheietura mâinii lui, apoi la a 
ei, și curse pe pământ. 

Lorcan căzu în genunchi. 

— Nu suport proștii, spuse Maeve, lăsându-l în nisip, și plecă. 

Ca și când l-ar fi lovit ca pe Gavriel, Lorcan nu păru să poată 
să se miște, să gândească sau să respire. El încercă totuși să se 
târâie. Spre Maeve. Ticălosul încercă să se târâie. 

— Trebuie să plecăm, şopti Manon. In clipa în care Maeve 
avea să verifice unde erau acele chei... Ele trebuiau să plece. 

Un vuiet se auzi la orizont. 

Abraxos. 

Inima îi bătu cu putere în piept, bucurându-se, dar... 

Elide rămase în iarbă, urmărindu-l pe Lorcan cum se târa spre 
regina care mergea acum pe plajă, cu rochia neagră fluturând în 
urma ei. 

Privind barca vâslind spre nava care aștepta, cu sicriul din fier 
în mijloc, Maeve stând lângă el, cu o mână pe capac. Pentru 


sănătatea ei mintală, Manon se rugă ca Aelin să nu se trezească 
atât timp cât era înăuntru. 

Și, de dragul lumii lor, Manon se rugă ca Regina Terrasenului 
să poată supravieţui, chiar dacă doar pentru a putea muri 
pentru ei toţi, după aceea. 


Capitolul 74 


Era atât de mult sânge! 

Se împrăștiase până în locul în care Lorcan era în genunchi, 
scânteind când intra în nisip. 

li acoperea cămașa, aruncată și uitată lângă el. Stropise până 
și mânerul sabiei și cuţitelor ei, împrăștiate în jurul lui ca niște 
oase. 

Ce făcuse Maeve... 

Ce făcuse Aelin... 

Avea o gaură în piept. 

Și era atât de mult sânge! 

Se auzeau aripi și vuiete, iar el încă nu-și putea ridica privirea. 
Nu reuși să se motiveze să îi pese. 

Vocea lui Elide traversă lumea, spunând cuiva: „Nava - nava 
a dispărut pur și simplu; ea a plecat fără să-și dea seama că noi 
avem...” 

Chiuituri de bucurie - strigăte feminine de fericire. 

Se auziră pași rapizi și zgomotoși. 

Apoi o mână îl apucă de păr, trăgându-i capul înapoi în timp 
ce un pumnal îi atinse gâtul. Când chipul lui Rowan, calm cu o 
furie mortală, îi apăru în raza vizuală. 

— Unde este Aelin? 

Și panica i se citea în ochi - panica pură, când Whitethorn 
văzu sângele, armele împrăștiate și cămașa. 

— Unde este Aelin? 

Ce făcuse el, ce făcuse... 

Durerea îi străbătu gâtul lui Lorcan, sângele cald curgându-i 
pe gât și pe piept. 

Rowan spuse printre dinţi: 

— Unde este soţia mea? 

Lorcan se clătină în genunchi. 

Soţie. 


Soţie. 

— O, zeilor! suspină Elide când auzi, cuvintele purtând 
sunetul inimii frânte a lui Lorcan. O, zeilor! 

Și, pentru prima dată în atâtea secole, Lorcan plânse. 

Rowan împlântă mai adânc pumnalul în gâtul lui Lorcan, în 
ciuda lacrimilor care îi alunecau pe faţă. 

Ce făcuse acea femeie... 

Aelin știuse. Că Lorcan o trădase și că o chemase pe Maeve 
aici. Că ea mai avea puţin timp de trăit. 

Și se căsătorise cu Whitethorn... ca Terrasenul să poată avea 
un rege. Poate că o făcuse în grabă, deoarece știa că Lorcan o 
trădase deja, că Maeve venea... 

lar Lorcan nu o ajutase. Soţia lui Whitethorn. 

Partenera lui. 

Aelin îi lăsase să o biciuiască, să o pună în lanţuri și mersese 
de bunăvoie cu Maeve, ca Elide să nu încapă pe mâna lui Cairn. 
Și fusese un sacrificiu la fel de mare pentru Elide, tot așa cum 
fusese un dar pentru el. 

Ea se plecase în faţa lui Maeve. 

Pentru Elide. 

— Te rog, îl imploră Rowan. 

— Maeve a luat-o, spuse Manon, apropiindu-se. 

Gavriel spuse răgușit de unde era îngenuncheat în apropiere, 
clătinându-se din cauza ruperii jurământului său de sânge: 

— Ea s-a folosit de jurământul de sânge ca să ne supună - ca 
să nu putem să dăm o mână de ajutor. Nici măcar lui Lorcan. 

Rowan încă nu-și îndepărtă cuțitul de la gâtul lui Lorcan. 

Lorcan se înșelase, se înșelase atât de mult! 

lar el nu putea să regrete întru totul, nu dacă Elide era în 
siguranţă, dar... 

Aelin refuzase să numere. Cairn îşi dezlănţuise toată puterea 
asupra ei cu acel bici, iar ea tot refuzase să le dea satisfacția de 
a număra. 

— Unde este nava, întrebă Aedion, apoi înjură la cămașa 
însângerată din apropiere. O apucă pe Goldryn, ștergând 
frenetic petele de sânge de pe mâner cu jacheta. 

— A dispărut, spuse din nou Elide. Pur și simplu... a dispărut. 

Whitethorn îşi cobori privirea spre el, cu agonie și disperare în 
ochi, iar Lorcan şopti: 

— Îmi pare rău. 


Rowan scăpă cuțitul și îşi relaxă pumnul care-i ţinea părul lui 
Lorcan. Se clătină un pas în spate. În iarba din apropiere, Dorian 
îngenunche lângă Gavriel, o lumină slabă strălucind în jurul lor, 
vindecându-i rănile de pe braţe. Nu se mai putea face nimic în 
privinţa rănii sufletești pe care Maeve le-o făcuse lui și lui 
Lorcan, rupând jurământul cu o asemenea dezonoare. 

Manon se apropie, flancată acum de vrăjitoarele ei. Ele 
adulmecară toate sângele. Una cu părul auriu înjură încet. 

Manon le povesti despre Lacăt. 

Despre Elena. Despre preţul pe care îl cereau zeii de la ea. Și 
de la Aelin. 

Dar Elide fu cea care prelua discuţia, rezemându-se de 
Lysandra care fixa cu privirea sângele și cămașa ca și când ar fi 
fost un cadavru, spunându-le ce se întâmplase pe dune, ce 
sacrificase Aelin! _ 

Ea îi spuse lui Rowan că era partenerul lui Aelin. li spuse 
despre Lyria. 

Îi spuse despre biciuire, despre mască și cutie. 

După ce Elide termină, ei tăcură, iar Lorcan urmări numai 
când Aedion se întoarse spre Lysandra și spuse: 

— Ai știut. 

Lysandra nu tresări. 

— Ea mi-a cerut - în acea zi de pe navă - sa o ajut. Mi-a spus 
că bănuiește care e preţul pentru a-l alunga pe Erawan și a 
reface cheile. Ce trebuie să fac. 

— Ce ai fi putut tu... zise Aedion. 

Lysandra îşi ridică bărbia. 

Rowan şopti: 

— Aelin ar muri ca să făurească noul Lacăt ca să închidă 
cheile în poartă - ca să-l alunge pe Erawan. Dar nimeni nu ar ști. 
Nimeni, în afară de noi. Nu dacă i-ai purta pielea pentru tot 
restul vieţii. 

Aedion îşi trecu o mână prin părul murdar de sânge. 

— Dar niciun urmaș cu Rowan nu ar semăna deloc cu... 

Chipul Lysandrei era rugător. 

— Tu ai rezolva asta, Aedion. Cu mine. 

Cu părul auriu și ochii de Ashryver... Dacă acea descendență 
era pură, urmașul creaturii metamorfice ar fi putut părea nobil. 
Aelin îl voia pe Rowan pe tron, dar Aedion i-ar fi făcut în secret 
moștenitori. 


Aedion tresări, ca și când ar fi fost lovit. 

— Și când aveai de gând să-mi spui asta? înainte sau după ce 
m-aș fi culcat cu afurisita mea de verișoară din te miri ce motiv 
aţi plănuit voi? 

Lysandra spuse încet: 

— Nu mă voi scuza faţă de tine. Eu o servesc pe ea. Și sunt 
dispusă să-mi petrec restul vieţii pretinzând că sunt ea, astfel 
încât sacrificiul ei să nu fie inutil... 

— Poţi să te duci naibii! izbucni Aedion. Poţi să te duci naibii, 
căţea mincinoasă! 

Mârâitul de răspuns al Lysandrei nu era uman. 

Rowan o luă pe Goldryn de la general și plecă spre mare, 
vântul fluturându-i părul argintiu. 

Lorcan se ridică în picioare, clătinându-se din nou. Dar Elide 
era acolo. 

Și nu recunoscu nimic pe chipul palid și încordat al acelei 
tinere. Vocea răgușită nu păru a ei când Elide îi spuse lui Lorcan: 

— Sper să-ţi petreci restul vieţii mizerabile de nemuritor 
suferind. Sper să ţi-o petreci singur. Sper să trăiești cu regret și 
vinovăţie în inimă și să nu găsești niciodată o cale să o înduri. 

Apoi ea se îndreptă spre Cele Treisprezece. Cea cu părul auriu 
ridică un braţ, iar Elide se strecură sub el, intrând într-un 
sanctuar de aripi, gheare și dinţi. 

Lysandra se grăbi să-l ajute pe Gavriel, care avu bunul simţ să 
nu tresară la chipul ei încă încruntat, iar Lorcan se uită la 
Aedion, ca să-l vadă pe general privindu-l deja. 

Ura străluci în ochii lui Aedion. Ură pură. 

— Chiar și înainte să primești ordinul de a nu acţiona, nu ai 
făcut nimic ca să o ajuţi. Ai chemat-o pe Maeve aici. Nu voi uita 
niciodată asta. 

Apoi el merse spre plajă - spre locul în care Rowan era 
îngenuncheat în nisip. 

Asterin era în viată. 

Cele Treisprezece erau în viaţă. Și era bucurie în inima lui 
Manon - bucurie, îşi dădu ea seama când privi chipurile 
zâmbitoare, zâmbind şi ea. 

Ea îi spuse lui Asterin, toate stând printre balaurii lor pe o 
dună a cărei priveliște dădea spre mare: 

— Cum? 


Asterin o mângâie ușor pe păr pe Elide, când fata plânse pe 
umărul ei. 

— Căţelele bunicii tale ne-au urmărit, dar am reușit să le 
spintecăm. Ne-am petrecut ultima luna căutându-te. Dar 
Abraxos ne-a găsit și părea să știe unde ești - aşadar, l-am 
urmărit. Ea șterse niște picături de sânge închegat de pe obraz. 
Și te-a salvat, se pare. 

Nu destul de curând, gândi Manon, văzând lacrimile tăcute 
ale lui Elide, felul în care oamenii și masculii fae fie stăteau în 
picioare, fie se certau, fie nu făceau nimic. 

Nu destul de curând încât să fi oprit asta. Să o salveze pe 
Aelin Galathynius. 

— Ce facem acum? întrebă Sorrel din locul în care se rezemă 
de coastele balaurului ei, bandajându-și o tăietură de pe 
antebraţ. 

Toate Cele Treisprezece se uitară la Manon, așteptând. 

Ea îndrăzni să întrebe: 

— Aţi auzit ce a spus bunica mea înainte de... toată situaţia? 

— Umbrele ne-au spus, zise Asterin, cu privirea jucăușă. 

— Și? 

— Și ce? mormăi Sorel. Deci ești pe jumătate Crochan. 

— Regină Crochan. Și moștenitoarea lui Rhiannon Crochan. 
Oare Anticele observaseră? 

Asterin ridică din umeri. 

— Cele cinci secole ale clanului pursânge Dinţi-De-Fier nu ne- 
au putut aduce acasă. Poate reușești tu. 

Un copil - nu al războiului... ci al păcii. 

— lar voi mă veţi urma? le întrebă încet Manon. Ca să facem 
ce trebuie înainte de a ne întoarce în Pustiuri? 

Aelin Galathynius nu îi ceruse Elenei o altă soartă. Ea ceruse 
doar un singur lucru de la antica regină: 

„Vei veni cu mine?” Din același motiv pentru care le întrebase 
Manon acum. 

La unison, Cele Treisprezece îşi ridicară degetele la frunte. La 
unison, le coborâră. 

Manon se uită spre mare, cu un nod în gât. 

— Aelin Galathynius și-a cedat de bunăvoie libertatea, astfel 
încât o vrăjitoare Dinţi-De-Fier să poată fi liberă, spuse Manon. 

Elide se îndreptă, retrăgându-se din braţele lui Asterin. 

Dar Manon continuă: 


— Avem la ea o datorie de viaţă. Și, mai mult decât atât... 
Este vremea să devenim mai bune decât înaintașele noastre. 
Suntem copiii acestui pământ. 

— Ce vei face? şopti Asterin, cu ochi strălucitori. 

Manon se uită în spatele lor. Spre nord. 

— Am de gând să le găsesc pe vrăjitoarele Crochan. Și să ridic 
o armată cu ele. Pentru Aelin Galathynius. Și pentru poporul ei. 
Și pentru al nostru. 

— Nu vor avea încredere în noi, spuse Sorrel. 

— Atunci va trebui să fim fermecătoare, zise tărăgănat 
Asterin. 

Unele dintre ele rânjiră; altele se agitară pe loc. 

Manon le întrebă din nou pe Cele Treisprezece: 

— Mă veţi urma? 

Și când toate îşi atinseră din nou fruntea cu degetele, Manon 
făcu la fel. 


Rowan și Aedion stăteau tăcuţi pe plajă. Gavriel îşi revenise 
destul de mult din șocul ruperii jurământului, încât el și Lorcan 
erau acum pe faleză, vorbind încet; Lysandra stătea singură, în 
forma leopardului-fantomă, prin iarba unduitoare; iar Dorian 
doar îi... privea din vârful unei dune. 

Ce făcuse Aelin... despre ce minţise... 

O parte din sângele ei de pe pământ se uscase. 

Dacă Aelin ar fi murit, dacă viaţa ei ar fi fost într-adevăr 
preţul, dacă ar fi scăpat vreodată... 

— Maeve nu are cele două chei, spuse Manon de lângă 
Dorian, strecurându-se în tăcere. Sabatul zăbovi în spatele ei, 
Elide fiind ascunsă printre vrăjitoare. În caz că eraţi îngrijoraţi. 

Lorcan și Gavriel se întoarse spre ei. Apoi Lysandra. 

Dorian îndrăzni să întrebe: 

— Unde sunt? 

— Eu le am, spuse categoric Manon. Aelin mi le-a strecurat în 
buzunar. 

O, Aelin. Ea o agitase pe Maeve atât de mult, o făcuse pe 
regină să se concentreze atât de mult la a o prinde, încât nu se 
gândise să verifice dacă Aelin avea cheile înainte de a dispărea. 

Ea riscase atât de mult - și totuși Aelin reușise. Pentru ultima 
dată, ea reușise. 


— De aceea nu am putut face nimic, spuse Manon. Ca să o 
ajut. Trebuia să par neimplicată. Neutră. 

De unde stătea el pe plaja de mai jos, Aedion se întorsese 
spre ei, auzul lui ascuţit de fae captând fiecare cuvânt. Manon le 
spuse tuturor: 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am putut ajuta. 

Ea băgă mâna în buzunarul hainei de zbor din piele și întinse 
Amuleta din Orynth și o piatră argintie spre Dorian. Acesta ezită. 

— Elena a spus că descendența Matei poate opri războiul. 
Ambele case moștenesc asta. 

Ochii aurii erau obosiţi - grei. El îşi dădu seama ce îi cerea 
Manon. Aelin nu plănuise să mai vadă Terrasenul. 

Ea se căsătorise cu Rowan știind că ar fi avut cel mult câteva 
luni, cel puţin câteva zile alături de el. Dar avea să dăruiască 
Terrasenului un rege legal. Ca să-și ţină teritoriile unite. 

Făcuse planuri pentru toţi - și niciunul pentru ea. 

— Căutarea nu se termină aici, spuse încet Dorian. 

Manon scutură din cap, iar el știu că ea se referea mai mult 
decât la chei, la război, când spuse: 

— Nu, nu se termină. 

Când luă cheile de la ea, acestea zvâcniră și licăriră, 
încălzindu-i palma. O prezenţă străină și oribilă și, totuși... era 
tot ce stătea între ei și distrugere. 

Nu, căutarea nu se termina aici. Nici pe departe. Dorian băgă 
cheile în buzunar. 

lar drumul care se întindea acum în faţa lor, cotind spre 
necunoscut, spre umbra care îi aștepta... nu îl înspăimânta. 


Capitolul 75 


Rowan se căsătorise cu Aelin înainte de răsărit, cu doar două 
zile în urmă. 

Aedion și Lysandra fuseseră singurii martori când ei îl 
treziseră pe căpitanul cu ochi înceţoșaţi, care îi căsătorise 
repede și în liniște, și semnase un jurământ secret. 

Ei avuseseră cincisprezece minute în cabina lor ca să-și 
consume căsnicia. 


Aedion încă ţinea documentele oficiale, iar căpitanul, copiile. 

Rowan rămăsese în genunchi pe acea bucată de plajă o 
jumătate de oră deja. Tăcut, hoinărind prin gândurile lui agitate, 
Aedion îi ţinuse companie, uitându-se în gol spre mare. 

Rowan stiuse. 

O parte din el știuse că Aelin era partenera lui. Și se 
îndepărtase de gândul acela de nenumărate ori, din respect 
pentru Lyria, de groază pentru ce însemna asta. El sărise în faţa 
ei în Golful Craniului știind asta, în adâncul sufletului său. Știind 
că partenerii conștienți de legătură nu suportau să se rănească 
unul pe celălalt și că ar fi putut fi singura forţă care să o 
convingă să îşi recapete controlul faţă de Deanna. Și chiar și 
după ce ea îi dovedise asta... El refuzase dovada, încă 
nepregătit, alungându-și ideea din minte, în timp ce o 
revendicase în orice alt fel. 

Cu toate acestea, Aelin știuse că el era partenerul ei și nu 
ignorase faptul, nu îi ceruse să recunoască, deoarece îl iubea, 
iar el știa că ea ar fi preferat să-și scoată inima, decât să-l facă 
să sufere sau să se neliniștească. 

Inima lui de Foc. 

Egala lui, prietena lui, iubita lui. Soţia lui. 

Partenera lui. 

Căţeaua nenorocită o pusese într-o cutie din fier. 

Îi biciuise partenera atât de brutal, încât rareori văzuse atâta 
sânge vărsat. Apoi o înlănţuise și o băgase pe Aelin într-un 
adevărat sicriu de fier, încă sângerând, încă suferind. 

Ca să o închidă. Ca să o distrugă. Ca să o tortureze. 

Inima lui de Foc, închisă în întuneric. 

Ea încercase să-i spună. Chiar înainte ca ilkenii să se adune. 

încercase să-i spună când vomitase pe navă în acea zi, nu 
pentru că era însărcinată, ci pentru că îşi dăduse seama că 
urma să moară. Că preţul închiderii porţii, al făuririi unui nou 
Lacăt pentru a face asta, era viaţa ei. Viaţa ei de nemuritoare. 

Cu Goldryn lângă el, cu rubinul mat în soarele strălucitor, 
Rowan luă doi pumni de nisip și îl lăsă să alunece, lăsă vântul să 
îi poarte spre mare. 

„Oricum nu a fost decât o amânare.” 

Aelin nu se așteptase ca ei să vină după ea. 


Ea, care venise pentru ei, care îi găsise pe toţi. Ea aranjase ca 
toate lucrurile să meargă când îşi cedase viaţa. Când renunţase 
la o mie de ani ca să-i salveze. 

lar Rowan știa că ea îşi închipuia că ei aveau să ia decizia 
potrivită și înţeleaptă și să rămână aici. Să le conducă armatele 
spre victorie - armatele pe care le adunase pentru ei, 
presupunând că nu avea să mai fie aici ca să vadă finalul. 

Ea nu credea că urma să-l mai vadă vreodată. 

El nu accepta asta. 

El nu avea de gând să accepte asta și faptul că se găsiseră 
reciproc și că supravieţuiseră împreună unei asemenea tristeţi și 
dureri și disperări, doar ca să fie despărțiți. Nu avea să-i accepte 
soarta, că viaţa ei era preţul cerul pentru salvarea acestei lumi. 
Viaţa ei sau a lui Dorian. 

El nu va avea să accepte asta nicio clipă. 

Pașii se auziră pe nisip, iar el îl mirosi pe Lorcan înainte să se 
deranjeze să privească. Pentru o clipă, se gândi să-l ucidă 
imediat pe mascul. 

Rowan știa că azi avea să câştige. Ceva se rupsese în Lorcan, 
iar dacă Rowan l-ar fi atacat acum, celălalt mascul ar fi murit. 
Poate că Lorcan nici nu s-ar fi împotrivit prea mult. 

Chipul de granit al lui Lorcan era dur, dar în ochii lui... Se 
citea agonia. Și regretul. 

Ceilalţi coborâră dunele, sabatul vrăjitoarei rămânând în 
urmă, iar Aedion se ridică în picioare. 

Toţi se holbară la Rowan când el rămase în genunchi. 

Marea se unduia sub cerul senin și albastru. 

El aruncă acea legătură în lume, vastă ca o plasă, împreună 
cu magia lui, cu sufletul și inima lui frântă. Căutând-o pe ea. 

„Împotriveşte-te! îi ceru, trimițând cuvintele prin legătură - 
legătura căsătoriei, care poate se stabilise în prima clipă în care 
deveniseră carranam, ascunsă sub focul, gheaţa și speranţa 
pentru un viitor mai bun. Împotrivește-te! Vin după tine. Chiar 
dacă o să îmi ia o mie de ani. Te voi găsi, te voi găsi, te voi 
găsi.” 

Doar sarea, vântul și apa îi răspunseră. 

Rowan se ridică în picioare. Și se întoarse încet spre ei. 

Dar atenţia lor se îndreptă spre navele care navigau acum din 
vest - de pe câmpul de luptă. Navele verilor lui, cu ce mai 


rămăsese din flota pe care Ansel din Briardiff o câştigase pentru 
ei, și cu trei nave ale lui Rolfe. 

Dar nu acele nave îl făcură să se oprească. 

Ci cea care viră spre vârful estic al țărmului - o șalupă. 
Aceasta se apropie pe un vânt-fantomă, prea repede ca să fie 
naturală. 

Rowan se pregăti. Forma bărcii nu aparţinea niciunei flote 
adunate. Dar stilul ei îi stârni amintirile. 

Urmăriră cum marinarii cu piele măslinie o târâră pe plajă. Un 
tânăr cu umeri largi sări sprinten din ea, briza suflându-i prin 
părul ușor ondulat. 

El nu emană nicio urmă de frică în timp ce se îndreptă spre ei 
- nici măcar nu îşi îndreptă mâna spre atingerea liniștitoare a 
sabiei elegante de la șold. 

— Unde este Aelin Galathynius? întrebă străinul cam fără 
suflare când îi studie. 

lar accentul lui... 

— Cine ești? întrebă Rowan. 

Dar tânărul era acum destul de aproape încât Rowan să-i 
vadă culoarea ochilor. Turcoaz - cu un miez auriu. 

Aedion şopti ca și când ar fi fost în transă: 

— Galan. 

Galan Ashryver, Prinţul moștenitor al Wendlynului. 

Tânărul făcu ochii mari când îl studie pe prinţul-războinic. 

— Aedion, spuse el răgușit, cu un fel de uimire și suferinţă pe 
chip, pe care le alungă clipind, încrezător și sigur și întrebă din 
nou: Unde este ea? 

Nimeni nu răspunse. Aedion întrebă: 

— Ce cauţi aici? 

Galan îşi încruntă sprâncenele negre. 

— Credeam că v-a spus. 

— Ce să ne spună? zise Rowan prea încet. 

Galan băgă mâna în buzunarul tunicii lui uzate și albastre, 
scoțând o scrisoare boţită care arăta de parcă ar fi fost citită de 
sute de ori și i-o dădu tăcut lui Rowan. 

Aedion citi peste umăr ce scria pe hârtia boţită, care încă-i 
mai purta mirosul. 

Scrisoarea lui Aelin pentru Prinţul din Wendlyn era scurtă, 
brutală. Literele mari erau întinse pe pagină ca și când îşi 
pierduse cumpătul: 


TERRASENUL ÎȘI AMINTEȘTE DE EVALIN ASHRYVER. 

TU ÎŢI AMINTEȘTI? . 

AM LUPTAT ÎN MISTWARD PENTRU POPORUL TĂU. 
ÎNTOARCE-MI, NAIBII, FAVOAREA! 

lar apoi coordonatele - pentru acest loc. 

— Mi-a fost adresată mie, spuse încet Galan. Nu tatălui meu. 
Doar mie. 

Flotei pe care o conducea Galan - ca să blocheze Adarlanul. 

— Rowan, şopti Lysandra în semn de avertisment. 

El îi urmări privirea. 

Nu spre locul în care Ansel și Enda sosiră acum la marginea 
grupului lor, făcându-le loc Celor Treisprezece când ridicară din 
sprâncene la Galan. 

Ci spre micul grup de oameni îmbrăcaţi în alb, care apărură 
pe vârfurile dunelor din spatele lor, stropiţi cu noroi și arătând 
de parcă și ei ar fi mers prin mlaștină. 

lar Rowan știu. 

Știu cine erau înainte de a ajunge pe plajă. 

Ansel din Briardiff se albise la vederea hainelor lor stratificate 
și vaporoase. lar când bărbatul înalt din mijlocul lor îşi scoase 
gluga ca să dezvăluie un chip măsliniu cu ochi verzi, încă frumos 
și tânăr, Regina Pustiurilor şopti: 

— Ilias. 

Ilias, fiul Maestrului Mut al Asasinilor Tăcuţi, se uită cu gura 
căscată la Ansel, cu spatele rigid. Dar Rowan se îndreptă spre 
bărbat, atrăgându-i atenţia. Ilias îl evaluă cu ochi mijiţi. lar el, ca 
și Galan, îi studie pe toţi, căutând o femeie cu păr auriu care nu 
era aici. Ochii lui se întoarseră spre Rowan, ca și când l-ar fi 
considerat conducătorul grupului. 

Cu o voce răgușită de atâta nevorbit, Ilias îi întrebă: 

— Am venit ca să ne achităm datoria de viaţă faţă de Celaena 
Sardothien - Aelin Galathynius. Unde este? 

— Tu ești sessiz suikast, spuse Dorian, scuturând din cap. 
Asasinul Tăcut din Deșertul Roșu. 

Illias dădu aprobator din cap și se uită la Ansel, care părea că 
era pe cale să vomite, înainte să-i spună lui Rowan: 

— Se pare că prietena mea a revendicat multe alte datorii, în 
afară de ale noastre. 

Ca și când cuvintele ar fi fost un semnal, mai multe siluete 
îmbrăcate în alb apărură pe dunele din spatele lor. 


Zeci. Sute. 

Rowan se întrebă dacă fiecare asasin din Fortăreaţa din 
deșert venise să îşi onoreze datoria faţă de tânăra femeie. O 
legiune mortală în sine. 

lar Galan... 

Rowan se întoarse spre Prinţul Moștenitor al Wendlynului. 

— Câţi? întrebă el. Câţi ai adus? 

Galan schiţă un zâmbet și arătă spre orizontul estic. 

Unde pânzele albe apăreau acum la orizont. Nenumărate 
nave, fiecare având steagul de culoarea cobaltului al 
Wendlynului. 

— Spune-i lui Aelin Galathynius că Wendlynul nu a uitat 
niciodată de Evalin Ashryver, îi zise Galan lui Aedion. Sau de 
Terrasen. 

Aedion căzu în genunchi pe nisip când flota Wendlynului se 
împrăștie în faţa lor. 

„Promit că, indiferent de cât de departe am să plec, indiferent 
de preţ, când ai să-mi ceri ajutorul, am să vin, îi spusese Aelin 
că îi jurase lui Darrow. Am să cer să mi se plătească vechi 
datorii și promisiuni. Ca să adun o armată de asasini, hoţi, exilați 
și oameni de rând.” 

lar ea asta făcuse; vorbise serios și obținuse tot. 

Rowan numără navele care alunecau peste orizont. Numără 
navele din propria lor flotă. Le adăugă pe cele ale lui Rolfe - și 
pe mycenienii pe care el îi aduna din Nord. 

— Pe toţi zeii! şopti Dorian când flota Wendlynului continuă să 
se întindă tot mai mult. 

Lacrimile alunecară pe chipul lui Aedion când suspină în 
tăcere. „Unde sunt aliaţii noștri, Aelin? Unde sunt armatele 
noastre?” Suportase critica - şi-o asumase deoarece el știa că 
ea nu voia să-i dezamăgească, dacă eșua. Rowan puse o mână 
pe umărul lui Aedion. 

„Tot pentru Terrasen”, spusese ea în ziua în care le 
dezvăluise că uneltise o cale de a obţine averea lui Arobynn. lar 
Rowan știa că fiecare pas pe care îl făcuse ea, fiecare plan și 
calcul, fiecare secret și risc disperat... Erau pentru Terrasen. 
Pentru ei. Pentru o lume mai bună. 

Aelin Galathynius adunase o armată nu doar ca să provoace 
Morathul... ci ca să zguduie stelele. Ea știuse că nu avea să 
apuce să o conducă. Dar tot și-ar fi respectat promisiunea 


făcută lui Darrow: „Promit cu sângele meu, cu numele familiei 
mele, că nu îmi voi întoarce spatele Terrasenului, așa cum mi l- 
ai întors tu.” 

Și ultima parte din asta... dacă Chaol Westfall și Nesryn Faliq 
ar fi putut aduna o armată de pe continentul sudic... 

Aedion îşi ridică în cele din urmă privirea la el, cu ochii mari, 
când îşi dădu seama de același lucru. 

O șansă. Soţia lui, partenera lui, le câştigase o șansă 
nebunească în războiul acesta. 

lar Aelin nu credea că ei aveau să vină pentru ea. 

— Galan? 

Rowan rămase nemișcat ca moartea când auzi vocea care 
pluti peste dune. Când o văzu pe femeia cu păr auriu care 
semăna cu iubita lui. 

Aedion sări în picioare, gata să mârâie, când Rowan îl apucă 
de braţ. 

Când Lysandra, ca Aelin, așa cum îi promisese, se îndreptă 
spre ei, zâmbind larg. 

Acel zâmbet... îi dădu o gaură în inimă. Lysandra învățase 
zâmbetul lui Aelin, acea urmă de videnie și încântare, finisat cu 
un strop de cruzime. 

Comportamentul Lysandrei, însușit în aceeași hazna în care și 
Aelin și-l însușise pe al ei, fu fără cusur când vorbi cu Galan. 
Când vorbi cu Ilias, îmbrăţișându-l ca pe un prieten pierdut 
demult și ca pe un aliat. 

Aedion tremura lângă el. Dar lumea nu putea să afle. 

Aliaţii lor, inamicii lor, nu trebuiau să afle că focul nemuritor al 
Matei fusese furat. Înlănţuit. 

Galan spuse celei pe care o crezu a fi vara lui: 

— Încotro ne îndreptăm acum? 

Lysandra se uită la el, apoi la Aedion, fără urmă de regret sau 
vină, sau îndoială pe chip. 

— Mergem spre nord. Spre Terrasen. 

Stomacul lui Rowan se transformă în plumb. Dar Lysandra îi 
întâlni privirea și spuse cu o voce egală și nonșalantă: 

— Prinţe, trebuie să recuperezi ceva pentru mine înainte să ni 
te alături în nord. 

„Găsește-o, găsește-o, găsește-o”, păru să implore creatura 
metamorfică. 

Rowan dădu din cap, rămas fără cuvinte. Lysandra îi luă mâna 


și o strânse o dată în semn de mulţumire, un rămas-bun public 
și politicos între o regină și consortul ei, și se îndepărtă. 

— Veniţi! le spuse Lysandra lui Galan și lui Ilias, făcându-le 
semn spre locul în care așteptau Ansel, cu chipul palid, și Enda, 
care se încrunta. Avem lucruri de discutat înainte de a pleca. 

Apoi micul lor grup rămase din nou singur. 

Aedion îşi strânse şi-şi desfăcu pumnii pe lângă corp când se 
uită după creatură care-i purta pielea lui Aelin, conducându-le 
aliaţii pe plajă. Ca să le ofere intimitate. 

O armată cu care să atace Morathul. Ca să le dea o șansă 
pentru a lupta... 

Nisipul șuieră în spatele lui când Lorcan veni lângă el. 

— Voi merge cu tine. Te voi ajuta să o recuperezi. 

Gavriel spuse răgușit: 

— O vom găsi. Aedion îşi îndepărtă în sfârșit privirea de la 
Lysandra auzind asta. Dar nu îi spuse nimic tatălui său - nu îi 
spusese nimic de când debarcaseră pe plajă. 

Elide se apropie șchiopătând, cu vocea la fel de răgușită ca a 
lui Gavriel. 

— Împreună. Vom merge împreună. 

Lorcan îi aruncă o privire evaluatoare lui Lady de Perranth, pe 
care ea o ignoră. Ochii îi licăriră când îi spuse lui Rowan: 

— Fenrys este cu ea. El va ști că venim după ea - va încerca 
să lase urme, dacă va putea. 

Dacă Maeve nu îl închisese. Dar Fenrys se luptase cu 
jurământul de sânge în fiecare zi de când îl depusese. lar dacă 
el era tot ce stătea acum între Cairn și Aelin... Rowan nu se 
gândi la Cairn. La ce îl pusese deja Maeve să facă sau la ce avea 
să-i facă ei înainte de sfârșit. Nu - Fenrys s-ar fi împotrivit. Și 
Aelin s-ar fi împotrivit. 

Aelin nu ar fi încetat niciodată să lupte. 

Rowan se întoarse spre Aedion, iar prinţul războinic îşi 
întoarse din nou privirea de la Lysandra suficient de mult timp 
cât să se uite în ochii lui. Aedion înţelese privirea și puse o mână 
pe mânerul Sabiei din Orynth. 

— Voi merge în nord. Cu... ea. Ca să supraveghez armatele, 
să mă asigur că sunt pe poziţie. 

Rowan îl prinse pe Aedion de antebraţ. 

— Liniile trebuie să reziste. Trage de timp cât poţi, frate! 


Aedion îl apucă și el de antebraţ, cu ochi strălucitori. Rowan 
știa cât de mult îl chinuia asta. Dar, dacă lumea credea că Aelin 
se întorcea în nord, atunci unul dintre generalii ei trebuia să fie 
lângă ea, ca să-i conducă armatele. Și, de vreme ce Aedion 
comanda loialitatea legiunii Bane... 

— Adu-o înapoi, prinţe! spuse Aedion, cu vocea spartă. Adu-o 
acasă! 

Rowan se uită în ochii fratelui său și dădu din cap. 

— Ne vom vedea din nou. Cu toţii. 

El nu îşi risipi cuvintele convingându-l pe prinţul războinic să o 
ierte pe creatura metamorfică. Nu prea știa ce să înţeleagă din 
planul lui Aelin și al Lysandrei. Care ar fi fost rolul său. 

Dorian se apropie, dar aruncă o privire spre Manon, care se 
holba la mare ca și când ar fi putut să vadă unde îşi 
transportase Maeve nava, folosindu-se de puterea de camuflare 
la care apelase ca să-i ascundă pe Fenrys și pe Gavriel în Golful 
Craniului - să-și ascundă flota de privirile celor din Eyliwe. 

— Vrăjitoarele zboară spre nord, spuse Dorian. lar eu voi 
merge cu ele. Ca să văd dacă pot face ce trebuie făcut. 

— Rămâi cu noi! îi propuse Rowan. Vom găsi o cale să ne 
ocupăm de chei, și de Lacăt, și de zei - de toate. 

Dorian scutură din cap. 

— Dacă te duci după Maeve, cheile trebuie ţinute la mare 
distanţă. Dacă pot să ajut făcând asta, găsind-o pe a treia... Te 
voi servi mai bine în felul ăsta. 

— Probabil că ai să mori, interveni brusc Aedion. Noi ne 
ducem în nord spre vărsare de sânge și câmpuri de luptă - tu te 
îndrepţi spre pericole mult mai grave. Morathul poate aștepta. 

Rowan îi aruncă o privire încruntată. Dar fratelui său nu îi mai 
păsa. Nu, Aedion era acum pe o pantă rea și vulnerabilă - și nu 
i-ar fi trebuit mult ca să devină mortal. Mai ales când Dorian îşi 
jucase rolul în separarea lui Aelin de grup. 

Dorian se uită din nou la Manon, care schiţă acum un zâmbet. 
Era un zâmbet care îi îmblânzea chipul, făcându-l să prindă 
viaţă. 

— Nu va muri dacă voi putea să-l ajut, spuse vrăjitoarea, apoi 
îi studie pe toţi. Noi călătorim ca să le găsim pe vrăjitoarele 
Crochan - ca să adunăm armata pe care ar putea-o avea. 

O armată de vrăjitoare pentru a contracara legiunile Dinţi-De- 
Fier. 


Speranţa - o speranţă fragilă, prețioasă - îi agită sângele lui 
Rowan. 

Manon făcu un semn din bărbie în semn de rămas-bun și urcă 
pe faleză, spre sabatul ei. 

Așadar, Rowan dădu din cap spre Dorian. Bărbatul făcu o 
plecăciune - nu era un gest ca între prieteni. Ci ca între doi regi. 

Consort, voia el să spună. El era doar consortul ei. 

Chiar dacă ea se căsătorise cu el astfel încât să aibă dreptul 
legal de a salva și reconstrui Terrasenul. Ca să comande 
armatele pentru care ea dăduse totul ca să le adune. 

— După ce vom termina, ne vom alătura vouă în Terrasen, 
Aedion, promise Regele Adarlanuluii. Astfel încât, atunci când te 
vei întoarce, Rowan - când vă veţi întoarce amândoi - să mai 
aveţi ceva pentru care să luptaţi. 

Aedion păru să se gândească. Să cântărească vorbele și 
înfățișarea bărbatului. lar apoi prinţul general înaintă și îl 
îmbrăţișă pe rege. Fu un gest rapid și puternic, iar Dorian 
tresări, dar pericolul din ochii înceţoșaţi de suferinţă ai lui 
Aedion se domoli puţin. Tăcut, Aedion se uită la Damaris, în 
teaca de la șoldul lui Dorian. Sabia primului și celui mai mare 
rege al Adarlanului. Aedion păru să cântărească prezenţa sabiei 
și a celui care o purta. În cele din urmă, prinţul general dădu 
aprobator din cap, mai mult pentru sine decât pentru cineva. 
Dar Dorian tot îşi plecă fruntea în semn de mulţumire. 

Când Aedion se îndreptă spre șalupe, ocolind-o intenţionat pe 
Lysandra-Aelin când ra încercă să îi vorbească, Rowan îi spuse 
regelui: 

— Al încredere în vrăjitoarele tale? 

El dădu din cap. 

— Ele lasă doi balauri ca să vă păzească navele până la 
marginea continentului. De acolo, ni se vor alătura din nou, iar 
voi vă veţi îndrepta oriunde... trebuie să mergeţi. 

Maeve ar fi putut-o duce oriunde; ar fi putut să facă nava să 
dispară în cealaltă parte a lumii. 

Rowan îi spuse lui Dorian: 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi mie. El schiţă un zâmbet. Mulţumește-i lui 
Manon. 

Dacă toţi urmau să scape cu viaţă și să o recupereze pe Aelin, 
avea să o facă. 


EI îl îmbrăţișă pe Dorian, îi ură regelui cele bune și îl urmări pe 
bărbat urcând pe bancul de nisip, spre vrăjitoarea cu păr alb 
care îl aștepta. 

Lysandra deja le dădea ordine lui Galan și lui Ilias în privinţa 
transportării celor două sute de Asasini Tăcuţi pe navele 
Wendlynului, Aedion supraveghind totul cu braţele încrucișate. 
Ansel era adâncit în conversaţia cu Endymion, care nu părea să 
știe ce să-i facă reginei roșcate, cu zâmbet de lup. Cu toate 
acestea, Ansel părea deja înclinată să dezlănţuie iadul și să se 
distreze făcând asta. Rowan îşi dori să fi avut mai mult de o 
clipă de răgaz ca să le mulţumească tuturor - să-i mulţumească 
lui Enda și fiecăruia dintre verii lui. 

Totul era pregătit, totul era gata pentru asaltul spre nord. Așa 
cum plănuise Aelin. 

Nu aveau cum să se odihnească sau să aștepte. Ei nu aveau 
timp de pierdut. 

Balaurii se agitară, bătând din aripi. Dorian urcă în șa în 
spatele lui Manon și îi cuprinse talia cu braţele. Vrăjitoarea îi 
spuse ceva care îl făcu să zâmbească din toată inima. 

Dorian ridică mâna în semn de rămas-bun, tresărind când 
Abraxos se înălţă spre cer. 

Alţi zece balauri se ridicară în aer în spatele lor. 

Vrăjitoarea zâmbitoare cu părul auriu - Asterin - și una zveltă 
și brunetă, cu ochi verzi, pe nume Briar, îi așteptară călare pe 
balaurii lor pe Gavriel, pe Lorcan și pe Elide. Ca să-i poarte spre 
nava de pe care aveau să exploreze pe mare. 

Lorcan voi să înainteze spre Elide când ea se apropie de 
balaurul lui Asterin, dar fata îl ignoră. Nici măcar nu se uită la 
mascul când apucă mâna lui Asterin și fu ridicată în șa. Și, chiar 
dacă Lorcan îl ascundea bine, Rowan îi zări licărul de suferinţă 
pe trăsăturile încercate de secole. 

Înjurătura lui Gavriel fu singurul sunet de neliniște când o 
apucă pe vrăjitoarea cu păr auriu de talie, în timp ce se ridicară 
spre cer. Abia după ce toţi fură în aer, urcă Rowan încet pe 
dealul nisipos, legând din mers teaca antică a sabiei Goldryn de 
centura cu cuțite. 

Cămașa ei stropită de sânge încă era acolo, chiar lângă balta 
de sânge care uda nisipul. El nu avea nicio îndoială că fusese 
lăsată intenţionat de Cairn. 


Rowan se aplecă, luând cămașa, trecându-și degetul mare 
peste materialul moale. 

Sabatul dispăru la orizont; tovarășii lui ajunseră pe nava lor, 
iar ceilalţi se pregătiră să mute armata pe care o chemase, 
pentru ei, partenera lui, împingând șalupele în valuri. 

Rowan duse cămașa spre faţă și îi inhală parfumul. Simţi ceva 
agitându-se în el - simţi legătura pâlpâind. 

EI dădu drumul cămășii, lăsând vântul să o poarte departe 
spre mare, departe de acest loc îmbibat cu sânge, care duhnea 
a durere. 

„Te voi găsi.” 

Rowan se transformă și se înălţă în aer pe un vânt rapid și 
puternic produs de el, marea strălucitoare întinzându-se în 
dreapta lui, iar mlaștina, un amestec de verde și gri, în stânga. 
Luând în stăpânire vântul și ajungându-i din urmă pe tovarășii 
lui care zburau acum de-a lungul coastei, îşi întipări în memorie 
mirosul ei și pâlpâirea legăturii. Pâlpâirea pe care ar fi putut jura 
că o simţise ca pe un răspuns, ca pe pâlpâirea unui tăciune. 

Descătușând un strigăt care făcu lumea să tremure, prinţul 
Rowan Whitethorn Galathynius, consortul Reginei Terrasenului, 
plecă în căutarea soţiei sale.